Sufletul satului suntem noi!

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Satul în care eu locuiesc se numește Poiana. Probabil că numele îi vine și de la așezarea

geografică. Este un sat mărginit de munți, unde iarna are nămeți de zăpadă până la genunchi,
primăvara îmbracă dealurile cu o multitudine de flori, vara este răcoroasă și frumoasă, iar toamna
este plină de roade bogate și peisaje magnifice pictate în galben și maro. Cred că veșnicia s-a
născut la sat pentru că satul nostru păstrează tradiții și obiceiuri de mult apuse.

În satul meu trăiesc oameni minunați. Toți ne înțelegem ca frații, fiind săritori, altruiști și
buni la suflet, cu toții sărim în ajutorul celor care se află la greu. Mă leagă multe amintiri
frumoase de satul meu, și sunt convinsă că va veni o vreme în care voi tânji după ulițele
copilăriei mele, căci viața ne cheamă pe toți să ne împlinim destinul. Îmi aduc aminte cu drag de
serile de vară când ne adunam toți pe o bancă și povesteam până noaptea târziu uitându-ne la
stele și la lună, sau când ne duceam vara la scăldat, iar apoi ne întindeam pe iarbă și ne simțeam
ca ceara-n arșița de soare. Ce frumos e să fii copil! Noi nu știm ce înseamnă greul,vedem totul în
roz. Da, noi suntem sufletul satului! Glasul nostru este glasul ulițelor, prin zâmbetul și
optimismul nostru înveselim pe cei din jur. Școala din satul meu reprezintă punct de plecare spre
viitor și izvorul celor mai frumoase amintiri din copilărie. La școală am învățat multe lucruri de
folos, dar mai ales am învățat să învăț cu drag. Păstrez în suflet amintiri legate de serbările
organizate la școală, când ne îmbrăcam toți în costume populare specifice zonei noastre și tuturor
parcă ne zvâcnea inima în piept. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, și cred cu tărie că
tradițiile păstrate cu atâta sfințenie sunt veșnice, iar costumul popular atât de valoros astăzi este
cu siguranță simbolul veșniciei, al eternității, amprenta zonei.

Gândul că vreodată nu voi mai bate ulițele satului ca acum mă face să mă înfior. Simt
cum inima îmi zvâcnește mai rar în piept, parcă ar bate undeva în pământ, acolo unde sunt și
rădăcinile mele. Sunt nostalgică și mă bucur enorm că am crescut în acest sat frumos. E adevărat
că viața la oraș e mult mai palpitantă, dar prefer de o mie de ori calmul și liniștea vieții la țară,
deoarece ador mirosul de iarbă tăiată vara, sau fumul hornurile ce urcă leneș spre cer în miez de
iarnă. Micula Denisa, clasa a VII-a