Compunerea narativă

1. Introducerea se poate realiza:

 printr-un scurt pasaj descriptiv
- se vor prezenta locul, timpul, un personaj, un obiect, un animal ( va apărea în textul vostru, putând fi surprins static ori
mişcându-se);
 printr-o adresare directă către cititor, printr-o evocare ( ex. : Îmi amintesc şi acum; Totul a început; Se părea că ziua
aceea va fi ca toate celelalte );
 folosind un pretext: găsirea unei scrisori, un eveniment; un fapt divers dintr-un ziar, ieşirea de la film, întâlnirea la o
lansare de carte etc.;
 un scurt dialog, un monolog, pentru a intra direct în miezul acţiunii; evitaţi banalităţile;
 lansarea unei întrebări şocante, îndrăzneţe, interesante, a unei reflecţii care să aibă legătură cu textul, a unei propoziţii
interogative retorice etc.

!!! Recomandări
- pentru cadrul povestirii se va folosi prezentul sau imperfectul, cu verbe statice;
- primele rânduri corespund expoziţiunii;
- introduceţi indici spaţiali şi temporali ( impliciţi sau expliciţi ), prin intermediul cărora se vor sugera/ prezenta/ crea
spaţiul acţiunii şi timpul;
- reconstituiţi spaţiul sau personajele prin câteva detalii, astfel încât să devină vii pentru cel ce va citi textul;
- documentaţi-vă cu privire la tipul de spaţiu pe care vreţi să-l desrieţi, în care vreţi să situaţi acţiunea; dacă e unul
natural, folosiţi: atlase botanice, geografice, enciclopedii etc.; dacă e cultural, consultaţi cărţi de istorie, artă
vestimentară, de arhitectură, reproduceri după diverse picturi etc.;
- faceţi decorul sensibil cititorului prin cât mai multe tipuri de imagini poetice: vizuale, tactile, auditive etc.; prezentaţi-
l, astfel încât cititorul să poată simţi, auzi, mirosi, elementele decorului;
- plecaţi de la întrebări de tipul: Unde? Când? Cum? Cine? Ce? De ce? Cu ce scop? ( nu e obligatoriu să răspundeţi la
toate aceste întrebări, vă puteţi mărgini doar la unele);
- !!! introducerea nu este întotdeauna necesară; uneori e de efect să intri direct în miezul acţiunii, al
intrigii

2. Cuprinsul:
- va fi redactat după ce s-a realizat un plan scurt de idei;
- întâmplarea relatată trebuie să fie prezentată progresiv, să existe un anume suspans, şi să se poată identifica
momentele subiectului, pentru a ţine treaz interesului cititorului

Intriga
- redusă ca pondere;
- deosebit de importantă, deoarece determină întreaga acţiune;
- este momentul în care, în locul stării liniştite de la început, se creează o atmosferă tensionantă prin apariţia unui
element perturbator ( conflict, dificultate care trebuie depăşită, o stare de nelinişte, insinuarea unei stări de teamă,
dispariţia unui lucru, apariţia unui personaj ciudat etc.);
- trecerea de la o atmosferă la alta, ideea de schimbare se realizează cu ajutorul unor conectori temporali ( brusc,
deodată etc. ) şi logici ( dar, însă etc.) şi prin înlocuirea timpurilor verbale de la imperfect la perfect simplu sau perfect
compus;
- apar detalii care să justifice starea de tensiune şi verbe sau substantive care să redea stări sufleteşti din câmpul lexical
al cuvintelor exprimând surprinderea, neliniştea, teama, tensiunea: a se înfiora, a se uimi, a dezvălui, a încremenietc.

!!!Recomandări:

 creaţi o situaţie care să provoace dezechilibru: întâlnirea personajului cu un duşman mai vechi, cu o fată frumoasă,
pierderea unui lucru, o dorinţă care se cere neapărat îndeplinită etc.;
 creaţi acţiuni secundare care să rezulte din intrigă;
 anunţaţi discret evoluţia evenimentelor viitoare, lăsând cititorul să anticipeze urmarea sau, din contră, introduceţi-l pe
o pistă falsă pentru a-i provoca o surpriză;
 evitaţi răsturnările bruşte de situaţii care nu sunt veridice ( în cazul în care nu este vorba despre un basm, o poveste, o
scriere SF);

! Se va respecta logica temporală.

Dezvoltarea acţiunii
- momentul cel mai amplu;
- cuprinde prezentarea pe larg a evenimentelor declanşate de intrigă;
- apar mai multe personaje care trebuie să fie individualizate printr-un mod propriu de a vorbi (limbaj), de a se mişca,
de a gesticula, de a se îmbrăca (vestimentaţia), căpătând atributele unei identităţi sociale şi fizice bine conturate;
- se pot valorifica estetic şi personaje complet diferite de tipul primelor, conferind semnificaţii unui personaj fără
nume, fără o identitate bine precizată, înzestrându-l doar cu o valoare simbolică;
- se pot folosi scurte descrieri pentru a marca schimbarea cadrului sau introducerea unor noi personaje;
- personajele vor prinde viaţă dacă sunt puse să vorbească şi să acţioneze;
- replicile lor trebuie să fie însoţite de comentarii ale naratorului, prin care se dau indicaţii cu privire la gestica şi
mimica lor ( ex.: Andrei! zice mama încruntând sprâncenele );
- nu trebuie uitat că limbajul artistic sugerează şi nu denumeşte, de aceea trebuie evitat excesul de caracterizări directe;
- pentru a da coerenţă textului şi a crea impresia de unitate, atunci când sunt puse în paralel două
teme/acţiuni/personaje/circumstanţe, se folosesc diverse forme de legare a secvenţelor, cu ajutorul unor conectori: iar,
în timp ce, precum, în vremea asta etc.

Punctul culminant
- momentul în care tensiunea atinge maximumul de intensitate;
- evoluţia evenimentelor trebuie să surprindă, să creeze o stare de tensiune, să trezească emoţia, curiozitatea cititorului
cu privire la cum se va rezolva situaţia dificilă prin care trec personajele;
- pentru a realiza surpriza şi a atrage atenţia asupra unor întâmplări survenite pe neaşteptate, se pot folosi conectori
precum: dar, brusc, dintr-odată etc

3. Încheierea
Deznodământul
- finalul unei opere;
- reprezintă un moment retoric privilegiat, de mare impact, ceea ce presupune şi un grad de dificultate ridicat, excepţie
făcând tipurile de text puternic formalizat, cum ar fi basmul;
- e strâns legat de acţiunile prezentate în dezvoltarea subiectului, în care conflictele îşi găsesc rezolvarea, iar
personajele apar în alte ipostaze decât la începutul povestirii;
- adesea poate cuprinde şi o aluzie la introducere (cititorul se poate reîntâlni cu un personaj, cu o scenă evocată la
începutul textului, prilejuindu-i (re)întoarcerea la decorul iniţial, ceea ce dă impresia întoarcerii în timp, impresie
marcată stilistic prin folosirea aceluiaşi timp verbal ca în secvenţa expozitivă);
- de multe ori naratorul iese acum în evidenţă, fie prin comentarii (scurte intervenţii cu privire la evenimente sau la
personaje), fie prin stabilirea contactului cu cititorii (adresare directă, propoziţii interogative, eclamative, proverbe,
ziceri tipice, verbe şi pronume la persoana a II-a);
- poate fi:
 previzibil sau imprevizibil (prin ultimele fraze răstoarnă aşteptările cititorului, invitându-l să recitească textul);
 închis sau deschis (textul se încheie printr-o întrebare, o acţiune neaşteptată, relansează o ipoteză, creând impresia c
nimic nu e definitiv);
 fericit sau trist