“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 10. N °25 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 3 MAI 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA A III- A DUPĂ P AșTI
( A F EMEILOR M IRONOSIțE )
Fapte 6, 1-7
În zilele acelea, ea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi
înmulţindu-se ucenicii, eleniştii dintre voi cu nume bun, plini de
murmurau împotriva evreilor, Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe
pentru că văduvele lor erau trecu- care noi să-i rânduim la această
te cu vederea la slujirea cea de slujbă. Iar noi vom stărui în rugă-
fiecare zi. Şi, chemând cei doi- ciune şi în slujirea cuvântului. Şi a
sprezece mulţimea ucenicilor, au plăcut cuvântul înaintea întregii
zis: Nu este drept ca noi, lăsând mulţimi; şi au ales pe Ştefan, băr-
de o parte cuvântul lui Dumne- bat plin de credinţă şi de Duh
zeu, să slujim la mese. Drept ace- Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi
pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe
Parmena, şi pe Nicolae, prozelit
din Antiohia, pe care i-au pus îna-
intea apostolilor, iar aceştia,
rugându-se, şi-au pus mâinile pes-
te ei. Şi cuvântul lui Dumnezeu
creştea şi se înmulţea foarte nu-
mărul ucenicilor în Ierusalim, încă
şi mulţime de preoţi se supunea
credinţei.

Marcu 15, 43-27; 16, 1-8

În vremea aceea a venit
Iosif cel din Arimateea, sfetnic
ales, care aştepta şi el Împărăţia
lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a
intrat la Pilat şi a cerut trupul lui
lisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a
murit aşa curând şi, chemând pe
sutaş, l-a întrebat dacă a murit de
mult. Deci, aflând de la sutaş, a
dăruit lui Iosif trupul. Atunci Io-
sif, cumpărând giulgiu şi
coborându-L de pe cruce, L-a în-
făşurat în giulgiu şi L-a pus într-
un mormânt care era săpat în
stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa
mormântului. Iar Maria Magdale-
na şi Maria, mama lui Iosi, pri-
veau unde L-au pus. Şi, după ce a
trecut ziua sâmbetei, Maria Mag-
dalena, Maria, mama lui Iacov, şi
Salomeea au cumpărat miresme,
ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-
dimineaţă, în ziua cea dintâi a
săptămânii, pe când răsărea soare-
le, au venit la mormânt; şi ziceau
între ele: Cine ne va prăvăli nouă
piatra de la uşa mormântului?
Dar, ridicându-şi ochii, au văzut
că piatra fusese răsturnată; căci
era foarte mare. Şi, intrând în
mormânt, au văzut un tânăr şe-
zând în partea dreaptă, îmbrăcat
în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimân-
taţi! Căutaţi pe Iisus Nazarinea-
nul, Cel răstignit? A înviat! Nu es-
te aici. Iată locul unde L-au pus.
Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor
Lui şi lui Petru că va merge în
Galileea mai înainte de voi; acolo
Îl veţi vedea, după cum v-a spus
vouă. Şi, ieşind, au fugit de la
mormânt, căci erau cuprinse de
frică şi de uimire, şi nimănui ni-
mic n-au spus, căci se temeau.

„Stând lângă mormânt, îngerul a grăit Mironosițelor femei: Mirurile se cuvin morților, dar
Hristos S-a arătat străin putreziciunii. Ci strigați: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă!”
(Troparul Femeilor Mironosițe)

Iubiţii mei, religia noastră
nu este o poveste, o minciună.
Este unicul adevăr în lume. Nu o
zicem noi; o demonstrează
faptele, istoria celor douăzeci de
veacuri. Este arborele pe care nu l
-a sădit omul, ci Dumnezeu. Şi tot
arborele pe care îl va sădi
Dumnezeu, toţi dracii nu vor
putea să-l dezrădăcineze. Îşi vor
rupe securile de el, dar rădăcina
lui rămâne nedezrădăcinată.
Religia
noastră este
adevărată,
pentru că Cel
care a întemeiat
-o nu este doar
un om mare, ca
atâţia alţii. Este
adevăratul
Dumnezeu. Că
este Dumnezeu
o Hristoase…”;
demonstrează
şi o strigă
nesfârşitele Lui
minuni, sfânta
Lui vieţuire,
învăţătura Lui
neîntrecută şi,
în sfârşit, faptul
că într-adevăr a
înviat din mormânt. Pe Charos
(personificare a morţii) nimeni n-a
putut să-l învingă, nici bogatul,
nici omul de ştiinţă, nici generalul,
nici împăratul.Cu Charos s-a
luptat şi l-a biruit numai Hristos.
El este adevăratul Dum-
nezeu. Dar dacă este adevăratul
Dumnezeu, veţi întreba, de ce nu
cred toţi în El? N-ar trebui să
existe niciun necredincios. Cu
toate acestea, de când S-a născut
şi a ieşit în viaţa publică până
când a fost răstignit şi a înviat,
lumea s-a împărţit în privinţa Lui.
Într-adevăr, oamenii s-au
despărţit în două tabere. Unii Îl
TÂLCUIRI
urăsc pe Hristos ca pe nimic alt-
ceva, iar alţii Îl adoră. Unii sunt de
partea Lui, iar alţii împotriva Lui.
Cine L-a urât? L-a urât
Irod. Doar ce S-a născut Hristos
în paiele staulului, acesta s-a tul-
burat şi şi-a ascuţit săbiile ca să-L
ucidă. L-au invidiat apoi fariseii şi
cărturarii. Ana şi Caiafa – arhiere-
ii. În cele din urmă, Pilat L-a ne-
dreptăţit, iar soldaţii romani L-au
răstignit. Toţi aceştia L-au urât.
Şi cine L-a iubit? Cei sme-
riţi ai pământului. Ciobanii, care
îşi păzeau noaptea în Bethleem
oile şi ascultau preadulcea cântare
a îngerilor: „Slavă întru cei de sus
lui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire” (Luca 2,
14). Şi până astăzi astfel de oa-
meni Îl iubesc. Pe munţii înalţi
din Pind am cunoscut ciobani,
care nu puteau să meargă la bise-
rică, dar îndată ce auzeau bătând
clopotul de departe, îi vedeam
îngenunchind în paraclise şi
udând pământul cu lacrimi.
L-au iubit şi oamenii
trudei, oamenii muncitori, care se
PAG. 2
ostenesc şi lucrează pământul. L-
au iubit mai ales pescarii Galileii,
care îşi aruncau noaptea mrejele,
ca să prindă peşte şi să-şi întreţină
familiile. Aceştia au crezut în El şi
L-au urmat. Şi până astăzi, mai
mult decât păstorii şi plugarii,
cred în El cei care lucrează pe
mare, navigatorii care plutesc pe
mările sălbatice. Rar vei găsi un
navigator necredincios şi ateu. În
faţa valurilor uriaşe, acolo în
Oceanul
Atlantic, când
furtuna se
înteţeşte,
ateismul
dispare. Toţi
zic:
„Preasfântă
Stăpână…”,
„Doamne
Iisuse
toţi au pe
navele lor
icoana
Sfântului
Nicolae,
icoana Maicii
Domnului,
icoana lui
Hristos.
Aşadar, L-au iubit păstorii
şi oamenii muncitori. L-au iubit
încă, mai mult decât aceştia, – ci-
ne? Copiii. O, nevinovaţii copii!
Cum Îl vedeau şi Îl auzeau pe
Hristos, alergau după El precum
mieluşeii după oaie. Hristos îi lua
în braţele Lui şi îi binecuvânta.
Copiii erau întotdeauna lângă El.
Desigur, în ziua Stâlpărilor
(Floriilor), copiii au luat ramuri în
mâini şi au cântat şi L-au lăudat
pe Hristos. Lucrul acesta a provo-
cat răutatea căpeteniilor. Văzând
copiii şi lumea aclamându-L, au
spus lui Hristos: Spune-le să tacă.
Şi atunci El le-a răspuns: Dacă

aceştia vor tăcea, pietrele vor
striga (Luca 19, 40).
Repet, L-au iubit ciobanii,
oamenii muncitori, corăbierii,
copiii nevinovaţi. L-au iubit – o
treaptă mai sus – cine? Strigă
Evanghelia de astăzi – ce să
facem, acesta este adevărul. Mai
presus chiar decât cei doisprezece
ucenici L-au iubit pe Hristos
femeile. Care femei? Nu femeile
la modă, care dansau în palatele
lui Irod îmbrăcate în mătase, în
lux şi în fast. Nu liliecii diavolului
cum sunt cele care acum îşi fac
cuib în cluburile de distracţie. Nu
acestea, alte femei. Slavă lui
Dumnezeu, există întotdeauna.
Sunt gospodinele, mamele care au
născut şi au crescut copii şi ştiu ce
înseamnă viaţa.
Pe Hristos L-au iubit în
principal femeile, care – zice
Evanghelia de astăzi – se numeau
mironosiţe. Acestea, pe când încă
era noapte şi nimeni nu îndrăznea
să iasă afară din casă, în timp ce
mormântul lui Hristos era păzit
de soldaţii Romei, nu s-au temut
nici de întunecimile nopţii, nici de
soldaţii romani, nici de cărturari şi
farisei. Ca şi cum aveau aripi la
picioare – ele nu mai erau femei
de acum, erau îngeri şi arhangheli
– , au ajuns acolo unde era îngro-
pat Hristos şi au adus preţioasele
lor daruri, mirurile. Şi până astăzi
religia – să spunem şi asta – se
întemeiază pe inima femeii. Mer-
geţi în orice biserică, la sate şi la
oraşe. Veţi vedea că cea mai mare
parte a adunării bisericeşti e alcă-
tuită din femei. Ele merg la biseri-
că, postesc, se spovedesc, se îm-
părtăşesc.
Bărbaţii sunt aspri ca
Irod. Ca Ana şi Caiafa. Nicio fe-
meie nu vedem în Evanghelie să-
L fi trădat pe Hristos, niciuna nu
L-a răstignit, niciuna nu L-a hulit.
T ÂLCUIRI
Bărbaţii au făcut toate acestea.
Bărbat a fost vânzătorul, bărbat
cel care s-a lepădat de El, bărbaţi
cei care L-au pironit. Femeile au
fost întotdeauna lângă Hristos. Şi
vor rămâne până la sfârşit. Dacă
lumea s-ar schimba şi L-ar părăsi
toţi pe Hristos, lângă El va rămâ-
ne pururea mămica Lui, femeia,
sfânta femeie. Aceasta este religia
noastră, iubiţilor.
V-am spus categorii de
oameni care L-au iubit pe Hris-
tos: sunt ciobanii, oamenii munci-
tori, care lucrează pe pământ şi pe
Gândul zilei
„Să-L iubim pe
Hristos și singura
noastră nădejde și gri-
jă să fie El”
(Părintele Porfirie
Kavsocalivitul)
mare, copiii, femeile purtătoare
de miruri. Şi doar aceştia? L-au
iubit până şi sălbaticii. Oameni
neciopliţi, care nu au urmat şcoli
şi universităţi, nu au învăţat carte,
care au trăit în asperitate şi au fost
învăţaţi cu crima şi omorul. Un
exemplu grăitor este Sfântul
Hristofor, care este sărbătorit pe
9 mai. Era ca un copac sălbatic,
pe care Hristos l-a altoit şi l-a fă-
cut copac de livadă. Aparţinea
unei familii de antropofagi. Era
un gigant, înalt de doi metri şi
jumătate, cu braţe şi pumni vigu-
roşi. Un împărat îl luase în garda
sa de corp. Într-o zi însă a văzut
pe împărat tremurând în faţa unui
vrăjitor, care lucra cu diavolul.
Aşadar, îl lasă pe împărat şi se
duce să-l slujească pe vrăjitor, pe
care îl considera mai puternic.
PAG. 3
Însă mai târziu, trecând printr-o
biserică, l-a văzut şi pe vrăjitor
paralizând în faţa puterii lui Hris-
tos. Atunci l-a lăsat şi pe vrăjitor
şi a căutat să-I slujească lui Hris-
tos. A crezut, s-a pocăit, s-a măr-
turisit, s-a botezat, a devenit creş-
tin şi a primit numele de
Hristofor. A trăit o viaţă îmbună-
tăţită, virtuoasă, a făcut minuni,
iar în cele din urmă a devenit
martir pentru Hristos.
Poate că cineva va spune
că acestea s-au întâmplat în alte
timpuri, „în vremea aceea”.
Greşit. Şi astăzi, iubiţii mei,
vedem că cred în Hristos
băştinaşii din Africa şi din Asia.
Sălbatici, care mănâncă oameni,
primesc predica şi se botează în
numele lui Hristos. Misionari
aleşi, copii luminaţi, ajung acolo
mişcaţi nu de bani, ci de
dragostea de a lumina pe cei din
întuneric. Se expun la pericole, în
condiţii nefavorabile, şi mulţi se
sacrifică. Propovăduiesc
Evanghelia, iar atunci când
sălbaticii aud de Hristos, de multe
ori plâng. Se fac creştini mai buni
decât noi. Şi există teama ca
Ortodoxia să plece de la noi
„civilizaţii” şi să se ducă la
sălbatici.
Slavă Ţie, Hristoase,
acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Stelele vor cădea, soarele se va
întuneca, lumea se va întoarce cu
susul în jos, dar Hristos va
rămâne. Toate strigă: Acesta este
adevăratul Dumnezeu.
Copii care mă ascultaţi,
iubiţi-L pe Hristos mai mult decât
pe părinţii voştri. Femei care mă
ascultaţi, iubiţi-L pe Hristos mai
mult decât pe bărbaţii voştri. Băr-
baţi care mă ascultaţi, iubiţi-L pe
Hristos mai mult decât pe femeile
voastre. Toţi să iubim pe Hristos
mai presus de toate. Pentru că

Hristos nu a murit. Trăieşte şi îm-
părăţeşte în veci. Lui fie slava şi
stăpânirea în vecii vecilor.Amin.
Bărbatul şi femeia au
chemări şi lucrări
complementare în istoria
mântuirii
Duminica mironosiţelor
este, printre altele, şi prilej de a
reflecta asupra modului în care
Domnul a ales să Se arate ucenici-
lor (şi ucenicelor!) după Înviere.
Deşi nu e consemnat în Scrip-
turi, Tradiţia ne spune că Mai-
ca Domnului este cea care L-a
văzut prima pe Fiul său Cel
Înviat. Absolut firesc! Cine
putea fi mai pregătită şi mai
dornică de a Se reîntâlni în
trup cu Fiul şi Dumnezeul său?
Dar de ce apoi „purtătoarele
de miruri” L-au văzut pe
Domnul, şi nu apostolii? Ni se
va spune că ele au mers la
mormânt şi au avut această
şansă, pe când ucenicii au stat
închişi în casă. Dar atunci de
ce nu li s-a arătat şi celor doi
apostoli, Petru şi Ioan, care au
alergat la mormânt imediat ce
le-a dat vestea Maria Magdalena?
Sau cine-L putea opri pe Hristos
să treacă prin uşile încuiate şi să
vină mai întâi la apostoli, încă de
dimineaţă? De ce mai trebuia aş-
teptată seara zilei Învierii?
Evident, nimic nu este
întâmplător în Sfintele Scripturi.
Faptul că femeile aleargă spre
mormânt, în timp ce bărbaţii se
ascund, dar că şi unii, şi alţii se
întâlnesc cu Mântuitorul ne arată
că imediat după Înviere continuă
lucrarea de vindecare a firii ome-
neşti, survenită şi ca urmare a dez-
binării dintre Adam şi Eva, la căl-
T ÂLCUIRI
(Episcopul Augustin - Mitropolit
de Florina; Sursa: https://
www.impantokratoros.gr/)
REFLEcȚII
carea poruncii în Rai. Atunci
amândoi protopărinţii s-au ascuns
împreună „printre pomii Raiu-
lui” (v. Facerea 3, 8-10). Acum,
acest tip de "solidaritate" ia sfârşit.
Aşa cum femeia a gustat prima
din rodul pomului oprit, tot se-
minţia femeiască este prima care
decide să iasă din „ascunzătoare”.
Atunci cei doi, Adam şi Eva, s-au
ascuns de „faţa Domnului Dum-
nezeu”, de Cel ce le dăduse Viaţă.
Moartea, iată, le-a scos acum pe
mironosiţe din „bârlogul” egois-
mului şi al instinctului de supra-
vieţuire. Ele au mers să poarte
grijă de un trup neînsufleţit şi s-au
întâlnit cu Însăşi Viaţa. Aşa cum
Domnul a "păcălit" iadul, care
credea că primeşte doar un om
şi „s-a întâlnit cu Cerul”, tot aşa le
-a „momit” pe mironosiţe, cărora
le-a „prăvălit piatra de pe uşa
mormântului” – adică în chip vă-
zut şi simbolic le-a arătat că Raiul
PAG. 4
s-a deschis, cum şi zice azi preotul
la Sfânta Liturghie: „Ca un purtă-
tor de viaţă şi mai înfrumuseţat
decât Raiul cu adevărat şi decât
toată cămara împărătească mai
luminat s-a arătat, Hristoase, mor-
mântul Tău, izvorul învierii noas-
tre”.
La bărbaţi (la apostoli) a
mers Hristos să li Se arate
deodată stând în faţa lor, „uşile
fiind încuiate, unde erau
adunaţi (...) de frica
iudeilor” (Ioan 20, 19). Nu
cumva este aici o forţare a
libertăţii omului? Căci ştim că
Dumnezeu nu dă buzna
nicăieri: „Iată, stau la uşă şi
bat” (Apocalipsa 3, 20). Numai
dacă cineva doreşte să-I
deschidă uşa inimii, El intră.
Mai ales că ei nu puteau crede
în Învierea Lui,
ci „înspăimântându-se şi
înfricoşându-se, credeau că
văd duh” (Luca 24, 36-37). Şi
totuşi, aici nu este vorba
despre o încălcare a libertăţii.
Domnul S-a arătat acolo unde a
spus că Se va arăta. Nimeni nu era
obligat să fie de faţă, drept dovadă
că Toma nu era acolo. Ei s-au
adunat „în Galileea, la muntele
unde le poruncise lor Iisus. Şi
văzându-L, I s-au închinat, ei care
se îndoiseră” (Matei 28, 16-17).
Locul unde S-a arătat mai întâi
Hristos ucenicilor se numeşte şi
astăzi „Mica Galilee” – este o
zonă de pe Muntele Măslinilor,
acolo unde se adunau galileenii
atunci când ieşeau din Ierusalim.
Maicii Domnului şi Mariei

Magdalena li se arată Domnul şi
individual. Dar ucenicilor li se
arată doar dacă sunt adunaţi în
comunitate sau măcar doi - cazul
lui Luca şi Cleopa, în drum spre
Emaus. Bărbatul a fost primul
care a rupt unitatea în Rai, atunci
când Adam a dat vina pe femeie
pentru căderea lui. Chiar dacă
erau „adunaţi de frică”, nu din
cauze nobile, totuşi apostolii erau
într-un soi de unitate
binecuvântată, iată, de prezenţa
lui Dumnezeu.
Încă din primele ore ale
Învierii, Domnul lucrează la a
tămădui firea omenească,
scoţându-o la lumină şi redându-i
unitatea. Sesizăm un soi de
nerăbdare soteriologică, precum
atunci când a exclamat: „Foc am
7. Cuvântul duhovnicesc umple
de siguranţă simţirea minţii, căci e
purtat de lucrarea dragostei ce
izvorăşte din Dumnezeu. De
aceea mintea noastră se
îndeletniceşte, fără să fie silită, cu
grăirea despre Dumnezeu. Căci
nu simte atunci vreo lipsă care
provoacă grijă. Fiindcă atât de
mult se lărgeşte prin vederi, cât
vrea lucrarea dragostei. Bine este
deci să aşteptăm totdeauna cu
credinţă, ca să primim prin
dragoste iluminarea pentru a
cuvânta. Căci nimic nu e mai
sărac decât cugetarea care, stand
afară de Dumnezeu, filozofează
despre Dumnezeu.
8. Nici cel ce nu este încă luminat
nu se cade să se apropie de vede-
rile duhovniceşti; nici cel învăluit
din belşug de lumina bunătăţii
Preasfântului Duh să nu înceapă a
cuvânta. Pentru că lipsa luminii
aduce neştiinţă; iar belşugul nu
REFLECȚII
venit să arunc pe pământ şi cât aş
vrea să fie acum aprins! Şi cu
botez am a Mă boteza, şi câtă
nerăbdare am până ce se va
îndeplini!” (Luca 12, 49-50). Nu
este vorba nici o clipă de a
valoriza mai mult femeia decât
bărbatul, atunci când le evocăm
pe mironosiţe. „Feme
pRile au fost primele care au
preaslăvit pe Hristos Cel înviat,
iar apostolii primii care au suferit
pentru El. Femeile erau pregătite
cu miresme, iar apostolii pentru
chinuri. Femeile au intrat în
mormânt, iar apostolii aveau să
intre curând în temniţe. Femeile s
-au grăbit să-şi arate lauda, iar
apostolii au îmbrăţişat lanţuri
pentru El. Femeie au vărsat mir,
iar apostolii şi-au vărsat
CUVÂT FILOCALIC
îngăduie să se vorbească. Căci
sufletul fiind atunci beat de dra-
gostea către Dumnezeu vrea să se
desfăteze cu glas tăcut de slava
Domnului. Prin urmare, numai
cel ce ţine mijlocia iluminării tre-
buie să purceadă a grăi despre
Dumnezeu. Căci această măsură
dăruieşte sufletului cuvinte pline
de strălucire. Iar strălucirea ilumi-
nării hrăneşte credinţa celui ce
grăieşte întru credinţă. Căci rân-
duiala este ca cel ce învaţă pe alţii
să guste, prin dragoste, el mai în-
tâi din rodul cunoştinţei, aşa cum
plugarul care se osteneşte trebuie
să se împărtăşească el mai întâi
din roade.
9. Atât înţelepciunea, cât şi cu-
noştinţa, cât şi celelalte daruri
dumnezeieşti sunt ale unuia şi
aceluiaşi Duh Sfânt. Fiecare din
ele îşi are lucrarea sa deosebită.
De aceea unuia i s-a dat înţelep-
ciune, altuia cunoştinţa întru ace-
laşi Duh, mărturiseşte Apostolul
PAG. 5
sângele” (Petru
Hrisologul, Predica 79).
Bărbatul şi femeia au che-
mări şi lucrări complementare în
istoria mântuirii, dar aceeaşi Cale.
De remarcat că, la început, a făcut
Dumnezeu pe om ca „bărbat şi
femeie” (Facere 1, 27). Apare,
deci, o distincţie. Pentru cei ce
devin mădulare ale Trupului Bise-
ricii „nu mai este însă parte băr-
bătească şi parte femeiască, pen-
tru că toţi una sunt în Hristos Ii-
sus” (cf. Galateni 3, 28). În Dum-
nezeu-Omul ne găsim, aşadar,
adevărata identitate şi gustăm din
desăvârşita unitate.
Pr. Constantin Sturzu,
Sursa. Doxologia.ro
(1 Cor. XII, 7 ş. u.). Cunoştinţa
leagă pe om de Dumnezeu prin
experienţă, dar nu îndeamnă su-
fletul să cuvânteze despre lucruri.
De aceea unii dintre cei ce petrec
în viaţa monahală sunt luminaţi
de ea în simţirea lor, dar la cuvin-
te dumnezeieşti nu vin. Dacă însă
se dă cuiva pe lângă cunoştinţă, şi
înţelepciune în duh de frică, lucru
ce rar se întâmplă, aceasta desco-
peră însăşi lucrarea cunoştinţei
prin dragoste. Fiindcă cea dintâi
obişnuieşte să lumineze prin trăi-
re, a doua, prin cuvânt. Dar cu-
noştinţa o aduce rugăciunea şi
liniştea multă când lipsesc cu de-
săvârşire grijile; iar înţelepciunea
o aduce meditarea fără slavă de-
şartă a cuvintelor Duhului, şi mai
ales harul lui Dumnezeu care o
dă. (Fericitul Diadoh , Episcop
al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa
morală, despre cunoştinţă şi despre
dreapta socoteală duhovnicească,
Filocalia I)