CAPITOLUL II

MORFOLOGIA TULPINII

2.1 Originea tulpinii

Primul grup de plante la care se constantă existenţa unei tulpiniţe îl constituie Muschii
frunzoşi din Încrengatura Bryophyta, la care, pe o tulpiniţa dreaptă se însera, în mod ordonat,
frunzuliţele, sugerând o organizare similară cu a plantelor vasculare. Totuşi această tulpiniţă a
Bryophytaelor este diferită de cea a plantelor vasculare prin faptul ca ea reprezintă
gametofitul, constituit din celule haploide şi nu sporofitul ca la plante vasculare. În al doilea
rand tulpiniţa Bryophytelor este foarte putin diferentiată, lipsită de un ţesut conucator libero-
lemnos tipic. La aceste plante nu exista nici rădăcini, tulpiniţa prezentând la partea sa bazală
rizoizi. Rezultă ca o tulpină adevarată vom întalni numai la grupul de plante Cormofite, care
au diferenţiate toate cele 3 organe vegetative: rădăcina, tulpina şi frunza şi aici se încadreaza
Pteridophytele, Gymnospermele şi Angiospermele. La Cormofite tulpina reprezintă organul
vegetativ care creşte în poziţia verticală, prezintă, de regulă, o simetrie radiară, fiind adaptată
mediului aerian.
Rolul tulpinii este de a susţine frunzele, ramurile şi organele, de reproducere şi face
totodata legătura între rădăcină şi frunze, adică asigură şi conducerea sevei brute şi a celei
elaborate. Tulpina prezintă deci atât un rol morfologic cât şi unul fiziologic. Tulpina prezintă
o creştere terminală numită vârf vegetativ. Aceasta nu este protejată de o formaţiune specială
ca în cazul rădăcinii.
 Originea filogenetică se referă la modul de diferenţiere a tulpinii în decursul evoluţiei
regnului vegetal.
 Teoria filomului care sustine ca tulpina s-a dezvoltat pornind de la baza frunzei.
 Teoria cauloidului, bazată pe date paleontologice, susţine ca tulpina a apărut înaintea
frunzelor, odată cu adaptarea plantelor la modul de viaţă terestru. Frunzele s-au
dezvoltat ulterior, fie ca emergente, fie prin turtirea organelor caulinare (vârfurile
ramificaţiilor), această teorie fiind în prezent aproape unanim acceptată.
 Originea ontogenetică se referă la diferenţierea tulpinii în cursul dezvoltării
individuale a plantelor. Tulpina îşi are originea în embrionul seminţei: din tigelă se va forma
axa hipocotilă, cuprinsă între baza tulpinii şi cotiledoane iar din gemulă (sau plumulă) se va
forma axa epicotilă, cuprinsă între cotiledoane şi prima frunză normală, precum şi celelalte
internoduri ale tulpinii purtătoare de frunze (fig. 57,58).
.

Legătura între rădăcina şi tulpină se realizează

în regiunea coletului

2.2 Definiţia funcţiile şi stuctura tulpinii

Tulpina este un organ al plantelor superioare, care are rolul de a susține ramurile,
frunzele, florile şi fructele, sau de a conduce seva brută de la rădăcină spre frunze şi seva
elaborată de la frunze către celelalte organe dar şi de a genera şi sustine frunzele şi organele
de reproducere. Tulpina este un organul al plantei deobicei suprateran și a cărui formă
depinde de mediul de viață și rolul îndeplinit în viața plantei.
 fig 58. Diferite forme de tulpini
Tulpinile unor plante pot avea și alte funcții,(în afară de cele specifice):
- de a servi la depozitarea substanțelor de rezervă (tuberculii, bulbii, rizomii);
- de a îndeplini funcția de fotosinteză.
Tulpina este un organ vegetativ articular, cu crestere negativ-geotropica, Este organul
vegetativ care sustine frunzele şi florile şi face legatura între acestea şi radacină, prin
ţesuturile sale conducatoare. Este cel de-al 2 lea organ vegetativ al plantei care se dezvoltă
din embrionul seminţei. Tulpina este cea care stabileste legatura morfologică şi fiziologică
între principalele organe ale nutriţiei (rădăcină şi frunze).
Portiunea de tulpină împreuna cu frunzele formate pe ea se numeste lastar. Acesta se
formeaza pe seama activitatii conului vegetativ (Fig. 101) care determina cresterea în
lungime a internodurilor.

A B

fig. 59. Conul vegetativ al tulpinii de Elodea, cu primordii de frunze:

A- vazut din profil; B- vazut în sectiune longitudinala; d- dermatogen;

B- sd- subdermatogen;pf- primordii foliare, T- tunica; c- corpusul.

La plantele anuale şi, în general, la plantele tinere, ţesuturile tulpinii se formează prin
activitatea meristemelor din vârful acestor organe. Aici întâlnim structura primară. Plantele
bienale sau perene ierboase precum şi plantele lemnoase formează ţesuturi noi care se adaugă
celor primare şi rezultă structura secundară.
 fig.60 Cele două stucturi ale tulpinii
Din punct de vedere botanic, rugii de mure sau de zmeura, ori fragilele mlădițe de
coacăz sau agriș sunt tulpini ca ale mărului sau parului, de exemplu. Primele sunt puțin
ramificate şi nu au o viață lungă, pe când celelalte dezvolta ramificații puternice pe care
creste o adevărată rețea de ramificații tinere. Pe lângă rolul tulpinii de a susține greutatea
coroanei, aceasta asigura transportul apei şi sărurilor minerale către locul de sinteza - frunzele
- şi apoi conduce hrana în locurile unde este necesara.
Pentru toate aceste funcții, tulpina are în alcătuire anumite tipuri de vase cu firme şi
așezări bine determinate.

2.3 Clasificarea tulpinilor

Tulpina prezintă forme variate, caracteristice pentru specii diferite și datorită
influenței condițiilor de mediu.
1) După mediul în care se dezvoltă, se disting:
- tulpini supraterane (aeriene)
- articulate
- nearticulate
- tulpini subterane
- rizomi (obligeană, stânjenel)
- bulbi (crin, lalea)
- tuberculi (cartof, topinambur)
- tulpini acvatice (lintiță)
2) După orientarea în spațiu:
- drepte (arbori și unele plante erbacee)
- volubile (volbură, hamei)
- agățătoare (viță de vie)
- târâtoare (castravete)
3) După consistența lor:
- erbacee
- suculente
- lemnoase
4) După durata vieții:
- anuale
 - bienale
- perene
Clasificarea tulpinilor aeriene
In clasificarea tulpinilor aeriene se tine seama de mai multe criterii.
1. Dupa forma exterioara tulpinile pot fi (fig. 61).:
- cilindrice (paiul de graminee),
- comprimate (Opuntia),
- prismatice cu sectiunea triunghiulara (la Cyperaceae),
- patrunghiulara (Lamiaceae), pentagonala (dovleac)
Tulpinile Umbeliferelor poart creşte logitudinal şi se numesc sulcate, iar la
Equisetaceae tulpinile se numesc striate şi prezintă dungi longitudinale foarte fine.

fig. 61 Forme de tulpini: a- tulp. cilindrica; b-tulp. sulcata; c,d,e,f- diferite tipuri de tulpini
prismatice.

2. Dupa organizare, adică după cum împartirea în noduri sau internoduri este evidentă
sau nu, tulpinile se clasifică în articulate şi nearticulate. Daca sunt goale în interior şi au
nodurile umflate se numesc pai sau culm, iar tulpina fara noduri umflate, cu frunze numai la
baza se numeste calamus. Tulpinile ierboase, mici şi verzi se numesc caulis. Scapul este o
tulpina avand un singur internod, terminata cu o floare sau inflorescenta (ex. la papadie).

fig. 62 Tulpina, teaca, ligula şi limbul la plantele graminee paiul la poaceae

 Tulpinile nearticulate prezintă în realitate, nodurile foarte dese, încat toate frunzele
dau impresia ca se prind la acelasi nivel. Asemenea tulpini scurte, carnoase, neramificate şi
care trăiesc mai multi ani se intalnesc la Agave, Sempervivum. Altele sunt însa înalte, cu
frunzele columnare, purtand numai în varf un buchet de frunze ca la unii palmieri şi ferigi
columnare.

fig. 63 Tulpini scurte, carnoase, neramificate şi însa înalte, cu frunzele columnare

3. Dupa orientarea în spatiu tulpinile pot fi ortotrope şi plagiotrope. Cele ortotrope pot fi,
la randul lor, drepte şi urcatoare. Tulpinile drepte pot fi erecte daca au pozitia verticala, de
la baza pana la varf, nutante, daca au varful aplecat în jos, geniculate daca au partea bazala
oblica sau orizontala si, incepand de la un nod, se indreapta (Fig. 109). Tulpinile urcătoare
nu prezintă ţesuturi mecanice capabile sa le menţina în poziţia verticala. Ele pot fi agăţătoare
şi volubile. Cele agăţătoare se agaţă de suport fie cu peri agăţatori (Galium aparine), fie cu
cârcei (la mazare sau la vita de vie Bryonia. Echinocystis) sau cu rădacini adventive ca la
iederă (Hedera helix) (Fig. 64-65)

fig. 64. Tulpini drepte: a- erecte; b- nutante; c-geniculante şi

fig. 65 Tulpini volubile: A- Humulus lupulus; B- Convolvus arvensis;C- tulpina şi agatatoare
la Lathyrus aphaca D- iedera (Hedera helix)
Tulpinile volubile se invartesc în jurul altor plante sau suport, ca de ex. la hamei
(Humulus lupulus) sau volbura (Convolvulus arvensis).
Tulpinile plagiotrope cresc orizontal sau oblic, neavand nici un stereom dezvoltat
nici organe agăţătoare. Unele stau culcate la pamant, împreuna cu ramurile şi se numesc
prostrate (ex. Herniaria glabra) altele taratoare, avand tulpina prinsa de pamant cu radacini
adventive ex. coada racului - (Potentilla anserina), galbasoara (Lysimachia nummularia) (Fig.
66). Alte plante prezinta tulpini erecte dar cu ramuri taratoare, care se numesc stoloni şi care
la noduri formeaza radacini adventive şi realizeaza pe aceasta cale o inmultire vegetativa
(Fig. 66), ex. la fragi, mentă.

fig. 66 Tulpinile plagiotrope Herniaria glabra Potentilla anserine, Fragaria vesca

Unele plante prezintă tulpina târâtoare cu ramuri ascendente (ex. cimbrisorul de câmp
(Thymus serpyllum), saschiu (Vinca minor) iar la Lycopodium clavatum de pe tulpinile
taratoare se ridica numai ramurile fertile purtatoare de spice sporifere.
 fig. 67 Tulpina la Thymus serpyllum şi Lycopodium clavatum

3. Dupa durata vietii tulpinilor şi numărul înfloririlor Angiospermele se împart în doua

mari grupuri: monocarpice care înfloresc o singura dată în viata lor după care mor şi
policarpice, care înfloresc şi fructifică de mai multe ori. Cele monocarpice pot fi, la
rândul lor, anuale, bienale şi plurianuale. Cele anuale traiesc un singur an sau chiar
mai puţin, perioadă în care înfloresc şi produc fructe. Plantele anuale pot fi, la rândul
lor efemere, cu vegetaţie foarte scurtă, de câteva săptamani. Aceste plante se
înmultesc repede, având mai multe generaţii. Într-o perioadă de vegetaţie (ex.
Stellaria, Veronica, Lepidium). Se notează cu O plantele anuale de vară (se noteaza
cu 0) sunt acelea care germinează primavara şi mor toamna (ex. inul, ovazul,
porumbul, tutunul, macul), plantele anuale de iarnă (notate cu 00) care germinează
toamna, ierneaza cu o tulpiniţa frunzoasă, iar primavara următoare fructifică şi apoi
mor (ex. grâul - Triticum vulgare, Centaurium umbellatum). Plantele bienale (se
noteaza nu 0) Îsi dezvoltă în primul an rădăcina şi o rozetă de frunze iar în al doilea an
tulpina floriferă care fructifică (ex. chimion, morcov, sfeclă, degetarul rosu, varză).
Plantele plurienale pot trai mai mulţi ani avand numai organe vegetative. Ele înfloresc
o singură dată în viată după care mor: Avage americana (10-100 ani) iar unii palmieri
pana la 400 ani.

fig. 68 Avage americana şi palmier înfrotit

 Plantele policarpice trăiesc mai multi ani şi pot produce flori şi fructe de mai multe
ori în viaţă. Dupa consistenţa tulpiniilor, plantele policarpice pot fi: ierboase, perene,
cărnoase, lemnoase.
Plantele ierboase perene (sau vivace) pot trai mai mulţi ani prin organele lor
subterane, dar tulpinile lor aeriene mor în fiecare an. Plantele carnoase prezinta tulpini
metamorfozate, groase şi asimilatoare, fără frunze, sau cu frunze transformate în spini, cu
ţesuturi acvifere bine dezvoltate (Cactaceae, Crassulaceae, Euphorbiaceae ).
Plantele lemnoase se pot prezenta sub formă de semiarbuşti, arbuşti şi arbori.
Semiarbuştii au baza tulpinii lemnoasă, apărată de suber şi care nu îngheata iarna, iar
porţiunile dinspre vârf, ierboase şi moi, ce mor în fiecare an, ca de ex. la pelin (Artemisia
absinthium), rozmarin (Rosmarinus officinalis), isop (Hysopus officinalis), lavandă
(Lavandula), afin (Vaccinium myrtillus), jales de gradină (Salvia officinalis).
Arbustii prezinta tulpina complet lemnoasă, dar nu au un trunchi, tulpina lor
ramificandu-se direct de la baza. Înaltimea acesteia este de regulă redusă (3-6 m) ca de ex. la
soc (Sambucus nigra), porumbar (prunus spinosa), măces (Rosa canina), singer (Cornus
sanguinea). În zona alpina arbustii ramân scunzi şi poarta numele de arbuşti pitici: salcia
pitică, mesteacănul pitic.
Arborii prezintă o tulpină lemnoasă, înalta şi groasă, diferenţiată în trunchi şi
coroană.

fig.69 Diferenţierea tulpinii la arbori

Tulpina ia naştere în timpul dezvoltării embrionare şi are mai multe parţi componente :
 Coletul – zona de tranziţie cu rădăcina, care se poate vedea cu ochiul liber
 Axa hipocotilă – reprezentată prin partea de tulpină situată între colet şi
cotiledoane (frunzisoarele embrionului)
  Axa epicotilă – care este partea situată între cotiledoane şi primele frunze
asimilataore (protofilele).
Tulpina are de regulă o creştere de jos în sus, având un geotropism negativ şi prezintă
simetrie radiară.
2.4 Morfologia tulpinii
La o plantulă, tulpina prezintă: hipocotil, epicotil şi muguraş .
Hipocotilul este partea de tulpină cuprinsă între colet (baza solului) şi locul de
inserţie a frunzelor cotiledonare. Acesta poate fi lung, la plantele cu germinaţie epigee
(cotiledoanele ies la suprafaţa solului), cum ar fi la fasole – Phaseolus vulgaris şi poate fi
scurt, la plantele cu germinaţie hipogee (cotiledoanele rămân în sol), de exemplu la
mazăre – Pisum sativum.
Epicotilul este porţiunea cuprinsă între cotiledoane şi primele frunze adevărate,
numite protofile.
Muguraşul, prin activitatea meristemului apical, formează cea mai mare parte a
tulpinii, formată din noduri şi internoduri.
Nodurile sunt evidente, iar la nivelul lor se prind frunzele. Distanţa între două
noduri se numeşte internod. Lungimea internodurilor variază de la o specie la alta.
Tulpina are în vârf un mugur terminal sau apical, iar la subsuara frunzelor se găsesc
muguri laterali sau axilari. Mugurii sunt formaţiuni tinere ale tulpinii, formaţi dintr-un ax
longitudinal, cu internoduri scurte care poartă în vârf un meristem primordial, din care se
realizează creşterea în lungime a tulpinii, formarea frunzelor şi a mugurilor laterali.

fig. 70 Noduri şi internoduri

Mugurii terminali, realizează creşterea în lungime a tulpinii, iar cei laterali

determină formarea ramificaţiilor laterale ale tulpinii. După organele pe care le produc,
mugurii sunt: vegetativi, floriferi şi micşti (fig. 71).
- Mugurii vegetativi dau naştere la lăstari şi frunze. Din categoria mugurilor
vegetativi fac parte şi mugurii dorminzi. Aceştia sunt muguri în stare latentă (în repaus)
şi reprezintă o rezervă potenţială a plantei, în caz de îngheţ, atac de insecte.
- Mugurii floriferi formează flori sau inflorescenţe, iar cei micşti dau naştere atât la
lăstari, cât şi la flori.

fig. 71 Tipuri de muguri

2.5 Ramificarea tulpinii
La cele mai multe plante tulpina se ramifică în mai multe moduri, cum ar fi: dihotomic,
monopodial, simpodial, mixt şi prin înfrăţire.

fig. 72 Ramificare monopodială

 Ramificarea monopodială constă în creşterea continuă a axului principal al tulpinii, prin
mugurele terminal, care este vegetativ. Ca urmare, axul principal este bine dezvoltat, iar pe acesta
se formează ramuri de ordin I, una sau mai multe la un nivel, pe care apar ramuri de ordin II. Acest
tip de ramificaţie este întâlnit frecvent la conifere (fig. 72).
Ramificarea simpodială se caracterizează prin oprirea din creştere a tulpinii, ca urmare a
dispariţiei mugurelui vegetativ, care dă naştere la o floare sau inflorescenţă, iar creşterea continuă
prin mugurul axilar cel mai apropiat, care se comportă ca şi tulpina principală. Se întâlneşte la nuc,
măr, cireş, prun etc.
Ramificarea mixtă constă în combinarea ramificării monopodiale cu cea simpodială, astfel,
axul principal şi ramurile inferioare se ramifică monopodial, iar restul ramurilor se ramifică
simpodial, cum ar fi la bumbac – Gossypium hirsutum (fig. 73).
Înfrăţirea este specifică gramineelor. La aceste plante de la nodurile bazale ale tulpinii se
formează lăstari, numiţi fraţi, care împreună cu tulpina principală formează o tufă (fig. 55). Fraţii
pot rămâne între teaca frunzei şi tulpina principală, rezultând o tufă deasă (la ţepoşică – Nardus
stricta), aceştia pot străpunge teaca, rezultând o tufă rară (la iarba de gazon – Lolium perenne) sau
tufele rare sunt legate prin rizomi, rezultând o tufă mixtă (la firuţă – Festuca pratensis).

fig. 73 Tipuri de ramificaţii (simpodial,mixt, infrăţire)

Tulpinile numite şi telomi caracteristice plantelor primitive erau ramificate

dichotomic. Acest mod de ramificaţie se întâlneşte astăzi la briofite, dar şi la unele ferigi
precum Psilotum sau Lycopodium. Dichotomia este iniţiata de la nivelul celulei apicale care
se divide în sens longitudinal, cele două ramuri dezvoltându-se din celulele fiice.
La spermatofite tulpina se ramifică pornind de la mugurii laterali. Modul în care din
mugurii axilari derivă ramurile secundare este condiţionat genetic, fiind o particularitate a
fiecărei specii. Dacă ramurile laterale rămân scurte vorbim de microblaste care de regulă
poartă flori şi fructe. Alte ramuri se alungesc devenind macroblaste care de regulă au doar
frunze şi alte ramuri. La mulţi arbori se formează macroblaste, iar în cel de-al doilea an pe
acestea se formează microblastele fructifere.
• Modul de ramificaţie foarte variat la diferitele plante se poate grupa în două tipuri:
monopodială şi simpodială.
 Ramificaţia monopodială presupune existenţa tulpinii principale care străbate ca un ax
central, întregul sistem caulinar, alungindu-se prin activitatea mugurelui terminal.
Ramurile laterale se dezvoltă acropetal (de la baza spre vârf) din mugurii axilari. Acest
mod de creştere se datoreaza inhibitiei pe care o exercită mugurele terminal asupra
mugurilor axilari mai apropiaţi.
 Ramificaţia simpodială se manifestă în următorul mod: mugurele terminal determină
alungirea axei principale până la un punct, apoi îşi înceteaza activitatea şi rolul său este
preluat de mugurele axilar imediat urmator care prin activitatea sa determine formarea
unei axe de ordinul II în prelungirea celei dintâi; când acest mugure îşi înceteaza
activitatea rolul său este preluat de următorul mugure axilar rezultând o axe de ordinul
III etc; asfel axul principal al plantei este format din ramuri de diferite ordine de
mărimi. Ramificaţia simpodială poate fi simplă, dublă când doi muguri axilari
înlocuiesc pe cel terminal având aspectul unei false dichotomii sau multiplă dacă
mugurele terminal este înlocuit de mai mulţi muguri axilari.
 O ramificaţie mixtă, combinatie a celor două de bază, se intalneşte la bumbac,
Gossypium herbaceum, la care tulpina are ramificaţie monopodiala, iar carceii una
simpodială.
 Un sistem de ramificare numit înfratire. este caracteristic la Graminee La aceste plante
la baza tulpinii se găsesc numeroase noduri apropiate, numite noduri de înfratire, de la
fiecare dezvoltandu-se un lăstar aerian de aceeaşi dimensiune ca tulpina principală.
Înfrăţirea are loc înca din faza embrionară din mugurii situaţi la axila coleoptilului.
Plantele ramificate pot forma un aparat foliar fotosintetic activ mai bine dezvoltat.
 fig 74. Înfrăţirea la graminee

2.6 Tipuri morfologice de tulpini

În funcţie de mediul în care traiesc, acestea sunt:
 aeriene
 subterane
 acvatice
 Tulpinile aeriene
Clasificarea lor tine seama de mai multe criterii: consistentă, organizare, formă,
orientarea lor în spaţiu.
1. După consistentă, tulpinile aeriene sunt:
 Ierboase - sunt verzi, la sfarşitul perioade de vegetaţie se usucă şi plantele mor. Ele
pot fi anuale, bianuale sau perene.
 Lemnoase - sunt caracteristice pentru arbori, arbuşti şi subarbuşti.
 Cărnoase - sunt alcătuite din ţesuturi parenchimatice moi, formate din celule
suculente ce conţin multa apă.
2. Dupa organizare:
Articulare – sunt prevazute cu noduri şi internoduri:
 Culmul (paiul)
 Calamusul
 Caulisul
 Scapul
Nearticulare
 Caudex – este o tulpina scurta, carnoasa şi neramificata, iar frunzele pornesc din
acelasi loc.
  Stipes – este o tulpina lunga de forma unei coloane, neramificata, acoperita cu resturi
ale petitiolului frunzelor din anii anteriori.

fig. 75 Clasificarea morfologică după organizare

3. Dupa forma pe care o au tulpinile:

 cilindrice (paiul)
 prismatice – cu secţiune patrulateră(labiate), pentagonală(dovleac)
 striate – dungi fine longitudinale (coada calului – Equisetum arvense)
 aripate (Genista sagittalis)

4. După orientarea lor în spaţiu, pot fi:

 Ortotrope – sunt tulpini aeriene care au geotropism negativ, cu vârful îndreptat spre
suprafaţa pământului.

fig 76 Clasificarea morfologică după orientarea în spaţiu

  Tulpini plagiotrope – sunt acelea care cresc orizontal sau oblic fata de sol, pentru ca
nu au un ţesut mecanic puternic dezvoltat şi nici organe agăţătoare. Unele dintre ele
sunt culcate pe sol iar de la nodurile lor pornesc rădăcini adventive

fig. 77 Tulpini plagiotrope

 Tulpinile subterane
Sunt adaptate la funcția de depozitare a substanțelor de rezervă şi înmulțirii
vegetative. Există mai multe tipuri de tulpini subterane:
 Bulbii –Din mugurele terminal va lua naștere tulpina aeriana, iar pe măsura ce se
dezvoltă tulpina, acestea rămân fără substanțe şi se distrug

fig. 78 Bulbii la ceapă

 Rizomii - cresc orizontal, cu forme exterioare variate, cilindrici, filiformi. Sunt

formați din internoduri scurte şi noduri.
 fig. 79 Rizomi de ghimbir

 Tuberculii – sunt tulpini subterane scurte, groase, cărnoase, microblaste în care se

depun substanţe de rezervă.

fig. 80 Tuberculii la cartof

 Tulpinile acvatice
Sunt acele tulpini care se dezvoltă în apă cu dimensiuni reduse. Epiderma este slab
dezvoltată, lipsită de stomate, iar celulele sale nu au pereţii externi cutinizaţi. Ţesutul
conducător şi cel mecanic sunt reduse.
 fig.90 Tulpini acvatice

Morfologia tulpinii este variată în functie de configuraţia genetică specifică, dar şi de

condiţiile de biotop. După mediul în care se dezvoltă se deosebesc tulpini aeriene, subterane
şi acvatice.
Tulpinile aeriene sunt articulate şi nearticulate.
Tulpinile nearticulate sunt alcătuite din internodii foarte scurte. Din această categorie
amintim: caudexul, tulpină cărnoasă scurtă, cu frunze dispuse în rozetă bazală la Agave
americana, Sempervivum etc; stipesul, tulpină columnară care poartă In varf un buchet de
frunze, iar pe trunchi cicatricile frunzelor căzute; este caracteristic palmierilor;
Tulpini articulate dintre care amintim:paiul sau culmul care poate neramificat, gol la
interior, la grâu sau plin la porumb şi ramificat la bambus;
- calamusul, tulpină articulată, dar fără noduri evidente la Juncus, Scirpus;
- caulisul, tulpină ierboasă caracteristică plantelor anuale şi bianuale; pot fi tri-, tetra,
sau cu mai multe muchii;
- scapul, tulpina care la bază are o rozetă bazală de frunze datorită unor noduri foarte
apropiate şi un internod lung fără frunze, dar cu o inflorescentă sau o floare în varf;
După consistenta lor tulpinile pot fi cărnoase, ierboase sau lemnoase. După orientarea în
spatiu pot fi drepte sau ortotrope, volubile,plagiotrope (culcate).

fig 91. caudes, stripes, pai calamus, caulis, scalp

 Tulpinile aeriene metamorfozate sunt:

- tulpinile asimilatoare caracteristice speciilor xerofile suculente la care frunzele sunt
reduse. Ţesuturile asimilatoare se găsesc imediat sub epiderma tulpinii (Opuntia,
Echinocactus).
- cladodiile, tulpini asimilatoare, latite, fără ţesuturi suculente, cu creştere nedeterminată
(Genista sagittalis).
- filocladiile, sunt ramuri foliiforme, asimilatoare, cu creştere determinată la Ruscus
aculeatus.
- filodiile sunt peţioluri sau rahisuri foliare asimilatoare care se laţesc căpătând aspectul
unor frunze.
- tulpinile tuberizate care îşi dezvoltă puternic parenchimul cortical în care se depozitează
substanţe de rezervă. La gulie se tuberizează câteva internodii, la unele orhidee primul sau
primele internodii de la baza tulpinii, iar la unii palmieri întreg trunchiul.
- tuberulele sunt mugurii axilari (Ranunculus ficaria) sau florali (Polygonul viviparum) ale
căror axe se dezvoltă, se tuberizează, iar frunzele se reduc puternic.
- bulbilele sunt mugurii axilari sau florali ale căror frunze se dezvoltă mult şi se umplu cu
substante de rezervă. Plantele care formează bulbile florale se numesc vivipare.

fig.92 Tulpini metamorfozate aeriene

Tulpinile subterane metamorfozate sunt:
rizomii sunt alcatuiti din internodii scurte (microblaste sau brahiblaste) sau
lungi prevazute cu muguri la axila frunzelor scvamiforme, în care se depozitează substanţe de
rezerva. Pot fi monopodial ramificaţi (Paris quadrifolia, Convallaria majalis) sau simpodiali
(Polygonatum, Iris).
tuberculii sunt microblaste bogate în substanţe de rezerva, cu muguri axilari ("ochi") la axila
unor frunze scvamiforme. Provin din tuberizarea varfului unui stolon sau a unor muguri
axilari (cartof), din tuberizarea hipocotilului (Corydalis), a epicotilului subteran
(Testudinaria), hipocotilului şi radacinii primare (Raphanus, Bryonia).
- bulbotuberii spre deosebire de tuberculi sunt inveliţi în frunze uscate numite tunici.
Materiile de rezervă se depun în mugurii axilari fie la vârful bulbotuberului mamă.
- bulbii sunt microblaste acopeite de frunze carnoase în care se depozitează substanţe de
rezerva. La exterior se găsesc catafile membranoase şi uscate în cazul bulbului tunicat
(Allium cepa, Scilla bifolia) sau frunzele externe sunt şi ele cărnoase, mai mici şi se acoperă
îmbricat la bulbii solzoşi (Lilium candidum). La subsuoara frunzelor cărnoase se formează
mugurii terminali şi laterali. În unele cazuri mugurii se tuberizează şi ei transformându-se în
bulbişori ("caţei de usturoi).

fig 93 tulpini metamorfozate subterane

 Tulpini acvatice caracterizează plantele submerse. Au caractere anatomice particulare

precum aerenchim bine dezvoltat, elementele stereomului şi ale xilemului slab
reprezentate. Majoritatea plantelor acvatice parcurg perioada de iarnă sub formă de
muguri terminali sau axilari numiţi hibernacule (Utricularia, Stratiotes,Potamogeton).
Unele plante acvatice au tulpina foarte redusă (Lemna, Salvinia,Stratiotes,Hydrocharis).
 fig.94 Plante cu tulpini acvatice

După mediul în care trăiesc, tulpinile se împart în: aeriene, subterane şi acvatice. Tulpinile
aeriene, cresc la suprafaţa solului, fiind cele mai răspândite. După consistenţă acestea sunt erbacee
şi lemnoase.
Tulpini aeriene erbacee
Tulpinile erbacee sunt în general verzi, au ţesuturi nelignificate, moi, fiind
reprezentate de: caulis, culm, calamus şi scap (fig. 56).
 Caulis este tulpina cel mai frecvent întâlnită. Este formată din noduri şi internoduri
aproximativ egale, pline cu măduvă sau fistuloase (goale), de exemplu la morcov – Daucus
carota, floarea soarelui – Helianthus annuus, etc.
 Culmul este tulpina specifică gramineelor, numită şi pai, caracterizată prin noduri evidente,
pline cu măduvă şi internoduri fistuloase, rar pline, la porumb – Zea mays, costrei –
Sorghum halepense.
 Calamusul se caracterizează prin noduri dese şi neevidente, dispuse spre baza tulpinii,
iar internodurile sunt pline cu un ţesut spongios, ca de exemplu la pipirig – Juncus effusus,
rogoz - Carex riparia.
 Scapul este tulpina care are internodurile bazale scurte şi dese, ultimul internod fiind
lung şi se termină cu o floare sau inflorescenţă, la bănuţei – Bellis perennis, păpădie,
Taraxacum officinale
 .

fig. 96 Tipuri de tulpini erbacee

După durata de viaţă, tulpinile erbacee sunt:

- anuale, înfloresc şi fructifică într-o perioadă de vegetaţie, exemplu fasolea, floarea soarelui;
- bienale trăiesc doi ani, în primul an de vegetaţie formează organele vegetative (rădăcina,
tulpina, frunze), iar în anul al doilea înfloresc şi fructifică, cum ar fi sfecla – Beta vulgaris, varza
– Brassica oleracea;
- perene, care trăiesc mai mulţi ani, înfloresc şi fructifică de mai multe ori în viaţă, cum
ar fi căpşunul – Fragaria x ananassa, lucerna – Medicago sativa.
După orientarea în spaţiu, tulpinile sunt ortotrope şi plagiotrope.Tulpinile ortotrope pot
fi erecte şi urcătoare.
Tulpinile erecte se menţin singure la verticală datorită ţesuturilor mecanice bine
dezvoltate, din care fac parte tulpinile enumerate mai sus. Tulpinile urcătoare sunt acelea care
au nevoie de mijloace de susţinere, acestea pot fi volubile (se înfăşoară în jurul unui suport),
cum ar fi la fasole - Phaseolus vulgaris, volbură - Convolvulus arvensis sau pot fi agăţătoare
prin intermediul cârceilor, la castravete – Cucumis sativus sau prin intermediul perilor, la
lipicioasă – Galium aparine (fig. 97).

fig. 97 Tulpini urcătoare

Tulpinile plagiotrope sunt acelea care cresc orizontal, deoarece nu au ţesuturi mecanice
suficient dezvoltate şi nici organe de prindere, cum ar fi la trifoiul târâtor - Trifolium
repens. Tulpini aeriene lemnoase
În structura lor secundară predomină ţesuturi cu celule lignificate. Tulpinile lemnoase se
întâlnesc la arbori, arbuţti, subarşucti şi liane.
 Arborii sunt de talie mare şi prezintă un trunchi şi o coroană (stejar, măr, nuc etc). Trunchiul
este tulpina de la suprafaţa solului până la punctul de ramificare. Coroana reprezintă
totalitatea ramurilor.
 Arbuştii, spre deosebire de arbori au talia mai mică şi prezintă mai multe tulpini la
suprafaţă solului (trandafirul, alunul).
 Subarbuştii sunt scunzi, au partea bazală lignificată, iar partea superioară ierboasă, care se
usucă în timpul iernii (levănţica, salvia).
 Lianele sunt tulpini lemnoase care se prind de alte plante prin intermediul cârceilor,
rădăcinilor adventive (viţa de vie, iedera).
 Tulpini aeriene metamorfozate
Aceste tulpini si-au modificat forma şi funcţia. După funcţia pe care o îndeplinesc, tulpinile
metamorfozate se împart în: tulpini asimilatoare, tulpini de depozitare, tulpini de înmulţire, tulpini
de apărare. Tulpinile asimilatoare îndeplinesc funcţia de fotosinteză. Dintre acestea fac parte: tulpini
suculente, tulpini virgate, cladodii şi filocladii.
 Tulpinile suculente sunt caracteristice cactuşilor (fig. 98)
Ele sunt groase, cărnoase, suculente, verzi, cu frunze reduse, transformate în spini, cu suc
celular bogat în substanţe mucilaginoase, care acumulează apă în parenchimurile acvifere din
scoarţă şi măduvă.

fig. 98 Tulpini asimilatoare suculente la cactuşi

 Tulpinile virgate au aspectul unor nuiele, sunt verzi, bogate în cloroplaste, lipsite de frunze
sau frunzele sunt reduse la teci, exemplu la pipirig – Juncus effusus, coada calului –
Equisetum arvense .
 Cladodiile sunt tulpini lăţite, verzi, cu rol în fotosinteză, întâlnite la grozamă – Genista
sagittalis.
 Filocladiile sunt ramuri lăţite, cu aspect de frunze, întâlnite la ghimpe - Ruscus aculeatus
(fig.99).
 Tulpini de depozitare sunt adaptate la funcţia de înmagazinare a substanţelor de rezervă, cum ar
fi la gulie, pe zona tuberizată sunt prezente frunzele (fig. 100).
 Tulpini cu rol de înmulţire vegetativă sunt acelea care prezintă muguri axilari, care se
desprind de plantă şi formează noi plante, exemplu la colţişor - Cardamine bulbifera (fig 100).
 Tulpini cu rol de apărare sunt ramuri transformate în spini, la glădiţă – Gleditsia triacanthos
 (fig. 100), la porumbar - Prunus spinosa.
 Tulpini cu rol de agăţare, prindere sunt acelea transformate în cârcei, cum ar fi la viţa de vie –
Vitis vinifera (fig. 101), dovleac – Cucurbita pepo.

fig. 99 Tulpini asimilatoare

fig. 100 Tulpini cu bulbi la Cardamine

 fig. 101 Ramuri transformate în spini la Glădiţă şi tulpină agăţătoare la viţa de vie

Tulpini subterane
Tulpinile subterane se formează în sol, asigurând perenitatea plantelor. Ele sunt tulpini
metamorfozate, fiind adaptate la îndeplinirea funcţiilor de depozitare şi de înmulţire vegetativă,
fiind reprezentate de rizomi, stoloni, tuberculi, bulbi, bulbo-tuberculi(Fig. 102).
 Rizomii sunt tulpini îngroşate, care formează la noduri rădăcini adventive, muguri şi
frunze reduse la solzi, asigurând înmulţirea vegetativă. Sunt simplii sau ramificaţi,
ortotropi, la păpădie - Taraxacum afficinale sau plagiotropi, la stânjenel – Iris germanica,
cu creştere monopodială sau simpodială.
 Stolonii sunt ramificaţii ale rizomilor, cu internoduri lungi şi subţiri. La noduri prezintă
rădăcini adventive şi muguri din care se vor forma lăstari aerieni, care asigură înmulţirea
vegetativă, de exemplu la căpşun – Fragaria x ananassa, la cartof – Solanum tuberosum.
 Tuberculii sunt tulpini scurte (microblaste), cărnoase, cu rol în depozitarea substanţelor
de rezervă, protejaţi la exterior de suber (coaja), de exemplu la cartof, tuberculul se
formează din mugurele terminal al stolonului. Acesta prezintă pe suprafaţa lui muguri
aşezaţi în adâncituri, numite popular ochi.
 Bulbii sunt microblaste cu materii de rezervă în frunzele cărnoase şi sunt protejaţi la
exterior de catafile (frunze uscate, subţiri). Tulpina propriu-zisă are forma unui disc,
prezintă în partea inferioară rădăcini adventive, în centru 1D2 muguri, din care se
dezvoltă frunze cărnoase, numite tunici, cu rol de depozitare.Bulbii pot fi tunicaţi, când
frunzele cărnoase se acoperă complet, cum ar fi la ceapă –Allium cepa şi solzoşi, când
tunicile se acoperă parţial, la crin – Lilium candidum. Bulbo-tuberculii sunt tuberculi,
înveliţi la exterior de catafile (la gladiole, şofran)
 fig. 102 Tulpini subterane
Tulpini acvatice
Sunt caracteristice plantelor iubitoare de apă, prezentând unele modificări, mai ales în
structura lor. Astfel, epiderma tulpinii este subţire, lipsită de cuticulă, conţin în scoarţă
parenchimuri aerifere, cu spaţii intercelulare mari.
Tulpinile acvatice pot fi: natante, care plutesc la suprafaţa apei (la lintiţă – Lemna
minor); submerse, fiind scufundate în apă (la ciuma apelor - Elodea canadensis) şi
amfibii, care pot trăi atât în apă cât şi pe uscat (la piperul de baltă – Polygonum
amphibium).

2.8.Creşterea tulpinii
Tulpinile cresc atât în lungime cat şi în diametru. Creșterea în lungime a
tulpinii poate fi de trei tipuri funcție de poziția meristemelor adventive:
 Creştere acropetala - zona de creștere terminala sau subterminala
 Creştere intercalara – când zona de creștere este intercalara între porţiuni care nu mai
cresc.
 Creştere liniară – în cazul când procesul este localizat pe toata suprafața internodurilor
Spre deosebire de apexul radicular, apexul tulpinii are o structură mai complexă,
determinata de dezvoltarea accentuata a meristemului primar.
Principala diferențiere structurala intre sistemul radicular şi tulpini o reprezintă prezenţa
la nivelul tulpinilor a mugurilor de diferite tipuri (laterali, apicali, foliari sau floriferi).
Creșterea tulpinilor începe primăvara la 10-15 zile de la deschiderea mugurilor şi durează 2-4
luni, funcție de specie şi condițiile climatice.
2.9 Funcţiile tulpinii
Tulpina sau axa caulinara este unul dintre organele vegetative ale plantei, alaturi de
rădăcină şi frunze. Rolul său este de a asigura transportul sevei brute dinspre rădăcină spre
frunze şi a sevei elaborate în sens invers. În plus are o funcţie mecanică servind ca suport
pentru susţinerea aparatului foliar şi orientarea frunzelor în pozitie optimă faţă de lumină,
sustinerea florilor, fructelor şi seminţelor. În afara acestor funcţii primare, tulpina a dobândit în
unele cazuri particulare funcţia de înmultire vegetativă, de înmagazinare a substanţelor de
rezervă (bulbi, rizomi, tuberculi), de fotosinteză.
Tulpina aparţine generaţiei sporofitice, provine din tigela şi gemula embrionului, iar
împreuna cu frunzele constituie o unitate morfo-funcţională numita lăstar. La arbori tulpina
se mai numeşte şi trunchi şi este rigidizată prin lignificarea pereţilor celulari.

Figura 103 Structura şi funcţiile tulpinii

2.10 Arhitectura axei caulinare

Portiunea tulpinală cuprinsă între colet (trecerea de la rădăcină la tulpină) şi
cotiledoane ( formaţiuni de depozitare ale embrionului care uneori devin primele frunze ale
plantei) se numeşte hipocotil. Este partea care se formează la început când are loc
germinaţia. La plantele hipogee la care cotiledoanele rămân în sol axa hipocotilă este extrem
de scurtă. Axa epicotilă se situează între cotiledoane şi primele frunze. Locul de insertie al
frunzelor pe tulpină, ceva mai îngroşat, poartă denumirea de nod. Porţiunea tulpinală dintre
două noduri consecutive se numeşte internod. La plantulele tinere internodiile nu sunt înca
dezvoltate şi prin urmare frunzele sunt inserate la niveluri foarte apropiate. Creşterea în
lungime a internodiilor se datorează meristemelor intercalate situate deasupra fiecărui nod.
Acest mecanism generează creşterea în lungime a tulpinii şi se numeşte creştere intercalară.
Activitatea acestor meristeme intercalare încetează când internodiile ajung la talia lor
definitivă, meristemele intercalare epuizându-se. În cazurile în care internodiile rămân scurte
frunzele sunt inserate la niveluri foarte apropiate formând rozete bazale. Frunzele, dar şi
ramurile şi florile se dezvoltă din muguri. Mugurii sunt alcatuiti din câteva internodii foarte
scurte, primordiifere, protejate de frunze protectoare numite catafile.

Figura 104 Mecanismul de creştere intercalară

După poziţia lor pe tulpină, aceştia sunt: terminali în vârful tulpinii principale şi a
celor secundare, determinând creşterea acestora în lungime; axilari sau laterali, se prind la
noduri la axila frunzelor generând în anul următor frunze sau ramuri. Aceştia din urmă în
cazul în care rămân inactivi mai mult de un an se numesc muguri dorminzi şi reprezintă
potentialul regenerator al plantei în caz de incendiu, tăiere, atac masiv de dăunatori. Pe locuri
nedeterminate,chiar şi pe rădăcini pot să apară muguri suplimentari numiti adventivi care se
formează mai ales în situaţii de răniri dintr-un ţesut de cicatrizare numit calus. Dacă mugurele
terminal dispare locul şi funcţia sa o preia mugurele axilar cel mai apropiat devenit astfel
mugure de înlocuire. Adesea mugurii axilari sunt însotiti de alţi doi numiti muguri
suplimentari. Dacă sunt aşezati de o parte şi alta a celui axilar se numesc colaterali, iar dacă
sunt deasupra şi sub acesta îi numim seriali. Mugurii care produc frunze îi numim foliari, cei
care stau la originea florilor, florali, iar din cei care se dezvoltă ambele formatiuni, mixti.

CAPITOLUL III
 ANATOMIA TULPINII

Tulpina prezintă o structură primară, rezultată din meristemele primare şi o structură

secundară generată de meristemele secundare (cambiul şi felogenul).

fig.105 Secţiune transversal prin tulpină

3.1 Structura primară a tulpinii

Structura primară reprezintă ansamblul de ţesuturi primare, rezultate din activitatea
meristemelor primare, care se păstrează toată viaţa la ferigi şi la monocotiledonate.
În secţiune transversală printr-o tulpină tânără, la nivelul unui internod se disting trei zone
principale: epiderma, scoarţa şi cilindrul central (Fig. 106).

fig. 106 Schema structurii primare a tulpinii

 Epiderma este un ţesut de protecţie, se află la exterior, fiind formată dintr-un singur rând
de celule strâns unite între ele, cu pereţii exteriori cutinizaţi, cerificaţi. În epidermă se află stomate,
peri protectori sau secretori.
 Scoarţa este mai subţire decât la rădăcină, fiind formată din parenchim cortical şi endoderma .
 Parenchimul cortical (scoarţa externă) este format din celule cu pereţii subţiri şi cu spaţii
intercelulare, în care se acumulează substanţele de rezervă. Primele straturi pot conţine cloroplaste (la
tulpinile tinere), iar ultimele amidon. În parenchimul cortical pot fi prezente şi alte ţesuturi, cum ar fi
sclerenchim, colenchim, ţesuturi secretoare, laticifere.
 Endoderma sau scoarţa internă este de regulă unistratificată şi acumulează amidon, ea
lipseşte la monocotiledonate.
 Cilindrul central (stelul) este format din: periciclu, fascicule conducătoare, razele
medulare, măduvă.
 Periciclul este pluristratificat, fiind reprezentat de sclerenchim, sub forma unor pachete,
mai ales în dreptul fasciculelor conducătoare. La monocotiledonate lipseşte.Fasciculele
conducătoare sunt mixte, libero-lemnoase, de tip colateral închise, cu liber la exterior şi
lemn la interior. Numărul fasciculelor conducătoare în tulpină este variabil. La
dicotiledonate, fasciculele sunt aşezate pe 1D2 cercuri, iar la monocotiledonate sunt
împrăştiate în tot cilindrul central, cum ar fi la porumb – Zea mays (fig. 1.14).

fig. 107 Structura primară a tulpinii de porumb

 Ţesutul conducător liberian (floemul) este format din vase liberiene, celule anexe şi
parenchim liberian, având o dezvoltare centripetă, prezintă vase de protofloem spre
exterior şi vase de metafloem spre interior.
 Ţesutul conducător lemnos (xilemul) este format din vase lemnoase,
parenchimlemnos, având o dezvoltare centrifugă, prezintă vase de metaxilem spre exterior şi
vase de protoxilem spre interior.
 Fasciculele conducătoare sunt separate între ele prin razele medulare formate din
parenchim.În centrul tulpinii se află măduva formată tot din parenchim, care adesea se
resoarbe formând lacuna centrală (la tulpinile fistuloase

3.2 Structura secundară a tulpinii

La plantele lemnoase şi la unele dicotiledonate ierboase, tulpinile se îngroaşă prin adăugarea
de ţesuturi secundare, produse de cele două meristeme secundare - cambiul şi felogenul (fig. 1.15).
Cambiul este primul meristem secundar care îşi începe activitatea, luând naştere în
cilindrul central, intrafascicular. Prin diviziunea celulelor, cambiul produce spre exterior ţesut
liberian secundar, iar spre interior ţesut lemnos secundar.
Liberul secundar este alcătuit din vase liberiene, celule anexe, parenchim liberian, care
formează liberul moale şi din fibre liberiene, care constituie liberul tare şi care alternează cu
liberul moale sub forma unor pachete.Lemnul secundar este format din vase lemnoase, cu
diametrul mare, însoţite de parenchim lemnos şi fibre lemnoase, care au diametrul mai mic.
Lemnul format primăvara prezintă mai multe vase, cu diametrul mare, purtând numele de
lemn de primăvară.
Toamna se formează mai puţine vase, cu diametrul mai mic, dar mai multe fibre,
constituind lemnul de toamna.

fig 108 Rolul cambiului în structura tulpinii

Lemnul secundar produs de cambiu într-o perioadă de vegetaţie formează inelul

anual. Acesta este de 10 ori mai gros decât ţesutul liberian secundar, produs în aceeaşi
perioadă. Din activitatea multianuală a cambiului, rezultă inelele anuale, care indică vârsta
arborelui sau a ramurei. Între fasciculele de liber secundar, cambiul produce parenchim de dilatare, în
care se depozitează diferite substanţe de rezervă, în special amidon. Între fasciculele de lemn secundar,
cambiul formează raze medulare principale Cambiul îşi păstrează întotdeauna locul, el încetează
activitatea toamna şi şi-o reia primăvara în acelaşi loc.
Felogenul este cel de-al doilea meristem secundar, care apare mai târziu şi se formează la
exteriorul cambiului, la nivelul scoarţei. Acesta generează spre exterior suber secundar, iar spre interior
feloderma sau scoarţa secundară. Ansamblu de suber, felogen, felodermă, formează periderma.
Felogenul ca şi cambiul funcţionează o singură perioadă de vegetaţie, dar spre deosebire de cambiu,
felogenul nu îşi păstrează locul, reapare mai spre interior, datorită suberului care este impermeabil,
ţesuturile rămase la exteriorul lui mor, se exfoliază. Din activitatea multianuală a felogenului rezultă
ritidomul.

fig. 109. Structura secundara în tulpina de tei

E – epiderma; s – suberul; fg – felogenul;fd – feloderma; s.p. – scoarţa primară;

p – periciclu; l.m – liber moale; l.t – liber tare; p.d.- parenchim de dilatare; c – cambiu; r.m.p. –
rază medulară pricipală; r.s. – rază secundară; lm.p. – lemn primar; m –măduva; c.c – cilindrul
central; v.l.p – vas lemn primăvară; v.l.t – vas lemn toamnă.
3.3 Conul vegetativ (varful vegetativ)
Creşterea tulpinii se datorează în principal extremitaţii meristematice numita apex
caulinar, con sau varf vegetativ. La unele ferigi apexul este reprezentat printr-o singura
celulă initial numita apicala tridirectională care genereaza toate ţesuturile tulpinii.
La gimnosperme şi angiosperme apexul este constituit dintr-o porţiune terminals cu
activitate meristematica slabă numita zona quiescenta (liniştita), imediat mai jos "inelul
apical initial" care este zona cea mai activă meristematic şi care generează celulele noi.
Acest inel initial are o lungime de aproximativ 50 pm, la acest nivel diferentiindu-se frunzele
şi scoara tulpinii. Sub zona de maximă proliferpre se găseşte zona de diferentiere avand 50-
80 pm lungime. În această zonă este determinat care parte a informaţiei ereditare a celulelor
embrionare se va exprima în cursul diferenţierii celulare. De asemenea este determinate
viitoarea funcţie a diferitelor celule.

fig 110 Inelul apical iniţial

În organizarea conului vegetativ se distinge un complex central (echivalentul

corpusului) şi un ţesut învelitor (tunica) ce pot fi recunoscute înca din zona de diferenţiere.
De asemenea persistă un meristem rezidual între complexul central (corpusul) şi tunică.
În zona de alungire corespunzatoare zonei de diferenţiere, celulele embrionare se
alungesc şi se diferentiază generand diferite ţesuturi. În acest stadiu de dezvoltare se recunosc
deja elementele precursoare ale ţesuturilor conducatoare. Ele se formează din meristemul
rezidual dintre corpul central şi tunică, care devine procambiu în zona de alungire. Iniţial
procambiul generează spre exterior primele elemente de floem (protofloemul) şi ceva mai
târziu, spre interior primele alemente de xilem (protoxilemul). Corpul meristematic central
(corpusul) se diferentiaza într-un ţesut parenchimatic — măduva. Tunica evoluează spre un
parenchim cortical-scoarţa şi spre epidermă. Ea generează de asemenea primordiile foliare
care se constituie înca din zona inelului initial şi în cea de alungire. Primordiile foliare apar la
început ca nişte excrescence generate de o activitate meristematică mai intensă în anumite
puncte ale inelului initial. Aceste primordii cresc şi se diferentiaza acropetal cele de la vârf
fiind mai mici, iar cele de la baza mai mari acoperindu-le pe celelalte. Conul vegetativ
împreună cu primordiile foliare constituie mugurele terminal. În zonele climatice cu
anotimpuri nefavorabile mugurele terminal rămăne latent câteva luni, protejat fiind de
catafile, apoi porneşte în vegetaţie alungind tulpina. Concomitent tulpina manifestă şi o
creştere primară în grosime datorită procambiului. Tulpina se îngroaşă pe masură ce se
distantează de apexul vegetativ de aceea vârful capătă o forma conică. La Monocotyledonatae
diametrul viitor al tulpinii este determinat înca de la nivelul vârfului vegetativ.

3.4 Formarea ţesuturilor primare

Diferentierea celulelor şi formarea ţesuturilor primare sunt evidente
dedesubtul zonei de alungire. La nivelul tulpinii primare se disting următoarele ţesuturi.
 Tesuturi de apărare. Tulpina primară este delimitată la exterior de o epidermă
monostratificată care prezintă stomate şi o cuticulă.
 Parenchimul, format din celule izodiametrice cu peretii subţiri celulozici este
reprezentat la nivelul tulpinii prin trei zone: scoarta primară, razele medulare primare şi
măduva.
- Scoarţa primară este constituită din celule relativ izodiametrice. Scoarţa primară
este un cilindru parenchimatic situat între epidermă şi fasciculele conducătoare. În
straturile superficiale ale acestui ţesut se găsesc cloroplaste, prin urmare au functie
fotosintetică. În centrul axei tulpinale se găseşte măduva care în numeroase cazuri
asigură acumularea de substanţe nutritive. La multe plante ierboase celulele
medulare se dezorganizeaza generând o lacună medulară.
- Razele medulare primare care se găsesc între fasciculele conducătoare şi asigură
legatura dintre măduvă şi scoartă. Tesuturile conducătoare care asigură transportul
substantelor la distantă sunt reunite în fascicule conducătoare. Fasciculele
conducătoare sunt alcătuite din xilem şi floem, complexe tisulare cu functii diferite.
 Xilemul asigură în principal transportul pe distanta mare a sevei brute absorbite de
rădăcină. Uneori primăvara,transportă şi seva elaborată In cazul arborilorsau azotul
organic de la nodozitatile radiculare ale Leguminosaceaelor. Xilemul este constituit din
elemente diferite: traheide, trahee, fibre lemnoase şi celule parenchimatice de lemn.
 Transportul sevei brute este efectuat de către traheide şi trahee care sunt celule moarte,
protoplastul lor degenerând. Traheidele sunt vase imperfecte cu pereţii spiralizati sau
scalariformi. Traheele sunt tuburi formate din mai multe celule fuzionate dintre care
dispar pereţii transversali. Traheidele au o lungime de 0,3-10mm şi un diametru de 30
pm, iar în cazul traheelor lungimea celulelor este similară, dar ele formează tuburi
continui care dobândesc dimensiuni mult mai mari. Diametrul traheelor este de 10-400
pm sau în cazul lianelor de până la 700 pm. Elementele xilemului, moarte fiind nu
dezvoltă presiune osmotică şi turgescenţa, dar sunt sub efectul de aspiratie determinat
de transpiratie care induce o presiune negativă ce se transmite de-a lungul lor pâna la
rădăcină. Pentru a se evita ruperea pereţilor celulari datorită acestei presiuni negative,
aceştia sunt sunt lignificaţi. Lignificarea spiralată şi inelată permite alungirea vaselor
înainte ca ele să moară de aceea o găsim la nivelul fasciculelor tinere din apexul
tulpinii. Pereţii celulari ai traheidelor de la gimnosperme sunt consolidaţi puternic cu
lignină ceea ce face să dobândească un rol de sustinere pe lângă cel de transport. Toti
aceşti pereţi sunt strabatuti de numeroase punctuatiuni. Apa circulă în sens longitudinal
prin xilem, dar poate de asemenea penetra şi pereţii laterali spre celulele vecine.
Circulatia apei este facilitată de absenta protoplastului, dar la traheide înca pereţii
transversali opun o oarecare rezistenţă. Traheele reprezintă un stadiu evolutiv di punct
de vedere al fiziologiei transportului. Iată de ce un ţesut conducător numai din traheide
este un indicator al unei evoluţii mai putin avansate. Este cazul pteridofitelor şi
gimnospermelor la care xilemul este constituit mai ales din traheide. Dar chiar şi la
aceste grupe există şi exceptii (rizomii de la Filicinae, tulpina de la Welwitschia
mirabilis contin trahee).

fig. 111 Traheele stadiu evolutiv din punct de vedere al fiyiologiei transportului
Angiospermele, mult mai evoluate, au lemnul constituit din traheide şi trahee.Fibrele
lemnoase sunt celule moarte, alungite cu pereţii puternic lignificaţi având rol excusiv de
sustinere. Gimnospermele nu au fibre lemnoase, sustinerea realizând-o exclusiv traheidele.
Fibrele lemnoase sunt de asemenea absente la angiospermele ierboase cu structură primară.
Parenchimul lemnos este constituit din celule vii care înconjoară vasele. Aceste celule
devin chiar celule de transfer. Ele pot servi la eliberarea controlată a ionilor şi altor soluţii în
lumenul celulelor conducătoare. La arbori celulele parenchimului traversează
punctuatiunile vaselor lemnoase pătrunzând în interiorul acestora, umflându-se şi astfel
închizând lumenul vasului. Aceste expansiuni se numesc tile, se formează la sfârşitul
perioadei de vegetaţie şi închid definitiv vasele.
 Floemul transportă seva elaborată de la frunze asigurând distributia ei în plantă.
Floemul este constituit din diferite elemente celulare: vase numite şi tuburi ciuruite flancate
de celule anexe, parenchim liberian şi fibre liberiene.Celulele şi tuburile ciuruite transports
seva brute. Difera esential de xilem deoarece sunt vii în stadiul functional. Din punct de
vedere filogenetic celulele ciuruite corespund formelor primitive de elemente conducatoare,
existand la pteridofite şi la gimnosperme. Prezenta peretilor transversali oblige existenta a
numeroşi pori. Vasele conducatoare suntconstituite din aliniamente de numeroase celule
ciuruite.Tuburile ciuruite sunt filogenetic mai evoluate decat simplele celule. Ele sunt
constituite din elemente alungite asamblate în lanţuri lungi. Peretii trasversali sunt perforati
de numeroase punctuatiuni repartizate uniform sau grupate în campuri ciuruite. Peretii
longitudinali ai tuburilor ciuruite învecinate prezintă câmpurile ciuruite la acelaşi nivel.
Punctuatiunile tuburilor ciuruite derive din plasmodesmele modificate şi sunt acoperite de un
poli-P-glucan numit caloza. Punctuatiunile sunt deschise şi permeabile constituentilor solubili
şi de asemenea virusurilor. Ele sunt traversate în egalî masurî de cordoane plasmatice şi de
reticul endoplasmic. Elementele tuburilor ciuruite formează, prin urmare, un continuum
citoplasmatic facilitat de existenta punctuatiunilor. Protoplastul tuburilor ciuruite are cateva
caracteristici diferite de a altor celule vegetale:
- Nucleul este regresat, reprezentand asfel singurul caz de celule vegetale vii anucleate
(secundar);
- Tonoplastul este regresat, aceste formatiuni neprezentand vacuole, sucul celular,
adica seva elaborate circuland prin lumenul celular.
- Elementele tuburilor ciuruite au o pelicula fină de citoplasma dense delimitate la
exterior de o plasmalema semipermeabilă. Prin urmare tuburile ciuruite functioneaza
ca un sistem osmotic , proprietate necesara mecanismului de transport al sevei
elaborate.
- Tuburile ciuruite functioneaza un singur sezon de vegetaţie. Cele plurianuale sunt de
 fapt reînnoite în fiecare an. Celulele anexe şi celulele tuburilor ciuruite tisular provin
din aceeaşi celulă mama în urma unei diviziuni longitudinale inegale.Celulele fiice
rămân în legatura prin numeroase plasmodesme.Celulele anexe asigură un schimb
activ cu tuburile ciuruite,transportul sevei elaborate fiind consumator de energie.
Celulele anexe sunt bogate în mitocondrii furnizând energia necesară
tuburilor ciuruite.
- La pteridofite şi gimnosperme care nu posedă celule anexe,celulele parenchimului
liberian asigură functia de import-export energetic necesar transportului sevei
elaborate.
- Fibrele liberiene formează un ţesut de sustinere. Celulele sunt alungite, moarte şi
sclerificate. Acest ţesut de sustinere se dezvoltă pe lânga vasele conducătoare ca o
garda protectoare evitând turtirea tuburilor ciuruite datorită presiunii ţesuturilor
învecinate.
Tulpina este supusă forţei vântului. Un tub este mai flexibil decât un cilindru plin.
Fasciculele conducătoare conţinand elemente lignificate de xilem ca elemente de susţinere au
migrat în cursul evolutieie din centrul axei caulinare la periferie. S-a format un tub care apăre
segmentat transversal sub formă de fascicule conducătoare organizate în cerc, despărţite prin
raze medulare. Acest tip de organizare este prezent la dicotiledonate. Teoria originii şi
evoluţiei stelului permite înţelegerea evolutiei organizării fasciculelor conducătoare pornind
de la protostelul cormofitelor terestre primitive. În schimb, la monocotiledonate, fasciculele
conducătoare apar repartizate pe toată secţiunea unei tulpini văzute în sectiune trasversală.
Acest tip de organizare rezultă din traiectul fasciculelor foliare care pătrund In tulpină de la
periferie, şi parcurg descendent câteva internodii. Practic fiecare fascicul conducător este
unul provenit dintr-o frunză.

3.5 Evolutia stelului şi structura fasciculelor conducătoare

Diversitatea structurală a fasciculelor conducătoare existente la cormofite este explicată
de o manieră sintetică de teoria stelului. Conform acestei teorii ansamblul fasciculelor
conducătoare din tulpină şi din rădăcină formează o unitatea morfologică şi
functională,stelul. Teoria stelului permite înţelegerea tuturor tipurilor de cilindru central
pornind de la protostelul characteristic cormofitelor primitive. Protostelul este constituit
dintr-o coloană centrală de traheide înconjurată de un floem simplu. Protostelul era
caracteristic pteridofitelor primitive de tipul Rhynia şi este prezent şi la ferigile actuale în
stadiu tânăr. Etapele următoare ale evoluţiei corespund unei fragmentari a stelului în
cordoane individuale, rezultând un protostel fragmentat. Se pot deosebi trei tipuri de
protostel:
 haplostel cel mai primitiv la care xilemul este mai mult sau mai putin circular în
sectiune transversală,
 actinostel dacă în sectiune lemnul apare stelat şi
 plectostel caracterizat prin fâşii sau cordoane de lemn dispuse mai mult sau mai putin
paralel, unite între ele sau fragmentate.
În prima etapă protostelul a dobândit o măduvă dispusă în centrul coloanei xilematice,
vitalizând-o. S-a format astfel un sifonostel. 6H
deosebesc două tipuri de sifonostel, unul

 Ectofloic când floemul înconjoară lemnul şi unul amfifloic când există doi cilindri
floemici de o parte şi alta a lemnului. În acest caz apare endodermă atât la exterior
la graniţa cu scoarta, cât şi la interior spre măduvă.

Fig. 112 Sifonostel ectofloic există doi cilindri floemici de o parte şi alta a lemnului

 Eustelul format din sifonostel, prin expansiunea măduvei sub formă de raze medulare
care fragmentează ţesuturile conducătoare în fascicule. Acesta este constituit din
fascicule libero-lemnoase dispuse pe un cerc şi prevăzut cu ţesuturi parenchimatice
interfasciculare. Tesuturile intrafasciculare apar datorită foliarizatiei, frunzele şi
ramurile, prin fasciculele care se deprind din masivul central pentru a le vasculariză
creează breve la nivelul stelului. Din sifonostelul ectofloic se formează un eustel tipic,
cu fascicule colaterale. Din eustel a derivat atactoctostelul care constă din fascicule
dispuse dezordonat şi este lipsit de endodermă. Eustelul caracterizează tulpina
 majoritătii monocotiledonatelor şi a unor dicotiledonate.
Din sifonostelul amfifloic, prin formarea de ramuri şi frunze care ciuruiesc cilindrul de
ţesuturi conducătoare,liberul intern se poate uni cu cel extern sub forma unei retele rezultând
un dictiostel. Dacă frunzele şi ramurile sunt numeroase, stelul este puternic fragmentat, apar
multe raze medulare şi se formează fascicule bicolaterale rezultând un artrostel caracteristic
pentru numeroase familii de dicotiledonate sau liberul se uneşte în jurul lemnului rezultând
fascicule concentrice hadrocentrice. Dacă acestea se înconjoară fiecare de o endodermă
proprie devine un caz tipic de polistelie.

3.6 Structura primară a tulpinii la Pteridophyta

În general la ferigi în structura tulpinii distingem epiderma, scoarta şi cilindrul central. La
Psilotum triquetrum epiderma are celule alungit-dreptunghiulare, orientate paralel cu raza,
printre ele din loc în loc sunt stomate. Scoarta este groasă şi diferentiată în două zone: externă
care cuprinde câteva straturi clorofiliene şi câteva sclerenchimatice, internă care este în
întregime parenchimatică, se termină cu o endodermă. Stelul este delimitat de un periciclu,
lemnul este central în formă de stea, iar la exteriorul său se află floemul între bratele stelei. În
axul tulpinii se găseşte o măduvă scleificată. Vorbim aici de un actinostel.
La Lycopodium tulpina are un cilindru central de tip plectostel. La Equisetum tulpina are
un contur sinuos-circular cu creste şi valecule (şanturi). Epiderma are celule cu peretii
silicifiati, scoarþa este foarte groasă, fiind reprezentată din cordoane hipodermice de celule
mecanice şi parenchim (clorofilian spre exterior şi incolor, lacunos spre interior). Există o
endodermă de tip primar.

fig. 113 Fascicul amfifloic

Stelul este un parenchim fundamental în care se află dispuse pe un cerc fascicule libero-
lemnoase şi o mare lacuna medulară. Primele elemente de lemn se resorb rezultând o lacuna
fasciculară protoxilematica; vasele de metaxilem se află pe flancurile lacunei, dar şi pe
flancurile liberului.

3.7 Structura primară a tulpinii la Dicotiledonate

O sectiune trasversala prin tulpina de Ranunculus repens evidentiază un tip de structură
a tulpinii la dicotiledonate. La exterior se gaseşte o epiderma alcatuita dintr¬un singur strat de
celule unite între ele. Pereţii externi sunt uşor bombati şi cutinizati. Printre celulele
epidermice se gasesc stomate. Sub epiderma se gaseşte scoarta alcatuită din 4-5 straturi de
celule parenchimatice şi spatii intercelulare. În stratele exterioare se gasesc cloroplaste, iar
peretii celulari ai stratului subepidermic sunt uşor colenchimatici. Nu se diferentiaza o
endoderma.
Cilindrul central nu este prevazut cu periciclu, de aceea se considers ca limits externs a sa
punctele exterioare ale fasciculelor conducatoare. Fasciculele conducatoare sunt libero-
lemnoase de tip colateral deschis. Liberul este dispus spre exterior şi este format din tuburi
ciuruite, celule anexe şi parenchim liberian. Dezvoltarea sa se face centripet. Lemnul este
dispus spre interior este alcatuit din trahee şi parenchim lemnos. La extremitatea inferioara a
cordonului lemnos se gasesc elementele protoxilemului formate din elemente vasculare
inelate şi spiralate. Metaxilemul este constituit din trahee cu punctuatiuni simple, oblica sau
areolate. Dezvoltarea lemnului se face centrifug.

fig. 114 Structura secundară a tulpinii la dicotilodonate

Între lemn şi liber se gaseşte cambiul intrafascicular. Fiecare fascicul este înconjurat de o
teaca sclerenchimatica intrerupta în dreptul cambiului. Între fascicule se gasesc raze medulare
constituite din parenchim, iar în centrul tulpinii o lacuna medulară. La Aristolochia sipho
structura tulpinii se prezinta astfel:
• Epiderma este unistratificata cu o cuticula distincta.
 • Scoarţa este diferenţiata în doua zone distincte: externs colenchimatoasa,
pluristratiticata şi interns, parenchimatoasa. Ultimul strat al scoarţei este diferentiat în teaca
amilifera (endoderma).
• Cilindrul central este prevăzut cu un periciclu pluristratificat diferenţiat în doua
manşoane concentrice: unul extern sclerenchimatic (alcatuit din macrosclereide) în forma de
arcade, unul intern, pluristratificat şi parenchimatic. Fasciculele libero-lemnoase, de tip
colateral deschis au aceeaşi structură ca şi la Ranunculus, dar fare teaca de sclerenchim.
• În tulpinile varstnice se poate observa uşor cambiul vascular interfascicular, care dupe
racordarea cu cel fascicular va genera elementele conducatoare secundare.
• Parenchimul medular şi razele medulare completeaza eustelul de la aceasta specie.
• Mai menţionam prezenţa zonei perimedulare, partea măduvei care se învecineaza cu
fasciculele conducatoare.

fig 115 Mulaj al structurii primare a rădăcinii la dicotiledonate

3.9 Structura primară a tulpinii la Monocotiledonatae

Între structura tulpinii la monocotiledonate și cea a dicotiledonatelor există unele
deosebiri legate de alcătuirea și modul în care sunt dispuse fasciculele vasculare. La
monocotiledonatele la care tulpina nu e fistuloasă, fasciculele libero-lemnoase sunt dispuse
neregulat în masa de parenchim fundamental, pe când la cele la care tulpina este fistuloasă,
fasciculele sunt dispuse pe două cercuri concentrice (Triticum aestivum). Tulpina majorității
monocotiledonatelor rămâne cu structură primară toată viața, deoarece nu produc țesuturi
secundare. Lignificarea și îngroșarea tulpinii la unele specii (de exemplu, la palmieri) nu se
produc prin formare de noi țesuturi, ci prin creșterea celulelor parenchimului fundamental și
îngroșarea membranelor celulare din țesuturile deja existente..Tulpina la Zea mays are
urmatoarea structure. Epiderma unistratificatî este alcatuita din celule mici strans unite intre
ele cu pereţii ingroşati şi împregnaţi cu SiO2. Din loc în loc se gasesc stomate.

fig 116 Mulaj al structurii primare a rădăcinii la monocotiledonate

Hipoderma este alcatuită din 2-3 straturi de celule cu pereţii sclerificaţi şi lignificaţi.
Scoarţa este foarte subţire şi nu există endodermă.
Cilindrul central este de tip atactostel, ocupând cea mai mare parte a tulpinii. Este
constituit dintr-un parenchim fundamental în care sunt dispersate o mulţime de fascicule
colateral închise, inegale ca mărime. Fasciculele mai mari sunt dispuse spre centrul tulpinii,
ele sunt prevăzute cu arcuri de sclerenchim.
Lemnul este alcatuit din protoxilem (traheide sau articule vasculare inelate şi spiralate) în
care se observă o lacuna protoxilematică caracteristică de origine lizigenă şi din metaxilem
alcătuit din doua vase mari şi din parenchi lemnos. Lemnul este dispus în forma literei V
cuprinzand intre braţele sale liberul. Acesta este constituit din elemente ciuruite, celule anexe
şi parenchim liberian.

Fig 117 Structura primară şi secundară a tulpinii la monocotiledonate.

La Triticum aestivum tulpina are urmatoarele ţesuturi:
• Epiderma unistratificata şi silicifiata este prevazuta cu stomate, dispuse în ortostihuri
în dreptul cordoanelor de ţesut asimilator.
• Scoarta este alcatuita dintr-o zona pluristratificată, sclerenchimatică în care se gasesc
cordoane de ţesut clorofilian.
• Endoderma lipseşte.
• Cilindrul central, de tip atactostel este lipsit de periciclu.Fasciculele colateral inchise
sunt dispuse pe doua cercuri concentrice. Cele externe sunt mai mici, înglobate complet în
sclerenchim, iar cele mai mari, interne, au câte două arcuri de sclerenchim. Structura
fasciculelor este identică cu cea de la porumb.
• In centru se gaseşte o lacuna medulara de origine rexigena.
La Asparagus officinalis:
• Epiderma este lipsită de stomate şi cu o cuticulă foarte groasă, iar peretele extern este
foarte îngroşat.
• Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim meatic format din câteva straturi de celule cu
pereţii celulozici şi bogate în cloroplaste. Cel mai adesea celulele straturilor externe sunt uşor
alungite radiar,luând aspect palisadic. Nu se diferentiaza o endodermă.
• Cilindrul central are spre exterior o zonă de parenchim sclerificat pe care unii o
consideră periciclu sclerenchimatic, iar spre interior un parenchim fundamental. În aceasta
zona interna sunt dispuse pe mai multe cercuri concentrice fasciculele conducătoare libero-
lemnoase de tip colateral închis. Fasciculele interne sunt mai mari, iar cele periferice, dispuse
parţial sau total în zona de sclerenchim, sunt mai mici.
Rizomul de Convalaria majalis are câteva particularităţi:
O endodermă tipică cu cellule In formă de potcoavă ca la rădăcina de Iris, Fascicule
conducătoare de două tipuri,unele colaterale închise spre periciclu şi altele concentric
leptocentrice spre centrul cilindrului central.

3.10 Creşterea secundară în grosime

În cazul plantelor ierboase anuale, cormul este relative mic, iar structura primară a tulpinii
este suficientă pentru asigurarea alimentatiei şi a rezistenţei mecanice.
Dimpotrivă la arbori şi arbuştii plurianuali precum cei din gimnosperme şi angiospermele
lemnoase este nevoie de o capacitate crescută de transport şi o rezistentă mecanică
suplimentară.
Pe de altă parte durata vaselor conducătoare este limitată şi de aceea este nevoie de o
creştere secundară în grosime care să adauge ţesuturi conducătoare şi mecanice.
Gimnospermele şi angiospermele dicotiledonate prezintă o creştere secundară în grosime
tipică, pe când monocotiledonatele cresc în grosime în mod diferit.
Cambiul
Creşterea în grosime la gimnosperme şi dicotiledonate este rezultatul activitîţii unui
meristem lateral cilindric numit cambiu. Cambiul este constituit din celule prismetice subtiate
la capete.Cambiul sub formă de cilindru închis necesar creşteri secundare în grosime poate fi
amplasat In două variante. La multe specii, în special la arbori există de la Inceput un inel
cambial. El separă xilemul interior de floemul exterior. El provine direct din inelul initial al
meristemului primar apical al tulpinii şi prin urmare constituie o zonă generatoare primară.
La alte specii doar la nivelul fasciculelor conducătoare se găseşte cambiu intrafascicular. În
cazul din urmă se formează un cambiu secundar din aceste arcuri cambiale intrafasciculare
care se racordează cu nişte arcuri cambiale ce se diferentiaza din razele medulare, celulele
parenchimatice redobândind capacitatea de diviziune. În cursul creşterii secundare în grosime
celulele cambiale se divid continuu tangential formând celule fiice spre exterior şi spre
interior. Ele se diferentiază în ţesuturi secundare definitive.

fig 118 Creşterea secundară în grosime

3.10 Importanţa practică a tulpinilor
Tulpinile multor plante prezintă multiple întrebuinţări, în funcţie de substanţele pe care le
conţin şi de consistenţa ţesuturilor pe care le prezintă.
Tulpinile unor plante sunt folosite ca legume în alimentaţia omului (sparanghelul, muguri
de bambus, tuberculii de cartof, bulbii de ceapă, usturoi), iar altele în furajarea animalelor
(graminee, leguminoase).
Tulpinile plantelor lemnoase sunt utilizate în industria mobilei (nuc, fag), la confecţionarea
instrumentelor muzicale, la obţinerea celulozei, a unor împletituri, a fibrelor textile (in, cânepă).
Din tulpinile unor plante se obţin: pluta, cauciucul, răşini, coloranţi, zahăr (trestia de
zahăr), substanţe aromatice (scorţişoara), substanţe medicinale (chinina) etc.