Buletinul Jurisprudenţei JS2 - 2016 PDF

JUDECĂTORIA
SECTORULUI 2 BUCUREŞTI
BULETINUL
JURISPRUDENŢEI
JUDECĂTORIEI
SECTORULUI 2
BUCUREŞTI
-2016-
Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 1
Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Tel. 021/4083650 / Fax. : 021/408.36.22 / e-mail: jud-sector2@just.ro
JUDECĂTORIA
Cuprins
Introducere .............................................................................................. 8
Drept Civil ............................................................................................... 9

1. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor. Caractere. Condiţii pentru restrângere. ...................... 9
2. Legea nr. 10/2001. Acţiune în revendicare de drept comun. Comparaţie titluri de proprietate.
Chemare în garanţie................................................................................................................................ 13
3. Răspundere civilă delictuală. Libertate de exprimare vs. Dreptul la viaţă privată (reputaţie).
Incidenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. ........................................................... 32
4. Notificare tardivă realizată în temeiul Legii nr. 10/2001. Acţiune în revendicare de drept comun.
Inadmisibilitate. ...................................................................................................................................... 42
5. Antecontract de vânzare-cumpărare. Deces promitent-vânzător. Vacanţă succesorală. Hotărâre
care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. ................................................................................ 46
6. Răspundere civilă delictuală. Mușcătură câine fără stăpân. Autoritate responsabilă. Evaluare
prejudiciu ................................................................................................................................................ 50
7. Acţiune revocatorie. Condiţii ce se cer a fi întrunite. Consecinţe .................................................. 63
8. Contract de prestări servicii. Neorganizare eveniment. Răspundere contractuală. Arvună vs. parte
din preţ.................................................................................................................................................... 66
9. Refuzul de a nota în Cartea funciară un litigiu având ca obiect cerere de evacuare. Plângere
împotriva încheierii. ............................................................................................................................... 73
10. Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului. Prescripţia dreptului material la
acţiune 74
11. Contravaloare lipsă folosinţă imobil. Hotărâre prin care proprietarul este obligat să încheie
contract de închiriere cu privire la imobil. Consecinţe. .......................................................................... 85
12. Obligaţie de a face – instalaţie apă potabilă. Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse al
lucrului vândut........................................................................................................................................ 90
13. Plângere împotriva încheierii de Carte funciară. Depăşirea atribuţiilor de către registrator.
Consecinţe ............................................................................................................................................ 103
14. Efectele juridice ale unei promisiuni bilaterale de închiriere şi ale unui contract de comodat.
Rezoluţiune vs. acţiune în constatarea încetării acestor efecte juridice. Interpretarea dispoziţiilor
contractuale. ......................................................................................................................................... 106

JUDECĂTORIA
15. Înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în cadrul
procedurii de executare silită. Neplata impozitului aferent transferului de proprietate. Plângere
împotriva încheierii de respingere a înscrierii în Cartea funciară. ....................................................... 112
Drept Civil – Aspecte specifice în materia litigiilor cu profesionişti

............................................................................................................... 117
1. Contract de leasing imobiliar. Clauză privind acordarea de daune interese în cuantum de 25% din
valoarea bunului. Caracter abuziv ........................................................................................................ 117
2. Contract de credit. Comision de acordare. Comision de administrare. Lipsă caracter abuziv ..... 131
3. Contract de leasing. Notar public. Lipsă calitate de consumator ................................................. 145
4. Contract de credit ipotecar în monedă străină (CHF). Clauze contractuale privind restituirea
împrumutului în CHF. Lipsă caracter abuziv ....................................................................................... 148
5. Dobândă variabilă. Indice de referinţă al băncii. Clauză ce permite modificarea discreţionară a
dobânzii. Act adiţional încheiat benevol între părţi. Consecinţe .......................................................... 165
6. Asigurător. Repararea prejudiciului moral ca urmare a producerii unei vătămări unui minor de 1
an şi două luni. Criterii ......................................................................................................................... 178
7. Comision de risc. Clauze privind modificarea dobânzii şi declararea scadenţei anticipate a
creditului. „Îngheţarea” cursului CHF .................................................................................................. 188
8. Cerere în anulare ordonanţă de plată. Apărări pur formale. Consecinţe ...................................... 207
9. Contract de antrepriză. Rezoluţiune cu daune interese. Condiţii ................................................. 218
10. Răspundere civilă contractuală. Repararea prejudiciului adus fondului forestier .................... 224
11. Angajarea răspunderii civile contractuale pentru servicii de contabilitate. Neîntrunirea
condiţiilor ............................................................................................................................................. 231
12. Rezoluţiunea parţială a contractului. Repunerea parţială în situaţia anterioară ........................ 239
13. Ordonanţă de plată. Creanţă contestată netemeinic .................................................................. 242
14. Cerere cu valoare redusă. Pretenții recunoscute. Compensare legală neîntemeiată ................. 249
15. Acţiunea asigurătorului în regres. Inexistenţa unei fapte ilicite comise de intervenientul forţat.
Consecinţe ............................................................................................................................................ 252
Dreptul familiei ................................................................................... 259

1. Partaj datorie comună. Caracterul solidar al obligaţiei. Netemeinicie ......................................... 259

JUDECĂTORIA
2. Minor asupra căruia s-au luat măsuri de protecţie. Program de legături personale cu un terţ ...... 262
3. Exercitarea autorităţii părinteşti exclusive. Netemeinicie. Stabilire domiciliu minor. Program
vizitare minor ....................................................................................................................................... 266
4. Majorare pensie de întreţinere. Criterii. Obligare la plata prin transfer bancar. Netemeinicie..... 274
5. Ordonanţă preşedinţială. Suplinire consimțământ pentru înscrierea minorului în învăţământul
primar ................................................................................................................................................... 278
Drept administrativ – regimul contravenţiilor ................................ 283

1. Participarea la activităţi de jocuri de noroc la distanţă. Site neautorizat în România. Vinovăţie. 283
2. Certificat de urbanism. Demarare lucrări de construire în lipsa unei autorizaţii de construire.
Consecinţe ............................................................................................................................................ 291
3. Principiul ne bis in idem. Încălcare .............................................................................................. 298
4. Participarea la scandal. Descrierea faptei contravenţionale şi conţinutul constitutiv al acesteia . 300
5. Accident auto. Răsturnarea prezumţiei de veridicitate a procesului verbal Expertiză judiciară .. 305
6. Circulaţie fără rovinietă. Autoturism înstrăinat. Răspundere contravenţională ........................... 309
7. Împiedicare legitimare. Descriere insuficientă. Nelegalitate........................................................ 313
8. Întocmirea procesului verbal în lipsa reprezentantului legal al unei societăţi. Condiţii ............... 317
9. Locul unde este încheiat procesul verbal contravenţional. Nemenţionarea etajului la care se află
sediul contravenientei şi nici a numărul de înmatriculare în registrul comerţului. Inexistența unei
vătămări ................................................................................................................................................ 326
10. Protecţia consumatorului. Înlocuire produs şi nu reparare. Proces-verbal contravenţional
neîntemeiat ........................................................................................................................................... 331
11. Înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului. Criterii............................................... 335
12. Comunicarea nelegală a procesului verbal. Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale 338
13. Rovinietă. Semnătură electronică – nelegalitate. Intervenirea prescripţiei răspunderii
contravenţionale şi a legii contravenţionale mai favorabile – netemeinicie ......................................... 341
14. Previzibilitatea textului legal sancţionator ............................................................................... 345
15. Protecţia consumatorului. Competenţa agentului constatator. Aplicabilitatea OUG nr. 50/2010.
Comision de cont curent ....................................................................................................................... 349

JUDECĂTORIA
Drept procesual civil ........................................................................... 356

1. Ordonanţă preşedinţială. Obligaţie de a face. Proprietate intelectuală. Competenţă .................... 356
2. Nulitate contract cesiune de părţi sociale şi anulare hotărâre adunare generală a asociaţilor.
Valoarea obiectului primului capăt de cerere. Competenţă .................................................................. 361
3. Emitere ordin de repartiţie pentru atribuirea unei locuinţe sociale. Încheierea contractului de
închiriere. Competenţă ......................................................................................................................... 364
4. Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune. Lipsă calitate
procesuală pasivă. Diminuare onorariu avocaţial ................................................................................. 367
5. Principiul disponibilităţii. Răspundere civilă contractuală. Inexistenţa unui contract între părţi.
Lipsă calitate procesuală pasivă ........................................................................................................... 372
6. Acţiune în constatare. Admisibilitate. Inexistenţa unui alt remediu procesual ............................ 379
7. Acțiune în constatare. Inadmisibilitate ......................................................................................... 382
8. Acţiune în pretenţii. Efectul pozitiv al lucrului judecat ................................................................ 387
9. Cheltuieli de judecată pe cale separată. Posibilităţi şi limitări ..................................................... 393
10. Poprire asigurătorie. Condiţii de instituire ............................................................................... 396
11. Ordonanţă preşedinţială. Obligaţie de a face – proprietăţi vecine. Măsuri definitive vs. măsuri
provizorii. ............................................................................................................................................. 398
12. Procedura specială a evacuării. Soţi aflați în divorț. Bun propriu al unuia dintre soţi.
Neîntrunirea condițiilor pentru evacuare .............................................................................................. 402
13. Validarea poprii faţă de o instituţie statală. Incidenţa art. 6 din Convenţie Europeană a
Drepturilor Omului ............................................................................................................................... 405
14. Prescripția dreptului de a obține executarea silită. Obținerea unui nou titlu executoriu. Distincție
drept real vs. drept de creanță. Autoritate de lucru judecat .................................................................. 413
15. Cheltuieli de executare. Diminuarea onorariului cuvenit executorului judecătoresc. Criterii .. 417
Drept penal .......................................................................................... 423

1. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Noţiunea de „tulburare însemnată”. Art. 5 C.P., privind
aplicarea legii penale mai favorabile. Achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) C.P.P. ........................ 423
2. Infracţiunea de ultraj. Subiect pasiv secundar .............................................................................. 434

JUDECĂTORIA
3. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor. Condiţiile ce sunt necesar a fi îndeplinite pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă a
provocării ............................................................................................................................................. 443
4. Aplicarea legii penale mai favorabile. Reindividualizarea pedepsei aplicate în cazul descoperirii
unor noi acte materiale din structura infracţiunii continuate ................................................................ 453
5. Infracţiunea de şantaj. Latura obiectivă a infracţiunii .................................................................. 463
6. Aplicarea legii penale mai favorabile. Concurs de infracţiuni. Individualizarea executării pedepsei
aplicate ................................................................................................................................................. 474
7. Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice. Latura obiectivă......................................... 486
8. Aplicarea legii penale în timp în cazul infracţiunilor cu durată de consumare. Infracţiunea de
delapidare şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale ........................................................... 496
9. Infracţiunea de contrabandă. Infracţiunea de deținere de bunuri accizabile în afara antrepozitului
fiscal ..................................................................................................................................................... 506
10. Infracţiunea de furt calificat. Conţinut constitutiv. Circumstanţa agravantă prev. de art. 229 alin.
1 lit. b) C.P., referitoare la săvârşirea faptei „în timpul nopţii”............................................................ 524
Drept procesual penal ......................................................................... 528

1. Măsuri preventive - arestare preventivă. Tâlhărie. Coroborare probe. Nerecunoaştere săvârşire
faptă528
2. Măsuri preventive - arestare preventivă. Inadmisibilitate formulării a două propuneri de arestare
preventivă pentru aceeaşi faptă. Recunoaşterea săvârşirii faptei. Infracţiunea de tâlhărie................... 533
3. Măsuri asigurătorii. Sechestru asigurător. Contestaţie. Condiţiile necesare instituirii măsurilor
asigurătorii ............................................................................................................................................ 541
4. Măsuri asigurătorii. Excepţia tardivităţii - netemeinicie. Contestaţie - menţinerea sechestrului
instituit .................................................................................................................................................. 551
5. Verificarea competenţei, a legalităţii sesizării instanţei şi a legalităţii administrării probelor,
respectiv a efectuării actelor de urmărire penale, art. 342-art. 346 C.pr.pen. Netemeinicia excepţiilor
invocate ................................................................................................................................................ 554
6. Plângere împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată. Art. 341 alin. 6 lit. b C.pr.pen.
Nulitate relativă. Competenţa organelor de urmărire penală. Clasare. Infracţiunea de loviri sau alte
violenţe. Legitima apărare .................................................................................................................... 560

JUDECĂTORIA
7. Revizuire – infracţiunea de evaziune fiscală. Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015 privind
neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2005. Analiza condiţiilor de admisibilitate în principiu a
revizuirii ............................................................................................................................................... 567
8. Plângere împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată. Motive de nelegalitate şi
netemeinicie a ordonanţelor organelor de urmărire penală. Tentativă la înşelăciune. Clasare ............ 576
9. Contestaţia la executare. Inadmisibilitate prin raportare la motivele prevăzute de art. 598 C.pr.pen.
587
10. Schimbare încadrare juridică. Netemeinicie. Infracţiunea de tâlhărie ...................................... 604

JUDECĂTORIA
Introducere
Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul instanţelor de judecată, iar acest serviciu public se
află în slujba justiţiabililor.
În acest context, dezideratul de a înfăptui un act de justiţie modern, calitativ, transparent,
eficient, predictibil, credibil şi care să se desfăşoare într-un termen optim şi previzibil, de natură
a corespunde aşteptărilor justiţiabililor şi exigenţelor profesioniştilor dreptului, implică, printre
altele, cunoaşterea şi înţelegerea textelor legale interpretate prin intermediul practicii judiciare.
Calitatea serviciului public pe care îl îndeplineşte instanţa ne influenţează pe fiecare
dintre noi, indiferent că avem calitatea de parte sau de potenţială parte într-un litigiu judiciar,
avocat, consilier juridic, procuror sau judecător.
Or, practica judiciară neunitară afectează nu doar calitatea actului de justiţie, ci mai ales
încrederea justiţiabililor, întrucât la situaţii factuale similare sau identice, încadrate juridic în
acelaşi text legal, nu putem accepta în mod rezonabil că există soluţii juridice diferite.
Existenţa unei practici judiciare neunitare subminează autoritatea instanţelor
judecătoreşti, punând în discuţie imaginea justiţiei în societatea civilă.
În atare condiţii, Buletinul Jurisprudenței Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti se doreşte a
fi un instrument apt să atribuie actului de justiţie un caracter de predictibilitate, cel puţin la nivel
orientativ, dar şi să contribuie la apropierea justiţiei faţă de justiţiabili.
S-a încercat selectarea unor hotărâri judecătoreşti relevante pentru fiecare materie în
parte, respectiv Drept civil, Drept civil – Aspecte specifice litigiilor cu profesionişti, Dreptul
familiei, Drept administrativ – Regimul contravenţiilor, Drept procesual civil, Drept penal şi
Drept procesual penal, urmărindu-se evidenţierea unor cauze care ar putea prezenta interes
practic substanţial.
Pe de altă parte, faptul că acest demers reprezintă concretizarea unuia dintre obiectivele
asumate printr-un proiect de management este mai puţin important, însă demn de menţionat este
efortul colectiv depus pentru realizarea sa, fie numai în format electronic.
6 Februarie 2017 Conducerea administrativ-judiciară
a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti

JUDECĂTORIA
Drept Civil
1. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor. Caractere. Condiţii pentru

restrângere.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este un drept succesoral, real principal,
temporar, strict personal, gratuit, inalienabil, insesizabil şi legal.
Potrivit art. 973 alin. 3 C.civ., oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea
dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie
schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare.
Imobilul (compus din două camere) nu este comod partajabil în natură şi nu poate fi
utilizat în mod separat de către părţi, iar restrângerea dreptului de abitaţie la o cameră de locuit
este nerezonabilă, câtă vreme celelalte dependinţe nu pot fi folosite decât în comun. În atare
condiţii, instanţa apreciază că locuinţa este necesară în întregime pârâtei, în calitate de soţie
supravieţuitoare.
Sentinţa civilă nr. 13375/03.12.2014, definitivă
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de

19.04.2013, reclamanta VV, în contradictoriu cu pârâta MV, a solicitat ca instanţa, prin hotărârea
pe care o va pronunţa, să dispună:
- partajarea masei succesorale rămase de pe urma defunctului VP, decedat la data de
06.03.2012;
- restrângerea dreptului de abitaţie al pârâtei, ce are calitatea de soţie supravieţuitoare,
la o cameră de locuit cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea
daunelor de nefolosinţă în valoare de 100 euro pentru perioada 06.03.2013-
06.04.2013;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
A. Cererea de chemare în judecată
În motivarea cererii în fapt reclamanta a menţionat, în esenţă, următoarele:
Prin certificatul de moştenitor nr. x/02.10.2012, emis de BNPA, s-a stabilit că masa
succesorală lăsată de defunctul VP este compusă din bunuri mobile de uz casnic, a căror
partajarea nu o solicită, precum şi imobilul ap. nr. 3 situat în … sector 2 Bucureşti, fiind stabilite
şi cotele de moştenire, respectiv: ½ din masa succesorală revine reclamantei, în calitate de soră;
½ din masa succesorală revine pârâtei, în calitate de soţie supravieţuitoare.

JUDECĂTORIA
Modalitatea de partajare este scoaterea imobilului la vânzare prin intermediul unui

executor judecătoresc, întrucât imobilul nu este comod partajabil, nu solicită atribuirea
imobilului, iar pârâta nu are venituri pentru acoperirea sultei într-un termen rezonabil, soluţia
propusă fiind cea mai rapidă, scutind părţile de alte cheltuieli şi demersuri, urmând ca preţul să
fie împărţit prin hotărârea instanţei celor două părţi.
Restrângerea dreptului de abitaţie se impune pentru că pârâtei nu îi este neapărat necesar
întreg spaţiul locuinţei, aceasta având nevoi modeste ca persoană singură, iar aceasta s-a bucurat
deja de dreptul de abitaţie pentru perioada minimă stabilită de lege de 1 an de la data deschiderii
succesiunii, pârâta refuzând orice discuţie serioasă vizând vânzarea imobilului prin bună
învoială.
A invocat reclamanta excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 923 alin. 4
C.civ. (de fapt 973 alin. 4 C.civ.), deoarece se încalcă grav dreptul său de proprietate.
Pârâta este de drept în întârziere pentru că avea obligaţia de a nu face nimic de natură a
împiedica exercitarea dreptului său de folosinţă decurgând din calitatea de moştenitor, iar
despăgubirile solicitate au caracter de daune interese, contribuind la producerea prejudiciului
prin omisiunea culpabilă de a-i permite folosirea bunului succesoral.
În drept, reclamanta a invocat art. 670 lit. b şi 923 C.civ., art. 990 C.proc.civ., iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri, interogatoriul pârâtei, martori şi expertiză evaluatorie, dacă
necesitatea probei va reieşi din dezbateri, ataşând totodată o serie de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă
de 3.909 lei.
În data de 28.11.2013, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat
obligarea pârâtei la plata sumei de 100 euro/lună, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă
pentru perioada 06.03.2013-06.12.2013.
B. Aspecte procesuale
1. La primul termen de judecată din data de 05.03.2014, în condiţiile art. 80 alin. 4
C.proc.civ., instanţa a desemnat un curator special pentru pârâtă.
2. La termenul de judecată din data de 30.04.2014, pârâta a depus întâmpinare şi cerere
reconvenţională, prin care a solicitat, în esenţă, următoarele:
Din masa succesorală lăsată de defunctul VP mai fac parte o serie de bunuri imobile
menţionate în titlul de proprietate nr. x/20.10.1995, titlu emis pe numele tatălui defunctului VP,
dar şi un pasiv compus din cheltuielile de înmormântare şi pomenirile ulterioare, pe care l-a
suportat exclusiv.
A fost în principiu de acord cu găsirea unei soluţii amiabile, astfel că se poate partaja
întreaga masă succesorală, compensa pasivul succesoral şi plăti o sultă decentă.
La acelaşi termen de judecată, instanţa a revenit asupra desemnării curatorului special
pentru pârâtă, dat fiind faptul că pârâta a fost asistată de către avocat ales, după care a decăzut
pârâta din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii de ordine privată, conform art.

JUDECĂTORIA
208 alin. 2 C.proc.civ., pârâta fiind decăzută şi din dreptul de a mai depune cerere
reconvenţională, potrivit art. 209 alin. 4 C.proc.civ.
Totodată a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată de reclamantă cu privire la dispoziţiile art. 973 alin. 4 C.civ., excepţie ce a fost respinsă
prin decizia nr. 439/08.07.2014.
De asemenea, au fost încuviinţate pentru reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriul
pârâtei şi testimonială cu un martor.
3. La termenul de judecată din data de 25.06.2014 au fost administrate proba cu
interogatoriul pârâtei şi cea testimonială, după care instanţa a luat act de faptul că părţile înţeleg
să vândă bunul imobil prin bună învoială.
4. La termenul de judecată din data de 03.12.2014, a fost admisă cererea reclamantei de
disjungere a capătului doi de cerere ca urmare a faptului că acesta este în stare de judecată spre
deosebire de primul capăt de cerere.
Analizând cauza de faţă, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate şi a
probelor administrate, instanţa reţine următoarele:
În fapt, din certificatul de moştenitor legal nr. x/02.10.2012 rezultă că defunctul VP a
decedat în data de 06.03.2012, iar din masa succesorală fac parte bunuri mobile de uz casnic, a
căror partajare nu s-a solicitat, precum şi imobilul situat în Bucureşti sector 2 (citat în continuare
imobil).
Conform aceluiaşi certificat de moştenitor legal nr. x/02.10.2012, moştenitorii
defunctului VP sunt:
- reclamanta VV, în calitate de soră, căreia îi revine cota parte de ½ din masa succesorală;
- pârâta MV, în calitate de soţie supravieţuitoare, căreia îi revine cota parte de ½ din masa
succesorală.
Imobilul este folosit de către pârâtă, astfel cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 1
din interogatoriu („Este adevărat că imobilul se află exclusiv în posesia dvs. încă de la decesul
fratelui meu ?”, f. 64).
Din depoziţia martorului propus de către reclamantă reiese că aceasta nu a folosit şi nici
nu a încercat să folosească imobilul moştenit, existând însă discuţii între părţi cu privire la
împărţirea bunului, fără un rezultat concret (f. 63).
În drept, art. 973 C.civ. are următorul conţinut:
(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit
până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă
locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei,
dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.

JUDECĂTORIA
(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data

deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în
caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.
(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se
soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă,
în camera de consiliu
Aşadar, soţul supravieţuitor poate deveni titularul unui drept succesoral temporar având
ca obiect abitaţia asupra casei în care a locuit cu de cuius, indiferent de moştenitorii cu care vine
în concurs şi în afara celorlalte drepturi succesorale, dar numai dacă sunt întrunite anumite
condiţii, respectiv: soţul supravieţuitor nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale; imobilul casă de locuit să facă parte din masa
succesorală.
În acest sens, instanţa constată că pârâta este titulara dreptului de abitaţie asupra
imobilului, dat fiind faptul că nu s-a probat că aceasta nu are în patrimoniu un drept real de a
folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale (aspect de altfel necontestat), iar imobilul
face parte din masa succesorală.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice: este
un drept real principal; este un drept temporar, deoarece durează până când încetează starea de
indiviziune a moştenitorilor defunctului, dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii
succesiunii; este un drept strict personal, neputând fi cedat sau închiriat, care încetează în caz de
recăsătorire a soţului supravieţuitor; este un drept gratuit, soţul nefiind obligat să plătească
folosinţa locuinţei; este un drept inalienabil şi insesizabil, înstrăinarea dreptului nefiind posibilă
nici voluntar, nici silit, iar creditorii soţului supravieţuitor neputând să urmărească silit acest
drept pentru satisfacerea creanţelor lor; este un drept legal, întrucât are ca izvor legea; este un
drept succesoral, deoarece, deşi se naşte direct în persoana soţului supravieţuitor la data
deschiderii succesiunii, legea i-l recunoaşte acestuia numai în considerarea calităţii lui de
moştenitor legal.
Totuşi, acelaşi legiuitor a prevăzut în art. 973 alin. 3 C.civ., că oricare dintre moştenitori
poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime
soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului
supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
În speţă s-a solicitat restrângerea dreptului de abitaţie, reclamanta susţinând că pârâtei nu
îi este neapărat necesar întreg spaţiul locuinţei, aceasta având nevoi modeste ca persoană singură,
iar aceasta s-a bucurat deja de dreptul de abitaţie pentru perioada minimă stabilită de lege de 1 an
de la data deschiderii succesiunii, pârâta refuzând orice discuţie serioasă vizând vânzarea
imobilului prin bună învoială.
Or, este nefondată alegaţia reclamantei întrucât imobilul (compus din două camere şi
dependinţe) este folosit în întregul său, fiind nerezonabil a considera că pârâta, doar ca urmare a
faptul că este singură, are nevoi modeste. Imobilul nu este comod partajabil în natură şi nu poate

JUDECĂTORIA
fi utilizat în mod separat de către părţi, iar restrângerea dreptului de abitaţie la o cameră de locuit
este nerezonabilă, câtă vreme celelalte dependinţe nu pot fi folosite decât în comun. În atare
condiţii, instanţa apreciază că locuinţa este necesară în întregime pârâtei, în calitate de soţie
supravieţuitoare.
Mai mult decât atât, astfel cum a declarat martorul propus de reclamantă, aceasta nu a
folosit şi nici nu a încercat să folosească imobilul moştenit, intenţia sa fiind de partajare a
imobilului prin vânzare, astfel că restrângerea dreptului de abitaţie al pârâtei apare drept
neîntemeiată.
De altfel, legiuitorul a instituit dreptul de abitaţie în favoarea soţului supravieţuitor în
considerarea relaţiei speciale pe care a avut-o cu defunctul, urmărind să nu îi modifice în mod
substanţial şi imediat condiţiile de viaţă ale acestuia, dreptul ce urmează a se stinge la partaj.
Termenul de un an de la data deschiderii moştenirii, prevăzut de art. 973 alin. 4 teza I este
termenul minim prevăzut de lege, iar împlinirea sa nu are drept consecinţă pierderea dreptului de
abitaţie.
A mai făcut vorbire reclamanta despre art. 636 alin. 1 C.civ., potrivit căruia fiecare
coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinaţia şi nu
aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal
statuează că cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa
bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.
Aşadar, potrivit art. 626 C.civ., reclamanta trebuia să facă dovada că a solicitat pârâtei să
folosească bunul proprietate comună (imobilul în discuţie) iar pârâta, acţionând împotriva voinţei
reclamantei, a exercitat în mod exclusiv folosinţa bunului comun, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
Or, reclamanta nu a fost în măsură să probeze că şi-a manifestat, faţă de pârâtă, voinţa de
a folosi bunul proprietate comună, iar pârâta, făcând abstracţie de această manifestare de voinţă,
a exercitat în mod exclusiv folosinţa bunului comun.
Totodată, dreptul de abitaţie al pârâtei este un drept gratuit, pârâta nefiind obligată să
plătească folosinţa locuinţei.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge capătul
doi de cerere, referitor la restrângerea dreptului de abitaţie şi acordarea de despăgubiri, ca
neîntemeiat.
2. Legea nr. 10/2001. Acţiune în revendicare de drept comun. Comparaţie

titluri de proprietate. Chemare în garanţie.
Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană
cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost
deposedată, solicitând restituirea lui în natură.

JUDECĂTORIA
În condiţiile în care reclamanţii se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, aceştia şi-au intabulat
dreptul de proprietate asupra imobilului în Cartea Funciară şi l-au înregistrat în evidenţele
fiscale, înţelegând să achite impozitul aferent, calea instituită de Legea nr. 10/2001 nu-şi mai
găseşte nicio raţiune, fiind evident că parcurgerea acesteia ar fi lipsită de finalitate.
O privare de proprietate rezultând din art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de
lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar
criteriile stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru
analizarea justificării ingerinţei sunt următoarele: ingerinţa să fie prevăzută de lege; ingerinţa
să vizeze un scop legitim; să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit
şi mijloacele utilizate.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 27.05.2014, reclamantul SC a

solicitat, în contradictoriu cu pârâţii AI şi AA, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa,
să constate că titlul său de proprietate asupra apartamentului situat in Bucureşti, sector 2 este
preferabil, având în vedere modul de obţinere al acestuia, dar şi faptul că a îndeplinit primul
cerinţele de publicitate imobiliară făcând astfel, mai întâi, opozabil dreptul său faţă de terţi şi, ca
o consecinţă, să oblige pârâţii să îi lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul
antemenţionat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
Împreuna cu soţia sa, SC (în prezent decedată), a încheiat cu I.C.V.L. contractul nr.
x/3/20.04.1974 pentru construirea unei locuinţe proprietate personală în Bucureşti, sector 2, după
ce, în prealabil, încheiase cu CEC - SCMB contractul de împrumut nr. x/20.03.1974 pentru suma
de 70 mii lei.
La data de 03.12.1974 a fost predat apartamentul în discuţie, conform procesului verbal
de predare-primire.
În anul 1988 a părăsit România plecând într-o excursie cu soţia sa la finalul căreia au
rămas în Austria, în ţară rămânând, sub îngrijirea unei rude a soţiei, copilul lor SDV, în vârstă de
15 ani la acel moment, care a locuit în continuare în apartamentul în discuţie până în anul 1989
când, în schimbul paşaportului necesar acestuia pentru a ajunge la reclamant, Primăria Capitalei

JUDECĂTORIA
a preluat abuziv apartamentul, preluare care a finalizat un şir uriaş de abuzuri ale autorităţilor
faţă de minor.
Pentru a da tenta unei preluări legale a apartamentului, angajaţii Primăriei Capitalei au
întocmit un "talon" cu nr. x/07.08.1989, din care ar rezulta că numitul SDV a predat
apartamentul către Primăria Capitalei. Cum numitul SDV nu era proprietarul apartamentului,
acesta nu avea drept de dispoziţie asupra imobilului, iar pentru faptul că era şi minor la acel
moment (avea doar 16 ani) nu putea nici măcar să primească mandat din partea reclamantului şi
a soţiei sale cu privire la predarea apartamentului către Primărie.
În anul 1995 a formulat cerere introductivă de instanţă pe rolul Judecătoriei sectorului 2
Bucureşti, prin care a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu
cu CLMB, precum şi cu SC F SA, să: constate că reclamantul este proprietarul apartamentului
situat în Bucureşti, sector 2; anuleze decizia nr. x/19.09.1989; oblige pârâţii să îi lase în deplină
proprietate şi posesie acest bun imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 2763/26.03.1996 a fost admisă acţiunea astfel cum a fost
formulată, dispunându-se anularea deciziei nr. x/19.09.1989 a fostului Consiliu Popular al
Municipiului Bucureşti, pârâtele CLMB şi S.C. F S.A. fiind obligate să lase reclamanţilor
(reclamantul din prezenta şi soţia sale) în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în
Bucureşti, sector 2.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul CLMB a formulat apel, iar prin decizia civilă nr.
2302A/16.10.1996, instanţa a admis apelul declarat de către CLMB şi a schimbat în tot sentinţa
instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr.
1397/27.10.1997 a fost admis recursul declarat împotriva deciziei din apel, instanţa de recurs
casând ambele hotărâri şi trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi judecătorie.
Prin sentinţa civilă nr. 7054/23.04.1998, pronunţată de către Judecătoria sectorului 2 -
fond după casare - definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost admisă (din nou) acţiunea şi,
constatându-se că reclamanţii sunt proprietarii apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, au
fost obligaţi pârâţii CLMB şi SC F SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie
apartamentul în discuţie.
În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare, fiind un contract sinalagmatic, dă
naştere la două obligaţii reciproce, respectiv obligaţia vânzătorului care are ca obiect lucrul
vândut, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul, sub aspectul lucrului vândut, una din
condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cumulativ - aceea ca lucrul vândut să fi fost
proprietatea vânzătorului - a lipsit, vânzătorul SC F SA neputând sub nicio formă să se considere

JUDECĂTORIA
proprietar al bunului vândut, atât timp cât a cunoscut demersul judiciar pe care l-a iniţiat, fiind
parte litigantă în toate fazele procesuale ale acelui demers.
În baza sentinţei civile nr. 7054/23.04.1998, pronunţată de către Judecătoria sector 2 în
fond după casare, definitivă şi irevocabilă, a solicitat şi i s-a admis, prin încheierea de Carte
Funciară nr. x/28.10.2008, înscrierea imobilului în discuţie şi intabularea dreptului de
proprietate.
Pe de altă parte, pârâţii au transcris în registrul de transcripțiuni, sub nr. 4233/1997,
contractul lor de vânzare-cumpărare nr. x/1996. Ulterior, pârâţii au solicitat intabularea dreptului
lor de proprietate asupra aceluiaşi apartament intabulat de către reclamant, cererea fiindu-le
respinsă prin încheierea de Carte Funciară nr. x/13.01.2009. Împotriva acestei încheieri pârâţii au
formulat plângere, care a fost respinsă de Judecătoria sector 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr.
6468/ 09.06.2010.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 480 C.civ., art. 25, art. 26 al 4, art. 29, art.
50 si art. 58 al 2 din Legea nr.7/1996 republicata, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi si
interogatoriul pârâţilor.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 4.272 lei, conform OUG
nr. 80/2013.
B. Întâmpinarea
La data de 15.09.2015, pârâţii au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal,
respingerea acţiunii formulate, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea
reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, pârâţii au invocat decizia nr. 33/2008, pronunţată
de Î.C.C.J.
Pe fondul cauzei, pârâţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Au dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 2, prin contractul de vânzare-cumpărare
cu plata în rate nr. x/19.12.1996, vânzător fiind SC F SA, în calitate de reprezentant al PMB,
pârâţii îndeplinindu-şi integral obligaţiile stabilite în acest act şi achitând întregul preţ. Ulterior
achiziţionării imobilului, la data de 03.03.1997, contractul de vânzare cumpărare a fost
înregistrat în Registrul de Transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 2, sub numărul x.
La data încheierii contractului mai sus amintit, nu au avut cunoştinţă ca între vânzător şi
reclamant să fi existat vreun litigiu având ca obiect acest apartament, precum şi că, astfel cum
rezultă şi din susţinerile domnului SC, în data de 19.12.1996 nu exista pronunţată vreo hotărâre
judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care acestuia să îi fi fost recunoscut dreptul de

JUDECĂTORIA
proprietate asupra imobilului. Prin urmare, nu poate fi contestată buna lor credinţă la momentul
încheierii actului care constituie titlul lor de proprietate asupra imobilului.
Ulterior, la data de 09.02.2009, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere
având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate
nr. x/19.12.1996, cauza fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2427/05.03.2010, instanţa
constatând prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, raportat la prevederile art.
45 din Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor
preluate de stat in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989. Aceasta hotărâre a fost menţinută şi de
Tribunalul Bucureşti, în calea de atac, prin decizia nr. 2293 R/13.09.2011, contractul prin care
pârâţii au dobândit imobilul în cauza fiind şi în prezent valabil încheiat.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie
respectate în cazul cumpărătorilor de bună-credinţă ai imobilului revendicat, ce au dobândit de la
stat un bun în baza unei legi în vigoare, astfel că aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât
pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlul pârâţilor este act autentic şi constituie titlu
de proprietate opozabil erga omnes, acest titlu fiind consolidat, potrivit aceloraşi prevederi ale
Legii nr. 10/2001, de buna-credinţă a pârâţilor şi de faptul că reclamantul nu a formulat o acţiune
în anulare a acestuia în termenul legal, iar Legea nr. 10/2001, prioritară în prezenta speţă,
instituie principiul securităţii circuitului civil prin ocrotirea tuturor contractelor încheiate în mod
legal în baza Legii nr. 112/1995.
În final, pârâţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanţie, a MB.
În drept, pârâţii au invocat art. 205 şi urm. C.proc.civ. şi actele normative menţionate în
cuprinsul întâmpinării, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi interogatoriul reclamantului.
C. Răspunsul la întâmpinare
La data de 13.10.2014, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat
următoarele:
Faptul că s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995,
deşi pe rolul instanţelor de judecată exista o acţiune în revendicare înregistrată pe rolul
Judecătoriei sector 2 Bucureşti la data de 23.02.1995, formulată de reclamant şi soluţionată în
anul 1998 în al doilea ciclu procesual, nu poate duce decât la concluzia că acest contract a fost
încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea pârâţilor şi, în orice
caz, pe riscul acestora în calitatea lor de cumpărători, situaţie ce constituie un caz tipic de fraudă
la lege ce duce la nulitatea actului sau, altfel spus, constituie un caz tipic de nulitate absolută în
virtutea cunoscutului adagiu - frauda corupe totul - (fraus omnia corrumpit).

JUDECĂTORIA
Este semnificativ în acest sens faptul că decizia Tribunalului Bucureşti nr. 2302A, prin
care a fost admis apelul formulat de către CLMB şi a fost schimbată în tot sentinţa instanţei de
fond, în sensul respingerii cererii introductive de instanţă, a fost pronunţată în data de
16.10.1996, iar la data de 19.12.1996, SC F SA, în calitatea sa de reprezentant al vânzătorului
PMB, a încheiat cu pârâţii contractul de vânzare-cumpărare prin care a fost vândut apartamentul
în discuţie.
Vânzătorul avea obligaţia să verifice dacă decizia pronunţată în apel de către Tribunalul
Bucureşti a fost sau nu atacată cu recurs de către reclamant, mai ales că era intimat-pârât în
cauză.
Cumpărătorii, pârâţii din prezenta cauză, nu pot invoca nici măcar eroarea asupra calităţii
esenţiale a vânzătorului, respectiv că acesta nu putea să nu fie proprietar al bunului imobil, în
condiţiile în care perfectarea contractului s-a realizat cu o rapiditate greu de explicat, având în
vedere că majoritatea vânzărilor de imobile în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 erau
finalizate în perioade de timp mult mai mari.
Chiar şi omisiunea acestora de a verifica situaţia apartamentului prin constatări de fapt,
din care să se poată convinge că acesta nu este revendicat de altcineva constituie o împrejurare
care le înlătură posibilitatea de a-şi invoca buna-credinţă la momentul încheierii contractului de
vânzare cumpărare.
În ce priveşte apărare pârâţilor cu privire la prioritatea prevederilor Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului în situaţia sesizării unei neconcordanţe între legea internă şi acele
prevederi, urmează a se constata că nu poate fi reţinută atât timp cât nu se aduce atingere unui
drept de proprietate legal constituit.
Este adevărat că din examinarea jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului
rezultă că instanța europeană a constatat că într-un număr mare de cauze dreptul cumpărătorilor
conform Legii nr. 112/1995, recunoscut prin hotărâre irevocabilă de instanţele judecătoreşti, a
fost anulat în urma recursului în anulare (prin întâmpinare pârâţii invocând in acest sens cauza
Raicu vs. România).
Pârâţii însă nu pot invoca aceasta jurisprudență în condiţiile în care dreptul lor de
proprietate nu a fost consfinţit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care, printre
altele, să fi fost analizată buna-credinţă a acestora.
Faptul că învederează despre o cerere introductivă de instanţă, ce a avut ca obiect
constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, nu are nicio relevanţă în
cauză, atât timp cât soluţia instanţei a privit exclusiv, dar legal, excepţia prescripţiei dreptului

JUDECĂTORIA
material la acţiune, fără a intra pe fondul cauzei astfel încât să le fie recunoscut sau nu un drept
de proprietate.
În aceste condiţii nu se poate reţine că pârâţii se referă la un titlu valabil în sensul
Convenţiei, motiv pentru care nu pot invoca în favoarea lor normele de protecţie prevăzute în art.
1 din Protocolul nr. 1.
Statul nu avea şi nu are un titlu valabil pentru locuinţele preluate în baza Decretului nr.
223/1974, iar dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt fără echivoc.
În acelaşi sens sunt şi cele statuate în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. V/2000,
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, statuându-se că persoanele deposedate nelegitim de
proprietăţile lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv în baza Decretului nr.
223/1974, pot cere în justiţie, pe calea acţiunii în revendicare, recunoaşterea dreptului lor de
proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
D. Chemarea în garanţie
La data de 12.01.2015, pârâţii au depus cerere de chemare în garanţie a MFP, solicitând
instanţei ca, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, să oblige chematul în garanţie la plata
sumei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, la care se
adaugă cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Potrivit dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 republicata, proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au
dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale
de evaluare.
Potrivit art. 50 alin 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹)
se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul
art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 50¹, coroborate cu cele ale art. 50 alin. alin. 3 din Legea nr. 10/2001
constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligaţia vânzătorului de a
răspunde pentru evicțiune şi prin urmare, ele se aplică prioritar în speţă, potrivit principiului de
drept conform căruia "norma specială derogă de la norma generală" ("specialia generalibus
derogant"), instanţa urmând a reţine că situaţia de fapt expusa de pârâţi se încadrează în ipoteza
normei juridice.
Textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun instituie o formă de
răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a
MFP în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în situaţia în care contractele

JUDECĂTORIA
de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate

prin hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile.
E. Întâmpinarea la cererea de chemare în garanţie
La data de 11.02.2015, chematul în garanţie a depus întâmpinare, prin care a invocat
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâţilor, iar pe fondul cauzei a solicitat
respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâţilor, chematul în
garanţie a învederat că dreptul pârâţilor de a obţine despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al
imobilului de care au fost evinşi este un drept de creanţă, având un caracter patrimonial personal,
sens în care este supus termenului de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
De la data la care Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare, respectiv 06.02.2009, şi până la
data formulării cererii de chemare în garanţie, respectiv anul 2014, au trecut mai mult de 3 ani,
iar reclamanţii nu au făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 13,
respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripţiei.
Pe fondul cauzei, chematul în garanţie a precizat că pârâţii nu au fost de bună-credinţă la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.1996 deoarece, la momentul încheierii
contractului, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti era deja învestită cu soluţionarea litigiului având
ca obiect acţiune în revendicare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Faţă de faptul că acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea
Legii nr. 112/1995, condiţie de bază pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de
piaţă, chematul în garanţie apreciază că este neîntemeiat capătul de cerere în raport cu
dispoziţiile alin. 1 al art. 50 ind. 1 din Legea nr. 112/1995.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a
imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 1128/1995.
Preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art.
16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor
imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi,
începând cu anul 1996.
Indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie în mod
vădit o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţă
legii.
F. Aspecte procesuale
La termenul de judecată din data de 08.04.2015, instanţa a încuviinţat în principiu cererea
de chemare în garanţie, a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârâţi, ca

JUDECĂTORIA
fiind apărare de fond, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de
către chematul în garanţie, după care a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri, iar pârâţilor şi
proba cu expertiză tehnică judiciară pentru cererea de chemare în garanţie, cu motivările reţinute
în încheierea de la acea dată.
Raportul de expertiză tehnică judiciară a fost realizat de către expert BA şi a fost depus la
dosarul cauzei în data de 21.07.2015, părţile neformulând obiecţiuni împotriva acestuia.
În fapt, reclamantul SC, împreuna cu soţia sa, SC, au încheiat cu I.C.V.L. contractul de
construire nr. x/3/20.04.1974, pentru construirea unei locuinţe proprietate personala în Bucureşti,
sector 2 (citat în continuare imobil), fiind întocmit proces-verbal de predare-primire în data de
03.12.1974.
Prin decizia nr. x/19.09.1989 s-a dispus trecerea imobilului, cu plată, în proprietatea
statului.
Prin sentinţa civila nr. 2763/26.03.1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti, a fost admisa acţiunea formulată de SC (reclamant în prezenta) şi SC, dispunându-se
anularea deciziei nr. x/19.09.1989 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, pârâtele
C.L.M.B. şi SC F SA fiind obligate să lase reclamanţilor (reclamantul din prezenta şi soţia sa), în
deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin decizia civila nr. 2302A/16.10.1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost
admis apelul declarat de către CLMB, fiind schimbată în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul
respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 1397/27.10.1997, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a
casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 7054/23.04.1998, pronunţată de către Judecătoria sectorului 2 -
fond după casare - definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost admisă acţiunea şi, constatându-
se că reclamanţii SC (reclamant în prezenta), împreuna cu soţia sa, SC sunt proprietarii
imobilului, au fost obligaţi pârâţii - CLMB şi SC F SA să lase acestora în deplină proprietate şi
posesie imobilul.
Prin încheierea nr. x/24.12.2008 a fost intabulat în Cartea Funciară dreptul de proprietate
asupra imobilului în favoarea reclamantului şi soţiei sale, fiind menţionat în extrasul de Carte
Funciară că în registrul de transcripţiuni s-a găsit transcris sub nr. 4233/1997 contractul de
vânzare cumpărare nr. x/1996 pe numele AA şi AI.
Reclamantul şi-a înregistrat imobilul în evidenţele fiscale şi achită impozitul aferent.

JUDECĂTORIA
De asemenea, reclamantul a formulat notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 sub nr.
x/16.10.2001, dosarul nefiind soluţionat până în prezent.
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/19.12.1996, PMB, prin SC F
SA, a vândut imobilul către pârâţii AA şi AI.
Aşadar, este lesne de observat că, în timpul judecării procesului iniţiat de către reclamant,
prin care se urmărea redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi înainte de
finalizarea irevocabilă a acestuia, una dintre părţile din proces, respectiv SC F SA, în calitate de
mandatar al proprietarului imobilul, a procedat la înstrăinarea imobilului către pârâţii din
prezenta.
Reclamantul a intentat o cerere împotriva pârâţilor, prin care a solicitat declararea
nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/19.12.1996, însă prin
sentinţa civilă nr. 2427/05.03.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă
prin decizia civilă nr. 2293/13.09.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în acelaşi dosar, a
fost respinsă cererea, ca fiind prescrisă.
În atare condiţii, este lesne de observat că, în prezent, legalitatea contractului de vânzare-
cumpărare cu plata în rate nr. x/19.12.1996 nu mai poate fi analizată, instanţa fiind obligată să îl
considere valabil, iar a aprecia altfel înseamnă a face abstracţie de o hotărâre judecătorească
irevocabilă şi care se bucură de autoritate de lucru judecat.
I. Cererea de chemare în judecată
În drept, reclamantul se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea
unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâţilor să lase
reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamant vizează dispoziţiile
art. 480 C.civ., conform căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, text legal ce îşi
găseşte corespondent în actualul C.civ. la art. 555 alin. 1.
Prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, s-a statuat în sensul următor:
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect
revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluționate neunitar de instanțele
judecătorești, stabilește:

JUDECĂTORIA
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,
conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în
legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.
10/2001 şi Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această
prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în
măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice.”
Instanţa arată că dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la
justiţie ca drept fundamental, prevăzându-se că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept”, fără însă a se considera că acest drept este absolut, câtă vreme exercitarea sa poate fi
supusă unor condiţii stabilite de legiuitor.
Acest drept fundamental este prevăzut şi în art. 6 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (citată în continuare Convenţie):
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale...”. Astfel,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) în materia încălcării
dreptului de acces la o instanţă este de natură să permită extragerea principiilor pe care trebuie să
le respecte orice limitare a dreptului în discuţie, sens în care se reţine că o ingerinţă în dreptul de
acces la justiţie este permisă dacă: nu aduce atingere substanţei dreptului; urmăreşte un scop
legitim; există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Demersul de faţă trebuie să aibă în vedere şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din
Primul Protocol Adiţional la Convenţie, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul
bunurilor, precum şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform cărora în materia
drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituţiei
României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi
interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaţionale, în caz de
conflict având prioritate norma internaţională.
Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană
cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost
deposedată, solicitând restituirea lui în natură.
Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de
proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural în justiţie

JUDECĂTORIA
pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii
în natură nu există.
Legea nr. 10/2001, respectând dispoziţiile 6 din Convenţie şi ale art. 21 din Constituţia
României, nu reglementează o interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către
„fostul” proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deţinător
actual al imobilului.
Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acţiuni în revendicare
pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusă
Codului Civil.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 statuează doar cu privire la măsurile reparatorii în raportul
dintre „persoana îndreptăţită” şi organele şi unităţile deţinătoare (ale administraţiei publice, regii
autonome sau societăţi cu capital de stat şi organizaţii cooperatiste), deci în raporturile cu alţii
decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.
Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar
şi cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului
Civil (singurele dispoziţii din Legea nr.10/2001 care au incidenţă în ceea ce priveşte dreptul
comun şi care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat sunt
dispoziţiile art. 46).
De asemenea, dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în
sensul că după apariţia Legii nr. 10/2001 această „lege specială de reparaţie” prevăzută de textul
citat există şi adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.
Articolul menţionat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei
generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeaşi materie: poate fi considerată
inadmisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil atunci când există deschisă o altă
acţiune în justiţie, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obţinerea aceleiaşi
finalităţi, şi anume restituirea în natură a bunului şi restabilirea aceluiaşi drept - dreptul de
proprietate.
Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală
specială de restabilire a proprietăţii însăşi atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi,
situaţia din cauza de faţă, ci dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa
decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri – drept
de creanţă, este însă un drept distinct de însuşi dreptul de proprietate (drept real, care se exercită
direct asupra bunului).

JUDECĂTORIA
Aşadar, între acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil şi posibilităţile deschise

de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea „drept comun – normă specială” şi ipoteza art. 6
alin. 2 teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit
(acţiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură şi conservarea însuşi a dreptului de
proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 în cazul în
care bunul a fost vândut chiriaşului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri băneşti
sau alte măsuri echivalente).
Prin decizia din cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, CEDO acceptă că
obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale
dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea,
consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri
disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a
circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu
bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect
statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza
Raicu contra României).
În motivarea deciziei nr. 33/2008, Î.C.C.CJ. a mai reţinut că unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care
înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza
Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii
anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se
poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da
preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului
securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul
Convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul va suporta consecinţele adoptării unor norme legale
neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare
a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Or, chiar din jurisprudenţa Curţii reiese că,
atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin
echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului
despăgubiri băneşti.

JUDECĂTORIA
O privare de proprietate rezultând din art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu
poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege,
pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar criteriile
stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea
justificării ingerinţei sunt următoarele:
- ingerinţa să fie prevăzută de lege;
- ingerinţa să vizeze un scop legitim;
- să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele
utilizate.
Noţiunea autonomă de bun în sensul Convenţiei nu acoperă orice interes patrimonial, ci
doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă
sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau
jurisprudenţa constantă.
Din această perspectivă, instanţa constată că atât reclamantul, prin faptul că se află în
posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care i-a fost recunoscut în mod irevocabil dreptul de
proprietate asupra imobilului, cât şi pârâţii, prin împrejurarea că sunt titularii unui contract de
vânzare-cumpărare nedesfiinţat, au un bun în accepţiunea Convenţiei.
Pe de altă parte, în condiţiile în care reclamanţii se află în posesia unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului,
aceştia şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în Cartea Funciară şi l-au
înregistrat în evidenţele fiscale, înţelegând să achite impozitul aferent, calea instituită de Legea
nr. 10/2001 nu-şi mai găseşte nicio raţiune, fiind evident că parcurgerea acelei căi ar fi lipsită de
finalitate.
Concluzionând, aceste considerente reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu poate
fi reţinută apărarea pârâţilor privind inadmisibilitatea prezentei cereri.
În practica sa constantă, CEDO a afirmat în special că, în contextul legislativ românesc
de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de
regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar
dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă
o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art.
1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).
Instanţa reţine că acţiunea în revendicare promovată de către reclamant în contradictoriu
cu pârâţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, ceea ce presupune că pentru

JUDECĂTORIA
soluţionarea acesteia instanţa va trebui să compare titlurile de proprietate ale părţilor şi ale
autorilor acestora.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în materie, în cazul conflictului între titluri se distinge
după cum titlurile prezentate de ambele părţi provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi.
Dacă titlurile emană de la autori diferiţi se compară drepturile autorilor de la care provin
titlurile şi se dă eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această
soluţie se întemeiază pe principiul „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse
habet”(nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are).
Criteriul anterior menţionat este consacrat şi în teoria dreptului astfel că, dacă într-un
eventual proces de revendicare autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci
acela dintre adversarii care deţin titlul său de la autorul care ar fi triumfat, are câştig de cauză.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părţi, instanţa constată că titlul invocat de
reclamant este preferabil, fiind mai caracterizat decât cel al pârâţilor, astfel încât dreptul de
proprietate al reclamantului va fi recunoscut ca atare, conform art. 480 C.civ., fiind un drept
legal dobândit.
În acest sens, instanţa constată că reclamantul SC, împreuna cu soţia sa, SC, au încheiat
cu I.C.V.L. contractul de construire nr. x/3/ 20.04.1974, pentru construirea unei locuinţe
proprietate personala în Bucureşti, sector 2, fiind întocmit proces-verbal de predare-primire în
data de 03.12.1974.
Prin decizia nr. 1917/19.09.1989 s-a dispus trecerea imobilului, cu plată, în proprietatea
statului.
Or, prin sentinţa civilă nr. 7054/23.04.1998, pronunţata de către Judecătoria sectorului 2 -
fond după casare - definitivă şi irevocabilă prin neapelare, a fost admisă acţiunea şi, constatându-
se că reclamanţii SC (reclamant în prezenta), împreuna cu soţia sa, SC sunt proprietarii
imobilului, au fost obligaţi pârâţii - CLMB şi SC F SA să lase acestora în deplină proprietate şi
posesie imobilul.
Pe de altă parte, în timpul judecării procesului iniţiat de către reclamant prin care se
urmărea redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi înainte de finalizarea
irevocabilă a acestuia, una dintre părţile din proces, respectiv SC Fr SA, în calitate de mandatar
al proprietarului imobilul, a procedat la înstrăinarea imobilului către pârâţii din prezenta,
conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/19.12.1996.
Reau-credinţă a vânzătorului este evidentă, câtă vreme a înstrăinat dreptul de proprietate
asupra imobilului anterior clarificării situaţiei sale juridice, alegând să procedeze într-o manieră
abuzivă prin vânzarea imobilului în condiţiile în care acesta era revendicat de către reclamant.

JUDECĂTORIA
Faptul ca actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi nu a fost desființat nu semnifică

faptul că aceştia au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului, neputându-se
concepe situația în care asupra unui bun există doi adevărați proprietari (cu excepția, desigur, a
proprietății comune pe cote părți ), ci doar situația în care asupra unui bun exista două titluri de
proprietate.
Plecând, deci, de la distincția neta între titlu (ca act juridic invocat drept mod de
dobândire a dreptului pus în discuție) şi dreptul propriu-zis, nu există nicio contradicție între
situația menținerii titlului invocat de pârâţi - şi anume contractul de vânzare-cumpărare cu plata
în rate nr. x/19.12.1996 - şi constatarea că aceştia nu au totuşi niciun drept de proprietate asupra
imobilului, deşi actul juridic încheiat cu privire la locuinţă nu a fost desființat.
Trebuie avut în vedere că un contract de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voința
între doua părți prin care vânzătorul se obligă să transmită comparatorului dreptul de proprietate,
iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul.
Așadar, singura obligație pe care şi-o asumă vânzătorul este acea de a transmite dreptul
de proprietate, iar faptul transmiterii efective a acestui drept de proprietate reprezintă practic
executarea obligației, deci executarea contractului. În cazul vânzării de către un neproprietar a
bunului altuia, vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate, dar acest efect nu se
produce pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului şi, deci, nu poate fi transmis de
către acesta.
Acordul de voință dintre părți rămâne valabil, într-adevăr, în sensul existenţei condițiilor
de formare a acestui acord de voință, şi anume consimțământul, obiect, cauza etc., însă acest
acord nu produce realmente efectul transmiterii dreptului de proprietate, întrucât vânzătorul nu
are dreptul a cărui transmitere s-a obligat să o realizeze
De aceea, se decide în mod constant ca vânzarea bunului altuia nu este lovită de nulitate
absolută pentru acest motiv, întrucât, într-adevăr, contractul, care reprezintă doar un acord de
voință, rămâne valabil (în lipsa, desigur, a altui motiv de nulitate), însă este neproducător de
efectul transmiterii dreptului de proprietate.
Mai mult decât atât, în cazul unei acţiuni în revendicare imobiliară nu se cere ca titlul
uneia din părţi, în speţă titlul pârâţilor, să fie anterior anulat pe calea unei acţiuni separate.
Prin urmare, instanţa apreciază ca preferabil şi mai bine caracterizat titlul reclamantului
deoarece acesta este adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâţilor provine de la
stat care, astfel cum s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi care se bucură de
autoritate de lucru judecat, nu a avut niciodată în proprietate imobilul, preluându-l în mod
abuziv.

JUDECĂTORIA
Buna sau reaua credinţă a pârâţilor cu prilejul cumpărării imobilului în litigiu are
relevanţă în privinţa raporturilor dintre aceştia şi vânzător, în raporturile cu verus dominus
(adevăratul proprietar) având efecte numai în privinţa întinderii obligaţiei acestuia la restituirea
cheltuielilor făcute cu lucrul şi în niciun caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite cererea de
chemare în judecată şi va obliga pârâţii să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită
posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Luând în considerare dispoziţiile art. 451-453 C.proc.civ. şi constatând culpa procesuală a
pârâţilor în declanşarea prezentului litigiu judiciar, instanţa urmează să îi oblige pe aceştia să
plătească reclamantului suma de 6.272 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă
judiciară de timbru – 4.272 lei, respectiv onorariu de avocat în sumă de 2.000 lei, cheltuieli pe
care instanţa le apreciază drept reale, necesare şi rezonabile, neimpunându-se diminuarea
onorariului avocaţial.
Astfel, realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura
strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost
concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a
obţine serviciul avocatului ales în calitatea considerată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii
efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului sau şi reputaţia celui care
acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să
fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta sa aibă dreptul de a le
contesta şi combate.
Or, cuantumul onorariului avocaţial respectă proporţia rezonabilă dată de munca depusă
de apărătorul ales şi de valoarea obiectului litigiului, luând în considerare şi faptul că părţile au
calitatea de profesionist în cauză. Astfel, avocatul reclamantei a formulat cererea de chemare în
judecată şi a reprezentat-o pe reclamantă în faţa instanţei de judecată, neimpunându-se
diminuarea onorariului avocaţial în condiţiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
II. Cererea de chemare în garanţie
În drept, art. 50 alin. 2¹ din Legea nr. 10/2001 se referă la cererile având ca obiect
restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate
prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar obligaţia de restituire a acestui preţ în

JUDECĂTORIA
situaţia analizată revine Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. 3 din acelaşi act
normativ.
În acest sens, potrivit art. 50¹ alin. 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au
dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale
de evaluare, în vreme ce alin. 2 al aceluiaşi tex legal prevede că valoarea despăgubirilor
prevăzute la alin. 1 se stabileşte prin expertiză.
Analizând textul art. 50¹ alin. 1 din Legea nr. 10/2001, instanţa reţine că legiuitorul a
instituit două condiţii ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ pentru ca o persoană să fie
îndreptăţită la obţinerea preţului de piaţă al imobilului, recte:
a) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.
112/1995;
b) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, se
constată că pârâţii reclamanţi în cererea de chemare în garanţie au făcut dovada existenţei unui
contract de vânzare cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv contractul
de vânzare cumpărare nr. x/19.12.1996.
În schimb, pârâţii reclamanţi în cererea de chemare în garanţie nu au depus la dosar nicio
probă din care să rezulte că acest contract ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, în condiţiile în care folosirea termenului de „desfiinţare” presupune
nulitatea, rezoluţiunea sau alte astfel de cauze de ineficacitate a actului juridic civil. Totuşi, faţă
de modul de formulare folosit de legiuitor, care utilizează alături de termenul „desfiinţare”
condiţia ca actul să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa
apreciază că pierderea dreptului de proprietate în urma exercitării unei acţiuni în revendicare
constituie o situaţie care se poate încadra în noţiunea de „desfiinţare” a contractului de vânzare
cumpărare.
Dacă nu s-ar accepta o asemenea interpretare s-ar ajunge la situaţia în care textul art. 501
din Legea nr. 10/2001 nu şi-ar găsi niciodată aplicarea, deoarece, pentru a se ajunge la
„desfiinţarea” unui act juridic stricto sensu, prin ipoteză acel act a fost încheiat cu nerespectarea
unor dispoziţii legale prevăzute pentru valabilitatea sa. Cu alte cuvinte, nu se poate spune despre
un act juridic că respectă dispoziţiile legale care îi reglementează modul de încheiere şi, în
acelaşi timp, să poată fi sancţionat cu desfiinţarea sa. De aceea, textul legal trebuie interpretat

JUDECĂTORIA
astfel încât să poată fi aplicat, iar nu în sensul de a nu îşi găsi aplicarea, ceea ce face ca prezenta
instanţă să considere că evingerea cumpărătorului printr-o acţiune în revendicare se înscrie în
noţiune de „desfiinţare” a actului juridic civil, interpretată lato sensu.
Aşa fiind, în speţă, instanţa constată că prin cererea principală pârâţii reclamanţi în
cererea de chemare în garanţie au pierdut imobilul în discuţie în acţiunea în revendicare intentată
de reclamantul Soare Constantin, sens în care se constată că titlul de proprietate al pârâţilor
reclamanţi în cererea de chemare în garanţie, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr.
891/19.12.1996 a fost insuficient şi ineficient în faţa titlului de proprietate prezentat de
adevăratul proprietar, care a obţinut câştig de cauză în acţiunea în revendicare.
De asemenea, este întrunită şi condiţia privind încheierea contractului de vânzare-
cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Din această perspectivă, instanţa
reţine că cererea prin care s-a solicitat declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-
cumpărare cu plata în rate nr. x/19.12.1996 a fost respinsă, ca fiind prescrisă, prin sentinţa civilă
nr. 2427/05.03.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia
civilă nr. 2293/13.09.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în acelaşi dosar.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică, în esenţă, faptul că o
cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (efect negativ), iar hotărârea este
prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (efect pozitiv).
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are
legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar
această reglementare vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea
contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Instanţa mai reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de
stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii
litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dreptul
de acces la justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor
principii.
Or, este lesne de observat că, în prezent, legalitatea contractului de vânzare-cumpărare cu
plata în rate nr. x/19.12.1996 nu mai poate fi analizată, instanţa fiind obligată să îl considere
valabil, iar a aprecia altfel înseamnă a face abstracţie de o hotărâre judecătorească irevocabilă şi
care se bucură de autoritate de lucru judecat.

JUDECĂTORIA
A considera altfel, înseamnă a face abstracţie de o hotărâre judecătorească irevocabilă,

care se bucură de autoritate de lucru judecat (efect pozitiv), ceea ce este de neconceput pentru
înfăptuirea justiţiei, ca serviciu public modern, credibil şi previzibil.
În atare condiţii, considerentele reţinute de către instanţă reprezintă tot atâtea motive
pentru care apărările chematului în garanţie nu pot fi reţinute.
Din raportul de expertiză efectuat cu privire la imobil, conform art. 50¹ alin. 2 din Legea
nr. 10/2001, reiese că preţul de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de
evaluare, este în cuantum de 224.270 lei.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite cererea de
chemare în garanţie şi va obliga chematul în garanţie să plătească pârâţilor suma de 224.270 lei,
cu titlu de preţ de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, Şos. Pantelimon, nr. 311, bl. 7, sc. C, et.
4, ap. 93, sector 2.
chematului în garanţie în declanşarea prezentului litigiu judiciar, instanţa urmează să îl oblige pe
acesta să plătească pârâţilor reclamanţi în cererea de chemare în garanţie suma de 1.000 lei, cu
titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, cheltuieli pe care instanţa le
apreciază drept reale, necesare şi rezonabile.
Pârâţii sunt îndrituiţi să îşi recupereze exclusiv cheltuielile ocazionate de cererea de
chemare în garanţie, nicidecum şi cheltuielile la care ei înşişi au fost obligaţi faţă de reclamant,
întrucât pârâţii au fost în culpă procesuală sub aspectul cererii principale de chemare în judecată.
3. Răspundere civilă delictuală. Libertate de exprimare vs. Dreptul

la viaţă privată (reputaţie). Incidenţa jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
În cauză se pune în balanţă dreptul la libertatea de exprimare al pârâţilor, garantat prin
art. 10 din convenţie, şi dreptul la onoare şi demnitate al reclamantului în contextul unui raport
de muncă, proteguit de art. 8 din Convenţie.
Pârâţii, aflaţi în subordinea reclamantului, au înţeles să critice calităţile de manager ale
acestuia, sens în care au emis deopotrivă judecăţi de valoare şi acuzaţii factuale. Pe de altă
parte, problema gestionării resurselor financiare publice este, în mod evident, de interes public,
la fel cum activitatea de conducere a unui spital public prezintă un pronunţat interes public.

JUDECĂTORIA
În mod absolut firesc, un conducător al unei instituţii publice spitaliceşti, precum

reclamantul, se poate aştepta la existenţa unor critici din partea subalternilor, precum pârâţii,
sau la contestarea de către aceştia a calităţilor de conducător, fără însă ca aceste critici să
depăşească anumite limite rezonabile.
Semnalarea de către un funcţionar public sau un angajat din sectorul public a unui
comportament ilegal sau a unei infracţiuni la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe,
să se bucure de protecţie. Acest lucru ar putea fi cerut atunci când angajatul sau funcţionarul
public în cauză este singura persoană sau face parte dintr-o categorie mică de persoane care
cunoaşte ceea ce se întâmplă la serviciu şi este, astfel, cea mai bine plasată să acţioneze în
interesul public prin alertarea angajatorului sau a publicului larg.

01.02.2013, reclamantul AE a chemat în judecată pe pârâţii GB, BD, ADF şi SCD, ca instanţa,
prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor a faptei ilicite săvârşite de către pârâţi;
- constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, deoarece tulburarea pe care pârâţii au
produs-o subzistă;
- obligarea pârâţilor, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii de condamnare;
- obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în cuantum de
10.000 euro fiecare, vătămarea fiindu-le imputabilă;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, reclamantul a învederat următoarele:
La data de 31.05.2012, în ziarul "C" la rubrica "S", a apărut un articol semnat de către
pârâtul GB şi contrasemnat de către ceilalţi pârâţi, articol adresat primului-ministru al României,
prin care, în calitate de manager al Spitalului X, a fost defăimat, i s-a adus atingere demnităţii
umane şi profesionale prin proferarea de cuvinte jignitoare, prin prezentarea unor fapte în
legătura cu activitatea pe care o desfăşura, care nu sunt conforme cu realitatea.
Semnatarii articolului au făcut afirmaţii de o deosebită gravitate, neprobate cu niciun
mijloc de probă, denigrând inclusiv instituţia pe care o conducea, susţinându-se că a efectuat
"acte de corupţie" şi "abuzuri în privinţa persoanelor care le-au semnalat", fără să se facă
vorbire despre faptul că, la data la care a preluat conducerea Spitalului X, această instituţie se
afla într-o stare deplorabilă, atât din punct de vedere al dotării cu aparate medicale, cât şi din
punctul de vedere al calificării personalului medical.
Se susţine în articol faptul că subsemnatul sunt "medic de familie fără experienţă clinică,
fără activitate prealabilă în vreun alt spital", însă pentru a conduce activitatea unui spital nu este

JUDECĂTORIA
necesară experienţă clinică, ci este necesar să fii pregătit pentru a efectua un act de management,
nu pentru a da consultaţii medicale, sens în care anexez documentele care atestă faptul că am
urmat o pregătire profesională continuă şi am cunoştinţe suficiente manageriale.
De asemenea, în mod abject, pârâţii au afirmat faptul că anterior funcţiei de manager am
deţinut "scurte funcţii politice anterioare, în cadrul CNAS şi MS, de unde a fost înlăturat de
fiecare dată pe motive de incompetenţă", însă cu instituţiile antemenţionate şi-a încheiat în mod
normal relaţiile de serviciu, fără a se pune problema incompetenţei, pârâţii fiind nevoiţi să
probeze această susţinere. La fel cum trebuie să dovedească şi "relaţia personală pe care tatăl
domniei sale (tatăl meu) a avea cu dl. MG şi cu dl. MV”, relaţie în baza căreia, pârâţii, au
susţinut că a fost propus şi a ocupat funcţia de manager al spitalului.
S-a mai făcut vorbire în articol despre "politica dezastruoasa de achiziţii pentru spital" şi
de intimidare a pârâtului GB, acesta din urmă menţionând despre cum a fost "intimidat", demis
din funcţia de sef secţie, şi din cea de şef compartiment, despre cum a fost desfiinţată ilegal
secţia de urologie din spital, însă acest pârât nu a contestat nicio decizie, deşi consideră că aceste
"abuzuri au atins cote inimaginabile".
În ceea ce priveşte politica de achiziţii publice, toate procedurile de achiziţii s-au
desfăşurat în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006, iar la unele dintre licitaţii, pârâtul
G a fost preşedinte al comisiei de licitaţie, semnând personal referatul şi caietul de sarcini, astfel
că pârâţii fac afirmaţii grave în ceea ce priveşte modul de desfăşurare al procedurilor de achiziţie
la care s-au referit, susţinând ca au fost "societăţi agreate care trebuiau sa câştige licitaţiile".
Procedurile de achiziţie s-au desfăşurat intr-o transparenţă totală, cu respectarea întocmai a
dispoziţiilor legale.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 252-253 C. civ. şi art. 112 C.proc.civ., iar
în probaţiune a solicitat înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi martori, depunând totodată o serie
de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 19+8 lei şi timbru
judiciar mobil de 5 lei, conform Legii nr. 146/1997 şi OG nr. 32/1995.
II. Întâmpinarea
În datele de 15.11.2013 şi 21.11.2013, pârâţii SC şi DBD au depus întâmpinare, în data
de 18.11.2013 pârâtul GB a depus întâmpinare, iar în data de 16.04.2014 pârâta ADF a depus
întâmpinare.
Conţinutul întâmpinărilor este identic, iar pârâţii au susţinut, în esenţă, următoarele:
S-a invocat excepţia netimbrării acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 55 din OUG nr. 80/2013,
raportat la art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Potrivit art. 1169 C.civ. 1864, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească, dar reclamantul nu dovedeşte niciuna dintre afirmaţiile pe care le face în cererea de
chemare în judecată, respectiv nu dovedeşte îndeplinirea condiţiilor textelor de lege invocate
astfel încât acţiunea este nefondată.

JUDECĂTORIA
Reclamantul invocă dispoziţiile art. 252-art. 253 din Noul Cod civil, dar în cuprinsul
acţiunii acesta nu precizează care dintre valorile intrinseci fiinţei umane consideră că i-au fost
lezate, deşi dispoziţiile art. 252 din noul Cod civil arată în mod limitativ care dintre aceste valori
beneficiază de protecţie juridică.
Reclamantul arată că la data de 31.05.2012 în ziarul "C" a apărut un articol "semnat" de
către subsemnaţii, dar în probele ataşate cererii de chemare în judecată nu există o astfel de
probă, care să poarte semnătura olografă a subsemnaţilor.
Modalitatea de "semnare" a unui înscris este fie prin scriere olografă fie prin semnătura
electronică reglementată de Legea nr. 455/2001.
Pe de altă parte, subsemnaţii nu avem şi nu am avut niciodată calitatea de angajaţi sau
colaboratori ai ziarului "C", astfel încât nu aveau cum să redacteze un "articol" în cadrul acestei
publicaţii.
De altfel, reclamantul se contrazice în propriile susţineri, în sensul că pe de o parte afirmă
că materialul incriminat este "un articol" în cadrul ziarului "C", iar pe de altă parte menţionează
că "articolul este adresat primului ministru al României".
Or, un memoriu adresat unei instituţii se depune la registratura instituţiei şi nu se publică
în ziare. Chiar din materialul anexat cererii de chemare în judecată rezultă că acesta îmbracă
forma unei petiţii aşa cum aceasta este reglementată de OG nr. 27/2002 şi nu pare a avea
conţinutul unui editorial jurnalistic.
Cât priveşte "atingerea demnităţii umane şi profesionale" despre care reclamantul
pretinde că i-au fost lezate, reclamantul îndeplineşte o funcţie publică şi în această calitate îşi
asumă şi consecinţele responsabilităţilor publice pentru faptele proprii, atât personale cât şi
instituţionale.
Astfel, numele persoanei reclamantului în calitatea sa de manager este menţionat în
multiple ziare electronice sau tipărite, iar comentariile postate în cadrul acestora nu sunt tocmai
"de laudă", autorii atât ai articolelor cât şi ai comentariilor fiind străini de persoana
subsemnatului.
Nu lipsită de relevanţă este şi împrejurarea că anumite fapte personale ale reclamantului
efectuate în calitatea sa de manager al Spitalului au fost deja sancţionate de instituţiile statului ca
fiind nelegale iar ca urmare a unor controale efectuate în cadrul Spitalului s-au constatat fapte
foarte grave cum ar fi:
1. Conform Raportului privind finanţele publice locale pe anul 2011 la nivelul judeţului
X întocmit de Camera de Conturi a judeţului X, s-au constatat, în ceea ce priveşte Spitalul X,
numai în anul 2011 "abateri financiar contabile" în valoare de 2.691.000 lei şi "prejudicii" în
valoare de 254.000 lei (fila 5-6 din Raport, iar faptele sunt descrise pe scurt la filele 7-13 din
Raport)
2. "o sesizare la Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la posibile fapte de natură
penală constatate în urma controalelor efectuate la Spitalul X, fapte săvârşite de managerul
spitalului".

JUDECĂTORIA
În probaţiune, pârâţii au solicitat înscrisuri, martori, interogatoriul reclamantului,

depunând o serie de înscrisuri.
III. Aspecte procesuale
La termenul de judecată din data de 14.05.2014, pârâţii au învederat că nu mai înţeleg să
susţină excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, după care instanţa, conform art. 167
alin. 1 C.proc.civ., a încuviinţat părţilor proba solicitată, respectiv înscrisuri.
În fapt, pârâţii GB, BD, ADF şi SCD au înaintat către publicaţia electronică a ziarului
„C” un „memoriu” adresat Primului-ministru al României prin care au semnalat anumite aspecte
privind activitatea reclamantului AE din cadrul Spitalului X, iar acest „memoriu” a fost publicat
în format electronic în data de 31.05.2012, sub forma unui articol needitat, fiind deci păstrat
conţinutul acestui „memoriu”.
Reclamantul îndeplinea la momentul publicării articolului funcţia de manager al
Spitalului X, iar pârâţii îşi exercitau profesia de medic în aceeaşi instituţie spitalicească publică,
fiind astfel subalternii reclamantului.
Este fără putinţă de tăgadă că pârâţii sunt autorii articolului publicat în format electronic
de către ziarul „C”, fiind lipsit de relevanţă faptul că nu s-a probat că aceştia nu au semnat
articolul, câtă vreme la finalul articolului sunt menţionate numele şi profesia pârâţilor, iar aceştia
nu au susţinut în mod efectiv faptul că nu sunt autorii „memoriului” devenit articol.
Poziţia pârâţilor sub acest aspect a fost duplicitară, susţinând pe de o parte că reclamantul
nu a probat că ei sunt ceia care au semnat articolul în discuţie, iar pe de altă parte că articolul
îmbracă forma unei petiţii. Or, este lesne de observat că pârâţii nu au contestat conţinutul
articolului, nu au învederat că acesta nu ar fi emanat de la ei, iar împrejurarea că acest articol
îmbracă forma unei petiţii este lipsit de relevanţă câtă vreme „petiţia” formulată de pârâţi a fost
publicată într-un ziar.
În acelaşi sens, nu poate fi reţinută apărarea pârâţilor cu privire la faptul că nu au avut şi
nu au calitatea de angajat sau colaborator al ziarului „C”, câtă vreme pârâţii au transmis un
„memoriu” acestei publicaţii pentru a-i aduce la cunoştinţă aprecierile lor cu privire la activitatea
desfăşurată de reclamant.
Orice persoană obişnuită, prudentă şi diligentă, se aşteaptă în mod rezonabil că, atunci
când transmite o informaţie sau alte date unei instituţii de presă, informaţiile transmise pot face
obiectul unei investigaţii jurnalistice sau unui articol. Împrejurarea că publicaţia „C” nu a înţeles
să demareze o investigaţie jurnalistică şi nu l-a contactat pe reclamant pentru a-i permite să-şi
exprime opinia cu privire la conţinutul „memoriului”, alegând să nu prelucreze şi să nu verifice
informaţiile furnizate de pârâţi, ci să le publice în forma brută în care le-au primit nu are drept
consecinţă derobarea pârâţilor de responsabilitatea juridică a susţinerilor pe care ei înşişi le-au
realizat.

JUDECĂTORIA
În drept, cu titlu preliminar este necesar a reţine că în speţă este aplicabil actualul C.civ.,
având în vedere că dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după
caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după
intrarea sa în vigoare, conform art. 6 alin. 5 C.civ.
Sub acest aspect, potrivit art. 72 C.civ., orice persoană are dreptul la respectarea
demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără
consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 C.civ., potrivit căruia
nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise
de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care
România este parte, iar exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi
cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o
încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
În acelaşi timp, în conformitate cu prevederile art. 70 C.civ., orice persoană are dreptul la
libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele
prevăzute la art. 75 C.civ.
Totodată, Constituţia României prevede în art. 30 alin. 1 şi 6 că libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile,
dar libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine.
Mai mult decât atât, dreptul la reputaţie intră în domeniul de aplicare al art. 8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (citată în continuare
Convenţie), la fel cum libertatea de exprimare este proteguită de art. 10 din Convenţie,
recunoscându-se astfel şi printr-o reglementare internaţională importanţa drepturilor în discuţie.
Astfel, potrivit art. 8 din Convenţie orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale., nefiind admis amestecul unei
autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut
de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.
Totodată, art. 10 din Convenţie statuează că orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, dar
exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia

JUDECĂTORIA
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
În atare condiţii, este lesne de observat că în speţă se regăseşte o situaţie conflictuală ce
pune în balanţă două drepturi fundamentale, respectiv dreptul la respectarea demnităţii şi dreptul
la respectarea libertăţii de exprimare, instanţa fiind chemată să analizeze deopotrivă aceste
drepturi spre dezlegare pricinii.
Legiuitorul român a stipulat în art. 252 C.civ. că orice persoană fizică are dreptul la
ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi
psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică,
literară sau tehnică.
Cu titlu de mijloace de apărare, s-au prevăzut în art. 253 C.civ. următoarele:
(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate
cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale
prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la
alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei
să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre
a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus
prescripţiei extinctive.
Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 1357 C.civ. rezultă că pentru
angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii:
1. existenţa unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă
nu s-a produs un prejudiciu;
2. existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme numai o faptă ilicită poate să atragă după
sine răspunderea civilă delictuală;
3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece pentru
a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu,

JUDECĂTORIA
fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci
este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că
acea faptă a provocat acel prejudiciu;
4. existenţa vinovăţiei, dată fiind împrejurarea că nu este îndeajuns să fi existat o
faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca
această faptă să fie imputabilă autorului ei.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă,
instanţa reţine următoarele aspecte:
Adeseori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO sau Curtea) a
fost chemată să pună în balanţă drepturile în discuţie, piatra de hotar fiind testul de
proporţionalitate, respectiv menţinerea unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare,
consacrata de art. 10, şi dreptul la reputaţie, ca parte a vieţii private, care este protejat de art. 8
din Convenţie (hotărârea din data de 08.06.2010 pronunţată în cauza Gabriel Andreescu
împotriva României, hotărârea din data de 14.10.2008 pronunţată în cauza Liviu Petrina
împotriva României, hotărârea din data de 17.12.2004 pronunţată în cauza Cumpănă şi Mazăre
împotriva României).
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei
persoane. Sub rezerva art. 10 alin. 2 din Convenţie, aceasta este valabilă nu numai pentru
„informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru
cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi
mentalităţii deschise fără de care nu există „societate democratică”. În forma consacrată la art.
10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o
restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea, printre altele, Lindon,
Otchakovsky-Laurens şi July, citată anterior). De asemenea, în afară de substanţa ideilor şi
informaţiilor prezentate, art. 10 protejează şi modul lor de exprimare (De Haes şi Gijsels
împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 48, Culegere 1997-I).
În cauză se pune în balanţă dreptul la libertatea de exprimare al pârâţilor, garantat prin
art. 10 din convenţie, şi dreptul la onoare şi demnitate al reclamantului în contextul unui raport
de muncă, proteguit de art. 8 din Convenţie.
În cauza Petrina împotriva României, Curtea a reafirmat faptul că art. 8 are drept obiect
principal apărarea individului de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a
pretinde statului să se abţină de la asemenea ingerinţe; acestui angajament negativ i se pot alătura
obligaţiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. Ele pot impune
adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei. Graniţa
dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiţie
precisă; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie
luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şi interesele individului, statul
beneficiind oricum de o marjă de apreciere (paragraful 35).

JUDECĂTORIA
Pe de altă parte, art. 10 din Convenţie nu garantează o libertate de exprimare nelimitată,

iar protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora constituie un scop legitim care permite
restrângerea acestei libertăţi de exprimare.
O ingerinţă încalcă art. 10 din convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută prin
lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 alin. 2 şi este
„necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
Condiția „necesității într-o societate democratica” implică determinarea faptului dacă ingerința
corespunde unei „nevoi sociale imperioase”, dacă este proporţională cu scopul legitim vizat şi
dacă motivele invocate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente (Lehideux et Isorni c.
Frantei, Perna c. Italiei).
Astfel cum a reţinut şi Curtea, trebuie făcută o distincţie clară între critică şi insultă,
aceasta din urmă putând, în principiu, să justifice sancţiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Skalka
împotriva Poloniei, nr. 43425/98, pct. 34, 27 mai 2003).
Totodată, CEDO deosebeşte între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă pentru fapte se poate
dovedi caracterul concret al acestora, pentru judecăţile de valoare nu se poate demonstra
exactitatea lor. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere
libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzei
Lingens citată anterior, pag. 28, paragraful 46 şi Ivanciuc împotriva României, (decizie), nr.
18624/03, 8 septembrie 2005). Nu e mai puţin adevărat însă că faptul de a acuza anumite
persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare
se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cf. cauzei Ivanciuc citată anterior
şi Cumpănă şi Mazăre citată anterior (paragrafele 98-101)).
În hotărârea pronunţată în data de 12.02.2008 în cauza Guja împotriva Moldovei, Curtea
a considerat că semnalarea de către un funcţionar public sau un angajat din sectorul public a unui
comportament ilegal sau a unei infracţiuni la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe,
să se bucure de protecţie. Acest lucru ar putea fi cerut atunci când angajatul sau funcţionarul
public în cauză este singura persoană sau face parte dintr-o categorie mică de persoane care
cunoaşte ceea ce se întâmplă la serviciu şi este, astfel, cea mai bine plasată să acţioneze în
interesul public prin alertarea angajatorului sau a publicului larg.
Or, în speţă, pârâţii, aflaţi în subordinea reclamantului, au înţeles să critice calităţile de
manager ale acestuia, sens în care au emis deopotrivă judecăţi de valoare şi acuzaţii factuale. Pe
de altă parte, problema gestionării resurselor financiare publice este, în mod evident, de interes
public, la fel cum activitatea de conducere a unui spital public prezintă un pronunţat interes
public.
În mod absolut firesc, un conducător al unei instituţii publice spitaliceşti, precum
reclamantul, se poate aştepta la existenţa unor critici din partea subalternilor, precum pârâţii, sau
la contestarea de către aceştia a calităţilor de conducător, fără însă ca aceste critici să depăşească
anumite limite rezonabile. Astfel cum a reţinut Curtea, deşi persoanele publice nu se expun
întocmai în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici

JUDECĂTORIA
[Janowski împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-I], limitele criticii
admisibile sunt mai mari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale decât în cazul persoanelor
fizice (Mamère, citată anterior, pct. 27).
De aceea, aprecierile personale ale pârâţilor cu privire la faptul că reclamantul este
„medic de familie, fără experienţă clinică, fără activitate prealabilă în vreun spital, dar cu
experienţa nereuşită a unor funcţii politice anterioare, ocupate în cadrul CNAS şi a MS, de unde
a fost înlăturat de fiecare dată pe motive de incompetenţă”, prin intermediul cărora se contestată
calităţile reclamantului de manager, chiar dacă reprezintă un cumul de judecăţi de valoare şi
fapte, nu depăşeşte limitele rezonabile de apreciere critică. Pe de altă parte, împrejurarea că
reclamantul a participat şi absolvit multiple forme de pregătirea profesională nu are drept
consecinţă imposibilitatea contestării calităţilor sale de manager.
Totodată, referirile la „sistem mafiot”, „personaje fidele, corupte sau coruptibile”,
învederate de reclamant, sunt chestiuni generale afirmate de pârâţi la începutul memoriului,
nicidecum acuze aduse reclamantului.
Nu mai puţin adevărat este faptul că pârâţii au dat drept „exemplu de unitate sanitară în
care, cu toate actele de corupţie, cheltuielile inutile sau exorbitante şi abuzurile în privinţa
persoanelor care le-au semnalat au atins cote inimaginabile, nici o autoritate a statului de drept
nu a intervenit (…)” spitalul condus de reclamant, reclamând „politica dezastroasă de achiziţii
pentru spital”. Desigur, aceste alegaţii au depăşit sfera judecăţilor de valoare şi au intrat în
câmpul faptelor, unor acuze de fapte de corupţie, iar faptele trebuie să fie dovedite sau să aibă cel
puţin o bază suficient de puternică.
Sub acest aspect, din Nota de informare privind situaţia plângerilor penale/sesizărilor
depuse de Corpul de control al primului-ministru şi de ministere referitoare la fraudele sau
neregulile produse anterior datei de 07.05.2012, reiese că a fost depusă o sesizare la Direcţia
Naţională Anticorupţie, cu privire la posibile fapte de natură penală constatate în urma
controalelor efectuate la Spitalul X, fapte săvârşite de managerul spitalului (adică reclamantul).
Din Raportul Curţii de Conturi privind finanţele publice locale pe anul 2011 la nivelul
jud. X reiese că s-au constatat nereguli la nivelul Spitalului X.
Totodată, dintr-un comunicat al Agenţiei Naţionale de Integritate emis în data de
25.07.2013, într-adevăr ulterior publicării „memoriului” în cadrul căruia s-a adus şi o acuză de
incompatibilitate, s-a menţionat că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada
29.06.2009-26.03.2012, întrucât a deţinut simultan calitatea de manager al Spitalului X şi
funcţia de administrator al SC MT SRL.
În acelaşi sens, printr-un comunicat eliberat de Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal în data de 15.11.2012, se menţionează că unitatea
sanitară condusă de către reclamant a fost sancţionată contravenţional ca urmare a implementării
unui sistem de pontaj electronic pe baza impresiunilor digitale.
Aşadar, o minimă bază factuală pentru alegaţiile efectuate de pârâţi la adresa
reclamantului a existat, iar prezenta instanţă nu este în măsură să stabilească veridicitatea sau

JUDECĂTORIA
caracterul nereal al unor acuzaţii în materie penală aduse reclamantului de către pârâţi, acesta
fiind atributul organelor judiciare în materie penală. În acelaşi sens, nu se poate reţine existenţa
unei rele credinţe a pârâţilor, afirmaţiile lor nefiind lipsite de orice bază reală.
Mai mult decât atât, motivul din spatele acţiunilor angajatului care dezvăluie informaţia
este un factor determinant pentru a decide dacă o anumită dezvăluire ar trebui protejată sau nu.
Spre exemplu, o acţiune motivată de o acuzaţie personală sau de un antagonism personal sau de
aşteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de
înalt de protecţie. Este important de stabilit faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana a
acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia era adevărată, că dezvăluirea acesteia a
fost în interes public şi că lui sau ei nu i-au fost disponibile alte mijloace mai discrete de a
remedia ilegalitatea.
Or, în speţă nu poate observa niciun motiv pentru a crede că pârâţii au fost motivaţi de
dorinţa de a câştiga un avantaj personal sau de a se răzbuna personal pe reclamant, sau că a
existat vreun alt motiv ulterior pentru acţiunile lor.
Aşadar, nu se poate reţine în sarcina pârâţilor săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite a
cărui victimă este reclamantul.
Ţinând seama de consideraţiile precedente şi în mod special de importanţa dezbaterii de
interes general în contextul căreia au fost făcute afirmaţiile în litigiu, instanţa apreciază că nu s-a
probat existenţa unor motive pertinente şi suficiente pentru a da prevalenţă dreptului la onoare şi
demnitate al reclamantului în contextul unui raport de muncă, proteguit de art. 8 din Convenţie,
faţă de dreptul la libertatea de exprimare aparţinând pârâţilor şi garantat prin art. 10 din
convenţie.
Instanţa apreciază că există un raport rezonabil de proporţionalitate între interesele
concurente implicate în speţă, sens în care va respinge cererea de chemare în judecată, ca
neîntemeiată.
4. Notificare tardivă realizată în temeiul Legii nr. 10/2001. Acţiune

în revendicare de drept comun. Inadmisibilitate.
Autoarea reclamantei a urmat deja calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în
privinţa unei părţi a imobilului aceasta a obţinut restituirea sau măsuri reparatorii prin
echivalent. De asemenea, se constată că notificarea pentru partea din imobil care cuprinde şi
apartamentul din prezenta cauză a fost depusă tardiv, motiv pentru care solicitarea ei a fost
respinsă.
Astfel, legea specială a constituit, în cazul concret, o cale efectivă şi eficientă pentru
reclamantă, doar că aceasta (în fapt, autoarea ei) nu a depus în termen notificarea pentru
întregul imobil.

JUDECĂTORIA
Or, reclamanta încearcă, prin promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe

dispoziţiile dreptului comun, să eludeze dispoziţiile legii speciale, deşi în cazul său este dovedit
că aceasta ar fi constituit o cale eficientă dacă termenele prevăzute în actul normativ ar fi fost
respectate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de

15.02.2013, reclamanta SKA a solicitat ca pârâtul MB să fie obligat să îi lase în deplină
proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2.
În motivare, a arătat că este moştenitoare a vechii proprietare a imobilului şi că acesta a
fost trecut abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
A mai arătat că, prin comparare de titluri, rezultă în mod clar preferabilitatea titlului său
în raport cu cel al pârâtului, având în vedere modul de preluare.
A invocat şi practica CEDO în materie.
În drept, a invocat art. 563 C.civ.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi
excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
În motivare, a arătat că acţiunea este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 1 alin. 3 din
Legea nr. 165/2013. Astfel, a afirmat că reclamantei i-au fost cesionate drepturile litigioase
referitoare la imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi că, astfel, singura măsură reparatorie ce s-ar
putea acorda ar fi compensarea prin puncte.
Pe fond, a arătat că, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, pentru
acelaşi apartament, s-a formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Potrivit sentinţei civile
nr. 1284/2010, notificarea a fost introdusă fără respectarea termenului legal, iar potrivit art. 22
alin. 1 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în
justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
A invocat, în acelaşi sens, decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale ÎCCJ.
În drept, a invocat art. 22 din Legea nr. 10/2001, art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 165/2013.
A anexat înscrisuri.
Prin notele de şedinţă depuse la data de 09.12.2013, pârâtul a invocat şi excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei, învederând că reclamantei i-au fost cesionate drepturile
litigioase şi a invocat dispoziţiile Legii nr. 165/2013.
Instanţa a calificat susţinerile pârâtei din întâmpinare referitoare la fondul acţiunii drept
argumente ale excepţiei inadmisibilităţii şi a pus în discuţia părţilor inclusiv acele motive.
Analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii, instanţa reţine următoarele:
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile
dreptului comun – art. 563 C.civ.

JUDECĂTORIA
Imobilul obiect material al acţiunii a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950
– poziţia 300 din lista imobilelor naţionalizate.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de
organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi
nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă,
în condiţiile prezentei legi.
Conform art. 2 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ, prin imobile preluate în mod abuziv
înţelegem, printre altele, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea
unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, reţinem că imobilul în discuţie face obiectul Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,
inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau
de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
De asemenea, conform art. art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are
obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.
Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.
Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect
revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele
judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin decizia nr. 33/2008 a Secţiilor
Unite, următoarele: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii
speciale, conform principiului specialia generalibus derogant; în cazul în care sunt sesizate
neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a
drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în
legea specială; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe
dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, atât din dispoziţiile legale anterior menţionate, cât şi din soluţia dată în
interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că, în principiu, acţiunile precum cea
de faţă, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, sunt inadmisibile.
Excepţia de la această soluţie este dată de situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe
între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului,
însă această situaţie nu se regăseşte în speţă.
Referitor la eventualele neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţinem că, prin hotărârea-pilot
pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a reţinut faptul că,
începând cu data de 12.11.2007, respectiv data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. XX
din 19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedura specială reglementată de Legea nr.

JUDECĂTORIA
10/2001 este una eficientă, atât timp cât prin această decizie instanţele au fost abilitate să
statueze în locul autorităţilor administrative, în lipsa unui răspuns din partea acestora, asupra
fondului cererii şi să dispună, dacă este cazul, restituirea bunului.
Într-adevăr, prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
recursul în interesul legii, arătând că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr.
10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond nu numai contestaţia
formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea
în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului
nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Hotărârea
instanţei nu este irevocabilă, ci este supusă controlului judiciar, atât pe calea apelului, cât şi a
recursului, în condiţiile dreptului comun. Este vorba de aşa-numita procedură judiciară de
restituire, care nu poate fi angajată direct, ci numai după efectuarea procedurii administrative
prealabile.
Tot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a arătat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este
condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor
prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, Curtea a statuat, în considerentele deciziei de inadmisibilitate Gladkvist şi
Bucur împotriva României, că aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu încalcă
dreptul de acces la instanţă al reclamanţilor în măsura în care hotărârea este rezultatul unei
analize temeinice a circumstanţelor pertinente ale cauzei, şi nu al unei aplicări automate a
excepţiei de inadmisibilitate în temeiul legii speciale.
Concret în cauza de faţă, reţinem că imobilul situat în Bucureşti, sector 2 este compus din
mai multe apartamente şi că, prin sentinţa civilă nr. 1284/2010 a Tribunalului Bucureşti, a fost
obligat Primarul municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire în natură pentru
apartamentele situate la etajul 1 şi 3, precum şi pentru terenul aferent acestora, mai puţin
apartamentele situate la aceste etaje şi terenul aferent acestora vândute în temeiul Legii nr.
112/1995 şi să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru spaţiile
vândute.
De asemenea, a fost respinsă cererea în privinţa parterului şi etajului 2 (unde se află şi
apartamentul obiect al prezentei cauze), reţinându-se că reclamanta (autoarea reclamantei din
prezenta cauză) a depus, pentru această parte a imobilului, notificare doar la data de 26.09.2005,
cu depăşirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Din hotărârea judecătorească anterior arătată rezultă că autoarea reclamantei a urmat deja
calea prevăzută de legea specială şi că, în privinţa unei părţi a imobilului, a obţinut restituirea sau
măsuri reparatorii prin echivalent.

JUDECĂTORIA
De asemenea, rezultă că notificarea pentru partea din imobil care cuprinde şi

apartamentul din prezenta cauză a fost depusă tardiv, motiv pentru care solicitarea ei a fost
respinsă.
Reţinem, aşadar, pe de o parte, că autoarea reclamantei nu a avut niciun impediment în a
urma dispoziţiile legii speciale, din moment ce a formulat cerere de restituire în termen pentru o
anumită parte a imobilului. Pe de altă parte, reţinem că, având în vedere soluţia dată notificării
formulate în termen, precum şi faptul că apartamentul obiect al litigiului în prezenta cauză nu
fusese înstrăinat, este probabil că s-ar fi obţinut restituirea în natură şi pentru acesta dacă
notificarea ar fi fost formulată în termen.
Prin urmare, legea specială a constituit, în cazul concret, o cale efectivă şi eficientă
pentru reclamantă, doar că aceasta (în fapt, autoarea ei) nu a depus în termen notificarea pentru
întregul imobil.
Această conduită îi este imputabilă şi a condus la pierderea dreptului de a solicita
restituirea în natură sau despăgubiri prin echivalent, conform art. 22 alin. 5 din Legea nr.
10/2001.
Or, reclamanta încearcă, prin promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe
dispoziţiile dreptului comun, să eludeze dispoziţiile legii speciale, deşi în cazul său este dovedit
că aceasta ar fi constituit o cale eficientă dacă termenele prevăzute în actul normativ ar fi fost
respectate.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei Maria Atanasiu şi alţii împotriva României,
în privinţa apartamentului în discuţie reclamanta nu poate invoca dispoziţiile art. 1 din Protocolul
nr. 1 al Convenţiei, pentru că aceasta s-ar fi putut face doar prin întrunirea de către partea
interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de
epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, aşa cum am arătat mai sus, Curtea a statuat, în considerentele deciziei de
inadmisibilitate Gladkvist şi Bucur împotriva României, că aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor
Legii nr. 10/2001 nu încalcă dreptul de acces la instanţă al reclamanţilor în măsura în care
hotărârea este rezultatul unei analize temeinice a circumstanţelor pertinente ale cauzei, şi nu al
unei aplicări automate a excepţiei de inadmisibilitate în temeiul legii speciale.
Prin urmare, faţă de regulile generale anterior arătate, precum şi faţă de elementele
concrete ale cauzei, expuse mai sus, cererea reclamantei nu este admisibilă.
5. Antecontract de vânzare-cumpărare. Deces promitent-vânzător. Vacanţă

succesorală. Hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
Antecontractul de vânzare-cumpărare nu are efect constitutiv al dreptului de proprietate
în patrimoniul promitentului-cumpărător, ci părţile se obligă ca în viitor şi sub condiţia

JUDECĂTORIA
perfectării actului autentic de înstrăinare, vânzarea-cumpărarea să se realizeze din punct de

vedere formal. Ceea ce se naşte odată cu antecontractul de vânzare-cumpărare în patrimoniul
fiecărei părţi este obligaţia de a vinde, pe de o parte şi cea de a cumpăra, de cealaltă parte,
obligaţii care, dacă nu sunt respectate, dau naştere la dezdăunări (daune-interese), şi acestea
admisibile în limitele legale.
Dacă obligaţia de înstrăinare nu este respectată de promitentul-vânzător, promitentul-
cumpărător este îndrituit să solicite - sub condiţiile ca lucrul să se mai găsească în patrimoniul
promitentului-vânzător şi să nu existe alte impedimente legale - obligarea acestuia la
perfectarea vânzării, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-
cumpărare şi care va avea caracter constitutiv de drepturi, transferul proprietăţii operând la
data rămânerii definitive a acesteia.
Pârâtul Statul Român este participant în circuitul civil ca orice alt subiect de drept
privat. Statul Român a cules moştenirea vacantă lăsată de defunctă, desigur sub beneficiu de
inventar, dar bunul moştenit este grevat de o sarcină în sensul existenţei obligaţiei de a face.
Această obligaţie de a face, adică aceea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, s-a
transmis în patrimoniul pârâtului, întrucât nu s-a stins odată cu decesul defunctei promitente-
vânzătoare. Obligaţia de a face poate fi executată în natură iar pârâtul poate şi trebuie să o
execute, neexistând niciun impediment legal.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 18.07.2013, reclamantul CN a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român-prin MFP, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre
care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul din Bucureşti,
sector 1, la preţul de 10.100 euro. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, taxă de timbru şi timbru judiciar.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a învederat că prin antecontractul de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. x/27.03.2008 de către BNP X, MS s-a obligat să îi vândă imobilul
situat în Bucureşti, sector 1, antecontractul fiind notat în cartea funciară a imobilului. Părţile au
stabilit preţul vânzării la suma de 10.100 euro, sumă achitată chiar la data încheierii contractului.
De asemenea, a precizat reclamantul că, întrucât MS a decedat fără moştenitori legali sau
testamentari, Statul Român este succesor în drepturi şi obligaţii al acesteia, conform
certificatului de vacanţă succesorală nr. x/2011 al BNPA X, dobândind şi pasivul succesoral.
În continuare, reclamantul a arătat că, a notificat MFP în mai multe rânduri solicitând
încheierea contractului de vânzare promis, prin adresa nr. x/17.01.2013 comunicându-i-se că nu

JUDECĂTORIA
se poate proceda la această vânzare întrucât obligaţia de vânzare nu este trecută în pasivul
succesoral şi nu există hotărâre judecătorească de vânzare.
Totodată, reclamantul a precizată că arătăm că certificatul de vacanţă menţionează şi
obligaţia de vânzare notată în cartea funciară nr. X deschisă la OCPI Sector 1, pretenţia pârâtului
de a-şi executa obligaţia de a vinde numai după ce instanţa va pronunţa o hotărâre care să ţină
loc de vânzare nu poate fi acceptată, contradicţia fiind evidentă: dacă instanţa pronunţă vânzarea,
ca operaţiune juridică, nu mai există obligaţia de vânzare care să fie supusă executării de bună
voie; Problema predării posesiei nu se pune, pârâtul fiind în posesia imobilului.
În final, a susţinut reclamantul că Statul Român refuza, fără nicio justificare legală, să
execute obligaţiile civile ce îi cad în sarcină.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 969, art. 974 şi urm. C.civ. şi Legea nr.
247/2005, iar în probaţiune a solicita înscrisuri, depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
Pârâtul, deşi a fost legal citat, nu a depus întâmpinare şi nici nu s-au prezentat în instanţă
pentru a-şi preciza poziţia procesuală faţă de cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea din data de 05.03.2014, instanţa a suspendat judecata cauzei, conform art.
411 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ.
Reclamantul a formulat cerere de repunere pe rol, iar la termenul de judecată din data de
11.06.2014 instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri.
Prin încheierea din data de 024.09.2014, instanţa a suspendat judecata cauzei, conform
art. 411 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ, iar prin încheierea din data de 19.11.2014 a fost admisă cererea
reclamantului de repunere a cauzei pe rol.
În fapt, între defuncta MS, în calitate de promitentă-vânzătoare, şi reclamantul CN, în
calitate de promitent-cumpărător, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr. x/27.03.2008.
În temeiul antecontractului, defuncta MS s-a obligat să vândă, iar reclamantul s-a obligat
să cumpere imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Reclamantul a notat în Cartea Funciară antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr. x/27.03.2008.
Astfel cum rezultă din certificatul de vacanţă succesorală nr. x/15.12.2011, eliberat de
BNPA X, defuncta MS a decedat în data de 03.07.2009, fără moştenitori, astfel că masa
succesorală compusă din imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a revenit moştenitorului Statul
Român – prin MFP, menţionându-se totodată faptul că asupra acestui imobil este notat în Cartea
Funciară antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.03.2008.
Imobilul a intrat în patrimoniul Statului Român, desigur în domeniul privat, astfel cum
reiese din extrasul de Carte Funciară eliberat în data de 28.06.2013, ceea ce înseamnă că în speţă
Statul Român este participant în circuitul civil ca orice alt subiect de drept privat.

JUDECĂTORIA
În drept, în speţă nu este aplicabil actualul Cod civil ci Codul civil de la 1864, faţă de
dispoziţiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora contractul este supus
dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea,
interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.
Astfel, conform art. 969 alin. 1 C.civ., care reglementează principiul forţei obligatorii a
contractului, exprimat elocvent prin adagiul latin pacta sunt servanda, convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante, în vreme ce potrivit art. 970 alin. 1 C.civ. convenţiile
trebuie executate cu bună credinţă.
De asemenea, legiuitorul, în art. 1073 C.civ., care reglementează principiul executării în
natură a obligaţiilor, a prevăzut dreptul pe care-l are creditorul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei şi în caz contrar dreptul la dezdăunare.
După cum s-a arătat constant în practica şi doctrina judiciară, în virtutea art. 1073 C.civ,
instanţele de judecată pot pronunţa hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în
situaţia în care debitorul obligaţiei de a face (promitentul vânzător) refuză executarea acestei
obligaţii asumată convenţional printr-un antecontract de vânzare-cumpărare sau printr-o
promisiune bilaterală de vânzare.
Din analiza acestui text, rezultă că în cazul cererii prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act autentic, reclamantul trebuie să facă dovada că şi-a îndeplinit
propriile obligaţii şi că pârâtul refuză să şi le îndeplinească pe ale lui.
Antecontractul de vânzare-cumpărare nu are efect constitutiv al dreptului de proprietate
în patrimoniul promitentului-cumpărător, ci părţile se obligă ca în viitor şi sub condiţia
perfectării actului autentic de înstrăinare, vânzarea-cumpărarea să se realizeze din punct de
vedere formal. În acest caz, vânzarea nu este perfectă cât timp contractul nu se încheie în formă
autentică, obligaţia fiecărei părţi constând în încheierea vânzării.
Ceea ce se naşte odată cu antecontractul de vânzare-cumpărare în patrimoniul fiecărei
părţi este obligaţia de a vinde, pe de o parte şi cea de a cumpăra, de cealaltă parte, obligaţii care,
dacă nu sunt respectate, dau naştere la dezdăunări (daune-interese), şi acestea admisibile în
limitele legale. Astfel, dacă obligaţia de înstrăinare nu este respectată de promitentul-vânzător,
promitentul-cumpărător este îndrituit să solicite - sub condiţiile ca lucrul să se mai găsească în
patrimoniul promitentului-vânzător şi să nu existe alte impedimente legale - obligarea acestuia la
perfectarea vânzării în condiţiile art. 1073-1077 C.civ., prin pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi care va avea caracter constitutiv de drepturi,
transferul proprietăţii operând la data rămânerii definitive a acesteia.
În speţă, reclamantul a efectuat dovada faptului că şi-a îndeplinit obligaţia principală de a
achita preţul vânzării, astfel cum rezultă din antecontract. În schimb, pârâta nu a înţeles să îşi
execute propria obligaţie, respectiv aceea de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare.
Mai trebuie învederat că nu există impedimente legale care să împiedice pronunţarea
prezentei hotărâri, câtă vreme imobilul nu a ieşit din patrimoniul pârâtei, este în circuitul civil,
iar preţul vânzării este real, determinat, stabilit în bani, fiind deja plătit promitentei-vânzătoare.

JUDECĂTORIA
În plus, pârâtul Statul Român este participant în circuitul civil ca orice alt subiect de
drept privat. Statul Român a cules moştenirea vacantă lăsată de defuncta MS, desigur sub
beneficiu de inventar, dar bunul moştenit este grevat de o sarcină în sensul existenţei obligaţiei
de a face. Această obligaţie de a face, adică aceea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare,
s-a transmis în patrimoniul pârâtului căci nu s-a stins odată cu decesul defunctei promitente-
vânzătoare. Obligaţia de a face poate fi executată în natură iar pârâtul poate şi trebuie să o
execute, neexistând nici un impediment legal.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa, în temeiul art. 1073
C.civ. 1864, va admite cererea, urmând ca prezenta hotărâre să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare, între reclamantul CN, în calitate de cumpărător şi pârâtul Statul Român –
prin MFP, în calitate de vânzător, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1, respectiv
preţul în cuantum de 10.100 euro.
6. Răspundere civilă delictuală. Mușcătură câine fără stăpân. Autoritate

responsabilă. Evaluare prejudiciu
Noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihică a unei persoane, iar
statele au o obligaţie pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrităţii
fizice şi morale a unui individ atunci când autorităţile ştiu sau ar fi trebuit să ştie despre aceste
nerespectări.
Câtă vreme problema gestionării câinilor fără stăpân este îndeobşte cunoscută, aproape
chiar de notorietate, instanţa consideră că pârâta ASPA este ţinută să răspundă de
neîndeplinirea obligaţiei sale sau îndeplinirea ei necorespunzătoare, respectiv aceea de a lua
toate măsurile necesare şi rezonabile pentru prevenirea producerii unor agresiuni de către
câinii fără stăpân
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta IV a

solicitat, în contradictoriu cu pârâţii PS2B şi CLPS 2, obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000
euro, echivalentul în lei 22.550, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, pentru
fapta animalelor aflate sub paza sa. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în ziua de 26.01.2012, ora 08.00 a
ieşit din imobilul în care locuieşte, moment în care a fost agresată de către doi câini fără stăpân,
dintre care unul, de mărime medie, culoare alb gălbui i-a provocat o plagă muşcată deschisă, 1/3
distală faţă mediala gamba dreaptă de circa 4 cm, precum şi dermabraziuni 1/3 medie faţa

JUDECĂTORIA
medială şi faţă laterală gamba dreaptă, după care s-a întors urgent în locuinţă şi a constatat că îi
curgea sânge pe picior şi că are plaga deschisă prin care se vedea tendonul călcâiului, muşcătură
fiind deasupra bocancului.
În continuare, a precizat reclamanta că s-a speriat foarte tare de infecţiile pe care le putea
contacta de la un câine fără stăpân, de faptul că era dintr-o dată în imposibilitate fizica să-şi
desfăşoare normal activitatea zilnică, învederând că este divorţată şi are doi copii minori în
îngrijire, iar fostul său soţ nu se afla în oraş la data incidentului, pentru a-i putea solicita să aibă
grijă de copii în vârstă de 12 şi 13 ani, care s-au speriat foarte tare când au văzut în ce condiţii s-
a întors acasă, de faptul că a chemat ambulanta, că au venit paramedicii acasă şi de faptul că
trebuia să rămână singuri acasă pentru o perioada nedeterminată de timp.
De asemenea, reclamanta a susţinut că, la spital, medicii au constatat urgenţa şi au hotărât
să procedeze la excizarea plăcii şi la suturarea acesteia, dar mai întâi au trimis-o la Spitalul X
pentru a face vaccinul antirabic, fără ca Spitalul să îi fi pus la îndemână niciun mijloc de
transport, explicându-i-se că vaccinul antirabic nu i se poate administra decât la Institutul Y,
pentru că nu dispun de el, învederând totodată că nu se putea deplasa, era viscol, autoturismele
circulau cu foarte mare dificultate, nu putea găsi nici un taxi, iar medicii de la Spitalul X i-au
comunicat că nu o operează dacă nu i se administrează vaccinul.
A mai arătat reclamanta că s-a simţit umilită şi profund nedreptăţită, frustrată de aberanta
lipsă de interes a autorităţilor faţă de situaţia mizerabilă creată de pericolul câinilor fără stăpân şi
furioasă că, într-o ţară civilizată, un cetăţean poate fi pus într-o astfel de situaţie, făcând totodată
vorbire despre faptul că părinţii săi erau, la data accidentului, bolnavi (mama sa a decedat între
timp şi nu s-a putut deplasa la spitalul unde a fost internata la secţia de terapie intensivă, decât în
ultimele zile înainte de deces - a decedat la 22 februarie 2912), deci nu putea avea grija de copii.
Surorile sale erau amândouă la serviciu.
Totodată, reclamanta a relevat faptul că i-a fost administrat vaccinul antitetanos, a fost
operată şi ţinută sub tratament cu antibiotic şi anticoagulante, din data de 26 ianuarie până la 30
ianuarie 2012, a folosit atela gipsată timp de 2 săptămâni după externare şi a folosit cârje, pentru
a se deplasa, aşa cum rezulta din foaia de externare
Consideră că i-a fost încălcat dreptul la demnitate, la viaţa intimă şi familială prin faptul
că:
- este inadmisibil ca, într-o ţară civilizată, europeană să nu te poţi deplasa fără teama de a
nu fi agresat de câini fără stăpân, teama pe care nu a avut-o niciodată până la momentul în care a
fost agresată, şi pe care acum o încearcă în fiecare zi când iese pe stradă, fiind degradant;
- copiii săi minori sunt şi acum traumatizaţi de prezenţa câinilor fără stăpân pe stradă,
mai ales că se duc şi se întorc singuri la şcoală în fiecare zi, iar reclamanta trăieşte zilnic cu grija
de a nu li se întâmpla şi lor vreo nenorocire;
- a fost pusă în situaţia umilitoare şi traumatizantă de a fi în imposibilitate de a-şi
gestiona viaţa, de a-şi desfăşura activitatea în mod normal din culpa pârâţilor;

JUDECĂTORIA
- a fost pusă în imposibilitatea de a se îngriji pe sine, pe copiii săi, deoarece a fost

imobilizată în atelă şi a folosit cârje 14 zile după operaţie, nu a putut sta pe scaun să lucreze
pentru că piciorul i se umfla, se învineţea şi o durea;
- a trăit cu teama că integritatea fizică i-a fost pusă în pericol şi a fost obligată să urmeze
un tratament care presupunea efectuarea unor vaccinuri care nu ar fi fost necesare în lipsa
faptului ilicit cauzator de prejudicii al pârâţilor; Mai mult decât atât, la Institutul Y i s-a
recomandat să nu facă vaccinul antirabic dacă este în măsura să supravegheze câinele care a
muscat-o. Având în vedere că acest câine fără stăpân stătea permanent pe lângă blocul unde
locuieşte şi unde este o haită întreagă, la Centrul antirabic i s-a spus că, în cazul în care câinele
moare până la data de 9 februarie, trebuia să se prezinte de urgenţă pentru stabilirea schemei de
vaccinare antirabică, iar dacă câinele nu moare, să nu efectueze vaccinul. Prin urmare, de la data
externării, în fiecare zi, trebuia să verifice dacă animalul fără stăpân mai este în viaţă, pe lângă
bloc, ca să ştie cum urmează să procedeze, în condiţiile în care abia se putea deplasa.
- a rămas cu semne inestetice ale gambei inferioare, pe care încearcă să le ascundă şi să le
mascheze, şi de care i-e ruşine.
În esenţă, a mai arătat reclamanta următoarele:
- neîndeplinirea atribuţiilor legale ale pârâţilor constituie un fapt ilicit care i-a cauzat
prejudicii morale ce se cer reparate;
- între fapta ilicită a pârâţilor şi prejudiciul moral exista o legătură directa de cauzalitate,
fiindu-i încălcat dreptul la demnitate;
- necesitatea înfiinţării de servicii de specialitate care să funcţioneze efectiv şi să degajeze
străzile de pericolul reprezentat de câinii fără stăpân rezultă din numărul foarte mare de cazuri de
persoane agresate de către aceştia, din statisticile de pe site-ul Institutului Y rezultând că în
perioada ianuarie - aprilie 2012 s-au prezentat la Centrul Antirabic în total 5.836 persoane, din
care 4.714 adulţi, 1.122 copii, iar 4.794 au fost vaccinaţi antirabic;
- funcţionarea acestor servicii de specialitate care să prevină şi să combată pericolele
provenite de animale trebuie să fie efectivă şi în funcţie de interesul şi binele fiinţei umane,
interes care trebuie să primeze faţă de orice alte criterii ale interesului societăţii, iar
neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă un fapt ilicit, care în speţa de faţă se dovedeşte a fi
cauzator atât de prejudicii cu caracter moral cât şi material, solicitând virtutea principiului
disponibilităţii doar daune morale.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 58 alin. 1, art. 68 alin. 2, art. 253 alin. 4,
art. 1349 C.civ., precum şi art. 274 C.proc.civ., iar în probaţiune a înţeles să solicite înscrisuri,
respectiv proba testimonială cu un martor, depunând totodată o serie de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a
timbrului judiciar, conform art. 15 lit. f¹ din Legea nr. 146/1997 şi art. 1 alin. 2 din OG nr.
32/1995.

JUDECĂTORIA
La termenul de judecată din data de 27.02.2013, reclamanta, în temeiul art. 132 alin. 2
pct. 2 C.proc.civ. a înţeles să îşi majoreze cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral la
suma de 10.000 de EUR, calculată în echivalent lei la suma de 43.800.
Totodată, reclamanta şi-a întregit cererea de chemare în judecată sub aspect procesual
pasiv, conform art. 132 alin. 1 C.proc.civ., în sensul că a menţionat că înţelege să se judece şi în
contradictoriu cu pârâţii MB şi ASPA.
La acelaşi termen de judecată din data de 27.02.2013, pârâţii PS2 şi CLPS2 au depus
întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, susţinând
următoarele:
- prin HCGMB nr. 38/1998 a fost înfiinţată ASAB, serviciu public descentralizat cu
personalitate juridică şi patrimoniu propriu, aflat sub autoritatea CGMB, după care ulterior a fost
emisă HCGMB nr. 219/20.09.2007 - Regulamentul de Organizare şi Funcţionare Administraţia
Supravegherea Câinilor fără Stăpân Bucureşti …” potrivit căreia această instituţie este «un
serviciu public de interes local cu personalitate juridică …», ce are ca obiect de activitate
„gestionarea câinilor fără stăpân din municipiul Bucureşti..”, iar printre atribuţiile acestei
instituţii se numără şi cea prevăzută la CAP. VI A, art. 7 pct. 1 din Regulamentul de Organizare
si Funcţionare al Administraţiei pentru Supravegherea Câinilor fără Stăpân Bucureşti» şi anume
«capturează şi transportă câinii fără stăpân de pe teritoriul Municipiului Bucureşti ...”.
- ASCSB este o instituţie ce funcţionează în subordinea Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, neavând nicio legătură cu Primăria Sectorului 2, iar obligaţia de a
supraveghea, captura, transporta şi steriliza câinii fără stăpân revine ASCSB, aceasta având
stabilit în sarcina sa şi următoarele operaţiuni: activitatea de amenajare a adăposturilor pentru
câinii fără stăpân, capturarea şi transportarea animalelor în adăposturile A.S.C.S., cazarea şi
hrănirea câinilor fără stăpân în adăposturile A.S.C.S., adopţiile câinilor fără stăpân şi
revendicarea acestora, sterilizarea câinilor fără stăpân, conform Dispoziţiei de Primar General nr.
1101/14.07.2008.
Ţinând seama de aceste argumente, s-a solicitat să se observe că reclamanta a formulat
cererea de chemare în judecată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, motiv
pentru care cererea urmează a fi respinsă ca atare.
În drept, pârâţii PS2 şi CLPS2 au invocat art. 115 C.proc.civ., iar în apărare au solicitat
proba cu înscrisuri, depunând în acest sens o serie înscrisuri.
În data de 18.04.2013, pârâta ASPA a depus întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea cererii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Mai întâi, pârâta a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat următoarele:
- nu este proprietara câinilor liberi din Bucureşti, neavând paza juridică asupra acestora
aşa cum rezulta din art. 1349 Cod civil, obligaţiile sale, potrivit HCGMB nr. 117/2010, fiind
următoarele: recensământul periodic al animalelor de companie de pe raza municipiului
Bucureşti; implementarea măsurilor necesare în vederea stopării abandonului animalelor din

JUDECĂTORIA
proprietatea privată pe domeniul public; gestionarea sanitar veterinară a tuturor animalelor fără
stăpân; asigurarea condiţiilor pentru rezolvarea situaţiilor şi cazurilor de urgenţă sanitară-
veterinară; monitorizarea aplicării şi respectării legislaţiei în vigoare privind protecţia animalelor
în municipiul Bucureşti.
- din probele depuse de reclamantă la dosarul cauzei nu reiese cu certitudine ai cui sunt
câinii care au muşcat-o, aceştia putând fi deopotrivă câini cu stăpân aparţinând persoanelor fizice
sau juridice, câini adoptaţi din adăposturile ASPA care au devenit câini cu stăpân, dar au fost
lăsaţi să circule liberi pe spaţiul public sau câini comunitari, iar în lipsa unor identificări clare şi
certe nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1169 C.civ., astfel că nu este persoană
responsabilă civilmente;
- pretenţiile reclamantei nu sunt susţinute de dovezi sub aspectul dovedirii elementelor
care pot conduce la angajarea răspunderii delictuale civile a ASPA;
- acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanţă, în urma administrării unui
probatoriu adecvat, din care să rezulte existenţa prejudiciului moral, întinderea şi gravitatea
măsurii abuzive sau cel puţin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care nu s-a realizat;
- cuantumul daunelor se stabileşte faţă de noţiunea de “prejudiciu cert” adică a cărui
existenţă este neîndoielnică şi a cărui întindere putea fi sigur stabilită. Daunele morale sunt
cauzate unei persoane, constând în suferinţe de ordin psihic. Normele eticii şi echităţii interzic în
principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morele deoarece durerea sufletească
este incompatibilă cu un echivalent bănesc. Reclamanta nu a arătat în niciun fel modalitatea în
care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba de aprecieri pur subiective, imposibil de
control judiciar, iar cuantumul acestora, oricum nu a fost justificat şi nici argumentat în mod
corespunzător de către reclamantă.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 115 - 118 C.proc.civ, art. 1349 C.civ., art. 1169
C.civ., HCGMB nr. 117/2010, iar în probaţiunea a solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o
serie de înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 24.04.2013, instanţa a respins excepţia netimbrării
cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta ASPA, ca neîntemeiată şi a unit cu fondul
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor PS şi CLPS2, după care a încuviinţat pentru
părţi proba cu înscrisuri, iar pentru reclamantă şi proba testimonială cu un martor.
De asemenea, exercitându-şi rolul activ,, instanţa a dispus emiterea unei adrese către
CLPS2B pentru a preciza dacă a procedat la înfiinţarea unui serviciu specializat pentru
gestionarea câinilor fără stăpân, conform art. 1 din OUG nr. 155/2011, iar în caz afirmativ să
precizeze dacă este vorba despre Centrul Teritorial Veterinar aflat în subordinea sa, fiind depusă
la dosarul cauzei Hotărârea Consiliului Local Sector 2 nr. 84/30.08.2001.
La termenul de judecată din data de 05.06.2013, reclamanta a depus o cerere prin care a
solicitat lărgirea cadrului procesual pasiv şi introducerea în cauză în calitate de pârât a CTVS2,
instanţa luând act de această întregire a cererii iniţiale.

JUDECĂTORIA

Instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâţilor PS2 şi CLPS2, invocată de către pârâţi, precum şi asupra excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâţilor MB şi CTVS2, invocată din oficiu, excepţii de fond, absolute şi
peremptorii, pe care le va admite cu următoarea motivare:
În fapt, în data de 26.012012, reclamanta IV a fost victima unei agresiuni canine, fiind
muşcată de un câine fără stăpân, aşa cum reiese din biletul de ieşire din spital datat 30.01.2012,
eliberat de Spitalul X, care se coroborează cu adeverinţa medicală din data de 30.01.2012,
eliberată de Spitalul Z şi adeverinţa medicală nr. 4262/28.05.2013, eliberată de Institutul Y(f.
136).
Din adeverinţa medicală din data de 30.01.2012, eliberată de Spitalul X, rezultă că
reclamanta a fost internată în perioada 26.01.2012-30.01.2012, cu diagnosticul agresiune
animală, plagă muşcată câine necunoscut 1/3 distală faţă medială gamba dreaptă de circa 4 cm,
dermabraziuni 1/3 medie faţă medială şi faţă laterală gambă dreapta.
De asemenea, prin biletul de ieşire din spital datat 30.01.2012, eliberat de Spitalul X, cu
titlu de recomandări, s-a precizat menţinerea membrului în poziţie elevată şi imobilizarea în atelă
gipsată circa două săptămâni, recomandări pe care reclamanta le-a respectat, având în vedre că
martorul audiat în cauză a declarat că a observat cum reclamanta se deplasa cu ajutorul unor
cârje.
La momentul producerii evenimentului, reclamanta îi avea în îngrijire pe cei doi copii
minori ai săi, respectiv IA şi IV, conform sentinţei civile nr. 7021/03.08.2006. Martorul audiat în
cauză a declarat că au hotărât copii reclamantei să nu mai domicilieze la aceasta întrucât refuzau
să se deplaseze neînsoţiţi, fiindu-le teamă de câinii care erau în zonă, dar această susţinere a
martorului nu are la bază decât o informaţie din partea reclamantei, această împrejurare fiind
cunoscută de la reclamantă şi nu percepută personal, neputându-se stabili o legătură de tip cauză-
efect între agresiunea canină la care a fost supusă reclamanta şi plecarea copiilor săi minori de la
domiciliul acesteia.
Este adevărat faptul că martorul a declarat că l-a auzit personal pe fiul reclamantei, V, că
a precizat că refuză să mai domicilieze în acel cartier rău famat plin de maidanezi, dar nu s-a
dovedit în speţă că plecarea copiilor minori ai reclamantei de la domiciliul acesteia a fost cauzată
exclusiv de agresiunea pe care a suferit-o reclamanta. Pe de altă parte, este nerezonabil a aprecia
că fiii reclamantei, în vârstă de 12 ani, respectiv 14 ani la momentul producerii evenimentului,
care aveau totuşi o percepţie asupra societăţii şi a mediului ce îi înconjoară, precum şi un
discernământ în curs de formare au refuzat să mai locuiască împreună cu mama lor (reclamanta),
care se ocupa de creşterea şi îngrijirea lor, doar din cauza faptului că reclamanta a fost muşcată
de un câine fără stăpân. Dimpotrivă, poate o reacţie firească din partea copiilor reclamantei ar fi
fost aceea de a fi aproape de mama lor, de a o sprijini şi de a îi acorda tot suportul emoţional
posibil în vederea depăşirii situaţiei cu care s-a confruntat.

JUDECĂTORIA
În drept, cu titlu preliminar se impune a preciza că în cauză îşi găseşte aplicare actualul
Cod civil, iar nu cel de la 1864, căci obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt
supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor, conform art.
103 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Pe de altă parte, instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul legal invocat de către
reclamantă, ci este îndrituită să aplice norma de drept incidentă în cauză, fiind însă obligată să
respecte cauza cererii de chemare în judecată, care poate fi definită drept situaţia de fapt
calificată juridic sau, altfel spus, fundamentul pretenţiei deduse judecăţii.
Astfel, potrivit art. 1349 alin. 1 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Totodată, conform art. 253 alin. 4 C.civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri
sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat,
dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
În speţă, reclamanta solicită repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a faptului că a
fost victima unei agresiuni din partea unui câine fără stăpân, invocând generic răspunderea
civilă. Pe de altă parte, reclamanta s-a plâns, în esenţă, de inacţiunea autorităţilor statului în
soluţionarea problematicii câinilor fără stăpân, inacţiune ce a permis agresarea sa de către un
câine fără stăpân.
În atare condiţii, dată fiind problematica răspunderii pentru prejudiciul cauzat de
agresiuni din partea unui câine fără stăpân cu care se confruntă autorităţile statale, luând în
considerare şi jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO), în
special hotărârea pronunţată în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva României,
publicată în M. Of. nr. 416/10.07.2013, Partea I, instanţa va analiza cererea reclamantei în ceea
ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1357 C.civ.).
Instanţa nu va analiza cererea din perspectiva răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciul cauzat de animale (art. 1375 C.civ.), o asemenea solicitare nefiind efectuată de către
reclamantă.
Astfel, potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru
cea mai uşoară culpă.
Din analiza logico-juridică a dispoziţiilor art. 1357 C.civ. rezultă că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite, în mod cumulativ,
a. existenţa unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă
b. existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme numai o faptă ilicită poate să atragă după
sine răspunderea civilă delictuală;

JUDECĂTORIA
c. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece pentru
a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu,
fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci
este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că
acea faptă a provocat acel prejudiciu;
d. existenţa vinovăţiei, dată fiind împrejurarea că nu este îndeajuns să fi existat o
faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca
această faptă să fie imputabilă autorului ei.
a. existenţa unui prejudiciu
Primul element al delictului civil este desemnat prin termenii de prejudiciu, daună sau
pagubă, aceşti termeni fiind consideraţi în această materie ca fiind sinonimi.
Prin prejudiciu se înţelege efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a săvârşirii
unei fapte ilicite de către o altă persoană. Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a
produs un prejudiciu, deoarece dacă o persoană nu a fost păgubită, ea nu are dreptul de a cere
nicio reparaţie. Altfel spus, este imperios necesar ca cel care solicită repararea prejudiciului să fi
suferit personal prejudiciul respectiv.
După cum există sau nu posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului, se
deosebeşte între:
i) prejudiciu patrimonial, care are un conţinut economic, cum ar fi: distrugerea sau
sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătăţii unei persoane,
pierderea totală sau parţială a unui drept etc.);
ii) prejudiciu moral (nepatrimonial), care reprezintă consecinţa dăunătoare ce nu
poate fi evaluată în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale, fără
conţinut economic, cum sunt: moartea, durerile fizice sau psihice, atingerile
aduse fizionomiei unei persoane, atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei
persoane etc.
Este fără putinţă de tăgadă faptul că agresiunea produsă de câinele fără stăpân a cauzat
reclamantei suferinţe fizice şi psihice. Astfel cum deja instanţa a precizat, reclamanta a fost
internată în Spitalul X în perioada 26.01.2012-30.01.2012, cu diagnosticul agresiune animală,
plagă muşcată câine necunoscut 1/3 distală faţă medială gamba dreaptă de circa 4 cm,
dermabraziuni 1/3 medie faţă medială şi faţă laterală gambă dreapta, fiind nevoită să menţină
membrul în poziţie elevată şi imobilizat în atelă gipsată circa două săptămâni, reclamanta
deplasându-se în acea perioadă cu ajutorul unor cârje.
Totodată, este de necontestat faptul că reclamanta a suferit un disconfort fizic în toată
perioada în care a fost nevoită să se deplaseze cu ajutorul unor cârje, disconfort ce s-a repercutat
în mod implicit şi asupra psihicului reclamantei. În acelaşi sens, este lesne de observat că

JUDECĂTORIA
reclamanta nu a mai fost în măsură să îşi desfăşoare activitatea curentă în modalitatea în care o
desfăşura anterior suferirii agresiunii canine.
b. existenţa unei fapte ilicite
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fi fost
produs printr-o faptă ilicită. Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare
nepermisă, neîngăduită, adică o contrarietate cu o normă de conduită.
Fapta ilicită poate fi definită ca orice acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea
drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Aşadar, fapta ilicită este legată
indisolubil de persoana care se pretinde a fi victima faptei ilicite.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
- fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei
atitudini de conştiinţă şi de voinţă a unei persoane, un factor introdus în contextul relaţiilor
sociale. Aşadar, printr-o manifestare exterioară a unei persoane s-a introdus un factor nepermis,
prin care s-au încălcat anumite norme de drept sau un drept subiectiv. Caracterul ilicit rezultă din
această încălcare, fără a interesa atitudinea subiectivă a autorului faptei;
- fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective, respectiv voinţa care a ales
o anumită conduită, când putea să aleagă o alta. Voinţa poate avea aspectul unei intenţii de a
produce paguba sau a neglijenţei ori imprudenţei. Fapta păgubitoare, prin urmare, trebuie să fie
rodul unei atitudini psihice faţă de o conduită eventuală, rodul unei greşeli, intenţională ori
nonintenţională, greşeală pe care societate o repugnă;
- fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din
punct de vedere subiectiv este legată de culpă sau vinovăţie, iar din punct de vedere obiectiv este
expresia caracterului ilicit al faptei.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 155/2001, privind aprobarea programului de
gestionare a câinilor fără stăpân (în forma în vigoare la data de 26.01.2012), Consiliile locale,
respectiv CGMB au obligaţia de a înfiinţa, în funcţie de necesităţi, în termen de 30 de zile de la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, servicii specializate pentru gestionarea
câinilor fără stăpân
De asemenea, conform art. 2 alin. 1 din OUG nr. 155/2011, Consiliile locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale au obligaţia de a amenaja din fonduri proprii, în funcţie de necesităţi, în
condiţiile prevăzute în anexa nr. 1, adăposturi pentru câinii fără stăpân, respectiv pentru acei
câini care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice.
Totodată, potrivit art. 4 din OUG nr. 155/2001, câinii fără stăpân vor fi capturaţi şi
transportaţi în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, unde vor fi cazaţi o
perioadă de 7 zile, cu respectarea normelor prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
În acest sens, CGMB a adoptat Hotărârea nr. 117/30.06.2010, prin care a fost înfiinţată
ASPA, serviciu public de interes local, cu personalitate juridică.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 4 alin. 1 din HCGMB nr. 117/30.06.2010, obiectul de activitate al ASPA,
pârâtă în prezenta, este, printre altele, gestionarea sanitar-veterinară a tuturor animalelor fără
stăpân.
Aşadar, la nivelul municipiului Bucureşti, pârâta ASPA este însărcinată cu atribuţia de a
gestiona din punct de vedere sanitar-veterinar toate animalele fără stăpân.
Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că pârâta ASPA avea şi are obligaţia de a lua
toate măsurile necesare pentru prevenirea producerii unor agresiuni de către câinii fără stăpân,
fiind ţinută a răspunde din punct de vedere juridic în situaţia în care o asemenea agresiune s-a
produs.
Or, pârâta ASPA nu luat toate măsurile necesare şi rezonabile pentru prevenirea
producerii unor agresiuni de către câinii fără stăpân, iar această inacţiune din partea pârâtei
constituie o faptă ilicită.
De altfel, gestionarea câinilor fără stăpân reprezintă o veche problemă pe care autorităţile
statale, în general, respectiv autoritatea în discuţie din cadrul Municipiului Bucureşti (ASPA) au
eşuat în a o rezolva.
Astfel, însăşi CEDO, în paragrafele 39 şi 40 din hotărârea pronunţată în cauza Georgel şi
Georgeta Stoicescu împotriva României, a relevat faptul că la 2 februarie 2010, într-un
comunicat de presă publicat pe site-ul Prefecturii Bucureşti, prefectul a declarat că există
aproximativ 100.000 de câini fără stăpân în Bucureşti şi că peste 10.000 persoane au fost
muşcate în acel an, iar într-un interviu din 27 aprilie 2010, prefectul Bucureştiului a arătat că,
după ultimele statistici, numărul câinilor fără stăpân de pe străzile Bucureştiului era între 40.000,
conform ONG-urilor, şi 100.000, conform administraţiei locale, că, în 2009, aproximativ 7.000
persoane au fost muşcate în Bucureşti de câinii fără stăpân şi că în primele 4 luni din 2010
numărul persoanelor muşcate era mai mare de 2.000, iar costurile tratamentelor acestora erau în
jur de 400.000 EUR pe an.
A mai precizat CEDO că, în timp ce art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (citată în continuare Convenţia) are ca obiect principal
protejarea indivizilor împotriva ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice, acesta nu
obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci poate da naştere inclusiv unor obligaţii
pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor protejate de art. 8 (a se vedea, printre
altele, X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, nr. 8.978/80, pct. 23, 26 martie 1985). Obligaţiile pozitive
prevăzute de art. 8 din Convenţie pot implica adoptarea unor măsuri menite să asigure
respectarea vieţii private chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi (a se vedea, printre altele, Stjerna
împotriva Finlandei, nr. 18.131/91, pct. 38, 25 noiembrie 1994, şi Botta împotriva Italiei, nr.
21.439/93, pct. 33, 24 februarie 1998).
De asemenea, CEDO a statuat că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi
psihică a unei persoane şi că statele au o obligaţie pozitivă de a preveni nerespectarea de către
alte persoane a integrităţii fizice şi morale a unui individ atunci când autorităţile ştiu sau ar fi
trebuit să ştie despre aceste nerespectări (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, citată

JUDECĂTORIA
anterior, pct. 22 şi 23, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10
octombrie 2002, şi M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 şi 149, CEDO 2003-XII) De
asemenea, CEDO a reţinut că statele au o obligaţie pozitivă de a asigura respectarea demnităţii
umane şi calităţii vieţii în anumite privinţe (a se vedea L. împotriva Lituaniei, nr. 27.527/03, pct.
56, 11 septembrie 2007, şi, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct.
65, CEDO 2002-III).
În atare condiţii, câtă vreme problema gestionării câinilor fără stăpân este îndeobşte
cunoscută, aproape chiar de notorietate, instanţa consideră că pârâta ASPA este ţinută să
răspundă de neîndeplinirea obligaţiei sale sau îndeplinirea ei necorespunzătoare, respectiv aceea
de a lua toate măsurile necesare şi rezonabile pentru prevenirea producerii unor agresiuni de
către câinii fără stăpân.
În mod subsecvent, instanţa reţine că pârâţii PS2, CLPS2, MB şi CTVS2 nu sunt ţinuţi a
răspunde în cauză, câtă vreme există un serviciu public de interes local cu personalitate juridică
înfiinţat în scopul de a gestiona din punct de vedere sanitar-veterinar toate animalele fără stăpân,
respectiv ASPA.
Aşadar, instanţa consideră că pârâţii PS2, CLPS2, MB şi CTVS2 nu au calitate
procesuală pasivă în cauză, sens în care va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
acestora, urmând ca cererea formulată de reclamantă împotriva acestora să fie respinsă, ca fiind
introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Soluţia instanţei sub acest aspect nu este diferită, deşi CLS2 a adoptat Hotărârea nr.
84/30.08.2001, prin care a fost reorganizat CTCCSS2 în CTVS2 – Serviciu public cu
personalitate juridică sub autoritatea CLS2, întrucât CTVS2 nu are printre atribuţiile sale
gestionarea sanitar-veterinară a tuturor animalelor fără stăpân.
c. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Raportul de cauzalitate este dedus din dispoziţiile art. 1086 C.civ., care prin enunţul
„daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”, comandă o interpretare extensivă, aplicabilă şi răspunderii civile
delictuale, căci dă expresie exigenţei unei legături de cauzalitate îndestulător de caracterizată
pentru a înlătura posibilitatea unei răspunderi care, întinzându-se la tot lanţul de evenimente ce
se produc ca urmare a faptei păgubitoare ar obliga la o răspundere, practic, fără de hotar.
Aşadar, specificul raportului de cauzalitate se evidenţiază prin faptul că prejudiciul
trebuie să aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare dacă prejudiciul nu are
legătură cauzală cu fapta ilicită el iese din câmpul răspunderii.
La stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează
singur şi izolat, ci că desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce ei
efectul păgubitor, favorizează producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal,
grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele
negative. Toate aceste împrejurări concură la producerea prejudiciului ca un tot, astfel încât
trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăreia dintre ele.

JUDECĂTORIA
Prin urmare, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de
cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, dar şi condiţiile
cauzale, respectiv fapte care au făcut posibilă acţiunea cauzală sau i-au agravat efectele
dăunătoare.
În acest sens, instanţa reţine că între prejudiciul suferit de reclamantă şi fapta ilicită
săvârşită de către pârâta ASPA există o legătură de cauzalitate tip cauză-efect, căci în lipsa faptei
ilicite reclamanta nu ar fi suferit prejudiciul în discuţie.
Pe de altă parte, instanţa nu poate constata existenţa unei legături de cauzalitate între
plecarea celor doi copii minori ai reclamantei de la domiciliul acesteia şi fapta ilicită săvârşită de
către pârâta ASPA, căci suferinţa pricinuită de faptul plecării copiilor reclamantei nu este
consecinţa directă/indirectă a faptei ilicite comise de către pârâtă.
Aşa cum deja instanţa a reţinut, este adevărat faptul că martorul audiat în cauză a declarat
că l-a auzit personal pe fiul reclamantei, V, că a precizat că refuză să mai domicilieze în acel
cartier rău famat plin de maidanezi, dar nu s-a dovedit în speţă că plecarea copiilor minori ai
reclamantei de la domiciliul acesteia a fost cauzată exclusiv de agresiunea pe care a suferit-o
reclamanta.
Totodată, faţă de data decesului mamei reclamantei, respectiv 22.02.2012 şi data
producerii agresiunii, anume 26.01.2012, instanţa apreciază că reclamanta nu a suferit niciun
prejudiciu moral prin faptul că s-ar fi aflat în imposibilitate de a o vizita pe mama sa suferindă,
întrucât pe de o parte nu era vorba despre o imposibilitate ci mai degrabă despre o modalitate
mai dificilă de a efectua vizita, iar pe de altă parte reclamanta a fost în măsură să-şi viziteze
mama cu câteva zile înainte de deces, astfel cum aceasta a precizat în cererea de chemare în
judecată.
d. existenţa vinovăţiei
Când se analizează vinovăţia unei persoane, se analizează latura subiectivă a faptei,
atitudinea subiectivă a autorului faptei faţă de aceasta şi de urmările ei, la momentul săvârşirii
acesteia.
Vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi
păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. Din această definiţie rezultă
că vinovăţia este un proces psihic complex, care implică un element intelectiv, de conştiinţă şi un
element volitiv, de voinţă. Iată deci că vinovăţia este o atitudine subiectivă a omului faţă de o
anumită faptă concretă şi faţă de urmările acesteia şi nu o atitudine subiectivă, generică,
teoretică, ideală. Prin urmare, rezultă că nu orice atitudine subiectivă a făptuitorului faţă de o
faptă ilicită constituie vinovăţie, ci doar acea atitudine imputabilă autorului ei. Este vorba despre
atitudinea subiectivă a individului, ce presupune conştientizarea semnificaţiei sociale a faptei
sale, a caracterului său antisocial, şi voinţa de a săvârşi fapta şi de a-şi asuma urmările acesteia,
în ordinea de drept.
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa omului a urmărilor faptei pe
care a săvârşit-o sau pe care urmează să o săvârşească. Prin urmare, vinovăţia, indiferent de

JUDECĂTORIA
forma ei, presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă, a semnificaţiei faptei sale şi a
urmărilor acesteia. Fără acest element nu poate fi vorba de vinovăţie şi prin urmare nu poate lua
naştere obligaţia de a repara prejudiciul cauzat cuiva.
Elementul volitiv este concretizat în actul psihic de deliberare şi decizie cu privire la
comportamentul ce urmează să fi avut loc. Prin urmare, procesul volitiv are două faze:
deliberarea şi decizia. Este momentul în care autorul se decide pentru săvârşirea faptei ilicite.
Factorul volitiv este precedat de factorul intelectiv, acesta din urmă constituind premisa celui
dintâi. După cum se observă, între cei doi factori analizaţi – intelectiv şi volitiv – există o strânsă
legătură, o strânsă unitate. Astfel, factorul intelectiv, de conştiinţă nu produce vinovăţie prin el
însuşi, câtă vreme nu a fost urmat de o hotărâre contrară ordinii de drept.
Aşadar procesul intelectiv este o condiţie necesară a vinovăţiei, dar nu suficientă, sens în
care săvârşirea faptei ilicite trebuie să fie decisă de cel care o săvârşeşte, realizarea acesteia fiind
executarea unei hotărâri luate deliberat de către o persoană.
Conform art. 1537 alin. 2 C.civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară
culpă.
În acest sens, instanţa apreciază că, deşi nu a acţionat sub forma intenţiei, ca formă a
vinovăţiei, pârâta ASPA trebuia şi putea să prevadă că neluarea tuturor măsurilor necesare şi
rezonabile pentru prevenirea producerii unor agresiuni de către câinii fără stăpân este de natură a
cauza un prejudiciu.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele
condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei,
cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data
când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert. De asemenea, este cert prejudiciul viitor,
care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de
evaluare, spre deosebire de prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi deci nu poate
justifica acordarea de despăgubiri.
Instanţa constată că, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii
legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor
referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv,
importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost
percepute consecinţele vătămării.
De asemenea, toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o
bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând din
dureri fizice şi/sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele
alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu
poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a
respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.

JUDECĂTORIA
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la

oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline,
prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în
realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acesta
să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor
şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri
civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe
materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de reclamantă, va
aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Statuând în echitate, instanţa apreciază că suma de 2.500 euro, echivalent în lei la cursul
BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, apare ca fiind rezonabilă şi justificată, fiind de
natură să repare prejudiciul suportat de reclamantă, sens în care va admite, în parte, cererea
formulată de reclamantă.
Se mai impune a preciza că, alături de suma pe care instanţa a stabilit-o cu titlu de daune
morale, stabilirea de către instanţă a răspunderii civile delictuale în sarcina unei instituţii statale
pentru prejudiciul cauzat de un câine fără stăpân reprezintă o reparaţie echitabilă suficientă
pentru repararea oricărui alt prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamantă.
7. Acţiune revocatorie. Condiţii ce se cer a fi întrunite. Consecinţe
Condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru acţiunea revocatorie sunt următoarele: actul

atacat să fi creat un prejudiciu creditorului; frauda debitorului; creditorul să aibă o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă şi, în principiu, anterioară actului atacat; complicitatea la fraudă a
terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
Consecinţa întrunirii condiţiilor antemenţionate o constituie inopozabilitatea actului
juridic criticat în cadrul acţiunii revocatorii.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta BC ISR SA a

solicitat să îi fie declarat inopozabil contractul de donaţie autentificat sub nr. x/03.06.2011,
încheiat între pârâţii CJO şi SE.
În motivare, reclamanta a arătat că pârâta CJO a donat tatălui său, pârâtul SE, imobilul
obiect al contractului în discuţie, mărindu-şi astfel starea de insolvabilitate şi aducând
reclamantei un prejudiciu, având în vedere că aceasta, la data de 31.08.2011, a declarat exigibile
anticipat contractele de credit în care pârâta era parte.
A invocat faptul că această donaţie echivalează cu lipsirea de efecte juridice a garanţiei
personale constituite de pârâtă, prin sustragerea de la urmărire silită a bunului în discuţie.

JUDECĂTORIA
În drept, a invocat art. 1562 şi urm. N.C.civ.

Pârâta CJO a depus întâmpinare. A invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de
reprezentant a reclamantei, excepţia nulităţii pentru lipsa semnăturii şi excepţia lipsei de interes.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. A arătat că legea aplicabilă este
vechiul Cod civil, faţă de data încheierii contractului în discuţie.
A precizat că la momentul încheierii contractului în discuţie, datoria se limita exclusiv la
ratele lunare datorate în baza contractelor de credit încheiate cu reclamanta (acestea nu fuseseră
încă declarate scadente anticipat).
A invocat faptul că nu se află şi nu s-a aflat niciodată în stare de insolvabilitate. De altfel,
reclamanta nu i-a cerut niciodată să achite debitele societăţilor comerciale pentru care a garantat,
ci a început direct executarea silită şi a introdus prezenta acţiune.
A arătat că pretinsa stare de insolvabilitate trebuie analizată prin raportare la datoriile
celor două societăţi de la momentul încheierii contractului de donaţie. Crearea ulterioară,
artificial şi abuziv, a unei stări de insolvabilitate face parte din strategia băncii de a-şi recupera
împrumutul prin executare silită şi nu prin derularea normală a contractelor de credit.
Pârâtul SE a depus întâmpinare, prin care a invocat aceleaşi excepţii ca pârâta.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii, arătând că la încheierea actului juridic în discuţie
ambele părţi au acţionat cu bună-credinţă şi cu respectarea tuturor normelor legale, iar intenţia de
transmitere a dreptului de proprietate a existat de mai mult timp, ca urmare a faptului că el a dorit
să locuiască în Bucureşti.
Excepţiile invocate de pârâţi au fost respinse prin încheierea din data de 12.11.2012,
pentru motivele arătate la acea dată.
A fost administrată proba cu înscrisuri şi cea testimonială.
Analizând probele administrate, instanţa reţine:
La data de 03.06.2011, între pârâţi s-a încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. x.
Pârâta a transmis pârâtului, cu titlu gratuit, dreptul de proprietate asupra imobilului situat
în Bucureşti, sectorul 2.
Anterior, pârâta încheiase, în calitate de garant, contractul de credit nr. x/13.03.2008,
creditor fiind reclamanta, iar debitor principal SC H&Q M SRL, pentru suma de 2.000.000 Euro.
De asemenea, pârâta a încheiat cu banca reclamantă contractul de fidejusiune nr. x/13.03.2008,
garantând executarea obligaţiilor aferente contractului de credit anterior arătat şi renunţând
expres la beneficiul de discuţiune şi la cel de diviziune.
Pârâta a mai încheiat cu banca reclamantă şi contractul de fidejusiune nr. x/30.11.2010,
garantând executarea obligaţiilor aferente contractului de credit anterior arătat şi renunţând
De asemenea, pârâta a încheiat cu banca reclamantă contractul de fidejusiune nr.
x/21.03.2008, garantând executarea obligaţiilor aferente contractului de credit nr. x/22.02.2008,
încheiat între bancă şi debitorul principal SC SC SRL, pentru suma de 300.000 Euro şi renunţând

JUDECĂTORIA
Pârâta este asociat al SC H&Q M SRL, iar această societate este asociat al SC SC SRL
(f.71).
La data de 22.10.2010, s-a deschis procedura insolvenţei faţă de SC SC SRL, la cererea
acesteia.
La data de 23.09.2011, reclamanta a început procedura de executare silită inclusiv faţă de
pârâtă, în temeiul contractelor mai sus arătate, creanţele invocate fiind de 1.60.1712,89 Euro
pentru SC H&Q M SRL şi 213.849,43 Euro pentru SC SC SRL.
Executarea silită a fost încuviinţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de
18.10.2011.
La data încheierii contractului de donaţie, 03.06.2011, situaţia restanţelor SC H&Q M
SRL era de 1.000 Euro + 21.973,93 Euro, cu o întârziere de 53 de zile, iar situaţia restanţelor SC
SC SRL era de 7.176,97 Euro + 3.158,51 Euro, cu o întârziere de 63 de zile.
Potrivit art. 975 C.civ.1864, aplicabil în cauză faţă de data încheierii contractului în
discuţie, creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
În continuare, vor fi analizate condiţiile acţiunii revocatorii prin raportare la situaţia
concretă din cauză.
a. Actul atacat să fi creat un prejudiciu creditorului. Prejudiciul în cauză constă în
scoaterea bunului în discuţie din patrimoniul pârâtei, ceea ce micşorează posibilitatea
reclamantei de a-şi recupera creanţa. Deşi pârâta a afirmat că nu este şi nici nu a fost în stare de
insolvabilitate, ea nu a dovedit că veniturile sau alte bunuri ale ei ar fi suficiente pentru
acoperirea creanţei băncii reclamante, nici în cuantumul de după declararea scadenţei anticipate a
contractelor de credit, dar nici în cuantumul datoriilor existente la momentul încheierii
contractului de donaţie. În afara situaţiei în care creanţa poate fi acoperită integral din alte surse,
o donaţie prejudiciază întotdeauna creditorul chirografar, prin micşorarea activului patrimonial al
debitorului.
b. Frauda debitorului. În această materie, prin fraudă nu se înţelege neapărat intenţia de a-
l păgubi pe creditor, ci este suficient ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor
pentru creditor. Or, pârâta–donator a avut cunoştinţă de faptul că posibilitatea reclamantei de
urmărire silită se micşorează prin scoaterea imobilului din patrimoniul său.
Prin urmare, chiar dacă am accepta apărarea propusă de pârâţi şi confirmată de martorul
audiat, aceea că motivul pentru care părţile au încheiat contractul de donaţie nu a fost legat de
situaţia contractelor de credit în care pârâta era garant, acest aspect nu înlătură faptul că pârâta a
cunoscut şi efectul colateral, acela al micşorării activului său patrimonial (lucru pe care îl
cunoaşte orice donator) şi, astfel, al prejudicierii reclamantei–creditor.
c. Creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi, în principiu, anterioară actului
atacat. Apărarea pârâtei a fost în sensul că această condiţie ar trebui raportată la momentul
încheierii actului, respectiv data de 03.06.2011, atunci când cele două contracte de credit nu
fuseseră declarate scadente anticipat.

JUDECĂTORIA
Reţinem, în primul rând, că pot fi atacate de către creditor inclusiv actele încheiate
anterior naşterii dreptului său de creanţă, atunci când debitorul le-a încheiat cu scopul
prejudicierii viitoare a acestuia. Din această perspectivă, calitatea pârâtei de asociat al SC H&Q
M SRL, aceasta din urmă fiind asociat al SC SC SRL, intrată în insolvenţă încă din 22.10.2010,
naşte prezumţia simplă că pârâta cunoştea situaţia financiară şi iminenţa declarării scadenţei
anticipate a celor două credite. Este lipsită de credibilitate apărarea, deşi confirmată de martor, în
sensul că, exact în momentele de dificultate financiară a celor două societăţi, pârâtul şi-a dorit nu
numai să locuiască în Bucureşti, dar şi să devină titular al dreptului de proprietate asupra
apartamentului în discuţie.
În al doilea rând, chiar dacă ne raportăm strict la data de 03.06.2011, condiţia existenţei
unei creanţe certe, lichide şi exigibile este îndeplinită. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, la data
de 03.06.2011 situaţia restanţelor SC H&Q M SRL era de 1.000 Euro + 21.973,93 Euro, cu o
întârziere de 53 de zile, iar situaţia restanţelor SC SC SRL era de 7.176,97 Euro + 3.158,51 Euro,
cu o întârziere de 63 de zile. Prin urmare, şi la acea dată reclamanta avea o creanţă certă, lichidă
şi exigibilă faţă de pârâta – fidejusor.
d. Complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această
condiţie trebuie îndeplinită doar atunci când este atacat un act cu titlu oneros. În situaţia, precum
cea din cauză, când este atacat un act cu titlu gratuit, este suficientă frauda debitorului, pentru că
terţul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu.
Prin urmare, faţă de cele de mai sus, reţinem că sunt îndeplinite condiţiile de admitere a
acţiunii revocatorii, astfel că va fi declarat inopozabil reclamantei contractul de donaţie încheiat
între pârâţi şi autentificat sub nr. x/03.06.2011.
8. Contract de prestări servicii. Neorganizare eveniment. Răspundere

contractuală. Arvună vs. parte din preţ.
Noul Cod civil reglementează arvuna în două variante, definite potrivit funcţiei pe care o
îndeplineşte fiecare, respectiv arvună confirmatorie sau penalizatoare. Or, suma de 6.840 euro,
compusă din 6.000 euro reprezentând jumătate din onorariul artistului, respectiv 840 euro
reprezentând diurnă şi cheltuieli de transport, nu a fost achitată de către reclamant cu titlu de
arvună, neexistând niciun element care să susţină din punct de vedere probator alegaţia
reclamantului în acest sens.
Potrivit voinţei părţilor, doar forţa majoră era de natură să înlăture răspunderea părţilor
contractante pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale, iar nu şi cazul fortuit. Or, neorganizarea evenimentului ca urmare a voinţei fiului
reclamantului de a nu se mai căsători la acea dată, din varii motive care sunt lipsite de
importanţă juridică în speţă, nu constituie un caz de forţă majoră.

JUDECĂTORIA
Sentinţa civilă nr. 8036/25.06.2014
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 07.10.2013, reclamantul BI a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul CGA, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să
dispună rezilierea convenţiei din data de 25.03.2013 încheiată cu pârâtul şi obligarea acestuia la
restituirea sumei de 6.840 Euro achitată cu titlu de avans. Totodată, reclamantul a solicitat
obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a precizat că între părţi a fost încheiată la data
de 25.03.2013 o convenţie, al cărei obiect îl constituia „asigurarea de către artist a participării
Spectacolului „CG" cu ocazia evenimentului organizat de către beneficiar în data de 26.10.2013,
la locaţia: Poiana Braşov."
A mai arătat reclamantul că, după semnarea convenţiei, în calitate de beneficiar a achitat
suma de 6.000 euro, reprezentând jumătate din valoarea obiectului convenţiei, iar restul sumei,
respectiv restul de 6.000 de euro urma a fi plătit cu 15 zile calendaristice înainte de data
evenimentului. De asemenea, la semnarea convenţiei a achitat şi suma de 840 euro, reprezentând
cheltuieli de transport şi diurnă pentru artiştii implicaţi.
Din nefericire, din motive independente de voinţa ori controlul său, evenimentul pentru
care dorea participarea Spectacolului „CG" nu a mai avut loc, aducând la cunoştinţa pârâtului
acest lucru telefonic în decursul lunii iulie 2013 şi prin SMS în data de 4 august 2013. De
asemenea, la data de 21.08.2013 l-a notificat pe pârât prin adresa nr. 485 emisă de către
Societatea Civilă de Avocaţi X aducându-i la cunoştinţă solicitările sale cu privire la restituirea
sumei achitată cu titlu de avans. Pârâtul a comunicat un răspuns tot prin email adresat societăţii
de avocatură şi a declinat solicitările sale cu privire la restituirea avansului achitat.
De asemenea, a învederat reclamantul că evenimentul organizat şi spectacolul „CG" erau
indisolubil legate una de cealaltă, astfel că prestaţia pârâtului în sensul participării Spectacolului
„CG" la respectivul eveniment nu se mai putea executa.
În considerarea faptului că a achitat suma de 6.000 euro avans din valoarea contractului
(arvună), ţinând seama şi de faptul că respectiva convenţie nu se mai poate executa din motive ce
nu pot fi imputabile niciunei părţi, consideră reclamantul că în cauză sunt aplicabile prevederile
art. 1.546 din Noul Cod Civil.
A mai invocat reclamantul dispoziţiile art. 1635 alin. 2 C.civ., susţinând că a procedat la
onorarea parţială a obligaţiilor asumate conform convenţiei semnate, achitând cu bună credinţă
jumătate din valoarea obiectului contractului, în considerarea unei viitoare prestaţii a pârâtului,
în cadrul evenimentului organizat de acesta, ce urma să aibă loc în data de 26 octombrie 2013.
Cum evenimentul în chestiune nu va mai avea loc, din cauze independente de voinţa ori
controlul său, şi cum nu cunoştea acest lucru la momentul în care a făcut plăţile respective către
pârât, consideră că şi teza acestui articol este aplicabilă situaţiei.
Totodată, având în vedere că evenimentul în chestiune nu va mai avea loc, deci

JUDECĂTORIA
participarea Spectacolului „CG " nu se mai impune, nu va mai fi necesar nici transportul
întregului personal, nici al materialelor logistice, după cum nu va mai fi necesară nici prezenţa
staff-ului Spectacolului „CG ". În aceste condiţii consideră că se impune şi restituirea sumei de
840 euro, reprezentând cheltuieli de transport şi diurnă, sumă pe care am achitat-o în avans la
semnarea contractului, având în vedere că aceste cheltuieli a căror contravaloare am avansat-o nu
vor mai fi făcute prin prisma faptului că spectacolul nu va mai avea loc.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C.proc.civ., art. 1546, 1635 din
noul Cod civil, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 1.510 lei, conform art. 3
alin. 1 lit. d din OUG nr. 80/2013.
La termenul de judecată din data de 16.04.2014, după ce a încuviinţat, conform art. 258
alin. 1 C.proc.civ., probele solicitate (înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi testimonială cu un
martor), instanţa i-a pus în vedere reclamantului să precizeze în scris cererea de chemare în
judecată în măsura în care înţelege să solicite rezoluţiunea contractului să analizeze condiţiile
rezoluţiunii, imposibilitatea de executare a contractului reprezentând alt aspect.
În şedinţa publică din data de 14.05.2014, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin
care a solicitat restituirea sumei de 6.840 de euro achitată cu titlu de arvună conform convenţiei
din data de 25.03.2013.
În motivare, reclamantul a menţionat că nu solicită şi rezoluțiunea convenţiei, deoarece
la momentul la care instanţa va soluţiona cererea de chemare în judecată o asemenea solicitare
nu mai este de actualitate, având în vedere că este evidentă lipsa de actualitate a unei asemenea
cereri, faţă de momentul formulării cererii de chemare în judecată când obligaţiile părţilor aveau
un termen scadent (scadenţa obligaţiilor era în luna octombrie 2013, iar instanţa va soluţiona
cazul în decursul anului 2014).
A mai precizat reclamantul că în cauza sunt aplicabile dispoziţiile art. 1321 din Codul
civil, respectiv cauza de încetare reprezentată de imposibilitatea fortuită de executare a
obligaţiilor contractuale a celor două părţi având în vedere faptul că, fără a exista culpa vreuneia
dintre părţi, evenimentul, care reprezenta chiar obiectul contractului, nu a mai avut loc. Cauza
fortuită este reprezentată de evenimentul imprevizibil care a dus la anularea a însăşi
evenimentului din data de 26.10.2013, respectiv anularea petrecerii de nuntă ce urma să aibă loc
la acel moment.
În timp util a adus la cunoştinţă pârâtului faptul că evenimentul nu va mai avea loc pentru
a exclude posibilitatea apariţiei vreunui prejudiciu în patrimoniul pârâtului.
Având în vedere că a achitat pârâtului suma de 6.000 euro avans din valoarea contractului
(arvună) şi ţinând seama şi de faptul că respectiva convenţie nu s-a mai putut executa din motive
ce nu pot fi imputabile niciunei părţi, consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1.546
C.proc.civ., precum şi prevederile art. 1635 alin. 2 C.civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148 C.proc.civ., art. 1321, 1546,
1635 C.civ.

JUDECĂTORIA
Pârâtul, deşi a fost legal citat, nu a depus întâmpinare dar s-a prezentat în instanţă şi a
fost asistat/reprezentat de către avocat.
În fapt, între părţi s-a încheiat, în data de 25.03.2013, o convenţie, în temeiul căreia
pârâtul CGA, în calitate de artist, s-a obligat să asigure participarea spectacolului „CG” cu ocazia
evenimentului organizat de către reclamantul Ioan Bendei, în calitate de beneficiar, în data de
26.10.2013 în Poiana Braşov, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a achita preţul prestaţiei,
conform art. 2.1, 4.1 şi 5.1 din convenţie.
Valoarea totală a convenţiei a fost stabilită de părţi ca fiind 12.840 euro, din care 12.000
euro reprezenta onorariu artist, plătibilă în două tranşe de câte 6.000 euro, iar suma de 840 euro
reprezentau cheltuieli de transport şi diurnă, conform art. 6 din convenţie.
Prin transfer bancar, în data de 26.03.2013, reclamantul a achitat pârâtului suma de 6.840
euro, urmând ca restul de 6.000 euro să fie achitaţi în termen de 15 zile calendaristice până la
data executării convenţiei (26.10.2013).
În data de 04.08.2013 martorul FGM, care a declarat că a intermediat întâlnirea dintre
părţi materializată prin încheierea convenţiei, i-a comunicat reclamantului că evenimentul din
data de 26.10.2013 nu va mai avea loc deoarece fiul reclamantului nu se va mai căsători la acea
dată, aspect confirmat de către pârât prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriu, care se
coroborează cu depoziţia martorului.
Reclamantul i-a comunicat pârâtului prin poştă electronică o notificare de reziliere a
convenţiei sub nr. x/21.08.2013, iar pârâtul i-a răspuns în data de 27.08.2013 tot prin intermediul
poştei electronice, aspect confirmat de altfel de către pârât prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din
interogatoriu.
În esenţă, reclamantul i-a comunicat pârâtului că evenimentul pentru care a încheiat
contractul nu va mai avea loc astfel că obligaţia celui din urmă nu se mai poate executa, motiv
pentru care solicită restituirea sumei de 6.840 euro, conform art. 1546 şi 1635 alin. 2 C.civ.
Pârâtul i-a răspuns reclamantului că în contract nu este menţionată nicio arvună şi nu există nici
un caz de forţă majoră, motiv pentru care doreşte executarea contractului.
Părţile au încercat soluţionarea diferendului pe calea medierii, fără succes însă.
În drept, cu titlu preliminar, este necesar a preciza faptul că instanţa de judecată este
obligată să respecte principiul disponibilităţii, principiu ce guvernează procesul civil, dat fiind
faptul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin.
2 C.proc.civ.), iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a
depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel (art. 22 alin. 6
C.proc.civ.).
Pe de altă parte, instanţa are îndatorirea de a aplica norma de drept incidentă în speţă,
fiind ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, prin care se înţelege situaţia de fapt calificată
juridic sau fundamentul pretenţiei deduse judecăţii.

JUDECĂTORIA
Luând în considerare data încheierii convenţiei (25.03.2013) este lesne de observat că îşi
găseşte aplicabilitate actualul Cod civil, care a intrat în vigoare în data de 01.10.2011, conform
art. 6 alin. 5 C.civ.
Astfel, potrivit art. 1766 alin. 1 C.civ., contractul de furnizare este acela prin care o parte,
denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de
bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod
continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în
mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să
primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
În acest sens, instanţa apreciază că natura juridică a convenţiei încheiate de către părţi
este aceea a unui contract de furnizare, câtă vreme pârâtul s-a obligat să furnizeze servicii
muzicale la un termen ulterior încheierii convenţiei, iar reclamantul s-a obligat să primească
aceste servicii şi să achite preţul lor.
Prin art. 1270 alin. 1 C.civ. este reglementat principiul forţei obligatorii a contractului,
pacta sunt servanda, iar art. 1350 alin. 1 C.civ. statuează că orice persoană trebuie să îşi execute
obligaţiile pe care le-a contractat, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal prevede că atunci când,
fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea (adică partea) este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
Sub acest aspect, instanţa constată, cu prioritate, că suma de 6.840 euro achitată pârâtului
de către reclamant nu reprezintă nicidecum o arvună, ci este parte din preţul convenţiei, părţile
nestipulând în convenţie o arvună confirmatorie (art. 1544 C.civ.) sau o arvună penalizatoare
(art. 1545 C.civ.).
Noul Cod civil reglementează arvuna în două variante, definite potrivit funcţiei pe care o
îndeplineşte fiecare, respectiv arvună confirmatorie sau penalizatoare.
Funcţia pe care o îndeplineşte arvuna confirmatorie este aceea de a asigura părţile, la
momentul încheierii contractului, de executarea întocmai a obligaţiei, punând-o la adăpost de
consecinţele neexecutării culpabile din partea cocontractantului.
Arvuna confirmatorie constă în predarea unei sume de bani sau a altor bunuri fungibile, la
momentul încheierii contractului, spre a fi reţinută în caz de rezoluţiune pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiei de către cel care a dat-o, respectiv imputată asupra prestaţiei datorate sau,
după caz, restituită, în caz de executare a obligaţiei.
Dacă, dimpotrivă, cel care nu execută contractul este chiar cel care a primit arvuna,
cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia.
În ambele situaţii, reţinerea arvunei sau posibilitatea de a cere dublul ei sunt corolarul
rezoluţiunii contractului pentru neexecutare culpabilă. Creditorul obligaţiei neexecutate nu poate
cere în acelaşi timp executarea silită potrivit dreptului comun, reţinând în acelaşi timp arvuna,
dar arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părţi.

JUDECĂTORIA
Arvuna penalizatoare presupune existenţa în contractul părţilor a unei clauze care dă

uneia dintre părţi sau ambelor dreptul de a denunţa unilateral contractul, iar partea care denunţă
unilateral contractul, din cauze neimputabile părţii adverse, pierde arvuna dată sau, după caz,
trebuie să restituie dublul celei primite.
Or, suma de 6.840 euro, compusă din 6.000 euro reprezentând jumătate din onorariul
artistului, respectiv 840 euro reprezentând diurnă şi cheltuieli de transport, nu a fost achitată de
către reclamant cu titlu de arvună, neexistând niciun element care să susţină din punct de vedere
probator alegaţia reclamantului în acest sens.
Aşadar, este lesne de observat că textul art. 1546 C.civ., invocat de către reclamant, nu
este aplicabil în speţă.
Pe de altă parte, nici art. 1635 alin. 2 C.civ., invocat de către reclamant, nu îşi găseşte
incidenţa în speţă întrucât cauza convenţiei a existat la momentul încheierii contractului, nefiind
vorba despre o cauză viitoare.
În acest sens, conform art. 1235 C.civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul, iar cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală, conform art. 1236 alin. 1
C.civ.
Actualul Cod civil, prezentând cauza prin motivul determinant la încheierea contractului,
pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării (sau scopul
contractului), element care se referă la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei persoane.
Or, motivul determinant pentru reclamant, care a stat la baza convenţiei, a existat chiar în
momentul încheierii convenţiei şi a constat în asigurarea unor servicii muzicale din partea
pârâtului la evenimentul ce urma să aibă loc în data de 26.10.2013 (nunta fiului reclamantului),
iar împrejurarea că evenimentul nu a mai avut loc nu semnifică faptul că nu s-a înfăptuit cauza.
Pe de altă parte, convenţia nu a fost încheiată sub condiţie sau termen, ca modalităţi ale
obligaţiilor (art. 1399 şi 1411 C.civ.), iar părţile nu au stipulat nicio clauză penală în convenţie
cu privire la situaţia în care evenimentul nu se mai organizează la data convenită.
În speţă se pune problema riscului contractului, luând în considerare forţa majoră şi cazul
fortuit (cauze exoneratoare de răspundere), respectiv imposibilitatea fortuită de executare.
Conform art. 1351 alin. 1 C.civ., dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin
contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de
caz fortuit. De asemenea, art. 1634 alin. 1 C.civ. prevede că debitorul este liberat atunci când
obligaţia sa nu mia poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor
evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
Prin convenţie s-a prevăzut în art. 7.1 că niciuna dintre părţi nu va fi răspunzătoare pentru
neexecutarea la termen şi/sau în mod necorespunzător, total sau parţial, a oricăreia din obligaţiile
care îi incumbă în baza prezentei convenţii, dacă neexecutarea obligaţiei respective a fost cauzată
de un eveniment imprevizibil la data încheierii convenţiei şi ale cărui consecinţe sunt de
neînlăturat, asemenea evenimente fiind: războiul, calamităţile naturale, grevele, restricţiile legale
şi orice eveniment care este în afara controlului părţii care îl invocă.

JUDECĂTORIA
Din aceste prevederi contractuale rezultă că, potrivit voinţei părţilor, doar forţa majoră
era de natură să înlăture răspunderea părţilor contractante pentru neexecutarea, executarea cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, iar nu şi cazul fortuit.
Potrivit art. 1351 alin. 2 C.civ., forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil,
absolut invincibil şi inevitabil. Definiţia dată de Codul civil permite desprinderea următoarele
trăsături caracteristice ale forţei majore:
a) exterioritatea este inerentă aplicării acestei cauze exoneratoare de răspundere civilă
deoarece evenimentul este străin de acţiunea sau inacţiunea persoanei.
b) imprevizibilitatea forţei majore este de natură să înlăture răspunderea debitorului
numai în situaţia în care acesta a fost în imposibilitate obiectivă de a prevedea atât producerea
evenimentului, cât şi efectele prejudiciabile pe care le-a cauzat.
c) caracterul absolut invincibil şi inevitabil al forţei majore subliniază dimensiunea
evenimentului prejudiciabil care a survenit în mod neaşteptat, fiind total irezistibil şi
insurmontabil. În mod obligatoriu cele două condiţii, irezistibilitatea şi inevitabilitatea, trebuie să
fie îndeplinite cumulativ, reprezentând trăsăturile specifice forţei majore, întrucât chiar şi în
cazul în care evenimentul ar fi putut fi anticipat, în mod obiectiv, nu puteau fi evitate producerea
acestuia şi efectele devastatoare, în pofida faptului că debitorul a luat toate măsurile necesare
Or, este fără putinţă de tăgadă că neorganizarea evenimentului ca urmare a voinţei fiului
reclamantului de a nu se mai căsători la acea dată, din varii motive care sunt lipsite de importanţă
juridică în speţă, nu constituie un caz de forţă majoră.
În acest sens, reclamantul nu s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a prevedea faptul că
al său fiu se poate răzgândi în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei, putând deduce, cu minime
diligenţe, probabilitatea cauzării unui prejudiciu prin neorganizarea evenimentului respectiv.
De asemenea, cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat
de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, conform art.
1351 alin. 3 C.civ.
Cazul fortuit este o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a celui
chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă ce nu are caracter extraordinar şi poate fi
prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare persoana cea mai capabilă.
Este cunoscut că doctrina plasează cazul fortuit în spaţiul ce separă culpa de forţa majoră,
spunându-se că „acolo unde sfârşeşte culpa începe cazul fortuit”. Or, în cauză, culpa
reclamantului nu poate fi exclusă, el fiind chemat să răspundă faţă de neorganizarea
evenimentului.
Or, împrejurarea externă – răzgândirea fiului său cu privire la încheierea căsătoriei la
acea dată – nu are caracter extraordinar şi putea fi prevăzută de către reclamant cu diligenţa şi
prudenţa de care este în stare o persoană rezonabilă.
În schimb, pârâtul nu a mai efectuat transportul şi nu a mai utilizat diurna, faţă de
împrejurarea că evenimentul nu a mai avut loc în data de 26.10.2013, aspect pe care pârâtul l-a
recunoscut, arătând că este de acord cu restituirea către reclamant a sumei de 840.

JUDECĂTORIA
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite, în parte,
cererea şi va obliga pârâtul să restituie reclamantului suma de 840 euro, reprezentând cheltuieli
transport şi diurnă, urmând a respinge cererea formulată de reclamant în rest, ca neîntemeiată.
Totodată, luând în considerare dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. şi având în vedere
culpa procesuală a pârâtului, instanţa îl va obliga pe acesta la plata către reclamant a sumei de
265,48 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, calculată proporţional cu pretenţiile admise,
apreciind cheltuielile judiciare efectuate în cauză drept reale, necesare şi rezonabile.
9. Refuzul de a nota în Cartea funciară un litigiu având ca obiect cerere de

evacuare. Plângere împotriva încheierii.
Acţiunea în evacuare apără dreptul real de proprietate, mai exact componenta folosinţei
şi pe cea a dispoziţiei materiale (şi chiar pe cea a dispoziţiei juridice, având în vedere că
ocuparea imobilului de către un terţ poate împiedica încheierea de acte juridice referitoare la
bun), iar textul art. 902 alin. 2 pct. 19 C.civ nu se referă limitativ doar la acţiunea în
revendicare.
Prin cererea înregistrată la data de 10.01.2014, petenţii NAM şi ZT au solicitat

desfiinţarea încheierii nr. 504/06.01.2014, adoptată de OCPI Bucureşti în dosarul nr.
x/03.12.2013 şi a încheierii nr. 451/06.11.2013 de OCPI Bucureşti în dosarul nr. x/30.10.2013 şi,
pe cale de consecinţă, notarea în Registrul Digital de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare a
litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/300/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti, privind imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2.
În motivare, petenţii au arătat că li s-a respins cererea de notare a litigiului în discuţie
pentru că acesta nu ar pune în discuţie un drept real asupra imobilului, dar că, în realitate, litigiul
a cărui înscriere au solicitat-o, având ca obiect evacuare, poartă asupra modului de exercitare a
dreptului real de proprietate.
În drept, au invocat Legea nr. 7/1996.
Prin încheierea nr. 451/06.11.2013, dată în dosarul nr. x/30.10.2013, OCPI Bucureşti a
respins cererea petenţilor, de înscriere în Registrul Digital de Transcripţiuni şi Inscripţiuni
Imobiliare a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/300/2013, reţinând că obiectul acestuia nu
pune în discuţie un drept real asupra imobilului, fiind vorba despre o acţiune în evacuare.

JUDECĂTORIA
Prin încheierea nr. 504/06.01.2014, dată în dosarul nr. x/03.12.2013, a fost respinsă
cererea de reexaminare pentru aceleaşi motive.
Încheierile atacate sunt nelegale.
Potrivit art. 902 alin. 2 pct. 19 C.civ., sunt supuse notării în cartea funciară acţiunile
pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile în
desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea
revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în
legătură cu imobilele înscrise.
În primul rând, acţiunea în evacuare este una care apără dreptul real de proprietate, mai
exact componenta folosinţei şi pe cea a dispoziţiei materiale (şi chiar pe cea a dispoziţiei
juridice, având în vedere că ocuparea imobilului de către un terţ poate împiedica încheierea de
acte juridice referitoare la bun), iar textul nu se referă limitativ doar la acţiunea în revendicare.
În al doilea rând, partea finală a textului permitea, oricum, notarea litigiului având ca
obiect evacuare („orice alte acţiuni”).
În al treilea rând, notarea unui litigiu având ca obiect evacuare se înscrie în scopul pentru
care se efectuează notările în general, acela de informare completă asupra situaţiei juridice a unui
imobil.
Prin urmare, se va dispune desfiinţarea încheierilor atacate şi notarea în Registrul Digital
de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/300/2013,
aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, privind imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2.
10. Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului. Prescripţia

dreptului material la acţiune
Pentru angrenarea răspunderii vânzătorului sub aspectul garanţiei contra viciilor

lucrului vândut se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: să existe un viciu;
viciul să fie ascuns; viciul să fi existat la momentul încheierii contractului; viciul să fie grav.
Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului
dreptului subiectiv civil, al cărei efect îl constituie pierderea dreptului material la acţiune,
respectiv posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, prin intermediul forţei
coercitive a statului, obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative.
Pentru stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă este necesar un
calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente: termenul de prescripţie aplicabil în
speţă; data la care începe să curgă acest termen; dacă a intervenit sau nu vreo cauză de
suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive; regulile în funcţie de care se determină
momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 26.02.2015, reclamanţii TAM
şi TM au chemat în judecată pe pârâta SC CRC SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe
care o va pronunţa să oblige pârâta:
1. să efectueze reparaţiile necesare în vederea evitării producerii de noi inundaţii la
proprietatea reclamanţilor, situată în Bucureşti, sector 2;
2. să efectueze testele ulterioare reparaţiilor, necesare pentru verificarea eficienţei
lucrărilor de reparaţii, în prezenta unui expert desemnat de reclamanţi;
3. să pună la dispoziţia reclamanţilor documentele privind: soluția tehnică adoptată,
autorizarea lucrărilor, dacă este cazul, efectuare teste, procese-verbale de recepţie, privitoare la
punctele 1 si 2 ale cererii de chemare în judecată;
4. să remedieze degradarea apartamentului proprietatea reclamanţilor, produsă ca urmare a
numeroaselor inundaţii;
5. să achite suma de 2.000 euro, echivalentul a 8.800 lei, calculaţi la cursul BNR leu/euro
din data de 19.02.2015, respectiv 4,44 lei/euro, cu titlu de lipsă folosinţă, până la data
introducerii acţiunii şi ulterior, a câte 334 euro/luna, calculaţi la cursul BNR leu/euro de la data
plăţii, până la data îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la pct. 1-3.
6. să achite contravaloarea cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, în cazul în care pârâta va refuza să îndeplinească obligaţiile prevăzute la
capetele numerotate 1, 2, 4 din cererea de chemare in judecata, reclamanţii au solicitat instanţei
să îi autorizeze să efectueze aceste lucrări, pe cheltuiala pârâtei.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, prin
cumpărare de la pârâtă, în baza actului autentificat sub nr. x/12.03.2007.
În conformitate cu prevederile art. 6.1.4. din contractul de vânzare-cumpărare, pârâta s-a
obligat sa garanteze cumpărătorul împotriva viciilor ascunse ale imobilului.
La data de 16.07.2008 a fost încheiat procesul-verbal de predare nr. 14, prin care s-a
certificat că nu există vicii aparente, modificat prin actul adiţional autentificat sub nr.
320/10.07.2009.
Prin încheierea nr. x/2008, a fost intabulat in cartea funciara dreptul de proprietate al
reclamanţilor asupra imobilului dobândit prin cumpărare. Ulterior acestui moment, în perioada
2008-2014, proprietatea a fost inundată în numeroase rânduri, ca urmare a infiltrării apei
pluviale.
Astfel, în luna august 2008, la recepţia apartamentului s-a constatat inundaţia precedentă,
iar ulterior acestui moment au intervenit, în mod constant, inundaţii ale apartamentului
proprietatea lor.

JUDECĂTORIA
Ca urmare a acestor evenimente, au formulat numeroase solicitări către pârâtă în vederea

realizării reparațiilor care se impun, soldate iniţial cu reparaţii, care s-au dovedit ineficiente,
întrucât la următoarea ploaie se produceau noi inundaţii, iar în anul 2014 cu refuzul de a
recunoaşte existenţa viciilor ascunse.
S-au adresat unui expert în specialitatea construcţii, dl. BM, care a efectuat un raport de
expertiză extrajudiciară, concluziile fiind în sensul că lucrările de hidroizolaţie şi de evacuare a
apelor pluviale din balconul apartamentului nr. 70, et. 8, prin apartamentul nr. 62, proprietatea
reclamanţilor, se încadrează în categoria lucrărilor ascunse şi deficienţele constatate au caracter
de vicii ascunse.
Constatările expertului în teren se referă la următoarele deficienţe: receptorul este montat
fără pantă corespunzătoare, permițând staționarea apei pluviale mai mult timp, cu risc de
deteriorare a rosturilor gresiei din balcon, a izolației sifonului şi a hidroizolaţiei balconului;
tencuiala parapetului balconului este deteriorată deasupra liniei de racord a hidroizolaţiei cu
peretele, din cauza faptului că nu s-a realizat un glaf cu lacrimar la o distanţă corespunzătoare,
pentru a nu afecta peretele; conducta de preluare a apelor pluviale are urme evidente de la
infiltraţiile repetate, scurgerea se face pe lângă aceasta şi nu prin aceasta; pârâta a încălcat acte
normative care reglementează disciplina în construcţii.
Sub aspect legal, sunt de asemenea aplicabile prevederile art. 1.707-1.712 N.C.civ., având
în vedere că viciile ascunse au fost constatate după intrarea în vigoare a noul Cod civil, luând
cunoştinţă despre calificarea acestora ca vicii ascunse în urma efectuării raportului de expertiza
extrajudiciara de către domnul expert BM.
În final, au arătat că se impune, de asemenea, repararea prejudiciului produs, reprezentând
lipsa de folosinţă a imobilului, în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-
cumpărare având în vedere şi confortul pe care îl presupune o locuinţă personală, lipsa de
folosinţă fiind evaluata de către domnul expert BM la suma de 2.000 Euro, pentru o perioada de
6 luni.
În drept, reclamanţii au invocat regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi
instalaţii aferente acestora din 14.06.1994, publicat în M.Of. nr. 193/28.07.1994, art. 3, 6 şi
urm., art. 32 si urm. Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor - art. 3 alin. 1 lit.
a; art. 1.707-1.712 N.C.civ., iar în probaţiune au solicitat înscrisuri, interogatoriul pârâtei şi
expertiză tehnică specialitatea construcţii civile.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 635,79+110 lei, conform OUG nr. 80/2013.
II. Întâmpinarea
La data de 11.06.2015, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal,
respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar în subsidiar, respingerea cererii de
chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru următoarele:
La data de 12.03.2007, între reclamanţi şi pârâtă s-a încheiat contractul de vânzare-
cumpărare, autentificat sub nr. x la aceeaşi dată, contract având ca obiect apartamentul nr. 62.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 4.1 din Condiţiile generale ale Contractului, transferul dreptului de proprietate
va interveni la momentul plăţii în integralitate a preţului, aspect cumulat cu cerinţa semnării
procesului-verbal de predare-primire în formă autentică.
La data de 16.08.2007, a fost încheiat procesul-verbal de predare nr. 14, prin care
reclamanţii, în urma unei inspecţii detaliate a imobilului, au certificat că imobilul respectă pe
deplin contractul şi specificaţiile tehnice menţionate în acesta.
Totodată, potrivit art. 3, pct. b din procesul-verbal, părţile consemnează că, drept urmare a
analizei diligente şi detaliate a imobilului, astfel cum a fost efectuată în prealabil de către
cumpărător, acesta nu prezintă niciun fel de vicii aparente.
La mai bine de şapte ani de la semnarea procesului verbal de predare, reclamanţii pretind
existenţa unui viciu ascuns al imobilului, sub forma unei deficienţe de proiectare a lucrărilor de
hidroizolaţii şi de evacuare a apelor pluviale din balconul apartamentului nr. 70, etajul 8, prin
balconul apartamentului nr. 62, proprietatea reclamanţilor.
În esenţă, reclamanţii invocă o pretinsă imposibilitate de folosire a imobilului, generată de
ceea ce dânşii numesc viciu ascuns. Or, reclamanţii au trăit în aceste condiţii, fără a formula
nicio reclamaţie, timp de mai bine de un şase ani de zile, după cum ei înşişi afirmă, primele
inundaţii producându-se în 2008.
Viciile ascunse, astfel cum sunt definite de către normele legale în vigoare, reprezintă
"acele vicii care la data predării nu puteau fi descoperite de către un cumpărător prudent şi
diligent fără asistenţă de specialitate".
Cu toate acestea, deşi este evident că în cauză nu este vorba de vicii ascunse ori aparente
ale imobilului, reclamanţii au înţeles totuşi să se îndrepte împotriva pârâtei, iar nu împotriva
vecinilor lor, dat fiind faptul că inundaţiile sunt cauzate de o lipsă de întreţinere a apartamentului
nr.70, iar nu de un viciu de proiectare.
În principal, cererea de chemare în judecată este prescrisă.
Potrivit art. 6.1.4 din Condiţiile generale ale Contractului, pârâta s-a obligat faţă de
reclamanţi să garanteze împotriva viciilor ascunse ale imobilului descoperite în termenul legal de
garanţie aplicabil, în baza prevederilor contractului încheiat între părţi.
În conformitate cu art. 6.1.4 din contractul de vânzare-cumpărare, „vânzătorul se obligă
faţă de cumpărător, în baza contractului astfel: (...) să garanteze cumpărătorul împotriva viciilor
ascunse ale imobilului descoperite în termenul legal de garanţie aplicabil, în baza prevederilor
prezentului Contract"
Potrivit Contractului, de la data de 16.07.2008 (data predării) a început să curgă termenul
de garanţie stabilit de art. 6.1.4.
În cauză, termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă şi s-a împlinit sub imperiul
vechii reglementări, iar nu sub Noul Cod Civil, conform art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, potrivit
cărora prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

JUDECĂTORIA
În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă, care dispun că prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru
transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel
mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind
viciile unei construcţii, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la
împlinirea a trei ani de la predare.
Cu privire la termenul de prescripţie, art. 5 din acelaşi act normativ dispune că dreptul la
acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se
prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu
viclenie."
Per a contrario, termenul de prescripţie în cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie
este cel general, de 3 ani.
Întrucât viciul nu a fost descoperit în perioada de garanţie, momentul de la care a început
să curgă termenul de prescripţie este 16.07.2011, respectiv momentul împlinirii termenului de
trei ani de garanţie de la predare.
Dreptul material la acţiune s-a prescris la data de 16.07.2014, prin raportare la momentul
de începere al calcului termenului de prescripţie, motiv pentru care cererea de chemare în
judecată, introdusă ulterior - în februarie 2015, se impune a fi respinsă ca prescrisă.
În subsidiar, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece în cauză nu sunt
îndeplinite condiţiile garanţiei pentru viciile ascunse ale bunului vândut
Potrivit art. 1352 C.civ., prevedere aplicabilă în cauză potrivit principiului tempus regit
actum, „vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din
cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa este
atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe
dânsul ceea ce a dat, de i-ar f i cunoscut viciile".
Din analiza situaţiei de fapt, care reclamă existenţa unor infiltraţii de apă în apartamentul
reclamanţilor, aceştia omit şi confundă un aspect esenţial, şi anume acela că pretinsele daune
cauzate locuinţei proprietate personală au în vedere o altă cauză, străină de existenţa oricărui
viciu.
În speţă cauza reală a inundaţiilor o reprezintă fapta proprietarului apartamentului nr. 70,
G&F REC SRL, generată de lipsa de întreţinere a acestuia, după cum precizează chiar
reclamanţii.
Astfel, dat fiind faptul că apartamentul nr. 70 este nelocuit de ani de zile, lipsa reparaţiilor
de întreţinere curente au condus la deteriorarea lucrărilor de proiectare a terasei, ceea ce a condus
la crearea unor condiţii favorabile infiltrării apelor pluviale în apartamentul de la etajul inferior,
proprietatea reclamantului.
Pârâta nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru lipsa de întreţinere a apartamentului
superior, cu consecinţa obligării pe nedrept la plata contravalorii reparaţiilor.

JUDECĂTORIA
Viciul invocat de reclamanţi nu este un viciu ascuns. Chiar dacă, prin absurd, s-ar admite
că pretinsa eroare de proiectare reprezintă un viciu al apartamentului, acesta viciu nu are un
caracter ascuns, reclamanţii având posibilitatea de a-l constata la momentul preluării
apartamentului.
Astfel, potrivit art. 1353 C.civ., „vânzătorul nu este răspunzător pentru viciile aparente şi
despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă".
Prin urmare, pentru a putea opera garanţia pentru viciile lucrului vândut, viciul trebuie să
fie ascuns, adică este necesar ca cumpărătorul să nu-l fi cunoscut, şi nici să nu-l fi putut cunoaşte
printr-o verificare serioasă şi atentă.
Posibilitatea cumpărătorului de a lua la cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in
abstracto, după tipul cumpărătorului prudent şi diligent.
Chiar în cuprinsul cererii, de chemare în judecată, reclamanţii precizează că la data
preluării au constatat inundaţia precedentă, şi cu toate acestea au semnat procesul-verbal de
predare, în care, potrivit art. 3, pct. b, părţile consemnează că, drept urmare a analizei diligente şi
detaliate a imobilului, astfel cum a fost efectuată în prealabil de către Cumpărător, acesta nu
prezintă niciun fel de vicii aparente.
Astfel, dacă inundarea terasei reprezenta un element esenţial pentru reclamanţi la
semnarea contractului, atunci ei aveau obligaţia de a depune toate diligentele pentru a afla cauza
generatoare, iar dacă nu au obţinut aceste informaţii puteau să nu încheie contractul.
Reclamanţii nu au fost obligaţi să semneze contractul de vânzare-cumpărare, mai mult
decât atât, din moment ce reclamanţii nu au cunoştinţe de specialitate în materie de construcţii
(chiar ei recunosc acest lucru în cererea de chemare în judecată), cu ocazia recepţiei imobilului
trebuiau să apeleze la cunoştinţele unei persoane calificate.
Viciul invocat de reclamanţi putea fi descoperit dacă aceştia depuneau diligentele
corespunzătoare, iar din acest motiv viciul nu îndeplineşte condiţia de a fi ascuns.
Una dintre condiţiile de operare a garantei pentru viciile ascunse ale lucrului vândut este
acea ca viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuinţării la care este
destinat după natura sa ori potrivit convenţiei, sau să micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare
încât cumpărător, în cunoştinţă de cauză, n-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus.
În prezenta cauză, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât cunoaşterea faptului că ar
fi existat un viciu de proiectare al hidroizolaţiei de la apartamentul nr. 70 nu i-ar fi determinat pe
reclamanţi să nu mai încheie contractul de vânzare-cumpărare, de vreme ce aceştia au cunoscut
manifestarea externă a viciului şi au apreciat că nu este suficient de semnificativă pentru a face
locuinţa improprie folosirii curente.
Chiar dacă s-ar accepta că ar exista un viciu de proiectare al hidroizolaţiei, pârâta a arătat
că acest viciu nu poate să fie considerat grav, nefiind îndeplinită nici a patra condiţie pentru
reţinerea existenţei unui viciu ascuns.
Suma pretinsă de reclamanţi cu titlu de contravaloare a pretinsei lipse de folosinţă a
imobilului este neîntemeiată având în vedere că aceştia nu au făcut dovada lipsei de folosinţă

JUDECĂTORIA
pretinsă ca temei pentru solicitarea daunelor-interese, iar pe de altă parte, chiar şi în ipoteza
absurdă în care am admite că ar exista o lipsă de folosinţă, cuantumul despăgubirilor solicitate de
către reclamanţi cu acest titlu este vădit disproporţionat.
Lipsa de folosinţă a imobilului nu este temeinic probată, de vreme ce singurele dovezi pe
care reclamanţii îşi sprijină pretenţiile sunt reprezentate de afirmaţii referitoare la inundaţii
succesive care ar fi avut loc din pricina pretinsei defecţiuni de proiectare a hidroizolaţiei
apartamentului nr. 70.
Reţinerile expertului extrajudiciar nu sunt de natură să confirme situaţia cu acurateţe, de
vreme ce acestea se sprijină pe simple imagini fotografice, ce nu sunt de natură să confirme
veridicitatea afirmaţiilor reclamanţilor, care pretind prin cererea de chemare în judecată faptul că
apartamentul le-ar fi fost inundat în repetate rânduri, încă din 2008.
Reclamanţii nu au probat în niciun fel că natura prejudiciului cauza de pretinsele inundaţii
s-ar fi concretizat într-o imposibilitate de folosinţă a imobilului, de natură să dea dreptul acestora
să solicite despăgubiri aferente perioadei de timp în care imobilul nu ar fi putu fi locuit.
Or, aceştia reclamă exclusiv inundaţiile produse în terasa apartamentului, astfel încât nu
poate fi reţinută solicitarea de plată a pretinsei lipse de folosinţă a imobilului, de vreme de
folosirea terasei nu îmbracă caracter permanent, ci mai degrabă ocazional şi sezonier.
Cuantumul despăgubirilor, estimat de reclamanţi la 2.000 euro este unul nejustificat, prin
raportare la constatările expertizei extrajudiciare.
Astfel, după cum reiese din analiza tehnică comandată de către reclamanţi, expertul
extrajudiciar a avut în vedere la calcularea acestor despăgubiri preţul mediu/m2 în zona şoseaua
Colentina a capitalei pentru vânzarea-cumpărarea de imobile.
Prin raportarea la valoarea de referinţă a pieţei achiziţiei de imobile este una nejustificată,
de vreme ce reclamanţii pretind lipsa de folosinţă a imobilului, iar nu contravaloarea acestuia
generată de pieirea lucrului vândut, ori de incidenţa unui caz de evicţiune.
Analizând cauza de faţă, prin prisma excepţia prescripţiei dreptului material la
acţiune, instanţa reţine următoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/12.03.2007, autentificat de BNP sub
nr. x/12.03.2007, reclamanţii TAM şi TM, în calitate de cumpărători, au dobândit de la pârâta SC
CRC SRL, în calitate de vânzător, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti,
sector 2.
Predarea imobilului s-a realizat fără obiecţiuni din partea reclamanţilor cumpărători,
astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare nr. x/16.07.2008, autentificat de BNP sub nr.
x/16.07.2008. Astfel, în art. 3 pct. b din procesul-verbal, părţile consemnează că, drept urmare a
analizei diligente şi detaliate a imobilului, astfel cum a fost efectuată în prealabil de către
cumpărător, acesta nu prezintă niciun fel de vicii aparente.
Totodată, este necesar a reţine că actul adiţional la procesul verbal de predare autentificat
sub nr. x/10.07.2009 nu prezintă relevanţă din perspectiva datei predării imobilului către
reclamanţi.

JUDECĂTORIA
Înşişi reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au învederat că, în luna august
2008, la recepţia apartamentului s-a constatat inundaţia precedentă, iar ulterior acestui moment,
în mod constant au intervenit inundaţii ale apartamentului proprietatea lor (28.09.2008,
13.12.2008, 21.06.2010, 26.01.2011, 17.07.2011, 20.06.2014), valoarea probatorie a acestor
susţineri fiind cea a unei mărturisiri judiciare neprovocate.
Reclamantul a emis către pârâtă o serie de notificări datate 08.07.2014, 21.08.2014,
28.09.2014, pârâta răspunzându-i printr-o adresă datată 30.09.2014, în care precizează că lipsa de
întreţinere a apartamentului de la etajul superior, aflat deasupra apartamentului aparţinând
reclamanţilor, a cauzat deteriorarea apartamentului reclamanţilor.
În data de 22.11.2014, reclamantul s-a adresat unui expert în specialitatea construcţii,
respectiv numitul BM, care a efectuat un raport de expertiză extrajudiciară datat 25.11.2014,
concluziile fiind în sensul că lucrările de hidroizolaţie şi de evacuare a apelor pluviale din
balconul apartamentului nr. 70, et. 8, prin apartamentul nr. 62, proprietatea reclamanţilor, se
încadrează în categoria lucrărilor ascunse şi deficienţele constatate au caracter de vicii ascunse.
În drept, potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Totodată, art. 22 alin. 1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligaţia de a
stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în
cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, invocată de către pârâtă,
pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Cu titlu preliminar, este imperios necesar ca instanţa să stabilească dispoziţiile legale
incidente în speţă, având în vedere faptul că susţinerile părţilor sunt contrare, în sensul că
reclamanţii apreciază că sunt aplicabile prevederile N.C.civ., iar pârâta consideră că sunt
aplicabile prevederile C.civ. 1864 şi cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.
Astfel, conform art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor
legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea,
efectele, executarea şi încetarea sa. În speţă, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.
x de BNP a fost încheiat în data de 12.03.2007. Cum actualul C.civ. a intrat în vigoare în data de
01.10.2011, iar cererea reclamanţilor este întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru viciile
ascunse ale construcţiei, prin raportare la contractul de vânzare cumpărare nr. autentificat sub nr.
x/12.03.2007, este lesne de observat că îşi găseşte incidenţa C.civ. 1864, iar nu actualul C.civ.
Nu mai puţin adevărat este faptul că, potrivit art. 121 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile
art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. 2 şi art. 1.713 din Codul civil se aplică şi în cazurile în care
viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 6.1.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP sub nr.
x/12.03.2007, vânzătorul se obligă să garanteze cumpărătorul împotriva viciilor ascunse ale
imobilului în termenul legal de garanţie aplicabil, în baza prevederilor prezentului contract, fără
ca părţile să fi stipulat vreun termen de garanţie.
Prin art. 1313 C.civ. 1864 se prevede că vânzătorul are două obligaţii principale, printre
acestea fiind aceea de a răspunde pentru lucrul vândut, iar în art. 1336 C.civ. 1864 se prevede
întinderea răspunderii vânzătorului, în sensul că acesta răspunde atât pentru liniştita posesie a
lucrului, cât şi pentru viciile aceluiaşi lucru.
Aşadar, vânzătorul are obligaţia de a asigura cumpărătorului utila folosinţă a lucrului,
legiuitorul stipulând în art. 1352 C.civ. 1864 că vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile
ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după
destinarea sa, sau întrebuințarea sa e atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul
nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile.
Pentru angrenarea răspunderii vânzătorului sub aspectul garanţiei contra viciilor lucrului
vândut se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: să existe un viciu; viciul să fie
ascuns; viciul să fi existat la momentul încheierii contractului; viciul să fie grav.
Prin viciu se înţelege un defect, un neajuns de natură a afecta lucrul, care îl face
impropriu folosinţei ori care îi diminuează normala folosinţă. În speţă, imobilul aparţinând
reclamanţilor este afectat de un viciu de construcţie, edificatoare sub acest aspect fiind chiar
planşele foto depuse de către reclamanţi, susţinerea pârâtei în sensul inexistenţei viciului fiind
lipsită de orice suport probator. De altfel, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei înscrisurile
depuse la dosarul cauzei sunt suficiente pentru a aprecia existenţa unor vicii, o eventuală
expertiză pentru a stabili cu maximă rigoare existenţa şi descrierea viciilor nefiind necesară.
Sub aspectul caracteristicii viciului de a fi ascuns ori nu, instanţa are în vedere că viciul
poate fi considerat ascuns doar în măsura în care cumpărătorul nu l-a cunoscut şi, după
împrejurări, printr-o verificare normală, dar atentă nici nu putea să îl cunoască, nefiindu-i
comunicat nici de către vânzător.
Posibilitatea de a cunoaşte existenţa viciului are în vedere observatorul obiectiv şi
rezonabil, tipul cumpărătorului prudent şi diligent.
Or, din această perspectivă instanţa apreciază că reclamanţii se încadrează în tipologia
cumpărătorilor relativ prudenţi şi diligenţi, fiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru a
determina existenţa unui viciu de construcţie. De altfel, când achiziţionezi un imobil nou
construit şi analizezi exclusiv caracteristicile aparente, exterioare, fără a avea posibilitatea tehnică
de a face verificări de substanţă, întrucât nimic nu indică necesitatea unor asemenea operaţiuni, a
impune cumpărătorilor obligaţia de a apela la cunoştinţele unui expert la momentul preluării
imobilului apară ca fiind o obligaţie excesivă şi disproporţionată, neputând fi reţinute apărările
pârâtei.
Din punctul de vedere al excepţiei prescripţiei, instanţa constată că nu este necesar să
analizeze şi celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului.

JUDECĂTORIA
Pe de altă parte, art. 201 din Legea nr. 71/2011 dispune că prescripţiile începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care
le-au instituit. În acelaşi timp, prin decizia nr. 1/2014, pronunţată în interesul legii de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1
octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de
judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent
de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
În acelaşi sens, art. 6 alin. 4 C.civ. prevede că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor
legale care le-au instituit.
Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului
subiectiv civil, al cărei efect îl constituie pierderea dreptului material la acţiune, respectiv
posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, prin intermediul forţei coercitive a
statului, obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative.
În speţă este incident Decretul nr. 167/1958, care în art. 1 alin. 1 prevede că dreptul la
acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege, în vreme ce art. 18 din acelaşi act normativ impune în sarcina instanţei
de judecată obligaţia de a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acţiune este prescris.
Instanţa reţine că pentru stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă
este necesar un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente: termenul de prescripţie
aplicabil în speţă; data la care începe să curgă acest termen; dacă a intervenit sau nu vreo cauză
de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive; regulile în funcţie de care se determină
momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse
ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6
luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.
Per a contrario, atunci când viciile au fost ascunse cu viclenie, devine aplicabil termenul
general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Sub acest aspect, chiar dacă nu s-a probat fără putinţă de tăgadă că viciile au fost ascunse
cu viclenie, printr-o prezumţie simplă se poate concluziona că pârâta, fiind un comerciant
(actualmente profesionist), putea şi trebuia să cunoască viciul de construcţie, răspunderea
comerciantului fiind mai extinsă decât cea a unui persoane obişnuite, astfel că reaua-credinţă se
apreciază in extenso faţă de comerciant.
Pe cale de consecinţă, instanţa statuează că îşi găseşte aplicabilitate termenul general de
prescripţie de 3 ani.
Este necesar a evidenţia faptul că în speţă nu este aplicabil termenul de 10 ani prevăzut de
art. 30 din Legea nr. 10/1995, potrivit căruia proiectantul, specialistul verificator de proiecte
atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul,

JUDECĂTORIA
responsabilul tehnic cu execuţia autorizat, dirigintele de şantier autorizat, expertul tehnic atestat
răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un
interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe toată durata
de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din nerespectarea
normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei.
Or, nu vânzătorul, ci proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi
furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia
autorizat, dirigintele de şantier autorizat, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligaţiilor ce le
revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării.
În cauză, cererea reclamanţilor este întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru viciile
ascunse ale construcţiei, fiind vorba despre raportul juridic existent între cumpărător şi vânzător,
câtă vreme textul art. 30 din Legea nr. 10/1995 priveşte relaţiile constructor-executant-beneficiar.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dec. nr. 3390/26.04.2005,
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, actualmente Secţia a II-a civilă), care, chiar dacă nu
constituie izvor de drept, nu poate fi ignorată, dat fiind faptul că instanţa supremă trasează liniile
directoare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legii, dezlegările sale fiind un reper pentru
toate celelalte instanţe.
Chiar dacă vânzătorul, în calitate de beneficiar primar al construcţiei, a transmis această
calitate către cumpărătorii-reclamanţi, aceştia au înţeles să se judece în contradictoriu cu
vânzătorul, iar nu cu executantul lucrării, neputând beneficia de termenul de 10 ani prevăzut de
art. 30 din Legea nr. 10/1995.
Sub aspectul datei de la care începe să curgă acest termen de prescripţie, conform art. 11
alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să
curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare, în
timp ce alin. 3 al aceluiaşi text legal prevede că, prin dispoziţiile prezentului articol, nu se aduce
nici o atingere termenelor de garanţie, legale sau convenţionale
Aşadar, este lesne de observat că legiuitorul a reglementat două momente de la care poate
începe să curgă prescripţia:
a) un moment subiectiv – data descoperii viciilor;
b) un moment obiectiv – data expirării termenului de garanţie.
În atare condiţii, se constată că, pentru a beneficia cumpărătorul de garanţia vânzătorului
pentru viciile unei construcţii, legiuitorul a stipulat un moment obiectiv de când se presupune
pentru orice cumpărător diligent că începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv la
împlinirea a trei ani de la predarea construcţiei.
Or, predarea apartamentului s-a realizat conform procesului-verbal de predare nr.
x/16.07.2008, sens în care termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la 3 ani de la
predare, anume de la 16.07.2011, împlinindu-se la 16.07.2014. În schimb, cererea de chemare în
judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei în data de 26.02.2015, după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului material la acţiune.

JUDECĂTORIA
Este irelevant din perspectiva momentului începerii termenului de prescripţie faptul că

reclamanţii au susţinut că au luat cunoştinţă de existenţa viciilor odată cu finalizarea raportului de
expertiză extrajudiciară, în data de 25.11.2014, câtă vreme textul legal incident este extrem de
clar, prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începând să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
În speţă, nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului
prescripţiei extinctive, astfel cum sunt prevăzute în art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr.
167/1958. De altfel, reclamanţii nici măcar nu au invocat faptul că ar fi intervenit vreo cauză de
suspendare sau întrerupere, instanţa fiind însă datoare să verifice aceste aspecte, în vederea
pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil
privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte
de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după
această din urmă dată.
Or, nu este incident niciunul dintre cele două cazuri de suspendare, reglementate de art.
2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil actual, întrucât între părţi nu au existat negocieri sau concilieri,
corespondenţa purtată între părţi neavând asemenea valoare juridică. De altfel, pârâta nu a
recunoscut dreptul reclamanţilor pentru a interveni o întrerupere şi nici nu a purtat negocieri
pentru a interveni suspendarea curgerii termenului de prescripţie, ci doar i-a răspuns
reclamantului în sensul că lipsa de întreţinere a apartamentului de la etajul superior, aflat
deasupra apartamentului aparţinând reclamantului, a cauzat deteriorarea apartamentului acestuia.
Având în vedere aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge cererea
formulată de reclamanţi, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.
11.Contravaloare lipsă folosinţă imobil. Hotărâre prin care proprietarul este

obligat să încheie contract de închiriere cu privire la imobil. Consecinţe.
Împrejurarea că pârâta deţine un titlu executoriu împotriva reclamantei, prin care
aceasta din urmă a fost obligată să încheie un contract de închiriere pentru terenul în discuţie
nu îi conferă pârâtei vreun drept de folosinţă asupra terenului. Pârâta are posibilitatea de a
pune în executare silită acel titlu executoriu, iar în lipsa unui titlu care să îi permită pârâtei să
folosească imobilul aceasta comite o faptă ilicită constând în folosirea fără drept a terenului.
Aşadar, pârâta nu poate folosi cu titlu gratuit terenul în discuţie, neavând niciun titlu
care să îi confere o asemenea facultate. Împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat titlului
executoriu deţinut de pârâtă împotriva celei dintâi nu o poate exonera pe pârâtă de răspundere
delictuală.

JUDECĂTORIA

05.05.2015, reclamanta BTT SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta IT SRL, obligarea
acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 104 mp, aferentă
perioadei 16.02.2012-16.02.2015 şi până la plata efectivă, cuantumul estimativ fiind de 570,96
(1,83 euro/mp), la care se adaugă dobânda legală penalizatoare. Totodată, a solicitat obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.06.2011, a vândut pârâtei imobilul
reprezentat de cabinet medical situat în staţiunea Costineşti, jud. Constanţa, iar terenul aferent în
suprafaţă de 104 mp a fost transmis pârâtei spre folosinţă.
Este proprietarul terenului în suprafaţă totală de 173 mp, din care face parte şi suprafaţa
de 104 mp, conform certificatului seria X nr. Y/12.08.1996.
Pârâta a folosit terenul în mod nelegitim, iar între părţi nu s-a putut ajunge la un consens
în vederea încheierii unui act juridic care să reglementeze situaţia terenului.
Sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, întrucât a ocupat fără titlu
imobilul terne, prejudiciul este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă, legătura de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu este evidentă, iar pârâta se face vinovată de comiterea faptei
ilicite.
În drept, reclamanta a invocat art. 998-999, 1082-1084 C.civ.1864, OG nr. 13/2011, iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri şi expertiză de specialitate, ataşând, totodată, o serie de înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 182,49+59,47 lei.
În data de 25.07.2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 16.02.2012-05.05.2012, iar pe fondul
cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În esenţă, pârâta a susţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.06.2011, prin care a
dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 99,51mp, situată în Costineşti,
jud. Constanţa, iar terenul în suprafaţă de 104 mp, pe care se află construcţia, nu a făcut obiectul
contractului de vânzare cumpărare.
Prin contract, părţile au stipulat că terenul va fi atribuit în folosinţă, urmând a face
obiectul unui contract de închiriere ce va fi încheiat în termen de 30 de zile de la data aprobării
de către adunarea generală a acţionarilor reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 1790/17.09.2013, pronunţată de Judecătoria Mangalia, reclamanta
a fost obligată să încheie contractul de închiriere pentru suprafaţa de 104 mp, pentru care se
solicită contravaloarea lipsei de folosinţă în prezenta speţă, dar acest contract nu s-a încheiat
până în prezent.

JUDECĂTORIA
Nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale delictuale, întrucât: nu

foloseşte abuziv terenul, reclamanta fiind cea care nu a dorit închirierea cestuia; prejudiciul nu îi
este imputabil deoarece reclamanta nu s-a conformat titlului executoriu deţinut împotriva sa;
lipseşte fapta ilicită astfel că nu există legătură de cauzalitate; culpa sa nu există pentru că a
depus toate diligenţele necesare în vederea încheierii contractului de închiriere, iar reclamanta îşi
invocă propria culpă.
În drept, pârâta a invocat art. 205 C.proc.civ., iar în probaţiune a solicitat înscrisuri,
depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
În data de 01.09.2015, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
La termenul de judecată din data de 11.11.2015, instanţa a admis excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte perioada 16.02.2012-04.05.2012, cu motivarea
menţinută în încheierea de la acea dată, după care a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri, iar
reclamantei şi proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare.
Raportul de expertiză a fost efectuat de către expert Gheorghe Constantin şi a fost depus
la dosarul cauzei în data de 08.12.2015, părţile neînţelegând să formuleze obiecţiuni împotriva
acestuia.
În fapt, între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
x/10.06.2011, prin care reclamanta BTT SA, în calitate de vânzător, a transmis pârâtei IT SRL,
în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie în suprafaţă de
99,51mp, situată în Costineşti, jud. Constanţa, iar terenul în suprafaţă de 104 mp, situat sub
construcţie, urma să fie dat în folosinţă pârâtei pe baza unui contract de închiriere.
Reclamanta este proprietarul terenului în suprafaţă de 104 mp, situat în Costineşti, jud.
Constanţa, potrivit certificatului seria X nr. Y/12.08.1996 şi a extrasului de Carte funciară, aspect
necontestat de către pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 1790/17.09.2013, pronunţată de Judecătoria Mangalia, reclamanta
a fost obligată să încheie contractul de închiriere pentru suprafaţa de 104 mp, pentru care se
solicită contravaloarea lipsei de folosinţă în prezenta speţă, dar acest contract nu s-a încheiat
până în prezent.
În drept, se impune a preciza prioritar că obligaţiile născute din faptele juridice
extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârşirii lor, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil,
sens în care îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile din actualul Cod civil.
Totodată, este imperios necesar a menţiona că instanţa de judecată nu este ţinută de
temeiul legal indicat de reclamantă, ci de cauza cererii de chemare în judecată, care reprezintă
situaţia de fapt calificată juridic sau, altfel spus, fundamentul pretenţiei deduse judecăţii. În acest

JUDECĂTORIA
sens, instanţa nu este doar îndrituită, ci chiar obligată, să aplice norma de drept incidentă prin
raportare la cauza cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 555 alin. 1 C.civ., proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda,
folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.
o serie de condiţii, iar acestea sunt îndeplinite în speţă:
a) existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme numai o faptă ilicită poate să atragă după sine
răspunderea civilă delictuală;
drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Or, este fără urmă de îndoială că pârâta a folosit imobilul teren în suprafaţă de 104 mp,
situat în Costineşti, jud. Constanţa, fără absolut niciun titlu care să îi confere acest drept.
Împrejurarea că pârâta deţine un titlu executoriu împotriva reclamantei, prin care aceasta
din urmă a fost obligată să încheie un contract de închiriere pentru terenul în discuţie nu îi
conferă pârâtei vreun drept de folosinţă asupra terenului. Pârâta are posibilitatea de a pune în
executare silită acel titlu executoriu, iar în lipsa unui titlu care să îi permită pârâtei să folosească
imobilul aceasta comite o faptă ilicită constând în folosirea fără drept a terenului. b)
existenţa unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs
un prejudiciu;
nicio reparaţie.
În speţă prejudiciul este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, în
cuantum de 681,98 euro (fără TVA) la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând debit principal-
contravaloare lipsă folosinţă teren pentru perioada 04.05.2012-04.12.2015, la care se adaugă
dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 04.05.2012 şi până la data plăţii integrale a
debitului. Această sumă a fost stabilită pe baza unei expertize tehnice de specialitate şi
reprezintă, în fapt, contravaloarea menţionată de reclamantă de 1,83 euro/mp.
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece pentru a fi
angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între
ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi
prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;
Specificul raportului de cauzalitate se evidenţiază prin faptul că prejudiciul trebuie să
aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare dacă prejudiciul nu are legătură cauzală
cu fapta ilicită el iese din câmpul răspunderii.

JUDECĂTORIA
Or, între faptă ilicită şi prejudiciu există o legătură directă şi necondiţionată, de tip cauză-
efect căci, în lipsa faptei ilicite comise de către pârâtă, reclamanta nu ar fi suferit prejudiciul în
discuţie.
d) existenţa vinovăţiei, dată fiind împrejurarea că nu este îndeajuns să fi existat o faptă
ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie
imputabilă autorului ei.
acesteia.
element volitiv, de voinţă.
Or, pârâta, cunoscând că nu are niciun drept care să-i permită să folosească imobilul
teren, a refuzat să achite contravaloarea lipsei de folosinţă, vinovăţia faptei sale îmbrăcând
culpei.
Aceste constatări reprezintă tot atâtea motive pentru care apărările pârâtei nu pot fi
reţinute, fiind necesar a menţiona, suplimentar, că pârâta nu poate folosi cu titlu gratuit terenul în
discuţie, neavând niciun titlu care să îi confere o asemenea facultate. Împrejurarea că reclamanta
nu s-a conformat titlului executoriu deţinut de pârâtă împotriva celei dintâi nu o poate exonera pe
pârâtă de răspundere delictuală.
când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.
Pârâtul este de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. 2 lit. e C.civ., căci obligaţia de
plată a sumei de bani s-a născut din săvârşirea faptei ilicite extracontractuale, chiar la momentul
săvârşirii.
Potrivit art. 1535 alin. 1 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul
convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu, situaţie în care debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
În acest sens, potrivit art. 1 alin. 1 din OG nr. 13/2011, părţile sunt libere să stabilească,
în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi
pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi text normativ,
dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la
scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4
puncte procentuale, potrivit art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011, nivelul ratei dobânzii de referinţă a

JUDECĂTORIA
Băncii Naţionale a României fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija
Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va
modifica, conform alin. 4 al art. 3 din acelaşi act normativ.
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda
legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale,
conform art. 3 alin. 2¹ din OG nr. 13/2011, începând cu data de 05.04.2013.
cererea de chemare în judecată şi va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 681,98 euro
(fără TVA) la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând debit principal-contravaloare lipsă
folosinţă teren pentru perioada 04.05.2012-04.12.2015, la care se adaugă dobânda legală
penalizatoare calculată de la data de 04.05.2012 şi până la data plăţii integrale a debitului.
pârâtei în declanşarea litigiului judiciar, instanţa urmează să o oblige pe aceasta la plata către
reclamantă a sumei de 1.241,96 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de
timbru (241,96 lei) şi onorariu expert (1.000 lei).
12. Obligaţie de a face – instalaţie apă potabilă. Răspunderea vânzătorului

pentru viciile ascunse al lucrului vândut.
Existenţa utilităţilor şi a infrastructurii sunt printre cei mai importanți factori pentru
decizia de cumpărare, atât pentru companiile ce activează pe piața imobiliară, cât şi pentru cei
ce doresc să achiziționeze o locuință, iar faptul că instalația interioară de furnizare a apei nu
funcționează la parametrii optimi şi legali face ca sănătatea şi chiar viața proprietarilor
cumpărători să fie în real pericol (fapt confirmat de buletinele de analiză a apei), precum şi ca
imobilul să nu poată fi întrebuințat potrivit destinației sale, fiindu-i micșorată în mod substanțial
utilitatea (fiind necesară remedierea deficienţelor constatate).
Intră în responsabilitatea dezvoltatorului imobiliar atât respectarea documentaţiilor de
urbanism legal aprobate, dar mai ales asigurarea utilităţilor şi dotărilor edilitare necesare
condiţiilor de locuit.
Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului întrucât sunt în măsură să facă
bunul de neîntrebuințat ori să-i micșoreze în mod substanțial utilitatea, iar în situația în care
este posibilă remedierea acestora, cumpărătorii au posibilitatea să ceară remedierea sau
înlăturarea viciilor în locul rezoluțiunii vânzării

JUDECĂTORIA

15.04.2013, reclamanta Asociaţia de Proprietari „MR” a chemat în judecată pe pârâţii GR, GT,
DDI şi DDE solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea
pârâţilor să monteze reţeaua de alimentare cu apă din subteran pentru Complexul „MR” situat în
oraş Popeşti – Leordeni, jud. Ilfov o staţie de desferizare şi o staţie de denitrare sau orice
instalaţie necesară pentru aducerea apei la parametrii normali de potabilitate, în termen de maxim
30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în acest dosar.
În subsidiar, în cazul în care pârâţii nu vor monta la reţeaua de alimentare cu apă din
subteran pentru Complexul „MR” situat în oraş Popeşti – Leordeni, jud. Ilfov o staţie de
desferizare şi o staţie de denitrare sau orice instalaţie necesară pentru aducerea apei la parametrii
normali de potabilitate, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii
pronunţate în acest dosar, să se dispună autorizarea reclamantei să efectueze pe cheltuiala
pârâţilor lucrările de montare a staţiei de desferizare şi a staţiei de denitrare sau orice instalaţie
necesară pentru aducerea apei la parametrii normali de potabilitate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Încheierea din data de 07.04.2011
pronunţată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/1748/2011, s-a constituit ca asociaţie şi este
alcătuită din proprietarii tuturor celor 96 de apartamente situate în oraş Popeşti – Leordeni, jud.
Ilfov, toate dobândite de la vânzătorii GR, GT, DDI şi DDE, care erau dezvoltatorii şi investitorii
acestui complex rezidenţial.
Conform contractelor de vânzare – cumpărare încheiate, precum şi raportat la faptul că
vânzătorii au construit şi vândut blocuri de locuinţe, aceştia aveau obligaţia ca reţeaua de
alimentare cu apă pentru Complexul „MR” să furnizeze apa potabilă. Aceasta este o obligaţie
legală, care derivă din dispoziţiile anexei nr. 1 „Exigenţele minimale pentru locuinţe” pct. A
„Cerinţe minimale” din Legea nr. 114/1996, care prevede „acces la energia electrică şi apa
potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate şi a reziduurilor menajere.”
Din documentaţia tehnică pusă la dispoziţia Asociaţiei de Proprietari „MR” a rezultat
faptul că pârâţii au obţinut de la Primăria oraşului Popeşti – Leordeni aviz apa – canal nr.
x/18.05.2010, prin care pârâţii trebuiau să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: pct. 3 –
„lucrările de alimentare cu apă potabilă şi racordul la canalizarea publică vor fi realizate de firme
agreate de Consiliul Local Popeşti – Leordeni…”. Pârâţii însă nu au realizat un racord la reţeaua
publică de alimentare cu apă, ci au executat foraje în vederea alimentării complexului locativ cu
apă din subteran, neavând nicio autorizare în acest sens.
Reclamanta a învederat că, din momentul mutării şi locuirii apartamentelor de către
membrii Asociaţiei, au început să fie înregistrate multe sesizări din partea locatarilor cu privire la
calitatea deplorabilă a apei care alimentau apartamentele, aceasta nefiind potabilă, stabilindu-se
şi că din cauza proastei calităţi a apei se defectau într-un timp foarte scurt de la achiziţie
echipamentele electrocasnice ce foloseau apa din sistemul de alimentare a condominiului, având
efecte şi asupra instalaţiilor sanitare. Apa obţinută prin staţiile de pompare montate de către

JUDECĂTORIA
pârâţi nu îndeplineşte cerinţele minime legale pentru a putea fi utilizată nici la prepararea hranei,
nici în scop menajer. În susţinerea acestei afirmaţii reclamanta învederează faptul că în buletinul
de analiză făcut de Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti din data de 01.11.2012,
s-a stabilit faptul că în apa obţinută prin staţiile de pompare montate de către pârâţi şi consumată
de locatari există o concentraţie ridicată de fier, nitriţi şi nitraţi.
Consumul de apă contaminată cu nitriţi poate duce la intoxicarea gravă şi chiar la decesul
sugarilor sau al copiilor, care în cadrul complexului se află în număr foarte mare, cu vârste
cuprinse între 4 săptămâni şi 14 ani.
Reclamanta a menţionat că este cunoscut faptul că cei care consumă apă nepotabilă pot
dezvolta afecţiuni ale aparatului digestiv, fapt pentru care a atras atenţia dezvoltatorilor, pârâţilor
din prezenta cauză toate aceste aspecte, solicitându-le în mai multe rânduri (aşa cum rezultă din
notificările de punere în întârziere ataşate prezentei cereri de chemare în judecată), să monteze
aparatura necesară asigurării apei potabile, care să o aducă în parametrii normali, astfel încât apa
consumată de locatarii complexului „MR” să fie sanogenă şi curată.
Reclamanta a învederat faptul că, a făcut o sesizare şi la Serviciul de Control în Sănătate
Publică a Judeţului Ilfov, care prin adresa nr. x/08.01.2013 i-a adus la cunoştinţă că pentru
potabilizarea apei, conform Legii apei nr. 458/2002, este necesară montarea unei staţii de
desferizare şi de denitrare.
Oraşul Popeşti – Leordeni se află într-o zonă cu concentraţie ridicată de nitriţi, fiind
cuprins în Anexa Ordinului nr. x/03.12.2008, astfel că pârâţii ar fi trebuit să obţină toate avizele
cerute de legislaţia în vigoare.
În prezenta cauză, reclamanta a arătat că are calitatea de creditor al obligaţiei, iar pârâţii
au calitatea de debitori a obligaţiei de a face. Astfel potrivit art. 1516 din Noul Cod Civil
„Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când,
fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune – interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz,
să treacă la executarea silită a obligaţiei; …”
În consecinţă, fiind vorba de executarea unei obligaţii de a face, în temeiul art. 1527 din
Noul Cod Civil, pârâţii pot să fie constrânşi să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în
care o asemenea executare este imposibilă. Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este
cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o
executare defectuoasă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1516, art. 1527, art. 1528, art. 1529 din Noul
Cod Civil şi Legea nr. 114/1996.
Prin întâmpinare, pârâtul GR a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca
fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală sau ca nefondată.
Sub aspectul excepţie lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâtul a menţionat că nu
există temei contractual ori legal prin care să se stabilească un raport juridic obligaţional între
pârâţi şi reclamanţi.

JUDECĂTORIA
Nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească în sarcina vânzătorului imobilul

obligaţia de a asigura furnizarea apei potabile, aceasta reprezentând un serviciu public asigurat
de către autorităţile administraţiei publice local, şi, cu atât mai puţin, ar putea să subziste în
sarcina vânzătorului această obligaţie ulterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare. Cel
mult am putea admite o astfel de obligaţie (deşi nu este prevăzută de lege) la momentul încheierii
contractului de vânzare – cumpărare şi predării imobilului, moment la care consideră că aceasta a
fost pe deplin executată, imobilele fiind predate cu toate utilităţile: apă, canalizare, gaz, energie
electrică, în parametrii legali, astfel cum se arată în contractele de vânzare – cumpărare.
În contractele de vânzare – cumpărare încheiate se precizează, de altfel, că în vederea
„administrării spaţiilor şi dotărilor tehnice comune în cel mai scurt timp cumpărătorii se vor
constitui în Asociaţie de Proprietari; având în vedere că alimentarea cu apă se face prin instalaţii
(puţuri) proprii, până la constituirea Asociaţiei de Proprietari, gestiunea instalaţiei de alimentare
cu apă va fi în sarcina vânzătorilor, costurile împărţindu-se în mod egal între vânzători şi
cumpărător.”
Pe fondul cauzei, pârâtul a susţinut următoarele:
În calitate de vânzător a predat către reclamanţi, în calitate de cumpărători, imobilele ce
au făcut obiectul contractelor de vânzare–cumpărare depuse la dosarul cauzei, cu îndeplinirea
tuturor condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractelor şi
potrivit dispoziţiilor contractuale, în care se arată că imobilele erau racordate la utilităţi: gaze
naturale, energie electrică, apă şi canal.
Obligaţia asigurării apei potabile şi canalizării aparţine autorităţii administraţiei publice
locale, însă, întrucât la momentul edificării şi finalizării construcției nu există o reţea publică de
alimentare cu apă, a fost nevoit să alimenteze imobilul cu apă din puţuri proprii. La momentul
realizării acestor puţuri, respectiv anul 2010, a verificat conformitatea apei cu parametrii legali şi
aceasta era potabilă, însă de la momentul acelei verificări este posibil ca parametrii şi
caracteristicile organoleptice ale apei să se fi schimbat, însă nu şi-a asumat în nici un fel obligaţia
de a asigura conformitatea calităţii apei ulterior momentului înstrăinării imobilelor, aceasta fiind
în sarcina proprietarilor-cumpărători şi administraţiei publice locale. Mai mult, a solicitat
instanţei să aibă în vedere faptul că actualii proprietari au verificat imobilele şi utilităţile aferente
acestora şi nu au reclamant vreo neconformitate în ceea ce priveşte standardele de calitate.
În prezent, astfel cum rezultă şi din înscrisurile de la dosarul cauzei (răspuns Serviciul
Control în Sănătate Publică, fila 14), în oraşul Popeşti – Leordeni ca urmare a investiţiilor în
infrastructură efectuate de către autorităţile administraţiei publice locale, există o reţea publică de
alimentare cu apă, reţea la care se pot racorda, dacă doresc, şi reclamanţii, obligaţia asigurării
acestui serviciu aparţinând organelor autorităţilor publice locale.
Prin încheierea de ședință din data de 19.03.2014, instanța a respins excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului GR.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

JUDECĂTORIA
În ceea ce privește legea aplicabila spetei, în conformitate cu prevederile art. 102 din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este
supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea,
interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Modificarea contractului se face cu respectarea
tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu
fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1).
Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în
vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor, conform prevederilor art. 102 din Legea
nr. 71/2011.
Instanța constată că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispozițiile din Noul Cod civil,
respectiv art. 1516, art. 1527, art. 1528, art. 1529 şi pe cele din Legea nr. 114/1996.
În speță, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în perioada 2010-29.11-2011,
prin urmare raporturile juridice născute în temeiul acestor acte juridice se află sub incidenţa
dispoziţiilor Codului civil anterior (1864).
În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 3 alin.1
lit. g) din Legea nr. 230/2007, asociaţia de proprietari reprezintă o formă de asociere autonomă şi
nonprofit a majorităţii proprietarilor dintr-un condominiu.
Conform art. 2 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
asociaţiilor de proprietari, datorită stării de indiviziune forţată, proprietarii au obligaţia să ia măsuri
cu privire la drepturile şi obligaţiile comune ce le revin tuturor asupra proprietăţii comune, scop in
care, proprietarii se pot asocia în asociaţii de proprietari cu personalitate juridică.
În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, Asociaţia de proprietari are drept scop
administrarea şi gestionarea proprietăţii comune.
Consiliile locale ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti sunt obligate să sprijine activitatea asociaţiilor de proprietari pentru realizarea scopurilor
şi sarcinilor ce le revin, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, conform art. 52 din aceeași
lege.
Conform art. 43 din Legea nr. 230/2007, pentru lucrări majore cu privire la exploatarea,
întreţinerea, repararea, consolidarea, reabilitarea şi modernizarea proprietăţii comune, asociaţia
de proprietari poate angaja, în numele proprietarilor şi cu semnătura lor individuală, credite
bancare sau orice alte forme de creditare, conform prevederilor legale iar pentru riscurile cu
privire la proprietatea comună, asociaţia de proprietari, în numele proprietarilor asociaţi, poate
încheia poliţe de asigurare (art. 44).
Mai mult, neluarea de către proprietari, de către asociaţia de proprietari sau de către
comitetul executiv al asociaţiei de proprietari a tuturor măsurilor necesare pentru repararea şi
menţinerea în stare de siguranţă a clădirii şi a instalaţiilor comune aferente (ascensor, hidrofor,
instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, de încălzire centrală, de preparare şi distribuire a
apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a

JUDECĂTORIA
deşeurilor, instalaţii de antenă colectivă, telefonie etc.) pe toată durata existenţei acestora,
constituie contravenție conform art. 56 alin. lit. a) din Legea nr. 230/2007
Reclamanta s-a constituit prin Încheierea din data de 07.04.2011, pronunţată de
Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/1748/2011 şi este constituită din proprietarii tuturor celor 96
de apartamente situate în oraş Popeşti – Leordeni, jud. Ilfov, toate dobândite de la vânzătorii GR,
GT, DDI şi DDE, care erau dezvoltatorii şi investitorii acestui complex rezidenţial.
Conform contractelor de vânzare – cumpărare încheiate, precum şi raportat la faptul că
vânzătorii au construit şi vândut blocuri de locuinţe, aceştia aveau obligaţia să se asigure că
reţeaua de alimentare cu apă pentru Complexul „MR” este în măsură să furnizeze apă potabilă.
Aceasta este o obligaţie legală, care derivă din dispoziţiile anexei nr. 1 „Exigenţele minimale
pentru locuinţe” pct. A „Cerinţe minimale” din Legea nr. 114/1996, care prevede „acces la
energia electrică şi apa potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate şi a reziduurilor menajere.”
Conform art. 3 din Legea nr. 114/1996, “Autorizarea executării construcţiilor de locuinţe
noi, indiferent de natura proprietăţii sau a amplasamentului, se face pe baza satisfacerii
exigenţelor minimale, prevăzute în anexa nr. 1 la prezenta lege. Consiliile judeţene şi locale,
potrivit competenţelor stabilite prin lege, pot autoriza executarea etapizată a construcţiilor de
locuinţe. Anexa 1-Cerinţe minimale: acces la energia electrică şi apa potabilă, evacuarea
controlată a apelor uzate şi a reziduurilor menajere.”
Luând în considerare şi dispozițiile art. 11 din Legea nr. 114/1996, pentru identitate de
rațiune şi coroborate cu prevederile art. 3 din același act normativ, rezultă că intră în
responsabilitatea dezvoltatorului imobiliar atât respectarea documentaţiilor de urbanism legal
aprobate, dar mai ales asigurarea utilităţilor şi dotărilor edilitare necesare condiţiilor de locuit.
Din documentaţia tehnică pusă la dispoziţia Asociaţiei de Proprietari „MR” a rezultat
faptul că pârâţii au obţinut de la Primăria oraşului Popeşti–Leordeni aviz apă–canal nr.
x/18.05.2010, prin care pârâţii trebuiau să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: pct. 3 –
„lucrările de alimentare cu apă potabilă şi racordul la canalizarea publică vor fi realizate de firme
agreate de Consiliul Local Popeşti – Leordeni…”. Pârâţii însă nu au realizat un racord la reţeaua
publică de alimentare cu apă, ci au executat foraje în vederea alimentării complexului locativ cu
apă din subteran, neavând nicio autorizare în acest sens.
Reclamanta a învederat că, din momentul mutării şi locuirii apartamentelor de către
membrii Asociaţiei, au început să fie înregistrate multe sesizări din partea locatarilor cu privire la
calitatea deplorabilă a apei care alimentau apartamentele, aceasta nefiind potabilă, stabilindu-se
şi că din cauza proastei calităţi a apei se defectau într-un timp foarte scurt de la achiziţie
echipamentele electrocasnice ce foloseau apa din sistemul de alimentare a condominiului, având
efecte şi asupra instalaţiilor sanitare. Apa obţinută prin staţiile de pompare montate de către
pârâţi nu îndeplineşte cerinţele minime legale pentru a putea fi utilizată nici la prepararea hranei,
nici în scop menajer. În susţinerea acestei afirmaţii reclamanta învederează faptul că în buletinul
de analiză făcut de Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti din data de 01.11.2012,

JUDECĂTORIA
s-a stabilit faptul că în apa obţinută prin staţiile de pompare montate de către pârâţi şi consumată
de locatari există o concentraţie ridicată de fier, nitriţi şi nitraţi.
Consumul de apă contaminată cu nitriţi poate duce la intoxicarea gravă şi chiar la decesul
sugarilor sau al copiilor, care în cadrul complexului se află în număr foarte mare, cu vârste
cuprinse între 4 săptămâni şi 14 ani.
Reclamanta a menţionat că este cunoscut faptul că cei care consumă apă nepotabilă pot
dezvolta afecţiuni ale aparatului digestiv, fapt pentru care a atras atenţia dezvoltatorilor, pârâţilor
din prezenta cauză toate aceste aspecte, solicitându-le în mai multe rânduri (aşa cum rezultă din
notificările de punere în întârziere ataşate prezentei cereri de chemare în judecată), să monteze
aparatura necesară asigurării apei potabile, care să o aducă în parametrii normali, astfel încât apa
consumată de locatarii complexului „MR” să fie sanogenă şi curată.
Reclamanta a învederat faptul că a făcut o sesizare şi la Serviciul de Control în Sănătate
Publică a Judeţului Ilfov, care prin adresa nr. x/08.01.2013 i-a adus la cunoştinţă că pentru
potabilizarea apei, conform Legii apei nr. 458/2002, este necesară montarea unei staţii de
desferizare şi de denitrare.
Oraşul Popeşti–Leordeni se află într-o zonă cu concentraţie ridicată de nitriţi, fiind
cuprins în Anexa Ordinului nr. x/03.12.2008, astfel că pârâţii ar fi trebuit să obţină toate avizele
cerute de legislaţia în vigoare.
Potrivit dispozițiilor din Codul civil, ale art. 28 din Legea nr. 114/1996 şi art. 649 din
N.C.civ. (lit. c), instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de
gaze de la branşament/racord până la punctul de distribuţie către părţile aflate în proprietate
exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea părţi
sunt considerate părți comune ce sunt administrate de către asociația de proprietari prin hotărâri
luate cu votul majorităţii proprietarilor locuinţelor din clădire.
În prezenta cauză, reținând calitatea de bun aflat în coproprietate forţată a instalaţiei
interioare care asigură distribuirea apei potabile către consumatori (membrii asociaţiei),
reclamanta are calitatea de creditor al obligaţiei invocate, iar pârâţii au calitatea de debitori ai
obligaţiei de a face.
Astfel potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă
a obligației, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar potrivit art. 1075 Cod civil orice
obligaţie de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea
debitorului.
Potrivit art. 1077 Cod civil, nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate
asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.
Art. 1080 Cod civil stabileşte că diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei
obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
În consecinţă, fiind vorba de bun aflat în coproprietate forţată şi pentru a cărui
administrare şi exploatare este responsabilă reclamanta, în vederea executării obligaţiei legale
prevăzute de art. 3 din Legea nr. 114/1996 (obligaţie asumată, de altfel, contractual de către

JUDECĂTORIA
pârâţi, prin clauzele prevăzute expres în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu membrii asociaţiei), pârâţii pot să fie constrânşi să execute obligaţia în natură, în speţă nefiind
dovedit că o asemenea executare este imposibilă. Dreptul la executare în natură cuprinde, în
cazul de faţă, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a
remedia executarea defectuoasă.
Deși pârâtul a susținut că nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească în sarcina
vânzătorului imobilului obligaţia de a asigura furnizarea apei potabile, aceasta reprezentând un
serviciu public asigurat de către autorităţile administraţiei publice locale, în cauza nu este vorba
de asigurarea apei potabile la rețeaua exterioară de distribuție a apei potabile, serviciu ce aparține
unităților administrației publice locale, cu atât mai mult cu cât s-a probat faptul că apa furnizată
este potabilă până la punctul de racordare cu reţeaua interioară a imobilului administrat de
reclamantă
Astfel, nu se poate retine că la momentul încheierii contractului de vânzare–cumpărare şi
predării imobilului, obligația a fost pe deplin executată, imobilele nefiind predate cu toate
utilităţile, în contextul în care instalația interioară construită de către dezvoltator nu are
aptitudinea tehnică de a asigura furnizarea apei potabile în imobile.
În consecință, susținerile pârâţilor privind gestiunea instalaţiei de alimentare cu apă până
la constituirea asociaţiei de proprietari sunt nefondate şi nu înlătură obligaţia acestora de a preda
imobilele dotate cu instalaţii (puţuri) proprii, care să asigure furnizarea de apă potabilă în
imobile, nefiind suficientă doar racordarea la utilităţi, câtă vreme acestea nu funcționează la
parametrii legali.
În mod neîntemeiat s-a arătat de către pârâți, probatoriul administrat infirmând în
totalitate aceste susțineri, faptul că la momentul edificării şi finalizării construcției nu exista o
reţea publică de alimentare cu apă, fiind nevoiți să alimenteze imobilul cu apă din puţuri proprii,
întrucât pârâţii nu au făcut dovada că au obținut toate avizele legale necesare realizării acestora,
nu au depus documentația tehnică de conformitate a lucrării executate şi nici nu au probat că
instalația astfel executată asigură calitatea de apă potabilă în momentul predării imobilelor.
Este de subliniat faptul că, potrivit Codului civil, vânzătorul are doua obligații principale:
să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător
în privința lucrului dobândit (art. 1313 C.civ.).
Prin predare se înțelege punerea efectivă a bunului la dispoziția cumpărătorului, astfel
încât acesta să poată să-şi exercite toate prerogativele care i le conferă dreptul de proprietate
asupra lucrului. Obligația de predare cuprinde şi accesoriile lucrului şi tot ceea ce ţine de
folosirea normală a acestuia (art. 1325 C.civ.); ea cuprinde şi obligația de conservare a bunului
până la predare (art.1074 C.civ.).
Cu toate acestea, predarea bunului vândut către cumpărător nu face să înceteze orice
obligație a vânzătorului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Pentru satisfacerea
deplină a intereselor cumpărătorului, nu este suficientă predarea lucrului, ci este necesar ca
vânzătorul să asigure cumpărătorului o netulburată şi utilă stăpânire a lucrului. În acest sens art.

JUDECĂTORIA
1336 C.civ. prevede că vânzătorul răspunde faţă de cumpărător pentru liniștita posesiune a
lucrului şi pentru viciile lucrului.
Prin urmare, pe lângă obligația de predare a lucrului, vânzătorul are şi o obligație de
garanție, care are un dublu aspect: garanția liniștitei folosințe a lucrului, adică obligația de
garanție contra evicțiunii şi garanția utilei folosințe a lucrului, adică obligația de garanție contra
viciilor lucrului.
Potrivit art. 1352 C.civ., vânzătorul va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului
vândut, dacă, din cauza acestora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după destinația sa, sau
întrebuințarea sa este atât de micșorată încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat sau nu ar fi dat prețul achitat, dacă ar fi cunoscut viciile lucrului. Viciile (cauza) trebuie
să existe în momentul vânzării, chiar dacă defectele (efectul) apar (apare) ulterior acestui
moment).
Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului întrucât sunt în măsură să facă
bunul de neîntrebuințat ori să-i micșoreze în mod substanțial utilitatea, iar în situația în care este
posibilă remedierea acestora, cumpărătorii au posibilitatea să ceară remedierea sau înlăturarea
viciilor în locul rezoluțiunii vânzării, potrivit principiilor generale din codul civil. (Decizia civilă
nr. 1604/1989, Tribunalul Suprem, Secţia Civilă).
Astfel, cumpărătorii pot cere instanței judecătorești obligarea vânzătorului la înlăturarea
pe cheltuiala sa a viciilor lucrului, dacă pe această cale lucrul este pus în situația de a fi
corespunzător destinației sale, soluție ce reprezintă modalitatea de reparare în natură a
prejudiciului cauzat de viciile lucrului vândut.
Mai mult, prin Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor a fost
instituit un nou cadru juridic al asigurării calităţii produselor şi serviciilor.
Potrivit acestei reglementări, statul protejează, prin mijloace prevăzute de lege, pe cetățeni în
calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii,
informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive,
participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de
consumatori.
Or, consumatorii au dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa produse
care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi
interesele legitime.
În acest sens este şi norma juridică cuprinsă în art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor, care interzice comercializarea de produse sau prestarea
de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor.
Astfel, instanța reţine că existenţa utilităţilor şi a infrastructurii sunt printre cei mai
importanți factori pentru decizia de cumpărare, atât pentru companiile ce activează pe piața
imobiliară, cât şi pentru cei ce doresc să achiziționeze o locuință, iar faptul că instalația interioară

JUDECĂTORIA
de furnizare a apei nu funcționează la parametrii optimi şi legali face ca sănătatea şi chiar viața
proprietarilor cumpărători să fie în real pericol (fapt confirmat de buletinele de analiza a apei),
precum şi ca imobilul să nu poată fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, fiindu-i micşorată în
mod substanţial utilitatea, sens în care este necesară remedierea deficienţelor constatate.
Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile reglementează calitatea apei potabile,
având ca obiectiv protecţia sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a
apei potabile prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă (art. 1).
În sensul acestei legi, art. 2, următorii termeni se definesc astfel:
1. Prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:
a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea
hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată
prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;
c) apa provenind din surse locale, precum fântâni, izvoare etc., folosită pentru băut, gătit
sau în alte scopuri casnice; în funcţie de condiţiile locale specifice, autorităţile de sănătate
publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pot face excepţie de la valorile parametrilor
de calitate, dar fără să fie pusă în pericol sănătatea consumatorilor.
2. Prin sistem de distribuţie sau instalaţie interioară se înţelege totalitatea conductelor,
garniturilor şi dispozitivelor instalate între robinete de apă utilizată în mod normal pentru
consumul uman şi reţeaua de distribuţie exterioară, dar numai atunci când acestea nu intră în
responsabilitatea furnizorului de apă, în calitatea sa de producător şi/sau distribuitor de apă, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
La data de 30.11.2012, reclamanta (Asociația) a solicitat in scris Direcției de Sănătate
Publica a Jud. Ilfov, să comunice dacă potrivit buletinului de analiză efectuat la data de
01.11.2012 de către Direcția de Sănătate Publică București - Laboratorul de Diagnostic şi
Investigare în sănătate publică, toxicologie/chimie sanitara/microbiologie, dacă apa cu care este
alimentat complexul de locuinţe este potabilă. S-a menționat că in cadrul complexului de
locuințe se află două puțuri forate de mică adâncime, cu două stații de pompare separate pentru
fiecare puţ, care alimentează cele 4 blocuri cu apă rece şi că cele trei buletine de analize făcute
până la această dată au stabilit că în apa consumată de locatari există o concentraţie ridicată de
fier, nitriţi şi nitraţi, ce poate duce la intoxicarea gravă şi chiar la decesul copiilor.
La data de 08.01.2013, prin adresa Direcției de Sănătate Publică a Jud. Ilfov se arată că,
în conformitate cu buletinul de încercări furnizat, proba nr. 1 evidențiază neconformități la
parametrii „nr. colonii la 37 grade C şi fier” iar proba nr. 2 evidențiază neconformități la
parametrii „nr. colonii la 37 grade C şi azotați” şi că ambele probe de apă prezintă duritate
crescută.
Prin urmare, pentru aducerea apei în parametrii de potabilitate conform Legii nr.
458/2012, s-a recomandat montarea în bazinul de stocare a apei sau după acesta, înaintea intrării
în rețeaua de distribuție, a unei stații de dedurizare/desferizare, care să efectueze şi clorinarea
apei, astfel încât la capetele de reţea, la consumator (în apartamente) clorul rezidual liber să fie

JUDECĂTORIA
de minim 0,1 mg la mie. În plus, se va proceda la igienizarea periodică (golire, curăţare

mecanică, dezinfecţie) a bazinului/bazinelor de stocare, cu verificarea periodică cu laboratorul a
rezultatelor acţiunii reclamantei. În această adresă se mai menţionează că, în general, forajele de
mică adâncime nu reprezintă surse de mare siguranță pentru alimentarea cu apă potabilă, cu
parametrii stabili sau stabilizabili în timp, decât cu eforturi susținute, motiv pentru care opțiunea
curentă ar fi pentru puțuri de medie sau mare adâncime pentru obiectivele sociale mari (4 blocuri
în cazul reclamantei), fiind necesară consultanţă tehnică de specialitate în această privință, însă
aceste stații necesită un management permanent (contractual) prin intermediul unor persoane
fizice sau juridice care să posede resursele necesare. Pe cale de consecinţă, se mai precizează că
la această dată calitatea apei furnizate în sistemul public din orașul Popești-Leordeni este fără
reproș.
Cu toate că pârâţii au fost notificați în vederea îndeplinirii obligațiilor, aceștia nu au dat
curs solicitărilor formulate de către reclamantă.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârați şi numitul ICI, privind
apartamentul nr. 13 din imobilul situat în orașul Popești-Leordeni, județul Ilfov, autentificat sub
nr. x/24.11.2010, „noi vânzătorii ne obligăm ca până cel mai târziu la data de 15.12.2010 să
asigurăm funcționarea utilităților imobilului de mai sus (apă, gaze, energie electrică)”.
În mod similar, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârați şi numita GAV,
privind apartamentul nr. 15 din imobilul situat în orașul Popești-Leordeni, , județul Ilfov,
autentificat sub nr. x/19.11.2010, s-a stipulat că „noi vânzătorii ne obligăm ca până cel mai târziu
la data de 15.12.2011 să asigurăm funcționarea utilităților imobilului de mai sus (apă, gaze,
energie electrica)”.
Astfel de clauze au existat şi în alte contracte, iar în toate contractele de vânzare-
cumpărare încheiate de pârâții vânzători aceștia au garantat pe cumpărători împotriva oricăror
evicțiuni, în conformitate cu art. 1337 C.civ., dar şi pentru vicii ascunse.
La solicitarea instanței, prin adresa nr. x/22.04.2014, emisă de Direcția de Sănătate
Publică a Județului Ilfov, s-a comunicat faptul că alimentarea cu apă a locuitorilor imobilelor din
Complexul „MR” Popești-Leordeni se realizează din două surse proprii-puțuri forate cu
adâncimea de 45 m, neautorizate sanitar de către Direcția de Sănătate Publică Ilfov,
producătorul/distribuitorul de apă potabilă nedepunând documentația necesară pentru obținerea
autorizației sanitare de funcționare, în conformitate cu HG nr. 974/2004. De asemenea nu a fost
întocmit şi înaintat spre avizare Direcției de Sănătate Publică Ilfov programul de monitorizare
curentă de control a calităţii apei potabile, în conformitate cu Legea nr. 458/2002 si HG nr.
974/2004. Având în vedere cele menționate, se comunică faptul că nu a fost solicitată autorizația
sanitară de funcționare şi nu a fost depus spre avizare programul de monitorizare de control a
calităţii apei potabile – sistemul de alimentare cu apă al Complexului „MR” Popești-Leordeni
nefiind luat în evidenţă de către Direcția de Sănătate Publica Ilfov, fiind astfel dovedita culpa
pârâţilor vânzători.

JUDECĂTORIA
La data de 14.04.2014, o echipă de inspectori din cadrul Direcției de Sănătate Ilfov a

efectuat un control la sursele de apă ce alimentează imobilele din Complexul „MR” Popești-
Leordeni, procedându-se la recoltarea de apă din cele două surse în vederea efectuării analizelor
de laborator fizico–chimice şi microbiologice, ale căror rezultate sunt consemnate în Buletinul de
încercări unic nr. x/15.04-16.04.2014.
S-a precizat că proba de apă nr. 1 prelevată de la sursa ce alimentează imobilele P şi 3 R
se conformează la parametrii fizico-chimici şi microbiologici prevăzuți de Legea nr. 458/2002
privind calitatea apei potabile.
În schimb, proba de apă ce alimentează imobilele 1R si 2R nu se conformează la
parametrul azotați, valoarea determinată fiind de 71,72 mg/l, faţă de 50 mg/l, valoarea maximă
admisă de Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile. La sursa nr. 2 ce alimentează
imobilele 1R şi 2R se recomandă montarea unui filtru, după care se va repeta analiza de laborator
a apei, buletinul de analiza urmând a fi prezentat Direcției de Sănătate Publică Ilfov pentru
interpretare.
La data de 03.09.2014, instanța a dispus efectuarea unui nou buletin de încercări şi
precizarea daca parametrii ce vor fi evidențiați permit caracterizarea apei ca fiind potabilă.
Prin adresa nr. x/03.11.2014, emisă de Serviciul de Control în Sănătate Publică din cadrul
Direcției de Sănătate Publică a Județului Ilfov, s-a comunicat instanței faptul că s-a procedat la
recoltarea unor noi probe de apă de la puțul aflat în exploatare, precum şi de la un capăt de rețea
(apartament nr. 16), fiind emis buletinul de încercări nr. x/23.10.2014-f.405 care a urmărit
parametrii microbiologici şi fizico-chimici, conform solicitării instanței.
S-a comunicat prin adresa menționată că buletinul mai sus menționat a evidențiat
neconformităţi la parametrii de potabilitate urmăriți conform Legii nr. 458/2002 şi Legii nr.
311/2004, astfel încât aceasta nu se încadrează în limitele acceptate pentru o apă potabilă, fiind
necesară o prelucrare prealabilă constând în: clorinare (pentru reducerea încărcăturii bacteriene -
nr. colonii la 37 grade C); dedurizare (scăderea durităţii totale); deferizare (scăderea
concentraţiei de fier). Parametrul “azotaţi” este în limite acceptate.
În ce priveşte buletinul de încercări nr. x/16.04.2014, s-a comunicat că proba nr. 2 nu se
conformează la parametrul azotați la capătul de rețea, deşi este în limitele acceptate la sursă.
În literatura de specialitate s-a reţinut că în cazul unor lucrări complexe (în cazul de faţă
fiind vorba de proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a instalaţiei de racordare la rețeaua
de apă potabilă), pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate
apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată
răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un
specialist la o simplă vizionare a bunului supus vânzării, însă în speță nu se poate susține că
viciile reclamate ar fi putut fi descoperite la o simplă inspectare a imobilului.
Având în vedere că prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la
executarea unei instalaţii necesare pentru aducerea apei la parametrii normali de potabilitate (prin
urmare la remedierea viciilor constatate) şi că vânzătorul trebuie să garanteze că bunul predat

JUDECĂTORIA
este apt pentru utilizarea prevăzută, luând act că reclamanta a făcut dovada existenţei viciilor la
momentul încheierii contractelor de vânzare (lipsa autorizațiilor necesare construirii şi
funcționarii celor două puțuri), fiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă a vânzătorului, dar şi
a gravității neconformităților constatate, micșorându-se considerabil utilitatea imobilelor
vândute, cumpărătorii neavând posibilitatea reală de a cunoaște aspectele semnalate la momentul
încheierii contractelor, instanța apreciază ca fiind întemeiată cererea formulată.
Instanța constată că, potrivit art. 121 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 1.710, 1.711,
art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713 din Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au
fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil.
Textul art. 121 din Legea nr. 71/2011 are în vedere descoperirea viciilor după o anumită
dată, astfel că legea nouă este aplicabilă, exclusiv sub aceste aspecte, şi efectelor viitoare ale
contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării in vigoare a Codului civil.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1710 din Noul Cod civil:
„(1) În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate
obţine, după caz: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea
bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; c) reducerea corespunzătoare a
preţului; d) rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură
prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător., dispoziții legale care completează
considerentele juridice mai sus reținute.”
În urma analizei întregului material probator administrat în cauză, se poate concluziona
că defecţiunile reclamate, care vizează lipsa de conformitate a executării instalației interioare de
furnizare a apei potabile realizate de către pârâții vânzători, se încadrează în categoria unor vicii
ascunse şi care sunt foarte importante pentru exploatarea imobilelor (putând afecta în mod grav
sănătatea şi viața consumatorilor), nefiind posibil a fi cunoscute la momentul cumpărării de un
cumpărător prudent şi diligent.
Pentru asigurarea conformității lucrării executate de către pârâți şi pentru aducerea
imobilului la o stare corespunzătoare de utilitate, dar mai ales pentru a nu aduce atingere
sănătăţii cumpărătorilor, în calitate de consumatori, luând act de analizele de laborator efectuate
în cauză, care indică o apă care nu îndeplineşte condiţiile legale de potabilitate, fiind interzisă
utilizarea acesteia pentru consumul uman, instanţa va admite cererea şi va obliga pârâţii ca, în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să monteze la rețeaua interioară de
alimentare cu apă din subteran pentru Complexul „MR”, situat în orașul Popești-Leordeni,
Județul Ilfov, o instalație care să permită aducerea apei la parametrii normali şi legali de
potabilitate prevăzuți de Legea nr. 458/2002.
În cazul neexecutării obligaţiei de mai sus, va autoriza reclamanta să aducă la îndeplinire
obligația stabilită în sarcina pârâţilor, pe cheltuiala acestora, în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii şi cu înștiințarea prealabilă a pârâţilor.

JUDECĂTORIA
În temeiul art. 453 C.proc.civ., va obliga pârâţii (în calitate de părţi care au pierdut
procesul) la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.960 lei, reprezentând
onorariu de avocat, apreciate de instanţă ca fiind reale, necesare şi rezonabile în desfăşurarea
litigiului de faţă.
13. Plângere împotriva încheierii de Carte funciară. Depăşirea atribuţiilor de

către registrator. Consecinţe
În cadrul operaţiunilor de publicitate imobiliară registratorii nu intervin în conţinutul
actelor şi faptelor juridice evidenţiate în cuprinsul acestora, legiuitorul stipulând în sarcina
registratorilor competenţa de a verifica doar legalitatea formală a actelor juridice în temeiul
cărora se solicită efectuarea de operaţiuni de publicitate imobiliară. Aşadar, registratorii nu au
competenţa legală de a analiza conţinutul actelor juridice, în caz contrar aceştia îşi depăşesc
atribuţiile.

26.08.2015, petenţii MI şi ME au formulat plângere împotriva încheierii de reexaminare nr.
x/29.07.2015, pronunţata în dosarul nr. x/06.07.2015 de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Bucureşti - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sectorul 2, solicitând
admiterea plângerii, anularea încheierii antemenţionate şi rectificarea înscrierii din cartea
funciară nr. X, în sensul intabulării dreptului petenţilor de proprietate asupra terenului în
suprafaţă de 33,17 mp, situat sub construcţie şi nu a dreptului de folosinţă, cum în mod eronat s-a
dispus prin încheierea nr. x/17.06.2015.
În motivarea în fapt, petenţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.1996, astfel cum a fost modificat prin
actul adiţional nr. x/27.09.2007, au cumpărat apartamentul nr. 1 bis situat în sector 2, compus
din: vestibul, 2 camere, bucătărie, baie, sas, wc, boxa, în suprafaţă utilă de 60,47 mp,
reprezentând o cotă indiviză de 12,12% din imobil. Conform art. 5 din contractul de vânzare-
cumpărare nr. x/19.12.1996, au dobândit în proprietate şi cotă indiviză de 12,12% părţile de
folosinţă comună ale imobilului, precum şi suprafaţa de 33,17 mp, teren situat sub construcţie.
Totodată, la art. 3 din contractul de vânzare cumpărare se menţionează faptul că bunul
imobil vândut face parte din cota de 13/16 din apartament, proprietate de stat.

JUDECĂTORIA
Prin sentinţa civilă nr. 10557/15.09.2011, pronunţata de Judecătoria Sectorului 2, rămasă

definitivă şi irevocabilă, s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra apartamentului nr. 1 si nr. 1 bis.
De asemenea, instanţa de judecată a dispus atribuirea în natură către petenţi a
apartamentului nr. 1 bis situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost
identificat prin contractul de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea nr. x/17.06.2015, pronunţată în dosarul nr. x/30.04.2015 de către Oficiul
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Sectorul 2, s-a stabilit, în mod eronat, faptul că se intabulează în favoarea petenţilor dreptul de
folosinţă asupra cotei de teren de 33,17 mp, situat sub construcţie, aferent apartamentului nr. 1
bis.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.1996, au dobândit dreptul de proprietate
asupra terenului în suprafaţă de 33,17 mp., teren situat sub construcţie, şi nu dreptul de folosinţă,
cum în mod eronat s-a intabulat. Dreptul de proprietate asupra unui imobil se înscrie în cartea
funciară în baza actului prin care s-a constituit sau transmis în mod valabil acest drept.
Motivarea respingerii cererii de reexaminare, în sensul că dobândirea dreptului de
proprietate aferent construcţiei se putea face doar cu respectarea art. 35 alin. 2 din Legea nr.
18/1991, prin ordin al prefectului, este neîntemeiată. Din analiza condiţiilor prevăzute de textul
de lege se poate observa faptul că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. 2 din
Legea nr. 18/1991, deoarece terenul ce face obiectul prezentei plângeri nu a fost "atribuit în
folosinţă către petenţi, pe durata existenţei construcţiei, cu ocazia cumpărării de la stat a unor
asemenea locuinţe".
Apartamentul proprietatea petenţilor a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, care nu
instituie un astfel de drept de folosinţă asupra terenurilor.
În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.1996, petenţii MI şi ME au
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din
vestibul, 2 camere, bucătărie, baie, sas, WC şi boxă, în suprafaţă utilă de 60,47 mp, reprezentând
o cotă indiviză de 12,12% din imobil, vânzându-se odată cu această locuinţă şi o cotă indiviză de
12,12% din părţile de folosinţă comune ale imobilului, precum şi 33,17 mp teren situat sub
construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. x/15.09.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, s-a dispus
ieşirea din indiviziune asupra imobilului din Bucureşti, sector 2, atribuindu-se petenţilor ap. 1
Bis.

JUDECĂTORIA
Prin încheierea nr. x/30.04.2015 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al

petenţilor cu privire la imobilul în discuţie, respectiv dreptul de folosinţă cu privire la terenul
situat sub construcţie.
Prin încheierea nr. x/06.07.2015 a fost respinsă cererea de reexaminare a încheierii nr.
x/30.04.2015, prin care s-a intabulat dreptul de folosinţă al petenţilor asupra 33,17 mp teren
situat sub construcţie.
În drept, potrivit art. 31 alin. 3 teza I din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data
intabulării imobilului în Cartea Funciară), împotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit
alin. 2 cei interesaţi sau notarul public pot formula plângere, în termen de 15 zile de la
comunicare, iar în teza a II-a a aceluiaşi text legal se prevede că cererea de reexaminare şi
plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial şi se înscriu din oficiu în cartea
funciară, oficiul teritorial fiind obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de
competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.
De asemenea, conform art. 31 alin. 4 din Legea nr. 7/1996, plângerea împotriva încheierii
se poate depune de cei interesaţi sau notarul public şi direct la judecătoria în a cărei rază de
competenţă teritorială se află imobilul, situaţie în care instanţa va solicita din oficiu biroului
teritorial comunicarea dosarului încheierii şi copia cărţii funciare, precum şi notarea plângerii în
cartea funciară.
Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care registratorul admite cererea,
dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, dacă înscrisul îndeplineşte
următoarele condiţii limitative:
a) este încheiat cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege;
b) identifică corect numele sau denumirea părţilor şi menţionează codul numeric personal
sau, după caz, numărul de identificare fiscală, dacă este atribuit, codul de înregistrare fiscală ori
codul unic de înregistrare, după caz, atribuit acestora;
c) individualizează imobilul printr-un număr de carte funciară şi un număr cadastral sau
topografic, după caz;
d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit în limba română. În
cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în
România;
e) este însoţit, după caz, de o copie a extrasului de carte funciară pentru autentificare, a
extrasului de carte funciară pentru informare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza
întocmirii actului, cu excepţia cazului în care se face menţiune despre acestea în cuprinsul
actului;

JUDECĂTORIA
f) este însoţit de dovada achitării tarifului de publicitate imobiliară, cu excepţia scutirilor

stabilite prin lege sau a situaţiei în care dovada încasării tarifului se face conform procedurilor
stabilite prin protocoale încheiate potrivit art. 9 alin. (4) şi (5);
g) îndeplinirea altor prevederi legale stabilite prin legi speciale, a căror verificare se află
în competenţa registratorului.
Din textul legal antemenţionat reiese că în cadrul operaţiunilor de publicitate imobiliară
registratorii nu intervin în conţinutul actelor şi faptelor juridice evidenţiate în cuprinsul acestora,
legiuitorul stipulând în sarcina registratorilor competenţa de a verifica doar legalitatea formală a
actelor juridice în temeiul cărora se solicită efectuarea de operaţiuni de publicitate imobiliară.
Aşadar, registratorii nu au competenţa legală de a analiza conţinutul actelor juridice, în caz
contrar aceştia îşi depăşesc atribuţiile.
În speţă, registratorul de carte funciară a trecut la o analiză nepermisă de lege, depăşindu-
şi competenţele cu privire la natura dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.
x/19.12.1996, schimbând natura juridica a drepturilor care reies din cuprinsul acestuia.
Procedând într-o asemenea manieră, registratorul a golit de conţinut actul juridic cu privire la
dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, stabilind cu de la sine putere ca petenţii ar fi
dobândit folosinţa bunului.
Or, astfel cum rezultă fără urmă de tăgadă din contractul de vânzare cumpărare nr.
x/19.12.1996, terenul în suprafaţă de 33,17 mp situat în Bucureşti, sector 2 a fost dobândit în
proprietate de către petenţi, nicidecum în folosinţă.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite plângerea
formulată de petenţi împotriva încheierii de reexaminare nr. x/29.07.2015, emisă de OCPI
Bucureşti-BCPI Sector 2 în dosarul nr. x/06.07.2015, va anula această încheiere şi, în consecinţă,
va dispune: radierea dreptului de folosinţă şi intabularea în Cartea Funciară nr. x, pe numele
petenţilor, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 33,17 mp situat în
Bucureşti, sector 2.
14.Efectele juridice ale unei promisiuni bilaterale de închiriere şi ale unui

contract de comodat. Rezoluţiune vs. acţiune în constatarea încetării
acestor efecte juridice. Interpretarea dispoziţiilor contractuale.
Clauza contractuală prin care părţile au convenit restituirea garanţiei, în ipoteza în care
nu se obţin avizele legale din cauza lipsei acordului vecinilor, reprezintă o cauză de încetare a

JUDECĂTORIA
efectelor promisiunii bilaterale de închiriere, conținând o condiție rezolutorie, ca eveniment

viitor şi incert ca realizare, de natură a produce prin el însuși efectele juridice stipulate,
independent de culpa vreuneia dintre părţi.
Întrucât pârâtul nu şi-a asumat obligația de a botine acordul vecinilor, nu se poate retine
neîndeplinirea culpabilă a acestei obligații, nefiind astfel îndeplinită condiția primordială
pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de

21.07.2014, reclamanta JE SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PV, să se constate că
promisiunea bilaterală de închiriere autentificată cu nr. x/12.12.2013 şi contractul de comodat
autentificat cu nr. x/17.02.2014 au încetat să producă efecte ca urmare a faptului că nu se poate
realiza scopul pentru care au fost încheiate, urmând a se dispune obligarea pârâtului la restituirea
sumei de 10.000 euro, achitată cu titlu de garanție potrivit contractelor anterior menționate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 12.12.2013, între pârât şi NM s-a
încheiat promisiunea bilaterală de închiriere autentificata cu numărul x, în temeiul căreia pârâtul
a predat către NM dreptul de folosință asupra imobilului situat în București, sector 2 având
destinația de spațiu comercial, format din subsol cu o suprafaţă utilă de 93,60 mp, parter cu o
suprafață de 135,14 mp şi cotă indiviză de teren. Scopul transferului dreptului de folosință asupra
spațiului a fost acela de a fi folosit ca fast-food, restaurant, cofetărie. În acest sens, NM s-a
obligat ca, în perioada 01.01.2014-01.09.2014, să efectueze pe cheltuiala lui o serie de lucrări de
reparații care urmau să rămână în proprietatea pârâtului, acesta din urma înțelegând să nu
perceapă chirie pentru perioada în care se efectuează reparațiile. După data de 01.09.2014 părțile
urmau să încheie un contract de închiriere cu privire la același spațiu pentru a fi folosit în scopul
de fast-food, restaurant, cofetărie. La data autentificării promisiunii bilaterale de închiriere NM a
plătit pârâtului suma de 10.000 euro, echivalentul a 44.527 lei, cu titlu de garanție pentru
efectuarea lucrărilor de reparații menționate anterior, cu scopul de a acoperi un eventual
prejudiciu suferit de pârât pentru lipsa de folosință în situația în care spațiul nu ar fi fost amenajat
în perioada stabilită şi, prin urmare, contractul de închiriere nu ar fi putut fi perfectat din culpa
lui NM.
S-a mai convenit că, în situaţia în care NM dobândeşte calitatea de asociat sau
administrator într-o societate al cărui obiect de activitate permite folosirea acestui spaţiu in
scopul de fast-food, restaurant, cofetărie, părţile sunt de acord ca această societate să preia toate
drepturile şi obligaţiile asumate de NM, urmând ca între pârât şi societate să se încheie un
contract de comodat până la data de 01.09.2014 şi contract de închiriere după data de
01.09.2014. Având în vedere că NM a devenit asociat în cadrul JE SRL la data de 17.02.2014,
între reclamantă şi pârât s-a încheiat contractul de comodat autentificat sub nr. x, toate drepturile
şi obligaţiile asumate de NM trecând în sarcina şi în patrimoniul reclamantei.

JUDECĂTORIA
Pentru realizarea lucrărilor de amenajare stabilite cu pârâtul era necesară obţinerea unei
autorizaţii de construire, însă demersurile reclamantei au fost stopate în punctul în care a obţinut
certificatul de urbanism, fiind împiedicată să ducă la bun sfârşit aceste demersuri din cauza lipsei
acordului vecinilor imobilului în speţă. Potrivit certificatului de urbanism, acest acord era
necesar pentru eliberarea autorizației de construire. Reclamanta a notificat în mai multe rânduri
vecinii imobilului în vederea exprimării acordului, solicitându-le inclusiv să se prezinte în faţa
notarului public pentru a-şi exprima acordul, însă aceștia nu au răspuns solicitării.
Potrivit prevederilor promisiunii, preluate în totalitate de contractul de comodat, dacă
până la data de 01.04.2014 nu se obțin avizele legale necesare efectuării lucrărilor de reparație
din cauza lipsei acordului vecinilor, pârâtul se obligă să restituie garanția de 10.000 euro achitată
la data semnării promisiunii. Imposibilitatea obținerii documentelor legale necesare lucrărilor de
amenajare lipsește de efecte juridice promisiunea şi contractul încheiate, dând dreptul
reclamantei la restituirea garanţiei achitate la data semnării promisiunii. Obligația asumată de
reclamantă de a realiza amenajarea spațiului şi, implicit dreptul ulterior de a folosi acest spațiu
este afectată de o condiție suspensivă a cărei imposibilitate de realizare determină
inoperativitatea contractelor încheiate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1270, 1400 si urmat., 1635 Cod civil.
Cererea a fost timbrata cu 1.941 lei taxa judiciara de timbru.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca
nefondată.
În motivare a arătat că, la data de 12.12.2013, a predat spre folosință domnului NM, în
vederea închirierii, spațiul situat în București, sector 2, conform promisiunii bilaterale de
închiriere autentificată sub nr. x/2013. În temeiul acestei înțelegeri, a convenit cu promitentul
chiriaș să încheie contractul de închiriere a spațiului la data de 01.09.2014, pentru o durată de 5
ani, cu o chirie lunara de 2.500 Euro (pentru primii 3 ani ai locațiunii), urmând ca ulterior
valoarea chiriei să fie renegociată în condițiile prevăzute în promisiunea de închiriere. Pârâtul a
acordat promitentului chiriaș dreptul de a folosi spațiul obiect al închirierii până la data încheierii
locaţiunii (01.09.2014) conform înțelegerii, iar promitentul chiriaș s-a obligat ca, de la data
preluării spațiului, să plătească toate cheltuielile cu utilitățile aferente folosinței spațiului şi să
efectueze, pe cheltuiala, investițiile şi lucrările necesare pentru reparațiile şi
reamenajarea/renovarea spațiului în vederea folosinței acestuia corespunzător destinației sale
finale de fast-food, restaurant, cofetărie.
Pârâtul a fost de acord cu efectuarea investițiilor şi lucrărilor descrise în mod expres în
promisiunea de închiriere, cu condiția ca acestea să nu afecteze, în niciun mod, structura de
rezistenţă a imobilului. De asemenea, investițiile şi lucrările trebuiau finalizate de către
promitentul chiriaș până cel mai târziu la data de 01.09.2014 (momentul încheierii contractului
de închiriere), urmând ca toate aceste investiții şi renovări/reamenajări ale spațiului să rămână în
proprietatea pârâtului. După cum rezultă din actul convenit de părți, promitentul chiriaș s-a
obligat să facă de îndată după primirea spațiului toate demersurile necesare astfel încât să obțină

JUDECĂTORIA
avizele şi aprobările, precum şi acordul vecinilor (proprietari ai apartamentelor învecinate) până

cel mai târziu la data de 01.04.2014.
Potrivit înțelegerii părților, promitentul chiriaș era îndreptățit să solicite restituirea
garanției numai în cazul în care, în lipsa unui acord al vecinilor şi a avizelor/aprobărilor legale,
acesta nu ar fi putut efectua investiţiile lucrărilor asumate până la data încetării convenției
(01.09.2014). S-a convenit că promitentul chiriaș pierde dreptul de a cere restituirea garanției în
cazul în care acesta nu a făcut demersurile necesare pentru a obține, în cadrul termenului stabilit
şi în condițiile prevăzute de lege, toate avizele şi aprobările corespunzătoare, precum şi, în cazul
în care acesta nu a finalizat investițiile şi lucrările asumate până la termenul stabilit pentru
încheierea contractului de închiriere (01.09.2014). În aceste cazuri, garanţia se cuvine şi îi
rămâne pârâtului, cu titlu de daună pentru lipsa de folosinţă a spaţiului pentru perioada
01.01.2014-01.09.2014.
La data de 17.02.2014, în baza promisiunii bilaterale de închiriere, a intervenit contractul
de comodat autentificat sub nr. x, încheiat între pârât si SC JE SRL, în baza căruia comodatara a
preluat dreptul de folosință asupra imobilului precum şi toate celelalte drepturi şi îndatoriri
asumate anterior de promitentul chiriaș NM. Pe toată perioada de derulare a contractului de
comodat pârâtul i-a asigurat reclamantei liniștita folosință a spațiului, fără a afecta în vreun mod
drepturile şi interesele legitime ale acesteia şi i-a solicitat să întreprindă toate demersurile
necesare pentru obținerea avizelor şi aprobărilor legale care se impuneau pentru efectuarea
lucrărilor de reparație şi renovare a spațiului, asigurând acesteia tot sprijinul solicitat pentru a
obține, în termenul convenit, acordul necesar al vecinilor proprietari.
Înainte de data stabilită pentru încheierea contractului de închiriere, pârâtul a notificat
reclamanta în vederea verificării stadiului şi, respectiv a recepției investițiilor şi lucrărilor de
reparații şi reamenajare a spațiului, precum şi în vederea perfectării contractului de locațiune.
Încălcând cu rea-credință îndatoririle contractuale asumate, reclamanta nu a solicitat şi nu a
obținut avizele/aprobările legale, respectiv acordul vecinilor până la data de 01.04.2014, după
cum nu a efectuat nici investițiile şi lucrările de reparație, renovare/reamenajare a spațiului primit
spre folosință, până la termenul din data de 01.09.2014. Faptul că reclamanta nu a depus
diligentele necesare pentru a obţine acordul vecinilor nu îi poate fi imputat pârâtului şi nici nu
poate lipsi de efecte actele juridice încheiate între părţi.
Reclamanta a solicitat pentru prima dată acordul vecinilor în data de 27 martie 2014,
precum şi ulterior termenului convenit de părți, la data de 23 mai 2014, moment în care
reclamanta le-a cerut acestora să se prezinte în faţa notarului în ziua de 30 mai 2014 pentru a-şi
exprima acordul în formă scrisă şi autentică. De asemenea, reclamanta a depus cererea de
eliberare a certificatului de urbanism abia la data de 18 martie 2014, iar actul a fost emis de
autoritatea competenta la data de 7 mai 2014.
Chiar şi în ipoteza obținerii acordului vecinilor mai înainte de emiterea certificatului de
urbanism, reclamanta nu ar fi putut obține avizele şi aprobările legale necesare pentru eliberarea
autorizației de construire cu respectarea termenului stabilit în acest scop (01.04.2014). Mai mult

JUDECĂTORIA
decât atât, avizele, aprobările şi/sau autorizațiile legale, precum şi eventualul acord al vecinilor,
solicitate de reclamantă la data de 18.03.2014 şi 27.03.2014 nici nu puteau fi obţinute câtă vreme
reclamanta nu a avut în vedere doar acele lucrări de reparaţie, renovare şi/sau reamenajare a
spaţiului prevăzute în promisiunea bilaterală de închiriere, menite să permită exploatarea bunului
conform destinatei urmărite. Reclamanta a avut în vedere acţiuni de construcţie/modificări care
puteau afecta structura de rezistenţă a imobilului şi care nu au fost acceptate de pârât la
momentul încheierii actului. Prin urmare, nu lipsa acordului vecinilor a fost cauza care, potrivit
afirmaţiilor nefondate ale reclamantei, ar fi condus la imposibilitatea executării obligaţiei sale, ci
tocmai nerespectarea convenţiei şi a termenelor expres stabilite de către părţi, la momentul
semnării actului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1279 alin. 2, 1480 alin. 1, 1481, 1530 Cod civil,
art. 205 si urmat. Cod procedura civila.
La termenul de judecata din 13.03.2015, reclamanta şi-a precizat acțiunea şi a arătat că
solicită rezoluțiunea promisiunii bilaterale de închiriere autentificată cu nr. x/12.12.2013 şi a
contractului de comodat autentificat cu nr. x/17.02.2014, obligarea pârâtului la restituirea sumei
de 10.000 euro, achitată cu titlu de garanție potrivit contractelor anterior menționate, iar în
ipoteza respingerii primului capăt de cerere să se constate că promisiunea bilaterală de închiriere
autentificata şi contractul de comodat în discuţie au încetat să producă efecte ca urmare a faptului
că nu se poate realiza scopul pentru care au fost încheiate.
Analizând probele administrate în cauză instanța reţine următoarele:
La data de 12.12.2013 între pârât, în calitate de proprietar şi NM, în calitate de viitor
chiriaș s-a încheiat promisiunea bilaterală de închiriere autentificată sub nr. x, prin care pârâtul i-
a predat viitorului chiriaș imobilul din București, sector 2, spațiu comercial, urmând ca, în
perioada 01 ianuarie 2014-01 septembrie 2014, viitorul chiriaș să efectueze, pe cheltuiala lui,
lucrări de reparații şi reamenajare a spațiului cu destinația finală de "fast-food, restaurant,
cofetărie" constând în: schimbarea instalației electrice, a instalației sanitare, a țevilor de apa,
canalizare, gaze, instalarea centralei termice, reamenajarea fațadei clădirii, schimbarea
pardoselii, curăţarea, gletuirea şi zugrăvirea pereților.
Conform clauzelor inserate în cuprinsul convenției, la data autentificării înscrisului
pârâtul PV a primit de la NM suma de 10.000 euro, echivalentul a 44.527 lei, reprezentând
garanție pentru efectuarea lucrărilor de reparații şi reamenajare mai sus menționate. În situația în
care, până la data de 01.09.2014, imobilul nu ar fi fost amenajat conform înțelegerii, părțile au
convenit ca NM să piardă garanția de 10.000 euro, urmând ca aceasta să rămână pârâtului PV cu
titlu de daună pentru lipsa de folosință a spațiului. În cazul în care până la data de 01 aprilie 2014
nu se obţineau avizele legale din cauza lipsei acordului vecinilor, pârâtul s-a obligat să restituie
suma de 10.000 euro, în termen de 4 luni.
Prin aceeași convenție, părțile au stabilit că, în situația în care NM va avea calitatea de
asociat sau administrator în cadrul unei societatea comerciale având ca obiect de activitate "fast-
food, restaurant, cofetărie", aceasta va prelua toate drepturile şi obligațiile asumate de NM,

JUDECĂTORIA
urmând ca între respectiva societate şi pârât să se încheie un contract de comodat până la data de
01.09.2014 şi un contract de închiriere după perioada de 01 septembrie 2014.
Întrucât prin rezoluția nr. x/04.02.2014, Oficiul National al Registrului Comerțului de pe
lângă Tribunalul București a autorizat constituirea şi a dispus înmatricularea în registrul
comerțului a JE SRL, având ca domeniu principal de activitate restaurante, iar NM a dobândit
calitatea de asociat în cadrul acestei societăţi, între PV, în calitate de comodant şi JE SRL, în
calitate de comodatară, s-a încheiat la data de 17 februarie 2014 contractul de comodat
autentificat sub nr. x.
Promovând prezenta acţiune, reclamanta a pretins faptul că atât promisiunea bilaterală de
închiriere, cât şi contractul de comodat au încetat să producă efecte ca urmare a imposibilităţii
atingerii scopului urmărit, reclamanta aflându-se în imposibilitate de a obţine acordul vecinilor,
acord în lipsa căruia nu i se poate elibera autorizaţia de construire.
Astfel cum reiese din convenţia încheiata la data de 12.12.013, toate autorizaţiile,
aprobările şi obţinerea acordului vecinilor erau în sarcina lui NM, pârâtul PV având obligaţia de
a restitui suma de 10.000 euro, primită cu titlu de garanţie, în situaţia în care până la data de 01
aprilie 2014 nu se obţineau avizele legale din cauza lipsei acordului vecinilor.
Clauza contractuală prin care părţile au convenit restituirea garanţiei, în ipoteza în care nu
se obţin avizele legale din cauza lipsei acordului vecinilor, reprezintă o cauză de încetare a
efectelor promisiunii bilaterale de închiriere, conținând o condiție rezolutorie, ca eveniment
viitor şi incert ca realizare, de natură a produce prin el însuși efectele juridice stipulate,
independent de culpa vreuneia dintre părţi.
Întrucât pârâtul nu şi-a asumat obligația de a botine acordul vecinilor, nu se poate retine
neîndeplinirea culpabilă a acestei obligații, nefiind astfel îndeplinită condiția primordială pentru
aplicarea sancțiunii rezoluțiunii.
Se constată că principala problemă litigioasă dintre părți este dată de temeinicia restituirii
prestaţiilor, reclamanta afirmând că pârâtul trebuie să restituie suma de 10.000 euro, întrucât
până la data de 01.04.2014 nu a fost posibilă obţinerea acordului vecinilor, în timp ce pârâtul
susține, pe de o parte, că şi în ipoteza obținerii acordului vecinilor reclamanta nu ar fi putut
obţine avizele şi aprobările legale necesare pentru eliberarea autorizației de construire până la
data de 01.04.2014, iar pe de altă parte, că refuzul vecinilor a fost justificat deoarece reclamanta
le-a solicitat acordul pentru alte lucrări decât cele stipulate în convenția părţilor.
Instanţa consideră corectă interpretarea dată de reclamantă. Astfel, procedura privind
obținerea autorizării executării construcţiilor este reglementată de Legea nr. 50/1991, care
prevede că executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de
construire sau de desfiinţare emisă în condiţiile legii. În cazul schimbării destinaţiei în clădirile
existente, în vederea eliberării autorizaţiei de construire este necesar acordul vecinilor exprimat
în formă autentică.
Prin urmare, voința reală a părţilor contractante prin inserarea clauzei referitoare la
obligația de restituire nu putea fi aceea a obţinerii avizelor legale de către reclamantă până la data

JUDECĂTORIA
de 01.04.2014, din moment ce eliberarea autorizaţiei de construire este condiţionată de obţinerea

în prealabil a acordului vecinilor.
Chiar admiţând că această dispoziţie contractuală este susceptibilă de două interpretări,
se observă că în caz de îndoială, interpretarea se face în favoarea celui ce se obligă (art. 1269
alin. 1 Cod civil).
Reclamanta a probat, în condițiile art. 249 C.proc.civ., demersurile pe care le-a efectuat
anterior datei de 01 aprilie 2014 în vederea obţinerii acordului vecinilor. Pe lângă notificările
existente la dosarul cauzei, o relevanţă deosebită prezintă declaraţia martorei VAM care, audiată
la termenul de judecată din 13.03.2015, a declarat că, în calitate de proprietară a apartamentului
nr. 2 de la etajul 1 al imobilului din sectorul 2, i-a comunicat soţiei pârâtului încă din data de 12
decembrie a anului 2013 faptul că nu este de acord ca spaţiul proprietatea pârâtului să-şi schimbe
destinaţia în restaurant. Totodată, martora a relatat că indiferent ce lucrări de amenajare ar fi fost
efectuate şi chiar dacă nu s-ar fi realizat amenajarea spațiului, nu şi-ar fi dat acordul pentru
funcționarea unui restaurant.
Cum din declarația martorei VAM reiese fără echivoc faptul că pârâtul a cunoscut încă
din data de 12.12.2013 refuzul ferm al proprietarei apartamentului 2 de a-şi exprima
consimţământul necesar schimbării destinaţiei spaţiului care a făcut obiectul promisiunii
bilaterale de închiriere, chiar şi în ipoteza în care nu s-ar fi efectuat lucrări de amenajare,
urmează a fi înlăturată apărarea acestuia, în sensul că refuzul vecinilor se întemeiază pe culpa
reclamantei, care le-a solicitat acordul pentru efectuarea altor lucrări decât cele expres convenite.
Pentru considerentele expuse, reținând incidenţa în cauza a prevederilor art. 1270 alin. 1
C.civ., conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante,
instanţa constată că acţiunea reclamantei este întemeiată şi o va admite, constatând că
promisiunea bilaterală de închiriere autentificată sub nr. x/12.12.2013 şi contractul de comodat
autentificat sub nr. x/17.02.2014 au încetat să producă efecte, consecinţa fiind obligarea pârâtului
să restituie reclamantei suma de 10.000 euro, primită cu titlu de garanţie.
15. Înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra unui

imobil dobândit în cadrul procedurii de executare silită. Neplata
impozitului aferent transferului de proprietate. Plângere împotriva
încheierii de respingere a înscrierii în Cartea funciară.
Refuzul registratorului de carte funciară de a intabula dreptul de proprietate al

adjudecatarului, motivat de faptul că fostul proprietar – contribuabil (adică debitorul din
executare silită) nu a achitat impozitul pe tranzacţie, reprezintă o ingerinţă în dreptul de

JUDECĂTORIA
proprietate al adjudecatarului, ingerinţă care nu este justificată prin protejarea niciunui interes
general şi nici proporţională.
Prin adresa Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte Funciară

Sector 2 Bucureşti, înregistrată la această instanţă la data de 29.01.2014, a fost înaintată spre
competenţă soluţionare plângerea formulată de către petentul CVF împotriva încheierii nr.
x/2013 şi o copie a dosarului cu acelaşi număr.
A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară, faţă de decizia în interesul Legii nr. 72/15.10.2007 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cauzele având ca obiect plângerile privind cartea funciară
întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996 republicată, autoritatea de cadastru nu are
calitate procesuală pasivă, impunându-se respingerea plângerii în contradictoriu cu acest intimat,
ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Prin plângerea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin (21) din Legea nr. 7/1996,
împotriva încheierii de respingere susmenţionată, pronunţată de Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte Funciară Sector 2 Bucureşti, petentul a solicitat
admiterea plângerii în sensul solicitărilor sale.
În motivarea plângerii în fapt, petentul a arătat că este proprietar al imobilului situat în
Bucureşti, sector 2, în baza actului de adjudecare din data de 14.11.2013, eliberat de către
executorul judecătoresc MP.
Prin încheierea nr. x/10.12.2013 s-a respins de către OCPI sector 2 înscrierea dreptului de
proprietate în favoarea adjudecatarului CVF cu privire la imobilul menţionat mai sus.
În actul de adjudecare se prevede că „prezentul înscris constituie titlu de proprietate
pentru cumpărător, acesta putând fi intabulat, fiind liber de sarcini".
Referitor la motivul de respingere a dreptului de proprietate, motivat de faptul ca la
cererea proprietarului adjudecatar "nu a fost depusă dovada plăţii impozitului pe transferul de
proprietate potrivit art. 771 cod fiscal", arată următoarele:
Actul de adjudecare reprezintă un act de proprietate emis de către executorul judecătoresc
ca urmare a unei proceduri speciale, prin licitaţie publică fiind vândut forţat imobilul fostului
proprietar (debitorul).
Procedura executării silite imobiliare este prevăzută în Codul de procedură civilă, lege
organică. Deci, în cazul acestei proceduri, nu există practic un transfer de proprietate pe cale
normală, respectiv vânzare-cumpărare etc.
Datorită acestei proceduri speciale, executorul judecătoresc nu poate reţine în mod legal
suma reprezentând impozitul pe "transferul de proprietate", întrucât nu există o prevedere legală
care să impună executorului judecătoresc să efectueze această operaţiune, astfel cum este
prevăzută, de exemplu prin lege, pentru notarii publici.

JUDECĂTORIA
În cadrul procedurii speciale a executării silite, executorul judecătoresc poate să reţină, la

distribuirea preţului rezultat în urma vânzării la licitaţie, numai acele sume de bani - creanţe -
depuse la dosarul de executare, în baza unor titluri: sentinţe definitive şi irevocabile, adrese
privind plata impozitului, amenzi etc. conform adreselor de la DITL etc.
În cazul de faţă, executorul judecătoresc a reţinut din suma cuvenită debitorului sumele
datorate de acesta către DITL sector 2, respectiv impozitul pe imobil, însă nu a putut să reţină
impozitul pe care debitorul, fostul proprietar, îl datorează către stat ca urmare a vânzării
imobilului, proprietatea sa, la licitaţie.
Adjudecatarul, adică noul proprietar, nu poate să depună dovada plăţii impozitului pe
transferul de proprietate întrucât în cadrul executării silite imobiliare nu există o bază legală
pentru perceperea acestui impozit de către executor faţă de fostul proprietar (debitorul).
Prin art. 516 pct. 8 C.proc.civ. se prevede că actul de adjudecare este titlu de proprietate
şi poate fi înscris în cartea funciară, iar în art. 517 C.proc.civ. se arată cazul special al imobilului
vândut cu plata preţului în rate, când executorul are obligaţia de a înainta actul de adjudecare la
OCPI pentru a fi înscris în cartea funciară a imobilului.
În mod nelegal şi netemeinic OCPI sector 2 a respins înscrierea dreptului său de
proprietate asupra imobilului în cartea funciară, iar acest fapt îl prejudiciază în mod grav,
întrucât nu poate beneficia de dreptul de dispoziţie aspra imobilului.
Mai susţine că referirile din încheiere la Codul fiscal - art. 771 alin.6. nu sunt aplicabile în
cazul vânzării imobilului la licitaţie, fiind o procedură specială de vânzare - transmitere a
proprietăţii - pe cale forţată, iar textul de lege citat se referă la transmiterea dreptului de
proprietate pe cale normală, în cazul notarilor publici.
În orice caz, chiar dacă s-ar pune problema achitării unui impozit în această speţă, această
obligaţie revine debitorului din dosarul de executare silită imobiliară, care poate să fie urmărit de
către ANAF în vederea recuperării acestui impozit.
Acest fapt însă nu poate constitui un impediment pentru înscrierea dreptului său de
proprietate în cartea funciară, obligaţie pe care o are OCPI sector 2 în virtutea legii.
În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 50 alin (21) din Legea nr. 7/1996.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine
următoarele:
Petentul CVF este proprietar al imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în baza Actului
de adjudecare nr. x/14.11.2013, eliberat de către BEJ.
Actul de adjudecare reprezintă act de proprietate conform art. 516 pct. 8 şi 517
C.proc.civ., fiind emis de către executorul judecătoresc în urma procedurii de executare silită
imobiliară prin care, în cadrul licitaţiei, se vinde forţat imobilul fostului proprietar, adică al
debitorului.
Deşi în actul de adjudecare se prevede că „prezentul înscris constituie titlu de proprietate
pentru cumpărător, acesta putând fi intabulat, fiind liber de sarcini", prin încheierea nr.

JUDECĂTORIA
x/10.12.2013, s-a respins de către OCPI sector 2 înscrierea dreptului de proprietate în favoarea
adjudecatarului CVF cu privire la imobilul menţionat mai sus.
Motivul de respingere a intabulării dreptului de proprietate este determinat de faptul că la
cererea proprietarului adjudecatar "nu a fost depusă dovada plăţii impozitului pe transferul de
proprietate potrivit art. 771 cod fiscal".
Potrivit art. 516 din C.proc.civ., actul de adjudecare este actul autentic translativ de drept
real şi reprezintă titlul de proprietate al adjudecatarului, în baza căruia acesta îşi va putea înscrie
dreptul în cartea funciară. Actul de adjudecare constituie titlu executoriu ex lege, fără a fi
necesară învestirea cu formula executorie.
Dispoziţiile art. 518 C.proc.civ. consacră principalele efecte ale adjudecării: a) dreptul de
proprietate asupra imobilului sau, după caz, un alt drept real, care a făcut obiectul urmăririi silite
se transmite de la debitor la adjudecatar, actul de adjudecare având natura unui act juridic
translativ de drept real; b) actul de adjudecare reprezintă titlu de intabulare, iar prin intabulare
adjudecatarul poate dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară; c)
intabularea dreptului real dobândit de adjudecatar operează cu privire la un imobil liber de orice
sarcini, creditorii ipotecari şi privilegiați acoperindu-şi creanţele din preţul de vânzare depus de
adjudecatar. În consecinţă, în raport de natura şi efectele actului de adjudecare, acesta reprezintă
un act juridic între vii prin care se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat.
În conformitate cu art. 771 din Codul fiscal „(1) La transferul dreptului de proprietate şi al
dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a
terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii,
contribuabilii datorează un impozit care se calculează”, conform dispoziţiilor legale menţionate.
Prin calitatea de contribuabil se înţelege, conform art. 1512 din Normele Metodologice
privind Codul Fiscal, „persoana fizică căreia îi revine obligaţia de plată a impozitului. În cazul
transferului dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între
vii, contribuabil este cel din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate sau
dezmembrămintele acestuia: vânzătorul, credirentierul, transmiţătorul în cazul contractului de
întreţinere, al actului de dare în plată, al contractului de tranzacţie etc., cu excepția transferului
prin donaţie”.
În cauza de faţă, în cadrul procedurii de executare silită, calitatea de contribuabil
(persoana care datorează impozitul pe tranzacţie) îi aparţine debitorului şi nicidecum
adjudecatarului.
Astfel, instanţa retine că petentul, în calitate de adjudecatar, nu are obligaţia de a achita
impozitul pe tranzacţie, această obligaţie revenindu-le debitorilor menționați în cuprinsul
Actului de adjudecare nr. x/14.11.2013.
Prin dispoziţiile alineatului 6 al art. 771 din Codul fiscal se prevede în mod expres că
„pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a
declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent,
în vederea calculării impozitului”.

JUDECĂTORIA
În normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal (HG nr. 44/2004), respectiv art.
1517 se menţionează că „în cazul transferurilor prin executare silită, după expirarea termenului
de 10 zile inclusiv, în care contribuabilul avea sarcina declarării venitului la organul fiscal
competent, pentru transferurile prin alte modalităţi decât procedura notarială sau
judecătorească, organul de executare silită sau cumpărătorul, după caz, trebuie să solicite
organului fiscal competent stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, conform
procedurilor legale, prin depunerea documentaţiei aferente transferului”.
Conform normelor juridice menţionate, singura obligaţie care revine adjudecatarului, în
calitate de cumpărător, în faza executării silite, este de a solicita organului fiscal competent
stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, bineînţeles pe numele contribuabilului.
Adjudecatarul nu dobândeşte obligaţia de a plăti impozitul pe tranzacţie, în locul
contribuabilului.
În cazul neplăţii impozitului pe tranzacţie, sancţiunea menţionată de către legiuitor
constă în „respingerea cererea de înscriere în cartea funciară până la plata impozitului”,
conform art. 771 alin. 6 din Codul fiscal, însă din interpretarea sistematică şi teleologică a
dispoziţiilor legale menţionate reiese că această sancţiune se referă numai la contribuabil,
respectiv numai la cel care avea obligaţia de a achita impozitul pe tranzacţie, nu şi la terţe
persoane, care nu au obligaţia şi nici nu datorează impozitul pe tranzacţie. A interpreta altfel
dispoziţia legală menţionată înseamnă a aduce atingere dreptului de proprietate dobândit în
mod legal de către un terţ, printr-o procedură de executare silită. O asemenea interpretare ar
reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care garantează exercitarea dreptului de proprietate.
Astfel, refuzul registratorului de carte funciară de a intabula dreptul de proprietate al
adjudecatarului, motivat de faptul că fostul proprietar – contribuabil (adică debitorul din
executare silită) nu a achitat impozitul pe tranzacţie, reprezintă o ingerinţă în dreptul de
proprietate al adjudecatarului, ingerinţă care nu este justificată prin protejarea niciunui interes
general şi nici proporţională. Această ingerinţă este cu atât mai gravă cu cât organele fiscale au
obligaţia legală de a stabili acest impozit şi dispun de proceduri eficiente pentru urmărirea
contribuabilului şi recuperarea impozitului datorat. De asemenea, obligaţia de plată a
impozitului de către adjudecatar reprezintă o restricţie în exercitarea dreptului acestuia de
proprietate care nu este proporţională, fiind rupt echilibrul dintre dreptul subiectiv afectat şi
scopul general pentru care măsura a fost instituită, prin urmare ar reprezenta o sarcină excesivă
impusă adjudecatarului, a cărui culpă în neplata acestui impozit nu poate fi reţinută.
Având în vedere considerentele expuse, va admite plângerea şi va dispune intabularea
dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în baza Actului de
adjudecare nr. x/14.11.2013, eliberat de către BEJ.

JUDECĂTORIA
Drept Civil – Aspecte specifice în materia litigiilor cu profesionişti
1. Contract de leasing imobiliar. Clauză privind acordarea de daune interese

în cuantum de 25% din valoarea bunului. Caracter abuziv
Daunele-interese ce ar putea fi solicitate de către pârâtă în cazul rezilierii contractului
sunt de 25% din valoarea de intrare a bunului (99.000 euro), respectiv 24.750 euro, fără absolut
nicio diferenţiere cu privire la momentul în care intervine rezilierea contractului, suma achitată
de utilizator anterior acestui moment, respectiv prejudiciul concret şi efectiv suferit de
profesionist.
Or, este evident că această lipsă totală de adaptare a daunelor interese vine în
contradicţie flagrantă cu justul echilibru ce trebuie să caracterizeze contractul, echilibru care a
fost rupt de către profesionist (pârâta din prezenta), în detrimentul reclamantului consumator.
De exemplu, mai avantajos pentru finanţator este ca utilizatorul, după ce şi-a executat integral
şi la timp obligaţiile contractule, mai având de executat să spunem 1/3 din contract, să nu mai
fie în măsură să ducă la bun sfârşit contractul, situaţie în care finanţatorul rămâne cu ratele
achitate, preia bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing, după care obţine şi daune
interese de 25% din valoarea de intrare a bunului.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 08.08.2013, reclamantul MDC
a solicitat, în contradictoriu cu pârâta NBG L IFN SA, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va
pronunţa, să:
- constate caracterul abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 8, punctul 2, în
contractul de leasing nr. x/03.06.2008 încheiat între reclamant în calitate de "Utilizator" şi pârâtă
în calitate de "Finanţator" ;
- dispună anularea (nulitatea absolută parţială) a clauzei inserate la art. 8, punctul 2, în
contractul de leasing 19161/03.06.2008;
- oblige pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În esenţă, reclamantul a învederat următoarele aspecte:
Are calitatea de utilizator în cadrul contractului de leasing x/03.06.2008, având ca obiect
apartamentul nr. 7, sens în care pe întreg parcursul relaţiilor contractuale și-a executat cu bună
credinţă obligaţiile asumate, achitând la timp şi în conformitate cu facturile emise de Finanţator

JUDECĂTORIA
toate sumele pretins datorate în temeiul contractului de leasing, până la momentul la care s-a
desistat de folosinţa bunului imobil.
Pe parcursul anului 2012, pe fondul unor probleme severe de sănătate (infarct miocardic),
veniturile pe care le realiza au scăzut considerabil, motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile
art. 7, punctul 2 din contractul de leasing, a adus la cunoştinţa pârâtei împrejurările care ar putea
determina o îngreunare/imposibilitate a executării obligaţilor asumate, pentru a evita ajungerea
într-o situaţie de culpă contractuală, solicitând totodată înlăturarea aplicabilităţii art. 8 pct. 2 din
contractul de leasing.
A propus pârâtei, ca o variantă, predarea bunului imobil ce face obiect al contractului, cu
consecinţa încheierii amiabile a raporturilor contractuale, fără să mai emită vreo pretenţie
aferentă bunului în discuţie şi ratelor deja achitate, în contextul în care valoarea de finanţare a
contractului de leasing a fost de 99.000 euro (capitalul), bunul imobil în discuţie a fost evaluat de
pârâtă pe parcursul anului 2012 la valoarea de 72.000 euro astfel că finanţatorul ar fi avut un
câştig de cel puţin 13.000 de €, luând în considerare plăţile efectuate (aprox. 40.000 euro),
Pe fondul discuţiilor vizând clauza abuzivă şi eficientizarea obligaţiilor asumate prin
contractul de leasing, a observat că pârâta a perceput pe toată durata contractului de leasing o
rată a dobânzii net superioare celei ce ar fi trebuit achitate, această rată nefiind modificată de
către finanţator pe toată durata contractului în discuţie, iar în urma insistenţelor sale de a se
semna un act adiţional şi de a se remedia situaţia referitoare la reţinerea nejustificată a
dobânzilor, finanţatorul a emis şi i-a comunicat adresa x/30.04.2013, prin intermediul căreia îl
înştiinţează cu privire la stornarea sumei de 14.202,97 €, fără nici o explicaţie suplimentară.
Ulterior, la data de 16.05.2013, pârâta i-a transmis un ordin de plată pentru suma de 65.170,37
lei, fără nici o explicaţie sau defalcare a sumei în discuţie.
Fără a cunoaşte cuantumul ratei de leasing şi cum anume se calculează de către
finanţator, în lipsa unei dobânzi stabilite de comun acord, a procedat la predarea către pârâtă a
bunului imobil ce face obiectul contractului de leasing, sens în care a transmis pârâtei o
notificare prin intermediul căreia a arătat că va pune bunul imobil la dispoziţia sa începând cu
01.06.2013, solicitând încă o dată înlăturarea aplicabilităţii clauzei abuzive inserate la art. 8,
punctul 2 în contractul de leasing.
Pârâta a emis răspunsul nr. x/30.05.2013 prin care a refuzat preluarea bunului obiect al
contractului de leasing, aducându-i totodată la cunoştinţă că restituirea bunului imobil poate
interveni numai ca efect al rezilierii contractului de leasing, iar o atare reziliere ar pune în
discuţie aplicabilitatea clauzei abuzive criticate, prin plata unei indemnizaţii de 25% din valoarea
de intrare a bunului, în condiţiile în care nu a adus nici un prejudiciu finanţatorului, restituindu-i
acestuia bunul imobil obiect al contractului de leasing.
Având în vedere atitudinea contractuală a finanţatorului şi faptul că acesta din urmă a
dorit în mod voit rezilierea contractului de leasing în vederea procurării unui câştig nedatorat, s-a
adresat BEJ SS, în vederea parcurgerii unei proceduri de ofertă, urmată de consemnarea bunului,
pe seama şi la dispoziţia finanţatorului.

JUDECĂTORIA
Condiţiile reglementate de Legea nr. 193/2000 pentru determinarea unei clauze ca

abuzive, sunt îndeplinite în prezenta speţă, după cum urmează:
a) art. 8 punctul 2 din contractul de leasing nu a fost o clauză direct negociată, fiind o
condiţie standard, preformulată de către finanţator în cuprinsul contractului de leasing în
discuţie; având în vedere specificul activităţii pârâtei (societate de leasing), este prezumat că
aceasta nu a negociat direct clauzele contractuale cu consumatorul, oferind spre semnare un set
de clauze standard, ce nu suportă modificare din punct de vedere al conţinutului; în contractul de
leasing nu se menţionează faptul că ar fi existat o negociere cu privire la conţinutul acestuia.
b) clauza în discuţie creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece, în ipoteza
rezilierii contractului din culpa sa, ar fi obligat la plata unor sume disproporţionat de mari în
cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de
profesionist, care în prezenta cauză, nu există; un calcul simplu, faţă de valoarea de capital
finanţată de pârâtă, scoate la iveală faptul că finanţatorul are un câştig de cel puţin 13.000 euro în
ipoteza rezilierii contractului la acest moment (situaţie pe care o urmăreşte în mod voit având în
vedere corespondenţa în care a precizat expres acest aspect), dar pârâta urmăreşte în mod nelegal
obţinerea unei indemnizaţii de reziliere de 25% din valoarea de intrare a bunului, în condiţiile în
care aceasta este o clauză care generează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor din contract.
Criticile pe care le aduce clauzei inserate la art. 8 punctul 2 din contractul de leasing nr.
1x/03.06.2008 sunt susţinute de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât lista cuprinzând clauzele
considerate ca fiind abuzive prevede cu titlu de exemplu la alin. 1, literele i şi r, clauze care:
(i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
(r) permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării
sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în
sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;"
c) clauza în discuţie permite pârâtei obţinerea unor sume de bani, în cazul neexecutării
sau finalizării contractului de către utilizator, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă
echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.
Pârâta şi-a încălcat obligaţiile contractuale (a perceput sume de bani care nu îi erau
datorate) şi a refuzat până în prezent semnarea unui act adiţional (contrar art. 11.1 din contract şi
încălcând dispoziţiile art. 6 din OG nr. 51/1997), dar nu are niciun remediu contractual la
îndemână iar contractul nu prevede o compensaţie echivalentă în cazul în care finanţatorul
percepe sume de bani cu titlu de rate de leasing, fără a fi comunicat în prealabil utilizatorului
cum se determină aceste sume şi ce reprezintă, invocând totodată dispoziţiile art. 15 din OG nr.
51/1997.
În probaţiune a solicitat înscrisuri, depunând în acest sens op serie de înscrisuri.

JUDECĂTORIA
Cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform
art. 29 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013.
II. Întâmpinarea
În data de 13.01.2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii
de chemare în judecată.
În esenţă, pârâta a invocat următoarele:
Motive subiective care conduc la respingerea acţiunii:
Reclamantul a menţinut relaţia contractuală începând cu anul 2008, când bunul era la o
valoare maximă pe piaţa liberă, chiar în creştere, împrejurare urmărita de cei care făceau achiziţii
imobiliare. Furnizorul bunului a fost ales în mod independent de către reclamant, iar în prezent
acesta încearcă, pe cale judecătoreasca, să evite suportarea oricărei pierderi. Reclamantul a
preluat contractul şi imobilul prin cesiune de la o persoana identificată în mod independent, iar
înainte de semnarea contractului a cunoscut în detaliu clauzele contractuale negociate.
Decizia de a intra în relaţii de creditare şi comerciale cu reclamantul şi fidejusorul său a
avut la baza următoarele:
- calitatea acestuia de profesionist, specialist juridic, director departament juridic la o
societatea cu obiect de activitate identic cu al paratei (Romexterra Leasing) - avocat
suspendat;
- veniturile obţinute de către reclamant din profesia de director juridic-avocat;
- prezentarea unui garant contractual în persoana fratelui debitorului în calitate de
fidejusor, ce deţine calitatea de avocat;
- veniturile obţinute de către fidejusor, din calitatea de avocat.
Contractul de leasing a fost verificat de doi specialişti în drept, respectiv avocat şi jurist -
reclamantul si fidejusorul, apreciind, în mod real si obiectiv, că cei doi semnatari M au urmărit în
mod intenţionat semnarea şi menţinerea unor astfel de clauze, pentru a lasă pentru viitor, în
funcţie de evoluţia valorii proprietăţilor imobiliare, motive de contestare, câtă vreme semnatarii
săi nu aveau studii juridice.
Reclamantul încearcă să-şi creeze un avantaj din invocarea dreptului de protecţie a
consumatorului, care nu face distincţie după calitatea persoanei, însă în concret trebuie analizată
adevărata relaţie contractuală, intenţia părţilor, ţinându-se cont de calitatea de specialişti
practicanţi în drept, şi mai mult, aceea de director juridic la o societate de leasing financiar.
În prezent, prin "desistarea" voluntară solicitată de către reclamant, se află în postura de a
marca pierderea asupra valorii bunului, cauzată în mod exclusiv de către acesta.
Motive obiective care conduc la respingerea acţiunii:
În prezent contractul este reziliat, dar a respectat dreptul reclamantului de consumator şi a
actualizat dobânda contractuală conform solicitărilor sale, restituindu-i în cursul anului 2013
suma de 65.170,37 lei. După ce a primit banii, cu rea-credinţă, a solicitat "restituirea bunului", ca
şi cum ar fi o societate de închirieri, dar natura contractului este aceea de leasing financiar şi nu
de închiriere, iar contractul nu prevede posibilitatea "desistării folosinţei".

JUDECĂTORIA
"Echilibrul contractual" actual este imposibil de a se realiza, deoarece nu mai există

contractul, urmărindu-se practic desfiinţarea unei clauze deja câştigată relaţiei contractuale
anterioare.
Acordul de voinţă şi negocierile anterioare dintre părţi au fost însumate în scris, în baza
contractului, menţionându-se expres acest fapt, în cadrul art. 11.6 din contract, Condiţii generale.
Acordul de voinţă şi negocierile verbale au fost înlocuite de contract, în sensul cuprinderii
acestora în forma scrisă, "ad probationem", dovedind astfel că a negociat aceste clauze.
Nu sunt incidente dispoziţiile Legii 193/2000, art. 4 şi ale alin. 1, lit. i) si r) din anexa cu
lista exemplificativă a clauzelor abuzive deoarece reclamantul nu a făcut dovada disproporţiei
între pierderea suferită de bancă prin nevânzarea bunului imobil în condiţiile contractate,
achiziţionat la un preţ maxim în 2008, şi daunele de 25% din valoarea de intrare.
Litera r) din listă nu este aplicabilă deoarece a dat curs solicitării reclamantului de a-i
finanţa un astfel de bun, fiind încredinţată în baza documentaţiei depuse şi a veniturilor obţinute
(avocați/juriști) că va duce contractul la bun sfârşit, clauza a fost negociată direct cu
consumatorul şi nu ar fi produs efecte dacă în situaţia finalizării contractului conform celor
asumate de către parţi. Pe lângă eventualul preţ al contractului (dobânda de finanţare), a pierdut
şi din preţul de achiziţie al bunului.
Nu există prezumţia conform căreia nu a negociat clauzele, iar reclamantul nu a făcut
dovada că în cei 5 ani de contract a dorit ori solicitat modificarea clauzei atacate, fapt ce
dovedeşte în mod categoric că a înţeles clauza, a acceptat-o şi a dorit-o menţinută în contract. A
avut 5 ani posibilitatea remedierii ori modificării clauzei, deşi efectele acesteia ţineau în mod
exclusiv de atitudinea reclamantului.
Reclamantul şi fidejusorul au acţionat cel puţin de pe o poziţie egală cu subscrisa în
materie juridică, iar clauza este redactata în mod clar şi inteligibil, iar condiţiile generale ale
contractului nu sunt reprezentate de un tipizat, anexă la contract, ci reprezintă un document
acceptat şi semnat de către semnatari, personalizat cu nr. contractual, nume şi semnătură, pe
fiecare pagină, nerezultând de nicăieri că s-a aderat pur şi simplu la acesta, prin semnarea
condiţiilor specifice.
În probaţiune a solicitat înscrisuri şi interogatoriul reclamantului, depunând totodată o
serie de înscrisuri.
III. Răspunsul la întâmpinare
În data de 13.02.2014, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin intermediul
căruia a precizat următoarele:
Nu există niciun text de lege care să lipsească persoanele cu pregătire juridică de
specialitate de protecţia acordată de lege consumatorilor, iar această susţinere are, în plus, un
caracter profund discriminatoriu.
Totodată, este irelevantă pregătirea profesională a reprezentanţilor pârâtei, din moment ce
contractul semnat este unul standard pus la dispoziţie de societatea de leasing. De altfel, asupra
acestor motive invocate de pârâtă, Judecătoria Sector 2 a stabilit prin sentinţa nr. x/23.10.2013,

JUDECĂTORIA
pronunţată în dosarul nr. x/300/2013, că apărarea pârâtei legată de calitatea de specialişti în drept
a utilizatorului şi fidejusorului este apreciată drept neîntemeiată, neexistând nicio dispoziţie
legală care să prevadă exceptarea persoanelor care au cunoştinţe juridice de la regimul de
protecţie al consumatorilor instituit de legiuitori. Această hotărâre a dobândit caracter definitiv şi
irevocabil, prin urmare constatarea şi analiza instanţei de ordonanţă preşedinţială au intrat în
putere de lucru judecat, cel puţin cu privire la menţiunile conform cărora nu se poate susţine că
Legea 193/2000 nu este aplicabilă juriştilor.
Clauzele din cuprinsul contractului de leasing nu au fost negociate de părţi, utilizatorul şi
fidejusorul fiind nevoiţi să le accepte în forma standard prezentată de pârâtă. În acest sens a
anexat contracte de leasing pe care pârâta le-a încheiat cu alte persoane, contracte ce conţin
clauze identice cu cele din cuprinsul contractului încheiat între părţile din prezenta cauză,
dovedind astfel, atât susţinerile referitoare la clauzele standard din cuprinsul contractului de
leasing, cât şi la lipsa desfăşurării negocierilor înainte de încheierea contractului.
În ipoteza în care clauza criticată ar fi menţinută, deşi prejudiciul finanţatorului este
inexistent, subsemnatul, pe lângă obligaţia predării bunului ce face obiect al contractului (ceea ce
deja am făcut începând cu luna iunie a anului 2013) ar avea şi obligaţia să achite o indemnizaţie
de 25.000 € ca efect al rezilieri, astfel că finanţatorul urmăreşte perceperea abuzivă a unei
indemnizaţii de reziliere pe care nu o datorează şi faţă de o pagubă a acestuia ce nu există,
încălcându-se, astfel, principiul răspunderii civile contractuale conform căruia această
răspundere este menită a acoperi o pagubă efectiva şi nu a asigura un câştig.
IV. Aspecte procesuale
La termenul de judecată din data de 16.04.2014, în temeiul art. 258 alin. 1 C.proc.civ.,
instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă şi proba cu interogatoriul
reclamantului, iar la termenul de judecată din data de 11.06.2014 a fost administrată proba cu
interogatoriul reclamantului.
Analizând materialul probator administrat în cauză, prin prisma motivelor
formulate, a dovezilor existente la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de
judecată reţine următoarele:
În fapt, între reclamantul MDC, în calitate de utilizator, MRC, în calitate de fidejusor şi
pârâta SC NBG L IFN SA (fostă SC E L IFN SA), în calitate de finanţator, a fost încheiat
contractul de leasing financiar nr. x/03.06.2008 (citat în continuare contract), prin care s-au
stabilit termenii şi condiţiile în care finanţatorul va transmite utilizatorului dreptul de folosinţă şi
posesia asupra imobilului situat în Otopeni, în schimbul unor rate de leasing, durata contractuală
fiind de 22.08.2007-24.09.2022.
Între părţi a existat o corespondenţă cu privire la derularea relaţiei contractuale, în urma
căreia, pe de o parte pârâta a procedat la restituirea către reclamant a sumei de 65.170,37 lei
(aspect confirmat de ambele părţi), reprezentând contravaloare dobândă calculată şi percepută în
mod eronat de către pârâtă, iar pe de altă parte reclamantul a procedat la restituirea imobilului ce
a făcut obiectul contractului.

JUDECĂTORIA
Din procesul verbal încheiat în data de 12.11.2013 rezultă că pârâta a preluat în posesie
imobilul ce a făcut obiectul contractului.
De asemenea, se reţine că reclamantul a încercat soluţionarea diferendului pe calea
medierii, fără succes însă.
În drept - Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere că încheierea contractului de leasing a avut loc anterior datei de 1
octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre
părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art. 6 alin. 2 din Codul civil din
2009 şi art. 3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.
Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii
nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
(citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.
1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de
comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract
încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea
nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 305/18.04.2008, potrivit principiului
tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de
nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).
De asemenea, instanţa reţine caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi,
raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea
litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori
trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a
adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod
evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu
încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în
conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele
încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze
abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile
principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.
Totodată, conform art. 1 alin. 1 din OG nr. 51/1997, operaţiunile de leasing sunt acelea
prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei
de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba
natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 6 alin. 1 din OG nr. 51/1997, contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe
lângă părţile contractante, cel puţin următoarele elemente: clauza privind definirea contractului
de leasing ca leasing financiar sau operaţional; denumirea bunului care face obiectul contractului
de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de
leasing şi data exactă de plată a acestora;perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing, iar contractul
de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele antemenţionate, următoarele:
valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;
valoarea avansului; rata de leasing, părţile putând conveni şi alte clauze.
În completare, art. 7 alin. 1 pct. 7 din Codul fiscal statuează că este contract de leasing
financiar orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; contractul de
leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul
leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; utilizatorul are opţiunea de a
cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente
este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata
contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în
procente; perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a
bunului care face obiectul leasing; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de leasing,
mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului.
Prin raportare la textele legale antemenţionate şi luând în considerare dispoziţiile din
contract rezultă fără echivoc faptul că părţile au încheiat un contract de leasing financiar,
contract special ce este guvernat de OG nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile
de leasing, derogatoriu de la dreptul comun în materie de convenţii, recte Codul civil, potrivit
principiului specialia generalibus derogant, dar care se completează cu acesta, în măsura în care
reglementarea specială nu este îndestulătoare.
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca
statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării
unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în
care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe:
1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus
directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă,
necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este
invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster.
Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74

JUDECĂTORIA
Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are
calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei
nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzei contractuale şi prin
prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului
intern prin prisma celui al Uniunii Europene, statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-
106/89 Marleasing.
Pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene (în continuare CJUE) a subliniat de, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care
există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie
pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08,
Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanţa naţională este
obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom
Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .
În opinia CJUE, posibilitatea instanţei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei
clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din
Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligaţii pentru un
consumator individual, cât şi pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7
din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care
contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu
consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C-473/00, Rec., p. I-10875, punctul
32). Dreptul astfel recunoscut instanţei a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecţie
efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu îşi
cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie
2002, Cofidis (C-473/00, Rec., p. I-10875, punctul 33).
Cerinţele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:
Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, o clauză contractuală
fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da
posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate
sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului
respectiv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii
contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului
principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte,
nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze
sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

JUDECĂTORIA
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor
contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude
aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală
a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un
comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul,
este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi
consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale
clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al
clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau
remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe
de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un
consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce
priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la
adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o
influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza
Claro, C 168/05, Rec., p. I 10421, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C
243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom
Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).
Aşadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi
contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea
sunt clar şi inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al
unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt
rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul
propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie
fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea
contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile
generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi,
o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte
(adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate
într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor
care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure
părţi contractante.

JUDECĂTORIA
Convenţia de leasing în discuţie, încheiată între părţi, are caracterul unui contract
standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile
generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamant, partea contractantă
aflată în nevoia obţinerii unei finanţări, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele
financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate
economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite,
stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi
potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul
manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar
manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o
contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima
oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau
mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a citi
condiţiile contractuale oferite, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv
conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei
clauze din iniţiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni
decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate,
deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Nu există identitate între caracterul special al condiţiilor convenţiei şi caracterul negociat
al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”specifice” doar ca urmare a faptului că acestea
cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi categorie (numele
utilizatorului, suma finanţată de pârâtă, durata contractuală, etc.). De altfel, faptul că reclamantul
a acceptat să semneze convenţia în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunţat la
dreptul de a solicita anularea clauzelor, neavând relevanţă faptul că a fost încheiat contractul
acum 5 ani de zile.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de
adeziune al contractului şi, deci, caracterul nenegociat al clauzei contestate de reclamant, fiind
îndeplinită aşadar prima condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze
contractuale.
Împrejurarea că în art. 11.6 din contract s-a stipulat că părţile declară că prezentul
contract cuprinde acordul lor de voinţă şi înlocuieşte toate negocierile, înţelegerile şi declaraţiile
anterioare nu este de natură a schimba concluzia instanţei, deoarece şi această clauză este
standard, preformulată, aspect ce rezultă din cele trei convenţii depuse cu titlu de exemplu de
către reclamant.
Apărarea pârâtei în sensul că reclamantul este un profesionist (specialist juridic, la
momentul încheierii contractului fiind director departament juridic la o societate cu obiect de
activitate identic cu al său - R L - avocat suspendat), iar contractul de leasing a fost verificat de
doi specialişti în drept, respectiv avocat şi jurist - reclamantul si fidejusorul, apreciindu-se, în

JUDECĂTORIA
mod real si obiectiv, că cei doi semnatari M au urmărit în mod intenţionat semnarea şi
menţinerea unor astfel de clauze, pentru a lasă pentru viitor, în funcţie de evoluţia valorii
proprietăţilor imobiliare, motive de contestare, câtă vreme semnatarii săi nu aveau studii juridice
este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
Totodată, este neîntemeiată alegaţia reclamantului referitoare la faptul că asupra acestor
motive invocate de pârâtă, Judecătoria Sector 2 a stabilit prin sentinţa nr. x/23.10.2013,
pronunţată în dosarul nr. x/300/2013, că apărarea pârâtei legată de calitatea de specialişti în drept
a utilizatorului şi fidejusorului este apreciată drept neîntemeiată, iar această hotărâre a dobândit
caracter definitiv şi irevocabil, prin urmare constatarea şi analiza instanţei de ordonanţă
preşedinţială au intrat în putere de lucru judecat, cel puţin cu privire la menţiunile conform
cărora nu se poate susţine că Legea 193/2000 nu este aplicabilă juriştilor, întrucât textul art. 1001
C.proc.civ. este de o claritate exemplară, în sensul că ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de
lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului (atât sub aspect pozitiv, cât şi sub aspect
negativ). Aşadar, prezenta instanţă nu este ţinută în nici un fel de constatările efectuate de către
instanţa din cadrul ordonanţei preşedinţiale.
Cu toate acestea, instanţa apreciază că împrejurarea că un consumator este practician în
domeniul dreptului nu îl exclude de la protecţia oferită de lege consumatorilor în genere, câtă
vreme cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sunt confirmate în situaţia de speţă.
Concluzia instanţei se întemeiază pe dispoziţiile art. 4 alin. 5 din Legea, pe argumentul de
interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici
interpretul nu trebuie să distingă), cât şi pe raţiunea avută în vedere de legiuitor cu prilejul
adoptării unei legislaţii de proteguire a intereselor consumatorilor, recte lipsa posibilităţii de
negociere directă a consumatorului cu prilejul încheierii unui contract standard preformulat şi
crearea, printr-o atare modalitate de formare a acordului de voinţă, a unei poziţii net defavorabile
consumatorului aflat în nevoie de acordare a unor sume de bani cu titlu finanţare, de natură a
crea un dezechilibru semnificativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe, în detrimentul
consumatorului, fie el şi profesionist în domeniul dreptului.
În acest context, pregătirea temeinică în domeniul dreptului care ar caracteriza un
consumator determinat nu ar constitui un remediu eficient pentru dezechilibrul menţionat.
Clauza contractuală criticată de reclamant:
Art. 8 pct. 2 din contract prevede că, în cazul producerii vreunuia dintre cazurile de
neîndeplinire a obligaţiilor contractuale prevăzute mai sus la art. 7, precum şi în cazul în care
utilizatorul nu îşi îndeplineşte vreuna dintre obligaţiile asumate prin prezentul contract,
finanţatorul are, printre altele, dreptul să considere contractul desfiinţat de drept, fără a mai fi
necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, situaţie în care utilizatorul
are obligaţia să plătească finanţatorului ratele de leasing scadente şi neachitate până în acel
moment, inclusiv penalităţile aferente, şi o indemnizaţie de reziliere care devină exigibilă
imediat prin efectul rezilierii, compusă din costurile reposesiei, costurile aducerii bunului în stare
normală de funcţionare conform prescripţiilor producătorului şi daune interese reprezentând

JUDECĂTORIA
25 % din valoarea de intrare a bunului, utilizatorul datorând de asemenea TVA şi orice alte
costuri aferente încetării contractului, prevăzute la art. 9.2 şi 11.1.
Cererea de chemare în judecată nu priveşte în integralitate clauza art. 8 pct. 2 din
contract, ci doar dispoziţia privind daunele interese reprezentând 25 % din valoarea de intrare a
bunului.
În anexa la Lege este prevăzută o listă cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive,
relevanţă în speţă având următoarele:
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
r) permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul
neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa
compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de
către profesionist.
În speţă instanţa, clauza contractuală contestată nu se referă la obiectul sau la preţul
contractului, aspect necontestat de către pârâtă, fiind îndeplinită şi această condiţie pentru
constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.
Ultima condiţie este cea privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, condiţie de asemenea
îndeplinită în cauză.
Sub acest aspect, trebuie menţionat în primul rând că nu prezintă relevanţă în speţă faptul
că pârâta a perceput şi calculat în mod eronat dobânda contractuală, iar ulterior a remis
reclamantului suma de 65.170,37 lei, această chestiune nefăcând obiectul analizei instanţei.
Astfel, se reţine că daunele-interese ce ar putea fi solicitate de către pârâtă în cazul
rezilierii contractului sunt de 25% din valoarea de intrare a bunului (99.000 euro), respectiv
24.750 euro, fără absolut nicio diferenţiere cu privire la momentul în care intervine rezilierea
contractului, suma achitată de utilizator anterior acestui moment, respectiv prejudiciul concret şi
efectiv suferit de profesionist.
Or, este evident că această lipsă totală de adaptare a daunelor interese vine în contradicţie
flagrantă cu justul echilibru ce trebuie să caracterizeze contractul, echilibru care a fost rupt de
către profesionist (pârâta din prezenta), în detrimentul reclamantului consumator. De
exemplu, mai avantajos pentru finanţator este ca utilizatorul, după ce şi-a executat integral şi la
timp obligaţiile contractule, mai având de executat să spunem 1/3 din contract, să nu mai fie în
măsură să ducă la bun sfârşit contractul, situaţie în care finanţatorul rămâne cu ratele achitate,
preia bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing şi mai obţine şi daune interese de 25% din
valoarea de intrare a bunului.
În atare condiţii, instanţa apreciază că această clauză obligă consumatorul la plata unei
sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta,
comparativ cu pagubele suferite efectiv de profesionist, contrar cerinţelor bunei credinţe.

JUDECĂTORIA
Pe de altă parte, clauza analizată permite pârâtei să obţină o anumită sumă de bani de la
reclamantul consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din
urmă, fără însă ca în contract să existe o clauză asemănătoare şi pentru reclamant, în cazul
neexecutării contractului de către finanţator.
Compatibilitatea anulării clauzei constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din
Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, dreptul la proprietate privată şi libertatea economică:
Noţiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este condiţionată
de existenţa unei baze legale interne a creanţei pretinse, iar speranţa de realizare a unei creanţe
trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază
legală şi legitimă pentru a solicita protecţia sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi
contractuale.
Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfăşurării unei activităţi economice,
consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru
un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea
dreptului de proprietate şi desfăşurarea unei activităţi comerciale trebuie făcute cu respectarea
cadrului normativ incident.
Sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze
contractuale:
Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate […] prin
intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar
sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor
juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
Instanţa apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale
consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor
de a abuza de poziţia dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar
sancţiunea prevăzută de art. 6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii este nulitatea absolută.
În consecinţă, având în vedere caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de
leasing financiar nr. x/03.06.2008 la art. 8 pct. 2 din Condiţiile Generale ale contractului, în ceea
ce priveşte daunele interese reprezentând 25% din valoarea de intrare a bunului, în temeiul art. 6
din Lege, instanţa va declara nulitatea absolută a acestei clauze.
Totodată, CJUE a statuat că articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat
în sensul că permite instanței naționale, în cazul în care constată existența unei clauze abuzive
într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să modifice
conținutul respectivei clauze în loc să se limiteze numai la a stabili că aceasta nu se aplică în ceea
ce privește consumatorul în cauză, sens în care instanțele naționale au numai obligația de a
exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte

JUDECĂTORIA
obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul

acesteia (a se vedea hotărârea din 14.06.2012 pronunţată în C-618/10).
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite cererea şi
va constata caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de leasing financiar nr.
x/03.06.2008 la art. 8 pct. 2 din Condiţiile Generale ale contractului, în ceea ce priveşte daunele
interese reprezentând 25% din valoarea de intrare a bunului, urmând a declara nulitatea absolută
a clauzei menţionate anterior.
2. Contract de credit. Comision de acordare. Comision de administrare.

Lipsă caracter abuziv
Reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte anterior încheierii contractului faptul că,
în măsura în care vor să contracteze cu pârâta, au obligaţia de a achita un comision de
acordare a creditului. Acest comision de acordare a fost clar determinat, prin menţionarea cotei
procentuale de 2,5% din valoarea creditului, neexistând absolut nicio neclaritate sub acest
aspect. Clauza a fost redactată în mod inteligibil şi s-a menţionat că acest comision este datorat
pentru acordarea creditului.
Chiar dacă se reţine că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanţii, clauza reglementând
comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este
perceput (administrarea lunară a creditului), cât şi a procentului aplicabil (0,15% din valoarea
soldului creditului), a formulei de calcul şi a datelor la care este calculat şi perceput (se
calculează şi se încasează lunar, la fiecare dată scadentă, odată cu rata de credit).
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 31.03.2015, reclamanţii SLA şi
TM au chemat în judecată pe pârâta GB SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va
pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a clauzelor 3.1.5 lit. b) din condiţiile generale şi 10 din
condiţiile speciale ale Contractului de credit de consum nr. x/26.02.2009 (data corectă
26.02.2010) şi să oblige pârâta la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, la care
se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume şi până la achitarea debitului
de către pârâtă;
- să constate nulitatea absolută a clauzelor 3.1.5 lit. c) din condiţiile generale şi 11 din
condiţiile speciale ale Contractului de credit de consum nr. x/26.02.2009 (data corectă
26.02.2010) şi să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision lunar de
administrare, de la data semnării contractului şi până la achitarea integrală a debitului, la care se

JUDECĂTORIA
adaugă plata dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume şi până la achitarea
debitului de către pârâtă;
- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Au calitatea de împrumutat/garant ipotecar, respectiv garant fidejusor/garant ipotecar,
dobândita in baza Contractului de credit de consum nr. x/ 26.02.2009.
Potrivit art. 4 alin (1) si alin (2) din Legea nr. 193/2000, „o clauza contractuala care nu a
fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăşi sau împreuna
cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-
credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor”, “o clauza
contractuala fiind considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost
stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele
standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa
produsului sau serviciului respectiv.”
De asemenea art. 4, alin. (3) din Legea nr. 193/2000, stabileşte faptul ca anumite aspecte
ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu
exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare
globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Daca
un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulată a fost negociata direct cu consumatorul,
este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In plus, art. 1 alin (1) din Legea nr. 193/2000, prevede ca “De asemenea, art.1 alin.(1) din
Legea nr.193/2000 prevede că ”orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc,
pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.
Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată
abuzivă dacă întruneşte doua condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează
un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului
şi contrar bunei-credinţe.
Contractul de credit de consum încheiat de între părţi are caracterul unui contract standard
preformulat, în sensul art.4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, deoarece întruneşte toate trăsăturile
generale ale unui contract de adeziune anterior menţionate: între reclamanţi - părţi contractante
aflate în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâta – parte contractantă deţinând resursele
potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanţii; clauzele contractuale sunt rezultatul
manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, noi doar
manifestându-ne voinţa de a încheia convenţia.

JUDECĂTORIA

mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege”
moneda creditului, de a citi (studia şi analiza) condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică
ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condiţiilor convenţiei de credit şi
caracterul negociat al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a
faptului că acestea cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi
categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul
dobânzilor şi al comisioanelor etc.), faptul că reclamanţii au acceptat să semneze contractul în
condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Clauzele 3.1.5 lit. b) din condiţiile generale si 10 din condiţiile speciale ale Contractului,
care priveşte „comisionul de acordare” nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menţionare a
valorii acestui comision, fără ca reclamanţii să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care
determină perceperea acestuia, iar instanţa, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în
eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar şi neechivoc.
Exigenţele bunei – credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte
încă de la încheierea actului juridic, motivaţia pentru care acest comision este perceput pentru ca
o parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, şi deci
nejustificat, a celeilalte părţi.
Comisionul de acordare nu a fost negociat între părţi; negocierea nu se rezumă la „luarea
la cunoştinţă” a existenţei comisionului.
Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile
părţilor, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata
unei importante sume de bani (2,5 % din valoarea totala a creditului).
Prevederea contractuală care stabileşte comisionul de acordare contravine bunei-credinţe,
în condiţiile în care pârâta a perceput 2,5 % din valoarea totala a creditului pentru motive
necunoscute de reclamanţi. De asemenea, buna-credință presupune faptul ca niciuna dintre părţi
nu urmăreşte sa obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea
contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor
reciproce.
Per a contrario, reaua-credință intervine ori de cate ori un comerciant, profitând de
absenta unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmărind
protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit fata de drepturile celeilalte părţi
(consumatorul).
În cauză pârâta a inserat in contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile
art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie sa conţină clauze

JUDECĂTORIA
clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate), in
condiţiile in care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei
împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce ar înseamnă ca reclamanţii am plătit o
anumita suma de bani, pentru a primi o alta suma de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate
exista o astfel de contraprestaţie.
În cauză, plăţii acestei sume nu îi corespunde nicio acţiune/fapt/contraprestaţie etc. din
partea pârâtei, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului încheiat cu reclamanţii de
credit nu este specificata acţiunea/faptul/contraprestația pârâtei aferente plăţii acestor sume.
Comisionul de acordare era interzis in mod expres de legislaţia in vigoare: Legea nr.
190/1999 art. 15 indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte
consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „In sarcina împrumutatului vor fi
puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii si
garanţii aferente”. Acest comision de acordare nu face parte din aceste costuri, pe de o parte
deoarece nu este specificat in contract de ce este perceput, iar pe de alta parte deoarece a fost
perceput si un “comision de analiza dosar” in cuantum de 50 euro.
Clauzele 3.1.5 lit. c) din condițiile generale si 11 din condițiile speciale ale Contractului,
care vizează „comisionul de administrare” nu sunt clar, neechivoc exprimate; acest comision nu a
fost negociat între părţi; perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru
între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului; prevederea contractuală care
stabileşte comisionul de administrare contravine bunei-credinţe, în condiţiile în care pârâta a
perceput 0,15%, aplicat la soldul creditului, pentru motive necunoscute de reclamanţilor; s-a
realizat de către parata, obligaţia de informare.
Comisionul de administrare nu poate fi inclus in preţul contractului. Denumirea acestui
comision şi motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicţie cu ideea de preţ,
definit ca prestaţie oferită în schimbul transferării proprietăţii asupra bunului. Comisionul de
administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, astfel cum
este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale ii lipseşte caracterul limbajului
clar si inteligibil.
Comisionul de administrare reprezintă o dobânda mascata, un procent foarte important din
rata, dobândă mascata ce creează bănci un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de
celelalte bănci.
Faţă de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul
executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi – sumele achitate de solvens cu titlu de
comision de comision de acordare si de administrare, în vederea stingerii obligaţiilor prevăzute de
clauzele menționate, inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea
contractuală anulată apare ca şi când nici nu ar fi existat si reaua – credinţă, reclamanţii au
solicitat obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite in contul comisionului de acordare

JUDECĂTORIA
si al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului si pana la zi, sume la care
se aplica dobânda legala raportata la momentul fiecărei plăţi.
Începând de la data efectuării fiecărei plăţi, si nu de la o data ulterioara, consumatorul
suporta pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor in cauza. Mai mult decât atât, in
situația in care împrumutaţii nu plătesc sumelor aferente acestor comisioane, acestora li se aplica
dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadentei anticipate si executarea silita.
In acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparaţia integrala a prejudiciului nu
poate fi restrâns.
În drept, reclamanţii au invocat Legea nr. 193/2000, art. 992 şi urm. din vechiul Cod
civil, art. 998 din vechiul Cod civil, art. 453 C.proc.civ., iar în probaţiune au solicitat înscrisuri.
B. Întâmpinarea
La data de 06.05.2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală, precizând următoarele:
Susţinerile reclamanţilor referitoare la legea 190/1990 trebuie înlăturate, întrucât in speţă
acest act normativ nu este aplicabil, creditul acordat de pârâtă fiind un credit de consum si nu un
credit ipotecar, aşa cum in mod greşit au indicat reclamanţii prin cererea de chemare in judecata.
Prin contractul de credit de consum nr. x26.02.2009, pârâta a acordat reclamanţilor un
credit de consum în valoare de 120.000 euro pe o perioadă de 360 luni, fără garanţii ipotecare.
Pe parcursul derulării contractului de credit, reclamanţii a înregistrat restante la plata
ratelor de credit, motiv pentru care la cererea reclamanţilor pârâta a efectuat mai multe
restructurări.
La data de 19.02.2015 a semnat cu reclamanţii actul adiţional nr. 1 la contractul de credit
prin care am diminuat valoarea comisionului de administrare de la 2,5% la 0,02%
In raport cu dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 193/2000, clauza abuziva este considerata clauza
care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care “prin ea însăşi sau împreună cu alte
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”
Din redactarea textului rezulta ca pentru a fi considerata abuziva, o clauza trebuie sa
îndeplinească cumulativ mai multe condiţii: sa nu fi fost negociata, sa încalce exigentele bunei-
credințe si sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, in
detrimentul consumatorului.
De asemenea, din dispoziţiile art. 4 mai rezulta ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu
se asociază “[...] cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu
produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt
exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”
În accepţiunea legiuitorului (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000), in ceea ce priveşte
dovedirea caracterul negociat al contractului, trebuie sa fie avute in vedere doua aspecte esențiale
si anume: pe de o parte, conduita generala a băncii, cu ocazia demersurilor efectuate in vederea
încheierii/semnării Contractului de credit si anume, in ce măsura profesionistul a oferit

JUDECĂTORIA
consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenta sau modifica conţinutul contractului, pe

de alta parte, propria conduita a consumatorului, respectiv daca acesta a iniţiat/declanșat procesul
de negociere, ulterior primirii informaţiilor cu privire la aspectele esențiale ale Contractului
(valoarea creditului, durata contractuala, nivelul dobânzii si al comisioanelor etc.) sau, din contra,
fiind mulțumit de propunerea băncii, a semnat acordul juridic, in forma prezentata de aceasta.
În cauză nu este vorba de un contract de adeziune, ci de un acord juridic ale cărui clauze
contractuale au fost preformulate, însa, existenta acestor clauze preformulate nu echivalează cu
încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenta natura si conţinutul
prevederilor contractuale.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 193/2000, în cazul contractelor stand preformulate,
profesionistul are obligaţia sa remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din
contractul pe care îl propune” (subl. ns. Banca).
Procesul de negociere este unul complex si presupune implicarea activa a consumatorului
pentru a obţine o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare care presupune o
informare activa si o diligenta in ceea ce priveşte protejarea propriilor interese. Altfel spus, este
mai mult decât evident ca o banca: nu poate obliga un consumator sa se implice in procesul de
negociere; nu poate obliga un consumator sa solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze
contractuale, ori sa ceara reducerea costurilor pe care le are de suportat pe întreaga durata
contractuala, pana la rambursarea, in totalitate, a creditului.
Prin urmare, conform prevederilor legale, obligaţia băncii este de informare si de
prezentare a informaţiilor solicitate de părţi, nu si acela de educare a consumatorilor cu privire la
motivul perceperii anumitor comisioane, a mecanismelor economico-financiare care stau la baza
acestora.
În cauză pârâta a răsturnat prezumţia de ne-negociere a contractelor si a dovedit faptul ca
a oferit reclamanţilor posibilitatea de a influenta conţinutul clauzelor contractuale, împrejurare
care rezulta chiar din probele depuse la dosar.
Din conţinutul contractului de credit rezulta din chiar ultimul paragraf, ca reclamanţii au
citit, au înţeles, ca s-au purtat negocieri si ca respectivul contact aşa cum a fost semnat, este
rezultatul negocierii directe dintre părţi. Or, așa cum a reținut si Înalta Curte de Casație - Secția a
II a Civila, prin Decizia nr.12/17.01.2012, conținutul unei astfel de clauze presupune o reala
negociere a contractului care exclude abuzul de drept al părţii determinante in pretinsul raport de
adeziune creat..
Buna-credință contractuală este prezumata de lege prin art. 970 C.civ, având o
aplicabilitate generala, in timp ce reaua-credință, daca există, ar trebui dovedită de reclamant.
În speţă, reclamanţii fac mai multe supoziţii privind comisioanele: ca banca nu ar
desfășura activităţi care să justifice perceperea acestor comisioane, că ar aduce băncii “venituri
nejustificate”, ca ar fi “ilegale”. Niciuna din aceste consideraţii nu pot fi reținute pentru a
demonstra un așa-zis dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile celor doua părţi
rezultate din contractul de credit in discuție.

JUDECĂTORIA
Clauzele privind comisionul de acordare/administrare credit sunt clare si fără echivoc,

înţelegerea acestora nenecesitând cunoştinţe de specialitate, nefiind încălcate prevederile art. 4
din Legea nr. 193/2000.
Reclamanţii nu a invocat împrejurarea ca nu ar fi înţeles clauzele contractuale in discuţie.
Or, una din condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească o clauza pentru a fi considerata abuziva
este aceea ce a fi de neînţeles pentru consumatorul mediu.
Reclamanta face parte din categoria consumatorului peste medie fiind angajata la …, ceea
ce înlătura orice afirmaţie cu privire la neînțelegerea clauzelor contractuale.
În realitate, comisioanele aplicate creditului sunt o componenta a preţului împrumutului,
alături de dobândă, iar prin prezenta acțiune reclamanții urmăresc să micșoreze prețul
împrumutului pe care l-a contractat, considerându-l “abuziv”. Cu toate acestea, aprecierea
caracterului abuziv al clauzelor – spune Legea 193/2000 - nu poate privi caracterul adecvat al
prețului fata de serviciile prestate, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj
clar si inteligibil. Cu privire la limbajul utilizat, acesta îndeplinește criteriile, astfel încât acțiunea
reclamantei nu poate fi primita, întrucât evaluează natura abuziva a clauzelor in raport cu prețul
contractului, comisioanele.
La data de 19.02.2015 reclamanta a semnat cu pârâta un act adiţional prin care s-a
diminuat valoarea comisionului de administrare, prin semnarea actului adiţional la data de
19.02.2015 reclamanţii au înţeles sa accepte toate clauzele contractuale si in mod expres pe cele
privind comisionul de administrare.
Comisionul de acordare şi administrare reprezintă prețul unui serviciu prestat de bancă şi
nu prețul împrumutului așa cum greșit au arătat reclamanții.
Preţul împrumutului îl reprezintă dobânda care poate fi perceputa in conformitate cu art.
art. 1587 din vechiul Cod civil, in vigoare la data acordării creditului.
In ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de banca pentru acordarea creditului, aceasta are
in vedere etapa preliminara de informare si de analiza a bonităţii consumatorului.
Detalierea activităţilor interne pentru care banca percepe aceste comisioane nu reprezintă
un element esențial, cat timp normele in vigoare reglementau detaliat modalitatea de organizare
interna si activităţile pe care banca le desfășoară pentru si in scopul creditării si, de asemenea, cat
timp nu exista nici o obligație legala a băncii de a introduce o definiție a acestora in contractul de
credit, in raport cu prevederile Legii 289/2004, care reglementau conținutul obligatoriu al
contractului de credit la data acordării creditului in speță. Mai mult decât atât, costul pe care
comerciantul îl stabilește pentru produsele si serviciile sale este la libera sa apreciere, caci legea
nu recunoaște consumatorului dreptul de a fi informat despre criteriile si calculele pe care
comerciantul le-a avut in vedere când a stabilit prețul creditului pe care îl oferă, ci despre
elementele de cost care intra in prețul împrumutului (Legea 289/2004).
Contractul de credit la art. 3 pct. 3.1.5 lit. c) din condiţiile generale se prevede:
“Comisionul lunar de administrare credit este aplicat la soldul creditului, plătibil la fiecare data a
scadentei si prin urmare considerentele referitoare la “imposibilitatea consumatorului de a

JUDECĂTORIA
anticipa o anumita situaţie” ori “caracterul permanent” sau nu al acestui comision sunt departe de
realitate si reprezintă o interpretare forţată a situației.
Având in vedere ca prin anexa 1 la contractul de credit - Comisioane si taxe aferente
contului curent persoane fizice s-a stabilit ca reclamanţilor nu li se percepe comision de
administrare a contului curent, banca este îndreptăţită sa perceapă comisionul de administrare
credit.
Prin anexa 1 la contractul de credit reclamanţii au fost informaţi cu privire la preţul
contractului anexa care a fost pusa la dispoziţia acestora in aplicarea prevederilor art. 9 3 lit. b) si
d) din OUG 21/1992 in vigoare la data acordării creditului.
Rezultă clar din contractul de credit ca acest comision are caracter permanent (se percepe
lunar) iar modalitatea de aplicare a acestuia este de asemenea in concordanta atât cu prevederile
legale in vigoare la data acordării creditului cat si cu prevederile legale actuale ( OUG 50/2010).
La data la care a fost acordat creditul (26.02.2009), legislația in vigoare nu interzicea
aplicarea unor astfel de comisioane, si mai mult, ulterior acordării creditului aceiaşi legislaţie in
materia protecţiei consumatorului a permis in mod explicit aplicarea comisioanelor cu condiţia
informării consumatorului.
În drept, pârâta a invocat Legea 289/2004, OUG 174/2008, OUG 50/2010, Legea
193/2000, OUG 113/2009, art. 969 din vechiul cod civil (in vigoare la data semnării contractului
de credit).
În fapt, între reclamanta SLA, în calitate de împrumutat/garant ipotecar, TM, în calitate
de garant fidejusor/garant ipotecar, respectiv pârâta GB SA, în calitate de împrumutător, s-a
încheiat contractul de credit de consum nr. x/26.02.2009, având ca obiect acordarea unui credit
în cuantum de 120.000 euro, cu obligaţia rambursării în 360 de luni.
De asemenea, părţile au înţeles să încheie actul adiţional nr. 1/19.02.2015, prin care au
adus anumite modificări la contractul de credit iniţial, stipulându-se, printre altele, faptul că
valoarea comisionului de administrare lunar este 0,02%.
1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor sale
Totodată, este imperios necesar a sublinia că în speţă nu este aplicabilă Legea nr.
190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, invocată de către reclamanţi fără
absolut niciun fundament juridic, dat fiind faptul că părţile au încheiat un contract de credit de

JUDECĂTORIA
consum, iar Legea nr. 190/1999 reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru
investiţii imobiliare.
Instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art. 4 alin. 2
din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma
celui al Uniunii Europene, statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Instanţa apreciază că nu există niciun impediment în ceea ce priveşte interpretarea
textului legii naţionale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la preţul şi la
obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor
nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface
cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de
altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se
referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerinţele de preţ
şi de plată, respectiv produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt
exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
De altfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai
multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu
poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hotărârea
Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii,
Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al
unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579,
punctul 29) .
Totodată, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10, SC VR SA împotriva Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia
Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva
2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să transpună
această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt
prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea le

JUDECĂTORIA
pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al
respectivei măsuri, precum şi că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a
serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziţii de drept naţional prin care
instituţiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
În acelaşi sens, prin hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka
Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reţinut că art. 4 alin. 2 din Directiva
93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un
contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un
consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în
litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de
schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina
instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile
contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație
esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;
– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de
a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb
la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca
cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații
efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este
abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.
Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele
deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi
dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se
obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, ”o clauză
contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele
produsului sau serviciului respectiv.

JUDECĂTORIA

Aşadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, în mod cumulativ,
următoarele condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar
bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar
şi inteligibil exprimate.

JUDECĂTORIA
Convenţia de credit în discuţie, încheiată între părţi, are caracterul unui contract standard
preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale
unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamanţi, părţi contractante aflate în
nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare
necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică;
clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de
pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi
aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de
voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanţii doar manifestându-şi
voinţa de a încheia convenţia.
mai multe contraoferte) şi nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între
mai multe „produse predefinite” şi „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită
destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă
dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a
faptului că reclamanta a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele
prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4
alin. 3 teza a II-a din Lege.
Faptul că reclamanţii au acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de
pârâtă nu înseamnă că au renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte moneda creditului, instanţa nu are absolut niciun
dubiu că reclamanţii au ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să contracteze împrumutul într-o
monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda naţională.
Simpla împrejurare că banca îi pune clientului la dispoziţie mai multe tipuri de contracte
preformulate din care acesta poate alege o variantă sau alta nu înseamnă că împrumutatul poate
modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine, în principiu,
caracterul de adeziune al convenţia de credit analizate, şi deci caracterul nenegociat al clauzelor
contestate de către reclamantă.
Apărarea pârâtei în sensul că reclamanta este o persoană bine informată, lucrând în cadrul
Ministerului Afacerilor Externe, este neîntemeiată şi nu poate fi primită. Împrejurarea că un
consumator are studii superioare nu îl exclude de la protecţia oferită de legea consumatorilor în
genere, câtă vreme cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sunt confirmate în situaţia de speţă.
Concluzia instanţei se întemeiază pe dispoziţiile art. 4 alin. 5 din Lege, pe argumentul de
interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici

JUDECĂTORIA
interpretul nu trebuie să distingă), cât şi pe raţiunea avută în vedere de legiuitor cu prilejul

adoptării unei legislaţii de proteguire a intereselor consumatorilor, recte lipsa posibilităţii de
negociere directă a consumatorului cu prilejul încheierii unui contract standard preformulat şi
crearea, printr-o atare modalitate de formare a acordului de voinţă, a unei poziţii net defavorabile
consumatorului aflat în nevoie de acordare a unor sume de bani cu titlu finanţare, de natură a
crea un dezechilibru semnificativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe, în detrimentul
consumatorului, fie el şi profesionist în domeniul dreptului.
Mai mult decât atât, în hotărârea din 03.09.2015 pronunţată în cauza C-110/14, C vs. VR
SA, CJUE a reţinut că noțiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva
93/13, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în
cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real, iar instanța
națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de
aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de
probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept
„consumator” în sensul directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea Faber,
C-497/13, EU:C:2015:357, punctul 48). Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină
seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face
obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest
bun sau acest serviciu.
Or, activitatea reclamantei nu are absolut nicio legătură cu activitatea de creditare, iar
studiile superioare ale reclamantei nu sunt de natură a o scoate pe aceasta din sfera noţiunii de
„consumator”.
Clauzele contractuale criticate de reclamanţi
1. Prin art. 3.1.5 lit. b din contract şi art. 10 din condiţiile speciale s-a prevăzut că, în
vederea acordării creditului, împrumutatul va plăti comision de acordare credit în
cuantum de 2,5%, calculat asupra sumei creditului.
Referitor la comisionul de acordare a creditului, această clauză este foarte clară şi nu
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
La o banală lecturare a acestei clauze de către orice consumator rezonabil rezultă cu
prisosinţă motivaţia pentru care a fost perceput acest comision, recte acordarea creditului. Banca
a efectuat o prestaţie, ce presupune o serie de activităţi finalizate cu acordarea creditului, astfel că
se justifică perceperea unui comision pentru această prestaţie.
Reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte anterior încheierii contractului faptul că,
în măsura în care vor să contracteze cu pârâta, au obligaţia de a achita un comision de acordare a
creditului. Acest comision de acordare a fost clar determinat, prin menţionarea cotei procentuale
de 2,5% din valoarea creditului, neexistând absolut nicio neclaritate sub acest aspect. Clauza a
fost redactată în mod inteligibil şi s-a menţionat că acest comision este datorat pentru acordarea
creditului.

JUDECĂTORIA
Reclamanţii au contractat în deplină cunoştinţă de cauză cu pârâta, iar pe piaţa financiară

exista o multitudine de oferte, astfel că în momentul în care a ales să contracteze cu pârâta,
reclamanta şi-a asumat fără absolut niciun dubiu obligaţia de a achita un comision de acordare
credit.
Cuantumul comisionului de acordare a fost menţionat în mod expres în condiţiile speciale
ale contractului, nefiind un cost ascuns, ci cunoscut şi acceptat de către reclamantă, iar atitudinea
băncii nu poate fi considerată drept rea-credinţă sau neloială faţă de consumator. Desigur,
valoarea acestui comision este considerabilă, dar alegaţia reclamanţilor privind caracterul abuziv
al clauzei în discuţie este lipsită de orice suport probator, fiind mai degrabă o dorinţă a acestora
de diminuare a costurilor creditului, care însă este contrazisă de realitatea faptică.
Concluzionând, este fără putinţă de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze
2. Prin art. 3.1.5 lit. c din contract şi art. 11 din condiţiile speciale s-a prevăzut că
împrumutatul va plăti un comision lunar de administrare în cuantum de 0,15%,
calculat asupra soldului creditului
În ceea ce priveşte comisionul de administrare, se cuvine a reţine, mai întâi, faptul că
acest comision de administrare se calculează la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea
totală a creditului, ceea ce înseamnă că valoarea sa se diminuează proporţional cu achitarea
debitului.
Chiar dacă se reţine că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanţii, clauza reglementând
comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este
perceput (administrarea lunară a creditului), cât şi a procentului aplicabil (0,15% din valoarea
soldului creditului), a formulei de calcul şi a datelor la care este calculat şi perceput (se
calculează şi se încasează lunar, la fiecare dată scadentă, odată cu rata de credit).
Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres
posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenţionat nu a
validat practica unor instituţii bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar
reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracţie de faptul că acest
comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de alte comisioane.
Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,15%, a fost stabilit prin
raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este
vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.
Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reţinute susţinerile
reclamanţilor, clauza în discuţie nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.
Deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar pe toată durata creditului, se
calculează în raport de valoarea soldului creditului, ne aflăm în prezenţa unei sume ce este
corelată cu valoarea soldului rămas de achitat. Clauza contractuală prin care se stabileşte un

JUDECĂTORIA
comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui

comision relevat în contract. Chiar prin OUG nr. 50/2010 – art. 36 este menţionat comisionul de
administrare ce se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către
creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest
comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
În cauză ar fi existat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, în
măsura în care comisionul plătit lunar s-ar fi raportat la valoarea întregului credit contractat, iar
nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.
Mai mult decât atât, prin actul adiţional nr. 1/19.02.2015 părţile au adus anumite
modificări la contractul de credit iniţial, stipulându-se, printre altele, faptul că valoarea
comisionului de administrare este de 0,02% (f. 74).
Concluzionând, clauzele contractuale contestate nu au caracter abuziv, iar cererea
reclamanţilor este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.
În mod subsecvent, instanţa constată că nu sunt întrunite în cauză condiţiile plăţii
nedatorate potrivit art. 1092 C.civ., întrucât reclamanţii au achitat sumele aferente comisionului
de acordare credit şi comisionului de administrare în vederea executării obligaţiilor contractuale,
nefiind în prezenţa unei plăţi nedatorate, ci a unei plăţi pe deplin datorate, motiv pentru care
cererea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu acest titlu este nefondată şi urmează a fi
respinsă ca atare.
Având în vedere lipsa culpei procesuale a pârâtei în declanşarea prezentului proces, în
condiţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanţa constată că cererea reclamanţilor privind obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.
3. Contract de leasing. Notar public. Lipsă calitate de consumator

Nu are importanţă, din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului, forma
juridică de desfăşurare a unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale, respectiv dacă avem de a face cu o entitate cu personalitate juridică sau cu una fără.
Esenţial este ca actul juridic încheiat să fie în legătură cu activitatea respectivă, iar faptul
încheierii contractului în numele BNP (deşi reclamanta cunoştea şi la acea dată inexistenţa
personalităţii juridice) reprezintă argumentul decisiv în sprijinul ideii că operaţiunea s-a
realizat în legătură cu activitatea profesională a reclamantei şi nu cu cea strict personală.
Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Craiova, BNP Papa Eugenia a solicitat
obligarea pârâtei la plata sumei de 4237,99 lei + 805,22 lei TVA, plătită nedatorat.

JUDECĂTORIA
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 13.09.2004 a încheiat un contract de

leasing cu pârâta şi că la încetarea acestuia, pentru a i se transmite dreptul de proprietate asupra
autoturismului obiect al contractului, a fost obligată să achite suma de 18.139,15 lei, în care sunt
cuprinse şi accize în valoare de 4237,99 lei + 805,22 lei TVA, datorie pe care nu a convenit-o
expres prin contract şi pe care nu a anticipat-o faţă de calculul prezentat iniţial.
A invocat faptul că atât accizele, cât şi TVA, sunt taxe distincte de taxele vamale şi că ele
cad în sarcina persoanei impozabile ca proprietar iniţial al bunului şi ca importator, iar nu în
sarcina utilizatorului.
A mai arătat că transferul acestei obligaţii către un terţ, prin încheierea unei convenţii în
acest scop, încalcă normele imperative, fiind evident că importatorul, care în cauză este şi
finanţator în contractul de leasing, îşi asigură de plano exonerarea de la plata stabilită de lege în
sarcina sa.
A mai precizat că pârâta a omis introducerea accizei în costul total al contractului,
solicitând ulterior şi plata acesteia într-un cuantum pe care dacă reclamanta l-ar fi cunoscut nu ar
mai fi încheiat contractul.
În drept, a invocat art. 969 C.civ.1864, OG nr. 51/1997, iar în probaţiune a solicitat şi
depus înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia
necompetenţei teritoriale, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
A arătat că susţinerile reclamantei, în sensul că nu a avut cunoştinţă la încheierea
contractului de obligaţia de plată a accizelor, sunt nefondate faţă de însuşi conţinutul contractului
în discuţie.
Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
La data de 23.01.2013, reclamanta şi-a modificat cererea, solicitând şi să se constate
nulitatea absolută a clauzei de la punctul 21.10 din contract, cea referitoare la stabilirea
competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtei, invocând Legea nr. 193/2000 şi
jurisprudenţa CJUE.
Pârâta a depus întâmpinare faţă de modificarea cererii, prin care a invocat
inadmisibilitatea cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei atributive de competenţă,
arătând că normele de protecţie a consumatorului nu sunt aplicabile reclamantei, ci doar
persoanelor fizice care acţionează în scopuri aflate în afara activităţii comerciale, industriale, de
producţie, artizanale sau liberale.
Reclamanta a precizat, în scris, ulterior, că înţelege să formuleze cererea de chemare în
judecată în calitate de persoană fizică şi că BNP nu are personalitate juridică. A arătat că a
încheiat contractul în calitate de consumator, fără a acţiona în cadrul activităţii sale notariale, ci
ca simplă persoană fizică, pentru nevoile personale.

JUDECĂTORIA
Între BNP Papa Eugenia şi pârâtă s-a încheiat contractul de leasing nr. x/13.09.2004.
În art. 2, la rubrica „opţiunea de cumpărare”, s-a prevăzut că utilizatorul se angajează
definitiv şi irevocabil să cumpere de la locator bunul obiect al contractului de leasing la valoarea
reziduală, în condiţiile prevăzute în subparagraful 13.1 al contractului, la care se vor adăuga toate
taxele, impozitele sau accizele, inclusiv, dar fără a se limita, TVA, taxele de timbru, taxele de
drum, taxe vamale, impozit pe proprietate sau orice impozit similar care poate fi impus sau
aplicat la cumpărare şi/sau la transferul plăţilor către locator. Toate aceste taxe, impozite sau
accize vor fi suportate de către cumpărător şi vor fi datorate şi plătibile la data expirării perioadei
de leasing. În cazul în care acestea sunt plătite de către locator, cumpărătorul va rambursa
locatorului fără întârziere toate aceste cheltuieli.
De asemenea, în art. 20.2, s-a prevăzut că utilizatorul îşi asumă răspunderea plăţii, pe
cheltuiala sa, a tuturor taxelor şi accizelor vamale legate de contract.
În art. 21.10, s-a stabilit, în caz de litigiu, competenţa în favoarea instanţelor judecătoreşti
din Bucureşti.
La sfârşitul perioadei contractuale, BNP Papa Eugenia a plătit suma totală de 18.139,15
lei pârâtei, incluzând şi accize în valoare de 4.237,99 lei + 805,22 lei TVA.
Referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei atributive de competenţă,
reţinem că reclamanta nu este consumator în sensul Legii nr. 193/2000 şi în privinţa contractului
în discuţie.
Conform art. 2 alin. 1 din acest act normativ, prin consumator se înţelege orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră
sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale, iar conform alin. 2 din acelaşi articol, prin profesionist se
înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub
incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în
numele sau pe seama acesteia.
Indiferent de faptul că BNP nu are personalitate juridică, reclamanta a încheiat contractul
în discuţie în calitate de notar public, reprezentant al BNP, şi nu în calitate de simplă persoană
fizică cum afirmă, astfel cum reiese cu claritate din toate înscrisurile încheiate în legătură cu
operaţiunea juridică în discuţie. Toate datele, inclusiv cele de identificare fiscală, se referă la
BNP şi nu la reclamantă ca persoană fizică.
Nu are importanţă, din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului, forma
juridică de desfăşurare a unei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale, respectiv dacă avem de a face cu o entitate cu personalitate juridică sau cu una fără.
Esenţial este ca actul juridic încheiat să fie în legătură cu activitatea respectivă, iar faptul
încheierii contractului în numele BNP (deşi reclamanta cunoştea şi la acea dată inexistenţa
personalităţii juridice) reprezintă argumentul decisiv în sprijinul ideii că operaţiunea s-a realizat
în legătură cu activitatea profesională a reclamantei şi nu cu cea strict personală.

JUDECĂTORIA
Prin urmare, cererea modificatoare este neîntemeiată. Problema aplicării legislaţiei din
domeniul protecţiei consumatorului este considerată de instanţă una de fond şi nu de
admisibilitate, astfel că excepţia inadmisibilităţii a fost tratată drept apărare de fond.
În legătură cu cererea iniţială, constatăm că, în ciuda susţinerilor reclamantei, prevederile
contractuale anterior citate stabilesc clar în sarcina acesteia inclusiv obligaţia de plată a
contravalorii accizelor + TVA.
Prin urmare, sunt nefondate afirmaţiile în sensul că, dacă ar fi cunoscut că va avea de
plată şi aceste sume, nu ar mai fi încheiat contractul.
Aceasta este şi diferenţa dintre cauza de faţă şi cea soluţionată de ÎCCJ prin hotărârea
depusă la dosar de reclamantă. În respectiva cauză, s-a reţinut că nu a fost îndeplinită obligaţia
de includere a accizei în costul total al bunului achiziţionat, astfel încât cumpărătorul să îşi
evalueze resursele financiare şi să accepte în cunoştinţă de cauză acest cost. S-a mai arătat că,
nefiind obligată în temeiul legii şi la plata accizelor şi neconvenind expres prin contract aceasta,
nu i se poate imputa că nu a anticipat o datorie pe care nu a consimţit-o în cunoştinţă de cauză să
o preia.
Mai reţinem şi că dispoziţiile contractuale anterior citate nu modifică prevederile fiscale
relevante. Astfel, pârâta a fost debitor al obligaţiilor fiscale, însă a convenit contractual cu
reclamanta ca preţul contractului să includă şi valoarea accizelor.
În atare condiţii, se constată caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.
4. Contract de credit ipotecar în monedă străină (CHF). Clauze contractuale

privind restituirea împrumutului în CHF. Lipsă caracter abuziv
Este de domeniul evidenţei că reclamanta este singura care a ales să contracteze un
împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, respectiv în CHF, ca urmare a condiţiilor mai
avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamanta a
sperat la şansa unui câştig (scăderea cursului CHF şi, în mod subsecvent, plata unei sume mai
mici ca urmare a achiziţionării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv şi-a asumat
riscul unei pierderi (creşterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naţionale şi, în mod
subsecvent, creşterea cuantumului ratei de credit).
Este vădit nerezonabil a transforma un contract de credit acordat într-o monedă străină
(CHF), în anumite condiţii contractuale (dobândă mai mică), într-un contract de credit în
moneda naţională (lei), cu alte condiţii contractuale (dobândă mai mare), dar în condiţiile mai
avantajoase ale contractului cu monedă străină. Într-o altă exprimare, nu poţi avea un contract
de credit în lei, transformat din CHF, dar să păstrezi dobânda de la CHF.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în,
reclamanta MEM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta BR SA ca instanţa, prin hotărârea pe care
o va pronunţa, să:
- constate caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi a prevederilor contractuale
prevăzute la art. 8.1 şi 9.1 din contractul de credit nr. x/28.08.2008 si eliminarea acestora;
- dispună denominarea creditului si conversia lui în moneda naţională, in virtutea
principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile intre rezidenţi se fac in moneda naţională,
conversie efectuata la cursul de la data semnării contractului de credit respectiv cursul valutar 1
CHF = 2,2016 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Între părţi a intervenit un contract de credit in CHF, contractul de împrumut fiind primul
încheiat in istoricul reclamantei cu o instituţie de credit, astfel informațiile despre procedura de
creditare fiind aproape inexistente. In cadrul contractului de credit, se prevede restituirea
împrumutului cat si a dobânzilor, spezelor si altor comisioane bancare, in moneda in care a fost
acordat creditul.
În acest sens, la momentul semnării convenției de credit, deşi s-au făcut mențiuni in
articolul a cărei nulitate se solicita cu privire la restituirea împrumutului in aceeaşi moneda, nu s-
au adus reglementari si proceduri clare de stopare, diminuare, a riscului valutar, risc ce a dus la
un total dezechilibru contractual şi care a fost pus in sarcina exclusiva a debitorului, care avea
oricum o poziție de inferioritate in raport de creditor.
Statele membre promovează măsuri care sprijină educația consumatorilor cu privire la
practicile responsabile de împrumut și de gestionare a datoriilor, îndeosebi cu privire la
contractele de credit ipotecar. Sunt necesare informații clare și generale cu privire la procesul de
acordare a creditelor pentru a oferi orientări consumatorilor, mai ales celor care contractează un
credit ipotecar pentru prima oară. Sunt necesare de asemenea și informații privind orientarea care
poate fi oferită consumatorilor de către organizațiile de consumatori și autoritățile naționale.
În ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în
moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul
încheierii convenţiilor, raportat la circumstanţele economice din anii 2006-2009, precum şi la
posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe
termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasă faţă de
alte oferte de creditare în lei sau în euro. In condiţiile în care creditul în franci elveţieni era un
produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care
reclamanta a contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi
riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamanta s-a obligat să returneze suma
împrumutată la termenele şi în cuantumurile menţionat în contract, având ca premisă cursul de
schimb valutar CHF - leu din perioada respectivă (1,9-2,1.2.2 lei/franc).

JUDECĂTORIA
Ulterior însă, pe parcursul derulării contractelor, francul elveţian s-a apreciat într-un mod
galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb
depăşind valoarea de 4,20 lei/CHF în luna iulie 2010, cu repercusiuni grave asupra
împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor
lunare, cu riscul de a puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate. Această
creştere accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi
cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro şi din euro în franci, lipsa
francilor elveţieni de la casele de schimb valutar perioadă mare de timp, diferenţele dintre cursul
practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferenţele
dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costurilor
contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul
împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără
contraprestaţie.
Aşadar s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în
prezent împrumutatul este obligat la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea
cărora s-a manifestat voinţa de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale
prin care se stipulează efectuarea oricare plăţi în moneda creditului cu suportarea de către
consumator a diferenţelor de curs valutar.
Nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele abuzive cuprinse în contract şi
constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege.
Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului
valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamanta, având în vedere caracterul
prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorul exprimându-şi
adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura
posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate
cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru
tragerea creditului.
Banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile
clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea
de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor. Având în vedere poziţiile de
inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă
de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic
- banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod
complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale
produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile
îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din
O.U.G. 50/2010.
În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor
informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Aceste

JUDECĂTORIA
obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din

domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi
riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor
servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă,
evitarea unor astfel de situaţii. În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamantului
cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de
a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.
Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor
economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului
consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şi efectele pe
termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să
cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs. Omisiunea
băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizarea a CHF, fenomen care era
previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul
este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un
minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a
obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să
angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a
întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.
Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în
imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale. Aşa cum se
prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori
pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără
echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Un drept subiectiv civil dacă este folosit contrar scopului şi recunoscut de lege, în aşa fel
încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv. Conform art. 54 din Constituţie, orice
drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale.
Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convenţiile
încheiate cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar,
fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia
dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate
între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.
În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul
echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi
obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv
consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei
consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economie vădit disproporţionat.

JUDECĂTORIA
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul şi

aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul
valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul
consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze
relaţiile contractuale. Atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele
percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din
momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un
dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea
nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra
posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.
Banca trebuia să adopte o normă de conduită pentru acordarea de credite consumatorilor
astfel încât, sa fie impusa norma interna ca si obligație, în momentul elaborării produselor de
credit sau al acordării, intermedierii sau prestării serviciilor de consiliere privind creditele și,
după caz, a serviciilor auxiliare către consumatori sau în momentul executării unui contract de
credit, să acționeze cu onestitate, corectitudine, transparență și profesionalism, ținând seama de
drepturile și interesele consumatorilor . În ceea ce privește acordarea, intermedierea sau prestarea
de servicii de consiliere privind creditul și, după caz, a serviciilor auxiliare, activitățile se bazează
pe informații referitoare la situația specifică a consumatorului și la orice cerință specifică adusă la
cunoștință de către acesta, precum și pe ipoteze rezonabile cu privire la riscurile aferente situației
consumatorului pe durata contractului de credit. După momentul semnării contractului, valoarea
ratelor cuantificate in lei a crescut cu mult peste 100%.
În aprecierea echilibrului / dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul
echivalentei prestațiilor fapt ce presupune existenta unei proporționalități între drepturile şi
obligațiile asumate de către părţi. Or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusiva a
consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesiva a situaţiei
consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.
Creșterea valorii CHF faţă de moneda naţională cu implicații negative directe asupra
costurilor împrumutului, ce se răsfrâng asupra ratelor, au determinat o schimbare a condițiilor
contractuale avute in vedere la data contractării creditului si, în consecinţă, incumbă în sarcina
subsemnatei obligații vădit disproporționate faţă de cele în considerarea cărora şi-a exprimat
voința de a se angaja juridic.
Clauza referitoare la plată a fost făcută în cunoştinţă de cauză, banca având posibilitatea
unei previzualizări certe a faptului ca moneda CHF in raport de LEU va creste cu pana la 100%.
Banca nu a discutat despre aceasta posibilitate financiara cu clientul si astfel i-au fost fie
ascunse fie neprezentate nişte elemente ce erau definitorii in semnarea contractului de credit;
Banca nu a prevăzut în contractele de credit, cu rea credinţă şi premeditare economică,
posibilitatea fie de reconversie la leu (aceasta era privita strict ca o facilitate), astfel urmărind
încă de la început împovărarea şi transformarea clienților în debitori ai unei case de schimb.

JUDECĂTORIA
Judecătorul național are posibilitatea efectiva să pună în balanţă dacă o asemenea

reglementare este de natura să producă un dezechilibru semnificativ în contract, iar legislația
națională îi permite acestuia să substituie o anumită clauza cu una care să fie circumscrisă în
legislaţia naţională şi astfel să permită continuarea contractului;
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar “plăţile,
încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul
comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia
operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2
a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest
contract să se facă în moneda națională.
De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare
în sarcina consumatorului cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate
excesivă faţă de obligația asumată, fapt contrar principiului echitații şi bunei credințe care trebuie
să guverneze executarea contractului.
Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data
încheierii şi semnării convenţiei, reclamanta a arătat că având în vedere caracterul abuziv al
clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune îngheţarea
cursului de schimb valutar CHF - leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate,
la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare
a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea
sumelor plătite în plus către reclamant. Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca
urmare a clauzei de tise valutar, în detrimentul consumatorului, instanţa consideră că se impune
restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu
la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a
prestaţiilor asumate de plăti care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest
raport juridic.
Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat
prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului,
este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic
tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă
expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi
oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.
Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra
împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.
Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de
înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-
bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în
consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar. Potrivit art. 75 coroborat cu art.76

JUDECĂTORIA
din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum,
precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte,
care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie
necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării
unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.
În vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului
încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii
contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a
francului elveţian de la data încheierii convenţiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a
contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamant, întrucât obligaţiile
contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când
valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este
necesar ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economicei.
Având m vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanta
nu avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei
devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor
contractelor corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF- ului
deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura
acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a
părţilor.
De asemenea, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în
moneda creditelor - CHF, cu suportarea diferenţelor de schimb valutar de către împrumutaţi, se
impune restituirea prestaţiilor (plăţilor) efectuate de către reclamant în temeiul acestor clauze
abuzive”.
În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 193/2000, dispoziţiile Codului civil indicate în
cuprinsul cererii, OUG 21/1992, OUG 174/2008, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi
interogatoriu.
În data 14.06.2015, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia
netimbrării, iar pe fondul cauzei au solicita respingerea acţiunii fie ca inadmisibilă, fie ca
neîntemeiată, învederând, în esenţă, următoarele:
Din perspectiva inadmisibilităţii, protecţia colectivă a consumatorilor este asigurată de
lege prin prevederile Legii 193/2000 care permite ANPC si asociaţiilor de protecţie a
consumatorilor, aşa cum sunt definite prin OG nr. 21/1992, să ceara instanţei eliminarea clauzelor
abuzive din toate contractele, începând cu 1 oct.2013, data la care a fost modificata de
Legea,nr.76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de Procedura
civila. De asemenea, contractul de credit este unul ipotecar, supus Legii nr. 190/1999, iar nu
Legii nr. 193/2000.
În fapt, reclamanta a ales să se împrumute în CHF la libera sa discreţie si decizie, iar la
acea dată avea de ales din mai multe oferte de creditare aflate pe piaţa (LEU, EURO, CHF etc.).

JUDECĂTORIA
A ales, exprimându-si voinţa, creditul in CHF datorita costurilor mai scăzute la acel moment,
simțindu-se probabil pe o poziţie de superioritate faţă de cei care au ales sa contracteze in LEI sau
EURO si care aveau costuri mai mari. A fost aşadar opţiunea reclamantei, conştientă fiind că se
împrumuta într-o alta monedă decât cea in care realizează veniturile si conştientă de faptul ca va
depinde, pe toata durata contractului de credit, de cursul de schimb al CHF.
Nici o banca comerciala nu controlează, nu a controlat si nu poate controla acest curs de
schimb, valoarea francului elvețian faţă de alte monede este determinata de evoluţia pieţei
financiare globale si de intervenţia Băncii Naţionale a Confederaţiei Elveţiene.
Aşadar, nu se poate susţine raţional si cu buna-credință ca pârâta, bancă comercială ar fi
ştiut sau ar fi prevăzut sau ar fi putut prevedea evoluţia cursului de schimb RON/CHF într-o
perspectiva de 6, 7, 8 ani.
Contractul de credit in valută conţine aşadar un element de risc, asumat de reclamantă
odată cu semnarea contractului si utilizarea creditului in valuta, însă acest lucru nu transformă
acest contract într-un contract abuziv.
Riscul valutar rezultat din raportarea valutei la leul romanesc, pe care de altfel reclamanta
l-a cunoscut încă din faza precontractuală încheierii contractului de credit in momentul in care a
solicitat acordarea unui credit in valuta, este suportat de către aceasta in temeiul prevederilor
legale prevăzute de art.1578 din Codul civil, si nu in temeiul unei pretinse clauze abuzive.
În materia creditelor în valută, problema posibilului risc valutar la care este expus
consumatorul nu este susceptibila de a fi soluţionata pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea
193/2000, având in vedere faptul ca riscul valutar este suportat de consumator nu in temeiul unei
clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării principiului nominalismului,
consacrat de lege.
În realitate, întreaga argumentaţie se bazează, în principal, pe lozinci împotriva sistemului
financiar-bancar, pe invocarea unor texte legale inaplicabile sau prin interpretarea intenţionat
eronată, tendenţioasa, a altor texte legale.
De asemenea, în textul cererii de chemare în judecată se fac referiri la noţiuni financiar
bancare al căror sens este greşit înțeles sau voit denaturat de către reclamantă
Contractul de credit a fost încheiat în condiţii de deplină legalitate, cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate impuse de lege la momentul contractării si cu respectarea normelor de
creditare aprobate de Bancă si de BNR.
Reclamanta şi-a exprimat un consimţământ neviciat, fiind de acord cu toate clauzele
înscrise în contract si a executat obligaţiile care îi revene.
Potrivit solicitării clientei, creditul a fost acordat în moneda Franc Elveţian (CHF), cu
obligaţia firească asumată de către împrumutat de a restitui creditul în aceeaşi monedă în care a
fost acordat.
La momentul contractării creditului, cat si în prezent, de altfel, nu exista nici o normă
legală sau regulamentară care să interzică acordarea creditelor în valută, inclusiv în CHF,

JUDECĂTORIA
singurul motiv pentru care creditarea in CHF nu mai este de actualitate fiind acela ca acest produs
financiar nu mai este atractiv pentru consumatori.
Reclamanta, deşi nu a manifestat, la data semnării contractului, nicio rezervă faţă de
clauzele al căror caracter pretins abuziv solicită să fie constatat, îşi schimbă poziţia la acest
moment, pretinzând neîntemeiat nu numai că aceste clauze ar fi abuzive, dar că ar fi fost
determinată prin manopere dolosive nu numai să accepte aceste clauze, dar si să încheie
contractul de împrumut în CHF.
Pârâta a informat, cu bună-credință, încă din faza precontractuală, potenţiali clienţi
interesaţi de contractarea unui credit în franci elveţieni, cu privire la toate aspectele relevante
impuse de către normele legale si regulamentare, precum si de uzanţele bancare în vigoare la
epoca acordării creditului, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuaţia cursului de schimb
pentru clienţii care realizau venituri în lei si nu în CFIF.
Toate clauzele din contractele de credit pe care reclamanta le considera ca fiind abuzive,
pot fi înţelese de un om obişnuit, un consumator mediu si au fost înţelese, cu siguranţa si de
reclamantă.
Viitorului beneficiar al creditului i s-au prezentat toate informaţiile necesare cu privire la
condiţiile de acordare a creditului, obligaţii de rambursare, dobânzi, comisioane si i s-a pus la
dispoziţie proiectul de contract conţinând toate clauzele contractuale, graficul de rambursare,
precum si condiţiile generale de afaceri ale Băncii. De asemenea, i s-a răspuns la toate întrebările
sau nelămuririle exprimate.
Decizia de contractare a fost luată de către fiecare împrumutat, în cunoştinţa de cauză,
contractul de împrumut fiind încheiat la cererea expresa a împrumutatului.
În realitate, nimeni nu putea anticipa această variaţie care a apărut la mai mulţi ani de la
contractarea creditului, datorită unor evoluţii pe plan global, inclusiv în ceea ce priveşte
declanşarea crizei economice mondiale.
Faptul că obiectul contractului consta în acordarea acestui credit, în termenii şi condiţiile
agreate prin contractul de credit bancar, nu califica convenţia de credit ca fiind un contract de
adeziune fără existenta posibilităţii de negociere, întrucât reclamanta a solicitat acordarea acestui
credit, in aceste condiţii, luând in calcul din punctul ei de vedere "cea mai avantajoasa
alternativa" si având posibilitatea reala de a alege din multitudinea de oferte existente pe piaţa
bancara. In aceste condiţii, reclamanta a considerat ca acest produs, creditul in franci elveţieni,
corespunde cel mai bine nevoilor lor.
La momentul încheierii contractului si pe tot parcursul desfăşurării relaţiilor contractuale
cu reclamanta, pârâta a manifestat bună-credință, executând întocmai obligaţiile asumate prin
contract. Contractul de credit a fost încheiat in temeiul libertăţii de voinţa, respecta exigentele
echităţii, bunei-credințe si a echilibrului intre prestaţii si nu are ca si consecinţa îmbogăţirea fără
justa cauza a unei părți în detrimentul celeilalte părţi.
Banca este o societate comerciala al cărei scop ii reprezintă obţinerea de profit
(reprezentat de dobânda creditului), fiind absolut justificat sa se insereze in cuprinsul convenţiei

JUDECĂTORIA
de credit clauze având ca efect obţinerea unui profit si protejarea societăţii in cazul întârzierii
achitării ratelor lunare de către consumator, neurmărind altceva decât o evaluare anticipata a
prejudiciului pe care l-ar suferi ca urmare a neplăţii la termenele scadente.
În mod firesc, banca urmăreşte returnarea capitalului si achitarea costului împrumutului.
Consideram ca aceste lucruri pot fi înţelese cu uşurinţa de orice persoana. Nu se poate susţine, si
ar fi absurd, ca debitorul nu a înţeles la data contractării împrumutului ca trebuie sa returneze
suma împrumutata si ca acest Împrumut are un cost pe care trebuie sa ii achite in plus Banca nu a
oferit si nu putea sa ofere un împrumut gratuit si nerambursabil.
Privitor la afirmaţiile reclamanţilor referitoare la caracterul de adeziune si nenegociat al
contractului, pârâta a arătat următoarele:
Contractul negociat este tipul tradiţional de contract, el fiind rezultatul discuţiilor dintre
părţile contractante. Discuţiile de negociere se poarta in aşa numita perioada precontractuala.
Părţile care negociază au libertatea sa pună capăt discuţiilor pe care le-au început in vederea
ajungerii la realizarea acordului de voinţa. Aceasta libertate aparţine fiecărui participant la
negociere. Libertatea contractuala presupune posibilitatea participanţilor la circuitul contractual
de a purta discuţii paralele si de a compara diversele propuneri sau oferte optând pentru cea mai
avantajoasa.
Reclamanta a negociat cu banca clauzele contractuale, dovada deplina a procesului de
negociere constituindu-o însăşi existenta contractului semnat de părţile participante la negociere.
Fiecare împrumutat a optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor sale
proprii. Acesta a solicitat sa i se acorde fie un credit de nevoi personale in CHF, fie un credit
pentru achiziţionarea unui imobil, iar Banca a acceptat, deci părţile au negociat contractarea
creditului si clauzele convenţiei de credit, astfel ca forma de contract propusa de banca a fost
acceptata.
Există in permanenţă opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu cealaltă
parte, având posibilitatea reala de a negocia clauzele acestuia, iar in situaţia in care nu ar reuşi
negocierea, să încheie contractul de credit cu orice alt posibil creditor, in condiţii mai
avantajoase.
Condiţiile generale aplicabile contractului de credit prevăd care sunt condiţiile si
consecinţele încheierii contractului, reclamanta neavând la data încheierii contractului de credit
nicio obiecțiune cu privire la clauzele contractului de credit. La momentul încheierii contractului
de credit exista o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului in funcţie
de varianta cea mai avantajoasa pentru el, in opinia sa.
Clauzele a căror anulare se cere sunt clar redactate si nu sunt pretabile la interpretări, iar
instanţa de judecata nu poate interveni unilateral in acordul de voinţa al părţilor prin
modificarea sau anularea anumitor clauze ale contractului, acest fapt afectând grav principiul
forţei obligatorii a contractului încheiat intre părți.
Reclamanta a solicitat să contracteze credit în CHF, în mod expres, tocmai datorită
avantajelor prezentate de acestea la acel moment (costuri mai mici raportat la credite in alte

JUDECĂTORIA
monede). In aceste condiţii, cum ar fi putut o bancă, dând dovadă de responsabilitate etc., să
încerce să convingă clienţii să nu contracteze în cea mai avantajoasă monedă de creditare de la
acel moment pentru că este posibil ca aceasta să se aprecieze semnificativ.
Contractarea creditului în franci elveţieni a fost rezultatul unei manifestări libere de voinţă
a fiecărui împrumutat. Nu poate fi considerată abuzivă o clauză conform căreia împrumutul
trebuie rambursat în aceiaşi monedă în care a fost eliberat.
Reclamanta a negociat cu banca clauza referitoare la moneda împrumutului, solicitând
acordarea împrumutului în CHF, dar nu a solicitat negocierea clauzei care se referea la restituirea
împrumutului în aceeaşi monedă pentru că nu aveau niciun motiv pentru aceasta.
Clauzele contractuale prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligaţia restituirii în
CHF a creditului şi de a suporta riscul valutar raportat la această monedă nu sunt clauze abuzive.
Pretenţia reclamantei de modificare a contractului în sensul denominării acestuia în RON nu are
niciun temei faptic şi de drept. Pârâta a virat în contul reclamantei CHF şi are dreptul de a îi fi
restituită aceeaşi sumă în aceeaşi monedă.
În drept, pârâta a invocat Legea 199/1990, Codul de procedură civilă, art. 1578 Cod civil,
Legea nr. 193/2000, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi interogatoriu reclamantei.
Prin sentinţă civilă, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa soluţionării pricinii în
favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată în data de 14.08.2015, sub nr.
x/300/2015.
În fapt, între reclamantă, în calitate de împrumutat, şi pârâtă, în calitate de împrumutător,
a fost încheiat contractul de credit bancar ipotecar nr. x/28.08.2008, pentru suma de 43.930 CHF.
Potrivit art. 22 alin. 1 C.proc.civ. judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de
drept care îi sunt aplicabile.
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de
01.10.2011, raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum
prevede art. 102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil, sens în
care articolele din actualul C.civ. invocate de către pârâtă nu sunt aplicabile.
Pentru a stabili dacă este incidentă sau nu Legea nr. 193/2000 în speţă, este necesar a
răspunde apărării pârâtei, care a susţinut, în esenţă, că cererea reclamantei este inadmisibilă
întrucât convenţia de credit a fost încheiată în baza Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar
pentru investiţii imobiliare, iar art. 2 din Legea nr. 193/2000 este prevăzut în mod expres faptul
că această lege nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative, iar
clauzele din contractul de credit în discuţie au fost prevăzute şi impuse de legiuitor prin actul
normativ reprezentat de Legea nr. 190/1999.
Apărarea pârâtei este neîntemeiată iar raţionamentul realizat de către pârâtă, deşi parţial
fondat, suferă o fractură logico-juridică.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti şi
Conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul
altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.
În acest sens, părţile au încheiat un contract de credit ipotecar, ceea ce înseamnă că sunt
incidente dispoziţiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Cu
toate acestea, împrejurarea că în speţă părţile au încheiat un contract de credit ipotecar nu are
drept consecinţă scoaterea acestui credit din sfera de aplicare a Legii nr. 193/2000, alegaţia
petentei în sensul inadmisibilităţii prezentei cererii fiind nefondată.
Astfel, dispoziţia menţionată în art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 trebuie înţeleasă în
sensul că, dacă o clauză contractuală este stabilită printr-un act normativ, aceasta nu poate face
obiectul unei verificări de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv reglementat de Legea
nr. 193/2000, câtă vreme acea clauză contractuală se impune părţilor în temeiul legii, iar părţile
nu se pot opune, fiind vorba despre interesul general proteguit de legiuitor. De asemenea, se
prezumă că legiuitorul nu stabileşte prin dispoziţii legale clauze contractuale care să aibă un
conţinut abuziv, ci reglementează situaţii de fapt încadrate juridic tocmai pentru a proteja
interesul general.
Că aceasta este interpretarea corectă rezultă şi din considerentul nr. 13 al Directivei nr.
93/13/CEE, prin care este subliniat faptul că actele cu putere de lege sau normele administrative
ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu
consumatorii, nu conțin clauze abuzive şi, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să
se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și
principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea
sunt părți.
În acelaşi sens, prin hotărârea din 21.03.2013 pronunţată în cauza C-92/11, s-a reţinut de
către CJUE că sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale
care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită categorie de
contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei categorii de
contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în
conformitate cu o dispoziție din dreptul național, iar această excludere a aplicării regimului
Directivei 93/13 este justificată de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul
național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite
contracte.
Pe de altă parte, în măsura în care legiuitorul a prevăzut un minimum de clauze pe care
trebuie să le cuprindă un contract, cum a procedat prin Legea nr. 190/1999, iar părţile au stipulat,
pe lângă clauzele impuse de legiuitor, şi alte clauze contractuale, aceste din urmă clauze pot face
obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000.

JUDECĂTORIA
În acest sens, raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră atât sub
incidenţa Legii nr. 190/1999, cât şi sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (citată în continuare Lege), întrucât
reclamanţii au calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană
fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din
Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi
comerciale autorizate.
De asemenea, instanţa reţine caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi,
raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor
privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută
în vedere Legea nr. 193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct
instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar
formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor
prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile
Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor
acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi
ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se
completează cu legea generală”.
Instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art. 4 alin. 2
din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma
celui al Uniunii Europene (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la
momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89
Marleasing.

JUDECĂTORIA

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor
nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau
remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de
altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-
credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi
inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui
contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt

JUDECĂTORIA
într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care
vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi
contractante.
unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamantă, parte contractantă aflată în
nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, parte contractantă deţinând resursele financiare
necesare satisfacerii nevoilor primilor, există o evidentă poziţie de inegalitate economică;
aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă
a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta doar manifestându-şi voinţa de a
încheia convenţia.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte moneda creditului, instanţa nu are absolut niciun
dubiu că reclamanta a ales, în deplină cunoştinţă de cauză şi fără nicio presiune, să contracteze
împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda naţională. Astfel, art. 10 alin.
1 din Legea nr. 190/1999 prevede în mod expres că suma creditului acordat poate fi exprimată în
contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în lei sau în valută convertibilă şi va fi
pusă la dispoziţie împrumutatului eşalonat ori integral. Or, nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă
să contracteze creditul în moneda naţională, monedă în care, de altfel, este remunerată.
1. Clauzele contractuale criticate de reclamantă:
 art. 8.1: orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va
face în moneda în care a fost acordat creditul;
 art. 9.1: eventualele diferenţe de curs valutar sunt în sarcina împrumutatului
împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, respectiv în CHF, ca urmare a condiţiilor mai
sperat la şansa unui câştig (scăderea cursului CHF şi, în mod subsecvent, plata unei sume mai
mici ca urmare a achiziţionării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv şi-a asumat riscul
unei pierderi (creşterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naţionale şi, în mod
subsecvent, creşterea cuantumului ratei de credit).
Pârâta i-a împrumutat reclamantei suma de 43.930 CHF, în moneda solicitată de
reclamantă, iar rambursarea ratelor urma a se face în moneda în care s-a acordat creditul. Această

JUDECĂTORIA
prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie
suma în moneda împrumutată.
Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să contracteze un împrumut în moneda în care îşi
obţinea/obţine veniturile, respectiv moneda naţională (leu), dar reclamanta a încercat să
speculeze variaţia cursului leu-CHF, sperând în şansa unui câştig.
Or, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracţie de prestaţia esenţială a contractului
(împrumutul sumei de 43.930 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la
momentul încheierii convenţiei de credit.
Reclamanta a fost cea care a solicitat să contracteze creditul în CHF, în mod expres,
tocmai datorită avantajelor prezentate de asemenea soluţie financiară la acel moment (costuri mai
mici raportat la credite in alte monede).
Contractarea creditului în franci elveţieni a fost rezultatul unei manifestări libere de voinţă
astfel că nu poate fi considerată abuzivă o clauză conform căreia împrumutul trebuie rambursat în
aceeaşi monedă în care a fost acordat.
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai
împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reţinut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie
interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă
într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un
esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conţinut diferit de prevederile din
convenţia de credit. Spre deosebire de situaţia din cauza antemenţionată, în speţă pârâta a acordat
împrumutul în CHF şi urmăreşte, în mod logic, să obţină restituirea împrumutului tot în CHF,
reclamanta fiind liberă să îşi procure moneda CHF de unde consideră de cuviinţă şi la cel mai
bun curs pe care îl poate obţine.
În speţă, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea
însăşi pentru a primi de la reclamantă cuantumul ratei lunare, decât atunci când reclamanta se
duce la ghişeul băncii cu lei şi solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu o împiedică pe
reclamantă să obţină CHF de la orice altă instituţie financiară, acesta neavând decât obligaţia de
a plăti pârâtei rata în CHF.
Totodată, în prezenta pricină ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la
cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, aşa cum a fost în situaţia cauzei C-26/13,
ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF
utilizat de bancă.

JUDECĂTORIA
Decizia de contractare a creditului în CHF a fost luată de către reclamantă în deplină

cunoştinţă de cauză, iar orice observator obiectiv şi rezonabil, iar nu subiectiv şi pătimaş,
constată că banca nu putea anticipa faptul că moneda CHF va avea o asemenea fluctuaţie în
raport de moneda naţională. De altfel, exista posibilitatea de întărire a monedei naţionale şi, în
mod subsecvent, dobândirea unui câştig de către împrumutaţi, care urmau să restituie aceeaşi
sumă în CHF dar prin raportare la un curs favorabil lor. Este eronată susţinerea reclamantei prin
care învederează că banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica
riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă
posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor, întrucât banca nu
influenţează în nici un fel cursul CHF şi nu avea cum să prevadă că peste 6-7 ani cursul CHF va
avea o creştere însemnată în raport cu moneda naţională.
Mai mult decât atât, este vădit nerezonabil a transforma un contract de credit acordat într-
o monedă străină (CHF), în anumite condiţii contractuale (dobândă mai mică), într-un contract
de credit în moneda naţională (lei), cu alte condiţii contractuale (dobândă mai mare), dar în
condiţiile mai avantajoase ale contractului cu monedă străină. Într-o altă exprimare, nu poţi avea
un contract de credit în lei, transformat din CHF, dar să păstrezi dobânda de la CHF. A considera
altfel înseamnă a face totală abstracţie de un element esenţial al contractului asupra căruia părţile
au convenit prin libera lor voinţă (moneda contractului) şi a crea un tratament profund inechitabil
faţă de cei care au ales să contracteze un contract de credit în moneda naţională, în condiţii
financiare mai puţin avantajoase prin raportare la creditarea în CHF.
Reclamanta a urmărit să obţină un credit în condiţii mai avantajoase decât celelalte soluţii
financiare disponibile (lei/euro), a încheiat contractul fără ca cineva să îi impună moneda
contractuală, a sperat în şansa unui câştig, dar şi-a asumat şi riscul unei pierderi. Dacă vroia
siguranţă reclamanta ar fi putut să contracteze în lei, dar cu o dobândă mai mare, ceea ce însă nu
a făcut.
Concluzionând, aceste considerente reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi
reţinute susţinerile reclamantei, care sunt lipsite nu doar de orice suport probator ci şi bazate pe o
greşită înţelegere a legislaţiei şi jurisprudenţei în materia protecţiei consumatorului.
2. Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda naţională a plăţilor, în
virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau valoarea
serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională este neîntemeiat
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca
Naţională a României, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care
decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic
care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor
prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot
efectua şi în valută.

JUDECĂTORIA
Regulamentul 4/2005 stabileşte regimul efectuării operaţiunilor valutare, iar printre

aceste operaţiuni se regăseşte şi cea privind rambursarea creditelor şi a împrumuturilor (art. 1 lit.
d din Anexa 1 la Regulament).
Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act
normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanta a
primit, cu titlu de împrumut, suma de 43.930 CHF, sens în care este de domeniul evidenţei că
este ţinută a restitui împrumutul tot în CHF.
De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamantei, aceasta urmărind să obţină
denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în
lei, dar în condiţiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputinţă, motiv
pentru care nu pot fi reţinute argumentele reclamantei.
Luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge
cererea în integralitate, ca neîntemeiată.
5. Dobândă variabilă. Indice de referinţă al băncii. Clauză ce permite

modificarea discreţionară a dobânzii. Act adiţional încheiat benevol între
părţi. Consecinţe
Reclamantul a putut afla de la data încheierii convenţiei numai caracterul
indexabil/revizuibil al dobânzii ulterior expirării primelor 12 luni contractuale, câtă vreme
condiţiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul
dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres şi neechivoc, în contract
menţionându-se doar cu titlu general că „indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar
se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare
de pe piaţa bancară din România”, fără a defini acest indice şi fără a indica măcar elementele
esenţiale în funcţie de care se poate determina dobânda.
Clauzele care conferă băncii dreptul de a modifica dobânda în funcţii de criterii lăsate
exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract şi care scapă controlului debitorilor şi
instanţei, sunt contrare bunei–credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, banca având interesul de a modifica dobânda în sensul creşterii valorii
acesteia.
În schimb, este imperios necesar a reaminti faptul că reclamantul nu a încheiat un
contract de împrumut cu dobândă fixă pe toată durata contractuală, ci doar pentru primele 12
luni dobândă a fost fixă, ulterior dobânda fiind variabilă. Reclamantul a putut opta între a

JUDECĂTORIA
contracta un credit cu dobândă fixă şi unul cu dobândă variabilă (f. 86-87), alegând în mod
liber, neconstrâns de nimeni, să încheie un contract de credit cu dobândă variabilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 06.10.2014, reclamantul BGC
a chemat în judecată pe pârâta Bancpost SA şi pe intervenientul forţat G(fostă B) IC, solicitând
instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să:
- anuleze clauzele din contractul de credit ipotecar nr. x/11.05.2006, din actele adiţionale
nr. x/26.08.2010 şi nr. x/26.09.2010;
- procedeze la recalcularea debitului pe care reclamantul împreună cu fosta soţia trebuie
să îl achite;
- oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat următoarele:
Prin contractul de credit imobiliar ipotecar nr. x/11.05.2006, reclamantul, în calitate de
debitor, împreună cu soţia sa, în calitate de codebitor, a contractat un împrumut de la pârâtă în
valoare de 133.000 de lei, destinat achiziţionării unui imobil.
La data semnării contractului de credit a avut în vedere o dobândă anuală de 6,90%,
nefiind efectiv de acord cu pct. 4.3 şi următoarele, care dădeau dreptul pârâtei să modifice
unilateral valoarea dobânzii, nici cu comisioanele enumerate la pct. 4.11 şi nici cu asigurarea la
care a fost obligat potrivit art. 7 din contract, dar, având în vedere poziţia sa de inferioritate
comercială faţă de bancă şi nevoia de a achiziţiona imobilul, a fost în imposibilitate de a negocia
aceste clauze şi a semnat contractul tip practicat şi impus de pârâtă.
În aceleaşi condiţii, specifice domeniului la care face referire Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori republicată s-au
semnat şi Actul adiţional nr. x/26.08.2010, respectiv Actul adiţional nr. x/26.09.2010, care prin
art. I, respectiv art. III stabileau un mod de calcul al dobânzii şi al ratelor lunare astfel încât
întregul risc al inflaţiei şi ai celorlalţi indici macroeconomici să fie suportat de client, in speţă
reclamant şi soţie.
Dobânda a crescut mult peste procentul de 6,90% anual convenit la momentul semnării
contractului de credit, iar ratele lunare s-au mărit şi ele corespunzător, până într-un punct în care
reclamantul a nu a mai avut capacitatea financiară de a suporta aceste rate, la data de 21.05.2014
acumulând un debit total de 22.543,87 lei.
Debitul datorat pârâtei nu este cert, suma ce i se pretinde fiind mult mai mare decât cea
rezultată din aplicarea dobânzii anuale de 6,90% la restul de achitat din creditul care, la
contractare, s-a ridicat la suma de 133.000 de lei.
A contactat în mod repetat pârâta cu scopul de a ajunge la o soluţionare amiabilă a
situaţiei, astfel cum prevede pct. 13.1 din contractul de credit imobiliar ipotecar nr.

JUDECĂTORIA
HL260/11.05.2006, dar acest lucru nu a fost posibil, lovindu-se de o atitudine necooperantă a

pârâtei.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 4-6, art. 12 alin. (4) şi art. 14 din Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori
republicată, art. 27 lit. a, b şi f, art. 75 şi art. 77-81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul
consumului republicată, art. 1169, art. 1221 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
republicată, precum şi pct. 13.2 din contractul de credit imobiliar ipotecar nr. HL260/11.05.2006.
În dovedire au solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică
contabilă.
prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca
neîntemeiată.
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pârâta a învederat
următoarele: acţiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani; potrivit art. 9 din Decretul
nr. 167/1958 termenul de 3 ani începe să curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza
anulării; momentul la care reclamantul a cunoscut cauza anulării este momentul încheierii
contractul de credit; având in vedere data de încheiere a contractului de credit si data înregistrării
cererii de chemare in judecata, după expirarea termenului de 3 ani, se impune constatarea de
către instanţa a faptului ca prezenta acţiune este prescrisa; drept consecinţa a stingerii dreptului la
acţiune principal, in speţa dreptul reclamantului la acţiunea in anularea clauzelor abuzive, se
stinge si dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul
167/1958). Astfel, acţiunea in restituirea prestaţiilor executate in temeiul unui act anulat are
caracterul unei acţiuni patrimoniale si personale fiind astfel supusa prevederilor legale referitoare
la prescripţia extinctiva; sunt prescrise si cererile de restituire a comisioanelor achitate de către
reclamant in temeiul clauzelor din contractul de credit.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat:
Anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a
avut posibilitatea de a analiza si studia cu atenţie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca
acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea,
reclamantul a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior
semnării acestuia, astfel încât să îşi poată exprima consimţământul in deplina cunoştinţa de
cauza. Aceasta este practica bancara obişnuita si a fost respectata si de către Bancpost la
încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator.
În situaţia in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale
nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractul de
credit, realizându-şi obiectivele şi necesităţile de creditare fie prin intermediul altor produse de
acelaşi gen pe care le oferea Bancpost la acel moment, fie de la alte instituţii bancare care ar fi
putut, din perspectiva sa să vină mai mult in întâmpinarea nevoilor proprii.

JUDECĂTORIA
Reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţă despre fiecare dintre
clauzele şi costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. Niciuna dintre clauzele
contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a
avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
Referitor la art. 4 din Legea 193/2000, pârâta a precizat că la momentul încheierii
contractului de credit exista pe piaţa bancara o varietate de produse de creditare, selecţia
aparţinând consumatorului, in funcţie de varianta cea mai avantajoasa; Existenta unor produse
predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a
opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului
nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimata; prin completarea cererii de
credit reclamanţii au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de
credit prevăd care sunt condiţiile si consecinţele tipului de dobânda si de comisioane si totodată
modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.
În momentul acordării creditului, punea la dispoziţia clienţilor o anumită ofertă pentru
dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază în
fiecare an în funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de banca fiind influenţate de
mai mulţi factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a tarii. Din
portofoliul de soluţii de creditare oferite clienţilor săi la vremea respectiva, reclamantul a ales un
produs de creditare cu dobândă variabilă acordat în moneda RON.
În anul 2010 a trimis la adresa de corespondenţă a clientului o notificare cu privire la
intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010. Notificarea conţinea principalele modificări contractuale
determinate de actul normativ şi informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adiţional la
contractul de credit in unitatea Bancpost care a acordat creditul.
Modificările impuse de OUG nr. 50/2010 sunt in favoarea clienţilor impunând
transparenta in modalitatea de variaţie a dobânzii prin raportarea la fluctuaţiile indicilor de
referinţa EURIBOR /ROBOR /LIBOR /rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta
creditului si totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de banca.
Actul Adiţional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG 50/2010.
Conform dispoziţiilor legale din actul normativ menţionat, începând cu data de 19.09.2010
nesemnarea Actelor adiţionale a fost considerata acceptare tacita si modificările prezentate in
Actul Adiţional s-au aplicat de drept.
In conformitate cu art. 36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate
percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de
administrare cont curent, compensaţie in cazul rambursării anticipate, costuri aferente
asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea
consumatorilor.
Contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal in vigoare la data
încheierii lui, care nu cunoştea limitările si interdicţiile instituite ulterior, abia prin OUG r:
174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

JUDECĂTORIA
Clauzele care stabilesc obligarea debitorului la plata unor comisioane de administrare a

creditului nu au caracter abuziv, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr.
193/2000. De asemenea, nu se poate susţine faptul că reclamantul nu a ştiut sau nu a înţeles ce
servicii acoperă aceste comisioane, când acestea reflectă chiar operaţiunile în care el însuşi a fost
implicat în cadrul procedurilor de acordare şi derulare a creditului.
În ceea ce priveşte clauza referitoare la dreptul unilateral al băncii de a modifica
unilateral nivelul comisioanelor, pârâta a arătat că pct. 1 lit. a), b) si g) nu sunt incidente, iar art.
4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ
intre drepturile si obligaţiile pârtilor. De altfel, reclamanţii nici nu argumentează in ce ar consta
acest dezechilibru semnificativ, in condiţiile in care este evident faptul ca modificarea unilaterala
a comisioanelor avea ca temei costurile reale ale băncii legate de administrarea creditelor, costuri
care, la rândul lor, aveau la baza factori obiectivi.
Instanţa nu poate retine ca fiind abuzivă o clauză contractuală care este prevăzută de un
text de lege şi a fost redată integral în cuprinsul acestor articole.
Nivelul dobânzii variabile, al taxelor si comisioanelor a fost stabilit prin corelare cu
pieţele interne, internaţionale, precum si cu politica comerciala proprie a băncii. Aplicarea
comisioanelor la sold nu presupune înmulțirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca bază
de calcul in forma de determinare a valorii comisionului lunar. Astfel, valoarea comisionului
scade proporţional cu soldul, aplicându-se in funcţie de numărul de zile al fiecărei luni rezultând
sumele ce se regăsesc in graficul de rambursare anexat contractului de credit.
Ratele, reprezintă anuităţi lunare constituite din principal, dobânda si comisioane (ex:
comision de administrare cont si comision de administrare credit). Ținând cont ca dobânda
reprezintă o variabila si ratele lunare variază, partea perceputa lunar nu este constanta.
Cuantumul lunar al comisioanelor se regăseşte in graficul de rambursare anexat contractului de
credit si reprezintă o componenta a produsului achiziţionat de client, urmare a opţiunii acesteia
de a contracta in condiţii prealabil cunoscute si a unui consimţământ valabil exprimat.
Pretenţiile formulate cu privire la anularea clauzelor abuzive sunt inadmisibile si din
perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a
clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de
a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în
schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor
inteligibil." Din acest text de lege rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv
clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte
suma împrumutată. Or, din acţiunea dedusă judecăţii, rezultă în mod evident faptul că, în toate
cazurile, reclamanţii au atacat chiar clauza referitoare la capitalul împrumutat, intitulată chiar
"Obiectul contractului, ceea ce, din perspectiva art. 4 alin. (6) este inadmisibil.
În drept, a invocat dispoziţiile art.205 – art. 208 C.proc.civ., Legea nr. 193/2000, OUG
nr. 50/2010, OUG nr. 174/2008, Decretul nr. 167/1958, art. 969 Cod civil, iar în probaţiune a
solicitat înscrisuri şi interogatoriu reclamantului.

JUDECĂTORIA
La termenul de judecată din 20.05.2015 reclamatul a depus cerere modificatoare (f. 70-
76), prin care a solicitat ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa să:
- constate caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea clauzelor înscrise la art. 4.1 teza a Il-a,
4.2 teza a II-a, 4.3, 4.5, 4.6, 4.7, 4.8, 4.1.0, 4. 11 din contractul de credit x/11.05.2006 referitoare
la posibilitatea unilaterala a pârâtei de a modifica dobânda, dobânda penalizatoare, comisionul de
acordare şi comisionul de rambursare anticipat;
- oblige pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlul de dobândă majorată unilateral,
comision de acordare, comision de evaluare a garanţiilor, comision de rambursare anticipată,
precum şi a dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii
efective a acestui debit.
- oblige pârâta la calcularea dobânzii în funcţie de indicatorul Robor 6M, la care se
adaugă o marja de 0%, în conformitate cu prevederile OUG nr. 50/2010 şi la restituirea sumelor
care nu respectă aceasta formulă şi achitate în plus de către reclamant.
- oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, între reclamantul BGC, în calitate de împrumutat, intervenientul G (fostă B) IC,
în calitate de codebitor, respectiv pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenţia de
credit nr. x/11.05.2006, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 133.000 lei, cu
obligaţia rambursării în 300 de luni, calculată de la data semnării contractului.
De asemenea, părţile au înţeles să încheie actele adiţional nr. x/26.08.2010, respectiv nr.
x/26.08.2010, prin care au adus anumite modificări la contractul de credit iniţial, stipulându-se,
printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 4%, a fost reeşalonat debitul,
incluzând o perioadă de graţie de 12 luni.
Totodată, s-a menţionat în actele adiţionale scopul încheierii acestora, respectiv
asigurarea conformităţii clauzelor şi dispoziţiilor contractului de credit cu prevederile OUG nr.
50/2010.
Având în vedere data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părţi
sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art.102 din Legea nr.71/2011 pentru
punerea în aplicare a actualului Cod civil.
1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor sale

JUDECĂTORIA
textului legii naţionale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la preţul şi la
obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor
nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface
Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se
referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerinţele de preţ
şi de plată, respectiv produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt
exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
De altfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai
multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu
poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hotărârea
Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii,
Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al
unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579,
punctul 29) .
Totodată, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10, SC Volksbank România SA
împotriva Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru
Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din
Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să
transpună această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu
sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea
le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al

JUDECĂTORIA
Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele
deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi
dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se
obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
De asemenea, conform art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se
asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface

JUDECĂTORIA
unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamant, parte contractantă aflată în
nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare
necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică;
aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de
voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi
voinţa de a încheia convenţia.
mai multe contraoferte) şi nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între
mai multe „produse predefinite” şi „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită
dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a
faptului că reclamanta a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele

JUDECĂTORIA
prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4
Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de
pârâtă nu înseamnă că a renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine, în principiu,
caracterul de adeziune al convenţia de credit analizate, şi deci caracterul nenegociat al clauzelor
contestate de către reclamant.
Clauzele contractuale criticate de reclamant:
a) Conform art. 4.1 teza a II-a din contract, după această perioadă (12 luni dobândă fixă)
dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru
creditele ipotecare acordate în lei; indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar
se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele
ipotecare de pe piaţa bancară din România.
b) Potrivit art. 4.2 teza a II-a din contract, nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de
referinţă al băncii pentru creditul ipotecar acordat în lei plus o marjă de 0 puncte
procentuale;
c) Conform art. 4.3 din contract, pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei
menţionate la pct. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia
indicelui de referinţă stabilit de bancă.
Caracterul nenegociat al clauzelor antemenţionate reiese din formularea utilizată de
bancă, deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia prevederea din moment ce
aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamantul nu putea face judecăţi de valoare cu
privire la o dispoziţie contractuală pe care nu a putut-o înţelege).
Instanţa constată că reclamantul a putut afla de la data încheierii convenţiei numai
caracterul indexabil/revizuibil al dobânzii ulterior expirării primelor 12 luni contractuale, câtă
vreme condiţiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care
nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres şi neechivoc, în contract
menţionându-se doar cu titlu general că „indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se
stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de
pe piaţa bancară din România”, fără a defini acest indice şi fără a indica măcar elementele
esenţiale în funcţie de care se poate determina dobânda.
Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure
părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi
prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să
aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora. Având
în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră aceste clauze nu sunt clare, fără
echivoc, ci permit pârâtei să modifice discreţionar rata dobânzii curente pentru motive
necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia şi eventualului control al instanţei,
contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual.

JUDECĂTORIA
Clauzele care conferă băncii dreptul de a modifica (creşte) dobânda în funcţii de criterii
lăsate exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract şi care scapă controlului debitorilor şi
instanţei, sunt contrare bunei–credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda în sensul creşterii
valorii acesteia.
Dobânda este inclusă în preţul contractului, însă clauzele contractuale care o
reglementează nu au fost exprimate „clar şi inteligibil”, astfel că aceste clauze nu sunt scoase din
sfera analizei caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE
Instanţa are în vedere şi art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
potrivit căruia consumatorul are, la încheierea contractelor, dreptul de a beneficia de o redactare
clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi
condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a
condiţiilor de credit şi a dobânzilor
Art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a şi art. 4.3, în forma anterioară încheierii actelor
adiţionale nr. 1 şi 2 din 26.08.2010, reprezintă clauze abuzive şi potrivit lit. a din Anexa la Lege,
clauza dând dreptul comerciantului (profesionistului) de a modifica, în mod unilateral, clauzele
contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea
acestuia.
Concluzionând, instanţa apreciază că art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a şi art. 4.3, în
forma anterioară încheierii actelor adiţionale nr. 1 şi 2 din 26.08.2010 din convenţia de credit
reprezintă clauze abuzive.
În schimb, clauzele în forma modificată prin actele adiţionale nr. x şi x din 26.08.2010 nu
au un conţinut abuziv, de vreme ce modificările au fost impuse de legiuitor prin OUG nr.
50/2010 şi au fost acceptate de către reclamant fără absolut nicio obiecţiune.
d) Clauzele stipulate la art. 4.5, 4.6, 4.7, 4.10 din contract au în vedere adaptarea
contractului la nivelul dobânzii modificate, iar aceste clauze nu au caracter abuziv.
Este imperios necesar a reaminti faptul că reclamantul nu a încheiat un contract de
împrumut cu dobândă fixă pe toată durata contractuală, ci doar pentru primele 12 luni dobândă a
fost fixă, ulterior dobânda fiind variabilă. Reclamantul a putut opta între a contracta un credit cu
dobândă fixă şi unul cu dobândă variabilă (f. 86-87), alegând în mod liber, neconstrâns de
nimeni, să încheie un contract de credit cu dobândă variabilă.
În atare condiţii, clauzele în discuţie reprezintă o consecinţă firească a faptului că noul
nivel al dobânzii se aplică la soldul creditului (valoarea rămasă de plată la momentul intervenirii
modificării). Cauzele în discuţie nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, ci sunt absolut
inteligibile şi logice.
e) Conform art. 4.8 din contract, eventualele dobânzi datorate băncii, care nu au fost
achitate de către împrumutat la scadenţă, vor fi înregistrate ca „dobânzi restante” şi vor fi
recuperate; pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, împrumutatul va plăti băncii o

JUDECĂTORIA
dobândă majorată al cărei nivel se stabileşte cu 3 pp pe an peste dobânda curentă

prevăzută în art. 4.1-4.9, după caz.
Or, clauza în discuţie are configuraţia juridică a unei veritabile clauze penale, instituite
pentru a predetermina cuantumului prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a executării
cu întârziere a obligaţiei împrumutatului. Această clauză este permisă de legiuitor şi nu creează
şi contrar bunei-credinţe. Este evident că în momentul în care împrumutatul nu achită la scadenţă
ratele de împrumut se produce un prejudiciu în patrimoniul împrumutătorului, iar împrumutatul
este ţinut a-l repara.
f) Prin art. 4.11 lit. a şi c din contract s-a prevăzut: pentru creditul acordat, împrumutatul va
plăti comision de acordare şi gestiune de 2,50% la valoarea creditului, respectiv comision
de rambursare anticipată de 2,50% la suma plătită anticipat.
Referitor la comisionul de acordare a creditului, această clauză este foarte clară şi nu
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. La o banală lecturare a acestei clauze de către
orice consumator rezonabil rezultă cu prisosinţă motivaţia pentru care a fost perceput acest
comision, recte acordarea creditului. Banca a efectuat o prestaţie (acordarea creditului) astfel că
se justifică perceperea unui comision pentru această prestaţie.
Concluzionând, este fără putinţă de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze
Prin actul adiţional nr. x/26.08.2010 s-a stipulat că valoarea comisionului de rambursare
anticipată este 0 (f. 17), sens în care solicitarea reclamantului de constatare ca fiind abuzivă a
clauzei în discuţie apare drept nejustificată.
Prin actul adiţional nr. x/26.08.2010 părţile au adus anumite modificări la contractul de
credit iniţial, stipulându-se, printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 4% şi că
dobânda anuală efectivă la data semnării actului adiţional are valoarea de 13,99% (f. 17).
Modificarea dobânzii s-a realizat prin încheierea voluntară a actului adiţional (f. 16-29).
Încheierea actului adiţional a fost impusă de prevederile OUG nr. 50/2008, care în art. 37
stipulează că, în contractele de credit cu dobândă variabilă, se vor aplica următoarele reguli:
a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă
EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la
care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;
b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care
impun în mod expres acest lucru;
c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la
prevederile lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse;

JUDECĂTORIA
d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în
contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei
dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;
e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor
fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.
Aşadar, chiar şi în lipsa consimţământului reclamanţilor, deşi nu este cazul în speţă,
potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată să modifice clauza referitoare la
dobândă, prevăzând astfel indici clari şi obiectivi în funcţie de care se poate revizui dobânda, fie
în sens pozitiv, fie în sens negativ.
Prin contractul de credit nu s-a prevăzut că dobânda ar fi fixă pe întreaga durată
contractuală, ci dimpotrivă, părţile au convenit şi precizat în mod expres că dobânda este
variabilă, cu excepţia primului an de la data tragerii creditului.
Caracterul retroactiv al efectelor nulităţii şi restituirea sumelor percepute de pârâtă cu
titlu de dobândă plătită în excedent faţă de dobânda de 6,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru
perioada 11.05.2006-26.08.2010:
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenţiei de credit,
în cauză este posibilă şi permisă restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţi în temeiul
clauzelor abuzive privind dobânda, potrivit principiului restitutio in integrum.
Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza
a II-a şi art. 4.3, în forma anterioară încheierii actelor adiţionale nr. x şi x din 26.08.2010, recte
nulitatea absolută a acestor prevederi, în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce
efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a
principiului restabilirii situaţiei anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic nul sau a
unei clauze anulate trebuie restituit), instanţa va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de către
reclamant în baza acestor clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea
prestaţiilor executate are la bază instituţia plăţii nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ.
1864.
Instanţa constată întrunirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei
obligaţii nule: existenţa unei plăţi – sumele achitate de solvens (reclamantă) cu titlu de dobândă
plătită în excedent faţă de dobânda de 6,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada
11.05.2006-26.08.2010, în vederea stingerii obligaţiei prevăzute de art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2
teza a II-a şi art. 4.3; şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea
contractuală anulată apare ca şi când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanţa reţine faptul că
accipiensul (pârâta) a fost de rea – credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate şi
prevederile Legii (nemo censetur ignorare legem).
În consecinţă, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanţa va obliga pârâta la restituirea
către reclamant a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent faţă de dobânda
de 6,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 11.05.2006-26.08.2010, la care se va

JUDECĂTORIA
adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii
efective a acestui debit.
Instanţa reţine că nu există niciun alt element în funcţie de care să fie calculată dobânda
percepută de pârâtă, doar cuantumul de 6,90% pe an, menţionat în art. 4.2 din contract reprezintă
elementul concret ce trebuie să fie luat în considerare, fără însă prin aceasta a se considera că
dobânda a devenit fixă, întrucât părţile au convenit că dobânda este variabilă.
Sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:
sancţiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu
În consecinţă, având în vedere caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenţia de credit
nr. x/11.05.2006 la art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a şi art. 4.3, instanţa va declară nulitatea
absolută a clauzelor menţionate anterior.
cererea şi va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit nr.
x/11.05.2006 la art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a şi art. 4.3, urmând a declară nulitatea
absolută a clauzelor menţionate anterior. De asemenea, instanţa va obliga pârâta la restituirea
către reclamant a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent faţă de dobânda
de 6,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 11.05.2006-26.08.2010, la care se va
adăuga dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii
efective a acestui debit, urmând a respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.
6. Asigurător. Repararea prejudiciului moral ca urmare a producerii unei

vătămări unui minor de 1 an şi două luni. Criterii
legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării
criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic şi afectiv,
importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost
percepute consecinţele vătămării.

JUDECĂTORIA

Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând
din dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări
sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu
poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a
respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 06.03.2014, reclamantul CML
– prin reprezentant legal CG a chemat în judecată pe pârâta AR – AVIG SA, solicitând, în
contradictoriu cu intervenientul forţat MG, obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro
(135.369 lei), cu titlu de daune morale.
Prealabil, reclamantul a învederat că intervenientul forţat a fost trimis in judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin 1 si 3 Cod penal,
cauza formând obiectul dosarului x, înregistrat pe rolul Judecătoriei Cornetu, iar prin sentinţa
penală nr. x/30.12.2013, Judecătoria Cornetu a condamnat pe numitul MG la executarea pedepsei
de 3 luni, cu suspendare.
Pe latura civilă, printre altele, a fost admisă acţiunea formulată de partea civilă CML, prin
reprezentant legal CG, fiind obligat inculpatul MG în solidar cu partea responsabila civilmente
SC APPC SRL (comitentul numitului MG), la plata către această parte de despăgubiri civile în
cuantumul de 30.000 euro (echivalentul în lei, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua
plăţii), cu titlu de daune morale.
În baza art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995,
astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 22 din OUG nr. 61/2005, a fost obligat asigurătorul AR
– AVIG SA la plata acestei sume datorate de către asiguratul său - SC APPC SRL către partea
civilă CML prin reprezentant legal CG, în limita plafonului legal.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs (calificat ulterior apel), Asigurarea
Româneasca – Asirom Vienna Insurance Group SA, prin decizia penala 4/ 17.02.2014, Tribunalul
Ilfov, a extins efectele apelului declarat de către asigurătorul S AR – AVIG SA faţă de intimatul
inculpat MG în temeiul dispoziţiilor alin.5 C.proc.pen. coroborat cu art. 16 litera b) - teza întâi
C.proc.pen., a achitat pe inculpatul Mihai Gabriel sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de
art.196 alin. 1 Cod penal raportat la art. 5 alin. 1 Cod penal, cu referire la art. 184 alin. 1 şi 3 din
vechiul Cod penal şi a lăsat nesoluţionate acţiunile civile cu caracter alăturat promovate de către
părţile civile Spitalul Clinic x, Spitalul Clinic de Urgenţă y şi CML, prin reprezentant legal CG.
Pe fond, reclamantul a precizat următoarele:

JUDECĂTORIA
În data de 11.05.2009, minorul CML a fost victima unui accident de circulaţie produs pe
raza localităţii C, în accident fiind implicate autovehiculele conduse de CG şi intervenientul
forţat, vinovăţia producerii accidentului aparţinând lui MG.
La momentul accidentului, CML, în vârsta de 1 an, se afla in scăunelul pentru copii, pe
bancheta din spate a autoturismului marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare B-.., condus
de mama sa, CG.
În urma accidentului, minorul a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru
vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezulta din certificatul medico-legal nr.
A1/J/320/2009, eliberat de SML I.
Conform actelor medicale rezulta ca minorul a avut multiple contuzii, traumatism cranio-
cerebral, hematom epicranian, fractura parietala, contuzie toraco-abdominală, contuzie umăr
drept, contuzie regiune iliaca bilaterala, contuzie 1/3 medie coapsa bilateral.
Din actele medicale depuse, precum si din declaraţia mamei si depoziţia martorului
MARB, date în faţa instanţei penale, rezulta ca minorul a avut nevoie de îngrijiri medicale pe o
perioada ce a depăşit cele 50 de zile menţionate in certificatul medico-legal.
Din cauza fracturilor craniene si a faptului ca la vârsta de 1 an era in imposibilitatea de a
evita loviturile la nivelul capului, a purtat permanent timp de o luna o casca speciala, a avut o
medicaţie ce a trebuit adaptata vârstei si reacţiilor de intoleranta manifestata de acesta la anumite
medicamente, a necesitat un regim alimentar special si o îngrijire cu reguli specifice situaţiei in
care se afla, deoarece tratamentul îl deshidrata, proces deosebit de periculos pentru un sugar.
In afara traumelor fizice, minorul a suportat evident consecinţele traumei psihice la care a
fost supus. După accident, in afara durerilor pe care le avea, a trăit socul despărţirii de mama sa,
care aflata in stare de inconştienta si rănită, a fost transportata la spital, minorul fiind transportat
ulterior cu un elicopter la un alt spital.
În prezent copilul nu suporta zgomotele, se sperie si are tendinţa de a se izola, medicii
care l-au examinat concluzionând ca starea sa este consecinţa asocierii zgomotului (ce poate sa-i
amintească de zgomotul făcut de impactul vehiculelor care s-au ciocnit si de elicea elicopterului),
cu suferinţa fizica si despărţirea de mama in acel moment de tensiune psihica la care a fost supus.
Consecinţele accidentului si-au pus amprenta asupra vieţii întregii familii, problemele de
sănătate ale mamei, care a avut mana in aparat ghipsat o perioada si îngrijirile suplimentare de
care avea nevoie copilul, au făcut necesar ca tatăl copilului sa rămână în concediu o perioada, fapt
care i-a creat neplăceri la serviciu, fiind pus in situaţia sa-si dea demisia, găsindu-si cu greu un alt
loc de munca.
Pentru autovehiculului autotractorul PH-39-ZVJ era încheiata la data accidentului
asigurare obligatorie de despăgubire civila auto la societatea Asirom Vienna Insurance Group
SA.
În drept, a invocat reclamantul prevederile art. 998 şi art. 999 C.civ., art. 54 din Legea nr.
136/1995, Ordinul CSA 20/2008, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi martori, anexând
cererii un set de înscrisuri.

JUDECĂTORIA
În data de 20.06.214, intervenientul forţat a depus întâmpinare prin care a învederat că

prin decizia nr. 4/A din 2014, pronunţata de Tribunalul I a fost achitat sub aspectul săvârşirii
infracţiunii prevăzute de art.196 alin.1 raportat la art.5 alin.1 Cod penal cu referire la art.184 alin.
1 si 3 din vechiul cod penal.
De asemenea, intervenientul forţat a precizat că prin evenimentul rutier reclamantul a
suferit vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 de zile de
îngrijiri medicale.
În data de 02.07.214, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării
cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut următoarele:
Daunele morale nu trebuie să reprezinte nici masuri excesive pentru autorul pagubei si
nici venituri nejustificate pentru reclamanţi.
Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la
consecinţele negative suferite de cei in cauza in plan psihic si afectiv, apreciere care trebuie sa
fie rezonabila si echitabil, fără a duce la venituri nejustificate pentru persoana lezată, ci doar
având rolul de a compensa suferinţa.
Daunele morale nu pot constitui motiv de îmbogăţire fără justă cauză, ele trebuie să
acopere prejudiciul moral dovedit si bine argumentat.
Sumele solicitate cu titlu de daune morale in prezenta cauza sunt nejustificat de mari,
plata unei sume de bani nu poate suprima suferinţa psihica.
Despăgubirile băneşti acordate au drept urmare doar creşterea patrimoniului material al
victimelor , care nu a fost diminuat, fără a putea readuce ceea ce a dispărut din patrimoniul lor
moral.
Suferinţele psihice nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisa, datorită inexistenţei
unor mijloace sau masuri adecvate.
Normele eticii si echităţii interzic in principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru
daune morale deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
În drept, a invocat pârâta prevederile art. 205 şi urm. C.proc.civ. şi Ordinul CSA nr.
20/2008, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri
În fapt, prin sentinţa penală nr. x/2013, pronunţată de Judecătoria C în dosarul nr. x/2013
(f. 59-68), a fost condamnat inculpatul MG (intervenient forţat în prezenta), printre altele, la
pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă,
reţinându-se că MG, în data de 11.05.2009, în jurul orei 1600, în timp ce conducea ansamblul
auto format din autotractorul marca DAF cu nr. de înmatriculare PH-…, ce tracta semiremorca
cu nr. de înmatriculare PH-…., pe DJ 601 A din localitatea C, a efectuat un viraj către stânga
pentru a intra in incinta SC B SRL şi din cauza faptului că nu s-a asigurat corespunzător şi nu a
acordat prioritate de trecere autovehiculelor ce circulau din sens opus, a intrat în coliziune cu

JUDECĂTORIA
autoturismul marca Opel Astra cu nr. de înmatriculare B-…, condus regulamentar de către CG,
provocându-i astfel minorului CML, pasager al autoturismului marca Opel Astra, leziuni ce au
necesitat un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, pentru vindecare.
Totodată, sub aspectul laturii civile, instanţa a admis cererea formulată de partea civilă
CML prin reprezentant legal CG şi a obligat condamnatul MG în solidar cu partea responsabilă
civilmente SC APPC SRL la plata către această parte de despăgubiri civile în cuantumul sumei
de 30.000 euro (echivalentul în lei, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii) cu titlu
de daune morale, iar în baza art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr.
136/1995, asigurătorul AR – AVIG SA a fost obligat la plata acestei sume datorate de către
asiguratul său - SC APPC SRL – către CML prin reprezentant legal CG, în limita plafonului
legal (f. 38-51).
Prin decizia penală nr. A/2014, pronunţată de Tribunalul I, conform art. 396 alin.5
C.proc.civ. coroborat cu art. 16 litera b) - teza întâi - C.proc.pen., a fost achitat inculpatul MG
sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 196 alin.1 Cod penal raportat la art. 5 alin.1
Cod penal, cu referire la art. 184 alin.1 şi 3 din vechiul Cod penal, fiind lăsată nesoluţionată
acţiunea civilă cu caracter alăturat promovată de către partea civilă CML, prin reprezentant legal
CG, conform art. 397 alin.5 C.proc.pen. coroborat cu art. 25 alin. 5 C.proc.pen., cu referire la
art.16 litera b) - teza întâi - C.proc.pen. (f. 81-90).
În drept, cu titlu preliminar este necesar a preciza că, Tribunalul I, ca instanţă de apel în
cauza penală, a constatat ca în prezent, potrivit legii noi, fapta săvârşită de inculpat, in
modalitatea concreta de săvârşire, nu mai este prevăzută de legea penală, deoarece art. 196 alin.
2 si 3 Noul C.pen. face trimitere la dispoziţiile art. 194 alin. 1 Noul C.pen. care condiţionează
existenţa infracţiunii de un număr de cel puţin 90 de zile de îngrijiri medicale, iar în speţă partea
vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de doar 45 – 50 zile de
îngrijiri medicale, situat evident sub plafonul impus de textul legal la care s-a făcut anterior
referire.
Pe de altă parte, nici pârâta şi nici intervenientul forţat nu au contestat în vreun fel situaţia
de fapt reţinută în cauza penală, intervenientul forţat recunoscând prin întâmpinare că se face
vinovat de producerea evenimentului rutier în urma căruia reclamantul a suferit vătămări ce au
necesitat pentru vindecare un număr de 45 – 50 zile de îngrijiri medicale.
Totodată, se impune a preciza, prioritar, că obligaţiile născute din faptele juridice
săvârşirii lor, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, sens în care, faţă de data săvârşirii faptei
ilicite, recte 11.05.2009, în prezenta cauză îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile C.civ. 1864 şi nu
dispoziţiile din actualul C.civ.
Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează
conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele

JUDECĂTORIA
obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor

răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă
pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile
de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori
distrugerea de bunuri, iar în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât
pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele
aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.
În acelaşi sens, art. 26 alin. 1 lit. a şi d din Norma privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul
CSA nr. 20/2008, în vigoare la data producerii evenimentului rutier (citată în continuare Normă)
prevede că asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile
suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor
formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi
limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care
evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă
despăgubiri, în formă bănească, pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii
fără caracter patrimonial, dar şi pentru cheltuielile de judecată efectuate de către persoana
prejudiciată.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d din Normă, la stabilirea
despăgubirilor în cazul decesului unor persoane se au în vedere, pentru daunele morale, legislaţia
şi jurisprudenţa din România.
În acest sens, art. 998 C.civ. 1864 prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, în vreme de art. 999
C.civ. statuează că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi
de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenta sa
Astfel, răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care
izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o
altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara paguba pricinuită.
Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. rezultă că pentru
a) existenţa unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă
b) existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme numai o faptă ilicită poate să atragă după sine
răspunderea civilă delictuală;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece pentru a
fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără
legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este

JUDECĂTORIA
necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea

faptă a provocat acel prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei, dată fiind împrejurarea că nu este îndeajuns să fi existat o faptă
ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această
faptă să fie imputabilă autorului ei.
a) existenţa unui prejudiciu
nicio reparaţie. Altfel spus, este imperios necesar ca cel care solicită repararea prejudiciului să fi
suferit personal prejudiciul respectiv.
După cum există sau nu posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului, se
deosebeşte între:
- prejudiciu patrimonial, care are un conţinut economic, cum ar fi: distrugerea sau
sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătăţii unei persoane,
pierderea totală sau parţială a unui drept etc.);
- prejudiciu moral (nepatrimonial), care reprezintă consecinţa dăunătoare ce nu poate fi
evaluată în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale, fără conţinut
economic, cum sunt: moartea, durerile fizice sau psihice, atingerile aduse fizionomiei
unei persoane, atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane etc.
Este fără putinţă de tăgadă faptul că vătămarea reclamantului născut în data de
24.03.2008, în vârstă de aproximativ 1 an şi 2 luni la data producerii evenimentului rutier
(11.05.2009), a cauzat reclamantului suferinţe fizice şi psihice, stările emoţionale ce au urmat
evenimentului traumatic producând în mod evident modificări în viaţa reclamantului.
b) existenţa unei fapte ilicite
- fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei

JUDECĂTORIA
- fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective, respectiv voinţa care a ales
- fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din
Câtă vreme intervenientul forţat nu s-a asigurat corespunzător şi nu a acordat prioritate de
trecere autovehiculelor ce circulau din sens opus, a intrat în coliziune cu autoturismul marca
Opel Astra cu nr. de înmatriculare B-…, condus regulamentar de către CG, provocându-i astfel
reclamantului minor CML, pasager al autoturismului marca Opel Astra, leziuni ce au necesitat
un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, pentru vindecare este lesne de observat că a comis
o faptă ilicită, această condiţie fiind îndeplinită în cauză.
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Raportul de cauzalitate este dedus din dispoziţiile art. 1086 C.civ., care prin enunţul
„daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”, comandă o interpretare extensivă, aplicabilă şi răspunderii civile
delictuale, căci dă expresie exigenţei unei legături de cauzalitate îndestulător de caracterizată
pentru a înlătura posibilitatea unei răspunderi care, întinzându-se la tot lanţul de evenimente ce
se produc ca urmare a faptei păgubitoare ar obliga la o răspundere, practic, fără de hotar.
Aşadar, specificul raportului de cauzalitate se evidenţiază prin faptul că prejudiciul
trebuie să aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare dacă prejudiciul nu are
legătură cauzală cu fapta ilicită el iese din câmpul răspunderii.
dăunătoare.
În acest sens, instanţa reţine că între prejudiciul suferit de reclamant şi fapta ilicită
săvârşită de către intervenientul forţat există o legătură de cauzalitate tip cauză-efect, căci în
lipsa faptei ilicite reclamantul nu ar fi suferit prejudiciul în discuţie.

JUDECĂTORIA
d) existenţa vinovăţiei
acesteia.
Or, culpa intervenientului în săvârşirea faptei ilicite este de netăgăduit, ba chiar
recunoscută de acesta.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele
condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.
legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor

JUDECĂTORIA
referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa
valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute
consecinţele vătămării.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând din
dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau
satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea
decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor
daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la
oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline,
prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în
realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acesta
să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor
şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri
civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe
materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de reclamantă, va
aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Statuând în echitate, instanţa apreciază că suma de 20.000 euro, echivalent în lei la cursul
BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, apare ca fiind rezonabilă şi justificată, fiind de
natură să repare prejudiciul suportat de reclamant, sens în care va admite, în parte, cererea
formulată de reclamantă.
În stabilirea acestei sume instanţa a luat în considerare împrejurările cauzei, faptul că la
momentul producerii evenimentului rutier reclamantul minor a avut vârsta de aproximativ 1 an şi
2 luni, suferinţele fizice şi psihice cauzate acestuia şi consecinţele producerii unui asemenea
eveniment la o vârsta extrem de fragedă în ceea ce priveşte relaţiile familiale şi inter sociale. Pe
de altă parte, la interpelarea instanţei, reclamantul nu a fost în măsură să probeze că a beneficiat
de consiliere psihologică, nefiind întocmit un raport psihologic în acest sens.
cererea şi va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la
cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale.

JUDECĂTORIA
7. Comision de risc. Clauze privind modificarea dobânzii şi declararea

scadenţei anticipate a creditului. „Îngheţarea” cursului CHF
Instanţa nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinţei
pârâtei de a contracta, dată fiind şi valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu
constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincţie între
clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimţământului şi cele mai puţin
importante.
Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei
singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea
de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar
instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei
acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră că art. 3 lit. d din
Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să
modifice discreţionar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă
aprecierii acestuia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi
creând un vădit dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piaţa monetară”,
invocate de pârâtă, au un caracter vag, putând da cu uşurinţă naştere la creşteri abuzive a ratei
dobânzii.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 19.08.2014, reclamanta RPG a
solicitat, în contradictoriu cu pârâta VR SA ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să:
1. oblige pârâta la întregirea art. 3 lit. a al Convenţiei de credit nr. ../10.08.2007, in
sensul menţionării faptului ca dobânda este fixă, aşa cum a fost prezentata
reclamantei la semnarea convenţiei;
2. constate caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d, art. 5 lit. a din Condiţiile
speciale ale convenţiei de credit, art. 3.1.2 lit. a, b si c, art. 3.5, art. 3.7, art. 8.1 lit.
a alin. 2 şi alin. 3, art. 8.1 lit. c, art. 8.1 lit. d, art. 10.1, art. 10.2 din Condiţiile
generale şi pe cale de consecinţa sa dispună anularea lor;
3. exonereze reclamanta de la plata comisionului de risc (redenumit comision de
administrare) pentru viitor;
4. oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate sub titlu de comision de risc, la
care se vor adaugă dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării pana la
data restituirii integrale

JUDECĂTORIA
5. oblige pârâta la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu de la

momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării
contractului;
6. oblige pârâta la denominarea în moneda naţională a plaţilor, in virtutea
principiului din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar conform căruia
preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;
7. obligarea pârâtei la întocmirea si eliberarea unui nou grafic de rambursare in urma
scăderii din suma de restituit a tuturor sumelor percepute sub titlu de comision de
risc;
8. oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:
A încheiat cu pârâta convenţia de credit nr. .../10.08.2007, pentru suma de 25.000 CHF,
destinaţia creditului fiind « acoperire cheltuieli personale curente» , având dobânda de 4.25% pe
an, credit garantat cu garanţie reala imobiliara (ipoteca) de prim rang, constituita asupra
apartamentului nr. 27 situat în Mun. S, fiind încheiată şi poliţa de asigurare pentru acoperirea
tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanţiei reale imobiliare.
Conform punctului 3 litera a) din convenţia de credit in capitolul Condiţii Speciale ale
convenţiei este stipulata o rata a dobânzii curente de 4.25% pe an, nefiind specificat daca rata
dobânzii curente este fixa sau variabila.
La momentul semnării contractului, i s-a comunicat verbal ca rata dobânzii este fixa pe
toata perioada contractuala înţelegând din aceasta ca rata dobânzii este fixa, fapt pentru care a si
semnat contractul de credit. Motivul esenţial care a determinat-o să încheie convenţia de credit
cu pârâta a fost numai faptul ca împrumutul acordat era cu dobânda fixa pe toata durata derulării
acestuia. In
Convenţiile de credit încheiate reprezintă contracte de adeziune, toate clauzele cuprinse
în acestea fiind prestabilite de Banca, fără a da posibilitatea împrumutaţilor de a modifica sau a
înlătura vreuna din aceste clauze din contractul standard.
Reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia nici o clauza din convenţia de credit,
întregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva de Banca, aspect ce rezulta si din faptul ca
aceasta Convenţie de credit conţine clauze similare.
Clauza prevăzuta la art.3 lit. d reprezintă o clauza abuziva, întrucât da dreptul Băncii de a
modifica unilateral dobânda in detrimentul împrumutaţilor si nu este raportata la un indicator
precis, individualizat, ci se menţionează generic „ schimbări semnificative pe piaţa monetara”
,fiind de netăgăduit ca piaţa monetara evoluează diferit in funcţie de indicele la care te raportezi.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in
favoarea Băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea împrumutaţilor de a
putea verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporţionala scopului
urmărit.

JUDECĂTORIA
Prin necircumstanţierea in niciun mod a elementelor care permit Băncii modificarea

unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii
acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile
legale incidente in materie, fiind de natura sa ii prejudicieze pe consumatori.
Dispoziţiile art. 10.1 lit. a, b, c si art. 10.2 din Condiţiile generale releva faptul ca in
oricare din cazurile in care, din diferite motive, costurile Băncii legate de acordarea sau de
punerea la dispoziţie a oricărui credit cresc, împrumutatul va plaţi acesteia sumele suplimentare,
astfel încât să compenseze Banca pentru creşterea costurilor.
Dispoziţiile art. 8.1 din Condiţiile generale prevăd ca. in cazul apariţiei unei situaţii
neprevăzute care, in opinia Băncii, face sa devină improbabil ca împrumutații sa-si poată
îndeplini obligaţiile asumate, respectiv in cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia,
in opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, Banca va avea dreptul, pe
baza unei notificări, sa declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat
împreuna cu dobânda acumulata si toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei.
Formulările cuprinse in clauzele analizate, respectiv „situaţie neprevăzuta”, „in opinia
Băncii”, „Să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, nu oferă posibilitatea reala unui
observator independent sa aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv In realitate, aceste
clauze oferă Băncii dreptul exclusiv si discreţionar de a declara soldul creditului scadent
anticipat, fără ca o instanţa potenţial investita cu verificarea legalităţii unei astfel de masuri sa se
poată pronunţa intr-un sens sau altul.
Clauzele analizate sunt ab initio abuzive, întrucât exclud, prin modul in care sunt
formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind.
Clauzele referitoare la comisionul de risc reprezintă clauze abuzive, de la intrarea in
vigoare a Convenţiilor de credit, astfel cum acestea sunt definite art. 4 din Legea 193/2000.
Convenţiile de credit nu definesc „comisionul de risc”, nefiind indicat ce risc acoperă, in
condiţiile in care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin
intermediul diverselor mecanisme contractuale si garanţii constituit :
- riscul valutar este acoperit prin plata efectuata de către împrumutaţi in moneda in care a
fost acordat creditul
- riscul neplăţii creditului este suportat de împrumutaţi prin intermediul garanţiilor
constituite simultan cu încheierea Convenţiei de credit( ipoteca de prim rang pe imobile)
- riscul dispariţiei bunului adus in garanţie este acoperit prin asigurarea împotriva tuturor
riscurilor încheiata de împrumutat si cesionata in favoarea Băncii
- riscul de întârziere in efectuarea plaţii ratei lunare este acoperit prin intermediul
dobânzii penalizatoare, etc.
Din Convenţia de credit rezulta in mod neechivoc ca acest comision de risc este de fapt o
dobânda deghizata.
Art. 3.1.1. din Condiţiile generale prevede faptul ca pentru creditul acordat, împrumutatul
datorează Băncii dobânda curenta, ce se acumulează zilnic si se calculează la soldul creditului, in

JUDECĂTORIA
timp ce art. 3.5. din Condiţiile generale prevede faptul ca pentru punerea la dispoziţie a
creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se
plăteşte lunar, pe toata durata creditului.
Conform Convenţiei, acest comision acoperă un risc al Băncii inexistent ulterior datei
acordării creditului, respectiv riscul « pentru punerea la dispoziţie a creditului».
Or, punerea la dispoziţie a creditului reprezintă obligaţia esenţiala asumata de Banca fata
de împrumutaţi, care a fost executata, iar Banca, dincolo de prestaţia care reprezintă obligaţia
împrumutaţilor-rambursarea creditului si a dobânzii, impune împrumutatului sa efectueze o plata
nedatorata pentru simplul fapt ca aceasta si-a asumat o obligaţie, pe care a si executat-o punerea
la dispoziţie a creditului.
in cazul executării de către împrumutata întocmai a Convenţiei de credit, Banca nu are
nici o obligaţie de a restitui respectivul comision.
Propunerea venita din partea Băncii, de a redenumi « comisionul de risc » intr-un aşa-zis
« comision de administrare credit » este nelegala.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in
detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligaţiei de către
reclamantă, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţare
cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel încât sa se asigure o
proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care sa corespunda manifestării de voinţa in
sensul angajării in acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la
obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.
Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca
întinderea drepturilor si obligaţiilor pârtilor la momentul încheierii contractului este determinata
sau determinabila astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai in
considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia
dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte
părţi a unei şanse de câştig.
Stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispoziţiilor legale întrucât, in lipsa
unui acord expres al pârtilor prin care sa-si asume posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi,
contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra reclamantei a riscului
generat de hiper-valorizarea CHF.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la
puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate in
domeniul financiar bancar care sa-l permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de
schimb si, in consecinţa, asumarea in cunoştinţa de cauza a riscului valutar.
Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului,
contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiţii aplicabile contractului

JUDECĂTORIA
trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si
pentru înţelegerea cărora sa nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul in sensul
diminuării lui prin organizarea adecvata a activităţii de creditare. Astfel, aceasta prevedere
exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsura in acest sens
o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce
corespunde cerinţelor echităţii si bunei-credinţe.
Având in vedere prevederile art. 969 C.civ conform cărora părţile trebuie sa acţioneze cu
bună-credinţă atât la negocierea si încheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale,
neputând înlătura sau limita aceasta obligaţie, distribuţia intre părţi a pierderilor si beneficiilor
rezultate ca urmare a creşterii valori CHF fata de moneda naţionala, apare ca o soluţie justa si
echitabila ce materializează aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de părţi la momentul încheierii
contractului si, pe cale de consecinţa, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe
care părţile au înţeles sa le stabilească, se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul
teoriei impreviziunii care odată cu intrarea in vigoare Noului Cod Civil beneficiază de o
reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a
soluţiilor conturate in practica.
Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluţie legislativă una dintre
soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară
previzibilă, se poate da soluţia statuată în Noul Cod Civil fără a se putea reproşa ca s-ar atribui
efect retroactiv legii noi.
În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiţie in decizia
nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ intr-un contract cu executare succesiva
(Buletinul Jurisprudenţei 1996).
În susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar
si denominarea plaţii, a învederat faptul ca părţile s-au obligat in condiţiile economice existente
la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata fata de moneda naţionala astfel
încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile
împrejurări economice.
De asemenea, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibila, reclamanta
neavând cunoştinţe de specialitate in domeniul financiar-bancar care sa le permită anticiparea
unei devalorizări vădite a leului fata de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde
acordului de voinţa al părţilor întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul
in vederea căruia a fost încheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde
voinţei concordante a părţilor.
Având in vedere acest aspect, denominarea in moneda naţionala a plaţilor constituie o
aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echităţii.

JUDECĂTORIA
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva Consiliului nr.
93/13/CC din 05.04.1993, art. 451 C.proc.civ., art. 998-999 C.civ, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi interogatoriul pârâtei.
La data de 19.02.2015, reclamanta a depus cerere modificatoare prin care a solicitat şi
obligarea pârâtei la plata sumei încasate în plus în urma modificării cursului valutar – CHF, faţă
de cursul avut la momentul încheierii contractului de credit nr. …/10.08.2007, respectiv
restituirea sumei de 18.048,58 lei.
Pârâta, deşi a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare, dar la termenul de judecată din
25.02.2015, s-a prezentat prin avocat şi a invocat excepţia necompetenţei materiale a
Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţie ce a fost respinsă cu motivarea din încheierea de la
acea dată.
În fapt, între reclamantă, în calitate de împrumutat, respectiv pârâtă, în calitate de
împrumutător, s-a încheiat convenţia de credit nr. …/10.08.2007, având ca obiect acordarea unui
credit în cuantum de 25.000 CHF, cu obligaţia rambursării în 216 de luni de la data încheierii,
pentru o dobândă curentă de 4,25% p.a. dobândă fixă.
De la data încheierii convenţiei şi până în prezent, pârâta a perceput comisionul de risc,
redenumit de administrare.
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1
octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre
părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi
art. 3 şi art.102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009
stabilesc.
(citată în continuare Lege), reclamanţii având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din
Lege, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor lor
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de
De asemenea, instanţa va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin
prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului
intern prin prisma celui al Uniunii Europene (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător

JUDECĂTORIA
transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-

106/89 Marleasing.
textului legii naţionale - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 - în sensul că acesta se referă la
preţul şi la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege nr. 193/2000, evaluarea
naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului,
nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi
serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-
un limbaj uşor inteligibil.
Or, instanţa apreciază că art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi art.
3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei nu întrunesc exigenţa de a fi exprimate într-un limbaj
uşor inteligibil, sens în care clauzele în discuţie pot face obiectul analizei instanţei.
De altfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat de, în
mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor
nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract
(Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina
acestor principii, Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu
caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08,
Rep., p. I 9579, punctul 29) .
efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu
îşi cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în exercitarea lor” (Hotărârea din 21
noiembrie 2002, Cofidis (C-473/00, Rec., p. I-10875, punctul 33).
Totodată, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10, SC Volksbank România SA
împotriva Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru
Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din
Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să
transpună această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu
sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea
le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al

JUDECĂTORIA
Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv
clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus,
precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care
Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.
Că aceasta este interpretarea corectă rezultă şi din hotărârea pronunţată în cauza C-
143/12, împotriva SC Volksbank România, prin care s-au statuat următoarele:
„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în
împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al]
contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile
sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri
de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și
consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite
condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un
„comision de risc” perceput de acesta”.

JUDECĂTORIA

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al
Convenţia de credit în discuţie, încheiată între părţi, are caracterul unui contract
standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile
generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamanţi, partea contractantă
aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele

JUDECĂTORIA

potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanţii; clauzele contractuale sunt rezultatul
manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanţii doar
manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.
mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege”
moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită
dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarilor ofertei, respectiv a
faptului că reclamanţii au avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele
prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4
Nu există identitate între caracterul special al condiţiilor convenţiei de credit şi caracterul
negociat al acestora. Condiţiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că
acestea cuprind elementele care diferenţiază acest contract de altele din aceeaşi categorie
(numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor şi al
comisioanelor etc.). Faptul că reclamanţii au acceptat să semneze convenţia de credit în
condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pe de altă parte, nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă exceptarea persoanelor
care au cunoştinţe juridice/financiar-fiscale de la regimul de protecţie al consumatorilor instituit
de legiuitor, sens în care nu se poate reţine apărarea pârâtei referitoare la faptul că a fost
răsturnată prezumţia superiorităţii profesionale/informaţionale a comerciantului.
Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de
adeziune al Convenţiei de credit şi, deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de
reclamanţi.
Excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea primului capăt de cerere,
invocată din oficiu de către instanţă este întemeiată şi urmează a fi admisă, consecinţa fiind
respingerea primului capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, având în vedere
următoarele considerente:
Printre condiţiile exercitării acţiunii civile se găseşte şi aceea privind interesul, conform
art. 32 alin. 1 lit. d C.proc.civ. Interesul poate fi definit ca fiind folosul practic urmărit de către
cel care declanşează litigiul judiciar şi, pentru a fi proteguit juridic, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii, respectiv să fie: determinat, legitim, personal, născut şi actual.

JUDECĂTORIA
Or, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, reclamanta nu are absolut niciun interes, de
vreme ce în art. 3 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit se prevede fără putinţă de
tăgadă că dobânda în cuantum de 4,25% pe an este fixă.
Clauzele contractuale criticate de reclamantă:
a) Art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit prevede că banca îşi
rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor
schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua
rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data
comunicării.
Instanţa reţine că prin art. 3 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei a fost stabilită o
rată a dobânzii curente de 4,25% p.a. dobândă fixă.
Totuşi, prin art. 3 lit. d anterior redat, pârâta a prevăzut posibilitatea de a revizui structura
ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor ”schimbări semnificative pe piaţa monetară”.
Anexa la Lege stabileşte cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au
caracter abuziv, printre acestea fiind şi cea care: ”a) dă dreptul comerciantului de a modifica, în
mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de
consumator prin semnarea acestuia”.
Mai mult, în art. 3.1.2 lit. c din Condiţiile generale ale convenţiei, pârâta a stabilit expres
că rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, iar în condiţiile speciale s-a stipulat expres că
dobânda este fixă. De asemenea, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între
comercianţi şi consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru
înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Analizând conţinutul art. 3 lit. d din condiţiile speciale prin prisma întregului contract,
instanţa constată că sintagma ”schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu a fost nicicum
definită: pârâta nu a prevăzut niciun element care ar putea fi calificat ca fiind cauza unei
schimbări a pieţei monetare, dar nici criteriile după care această schimbare ar putea fi considerată
semnificativă sau nesemnificativă.
Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure
părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi
prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să
aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora. Având
în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră că art. 3 lit. d din Condiţiile
speciale ale convenţiei de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice
discreţionar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii
acestuia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit
dezechilibru contractual. „Schimbările semnificative pe piaţa monetară”, invocate de pârâtă, au
un caracter vag, putând da cu uşurinţă naştere la creşteri abuzive a ratei dobânzii.

JUDECĂTORIA
Pârâta nu a prevăzut în contract posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea

convenţiei în ipoteza modificării unilaterale a ratei dobânzii, cu obligaţia de a restitui suma
împrumutată, fără a fi penalizaţi pentru această alegere.
Într-adevăr, dobânda este inclusă în preţul contractului. Însă, potrivit art.1 alin. 1 din
Lege şi din art. 4 alin. 2 din Directiva nr.903/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea
caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la preţul contractului trebuie să fie exprimată
„clar şi inteligibil”. Or, în speţă, formularea posibilităţii de modificare a ratei dobânzii este
neclară, neinteligibilă.
Reclamanţii nu au avut posibilitatea de a negocia clauza privind caracterul dobânzii, din
moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanţii nu puteau face judecăţi de
valoare cu privire la o dispoziţie contractuală pe care nu au putut-o înţelege).
Având în vedere că, pe de-o parte, piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele
la care se raportează, precum şi că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând
amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de
natură să acorde posibilitatea unui observator independent, obiectiv şi rezonabil de a aprecia
asupra incidenţei situaţiei vizate, instanţa consideră că motivul apariţiei unor schimbări
semnificative pe piaţa monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se
poate susţine că prevederea contractuală analizată menţionează dreptul exclusiv şi discreţionar al
pârâtei de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumatori
în deplină cunoştinţă de cauză.
În consecinţă, instanţa apreciază că art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale convenţiei de
credit reprezintă o clauză abuzivă, în sensul lit. a din Anexa la Lege.
În schimb, clauzele stipulate în art. 3.1.2 lit. a, b şi c din Condiţiile generale ale
convenţiei, deşi contestate de către reclamanţi ca fiind abuzive nu au un asemenea caracter, fiind
clauze care explică noţiunea generală de dobândă. De altfel, reclamanta s-a mulţumit să invoce
pur formal caracterul abuziv al acestor clauze, neînţelegând să precizeze în concret care este
dezechilibrul contractual şi cum aceste clauze sunt contrare bunei-credinţe. Aceste clauze sunt
clare, inteligibile şi nu ridică nicio problemă sub aspectul echilibrului contractual.
b) Art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit prevede în favoarea
pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,15%, aplicat la soldul
creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a
convenţiei de credit.
c) Art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit stabileşte că, pentru punerea
la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat
la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de
calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în condiţiile speciale.
Aceste clauze vor fi analizate concomitent, dată fiind legătura lor indisolubilă.
Instanţa constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin
convenţie; simpla menţionare a valorii şi a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul

JUDECĂTORIA
să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia, iar instanţa, pe
aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze
un caracter clar şi neechivoc.
Exigenţele bunei credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte
încă de la încheierea actului juridic întinderea obligaţiilor pe care trebuie să le execute, şi ca o
parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, şi deci
nejustificat, a celeilalte părţi.
Riscul, înţeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor
aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părţile au în vedere posibilitatea unui câştig
şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau
chiar existenţa obligaţiei); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea şi existenţa
obligaţiilor asumate de părţi fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voinţă, iar
în cazul în care reclamantul nu şi-ar executa obligaţiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziţie
procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.
Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii
dobânzii stipulate în contract, cât şi ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la
condiţiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii şi a comisioanelor la situaţia
economică naţională şi internaţională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul
nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanţii reale
imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea
recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin
eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de
esenţa activităţii desfăşurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta şi-l asumă prin
desfăşurarea respectivei activităţi comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse
reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului
acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opţiune între a accepta
modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desfiinţarea contractului, cu consecinţa
restituirii imediate a sumei împrumutate şi a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de
rambursare anticipată, în condiţiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de
reclamant.
Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa apreciază că acest comision nu a fost negociat între
părţi; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoştinţă” a existenţei comisionului, iar Legea nu
impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienţi să fie clar exprimate, ci
se referă la integralitatea prevederilor contractuale.
Perceperea comisionului de risc (de 0,15% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un
vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor
consumatori, aceştia fiind obligaţi, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de
bani.

JUDECĂTORIA
Instanţa nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinţei pârâtei
de a contracta, dată fiind şi valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un
impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincţie între clauzele care
au avut un rol determinant pentru exprimarea consimţământului şi cele mai puţin importante.
Instanţa apreciază că prevederea contractuală care stabileşte comisionul de risc
contravine bunei-credinţe, în condiţiile în care pârâta percepe lunar 0,19%, din soldul creditului
pentru motive necunoscute de reclamanţi. Reaua – credinţă a pârâtei este dovedită chiar de
modul în care a înţeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, şi de caracterul
nenegociat al contractului, comerciantul speculând nevoia consumatorului pentru a-i impune
acest comision de risc.
Instanţa nu va reţine nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în
preţul contractului. Denumirea acestui comision şi motivele care stau la baza perceperii acestuia
sunt în contradicţie cu ideea de preţ, definit ca prestaţie oferită în schimbul transferării
proprietăţii asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al
folosinţei sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr.
50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preţ al contractului, prin art. 36 fiind exclusă
perceperea acestuia.
În consecinţă, instanţa apreciază că art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei
încheiate de părţi şi art. 3.5 din Condiţiile Generale ale convenţiei reprezintă clauze abuzive, în
sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.
d) Art. 3.7 din Condiţiile Generale se referă la comisionul de rambursare în avans
şi defineşte această noţiune, găsindu-şi corespondent în art. 5 lit. c din Condiţiile
speciale – clauză necontestată de către reclamantă
Trebuie remarcat, cu prioritate, că reclamanta s-a limitat să invoce pur formal caracterul
abuziv al acestei clauze, neînţelegând să precizeze în concret care este dezechilibrul contractual
şi cum această clauze este contrară bunei-credinţe. Or, clauza în discuţie este clară, inteligibilă şi
nu ridică nicio problemă sub aspectul echilibrului contractual. De altfel, comisionul de
rambursare nu are un caracter abuziv fiind o compensaţie în cazul rambursării anticipate, permisă
de altfel de OUG nr. 50/2010.
e) Art. 8.1 lit. a) din Condiţiile Generale prevăd următoarele: „În cazul în care se
iveşte vreuna dintre situaţiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea
dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi garantului, să
declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat
împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii
conform Convenţiei - împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata a
Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:
- conform prezentei convenţii;
- conform altor Convenţii încheiate de împrumutat cu banca;

JUDECĂTORIA
- conform altor Convenţii de credit încheiate de împrumutat cu alte societăţi

financiare/de credit;"
f) Clauza care face referire la declararea scadentei anticipate a creditului în cazul
încălcării oricărei alte obligaţii din convenţia de credit în afara celei de
rambursare a creditului menţionată la art. 8.1 lit. b din Condiţiile Generale
g) art.8.1 lit. c) şi d) din Secţiunea 8 - Scadenţa anticipată din Condiţiile Generale
ale Convenţiei „In cazul în care se iveşte vreuna dintre situaţiile următoare,
atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări
transmise împrumutatului şi garantului, să declare soldul creditului ca fiind
scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate
celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei: c) în cazul apariţiei unei
situaţii neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca
împrumutatul să-şi poată 4 îndeplini obligaţiile asumate conform Convenţiei; d)
în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii,
creditul acordat nu mai este garantat corespunzător";e)împrumutatul sau terţe
persoane au iniţiat acţiuni sau proceduri prin care veniturile acestuia sau
proceduri prin care veniturile acestuia sa fie distribuite intre creditorii săi."
Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună, având în vedere că formează un
grup compact.
Instanţa apreciază că art. 8 lit. c şi lit. d din Condiţiile generale ale convenţiei au un
caracter neclar, echivoc, dând pârâtei posibilitatea de a declara soldul scadent anticipat, în două
situaţii insuficient determinate - ”situaţie neprevăzută”, improbabil”, „garantat corespunzător” -
şi lăsate la aprecierea exclusivă, subiectivă, a băncii - ”în opinia băncii”. De altfel, potrivit lit. g a
Anexei la Lege, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul
exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale.
Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea reclamantului, acesta fiind expus riscului declarării
scadenţei anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, şi deci imposibil de
prevenit, contrar bunei credinţe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale, şi au aşadar
un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.
În schimb, clauza de la art. 8.1 lit. a liniuţa 2 şi 3 şi lit. b din Condiţiile Generale ale
convenţiei de credit, în care părţile au stabilit situaţiile în care banca are dreptul de a declara
scadenţa anticipată, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel, această clauză se referă la decăderea debitorului din beneficiul termenului, fiind în
concordanţă cu prevederile art.1025 C.civ, respectiv 382 C.proc.civ. Condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru exercitarea dreptului băncii de a decade debitorul din beneficiul termenului
sunt clar şi precis determinate, având la bază conduita culpabilă a debitorilor.

JUDECĂTORIA
h) art. 10.1 din Secţiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiţiile Generale ale
Convenţiei „Referitor la Convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior,
modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care:
lit. a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la
obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma
principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume
datorate rezultând din Convenţie cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa dea
acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi
este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă,
depozit special sau orice cerinţă similară (de ex. în corelaţie/legătură cu propunerea
noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere
a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, constituite cu sau pentru costurile Băncii
sau care impun Băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau
obligaţia sa de a acorda credite: lit. c) al căror rezultat este: I. creşterea • costurilor
Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; II. reducerea
cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a Băncii, în baza
Convenţiei";
i) art. 10.2 din Secţiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiţiile Generale ale
Convenţiei „In oricare din cazurile mai sus menţionate în termen de 15 zile de la data
la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele
suplimentare astfel încât să compenseze Banca pentru creşterile costurilor, sau altor
rambursări."
Aceste clauze vor fi de asemenea analizate împreună întrucât sunt indisolubil legate.
Prevederile contractuale în discuţie obligă reclamanţii la suportarea exclusivă a tuturor
majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creşteri de costuri sau de alte rambursări
sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de
acordul sau de comportamentul contractual al clienţilor.
Instanţa apreciază că şi aceste clauze contractuale creează un dezechilibru evident între
drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor consumatori, ţinuţi la suportarea
unor sume nedeterminate, deşi eventuala creştere a costurilor băncii ar trebui să fie suportată fie
exclusiv de aceasta, în calitate de destinatară direct vizată de actele normative la care secţiunea
10.1. din Condiţiile generale ale convenţiei face referire, sau, cel mult, să fie împărţită între
client şi bancă, şi contrar bunei-credinţe care ar trebui să guverneze raporturile contractuale.
În consecinţă, instanţa apreciază că Secţiunea 10 „Costuri suplimentare” a Condiţiilor
generale ale convenţiei are un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege.
Sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

JUDECĂTORIA
sancţiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu
În consecinţă, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de
credit la art. 3 lit. d şi art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale ale convenţiei, precum şi la art. 3.5, 8.1.
lit. c şi d, respectiv Secţiunea 10 din Condiţiile Generale ale convenţiei, instanţa va declară
nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior şi va obliga pârâta să modifice convenţia de
credit în sensul înlăturării acestor clauze.
Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare
presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp din partea debitorului. Convenţia de credit având
un caracter sinalagmatic, ambele părţi au calitatea de debitor şi, respectiv de creditor. În aceste
condiţii, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestaţiile ambilor
contractanţi (debitori) să aibă această trăsătură.
În cauză, prestaţia la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către
reclamanţi - a fost executată dintr-o dată. În consecinţă, convenţia de credit nu este un contract
cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenţiei de credit,
în cauză este posibilă şi permisă restituirea prestaţiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei
privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.
Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la art. 5 lit. a din Condiţiile
speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, recte nulitatea absolută a acestei prevederi,
în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru
trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei
anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie
restituit), instanţa va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de către reclamant în baza acestei
clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestaţiilor executate are
la bază instituţia plăţii nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.
Instanţa constată întrunirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării
unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi – sumele achitate de solvens (reclamanţi) cu titlu de
comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligaţiei prevăzute de art. 5 lit. a din
Condiţiile speciale ale convenţiei; şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin
plată – prevederea contractuală anulată apare ca şi când nici nu ar fi existat. De asemenea,
instanţa reţine faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credinţă, cunoscând caracterul abuziv
al clauzelor stipulate şi prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), şi este

JUDECĂTORIA
ţinut astfel şi la plata dobânzii legale de la data fiecărei plăţi, iar nu de la data pronunţării
sentinţei.
În consecinţă, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanţa va obliga pârâta la restituirea
către reclamantă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare, în baza
convenţiei de credit nr. …/10.08.2007, de la data achitării şi până la zi, la care se adaugă
dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii efective
a debitului restant.
Aplicarea unei dispoziţii legale - art. 1092 C.civ - nu poate constitui o îmbogăţire fără
justă cauză a reclamanţilor, iar art. 13 din Legea nr.193/2000 priveşte doar ipoteza în care
titularul acţiunii în justiţie este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, când
poate fi aplicată şi o sancţiune contravenţională.
Capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul
semnării convenţiei de credit este neîntemeiat.
împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, anume în CHF, ca urmare a condiţiilor mai
sperat la şansa unui câştig (scăderea cursului CHF şi, prin urmare, plata unei sume mai mici ca
urmare a achiziţionării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv şi-a asumat riscul unei
pierderi (creşterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naţionale şi, în mod subsecvent,
creşterea cuantumului ratei de credit).
Pârâta i-a împrumutat reclamantei suma de 25.000 CHF, în moneda solicitată de
reclamantă, fiind menţionat în art. 4.1 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în
care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este
absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.
Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să contracteze un împrumut în moneda în care îşi
obţinea/obţine veniturile, respectiv moneda naţională (leu), dar reclamanta a încercat să
speculeze variaţia cursului leu-CHF, sperând în şansa unui câştig.
Or, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracţie de prestaţia esenţială a contractului
(împrumutul sumei de 25.000 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la
momentul încheierii convenţiei de credit.
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai
împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reţinut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie
interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă
într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un

JUDECĂTORIA
esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conţinut diferit de cel al art. 4.1 din
convenţia de credit. Spre deosebire de situaţia din cauza antemenţionată, în speţă pârâta a acordat
împrumutul în CHF şi urmăreşte, în mod logic, să obţină restituirea împrumutului tot în CHF,
reclamanta fiind liberă să îşi procure moneda CHF de unde consideră de cuviinţă şi la cel mai
bun curs pe care îl poate obţine.
În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea
însăşi pentru a primi de la reclamantă cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamanta se duce la
ghişeul băncii cu lei şi solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu o împiedică pe reclamantă
să obţină CHF de la orice altă instituţie financiară, aceasta neavând decât obligaţia de a plăti
pârâtei rata în CHF.
Totodată, în prezenta speţă ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la
cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, aşa cum a fost în situaţia cauzei C-26/13,
ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF
utilizat de bancă.
Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda naţională a plăţilor,
în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau
valoarea serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională este neîntemeiat.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca
Naţională a României, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care
decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic
care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor
prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot
efectua şi în valută.
Regulamentul 4/2005 stabileşte regimul efectuării operaţiunilor valutare, iar printre
aceste operaţiuni se regăseşte şi cea privind rambursarea creditelor şi a împrumuturilor (art. 1 lit.
d din Anexa 1 la Regulament).
Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act
normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanta a
primit, cu titlu de împrumut, suma de 25.000 CHF, sens în care este de domeniul evidenţei că
este ţinută a restitui împrumutul tot în CHF.
De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamantei, aceasta urmărind să obţină
denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în
lei, dar în condiţiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputinţă, motiv
pentru care nu pot fi reţinute argumentele reclamantei.
În atare condiţii, este vădit lipsită de temeinicie solicitarea reclamantei privind obligarea
pârâtei la plata sumei încasate în plus în urma modificării cursului valutar – CHF, faţă de cursul

JUDECĂTORIA
avut la momentul încheierii contractului de credit nr. 0112931/10.08.2007, respectiv restituirea

sumei de 18.048,58 lei.
Prin clauza cuprinsă la art. 6 teza finală din Condiţiile Speciale ale convenţiilor de credit,
părţile au stabilit că „scadenţarul se va modifica periodic, automat, corespunzător ajustării ratei,
dobânzii, rambursării în avans şi/sau modificării scadenţei finale; la cererea
Împrumutatului/Garantului, Banca va furniza graficul de rambursare în vigoare la data
solicitării”.
O dispoziţie similară există şi la art. 7 pct. 2 lit. d din Condiţiile Generale ale convenţiilor
de credit, având denumirea marginală „Obligaţiile Băncii”. Astfel, prin convenţia menţionată
banca, pârâtă în prezenta, şi-a asumat obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului, la cerere,
graficul de rambursare în vigoare la data solicitării.
Având în vedere soluţia instanţei, principiile quod nullum est, nullum producit effectum
(ceea ce este nul produce efecte nule) şi al retroactivităţii efectelor nulităţii, în considerarea
obligaţiei contractuale asumate de pârâtă de a proceda la emiterea graficului de rambursare în
vigoare la data solicitării la cererea împrumutatului, în temeiul dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073
C.civ., instanţa urmează a dispune obligarea pârâtei la emiterea graficului de rambursare în
sensul dispoziţiilor instanţei privind înlăturarea efectelor clauzei abuzive prin eliminarea
obligaţiei reclamanţilor de plată a unor sume cu titlu de comision de risc/administrare.
Luând în considerare dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. şi constatând culpa
procesuală a pârâtei, care este de drept în întârziere, în declanşarea prezentului proces, instanţa
urmează să o oblige pe aceasta să plătească reclamantei suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, reprezentând onorariu de avocat (f. 28), cheltuieli pe care instanţa le apreciază drept
reale, necesare şi rezonabile.
8. Cerere în anulare ordonanţă de plată. Apărări pur formale.

Consecinţe
Cu toate că termenul de efectuare a lucrărilor de placare a fost depăşit se constată că
debitoarea a semnat procesul verbal de recepție lucrări-montaj fără absolut nicio obiecţie, fiind
practic de acord cu această împrejurare. De altfel, debitoarea nu a dovedit că i-ar fi solicitat
creditoarei executarea obligaţiei de placare în momentul în care termenul stabilit prin contract
a fost depăşit. În acelaşi sens, fiind somată potrivit art. 1015 C.proc.civ., debitoarea nu a avut
absolut nicio reacţie, neînţelegând să ridice vreo obiecţie sub aspectul datorării/nedatorării
sumei solicitate.
În atare condiţii, excepţia de neexecutare a contractului ridicată de către debitoare are
un aspect pur formal şi nu poate fi luată în considerare. În acelaşi sens, alegaţiile debitoarei

JUDECĂTORIA
privind suportarea unui prejudiciu ca urmare a faptului că nu s-a respectat termenul pentru
lucrările de montaj sunt lipsite de justificare probatorie, neputând fi luate în considerare.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 24.11.2015, reclamanta-

debitoare DAS SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâta-creditoare I SRL, cerere în anulare
împotriva sentinţei civile nr. x/12.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/300/2015, solicitând
admiterea cererii în anulare şi, în mod subsecvent, respingerii cererii creditorului privind
emiterea ordonanţei de plată, precum şi obligarea pârâtei-creditoare la plata cheltuielilor de
judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta-debitoare a precizat, în esenţă, următoarele:
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că pârâta-creditoare şi-a respectat obligaţiile
contractuale cu privire la livrarea produselor, în condiţiile în care aceasta a avut o întârziere de
aproape 4 luni în livrarea produselor.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2014 are două categorii de produse care
trebuiau livrate/montate de către pârâta-creditoare, respectiv două termene de livrare şi montare a
acestora.
Prima categorie de produse o reprezintă modulul "Mobilă recepţie'' care, în conformitate
cu dispoziţiile art. 5.2 din contract, trebuia livrata/montată în termen de 22 de zile de la plata
avansului, avans achitat la data de 10.09.2014, motiv pentru care, produsul "mobilă recepţie"
trebuia să fie livrat şi montat de către pârâta-creditoare la data de 02.10.2014, fapt care s-a şi
întâmplat.
A doua categorie de produse o reprezintă modulul "Mobilă aferenta placărilor" care, în
conformitate cu dispoziţiile art. 5.2 din contract, trebuia livrată/montată în termen de 31 de zile
de la plata avansului, avansul fiind plătit la data de 10.09.2014, motiv pentru care, produsul
"mobilă aferentă placărilor" trebuia să fie livrat şi montat de către pârâta-creditoare la data de
11.10.2014.
Pârâta-creditoare a livrat şi montat cea de-a doua categorie de produse la data de
26.01.2015, aşa cum reiese din procesul verbal de recepţie lucrări montări datat 26.01.2015, deci
cu o întârziere de aproape 4 luni faţă de termenul din contract.
În mod total eronat susţine instanţa de fond că "factura care atestă plata avansului a fost
emisă la data de 09.09.2014, iar avizul de însoţire a mărfii este semnat la data de 02.10.2014,
astfel că au fost respectate termenele contractuale întrucât părţile au înţeles să considere
executată obligaţia la momentul semnării avizului".
Nu are nicio relevanţă când a fost emisă factura, relevant pentru stabilirea respectării
termenelor era data la care s-a făcut plata avansului.
Instanţa de fond nu a observat faptul că avizul pe care îl consideră ca fiind actul care
atestă respectarea obligaţiilor de către pârâta-creditoare se referă doar la prima categorie de

JUDECĂTORIA
produse prevăzute în contract, respectiv la modulul Mobilă recepţie, nicidecum la a doua

categorie de produse, respectiv la modulul "Mobilă aferentă placărilor".
Cele 4 bucăţi de rollbox prevăzute la pct. 2 din aviz reprezintă nişte sisteme de depozitare
cu sertare, pe role, şi care sunt aferente mobilierului de recepţie. Acele 4 produse rollbox nu au
absolut nicio legătura cu "Mobilă aferentă placărilor".
Pentru cea de-a doua categorie de produse, respectiv modulul "Mobilă aferentă
placărilor", nu există aviz de însoţire a mărfii, existând doar proces-verbal datat 26.01.2015, care
atestă faptul că pârâta-creditoare a livrat/montat produsele cu o întârziere de aproape 4 luni faţă
de termenul din contract.
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că "deşi factura nu este semnată, instanţa reţine
că izvorul creanţei solicitate în prezenta cauză este reprezentat de contractul încheiat".
Factura nr. x/2015 nu a fost semnată şi ştampilată de către reclamanta-debitoare şi nici nu
există vreun document prin care să fi fost recunoscută sau acceptată în mod expres la plata suma
de 31.181,52 lei. De altfel, creditoarea nu şi-a îndeplinit la termen obligaţiile contractuale, motiv
pentru care este incidentă excepţia de neexecutare a contractului.
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că o creanţă ar trebui contestată anterior cererii
de chemare în judecată, pentru a arăta bună-credinţă.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu este admisibilă o eventuală proba cu
martori, admisibilitatea probei testimoniale fiind lăsata la libera apreciere a judecătorului de drept
comun, iar instanţa din acest dosar nu putea să se pronunţe pe admisibilitatea unei astfel de
probe.
Procesul verbal de recepţie lucrări montaj datat 26.01.2015 a fost semnat fără obiecţiuni
din doua motive: fiind de bună-credinţă fiind, a recepţionat bunurile ce fac obiectul contractului
fără să fi semnat un act adiţional la contract prin care să se consfinţească înţelegerea dintre cele
două părţi, bazându-se pe relaţia de prietenie şi pe corectitudinea reprezentanţilor pârâtei-
creditoare. Cu toate că înţelegerile verbale au fost foarte clare şi susţinute cu convingere de către
reprezentanţii pârâtei-creditoare, aceasta a înţeles ca, ulterior semnării procesului verbal de
recepţie, să nu mai răspundă la telefon şi să nu mai accepte nicio discuţie cu reclamanta-debitoare
care să permită semnarea actului adiţional la contract; pe de alta parte, a considerat că procesul
verbal de recepţie se referă la calitatea şi cantitatea mărfurilor livrate, aspecte cu privire la care
nu a avut obiecţiuni.
Având în vedere relaţia de prietenie dintre părţi, pe durata derulării contractului nu a
existat caracterul oficial al unei relaţii comerciale, discuţiile fiind purtate telefonic sau, pur şi
simplu, faţă în faţă, iar înţelegerile nu au fost concretizate în acte scrise.
Motivul pentru care nu există notificări scrise din partea sa ori o reziliere a contractului,
aşa cum permitea art. 9.3 din contract pentru întârzierea livrării, precum şi motivul pentru care a
semnat procesul verbal de predare primire fără obiecţiuni, cu toate că pârâta-creditoare nu îşi
îndeplinise obligaţiile, au în vedere faptul că părţile au clarificat verbal toate aceste aspecte,

JUDECĂTORIA
respectiv că plata se va face de reclamanta-debitoare la o dată ulterioară şi după agrearea

daunelor cauzate acesteia cu care se va diminua preţul.
O întârziere de aproape 4 luni a livrării produselor atrage după sine şi o sancţiune a celui
în culpă, cu atât mai mult cu cât reclamanta-debitoare a înregistrat pierderi majore datorita
acestui fapt.
Au existat nenumărate discuţii verbale cu pârâta-creditoare pe aceste aspecte, care au dus
la renegocierea contractului, doar că acestea nu au fost concretizare în acte scrise.
Pentru soluţionarea litigiului şi pentru aflarea adevărului, instanţa nu se poate mărgini
doar la înscrisurile depuse de către pârâta-creditoare în vederea determinării cu certitudine a
creanţei, a modalităţii de plată a acesteia, a respectării sau nu a obligaţiilor de către creditoare,
precum şi pentru a afla care au fost înţelegerile agreate de către părţi, se impune administrarea de
probe complexe, specifice unui proces purtat potrivit dreptului comun, care nu poate fi limitat
numai la înscrisuri, pentru că finalitatea unei hotărâri judecătoreşti este aceea de a se afla
adevărul.
Or, judecarea cauzei doar în baza unor înscrisuri, care nu reflectă realitatea, nu poate
conduce la aflarea adevărului şi la pronunţarea unei hotărâri temeinice.
Pretenţiile creditoarei nu pot fi valorificate pe calea sumara şi necontencioasă a
ordonanţei de plată, în vederea determinării cu certitudine a creanţei şi modalităţii de plată a
acesteia, impunându-se administrarea de probe complexe specifice unui proces purtat potrivit
dreptului comun.
În drept, reclamanta-debitoare a invocat dispoziţiile art. 1024 şi urm. C.proc.civ. iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 200 lei taxă judiciară de timbru, potrivit art. 6
alin. 2 din OUG nr. 80/2013.
În data de 30.12.2015, pârâta-creditoare a depus întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea cererii în anulare ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei-debitoare la plata
În esenţă, pârâta-creditoare a învederat următoarele:
Între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2014, având ca
obiect achiziţionarea şi montarea produselor identificate în anexa nr. 1 la contract, în schimbul
preţului prevăzut la art. 4 din contract, respectiv pentru suma de 10.000 euro TVA inclus.
În temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2014, avea obligaţia de a livra
şi monta produsele de mobilier recepţie achiziţionate de reclamanta-debitoare, precum şi de a
efectua lucrări de placare pereţi, astfel cum este prevăzut în anexa nr. 1 la contract, iar
reclamanta-debitoare avea obligaţia de a achita preţul contractului, în termenele şi condiţiile
stabilite de părţi la art. 4 din contract.
În ceea ce priveşte obligaţia de a livra şi monta produsele de mobilier recepţie, la data de
02.10.2014, în termenul convenit, a fost semnat de către părţi avizul de însoţire a mărfii, fiind
astfel îndeplinită această condiţie stabilită în sarcina pârâtei-creditoare.

JUDECĂTORIA
Referitor la obligaţia de placare pereţi, a îndeplinit şi această obligaţie aşa cum reiese din
procesul verbal de recepţie lucrări-montaj din 26.01.2015. Împrejurarea că placarea pereţilor a
fost efectuată în data de 26.01.2015 a fost cauzată de faptul că, până la acel moment, nu au fost
stabilite detaliile finale de către reclamanta-debitoare, acest aspect fiind bine cunoscut de către
aceasta din urmă şi rezultând din chiar procesul verbal semnat de reprezentantul său, fără
obiecţiuni.
Până la momentul introducerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, reclamanta-
debitoare în niciun moment nu a înţeles să conteste facturile emise de pârâta-creditoare în baza
contractului încheiat între părţi şi nici să utilizeze vreunul din remediile pentru repararea
presupusului prejudiciu cauzat de aşa-zisa îndeplinire cu întârziere a obligaţiei de placare de către
pârâta-creditoare, din culpa acesteia.
Cu toate că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, reclamanta-debitoare nu a procedat la
îndeplinirea propriei obligaţii esenţiale, respectiv aceea de a achita preţul contractului, încălcând
astfel dispoziţiile art. 7 din contract, sens în care pârâta-creditoare s-a adresat instanţei de
judecată cu o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată a cărei soluţionare a format obiectul
dosarului nr. x/300/2015, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru această procedură de
urgenţă.
Prin sentinţa civilă nr. x/12.10.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti,
instanţa a admis cererea pârâtei-creditoare şi a ordonat reclamantei-debitoare ca în termen de 30
de zile de la comunicare să achite pârâtei-creditoare suma de 31.181,52 lei reprezentând debit
neachitat şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi începând cu data scadenţei şi până la
achitarea efectivă a debitului.
Şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, reclamanta-debitoare fiind cea care, până în
prezent, nu a achitat preţul contractului astfel cum a fost convenit de părţi, iar debitoarea nu se
poate prevala de faptul că placarea pereţilor a fost efectuată cu întârziere, pe de o parte, în
considerarea faptului că aceasta este cauzată de propria culpă iar, pe de altă parte, nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru ca reclamanta-debitoare să poată invoca excepţia de neexecutare.
Apărările formulate de către reclamanta-debitoare prin cererea în anulare cu privire la
faptul că nu a acceptat la plată suma înscrisă pe factura fiscală sunt în mod vădit nefondate.
Prin contractul nr. x/09.09.2014 reclamanta-debitoare s-a obligat la plata sumei de 10.000
euro reprezentând preţul contractului, în conformitate cu prevederile contractuale, aceasta
achitând avansul în cuantum de 30% din preţul total.
Afirmaţiile reclamantei-debitoare cu privire la renegocierea clauzelor contractuale sunt
neîntemeiate, aceasta nefăcând de altfel în niciun fel dovada susţinerilor sale.
Părţile au convenit la art. 11.1 din contract că "prezentul contract, împreună cu anexele
care fac parte integrantă din cuprinsul său, reprezintă voinţa părţilor si orice modificare necesită
acordul scris al ambelor părţi, exprimat într-un act adiţional la contract."

JUDECĂTORIA
Or, având în vedere că între părţi nu a existat nicio renegociere a contractului cum
încearcă să sugereze reclamanta-debitoare, aceasta avea obligaţia să achite restul de 70% din
preţul contractului, astfel cum s-a obligat prin semnarea contractului nr. x/09.09.2014.
În ceea ce priveşte corespondenţa dintre părţi, depusă de reclamanta-debitoare cu ocazia
soluţionării cauzei în primă instanţă, după cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, acea
corespondenţă "este anterioară datei semnării contractului şi nu poate avea valoare probatorie în
contra a ceea ce s-a consemnat în contract, ci aceasta reprezintă negocieri purtate între părţi în
vederea încheierii contractului".
Pe cale de consecinţă, având în vedere că orice modificare contractuală trebuia prevăzută
în scris şi faţă de faptul că reclamanta-debitoare a fost de acord cu preţul contractului prin
semnarea convenţiei dintre părţi, aceasta avea obligaţia de a achita restul de 70% din preţul
contractului stabilit prin factura fiscală emisă de pârâta-creditoare
Aşadar, instanţa de fond în mod corect a reţinut că factura fiscală a fost emisă doar pentru
considerente economice şi anume evidenţierea în contabilitate a tranzacţiei, astfel că izvorul
creanţei solicitate este reprezentat de contractul încheiat între părţi.
Creanţa pârâtei-creditoare este certă, lichidă şi exigibilă, fiind îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru emiterea unei ordonanţe de plată, cum în mod corect a reţinut instanţa
de fond prin sentinţa civilă nr. x/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Cu privire la criticile reclamantei-debitoare în legătură cu faptul că instanţa de fond nu se
putea pronunţa asupra admisibilităţii probei testimoniale în procedura de drept comun, faţă de
dispoziţiile art. 1021 alin. 2 din C.proc.civ., instanţa chemată să soluţioneze cererea privind
ordonanţa de plată are obligaţia de a verifica dacă apărările debitoarei şi probele solicitate de
aceasta sunt admisibile în procedura de drept comun. Astfel, în măsura în care instanţa ar
constata că apărările debitoarei pot fi dovedite prin administrarea unui probatoriu mai amplu, dar
care este admisibil în procedura de drept comun, urmează să respingă cererea creditorului.
Însă, având în vedere că în prezenta cauză reclamanta-debitoare doreşte să probeze
renegocierea unui contract prin proba cu martori, aspect interzis de dispoziţiile art. 309 din Codul
de procedură civilă, instanţa de fond în mod corect a procedat la analizarea admisibilităţii acestei
probe în cadrul procedurii de drept comun, cu respectarea dispoziţiilor art. 1021 alin. 2 din Codul
de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. x/12.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/300/2015, a fost admisă
cererea formulată de creditoarea SC I SRL, în contradictoriu cu debitoarea SC DAS SRL,
dispunându-se obligarea debitoarei ca, în termen de 30 de zile de la comunicare, să achite
creditoarei suma de 31.181,52 lei, reprezentând debit neachitat, respectiv penalităţi de întârziere
în cuantum de 0,1 % pe zi începând cu data scadenţei şi până la achitarea efectivă a debitului,
precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 200 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

JUDECĂTORIA
Între creditoare și debitoare s-a încheiat contractul nr. x din 09.09.2014 (filele 11-16),
având ca obiect livrarea și montarea obiectelor de mobilier de către creditoare. Contractul este
semnat și ștampilat de către ambele părți, fiind asumat de către acestea.
Conform art. 4.2. din contract (fila 11) valoarea totală a contractului o reprezintă suma
prețurilor individuale ale tuturor produselor ce fac obiectul contractului, și anume aceasta este de
10.000 de euro.
În baza contractului menționat, creditoarea a emis factura x/17.02.2015 în valoare de
44.407,03 lei (fila 23), reprezentând valoarea totală a contractului. Deși factura nu este semnată,
instanța reține că izvorul creanței solicitate în prezenta cauză este reprezentat de contractul
încheiat, acesta fiind însușit de ambele părți prin semnătură, factura fiind emisă doar pentru
considerente economice, şi anume evidențierea în contabilitate a tranzacţiei.
Instanța reține că la data de 09.09.2014 a fost emisă factura x în valoare de 13.225,51 lei
(fila 25), reprezentând avansul de 30 % din valoarea contractului achitat de debitoare.
Astfel, debitoarea are, potrivit susținerilor creditoarei, o datorie de 31.181,52 lei.
Drept urmare, este neîntemeiată susținerea debitoarei referitoare la faptul că nu există
nicio dovadă a faptului că ar fi acceptat la plată suma de 31.181,52 lei, debitoarea fiind de acord
cu suma de 10.000 de euro ca preț al contractului atât prin semnarea acestuia, cât și prin însușirea
conţinutului anexei la contract tot prin semnătură.
Astfel, instanţa reţine că suma pretinsă de creditoare în prezenta cauză reprezintă
diferenţa dintre suma stabilită în contract ca valoare a acestuia şi avansul pe care aceasta
recunoaşte că l-a primit de la debitoare, avans pe care debitoarea nu contestă că l-ar fi plătit.
La data de 02.10.2014 s-a făcut recepţia produselor, astfel cum reiese din avizul de
însoțire a mărfii întocmit la acea dată (fila 19), acesta fiind semnat de primire de către debitoare
fără obiecțiuni, semnătura de pe acesta fiind aceeași cu cea din contract.
Procesul verbal de recepție lucrări-montaj din data de 26.01.2015 (fila 21), prin care se
atestă placarea spaţiului deţinut de debitoare, este semnat de debitoare fără obiecțiuni semnătura
de pe acesta fiind aceeași cu cea din contract.
Instanţa reţine, potrivit art. 5.2 din contractul încheiat de părți (fila 12), că termenul de
livrare este de 22 de zile pentru mobilier și 31 de zile pentru lucrări de placări, de la plata
avansului și stabilirea detaliilor finale. Este considerată data livrării data semnării avizului de
expediție de către cumpărător sau delegatul acestuia. Or, factura care atestă plata avansului a fost
emisă la data de 09.09.2014, iar avizul de însoţire a mărfii este semnat la data de 02.10.2014,
astfel că au fost respectate termenele contractuale întrucât părţile au înţeles să considere
executată obligaţia la momentul semnării avizului.
Instanța mai reține că debitoarea nu a dovedit susținerile potrivit cărora ar fi existat
înțelegeri verbale între părți cu privire la negocierea unui alt preț şi acceptarea unui alt termen
pentru plata prețului, nici prin depunerea unor înscrisuri, admisibile în procedura specială a
ordonanţei de plată, și nici printr-un început de dovada scrisă, care să facă evidentă necesitatea
administrării unor alte probe în afara înscrisurilor pe calea procedurii de drept comun.

JUDECĂTORIA
Debitoarea arată că dorește respingerea cererii de ordonanţă de plată în baza art. 1021
alin. (2) C.proc.civ., pentru a putea solicita administrarea probei testimoniale pentru dovedirea
susținerilor conform cărora ar fi existat înțelegeri verbale între părți cu privire la negocierea unui
alt preț şi acceptarea unui alt termen pentru plata prețului.
Potrivit art. 1021 alin. (1) C.proc.civ., dacă apărările de fond formulate de debitor
presupun administrarea altor probe decât înscrisurile, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în
procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată
prin încheiere.
Or, potrivit art. 309 alin. (2), (4) şi (5) C.proc.civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit
cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Astfel, este inadmisibilă proba
cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în
care: partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru
dovedirea actului juridic; există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; partea
a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; părţile convin, fie şi
tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută
pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; se cere lămurirea clauzelor actului juridic. Proba cu
martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea
ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor menţionate anterior.
Astfel, în procedura de drept comun, nu ar fi admisibilă proba cu martori solicitată de
debitoarea pentru dovedirea faptului că s-au stabilit alte termene de plată şi că s-a renegociat
preţul, întrucât se doreşte a se proba împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nu este
incident niciunul din cazurile de excepţie prevăzute de lege.
Nu se poate reține că i s-a încălcat debitoarei dreptul la apărare ca urmare a soluționării
prezentei cauze pe calea ordonanței de plată, cu motivarea că în cadrul acestei proceduri poate fi
administrată doar proba cu înscrisuri, întrucât aceasta a avut posibilitatea de a formula toate
apărările pe care le-a dorit și de a invoca excepțiile considerate ca fiind incidente.
Instanța reține că aceasta nu a depus niciun înscris în dovedirea prejudiciilor invocate ca
având drept cauză executarea cu întârziere de către creditoarea a obligațiilor ce-i reveneau, deși
acestea puteau fi dovedite prin înscrisuri, iar sub aspectul celorlalte apărări nu a depus niciun
început de dovada scrisă pentru a susține cele arătate.
Corespondenţa dintre părţi, depusă de debitoare, este anterioară datei semnării
contractului şi nu poate avea valoare probatorie în contra a ceea ce s-a consemnat în contract, ci
aceasta reprezintă negocieri purtate între părţi în vederea încheierii contractului.
Astfel, instanța reține că apărările acesteia sunt formale și nu pot duce la împiedicarea
soluționării prezentului dosar în procedura specială a ordonanței de plată.
Tot în același sens, instanța are în vedere faptul că debitoarea arată că renegocierea
contractului nu s-a făcut în scris, ci pe calea unor înțelegeri verbale între părți.

JUDECĂTORIA
Or, astfel cum părțile și-au asumat prin semnarea contractului, orice modificare din
contract necesita acordul scris al ambelor părţi, exprimat printr-un act adiţional la contract, astfel
cum reiese din art. 11.1. din contract (fila 14).
Suma de plată solicitată are un caracter cert, existenţa acesteia rezultând din chiar
înscrisurile constatatoare, şi anume contractul încheiat de părți, anexa acestuia, și facturile emise
de creditoare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere în anulare reclamanta-debitoare, pe
care instanţa o apreciază drept neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Se constată că prima instanţă a considerat în mod judicios că sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de art. 1014 alin. 1 C.proc.civ., răspunzând detaliat şi argumentat tuturor susţinerilor
părţilor, într-o manieră ce respectă întru totul exigenţele impuse de legiuitor pentru motivarea
hotărârilor judecătoreşti, sens în care a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În fapt, între părţi a existat o relaţie între profesionişti materializată în contractul de
vânzare-cumpărare nr. x/09.09.2014 (f. 11-16), prin care pârâta-creditoare s-a obligat să livreze și
să monteze obiecte de mobilier, iar și reclamanta-debitoare s-a obligat să achite contravaloarea
bunurilor şi a serviciilor în discuţie.
Contractul a fost semnat și ștampilat de către ambele părți, fiind asumat de către acestea
în deplină cunoştinţă de cauză, luând în considerare şi calitatea acestora de profesionişti.
Conform art. 4.2. din contract, valoarea totală a contractului o reprezintă suma prețurilor
individuale ale tuturor produselor ce fac obiectul contractului, respectiv 10.000 de euro inclusiv
TVA.
În anexa nr. 1 la contract sunt detaliate produsele ce urmau să fie livrate și montate de
către creditoare în baza contractului, precizându-se că totalul general final pentru mobilier,
recepție și placări este de 10.000 de euro. În acelaşi sens, această anexă este semnată și
ștampilată de către ambele părți, fiind însuşită de către acestea (f. 16-17).
În virtutea contractului, creditoarea a emis factura x/17.02.2015, privind suma de
44.407,03 lei (f. 23), reprezentând valoarea totală a contractului. Factura nu este semnată şi/sau
ştampilată de către debitoare, dar corespunde valorii agreate prin contractul asumat de către părţi.
Or, câtă vreme factura a fost emisă în temeiul unui contract ce reprezintă voinţa liberă, reală şi
neechivocă a părţilor, iar factura corespunde întru totul valorii obiectului contractului, faptul că
această factură nu a fost semnată şi/sau ştampilată de către debitoare este lipsită de relevanţă
juridică sub aspectul certitudinii creanţei, neexistând absolut niciun dubiu că a acceptat
debitoarea preţul contractului.
Creditoarea a emis factura x/09.09.2014, privind suma de 13.225,51 lei, reprezentând
avansul de 30 % din valoarea contractului achitat de debitoare (f. 25), avans pe care debitoarea l-
a achitat în data de 10.09.2014 (f. 55).
În acest context, creditoarea a solicitat obligarea debitoarei la plata diferenţei de
31.181,52 lei.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 5.2 din contract, termenul de livrare este de 22 de zile pentru mobilier şi 31 de
zile pentru lucrări de placări, de la plata avansului şi stabilirea detaliilor finale, fiind considerată
data livrării data semnării avizului de expediţie de către cumpărător sau delegatul acestuia.
Astfel, livrarea produselor trebuia să aibă loc până la data de 02.10.2014 (calculate 22 de zile fără
ziua în care s-a efectuat plata), iar lucrările de placare trebuia să aibă loc până la data de
11.10.2014 (zi de sâmbătă).
La data de 02.10.2014, deci în termen, s-a realizat livrarea produselor, astfel cum reiese
din avizul de însoțire a mărfii întocmit la acea dată, acesta fiind semnat de primire de către
debitoare fără obiecțiuni, iar semnătura de pe acesta este aceeași cu cea din contract (f. 19).
În data de 26.01.2015, deci cu depăşirea termenului stabilit prin contract, a fost întocmit
procesul verbal de recepție lucrări-montaj, prin care se atestă placarea spaţiului deţinut de
debitoare, acesta fiind semnat de către debitoare fără obiecțiuni, iar semnătura de pe acesta este
aceeași cu cea din contract (f. 21). Cu toate că termenul de efectuare a lucrărilor de placare a fost
depăşit se constată că debitoarea a semnat procesul verbal de recepție lucrări-montaj fără absolut
nicio obiecţie, fiind practic de acord cu această împrejurare. De altfel, debitoarea nu a dovedit că
i-ar fi solicitat creditoarei executarea obligaţiei de placare în momentul în care termenul stabilit
prin contract a fost depăşit. În acelaşi sens, fiind somată potrivit art. 1015 C.proc.civ., debitoarea
nu a avut absolut nicio reacţie, neînţelegând să ridice vreo obiecţie sub aspectul
datorării/nedatorării sumei solicitate.
În atare condiţii, excepţia de neexecutare a contractului ridicată de către debitoare are un
aspect pur formal şi nu poate fi luată în considerare. În acelaşi sens, alegaţiile debitoarei privind
suportarea unui prejudiciu ca urmare a faptului că nu s-a respectat termenul pentru lucrările de
montaj sunt lipsite justificare probatorie, neputând fi luate în considerare.
În mod judicios a reţinut prima instanţă faptul că acea corespondenţa dintre părţi, depusă
de debitoare, este anterioară datei semnării contractului şi nu poate avea valoare probatorie în
contra a ceea ce s-a consemnat în contract, ci aceasta reprezintă negocieri purtate între părţi în
vederea încheierii contractului. În acelaşi sens, sunt corecte aprecierile primei instanţe cu privire
la faptul că orice modificare din contract necesită acordul scris al ambelor părţi, exprimat printr-
un act adiţional la contract, astfel cum reiese din art. 11.1. din contract, neputând fi reţinute
susţinerile debitoarei referitoare la faptul că renegocierea contractului nu s-a făcut în scris, ci pe
calea unor înțelegeri verbale între părți.
Totodată, prima instanţă a efectuat o interpretare riguroasă a dispoziţiilor art. 1021 alin. 2
C.proc.civ., potrivit cărora dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea
altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura
de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin
încheiere. Or, textul legal antemenţionat obligă instanţa să verifice dacă apărările debitorului sunt
pur formale sau de natură a justifica administrarea unui probatoriu mai complex, potrivit
dreptului comun, sub rezerva ca acele probe să fie admisibile. În acest sens, legal şi temeinic a
reţinut prima instanţă că, faţă de dispoziţiile art. 309 alin. 2, 4 şi 5 C.proc.civ., în procedura de

JUDECĂTORIA
drept comun nu ar fi admisibilă proba cu martori solicitată de debitoare pentru dovedirea faptului
că s-au stabilit alte termene de plată şi că s-a renegociat preţul, întrucât se doreşte a se proba
împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, nefiind incident niciunul din cazurile de excepţie
prevăzute de lege.
Potrivit art. 8.1 din contract, în cazul întârzierilor în onorarea obligaţiilor prevăzute în
contract, cumpărătorul va plăti penalităţi de 0,1% din valoarea obligaţiei neonorate, pentru
fiecare zi de întârziere.
În drept, potrivit art. 1014 alin. 1 C.proc.civ., prevederile prezentului titlu (Titlul IX
Procedura ordonanţei de plată) se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii
de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între
un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui
statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege
Totodată, instanţa constată că procedura ordonanţei de plată are caracter sumar şi se
aplică doar creanţelor izvorâte din contracte civile, necontestate sau contestate în mod
neîntemeiat de către debitor. Mai mult decât atât, instanţa reţine că obligaţia de a plăti o sumă de
bani constituie o obligaţie de a face, al cărei creditor, în vederea obţinerii executării acesteia prin
intermediul unei acţiuni în justiţie, în materia răspunderii civile contractuale, nu-i revine decât
sarcina de a proba existenţa contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea
neexecutării obligaţiei de către debitor, acestuia din urmă revenindu-i sarcina de a dovedi prin
chitanţe de plată faptul că între cele două părţi contractuale nu mai exista nicio obligaţie valabilă,
aceasta fiind stinsă anterior prin plată.
Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanţei de plată rezultă că aceasta
este pusă la dispoziţia creditorilor care au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-un
contract civil, care însă nu este titlu executoriu potrivit legii. Aşadar, singurul impediment pentru
a trece la executarea silită este lipsa titlului executoriu, celelalte condiţii necesare pentru
începerea executării silite trebuind să fie îndeplinite. Scopul procedurii speciale a ordonanţei de
plată a fost tocmai reglementarea unei proceduri prin care creditorii titulari ai unor asemenea
creanţe să obţină un titlu executoriu fără a se analiza fondul raporturilor juridice pe calea
procedurii de drept comun.
Analizând textul art. 1014 alin. 2 C.proc.civ., instanţa reţine că legiuitorul a instituit
anumite condiţii de admisibilitate privind procedura specială a ordonanţei de plată, condiţii ce
trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv:
1. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor
sume de bani;
2. creanţa să rezulte dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un
profesionist şi o autoritate contractantă, constatate printr-un înscris ori determinate
potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în
alt mod admis de lege.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 663 alin. 2-4 C.proc.civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică
rezultă din însuşi titlul executoriu, creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau
când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, creanţa este exigibilă dacă
obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de
plată.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, se
constată că, în mod corect, prima instanţă a constatat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei
creditorului, întrucât aceasta rezultă din contractul încheiat, avizul privind livrarea şi procesul
verbal privind efectuarea lucrărilor de placare.
Totodată, cuantumul creanţei este deopotrivă determinat – în privinţa debitului principal,
respectiv determinabil – în privinţa debitului accesoriu. În acest sens, instanţa reţine că părţile au
stabilit întinderea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei
de achitare de către debitor a facturii emise, prin inserarea în contract (art. 8.1) a unei clauze
penale în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, în sensul art. 1538 C.civ.
Pe de altă parte, creanţa este exigibilă, dat fiind faptul că scadenţa era împlinită la data
introducerii cererii de chemare în judecată.
De asemenea, instanţa constată că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie întrucât
contractul nr. 44/09.09.2014 reprezintă un contract civil, în accepţiunea art. 1166 C.civ., potrivit
căruia contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul dispoziţiilor art.
1024 C.proc.civ., instanţa va respinge cererea în anulare, ca neîntemeiată. Aceeaşi va fi soluţia şi
cu privire la cererea reclamantei-debitoare privind obligarea pârâtei-creditoare la plata
cheltuielilor de judecată, faţă de lipsa culpei procesuale a celei din urmă.
9. Contract de antrepriză. Rezoluţiune cu daune interese. Condiţii

Reclamanta a făcut dovada existenţei creanţei şi a contractului de antrepriză,
neexecutarea obligaţiei fiind prezumată, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit executarea
prin niciun mijloc de probă. În ceea ce priveşte imputabilitatea neexecutării obligaţiei
contractuale, culpa debitorului în materie contractuală este prezumată, potrivit dispoziţiilor art.
1548 C.civ., cât timp acesta nu a făcut dovada existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere
juridică.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 19.08.2013, reclamanta RA

SRL a chemat în judecată pe pârâtele CCC SRL şi SEC SRL, solicitând instanţei ca, prin
hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- rezoluţiunea contractelor de execuţie lucrări nr. 165/24.08.2010 şi nr.
103/10.05.2012, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale;
- obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei totale de 6.686 lei, compusă din:
5.000 lei, reprezentând plată parţială conform contract de prestări servicii nr.
165/24.08.2010 şi contract de prestări service nr.103/10.05.2012, servicii care nu
au mai fost efectuate conform contractelor arătate; 936 lei, cu titlu dobândă legală
de la data plăţii sumei de 5.000 lei ( 25.08.2010) şi până la data introducerii cererii
de chemare în judecară (dobândă calculată conform OG nr. 9/2000 de 6,5 % pe
an); 250 lei, reprezentând onorariu avocat pentru redactarea ordinului de începere
şi executare integrală a lucrărilor conform chitanţei nr. 106/23.10.2012; 500 lei,
reprezentând cheltuielile ocazionate cu invitarea pârâtelor Ia mediere astfel cum
rezultă din factura fiscală nr. 39/02.07.2013 şi chitanţa nr. 36/02.07.2013 emise de
Biroul de Mediator Bercenaru Marian, precum şi la plata dobânzii legale aferente
sumei de 6.686 Iei de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la
data restituirii efective;
- obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt, reclamanta a arătat că prin contractul de execuţie nr.
x/24.08.2010, pârâta CCC SRL, reprezentată prin director general SI, s-a angajat să execute şi să
finalizeze lucrări de branşament apă şi dosar abonat pentru locaţia de la sediul societăţii
reclamante situat în Bucureşti, contra sumei de 8.650 lei inclusiv TVA.
A mai susţinut reclamanta că, în derularea contractului, pârâta a emis factura fiscală nr.
x/24.08.2010 pentru suma de 2.500 lei, ce a fost achitată prin chitanţa nr. x/24.08.2013, precum
şi factura fiscală nr. x/25.08.2010 pentru suma de 2.500 lei, care a fost de asemenea achitată prin
chitanţa nr. x/25.08.2010, învederând totodată că, după încasarea sumei de 5.000 lei, pârâta urma
să demareze începerea lucrărilor de branşament apă iar la predarea lucrării, trebuia să achite şi
diferenţa în cuantum de 3.650 lei, lucrare care însă nu a mai fost începută.
În continuare, reclamanta a precizat că, timp de aproximativ 2 ani de zile, pârâta a tot
amânat începerea lucrărilor sub diferite pretexte, iar pe data de 10.05.2012 directorul executiv al
pârâtei CCC SRL, respectiv SI, a garantat că lucrarea se va efectua cu cealaltă firmă a sa, anume
pârâta SEC SRL, reprezentată de director general SI, motiv pentru care s-a semnat contractul de
execuţie nr. x/10.05.2012, specificându-se în cel de-al doilea contract că a fost achitată suma de
5.500 lei, conform contract nr. x/24.08.2010 încheiat cu pârâta CCC SRL.
Văzând totuşi că nu se demara începerea lucrărilor cu niciuna din cele două firme
debitoare, în octombrie 2012, a precizat reclamanta că a redactat (prin domnul avocat LEF contra
sumei de 250 lei conform factura fiscală nr. X/23.10.2012 şi chitanţă nr. X/23.10.2012) şi

JUDECĂTORIA
transmis un ordin de începere şi executare integrală a lucrărilor, ordin primit de către pârâta CCC
SRL în data de 30.10.2012, iar de către pârâta SEC SRL în data de 15.11.2012, fără însă vreun
rezultat.
Având în vedere pasivitatea celor două pârâte, precum şi dispoziţiile art. 15 din fiecare
contract de execuţie lucrări, a apelat la Biroul de Mediator MB pentru a încerca soluţionarea
amiabilă a acestui litigiu, iar mediatorul, în baza contractului de premediere nr. 51/02.07.2013, a
procedat la invitarea celor două societăţi pârâte pentru data de 25.07.2013, ora 1300, când urma
să discute posibilitatea soluţionării amiabile a acestui litigiu, dar din păcate la acel termen nu s-a
prezentat niciuna dintre cele două pârâte astfel cum rezultă şi din procesul verbal privind
prezenţa părţilor la şedinţa de mediere, înregistrat la Biroul de Mediator MB sub nr.
X/25.07.2013.
În final, reclamanta a solicitat să se admită cererea astfel cum a fost formulată şi să se
dispună rezoluţiunea contractelor de execuţie lucrări nr. X/24.08.2010 şi nr. X/10.05.2012 pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale şi, pe cale de consecinţă, să fie obligate în
solidar pârâtele la plata sumei totale în cuantum de 6.686 lei plus dobânda legală calculată de la
data introducerii cererii de chemare în judecată până la data restituirii efective a debitului datorat.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969 şi următoarele din
Vechiul Cod Civil (Codul Cuza), art. 1872 din Noul Cod Civil, art. 14 din ambele contracte de
execuţie invocate, OUG nr. 9/2000 şi OUG nr. 13/2011, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 440 lei, conform
art. 3 alin. 1 lit. c din OUG nr. 80/2013.
Pârâtele, deşi au fost legal citate, nu au depus întâmpinare, dar reprezentantul pârâtei
SEC SRL, respectiv numitul SI, s-a prezentat în instanţă, poziţia sa procesuală fiind reţinută în
practicaua sentinţei.
În fapt, între reclamanta RA SRL şi pârâta CCC SRL a fost încheiat contractul de
execuţie nr. x/24.08.2010 (f. 24-29), în temeiul căruia pârâta, în calitate de executant, s-a obligat
să finalizeze lucrările de branşament apă şi dosar abonat, iar reclamanta, în calitate de beneficiar,
s-a obligat să achite preţul lucrărilor în cuantum de 8.650 lei inclusiv TVA.
În derularea contractului, pârâta CCC SRL a emis facturile nr. x/24.08.2010 şi nr.
x/25.08.2010 (f. 22), fiecare pentru suma de 2.500 lei, iar reclamanta a achitat aceste sume (în
total 5.000 lei) prin chitanţele nr. x/24.08.2010 şi nr. x/25.08.2010 (f. 23).
Ulterior, între reclamanta RA SRL şi pârâta SEC SRL a fost încheiat contractul de
execuţie nr. x/10.05.2012 (f. 16-21), în temeiul căruia pârâta, în calitate de executant, s-a obligat
să finalizeze lucrările de branşament apă şi dosar abonat, iar reclamanta, în calitate de beneficiar,
s-a obligat să achite preţul lucrărilor în cuantum de 8.650 lei inclusiv TVA, precizându-se că s-a
achitat suma de 5.500 lei conform contractului nr. x/24.08.2010 către CCC SRL.

JUDECĂTORIA
Este necesar a menţiona că pârâtele au încheiat contractele nr. x/24.08.2010 şi nr.

x/10.05.2012 prin acelaşi reprezentant, respectiv Stan Ioan.
Din cauza faptului că lucrările nu au fost demarate, reclamanta a emis către pârâte un
ordin de începere şi executare integrală a lucrărilor, fără succes însă (f. 11-13), pentru redactarea
acestui ordin reclamanta achitând suma de 250 lei, conform facturii nr. x/23.10.2012 şi chitanţei
nr. x/23.10.2012 (f. 14-15).
De asemenea, reclamanta a apelat la procedura medierii, fără vreo finalitate însă (f. 6-9),
achitând suma de 500 lei pentru serviciile mediatorului, conform facturii nr. x/02.07.2013 şi
chitanţei nr. x/02.07.2013 (f. 10).
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei capacităţii
procesuale de folosinţă a pârâtei CCC SRL, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, invocată
de către instanţă din oficiu, pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Conform art. 56 alin. 1 C.proc.civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are
folosinţa drepturilor civile.
De asemenea, art. 251 alin. 1 C.civ. prevede că persoanele juridice supuse înregistrării
încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
Din certificatul constatator eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti rezultă că pârâta CCC SRL a fost radiată în data de 14.05.2012, ca urmare a
închiderii procedurii falimentului (f. 50), astfel încât această pârâtă este lipsită de capacitate
procesuală de folosinţă.
Pe fondul cauzei, este necesar a preciza, cu titlu preliminar, că în speţă este aplicabil
actualul C.civ., căci potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus
interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, iar contractul nr. x a fost încheiat în data de
10.05.2012.
Mai trebuie arătat faptul că instanţa nu poate analiza rezoluţiunea contractului nr.
x/24.08.2010 câtă vreme CCC SRL, care a avut calitatea de parte – executant în contract, este
lipsită de capacitate procesuală de folosinţă şi nu poate sta în judecată.
Conform art. 1851 alin. 1 C.civ., prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca,
pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit
serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ

JUDECĂTORIA
Articolul 1270 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului,

pacta sunt servanda. De asemenea, art. 1350 alin. 1 C.civ. statuează că orice persoană trebuie să
îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal prevede că
atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
Potrivit art. 1872 C.civ., beneficiarul are dreptul să obţină rezilierea sau, după caz,
rezoluţiunea contractului în cazurile în care, fără justificare:
a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;
b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într-un termen stabilit de
beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă
pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;
c) nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul
contractului.
În acelaşi sens, potrivit art. 1549 alin. 1 C.civ., dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor
contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum
şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
Ca atare, pentru pronunţarea rezoluţiunii judiciare se cer întrunite cumulativ următoarele
condiţii: neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către una din părţile
contractului sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o dată); neexecutarea să fi fost imputabilă
părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus
în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa constată îndeplinite condiţiile rezoluţiunii judiciare, având în vedere
neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de a efectua lucrările de branşament apă şi dosar abonat de
către pârâtă şi luând în considerare punerea în întârziere a pârâtei prin emiterea ordinului de
începere a lucrărilor, conform art. 1522 alin. 2 C.civ. Astfel, reclamanta a făcut dovada existenţei
creanţei şi a contractului de antrepriză, neexecutarea obligaţiei fiind prezumată, în condiţiile în
care pârâta nu a dovedit executarea prin niciun mijloc de probă. În ceea ce priveşte
imputabilitatea neexecutării obligaţiei contractuale, culpa debitorului în materie contractuală este
prezumată, potrivit dispoziţiilor art. 1548 C.civ., cât timp acesta nu a făcut dovada existenţei unei
cauze exoneratoare de răspundere juridică.
În atare condiţii, va dispune rezoluţiunea contractului de execuţie nr. x/10.05.2012.
Totodată, conform art. 1531 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal
prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta
este lipsit, iar la stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care
creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
În acelaşi sens, art. 1535 alin. 1 C.civ. prevede că în cazul în care o sumă de bani nu este
plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul
plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să

JUDECĂTORIA
dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic
Pe de altă parte, conform art. 1536 C.civ., în cazul altor obligaţii decât cele având ca
obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese
egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori
creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
De asemenea, potrivit art. 1 alin. 1 din OG nr. 13/2011, părţile sunt libere să stabilească,
în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi
pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi text normativ,
dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la
scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.
puncte procentuale, potrivit art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011, potrivit art. 1 alin. 1 din OG nr.
13/2011, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, iar potrivit
alin. 3 al aceluiaşi text normativ, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru
neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.
puncte procentuale, potrivit art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011, nivelul ratei dobânzii de referinţă a
Băncii Naţionale a României fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija
Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va
modifica, conform alin. 4 al art. 3 din acelaşi act normativ.
Aşadar, prejudiciul suferit de reclamantă din faptul neexecutării contractului şi cu privire
la care pârâta SEC SRL va fi ţinută a-l repara este compus din:
1) 5.000 lei, reprezentând plată parţială conform contract de execuţie nr. x/10.05.2012,
astfel cum rezultă din chitanţele nr. x/24.08.2010 şi nr. x/25.08.2010 (f. 23);
2) 936 lei, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 5.000 lei, calculată pentru
perioada 25.08.2010 (data plăţii)-19.08.2013 (data înregistrării cererii de chemare în
judecată), dobândă ce urmează a se calcula în continuare până la data achitării
integrale a debitului;
3) 250 lei, reprezentând onorariu avocat pentru redactare ordin de începere şi executare
lucrare, astfel cum rezultă din chitanţa nr. x/23.10.2012 (f. 15), la care se adaugă
dobânda legală calculată de la data de 19.08.2013 (data înregistrării cererii de
chemare în judecată) şi până la data achitării integrale a debitului;
4) 500 lei, reprezentând cheltuieli mediere, aşa cum reiese din chitanţa nr. x/02.07.2013
(f. 10), la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 19.08.2013 (data
înregistrării cererii de chemare în judecată) şi până la data achitării integrale a
debitului.

JUDECĂTORIA

procesuală a pârâtei SEC SRL, instanţa va obliga pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor
de judecată efectuate în acest proces şi probate conform art. 10 alin. 1 C.proc.civ., în cuantum de
985 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru (400 lei, f. 30), onorariu avocat (500 lei, f. 56-57)
şi contravaloare certificate constatatoare eliberate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti (85 lei, f. 48-49).
10.Răspundere civilă contractuală. Repararea prejudiciului adus

fondului forestier
Potrivit art. 105 din Codul silvic (Legea nr. 46/2008), prejudiciul adus fondului forestier
naţional, denumit în continuare prejudiciu, indiferent de natura juridică a proprietăţii, se
evaluează de către personalul silvic, în condiţiile legii, iar valoarea prejudiciului cauzat prin
fapte care constituie infracţiuni sau contravenţii, în pădurile încadrate prin amenajamente
silvice în grupa I funcţională, se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute
potrivit legii.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 10.04.2015, reclamanta

BGISRL a chemat în judecată pe pârâtele RNPR şi DSI – OSB, pentru ca instanţa, prin hotărârea
pe care o va pronunţa, să oblige, în solidar, pârâtele la plata sumei de 112.032,80 lei, compusă
din: 85.854,32 lei, reprezentând debit principal-contravaloare despăgubiri; 26.178,51, cu titlu de
dobânda legală penalizatoare aferentă perioadei 19.07.2012-01.04.2015.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a precizat, în esenţă, că următoarele:
În calitate de beneficiar ]n contractul de prestări servicii silvice nr. x/01.01.2011, a
încredinţat pârâtei DSI – OSB paza unui fond forestier proprietate privata (32.24 ha de pădure
situate pe raza localităţii V, judeţul I), din care, cu participarea nemijlocita a unuia din angajaţii
acesteia, au fost defrişaţi in mod ilegal un număr de arbori, pentru care, potrivit art.5.1 alin.3 din
contract, pârâtele aveau obligaţia sa o despăgubească in termen de 60 de zile de la întocmirea
notei de constatare.
La data de 09.04.2012, in urma unui control efectuat de ITRSVB pe fondul forestier
proprietatea sa, aflat in paza pârâtelor, s-a constatat ca exista un număr mare de "cioate" aferente
unor copaci nemarcaţi sau marcaţi cu alt poanson "ciocan" decât cel valabil.
În urma notei ITRSVB, la data de 18.04.2012, prin actul de constatare nr. x/19.04.2012,
se constată că pe fondul forestier proprietatea sa se află un număr de 6 arbori si 11 cioate
nejustificate (nemarcate în niciun fel, fiind rezultatul unor infracţiuni silvice) imputabile

JUDECĂTORIA
pădurarului SI, pentru care, la data de 19.04.2012, acesta din urma a semnat un angajament de
plată în suma de 332,62 lei (suma care nici pana la aceasta data nu a fost virata in contul
reclamantei). La punctul 6.1, la rubrica "Alte pagube" se consemnează însă ca in fapt, pe
proprietatea sa, prejudiciul cauzat este mult mai mare, fiind consemnate 16 cioate pe unitatea
administrativă 44% si 113 cioate pe unitatea administrativă 43% pentru care se solicita
depunerea unei plângeri penale.
La data de 09.05.2012, a fost informată cu privire la rezultatul controlului de fond prin
nota de constatare nr. x/09.05.2012, ocazie cu care i s-au pus la dispoziţie in copie actul de
control x/19.04.2012, precum si fisele de calcul a volumului si valorii de imputaţie a arborilor
tăiaţi ilegal de pe proprietatea sa, înregistrate la DSI-OSB sub nr. x/19.04.2012; x/19.04.2012;
x/19.04.2012, precum si procesele verbale de inventariere aferente actului de control.
În baza fiselor de calcul prezentate de către pârâta DSI-OSB, in temeiul art.5.1 lit. c al
contractului, trebuia sa fie despăgubită de aceasta cu suma de 85.854,32 lei in termen de 60 de
zile de la data notei de constatare nr.1868/09.05.2015, însa nici pana la aceasta data paratele nu
au efectuat plata despăgubirilor contractuale.
În data de 01.03.2013 a solicitat Politiei V sa îi comunice existenta dosarului penal si
valoarea prejudiciului înregistrat de pârâte prin plângerea penala, la care, cu adresa nr.
x/04.04.2013 Poliţia V a confirmat înregistrarea dosarului nr. x/21.08.2012 şi valoarea
comunicată a prejudiciului: 162,039 mc, însemnând 85.854,32 lei
Tot în data de 01.03.2013 a solicitat şi DSI-OSB să îi comunice punctul de vedere si
stadiul procedurilor, răspunzându-se prin adresa nr. x/17.04.2013 ca "nu exista acte de control de
fond" astfel ca suma nu este o valoare oficiala si ca nu se poate face plata deoarece pârâta nu a
întocmit acte de control aprobate conform Regulamentului stabilit prin HG 1076/2009.
În lipsa unui răspuns oficial de la pârâta DSI, s-a adresat pârâtei RRA, in calitate de
ordonator de credite pentru subordonatele sale fără personalitate juridică, pentru plata
despăgubirilor şi a dobânzii legale calculate potrivit legii. In acest sens, pârâta Regia Naţionala a
Pădurilor - Romsilva RA a înregistrat adresa sub nr. x/25.09.2013, la care a răspuns că nu-şi
însuşeşte integral prejudiciul, cerându-i să reidentifice parcela proprietate şi informând că s-a
dispus efectuarea expertizei de specialitate pentru determinarea valorii certe, lichide şi exigibile a
prejudiciului produs.
În data de 08.11.2013 s-a făcut identificarea limitei de proprietate si s-a constatat ca
aceasta corespunde întrutotul cu limitele cadastrale din contractul de prestări servicii. Ulterior, in
data de 11.12.2013 s-a efectuat inventarierea faptica pentru expertiză, ocazie cu care nu s-au
constatat abateri semnificative ca specii de arbori, diametre sau număr care sa modifice in mod
semnificativ concluziile constatărilor efectuate la inventarierea din luna aprilie 2012.
De asemenea, întrucât prejudiciul este rezultat în urma furturilor repetate de material
lemnos (mascate prin folosirea ilegala a unui poanson care nu poate fi identificat, la fata locului
"cioatele" fiind "tratate" cu o substanţa chimica neidentificata de natura a accelera putrezirea) si
nu este cauzat de o defrişare ilegala realizata de proprietarul terenului este îndreptăţită la

JUDECĂTORIA
repararea integrala a prejudiciului si nu datorează cota de 50% din valoarea materialului lemnos
defrişat ilegal către fondul de regenerare al pădurilor gestionat de către pârâte.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1350 C.civ, Legea nr 46/2008 privind
Codul silvic şi Codul de procedura civilă, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 3.346 lei (f. 9).
În data de 17.06.2015, pârâtele au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia
netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat
respingere acţiunii ca neîntemeiată.
În esenţă, pârâtele au susţinut următoarele:
Între reclamantă şi DSI-OSB s-a încheiat contractul nr. x/20.10.2006, actualizat la
01.01.2011 şi prin actele adiţionale ulterioare, având ca obiect prestarea de servicii silvice,
inclusiv serviciul silvic obligatoriu de pază a pădurii aflată în proprietatea privată a reclamantei
şi amplasată în trupul de pădure Băneasa, unităţile amenajistice u.a.43% şi u.a.44% din Unitatea
de producţie U.P. II Băneasa.
Conform prevederilor contractului de prestări servicii silvice, pe suprafaţa de fond
forestier privat se prestează serviciile silvice contractate, inclusiv pază, numai după efectuarea
controlului de fond la teren, materializat cu încheierea unui act ele control de fond, şi după
încheierea unui proces-verbal de preluare în pază a suprafeţei menţionată în contract. În acest
sens, s-au încheiat actul de control de fond nr. x/26.02.2007 şi procesul verbal de preluare în
pază cu acelaşi număr şi din aceeaşi dată, iar suprafaţa menţionată în contract a fost înscrisă în
fişa de arondare a cantonului silvie nr. 2 Băneasa Parc pentru pădurarul titular SI, în calitate de
gestiona al masei lemnoase.
La data de 09.04.2012, o echipă de control din cadrul ITRSVB a încheiat nota de
constatare nr. x/09.04.2012, din care reiese că în trupul de pădure Băneasa, U.P. 11 Băneasa. u.a.
43%. 440) şi 45% există cioate provenite din tăieri ilegale de arbori, marcate eu dispozitiv
triunghiular artizanal şi vopsea roşie.
În cuprinsul notei de constatare nr. x/09.04.2012, ITRSVB a menţionat faptul că
identificarea cioatelor provenite din arbori tăiaţi ilegal s-a realizat de către trei delegaţi ai
inspectoratului, în prezenta delegaţilor DSI şi în asistenţa unor pădurari din cadrul OSB,
împreună cu organul de poliţie din cadrul IPJ I – Poliţia V.
Ulterior constatărilor efectuate de ITRSVB în parcelele u.a. 43% şi u.a.45% din IJP II
Băneasa, ITRSVB a sesizat organele judiciare cu denunţ penal, fund comunicată acestora
precizarea că prejudiciul adus pădurii este cuantificat la suma de 85.854.32 lei, aferent volumului
de 162.1) 39 mc material lemnos găsit lipsă.
Referitor la nota de constatare nr. x/09.04.2012, întocmită de ITRSVB, pârâtele au
precizat următoarele: organul de control din cadrul ITRSVB nu efectuat nicio menţiune cu
privire la proprietarul/proprietarii de pădure privată în care s-a constatat tăierea ilegală de arbori;
nu se menţionează dacă pentru suprafaţa de pădure afectată de tăierile ilegale de arbori se

JUDECĂTORIA
prestează servicii silvice de pază pe bază de contract; nu este indicată nici persoana unui
gestionar al suprafeţei respective.
La data de 19.04.2012, ing. PAD, delegat din cadrul OSB, a executat control de fond în
prezenţa pădurarului titular de canton SI şi în asistenţă ing. PIC şi a pădurarilor NP şi VI, în
parcelele u.a. 39%, u.a. 43% şi u.a. 44% pe suprafaţa de 34.24 ha teren forestier aliată în
proprietatea reclamantei. Cu ocazia acestui control au fost inventariate un număr de 17 cioate
provenite de la arbori tăiaţi eu un volum total de 7.206 mc şi o valoare de 1.446,128 lei, din care:
11 cioate nejustificate provenite de la 11 arbori tăiaţi nelegal, cu un volum de 1.502 mc p şi o
valoare de 134.119 iei; 6 cioate justificate provenite de la 6 arbori tăiaţi legal, cu un volum de
5.704 mc şi o valoare de 1.312,009 lei.
Pentru prejudiciul adus pădurii private a reclamantei, respectiv pentru suma de 332,62 lei,
reprezentând contravaloarea celor 11 arbori tăiaţi nelegal într-o pădure încadrată în grupa I
funcţională, OSB şi-a asumat repararea pagubei.
Valoarea prejudiciului pe care reclamanta îl solicită nu este constatată printr-un act de
control de fond efectuat şi aprobat cu procedura reglementată de cap. III, art. 14 – 23 din
Regulamentul de pază a fondului forestier aprobat cu HG nr. 1076/2006.
În cauză, prejudiciul pretins nu face obiectul unui control de fond efectuat şi aprobat cu
procedura legală. Nu există un act de control de fond emis şi aprobat pentru pădurea privată a
reclamantei, în care să se constate existenţa prejudiciului a cărui reparare o solicită aceasta.
Referitor la valoarea solicitată de reclamantă cu titlu de dobândă legală, reclamanta nu
face dovada unui prejudiciu cert, lichid şi exigibil şi nu face dovada modului de calcul al acestor
dobânzi.
În drept, pârâta a invocat art.205, art. 207 şi arm. C.proc.civ. Codul civil, Legea nr.
46/2008 privind Codul Silvic, H.G. nr. 1076/2009 privind Regulamentul de pază a fondului
forestier, iar în probaţiune a solicitat: înscrisuri, interogatoriu, expertize şi martori.
În data de 15.07.2015, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat
următoarele:
Pârâtele recunosc prin întâmpinarea formulată atât existenta unui prejudiciu, cât şi
cronologia constatării acestuia, constatat pentru prima data ca urmare a unui control inopinat
(efectuat de un organ competent) "ITRSV" la data de 09.04.2012.
Valoarea prejudiciului cauzat, consemnată în plângerea penală formulată de către pârâtă
este aceeaşi cu suma solicitata de reclamantă cu titlul de despăgubiri contractuale.
Pârâtele invoca unele omisiuni in nota de constatare a ITRSV nr. 2132/09.04.2015, cu
privire la proprietarul parcelei, existenta unui contract si gestionarul respectivei suprafeţe, fără a
tine cont de faptul ca, la controlul inopinat, personalul ITRSV efectuează mai întâi verificarea in
teren, iar datele "omise" sunt de regula completate la sediul OS, în aria de responsabilitate in care
se afla parcela de pădure respectiva.
În data de 09.05.2012, pârâtele, prin OSB, au emis nota de constatare nr. x/09.05.2012 in
care se consemnează expres faptul ca reprezentantul BGI "a fost informat cu privire la rezultatul

JUDECĂTORIA
controlului de fond... urmând ca la definitivarea anchetei...., sa fie făcute demersurile legale in

vederea recuperării prejudiciului constatat." Aşa după cum rezulta din acest document, data la
care se vor plăti despăgubirile contravine atât Codului Silvic cat si art.5.1 alin.(3) al contractului
care specifica "Plata despăgubirilor se va face in maximum 60 de zile de la constatarea pagubei",
sau duratei majorate (prin art.14 al Actului Adiţional anexat întâmpinării) la 90 de zile.
Pârâtele, care au avut în fapt paza proprietăţii, şi-au asumat în mod expres plata
despăgubirilor pentru prejudiciile produse şi nu pot invoca lipsa calităţii procesuale pasive pentru
a nu fi obligate la plata despăgubirilor si accesoriilor datorate pe motiv ca nu şi-au îndeplinit
obligaţiile legale si contractuale privind efectuarea controalelor de fond.
La termenul de judecată din data de 30.09.215, instanţa a admis excepţia lipsi calităţii
procesuale pasive a pârâtei RNPR şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei
DSI-OSB, cu motivările reţinute în încheierea de la acea dată, după care a încuviinţat părţilor
probele cu înscrisuri şi expertiză specialitatea silvicultură, respingând celelalte probe solicitate ca
nefiind de natură a conduce la dezlegarea pricinii (f. 91-92).
Raportul de expertiză specialitatea silvicultură a fost întocmit de către expert Ioan
Seceleanu şi a depus la dosarul cauzei în data de 15.01.2016 (f. 120-134).
În fapt, între pârâta DSI-OSB, în calitate de prestator, şi reclamanta BGI SRL, în calitate
de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii silvice nr. x/01.01.2011, prin care pârâta
s-a obligat să asigure paza fondului forestier aflat în proprietatea reclamantei, în suprafaţă de
34,24 ha, identificat în mod expres prin contract (art. 2.3), în vederea prevenirii tăierilor ilegale
de arbori, distrugerii sau degradării vegetaţiei forestiere (art. 2.2 lit. a), iar reclamanta s-a obligat
să achite contravaloarea serviciilor în discuţie (art.4.1-4.3).
Durata contractuală iniţială a fost 01.01.2011-31.12.2011 şi a fost prelungită până la data
de 31.12.2012 prin actul adiţional nr. 1/24.01.2012 (art. 6).
Potrivit art. 5.1 din contract, prestatorul va asigura, prin personalul .silvic de specialitate,
paza fondului forestier şi va efectua anual cel puţin două inspecţii de fond pentru constatarea
eventualelor pagube, în prezenţa beneficiarului ori a împuternicitului acestuia, actele de inspecţie
urmând a fi întocmite în 4 exemplare (pentru beneficiar, prestator, pădurar şi Inspectoratul de
Regim Silvic şi de Vânătoare Bucureşti), iar în cazul în care pădurarul desemnat responsabil cu
paza nu justifică prin proces-verbale de contravenţie sau de infracţiune eventualele tăieri ilegale
de arbori sau alte pagube produse, beneficiarul va fi despăgubit conform legislaţiei în vigoare,
plata despăgubirilor urmând a se face în termen de 60 de zile de la constatarea pagubei.
Conform art. 13 din actul adiţional, prestatorul este obligat să asigure paza şi integritatea
fondului forestier, iar prin art. 14 se prevede că, pentru prejudiciile fondului forestier proprietate
particulară prin tăieri ilegale de arbori, pe care pădurarul nu le justifică cu procese-verbale de
contravenţie şi/sau procese-verbale de constatare a unei infracţiuni, prestatorul îl va despăgubi pe
proprietar conform legii, în termen de 90 de zile de la data stabilirii cu certitudine a prejudiciului.

JUDECĂTORIA
Prin nota de constatare din 09.04.2012, întocmită în urma unui control efectuat de ITRSV
pe fondul forestier proprietatea reclamantei, aflat în paza pârâtei, s-a constatat că există un număr
mare de "cioate" aferente unor copaci nemarcaţi sau marcaţi cu alt poanson "ciocan" decât cel
valabil, urmând ca ITRSV să transmită organelor de poliţie în mod oficial metrajul lemnului
tăiat ilegal (f. 10).
Prin actul de constatare nr. x/19.04.2012, se reţine că pe fondul forestier proprietatea
reclamantei se află un număr de 6 arbori şi 11 cioate nejustificate (nemarcate în niciun fel, fiind
rezultatul unor infracţiuni silvice, f. 10-11) imputabile pădurarului SI, pentru care, la data de
19.04.2012, acesta din urma a semnat un angajament de plata în sumă de 332,62 lei (f. 11 verso).
La punctul 6.1, la rubrica "Alte pagube" se consemnează că, în fapt, pe proprietatea reclamantei
prejudiciul cauzat este mult mai mare, fiind consemnate 16 cioate pe unitatea administrativă 44%
şi 113 cioate pe unitatea administrativă 43% pentru care se solicită depunerea unei plângeri
penale (f. 13).
Din adresa nr. x/04.04.2013, emisă de Poliţia V, rezultă că a fost înregistrat dosarul penal
nr. x/21.08.2013 (x/P/2012) privind infracţiunile de tăiere ilegală de arbori şi folosirea de
dispozitive de marcat false, prejudiciul fiind de 162,039 mc, în valoare de 85.854,32 lei (f. 20).
În acelaşi sens, au fost întocmite fişe de calcul a volumului şi valorii arborilor
afectaţi/prejudiciaţi/tăiaţi şi nejustificaţi (f. 100-102).
Prin procesul verbal din data de 08.11.2013, încheiat de DSI-OSB, ITRSV Bucureşti şi
BGI SRL s-a constatat că limitele de proprietate pe care OSB execută serviciul de prestări
servicii silvice – pază conform contractului coincid cu limitele cadastrale indicate la teren de
reprezentanţii BGI SRL (f. 74).
Între părţi au existat o serie de adrese prin care reclamanta a solicitat plata despăgubirilor
cuvenite în temeiul contractului, fără succes însă (f. 25-30).
În drept, trebuie precizat faptul că nu îşi găseşte aplicabilitate actualul Cod civil,
întrucât actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea
în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, conform art. 6 alin. 2 din actualul
Cod civil. În acelaşi sens, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost
încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa,
potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Având în vedere data încheierii contractului (01.01.2011), instanţa reţine că nu este
aplicabil actualul C.civ. (intrat în vigoare la 01.10.2011).
Pe de altă parte, instanţa are obligaţia de a aplica norma legală incidentă, indiferent dacă
reclamantul a invocat sau nu un text legal, instanţa fiind ţinută a respecta cauza cererii de
chemare în judecată, prin care se înţelege situaţia de fapt calificată juridic sau, altfel spus,
fundamentul pretenţiei deduse judecăţii.
Articolul 969 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului,
pacta sunt servanda. De asemenea, art. 1073 C.civ. prevede dreptul pe care-l are creditorul de a

JUDECĂTORIA
dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar dreptul la dezdăunare. Mai mult,
Legiuitorul, în art. 1082 C.civ., a instituit o prezumţie de culpă în sarcina debitorului care nu şi-a
executat obligaţia, fiind necesară numai dovada existenţei raportului juridic obligaţional.
Totodată, instanţa reţine că obligaţia de a plăti o sumă de bani constituie o obligaţie de a
face, al cărei creditor, în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul unei acţiuni în
justiţie, în materia răspunderii civile contractuale, nu-i revine decât sarcina de a proba existenţa
contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea neexecutării obligaţiei de către
debitor, acestuia din urma revenindu-i sarcina de a dovedi prin chitanţe de plată faptul că între
cele două părţi contractuale nu mai exista nicio obligaţie valabilă, aceasta fiind stinsă anterior
prin plată.
Cât priveşte condiţiile ce se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, pentru a fi angrenată
răspunderea civilă contractuală, acestea sunt: a) existenţa unei fapte ilicite ce constă în
nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se atingere unui drept subiectiv patrimonial;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; c) raportul de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; d) vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită; e) punerea în
întârziere a debitorului; f) inexistenţa unei clauze de neresponsabilitate.
Or, aceste condiţii sunt întrunite în speţă întrucât: pârâta DSI-OSB nu şi-a îndeplinit cu
rigurozitate obligaţia contractuală de a să asigure paza şi integritatea fondului forestier, ceea ce
constituie o faptă ilicită; în patrimoniul reclamantei s-a produs un prejudiciu constând din arborii
tăiaţi ilegal; între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de tipul cauză-efect, neîndeplinirea
obligaţiei contractuale de către pârâtă având drept consecinţă producerea unui prejudiciu în
patrimoniul reclamantei; vinovăţia pârâtei este prezumată, nefăcându-se dovada contrară; pârâta
a fost pusă în întârziere şi nu există o cauză de neresponsabilitate.
În ceea ce priveşte prejudiciul, principiul în materie este repararea integrală a acestuia,
conform art. 1084 C.civ. Pentru a putea fi reparat, prejudiciu trebuie să fie cert iar un prejudiciu
actual îndeplineşte această cerinţă.
Potrivit art. 105 din Codul silvic (Legea nr. 46/2008), prejudiciul adus fondului forestier
naţional, denumit în continuare prejudiciu, indiferent de natura juridică a proprietăţii, se
evaluează de către personalul silvic, în condiţiile legii, iar valoarea prejudiciului cauzat prin fapte
care constituie infracţiuni sau contravenţii, în pădurile încadrate prin amenajamente silvice în
grupa I funcţională, se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.
Câtă vreme prin nota de constatare din 09.04.2012, întocmită în urma unui control
efectuat de ITRSVB pe fondul forestier proprietatea reclamantei, aflat în paza pârâtei, s-a
constatat că există un număr mare de "cioate" aferente unor copaci nemarcaţi sau marcaţi cu alt
poanson "ciocan" decât cel valabil, urmând ca ITRSV să transmită organelor de poliţie în mod
oficial metrajul lemnului tăiat ilegal (f. 10), iar în dosarul penal nr. 614425/21.08.2013
(4685/P/2012) privind infracţiunile de tăiere ilegală de arbori şi folosirea de dispozitive de
marcat false, prejudiciul a fost menţionat ca fiind de 162,039 mc, în valoare de 85.854,32 lei (f.

JUDECĂTORIA
20), este lesne de observat că aceste înscrisuri fac dovada cuantumului prejudiciului, iar apărarea
pârâtei nu este întemeiată.
Mai mult decât atât, din raportul de expertiză specialitatea silvicultură rezultă că valoarea
prejudiciului produs prin tăierea ilegală a 129 arbori din pădurea proprietatea reclamantei este de
96.229,66 lei (f. 160).
Cu toate acestea, faţă de principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil,
instanţa reţine că reclamanta şi-a menţinut pretenţiile iniţiale.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa ca admite cererea şi
va obliga pârâta la plata sumei de 85.854,32 lei, reprezentând debit principal-contravaloare
despăgubiri.
Sub aspectul dobânzii penalizatoare, instanţa reţine incidenţa art. 14 din actul adiţional,
prin care se prevede că, pentru prejudiciile fondului forestier proprietate particulară prin tăieri
ilegale de arbori, pe care pădurarul nu le justifică cu procese-verbale de contravenţie şi/sau
procese-verbale de constatare a unei infracţiuni, prestatorul îl va despăgubi pe proprietar
conform legii, în termen de 90 de zile de la data stabilirii cu certitudine a prejudiciului. În acelaşi
sens, sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 13/2011, potrivit cărora dobânda datorată de debitorul
obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie (art. 1 alin. 2),
rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte
procentuale (art. 3 alin. 2), iar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile
contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus
8 puncte procentuale (art. 3 alin. 2¹).
Pe cale de consecinţă, instanţa va obliga pârâta la plata sumei de 26.178,51, cu titlu de
dobânda legală penalizatoare aferentă perioadei 19.07.2012-01.04.2015, dobândă ce se va
calcula în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal.
Luând în considerare dispoziţiile art. 451-453 C.proc.civ. şi constatând culpa procesuală
a pârâtei, instanţa urmează să o oblige pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 3.346 lei,
cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Prin efectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RNPR, instanţa
va respinge cererea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane
lipsite de calitate procesuală pasivă.
11.Angajarea răspunderii civile contractuale pentru servicii de

contabilitate. Neîntrunirea condiţiilor
Analizând obiectul contractului încheiat între părţi, potrivit noului format al contractului
de prestări servicii financiar-contabile împreună cu toate anexele acestuia, instanţa constată,

JUDECĂTORIA
fără urmă de îndoială, că pârâta nu şi-a asumat obligaţia contractuală de a formula, în numele
reclamantei, cereri privind rambursarea de indemnizaţii.
Reclamanta a susţinut că obligaţia pârâtei de a formula cereri privind rambursarea de
indemnizaţii este integrată în obligaţia de a întocmi şi depune declaraţiile sociale lunare (pentru
șomaj, casa de asigurări de sănătate, casa de pensii, etc.), astfel cum se menţionează în anexa la
contract (f. 142), dar alegaţia este eronată. Astfel, nu se poate pune semnul egalităţii între
obligaţia de a întocmi şi depune o serie de declaraţii şi obligaţia de a formula o cerere privind
rambursarea de indemnizaţii, diferenţele dintre cele două tipuri de activitate fiind evidente.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 10.07.2013, reclamanta VWS
SRL (fostă VF SRL) a chemat în judecată pe pârâta LPG EC SRL, solicitând obligarea pârâtei la
plata următoarelor sume:
- 16.080 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin nerespectarea
obligaţiilor asumate prin contract de către pârâtă prin neefectuare a formalităţilor în vederea
recuperării sumelor din FNUSSA la Casa de Asigurări de Sănătate;
- 220 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiilor
asumate prin contract de către pârâtă - prin înregistrarea greşită a unor menţiuni la Inspectoratul
Teritorial de Muncă Bucureşti;
- dobânda legală de referinţă aşa cum este stabilită de Banca Naţională a României, sumă
reactualizată în funcţie de rata inflaţiei până la data plăţii efective şi care calculată până Ia data
introducerii cererii de chemare în judecată valoarea fiind de 157 lei.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, următoarele:
La data de 05.06.2007 între părţi a intervenit contractul de prestări servicii financiar -
contabile nr. x, modificat prin Actul adiţional nr. 01/01.01.2009 şi prin Actul adiţional nr.
01/01.01.2010, prin care pârâta îşi asuma obligaţia de a calcula salariile, întocmi statele de plată
precum şi obligaţia de a întocmi declaraţiile sociale lunare - pentru şomaj, casa de asigurări de
sănătate, casa de pensii, etc.
În data de 12.12.2012, a depus la CASMB cererea înregistrată cu numărul x, prin care a
solicitat recuperarea sumei de 16.080 lei din partea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale
de Sănătate pentru perioada ianuarie - mai 2012, sume a cărei plată i-a fost refuzată motivat de
faptul că cererile pentru perioada ianuarie - mai 2012 nu pot fi luate în considerare întrucât
reclamanta nu a exercitat acest drept în termenul prevăzut în art. 40, alin. 1 din OUG 158/2005,
modificată de OUG nr. 36/2010.
Pârâta avea, printre obligaţiile asumate prin contract, şi obligaţia de a efectua
formalităţile în vederea recuperării sumelor din FNUSSA la Casa de asigurări de sănătate, iar

JUDECĂTORIA
neîndeplinirea acestei obligaţii contractuale de către pârâtă a condus la prejudicierea sa cu suma

de 16,080 lei.
De asemenea, omiterea de către pârâtă a înregistrării plăţii sumei de 109 lei a condus la
sancţionarea reclamantei cu suma de 220 de lei cu titlu de penalităţi de către Inspectoratul
Teritorial de Muncă Bucureşti, aspect constatat în urma solicitării unei fişe de angajator pentru
VF SRL în data de 21.05.2013.
În drept, reclamanta a invocat art. 1350, 1489, 1522 C.civ., art. 194 şi art. 411 alin. 2
C.proc.civ., iar în probaţiune a solicita interogatoriul pârâtei şi înscrisuri, depunând în acest sens
o serie de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 1.098,42 lei şi timbru
judiciar mobil de 5 lei
necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de
chemare în judecată ca neîntemeiată.
Sub aspectul excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, pârâta a arătat
că în art. 13 din contract părţile au stabilit ca eventualele litigii dintre părţi să fie soluţionate prin
arbitraj, în acest sens stabilindu-se că eventualele litigii vor fi de competenta Curtea de Arbitraj
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti sau Corpul Experţilor Contabili daca acesta
din urmă se declară competent, care va soluţiona litigiul în conformitate cu regulamentul propriu
de organizare şi funcţionare cu aplicarea clauzelor prezentului contract şi a normelor Dreptului
Comercial Român, pârâta invocând şi dispoziţiile art. 129 C.proc.civ.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat că între aceasta, în calitate de prestator de servicii şi
VF SRL, în calitate de beneficiar al serviciilor, s-a încheiat Contractul de prestări servicii
financiar-contabile nr. x/05.06.2007, contract prin care şi-a asumat doar obligaţia de a întocmi şi
depune declaraţii fiscale la organele competente.
În continuare, a menţionat pârâta că prin contract s-a obligat să întocmească declaraţii
pentru şomaj, pentru casa de asigurări de sănătate, pentru casa de pensii, iar nu să depună cereri
de rambursare, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 81 din OG nr. 92/2003, art. 1
alin. 1, art. 11, art. 26, 26¹ şi 26² din Legea nr. 82/1991, art. 3 alin. 1 din OUG nr. 71/2001.
Conform art. 38 alin. (1) din OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de
asigurări sociale de sănătate, sumele reprezentând indemnizaţii, care se plătesc asiguraţilor şi
care, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, se suportă din bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, se reţin de către plătitor din contribuţiile pentru
concedii şi indemnizaţii datorate pentru luna respectivă, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol
sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor care depăşesc suma
contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, se recuperează din bugetul Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate din creditele bugetare prevăzute cu această destinaţie, în
condiţiile reglementate prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, aceste sume

JUDECĂTORIA
nu pot fi recuperate din sumele constituite reprezentând contribuţii de asigurări sociale de

sănătate.
Totodată, art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 prevede că indemnizaţiile pot fi solicitate
pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care beneficiarul era în drept
să le solicite, aşadar, legiuitorul lăsând la latitudinea contribuabililor persoane juridice
oportunitatea depunerii unor cereri de rambursare a indemnizaţiilor privind concediile.
Pârâta a învederat că a pus la dispoziţia reclamantei, lunar, situaţia detaliată a tuturor
operaţiunilor efectuate de societate, balanţele contabile spre analiză, verificare şi utilizare în
rapoartele întocmite de societate pentru asociat, iar odată la şase luni bilanţurile contabile pentru
verificare, avizare, semnare şi declarare la Administraţia Fiscală, din cuprinsul acestor
documente reieşind cu claritate sumele pentru care puteau fi formulate cereri de rambursare,
către FNUASS.
De altfel, reclamanta cunoştea ce reprezintă aceste indemnizaţii şi, de asemenea,
cunoştea că sumele respective pot fi solicitate spre rambursare, după cum reiese din
corespondenţa electronică purtată între părţi.
A mai arătat pârâta că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă posibilitatea de a cere spre
rambursare indemnizaţiile privind concediile, în termen de 3 luni de la plata acestora, însă
aceasta a rămas în pasivitate, reclamanta neacordând atenţie acestor sume şi nesolicitând
rambursarea acestora întrucât valoarea lor lunară era destul de scăzută.
În ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 2 referitor la înregistrarea greşită a unor menţiuni
la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, pârâta a precizată următoarele: nu a înregistrat
menţiuni greşite la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti; reclamanta avea obligaţia să
facă dovada existenţei culpei pârâtei, în ce priveşte pretinsa obligare a sa la plata sumei de 220
lei; capătul de cerere nu este motivat; nu este indicat temeiul de drept în baza căruia solicită
repararea prejudiciului; reclamanta are obligaţia de a face dovada îndeplinirii condiţiilor
răspunderii civile delictuale ori contractuale,
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 201 alin. 1, art. 205 alin. 2, art. 129 C.proc.civ.,
OUG nr. 158/2005, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
În data de 14.02.2014, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea excepţiei necompetenţei materiale generale a instanţelor de judecată şi admiterea
acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale generale a instanţelor de judecată,
reclamanta a precizată că pârâta, cu rea credinţă, încearcă să inducă cu instanţa în eroare prin
menţionarea trunchiată a articolului 13 din contractul nr. x/05.06.2007, articolul antemenţionat
lăsând la alegerea părţii care se consideră vătămată instanţa cărei să se adreseze în vederea
soluţionării unui eventual litigiu izvorât din raporturile contractuale.
Mai mult articolul 13 din Condiţiile generale de executare a contractelor de prestări
servicii contabile, care face parte din contractul intervenit părţi, prevede faptul că orice litigiu

JUDECĂTORIA
intervenit din executarea, interpretarea, modificarea şi încetarea efectelor misiunii contabile vor
fi supuse instanţelor de drept român competente.
Referitor la precizarea pârâtei din întâmpinare, conform căreia nu este menţionată
nicăieri, în cuprinsul contractului sau anexelor sale, obligaţia de a întocmi şi depune cereri de
rambursare a indemnizaţiilor şi că s-ar fi obligat exclusiv la depunerea declaraţiilor de şomaj,
pentru casa de asigurări de pensii, reclamanta arată că această precizare nu este conformă cu
realitatea, contractul prevăzând obligaţia de depunere a diverselor declaraţii, precum şi obligaţia
de a întocmi orice altă declaraţie sau adeverinţă necesară salariaţilor sau angajatorului (punctul I,
ultimul aliniat din contract), incluzând obligaţia de a depune declaraţiile în vederea recuperării
sumelor din FNUSSA la Casa de asigurări de sănătate, această prevedere cuprinsă în contract
având rolul de a scuti părţile să enumere absolut toate operaţiunile contabile ce sunt în sarcina
prestatorului de servicii.
De asemenea, în conformitate cu art. 11 alin. 3 din Legea contabilităţii nr. 82/1991,
invocat de pârâtă, contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări
servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate în
condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi, cu modificările şi completă, administratorul reclamantei a
înţeles să încheie un contract de prestări servicii în domeniul contabilităţii pentru a se asigura că
reclamanta respectă prevederile legale în materie şi că toată activitatea contabilă se va desfăşura
în mod corespunzător.
Contrar afirmaţiilor pârâtei, conform cărora reclamanta a cunoscut foarte bine ce
reprezintă sumele din balanţa contabilă şi că sumele respective pot fi solicitate spre rambursare,
administratorul reclamantei nu avea cunoştinţe contabile, pentru organizarea contabilităţii fiind
responsabilă în mod direct pârâta.
Bilanţul contabil nu cuprinde nicio notă explicativă la situaţiile financiare, prin care să se
precizeze în mod concret care sunt sumele ce trebuie recuperate şi în ce termen.
Pârâta a atenţionat reclamanta, în legătură cu sumele ce trebuie să se recupereze de la
FNUASS, printr-un singur e-mail expediat în 10 martie 2011, iar sumele despre care reclamanta
facem vorbire în cererea introductivă sunt din ianuarie - mai 2012, şi chiar şi această clarificare a
fost efectuată la interpelarea reclamantei, expedierea unui e-mail lapidar şi izolat neputând
reprezenta o îndeplinire a obligaţiei contractuale, ce presupunea atenţionarea clientului în balanţa
lunară asupra tuturor sumelor ce se impun a fi recuperate, termenul şi mai ales modalitatea în
care această procedură trebuie realizată.
Cu privire la susţinerea conform căreia capătul de cerere cu privire la înregistrarea greşită
a menţiuni la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti nu ar fi dovedit, reclamanta a depus la
dosarul cauzei dovada sancţionării reclamantei cu suma de 220 de lei cu titlu de penalităţi de
către Inspectoratul de Muncă Bucureşti, simpla sancţiune reprezentând o dovadă în sine a culpei
pârâtei, în condiţiile în care toate declaraţiile ce se impunea a fi depuse la Inspectoratul Teritorial

JUDECĂTORIA
de Muncă Bucureşti erau în sarcina pârâtei şi orice sancţiune s-ar fi aplicat reclamantei ca urmare
a omisiunii de înregistrare a plăţilor nu poate fi imputată decât pârâtei.
La termenul de judecată din data de 16.04.2014, instanţa a respins excepţia
necompetenţei generale a instanţei, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată, cu motivarea
reţinută în încheierea de la acea dată, după care a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar
reclamantei şi proba cu interogatoriul pârâtei.
Exercitându-şi rolul activ conform art. 22 alin. 2 C.proc.civ., instanţa a pus în vedere
reclamantei să precizeze temeiul legal potrivit C.civ. 1864 şi să menţioneze cu exactitate care
sunt dispoziţiile contractuale încălcate de către pârâtă, sens în care reclamanta a precizat că
invocă în drept dispoziţiile art. 969-998 şi 1073 C.civ., iar sub aspectul clauzelor contractuale s-a
învederat că pârâta a încălcat obligaţia de a efectua formalităţile în vederea recuperării sumelor
din FNUSSA la Casa de asigurări de sănătate, obligaţie prevăzută în anexa la contract (f. 121-
123).
Analizând cauza de faţă, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate şi
a probelor administrate, instanţa reţine următoarele:
În fapt, între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii contabile nr. x/05.06.2007
(citat în continuare contract, f. 10-21), în temeiul căruia pârâta LPG EC SRL, în calitate de
prestator de servicii, s-a obligat să presteze servicii contabile, fiscale, sociale şi salariale,
detaliate în tabelul anexă (f. 15-16), iar reclamanta VWS SRL (fostă VF SRL), în calitate de
client, s-a obligat să achite contravaloarea acestora.
Prin actul adiţional nr. 01/01.01.2009 la contract s-a adăugat o nouă prestaţie pe care
urma să o execute pârâta (f. 22).
Prin actul adiţional nr. 01/01.01.2010 la contract s-a stabilit că, începând cu data de
31.12.20098, toate prevederile vechiului format al contractului de prestări servicii financiar-
contabile, semnat în data de 05.06.2007, se abrogă, iar începând cu data de 01.01.2010, raportul
contractual dintre cele două părţi este reglementat de noul format al contractului de prestări
servicii financiar-contabile împreună cu toate anexele acestuia (f. 23).
În drept, cu titlu preliminar, faţă de data încheierii contractului, trebuie precizat faptul că
nu îşi găseşte aplicabilitate actualul Cod civil, ci C.civ. 1864, întrucât contractul este supus
interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011,
pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Totodată, este imperios necesar a sublinia că instanţa de judecată este obligată să respecte
principiul disponibilităţii, principiu ce guvernează procesul civil, dat fiind faptul că obiectul şi
limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor (art. 9 alin. 2 C.proc.civ.), iar
judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele
învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel (art. 22 alin. 6 C.proc.civ.).
Sub acest aspect trebuie relevat că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în
judecată pe răspundere civilă contractuală, iar nu pe răspundere civilă delictuală. Împrejurarea că

JUDECĂTORIA
reclamanta a invocat, în precizarea pe care a depus-o, pe lângă art. 969 şi 970 C.civ., şi
dispoziţiile art. 998 C.civ. nu poate conduce la concluzia că reclamanta şi-a întemeiat cererea de
chemare în judecată pe temeiul răspunderii civile delictuale. De altfel, reclamanta nici măcar nu
a analizat în vreun fel condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, ci a susţinut că este angajată răspunderea civilă contractuală a pârâtei.
În acest sens, art. 969 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a
contractului, pacta sunt servanda, în timp ce art. 1073 C.civ. prevede dreptul pe care-l are
creditorul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar dreptul la dezdăunare.
Mai mult, Legiuitorul, în art. 1082 C.civ., a instituit o prezumţie de culpă în sarcina debitorului
care nu şi-a executat obligaţia, fiind necesară numai dovada existenţei raportului juridic
obligaţional.
răspunderea civilă contractuală, aceste sunt: a) existenţa unei fapte ilicite ce constă în
instanţa constată neîndeplinirea acestora.
Astfel, în esenţă, părţile sunt în dezacord cu privire la existenţa sau inexistenţa obligaţiei
contractuale a pârâtei de a efectua formalităţile necesare în vederea recuperării sumelor din
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art. 38 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 158/2005, sumele reprezentând indemnizaţii, care
se plătesc asiguraţilor şi care, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, se suportă din
bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, se reţin de către plătitor din
contribuţiile pentru concedii şi indemnizaţii datorate pentru luna respectivă, iar sumele
reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma
contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, se recuperează din bugetul Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate din creditele bugetare prevăzute cu această destinaţie, în
condiţiile reglementate prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
De asemenea, conform art. 40 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, indemnizaţiile pot fi
solicitate pe baza actelor justificative, în termen de 90 de zile de la data de la care beneficiarul
era în drept să le solicite.
Or, analizând obiectul contractului încheiat între părţi, potrivit noului format al
contractului de prestări servicii financiar-contabile împreună cu toate anexele acestuia (f. 137-
147), instanţa constată, fără urmă de îndoială, că pârâta nu şi-a asumat obligaţia contractuală de a
formula, în numele reclamantei, cereri privind rambursarea de indemnizaţii (f. 142).
Reclamanta a susţinut că obligaţia pârâtei de a formula cereri privind rambursarea de
indemnizaţii este integrată în obligaţia de a întocmi şi depune declaraţiile sociale lunare (pentru

JUDECĂTORIA
șomaj, casa de asigurări de sănătate, casa de pensii, etc.), astfel cum se menţionează în anexa la
contract (f. 142), dar alegaţia este eronată. Astfel, nu se poate pune semnul egalităţii între
obligaţia de a întocmi şi depune o serie de declaraţii şi obligaţia de a formula o cerere privind
rambursarea de indemnizaţii, diferenţele dintre cele două tipuri de activitate fiind evidente.
Întocmirea şi depunerea declaraţiilor sociale lunare sunt operaţiuni obligatorii, câtă vreme
formularea unei cereri pentru rambursarea de indemnizaţii este facultativă, titularul acestui drept
putând opta între a formula sau a nu formula o asemenea cerere.
De altfel, concluzia instanţei în sensul că pârâta nu şi-a asumat o asemenea obligaţie
contractuală este întărită şi de corespondenţa electronică purtată între părţi în data de 10.03.2011,
pârâta precizându-i reclamantei, la cererea acesteia din urmă privind lămurirea unei chestiuni
contabile, că pârâta poate recupera sumele de bani cu titlu de indemnizaţii lună de lună din
sumele care ar trebui plătite pentru FNUASS (Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate) sau se poate face o cerere de recuperare la maxim 3 luni de la plata sumei (f. 51).
Or, este fără putinţă de tăgadă că reclamanta a cunoscut, încă din data de 10.03.2011,
faptul că putea să formuleze cerere de rambursare a indemnizaţiilor plătite, însă a ales să nu
procedeze în acest fel.
Împrejurarea că, la insistenţele reclamantei, pârâta şi-a însuşit prin semnătura unui
angajat (inspector de salarii) documentaţia necesară pentru rambursarea indemnizaţiilor aferente
perioadei ianuarie 2012-mai 2015 (f. 26-30), cerere ce a fost respinsă (f. 24), nu poate conduce la
o concluzie contrară celei reţinute de către instanţă.
Mai mult decât atât, interpretând global dispoziţiile contractuale, unele prin altele,
conform art. 982 C.civ., prin asemănare cu situaţia rambursării de TVA, instanţa reţine că pârâta
şi-a asumat obligaţia de a acorda asistenţă pentru rambursarea de TVA, nicidecum nu şi-a asumat
obligaţia de a formula şi depune cererea de rambursare de TVA în numele reclamantei.
Concluzionând, instanţa constată că nu este întrunită condiţia existenţei unei fapte ilicite
ce constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, pârâta neavând obligaţia contractuală de a
formula cereri privind rambursarea de indemnizaţii.
În acelaşi timp, reclamanta nu a probat că pârâta a executat cu întârziere/necorespunzător
obligaţia de a depune la Inspectoratul Teritorial de Muncă anumite declaraţii, susţinerea
reclamantei cu privire la faptul că pârâta a înregistrat greşit anumite menţiuni fiind neîntemeiată.
De asemenea, nici condiţia existenţei unui raport de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu
nu este întrunită, de vreme ce nu s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite ce constă în nerespectarea
unei obligaţii contractuale. Aşadar, eventualul prejudiciu suportat de către reclamantă nu este
consecinţa directă şi necondiţionată a vreunei fapte ilicite contractuale săvârşite de către pârâtă.
De altfel, alegaţia reclamantei cu privire la faptul că i s-au stabilit de către Inspectoratul
Teritorial de muncă Bucureşti penalităţi în cuantum de 220 lei este lipsită de suport probator, la
dosarul cauzei neexistând nici un înscris din care să rezulte acest aspect.
Totodată, în lipsa unei fapte ilicite este lesne de observat că nici nu poate fi vorba despre
existenţa vinovăţiei pârâtei.

JUDECĂTORIA
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge cererea
de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Luând în considerare dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. şi având în vedere culpa
procesuală a reclamantei, instanţa o va obliga pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 2.925
lei, reprezentând onorariu avocat (f. 154-155), apreciind cheltuielile judiciare efectuate în cauză
drept reale, necesare şi rezonabile.
12.Rezoluţiunea parţială a contractului. Repunerea parţială în situaţia

anterioară
Art. 1270 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, pacta
sunt servanda. De asemenea, art. 1350 alin. 1 C.civ. statuează că orice persoană trebuie să îşi
execute obligaţiile pe care le-a contractat, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal prevede că
Totodată, potrivit art. 1554 alin. 1 C.civ., contractul desfiinţat prin rezoluţiune se
consideră că nu a fost niciodată încheiat, iar dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte
este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 30.06.2014, reclamanta CG

SRL a chemat în judecată pe pârâta EE SRL, pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va
pronunţa, să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 51.108 lei, reprezentând
contravaloarea platformei lift verticală ce urma a fi livrată şi montată la sediul R Târgu Mureş,
precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, că a încheiat cu FG SRL
contractul nr. x/19.07.2012, având ca obiect obligaţia FG SRL de a livra si monta precum si de a
demonta anumite platforme, conform art. 1 din contract.
În continuarea a arătat reclamanta că ulterior, între CG SRL, FG SRL si EE SRL a fost
încheiata convenţia de cesiune a ofertei de vânzare acceptată nr. x/27.11.2012, sens în care către
pârâtă, in calitate de cesionar, au fost cesionate toate drepturile si obligaţiile aparţinând FG SRL,
drepturi şi obligaţii rezultate din contractul nr. x/19.07.2012, oferta nr. x/02.07.2012 şi oferta nr.
x/02.07.2012.
În baza obligaţiilor rezultate din art. 1 lit. b din contractul nr. x/19.07.2012, EE SRL
trebuia sa livreze şi să monteze inclusiv platforma lift verticală la R Târgu-Mureş, termenul de

JUDECĂTORIA
livrare şi de montare al platformei fiind de 75 de zile de la data de 19.07.2012, termen depăşit cu

aproximativ doi ani de zile.
Totodată, reclamanta a precizat că a achitat preţul întregului contract nr. x/19.07.2012,
conform art. 5 si 7 din contract astfel: 60% din valoarea contractului la semnarea acestuia, sens
în care a fost emisă factura FGR 00215 din data de 19.07.2012 de către FG SRL, în cuantum de
67.268,98 lei; 40% din valoarea contractului la terminarea montajului, fiind emisă factura
x/29.11.2012 de către EE SRL în cuantum de 44.326,27 lei.
De asemenea a menţionat reclamanta că, deşi şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate,
pârâta nu a livrat şi montat platforma lift verticală R Târgu Mureş.
În final reclamanta a arătat că a încercat soluţionarea diferendului pe cale amiabila,
inclusiv prin trimiterea unei somaţii in acest sens in atenţia paratei, însă demersurile sale au
rămas fără rezultat, precizând totodată că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii
pârâtei.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194, art. 411 alin.1 pct. 2, art. 453
C.proc.civ., art. 1270, 1350, 1516 şi urm. şi art. 1523 din Noul Cod civil, iar în probaţiune a
solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 2.127,19 lei taxă judiciară de timbru, potrivit
OUG nr. 80/2013.
Pârâta, deşi a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa
instanţei pentru a-şi exprima poziţia procesuală sau pentru a solicita probe în apărare faţă de
cererea reclamantei.
La termenul de judecată din 14.01.2015, în condiţiile art. 204 alin. 1 C.proc.civ.,
reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând rezoluţiunea parţială, în baza
art. 1549 alin. 2 C.civ., a contractului nr. x/19.07.2012, iar ca efect al rezoluţiunii parţiale,
punerea părţilor în situaţia anterioară semnării contractului antemenţionat şi obligarea pârâtei la
plata sumei de 51.108 lei reprezentând contravaloarea platformei lift verticală ce urma a fi livrată
şi montată la sediul R Târgu-Mureş.
Cererea reclamantei de modificare a cererii iniţiale a fost comunicată pârâtei, în vederea
depunerii întâmpinării.
În fapt, între reclamanta CG SRL, în calitate de beneficiar, şi FG SRL, în calitate de
furnizor-executant, s-a încheiat contractul nr. x/19.07.2012 (f. 15-23), în temeiul căruia
furnizorul s-a obligat să livreze, printre altele, o platformă lift verticală R Târgu-Mureş (art. 1 lit.
b din contract), cu obligaţia pentru beneficiar de a achita contravaloarea acestui bun în cuantum
de 9.100 euro+TVA (art. 5 a II-a liniuţă din contract).
În temeiul contractului, furnizorul a emis facturile nr. 7/29.11.2012 pentru suma de
44.326,27 lei (f. 24) şi nr. 215/19.07.2012 pentru suma de 67.268,98 lei (f. 25), iar reclamanta a
achitat aceste sume (f. 36-37).

JUDECĂTORIA
Între FG SRL, în calitate de contractant cedent, reclamanta CG SRL, în calitate de

beneficiar, şi pârâta EE SRL, în calitate de contractant cesionar, s-a încheiat convenţia de cesiune
a ofertei de vânzare acceptată nr. x/27.11.2012 prin care pârâta a dobândit toate drepturile şi
obligaţiile izvorâte din contractul nr. x/19.07.2012 (art. 1).
Reclamanta a somat-o pe pârâtă să-i restituie suma de 9.400 euro + TVA (f. 9-12), fără
succes însă.
În drept, trebuie precizat, cu titlu preliminar, faptul că actele şi faptele juridice încheiate
ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte
efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a
săvârşirii ori producerii lor, conform art. 6 alin. 2 din actualul Cod civil
Art. 1270 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, pacta
sunt servanda. De asemenea, art. 1350 alin. 1 C.civ. statuează că orice persoană trebuie să îşi
execute obligaţiile pe care le-a contractat, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal prevede că
Potrivit art. 1516 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la
timp a obligaţiei, iar alin. 2 pct. 2 al aceluiaşi text legal prevede că, atunci când, fără justificare,
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a
pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obţină, dacă obligaţia este contractuală,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
Totodată, conform art. 1549 alin. 1 şi 2 teza I C.civ., dacă nu cere executarea silită a
obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea
contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin, iar rezoluţiunea poate avea loc pentru o
parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă.
Pentru pronunţarea rezoluţiunii judiciare se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către una din părţile contractului
sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o dată); neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu
şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere,
în condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa constată îndeplinite condiţiile rezoluţiunii judiciare, având în vedere
neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de a livra bunul şi luând în considerare punerea în întârziere
a pârâtei a pârâtei, conform art. 1522 alin. 2 C.civ. Astfel, reclamanta a făcut dovada existenţei
creanţei şi a contractului, neexecutarea obligaţiei fiind prezumată, în condiţiile în care pârâta nu a
dovedit executarea prin niciun mijloc de probă. În ceea ce priveşte imputabilitatea neexecutării
obligaţiei contractuale, culpa debitorului în materie contractuală este prezumată, potrivit
dispoziţiilor art. 1548 C.civ., cât timp nu a făcut dovada existenţei unei cauze exoneratoare de
răspundere juridică.
În atare condiţii, va dispune rezoluţiunea parţială a contractului nr. x/19.07.2012, doar în
ceea ce priveşte platformă lift verticală R Târgu-Mureş.

JUDECĂTORIA
Totodată, conform art. 1531 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal
prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta
este lipsit, iar la stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care
creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Potrivit art. 1554 alin. 1 C.civ., contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a
fost niciodată încheiat, iar dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest
caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
În atare condiţii, instanţa va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că
va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 51.108 lei, cu titlu de preţ parţial achitat.
procesuală a pârâtei, instanţa o va obliga pe aceasta la plata către reclamantă a cheltuielilor de
judecată efectuate în acest proces şi probate conform art. 10 alin. 1 C.proc.civ., în cuantum de
4.962,16 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru (2.127,16 lei, f. 35) şi onorariu avocat (2.835
lei, f. 7-8, 47-48), cheltuieli pe care instanţa le apreciază drept reale, necesare şi rezonabile.
13.Ordonanţă de plată. Creanţă contestată netemeinic

Obligaţia creditorului a fost aceea de a acorda servicii de consultanţă pentru accesarea
de fonduri structurale, ceea ce a şi făcut, chiar dacă nu în sensul accesării sumei urmărite prin
proiect.
Totodată, este lipsit de relevanţă juridică faptul că a fost încheiat contractul de finanţare
în data de 05.05.2014, după 3 ani de la data încheierii contractului de servicii, dat fiind faptul
că debitorul a beneficiat de serviciile creditorului. De altfel, este de notorietate faptul că
accesarea unor fonduri structurale constituie o procedură aparte, care presupune multiple
verificări ce se pot desfăşura pe o durată întinsă în timp, iar acest aspect nu a constituit un
impediment în semnarea contractului de finanţare.
Astfel cum prevede art. 6.4 din contract, în cazul în care achizitorul renunţă la proiectul
propus finanţării sau finanţarea nu este obţinută din culpa sa, acesta are obligaţia de a plăti
prestatorului întregul preţ al proiectului. Or, I SRL a renunţat la proiect, deşi iniţial a acceptat
finanţarea, iar motivul invocat a fost faptul că nu mai este de actualitate. În atare condiţii, este
lesne de observat că devine incident art. 6.4 din contract, debitorul având obligaţia de a achita
preţul serviciilor de care a beneficiat.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 04.05.2015, creditorul VCT
SRL a chemat în judecată pe debitorul IT SRL, solicitând instanţei emiterea unei ordonanţe de
plată pentru plata sumei de 12.352,45 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate în baza
contractului de prestări servicii nr. x/15.04.2011, debit la care se adaugă penalităţi contractuale
de întârziere în cuantum de 0,5% aferente debitului principal, calculate de la data scadenţei
(06.10.2014) până la data plaţii efective. Totodată, creditorul a solicitat obligarea debitorului la
plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, creditorul a arătat că între acesta, în calitate de prestator, şi debitor,
în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/15.04.2011, în temeiul
căruia s-a obligat să presteze servicii de consultanţă în vederea accesării de fonduri structurale de
către o societate indicată de I, respectiv I SRL.
Obligaţia corelativa a debitorului consta in plata preţului, in acord cu modalitatea de plata
prevăzuta in art. 2.3 din contract, fiind precizate doua momente principale în funcţie de care s-a
stabilit eşalonarea preţului total al contractului, si anume (i) depunerea proiectului privind
accesarea de fonduri structurale si (ii) semnarea contractului de finanţare de către I.
În anul 2011, pentru proiectul menţionat în contractul încheiat între părţi a fost depusă
aplicaţia cu nr. x la MSI, iar la data de 07.03.2013, MSI a notificat I S.R.L., anunţând pe aceasta
cale faptul ca a început evaluarea proiectului depus şi denumit „Broadband şi servicii conexe în
vederea monitorizării firmei I S.R.L.".
La data de 05.05.2014, între I S.R.L. şi MSI s-a încheiat contractul de finanţare nr. x, iar
la data de 22.10.2014, debitorul a notificat MSI cu privire la decizia sa de a înceta contractul de
finanţare.
Preţul total al contractului a fost stabilit la 10% din valoarea totală eligibilă a proiectului
(13.724,94 lei), astfel cum a fost solicitată prin cererea înregistrată la MSI sub nr. x, părţile
convenind ca preţul total al serviciilor prestate de VC să fie de 13.724,94 lei (inclusiv T.V.A),
plătibil de către debitor în doua tranşe. Modalitatea de plată a fost detaliată în cuprinsul art. 2.3
(Graficul de plaţi).
În contract nu a fost prevăzut vreun mecanism de ajustare automata a preţului în funcţie
de valoarea efectiv acordată prin contractul de finanţare, părţile înţelegând ca preţul total să fie
de 13.724,94 lei.
Prima tranşă, în cuantum de 1.372,49 lei, a fost achitată de către debitor după ce proiectul
a fost depus în vederea accesării de fonduri structurale, iar cu privire la cea de-a doua tranşă,
debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, având în vedere că nu a achitat suma de
12.352,45 lei.
Creditorul a acordat asistenţă şi consultanţă în vederea accesării fondurilor structurale
potrivit contractului, iar la data de 05.05.2014 I si MSI au încheiat contractul de finanţare
nr. x. Astfel, odată semnat contractul de finanţare, debitorul era obligat să plătească suma de

JUDECĂTORIA
12.352,45 lei, reprezentând tranşa a doua din contract conform art. 2.3 din contract, iar faptul că
I a decis încetarea contractului de finanţare nu este imputabil creditorului.
De altfel, în cadrul articolului 6.4 din contract, I şi VC au reglementat situaţia renunţării
la proiect, stabilind astfel: „în cazul în care Achizitorul renunţă la proiectul propus finanţării sau
finanţarea nu este obţinută din vina sa, acesta are obligaţia de a plăti Prestatorului întregul preț al
proiectului".
Obligaţia de plată a devenit exigibilă la data de 05.09.2014, adică la patru luni de la data
la care I a semnat contractul de finanţare nr. x/05.05.2014 - conform art. 2.3 din Contract, sens în
care a emis factura nr. x/28.11.2014, în baza art. 2.3 din Contract punctul ii), care prevede suma
de 12.352,45 lei, factură care a fost refuzată la plata de către I.
Potrivit art. 6.2. din contract,debitorul are obligaţia de a plăti penalităţi de 0,5% pentru
fiecare zi de întârziere dacă nu onorează facturile în termen de 30 de zile de la expirarea
termenelor convenite.
În drept, creditorul a invocat dispoziţiile art. 1013 şi urm. C.proc.civ., iar în probaţiune a
solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, potrivit
art. 6 alin. 2 din OUG nr. 80/2013.
În data de 25.05.2015, debitorul a depus întâmpinare, prin care a solicit respingerea
cererii de chemare în judecată şi obligarea creditorului la plata cheltuielilor de judecata
reprezentate de onorariu avocat, învederând următoarele:
La data de 15.04.2011, între părţi a intervenit contractul de servicii nr. 054 C, in urma
căruia creditorul s-a obligat sa presteze in favoarea debitorului servicii de consultanta in vederea
accesării de aceasta ultima societate a fondurilor structurale, nerambursabile prin intermediul
Programului Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice.
Preţul convenit pentru aducerea la îndeplinire a contractului a fost stabilit la suma de
13.724,94 lei, preţ care însemna 10% din valoarea totala eligibila a proiectului, respectiv suma de
110.685,00 lei la care se adaugă TVA.
Din cei 10 % datoraţi cu titlu de preț contractual, a achitat suma de 1372, 49 lei (1% din
valoarea totală exigibila a proiectului) urmând ca restul de 9 % din valoarea totală exigibilă a
proiectului să o achite în maxim 4 luni de la semnarea contractului de finanţare.
Astfel suma de 12.352, 45 lei a fost stabilita de ambele părţi a fi achitata in termen de 4
luni de la semnarea contractului de finanţare, contract care conform art. 2.3. asigura societăţii I
SRL accesarea fondurilor nerambursabile in valoare de 110.685, 00 lei (la care se adaugă tva).
Rezulta ca potrivit dispoziţiilor art. 2.3. din contract obligaţia debitorului de plata a sumei
de 12.352, 46 lei era afectată de condiţia suspensivă aflată în sarcina creditorului, respectiv de a
asigura societăţii I SRL accesarea la fonduri nerambursabile în cuantumul prestabilit, scadenţa
sumei intervenind la un termen de 4 luni de la data livrării produselor.

JUDECĂTORIA
În situaţia neîndeplinirii obiectului contractului, scadenţa la plată a sumei stabilite în

cuprinsul art. 2.3. nu a intervenit şi nici dispoziţiile art. 1013 C.proc.civ. nu îşi găsesc
aplicabilitate în prezenta cauza.
Potrivit art. 6.4 din contract a fost stabilită în sarcina debitorului obligaţia de a plăti
creditorului întregul preţ al proiectului în două situaţii, în caz de renunţare la proiectul propus
finanţării sau în cazul în care finanţarea nu era obţinută de debitor.
Reclamanta îşi justifică pretenţiile prin faptul că, la data de 05.05.2014 (la mai bine de 4
ani de zile de la semnarea contractului), a fost încheiat contractul de finanţare cu MSI, la care I
SRL a înțeles sa renunţe cu data de 10.10.2014.
Creditorul a omis să precizeze aspectul care a justificat renunţarea la contractul de
finanţare şi refuzul de plata a facturii emise pentru suma de 12.352, 45 le, respectiv faptul că
fondurile nerambursabile ce puteau fi puse la dispoziţia I SRL erau inferioare - 88.160, 40 lei -
celor la care creditorul s-a obligat contractual să le asigure.
Creditorul s-a obligat sa livreze servicii in urma cărora I SRL, beneficia de fonduri
nerambursabile in cuantum prestabilit si in funcţie de care am si agreat semnarea contractului si
implicit a preţului; suma de 12.352,45 Iei, devenea scadenta la momentul accesării de către I SRL
a fondurilor nerambursabile in valoare totala stabilita contractual la suma de 110.685,00 lei (la
care se adaugă tva); după 4 ani de zile de la semnare contractului cu creditorul, debitorul a semnat
cu MSI un contract de finanţare privind fonduri nerambursabile a căror valoare de 88.160,40 lei,
era cu mult inferioară celei la care creditorul s-a obligat.
Potrivit cu prevederile art. 1013 C.proc.civ., prevederile titlului IX sunt aplicabile
creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă
dintr-un contract civil, inclusiv cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă,
constatată printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit
de părţi prin semnătură, ori în alt mod admis de lege.
În final, debitorul a precizat că societatea creditoare nu deţine o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă.
În fapt, între părţi s-a derulat o relaţie între profesionişti materializată în contractul de
servicii nr. x/15.04.2011 (citat în continuare contract, f. 18-21), în temeiul căruia creditorul VCT
SRL, în calitate de prestator, s-a obligat să presteze servicii de consultanţă privind accesarea de
fonduri structurale de către I SRL, iar debitorul IT SRL, în calitate de achizitor, s-a obligat să
achite preţul convenit pentru îndeplinirea contractului (art. 2.1 şi art. 2.2 din contract).
Conform art. 2.3 din contract, preţul serviciilor prestate, plătibil prestatorului de către
achizitor, este de 13.724,94 lei şi include TVA 2.656,44 lei, reprezentând 10% din valoarea
totală eligibilă a proiectului, respectiv 110.685 lei, la care se adaugă TVA, şi se achită după cum
urmează: 1% + TVA din valoarea totală eligibilă a proiectului la depunere proiect, respectiv

JUDECĂTORIA
1.372,49 lei; 9%+TVA din valoarea totală eligibilă a proiectului, în maxim 4 luni de la semnarea
contractului de finanţare, respectiv 12.352,45 lei.
În data de 07.03.2013, MSI a notificat I SRL cu privire la faptul că a început evaluarea
proiectului depus şi denumit „Broadband şi servicii conexe în vederea monitorizării firmei
ISRL" (f. 22)
Prin adresa nr. x/11.04.2014, MSI a înştiinţat I SRL cu privire la faptul că proiectul său a
fost selectat şi aprobat, valoarea totală eligibilă a proiectului fiind de 97.956 lei, din care
88.160,40 lei finanţare nerambursabilă, menţionându-se, totodată, că valoarea eligibilă a
proiectului, astfel cum a fost solicitată prin proiect, a fost diminuată cu 12.729 lei (f. 23-25).
La data de 05.05.2014 între I SRL şi MSI s-a încheiat contractul de finanţare nr. x, iar la
data de 22.10.2014, I SRL a notificat MSI, cu privire la decizia sa de a înceta contractul de
finanţare (f. 26).
Creditorul a emis factura nr. x/28.11.2014 pentru suma de 12.352,45 lei (f. 27), ce face
obiectul prezentei cereri, iar debitorul a înştiinţat creditorul despre faptul că nu recunoaşte
factura ca urmare a faptului că serviciile prestate nu respectă condiţiile contractuale (f. 28).
Totodată, creditorul a realizat procedura instituită de art. 1015 C.proc.civ., fără succes
însă (f. 8-17).
În esenţă, apărarea debitorului se referă la excepţia de neexecutare a contractului, în
sensul că nu ar fi fost îndeplinite obligaţiile contractuale de către creditor, dar această apărare este
nefondată.
Prin art. 6.1 din contract s-a stipulat că, în cazul în care prestatorul nu îndeplineşte
prezentul contract, în sensul că nu elaborează un proiect eligibil din culpa sa exclusivă, acesta
este obligat ca în termen de 15 zile calendaristice de la momentul solicitării, să returneze toate
sumele încasate până în acel moment, făcând şi stornarea facturilor fiscale emise.
Or, creditorul a întocmit un proiect eligibil, de vreme ce acesta a fost acceptat de către
autoritatea statală în materie, respectiv MSI, sens în care nu se poate susţine, cu temeinicie, că nu
şi-a îndeplinit creditorul obligaţiile izvorâte din contract.
Nu mai puţin adevărat este faptul că valoarea totală eligibilă a proiectului, astfel cum a
fost solicitată prin proiect, a fost diminuată cu 12.729 lei, rezultând o valoare de 97.956 lei.
Aşadar, s-ar putea vorbi despre o neexecutare parţială a contractului, dar nu suficient de
importantă încât să determine nesemnarea contractului de finanţare de către I SRL. Câtă vreme I
SRL a înţeles să încheie contractul de finanţare în limitele impuse de MSI, prin diminuarea
valorii totale eligibile a proiectului, este lesne de înţeles că a acceptat şi, în acelaşi timp, a
beneficiat de serviciile creditorului. În atare condiţii, este lipsită de temeinicie susţinerea
debitorului cu privire la faptul că obligaţia debitorului de plata a sumei de 12.352,46 lei era
afectată de condiţia suspensivă aflată în sarcina creditorului, respectiv de a asigura societăţii I
SRL accesarea unor fonduri nerambursabile în cuantumul prestabilit, determinat, scadenţa sumei
intervenind la un termen de 4 luni de la data livrării produselor.

JUDECĂTORIA
Obligaţia creditorului a fost aceea de a acorda servicii de consultanţă pentru accesarea de

fonduri structurale, ceea ce a şi făcut, chiar dacă nu în sensul accesării sumei urmărite prin
proiect.
Totodată, este lipsit de relevanţă juridică faptul că a fost încheiat contractul de finanţare în
data de 05.05.2014, după 3 ani de la data încheierii contractului de servicii, dat fiind faptul că
debitorul a beneficiat de serviciile creditorului. De altfel, este de notorietate faptul că accesarea
unor fonduri structurale constituie o procedură aparte, care presupune multiple verificări ce se pot
desfăşura pe o durată întinsă în timp, iar acest aspect nu a constituit un impediment în semnarea
contractului de finanţare.
Astfel cum prevede art. 6.4 din contract, în cazul în care achizitorul renunţă la proiectul
propus finanţării sau finanţarea nu este obţinută din culpa sa, acesta are obligaţia de a plăti
prestatorului întregul preţ al proiectului.
Or, I SRL a renunţat la proiect, deşi iniţial a acceptat finanţarea, iar motivul invocat a fost
faptul că nu mai este de actualitate.
În atare condiţii, este lesne de observat că devine incident art. 6.4 din contract, debitorul
având obligaţia de a achita preţul serviciilor de care a beneficiat.
Cu toate acestea, singurul criteriu ce poate fi avut în vedere pentru stabilirea valorii
contractului şi, implicit a debitului, pe care îl datorează debitorul este valoarea totală eligibilă a
proiectului, astfel cum a fost stabilită de către MSI, respectiv 97.956,00. În acest sens, părţile au
stipulat expres în contract că valoarea acestuia este de 10% din valoarea totală eligibilă a
proiectului (f. 18). În mod evident, părţile au avut în vedere prin contract valoarea iniţială a
proiectului, dar intenţia reală a părţilor a fost aceea de a stabili preţul serviciilor prestate de către
creditor prin raportare la valoarea totală eligibilă a proiectului, iar a considera altfel înseamnă a
face abstracţie de dispoziţiile contractuale, ceea ce nu este cu putinţă. În mod subsecvent, este
lipsită de fundament susţinerea creditorului privind faptul că nu există un mecanism de adaptare
automată a preţului în funcţie de valoarea efectiv acordată prin contractul de finanţare, întrucât
părţile aui stabilit expres în contract că valoarea acestuia este de 10% din valoarea totală eligibilă
a proiectului.
Potrivit art. 6.2 din contract, în cazul în care prestatorul nu onorează facturile în termen de
30 de zile de la expirarea termelor convenite, atunci acesta are obligaţia de a plăti, ca penalităţi, o
sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,5% pe fiecare zi de întârziere din plata neefectuată.
În drept, instanţa reţine că, potrivit art. 1014 alin. 1 C.proc.civ., prevederile prezentului
titlu (Titlul IX Procedura ordonanţei de plată) se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile
constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din
cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori
determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în
alt mod admis de lege
Totodată, instanţa constată că procedura ordonanţei de plată are caracter sumar şi se aplică
doar creanţelor izvorâte din contracte civile, necontestate sau contestate în mod neîntemeiat de

JUDECĂTORIA
către debitor. Mai mult decât atât, instanţa reţine că obligaţia de a plăti o sumă de bani constituie
o obligaţie de a face, al cărei creditor, în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul
unei acţiuni în justiţie, în materia răspunderii civile contractuale, nu-i revine decât sarcina de a
proba existenţa contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea neexecutării
obligaţiei de către debitor, acestuia din urmă revenindu-i sarcina de a dovedi prin chitanţe de
plată faptul că între cele două părţi contractuale nu mai exista nicio obligaţie valabilă, aceasta
fiind stinsă anterior prin plată.
Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanţei de plată rezultă că aceasta
este pusă la dispoziţia creditorilor care au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-un
contract civil, care însă nu este titlu executoriu potrivit legii. Aşadar, singurul impediment pentru
a trece la executarea silită este lipsa titlului executoriu, celelalte condiţii necesare pentru
începerea executării silite trebuind să fie îndeplinite. Scopul procedurii speciale a ordonanţei de
plată a fost tocmai reglementarea unei proceduri prin care creditorii titulari ai unor asemenea
creanţe să obţină un titlu executoriu fără a se analiza fondul raporturilor juridice pe calea
procedurii de drept comun.
Analizând textul art. 1014 alin. 2 C.proc.civ., instanţa reţine că legiuitorul a instituit
anumite condiţii de admisibilitate privind procedura specială a ordonanţei de plată, condiţii ce
trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv:
- existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor
sume de bani;
- creanţa să rezulte dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist
şi o autoritate contractantă, constatate printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut,
regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Potrivit art. 663 alin. 2-4 C.proc.civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică
rezultă din însuşi titlul executoriu, creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau
când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, creanţa este exigibilă dacă
obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de
plată.
instanţa constată caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei creditorului, însă numai în parte.
Totodată, cuantumul creanţei este determinabil – 10% din valoarea totală eligibilă a
contractului + TVA, respectiv 97.956 x 10%= 9.795,6 + TVA (2.350,94) rezultă 12.146,54 lei,
din care se scade suma achitată iniţial (1.372,49), rezultând debitul datorat de 10.774,05 lei. Sub
aspectul penalităţilor, instanţa reţine că părţile au stabilit întinderea prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de achitare de către debitor a facturii
emise, prin inserarea în art. 6.2 din contract, a unei clauze penale, conform art. 1066, 1069 C.civ.,
sens în care debitorul datorează penalităţi de 0,5% pe zi, de la data de 06.10.2014 şi până la data
achitării integrale a debitului

JUDECĂTORIA
Creanţa este exigibilă, dat fiind faptul că scadenţa era împlinită la data introducerii cererii
de chemare în judecată.
De asemenea, instanţa constată că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie contractul
încheiat între părţi reprezintă un contract civil, în accepţiunea art. 1166 C.civ., potrivit căruia
contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul dispoziţiilor art.
1021 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., instanţa va admite, în parte, cererea şi va soma debitorul ca, în
termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri, să plătească creditorului suma de
10.774,05 lei, reprezentând debit principal-rest contravaloare servicii, la care se adaugă penalităţi
de întârziere, calculate în procent de 0,5% pe zi, de la data de 06.10.2014 şi până la data achitării
integrale a debitului.
debitorului, instanţa urmează să îl oblige pe acesta la plata către creditor a sumei de 2.962,16 lei,
cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de timbru (200 lei, 36) şi onorariu
avocaţial (2.762,16, f. 34-35), apreciind cheltuielile judiciare efectuate în cauză drept reale,
necesare şi rezonabile.
De asemenea, faţă de lipsa culpei procesuale a creditorului, conform art. 451-453
C.proc.civ., instanţa va respinge cererea debitorului privind obligarea creditorului la plata
cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată
14.Cerere cu valoare redusă. Pretenții recunoscute. Compensare legală

neîntemeiată
Apărarea pârâtei, în sensul că din debitul pe care l-a recunoscut ar trebui să fie scăzută
suma de 1.382,40 lei, conform facturii pe care a emis-o (nr. x/08.06.2016), nu poate fi reţinută.
Astfel, în primul rând, instanţa constată că pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională în
speţă, ci a invocat compensarea legală. În acest sens, spre deosebire de compensarea judiciară,
pentru care este nevoie de formularea unei cereri reconvenţionale, compensaţia legală poate fi
invocată cu titlu de apărare de fond, nefiind necesară o cerere reconvenţională
Or, câtă vreme factura invocată de către pârâtă nu a fost acceptată la plată de către
reclamantă, nu poate fi vorba despre existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile în
patrimoniul pârâtei.

JUDECĂTORIA

02.03.2016, reclamanta DPD SA a solicitat, în contradictoriu cu JB SRL, obligarea pârâtei la
plata sumei de 4.198,45 lei, reprezentând debit principal-contravaloare servicii, la care se adaugă
penalităţi de întârziere în procent de 0,15% pe zi, ce urmează a fi calculate de la data scadenţei
fiecărei facturi şi până la data achitării integrale a debitului. Totodată, reclamanta a solicitat
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 200 lei.
În motivarea cerere în fapt, reclamanta a precizat, în esenţă, că în data de 05.03.2015 a
încheiat cu pârâta contractul nr. 168C, potrivit căruia reclamanta se obliga să efectueze servicii
de curierat, cu obligaţia pentru pârâtă, în calitate de beneficiar, de a achita contravaloarea acestor
servicii.
În drept, reclamanta a invocat art. 1270, 1350, 1518 Cod civil, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi interogatoriul pârâtei.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 200 lei.
În data de 15.06.2016 pârâta a depus formularul de răspuns prin care a precizat că
recunoaşte soldul total datorat reclamantei, solicitând ca din suma de 4.198,45 să se scadă
valoarea mărfii deteriorate de către reclamantă în timpul transportului, respectiv suma de
1.382,40 lei.
În fapt, între părţi s-a derulat un raport contractual între profesionişti materializat în
contractul nr. x/05.03.2015 (citat în continuare contract), în temeiul căruia reclamanta DPD SA,
în calitate de prestator, s-a obligat să asigure servicii de curierat, iar pârâta JB SRL, în calitate de
client, s-a obligat să achite contravaloarea serviciilor în discuţie (art. I şi VI din contract).
În acest sens, reclamanta a emis o serie de 7 facturi (f. 19-25), dar pârâta nu a înţeles să le
achite în termen de 7 zile de la data emiterii (scadenţa fiind 07.11.2015, 24.11.2015, 07.12.2015,
25.01.2016, 24.12.2015, 07.01.2016, 07.02.2016), conform art. VI.3 din contract, acumulând un
debit în cuantum de 4.198,45 lei.
De altfel, prin formularul de răspuns, pârâta a recunoscut debitul în discuţie, învederând
că din acesta ar trebui să fie scăzută suma de 1.382,40 lei, conform facturii pe care a emis-o (nr.
x/08.06.2016).
Totodată, conform art. VI.5 din contract, pentru fiecare zi de întârziere la plata facturilor,
clientul datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 0,15% din suma neachitată.
În drept, potrivit art. 1025 C.proc.civ., procedura cu privire la cererile de valoare redusă
se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de
judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, cu
excepţia litigiilor în materie fiscală, vamală sau administrativă, privind răspunderea statului
pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice, starea civilă sau capacitatea
persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moştenire;

JUDECĂTORIA
insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor

persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea
unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de
bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc
personalitatea.
Instanţa apreciază că procedura cu privire la cererile de valoare redusă este aplicabilă în
speţă, luând în considerarea valoarea obiectului principal al cererii.
În cauză este aplicabil actualul C.civ., conform art. 6 alin. 5 C.civ. Astfel, art. 1270 alin. 1
C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, pacta sunt servanda.
De asemenea, art. 1350 alin. 1 C.civ. statuează că orice persoană trebuie să îşi execute
obligaţiile pe care le-a contractat, în timp ce alin. 2 al aceluiaşi text legal prevede că atunci când,
fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
prin plată.
În speţă, deşi nu a contestat la plată facturile emise de reclamantă, ci le-a recunoscut,
pârâta nu şi-a onorat până în prezent obligaţia contractuală asumată, înregistrând un debit în
cuantum de 4.198,45 lei.
instanţa constată că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a achita contravaloarea
serviciilor de care a beneficiat, (faptă ilicită), că această faptă ilicită a cauzat reclamantei un
prejudiciu, lipsind-o de sumele de bani ce i se cuveneau (art. 1535 alin. 1 C.civ. – în cazul în care
o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de
lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, situaţie în care debitorul nu are dreptul să facă
dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.), că între faptă
ilicită şi prejudiciu există o legătură cauzală directă şi necondiţionată, că vinovăţia pârâtei este

JUDECĂTORIA
prezumată (art. 1.525 C.civ.), că pârâta este de drept în întârziere (1.523 alin. 2 lit. d C.civ.), iar
părţile nu au prevăzut în contract nicio clauză de neresponsabilitate.
De asemenea, se constată că părţile au prevăzut în contract o clauză penală în sensul art.
1538 C.civ., stipulând că, pentru fiecare zi de întârziere la plata facturilor, sunt datorate penalităţi
de întârziere în cuantum de 0,15% din suma neachitată.
Apărarea pârâtei, în sensul că din debitul pe care l-a recunoscut ar trebui să fie scăzută
suma de 1.382,40 lei, conform facturii pe care a emis-o (nr. x/08.06.2016), nu poate fi reţinută.
Astfel, în primul rând, instanţa constată că pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională în speţă,
ci a invocat compensarea legală. În acest sens, spre deosebire de compensarea judiciară, pentru
care este nevoie de formularea unei cereri reconvenţionale, compensaţia legală poate fi invocată
cu titlu de apărare de fond, nefiind necesară o cerere reconvenţională.
Compensaţia reprezintă un mod de stingere a două obligaţii reciproce, până la concurenţa
celei mai mici dintre ele. Astfel, potrivit art. 1617 alin. 1 din noul C.civ., compensaţia operează
de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi
care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
Cerinţele prevăzute de legiuitor pentru a opera compensaţia legală, prevăzute de art. 1615
C.civ., sunt următoarele: 1) reciprocitatea creanţelor (aceleaşi persoane având, concomitent,
calitatea de creditor şi de debitor una faţă de cealaltă); 2) creanţele să aibă ca obiect bunuri
fungibile de aceeași natură; 3) creanţele să fie certe, lichide şi exigibile.
Or, câtă vreme factura invocată de către pârâtă nu a fost acceptată la plată de către
reclamantă, nu poate fi vorba despre existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile în
patrimoniul pârâtei.
Cum reclamanta a reuşit să facă dovada pozitivă şi verosimilă a faptului alegat, instanţa,
în temeiul art. 1270 alin. 1, 1350 alin. 1 şi 2, 1535 alin. 1 C.civ., va admite cererea şi va obliga
pârâta să plătească reclamantei suma de 4.198,45 lei, reprezentând debit principal-contravaloare
servicii, la care se adaugă penalităţi de întârziere în procent de 0,15% pe zi, ce urmează a fi
calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data achitării integrale a debitului.
pârâtei, instanţa urmează să o oblige pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 200 lei, cu
titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de timbru.
15.Acţiunea asigurătorului în regres. Inexistenţa unei fapte ilicite

comise de intervenientul forţat. Consecinţe

JUDECĂTORIA
Or, intervenientul forţat nu a comis nicio faptă ilicită. Astfel, din ansamblul probator
administrat în cauză (raport de expertiză, declaraţia asiguratului Casco şi constatarea amiabilă
de accident) a reieşit că asiguratul Casco este cel care nu s-a asigurat corespunzător la
efectuarea manevrei de schimbare a direcţiei de mers prin viraj la stânga, încălcând prevederile
art. 54 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorul de vehicul care execută o
manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de
intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie sau de virare spre
dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este
obligat să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să
pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 27.08.2014, reclamanta

GRAR SA a chemat în judecată pe pârâta AS AVIG SA, solicitând, în contradictoriu cu
intervenientul forţat PL, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 2.618,24 lei, reprezentând
despăgubirea acordată de reclamantă asiguratului său în temeiul asigurării facultative casco;
112,23 lei, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1%, calculate pentru perioada 03.07.2014-
15.08.2014, penalităţi de întârziere ce urmează a fi calculate, în continuare, până la data achitării
efective a sumelor datorate. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, că pârâta îi datorează
sumele indicate în petit, în calitate de asigurător al persoanei vinovate (intervenient forţat) de
producerea accidentului rutier din 30.03.2014, în care a fost avariat autovehiculul pentru care
există asigurare Casco, în temeiul căreia reclamanta a achitat asiguratului său despăgubirea în
cuantum de 2.618,24 lei, motiv pentru care reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului său,
formulând astfel prezenta cerere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2210 C.civ., art. 49 şi 54 din Legea
nr. 136/1995, Ordinul CSA 14/2011, art. 411 alin. 1 C.proc.civ.
În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, depunând totodată copii
certificate de pe înscrisurile pe care şi-a întemeiat cererea.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 196,13 lei (f. 540).
În data de 29.12.2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
cererii reclamantei, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a precizat, în esenţă, faptul că intervenientul forţat nu se
face vinovat de producerea evenimentului rutier, vinovăţia aparţinând asiguratului reclamantei,
care nu s-a asigurat la schimbarea benzii de circulaţie, creând starea de pericol.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 146, 205 C.proc.civ., art. 2210 C.civ., Legea nr.
136/1995, Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în susţinerea întâmpinării, pârâta a solicitat proba cu

JUDECĂTORIA
înscrisuri şi expertiză tehnică judiciară în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră, depunând

copii certificate de pe înscrisurile pe care şi-a întemeiat întâmpinarea.
Intervenientul forţat, deşi a fost legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a
prezentat în faţa instanţei pentru a-şi exprima poziţia procesuală sau pentru a solicita probe în
apărare faţă de cererea reclamantei.
La termenul de judecată din data de 25.03.2015, potrivit art. 258 alin. 1 C.proc.civ.,
instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar pârâtei şi proba cu expertiză tehnică
judiciară în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră.
Raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră a fost
întocmit de către expert Enache Ion şi depus la dosarul cauzei în data de 27.08.2015 (f. 98-108).
În fapt, la data de 30.03.2014, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate
autovehiculele cu nr. de înmatriculare B-… şi B-…. (condus de intervenientul forţat), reţinându-
se culpa intervenientului forţat, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă de accident (f. 24).
În urma accidentului de circulaţie, a fost avariat autovehiculul cu număr de înmatriculare
B-…, asigurat casco la societatea reclamantă (f. 29-31). După depunerea documentaţiei necesare,
reclamanta a deschis şi avizat dosarul de daună, în care sunt menţionate detaliat avariile
autovehiculului asigurat Casco, conform constatării inspectorului de daune al asigurătorului,
devizul, cererea de despăgubire, declaraţia asiguratului, facturi fiscale, declaraţia de dauna,
dovada asigurării obligatorii de răspundere civilă auto a autovehiculului condus de persoana
vinovată, certificat înmatriculare, CI, permis de conducere, reclamanta plătind despăgubirea
cuvenită, în cuantum de 2.618,24 lei, conform ordinului de plată aflat la dosar (f. 15).
Intervenientul forţat, deţinătorul/conducătorul autovehiculului cu număr de înmatriculare
B-….., avea încheiată poliţa de asigurare obligatorie RCA la societatea pârâtă la data producerii
accidentului (f. 32).
Instanţa reţine că procedura regresului administrativ nu a fost finalizată cu succes, pârâta
refuzând la plată dauna motivat de faptul că asiguratul său RCA nu se face vinovat e producerea
evenimentului rutier, potrivit art. 64 alin. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011 (citat în continuare
Ordin).
În drept, se impune a preciza prioritar că obligaţiile născute din faptele juridice
săvârşirii lor, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil,
sens în care îşi găseşte aplicabilitate art. 1349, 1357 şi art. 2210 din actualul Cod civil.
Astfel, conform art. 2210 C.civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.
De asemenea, potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabileşte şi
se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre

JUDECĂTORIA
judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în

proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere
civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare
de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi. Se mai reţin şi prevederile art. 51
alin. 1 din Legea nr. 136/1995 în care se arată că despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art.
49 şi 50, se acordă şi în cazul în care conducătorul autovehiculului, răspunzător de producerea
accidentului, este o alta persoană decât asiguratul.
Totodată, conform art. 39 din Ordin, în cazul în care, pentru recuperarea pagubei
materiale, persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor,
soluţiile tehnologice adoptate, evaluarea şi stabilirea despăgubirilor sunt opozabile asigurătorului
RCA al persoanei vinovate, situaţie în care asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite
recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate, fără ca
asigurătorul RCA să fie îndreptăţit să respingă o astfel de cerere, însă eventuala diferenţă de
despăgubire, rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, dacă este justificată,
rămâne pe contul asigurării facultative, neputând fi recuperată de la asigurat, persoana vinovată,
dacă despăgubirea plătită din asigurarea facultativă nu depăşeşte limita de despăgubire ce poate
fi acordată de asigurătorul RCA pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul,
prevăzută în poliţa de asigurare.
1. existenţa unui prejudiciu
nicio reparaţie.
În prezenta cauză, reclamanta susţine că al său client asigurat CASCO, care conducea
autoturismul cu nr. de înmatriculare B-…., a suferit un prejudiciu reprezentat de avarierea
autoturismului antemenţionat, în cuantum de 2.618,24 lei, pe care reclamanta l-a achitat conform
ordinului de plată aflat la dosar (f. 15).
Persoana păgubită este în drept să primească despăgubiri de la autorul faptei ilicite. Însă,
întrucât pentru autoturismul condus de intervenientul forţat a fost încheiată cu societatea pârâtă o
poliţă de asigurare pentru răspundere civilă auto obligatorie, persoana păgubită se poate îndrepta
împotriva asigurătorului RCA pentru plata despăgubirilor (art. 39 din Ordin, în vigoare la data
săvârşirii faptei).

JUDECĂTORIA
Având în vedere că păgubitul a primit contravaloarea reparaţiilor de la asigurătorul

Casco, acţiunea în despăgubiri a fost preluată de acesta din urmă, care poate pretinde restituirea
de la asigurătorul RCA, prin mecanismul subrogaţiei personale, prevăzut de art. 2210 C.civ.
2. existenţa unei fapte ilicite
a) fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei
b) fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective, respectiv voinţa care a ales
c) fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din
Or, intervenientul forţat nu a comis nicio faptă ilicită. Astfel, din ansamblul probator
administrat în cauză (raport de expertiză, declaraţia asiguratului Casco şi constatarea amiabilă de
accident) a reieşit că asiguratul Casco este cel care nu s-a asigurat corespunzător la efectuarea
manevrei de schimbare a direcţiei de mers prin viraj la stânga, încălcând prevederile art. 54 alin.
1 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorul de vehicul care execută o manevră de
schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un
asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulaţie sau de virare spre dreapta ori spre stânga
sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze
din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol
siguranţa celorlalţi participanţi la trafic.
Astfel, expertul a constatat faptul că la locul producerii accidentului, pe bld. Ion
Mihalache intersecţia cu str. Alexandru Constantinescu, circulaţia auto şi pietonală este dirijată
prin semafoare electrice, iar pista rutieră este compusă din două benzi de circulaţie şi este
separată de terasamentul liniilor de tramvai printr-un marcaj longitudinal cu linie simplă
discontinuă, aspecte ce evidenţiază că pe tronsonul respectiv de drum este permisă efectuarea

JUDECĂTORIA
manevrei de depăşire (f. 104). Totodată, din declaraţia asiguratului Casco (f. 34), care conducea
autoturismul cu nr. de înmatriculare B-…., a reieşit că acesta a iniţiat/efectuat virajul la stânga
pentru a pătrunde pe str. Trotuşului, iar autoturismul cu nr. B-…., aparţinând intervenientului
forţat, se afla în depăşirea sa, moment în care a intrat în coliziune cu acesta.
Concluzionând, instanţa constată că asiguratul Casco al reclamantei este acela care nu s-a
asigurat în momentul în care a efectuat manevra de schimbare a direcţiei de mers prin viraj la
stânga şi a comis o faptă ilicită, nicidecum intervenientul forţat.
3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Specificul raportului de cauzalitate se evidenţiază prin faptul că prejudiciul trebuie să
aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare dacă prejudiciul nu are legătură cauzală
cu fapta ilicită el iese din câmpul răspunderii.
dăunătoare.
Or, câtă vreme instanţa a constatat că intervenientul forţat nu a comis fapta ilicită
învederată, este evident că această condiţie a existenţei unui raport de cauzalitate între faptă
ilicită şi prejudiciu nu este îndeplinită.
4. existenţa vinovăţiei
acesteia.

JUDECĂTORIA

Or, dat fiind faptul că intervenientul forţat nu a comis fapta ilicită invocată, nu poate fi
vorba despre existenţa vinovăţiei acestuia.
Singurul vinovat de producerea evenimentului rutier este chiar asiguratul Casco
aparţinând reclamantei, astfel cum rezultă fără urmă de îndoială din ansamblul probator
administrat, sens în care exclusiv reclamanta este ţinută să suporte prejudiciul produs de
asiguratul Casco.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge cererea
de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Luând în considerare dispoziţiile art. 451-453C.proc.civ. şi constatând culpa procesuală a
reclamantei în declanşarea prezentului proces, instanţa urmează să o oblige pe aceasta să
plătească pârâtei suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert,
cheltuieli pe care instanţa le apreciază drept reale, necesare şi rezonabile.

JUDECĂTORIA
Dreptul familiei
1. Partaj datorie comună. Caracterul solidar al obligaţiei. Netemeinicie
Efectul principal al solidarităţii pasive în raporturile cu creditorul este acela că fiecare

codebitor are obligaţia de a plăti datoria în întregime cu consecinţa că fiecare codebitor poate fi
urmărit de către creditor pentru totalitatea prestaţiei ce alcătuieşte obiectul obligaţiei.
Între codebitori, efectul solidarităţii constă în aceea că ori de câte ori numai unul dintre
codebitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori
şi trebuie suportată de toţi. După efectuarea plăţii, între codebitorii solidari, datoria este
conjunctă.
Or, încetarea solidarităţii pasive se poate realiza, potrivit art. 1049 şi urm. Cod Civil
1864, prin renunţarea creditoarei, şi nu a codebitorilor, la solidaritate.
Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de

07.12.2011, reclamantul MŞ, în contradictoriu cu pârâta P (fostă M) G, solicită partajarea
bunurilor dobândite de părţi în timpul căsătoriei, constând din imobil apartament nr. 176 situat
în Bucureşti, sector 2, autoturism Renault Megane şi obligarea pârâtei la preluarea creditului
bancar în valoare de 35.500 CHF contractat conform contractului nr. x/02.06.2008. Totodată,
solicită atribuirea bunurilor către pârâtă, fără plata vreunei sulte.
Arată că bunurile menţionate au fost obţinute de părţi în timpul căsătoriei, iar de la data
despărţirii în fapt, noiembrie 2010, au rămas în posesia pârâtei.
Deşi consideră că a avut o cotă de contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor (75 %),
nu solicită partajarea în cotele respective ci a se lua act de acordul său ca fosta sa soţie să devină
unic proprietar al tuturor bunurilor mai sus indicate.
În privinţa creditului, arată că a fost contractat de ambele părţi în 2008 pentru renovarea
apartamentului inclus în masa bunurilor comune.
Acest credit, în sumă de 35.500 CHF, a fost utilizat pentru lichidarea unui credit de nevoi
personale contractat de pârâtă în 2007, utilizându-se în acest scop suma de 11.523 CHF, pentru
investiţii în mobilă şi renovarea apartamentului (30.000 lei), pentru plata unor taxe universitare
aferente studiilor pârâtei (10.000 lei) şi pentru achiziţionarea unui autoturism Renault Megane
(25.000 lei).
Arată că deşi a transmis pârâtei bani pentru plata ratelor, aceasta i-a folosit în scopuri
personale, reclamantului fiindu-i poprite la acest moment veniturile pentru plata creditului.

JUDECĂTORIA
În drept: art. 83 Cod procedură civilă, art. 357 Cod Civil

Probe propuse prin acţiune: înscrisuri, testimonială, interogatoriu, expertiză.
Cerere legal timbrată. (2.670 lei, 5 lei – f. 13)
Prin întâmpinarea din 26.03.2013, pârâta solicită partajarea în cote egale a bunurilor
dobândite în timpul căsătoriei. (f. 44 şi urm.)
În legătură cu imobilul, arată că acesta a fost dobândit prin contract de vânzare cumpărare
cu drept de uzufruct viager şi solicită atribuirea imobilului în cote egale părţilor, cu obligarea
acestora la plata cheltuielilor de întreţinere către uzufructuară.
Creditul a fost utilizat pentru achiziţionarea unui autoturism (ale cărui acte se află în
posesia reclamantului) şi pentru îmbunătăţirea apartamentului.
Întrucât ratele nu au fost achitate, s-a început executarea silită a ambelor părţi.
În drept: art. 115 Cod procedură civilă, art. 669 Cod Civil
Probe propuse: înscrisuri, testimonială, expertiză.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriul reciproc (interogatoriul
reclamantului - f. 59 şi urm., interogatoriul pârâtei – f. 76 şi urm.), testimonială (martora
Drăghici Maria, declaraţie – f. 94), expertize de specialitate construcţii civile (raport – f. 102 şi
urm., f. 125 şi urm.) şi autoturisme (raport – f. 111 şi urm.).
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Contextul cauzei:
Reclamantul MŞ şi pârâta P (fostă M) G, au fost căsătoriţi în perioada 13.06.1998 – 2012,
după cum rezultă din sentinţa civilă nr. x/11.10.2011 pronunţată de Judecătoria Sector 2
Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Cu privire la masa bunurilor comune, instanţa reţine că în timpul căsătoriei părţile au
dobândit autoturismul Renault Megane cu nr. de înmatriculare B-x-YTG, conform contractului
de vânzare cumpărare pentru vehicul folosit din 21.07.2008 (f. 16) şi au contractat un credit in
cuantum de 35.500 CHF conform contractului de credit de consum nr. x/02.06.2008 încheiat de
către ambele părţi cu BSA, pe o perioadă de 10 ani.
Potrivit înscrisurilor de la dosar, la data de 31.12.2012, părţile datorau băncii suma de
38.386,88 lei, iar la data de 30.04.2014, suma totală de 40.221,26 lei (formată din debit principal
restant – 30.831,78 lei şi dobânzi şi comisioane restante – 9.023,05 lei).
Întrucât prin sentinţa civilă nr. x/26.01.2015, definitivă, pronunţată de Judecătoria Sector
2 Bucureşti, s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere şi
drept de uzufruct viager autentificat sub nr. x/17.12.2009 de BNP ŞRO prin care părţile au
cumpărat apartamentul nr. 176 situat în Bucureşti, sector 2, acest bun nu se va reţine la masa
bunurilor comune.
În drept, faţă de art. 6 alin. 6 Cod Civil 2009, s-au avut in vedere prevederile art. 339
Cod Civil 2009, referitoare la bunurile comune ale soţilor.
În privinţa cotelor, în raport de dispoziţiile art. 357 alin. 2 Cod Civil 2009, instanţa reţine
că reclamantul, deşi a făcut susţineri referitoare la o eventuală disproporţie între cotele de

JUDECĂTORIA
contribuţie cuvenite celor două părţi, nu a solicitat ieşirea din indiviziune potrivit acestor cote.
În lipsa unei solicitări şi a unor dovezi în acest sens, şi ţinând cont de faptul că solicitarea pârâtei
de a se constata cote egale de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune nu a fost
contestată de reclamant instanţa reţine că părţile au dobândit bunul comun prin contribuţie egală.
Cu privire la ieşirea din indiviziune asupra autoturismului, instanţa va dispune
închiderea dosarului întrucât bunul nu a putut fi înstrăinat la licitaţie conform art. 673 ind. 11
Cod procedură civilă 1865.
Vânzarea bunului prin executor judecătoresc a fost dispusă la termenul din 12.05.2015, în
temeiul art. 673 ind. 11 Cod procedură civilă 1865, dat fiind că niciuna dintre părţi nu a solicitat
atribuirea acestuia.
Prin încheierile din 30.06.2015, 09.07.2015, 15.07.2015, executorul judecătoresc a
constatat imposibilitatea identificării şi evaluării bunului. Acesta şi-a argumentat opinia inclusiv
prin aceea că expertiza judiciară întocmită în cauză, în decembrie 2013, nu mai este relevantă din
cauza deprecierii bunului care nu a fost întreţinut, motiv pentru care se impune identificarea şi
evaluarea bunului cu concursul părţilor, cu scopul stabilirii unui preţ real şi corect pentru
valorificarea la licitaţie publică.
De asemenea, din adresa înaintată de executorul judecătoresc la dosar, s-a reţinut că
actele şi a cheile autoturismului, pe care părţile nu le-au prezentat executorului, pot fi obţinute
prin demersuri suplimentare ce implică anumite costuri pe care părţile nu înţeleg să le suporte.
Faţă de cele mai sus expuse, instanţa a aplicat prevederile art. 673 ind. 14 alin. ultim Cod
procedură civilă, potrivit căruia în cazul în care împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre
modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului.
În privinţa creditului contractat de părţi în timpul căsătoriei, instanţa reţine pentru
început că potrivit art. 32 Codul Familiei, soţii răspund cu bunurile comune pentru: a)
cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b) obligaţiile ce au
contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a
unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
Faţă de dispoziţiile art. 35 din legea 71/2011, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.
351 Cod Civil 2009 referitor la datoriile comune ale soţilor întrucât datoria s-a născut anterior
intrării în vigoare a noului Cod Civil (01.10.2011).
În temeiul art. 32 lit. b) Codul Familiei, instanţa reţine că datoria este comună foştilor soţi
întrucât contractul de credit de consum nr. x/ 02.06.2008 a fost încheiat de către ambele părţi cu
B SA în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la preluarea creditului
bancar, respectiv la achitarea sumei ce a rămas de achitat din acest credit, este important de
reţinut pentru început că relaţiile dintre părţi şi bancă sunt de natură contractuală.
Contractul are putere de lege între părţile contractante potrivit art. 969 Cod Civil,
principiu din care decurge obligativitatea contractului între părţi.

JUDECĂTORIA
În virtutea obligativităţii contractului, partea contractantă care are calitatea de titular de

drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde părţii obligate satisfacerea acelor
drepturi.
Contractul de credit în discuţie dă dreptul băncii de a urmări pe oricare dintre părţi pentru
plata întregii datorii, aceasta deoarece în temeiul art. 1039 Cod Civil 1864 şi al acestui contract
(art. 5.1, art. 7.2), foştii soţi sunt obligaţi în solidar faţă de bancă.
Solidaritatea pasivă (între debitori) produce două tipuri de efecte: între codebitorii
solidari şi creditorul acestora, şi altele, ce se produc numai între codebitorii solidari.
Efectul principal al solidarităţii pasive în raporturile cu creditorul, aşa cum a fost expus şi
mai sus, este acela că fiecare codebitor are obligaţia de a plăti datoria în întregime cu consecinţa
că fiecare codebitor poate fi urmărit de către creditor pentru totalitatea prestaţiei ce alcătuieşte
obiectul obligaţiei.
Între codebitori, efectul solidarităţii constă în aceea că ori de câte ori numai unul dintre
codebitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori şi
trebuie suportată de toţi. După efectuarea plăţii, între codebitorii solidari, datoria este conjunctă.
Codebitorul care, obligat la plată de către creditor, plăteşte întreaga datorie, este
îndreptăţit să se întoarcă împotriva celorlalţi codebitori solidari şi să le pretindă tot ce a plătit
peste partea lui.
În cauza de faţă reclamantul urmăreşte ruperea raportului de solidaritate între codebitori
cu impact asupra raporturilor fiecărui debitor cu creditorul.
Or, încetarea solidarităţii pasive se poate realiza, potrivit art. 1049 şi urm. Cod Civil
1864, prin renunţarea creditoarei, şi nu a codebitorilor, la solidaritate.
Pe considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 969 şi art. 1049 şi urm. Cod Civil 1864,
instanţa va respinge acest capăt de cerere.
2. Minor asupra căruia s-au luat măsuri de protecţie. Program de

legături personale cu un terţ
Instanţa reţine că între copil şi reclamantă au existat legături de ataşament stabilite în

perioada în care copilul fusese încredinţat în plasament la familia Ş, iar aceste legături nu au
fost contestate de pârâtă.
Pe de altă parte, instanţa mai reţine că situaţia copilului a fost dificilă şi în permanentă
schimbare. În ultimii doi ani acesta a petrecut diferite perioade de timp în două familii, în scopul
adopţiei sau in plasament, însă dificultăţile de adaptare reciprocă au impus revenirea lui în
cadrul sistemului de protecţie al DGASPC.
Or, dat fiind că reclamanta a stabilit o legătură cu copilul încă din octombrie 2013, este
interesată în vizitarea constantă a acestuia, prezintă, prin prisma educaţiei şi experienţei sale de

JUDECĂTORIA
viaţă, garanţii morale pentru a putea interacţiona cu copilul, instanţa apreciază că este în
interesul acestuia de a menţine legătura cu reclamanta, ceea ce l-ar putea ajuta în depăşirea
dificultăţilor de adaptare de care face vorbire pârâta.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de

19.06.2014, reclamanta FI, în contradictoriu cu pârâtul CLS 2 B – DGASPC S2 B, solicită
obligarea pârâtei la stabilirea unei legături personale între reclamantă şi minorul MV.
În fapt, reclamanta arată că a solicitat pârâtei prin adresele nr. x/2013 şi y/2013, stabilirea
legăturilor personale cu copilul şi încredinţarea către aceasta, în plasament familial, însă pârâta
nu a soluţionat favorabil solicitările sale deşi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.
Arată că minorul a fost încredinţat în plasament familiei Ş, pe care reclamanta a ajutat-o
în toate demersurile privind minorul, în vederea adopției. După ce copilul a intrat în sânul
familiei, reclamanta a fost prezentă tot timpul în viaţa acestuia, a ajutat familia Ş financiar şi s-a
implicat în creşterea şi educarea copilului, fiind la rândul său, mama a cinci copii.
Astfel, din fondurile proprii a organizat împreună cu familia excursii la munte şi chiar a
cumpărat bilete de avion pentru a pleca în Israel în luna decembrie.
Susţine că a dezvoltat o legătură reciprocă puternică cu copilul.
În drept: art. 14 din Legea 272/2004, art. 1528 şi urm. Cod Civil
Probe propuse prin acţiune: înscrisuri, interogatoriu, testimonială, expertiza medico-
legală.
Prin întâmpinarea depusă la data de 26.03.2014, pârâta solicită respingerea cererii de
chemare în judecată.
În fapt, se arată că prin răspunsul nr. x/26.11.2013, DGASPC S 2 s-a răspuns reclamantei,
cu menţiunea că situaţia copilului se va reevalua trimestrial, pârâta arătând că din luna noiembrie
2013, reclamanta nu a mai adresat vreo solicitare în acest sens.
Arată că nu se poate susţine că a existat o relaţie de ataşament între reclamantă şi minor,
apreciind că reclamanta ar fi trebuit să sesizeze pârâta cu privire la faptul că minorul
interacţionează mai bine cu aceasta decât cu familia la care se afla în plasament.
La momentul la care s-a constatat nepotrivirea între minor şi familia de plasament,
măsura de protecţie a fost încetată.
Arată că expertizele efectuate în cauză nu au arătat că minorul ar fi fost victima unor
abuzuri fizice sau emoţionale, aşa cum susţine reclamanta.
În drept: art. 205 Codul de procedură civilă, Legea 272/2004.
Solicită judecata cauzei în lipsă.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat în dosarul iniţial la
08.05.2014.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

JUDECĂTORIA

A. Situaţia de fapt reţinută de instanţă:
Copilul MV, în vârstă de 5 ani, se află în evidenţa DGASPC S2 B din cursul anului 2010,
ca urmare a sesizării situaţiei unui copil aflat în dificultate ce trăia în condiţii improprii alături de
părinţii săi.
În februarie 2012 instanţa a încuviinţat deschiderea procedurii de adopţie, iar în luna
septembrie a aceluiaşi an, copilul a fost încredinţat în vederea adopţiei, familiei potenţial
adoptatoare, potrivit revederilor Legii 273/2004.
Din cauza dificultăţilor de adaptare reciprocă familie – copil, s-a dispus revenirea
copilului în cadrul sistemului de protecţie al DGASPC S2 B, fiind încredinţat, prin măsura
plasamentului de urgenţă, asistentului maternal RR.
Familia Ş, la care face referire reclamanta şi în sânul căreia afirmă că a întâlnit copilul şi
s-a ataşat de acesta, a cunoscut copilul în această perioadă, iar după un timp şi anume în luna
august 2013, faţă de legătura emoţională stabilită între aceştia, s-a dispus măsura plasamentului
în cadrul familiei respective.
Familia Ş a renunţat la menţinerea măsurii de plasament, iar ulterior, copilul a revenit în
sistemul de protecţie al DGASPC S2, fiind încredinţat în plasament de urgenţă către numita MI.
În urma examenului medical efectuat de un medic neurolog pediatru în februarie 2014,
minorul a fost diagnosticat cu ADHD, tulburări de conduită cu heteroagresivitate fizică şi
verbală, întârziere în activităţile psihice, fiindu-i prescris tratament neurologic şi consiliere
psihologică.
În consecinţă, întrucât asistentul maternal nu mai putea asigura îngrijirea copilului în
familie întrucât necesita atenţie continuă, s-a dispus măsura de protecţie în cadrul CPRU „C”,
aflat în subordinea DGASPC S2 B.
Aspectele de mai sus au fost reţinute de instanţă în baza referatului privind copilul, nr.
x/21.07.2014, întocmit de DGASPC S2 B şi scrisoarea medicală din 00.00.2014 depuse la dosar.
Instanţa mai reţine că reclamanta a cunoscut copilul în perioada octombrie-noiembrie
2013, în cadrul familiei Ş, după cum se menţionează şi în referatul depus la dosar, iar aceasta
insistă în a i se permite să-l viziteze în continuare, solicitând instituirea măsurii plasamentului
copilului la aceasta. De altfel, aceasta a sesizat DGASPC cu o cerere în acest sens.
Potrivit răspunsului instituţiei nr. x/19.05.2014, după ultima vizită a reclamantei, copilul
a fost agitat şi a plâns pe tot parcursul zilei, apreciindu-se la recomandarea psihologului
centrului, că este în interesul acestuia, date fiind şi problemele de sănătate, ca vizitele să fie
suspendate temporar.
B. Temeiuri de drept incidente în cauză:
Potrivit art. 17 din legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi
cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.
C. Soluţia instanţei:

JUDECĂTORIA
Instanţa reţine că între copil şi reclamantă au existat legături de ataşament stabilite în

perioada în care copilul fusese încredinţat în plasament la familia Ş.
Aceste legături nu au fost contestate de pârâtă.
Pe de altă parte, instanţa mai reţine că situaţia copilului a fost dificilă şi în permanentă
schimbare. În ultimii doi ani acesta a petrecut diferite perioade de timp în două familii, în scopul
adopţiei sau in plasament, însă dificultăţile de adaptare reciprocă au impus revenirea lui în cadrul
sistemului de protecţie al DGASPC. De asemenea, copilul a fost sub îngrijirea a doi asistenţi
maternali, în prezent fiind internat în C „C”, aflat în subordinea instituţiei pârâte.
Acest context, care a necesitat un efort de adaptare major din partea copilului, în
condiţiile în care suferea şi de anumite probleme medicale care pot îngreuna procesul de
adaptare, poate explica reacţiile copilului la schimbare.
De altfel, în adresa de răspuns adresată reclamantei, se arată că acesta are nevoie să
depăşească starea de anxietate şi frustrare cu care se confruntă din momentul în care s-a despărţit
de mediul în care a crescut şi că este în curs de adaptare la noile condiţii de viaţă. Or, procesul de
adaptare presupune printre altele, inclusiv diminuarea perturbărilor emoţionale.
Instituţia pârâtă a apreciat că vizitarea copilului de către reclamantă conduce la asemenea
perturbări. Cu toate acestea, instanţa constată că pârâta a prezentat o situaţie de fapt (starea de
agitaţie a copilului după plecare reclamantei), fără a explica în vreun fel semnificaţia acestor
reacţii (ex. nervozitatea copilului poate semnifica respingerea reclamantei sau din contră,
frustrarea cauzată de plecarea acesteia).
De asemenea, cu toate că s-a apreciat oportună suspendarea temporară a vizitelor şi nu
întreruperea acestora, aspect subliniat şi în concluziile pe fondul cauzei, nu s-a precizat în ce
condiţii acestea ar putea reîncepe, aspect care coroborat, cu aceea că situaţia copilului nu a fost
reevaluată, la dosar nefiind depus niciun înscris din care să rezulte aceasta, conduce instanţa la
concluzia că autorităţile s-au centrat în cadrul consilierii pe alte aspecte apreciate importante
pentru reechilibrarea copilului, fără a lua în considerare şi legătura acestuia cu reclamanta.
Or, dat fiind că reclamanta a stabilit o legătură cu copilul încă din octombrie 2013, este
interesată în vizitarea constantă a acestuia, prezintă, prin prisma educaţiei şi experienţei sale de
viaţă, garanţii morale pentru a putea interacţiona cu copilul, instanţa apreciază că este în interesul
acestuia de a menţine legătura cu reclamanta, ceea ce l-ar putea ajuta în depăşirea dificultăţilor
de adaptare de care face vorbire pârâta.
Pe acest considerent, instanţa va încuviinţa cererea reclamantei şi va stabili următorul
program de vizitare a copilului:
 Pe perioada august – septembrie 2014 – prima şi ultimele două zile de sâmbătă din
lună, între orele 10.00-11.00, la reşedinţa copilului.
 Începând cu luna octombrie 2014 – prima şi ultimele două zile de sâmbătă din lună,
între orele 10.00 – 12.00, la reşedinţa copilului.
În stabilirea acestui program, instanţa a urmărit prezervarea sentimentului de stabilitate al
copilului, prin efectuarea vizitelor în mediul cu care acesta este familiarizat, în mod gradual (de

JUDECĂTORIA
la o oră la două ore) şi constant (pe parcursul a trei zile din lună), astfel încât să se evite
sentimentul de abandon prin vizite desfăşurate la interval prea lungi de timp.
3. Exercitarea autorităţii părinteşti exclusive. Netemeinicie. Stabilire

domiciliu minor. Program vizitare minor
Regula este că exercitarea autorităţii părintești revine în comun ambelor părți,

exercitarea autorității părintești de către un singur părinte reprezentând o situație de excepție,
ce poate fi dispusă atunci când exercitarea în comun a autorității părintești ar fi contrară
interesului superior al copilului.
Exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești de către unul dintre părinți poate fi
dispusă de instanţă numai dacă, pe parcursul procedurii judiciare, se probează existenţa
suferinţei copilului dacă s-ar afla sub autoritatea ambilor părinţi, stabilirea unei legături de
cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti şi faptul că
soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către un singur părinte.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.10.2014 pe rolul

Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, reclamanta RGC, in contradictoriu cu pârâtul BM, a solicitat ca
instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună exercitarea exclusivă de către mamă a
autorităţii părinteşti cu privire la minora BBM, născuta la data de 21.06.2013.
În fapt, reclamanta a arătat, în esență, că părțile sunt divorțate din 10.03.2014, conform
certificatului de divorț eliberat de BNP, din căsătorie rezultând minora. Părțile au hotărât de
comun acord ca autoritatea părintească cu privire la minoră să se exercite în comun, iar tatăl să
aibă dreptul de a vizita săptămânal copilul, conform programului stabilit prin înțelegerea de
divorț.
Astfel, deși inițial părțile s-au înțeles, ulterior au apărut dificultăți din partea pârâtului,
care nu şi-a respectat niciodată programul de vizitare, prezentându-se la minoră oricând dorea,
provocând scandal chiar şi de faţă cu fetiţa.
Totul a culminat la ultima vizita din 27.08.2014, când s-a prezentat la domiciliul
reclamantei şi al minorei cu o persoana străină. Deși mama reclamantei l-a rugat să nu scoată
fetiţa din casă, fiind răcită, pârâtul nu a respectat rugămintea şi a avut un acces de furie, de faţă
cu copilul, începând să arunce cu diverse lucruri prin casă, aducând injurii. În urma acestui

JUDECĂTORIA
scandal, vecinii au apelat serviciul 112, dar când s-au prezentat polițiștii pârâtul plecase,
sesizarea fiind înregistrată la Secția 7 Poliţie.
Reclamanta afirmă că, ori de câte ori a dorit sa îşi vadă fiica, pârâtului i s-a permis
accesul şi în afara programului de vizită, toată strădania rămânând fără rezultat, deoarece acesta
declară că nu vrea să piardă mult timp, fetiţa să fie adusa afară, la poartă, pentru 5 minute.
Mai mult, arată reclamanta, în prima săptămână din iulie 2014, dorind să meargă cu fetița
şi părinții săi într-o vacanţă cadou de ziua fetiței în Turcia, pârâtul nu a răspuns invitației de a se
prezenta la notariat pentru a semna procura.
Reclamanta consideră că, prin acest comportament, pârâtul nu apără interesul fiicei sale şi
nu îi pasă ca aceasta să poată beneficia de toate facilitățile pe care i le pot oferi bunicii materni.
De asemenea, acesta nu a plătit niciodată pensia de întreținere, ci tatăl acestuia.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 507 C.civ., iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri.
La data de 24.11.2014, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat ca instanța să
respingă cererea ca neîntemeiată.
La aceeași dată, pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca
instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:
1. Exercitarea în comun a autorității părintești.
2. Stabilirea locuinței minorei la tată.
3. Obligarea reclamantei-pârâte la a respecta dreptul său de a avea legături personale cu
minora, după următorul program:
a) Săptămânal – în zilele de miercuri şi vineri, în intervalul orar 16-18 la domiciliul
minorei;
b) În primul şi al treilea weekend din lună – sâmbăta în intervalul orar 10-18, cu
luarea şi aducerea fetiței de la/la domiciliul mamei;
c) De ziua sa de naștere în intervalul orar 15-19, cu luarea fetiței de la domiciliul
mamei;
d) În prima zi de Paşte – în anii impari – în intervalul orar 10-18, cu luarea şi
aducerea fetiței de la/la domiciliul mamei;
e) În Ajunul fiecărui Crăciun – 2 ore la domiciliul mamei;
f) În Prima zi de Crăciun – în anii pari – în intervalul orar 10-18, cu luarea şi
aducerea fetiței de la/la domiciliul mamei;
g) În data de 02 ianuarie a fiecărui an - 2 ore la domiciliul mamei.
Orice schimbare de program se va realiza cu acordul ambilor părinți.
4. Obligarea reclamantei să aducă la cunoștința sa, în cel mai scurt timp, orice problemă
de sănătate a minorei şi să îi permită să o însoțească la medic, să cunoască
diagnosticul şi tratamentul urmat de fetiţă.
5. Obligarea reclamantei să aducă la cunoștință orice schimbare de domiciliu în cel mai
scurt timp.

JUDECĂTORIA
6. Obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, pârâtul a susţinut, în esenţă, că părțile s-au înțeles bine la începutul relației, însă
după nașterea fetiței relația s-a deteriorat, din cauza comportamentului reclamantei şi
problemelor de natura psihica ale acesteia. Reclamanta a avut probleme serioase de sănătate,
ceea ce, în opinia sa, poate reprezenta un pericol pentru copil.
De la nașterea fetiței şi până în prezent, a contribuit la cheltuielile de creștere şi
întreținere ale acesteia, fiind preocupat permanent să nu îi lipsească nimic şi a vegheat la
creșterea şi dezvoltarea fiicei.
În ultimul an, reclamanta a înțeles să îi îngrădească drepturile de tată, având posibilitatea
să stea cu fetița numai atunci când vroia reclamanta şi numai în prezenta bunicilor materni. Nu îi
permitea să vadă copilul în orele şi zilele stabilite de comun acord, interzicându-i să o ia la
domiciliul său.
La data de 30.12.2014, reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvențională şi
răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale
şi admiterea cererii principale.
La data de 19.03.2015, SAT S1 a fost comunicat referatul de anchetă psihosocială.
La data de 27.03.2015, SAT S5 a fost comunicat referatul de anchetă psihosocială.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul şi proba
testimonială.
Analizând lucrările din dosar, instanța retine următoarele:
Prin convenția încheiată în procedura divorțului cu copii minori, autentificată sub nr.
x/10.03.2014 de BNP, părțile au hotărât ca autoritatea părintească cu privire la minore BM să fie
exercitată în comun de părinți, locuinţa minorei să fie stabilită la domiciliul mamei, modalitatea
de păstrare a legăturilor personale dintre tată şi minoră să fie următoarea: săptămânal, în zilele de
miercuri şi vineri, în intervalul orara 16-18, la domiciliul minorei; de ziua de naștere a tatălui, în
intervalul orar 15-18, la domiciliul tatălui; în prima zi de Paşte, în an impar – 3 ore; Ajunul
Crăciunului – 2 ore; prima zi de Crăciun – 2 ore; în data de 02 ianuarie – 2 ore, vizitele se vor
efectua la domiciliul minorei.
Potrivit art. 403 C.civ. – Modificarea măsurilor luate cu privire la copil – În cazul
schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica masurile cu privire la drepturile şi
îndatoririle părinților divorțați faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a
unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate
pentru protecția copilului sau a procurorului.
Exercitare autoritate părintească
Potrivit art. 483 C.civ. - Autoritatea părintească: (1) Autoritatea părintească este
ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparțin
în mod egal ambilor părinți. (2) Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul
superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate

JUDECĂTORIA
deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinţi
răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Potrivit art. 487 C.civ. - Conținutul autorităţii părintești - Părinții au dreptul şi îndatorirea
de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de
educația, învățătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,
însușirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare
exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Înțelesul şi conținutul autorității comune care rezultă din prevederile Codului Civil
menționate anterior sunt redate şi de prevederile art. 36 din Legea nr. 272/2004 privind protecția
şi promovarea drepturilor copilului, conform căruia (1) Ambii părinți sunt responsabili pentru
creșterea copiilor lor. (2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să
aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a
copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin
asigurarea creșterii, educării şi întreținerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi
administrarea patrimoniului său. (3) În situația în care ambii părinţi exercită autoritatea
părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea
felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții
chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor
părinți. (4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu-şi exprimă voința pentru luarea
deciziilor prevăzute la alin. (21), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu
excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. (8) În cazul
existentei unor neînțelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligațiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit
interesului superior al copilului.
Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că autoritatea parentală comună
reprezintă exercitarea în comun a drepturilor şi obligațiilor părinţilor cu privire la deciziile
importante din viaţa copilului (şi anume, cele referitoare la sănătatea, educația, reședința şi
administrarea bunurilor acestuia). În schimb, deciziile de zi cu zi se iau de părintele împreună cu
care locuiește copilul.
Raportat la normele legale susmenționate, instanţa constată că reclamanta a solicitat
exercitarea exclusivă a autorității părintești, ceea ce reprezintă excepția în materie, însă, din
ansamblul probatoriului cauzei, nu rezultă că există motive întemeiate pentru a dispune astfel,
conform art. 398 C.civ. sau că pârâtul s-ar afla în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 507
C.civ.
Astfel, potrivit art. 398 alin. 1 C.civ. – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur
părinte - Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța
hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către unul dintre părinți.
De asemenea, potrivit art. 507 C.civ. – Exercitarea autorităţii părintești de către un singur
părinte - Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus

JUDECĂTORIA
sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în
neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
Conform dispozițiilor legale susmenționate, regula este că exercitarea autorității
părintești revine în comun ambelor părţi, exercitarea autorităţii părintești de către un singur
părinte reprezentând o situație de excepție, ce poate fi dispusă atunci când exercitarea în comun a
autorităţii părintești ar fi contrară interesului superior al copilului.
Astfel, art. 507 C.civ. nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a
autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale în care autoritatea părintească se exercită
de către un singur părinte, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar
şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi
exprima voinţa.
În afara ipotezei prevăzute de art. 507 C.civ., care reprezintă regula în materia autorităţii
părintești exclusive, potrivit art. 398 C.civ., instanța poate decide în acest sens „dacă există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului”.
Așadar, exercitarea în mod exclusiv a autorităţii părintești de către unul dintre părinţi
poate fi dispusă de instanță numai dacă, pe parcursul procedurii judiciare, se probează existenţa
suferinţei copilului dacă s-ar afla sub autoritatea ambilor părinţi, stabilirea unei legături de
cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti şi faptul că
soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către un singur părinte.
Instanța reţine că reclamanta a afirmat, în esenţă, că pârâtul reprezintă un pericol pentru
fetiță, provocând scandaluri în prezenţa acesteia, fiind, de asemenea, lipsit de preocupare în ceea
ce privește copilul.
Însă, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că ambii părinţi sunt culpabili de
situația actuală.
Astfel, reclamanta nu permite accesul pârâtului în locuința proprie pentru a petrece timpul
cu minora (răspuns la întrebarea nr. 3 din interogatoriul luat reclamantei), nu admite că prezenţa
tatălui, indiferent de unele deficienţe comportamentale ale acestuia, are importanţă în dezvoltarea
fetiței în mod echilibrat (răspuns la întrebarea nr. 8 din interogatoriul luat reclamantei), respectiv
nu este dispusă la concesii pentru a avea un raport de bună înțelegere cu pârâtul, în scopul de a
găsi cea mai buna soluţie pentru problemele apărute (răspuns la întrebarea nr. 3 din interogatoriul
luat reclamantei).
În acelaşi timp, nici pârâtul nu a dovedit că ar depune toate eforturile pentru a se implica
mai mult în viaţa fiicei, acceptând până în prezent păstrarea unei relații mai distante (răspunsuri
la întrebările nr. 4, 5 si 6 din interogatoriul luat pârâtului).
Aceste concluzii se desprind şi din declarațiile martorului RP, care a admis că este
singurul care păstrează legătura cu pârâtul, fiind acela care duce şi aduce fetița la/de la pârât,
părinţii necomunicând între ei.
Instanța observă că părinții minorei sunt total înstrăinați, proiectând în relația cu fetița
neînțelegerile pe care aceștia le au ca adulți (reproșuri privind relația pârâtului cu o altă persoană

JUDECĂTORIA
în dauna programului de vizită, un posibil consum de substanțe interzise de către pârât, o posibilă
stare psihică precară a reclamantei cu tendințe suicide s.a.m.d.).
De asemenea, nu a rezultat că vreunul dintre ei ar fi nepăsător faţă de fetiță sau că ar
cauza, prin acțiuni sau inacțiuni, suferință acesteia. De altfel, având în vedere vârsta mică a
copilului, percepția realității de către acesta este diferită de aceea a unui adult, iar faptul că îşi
vede sporadic tatăl este, probabil, o obișnuință în viziunea acesteia, necunoscând o altă situație.
Prin urmare, instanța apreciază că nu există niciun motiv întemeiat pentru ca mama să
beneficieze de autoritate părintească exclusivă cu privire la minoră.
Referitor la stabilire domiciliu minora
Instanța retine că, potrivit art. 92 C.civ., (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit
capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela
dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. (2) În cazul în care părinții au domicilii
separate şi nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă,
ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide
ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești,
minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.”
În cazul divorțului, există şi prevederi exprese, respectiv art. 400 C.civ. - Locuința
copilului după divorț - potrivit căruia, (1) În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea
divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. (2) Dacă până
la divorț copilul a locuit cu ambii părinţi, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând
seama de interesul său superior. (3) În mod excepțional, şi numai dacă este în interesul superior
al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului
şi îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația şi învățătura sa”.
Coroborând prevederile art. 92 si 400 Cod Civil rezultă ca, în caz de divorț, stabilirea
domiciliului la unul dintre părinţi implică, în mod automat, faptul că acesta va locui cu părintele
la care a fost stabilit domiciliul în mod statornic şi cu caracter de continuitate.
Aplicând dispozițiile legale susmenționate la circumstanțele de fapt ale prezentei cauze,
instanța a constatat că părțile au fost de acord, la momentul desfacerii căsătoriei, ca fetița să
locuiască la mamă.
Pârâtul şi-a motivat cererea de stabilire a locuinței minorei la domiciliul său, considerând
că aceasta este în pericol din cauza stării psihice a mamei.
Instanța reţine că, pentru a stabili daca locuința minorei trebuie schimbată la tată,
urmează să se fundamenteze pe principiul interesului superior al acesteia, aşa cum este
reglementat prin art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor
copilului, aplicând criteriile legale stipulate în art. 21 coroborat cu art. 36 alin. 7 din același act
normativ.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 2 alin. 6 din același act normativ, în determinarea interesului superior al
copilului se au în vedere cel puțin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de
educație şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în
funcție de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special,
situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi
potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinților sau a persoanelor
care urmează să se ocupe de creșterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale
acestuia; e) menținerea relațiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relații de
atașament”.
Instanța retine că, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că solicitarea
pârâtului reconvenient ar fi întemeiată, lipsind dovada unui comportament greșit al mamei în
raportul cu fetița, în perioada care a trecut de la încheierea convenției în martie 2014 şi până în
prezent. Astfel, potrivit referatului de ancheta psihosocială, copilul este dezvoltat corespunzător
vârstei, sociabil, fără probleme aparente de sănătate, cu aspect plăcut şi îngrijit. În plus, pârâtul
nu a dat exemple clare şi edificatoare în ceea ce privește aspectele negative din raportul dintre
mamă si fetiţă.
Așadar, constatând că nu sunt motive întemeiate pentru a modifica înțelegerea părţilor cu
privire la locuința minorei, instanța urmează să respingă ca neîntemeiată cererea pârâtului
reconvenient.
Referitor la programul de vizitare
În legislația internațională, dreptul de vizitare este reglementat de art. 9 alin. 3 din
Convenția cu privire la drepturile copilului, conform căruia, în ipoteza separării copilului de unul
dintre părinți printr-o măsură dispusă în condițiile legii, acesta are dreptul de a menține relații
personale şi contacte directe cu cei doi părinți în mod regulat, cu excepția situației în care acest
lucru contravine interesului superior al copilului. Acest articol, împreună cu art. 7 (privitor la
dreptul copilului de a-şi cunoaște şi de a fi îngrijit de către părinți) şi art. 18 (ce instituie
principiul potrivit căruia ambii părinți au responsabilităţi comune pentru creșterea şi dezvoltarea
copilului, fiind principalii răspunzători), conduc la concluzia că, exceptând cazul în care s-ar
dovedi contrariul, implicarea continuă a ambilor părinți în viața copilului servește interesului
superior al acestuia.
De asemenea, art. 23 alin. 4 din Protocolul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice şi Comentariul General nr. 19/1990 al Comitetului pentru Drepturile Omului precizează
că egalitatea părinților în drepturi şi responsabilităţi din timpul căsătoriei continuă şi după
separarea legală sau desfacerea căsătoriei, trebuind interzis orice tratament discriminatoriu
referitor la motivele, procedurile de separare sau de divorț, la custodia copilului, la dreptul de
vizitare, ținându-se cont că interesul copilului trebuie să primeze.
În același sens sunt şi dispozițiile art. 4 din Convenția asupra relațiilor personale care
privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003 şi ratificată de România prin Legea nr.
87/2007, care prevăd că relațiile personale constante dintre copil şi părinții săi nu pot fi restrânse

JUDECĂTORIA
sau excluse decât atunci când există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică,
spirituală, morală sau socială a copilului.
În legislația internă, cu titlu de principiu, normele fiind incluse în Titlul I - „Dispoziții
generale” - al Cărții a II a „Despre familie” din Codul civil, art. 262 – „Relațiile dintre părinţi şi
copii” – prevede în alin. 2: „Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre
ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat
decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul
superior al copilului, iar art. 263 - ”Principiul interesului superior al copilului” – stabilește că
„Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului.”
Dreptul părintelui nerezident de a avea legături personale cu minorul este stipulat şi în
art. 496 C.civ. - Locuința copilului: (5) Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are
dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate
limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului”.
Totodată, art. 17 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 prevede că: „În caz de neînțelegere între
părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul,
instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale
acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuiește, de
comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.”
Analizând programul de vizită propus de pârât, instanța consideră că acesta respectă
criteriile susmenționate şi nu aduce atingere programului zilnic al minorei, astfel că va stabili
dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora, după următorul program:
1. săptămânal, în zilele de miercuri şi vineri, în intervalul orar 16.00-18.00, la
domiciliul minorei;
2. primul şi al treilea sfârșit de săptămână din fiecare lună, în intervalul orar 15.00 –
18.00, la domiciliul tatălui;
3. ziua de naștere a tatălui, în intervalul orar 15.00 – 18.00, la domiciliul tatălui;
4. prima zi de Paşte, în anii impari, în intervalul orar 15.00 – 18.00, la domiciliul
tatălui;
5. Ajunul Crăciunului, în intervalul orar 16.00 -18.00, la domiciliul minorei;
6. prima zi de Crăciun, în anii pari, în intervalul orar 15.00 – 18.00, la domiciliul
tatălui;
7. În data de 02 ianuarie, în intervalul orar 16.00 -18.00, la domiciliul minorei.
Potrivit art. 15 lit. f) din Legea nr. 272/2004, În sensul prezentei legi, relaţiile personale
se pot realiza prin:transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii
referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau
către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.

JUDECĂTORIA
Raportat la aceste dispoziții legale, instanța va obliga reclamanta-pârâtă să aducă la

cunoștința pârâtului-reclamant, în cel mai scurt timp, orice problemă de sănătate privind minora
şi de a permite acestuia să însoțească minora pentru a cunoaște diagnosticul şi tratamentul.
De asemenea, va obliga reclamanta-pârâtă să aducă la cunoștința pârâtului-reclamant, în
cel mai scurt timp, schimbarea de domiciliu a minorei, fiind necesar acordul pârâtului dacă
aceasta va afecta exercitarea autorităţii părintești de către pârât, având în vedere art. 497 alin. 1
C.civ. (“Daca afectează exercițiul autorităţii sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței
copilului, împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al
celuilalt părinte”).
Referitor la cheltuielile de judecată
Instanța constată că cererea principală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, iar cererea
reconvențională admisă în parte, pârâtul-reclamant formulând cerere de obligare a reclamantei-
pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovada efectuării acestora fiind depusă la dosarul cauzei.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. 1 C.proc.civ.
coroborat cu art. 451 alin. 1 C.proc.civ. şi art. 452 C.proc.civ., instanța va dispune obligarea
reclamantei-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a cheltuielilor de judecata constând în
onorariu de avocat (250 lei), diminuat conform art. 453 alin. 2 C.proc.civ..
4. Majorare pensie de întreţinere. Criterii. Obligare la plata prin

transfer bancar. Netemeinicie
Procentul care stabilește cuantumul maxim al pensiei de întreținere este de 1/6 din
veniturile pârâtului, însă instanța nu se poate raporta exclusiv la venitul comunicat de organul
fiscal având în vedere că în această sumă pot fi incluse şi sume care nu au caracter constant, de
exemplu, în aceasta categorie este inclus şi sporul de ore suplimentare pe care pârâtul l-a primit
în unele luni. În consecință, instanța va trebui să efectueze calculul sumei ce urmează a fi
achitată cu titlu de pensie de întreținere luând în considerare un cuantum lunar mediu al
veniturilor salariale nete ale pârâtului, respectiv suma de 17.000 SEK.
În ceea ce privește propunerea pârâtului de a stabili o pensie lunară în cuantum de 100
Euro, instanța constată că această sumă reprezintă mai puțin de 10% din veniturile lunare ale
pârâtului, „oferta” neluând în considerare nevoile speciale ale reclamantului şi suma infimă pe
care a plătit-o în ultimii 5 ani.

JUDECĂTORIA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.01.2015 pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2, reclamantul OM - prin reprezentant legal, TAM, în contradictoriu cu
pârâtul OM, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună majorarea
pensiei de întreținere la care pârâtul a fost obligat prin sentința civilă nr. x/11.11.2010 pronunțată
de Judecătoria Sectorului 2 București, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat, în esență, că nevoile sale sunt speciale, fiind încadrat în grad
de handicap grav, necesitând asistent personal şi supraveghere specială. De asemenea, este
suferind de mai multe afecțiuni cronice de natură psihiatrică, cardiologică şi oftalmologică.
În același timp, se poate prezuma că pârâtul a terminat cursurile de învățământ şi că, în
prezent, are un loc de muncă, iar în cazul în care nu şi-a găsit un loc de munca, are un ajutor
social care îi permite să plătească o pensie de întreținere mai mare de suma de 150 lei lunar.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 499 alin. 3 C.civ., art. 529 alin. 2 C.civ., art. 531
C.civ., iar în susţinerea cererii au fost depuse înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 05.10.2015, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a
declarat că este de acord cu acțiunea reclamantului, cu condiția ca acesta să îşi precizeze
cuantumul pensiei majorate pe care îl solicită, precum şi motivele pentru care solicită majorarea.
La data de 09.11.2015, reclamantul a depus precizare la acțiune, în sensul că solicită
majorarea pensiei de întreținere până la 1/4 din veniturile pârâtului, stabilirea pensiei de
întreținere în sumă fixă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere de la data formulării
acțiunii şi în contul personal al mamei reclamante.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
În speţă, sunt incidente dispozițiile Codului civil intrat în vigoarea la data de 01.10.2011,
potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, care prevede că „Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreținere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate,
dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.”
Potrivit art. 531 C.civ., daca se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui
care prestează întreținerea şi nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit
împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
Referitor la existenta obligației de întreținere
Potrivit art. 499 C.civ., tatăl şi mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului
lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educația, învățătura şi pregătirea sa
profesională.
Reclamantul este fiul pârâtului, născut la data de 14.12.2007 în cadrul căsătoriei cu TAM.
Referitor la schimbarea împrejurărilor

JUDECĂTORIA
Prin sentința civilă nr. x/11.11.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București,

instanța a redus cuantumul pensiei de întreținere, stabilită în sarcina pârâtului şi în favoarea
reclamantului prin sentința civilă nr. x/10.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5
București, de la 300 lunar la 150 lei, începând cu data introducerii cererii şi până la majoratul
acestuia.
La data pronunțării sentinței civile menționate, reclamantul avea 3 ani, în prezent fiind în
vârstă de 8 ani.
În ceea ce privește nevoile reclamantului, instanța retine că acesta a ajuns la vârsta
școlară, iar situația specială în care se află implică cheltuieli suplimentare raportat la vârsta şi
necesarul pentru studii, astfel că instanța retine că suma de 150 lei, stabilită cu titlu de pensie de
întreținere, este insuficientă pentru nevoile curente ale acestuia.
Instanța menționează că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, cuantumul
pensiei de întreținere, calculat în coroana suedeză, era de 315.46 SEK.
În ceea ce privește majorarea veniturilor pârâtului, instanța retine că este evident că
acesta obține venituri superioare luând în considerare că, la pronunțarea sentinței civile în 2010,
a fost avuta în vedere lipsa unui loc de muncă al pârâtului, acesta urmând cursuri de învățământ.
De asemenea, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv
rezultatul comisiei rogatorii şi adeverințele emise de angajator, pârâtul are un venit net lunar
mediu de 18.000 SEK (8.559 lei la data introducerii acțiunii), ceea ce înseamnă că acesta s-a
majorat raportat la data pronunțării hotărârii din 2010.
Referitor la cuantumul pensiei de întreținere
Art. 529 C.civ. prevede că întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi
cu mijloacele celui care urmează a o plăti şi că, atunci când întreținerea este datorată de părinte,
ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi
copii şi jumătate pentru trei sau mai mulți copii.
Potrivit art. 530 C.civ., pensia de întreținere se stabilește fie în natură, fie prin stabilirea
unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere.
Instanța urmează a stabili pensia de întreținere ca o sumă fixă, având în vedere solicitarea
reclamantului şi recomandarea Ministerului Justiției.
Potrivit art. 527 alin. 2 C.civ., la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se
ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilitățile de realizare a acestora şi,
de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.
În ceea ce privește propunerea pârâtului de a stabili o pensie lunară în cuantum de 100
Euro, instanța constată că această suma reprezintă mai puțin de 10% din veniturile lunare ale
pârâtului, „oferta” neluând în considerare nevoile speciale ale reclamantului şi suma infimă pe
care a plătit-o în ultimii 5 ani. Instanța reţine că pârâtul a depus înscrisuri conform cărora mai are
un copil în întreținere, EO, născut la data de 28.04.2014, respectiv că acesta are de achitat
cheltuieli lunare constând în costuri privind copii aflați în întreținere, transport, utilităţi, credite.

JUDECĂTORIA
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de a se stabili pensia lunară în cuantum de

1/6 din veniturile pârâtului, astfel cum au fost comunicate de organul fiscal, deci la valoarea de
21.077 SEK net lunar, instanța apreciază că este parțial întemeiata. Intr-adevăr, procentul care
stabilește cuantumul maxim al pensiei de întreținere este de 1/6 din veniturile pârâtului, însă
instanța nu se poate raporta exclusiv la venitul comunicat de organul fiscal având în vedere că în
această sumă pot fi incluse şi sume care nu au caracter constant, de exemplu, în această categorie
este inclus şi sporul de ore suplimentare pe care pârâtul l-a primit în unele luni. În consecință,
instanța va trebui să efectueze calculul sumei ce urmează a fi achitată cu titlu de pensie de
întreținere luând în considerare un cuantum lunar mediu al veniturilor salariale nete ale pârâtului,
respectiv suma de 17.000 SEK.
În baza considerentelor expuse anterior, instanța va stabili în sarcina pârâtului obligația
de a plăti reclamantului o pensie lunară în cuantum de 1900 SEK (903,45 lei la data introducerii
acțiunii).
Referitor la data nașterii prezentei obligații de plată
Potrivit art. 532 C.civ., pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în
judecată, iar pensia de întreținere poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară dacă
introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
Instanța reţine că reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată la data de
13.01.2015.
Raportat la dispozițiile art. 499 alin. 3 C.civ., instanța precizează că obligația de plată a
pensiei de întreținere încetează de drept la data finalizării studiilor sau, în cazul continuării
acestora, la data împlinirii vârstei de 26 ani de către reclamant.
Referitor la plata în contul bancar al mamei minorului
Instanța precizează că nu există nicio dispoziție legală care să reprezinte temeiul
instituirii în sarcina pârâtului a unei astfel de obligații, deoarece, conform art. 1488 alin. 2 C.civ.,
plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obișnuit în locul unde aceasta trebuie
efectuată.
În baza considerentelor expuse anterior, instanța, constatând că exista o schimbare în ce
privește mijloacele pârâtului şi având în vedere nevoile crescute ale reclamantului, va dispune
majorarea cuantumului pensiei de întreținere, datorată de pârât minorului, de la suma de 150 lei
lunar la suma de 1900 SEK lunar şi va obliga pârâtul la plata către minor a sumei de 1900 SEK,
începând cu data introducerii acțiunii şi până la majoratul acestuia.
De asemenea, instanța va respinge, ca neîntemeiata, cererea de majorare a cuantumului
pensiei de întreținere la suma de 3512,87 SEK, precum şi cererea de obligare a pârâtului la plata
pensiei în contul bancar indicat.
Referitor la cheltuielile de judecată
Potrivit art. 453 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 451 alin. 1 C.proc.civ., dacă există o
cerere a reclamantului în acest sens, precum şi dovada cheltuielilor efective conform art. 452
C.proc.civ., instanța va putea obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecata către reclamant.

JUDECĂTORIA
Analizând înscrisurile din dosar, instanța retine că la dosarul cauzei se regăsește dovada achitării
de către reclamant a onorariului de avocat şi a taxelor de traducere. Așadar, instanța va obliga
pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat (620
lei) şi taxă servicii traducere (425 lei).
5. Ordonanţă preşedinţială. Suplinire consimțământ pentru înscrierea

minorului în învăţământul primar
În ce priveşte caracterul provizoriu, cu semnificaţia conţinutului reversibil al măsurilor

luate, în condiţiile în care pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua măsuri a căror
executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt, instanţa apreciază că suplinirea
consimţământului pârâtului la înscrierea minorei la Şcoala Gimnazială nr. x Bucureşti
reprezintă doar o modalitate de a preîntâmpina pierderea dreptului minorei de a frecventa
şcoala aleasă, iar nu obligarea frecventării de către minoră a acestei instituţii de învăţământ,
părţile putând oricând, până la finalizarea perioadei de înscriere în învăţământul şcolar în anul
2016-2017, să convină cu privire la înscrierea la o altă instituţie de învăţământ, în exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în cadrul autorităţii părinteşti comune pe care o exercită
asupra minorei şi pentru respectarea interesului superior al acesteia.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti

la data de 02.03.2016, reclamanta CAM a chemat în judecată pe pârâtul OD, solicitând emiterea
unei ordonanţe preşedinţiale prin care să fie suplinit acordul tatălui pentru înscrierea minorei
OCEM, născută la data de 00.00.2010 la Şcoala nr. x Bucureşti, Sector 2.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin hotărârea
pronunţată în dosarul nr. x/300/2012 s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la
minoră în comun de către părţi, stabilirea locuinţei minorei la mamă şi obligarea pârâtului la
plata pensiei de întreţinere.
Minora a împlinit vârsta pentru a fi înscrisă în învăţământul şcolar, înscrierea sa fiind
obligatorie, iar înscrierile pentru clasa pregătitoare se desfăşoară în perioada 29.02.2016-
18.03.2016, potrivit OMENCS nr. 3158/2016 privind aprobarea Calendarului şi a Metodologiei
de înscriere a copiilor în învăţământul primar pentru anul şcolar 2016-2017, pârâtul refuză să îşi
dea acordul în acest sens, deşi i l-a solicitat.

JUDECĂTORIA
Faţă de această situaţie, reclamanta a solicitat judecarea cererii de urgenţă, fără citarea
părţilor şi suplinirea de către instanţă a acordului tatălui pentru înscrierea minorei la Şcoala
Gimnazială nr. x din Bucureşti.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 997 şi urm. Cod procedură civilă, iar
în probaţiune s-au depus înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată, fiind achitată taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 lei,
conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) teza I-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru.
La data de 10.03.2016, pârâtul a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a
solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile pentru
emiterea unei ordonanţe preşedinţiale, astfel:
Cu privire la caracterul urgent, pârâtul a arătat că reclamanta nu a făcut şi nu poate face
dovada că ar fi încercat şi nu ar fi reuşit, într-un termen rezonabil, să obţină acordul pârâtului, ci,
dimpotrivă, pârâtul este cel care a încercat să o convingă să răspundă mesajelor, propunându-i şi
soluţia să vină în România în acest scop, fără a obţine vreun rezultat. Mai mult, există şi o a doua
perioadă de înscrieri, astfel încât minora poate să fie înscrisă la şcoală până la data de 8 aprilie
2016.
Cu privire la caracterul provizoriu, pârâtul a arătat că înscrierea unui copil la şcoală nu
reprezintă o măsură provizorie, solicitarea reclamantei nu priveşte o procedură cu caracter strict
vremelnic, ci este vorba despre modificarea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti în
comun, prin alegerea unilaterală a felului învăţăturii.
Totodată, solicită să se aibă în vedere că nu există un proces pe fond, astfel încât măsura
solicitată, în cazul admiterii acesteia, s-ar transforma într-una definitivă, aplicabilă pe termen
indeterminabil sau aflată la discreţia exclusivă a părintelui reclamant, ceea ce ar aduce atingere
autorităţii părinteşti comune.
În eventualitatea unor neînţelegeri între părinţi cu privire la aspecte esenţiale privind
copilul lor minor, soluţionarea acestora se efectuează de instanţa de judecată conform Legii nr.
272/2004, însă doar pe calea unei măsuri definitive, iar în speţă nu ne aflăm în prezenţa unor
neînţelegeri, ci doar a refuzului mamei de a lua în considerare existenţa tatălui, care nici măcar
nu a exprimat un punct de vedere contrar şi nu a propus o altă şcoală.
Pârâtul susţine că nu există nici aparenţa de drept în favoarea reclamantei, în condiţiile în
care decizia nr. x/20014, a Curţii de Apel Bucureşti, stabileşte exercitarea autorităţii părinteşti în
comun, părinţii copilului având, cu prioritate, dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să
fie dată copiilor lor, astfel cum prevede art. 52 alin.2 din Legea nr.272/2014.
Cu privire la fondul cererii, s-a arătat că nu a existat şi nu există un refuz al tatălui pârât de
a înscrie minora la şcoală ori de a se implica în educaţia acesteia, acţiunea fiind neîntemeiată.
Pârâtul solicită să se constate că cererea reclamantei este total nefondată, plină de afirmaţii
neadevărate şi că a fost introdusă cu rea-credinţă, motiv pentru care solicită aplicarea unui
amenzi judiciare în cuantumul maxim prevăzut de art. 187 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă,

JUDECĂTORIA
pentru introducerea unei cereri nu doar vădit neîntemeiate şi prin încercarea de inducere în eroare
a instanţei cu afirmaţii neadevărate, ci şi cu scopul evident de a elimina necesitatea acordului
tatălui şi de a frauda autoritatea părintească în comun.
În susţinere, pârâtul a anexat înscrisuri
Analizând înscrisurile depuse la dosar prin raportare la dispoziţiile legale incidente,
constată următoarele:
În fapt, minora OCEM, născută la data de 00.00.2010, este fiica reclamantei CAM şi a
pârâtului OD, astfel cum rezultă din certificatul de naştere al acesteia.
Prin Decizia civilă nr. x/19.05.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, între altele,
s-a luat act de tranzacţia părţilor cu privire la cererile care au făcut obiectul acţiunii principale
formulată de reclamanta CAM şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâtul-reclamant OD,
pronunţându-se o hotărâre de expedient în acest sens.
Astfel, părţile au convenit să exercite în comun autoritatea părintească cu privire la minora
OCEM, domiciliul acesteia să fie stabilit la mamă şi şi-au exprimat „acordul că minora trebuie să
studieze intens limba engleză în şcoală, astfel încât să nu îşi piardă capacitatea de a comunica cu
tatăl ei, astfel încât consultarea reciprocă între părinţi pentru a decide ce şcoală sau opţiuni (cum
ar fi after-school/meditaţii în limba engleză) sunt disponibile, astfel încât E va deveni o
vorbitoare fluentă în limba engleză şi de a menţine această pregătire până la majorat, iar costul
va fi împărtăşit de către părinţi.”
Din e-mailurile depuse de ambele părţi la dosarul cauzei, rezultă că începând cu data de
15.02.2016, reclamanta a solicitat pârâtului exprimarea acordul pentru înscrierea minorei la
Şcoala Gimnazială nr. x din Bucureşti, informându-l cu privire la perioada de înscriere, aspectele
apreciate ca pozitive de către reclamantă cu privire la opţiunea către această unitate de
învăţământ şi invitându-l pe pârât să se informeze suplimentar pentru exprimarea acordului.
În acest sens, pârâtul a vizitat Şcoala Gimnazială nr. x Bucureşti, a corespondat cu
reprezentanţii instituţiei de învăţământ, a corespondat cu reclamanta cu privire la aspecte legate
de alegerea unităţii de învăţământ, fără însă să îşi exprime acordul pentru înscrierea minorei la
această unitate de învăţământ ori să indice o altă unitate de învăţământ în vederea înscrierii
minorei.
Totodată, pârâtul a arătat că va participa personal la înscrierea minorei la şcoală, fără ca
până la momentul soluţionării prezentei cauze părţile să se fi întâlnit în vederea înscrierii minorei
în învăţământul şcolar.
Potrivit Ordinului MENCS nr.3158/15.02.2016 privind aprobarea Calendarului şi a
Metodologiei de înscriere a copiilor în învăţământul primar pentru anul şcolar 2016-2017,
părinţii ai căror copii împlinesc vârsta de 6 ani până la data de 31 august 2016 inclusiv, au
obligaţia de a înscrie copiii în învăţământul primar în clasa pregătitoare (art.5 alin.1).
Sub aspectul procedurii de înscriere în clasa pregătitoare, acelaşi act normativ prevede că
cererea tip de înscriere în clasa pregătitoare se poate completa online sau la secretariatul unităţii
de învăţământ la care părintele doreşte înscrierea, în perioada prevăzută de calendarul înscrierii,

JUDECĂTORIA
prin introducerea în aplicaţia informatică a datelor furnizate de părinte, urmând ca cererea să fie
ulterior validată la unitatea de învăţământ la care părintele doreşte înscrierea, în prezenţa
părintelui, conform programării realizate de către unitatea de învăţământ (art.13), nefiind
posibilă înscrierea copilului la mai multe unităţi de învăţământ (art.15).
Art. 16 prevede că după încheierea perioadei de completare şi validare a cererilor tip de
înscriere, cuprinderea copiilor în clasa pregătitoare se face în două etape succesive: prima etapă,
în care repartizarea copiilor se face pe baza informațiilor din cererile-tip de înscriere și din
documentele depuse de părinți, folosind aplicația informatică și pe baza deciziilor consiliilor de
administrație ale unităților de învățământ, luate în urma aplicării criteriilor de departajare pentru
copiii din alte circumscripții școlare, iar a doua etapă, în care este asigurată înscrierea, pe locurile
libere, a copiilor care nu au participat la prima etapă sau nu au fost distribuiți, din diferite
motive.
Actul normativ prevede şi o a doua fază de înscriere la unităţile de învăţământ la care au
rămas locuri libere după prima fază, decizia privind înmatricularea urmând să fie luat în funcţie
de numărul de locuri libere, de numărul de cereri și pe baza criteriilor de departajare.
Cu privire la cea de-a doua etapă de înscriere în clasa pregătitoare, art. 24 stipulează că
părinții copiilor care nu au fost cuprinși într-o unitate de învățământ în prima etapă de înscriere
sau care nu au participat la aceasta etapă completează o nouă cerere-tip de înscriere în cea de-a
doua etapă, pentru locurile disponibile.
În ceea ce priveşte calendarul înscrierii în învăţământul primar pentru anul şcolar 2016-
2017, completarea de către părinţi, online sau la unitatea de învăţământ la care solicită înscrierea
copiilor şi validarea cererilor tip de înscriere se face în perioada 29 februarie-18 martie 2016.
În drept, sub aspectul admisibilităţii căii procesuale, instanţa va avea în vedere dispoziţiile
art. 997 Cod procedură civilă, potrivit cărora: (1) Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea
reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul
unei executări. (2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio
menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile
dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. (3) La cererea
reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea
unui termen. (4) Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra
fondului. (5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în
fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt”.
Analizând cererea de ordonanţă preşedinţială în lumina condiţiilor de admisibilitate ale
ordonanţei şi a dispoziţiilor privind înscrierea în învăţământul primar în anul şcolar 2016-2017,
prin prisma înscrisurilor existente la dosarul cauzei, a situaţiei de fapt astfel cum a fost reţinută
de către instanţa de judecată, precum si a interesului superior al minorei, instanţa apreciază că
cererea de chemare în judecată este întemeiată, pentru următoarele considerente:

JUDECĂTORIA
Instanţa constată că este îndeplinită în cauză condiţia afirmării de către reclamantă a

aparenţei de drept, poziţia acesteia, în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanţa
preşedinţială fiind preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei sumare caracterizări şi
analize a situaţiei de fapt.
Astfel, părţilor, în calitate de părinţi ai minorei în vârstă de 6 ani, le revine obligaţia legală
a înscrierii acesteia în învăţământul primar până la data de 18.03.2016, iar în exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul autorităţii părinteşti, acestea pot şi trebuie să
îşi exprime opţiunea pentru depunerea cererii de înscriere a minorei la o instituţie de învăţământ.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa constată că deşi între părţi au existat discuţii cu
privire la înscrierea minorei la şcoală, iar pârâtul a efectuat demersuri şi a manifestat preocupare
pentru acest aspect, până în prezent, 10.03.2016, acesta nu a manifestat acordul său cu privire la
înscrierea minorei la Şcoala Gimnazială nr. x din Bucureşti sau la o altă instituţie de învăţământ.
Instanţa apreciază, raportat la prezenta cauză că aparenţa de drept este în favoarea
reclamantei, având în vedere solicitarea ce face obiectul prezentei acţiuni, respectiv, suplinirea
acordului pârâtului pentru înscrierea minorei la şcoală, având în vedere şi interesul superior al
minorei, care primează în orice cerere privitoare la aceştia. Instanţa subliniază că înscrierea
minorei la unitatea de învăţământ aleasă în prima etapă de înscriere nu poate fi decât în interesul
minorei, înscrierea în cea de-a doua etapă urmând să se facă pentru locurile rămase disponibile
după prima etapă.
În ce priveşte caracterul provizoriu, cu semnificaţia conţinutului reversibil al măsurilor
luate, în condiţiile în care pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua măsuri a căror executare
nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt, instanţa apreciază că suplinirea
consimţământului pârâtului la înscrierea minorei la Şcoala Gimnazială nr. x Bucureşti reprezintă
doar o modalitate de a preîntâmpina pierderea dreptului minorei de a frecventa şcoala aleasă, iar
nu obligarea frecventării de către minoră a acestei instituţii de învăţământ, părţile putând oricând,
până la finalizarea perioadei de înscriere în învăţământul şcolar în anul 2016-2017, să convină cu
privire la înscrierea la o altă instituţie de învăţământ, în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce
le revin în cadrul autorităţii părinteşti comune pe care o exercită asupra minorei şi pentru
respectarea interesului superior al acesteia.
Este îndeplinită în cauză şi condiţia urgenţei în emiterea ordonanţei preşedinţiale atât la
data introducerii cererii (02.03.2016), cât şi la data soluţionării acesteia (10.03.2016), înscrierea
în învăţământul primar în anul 2016-2017 efectuându-se în perioada 29 februarie-18 martie
2016. De asemenea, în aprecierea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa are în vedere şi faptul că
pârâtul domiciliază în Portugalia şi că, deşi susţine că „va participa personal la înscrierea minorei
la şcoală” (f.47) şi că „intenţionează să se deplaseze în România pentru a rezolva împreună (cu
reclamanta) această problemă” (f.55), până la momentul soluţionării prezentei cauze părţile nu au
făcut dovada existenţei unui acord cu privire la înscrierea minorei la şcoală.
Pentru aceste considerente, apreciind îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei
preşedinţiale şi constatând că cererea este întemeiată, nefăcându-se dovada exprimării de către

JUDECĂTORIA
pârât a acordului său pentru înscrierea minorei la Şcoala Gimnazială nr.51 Bucureşti ori la o altă
unitate de învăţământ, urmează să admită cererea şi să suplinească consimţământul pârâtului
pentru înscrierea minorei OCEM, născută la data de 00.00.2010, în învăţământul primar pentru
anul şcolar 2016-2017 la Şcoala Gimnazială nr. x Bucureşti, sector 2.
Drept administrativ – regimul contravenţiilor
1. Participarea la activităţi de jocuri de noroc la distanţă. Site

neautorizat în România. Vinovăţie.
Petentul, rulând o sumă însemnată de bani în activitatea de pariere (44.000 euro),

desfăşura în mod constant această activitate, aproape la nivel profesionist. Rulajul sumelor
jucate este un indicator important al participării necontenite la joc, astfel că petentul trebuia să
se asigure că respectă dispoziţiile legale pentru efectuarea unei asemenea activităţi.
Un jucător constant precum petentul, trebuie să fie suficient de diligent, prudent şi
informat pentru a nu risca să depăşească limitele legale înăuntrul cărora îşi poate exercita
activitatea. Petentul trebuia şi putea să se informeze cu privire la operatorii de pariuri autorizaţi
în România, iar lipsa de informare îi este imputabilă. Astfel, petentul a avut posibilitatea, încă
de la data de 21.08.2015, de a se informa cu privire la site-urile care au fost autorizate în mod
legal, prin consultarea informaţiilor publicate pe pagina de internet a ONJN, secţiunea privind
„Lista operatorilor ce au obţinut drept de operare în anul 2015".

JUDECĂTORIA
Petentul nu poate fi exonerat de răspundere contravenţională pentru simplul fapt că nu a

ştiut că săvârşeşte o contravenţie, nimănui nefiindu-i îngăduit să se apere invocând
necunoaşterea legii.
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de

04.11.2015, petentul MG a solicitat, în contradictoriu cu intimatul ONJN, în principal, anularea
procesului verbal contravenţional seria ONJN/A, nr. x/19.10.2015, iar în subsidiar înlocuirea
sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat că, în data de 19.10.2015, în urma
controlului efectuat de către inspectorii DGSC din cadrul intimatei, a fost sancţionat cu amendă
în cuantum de 5.000 lei pentru nerespectarea prevederilor art. 22 alin. 6 din OUG 77/2009,
privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, respectiv pentru participarea la jocuri de
noroc la distanta pe teritoriul României în perioada 10.09.2015 – 30.09.2015, pe platforma de
jocuri de noroc www…...com.
În final, petentul a arătat că nu a cunoscut faptul că site-ul www…….com nu era
autorizat, nefiind interzis accesul cetăţenilor români după data de 10.09.2015, iar pe site-ul
respectiv nu a existat niciun anunţ şi nicio avertizare.
În data de 05.01.2016, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a
solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată, arătând următoarele:
Motivele invocate în cuprinsul plângerii contravenţionale formulate de către petent nu
reprezintă aspecte care să probeze contrariul celor consemnate în procesul verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor.
Din conţinutul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria
ONJN/A nr. x/19.10.2015 rezultă că petentul a săvârşit o faptă de natură contravenţională,
procesul verbal fiind întocmit în prezenţa acestuia, acesta înţelegând să nu facă nicio menţiune
cu privire la formularea unor obiecţiuni.
Petentul a fost sancţionat contravenţional pentru participarea, de pe teritoriul României,
în perioada 10.09.2015 - 30.09.2015, la jocuri de noroc găzduite de platforma de jocuri de noroc
la distanţă (online) www.bet365.com, pentru care compania H (S) LP din Gibraltar, care deţine
şi exploatează această platformă de jocuri de noroc online [ în comun cu altă companie din grup,
respectiv H (G) LP, nu a deţinut licenţă, autorizaţie sau un drept de operare privind organizarea
şi exploatarea jocurilor de noroc la distanţă, pe teritoriul României, în perioada 10.09.2015 -
30.09.2015.
Dreptul de operare acordat societăţii H (S) LP. din Gibraltar, pentru site-ul www…..com
urma să producă efecte de la data de 01.10.2015;

JUDECĂTORIA
În perioada de referinţă, se reţine cuantumul sumei de 44.876.36 curo, sumă ce reprezintă

rulajul contului de jucător, însumând atât taxele de participare la joc cât şi mizele plasate, în mod
constant şi conştient, corespunzătoare evenimentelor de joc alese.
Petentul a întreprins toate diligentele necesare parcurgerii unor etape riguroase de creare,
înregistrare şi activare a contului său de joc pe platforma în cauză, prin comunicarea către
organizator a datelor cu caracter personal, după caz, transmiterea unui document de identificare
în forma scanată, furnizarea unui cont bancar destinat realizării operaţiunilor de
depunere/retragere a unor sume de bani în şi din contul de joc. telefon de contact, adresa de e-
mail şi acceptarea termenilor şi condiţiilor impuse de operator etc.
Rulajul sumelor jucate este un indicator important al participării necontenite la joc,
sumele iniţial depuse de către petent dobândind astfel valenţe multiple, urmare înmulţirii
acestora, în cadrul sesiunilor de joc constant desfăşurate pe platforma în cauză, conform
tehnicilor de joc.
Rulajul petentului, în cuantum de 44.876,36 euro, indică fie plasarea periodică a unor
sume importante, fie plasarea constantă a unor sume reduse, cu menţiunea expresă a faptului că
ambele situaţii delimitează o acţiune asumată, manifestată fără constrângere, cu un scop precis
(obţinerea câştigului potenţial, a unor bonusuri etc.), pericolul social rezultând din implicarea
majoră în participarea la joc, pe o platformă neautorizată, acţiune de natură a întreţine astfel
desfăşurarea unor activităţi într-un mediu de joc poziţionat în afara legii, potenţând fenomenul
contravenţional.
Petentul avea posibilitatea participării la jocuri de noroc la distanţă, pe platforme de joc
autorizate pe teritoriul României, pentru care atât operatorii autorizaţi, deţinători ai acestor
platforme de joc, cât şi participanţii la jocurile oferite, înregistraţi cu conturi de joc active, în
contrast cu acţiunile petentului, au cunoscut şi înţeles norma contravenţională ce apară ordinea
socială.
Platformele autorizate unde jucătorii puteau participa legal la jocuri de noroc la distanţă,
au fost făcute cunoscute prin publicarea pe site-ul ONJN a „Listei operatorilor ce au obţinut
drept de operare în anul 2015".
Lista cuprinzând operatorii autorizaţi pe teritoriul României şi platformele de jocuri de
noroc la distanţă, utilizabile în condiţii de legalitate, cunoaşte o dinamică firească a actualizării
datelor, pe măsura creşterii numărului societăţilor ce întrunesc criteriile legale de acordare a
dreptului de operare;
Nu poate fi admisă invocarea de care petent a faptului că "n-am ştiut că site-ul nu este
autorizat, acesta neinterzicând accesul cetăţenilor români după data de 10.09.2015, şi continuând
să accepte pariuri sportive", în condiţiile în care acesta, în mod evident, nu a fost interesat de
existenţa şi respectarea normelor legale sau a acţionat cu tardivitate, în raport cu obligaţia sa de a
se informa.
Astfel, se poate constata faptul că petentul nu a procedat la o informare corespunzătoare,
rezumându-se (aşa după cum afirmă personal), doar la informaţiile furnizate pe platforma de joc

JUDECĂTORIA
accesată (www…..com) şi ignorând celelalte surse de informare, condiţii în care apreciem că

acesta a fost interesat doar în ceea ce priveşte accesarea platformei de jocuri de noroc şi a
satisfacerii propriei dorinţe de joc, adoptând o conduită neglijentă faţă de obligaţiile prevăzute de
lege, prin dezinteresul faţă de acestea.
Petentul nu neagă, sub nicio formă, participarea sa la jocuri de noroc la distanţă pe
platforma online ….com şi, chiar mai mult, acesta învederează că "eu mai jucasem şi anterior
datei de 10.09.15 pe acest site".
Din răspunsurile petentului la întrebările din nota explicativă, anexată actului
sancţionator, dată în timpul controlului, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că acesta a participat din
România, de pe telefon din maşină, la jocuri de noroc online de tip pariuri sportive pe platforma
de jocuri online ….com, rulând 44.000 euro.
Petentul a avut posibilitatea încă de la data de 21.08.2015 de a se informa cu privire la
site-urile care au fost autorizate în mod legal, prin consultarea informaţiilor publicate pe pagina
de internet a ONJN, secţiunea privind „Lista operatorilor ce au obţinut drept de operare în anul
2015".
Astfel, potrivit informaţiilor postate, rezultă, cât se poate de clar faptul că, la data de
21.08.2015 lista operatorilor cuprindea un număr de 3 organizatori autorizaţi să desfăşoare jocuri
de noroc la distanţă pe teritoriul României, ulterior, urmare modificărilor efectuate la data de
18.09.2015, lista s-a completat cu un număr de 10 noi operatori, iar la data 07.10.2015, lista a
fost completată cu un număr de 3 operatori noi, printre care nu se regăseşte platforma
www…...com.
Sancţiunea a fost aplicată în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din OG nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările şi completările ulterioare, care
prevede că: "Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ținându-se seama de împrejurările în
care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de
urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date
înscrise în procesul-verbal.
Agentul constatator a aplicat cuantumul minim al amenzii prevăzută ca sancţiune
contravenţională principală pentru săvârşirea repetată a aceleiaşi fapte, constatată prin actul de
control menţionat mai sus, fapta descrisă în procesul verbal putând fi sancţionată cu amendă
contravenţională cuprinsă în intervalul 5.000 - 10.000 lei, în conformitate cu art. 22 alin. (6) din
OUG nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere criteriile prevăzute la art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 şi ţinând
seama de gravitatea şi săvârşirea cu vinovăţie a faptei în cauză, de împrejurările în care aceasta a
fost săvârşită, respectiv continuitatea şi repetabilitatea ei, de modul (explicit şi excesiv) şi de
mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit şi de consecinţele pe care le antrenează
încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează activităţile din domeniul jocurilor de noroc,
petentul fiind sancţionat pentru nerespectarea unor dispoziţii legale care se regăsesc într-un act

JUDECĂTORIA
normativ care reglementează o activitate care constituie monopol de stat, instituţia noastră
consideră că sancţiunea contravenţională aplicată a fost individualizată în mod corespunzător,
aplicarea doar a limitei minime a acesteia fiind pe deplin justificată.
Procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor a fost legal întocmit, cu
respectarea în totalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aşa cum a fost aprobată
şi modificată prin Legea nr. 180/2002 şi cu aplicarea justă de către echipa de control a sancţiunii
contravenţionale pentru fapta descrisă în cuprinsul acestuia.
Prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor contestat a fost
respectat principiul proporţionalităţii în impunerea sancţiunilor, astfel cum şi statele membre ale
Uniunii Europene au statuat, cât şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
de la Luxembourg.
Procesul verbal contestat a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente,
neexistând cazuri de nulitate absolută care ar putea fi invocate din oficiu, cei doi inspectori din
cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc care au întocmit procesul verbal aveau calitatea
de agenţi constatatori, potrivit art. 28 alin. (1) din OUG nr. 77/2009 raportat la art. 15 alin. (1)
din OG nr. 2/2001, iar procesul verbal contestat conţine toate menţiunile obligatorii prevăzute de
art. 16 şi art. 17 din OG nr. 2/2001.
Cu privire la solicitarea de înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale cu sancţiunea
avertismentului, intimatul a precizat că această solicitare nu poate fi primită de instanţa de
judecată, întrucât sancţionarea cu avertisment reprezintă o valoare minimă de sancţionare a unei
fapte contravenţionale, iar această măsură nu poate constitui o măsură sancţionatorie principală
în raport de prevederile legale în vigoare şi nerespectate de către petent, cu nedovedirea sub nici
o formă a respectării întru-totul a prevederii cuprinse Ia art. 22 alin. (6) din OUG nr. 77/2009, cu
modificările şi completările ulterioare.
În final, intimatul a precizat că motivele invocate de petent nu sunt de natură să înlăture
caracterul contravenţional al faptei şi nici să atragă anularea procesului verbal de contravenţie
contestat.
În fapt, prin procesul verbal de contravenţie seria ONJN/A nr. x/19.10.2015, petentul a
fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât a participat, de pe
teritoriul României, în perioada 10.09.2015 - 30.09.2015, la jocuri de noroc găzduite de
platforma de jocuri de noroc la distanţă (online) www…….com, pentru care compania H (S) LP
din Gibraltar, care deţine şi exploatează această platformă de jocuri de noroc online, în comun
cu altă companie din grup, respectiv Hillside (Gaming) LP, nu a deţinut licenţă, autorizaţie sau
un drept de operare privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc la distanţă, pe teritoriul
României, în perioada 10.09.2015 - 30.09.2015.
Astfel, s-a reţinut în sarcina petentului comiterea contravenţiei prevăzute şi pedepsite de
art. 22 alin. 6 din OUG nr. 77/2009.

JUDECĂTORIA
În acest sens, potrivit art. 22 alin. 6 din OUG nr. 77/2009, constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei participarea persoanelor fizice de pe
teritoriul României la activităţi de jocuri de noroc la distanţă, aşa cum sunt definite la art. 10 alin.
(1) lit. h) -n), care nu sunt autorizate de O.N.J.N.
Totodată, instanţa reţine că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a
fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentului, care nu a formulat
obiecţiuni.
Conform dispoziţiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenţie
este supus controlului de legalitate şi temeinicie al instanţei.
Cu privire la controlul de legalitate, instanţa constată că în cauză nu este incident
niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr.
2/2001, procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor conţinând menţiunile
privitoare la numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele
contravenientului, descrierea faptei săvârşite, data comiterii acesteia şi semnătura agentului
constatator.
De altfel, nici petentul nu a invocat vreun motiv de nulitate a procesului verbal
contravenţional, sens în care instanţa constată că acesta a fost întocmit în mod legal.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanţa, luând în considerare
probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuţie a fost întocmit în mod temeinic.
Instanţa, reţine că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate
ex propriis sensibus -„cu propriile simţuri”- de către agenţii din cadrul intimatei, astfel încât
actul administrativ în discuţie se bucură de prezumţia de legalitate, însemnând că actul a fost
emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, asociată cu
prezumţia de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană,
precum şi cu prezumţia de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit
autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumţie de legalitate,
autenticitate şi veridicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator,
consemnează cu exactitate şi în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea
prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumţiei de nevinovăţie şi al sarcinii probei în materie contravenţională,
instanţa reţine că în legislaţia româneasca, ca şi în cea a altor state europene (spre exemplu,
Germania, Slovacia), contravenţiile au fost scoase de sub incidenta legii penale şi suspuse unui
regim administrativ.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO)
a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului
public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni.

JUDECĂTORIA
De asemenea, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

(citată în continuare Convenţia) nu se opune, în principiu, tendinţei de „dezincriminare”
existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk
împotriva Germaniei, faptele contravenţionale intră sub incidenţa art. 6 al Convenţiei. Pentru a se
face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenţie, CEDO consideră că este necesar să fie
avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul naţional;
b) natura faptei;
c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În acelaşi sens, CEDO s-a pronunţat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva
Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei şi Kadubec împotriva
Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către
dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii.
Recunoscând tripla prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate de care se bucură
prezentul proces verbal, instanţa apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea
efectelor generate de aplicarea acestei prezumţii, incumbă petentului.
De altfel, astfel cum s-a reţinut în cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României, în
orice sistem de drept există prezumţii de fapt şi de drept şi că, în principiu, convenţia nu se
opune acestora, însă în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit
prag. În special, art. 6 § 2 impune statelor să încadreze aceste prezumţii între nişte limite
rezonabile, ţinând cont de gravitatea faptelor şi protejând dreptul la apărare.
Sub acest aspect, instanţa constată, mai întâi, că petentul nu a negat în niciun fel
comiterea faptei contravenţionale. De altfel, singurul motiv invocat de petent priveşte temeinicia
procesului verbal contravenţional din perspectiva lipsei de vinovăţie a acestuia în comiterea
faptei reţinute în sarcina sa, motivat de faptul că nu a cunoscut faptul că site-ul www…..com nu
era autorizat, nefiind interzis accesul cetăţenilor români după data de 10.09.2015, iar pe site-ul
respectiv nu a existat niciun anunţ şi nicio avertizare, dar acest motiv este neîntemeiat.
Vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de
fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. Din această definiţie rezultă că vinovăţia este un
proces psihic complex, care implică un element intelectiv, de conştiinţă şi un element volitiv, de
voinţă. Astfel, vinovăţia este o atitudine subiectivă a omului faţă de o anumită faptă concretă şi
faţă de urmările acesteia şi nu o atitudine subiectivă, generică, teoretică, ideală. Prin urmare,
rezultă că nu orice atitudine subiectivă a făptuitorului faţă de o faptă ilicită constituie vinovăţie,
ci doar acea atitudine imputabilă autorului ei. Este vorba despre atitudinea subiectivă a
individului, ce presupune conştientizarea semnificaţiei sociale a faptei sale, a caracterului său
antisocial, şi voinţa de a săvârşi fapta şi de a-şi asuma urmările acesteia, în ordinea de drept.

JUDECĂTORIA

Nu poate fi admisă invocarea de care petent a faptului că "n-am ştiut că site-ul nu este
autorizat, acesta neinterzicând accesul cetăţenilor români după data de 10.09.2015, şi continuând
să accepte pariuri sportive", în condiţiile în care acesta, în mod evident, nu a fost interesat de
existenţa şi respectarea normelor legale sau a acţionat cu tardivitate, în raport cu obligaţia sa de a
se informa.
Astfel, se poate constata faptul că petentul nu a procedat la o informare corespunzătoare,
rezumându-se (aşa după cum afirmă personal), doar la informaţiile furnizate pe platforma de joc
accesată (www…..com) şi ignorând celelalte surse de informare, condiţii în care apreciem că
acesta a fost interesat doar în ceea ce priveşte accesarea platformei de jocuri de noroc şi a
satisfacerii propriei dorinţe de joc, adoptând o conduită neglijentă faţă de obligaţiile prevăzute de
lege, prin dezinteresul faţă de acestea.
Din răspunsurile petentului la întrebările din nota explicativă, anexată actului
sancţionator, dată în timpul controlului, rezultă că acesta a participat din România la jocuri de
noroc online de tip pariuri sportive pe platforma de jocuri online ….com, rulând peste 44.000
euro (f. 29).
Or, este lesne de observat că petentul, rulând o sumă însemnată de bani în activitatea de
pariere, desfăşura în mod constant această activitate, aproape la nivel profesionist. Rulajul
sumelor jucate este un indicator important al participării necontenite la joc, astfel că petentul
trebuia să se asigure că respectă dispoziţiile legale pentru efectuarea unei asemenea activităţi.
Un jucător constant precum petentul, trebuie să fie suficient de diligent, prudent şi
informat pentru a nu risca să depăşească limitele legale înăuntrul cărora îşi poate exercita
activitatea. Petentul trebuia şi putea să se informeze cu privire la operatorii de pariuri autorizaţi
în România, iar lipsa de informare îi este imputabilă. Astfel, petentul a avut posibilitatea, încă de
la data de 21.08.2015, de a se informa cu privire la site-urile care au fost autorizate în mod legal,
prin consultarea informaţiilor publicate pe pagina de internet a ONJN, secţiunea privind „Lista
operatorilor ce au obţinut drept de operare în anul 2015".

JUDECĂTORIA
Petentul nu poate fi exonerat de răspundere contravenţională pentru simplul fapt că nu a

ştiut că săvârşeşte o contravenţie, nimănui nefiindu-i îngăduit să se apere invocând
necunoaşterea legii.
Sub aspectul sancţiunii aplicate petentului, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 34
alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că
sancţiunea ce a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 5.000, este proporţională cu gradul de
pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta –
faptă contravenţională de importanţă ridicată, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia –
operaţiuni multiple de pariere a unor sume importante de bani, scopul urmărit – eludarea
dispoziţiilor legale, urmarea produsă – crearea unei stări de pericol pentru corecta desfăşurare a
activităţii de pariere, precum şi circumstanţele personale ale contravenientului.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 34 din OG nr.
2/2001, instanţa va respinge plângerea contravenţională formulată de petent, ca neîntemeiată.
2. Certificat de urbanism. Demarare lucrări de construire în lipsa unei

autorizaţii de construire. Consecinţe
Deţinerea unui certificat de urbanism nu permite demararea lucrărilor de construire,
acest document fiind actul începător al obţinerii autorizaţiei de construire. Împrejurarea că
autoritatea competentă nu a eliberat în termen autorizaţia de construire nu este de natură a
conferi petentului dreptul de a construi fără autorizaţie de construcţie, astfel că acesta nu este
exonerat de răspundere contravenţională. Dacă petentul s-ar fi considerat vătămat în dreptul
său de către autoritatea competentă ar fi putut apela la calea contenciosului administrativ,
nefiind îndrituit să procedeze la executarea lucrărilor de construire înainte de eliberarea
autorizaţiei de construire.

21.11.2014, petentul KMRH a solicitat, în contradictoriu cu intimata PLS 2, anularea procesului
verbal de contravenţie seria PLC nr. x/06.11.2014, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii
contravenţionale cu cea a avertismentului.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost sancţionat motivat de faptul că ar fi
executat lucrări de construcţii în perioada octombrie-noiembrie 2014, la imobilul din Bucureşti,
sector 2, fără autorizaţie de construcţie.
În esenţă, petentul a invocat următoarele: în cuprinsul procesului verbal nu se
menţionează exact fapta încadrată în drept, respectiv norma juridică încălcată; în nota de
constatare sunt menţionaţi doi agenţi constatatori iar în procesul verbal contravenţional este

JUDECĂTORIA
menţionat un singur agent constatator; a prezentat certificatul de urbanism nr. x/x/04.07.2014,

dar acest fapt nu s-a menţionat în procesul verbal contravenţional, ci doar în nota de constatare;
întârzierea autorităţilor în eliberarea autorizaţiei de construire în termen de 30 de zile nu îi poate
fi imputabilă, dat fiind faptul că a depus cerere pentru autorizaţie în data de 14.10.1014; având în
vedere perioada în care a depus cererea pentru eliberarea autorizaţiei o întârziere din partea
autorităţilor îl prejudicia şi urmau să crească inclusiv costul construcţiei prin includerea de
aditivi speciali în eventualitatea scăderii temperaturii.
În drept, petentul a invocat art. 16, 31 şi 32 din OG nr. 2/2001, Legea nr. 50/1991, iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri, depunând totodată o serie de înscrisuri.
solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată.
În esenţă, intimata a învederat că din analiza procesul verbal atacat rezultă că acesta
îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, cât şi cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din
acelaşi act normativ.
În final, a menţionat intimata că certificatul de urbanism este un document cu rol
informativ şi nu ţine loc de autorizaţie de construire, iar petentul a fost sancţionat deoarece a
executat lucrări de construcţii în perioada octombrie-noiembrie 2014, la imobilul din Bucureşti,
str. Ion Maiorescu nr. 63, sector 2, fără autorizaţie de construcţie, ceea ce constituie contravenţie
conform art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991.
În drept, au fost invocate de către intimată dispoziţiile 26 alin. 1 lit. a din Legea nr.
50/1991, OG nr. 2/2001 şi art. 205 C.proc.civ., iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
În fapt, prin procesul verbal de contravenţie seria PLC nr. x/06.11.2014, petentul a fost
sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât în ziua de 06.11.2014, s-a
constatat că acesta a executat lucrări de construcţie în perioada octombrie-noiembrie 2014, fără
autorizaţie de construire în zona posterioara a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, constând în
realizarea unei structuri din beton armat, parter+etaj (fundaţii, stâlpi, grinzi, placă peste parter) a
unei viitoare clădiri, având ca dimensiuni aproximative 10,5 m x 18,00 m, stadiul fizic al lucrării
fiind în curs de execuţie.
art. 26 alin. 1 lit. a şi art. 26 alin. 2 din Legea nr. 50/1991.
În acest sens, potrivit art. 26 alin. 1 lit. a şi art. 26 alin. 2 din Legea nr. 50/1991,
executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu
excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 100.000 lei

JUDECĂTORIA

fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentului, care a învederat că doreşte
să facă plângere privind suma.
constatator.
Totodată, instanţa reţine că potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de
constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat;
numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale
din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale
contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a
fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei
şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi
se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a
jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, daca acesta prevede o asemenea
posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Conform art. 174 alin. 1 C.proc.civ., nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau
parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de
formă. Nulitatea poate fi condiţionată sau necondiţionată de existenţa unei vătămări, regula fiind
aceea că nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări, în timp ce nulitatea
necondiţionată de existenţa unei vătămări reprezintă excepţia, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare. Că aceasta este voinţa legiuitorului rezultă şi din faptul că a prevăzut care
sunt cazurile de nulitate necondiţionată prin art. 176 C.proc.civ.
Instanţa reţine că pentru a interveni nulitatea (condiţionată) a actelor de procedură,
respectiv a procesului verbal de contravenţie în discuţie, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ,
conform art. 175 C.proc.civ., următoarele condiţii: să existe un act de procedură care a fost
întocmit cu nerespectarea cerinţei legale; actul de procedură să fi produs părţii o vătămare (în
cazul nulităţilor exprese vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada
contrară); vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Or, în cuprinsul procesului verbal contestat agentul constatator a indicat cu exactitate
actul normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia, stipulând în mod expres că
fapta descrisă constituie contravenţie prevăzută de art. 26 alin. 1 lit. a din Legea nr. 50/1991, iar

JUDECĂTORIA
fapta este sancţionată de alin. 2 al art. 26 din acelaşi act normativ, sens în care motivul invocat de
petent privind faptul că nu se menţionează norma juridică încălcată este vădit neîntemeiat.
Totodată, instanţa constată că procesul verbal atacat prin prezenta întruneşte exigenţele
impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, agentul constatator efectuând o descriere suficientă
şi detaliată a faptei contravenţionale reţinute în sarcina petentului.
De asemenea, împrejurarea că în nota de constatare sunt menţionaţi doi agenţi
constatatori iar în procesul verbal contravenţional este menţionat un singur agent constatator nu
produce absolut nicio consecinţă juridică sub aspectul legalităţii procesului verbal
contravenţional, de vreme ce oricare dintre cei doi agenţi care au constatat fapta contravenţională
erau îndrituiţi să întocmească procesul verbal contravenţional. De altfel, legiuitorul nu a impus
condiţia ca, atunci când o contravenţie este constatată de mai mulţi agenţi constatatori, toţi
agenţii să fie menţionaţi sau să întocmească toţi un proces verbal contravenţional.
În acelaşi sens, faptul că în procesul verbal contravenţional nu s-a menţionat că petentul a
prezentat certificatul de urbanism nr. 913/65M/04.07.2014, ci doar în nota de constatare, nu
atrage nulitatea procesului verbal contravenţional. Petentul a fost sancţionat motivat de faptul că
a efectuat lucrări de construire fără a deţine autorizaţie de construcţie, iar prezentarea unui
certificat de urbanism nu este de natură a-l exonera de răspundere contravenţională.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că procesul verbal în discuţie a fost întocmit în
mod legal.
Astfel, instanţa reţine mai întâi că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma
constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simţuri”- de către un agent din cadrul
intimatului, motiv pentru care actul administrativ în discuţie se bucură de prezumţia de legalitate,
însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de
lege, asociată cu prezumţia de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune
că emană, precum şi cu prezumţia de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a
stabilit autoritatea emitentă.
consemnează cu exactitate şi în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura
realitatea, prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.

JUDECĂTORIA

avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul naţional;
b) natura faptei;
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislaţiile naţionale
referitoare la dezincriminarea unor infracţiuni mai puţin grave în "interesul individului". CEDO a
avut în vedere faptul ca sancţiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se
adresează tuturor cetăţenilor în vederea realizării scopului preventiv şi represiv al sancţiunii, ceea
ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiţii, distincţia realizată de statele europene între crime, delicte şi
contravenţii nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenţie, toate având caracter penal. Tocmai
de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil,
inclusiv prezumţia de nevinovăţie, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanţa reţine că potrivit jurisprudenţei CEDO în materie penală,
jurisprudenţă care este obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 20 alin. 2 din
Constituţia României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 şi 3 ale art.
6 din Convenţie. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie şi implică, printre altele,
ca în exercitarea funcţiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că
acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparţine acuzării şi dubiul profită celui acuzat.
Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzaţiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de
a-şi pregăti şi prezenta apărarea în cunoştinţă de cauză, şi de a-i oferi probe suficiente pentru a
susţine un verdict de vinovăţie.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenţie obligă
printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligaţia de a informa
acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura şi cauza acuzaţiei ce îi este adusă, în obligaţia de a-i
acorda timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea şi de a-i garanta dreptul de a se
apăra, el însuşi sau cu asistenţa unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor
acuzării sau să obţină interogarea acestora, dar şi de a obţine citarea şi audierea martorilor

JUDECĂTORIA
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar
existenţa în această materie a unui echilibru între acuzare şi apărare dar şi ca audierea martorilor
să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza Anghel împotriva României, CEDO a precizat că nu este
interzis sistemelor interne să prevadă şi să opereze cu ajutorul prezumţiilor, însă în materie
penală statele sunt obligate să nu depăşească o limită proporţională şi rezonabilă a modalităţii în
care funcţionează respectiva prezumţie raportată la gravitatea sancţiunii la care este expus
acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuţiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă
aplicarea prezumţiei de nevinovăţie a petentului şi nu trebuie să pornească de la ideea
preconcepută că acesta a săvârşit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei,
orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislaţia contravenţională română este calificată „penală”, în înţelesul
european autonom al CEDO şi recunoscând prezumţia de nevinovăţie a petentului, instanţa
constată că aceasta a fost răsturnată prin prezumţia de veridicitate, a cărei aplicare nu este
interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil. De altfel, CEDO a
confirmat, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Ioan Pop împotriva României,
că faptele contravenţionale prevăzute şi sancţionate de OUG nr. 195/2002 intră sub incidenţa
„acuzaţiei în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie.
În cazul de faţă, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul
constatator a constatat prin propriile simţuri săvârşirea faptei, văzând şi natura sancţiunii aplicată
petentului, instanţa apreciază că prezumţia de veridicitate poate fi aplicată fără a se încălca prin
aceasta prezumţia de nevinovăţie a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care
fapta contravenţională este constatată prin propriile simţuri de către reprezentanţii autorităţii
statale, prezumţia de veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăţia contestatorului -
bineînţeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumţii - ar însemna a
crea practic situaţii de impunitate, ca urmare a imposibilităţii obiective a administrării altor
mijloace de probă de către intimat, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanţa apreciază că sarcina probei revine intimatului exclusiv în ipoteza în care fapta
reţinută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simţuri de către agentul
constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declaraţiile unor martori, de altfel
aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza Anghel împotriva României.
Recunoscând prezumţia de veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanţa
apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea
acestei prezumţii, incumbă petentului.
În primul rând, instanţa constată că petentul nu a susţinut în absolut niciun moment faptul
că nu a executat lucrări de construcţie în perioada octombrie-noiembrie 2014, în zona posterioara
a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, deţinând o autorizaţie de construire. De altfel, petentul
nu a fost în măsură să depună autorizaţia de construire pentru lucrările realizate la imobilul în
discuţie.

JUDECĂTORIA
Conform art. 2 alin. 2¹ din Legea nr. 50/1991, procedura de autorizare a executării
lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de
urbanism în scopul obţinerii, ca act final, a autorizaţiei de construire şi cuprinde următoarele
etape: a) emiterea certificatului de urbanism; b) emiterea punctului de vedere al autorităţii
competente pentru protecţia mediului pentru investiţiile care nu se supun procedurilor de
evaluare a impactului asupra mediului; c) notificarea de către solicitant a autorităţii
administraţiei publice competente cu privire la menţinerea solicitării de obţinere, ca act final, a
autorizaţiei de construire, pentru investiţiile la care autoritatea competentă pentru protecţia
mediului a stabilit necesitatea evaluării impactului asupra mediului şi a emis îndrumarul conform
legislaţiei privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului; d)
emiterea avizelor şi acordurilor, precum şi a actului administrativ al autorităţii pentru protecţia
mediului competente privind investiţiile evaluate din punctul de vedere al impactului asupra
mediului; e) elaborarea documentaţiei tehnice necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, denumită în continuare documentaţie tehnică - D.T.; f) depunerea documentaţiei
pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii la autoritatea administraţiei publice
competente; g) emiterea autorizaţiei de construire.
Or, este lesne de observat că deţinerea unui certificat de urbanism nu permite demararea
lucrărilor de construire, acest document fiind actul începător al obţinerii autorizaţiei de
construire. Împrejurarea că autoritatea competentă nu a eliberat în termen autorizaţia de
construire nu este de natură a conferi petentului dreptul de a construi fără autorizaţie de
construcţie, astfel că acesta nu este exonerat de răspundere contravenţională. Dacă petentul s-ar
fi considerat vătămat în dreptul său de către autoritatea competentă ar fi putut apela la calea
contenciosului administrativ, nefiind îndrituit să procedeze la executarea lucrărilor de construire
înainte de eliberarea autorizaţiei de construire.
Sub aspectul sancţiunii aplicate petentului, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 34
sancţiunea ce a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 5.000 lei, este proporţională cu gradul
de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârşită
fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia – contravenţie la regimul lucrărilor de
construcţii de însemnătate ridicată, scopul urmărit – eludarea dispoziţiilor legale, urmarea
produsă – crearea unei stări de pericol pentru siguranţa lucrărilor de construcţie, precum şi
circumstanţele personale ale contravenientului.

JUDECĂTORIA
3. Principiul ne bis in idem. Încălcare

Potrivit art. 5 alin. 7 din OG nr. 2/2001, pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate
aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni
complementare, textul legal antemenţionat consacrând în materie contravenţională principiul ne
bis in idem.
Or, în speţă, principiul ne bis in idem a fost încălcat întrucât petenta a fost sancţionată
pentru aceeaşi faptă contravenţională prin două procese verbale contravenţionale distincte,
respectiv seria CP, nr. x, încheiat la data de 23.05.2013 (ce face obiectul prezentei plângeri
contravenţionale) şi seria CP nr. y, încheiat la data de 29.04.2013.

17.06.2013, petenta RADET Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB – BR,
anularea procesului-verbal contravenţional seria CP nr. x/23.05.2013 şi exonerarea de la plata
amenzii contravenţionale.
În fapt, petenta a arătat că, în data de 18.04.2013, a intervenit pentru remedierea unei
avarii pe reţeaua de termoficare 2 DN 600 mm, prin decopertarea carosabilului din str. Maşina de
Pâine, intersecţie cu Str. Oteşani, în baza autorizaţiei de intervenţie în domeniul public nr.
x/29.03.2013 emisă de PMB şi cu acordul BPR dat prin anunţul telefonic nr. x/18.04.2013.
În data de 22.04.2013, după finalizarea lucrării s-a turnat stratul de beton, urmând ca
strada să fie adusă la starea iniţială, prin turnarea mixturii asfaltice, de către societatea care are în
întreţinere multianuală carosabilul din Str. Maşina de Pâine.
În data de 29.04.2013, prin procesul-verbal seria CP nr. y/29.04.2013 emis de MAI -
DGPMB - BR, a fost sancţionată contravenţional cu 21 de puncte-amendă, în valoare de 1.575
lei, întrucât în ziua de 28.04.2013, orele 1400, s-a constatat că a efectuat lucrare la reţeaua
RADET pe Str. Maşina de Pâine, cu numărul de intervenţie al Brigăzii Rutiere nr. x din
17.04.2013, iar la finalizarea lucrării nu a adus carosabilul la starea iniţială, fapta fiind
sancţionată de art. 105 pct. 8 din OUG nr. 195/2002, pentru nerespectarea prevederilor art. 8 alin.
4 din RA la OUG nr. 195/2002.
Faţă de cele reţinute în procesul-verbal, a arătat petenta că a achitat amenda
contravenţională, în cuantum de 1.575 lei, aplicată prin procesul-verbal seria CP nr.
y/29.04.2013, dovadă fiind ordinul de plată nr. x/06.06.2013.
În data de 23.05.2013, prin procesul-verbal seria CP nr. x/23.05.2013 emis de MAI -
DGPMB - BR - Biroul Organizare şi Sistematizare Circulaţie, petenta a fost sancţionată
contravenţional cu 22 de puncte-amendă, în valoare de 1.650 lei, întrucât în ziua de 23.05.2013,
orele 11.20, s-a constatat că a executat lucrare de intervenţie la reţeaua de termoficare pe Str.
Maşina de Pâine/Str. Oteşani la data de 18.04.2013 conform anunţului de intervenţie x din

JUDECĂTORIA
17.04.2013, iar la terminarea lucrării nu a adus carosabilul la starea tehnică iniţială prin aceasta
creând restricţii pentru circulaţia auto, faptă sancţionată de art. 105 pct. 8 din OUG nr. 195/2002,
pentru nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (4) din RA la OUG nr. 195/2002.
În esenţă, petenta consideră că sub aspectul legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal
seria CP nr. x/23.05.2013, agentul constatator a întocmit actul sancţionatoriu cu încălcarea art. 5
alin. 7 din OG nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravenţiilor, în speţă aplicându-se
principiul non bis in idem.
În drept, petenta a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (7), art. 31 alin. (1) şi art. 36 din OG nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cele ale art. 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, ale
art. 105 pct. 8 şi art. 118 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, ale art. 8 alin. (4) din RA la OUG nr.
195/2002, ale art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator, art. 21, art. 33 teza I, art. 84, art. 94 pct. 3, art. 148 - 151, art. 194, art. 223 alin. (3), art.
249, art. 250 şi art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi martori.
În privinţa timbrajului, plângerea împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare
a contravenţiei este scutită de taxă judiciară de timbru şi de timbru judiciar, conform art. 36 din
OG nr. 2/2001, coroborat cu art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 1 alin. 2 din OG
nr. 32/1995.
Intimata, deşi a fost legal citată, nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă
pentru a-şi preciza poziţia procesuală, depunând însă, la solicitarea instanţei, documentaţia care a
stat la baza întocmirii procesului verbal contravenţional.
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria CP, nr. x, încheiat la data de
23.05.2013, petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 1.650 lei,
întrucât în ziua de 23.05.2013, ora 11.20, s-a constatat că aceasta a executat lucrare de întreţinere
la reţeaua de termoficare pe str. Maşina de Pâine /str. Oteșani la data de 18.04.2013, conform
numărului de intervenţie x/18.04.2013, iar la terminarea lucrărilor de intervenţie nu a adus
carosabilul la starea tehnică iniţială, prin aceasta creând restricţii pentru circulaţia auto.
Astfel, s-a reţinut în sarcina petentei comiterea contravenţiei prevăzute şi pedepsite de art.
105 pct. 8 din OUG nr. 195/2002.
În acest sens, potrivit 105 pct. 8 din OUG nr. 195/2002, nerespectarea obligaţiilor de
către executant sau, după caz, beneficiar ca, după terminarea lucrărilor în partea carosabilă,
acostament sau trotuar, să readucă drumul public cel puţin la starea iniţială constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a V-a de sancţiuni (de la 21 la 100
puncte-amendă).

JUDECĂTORIA

constatator.
Cu toate acestea, potrivit art. 5 alin. 7 din OG nr. 2/2001, pentru una şi aceeaşi
contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe
sancţiuni complementare, textul legal antemenţionat consacrând în materie contravenţională
principiul ne bis in idem.
Or, în speţă, principiul ne bis in idem a fost încălcat întrucât petenta a fost sancţionată
pentru aceeaşi faptă contravenţională prin două procese verbale contravenţionale distincte,
respectiv seria CP, nr. x, încheiat la data de 23.05.2013 (ce face obiectul prezentei plângeri
contravenţionale) şi seria CP nr. y, încheiat la data de 29.04.2013.
Astfel, prin procesul verbal contravenţional seria CP nr. y, încheiat la data de 29.04.2013,
petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 1.575 lei, întrucât s-a
constatat că aceasta a executat lucrare la reţeaua RADET pe str. Maşina de Pâine, conform
numărului de intervenţie al Brigăzii rutiere x/17.04.2013, iar la finalizarea lucrărilor nu a adus
carosabilul la starea iniţială, reţinându-se în sarcina petentei comiterea contravenţiei prevăzute şi
pedepsite de art. 105 pct. 8 din OUG nr. 195/2002.
Analizând deopotrivă procesul verbal contravenţional seria CP, nr. x, încheiat la data de
23.05.2013 (ce face obiectul prezentei plângeri contravenţionale) şi cel cu seria CP nr. y, încheiat
la data de 29.04.2013, instanţa constată că petenta a fost sancţionată de două ori pentru una şi
aceeaşi contravenţie.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute şi luând în considerare
dispoziţiile art. 5 alin. 7 din OG nr. 2/2001, instanţa, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, va
admite plângerea contravenţională, va anula procesul verbal contravenţional seria CP, nr. x,
încheiat la data de 23.05.2013 de către intimată şi va exonera petenta de plata amenzii în
cuantum de 1.650 lei.
4. Participarea la scandal. Descrierea faptei contravenţionale şi

conţinutul constitutiv al acesteia
Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001
rezultă cerinţa ca agentul constatator să realizeze o descriere în concret a contravenţiei, cu
specificarea acţiunii sau inacţiunii autorului şi a tuturor circumstanţelor de natură a imprima
faptei caracter contravenţional. Cerinţa este imperativă, întrucât raţiunea instituirii ei a fost

JUDECĂTORIA
aceea de a permite instanţei cercetarea legalităţii actului constatator, prin stabilirea faptei
materiale şi verificarea încadrării juridice pe care aceasta a primit-o, precum şi a justei
sancţiuni aplicate.
Or, în cauza de faţă, în procesul verbal contestat se menţionează că petentul a „provocat
scandal prin aceea că a lipit afişe denigratoare la avizierul din scara de bloc”, fără a indica
elemente specifice, concrete cu privire la persoanele faţă de care a provocat scandal, fără a
indica în ce sens afişele erau denigratoare şi faţă de cine.
Petentul nu a provocat şi nu a participat la scandal în momentul în care a afişat la
avizier mesaje de interes pentru locatari (f. 23-24), iar înştiinţarea cu privire la existenţa unor
hotărâri judecătoreşti sau a altor demersuri judiciare de interes pentru membrii asociaţiei de
proprietari nu este de natură a provoca scandal, ci constituie o informare.

08.05.2015, petentul BS a solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, anularea procesului
verbal contravenţional seria PA nr. 2x/09.03.2015 şi exonerarea de la plata amenzii.
În motivarea cererii în fapt, petentul a învederat, în esenţă, următoarele:
- în şedinţa extraordinară a Asociaţiei de proprietari din iunie 2014 s-a deci demiterea
fostului preşedinte al bl. R x, numitul AA, respectiv numirea unui nou preşedinte şi a unui nou
comitet executiv;
- pentru buna informare a locatorilor, noul comitet executiv din care face parte, a procedat
la o modalitate de informare paşnică prin afişarea la avizier a unor aspecte de interes pentru
locatari, sentinţe judecătoreşti şi alte avertizări, iar ca urmare a acestui fapt a fost sancţionat pe
motiv că a provocat scandal prin aceea că a lipit afişe denigratoare la avizierul din scara blocului;
- nu consideră că afişarea unor hotărâri judecătoreşti sau divulgarea unor acte – chiar
contrafăcute dar depuse de AD – nu constituie o denigrare, ci o informare;
- în mod abuziv agentul constatator nu a întocmit procesul verbal în prezenţa sa, lipsindu-l
de dreptul de a formula obiecţiuni, conform art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001;
- agentul constatator nu a descris în mod corespunzător fapta, cu arătarea tuturor
împrejurărilor în care a fost săvârşită, ci s-a limitat la redarea unui text legal sancţionator;
- sancţiunea aplicată nu este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
În drept, petentul a invocat art. 8 din Legea nr. 61/1991, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi martori, depunând totodată o serie de înscrisuri.
Plângerea a fost legal timbrată cu suma de 20 de lei, conform OUG nr. 80/2013.
Intimata, în data de 30.04.2015, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
plângerii contravenţionale, ca neîntemeiată.

JUDECĂTORIA
În esenţă, intimata a arătat că procesul verbal în discuţie întruneşte condiţiile de formă şi

de fond prevăzute de OG nr. 2/2001, iar sancţiunea aplicată a fost corect individualizată.
În probaţiune, intimata a solicitat înscrisuri şi un martor, ataşând totodată o serie de
înscrisuri.
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria PA nr. x/09.03.2015, petentul a fost
sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 1.000 lei, întrucât în ziua de 11.12.2014,
găsindu-se în scara A a imobilului din str. Maşina de Pâine nr. x, împreună cu VAS, acesta a
provocat scandal prin aceea că a lipit afişe denigratoare la avizierul din scara blocului.
art. 2 pct. 24 şi art. 3 alin. 1 lit. b din Legea nr. 61/1991.
În acest sens, potrivit 2 pct. 24 şi art. 3 alin. 1 lit. b din Legea nr. 61/1991, provocarea ori
participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice, constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.
Cu privire la controlul de legalitate, instanţa constată că procesul verbal nu a fost
întocmit în mod legal.
Motivul de nulitate invocat de către petent sub aspectul insuficientei descrieri a faptei
contravenţionale este întemeiat.
Astfel, potrivit art. 17 din OG nr. 2/2001, lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi
calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei
juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a
semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal.
Totodată, potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de constatare a
contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele,
prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul
de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului;
descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită,
precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea
eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se
sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca
Astfel, din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 16 alin. 1 din OG nr.
2/2001 rezultă cerinţa ca agentul constatator să realizeze o descriere în concret a contravenţiei,
cu specificarea acţiunii sau inacţiunii autorului şi a tuturor circumstanţelor de natură a imprima

JUDECĂTORIA
faptei caracter contravenţional. Cerinţa este imperativă, întrucât raţiunea instituirii ei a fost aceea
de a permite instanţei cercetarea legalităţii actului constatator, prin stabilirea faptei materiale şi
verificarea încadrării juridice pe care aceasta a primit-o, precum şi a justei sancţiuni aplicate.
Or, în cauza de faţă, în procesul verbal contestat se menţionează că petentul a „provocat
scandal prin aceea că a lipit afişe denigratoare la avizierul din scara de bloc”, fără a indica
elemente specifice, concrete cu privire la persoanele faţă de care a provocat scandal, fără a indica
în ce sens afişele erau denigratoare şi faţă de cine.
Realizând o descriere lacunară şi nelipsită de echivoc, fără a evidenţia elemente de fapt
de natură a o individualiza, agentul constatator a procedat la întocmirea unui act care nu
întruneşte cerinţele rezonabile de legalitate, prevăzute în mod imperativ de art. 16 alin. 1 din OG
nr. 2/2001, iar o prezentarea lipsită de conţinut a faptei contravenţionale echivalează cu lipsa
menţiunii privind fapta săvârşită, care se sancţionează cu nulitatea absolută a procesului verbal,
conform art. 17 din acelaşi act normativ.
Motivul de nulitate invocat de către petent privind întocmirea procesului verbal în lipsa
sa şi lipsirea sa de dreptul de a formula obiecţiuni, conform art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001, este
neîntemeiat.
În acest sens, potrivit art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal se semnează pe
fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient, iar în cazul în care contravenientul nu
se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre
aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-
verbal va cuprinde şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia.
Or, în speţă procesul verbal a fost întocmit în lipsa contravenientului, fiind menţionat în
cuprinsul procesului verbal martorul AD, astfel că art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001 a fost
întrutotul respectat. Dreptul la apărare al petentului nu a fost încălcat cu ocazia încheierii
procesului verbal contravenţional, petentul valorificându-şi dreptul la apărare prin intermediul
prezentei plângeri contravenţionale.
Totodată, din textul art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001 reiese că un proces verbal
contravenţional poate fi întocmit fie în prezenţa, fie în absenţa contravenientului, legiuitorul
neimpunând obligativitatea întocmirii procesului verbal contravenţional în prezenţa
contravenientului.
probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuţie nu a fost întocmit în mod
temeinic.
În acest sens, se reţine mai întâi că agentul constatator nu a observat personal săvârşirea
faptei contravenţionale de către petent, astfel încât instanţa va reanaliza actele întocmite de
agentul constatator şi va analiza probele administrate nemijlocit în faţa instanţei întrucât, nefiind
încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simţuri”- de către
agentul constatator din cadrul intimatei, actul administrativ în discuţie, recte procesul verbal

JUDECĂTORIA
contravenţional, nu se bucură de prezumţia de veridicitate, ce presupunea că actul reflectă în mod

real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Împrejurarea că agentul constatator a procedat la audierea petentului, a persoanei care a
sesizat comiterea unei presupuse fapte contravenţionale şi a altor persoane care au putut da relaţii
în legătură cu aspectele deduse judecăţii nu sunt de natură a conduce la concluzia că agentul
constatator a fost prezent şi a constatat personal comiterea faptei contravenţionale. De altfel,
procesul verbal contravenţional a fost întocmit în data de 09.03.2015 pentru o faptă comisă în
data de 11.12.2014.
Potrivit art. 1 teza a II-a din OG nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz,
prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Din definiţia legală a contravenţiei rezultă că aceasta are trei trăsături, respectiv:
- faptă care aduce atingere unor valori sociale;
- faptă săvârşită cu vinovăţie;
- faptă prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte normative expres determinate prin
lege.
În acest sens, potrivit 2 pct. 24 şi art. 3 alin. 1 lit. b din Legea nr. 61/1991, provocarea ori
participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice, constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.
Astfel, legiuitorul a înţeles să folosească mai întâi cu titlu de verbum regens (expresia pe
care o foloseşte legiuitorul în definirea activităţii contravenţionale, prin analogie cu cea penală)
verbele „a provoca ori a participa” („provocarea ori participarea” – parte din elementul material),
apoi a înţeles să prezinte locul, respectiv „locuri sau localuri publice”, continuând apoi cu
urmarea imediată - respectiv „scandal”.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române prin „scandal” se înţelege zarvă,
vâlvă produsă de o faptă reprobabilă sau ruşinoasă, indignare. De asemenea, prin „afişe
denigratoare” se înţelege mesaje defăimătoare, calomnioase, mesaje care discreditează.
Or, petentul nu a provocat şi nu a participat la scandal în momentul în care a afişat la
avizier mesaje de interes pentru locatari (f. 23-24), iar înştiinţarea cu privire la existenţa unor
hotărâri judecătoreşti sau a altor demersuri judiciare de interes pentru membrii asociaţiei de
proprietari nu este de natură a provoca scandal, ci constituie o informare.
Aşadar, fapta petentului nu corespunde conţinutului constitutiv al contravenţiei reţinute în
sarcina sa, iar petentul nu se face vinovat de comiterea acesteia.
Luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 34 din OG
nr. 2/2001, instanţa va admite plângerea contravenţională, va anula procesul verbal
contravenţional PA nr. x/09.03.2015 şi va exonera petentul de plata amenzii în cuantum de 1.000
lei.

JUDECĂTORIA
5. Accident auto. Răsturnarea prezumţiei de veridicitate a procesului

verbal Expertiză judiciară
Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză rezultă că impactul putea fi
evitat de către conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare IF-05-ETY (intervenientul
forţat), dacă îşi alegea traiectoria corespunzătoare la efectuarea virajului către stânga.
Câtă vreme ansamblul probatoriu administrat în cauză nu sprijină cele consemnate în
procesul verbal de contravenţie contestat, fiind făcută dovada contrară celor reţinute prin
procesul verbal, conform art. 249 C.proc.civ., văzând şi dispoziţiile art. 1 teza a II-a din OG nr.
2/2001, instanţa reţine că petentul a fost sancţionat pentru o contravenţie pe care nu a săvârşit-
o.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 28.03.2013, petentul SM a

solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, anularea procesului verbal de contravenţie
seria CP nr. 3x, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunilor contravenţionale aplicate cu avertisment.
În motivarea în fapt, petentul a învederat că, prin procesul verbal seria CP nr. x, a fost
sancţionat cu amendă în cuantum de 450 lei, cu 6 puncte-amendă şi cu suspendarea dreptului de
a conduce pentru 60 de zile, cu reţinerea permisului de conducere, reţinându-se că în ziua de
20.03.2013, ora 16, locul - Str. Aleea Dobrina - Şos. Pantelimon, a condus auto nr. IF x MRD
marca Renault pe Aleea Dobrina şi la intersecţia cu Şos. Pantelimon, întâlnind indicatorul
„Cedează trecerea", nu a respectat semnificaţia acestuia intrând în coliziune cu auto nr. IF x ETY
marca Dacia condus de IS, care circula pe Şos. Pantelimon din dreapta sa. Conducătorii auto nu
se aflau sub influenţa hăţurilor alcoolice. Fapta săvârşită este prevăzut de art.57 alin.2 din OUG
195/2002 R şi sancţionată de art.101 alin. 3 lit. a din OUG 195/2002 R.
La încheierea acestui proces-verbal a formulat obiecţiuni, nefiind de acord cu cele
menţionate, deoarece nu se face vinovat de producerea accidentului, situaţia de fapt fiind cu totul
alta decât cea reţinută de agentul constatator.
Astfel, petentul a susţinut că, în data de 20.03.2013, ora 16, se afla la volanul
autoturismului IF x MRD, pe Aleea Dobrina, iar la observarea indicatorului „Cedează trecerea",
înainte de a intra pe Şos. Pantelimon cu care Aleea Dobrina se intersectează, a oprit maşina
pentru a respecta semnificaţia acestui indicator.
În câteva secunde, maşina a fost tamponată în partea dreaptă faţă de autoturismul cu nr.
EF x ETY, un TAXI, condus de Ispas Ştefan, care se afla pe Şos. Pantelimon, intenţionând să
intre pe Aleea Dobrina. Acesta a virat stânga fără să respecte axul drumului şi fără să ocolească
regulamentar centrul intersecţiei, grăbindu-se să intre pe Aleea Dobrina pentru că „tăiase faţa"
autoturismelor care circulau regulamentar pe Şos. Pantelimon.

JUDECĂTORIA
Traiectoria pe care s-a angajat şoferul autoturismului IF x ETY a fost una nelegală, acesta
virând stânga din Şos. Pantelimon înainte de a angaja auto IF x ETY pe traiectoria sensului de
mers corect al Aleii Dobrina. Dacă şoferul taxiului IF x ETY s-ar fi angajat pe o traiectorie de
mers legală la virajul stânga din Şos. Pantelimon către Aleea Dobrina şi dacă ar fi fost în
mişcare, iar nu pe loc:
- impactul cu autoturismul petentului s-ar fi putut produs numai pe şos. Pantelimon, iar
nu la limita Aleii Dobrina cu Şos. Pantelimon,
- partea în care ar fi fost lovită maşina acestuia ar fi fost, alta - eventual centru faţă, iar nu
dreapta faţă,
- pagubele ar fi fost mai mari, generate de viteza de mişcare, în cauză maşina acestuia
fiind doar zgâriată pe partea dreaptă faţă a barei din faţă, întrucât acesta stătea pe loc şi a fost
tamponat de auto IF x ETY, taxiul având pagube minore.
Tamponarea nu a avut loc Ia mijlocul şos. Pantelimon, între cele două sensuri de mers, ci
la limita dintre Aleea Dobrina şi şos. Pantelimon, iar prin faptul că în procesul-verbal s-a reţinut
că auto IF x ETY circula din dreapta pe şos. Pantelimon, agentul a efectuat o constatare greşită,
necorespunzătoare realităţii.
În final, petentul a menţionat că a respectat semnificaţia indicatorului „cedează
trecerea”, considerând că nu se face vinovat de producerea accidentului.
În subsidiar, a solicitat petentul înlocuirea sancţiunii aplicate cu cea a avertismentului,
deoarece fapta pentru care a fost sancţionat este de o gravitate redusă, sancţiunile nu sunt
proporţionale cu gravitatea faptei, fiind justificată aplicarea sancţiunii principale a
avertismentului şi înlăturarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce
pentru 60 de zile, cu consecinţa restituii permisului de conducere.
În drept, petentul a invocat dispoziţiile OG nr. 195/2002 şi OG nr. 2/2001, iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri şi un martor.
În privinţa timbrajului, plângerea împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare
a contravenţiei este scutită de taxă judiciară de timbru şi de timbru judiciar, conform art. 36 din
OG nr. 2/2001, coroborat cu art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 1 alin. 2 din OG
nr. 32/1995.
În data de 26.11.2013, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
plângerii şi menţinerea procesului verbal de contravenţie.
În motivarea în fapt, intimata a precizat că, în data de 20.03.2013, petentul a fost
sancţionat întrucât a condus auto cu nr. înmatriculare IF x MRD pe Aleea Dobrina, iar la
intersecţia cu sos Pantelimon nu a respectat semnificaţia indicatorului “cedează trecerea”,
intrând în coliziune cu auto IF x ETY, condus pe drum cu prioritate.
A mai precizat intimata că, în urma analizării declaraţiilor date de către cei doi
conducători auto, a rezultat că petentul se face vinovat de producerea accidentului, învederând
totodată că procesul-verbal atacat îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 şi
art. 17 din OG nr. 2/2001.

JUDECĂTORIA
În drept, intimata a invocat dispoziţiile art. 15 şi 16 din O.G. nr. 2/2001, art. 135 lit. h din
R.A.O.U.G. 195/2002 şi 147 alin. 1) din R.A.O.U.G. nr. 195/2002, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri.
La termenul de judecată din 19.02.2014, în temeiul art. 119 din OUG nr. 195/2002 şi art.
78 C.proc.civ., instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient forţat a
numitului IS, precum şi introducerea în cauză a societăţii ASR SA, în calitate de asigurător (f.
32).
La termenul de judecată din data de 19.03.2014, instanţa, în condiţiile art. 258 alin. 1
C.proc.civ., a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar pentru petent şi proba cu expertiză
tehnică judiciară specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră, respingând totodată cererea
petentului privind încuviinţarea probei testimoniale cu martorul SF, soţia petentului, ca
inadmisibilă, conform art. 315 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ. (f. 38).
Raportul de expertiză a fost întocmit de către expert IDB şi depus la dosarul cauzei în
data de 24.06.2014 (f. 74-84).
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria CP, nr. x, încheiat la data de
20.03.2013, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 450 lei,
aplicându-i-se sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru
o perioadă de 60 de zile, întrucât în ziua de 20.03.2013, ora 16.00, la intersecţia str. Aleea
Dobrina cu şos. Pantelimon, acesta a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare IF-x-MRD pe
Aleea Dobrina şi la intersecţia cu şos. Pantelimon, întâlnind indicatorul „cedează trecerea”, nu a
respectat semnificaţia acestuia, intrând în coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare IF-x-
ETY, condus de IS, care circula pe şos. Pantelimon.
art. 57 alin. 2 şi art. 101 alin. 3 lit. a din OUG nr. 195/2002.
În acest sens, potrivit 57 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, la intersecţiile cu circulaţie
dirijată, conducătorul de vehicul este obligat să respecte semnificaţia indicatoarelor, culoarea
semaforului sau indicaţiile ori semnalele poliţistului rutier.
Conform art. 101 alin. 3 lit. a din OUG nr. 195/2002, nerespectarea regulilor privind
prioritatea de trecere, depăşirea sau trecerea la culoarea roşie a semaforului, dacă prin aceasta s-a
produs un accident de circulaţie din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube
materiale constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de
sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a
conduce pentru o perioadă de 60 de zile.
fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentului, care a efectuat următoarea
menţiune: „NU sunt de acord cu constatarea făcută”.

JUDECĂTORIA

constatator.
De altfel, petentul nu a invocat niciun motiv de nulitate a procesului verbal pe care l-a
atacat.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că procesul verbal contravenţional în discuţie a
fost întocmit în mod legal.
temeinic, fiind consemnată o altă situaţie de fapt decât cea reală.
intimatei, motiv pentru care actul administrativ în discuţie se bucură de prezumţia de legalitate,
În acest sens, agentul constatator a luat declaraţii de la părţile implicate în evenimentul
rutier, a analizat avariile autoturismelor şi a procedat la întocmirea procesului verbal în discuţie.
Cu toate acestea, petentul a răsturnat prezumţia de veridicitate a procesului verbal în
discuţie, reuşind să probeze existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de agentul
constatator, susţinerile sale din cuprinsul plângerii fiind confirmate de ansamblul probator.
Astfel, din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză rezultă că impactul
putea fi evitat de către conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare IF-x-ETY
(intervenientul forţat), dacă îşi alegea traiectoria corespunzătoare la efectuarea virajului către
stânga.
De asemenea, s-a mai reţinut că tamponarea s-a produs la efectuarea virajului spre stânga
de către conducătorul autoturismului Dacia Logan fără a urma o traiectorie care să îi permită să
se înscrie pe partea dreaptă a sensului său de mers, precizându-se că virajul a fost efectuat prin

JUDECĂTORIA
„tăierea intersecţiei” şi pătrunderea pe sensul de deplasare al autoturismului Renault Symbol

(condus de petent).
Concluzionând, expertul tehnic judiciar a relevat că starea de pericol a fost creată de
conducătorul autoturismului Dacia Logan cu nr. de înmatriculare IF-x-ETY, care nu a efectuat
virajul către stânga prin adoptarea unei traiectorii corespunzătoare şi a pătruns prin traversarea
celuilalt sens de circulaţie.
Date fiind cele expuse mai sus, câtă vreme ansamblul probatoriu administrat în cauză nu
sprijină cele consemnate în procesul verbal de contravenţie contestat, fiind făcută dovada
contrară celor reţinute prin procesul verbal, conform art. 249 C.proc.civ., văzând şi dispoziţiile
art. 1 teza a II-a din OG nr. 2/2001, instanţa reţine că petentul a fost sancţionat pentru o
contravenţie pe care nu a săvârşit-o.
Pe cale de consecinţă, luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în
temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, coroborat cu art. 118 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, instanţa
va admite plângerea contravenţională, va anula procesul verbal contravenţional seria CP, nr. x,
încheiat la data de 20.03.2013 de către intimată.
În mod subsecvent, instanţa va exonera petentul de plata amenzii în cuantum de 450 lei şi
va înlătura sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o
perioadă de 60 de zile.
Totodată, luând în considerare dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. şi având în vedere
culpa procesuală a intimatei, instanţa o va obliga pe aceasta la plata către petent a sumei de 500
lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând din onorariu expert (f. 66), apreciind cheltuielile
judiciare efectuate în cauză drept reale, necesare şi rezonabile.
6. Circulaţie fără rovinietă. Autoturism înstrăinat. Răspundere

contravenţională
Petentul nu se face vinovat de comiterea contravenţiei reţinute în sarcina sa, câtă vreme
nu mai avea obligaţia de a achita tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România
pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare B-177-WNE, prin prisma faptului că înstrăinase
autoturismul în discuţie.
Inexistenţa informaţiilor necesare în baza de date a MAI-DRPCIV, întrucât proprietarul
nu a îndeplinit formalităţile de desemnare a noului utilizator, nu este de natură să atragă
răspunderea petentului. Rămâne autorităţilor competente să ia măsurile necesare pentru
acurateţea informaţiilor din bazele de date, acest fapt neputând fi imputat petentului.

JUDECĂTORIA
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 28.07.2015,

petentul CA a solicitat, în contradictoriu cu intimata CNADNR SA, anularea procesului-verbal de
constatare a contravenţiei seria R 15, nr. x/22.06.2015.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat că autoturismul cu nr. de înmatriculare B-
x-WNE, pentru care a fost întocmit procesul verbal contravenţional a cărei anulare se solicită, nu
mai este proprietatea sa, fiind înstrăinat şi radiat din evidenţele DVBL S 2.
Petentul nu a motivat în drept plângerea contravenţională, dar a achitat taxa judiciară de
timbru aferentă şi a depus o serie de înscrisuri în susţinerea plângerii.
Intimata, în data de 24.09.2015, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
În motivarea în fapt, intimata a precizat că, la data de 11.01.2015, pe DN1 Km 48+800 m,
pe raza localităţii Româneşti, vehiculul cu nr. de înmatriculare B-x-WNE, aparţinând petentului a
fost surprins că a circulat pe drumurile naţionale fără a deţine rovinieta valabilă, sens în care la
data de 22.06.2015 a fost întocmit procesul verbal de constatare a contravenţiei seria R 15, nr. x.
În continuare intimata a invocat prevederile art. 7 şi art. 1 alin. 1 lit. b din OG nr. 15/2002,
precizând că acel contract de vânzare-cumpărare produce efecte doar faţă de părţile care l-au
încheiat, neputând fi opus terţilor, actul având valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar
data acestuia nu este opozabilă terţilor.
De asemenea, a precizat intimata că orice schimbare a proprietarului/utilizatorului
autoturismului în cauză devine opozabilă terţilor doar după transcrierea dreptului de proprietate în
evidenţele serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor
competent.
Referitor la condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui autovehicul, intimat a învederat că sunt incidente prevederile Ordinului
Ministrului de Interne nr. 1501/2006, ale H.G. nr. 610/1992, ale O.U.G. nr. 195/2002, ale O.G.
nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală.
În final, intimat a arătat că potrivit art. 8 alin. 1 din O.G. 15/2002, fapta de a circula fără a
deţine rovinietă valabilă constituie contravenţie continuă si se sancţionează cu amendă,
cuantumul amenzii contravenţionale fiind prevăzut in anexa nr. 2 a O.G. 15/2002.
În drept, intimata a invocat dispoziţiile OG nr. 2/2001, OG nr. 15/2002, Legea nr.
455/2001, Ordinul M.T.I nr. 769/2010, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
În fapt, prin procesul verbal de contravenţie R 15, nr. 0096248/22.06.2015, petentul a fost
sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 250 lei, întrucât în ziua de 11.01.2015, pe
DN1 Km 48+800 m, pe raza localităţii Româneşti, vehiculul cu nr. de înmatriculare B-x-WNE,
aparţinând petentului a fost surprins că a circulat pe drumurile naţionale fără a deţine rovinieta
valabilă.

JUDECĂTORIA

art. 8 alin. 1 şi 2 din OG nr. 15/2002. În acest sens, potrivit textului legal antemenţionat, fapta de
a circula fără a deţine rovinietă valabilă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă,
cuantumul amenzilor contravenţionale fiind prevăzut în anexa nr. 2, respectiv minimul de 250 lei
şi maximul de 500 lei.
De asemenea, art. 8 alin. 6 din OG nr. 15/2002 prevede că odată cu aplicarea amenzii
contravenţionale, conducătorilor vehiculelor înmatriculate în România, care circulă fără a avea
rovinieta valabilă, li se reţine certificatul de înmatriculare a vehiculului până la prezentarea
dovezii de achitare a tarifului de utilizare.
constatator.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că procesul verbal contravenţional în discuţie a fost
probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuţie nu a fost întocmit în mod temeinic.
Astfel, instanţa reţine mai întâi că responsabilitatea achitării tarifului de utilizare şi a
deţinerii rovinietei valabile revine în exclusivitate, în cazul utilizatorilor români, persoanelor
fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după
caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, conform art. 7 şi art. 1
alin. 1 lit. b din OG nr. 15/2002.
Cu toate acestea, petenta a înstrăinat autoturismul cu nr. de înmatriculare B-x-WNE către
Ciausu Vasile, încă din data de 26.05.2014, astfel cum rezultă în mod neîndoielnic din contractul
de vânzare cumpărare. Mai mult decât atât, instanţa reţine că petenta şi-a îndeplinit obligaţiile pe
care le avea în calitate de vânzător, obţinând viza organului financiar (DVBL S2) în data de
27.05.2014, aşa cum reiese în mod evident din răspunsul emis de instituţia antemenţionată.
În atare condiţii, la data comiterii contravenţiei, petentul nu mai avea obligaţia de a achita
tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România pentru autoturismul cu nr. de
înmatriculare B-x-WNE, ci deţinătorului autoturismului în discuţie de la acea dată.
În acest sens, conform art. 1 teza a II-a din OG nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta
săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţa, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Prin vinovăţie, trăsătură esenţială a contravenţiei şi condiţie a răspunderii contravenţionale,
se înţelege atitudinea psihică a autorului, în momentul săvârşirii faptei ilicite, faţă de aceasta şi
urmările ei. Vinovăţia cuprinde două elemente, respectiv un factor intelectiv, ce reprezintă

JUDECĂTORIA
cunoaşterea semnificaţiei sociale şi a urmărilor eventuale ale faptei, respectiv un factor volitiv,
constând în libertatea de deliberare şi decizie din partea făptuitorului. Numai existenţa cumulativă
a acestor doi factori conduce la stabilirea vinovăţiei, condiţie a răspunderii contravenţionale.
Or, petentul nu se face vinovat de comiterea contravenţiei reţinute în sarcina sa, câtă vreme
nu mai avea obligaţia de a achita tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România
pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare B-x-WNE, prin prisma faptului că înstrăinase
autoturismul în discuţie.
Chiar dacă petentul încă figura în certificatul de înmatriculare ca utilizator, aceste
dispoziţii legale (art. 7 raportat la art. 1 alin. 1 lit. b) din OG nr. 15/2002) nu pot înlătura
principiul răspunderii personale în materie contravenţională. Aceasta deoarece potrivit art. 8 din
OG nr. 15/2001 este incriminată fapta de a circula fără a deţine rovinietă valabilă, iar nu fapta
utilizatorului de a încredinţa spre utilizare un autoturism faţă de care nu a fost achitat tariful de
drum.
În procesul de constatare a faptei contravenţionale, intimata apelează la Sistemul
Informatic de Emitere, Gestiune, Monitorizare şi Control a Rovinietei, SIEGMCR, iar utilizatorul
autoturismului este identificat prin interogarea bazei de date a Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor (MAI-DRPCIV),
în baza unui protocol încheiat între instituţii.
Inexistenţa informaţiilor necesare în baza de date a MAI-DRPCIV, întrucât proprietarul nu
a îndeplinit formalităţile de desemnare a noului utilizator, nu este de natură să atragă răspunderea
petentului. Rămâne autorităţilor competente să ia măsurile necesare pentru acurateţea
informaţiilor din bazele de date, acest fapt neputând fi imputat petentului. Aceasta deoarece
pentru situaţia de faţă există deja o sancţiune contravenţională incriminată de legiuitor.
Astfel, noul proprietar este obligat să solicite autorităţii competente transcrierea
transmiterii dreptului de proprietate, în termen de 30 de zile de la data dobândirii dreptului de
proprietate asupra vehiculului (art. 11 alin. 4 din OUG nr. 195/2002) şi constituie contravenţii şi
se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni (6 la 8 puncte de amendă) fapta
săvârşită de către persoane fizice constând în încălcarea dispoziţiilor legale privind efectuarea de
modificări şi completări în certificatul de înmatriculare ori în cartea de identitate a vehiculului
(art. 101 alin. 1 pct. 4 raportat la art. 98 alin. 4 lit. c) din OUG nr. 195/2002).
15/2002, în referire la art. 1 teza a II-a, coroborat cu art. 34 din OG nr. 2/2001, instanţa va admite
plângerea contravenţională, va anula procesul verbal contravenţional seria R 15, nr. x/22.06.2015
şi va exonera petentul de plata amenzii în cuantum de 250 lei.

JUDECĂTORIA
7. Împiedicare legitimare. Descriere insuficientă. Nelegalitate

În procesul verbal contestat se menţionează că petenta „a împiedicat agentul constatator
să legitimeze persoanele din grupul constituit”, fără a indica elemente specifice, concrete cu
privire la modalitatea în care a împiedicat legitimarea.
întruneşte cerinţele rezonabile de legalitate, prevăzute în mod imperativ de art. 16 alin. 1 din
OG nr. 2/2001, iar o prezentarea lipsită de conţinut a faptei contravenţionale echivalează cu
lipsa menţiunii privind fapta săvârşită, care se sancţionează cu nulitatea absolută a procesului
verbal, conform art. 17 din acelaşi act normativ.
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 31.03.2015,

petenta SM a solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, anularea procesului verbal
contravenţional seria PA, nr. x/17.03.2015 şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 5.000
lei.
În motivarea cererii în fapt, petenta a învederat, în esenţă, următoarele:
Prin procesul verbal contestat a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5.000 lei,
reţinându-se în seama sa că, în data de 07.03.2015, a pătruns în x, împiedicându-l pe agentul
constatator să legitimeze persoanele din grupul constituit, fiind foarte recalcitrantă.
Cele consemnate de agentul constatator în procesul verbal nu corespund adevărului, iar
procesul verbal în cauză a fost întocmit fără nicio dovadă, fără a se face o evaluare corectă a
situaţiei şi chiar cu rea-credinţă.
În data de 07.03.2015, în cadrul Adunării generala a ASP Bloc x, nu a pătruns fără drept
în x, întrucât are calitatea de membru al asociaţiei de proprietari, sala fiind închiriată pe banii
blocului tocmai în acest scop.
Inspectorul de poliţie, fără să se legitimeze iniţial, a început cu injurii la adresa celor care
s-au deplasat la locaţia în cauză, iar acesta nu a fost împiedicat să legitimeze persoanele aflate în
x.
Procesul verbal contestat a fost întocmit la data de 17.03.2015, făcând referire la fapte
care s-ar fi petrecut în data de 07.03.2015, dar abaterile contravenţionale se constata personal de
agentul constatator în momentul comiterii lor, legea neprevăzând ipoteza întocmirii ulterioare a
procesului-verbal.
În mod abuziv şi ilegal agentul constatator nu a încheiat procesul-verbal în prezenţa sa,
lipsind-o de dreptul de a formula obiecţiuni, conform art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001.

JUDECĂTORIA
Agentul constatator nu a descris în mod corespunzător fapta, cu arătarea tuturor

împrejurărilor în care a fost săvârşită, ci s-a limitat la redarea incompletă şi nefondată a unui text
legal sancţionator.
Sancţiunea aplicată nu este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
În drept, petenta a invocat art. 8 din Legea nr. 61/1991, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi martori, depunând totodată o serie de înscrisuri.
Plângerea a fost legal timbrată cu suma de 20 de lei, conform OUG nr. 80/2013.
În esenţă, intimata a arătat că procesul verbal în discuţie întruneşte condiţiile de formă şi
de fond prevăzute de OG nr. 2/2001, iar sancţiunea aplicată a fost corect individualizată.
În probaţiune, intimata a solicitat înscrisuri şi un martor, ataşând totodată o serie de
înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 28.10.2015, după ce a anulat cererea de intervenție
accesorie formulată de Asociaţia de proprietari bl. x pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant
a semnatarului cererii, instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi cea testimonială,
dispunând şi citarea martorului asistent.
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria PA, nr. x/17.03.2015, petenta a fost
sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât în ziua de 07.03.2015,
aceasta a pătruns în x, sector 2, împiedicând legitimarea persoanelor din grupul constituit pentru
restabilirea ordinii, fiind foarte recalcitrantă.
2 pct. 36 şi art. 3 alin. 1 lit. f din Legea nr. 61/1991.
În acest sens, potrivit 2 pct. 36 şi art. 3 alin. 1 lit. f din Legea nr. 61/1991, împiedicarea,
sub orice formă, a organelor însărcinate cu menţinerea ordinii publice de a-şi îndeplini obligaţiile
de serviciu privind legitimarea sau conducerea unei persoane la sediul poliţiei ori al altui organ
de stat sau de a lua măsurile necesare pentru menţinerea ori restabilirea ordinii publice, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei.
Cu privire la controlul de legalitate, instanţa constată că procesul verbal nu a fost
Motivul de nulitate invocat de către petentă sub aspectul insuficientei descrieri a faptei
contravenţionale este întemeiat.
Astfel, potrivit art. 17 din OG nr. 2/2001, lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi
calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei

JUDECĂTORIA
juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a
semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal.
Totodată, potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de constatare a
Astfel, din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 16 alin. 1 din OG nr.
2/2001 rezultă cerinţa ca agentul constatator să realizeze o descriere în concret a contravenţiei,
cu specificarea acţiunii sau inacţiunii autorului şi a tuturor circumstanţelor de natură a imprima
faptei caracter contravenţional. Cerinţa este imperativă, întrucât raţiunea instituirii ei a fost aceea
de a permite instanţei cercetarea legalităţii actului constatator, prin stabilirea faptei materiale şi
verificarea încadrării juridice pe care aceasta a primit-o, precum şi a justei sancţiuni aplicate.
Or, în cauza de faţă, în procesul verbal contestat se menţionează că petenta „a împiedicat
agentul constatator să legitimeze persoanele din grupul constituit”, fără a indica elemente
specifice, concrete cu privire la modalitatea în care a împiedicat legitimarea.
întruneşte cerinţele rezonabile de legalitate, prevăzute în mod imperativ de art. 16 alin. 1 din OG
nr. 2/2001, iar o prezentarea lipsită de conţinut a faptei contravenţionale echivalează cu lipsa
menţiunii privind fapta săvârşită, care se sancţionează cu nulitatea absolută a procesului verbal,
conform art. 17 din acelaşi act normativ.
În schimb, motivele de nulitate invocat de către petentă privind întocmirea procesului
verbal în absenţa sa şi lipsirea sa de dreptul de a formula obiecţiuni, conform art. 16 alin. 7 din
OG nr. 2/2001, sunt neîntemeiate.
În acest sens, potrivit art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal se semnează pe
fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient, iar în cazul în care contravenientul nu
se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre
aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-
verbal va cuprinde şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia.
Or, în speţă procesul verbal a fost întocmit în lipsa contravenientei, fiind menţionat în
cuprinsul procesului verbal martorul Antonescu Adrian, astfel că art. 19 alin. 1 din OG nr.
2/2001 a fost întrutotul respectat. Dreptul la apărare al petentei nu a fost încălcat cu ocazia

JUDECĂTORIA
încheierii procesului verbal contravenţional, petenta valorificându-şi dreptul la apărare prin

intermediul prezentei plângeri contravenţionale.
contravenientului.
temeinic.

JUDECĂTORIA
Or, petenta a fost în măsură să probeze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de agentul
constatator. Astfel, martora VA a precizat că agentul constatator nu a încercat să legitimeze pe
cineva şi a avut un comportament nepotrivit la adresa grupului din care făcea parte. Este adevărat
că martorul audiat ar putea fi considerat subiectiv, prin prisma faptului că a fost sancţionat
contravenţional cu aceeaşi ocazie, însă coroborând descrierea insuficientă a faptei
contravenţionale realizată de către agentul constatator cu împrejurarea că acesta a considerat că
petenta a pătruns fără drept la o adunare generală a asociaţiei de proprietari, deşi petenta avea
dreptul să participe la o adunare organizată de asociaţia din care face parte, depoziţia martorului
pare verosimilă.
Luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 34 din OG
nr. 2/2001, instanţa va admite plângerea contravenţională, va anula procesul verbal
contravenţional PA, nr. x/17.03.2015 şi va exonera petenta de plata amenzii în cuantum de 5.000
lei.
8. Întocmirea procesului verbal în lipsa reprezentantului legal al unei

societăţi. Condiţii
În speţă procesul verbal a fost întocmit în lipsa contravenientei, fiind menţionat în
cuprinsul procesului verbal martorul VM, astfel că art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001 a fost
întrutotul respectat. Persoana care conducea autovehiculul nu reprezenta societatea petentă,
sens în care că nu putea, în mod evident, formula obiecţiuni. Dreptul la apărare al petentei nu a
fost încălcat cu ocazia încheierii procesului verbal contravenţional, petenta valorificându-şi
dreptul la apărare prin intermediul prezentei plângeri contravenţionale.
contravenientului..

JUDECĂTORIA

30.07.2014, petenta C&I GI SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimatul ISCTR, anularea
procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria ISCTR nr. x/02.07.2014, iar în subsidiar
înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul şi exonerarea de la plata amenzii.
În motivarea în fapt, petenta a arătat următoarele:
Descrierea faptei contravenţionale este o menţiune obligatorie conform art. 180 alin. 1
din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 prevăzut in Anexa 1 a H.G. nr. 1391/2006,
ca si arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravitaţii faptei.
Autovehiculul înmatriculat sub nr. B-x-WLN, condus de GI, este proprietatea societăţii
petent si era parcat în parcarea Cora Pantelimon, neavând niciun călător înăuntru, aspect ce
rezultă din locul constatării pretinsei fapte. Agentul constatator nu l-a oprit în trafic pe şoferul
petentei ca sa poată constata că acesta efectuează transport de persoane pe traseul Fundulea -
Complex Cora Pantelimon.
Pe de alta parte agentul trebuia sa menţioneze clar care este locul constatării faptei prin
identificarea adresei poştale (denumire arteră şi număr poştal), menţiunea că locul constatării
faptei este pe DN3, km 2, localitatea Bucureşti, Complex Cora Pantelimon, nu este suficientă
pentru a îndeplini cerinţele exigente ale legii in aceasta privinţa.
In plus, aceasta locaţie creează evidente confuzii întrucât nu se poate stabili cu exactitate
« locul săvârşirii faptei », aspect care ţine de valabilitatea procesului-verbal.
Se poate observa din extrasul obţinut de pe portalul Complexului Cora Pantelimon ca
acesta se află în localitate, respectiv în Mun. Bucureşti, şos. Vergului nr. 20, sector 2 şi
nicidecum în afara oraşului pe DN3, km 2.
In procesul-verbal sancţionator fapta trebuie descrisă clar, fără echivoc şi deducţii,
împrejurările comiterii presupusei fapte contravenţionale, ca şi celelalte elemente legale
obligatorii, fiind esenţiale şi utile instanţei de judecată sub aspectul verificării legalităţii şi
temeiniciei procesului-verbal.
Conform art. 180 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 prevăzut in
Anexa 1 a H.G. nr. 1391/2006, în cazul în care constata încălcări ale normelor rutiere, agentul
constatator încheie un proces-verbal care va cuprinde în mod obligatoriu: data, ora şi locul unde
este încheiat; descrierea faptei contravenţionale, cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
săvârşită. De asemenea, potrivit art. 16 alin. 1 din OG. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, procesul verbal de constatare a contravenţiei vă cuprinde în mod obligatoriu:
data şi locul unde este încheiat; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi
locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea
gravităţii faptei.
Chiar dacă nu sunt cuprinse între cauzele de nulitate expres prevăzute la art. 17 din OG
nr. 2/2001, indicarea eronata a orei şi locului săvârşirii contravenţiei şi a orei şi locului întocmirii
procesului-verbal este de natura să vicieze procesul-verbal cu consecinţa anularii acestuia,

JUDECĂTORIA
deoarece instanţa de judecată nu are posibilitatea de a analiza temeinicia şi legalitatea sancţiunii

aplicate, câtă vreme nu se poate raporta la situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal atacat, fiind
evident eronată.
Faptul că procesul-verbal a fost întocmit din birou rezultă şi din forma procesului-verbal,
respectiv tehnoredactat la computer. Pentru întocmirea procesului-verbal la faţa locului exista
formulare tipizate speciale, autocopiante si înseriate, care pot fi folosite de agenţi pe teren.
Prezumţia de validitate a procesului-verbal nu este aplicabilă în speţa de faţă, iar
sancţiunea aplicabilă pentru grava încălcare a condiţiilor de formă este nulitatea absolută pentru
repararea imensului prejudiciu creat petentei.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001 a căror sancţiune atrage
nulitatea procesului verbal, dată fiind vătămarea gravă ce a fost produsă petentei, respectiv
aplicarea amenzii în cuantum de 9.000 lei.
Potrivit art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul nu se află de
faţă la întocmirea procesului verbal agentul constatator va face menţiunea despre aceasta
împrejurare, care trebuie să fie confirmata de cel puţin un martor.
Procesul-verbal a fost întocmit în biroul agentului şi nu la faţa locului cum era normal,
adică în prezenta conducătorului auto, reprezentantul societăţii în îndeplinirea sarcinilor specifice
de serviciu.
Întocmind în birou procesul-verbal, agentul constatator a privat petenta de dreptul la
apărare, adică dreptul de a formula obiecţiuni, presupusa fapta fiind comisă prin intermediul
şoferului petentei care cunoştea situaţia de fapt şi ar fi putut contesta acest abuz.
Refuzul de a consemna obiecţiunile sunt de natură a vicia procesul verbal cu consecinţa
anulării acestuia, având în vedere că potrivit art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001 instanţa verifică
înscrisul contestat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acestuia, verificare care nu este posibilă
dacă planează suspiciunea că agentul nu a fost corect şi că nu a consemnat fidel situaţia de fapt.
Pe de altă parte, pentru a demonstra abuzul în întocmirea din birou a actelor
sancţionatoare, petenta a arătat că agentul a consemnat ca procesul-verbal este întocmit in
prezenta unui martor, respectiv Vlad Marian, care se presupune că a fost prezent la momentul
întocmirii în lipsă a procesului-verbal, în schimb a fost prezent în biroul agentului.
Totodată, potrivit art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul nu se
află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre această
împrejurare, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor .
În primul rând, martorul trebuie să fie prezent la momentul săvârşiri faptei precum şi la
momentul întocmirii procesului-verbal. În al doilea rând, martorul trebuie să confirme că
reprezentantul nostru legal nu era de faţă la momentul întocmirii procesului verbal, astfel încât să
fie justificată neîndeplinirea obligaţiei legale a agentului, reglementată de art. 16 alin. 7 din O.G.
nr. 2/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, materia
contravenţională este subsumată acuzaţiei în materie penală, astfel cum a arătat Curtea

JUDECĂTORIA
Europeana de la Strasbourg în mai multe decizii de speţă. Curtea Constituţionala a României, în

Decizia nr. 81/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 14/1995, a subliniat că
deciziile de speţă pronunţate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului se impun instanţelor în
virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţia României şi au prioritate în temeiul art. 2 din acelaşi text.
Pentru a putea fi sancţionată o fapta contravenţională, se impun a fi îndeplinite doua
tipuri de cerinţe: intrinseci constând în încălcarea cu vinovăţie a unei norme de drept, faptă care
va atrage după sine o sancţiune prevăzută de lege, dar şi extrinseci, constând în constatarea
corespunzătoare a faptei respective de către o persoană abilitată în acest sens - agentul
constatator.
În plus, agentului constatator îi incumbă obligaţia de a respecta o serie de forme expres
prevăzute de O.G. nr. 2/2001, ce au menirea de a proba dincolo de orice îndoiala existenţa faptei,
vinovăţia contravenientului şi legalitatea actului realizat in acest sens.
În concluzie, în primul rând, sarcina probei este răsturnata în materie contravenţională,
aceasta revenind agentului constatator.
Petenta nu se face vinovată de săvârşirea faptei reţinute şi sancţionate prin procesul
verbal ce face obiectul prezentei plângeri, aceasta nu efectua la momentul controlului niciun
traseu, întrucât autovehiculul era parcat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 195/2002 şi OUG nr. 2/2001,
iar în probaţiune a solicitat proba testimonială şi proba cu înscrisuri, depunând totodată copii
certificate de pe înscrisurile pe care şi-a întemeiat cererea.
Intimatul, în data de 27.11.2014, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
plângerea contravenţională ca nefondată şi menţinea procesului verbal contestat ca temeinic şi
legal întocmit.
În motivarea cererii în fapt, intimatul a învederat următoarele:
Cu ocazia controlului efectuat in trafic împreuna cu ofiţeri de politie din cadrul politiei
Sectorului 2 - Serviciul de Investigare a Fraudelor, in data de 02.07.2014 ora 07:25 pe DN 3,
km.2, localitatea Bucureşti, Complex Cora Pantelimon, a fost oprit si verificat autovehiculul cu
nr. de înmatriculare B-x-WLN, utilizat de către C&I GI SRL in baza copiei conforme nr. x a
licenţei de transport, condus de conducătorul auto dl. Ghindar Ion in timp ce efectua transport
rutier contra cost de persoane prin servicii regulate in trafic naţional.
La momentul controlului, in urma verificărilor efectuate, s-au constatat următoarele:
efectuarea transportului rutier sau a activităţilor conexe transportului rutier fără a deţine licenţa
de transport, licenţa comunitară, certificat de transport în cont propriu, licenţa pentru activităţi
conexe transportului rutier, licenţa de traseu, autorizaţiei de transport internaţional si /sau
documentul de transport specific tipului de transport efectuat ori transportul rutier contra cost de
persoane prin servicii regulate efectuate in alte zile si la alte ore decât cele înscrise in graficul de
circulaţie după caz .astfel: operatorul de transport rutier C&I GI SRL a efectuat transportul rutier
contra cost de persoane prin servicii regulate pe traseul Fundulea - Complex Cora Pantelimon

JUDECĂTORIA
fără a deţine licenţă de traseu conform declaraţiei conducătorului auto GI, din data de
02.07.2014.
A fost întocmită Nota nr. x in doua exemplare , din care un exemplar a fost înmânat
conducătorului auto sub semnătura.
Fapta prezintă elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 3, pct.1, din
H.G.69/2012 cu modificări si completările ulterioare.
Procesul verbal a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art.16, art.17, art.19 din
OG.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cuprinzând toate menţiunile prevăzute de
art.17 din acest act normativ, menţiuni a căror lipsă atrage sancţiunea nulităţii actului constatator.
Situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage nulitatea actului întocmit de
agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul
art. 17 din OG nr. 2/2001, respectiv lipsa menţiunilor privind numele, prenumele si calitatea
agentului constatator, numele si prenumele contravenientului, iar in cazul persoanei juridice lipsa
denumirii si a sediului acesteia, a faptei săvârşite si a datei comiterii acesteia sau a semnăturii
agentului constatator atrage nulitatea procesului verbal.
Nerespectarea dispoziţiilor art.16, alin. 7 din OG.2/2001 atrage nulitatea relativă a
procesului verbal, ceea ce presupune că petenta trebuie să sufere o vătămare ce nu ar putea fi
înlăturată decât prin anularea procesului verbal.
În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului
verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, procesul
verbal de contravenţie a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale.
Întocmirea procesului verbal în lipsa reprezentantului contravenţiei şi neconsemnarea
obiecțiunilor nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 17 din OG nr.
2/2001. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul de a face obiecțiuni este sancţionată cu
nulitate relativă. Însă vătămarea produsă petentului a fost înlăturata prin posibilitatea exercitată,
în concret, de a formula plângere conform dispoziţiilor legale şi de a-şi valorifica toate
obiecțiunile în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia procesului verbal în faţa instanţei de
judecată.
Art. 19 alin. 3 din OG nr. 2/2001 prevede că, în cazul în care contravenientul nu este de
faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste
împrejurări. În speţă, agentul constatator a făcut în mod corect menţiunea „reprezentantul legal,
nefiind de faţă la momentul întocmirii procesului verbal, nu a putut formula obiecțiuni",
menţiune care respecta prevederile OG nr. 2/2001, deoarece şoferul nu avea calitatea de
împuternicit al SC C&I GI SRL, neprezentând niciun document în acest sens.
Procesul verbal de contravenţie, fiind un act administrativ şi întocmit de autorităţile
competente, se bucura de prezumţia simpla de adevăr şi legalitate. În schimb, petenta nu a făcut
dovada afirmaţiilor făcute şi nici a unei vătămări în legătura cu pretinsele încălcări ale
dispoziţiilor legale.

JUDECĂTORIA
În ceea ce priveşte temeinicia, procesul verbal de contravenţie se bucură de o prezumţie

simplă de temeinicie, relativitatea acesteia permiţând răsturnarea sa prin administrarea unor
probe concludente.
Licenţa de traseu reprezintă documentul de transport pe baza căruia se poate efectua
transportul rutier naţional contra cost de persoane prin servicii regulate. Prin grafic de circulaţie
se înţelege documentul care conţine denumirea traseului, capetele de traseu, autogările, staţiile
publice aflate pe traseu, distanţele dintre acestea, orele de plecare/sosire din capetele de traseu şi
din staţiile publice/autogările aflate pe traseu, zilele în care se efectuează serviciul regulat şi
serviciul regulat special, după caz;
Transportul rutier contra cost de persoane se efectuează de către operatorii de transport
rutier numai cu autobuze la bordul cărora se află, pe toată durata transportului, o copie conformă
a licenţei comunitare, precum şi licenţa de traseu însoţită de graficul de circulaţie sau
documentul de transport corespunzător serviciilor ocazionale, după caz si se poate realiza prin:
servicii regulate; servicii regulate speciale; sau servicii ocazionale.
Susţinerile petentei nu o pot exonera de la aplicarea sancţiunii contravenţionale deoarece
aceasta efectua transportul rutier de persoane contra cost, pe traseul Bucureşti Complex Cora
Pantelimon - Fundulea, fără a deţine licenţa de traseu şi grafic de circulaţie.
Documentele de care se prevalează petenta, respectiv copia conformă nr. x, nu o
exonerează de la aplicarea sancţiunii, deoarece pe traseul Bucureşti – Fundulea ar fi trebuit să
deţină licenţă de traseu ce trebuia însoţită de graficul de circulaţie aferent, acest document
conferindu-i dreptul de a efectua transport de persoane pe traseul respectiv.
Verificările din data de 02.07.2014 au fost efectuate de către reprezentanţii ISCTR
împreuna cu lucrători de politie din cadrul Serviciului de Investigare a Fraudelor - Politia Sector
2, iar conducătorul auto GI, în urma controlului, a susţinut o declaraţie prin care recunoaşte
faptul ca circula pe ruta Bucureşti - Fundulea.
În drept, intimatul a invocat prevederile art. 205 şi urm. C.proc.civ., precum şi dispoziţiile
invocate în cuprinsul întâmpinării.
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria ISCTR, nr. x/02.07.2014, petenta a
fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 9.000 lei, întrucât în ziua de
02.07.2014, ora 7.25, în Bucureşti, complex Cora Pantelimon, aceasta a efectuat transportul
rutier contra cost de persoane prin servicii regulate pe traseul Fundulea - Complex Cora
Pantelimon fără a deţine licenţă de traseu, conform declaraţiei conducătorului auto Ghindar Ion.
art. 3 pct. 1 şi art. 6 alin. 1 din HG nr. 69/2012.
În acest sens, potrivit 3 pct. 1 şi art. 6 alin. 1 din HG nr. 69/2012, constituie contravenţie
şi se sancţionează cu amendă de la 9.000 la 12.000 lei, efectuarea transportului rutier sau a
activităţilor conexe transportului rutier fără a deţine licenţă de transport, licenţă comunitară,

JUDECĂTORIA
certificat de transport în cont propriu, licenţă pentru activităţi conexe transportului rutier, licenţă
de traseu, autorizaţie de transport internaţional şi/sau documentul de transport specific tipului de
transport efectuat ori transportul rutier contra cost de persoane prin servicii regulate efectuat în
alte zile şi la alte ore decât cele înscrise în graficul de circulaţie, după caz
constatator.
De asemenea, că potrivit art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 procesul-verbal de constatare a
Or, procesul verbal contravenţional respectă cerinţele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr.
2/2001, descrierea faptei contravenţionale fiind realizată într-o manieră corespunzătoare, inclusiv
sub aspectul locului comiterii faptei contravenţionale, Bucureşti, magazinul Cora Pantelimon.
Potrivit art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină
de agentul constatator şi de contravenient, iar în cazul în care contravenientul nu se află de faţă,
refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări,
care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde şi
datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia.
Or, în speţă procesul verbal a fost întocmit în lipsa contravenientei, fiind menţionat în
cuprinsul procesului verbal martorul VM, astfel că art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001 a fost
întrutotul respectat. Persoana care conducea autovehiculul nu reprezenta societatea petentă, sens
în care că nu putea, în mod evident, formula obiecţiuni. Dreptul la apărare al petentei nu a fost
încălcat cu ocazia încheierii procesului verbal contravenţional, petenta valorificându-şi dreptul la
apărare prin intermediul prezentei plângeri contravenţionale.

JUDECĂTORIA

contravenientului. În acelaşi timp, este irelevant din punct de vedere juridic dacă procesul verbal
contravenţional a fost întocmit la locul comiterii faptei contravenţionale sau în alt loc, de vreme
ce acesta respectă cerinţele impuse de art. 16 alin. 1 şi 6 din OG nr. 2/2001.
Toate aceste considerente reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reţinute
criticile petentei, astfel că procesul verbal contravenţional a fost întocmit în mod legal.
avute în vedere trei criterii, respectiv: a) caracterizarea faptei în dreptul naţional; b) natura faptei;

JUDECĂTORIA
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislaţiile naţionale
referitoare la dezincriminarea unor infracţiuni mai puţin grave în "interesul individului". CEDO a
avut în vedere faptul ca sancţiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se
adresează tuturor cetăţenilor în vederea realizării scopului preventiv şi represiv al sancţiunii, ceea
ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiţii, distincţia realizată de statele europene între crime, delicte şi
contravenţii nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenţie, toate având caracter penal. Tocmai
de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil,
inclusiv prezumţia de nevinovăţie, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanţa reţine că potrivit jurisprudenţei CEDO în materie penală,
jurisprudenţă care este obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 20 alin. 2 din
Constituţia României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 şi 3 ale art.
6 din Convenţie. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie şi implică, printre altele,
ca în exercitarea funcţiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că
acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparţine acuzării şi dubiul profită celui acuzat.
Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzaţiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de
a-şi pregăti şi prezenta apărarea în cunoştinţă de cauză, şi de a-i oferi probe suficiente pentru a
susţine un verdict de vinovăţie.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenţie obligă printre
altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligaţia de a informa acuzatul,
în cel mai scurt timp, despre natura şi cauza acuzaţiei ce îi este adusă, în obligaţia de a-i acorda
timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea şi de a-i garanta dreptul de a se apăra, el
însuşi sau cu asistenţa unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării
sau să obţină interogarea acestora, dar şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existenţa în această
materie a unui echilibru între acuzare şi apărare dar şi ca audierea martorilor să aibă în general
un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza Anghel împotriva României, CEDO a precizat că nu este
interzis sistemelor interne să prevadă şi să opereze cu ajutorul prezumţiilor, însă în materie
penală statele sunt obligate să nu depăşească o limită proporţională şi rezonabilă a modalităţii în
care funcţionează respectiva prezumţie raportată la gravitatea sancţiunii la care este expus
acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuţiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă
aplicarea prezumţiei de nevinovăţie a petentului şi nu trebuie să pornească de la ideea
preconcepută că acesta a săvârşit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei,
orice îndoială trebuind să profite contestatorului.

JUDECĂTORIA
acestei prezumţii, incumbă petentei.
Or, din ansamblul probator administrat în cauză reiese fără urmă de îndoială că petenta se
face vinovată de comiterea contravenţiei. Astfel, martorul GI, care lucra pentru şi sub autoritatea
petentei la momentul comiterii faptei contravenţionale, fiind şoferul autovehiculului cu nr. de
înmatriculare B-x-WLN, a precizat că îşi desfăşura activitatea pe traseul Bucureşti (Cora
Pantelimon) – Fundulea, traseu pentru care petenta nu avea licenţă (f. 75). În mod subsecvent,
apărările petentei sunt lipsite de suport probator, ba chiar contrazise de declaraţia martorului GI.
Sub aspectul sancţiunii aplicate petentei, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 34
sancţiunea ce a fost aplicată este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite,
avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a
acesteia, scopul urmărit – eludarea dispoziţiilor legale, urmarea produsă – crearea unei stări de
pericol pentru corecta desfăşurare a activităţii de transport persoane, precum şi circumstanţele
personale ale contravenientului – multiple fapte contravenţionale asemănătoare.
2/2001, instanţa va respinge plângerea contravenţională formulată de petentă, ca neîntemeiată.
9. Locul unde este încheiat procesul verbal contravenţional.

Nemenţionarea etajului la care se află sediul contravenientei şi nici

JUDECĂTORIA
a numărul de înmatriculare în registrul comerţului. Inexistența unei

vătămări
Cu privire la data şi locul unde a fost încheiat procesul verbal contravenţional s-a
menţionat Bucureşti, sectorul 2, aceste elemente fiind suficiente pentru a întruni exigenţele
impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, nefiind imperios necesară precizarea cu exactitate
(stradă, nr., imobil, etc.) a locului unde a fost încheiat procesul verbal. Totodată, motivul că nu
s-a menţionat denumirea completă a străzii, fiind trecut str. Plt. Marin Pazon în loc de Plt. Maj.
Marin Pazon este vădit neîntemeiat, fiind irelevant faptul că nu s-a trecut şi menţiunea „Maj.”
De altfel, petenta nu a probat existenţa vreunei vătămări pentru faptul că nu s-a menţionat şi
„Maj.”
Faptul că nu s-a menţionat la ce etaj se află sediul firmei, respectiv nu s-a menţionat
numărul de înregistrare la Registrul Comerţului sunt motive de nulitate condiţionate de existenţa
unei vătămări, iar petenta nu a fost în măsură să probeze că i s-a produs vreo vătămare.

29.12.2014, petenta AM SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, anularea
procesului verbal de contravenţie seria PA nr. x/11.12.2014, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii
amenzii contravenţionale cu cea a avertismentului.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că a fost sancţionată motivat de faptul că nu au
fost menţionate în borderoul de achiziţii aproximativ 500 kg de deşeuri neferoase.
În esenţă, petenta a invocat următoarele: nu a fost menţionat în procesul verbal locul unde
a fost încheiat procesul verbal; nu s-a menţionat denumirea completă a străzii, fiind trecut str.
Plt. Marin Pazon în loc de Plt. Maj. Marin Pazon; nu s-a menţionat la ce etaj se află sediul firmei,
iar firma are sediul în sector 3 şi nu în sector 2; nu s-a menţionat numărul de înregistrare la
Registrul Comerţului; agentul constatator nu a permis reprezentantului societăţii să formuleze
obiecţiuni, iar menţiunile inserate la rubrica „Menţiuni” au fost efectuate de agentul constatator;
nu au fost menţionate împrejurările care pot servi la aprecierea gravităţii faptei, în sensul că
borderoul de achiziţii nu a putut fi completat din cauza faptului că persoanele de etnie romă care
au adus deşeurile neferoase nu aveau asupra lor acte de identitate şi aceştia au adus ameninţări
lucrătorului pentru a le da banii pe acele deşeuri; nu a mai fost sancţionată contravenţional pentru
asemenea fapte, se află într-o situaţie financiară critică şi nu va putea plăti amenda, astfel că va
intra în faliment.
În drept, petenta a invocat OG nr. 2/2001, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri,
depunând totodată o serie de înscrisuri.

JUDECĂTORIA

solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată.
În esenţă, intimata a învederat că din analiza procesul verbal atacat rezultă că acesta
îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, cât şi cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din
acelaşi act normativ.
În final, a menţionat intimata că procesul verbal contravenţional a fost întocmit în mod
temeinic, acesta bucurându-se de prezumţia de veridicitate şi temeinicie, proba contrară revenind
petentei.
În fapt, prin procesul verbal de contravenţie seria PA nr. x/11.12.2014, petenta a fost
sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 10.000 lei, întrucât în ziua de 09.12.2014,
s-a constatat că nu a întocmit borderou de achiziţii de deşeuri metalice pentru cantitatea de
aproximativ 500 kg de fier colectat la punctul de lucru din Şos. Fundeni nr. 278, sector 2 şi nici
alt document de identificare a vânzătorului.
1 alin. 2 lit. d şi art. 1 alin. 3³ din OUG nr. 31/2011.
În acest sens, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d şi art. 1 alin. 3³ din OUG nr. 31/2011,
nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (12) lit. b (operatorii economici autorizaţi din punctul
de vedere al protecţiei mediului pentru colectarea/valorificarea deşeurilor trebuie să completeze,
cu respectarea legislaţiei în materia protecţiei persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, un borderou de achiziţie de deşeuri metalice
feroase şi neferoase şi a aliajelor acestora, conform anexei care face parte integrantă din prezenta
ordonanţă de urgenţă, care va cuprinde: datele de identificare ale operatorului economic:
denumirea, forma juridică, adresa sediului social/punctului de lucru, numărul din registrul
comerţului, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul şi data emiterii
autorizaţiei de mediu; datele de identificare ale persoanei fizice: numele, prenumele, seria şi
numărul actului de identitate, codul numeric personal şi domiciliul; codul deşeurilor, în
conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 856/2002, cu completările ulterioare; cantitatea de
deşeuri metalice feroase şi neferoase şi aliaje ale acestora predată; valoarea de cumpărare a
acestora; contul bancar al vânzătorului în care va fi efectuată plata; numărul chitanţei de plată, în
cazul plăţii cu numerar; declaraţia pe propria răspundere a deţinătorului de deşeuri - persoană
fizică că deşeurile pe care intenţionează să le vândă provin din gospodăria proprie.) constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 30.000 lei
fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentei, care nu a formulat obiecţiuni.

JUDECĂTORIA

constatator.
În acelaşi sens, art. 16 alin. 6 din OG nr. 2/2001 prevede că, în situaţia în care
contravenientul este persoană juridică, în procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la
denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia,
precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
Conform art. 174 alin. 1 C.proc.civ., nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau
parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de
formă. Nulitatea poate fi condiţionată sau necondiţionată de existenţa unei vătămări, regula fiind
aceea că nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări, în timp ce nulitatea
necondiţionată de existenţa unei vătămări reprezintă excepţia, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare. Că aceasta este voinţa legiuitorului rezultă şi din faptul că a prevăzut care
sunt cazurile de nulitate necondiţionată prin art. 176 C.proc.civ.
Instanţa reţine că pentru a interveni nulitatea (condiţionată) a actelor de procedură,
respectiv a procesului verbal de contravenţie în discuţie, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ,
conform art. 175 C.proc.civ., următoarele condiţii: să existe un act de procedură care a fost
întocmit cu nerespectarea cerinţei legale; actul de procedură să fi produs părţii o vătămare (în
cazul nulităţilor exprese vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada
contrară); vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Or, motivele invocate de către petentă privind faptul că nu a fost menţionat în procesul
verbal locul unde a fost încheiat procesul verbal; nu s-a menţionat denumirea completă a străzii,
fiind trecut str. Plt. Marin Pazon în loc de Plt. Maj. Marin Pazon; nu s-a menţionat la ce etaj se
află sediul firmei, iar firma are sediul în sector 3 şi nu în sector 2; nu s-a menţionat numărul de

JUDECĂTORIA
înregistrare la Registrul Comerţului sunt neîntemeiate şi nu sunt de natură a atrage nulitatea

procesului verbal contravenţional.
În primul rând, cu privire la data şi locul unde a fost încheiat procesul verbal
contravenţional s-a menţionat Bucureşti, sectorul 2, aceste elemente fiind suficiente pentru a
întruni exigenţele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, nefiind imperios necesară
precizarea cu exactitate (stradă, nr., imobil, etc.) a locului unde a fost încheiat procesul verbal.
Totodată, motivul că nu s-a menţionat denumirea completă a străzii, fiind trecut str. Plt. Marin
Pazon în loc de Plt. Maj. Marin Pazon este vădit neîntemeiat, fiind irelevant faptul că nu s-a
trecut şi menţiunea „Maj.” De altfel, petenta nu a probat existenţa vreunei vătămări pentru faptul
că nu s-a menţionat şi „Maj.” În procesul verbal contravenţional.
Faptul că nu s-a menţionat la ce etaj se află sediul firmei, respectiv nu s-a menţionat
numărul de înregistrare la Registrul Comerţului sunt motive de nulitate condiţionate de existenţa
unei vătămări, iar petenta nu a fost în măsură să probeze că i s-a produs vreo vătămare. Câtă
vreme petenta a fost identificată în mod corespunzător, prin denumire, sediu (a fost menţionat în
procesul verbal sectorul 3 iar nu sectorul 2 cum eronat a susţinut petenta) şi punct de lucru, este
lipsit de consecinţe juridice faptul că nu s-a menţionat şi numărul de înregistrare în registrul
comerţului, petentei neproducându-i-se nicio vătămare.
Totodată, neîntemeiat este şi motivul privind nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. 7 din
OG nr. 2/2001, dat fiind faptul că petentul a semnat procesul verbal contravenţional fără
obiecţiuni. De altfel, chiar dacă petentul ar fi avut obiecţiuni iar agentul constatator nu le-ar fi
menţionat, ceea ce nu s-a probat, această împrejurare nu a produs petentei nicio vătămare,
aceasta valorificându-şi dreptul de a formula obiecţiuni prin intermediul plângerii pe care a
formulat-o.
De asemenea, instanţa constată că procesul verbal atacat prin prezenta întruneşte
exigenţele impuse de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, agentul constatator efectuând o descriere
suficientă şi detaliată a faptei contravenţionale reţinute în sarcina petentei.
Concluzionând, instanţa constată că procesul verbal în discuţie a fost întocmit în mod
legal.
Astfel, susţinerea petentei privind împrejurarea că borderoul de achiziţii nu a putut fi
completat din cauza faptului că persoanele de etnie romă care au adus deşeurile neferoase nu
aveau asupra lor acte de identitate şi aceştia au adus ameninţări lucrătorului pentru a le da banii
pe acele deşeuri este atât lipsită de suport probator, cât şi lipsită de relevanţă juridică.
Petenta avea obligaţia legală de a întocmi borderou de achiziţie pentru deşeurile feroase,
iar dacă întâmpina dificultăţi sub acest aspect trebuia să refuze achiziţionarea deşeurilor, putând
apela, totodată, la forţa coercitivă a statului în caz de nevoie, ceea ce însă nu s-a întâmplat. De
asemenea, faţă de gravitatea faptei instanţa constată că nu se impune înlocuirea sancţiunii

JUDECĂTORIA
aplicate, fiind irelevant sub acest aspect faptul că petenta nu ar avea resursele necesare pentru
plata amenzii.
sancţiunea ce a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 10.000 lei (minimul prevăzut de lege),
este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia –
contravenţie de însemnătate ridicată, scopul urmărit – eludarea dispoziţiilor legale, urmarea
produsă – crearea unei pagube bugetului de stat şi imposibilitatea de identificare a persoanelor
care au vândut deşeurile feroase care puteau proveni din fapte ilicite, precum şi circumstanţele
personale ale contravenientului.
10.Protecţia consumatorului. Înlocuire produs şi nu reparare. Proces-

verbal contravenţional neîntemeiat
Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 449/2003 prevede că, în cazul lipsei conformităţii,
consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului în primul rând repararea produsului sau are
dreptul de a solicita înlocuirea produsului, în fiecare caz fără plată, cu excepţia situaţiei în care
măsura este imposibilă sau disproporţionată.
Conform raportului de service nr. x/20.05.2015, eliberat de R SRL – unitate service
autorizată de VR SA, produsul a fost înlocuit cu o unitate service având seria IMEI x.
Aşadar, din raţiuni tehnice produsul nu a putut fi reparat, ci a fost înlocuit cu un alt
produs. În mod subsecvent, art. 11 alin. 5 din Legea nr. 449/2003, potrivit căruia în cazul
reparării produsului, în acesta vor fi montate numai piese noi, nu este incident în speţă, nefiind
vorba despre reparare, ci despre înlocuire.

12.06.2015, petenta VR SA a solicitat, în contradictoriu cu intimatul CRPC, anularea procesului
verbal contravenţional seria ANPC, nr. x/27.05.2015 şi exonerarea de la plata amenzii.
În motivarea în fapt a plângerii, petenta a arătat, în esenţă, următoarele:
În data de 17.09.2013, numita CFM a achiziţionat un telefon marca Iphone 4, având
codul de identificare IMEI x, iar la data de 17.04.2015, telefonul a fost predat în magazinul V din

JUDECĂTORIA
Bucureşti – Calea Moşilor, Sector 2 - pentru a fi expediat în service (pentru constatare tehnică a
defectului reclamat de clientă și reparare sau înlocuire).
La data de 07.05.2015, CFM a trimis o petiție către ANPC--CPCMB Bucureşti prin care
reclama faptul că i-a fost înlocuit telefonul proprietate personală cu un alt telefon şi, prin urmare,
refuză primirea acestui telefon care nu îi aparţine, iar în data de 27.05.2015, comisarii ANPC-
CPCMB Bucureşti au aplicat două sancţiuni contravenţionale: avertisment în baza art. 8 alin. 6
din OUG 34/2014 raportat la art. 5 alin. (2) lit. a) din OG 2/2001; amendă în valoare de 5.000 lei
în baza art. 11 alin (5) raportat la art. 23 alin (1) lit. a din Legea 449/2003.
În primul rând, din cele consemnate de agentul constatator la rubrica “descrierea faptei”
din procesul verbal rezultă că subscrisa a fost sancţionată deoarece a înlocuit produsul petentei,
marca Iphone 4, cu o unitate de service având IMEI x („conform raportului de service nr. 247 din
20.05.2015, eliberat de RB SRL, unitate service autorizată de VR SA, produsul a fost înlocuit cu
o unitate service având IMEI x”). Astfel, agentul constatator a arătat faptul că subscrisa a
încălcat dispoziţiile art. 11 alin (5) din Legea 449/2003 care prevăd faptul că „în cazul reparării
produselor în acestea vor fi montate numai piese noi”.
Or, dispoziţiile invocate în procesul verbal, în vederea aplicării sancţiunii
contravenţionale cu amendă, vizează situaţiile în care vânzătorul aduce la conformitate produsul
prin repararea şi nu prin înlocuirea acestuia. Potrivit dispoziţiilor Legii 449/2003, consumatorul
are dreptul de a solicita vânzătorului să i se aducă produsul la conformitate, fără plată, apelând la
următoarele modalităţi: prin reparare, înlocuire, reducerea corespunzătoare a preţului ori prin
rezoluţiunea contractului privind acel produs.
De asemenea, legislația în vigoare prevede răspunderea vânzătorului de garantare a
telefonului marca Iphone 4 pentru orice lipsă de conformitate apărută într-un termen de 2 ani de
la livrarea produsului (art. 16 din Legea 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile
asociate acestora prevede: ”Răspunderea vânzătorului, conform prevederilor art. 9 - 14, este
angajată dacă lipsa de conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea
produsului.”).
Astfel, în urma verificărilor efectuate de compania R SRL care asigură asistența service
pentru telefoanele marca Iphone, s-a dispus de către unitatea service măsura înlocuirii
telefonului, deoarece măsura de reparare nu era posibilă. Clienta FMC a fost informată prin apel
telefonic şi SMS că telefonul va fi înlocuit (nu reparat) şi că îl poate ridica din magazinul
Vodafone.
Prin urmare, atât investigațiile efectuate, cât și rezoluția finală aparține tehnicienilor
autorizați din punct de vedere legal. Mai mult, subscrisa și-a îndeplinit în mod corect obligația de
garanție a produsului vândut, prin înlocuirea acestuia cu un echipament din aceeaşi categorie,
având aceleaşi caracteristici.
În drept, petenta a invocat OG nr. 2/2001 şi Legea nr. 449/2003, iar în probaţiune a
solicitat înscrisuri.
Plângerea contravenţională a fost timbrată cu suma de 20 lei, conform OUG nr. 80/2013.

JUDECĂTORIA
Intimatul, în data de 21.07.2015, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

plângerii contravenţionale.
În esenţă, petentul a susţinut următoarele:
Urmare a reclamaţiei înregistrate la C.P.C.M.B. sub nr. 7998/07.05.2015, efectuată de
doamna FMC, s-a efectuat un control în urma căruia s-au constatat aceasta a cumpărat telefonul
marca Apple model Iphone 4 având seria IMEI x în data de 17.09.2013, iar produsul a fost
reclamat la magazinul V din Calea Moşilor, sector 2, Bucureşti, deoarece prezenta deficienţe de
funcţionare. Conform raportului de service nr. 247/20.05.2015, eliberat de RSRL – unitate
service autorizată de VR S.A., produsul a fost înlocuit cu o unitate service având seria IMEI x.
Conform procedurilor stabilite de producător, produsul Apple care înlocuieşte pe cel defect este
„compus din piese noi şi/sau piese utilizate de service echivalente cu unele noi în ceea ce priveşte
performanţa şi fiabilitatea”, dar art. 11 alin. (5) din Legea nr. 449/2003 prevede că, în cazul
reparării produsului, în acesta vor fi montate numai piese noi.
Din procesul - verbal de constatare a contravențiilor rezultă descrierea faptei, data, ora şi
locul în care au fost săvârşite contravenţiile, precum şi împrejurările avute în vedere la aprecierea
faptei ca fiind de natură contravenţională, astfel cum prevede art. 16 şi art.17 din O.G. nr. 2/2001,
acesta fiind încheiat conform prevederilor O.G. nr. 2/2001.
Faptele contravenţionale reţinute în sarcina petentei sunt rezultatul constatărilor faptice de
la ora şi data controlului şi evaluărilor constatărilor scriptice din documentele analizate, ale
agenţilor constatatori ai CPCMB, faptele săvârşite atrăgând sancţiunea contravenţională.
Procesul verbal face dovada deplină cu privire la situaţia de fapt reţinută în cuprinsul său,
bucurându-se de prezumţia de legalitate şi veridicitate, până la proba contrarie, probă pe care
contestatoarea nu a făcut-o.
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria ANPC, nr. x/27.05.2015, petenta a fost
sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 5.000 lei, întrucât în urma controlului
efectuat s-a constatat că numita FMC a cumpărat telefonul marca Apple model Iphone 4 având
seria IMEI x în data de 17.09.2013, iar produsul a fost reclamat la magazinul V din Calea
Moşilor, sector 2, Bucureşti, deoarece prezenta deficienţe de funcţionare; conform raportului de
service nr. x/20.05.2015, eliberat de RSRL – unitate service autorizată de VR S.A., produsul a
fost înlocuit cu o unitate service având seria IMEI x; conform procedurilor stabilite de
producător, produsul Apple care înlocuieşte pe cel defect este compus din piese noi şi/sau piese
utilizate de service echivalente cu unele noi în ceea ce priveşte performanţa şi fiabilitatea, dar art.
11 alin. 5 din Legea nr. 449/2003 prevede că în cazul reparării produsului în acesta vor fi
montate numai piese noi.
11 şi art. 23 alin. 1 lit. b din Legea nr. 449/2003.
În acest sens, art. 11 din Legea nr. 449/2003 are următorul conţinut:

JUDECĂTORIA
(1) În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului în

primul rând repararea produsului sau are dreptul de a solicita înlocuirea produsului, în fiecare caz
fără plată, cu excepţia situaţiei în care măsura este imposibilă sau disproporţionată.
(2) O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată, dacă ea impune
vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, luându-
se în considerare:
a) valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate;
b) importanţa lipsei de conformitate;
c) dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un inconvenient semnificativ
pentru consumator.
(3) O măsură reparatorie va fi considerată ca imposibilă dacă vânzătorul nu poate asigura
produse identice pentru înlocuire sau piese de schimb pentru reparare, inclusiv ca urmare a lipsei
utilajelor sau a tehnologiei aferente.
(4) Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul unei perioade
rezonabile de timp, stabilită de comun acord, în scris, între vânzător şi consumator, şi fără niciun
inconvenient semnificativ pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi
scopul pentru care acesta a solicitat produsele. Perioada de timp stabilită nu poate depăşi 15 zile
calendaristice de la data la care cumpărătorul a adus la cunoştinţă vânzătorului lipsa de
conformitate a produsului.
(5) În cazul reparării produsului, în acesta vor fi montate numai piese noi.
De asemenea art. 23 alin. 1 lit. b din Legea nr. 449/2003 dispune că nerespectarea
prevederilor art. 9, 11 şi 19, cu amendă de la 5.000 lei la 25.000 lei
constatator.
De asemenea, procesul verbal contravenţional întruneşte exigenţele impuse de art. 16 din
OG nr. 2/2001.
temeinic.
În acest sens, art. 11 alin. 1 din Legea nr. 449/2003 prevede că, în cazul lipsei
conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului în primul rând repararea

JUDECĂTORIA
produsului sau are dreptul de a solicita înlocuirea produsului, în fiecare caz fără plată, cu excepţia
situaţiei în care măsura este imposibilă sau disproporţionată.
Conform raportului de service nr. 247/20.05.2015, eliberat de Regenersis SRL – unitate
service autorizată de Vodafone România SA, produsul a fost înlocuit cu o unitate service având
seria IMEI 013901001394596.
Aşadar, din raţiuni tehnice produsul nu a putut fi reparat, ci a fost înlocuit cu un alt
produs. În mod subsecvent, art. 11 alin. 5 din Legea nr. 449/2003, potrivit căruia în cazul
reparării produsului, în acesta vor fi montate numai piese noi, nu este incident în speţă, nefiind
vorba despre reparare, ci despre înlocuire.
Date fiind cele expuse mai sus, câtă vreme ansamblul probatoriu administrat în cauză nu
sprijină cele consemnate în procesul verbal de contravenţie contestat, fiind făcută dovada contrară
celor reţinute prin procesul verbal, conform art. 249 C.proc.civ., văzând şi dispoziţiile art. 1 teza a
II-a din OG nr. 2/2001, instanţa reţine că petenta a fost sancţionată pentru o contravenţie pe care
nu a săvârşit-o.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa, în temeiul art. 34 din
OG nr. 2/2001, va admite plângerea contravenţională şi va anula, în parte, procesul verbal
contravenţional seria ANPC, nr. x/27.05.2015 în ceea ce priveşte contravenţia prevăzută şi
pedepsită de art. 11 alin. 5 şi art. 23 alin. 1 lit. b din Legea nr. 449/2003.
În mod subsecvent, va exonera petenta de plata amenzii în cuantum de 5.000 lei şi va
înlătura măsura dispusă cu privire la contravenţia în discuţie.
11.Înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului. Criterii

Sancţiunea principală ce i-a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 950 lei (orientată
în mod evident aproape de maximul de 1.000 lei), nu este proporţională cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta –
petentul avea lista cu tarifele practicate şi ecusonul cu fotografia şi numele său, dar acestea nu
erau la un loc uşor vizibil, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, scopul urmărit – nu se
poate reţine intenţia de a eluda dispoziţiile legale câtă vreme tariful practicat este menţionat
inclusiv pe portierele autoturismului, urmarea produsă – o minimă atingere a valorilor sociale
ocrotite, precum şi circumstanţele personale ale contravenientului – nu a fost dovedit că petentul
are antecedente contravenţionale în acelaşi domeniu.

29.05.2015, petentul PP a solicitat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, anularea procesului

JUDECĂTORIA
verbal contravenţional seria PBX, nr. x/17.05.2015 şi exonerarea de la plata amenzii, iar în
subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat, în esenţă, următoarele:
În ziua de 17.05.2015, ora 03.35, circula cu autoturismul cu nr. de înmatriculare B-x-
LXH, marca Skoda Superb, destinat desfăşurării activităţii de taxi, şi a fost oprit de către un agent
constatator în vederea efectuării unui control.
A comunicat agentului că nu desfăşura activitate taxi şi nu avea niciun client, dar a fost
sancţionat motivat de faptul că lista de tarife şi ecusonul cu fotografia şi numele nu erau afişate la
loc vizibil.
În drept, petentul a invocat OG nr. 2/2001, Legea nr. 38/2003 şi OUG 195/2002, iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri şi interogatoriul agentului constatator.
Plângerea a fost timbrată cu suma de 20 lei, conform OUG nr. 80/2013.
plângerii contravenţionale.
În esenţă, intimata a precizat că procesul verbal contravenţional a fost întocmit cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă impuse de OG nr. 2/2001, iar procesul verbal face
dovada deplină a situaţiei de fapt şi de drept până la proba contrară.
În drept, intimatul a invocat dispoziţiile art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001, respectiv art. 35
alin. 2 din Legea nr. 38/2003
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria PBX, nr. x/17.05.2015, petentul a fost
sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 950 lei, întrucât în ziua de 17.05.2015, ora
03.030, acesta a condus auto cu nr. de înmatriculare B-x-LXH, în regim taxi, fără a avea client, şi
nu avea afişat la loc vizibil în interiorul auto lista cu tarifele practicate şi un ecuson cu fotografia
şi numele taximetristului.
art. 35 alin. 2 şi art. 55 pct. 2 lit. a din Legea nr. 38/2003.
În acest sens, potrivit art. 35 alin. 2 şi art. 55 pct. 2 lit. a din Legea nr. 38/2003, taxiul
trebuie să aibă afişat în interior, la loc vizibil, o listă care să poată fi consultată de către client,
cuprinzând titularul legal al autorizaţiei taxi şi tarifele de distanţă, de staţionare şi de pornire, pe
timp de zi şi pe timp de noapte, purtând ştampila primăriei localităţii de autorizare, precum şi un
ecuson cuprinzând numele şi fotografia conducătorului auto, iar nerespectarea acestor obligaţii
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă în cuantum de la 500 la 1.000 lei.
fost înmânat imediat după întocmirea lui, sub semnătură, petentului, care nu a formulat
obiecţiuni.

JUDECĂTORIA

constatator.
Or, petentul nu a fost în măsură să probeze că nu presta activitate în regim taxi la
momentul controlului, iar din faptul că nu avea un client în autoturism la momentul controlului
nu se poate trage concluzia că nu presta activitate în regim taxi.
Cu toate acestea, sub aspectul sancţiunii aplicate petentului, instanţa, făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 34 alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr.
2/2001, apreciază că sancţiunea principală ce i-a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 950

JUDECĂTORIA
lei (orientată în mod evident aproape de maximul de 1.000 lei), nu este proporţională cu gradul
de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârşită
fapta – petentul avea lista cu tarifele practicate şi ecusonul cu fotografia şi numele său, dar
acestea nu erau la un loc uşor vizibil, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, scopul urmărit
– nu se poate reţine intenţia de a eluda dispoziţiile legale câtă vreme tariful practicat este
menţionat inclusiv pe portierele autoturismului, urmarea produsă – o minimă atingere a valorilor
sociale ocrotite, precum şi circumstanţele personale ale contravenientului – nu a fost dovedit că
petentul are antecedente contravenţionale în acelaşi domeniu.
În acest sens, instanţa reţine că, potrivit art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001, avertismentul se
poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu
prevede această sancţiune, în vreme ce alin. 2 al aceluiaşi text normativ prevede că avertismentul
se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 34 coroborat
cu art. 38 alin. 3 din OG nr. 2/2001, instanţa va admite, în parte, plângerea contravenţională
formulată de petent şi va înlocui sancţiunea amenzii în cuantum de 950 lei, aplicată prin procesul
verbal contravenţional seria PBX, nr. x, încheiat la data de 17.05.2015 de către intimată, cu
sancţiunea avertismentului, apreciind că atenţionarea scrisă a contravenientului asupra
pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale
sunt suficiente pentru a-l determina pe petent să fie mai diligent în poziţionarea listei cu tarifele
practicate şi a ecusonului cu fotografia şi numele său în interiorul autoturismului care circulă în
regim taxi.
12.Comunicarea nelegală a procesului verbal. Prescripţia executării

sancţiunii contravenţionale
În speţă nu s-a procedat la comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată prin
poştă, cu aviz de primire, ci intimata a comunicat procesul verbal direct prin afişare la
domiciliul petentei. În atare condiţii, îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 14 din OG nr.
2/2001, potrivit cărora executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-
verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună
de la data aplicării sancţiunii, iar prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale poate fi
constatată chiar şi de instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 21.11.2013, petenta MR a

formulat, în contradictoriu cu intimata DGPMB, plângere împotriva procesului verbal de

JUDECĂTORIA
contravenţie seria PA, nr. x/24.08.2013, solicitând anularea acestuia şi exonerarea de la plata
amenzii.
În motivarea în fapt a cererii, petenta a arătat că, în data de 24.08.2013, a apelat la
serviciul de urgenţă 112, solicitând intervenţia organelor de poliţie pentru a se constata că ai săi
chiriaşi nu i-au plătit chiria şi cotele de întreţinere.
A mai susţinut petenta că s-a prezentat un echipaj de poliţie, care a constatat aspectele
relatate, însă ulterior a primit în cutia poştală de la adresa din str. Sinaia nr. 2, adresă la care nu
locuieşte, un proces verbal prin care a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de
800 lei.
În esenţă, a învederat petenta că nu se face vinovată de fapta contravenţională reţinută în
sarcina sa, iar menţiunea din procesul verbal cu privire la locul săvârşirii contravenţiei este
greşită, fiind str. Sinaia nr. 20 şi nu Aleea Sinaia nr. 20.
În probaţiune petenta a solicitat înscrisuri şi martori, depunând în acest sens o serie de
înscrisuri.
Plângerea contravenţională a fost legal timbrată cu suma de 20 lei, conform art. 19 din
OUG nr. 80/2013.
În data de 07.04.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
plângerii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că petenta a fost sancţionată cu amendă în
cuantum de 800 lei pentru că a apelat la serviciul 112 în mod nejustificat, săvârşind contravenţia
prevăzută de art. 32 alin. 1 lit. b din OUG nr. 34/2008.
În esenţă, intimata a susţinut că, din analiza procesului-verbal atacat, rezultă că acesta
îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, cât şi cele
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din acelaşi act normativ
Analizând cauza de faţă prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate, a
probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa reţine
următoarele:
În fapt, prin procesul verbal contravenţional seria PA, nr. x, încheiat la data de
24.08.2013, petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 800 lei, întrucât
în ziua de 24.08.2013, ora 08.00, aceasta a alertat organele de poliţie prin SNUAU 112, sesizând
faptul că chiriaşii fac scandal în ap. nr. x de pe Aleea Sinaia nr. x, însă s-a constatat că chiriaşii
sunt liniştiţi iar petenta dorea ca poliţia să îi evacueze pentru că nu s-au înţeles cu privire la plata
utilităţilor, petenta sunând pentru aceeaşi problemă la ora 06.00.
Astfel, s-a reţinut în sarcina petentei comiterea contravenţiei prevăzute şi pedepsite de
art. 32 alin. 1 lit. b din OUG nr. 34/2008.
În acest sens, potrivit 32 alin. 1 lit. b din OUG nr. 34/2008, alertarea falsă a agenţiilor
specializate de intervenţie constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la
1.000 lei.

JUDECĂTORIA

Cu privire la controlul de legalitate, instanţa constată că procesul verbal
contravenţional în discuţie a fost comunicat petentei prin afişare la domiciliul acesteia, contrar
dispoziţiilor art. 27 din OG nr. 2/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 10/2013
pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, potrivit art. 27 din OG nr. 2/2001, comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării
de plată de face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul
contravenientului, iar operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel
puţin un martor.
Totodată, prin decizia nr. 10/2013 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a statuat următoarele:
„Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată,
prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu
aviz de primire.
Cerinţa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată este
îndeplinită şi în situaţia refuzului expres al primirii corespondenţei, consemnat în procesul-verbal
încheiat de funcţionarul poştal.”
Or, în speţă nu s-a procedat la comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată prin
poştă, cu aviz de primire, ci intimata a comunicat procesul verbal direct prin afişare la domiciliul
petentei.
În atare condiţii, îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 14 din OG nr. 2/2001, potrivit
cărora executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a
contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării
sancţiunii, iar prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale poate fi constatată chiar şi de
instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale.
În acelaşi sens, potrivit art. 25 alin. 2 din OG nr. 2/2001, comunicarea se face de către
organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.
Or, procesul verbal contravenţional contestat în speţă a fost întocmit în data de
24.08.2013 şi a fost comunicat petentei prin afişare în data de 07.10.2013, fiind depăşit termenul
de o lună de la data aplicării sancţiunii.
Pe cale de consecinţă, conform art. 14 şi 27 din OG nr. 2/2001, instanţa va admite
plângerea contravenţională şi va constata că s-a prescris executarea sancţiunii amenzii în
cuantum de 800 lei, aplicate prin procesul verbal contravenţional seria PA, nr. 2010249, încheiat
la data de 24.08.2013 de către intimată, petenta fiind exonerată de plata amenzii.

JUDECĂTORIA
13.Rovinietă. Semnătură electronică – nelegalitate. Intervenirea

prescripţiei răspunderii contravenţionale şi a legii contravenţionale
mai favorabile – netemeinicie
Procesul verbal contravenţional nu a fost semnat olograf de către agentul constatator,
sens în care este lovit de nulitate absolută. Totodată, alegaţia intimatei privind faptul că nu ar fi
aplicabilă decizia nr. 6/2015, dată în interesul legii, este lipsită de fundament juridic, câtă vreme
dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în problemele de drept ce fac
obiectul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale antemenţionate, rezulta fără
echivoc faptul că, prin apariţia Legii nr. 144/2012 pentru modificarea OG nr. 15/2002, intenţia
legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de 30 de zile de la data constatării contravenţiei, să nu
se poată încheia alte procese verbale, neputându-se susţine cu temeinicie că prin art. 9 alin. 3
din OG nr. 15/2002 legiuitorul a instituit un termen de prescripţie a răspunderii
contravenţionale mai scurt decât termenul general de 6 luni.
Tariful de despăgubire nu are natura juridică a unei sancţiuni contravenţionale, sens în
care art. 12 alin. 2 din OG nr. 2/2001 nu este incident în speţă, nefiind vorba despre aplicarea
legii contravenţionale mai favorabile.
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti în data de

20.05.2015, petentul VOC a solicitat, în contradictoriu cu intimata CNADNR SAA, anularea
procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria R 12, nr. x/22.02.2012.
În esenţă, petentul a susţinut cu privire la legalitatea şi temeinicia procesului verbal
contravenţional următoarele:
- este lovit de nulitate absolută, conform art. 17 din OG nr. 2/2001, deoarece semnătura
olografă a agentului constatator lipseşte, făcând vorbire despre decizia nr. 6/2015
pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- este incidentă prescripţia executării sancţiunii contravenţionale, prin raportare la
prevederile art. 9 alin. 3 din OG nr. 15/2002;
- a intervenit legea contravenţională mai favorabilă prin art. I pct. 3 din Legea nr.
144/2012;
- procesul verbal contravenţional nu face dovada comiterii contravenţiei
În drept, petentul a invocat dispoziţiile OG nr. 2/2001, iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri.

JUDECĂTORIA
În privinţa timbrajului, petentul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în

cuantum de 20 lei conform OUG nr. 80/2013.
În data de 13.07.2015, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia
tardivităţii plângerii contravenţionale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea plângerii, ca
neîntemeiată.
În esenţă, intimata a susţinut că procesul verbal contravenţional în discuţie îndeplineşte
toate condiţiile prevăzute de OG. nr. 15/2002 şi OG. nr. 2/2001, respectiv:
- cu respectarea prevederilor art. 9, alin. 2 şi 3 din O.G. nr. 15/2002, în lipsa
contravenientului şi a martorilor, constatarea contravenţiei a fost efectuată cu ajutorul
mijloacelor specifice ale Sistemului Informatic de Emitere, Gestiune, Monitorizare şi
Control a Rovinietei - S.I.E.G.M.C.R., contravenientul fiind identificat pe baza
datelor furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Regim Permise
de Conducere şl înmatriculare a Vehiculelor;
- semnătură electronică reprezintă forma digitală a semnăturii olografe, având
funcţionalitate şi aplicabilitate precum semnătură olografă, servind la identificarea
semnatarului şi atestarea, precum în prezenta cauză, de către agentul constatator
învestit cu autoritatea statală că cele constatate în procesul verbal corespund întru-
totul stării de fapt şi de drept celor reţinute, învestind astfel actul de constatare al
contravenţiei cu prezumţia de legalitate şi temeinicie;
- referitor la prescripţia dreptului de a angaja răspunderea contravenţională, petenta în
mod greşit a interpretat art. 9 alin. 3 din OG 15/2002, căci termenul de 30 de zile,
prevăzut de textul legal antemenţionat este un termen prohibitiv, în sensul interzicerii
unei anumite conduite, mai precis al încheierii altor procese verbale de constatare a
contravenţiei pentru fapta de a circula fără a deţine rovinietă, iar nu termen de
prescripţie a aplicării sancţiunii contravenţionale, căci potrivit art. 13 alin. 1 din OG
2/2001 aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie in termen de 6 luni
de la data săvârşirii faptei.
În drept, intimata a invocat dispoziţiile OG nr. 2/2001, OG nr. 15/2002, Legea nr.
455/2001, Ordinul M.T.I nr. 769/2010, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 11109/07.10.2015, Judecătoria Ploieşti şi-a declinat competenţa
soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată în data de 25.11.2015.
În fapt, prin procesul verbal de R 12, nr. x/22.02.2012, petentul a fost sancţionat
contravenţional, motivat de faptul că a fost surprins că a circulat pe drumurile naţionale fără a
deţine rovinieta valabilă.
art. 8 alin. 1 şi 2 din OG nr. 15/2002. În acest sens, potrivit textului legal antemenţionat, fapta de

JUDECĂTORIA
a circula fără a deţine rovinietă valabilă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă,

cuantumul amenzilor contravenţionale fiind prevăzut în anexa nr. 2, respectiv minimul de 250 lei
şi maximul de 500 lei.
De asemenea, art. 8 alin. 6 din OG nr. 15/2002 prevede că odată cu aplicarea amenzii
contravenţionale, conducătorilor vehiculelor înmatriculate în România, care circulă fără a avea
rovinieta valabilă, li se reţine certificatul de înmatriculare a vehiculului până la prezentarea
dovezii de achitare a tarifului de utilizare.
Cu privire la controlul de legalitate, instanţa constată că în cauză este incident unul
dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001,
procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor neconţinând semnătura agentului
constatator.
Astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6/2015 pronunţată în
interesul legii, obligatorie pentru instanţe, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 17 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
raportate la dispoziţiile art. 4 pct. 1-4 şi art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică, republicată, procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor,
prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de
utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
încheiate potrivit art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din acest act normativ, transmise persoanelor
sancţionate contravenţional pe suport hârtie, sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii
olografe a agentului constatator.
În speţă procesul verbal contravenţional nu a fost semnat olograf de către agentul
constatator, sens în care este lovit de nulitate absolută. Totodată, alegaţia intimatei privind faptul
că nu ar fi aplicabilă această decizie în interesul legii este lipsită de fundament juridic, câtă vreme
dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în problemele de drept ce fac obiectul
recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
În schimb, alegaţia petentului privind intervenirea prescripţiei răspunderii sale
contravenţionale, conform art. 9 alin. 3 din OG nr. 15/2001, este lipsită de temeinicie.
Astfel, conform art. 13 alin. 1 din OG nr. 2/2001, aplicarea sancţiunii amenzii
contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, în timp ce art. 14 alin.
1 din acelaşi act normativ prevede că executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă
procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de
o lună de la data aplicării sancţiunii.
Totodată, potrivit art. 9 alin. 3 teza I din OG nr. 15/2002, în cazurile prevăzute la alin. 2
(începând cu data de 1 octombrie 2010, constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul

JUDECĂTORIA
unor mijloace tehnice omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România,
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei), procesul-verbal de
constatare a contravenţiei se poate încheia şi în lipsa contravenientului, după identificarea
acestuia pe baza datelor furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Regim
Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor sau a conducătorului auto, în cazul
utilizatorilor străini.
În teza a II-a a art. 9 alin. 3 din OG nr. 15/2002 se prevede că procesul-verbal se
întocmeşte şi se comunică contravenientului în termen de 30 de zile de la data constatării
contravenţiei, interval în care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei
pentru încălcarea prevederilor art. 8 alin. 1.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale antemenţionate, rezulta fără echivoc
faptul că, prin apariţia Legii nr. 144/2012 pentru modificarea OG nr. 15/2002, intenţia
legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de 30 de zile de la data constatării contravenţiei, să nu
se poată încheia alte procese verbale, neputându-se susţine cu temeinicie că prin art. 9 alin. 3 din
OG nr. 15/2002 legiuitorul a instituit un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale mai
scurt decât termenul general de 6 luni.
Or, în speţă fapta contravenţională a fost săvârşită în data de 13.02.2011, iar sancţiunea a
fost aplicată în data de 26.07.2011, înăuntrul termenului de 6 luni de zile.
Conform art. II din Legea nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.
15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri
naţionale din România (în vigoare din 27.07.2012), tarifele de despăgubire prevăzute de
Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere
pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicate şi contestate în instanţă până la data
intrării în vigoare a prezentei legi se anulează.
Or, tariful de despăgubire prevăzut de art. 8 alin. 3 din OG nr. 15/2002 (în prezent
abrogat), nu are caracterul unei sancţiuni complementare, ci a unei despăgubiri în sensul art. 3
alin. 1 din OG nr. 2/2001, care prevede că prin actele normative care stabilesc contravenţii se pot
stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor, respectiv art. 23 alin. 1 din OG nr. 2/2001, potrivit căruia în cazul în care prin
săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana
împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei
vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.
Obligarea la plata tarifului de despăgubire în cuantum de 28 euro este o consecinţă a
răspunderii civile delictuale subiective a contravenientului ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite,
respectiv utilizarea reţelei de drumuri fără plata tarifului corespunzător, care a avut ca rezultat un
prejudiciu cauzat intimatei CNADNR în calitate de administrator al reţelei de drumuri naţionale
şi autostrăzi, astfel cum este statuat de dispoziţiile OUG nr. 84/2003, cu modificările şi

JUDECĂTORIA
completările ulterioare. În acelaşi sens a reţinut şi Curtea Constituţională a României prin decizia
nr. 165/2015.
Or, tariful de despăgubire nu are natura juridică a unei sancţiuni contravenţionale, sens în
care art. 12 alin. 2 din OG nr. 2/2001 nu este incident în speţă, nefiind vorba despre aplicarea
legii contravenţionale mai favorabile.
De asemenea, petentul nu a contestat tariful de despăgubire anterior intervenirii Legii nr.
144/2012, ci ulterior, iar textul face vorbire despre tarifele de despăgubire aplicate şi contestate în
instanţă până la data intrării în vigoare a prezentei legi se anulează
Sub aspectul temeiniciei, instanţa constată că alegaţia petentului privind faptul că procesul
verbal contravenţional nu face dovada comiterii contravenţiei este lipsită temeinicie, la dosarul
cauzei fiind depusă întreaga documentaţie ce a stat la baza întocmirii procesului verbal
contravenţional.
2/2001, instanţa va admite plângerea contravenţională, va anula procesul verbal contravenţional
seria R 12, nr. x/22.02.2012, urmând a exonera petentul de plata amenzii în cuantum de 250 lei şi
a tarifului de despăgubire în cuantum de 28 euro.
14.Previzibilitatea textului legal sancţionator

Textul art. 3 alin. 4 din OG nr. 82/2000 impune în sarcina destinatarilor (operatori
economici) obligaţia de a păstra dovezi care să demonstreze conformitatea activităţilor
executate cu condiţiile tehnice şi de calitate impuse şi să asigure respectarea prevederilor alin.
1-3 ale aceluiaşi text legal, lăsând posibilitatea acestora de a alege modalitatea concretă prin
care se realizează şi se păstrează dovezile. Această supleţe de care a dat dovadă legiuitorul nu
poate fi apreciată drept o hibă în reglementare.
Textul legal criticat este suficient de clar şi conferă destinatarului său posibilitatea de a-
şi adapta conduita într-o modalitate flexibilă, motivul invocat de către petentă nefiind întemeiat.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 18.11.2015, petenta PS SRL a
formulat, în contradictoriu cu intimata RARAR, plângere împotriva procesului verbal de
contravenţie nr. x/03.11.2015, solicitând anularea acestuia, exonerarea de la plata amenzii în
cuantum de 3.000 lei şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a
solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului.
În motivarea în fapt a cererii, petenta a arătat că în data de 03.11.2015, în urma efectuării
unui control la vulcanizarea situată în Bucureşti, sector 2, s-a întocmit procesul verbal xprin care

JUDECĂTORIA
s-a constatat că petenta desfăşura activităţi de service roţi (vulcanizare auto) la vehiculele rutiere,
încheind devize de reparaţie, fără a menţine dovezile verificărilor tehnice conform cap. II, pct. 9,
lit. f) din RNTR9 cu privire la presiunea roţilor şi cuplul de strângere a prezoanelor, încălcându-
se astfel art. 3, alin. (4) din O.G. nr. 82/2000.
În continuare, petenta a invocat dispoziţiile art. 3 din OG nr. 82/2000, precizând că
presiunea recomandată a roţilor şi cuplul de strângere recomandat a prezoanelor reprezintă
caracteristici tehnice ale vehiculelor rutiere stanţate sub formă de abţibilduri pe caroserie (la
pragul portierei sau sub capotă).
În cauză organul constatator nu a contestat corectitudinea modului de efectuare a
serviciilor de vulcanizare, menţionând în plus în procesul-verbal că „s-au prezentat verificări
metrologice în termen de valabilitate pentru cheie dinamometrică, şubler şi manometru presiune
pneu". Ceea ce s-a contestat a fost doar menţinerea dovezilor de conformitate a lucrărilor.
Însuşi textul de lege este deficitar sub aspectul acurateţei normei juridice, întrucât nu
precizează în concret care este conduita prescrisă, respectiv „să menţină dovezi care să
demonstreze conformitatea activităţilor executate..."
Presiunea pneurilor şi cuplul de strângere reprezintă detalii ce prezintă dezinteres pentru
clienţii vulcanizării, câtă vreme operaţiunile respective se efectuau cu instrumente verificate
metrologic, corectitudinea măsurătorilor fiind aşadar prezumată.
În drept, petenta a invocat art. art. 3 alin. 4 din OG nr. 82/2000.
Intimata, deşi a fost legal citată, nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în
instanţă pentru a-şi preciza poziţia procesuală, însă la data de 16.02.2016 a comunicat mijloacele
de probă în baza cărora s-a întocmit procesul verbal contestat.
Analizând cauza de faţă prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate, a
probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa reţine
următoarele:
În fapt, prin procesul verbal contravenţional nr. x/03.11.2015, petenta a fost sancţionată
contravenţional cu amendă în cuantum de 3.000 lei, întrucât în ziua de 03.11.2015, în urma
controlului efectuat, s-a constatat că aceasta era autorizată să efectueze activităţi de service roţi
(vulcanizare), dar nu a menţinut dovezi ale verificărilor tehnice conform art. 3 alin. 4 din OG nr.
82/2000.
art. 3 alin. 4 şi art. 6¹ alin. 1 lit. c din OG nr. 82/2000, potrivit cărora nerespectarea prevederilor
art. 3 (alin. 3: Operatorii economici sunt obligaţi să înregistreze rezultatele verificărilor executate
conform alin. 1, să menţină dovezi care să demonstreze conformitatea activităţilor executate cu
condiţiile tehnice şi de calitate impuse şi să asigure respectarea prevederilor alin. 1-3) şi 4
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei.

JUDECĂTORIA

constatator.
De altfel, petenta nu a criticat procesul verbal contravenţional decât în ceea ce priveşte
temeinicia acestuia, nu şi legalitatea.
acestei prezumţii, incumbă petentei.
Or, petenta nu a fost în măsură să probeze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în
procesul verbal contestat, nefiind în măsură să prezinte dovezi care să demonstreze
conformitatea activităţilor executate cu condiţiile tehnice şi de calitate impuse şi să asigure
respectarea prevederilor alin. 1-3 ale art. 3 din OG nr. 82/2000.
Susţinerea petentei privind faptul că textul art. 3 alin. 4 din OG nr. 82/2000 este deficitar
sub aspectul acurateţei normei juridice întrucât nu precizează în concret care este conduita
prescrisă nu este întemeiată.
În primul rând, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României,
orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea
numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi
clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie
2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr.
903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august
2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-
adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca

JUDECĂTORIA
legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate

întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv,
ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva
arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva
României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis
împotriva României, paragraful 66).
O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie,
numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi
adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate
în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei,
consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Într-o altă
exprimare, normă juridică trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, adică să fie suficient de clară
pentru a putea fi înţeleasă de destinatarul normei astfel încât acesta să se conformeze
reglementării instituite de legiuitor.
Pe de altă parte, având în vedere principiul generalităţii legilor, Curtea Constituţională a
reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate
chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a
se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire
la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni
împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza
Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în
Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în
Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
Or, textul art. 3 alin. 4 din OG nr. 82/2000 impune în sarcina destinatarilor (operatori
economici) obligaţia de a păstra dovezi care să demonstreze conformitatea activităţilor executate
cu condiţiile tehnice şi de calitate impuse şi să asigure respectarea prevederilor alin. 1-3 ale
aceluiaşi text legal, lăsând posibilitatea acestora de a alege modalitatea concretă prin care se
realizează şi se păstrează dovezile. Această supleţe de care a dat dovadă legiuitorul nu poate fi
apreciată drept o hibă în reglementare.
Textul legal criticat este suficient de clar şi conferă destinatarului său posibilitatea de a-şi
adapta conduita într-o modalitate flexibilă, motivul invocat de către petentă nefiind întemeiat.
În acelaşi sens, dincolo de faptul că aprecierea petentei este pur subiectivă cu privire la
faptul că nu ar fi interesaţi clienţii de presiune pneurilor şi cuplul de strângere, această
împrejurare nu este de natură a o exonera de răspundere contravenţională.

JUDECĂTORIA
sancţiunea ce a fost aplicată, recte amendă în cuantum de 3.000 lei (minimul prevăzut de lege),
este proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, scopul
urmărit – eludarea dispoziţiilor legale, urmarea produsă – producerea unei sări de pericol ca
urmare a imposibilităţii verificării respectării dispoziţiilor OG nr. 82/2000, precum şi
circumstanţele personale ale contravenientului.
15.Protecţia consumatorului. Competenţa agentului constatator.

Aplicabilitatea OUG nr. 50/2010. Comision de cont curent
Motivul de nulitate invocat de către petentă privind necompetenţa intimatei în
constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale este nefondat. Astfel, potrivit
art. 85 din OUG nr. 50/2010, în vederea asigurării respectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe
de urgenţă de către creditori şi de către intermediarii de credit, consumatorii pot să sesizeze
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Totodată, potrivit art. 87 din OUG nr.
50/2010, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 86 şi art. 88 alin.
(2) se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, la sesizarea consumatorilor, a asociaţiilor de consumatori ori din oficiu, în
cazul în care, prin încălcarea prevederilor legale, sunt sau pot fi afectate interesele
consumatorilor.
Or, este lesne de observat că intimata are competenţa de a constata fapte ilicite de
natură contravenţională şi poate aplica sancţiuni, conform art. 87 din OUG nr. 50/2010.
Între 21.06.2010 şi 02.01.2011, petenta avea obligaţia de a proceda la modificarea
contractelor de credit în sensul adaptării la cerinţele impuse de OUG nr. 50/2010, ceea ce nu a
dovedit că a făcut, susţinerile sale privind inaplicabilitatea acestui act normativ fiind nefondate.
Câtă vreme s-a perceput comision de administrare pentru cele două credite acordate,
perceperea suplimentară a unui comision de cont curent apare ca fiind contrară OUG nr.
50/2010. Împrejurarea că acel comision de administrare a fost perceput o singură dată, la
începutul contractului, nu schimbă datele problemei, esenţial fiind faptul că s-a perceput pentru
întreaga durată contractuală, iar perceperea suplimentară a unui comision de cont curent
depăşeşte sfera comisioanelor ce pot fi percepute de către petentă.

JUDECĂTORIA
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţei în data de

15.04.2015, petenta BR SA - MGN BG a solicitat, în contradictoriu cu intimatul CRPC, anularea
procesului verbal de contravenţie seria ANPC nr. x/13.03.2015 si implicit anularea amenzii
contravenţionale în cuantum de 20.000 lei aplicată pentru săvârşirea faptei de încălcare a
prevederilor art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010. Totodată petenta a solicitat suspendarea executării
sancţiunii complementare dispuse prin procesul verbal contestat;
În motivarea în fapt, petenta a arătat, în esenţă, următoarele:
Prin procesul verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0711769/13.03.2015,
întocmit ca urmare a reclamaţiilor nr. 2021/05.02.2015, formulată de MR si nr. 2310/10.02.2015,
formulată de CD şi CN, şi în urma analizării contractelor de credit bancare nr. x/23.08.2007 si nr.
y/03.07.2008 s-a reţinut că: din analizarea documentelor puse la dispoziţia agentului constatator a
rezultat faptul ca pentru ambele contracte banca percepe comision de administrate cont curent,
deşi la momentul iniţial petenţii au achitat comision de administrare credit de 1% din valoarea
contractata pentru toata perioada.
Astfel, pentru cele doua contracte antemenţionate consumatorii au achitat comision de
administrare credit, pentru toata perioada contractuala, dar cu toate acestea banca percepe in
continuare comision de administrare cont curent ceea ce prevederile art. 36 din OUG 50/2010
modificata si aprobata prin Legea 288/2010 interzice.
Pentru pretinsa faptă de încălcare a prevederilor art. 36 din OUG 50/2010, s-a dispus
sancţionarea contravenţionala a petentei cu o amendă de 20.000 de lei şi pentru contractul
petentului CD, potrivit art. 88 alin 1 din OUG 50/2010, s-a aplicat sancţiunea contravenţională
complementară de restituire a sumelor încasate fără temei legal în termen de maxim 15 zile.
Constatarea consemnată de agentul constatator din cadrul intimatei este nelegală,
neîntemeiată, nereală şi nefondată, întrucât Autoritatea Naţionala pentru Protecţia
Consumatorului nu este competentă a se sesiza şi pronunţa asupra autorizării şi supravegherii
sistemelor şi operaţiunilor de plată, materii în competenţa exclusivă a Băncii Naţionale a
Romanici.
Comisionul de administrare credit este permis de lege, fiind calculat asupra sumei
creditului contractat şi a fost perceput din credit la data primei utilizări. Ca tipologie, acest
comision reprezintă comisionul de analiză conform prevederilor art. 36 din OUG nr.50/2010,
comision prevăzut şi permis de lege.
Comisionul lunar de administrare a contului curent este comisionul perceput de bancă
pentru operaţiunile de plaţi efectuate pe contul curent de către titularii acestuia în temeiul OUG
nr.113/2009 privind serviciile de plata si nu are legătura cu comisioanele percepute pentru
creditul acordat si nu intra in sfera de competenta a ANPC.
Atât petentul RMC cât şi petenta CN, prin cererile depuse pentru solicitarea creditului, au
autorizat Banca să le deschidă un cont curent în valuta creditului. Comisioanele aferente contului
curent nu sunt menţionate în contractele de credit care definesc doar termenii în care se va derula
raportul de credit.

JUDECĂTORIA
Comisioanele pentru contul curent sunt şi fac parte integrantă din contractul de cont -
Condiţii generale de afaceri, contract separat de contractul de credit şi care se încheie cu orice
client al Băncii care intră într-un raport juridic cu banca. Prin acest cont curent titularii acestora
fac operaţiuni de încasări şi plaţi, operaţiuni de plată faţă de furnizorii care le-au prestat diverse
servicii (furnizori de energie electrica, servicii de telefonie si internet etc.) sau operaţiuni de
schimb valutar prin intermediul Băncii, plătind în acest sens comisioanele aferente operaţiunilor
ordonate de titularii conturilor a fi efectuate pe contul lor curent.
Contul curent prin care autorii reclamaţiilor derulează alte servicii financiare în afara celor
legate şi aferente creditului, este un alt produs financiar, iar comisioanele percepute în astfel de
cazuri sunt permise nefăcând obiectul de reglementare al OUG 50/2010, ci al OUG nr.113/2009,
privind serviciile de plata, dar reprezentanţii intimatei nu fac această diferenţă.
Fapta contravenţională nu există, ceea ce încearcă agentul constatator al intimatei este să
dea o interpretare proprie a clauzelor contractuale şi a situaţiilor de fapt, fără însă a avea în vedere
ceea ce este mai important, respectiv legea. În procesul verbal de contravenţie se insistă pe
aspectul că dispoziţiile art. 36 alin 1 OUG 50/2010 nu sunt respectate având în vedere ca "pentru
creditul acordat creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de
administrare credit sau comision de administrare cont curent." Începând cu anul 2010, anul de
intrare în vigoare a OUG 50/2010, legiuitorul a statuat că un consumator de credit, care nu mai
are alte relaţii cu o bancă, nu poate fi comisionat de doua ori la contul destinat administrării
stricte a creditului. Per a contrario, un consumator care are şi alte raporturi juridice cu o bancă,
adică efectuează curent încasări şi plaţi printr-un cont curent, constituie depozite bancare, face
schimburi valutare etc., va plăti comision pentru contul/conturi prin care derulează aceste
operaţiuni, iar daca acelaşi consumator are şi credit, atunci pentru operaţiunile aferente creditului
plăteşte şi comisionul de administrare a creditului.
În final, petenta a învederat că în mod cu totul nereal şi nelegal se reţine în cuprinsul
actului de control că au fost încălcate prevederile art. 36 alin 1 din OUG nr. 50/2010.
În data de 15.06.2015, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
plângerii ca nefondată şi neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Acţiunea de control efectuată de agentul constatator care a întocmit procesul-verbal de
constatare a contravenţiei supus prezentului control judiciar a fost realizată având la bază
reclamaţiile primite la C.P.C.M.B. de la clienţii operatorului economic, respectiv dl. MR - nr.
înregistrare C.P.C.M.B. x/05.02.2015. dl. CD şi d-na. CN - nr. înregistrare C.P.C.M.B. y/10.02
2015. prin care intimata a fost sesizată atât cu privire ia comportamentul incorect al băncii în
relaţia contractuală cu consumatorul, cât şi cu privire la faptul că pentru eliberarea unui extras de
cont pentru operaţiunile efectuate este 5 lei faţă de suma iniţială de 3,5 iei/lună.
Din analiza documentelor puse la dispoziţia agentului constatator a rezultat faptul că
pentru ambele contracte banca percepe comision de administrare cont curent deşi la momentul
iniţial petenţii au achitat comision de administrare credit de 1% din valoarea contractată pentru
toată perioada.

JUDECĂTORIA
Contractele încheiate de către petenţi la nivelul anului 2007, respectiv 2008 au fost
aliniate la prevederile OUG nr. 50/2010 care a avut drept scop raportarea dobânzilor la indici de
referinţă verificabili şi marja fixă, iar comisioanele care pot fi percepute de un operator economic
financiar bancar începând cu data de 2106.2010 fiind enumerate la art. 36 din O.U.G nr. 50/2010.
Întrucât nici unul din petenţi şi nici banca nu şi-a exprimat opţiunea de denunţare a actelor
adiţionale de implementare a prevederilor O.U.G. nr. : 50/2010, acestea la momentul analizării îşi
produc efectele în conformitate cu termenii in care au fost formulate. Astfel, pentru cele două
contracte consumatorii au achitat comision de administrare credit pentru toată perioada
contractuală, dar cu toate acestea banca percepe în continuare comision de administrare cont
curent, ceea ce contravine prevederilor art. 36 din OU G. nr. 50/2010
Fapta contravenţională a fost încadrată pe prevederile art. 36 alin.(1) din O.U.G. nr.
50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În temeiul art. 88 alin (1) lit. b) s-a
dispus sancţiunea contravenţională complementară de restituire a sumelor încasate fără temei
legal în termen de 15 zile pentru contractul petentului CD.
La momentul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, băncile aveau obligaţia expres prevăzută de
lege de aliniere a tuturor portofoliilor de contracte la norma legala, fapt ce a determinat implicit
semnarea de acte adiţionale a căror clauze se impuneau a fi negociate direct cu clienţii.
Totodată, poziţia petentei este greşită, în sensul că, deşi a înţeles să se conformeze
cerinţelor actului normativ, a ignorat voluntar prevederile acestuia cu privire la aplicarea de
comisioane. Petenta îşi recunoaşte propria culpă în relaţia contractuală câtă vreme a ales să
respecte doar o mică parte din prevederile obligatorii.
Astfel, starea de fapt care a constituit de altfel obiectul controlului efectuat este verificarea
derulară raporturilor contractuale. în măsura în care, deciziile unilaterale ale băncii sunt de natură
a afecta interesele economice ale consumatorilor.
Faptul că un contract de credit producător de efecte juridice în timp, suferă în interiorul
perioadei sale de derulare modificări esenţiale de structură şi conţinut (respectiv modificarea
raportului obligaţional), modificări survenite ca urmare a adoptării unor decizii cu caracter
unilateral, poate fi lesne considerat ca intrând în categoria faptelor juridice cu conţinut
contravenţional. În mod corect agentul constatator a raportat faptele la situaţii concrete, reale,
palpabile prin prisma modificării cheltuielilor pe care consumatorul este obligat să le suporte.
În fapt, prin procesul verbal de contravenţie seria ANPC nr. x/13.03.2015, petenta a fost
sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 20.000 lei, reţinându-se că, în urma
analizării contractelor de credit bancare nr. x/23.08.2007 şi nr. y/03.07.2008, pentru ambele
contracte banca percepe comision de administrate cont curent, deşi la momentul iniţial petenţii au
achitat comision de administrare credit de 1% din valoarea contractată pentru toata perioada, ceea
ce contravine prevederilor art. 36 din OUG 50/2010 .

JUDECĂTORIA
86 alin. 2, în referire la art. 36 alin. 1 din OUG nr. 50/2010, potrivit cărora încălcarea prevederilor
art. 35-44 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20.000 lei la 100.000 lei.
Art. 36 alin. 1 din OUG nr. 50/2010 prevede că, pentru creditul acordat, creditorul poate
percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de
administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor
şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic
pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
constatator.
Analizând procesul verbal contravenţional instanţa constată că acesta întruneşte exigenţele
impuse de art. 16-17 din OG nr. 2/2001, neexistând niciun motiv de nulitate din această
perspectivă.
Motivul de nulitate invocat de către petentă privind necompetenţa intimatei în constatarea
contravenţiei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale este nefondat. Astfel, potrivit art. 85 din
OUG nr. 50/2010, în vederea asigurării respectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă de
către creditori şi de către intermediarii de credit, consumatorii pot să sesizeze Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Totodată, potrivit art. 87 din OUG nr. 50/2010, constatarea contravenţiilor şi aplicarea
sancţiunilor prevăzute la art. 86 şi art. 88 alin. (2) se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, la sesizarea consumatorilor, a asociaţiilor

JUDECĂTORIA
de consumatori ori din oficiu, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor legale, sunt sau pot fi
afectate interesele consumatorilor.
Or, este lesne de observat că intimata are competenţa de a constata fapte ilicite de natură
contravenţională şi poate aplica sancţiuni, conform art. 87 din OUG nr. 50/2010.
Din perspectiva aplicării în timp a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, potrivit art. 95 din OUG
nr. 50/2010, în forma în vigoare până la 02.01.2011 (data modificări survenite prin efectul Legii
nr. 288/2010), art. 95 avea următorul conţinut:
(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90
de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea
contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de
90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea
consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.
(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta
ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele
impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.
(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este
considerată acceptare tacită.
Începând cu data de 02.01.2011, art. 95 din OUG nr. 50/2010 are următorul conţinut:
Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art.
66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării
în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1)
şi (2), precum şi ale art. 66-71.
Or, este lesne de observat că între 21.06.2010 şi 02.01.2011, petenta avea obligaţia de a
proceda la modificarea contractelor de credit în sensul adaptării la cerinţele impuse de OUG nr.
50/2010, ceea ce nu a dovedit că a făcut, susţinerile sale privind inaplicabilitatea acestui act
normativ fiind nefondate.

JUDECĂTORIA

Or, apărarea petentei în sensul că fapta contravenţională nu există este nefondată.
Petenta a realizat o distincţie între comisionul de administrare şi comisionul de cont
curent, dar nu a fost în măsură să probeze că cei doi consumatori, care au sesizat-o pe intimată,
au efectuat şi alte operaţiuni în contul curent în afară de cele inerente creditului contractat.
Câtă vreme s-a perceput comision de administrare pentru cele două credite acordate,
perceperea suplimentară a unui comision de cont curent apare ca fiind contrară OUG nr.
50/2010. Împrejurarea că acel comision de administrare a fost perceput o singură dată, la
începutul contractului, nu schimbă datele problemei, esenţial fiind faptul că s-a perceput pentru
întreaga durată contractuală, iar perceperea suplimentară a unui comision de cont curent
depăşeşte sfera comisioanelor ce pot fi percepute de către petentă.
Din perspectiva sancţiunilor aplicate petentei, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art.
34 alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că
sancţiunile sunt proporţionale cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia –
contravenţie de însemnătate ridicată, scopul urmărit – eludarea dispoziţiilor legale, urmarea
produsă – crearea unei situaţii de inferioritate faţă de consumator ce l-a pus într-o postură de a-şi
vedea majorate costurile creditului, precum şi circumstanţele personale ale contravenientului.
2/2001, instanţa va respinge plângerea contravenţională formulată de petentă, ca neîntemeiată.

JUDECĂTORIA
Drept procesual civil
1. Ordonanţă preşedinţială. Obligaţie de a face. Proprietate

intelectuală. Competenţă
Interpretarea oricărui text legal reprezintă un proces complex dar întotdeauna trebuie să
se înceapă cu stabilirea scopului reglementării legale, respectiv care a fost intenţia reală a
legiuitorului în momentul în care a edictat textul legal. De altfel, este îndeobşte cunoscut că
interpretarea trebuie să se facă în spiritul şi nu doar în litera legii, iar în momentul în care un
text legal nu este suficient de clar interpretarea acestuia trebuie să ţină cont şi de principiile
generale ale dreptului.
Or, nu se poate susţine cu temeinicie că prin actualul Cod de procedură civilă s-ar fi
intenţionat, în vreun fel, limitarea sau excluderea competenţei tribunalului în materia
soluţionării litigiilor de proprietatea intelectuală în primă instanţă.
O interpretare contrară ar goli de conţinut raţiunea de a fi a completelor specializate în
materia litigiilor de proprietate intelectuală care există cel puţin la nivelul Tribunalului

JUDECĂTORIA
Bucureşti şi Curţii de apel Bucureşti, iar instanţa apreciază că nu aceasta a fost intenţia
legiuitorului.
Sentinţa civilă nr. 5872/14.05.2014, definitivă, prin regulator de competenţă s-a stabilit
competenţa în favoarea Tribunalului
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a

III – a Civilă la data de 19.11.2013, reclamantele TCFF, UCSP LLP, UNT LLC, WBEInc., PPC,
DE Inc. şi SPT Inc. au chemat în judecată pe pârâta SC x SRL, solicitând obligarea pârâtei, pe
calea ordonanţei preşedinţiale, în condiţiile art. 977-978 şi 996 şi urm. C.proc.civ., să înceteze
provizoriu găzduirea în orice mod pe serverele sale a website-ului www…….so, până la
soluţionarea prin hotărâre judecătorească definitivă a litigiului cu privire la acţiunea principală a
reclamantelor, precum şi interzicerea reluării găzduirii în viitor. Totodată reclamantele au
solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. x/18.03.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III –
a Civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti.
Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată la data de 04.04.2014.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu, instanţa constată
următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de
procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de
probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, pe
care o va admite, cu următoarea motivare:
Competenţa materială presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de
competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi
sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi
în alte acte normative speciale.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul
atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală
este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de
instanţe judecătoreşti.

JUDECĂTORIA
Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea
având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar
cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care
statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
De asemenea, instanţa reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică
poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe, conform art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul fiind obligat, din
oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi
teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept
pentru care constată competenţa instanţei sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, conform art. 997 C.proc.civ., cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la
instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului.
Totodată, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanţă toate
cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe. Textul legal antemenţionat
consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanţă,
stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă. Deci, ori de
câte ori legea nu prevede competenţa altei instanţe, tribunalului îi revine competenţa de a
soluţiona pricina în primă instanţă.
Aşadar, adoptând această soluţie, legiuitorul a urmărit să înglobeze într-un singur text
competenţele enumerate anterior în mod expres (art. 2 C.proc.civ. 1865) şi nu se poate susţine cu
temeinicie că s-ar fi intenţionat, în vreun fel, limitarea sau excluderea competenţei tribunalului în
materiile anterior expres enunţate de lege, cum ar fi litigiile de muncă şi de asigurări sociale,
exproprierea sau proprietatea intelectuală. În atare condiţii, aceste cereri trebuie să fie privite ca
fiind de competenţa tribunalului, în virtutea plenitudinii de competenţă a acestei instanţe,
conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ.
În doctrina juridică, fie că este vorba despre practicieni sau teoreticieni, s-a reţinut că
tribunalul este competent să judece cererile în materie de invenţii (Legea nr. 64/1991), mărci şi
indicaţii geografice (Legea nr. 84/1998), în materia desenelor şi modelelor industriale (Legea nr.
129/1992), precum şi în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe (Legea nr. 8/1996).
Conform art. 151 din Legea nr. 8/1996, litigiile privind dreptul de autor şi drepturile
conexe sunt de competenţa organelor jurisdicţionale, potrivit prezentei legi şi dreptului comun.
Totodată, potrivit art. 139 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, dacă titularul dreptului de autor sau una
dintre persoanele prevăzute la alin. 1 face dovada credibilă că dreptul de autor face obiectul unei
acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de
reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
Într-adevăr, în cuprinsul art. 139 alin. 3 din Legea nr. 8/1996 nu se stabileşte care instanţă
este competentă din punct de vedere material să soluţioneze în primă instanţă o cerere întemeiată

JUDECĂTORIA
pe textul legal antemenţionat. De altfel, în cuprinsul Legii nr. 8/1996 se face vorbire despre
instanţe de judecată, fără a se menţiona expres că ar fi vorba despre judecătorie, tribunal, curte de
apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Desigur, în reglementarea anterioară nu exista nici un dubiu cu privire la competenţa
tribunalului de a judeca în primă instanţă procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi
de proprietate industrială (art. 2 pct. 1 lit. e C.proc.civ. 1865).
În schimb, actuala reglementare pare, la prima vedere, să dea loc echivocului în ceea ce
priveşte competenţa soluţionării în primă instanţă a litigiilor întemeiate pe Legea nr. 8/1996.
În acest sens, prin sentinţa civilă nr. x/18.03.2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III – a
Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti reţinând, în esenţă, că obiectul cererii de chemare în judecată este obligaţie de a face
neevaluabilă în bani, sens în care şi-ar găsi incidenţa art. 94 pct. 1 lit. h C.proc.civ.
Conform art. 94 pct. 1 lit. h C.proc.civ., judecătoriile judecă în primă instanţă cererile
privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor
contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe.
Prezentul litigiu are ca obiect obligaţie de a face, neevaluabilă în bani, motiv pentru care
Tribunalul Bucureşti a apreciat că judecătoria este competentă material să soluţioneze pricina în
primă instanţă.
Cu toate acestea, prezenta instanţă nu poate rezona cu opinia Tribunalului Bucureşti
întrucât dintr-o interpretare sistemică şi istorico-teleologică rezultă că litigiile de proprietate
intelectuală au fost de competenţa în primă instanţă a tribunalului.
Astfel, conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, în cadrul curţilor de apel
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de
obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi,
registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport
cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
În acelaşi sens, art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevede că în cadrul tribunalelor
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de
obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi,
registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport
cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
În atare condiţii, cel puţin la nivelul Tribunalului Bucureşti şi Curţii de apel Bucureşti s-
au constituit complete specializate în soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală, măsură
absolut firească şi de natură a conduce la o mai bună înfăptuire a justiţiei, dată fiind amploarea
litigiilor de proprietate intelectuală. Totodată, la nivelul Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie una
dintre cele două secţii civile a avut şi denumirea de proprietate intelectuală, în structura sa
existând complete specializate în materia proprietăţii intelectuale.

JUDECĂTORIA
Raţiunea de a fi a completelor specializate de judecată este aceea de a asigura o mai bună

înfăptuire a justiţiei prin soluţionarea unor litigii în domenii strict specializate de judecători care
au o pregătire în acele domenii.
Or, la nivelul judecătoriilor nu există complete specializate în materie de proprietate
intelectuală şi este greu de conceput faptul că legiuitorul, prin adoptarea actualului Cod de
procedură civilă, a intenţionat să atribuie în competenţa judecătoriilor litigii de proprietate
intelectuală. Desigur, în momentul în care adopţi un act normativ de o asemenea amploare, cum
este Codul de procedură civilă, este posibil, dacă nu chiar foarte probabil, să omiţi anumite
aspecte, dar aici intervine rolul instanţelor de judecată care trebuie să corecteze aceste derapaje şi
să stabilească voinţa reală a legiuitorului, ţinând cont şi de principiile generale ale dreptului, care
constituie izvoare ale dreptului civil, conform art. 1 alin. 1 C.civ.
Interpretarea oricărui text legal reprezintă un proces complex dar întotdeauna trebuie să
se înceapă cu stabilirea scopului reglementării legale, respectiv care a fost intenţia reală a
legiuitorului în momentul în care a edictat textul legal. De altfel, este îndeobşte cunoscut că
interpretarea trebuie să se facă în spiritul şi nu doar în litera legii, iar în momentul în care un text
legal nu este suficient de clar interpretarea acestuia trebuie să ţină cont şi de principiile generale
ale dreptului.
Or, nu se poate susţine cu temeinicie că prin actualul Cod de procedură civilă s-ar fi
intenţionat, în vreun fel, limitarea sau excluderea competenţei tribunalului în materia soluţionării
litigiilor de proprietatea intelectuală în primă instanţă.
O interpretare contrară ar goli de conţinut raţiunea de a fi a completelor specializate în
materia litigiilor de proprietate intelectuală care există cel puţin la nivelul Tribunalului Bucureşti
şi Curţii de apel Bucureşti, iar instanţa apreciază că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 95 pct. 1
C.proc.civ., în referire la art. 129 alin. 2 pct. 2 şi art. 130 alin. 2, instanţa va admite excepţia
necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu.
Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., instanţa va declina
competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, căruia îi va trimite de
îndată dosarul, spre competentă soluţionare.
De asemenea, potrivit art. 133 pct. 2 C.proc.civ., instanţa constată ivit conflictul negativ
de competenţă între Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, sens în care
înaintează dosarul către Curtea de Apel Bucureşti, spre competentă soluţionare, conform art. 135
alin. 1 C.proc.civ.

JUDECĂTORIA
2. Nulitate contract cesiune de părţi sociale şi anulare hotărâre

adunare generală a asociaţilor. Valoarea obiectului primului capăt
de cerere. Competenţă
Cu privire la valoarea obiectului actului juridic, în doctrină s-a arătat, cu caracter
general, că valoarea obiectului cererii de constatare a nulității actului juridic patrimonial ar
trebui stabilită prin raportare la valoarea prestației reclamantului și că dreptul ce se tinde a fi
protejat într-o astfel de acțiune nu poate fi decât cel privitor la propria prestație.
În situația contractului de vânzare-cumpărare (argumentele fiind aplicabile, mutatis
mutandis, contractului de cesiune de părți sociale), în ipoteza în care cererea este formulată de
către vânzător, acesta tinde să redobândească dreptul de proprietate asupra bunului vândut, să
readucă acest drept în patrimoniul propriu.
Ca atare, spre deosebire de situația în care cererea ar fi fost formulată de către
cumpărător, care ar fi tins să redobândească suma de bani plătită, caz în care, pentru
determinarea valorii obiectului cererii, ne-am fi raportat la prețul plătit, în situații precum cea
de față, raportarea trebuie făcută la valoarea bunurilor vândute.
Sentinţa civilă nr. 292/12.01.2015, definitivă, prin regulator de competenţă s-a stabilit
competenţa în favoarea Tribunalului
Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a solicitat constatarea

nulităţii absolute a contractului de cesiune de părţi sociale căruia i s-a acordat dată certă prin
încheierea de dată certă nr. x/21.05.2013 a BNP şi constatarea nulităţii absolute a hotărârii
adunării generale a asociaţilor N SRL din data de 05.09.2013.
Pârâta IM a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională la data de 06.06.2014.
Prin cererea reconvenţională, a solicitat anularea contractului de cesiune de părţi sociale
din data de 00.00.2006 şi a contractului de cesiune de părţi sociale din data de 00.00.2008.
Pârâta N SRL a depus întâmpinare la data de 30.06.2013, prin care a invocat excepţia
tardivităţii cererii de constatare a nulităţii absolute a hotărârii adunării generale a acţionarilor.
Prin sentinţa civilă nr. x/10.10.2014, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reţinând că, în cazul în care
se formulează o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare
(sau a unui contract de cesiune de acţiuni), criteriul prin raportare la care se determină valoarea
obiectului litigiului este chiar preţul indicat în contract.
A mai reţinut că, deşi reclamantul are obligaţia de a evalua obiectul cererii, acesta nu
poate să aibă în vedere orice criteriu doreşte.

JUDECĂTORIA
S-a arătat şi că reclamantul este terţ faţă de contractul de cesiune contestat şi că preţul
indicat de părţi în contractul de cesiune de părţi sociale reflectă poziţia subiectivă a acestora
raportată la tranzacţie, iar contractul de cesiune contestat în cauză se bucură, la fel ca orice act
juridic, de o prezumţie relativă de validitate.
Analizând excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, instanţa reţine:
Reclamantul a solicitat, pe de o parte, constatarea nulităţii absolute a contractului de
cesiune de părţi sociale căruia i s-a acordat dată certă prin încheierea de dată certă nr.
x/21.05.2013 a BNP şi, pe de altă parte, constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării
generale a asociaţilor NSRL din data de 00.00.2013.
Cu privire la primul capăt de cerere, a invocat, pe larg, la punctul 4 al cererii de chemare
în judecată, caracterul neserios al preţului contractului, arătând că valoarea reală a părţilor
sociale cesionate este de aproximativ 300.000 de Euro.
Conform art. 101 alin. 1 CPC, în cererile privitoare la executarea unui contract ori a
unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea
obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății, iar conform
alin. 2 din același articol, aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea
nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită
și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței
sau inexistenței unui drept.
Cu privire la valoarea obiectului actului juridic, în doctrină s-a arătat, cu caracter general,
că valoarea obiectului cererii de constatare a nulității actului juridic patrimonial ar trebui stabilită
prin raportare la valoarea prestației reclamantului și că dreptul ce se tinde a fi protejat într-o
astfel de acțiune nu poate fi decât cel privitor la propria prestație.
În situația contractului de vânzare-cumpărare (argumentele fiind aplicabile, mutatis
mutandis, contractului de cesiune de părți sociale), în ipoteza în care cererea este formulată de
către vânzător, acesta tinde să redobândească dreptul de proprietate asupra bunului vândut, să
readucă acest drept în patrimoniul propriu.
Ca atare, spre deosebire de situația în care cererea ar fi fost formulată de către
cumpărător, care ar fi tins să redobândească suma de bani plătită, caz în care, pentru
determinarea valorii obiectului cererii, ne-am fi raportat la prețul plătit, în situații precum cea de
față, raportarea trebuie făcută la valoarea bunurilor vândute.
Potrivit art. 98 alin. 1 CPC, competența se determină după valoarea obiectului cererii
arătată în capătul principal de cerere.
Reclamantul a evaluat obiectul cererii la 300.000 de Euro, invocând, totodată, caracterul
neserios al prețului cesiunii.
Este adevărat că alin. 3 al aceluiași articol prevede că în caz de contestație, valoarea se
stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți, însă, în situația concretă, în
caz de contestație cu privire la valoarea de 300.000 de Euro indicată de reclamant, înscrisurile
prezentate și explicațiile date de părți ar fi trebuit să fie solicitate în scopul de a determina

JUDECĂTORIA
valoarea reală a părților sociale transmise, mai ales că reclamantul a indicat, printre altele,
caracterul derizoriu al prețului.
Oricum, în cauză, nici pârâtele și nici Tribunalul București nu au contestat evaluarea
făcută de reclamant părților sociale cesionate, ci doar au considerat că valoarea indicată de
reclamant nu are relevanță și că important este prețul înscris în contract.
În sensul că prețul prevăzut în contract nu este întotdeauna relevant s-au pronunțat, în
decizii de speță, și instanțele judecătorești, arătându-se că trebuie avut în vedere prețul din
contract, atât timp cât acesta nu este contestat (C.S.J., decizia civilă nr. 1593/2002) sau că
dacă prețul din contract este contestat, el nu va fi avut în vedere la stabilirea competenței
materiale, ci, eventual, valoarea indicată de titularul acțiunii sau valoarea rezultată din probele
administrate sub acest aspect (C. Ap. Alba Iulia, decizia civilă nr. 316/2009).
Aceste consideraţii conduc la concluzia că valoarea obiectului cererii este mai mare de
200.000 de lei, fiind, astfel, atrasă competenţa Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza şi din altă perspectivă.
Potrivit art. 99 alin. 2 CPC, în cazul în care mai multe capete principale de cerere
întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în
strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa
competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage
competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Reclamantul a formulat şi un capăt de cerere prin care a solicitat constatarea nulităţii
absolute a hotărârii adunării generale a asociaţilor N SRL din data de 05.09.2013.
Potrivit art. 63 din Legea nr. 31/1990, cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege,
de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie
îşi are societatea sediul principal.
Tribunalul Bucureşti a reţinut că este vorba despre un capăt accesoriu de cerere, care nu
ar fi relevant în stabilirea competenţei.
Instanţa de faţă consideră că este vorba tot despre un capăt principal de cerere.
Astfel, chiar dacă soluţia dată primului capăt de cerere influenţează şi soluţia dată celui
de-al doilea, raportul dintre ele nu este unul de accesorialitate (cum este cazul cererii de acordare
a penalităţilor de întârziere faţă de cererea de obligare la plata debitului principal sau cum este
cazul cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată), ci unul de subsecvenţă (similar
situaţiei în care s-ar solicita anularea a două contracte de vânzare-cumpărare succesive sau
situaţiei în care se solicită, pe de o parte, constatarea vacanţei succesorale cu privire la
moştenirea unei persoane şi, pe de altă parte, constatarea dobândirii, prin uzucapiune, a dreptului
de proprietate în contradictoriu cu Statul, ca urmare a vacanţei succesorale).
Prin urmare, şi din această perspectivă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine
Tribunalului Bucureşti.

JUDECĂTORIA
3. Emitere ordin de repartiţie pentru atribuirea unei locuinţe sociale.

Încheierea contractului de închiriere. Competenţă
Reclamanţii solicită practic obligarea unei autorităţi publice, respectiv Consiliul Local
Sector 2, să soluţioneze cererea lor de repartizare a unei locuinţe sociale, pe care nu a
soluţionat-o până în prezent, şi să emită, în mod subsecvent, un ordin de repartiţie.
Totodată, ca o consecinţă a emiterii ordinului de repartiţie, se solicită obligarea pârâtei
Administraţia Fondului Imobiliar să încheie cu reclamanţii un contract de închiriere pentru
locuinţa socială a cărei repartizare se solicită.
În atare condiţii, este lesne de observat că cererea privind obligarea pârâtului Consiliul
Local Sector 2 la emiterea ordinului de repartiţie este de competenţa contenciosului
administrativ, potrivit art. 43 din Legea nr. 114/1996 şi art. 21 din Norma metodologică de
punere în aplicare a Legii nr. 114/1996.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 31.03.2014, reclamanţii JM şi

JP au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul CLS2, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va
pronunţa să:
- oblige pârâtul la încheierea cu reclamanţii a contractului de închiriere privind locuinţa
socială cu chirie subvenţionată situată în Bucureşti, sector 2;
- oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În data de 13.06.2014, pârâtul CLS2 a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia
lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca
neîntemeiată.
La data de 26.08.2014 reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat
respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului CLS2 ca nefondată.
Totodată, la aceiaşi dată reclamanţii au formulat, în temeiul art. 204 alin. 1 C.proc.civ.,
cerere modificatoare a cererii introductive prin care au solicitat introducerea în cauză a AFI în
calitate de pârât, precum şi:
- obligarea pârâtului CLS2 la emiterea ordinului de repartiţie privind imobilul situat în
Bucureşti, sector 2;
- obligarea pârâtului AFI, ca după ce pârâtul CLS2 a emis ordinul de repartiţie, la a
încheia cu reclamanţii contractul de închiriere privind locuinţa socială cu chirie
subvenţionată situată la adresa antemenţionată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu de către instanţă,
instanţa constată următoarele:

JUDECĂTORIA
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei
materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, pe
care o va admite, cu următoarea motivare:
Competenţa materială presupune o delimitare între instanţe de grad diferit, iar normele de
competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi
sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi
în alte acte normative speciale.
Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul
atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală
este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de
instanţe judecătoreşti.
Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea
având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar
cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care
statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
De asemenea, instanţa reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică
poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe, conform art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul fiind obligat, din
oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi
teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept
pentru care constată competenţa instanţei sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, conform art. 43 alin. 1 din Legea nr. 114/1996, locuinţele sociale se repartizează
de către autorităţile administraţiei publice locale care le au în administrare pe baza criteriilor
stabilite anual de acestea (…).
Totodată, art. 21 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a Legii nr. 114/1996
prevede următoarele:
(1) În vederea soluţionării cererilor privind repartizarea unei locuinţe sociale,
autorităţile administraţiei publice locale vor stabili măsurile necesare pentru luarea
în evidenţă şi pentru analiza solicitărilor primite. În acest scop prin hotărâri ale
consiliilor locale se vor constitui comisii de analiză a solicitărilor de locuinţe

JUDECĂTORIA
sociale şi se vor stabili şi da publicităţii, prin afişare la sediul primăriilor, criteriile

în baza cărora se repartizează locuinţele sociale, actele justificative necesare care
însoţesc cererea şi locul de primire a cererilor…
(2) Comisiile constituite conform alin. (1) vor analiza până la data de 1 noiembrie a
anului în curs cererile pentru locuinţele sociale şi vor prezenta spre aprobare consiliilor locale
lista cuprinzând solicitanţii îndreptăţiţii să primească în anul următor o locuinţă socială, în
ordinea de prioritate stabilită. După aprobare listele se vor afişa la sediile primăriilor.
(3) Contestaţiile împotriva hotărârilor consiliilor locale cu privire la listele de acordare
a locuinţelor sociale se vor adresa instanţei de contencios administrativ competente, potrivit
legii.
În acelaşi timp, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 stipulează că orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul
legitim poate fi atât privat, cât şi public.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele
care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până
la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de
1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Or, reclamanţii solicită practic obligarea unei autorităţi publice, respectiv Consiliul Local
Sector 2, să soluţioneze cererea lor de repartizare a unei locuinţe sociale, pe care nu a soluţionat-
o până în prezent, şi să emită, în mod subsecvent, un ordin de repartiţie.
Totodată, ca o consecinţă a emiterii ordinului de repartiţie, se solicită obligarea pârâtei
Administraţia Fondului Imobiliar să încheie cu reclamanţii un contract de închiriere pentru
locuinţa socială a cărei repartizare se solicită.
În atare condiţii, este lesne de observat că cererea privind obligarea pârâtului Consiliul
Local Sector 2 la emiterea ordinului de repartiţie este de competenţa contenciosului
administrativ, potrivit art. 43 din Legea nr. 114/1996 şi art. 21 din Norma metodologică de
punere în aplicare a Legii nr. 114/1996.
Pe de altă parte, conform art. 123 alin. 1 C.proc.civ., cererile accesorii, adiţionale, precum
şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de
competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute
la art. 120.

JUDECĂTORIA
Or, capătul doi de cerere are caracter accesoriu faţă de primul capăt de cerere, soarta sa
depinzând de cea a primului capăt de cerere, motiv pentru care competenţa revine instanţei
competente să soluţioneze primul capăt de cerere.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 10 alin. 1 din
Legea nr. 554/2004, în referire la art. 123 alin. 1, art. 129 alin. 2 pct. 2 şi art. 130 alin. 2
C.proc.civ., instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti, invocată din oficiu de către instanţă.
Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. 1 şi 3 C.proc.civ., instanţa va declina
competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a
Contencios Administrativ şi Fiscal, căruia îi va trimite de îndată dosarul, spre competentă
soluţionare.
4. Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor

comune. Lipsă calitate procesuală pasivă. Diminuare onorariu
avocaţial
Printre condiţiile exercitării acţiunii civile se regăseşte şi aceea privind calitatea
procesuală, care presupune existenţa unei identităţi între părţi şi subiectele raportului juridic
dedus judecăţii, conform art. 36 C.proc.civ. Într-o altă formulare, pentru a proba calitatea
procesuală trebuie să se dovedească faptul că există identitate între persoana reclamantului şi
cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), respectiv între persoana
chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate
procesuală pasivă).
În conformitate cu dispoziţiile art. 654 C.civ., în lipsa unor prevederi legale sau
înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi
exploatarea părţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.
Adaptând condiţia calităţii procesuale pasive a pârâtei în prezenta cauză, instanţa
constată că aceasta nu are o asemenea calitate, câtă vreme nu s-a efectuat dovada faptului că
pârâta este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 2.

15.12.2014, reclamantul PCF a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PL, ca instanţa, prin
hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să achite suma de 8.195,08 lei, reprezentând
cota aferentă apartamentului pârâtei de 8% din totalul cheltuielilor efectuate în anul 2012 pentru

JUDECĂTORIA
repararea şi renovarea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, la care se adaugă dobânda legală
de la data plăţii şi până la achitarea debitului. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei
la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a susţinut, în esenţă, că toţi proprietarii au
convenit să efectueze lucrări de reparare şi renovare la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, sens
în care au demarat aceste lucrări, iar contravaloarea acestora a fost facturată către reclamant
(34.700 lei), RM (34.690 lei) şi GP (42.048,49 lei).
Despre acest fapt a fost înştiinţată şi pârâta, dar aceasta a refuzat să contribuie la achitarea
contravalorii lucrărilor în discuţie, fiind notificată în acest sens, fără succes însă.
În final, reclamantul a precizat că a achitat fiecărui proprietar sumele corespunzătoare,
astfel că a decis recuperarea sumei prin intermediul instanţei de judecată.
În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 230/2007 şi C.civ., iar în probaţiune a solicitat
înscrisuri şi interogatoriu, depunând totodată o serie de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 551 lei, conform OUG
nr. 80/2013, nefiind un litigiu întemeiat pe Legea nr. 230/2007 pentru a fi scutit de la plata taxei
judiciare de timbru.
În data de 19.03.2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei
calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauei a solicitat respingerea cererii de chemare în
judecată, ca neîntemeiată.
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâta a menţionat, în esenţă,
că nu are calitatea de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, sector 2, proprietatea
defunctului LR, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/14.04.1997.
Defunctul LR a decedat în data de 00.00.2008, iar succesiunea de pe urma sa nu a fost
dezbătută, precizând totodată că nu a fost rudă cu acesta.
În final, a susţinut pârâta că acest lucrări efectuate la imobil nu s-au realizat cu acordul
tuturor proprietarilor.
Analizând cauza de faţă, prin excepţie lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei,
invocată de către pârâtă, instanţa reţine următoarele:
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, invocată de către pârâtă,
pe care o va admite, cu următoarea motivare:

JUDECĂTORIA
Printre condiţiile exercitării acţiunii civile se regăseşte şi aceea privind calitatea

procesuală, care presupune existenţa unei identităţi între părţi şi subiectele raportului juridic
dedus judecăţii, conform art. 36 C.proc.civ. Într-o altă formulare, pentru a proba calitatea
procesuală trebuie să se dovedească faptul că există identitate între persoana reclamantului şi cel
care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), respectiv între persoana chemată
în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală
pasivă).
Potrivit art. 649 alin. 1 lit. b C.civ., sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin
lege ori prin act juridic nu se prevede altfel fundaţia, curtea interioară, structura, structura de
rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul,
terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele
de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 654 C.civ., în lipsa unor prevederi legale sau
înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi
exploatarea părţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.
Adaptând condiţia calităţii procesuale pasive a pârâtei în prezenta cauză, instanţa constată
că aceasta nu are o asemenea calitate, câtă vreme nu s-a efectuat dovada faptului că pârâta este
proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. Sf. Spiridon nr. 4, sector 2.
Proprietatea asupra imobilului antemenţionat a aparţinut defunctului LR, aşa cum reiese
din contractul de vânzare cumpărare nr. x/14.04.1997 (f. 105).
Pe de altă parte, defunctul LR a decedat în data de 00.00.2008 (f. 104), iar succesiunea de
pe urma acestuia nu a fost dezbătută, astfel cum rezultă din informaţiile solicitate din oficiu de
către instanţă (f. 113-114, 116-118).
Or, reclamantul a cunoscut poziţia procesuală a pârâtei, dat fiind faptul că i s-a comunicat
întâmpinarea (f. 107). Mai mult decât atât, reclamantul a fost citat cu menţiunea de a face dovada
că pârâta este proprietarul apartamentului pentru care se solicită contravaloare lucrări de
reparaţie, dar reclamantul nu s-a conformat.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va respinge cererea,
ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Referitor la cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor judiciare,
instanţa o va admite, în parte, cu următoarea motivare:
Conform art. 453 alin. 1 C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea
părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar în speţă pârâtul este cel
care a pierdut procesul.
Potrivit art. 451 alin. 1 C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de
timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în
condiţiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de
necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi
orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

JUDECĂTORIA
Totodată, art. 451 alin. 2 C.proc.civ. statuează că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să
reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când
acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea
desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dar măsura luată de instanţă nu
va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.
Instanţa reţine că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – în care este inclus şi
onorariul apărătorului părţii ce a avut câştig de cauză – îl reprezintă culpa procesuală a părţii
adverse, care prin atitudinea sa a condus la declanşarea litigiului.
Aşadar, contractul încheiat de partea câştigătoare cu apărătorul său îşi va produce
efectele şi faţă de partea adversă, aceasta din urmă fiind obligată să plătească respectivul
onorariu, deşi ea personal nu a participat la negocierea lui; suntem deci în prezenţa unei excepţii
de la principiul conform căruia actul juridic îşi produce efectele numai între părţi, iar nu şi faţă
de terţe persoane (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Această
excepţie se justifică prin prisma principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează
materia răspunderii civile delictuale.
Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă
ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv.
În sistemul nostru de drept, sancţiunea (cu caracter general) care intervine în cazul
abuzului de drept constă din obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru
prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său,
potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.
Aşadar, în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa îl poate obliga pe cel care pierde
procesul să suporte doar o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de adversarul
său, apreciind că acesta din urmă a săvârşit un abuz de drept atunci când şi-a dat acordul pentru
un onorariu avocaţial exagerat de mare – săvârşind deci o faptă ilicită culpabilă şi prejudiciabilă,
care îi angajează răspunderea civilă delictuală (diferenţa dintre onorariul convenit şi suma pe
care o va plăti cel ce a pierdut procesul reprezentând tocmai prejudiciul suferit de acesta ca
urmare a abuzului de drept săvârşit de adversarul său la momentul stabilirii onorariului
avocatului ales).
Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câştigă litigiul are
dreptul de a obţine de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu
titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârşită de cel care a pierdut procesul constând în
declanşarea litigiului), dar tot pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea câştigătoare nu
poate obţine de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de
avocat (de data aceasta, fapta ilicită fiind săvârşită de partea câştigătoare şi constând din
exercitarea abuzivă a dreptului de a-şi angaja un apărător).
În acest sens, instanţa constată, aşa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeana a
Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005,
în Cauza Costin împotriva României, publicată in M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea

JUDECĂTORIA
din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva României,
publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, etc.), că şi în dreptul intern, partea care a câştigat
procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 C.proc.civ.) decât în
măsura în care se constată realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate
spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi
rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătura cu acel litigiu.
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă
şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost concepute de
partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul
avocatului ales în calitatea considerată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii
efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului sau şi reputaţia celui care
acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
Aplicând aceste principii la cauza de faţă instanţa reţine că pârâta a solicitat plata
cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Or, faţă de natura activităţii efectiv prestate de către apărătorul pârâtei care, deşi a
redactat întâmpinarea, a participat în acest proces la un singur termen de judecată şi luând în
considerare complexitatea extrem de redusă a cauzei, acest onorariu apare ca disproporţionat şi
nerezonabil.
Mai mult decât atât, recurgând la un alt element obiectiv, respectiv Protocolul încheiat de
Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România privind stabilirea onorariilor
avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică, nr. 113928/2008 – 1693/2008,
instanţa constată că nivelul onorariilor este net şi semnificativ inferior celui reclamat de intimată
de la contestator.
Desigur, cenzura instanţei de judecată aplicată în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată
vizează exclusiv raportul procesual stabilit între reclamantă şi pârât, fără a aduce atingere
raportului contractual stabilit de reclamantă cu avocatul ales, raport juridic liber consimţit de
părţile acestuia, cât priveşte onorariul de avocat acceptat de beneficiarul serviciului juridic
prestat, astfel cum prevede art. 451 alin. 2 teza finală C.proc.civ.
Statuând în echitate, Judecătoria, în temeiul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., va diminua
onorariul apărătorului reclamatei, de la suma de 1.000 lei la suma de 500 lei.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanţa va obliga
reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces şi probate
conform art. 10 alin. 1 C.proc.civ., în cuantum de 500 lei, onorariu avocaţial (f. 131), apreciind
cheltuielile drept reale, necesare şi rezonabile.

JUDECĂTORIA
5. Principiul disponibilităţii. Răspundere civilă contractuală.

Inexistenţa unui contract între părţi. Lipsă calitate procesuală
pasivă
Cu titlu preliminar, este imperios necesar a sublinia faptul că instanţa de judecată este
ţinută să respecte principiul disponibilităţii, conform art. 22 alin. 6 C.proc.civ., căci obiectul şi
limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, astfel cum prevede art. 9 alin.
2 C.proc.civ.
Sub acest aspect, trebuie menţionat că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în
judecată pe răspundere civilă contractuală.
Or, între reclamantă, pe de o parte, şi pârâtă, pe de altă parte, nu a existat nicio relaţie
contractuală, sens în care nu poate exista o răspundere contractuală între părţi.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 14.10.2013, reclamanta SC IC

SA a chemat în judecată pe pârâta SC ILR IFN SA, solicitând obligarea pârâtei la plata
următoarelor sume: 21.929,22 lei (TVA inclus), reprezentând reparaţie efectuată în baza
dosarului de daună CA/24966 şi devizului de cheltuieli nr. 267; 2.486,79 lei (TVA inclus),
reprezentând reparaţie efectuată în baza dosarului de daună CA/24966 şi devizului de cheltuieli
nr. 267; 5.925,01 lei, reprezentând taxă staţionare autovehicul; 2.715,23 lei reprezentând
cheltuieli de judecată.
În esenţă, reclamanta a învederat următoarele aspecte:
- în data de 01.11.2011 au fost întocmite procese verbale de constatare a daunelor
produse autoturismului cu nr. înmatriculare B-x-VHH (în continuare autoturism), deschizându-se
două dosare daună CA/24965 si CA/24966, după care, în data de 29.11.2011, SC IC SA a
solicitat asigurătorului acceptul de intrare în reparaţie a autoturismului, iar la 07.12.2011
asigurătorul a dat acceptul pentru reparare.
- în data de 17.01.2012 autoturismul a fost dus în vederea reparării de utilizatorul SC EL
SRL, încheindu-se între reprezentantul utilizatorului şi reprezentantul reclamantei proces verbal
de predare primire a autoturismului.
- reparaţiile au fost executate în baza celor două dosare daună CA/24965 şi CA/24966,
deschise de asigurătorul E, ca urmare a existenţei asigurării Casco.
- în data de 24.01.2012 a fost întocmit devizul de cheltuieli, reprezentând contravaloarea
reparaţiilor efectuate de reclamantă la autoturismul proprietatea pârâtei, iar în aceeaşi zi s-a

JUDECĂTORIA
comunicat asigurătorului E devizul de reparaţii, solicitându-se eliberarea acceptului de plata a

contravalorii reparaţiilor.
- la 26.01.2012 asigurătorul Euroins i-a comunicat că dosarele CA 24966 şi 24965,
deschise pentru auto B-x-VHH, se resping de la plata, iar clientul urmează să fie înştiinţat
referitor la motivul respingerii, răspunsul fiind comunicat după repararea autovehiculului.
- după repararea auto B-x-VHH, începând cu data de 27.01.2012, aceasta a staţionat în
incinta service-lui reclamantei, nefiind ridicată nici de utilizator şi nici de proprietar, pârâta din
prezenta, sens în care a solicitat proprietarului auto informaţii/relații cu privire la poziţia sa în
data de 10 mai 2012, proprietarul autovehiculului comunicând la data de 16 mai 2012 că este în
proces cu asigurătorul Eşi va propune managerului tehnic ca utilizatorul să efectueze plata.
- din luna mai 2012 autovehiculul a rămas în continuare în service-ul reclamantei şi de
abia în 18.10.2012 s-a primit un e-mail de la SC AI SRL, în calitate de mandatar al pârâtei, care
a făcut cunoscut faptul că doreşte ridicarea autovehiculului din service.
- prin e-mail, la data de 18.10.2012, i-a adus la cunoştinţă pârâtei sumele de plată
reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate în baza celor două dosare de daună CA/24965
si CA/24966, plus taxă staţionare autovehicul în perioada 27.01.2012 - 17.10.2012 .
- prin adresa nr. x/29.01.2013, pârâta prin acelaşi mandatar, după un an de staţionarea a
autovehiculului în service-ul societăţii reclamante, i-a solicită blocarea autovehiculului în
service, urmând să fie restituit societăţii de leasing, pe motivul că anterior fusese reziliat
contractul de leasing cu utilizatorul SC EL SRL pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a
ratelor de leasing de către utilizator.
- în data de 02.04.2013 s-a emis factura nr. 6901, în valoare totală de 30.341,02 lei, din
care 29.946,02 lei, reprezentând contravaloare lucrări reparaţie B-x-VHH in baza dosarelor de
dauna menţionate şi 5.925,00 lei, reprezentând taxe staţionare , începând cu data 27.01.2012,
când s-a terminat repararea autovehiculului si pana in 26.02.2013, pentru 395 zile, factura fiind
comunicată pârâtei prin poşta rapidă, nefiind achitată până în prezent.
- autovehiculul, în stare de funcţionare, a fost ridicat de pârâtă abia în data de 22.05.2013
prin B.E.J. Copuzeanu Florin Traian
- s-a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabila, însă fără nici un rezultat.
- obligaţia de plată a contravalorii reparaţiilor efectuate la auto B-x-VHH revine în
întregime societăţii de leasing, proprietara autovehiculului, care este beneficiara asigurării
CASCO şi care în urma plaţii contravalorii facturii nr. x/02.04.2013 se poate regresa după caz
împotriva societăţii de asigurare sau utilizatorului, pentru recuperarea sumei plătite.
În drept, reclamanta a invocat art. 969 si 970 Cod civil vechi raportat la art. 1.270 , art.
1272, art.1240 din Noul Cod civil, art. 453 Noul Cod de procedură civilă ( respect, art. 274
vechiul C.proc.civ.), iar în probaţiune a solicitat interogatoriul pârâtei, expertiză tehnică în
specialitate autovehicule şi înscrisuri, depunând în acest sens o serie de înscrisuri.
II. Întâmpinarea

JUDECĂTORIA
În data de 05.02.2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei
calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată
ca neîntemeiată.
Între pârâtă, în calitate de proprietar, şi SC EL SRL, în calitate de utilizator, s-a încheiat
contractul de leasing financiar nr. x, având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra
autoturismului marca Ford New Transit Van, valoarea contractului fiind de 16.375,80 euro.
Având în vedere că utilizatorul SC EL SRL nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, a
reziliat contractul de leasing şi a formulat cerere de executare silită pentru recuperarea
autoturismului marca Ford New Transit Van, cu numărul de înmatriculare B-x-VHH, culoare
albă.
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâta a invocat dispoziţiile
art. 5 din OG nr. 51/1997, potrivit cu care costurile asigurării sunt în sarcina
locatarului/utilizatorului, dacă prin contract părţile nu convin altfel, precizând că în contractul de
leasing nr. 27175 părţile au prevăzut altfel.
Potrivit art. 9 din condiţiile generale de leasing, utilizatorul are obligaţia să încheie
asigurări complete şi/sau obligatorii împotriva tuturor riscurilor; la acelaşi articol se prevede că,
în cazul în care se întâmplă un eveniment al cărui risc nu este asigurat, întreaga răspundere este
în sarcina utilizatorului,
A fost încheiat un contract de asigurare între SC EL SRL şi asigurătorul E (conform
afirmaţiilor reclamantei), în lipsa unui raport contractual între SC ILR IFN SA şi utilizatorul SC
EL SRL, prin care să se stabilească obligaţia finanţatorului de a suporta costurile ce ţin de
folosinţa, repararea şi asigurarea bunului, este exclusă obligarea sa la plata sumelor solicitate de
reclamantă cu titlu de reparaţii la autoturismul marca Ford New Transit Van.
Faptul că nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii rezultă şi
din:
- dispoziţiile art. 6.4 din condiţiile generale de leasing, potrivit cărora, singurul obligat la
plata oricăror sume reprezentând întreţinerea şi reparaţia bunului, este utilizatorul acestuia;
- prevederile art. 10 lit. f din OG nr. 51/1997, potrivit cărora utilizatorul se obligă „să îşi
asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea
obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv riscul pierderii,
distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, si continuitatea plaţilor cu titlu de rata
de leasing pana la achitarea integrala a valorii contractului de leasing";
- art. 10 lit. e din OG nr. 51/1997 statuează că utilizatorul trebuie „să suporte cheltuielile
de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului sau din contractul de leasing; în
timp ce art. 18 din acelaşi act normativ prevede că din momentul încheierii contractului de
leasing si pana la expirarea acestuia si reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este
exonerat de orice răspundere fata de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului,
fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

JUDECĂTORIA
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 115 C.proc.civ., şi OG nr. 51/1997, iar în
probaţiune a solicitat înscrisuri.
III. Răspunsul la întâmpinare
În data de 14.03.2014, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia
a solicitat, în principal, unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei cu fondul
cauzei, precizând următoarele:
- art. 6.4 din condiţii generale de leasing - anexa 1 la contractul de leasing financiar nr.
x/27.03.2009 - se refera strict la operaţiunile legate de asigurarea întreţinerii curente şi repararea
autoturismului, operaţiuni care în mod normal au fost în sarcina utilizatorului SC EL SRL, dar în
speţa însă nu se face vorbire de servicii auto privind întreţinerea şi repararea unor defecţiuni
obişnuite rezultate din folosirea autovehiculului, ci este vorba despre avarierea autovehiculului,
avarii pentru care s-au întocmit două dosare de daună;
- a efectuat reparaţia autovehiculului dar asigurătorul nu a achitat contravaloarea
reparaţiilor, respingând dosarele de daună, astfel că doar proprietarul autoturismului trebuie să
suporte costul reparaţiei şi al staţionării autovehiculului în incinta pârâtei.
- pârâta este beneficiarul asigurării Casco, în patrimoniul său fiind autoturismul reparat,
fiind direct răspunzătoare de plata contravalorii lucrărilor de reparaţie.
Totodată, reclamanta a menţionat că responsabilitatea achitării contravalorii lucrărilor de
reparare a autovehiculului şi a taxei de staţionare a acestuia în incinta service-ului reclamantei
revine proprietarului autovehiculului, pârâta din prezenta cauză, invocând dispoziţiile art. 9 din
Anexa 1 la contractul de leasing, condiţii generale de leasing.
IV. Aspecte procesuale
La termenul de judecată din data de 28.05.2014, conform art. 248 alin. 4 C.proc.civ.,
instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, după care, în temeiul
art. 258 alin. 1 C.proc.civ., a încuviinţat pentru păţi proba cu înscrisuri, iar pentru reclamantă şi
proba cu interogatoriul pârâtei.
De asemenea, din oficiu, a dispus emiterea unei solicitări către asigurătorul Euroins în
vederea ataşării dosarelor de daună nr. CA 24965 şi CA 24966 (f. 103-191).
Răspunsul pârâtei la interogatoriu a fost depus la dosarul cauzei în data de 05.08.2014 (f.
92-94).
În data de 08.09.2014, reclamanta a depus o cerere de introducere din oficiu în cauză, în
calitate de pârâtă, a SC ER Asigurare-Reasigurare SA.
Analizând materialul probator administrat în cauză, prin prisma motivelor
formulate, a dovezilor existente la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de
judecată reţine următoarele:
În fapt, între pârâta SC ILR IFN SA, în calitate de finanţator, şi SC EL SRL, în calitate
de utilizator a intervenit contractul de leasing nr. x/27.03.2009, prin care s-au stabilit termenii şi
condiţiile în care finanţatorul va transmite utilizatorului dreptul de folosinţă a autovehiculului
marca Ford Transit (f. 63-71).

JUDECĂTORIA
Autovehiculul marca Ford Tranzit cu nr. de înmatriculare B-x-VHH (în continuare

autovehicul) a fost asigurat Casco de către utilizator (f. 126-131, 166-176), drepturile aferente
asigurării fiind cesionate în favoarea finanţatorului (pârâta din prezenta) conform art. 9 din
contractul de leasing.
Autovehiculul a fost implicat într-un eveniment rutier, sens în care prin procesul verbal
datat 01.11.2011, emis de E SA în dosarul de daună CA 00024965, au fost constatate daunele
suferite de autovehicul (f. 115), acest înscris constituind şi document de introducere în reparaţie.
Pârâta a emis împuternicire pentru utilizatorul SC EL SRL în vederea reprezentării în
relaţia cu societatea de asigurare (f. 119).
De asemenea, prin procesul verbal datat 01.11.2011, emis de E SA în dosarul de daună
CA 00024966, au fost constatate daunele suferite de autovehicul (f. 161), acest înscris
constituind şi document de introducere în reparaţie.
Pârâta a emis împuternicire pentru utilizatorul SC EL SRL în vederea reprezentării în
relaţia cu societatea de asigurare (f. 164).
Reclamanta a solicitat asigurătorului E acceptul de intrare în reparaţie pentru ambele
dosare de daună (CA 00024965 şi CA 00024966) asigurătorul dându-i acest accept (f. 22).
Din corespondenţa electronică purtată între reclamantă şi asigurător rezultă că reclamanta
i-a comunicat asigurătorului devizul de reparaţii pentru autovehicul, iar acesta din urmă i-a
precizat că dosarele de daună se resping la plată, clientul urmând a fi anunţat în legătură cu
motivul respingerii (f. 27).
Motivul respingerii a fost acelaşi pentru ambele dosare de daună, respectiv art. 3.3.19 din
Condiţiile generale privind asigurarea pentru avarii şi furt a autovehiculelor, constituind caz de
excludere pentru pagubele produse oricărui subansamblu sau părţi componente ale
autoturismului prin nerespectarea indicatoarelor rutiere de masă sau gabarit, asigurătorul
comunicându-i utilizatorului soluţia adoptată (f. 111-112, 156).
Reclamanta a emis pe numele pârâtei factura fiscală nr. x/02.04.2013, pentru suma de
30.341,02 lei, compusă din: 21.929,22 lei (TVA inclus), reprezentând reparaţie efectuată în
dosarul de daună CA/24966; 2.486,79 lei (TVA inclus), reprezentând reparaţie efectuată în
dosarul de daună CA/24966; 5.925,01 lei, reprezentând taxă staţionare autovehicul.
Între reclamantă şi SC AI SRL, mandatar al pârâtei (f. 31), a existat o corespondenţă
electronică în legătura cu neplata reparaţiilor efectuate de către reclamantă, existând o propunere
ca utilizatorul să achite contravaloarea reparaţiilor, precizându-se totodată că se doreşte ridicarea
autovehiculului din service-ul reclamantei, sens în care s-a transmis şi o solicitare de blocare în
service a autovehiculului (f. 30, 32, 33).
Într-un final, autovehiculul a fost ridicat de la reclamantă prin intermediul executorului
judecătoresc în data de 22.05.2013 (f. 34-35, 37-38).

JUDECĂTORIA

În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, pe care o va admite, cu
următoarea motivare:
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic
litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, conform art. 35 teza I C.proc.civ.
Altfel spus, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana
pârâtului şi cel obligat în raportului juridic dedus judecăţii.
Prioritar, conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile Codului civil se aplică
tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în
vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
Având în vedere că autovehiculul a fost introdus în service-ul reclamantei în data de
01.11.2011, în speţă se aplică actualul C.civ., iar nu C.civ. 1864.
Totodată, cu titlu preliminar, este imperios necesar a sublinia faptul că instanţa de
judecată este ţinută să respecte principiul disponibilităţii, conform art. 22 alin. 6 C.proc.civ., căci
obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, astfel cum prevede
art. 9 alin. 2 C.proc.civ.
Sub acest aspect, trebuie menţionat că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în
judecată pe răspundere civilă contractuală.
Astfel, art.1270 alin. 1 C.civ. reglementează principiul forţei obligatorii a contractului,
pacta sunt servanda.
prin plată.
Or, între reclamantă, pe de o parte, şi pârâtă, pe de altă parte, nu a existat nicio relaţie
contractuală, sens în care nu poate exista o răspundere contractuală între părţi.

JUDECĂTORIA
Pârâta nu a fost cea care a introdus autoturismul în reparaţie, ci utilizatorul a introdus

autovehiculul în reparaţie la service-ul reclamantei, împuternicirea acordată utilizatorului de
către pârâtă privind relaţia cu societatea de asigurări, iar nu cu unitatea service reparatoare.
Astfel, între reclamantă şi pârâtă nu s-a încheiat un contract privind prestarea serviciului
de reparaţie a autoturismului, iar eliberarea unui document de introducere în reparaţie nu
echivalează cu încheierea unui contract de prestări servicii.
De vreme ce pârâta, în calitate de proprietar al autoturismului, nu a solicitat introducerea
în service a autoturismului în scopul reparării, nu se poate solicita de la pârâtă contravaloarea
reparaţiei autoturismului pe temeiul răspunderii civile contractuale, pârâta neavând astfel calitate
procesuală pasivă.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar fi reţinut existenţa unei relaţii contractuale între părţi,
deşi nu este cazul, pârâta este lipsită de calitate procesuală în speţă.
În acest sens, art. 18 din OG nr. 51/1997 prevede că, din momentul încheierii contractului
de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este
exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului,
fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.
Totodată, conform art. 9 din contractul de leasing (f. 67), în cazul în care se întâmplă un
eveniment al cărui risc nu este asigurat, întreaga răspundere este în sarcina utilizatorului, recte
SC EL SRL.
Or, în speţă, asigurătorul a refuzat la plată dosarele de daună ca urmare a producerii unui
risc neasigurat, sens în care utilizatorul este ţinut a răspunde, iar nu finanţatorul, care nu are
calitate procesuală pasivă.
Considerentele reţinute de către instanţă reprezintă tot atâtea argumente pentru care
alegaţiile reclamantei în sensul angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei nu pot fi
reţinute, fiind neîntemeiate.
De asemenea, sub aspectul creanţei solicitate cu titlu de staţionare autovehicul, este de
domeniul evidenţei că nu există un contract încheiat între părţi, fiind vorba, eventual, despre o
răspundere civilă delictuală, nicidecum contractuală, sens în care pârâta nu are calitate
procesuală pasivă. De altfel, autovehiculul nu a staţionat, în sensul uzual al termenului, ci a fost
practic reţinut de către reclamantă până la plata contravalorii serviciilor de reparaţie prestate
(asemănător unui drept de retenţie nerecunoscut printr-un titlu), pârâta intrând în posesia acestuia
prin intermediul executorului judecătoresc.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de către pârâtă şi va respinge cererea, ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

JUDECĂTORIA
6. Acţiune în constatare. Admisibilitate. Inexistenţa unui alt remediu

procesual
Din textul art. 35 C.proc.civ. rezultă că, pentru exercitarea acţiunii în constatare, este
necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea să nu poată cere realizarea
dreptului, să fie justificat un interes şi prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei
sau inexistenţei unei stări de fapt, condiţii care sunt îndeplinite în cauză.
În situaţia în care reclamantul are posesia imobilului şi este proprietarul acestuia,
conform celor două certificate de moştenitor (508/07.06.1979 şi 46/17.11.2000), iar din
cuprinsul acestora rezultă fără putinţă de tăgadă că există anumite neconcordanţe, acţiunea în
constatare reprezintă singurul remediu procesual pe care reclamantul îl are la dispoziţie.
Reclamantul nu are calea unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv a acţiunii în
revendicare, întrucât aceasta presupune existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor
neproprietar, ceea ce nu e cazul în speţă. Totodată, singurii care ar putea opune vreun drept
asupra imobilului în discuţie sunt pârâţii, în calitate de proprietari, care au achiziţionat o
jumătate din teren de la autorii reclamantului.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 19.09.2014, reclamantul NC a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta ME, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să
constate că a dobândit, prin moştenire, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în
Bucureşti, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 371 mp, (374 mp din măsurătorile
cadastrale) şi construcţia edificată pe acest teren, compusă din două camere, hol, bucătărie, wc şi
baie.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că tatăl său, numitul NC, a cumpărat
prin act de vânzare cumpărare autentificat sub numărul x/1932 şi transcris sub nr. x/1932 o
suprafaţă de teren de 742 mp în Bucureşti, sector 2.
În continuare, reclamantul a menţionat că, în data de 01.10.1932, tatăl său a vândut o
suprafaţa de aproximativ 350-371 mp numiţilor P, soţi, prin actul autentificat sub nr.
x/01.10.1932.
De asemenea, a arătat că aproximaţiile folosite ca exprimare în actele de proprietate pe
care le deţine dau naştere la interpretări şi fac neconcordanţă cu realitatea din teren rezultată din
măsurători, câtă vreme de la decesul părinţilor săi şi până în prezent a folosit imobilul în discuţie,
teren şi construcţie, pe acelaşi amplasament.
În final, reclamantul a învederat că din măsurătorile efectuate de expertul cadastral
rezultă că tatăl său a vândut jumătate din suprafaţa de teren cumpărată de el, astfel că a moştenit

JUDECĂTORIA
dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 371-374 mp, iar vecina lui jumătate din suprafaţa
totală de 742 mp.
Prin precizarea depus la data de 24.11.2014, reclamantul a arătat că dreptul său de
proprietate dobândit, prin moştenire, asupra imobilului, teren şi construcţie, situat în Bucureşti,
sector 2 a fost stabilit şi acordat prin certificatul de moştenitor nr. x/1979 şi prin certificatul de
moştenitor nr. x/2000, înscrisuri notariale imprecise, neclare şi contradictorii, motiv pentru care
cererea depusă la OCPI prin care a solicitat înscrierea în cartea funciară a dreptului său de
proprietate a fost respinsă.
Astfel, în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/1979 se menţionează că obiectul
dreptului de proprietate dobândit este de "306 mp teren destinat construcţiei în afara perimetrului
construibil şi casă având doua camere şi dependinţe", iar în certificatul de moştenitor nr. x/2000,
dreptul de proprietate dobândit este reprezentat de teren în suprafaţă de 306 mp şi construcţia
edificată pe acesta, compusă din două camere şi dependinţe.
Pârâta, deşi legal citată, nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei
pentru a-şi exprima poziţia procesuală sau pentru a solicita probe în apărare faţă de cererea
reclamantei.
La termenul de judecată din 08.04.2015, reclamatul a depus, în condiţiile art. 204 alin. 1
C.proc.civ., cerere modificatoare sub aspectul cadrului procesual pasiv solicitând introducerea în
cauză a numitelor PSC şi PM în calitate de pârâte.
Pârâta PSC, prezentă personal la termenul de judecată din 08.04.2015, precum şi pârâta
PM nu au depus întâmpinare la cererea reclamantului.
La termenul de judecată din 20.05.2015, instanţa a încuviinţat, conform art. 258 alin. 1
C.proc.civ., reclamantului proba cu înscrisuri, expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie,
cadastru şi geodezie şi expertiză tehnică specialitatea construcţii civile.
Raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile a fost întocmit de expert RM
şi depus la dosarul cauzei în data de 08.09.2015, iar raportul de expertiză tehnică specialitatea
topografie, cadastru şi geodezie a fost întocmit de expert SG şi depus la dosarul cauzei în data de
15.09.2015.
În fapt, defunctul NC a cumpărat de la numitul NPN un teren în suprafaţă de 742 mp din
planul de parcelare şi moşia statului Plumbuita, Comuna Colentina, jud. Ilfov, astfel cum reiese
din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/1932 şi transcris sub nr. x/1932.
Defunctul NC a înstrăinat către soţii P o suprafaţă de 350-371 mp din terenul aferent
planului de parcelare şi moşia statului Plumbuita, Comuna Colentina, jud. Ilfov, astfel cum reiese
din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.10.1932 (f. 7-9).
Defunctul NC, zis şi C, a decedat în data de 00.00.1973, iar din masa succesorală face
parte ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 2, compus în
totalitate de 306 mp teren destinat construcţiei şi în afara perimetrului construibil, respectiv casă

JUDECĂTORIA
având două camere şi dependinţe, terenul fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare
autentificat sub numărul x/1932 şi transcris sub nr. x/1932, moştenitori fiind NM şi NC
(reclamant în prezenta), astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. x/07.06.1979 (f. 19).
Din certificatul de moştenitor nr. x/17.11.2000 (f. 18) reiese că defuncta NM a decedat în
data de 00.00.1996, iar din masa succesorală face parte cota de 5/8 din dreptul de proprietate
asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 306 mp teren şi
construcţie edificată pe acesta compusă din două camere şi dependinţe, moştenitor fiind NC
(reclamant în prezenta).
PC şi CV au vândut numiţilor MV, ME, PI şi PM imobilul situat în Bucureşti, compus
din teren construit şi neconstruit în suprafaţă de 371 mp, dobândit prin actul de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. x/01.10.1932, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare
nr. x/22.01.1990 (f. 46).
PI a decedat şi a lăsat ca moştenitori pe PSC, conform certificatului de moştenitor legal
nr. x/02.11.2007 (f. 48). MV a decedat şi a lăsat ca moştenitor pe ME, conform actului de
lichidare a regimului comunităţii legale (f. 49-50).
În drept, potrivit art. 35 C.proc.civ., cel care are interes poate să ceară constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere
realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
Din textul art. 35 C.proc.civ. rezultă că, pentru exercitarea acţiunii în constatare, este
necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea să nu poată cere realizarea
dreptului, să fie justificat un interes şi prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei
sau inexistenţei unei stări de fapt, condiţii care sunt îndeplinite în cauză.
În situaţia în care reclamantul are posesia imobilului şi este proprietarul acestuia, conform
celor două certificate de moştenitor (x/07.06.1979 şi x/17.11.2000), iar din cuprinsul acestora
rezultă fără putinţă de tăgadă că există anumite neconcordanţe, acţiunea în constatare reprezintă
singurul remediu procesual pe care reclamantul îl are la dispoziţie.
Reclamantul nu are calea unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv a acţiunii în
revendicare, întrucât aceasta presupune existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor
neproprietar, ceea ce nu e cazul în speţă. Totodată, singurii care ar putea opune vreun drept
asupra imobilului în discuţie sunt pârâţii, în calitate de proprietari, care au achiziţionat o jumătate
din teren de la autorii reclamantului.
Din ansamblul probator administrat în cauză reiese că autorii reclamantului au
achiziţionat un teren în suprafaţă de 742 mp din planul de parcelare şi moşia statului Plumbuita,
Comuna Colentina, jud. Ilfov (actualmente str. …, sector 2 Bucureşti), după care aceştia au
înstrăinat jumătate din teren, adică o suprafaţă de 350-371 mp.
În certificatul de moştenitor nr. 508/07.06.1979 se precizează că masa succesorală este
compusă din ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 2, compus în
totalitate de 306 mp teren destinat construcţiei şi în afara perimetrului construibil, respectiv casă

JUDECĂTORIA
având două camere şi dependinţe. Aşadar, suprafaţa de 306 mp este liberă de construcţii la care
se adaugă terenul construibil, sens în care suprafaţa de teren este mai mare.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie, cadastru şi geodezie
întocmit de expert SG şi avizat de OCPI rezultă că suprafaţa de teren aparţinând reclamantului
este de 371 mp, configuraţia curţii fiind aceeaşi cu cea din planul executat în 1976.
De asemenea, construcţia amplasată pe acest teren, C1, astfel cum a fost identificată prin
raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert RM are o suprafaţă de 65 mp.
În atare condiţii, instanţa va admite cererea de chemare în judecată şi va constata că
reclamantul a dobândit, prin moştenire, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în
Bucureşti, sector 2 compus din: teren în suprafaţă de 371 mp, astfel cum a fost identificat prin
raportul de expertiză specialitatea topografie, cadastru şi geodezie întocmit de expert SG;
construcţia amplasată pe acest teren, C1 în suprafaţă de 65 mp, astfel cum a fost identificată prin
raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert RM.
7. Acțiune în constatare. Inadmisibilitate

Art. 35 C.proc.civ. prevede, în cazul acţiunilor în constatare, două condiţii speciale de
admisibilitate a acţiunii, anume subsidiaritatea (reclamantul să nu aibă deschisă calea unei
acţiuni în realizarea dreptului) şi împrejurarea că obiectul cererii trebuie să constea în
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Inexistenta acțiunii în realizare, ca o condiție negativă, nu vizează situațiile în care
partea a exercitat o acțiune prevăzută de lege şi nu a avut câștig de cauză sau a pierdut
termenul de exercitare a acesteia, ci situația expresă în care legea nu i-a pus la dispoziție o
altă acțiune decât cea prevăzută de art. 35 C.proc.civ.
Din verificarea întregului probatoriu existent la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc
faptul că reclamanta nu îşi poate realiza drepturile solicitate printr-o acţiune în constatare,
întrucât a avut posibilitatea exercitării unor acţiuni în realizare în momentul declanșării
executării silite (pârâta intrând în posesia bunului în anul 2010, or prezenta acțiune se
desfășoară în anul 2015), fiind opțiunea sa de a uza sau nu de căile procedurale prevăzute de
lege.
21.10.2013, reclamanta ATI SRL, în contradictoriu cu pârâta SC ILR IFN SA, a solicitat să se
constate nerezilierea contractului de leasing financiar nr. x/06.03.2008 şi acordarea cheltuielilor
de judecată.

JUDECĂTORIA
În fapt, reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de leasing financiar nr.
x/06.03.2008, prin care s-a achiziționat în sistem leasing autovehiculul marca Renault.
După preluarea autovehiculului a achitat ratele lunare aferente contractului, iar în luna
noiembrie 2008, a încheiat cu pârâta un nou contract de leasing.
Reclamanta a mai arătat că a achitat lunar ratele aferente celor două contracte până în
luna octombrie 2009, când pârâta a emis factura fiscală x, ce cuprinde menţiuni neconforme
privind plata unor penalităţi de întârziere, factură contestată şi care nu a fost acceptată la plată.
S-a mai menționat că motivul pentru care a contestat factura a fost faptul că pârâta nu a
efectuat încasarea sumei de 7.000 lei, sumă înscrisă în biletul la ordin seria x, emitent SC ISC
SA, instrument de plată girat de reclamantă pârâtei.
Pe fondul neînțelegerii dintre părți, pârâta a început acțiunile în vederea recuperării
autovehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar, iar reclamantei nu i-a fost
comunicată adresa de înștiințare a rezilierii contractului, astfel că apreciază că acest contract nu a
fost reziliat unilateral.
Cererea nu a fost motivată în drept.
Pârâta a formulat întâmpinare la data de 14.05.2014, prin care a solicitat respingerea
acţiunii în constatarea nerezilierii unilaterale a contractului de leasing financiar nr. x/2008, ca
neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare s-a arătat că, la data de 11.11.2010, contractul de leasing a fost reziliat
unilateral de către pârâtă în baza pactului comisoriu prevăzut de art. 12.4.ii din contract, ca
urmare a nerespectării obligaţiilor asumate de reclamantă de achitare la scadenţă a ratelor de
leasing, sens în care a intrat in reposesia autoturismului şi l-a înstrăinat ulterior unui terţ
dobânditor pentru preţul de 30.423,19 lei.
La termenul de judecată din data de 01.10.2014, instanţa a pus în vedere reclamantei să
indice temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, apărătorul reclamantei arătând că
temeiul de drept este art. 35 C.proc.civ. şi clauzele contractuale inserate în contratul de leasing
fiind invocată, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
La termenul de judecată din data de 21.01.2015, instanţa pus în discuţie excepţia
inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii,
instanţa constată următoarele:
Între părți a fost încheiat contractul de leasing financiar nr. x/06.03.2008 (f.27-36), prin
care s-a achiziționat în sistem leasing autovehiculul marca Renault.
Conform planului de eșalonare, reclamanta avea obligația de a achita ratele lunare
menționate pe o perioadă de 48 de luni.
Potrivit art. 12 din contractul părților, în situația în care intervenea un caz de
neîndeplinire a obligațiilor contractuale, finanțatorul avea posibilitatea de a rezilia contractul fără
a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nicio formalitate prealabilă sau complementară,
intervenţie a instanțelor judecătorești sau arbitrale sau îndeplinirea vreunei alte formalităţi (pact

JUDECĂTORIA
comisoriu de gradul IV), cu plata de daune interese de către utilizator, la întârzierea la plată cu
mai mult de 60 de zile a oricărei sume scadente, dispoziții ce se regăsesc şi în art. 15 din OG nr.
51/1997.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada plăţilor efectuate conform acestui grafic de
rambursare a ratelor de leasing şi conform facturilor anexate la filele 38-57 din dosar.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că la data reintrării pârâtei în posesia
autoturismului, utilizatorul înregistra debite neachitate în cuantum de 18.426,36 lei, astfel cum
rezultă din situația facturilor neachitate la data de 11.11.2010. Așadar, la data de 11.11.2010,
utilizatorul înregistra patru rate de leasing neachitate, precum şi alte obligații financiare
neonorate, fiind îndeplinite condițiile rezilierii.
Totodată, în ce priveşte biletul la ordin la care reclamanta a făcut referire, acesta a fost
prezentat pentru scontare, fiind refuzat la plata deoarece era completat greşit, motiv pentru care
biletul la ordin, în original, a fost restituit reprezentanților reclamantei.
În plus, instanța constată că pe rolul acestei instanțe reclamanta a mai promovat anterior o
acțiune cu obiect asemănător ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2010, în care a fost
pronunţată sentința civilă nr. 6393/26.04.2012.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/300/2010,
reclamanta SC ATI SRL a chemat în judecată pe pârâta SC ILR IFN SA, solicitând să se
constate cuantumul real al datoriei pe care o are faţă de pârâtă şi să se dispună obligarea acesteia
la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 6393/26.04.2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti
in dosarul nr. x/300/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantă,
a fost respinsă, astfel cum a fost precizată, cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta SC ATI SRL în contradictoriu cu pârâta SC ILR IFN SA, fiind neîntemeiată.
În considerentele acestei hotărâri instanța a reținut: „Conform concluziilor expertizei
contabile ordonate din oficiu, concluzii la care reclamanta nu a avut obiecţiuni, reclamanta a
înregistrat întârzieri cuprinse între o zi şi 126 de zile în plata ratelor de leasing (coloana 12 a
anexei la raportul de expertiză), cea mai mare întârziere fiind înregistrată la plata ratei nr.12 la
contractul de leasing nr. x/14.11.2008 (fila 201), astfel că, în conformitate cu prevederile art.12.4
şi art.13 din contract (file 31,33), pârâta era în drept să rezilieze contractul şi să reintre în posesia
bunului, astfel că nu se poate aprecia că preluarea autovehiculului Renault Trafic (pe care,
conform susţinerilor din acţiune, reclamanta l-a returnat de bună voie) reprezintă o faptă ilicită şi
o manifestare a vinovăţiei în accepţiunea art.998 – art.999 din Codul civil pentru a justifica
obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul pe care, incontestabil, imposibilitatea de a
folosi bunul l-a cauzat reclamantei. În consecinţă, având în vedere că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor faptei ilicite,
vinovăţiei, prejudiciului şi legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, pretenţiile reclamantei
sunt neîntemeiate câtă vreme pierderea folosinţei autovehiculului a fost consecinţa nerespectării
obligaţiei de plată pe care şi-a asumat-o prin contractul de leasing financiar nr. x/14.11.2008.”

JUDECĂTORIA
Potrivit clauzelor contractuale inserate în contractul de leasing şi în actul adițional la

acest contract (f.33), „Utilizatorul ia act de caracterul de titlu executoriu al contractului şi al
anexelor sale şi consimte ca, în caz de neexecutare corespunzătoare şi la termen a obligațiilor
sale, Finanțatorul să treacă direct la executarea silită fără să mai obţină un alt titlu pe cale
judecătorească şi fără ca Finanțatorul să îl notifice sau sa îl înștiințeze în prealabil. Utilizatorul
acceptă că, în cazul demarării procedurilor de executare silită a garanțiilor existente, în paralel cu
acestea, Finanțatorul se poate îndrepta prin executare silită împotriva întregului patrimoniu al
Utilizatorului, prezent şi viitor. În cazul în care unul sau mai multe Contracte de Leasing
încheiate de către părţi este/sunt reziliate sau denunțate unilateral de către Finanțator, acesta
poate rezilia sau denunța unilateral şi celălalt/celelalte contracte şi va putea trece la executarea
silită a prezentului contract şi a celorlalte contracte, precum şi contractelor de garanţie reală
mobiliară şi/sau imobiliară.”
Așa fiind, rezulta fără putinţă de tăgadă că, prin acţiunea formulată, reclamanta tinde să
înlăture un fapt juridic stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv
inexistenţa datoriilor aferente contractului de leasing încheiat între părţi.
Faţă de această situaţie şi având în vedere că susţinerile reclamantei tind să încalce
puterea de lucru judecat de care beneficiază o situație de fapt şi de drept constatată în mod
irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, instanța reţine că nu este cu putinţă a introduce o
nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat
judecătorește anterior de o instanță judecătorească.
Principiul puterii lucrului judecat, rezultând din art. 1200 pct. 4, 1201 şi 1202 alin. 2
C.civ., împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect,
aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, chiar cu poziţia procesuală inversată, ci si
contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi
printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, pronunţată într-un
alt proces.
În consecinţă, nu poate fi ignorat de instanţă efectul pozitiv al lucrului judecat, iar
modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi
nu mai conferă posibilitatea unei alte instanțe de a statua diferit, de a contrazice ceea ce s-a
stabilit anterior şi care se află în strânsă legătură cu problema litigioasă dezbătută în prezenta
cauză.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casație şi Justiție, în conformitate cu jurisprudența
europeană, principiul autorităţii de lucru judecat în forma prezumției (art. 1200 pct. 4 C.civ.)
asigura ordinea şi stabilitatea juridică prin evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii
judecătoreşti.
Totodată, aşa cum s-a statuat în jurisprudență, actul jurisdicţional (ca orice act juridic, în
general) produce pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi
efecte de opozabilitate faţă de terţi. Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială,
hotărârea nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat

JUDECĂTORIA
prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu
valoarea unui mijloc de probă, în prezenta cauză a unei prezumții absolute, fiind vorba tocmai de
prezumția puterii lucrului judecat.
Art. 35 C.proc.civ. prevede, în cazul acţiunilor în constatare, două condiţii speciale de
admisibilitate a acţiunii, anume subsidiaritatea (reclamantul să nu aibă deschisă calea unei
acţiuni în realizarea dreptului) şi împrejurarea că obiectul cererii trebuie să constea în constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept.
Potrivit art. 35 C.proc.civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere
realizarea dreptului. Art. 35 C.proc.civ. consacră, aşadar, principiul subsidiarităţii acţiunii în
constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii,
provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu
inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atât timp cât partea are deschisă calea
acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu
toate posibilitățile procedurale pe care partea le are pentru a-şi realiza dreptul sau.
Astfel, textul legal citat impune, pentru admisibilitatea actinii în constatare, condiția
negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecații.
Această condiție este o cerinţă specială a acțiunii în constatare, care se adaugă celor
patru condiții generale de exercitare a oricărei acțiuni (drept, interes, calitate şi capacitate
procesuală).
Or, în situația dedusă judecății, reclamanta a declarat în faţa instanței că s-a declanșat
executarea silită împotriva sa, că pârâta a intrat în mod legal în posesia autoturismului, având
posibilitatea să ceara realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni distincte în realizare, respectiv
a contestației la executare, a cererii de suspendare a executării silite sau a altor acțiuni, cum este
şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2010 (ce a fost respinsă în mod irevocabil).
Reclamanta a susținut că prezenta acţiune în constatare este admisibila, iar prin
intermediul concluziilor scrise a susținut că solicită să se constate inexistenţa vreunui drept al
pârâtei de a rezilia contractul, întrucât nu are nicio acțiune în realizarea dreptului.
În egală măsură, în doctrină şi jurisprudenţă s-a stabilit că nu este atributul instanței să
indice acțiunile pe care reclamanții le au la dispoziție, însă în cauză reclamanta tinde pe calea
prezentei acțiuni în constatare să redobândească posesia autoturismului, ceea ce este inadmisibil
(în condițiile în care nu a înțeles să formuleze o contestație împotriva executării silite).
În jurisprudență s-a stabilit, de asemenea, că inexistenţa acțiunii în realizare, ca o condiție
negativă, nu vizează situațiile în care partea a exercitat o acțiune prevăzută de lege şi nu a avut
câștig de cauză sau a pierdut termenul de exercitare a acesteia, ci situația expresă în care legea nu
i-a pus la dispoziție o altă acțiune decât cea prevăzută de art. 35 C.proc.civ.
Din verificarea întregului probatoriu existent la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc că
reclamanta nu îşi poate realiza drepturile solicitate printr-o acţiune în constatare, întrucât a avut
posibilitatea exercitării unor acţiuni în realizare în momentul declanșării executării silite (pârâta

JUDECĂTORIA
intrând în posesia bunului în anul 2010, or prezenta acțiune se desfăşoară în anul 2015), fiind
opțiunea sa de a uza sau nu de căile procedurale prevăzute de lege.
Aşadar, acţiunea este inadmisibilă prin aceea că reclamanta nu se referă la un drept
determinat sau determinabil, urmărind atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt
juridic (faptul că nu s-a reziliat contractul), sub acest aspect, acţiunea îmbrăcând caracterul unei
acţiuni în realizare, acțiunea reclamantei urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
8. Acţiune în pretenţii. Efectul pozitiv al lucrului judecat

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu
chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar această
reglementare vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea
contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Instanţa reţine că efectul pozitiv al lucrului judecat corespunde necesităţii de stabilitate
juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase
deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dreptul
de acces la justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea
altor principii.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 25.06.2014, reclamantul MB a

chemat în judecată pe pârâtul BA, pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să
oblige pârâtul să plătească reclamantului sumei de 1.628,34 lei, compusă din: 1.508,58 lei,
reprezentând debit – taxă concesiune 2013; 119,76 lei, reprezentând majorări şi penalităţi de
întârziere aferente debitului, actualizate la data de 01.04.2014 pentru imobilul situat în Bucureşti,
sector 2. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere
aferente redevenţei şi TVA-ului calculate până la data plăţii efective a întregului debit, precum şi
la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin contractul de asociere nr.
x/21.04.1993, încheiat între PMB şi SC CCSRL, şi prin contractul de vânzare-cumpărare nr.
x/08.02.2002 pârâtul a devenit proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Potrivit art.10 din contract antemenţionat redevenţa concesiunii este de 1.279.391 lei/an,
sumă ce va suporta rata anulată a inflaţiei, şi se modifică conform art. 2 din actul adiţional nr. 3
în sumă de 11.900.328 lei/an

JUDECĂTORIA
Pentru plata cu întârziere a redevenţei urmând a se plăţi, conform art. 13 din contractul de
asociere, majorări de întârziere de 1% pentru fiecare zi calculate la suma datorată.
Pârâtul a fost somat să achite taxa de concesiune, prin înştiinţarea de plată înregistrată sub
nr. x/02.04.2014, primită de acesta în data de 14.04.2014, însă a refuzat să dea curs solicitărilor
reclamantului.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 116 şi urm. C.civ., art. 1237 C.civ., şi art.
411 C.proc.civ., iar în dovedirea cererii a solicitat proba cu interogatoriul pârâtei şi proba cu
înscrisuri, fiind depuse la dosarul cauzei, în copie, un set de înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, conform art.
30 din OUG nr. 80/2013.
În data de 20.10.2014, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia
autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, pârâtul a învederat că prin sentinţa civilă
nr. 5254, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/300/2013, s-a admis
cererea reconvenţională formulată de către pârât şi s-a stabilit în mod definitiv inexistenţa în
patrimoniul Municipiului Bucureşti a dreptului d e creanţă având ca obiect taxa de concesiune
pentru apartamentul nr. 20 situat în Bucureşti, sector 2 şi a obligaţiei corelative de plată a
pârâtului.
Prin sentinţa civilă antemenţionată instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtului, stabilind că nu există obligaţie contractuală sau legală de plată a unei taxe de
concesiune.
Între dosarul nr. x/300/2013 şi prezenta cauză litigiul se poartă între aceleaşi părţi, având
aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, în ambele litigii MB a invocat
existenţa contractului de asociere în participaţiune nr. x/21.04.199, încheiat între aceasta si CC
SRL şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2002, încheiat între pârât şi SA,
susţinând că, în baza acestora, pârâtul datorează o taxă de concesiune, în calitate de proprietar al
imobilului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul a arătat că potrivit
contractului de asociere nr. x/1993 încheiat între PMB şi SC CC SRL, aceasta din urmă s-a
obligat la plata taxei de concesiune către reclamantă pe toată durata contractului de asociere,
respectiv pe toată durata existenţei construcţiei.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/08.02.2012, pârâtul a dobândit dreptul de
proprietate asupra apartamentului. nr. x din imobilul bloc x, str. …, dreptul de coproprietate
asupra cotei părţi aferente apartamentului din părţile şi dependinţele comune ale imobilului şi
dreptul de folosinţă asupra terenului aferent apartamentului în suprafaţă de 11.26 mp.
În schimbul transferului dreptului de proprietate şi al dreptului de folosinţă, pârâtul s-a
angajat să achitat şi a achitat preţul stabilit contractual, preţ ferm si fix.

JUDECĂTORIA
Între părţi nu a fost transmis vreun drept de concesiune, între reclamantă şi pârât nu a fost
încheiat niciun contract, nici de concesiune, nici de alta natură, care să ducă la naşterea valabilă a
unei obligaţii de achitare a vreunei taxe, cu orice titlu, cu atât mai puţin cu titlu de taxă de
concesiune.
Singurul contract care stabileşte o taxă de concesiune şi cel care este obligat să o achite
este contractul faţă de care pârâtul sunt terţ, respectiv contractul de asociere, care consacră
această sarcină de achitare a taxei de redevenţă în sarcina SC CC SRL.
În contractul de vânzare cumpărare nr. x/08.02.2012 este specificat foarte clar faptul că
nu există contracte de închiriere, comodat, uzufruct, uz, asociere in participaţiune sau alte
convenţii în baza cărora terţe persoane să reclame vreun drept asupra, imobilului.
În baza principiului relativităţii, consacrat de art. 973 Cod civil, contractul de asociere nu
poate produce efecte decât între părţile contractante, nefiind deci opozabil unui terţ faţă de
contract, pârâtul fiind terţ faţa de contract, şi nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat următoarele:
- în mod greşit susţine reclamantul că prin contractul de vânzare-cumpărare s:ar fi
transmis dreptul de concesiune, prin contract fiind transmis dreptul de folosinţă asupra
terenului, nu de concesiune;
- câtă vreme, prin actul adiţional nr. 4/18.06.1996 la contractul de asociere, asociatul CC
S.R.L şi-a asumat faţă de reclamant obligaţiile de plată din contract pe toata durata existenţei
construcţiei, taxa anuală de concesiune revine in continuare asociatului CC S.R.L si nu subzista
vreun astfel de debit in sarcina pârâtului;
- în lipsa unui contract de concesiune încheiat cu pârâtul, în condiţiile legii speciale,
reclamantul nu poate pretinde vreo redevenţă de la acesta, clauzele contractului de vânzare-
cumpărare a apartamentului fiind clare în privinţa faptului că pârâtul a preluat în folosinţă terenul
şi nu a încheiat cu reclamantul vreo subconcesiune, interzisă de lege dat fiind caracterul intuitu
personae al contractului.
- reclamantul a încheiat cu S.C. CC S.R.L un contract de asociere in participaţiune, iar nu
un contract de concesiune, astfel cum rezulta din voinţa părţilor şi din examinarea clauzelor
contractului.
- obiectul contractului de care se prevalează reclamantul, prevăzut la art. 1 si 2 din
contract, este terminarea execuţiei lucrărilor de construcţii, punerea in funcţiune si exploatarea
distincta de către părţile contractante a blocului 47, aportul părţilor contractante privind obiectul
asocierii fiind de 41,72% pentru Imobiliara RA si de 58,28% pentru asociatul CC S.R.L,
conform caietului de sarcini-anexai la contract.
- contractul de asociere în participaţiune nu este un contract de concesiune, iar părţile
contractante au avut în vedere acest aspect, prin art. 6.1 din contract, s-a prevăzut că "asociatul
CC S.R.L dobândeşte drept de preempțiune la cumpărare, vânzare, concesionare sau închiriere,
potrivit legii;

JUDECĂTORIA
- chiar dacă părţile au denumit aportul asociatului CC SRL drept taxă anuali de
concesiune, aceasta nu poate fi considerată ca o redevență cu aplicarea normelor juridice stabilite
pentru contractul de concesiune, având în vedere voinţa părţilor contractante rezultata din
contractul de asociere si inexistenţa unui contract de concesiune.
- prin actul adiţional nr. x/18.06.1996 la contractul de asociere, asociatul CC S.R.L şi-a
asumat fata de reclamant obligaţiile de plată din contract pe toata durata existenţei construcţiei.
- în lipsa vreunei novaţii in contractul de asociere, pârâtului nu îi poate fi pretinsa
executarea vreunei prevederi din contract si nu îi poate fi impusă plata vreunei sume sau procent
anume,atât sub aspectul pretinsului debit principal cât şi sub aspectul clauzei penale convenita cu
terţul CC S.R.L la art. 13 din contract.
În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 205, 2019 C.proc.civ., art. 973 C.civ., iar în
probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri.
În fapt, între RAIALI și S.C. CC S.R.L s-a încheiat contractul de asociere nr.
x/21.04.1993 având ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune
și exploatarea distinctă de către părțile contractante a blocului x din ansamblul x, situat în
București, sector 2.
Potrivit art. 10.1 din contractul menționat, taxa anuală de concesionare se stabilește
conform ofertei CC S.R.L care se obligă să achite anual, în rate trimestriale suma de 1.279.391
lei, suportând în totalitate taxa de concesionare a terenului, sumă ce a fost ulterior modificată
prin actul adițional nr. 3 la contract, în care s-a specificat și aspectul că taxa anuală de
concesionare se achită cu începere de la darea în folosință a blocului conform contractului de
asociere și va suporta rata anuală a inflației.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.02.2012 de B.N.P, pârâtul
a cumpărat dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x situat sector 2, București, de la
vânzătoarea GAB. Potrivit acestui contract de vânzare-cumpărare, vânzătoarea a dobândit
imobilul de la numita CNDO, care la rândul său de la proprietarul anterior, numita TZ. TZ a
cumpărat imobilul în discuţie de la SC CC SRL, prin contractul autentificat sub nr. x/28.11.1996
Această societate a dobândit apartamentul în baza contractului de asociere nr. x/20.04.1993. Se
menționează în contractul de vânzare din data de 08.02.2012 şi faptul că se transmite pârâtului și
dreptul de folosinţă asupra terenului aferent apartamentului în suprafață de 11,26 mp.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/300/2013,
reclamantul MB a chemat în judecată pe pârâtul BA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o
va pronunţa sa dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 149,30 lei, reprezentând debit
restant taxa de concesionare în sumă de 140.084 lei, aferent anului 2012 pentru cota parte din
terenul aferent apartamentului nr. x, sector 2 Bucureşti, majorări de întârziere în sumă de 8,46
lei, pentru neplata taxei de concesionare, calculate până la data de 09.04.2013, precum şi
cheltuielile de judecată.

JUDECĂTORIA
Prin sentinţa civilă nr. 5284/30.04.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti

în dosarul nr. x/303/2013, s-au dispus următoarele:
„Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului BA, invocată de pârât prin
întâmpinare.
Respinge cererea formulată de reclamantul MB, în contradictoriu cu pârâtul BA, ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.
Admite cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant BA în contradictoriu cu
reclamantul-pârât Municipiul Bucureşti.
Constată inexistenţa în patrimoniul reclamantei-pârâte a dreptului de creanţă având ca
obiect taxă de concesiune pentru apartamentul nr. x situat în Bucureşti, sector 2 şi a obligaţiei
corelative de plată a pârâţilor-reclamanţi”.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei autorităţii de lucru
judecat, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, invocată de către pârât, pe care o va respinge,
ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:
Conform art. 430 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot
sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui
alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar
autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se
sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Totodată, art. 431 alin. 1 C.proc.civ. prevede că nimeni nu poate fi chemat în judecată de
două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Prin acest text legal
legiuitorul a reglementat efectul negativ, extinctiv al lucrului judecat, de natură a opri o a doua
judecată, sub condiţia existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă dedusă
judecăţii de către reclamant.
Or, nu există identitate de obiect între prezenta pricină şi dosarul nr. x/303/2013, câtă
vreme în prezenta pricină se solicită taxa de concesiune aferentă anului 2013, iar în dosarul nr.
x/303/2013 s-a solicitat taxa de concesiune aferentă anului 2012.
Totodată, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtului, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, pe care o va admite, cu următoarea
motivare:

JUDECĂTORIA
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic
litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, conform art. 35 teza I C.proc.civ.
Altfel spus, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana
pârâtului şi cel obligat în raportului juridic dedus judecăţii.
Sub acest aspect, efectul pozitiv al lucrului judecat este incident în speţă, conform art.
431 alin. 2 C.proc.civ., care prevede că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat
într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Prin sentinţa civilă nr. 5284/30.04.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti
în dosarul nr. x/300/2013 s-a reţinut că pârâtul a preluat de la vânzătoare în folosință terenul
aferent apartamentului pe toată durata construcției și nu că a încheiat o subconcesiune, în
condițiile în care contractul de concesiune are un caracter intuitu personae. Astfel, instanța a
constatat că între reclamantă și pârât nu a fost încheiat niciun contract de concesiune care să
ducă la nașterea valabilă a unei obligații de achitare a taxei de concesiune. Pentru aceste
considerente, instanța a apreciat că pârâtul, neavând obligația contractuală sau legală de plată a
unei taxe de concesiune, nu are calitate procesual pasivă în ceea ce privește cererea principală ce
are ca obiect obligarea acestuia la plata taxei de concesiune, iar aceleași motive au condus
instanța și la pronunțarea soluției de admitere a cererii reconvenționale, respectiv constatarea
inexistenței dreptului de creanță al reclamantei față de pârât, având ca obiect taxa de concesiune
pentru ap. x situat în Bucureşti, sector 2 şi a obligaţiei corelative de plată a pârâtului-reclamant.
Or, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură
cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar această
reglementare vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor
între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Instanţa reţine că efectul pozitiv al lucrului judecat corespunde necesităţii de stabilitate
juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja
rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dreptul de acces la
justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
În atare condiţii este lesne de observat că efectul pozitiv al lucrului judecat şi siguranţa
circuitului civil impun cu necesitate admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a
pârâtului, iar a considera altfel înseamnă a face abstracţie de o hotărâre judecătorească definitivă
ce a dat o dezlegare raportului juridic dintre părţi.
procesuală a reclamantului în declanşarea prezentului proces, instanţa urmează să îl oblige pe
acesta să plătească pârâtului suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând
onorariu de avocat (f. 46), cheltuieli pe care instanţa le apreciază drept reale, necesare şi
rezonabile, neimpunându-se diminuarea onorariului avocaţial.

JUDECĂTORIA
9. Cheltuieli de judecată pe cale separată. Posibilităţi şi limitări

Având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa
apreciază că este posibilă formularea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată pe
cale separată şi necondiţionată de rezervarea acestui drept printr-o afirmaţie în acest sens
realizată în cadrul procesului iniţial, neexistând o dispoziţie expresă contrară.
Instanţa reţine că obligaţia de a plata a sumei de bani reprezentată de achitarea
cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.960 lei, în temeiul art. 453 C.proc.civ. nu este
scadentă, creanţa reclamantei urmând a fi stabilită în mod definitiv numai ca urmare a
rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Or, art. 1535 C.civ. prevede că doar în cazul în care o
sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, situaţie
despre care nu poate fi vorba în cauza dedusă prezentei judecăţi.
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data

de 06.07.2015, reclamanta CZ, în contradictoriu cu pârâta SC DC SA, a solicitat instanţei
obligarea pârâtei la plata sumei de 4.960 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în
onorariu de avocat în dosarul nr. x/299/2013, soluţionat în fond de Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti şi în apel de Tribunalul Bucureşti, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data
de 31.01.2014 şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivare reclamanta a arătat că pârâta SC DC SA a formulat contestaţie la executare
prin care a solicitat anularea încheierii de încuviinţare a executării silite a sentinţei nr.
172/F/25.02.2011, a Deciziei nr. 371/23.11.2011 şi a Deciziei nr. 1585/15.05.2012, anularea
somaţiei, anularea executării silite şi a tuturor actelor de executare silită din dosarul de executare
silită nr. x/2013 şi suspendarea executării silite.
Prin Sentinţa nr. 4008/10.03.2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins ca
neîntemeiată contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără
obiect, solicitându-se cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei sentinţe pârâta SC
DC SA a declarat apel, respins ca nefondat prin Decizia nr. 1492A/08.10.2014, a Tribunalului
Bucureşti.
Reclamanta a susţinut că pentru a beneficia de servicii juridice în dosarul nr. x/299/2013
a achitat un onorariu de avocat conform facturilor şi chitanţelor ataşate la dosar. Reclamanta a
arătat că solicită admiterea prezentei acţiuni având în vedere că pârâta din prezenta cauză a căzut
în pretenţii, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, iar cheltuielile de judecată reprezentând
onorariu de avocat, în cuantum total de 4960 lei au fost achitate.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1025 şi urm. C.P.C.

JUDECĂTORIA
În dovedirea cererii formulate, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 200 de lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 6
alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 (f.23,33).
Pârâta deşi a fost citată cu această menţiune nu a depus la dosarul cauzei formularul de
răspuns.
Sub aspectul probatoriului instanţa a încuviinţat şi a administrat pentru reclamanta proba
cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de
04.06.2013, sub nr. x/299/2013, contestatoarea SC DC SA.- având calitatea de pârâtă în
prezenta cauză - a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata CZ - având
calitatea de reclamantă în prezentul litigiu - prin care a solicitat anularea încheierii de
încuviinţare a executării silite a sentinţei nr.172/F/25.02.2011, a deciziei nr.317/23.11.2011 şi a
deciziei 1585/15.05.2012 împotriva DC, anularea somaţiei emise de B.E.J. în dosarul de
executare nr. x/2013, anularea executării silite ce face obiectul dosarului amintit şi anularea
tuturor actelor de executare întocmite în dosarul de executare amintit, cu cheltuieli de judecată.
Contestatoarea a solicitat şi suspendarea executării silite.
Prin sentinţa nr. 4003/10.03.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-au
respins ca neîntemeiate contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC DC SA în
contradictoriu cu intimata CZ, cererea de intervenţie în interesul contestatoarei formulată de
intervenienta S.C. AG S.R.L., precum şi cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără
obiect. Totodată, instanţa a luat act că se vor solicita cheltuielile de judecată, de către intimata
CZ, pe cale separată.
Împotriva sentinţei nr. 4003/10.03.2014 a formulat apel pârâta din prezentul dosar, având
calitatea de contestatoare în dosarul nr. x/299/2013, iar prin decizia nr. 1492A/08.10.2014, a
Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de
apelanta contestatoare.
Pe tot parcursul soluţionării dosarului nr. x/299/2013 reclamanta a fost reprezentată de dl.
avocat CI, astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei şi deciziei pronunţate în cauză, iar la datele
de 24.06.2015 şi 30.06.2015 a fost achitat în integralitate onorariul de avocat, conform facturilor
fiscale nr. OC-0022 din 24.06.2015 (f.11) şi nr. OC-0023 din 30.06.2015 (f.13), respectiv
chitanţelor nr. 0C0023/24.06.2015( f. 10) şi nr. 0C0024/30.06.2015(f. 12).
În drept, potrivit art. 1026 alin. 1 C.P.C. procedura privind cererile cu valoare redusă se
aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua in considerare dobânzile, cheltuielile de judecată
și alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.
Instanța reține că debitul principal pretins de reclamantă este de 4960 lei, iar prezenta
acțiune nu este inclusă între cererile care nu pot face obiectul procedurii enunțate anterior, astfel
cum prevede art. 1026 alin. 2-3 C.P.C.

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 453 C.P.C. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a
câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul acordării cheltuielilor de
judecată îl constituie culpa (vinovăţia) procesuală.
Totodată, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea cheltuielilor
ocazionate de litigiu, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor
rezonabil.
Având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa
apreciază că este posibilă formularea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată pe cale
separată şi necondiţionată de rezervarea acestui drept printr-o afirmaţie în acest sens realizată în
cadrul procesului iniţial, neexistând o dispoziţie expresă contrară.
Având în vedere faptul că pârâta a căzut în pretenţii în dosarul nr. x/299/2013 şi se află în
culpă procesuală, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la
plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitat în cuantum total de 4960 lei,
astfel cum rezultă din cuprinsul chitanţelor nr. 0C0023/24.06.2015 şi nr. 0C0024/30.06.2015.
Instanţa apreciază că efectuarea cheltuielilor de judecată a fost necesară, realitatea acestora
reieşind din cuprinsul înscrisurilor doveditoare administrate în cauză. De asemenea, instanţa
apreciază ca rezonabil cuantumul onorariului avocaţial prin raportare la circumstanţele şi
complexitatea cauzei având ca obiect „contestaţie la executare”, respectiv la munca depusă de
avocat.
Aşadar, având în vedere considerentele expuse, instanţa urmează a admite cererea
reclamantei sub acest aspect şi a dispune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de
4.960 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. 22666/299/2013, constând
în onorariu de avocat achitat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, instanţa reţine ca
neîntemeiate pretenţiile reclamantei sub acest aspect. Astfel, instanţa reţine că obligaţia de a plata
a sumei de bani reprezentată de achitarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4960 lei, în
temeiul art. 453 C.proc.civ.. nu este scadentă, creanţa reclamantei urmând a fi stabilită în mod
definitiv numai ca urmare a rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Or, art. 1535 C.civ. prevede
că doar în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, situaţie despre care nu poate fi vorba în cauza dedusă prezentei judecăţi.
Mai mult, daunele moratorii au la bază principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat
prin fapta debitorului, iar nu prin fapta proprie a celui care solicită repararea prejudiciului. Or, în
cauza dedusă judecăţii nu se poate pune problema unui prejudiciu, cât timp este la latitudinea
reclamantei dacă solicită recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate cu achitarea onorariului
de avocat în dosarul nr. x/299/2013, precum şi momentul la care va solicita recuperarea sumei
achitate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
de prezentul litigiu, instanţa, în temeiul art.1032 C.P.C., îl va respinge ca neîntemeiat, întrucât
pârâta SC DC S.A. nu se află în culpă procesuală în ceea ce priveşte declanşarea prezentului

JUDECĂTORIA
litigiu. Instanţa reţine că reclamanta a ales să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată, iar
nu în cadrul litigiului în dosarul nr. x/299/2013, opţiune care a condus la efectuarea unor
cheltuieli pentru care partea adversă nu poate fi ţinută responsabilă, prezentul litigiu fiind cauzat
de opţiunea reclamantei, iar nu de comportamentul culpabil al pârâtei.
10.Poprire asigurătorie. Condiţii de instituire

Din analiza logico-juridică a art. 970 şi 953 alin. 1 C.proc.civ. rezultă că, pentru a se
dispune înfiinţarea sechestrului asigurător, reclamantul trebuie să probeze, conform art. 10 alin.
1 C.proc.civ., îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lipsa unui titlu executoriu;
intentarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unei sume de bani, în scopul
obţinerii titlului executoriu; deţinerea unui înscris care constată o creanţă exigibilă.
Totodată, conform art. 970 C.proc.civ. în referire la art. 953 alin. 2 C.proc.civ., acelaşi
drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat
acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea
reclamată.
Încheiere de şedinţă din 20.12.2016, definitivă
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 16.12.2016, reclamanta TT

SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâtul TCM, cerere având ca obiect înfiinţarea poprire
asigurătorie.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a precizat, în esenţă, următoarele:
- între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. x/03.04.2015, pârâtul
îndeplinind funcţia de agent de turism, iar în această calitate a comis o serie de
nereguli, în sensul că a emis facturi către clienţi fără prestarea serviciilor de către
aceştia, a emis facturi către clienţi la tarife mai mici decât preţul de achiziţie, a
transmis documente falsificate către clienţi, a falsificat conturile agenţiei pe facturi,
înlocuindu-le cu numere de cont personale şi a încasat sumele în conturile personale
de la diverşi clienţi;
- valoarea prejudiciului cauzat este de 410.448,23 lei, precum şi 13,477,77 euro, iar
pentru recuperarea prejudiciului a introdus pe rolul Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti o cerere de chemare în judecată.
În drept, reclamanta a invocat art. 951 şi următoarele C.proc.civ., iar în probaţiune a
solicitat înscrisuri, depunând o serie de înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru,
conform art. 11 alin. 1 lit. b din OUG nr. 80/2013.

JUDECĂTORIA

În fapt, reclamanta TT SRL a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri (facturi şi
extrase de cont) care emană de la reclamantă şi care sunt destinate unor terţe persoane,
nicidecum pârâtului. Într-o altă exprimare, reclamanta a depus o serie de facturi pe care le-a emis
pentru diverşi clienţi, pârâtul din prezenta nefiind destinatarului niciunei facturi dintre cele
depuse de către reclamantă.
În drept, conform art. 970 C.proc.civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra
sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite la art. 953.
Potrivit art. 953 alin. 1 C.proc.civ., creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui
creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător
asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de
chemare în judecată, creditorul putând fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către
instanţă.
Din analiza logico-juridică a art. 970 şi 953 alin. 1 C.proc.civ. rezultă că, pentru a se
dispune înfiinţarea sechestrului asigurător, reclamantul trebuie să probeze, conform art. 10 alin. 1
C.proc.civ., îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: lipsa unui titlu executoriu;
intentarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect plata unei sume de bani, în scopul
obţinerii titlului executoriu; deţinerea unui înscris care constată o creanţă exigibilă.
Sub aspectul primei condiţii, instanţa constată îndeplinirea acesteia, întrucât reclamanta
nu se află în posesia unui titlu executoriu.
Referitor la cea de-a doua condiţie, instanţa constată că şi aceasta este îndeplinită dat
fiind faptul că reclamanta a introdus o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani (410.448,23 lei, precum şi 13,477,77 euro), cerere care face
obiectul dosarului nr. x/300/2016.
Cu toate acestea, cea de-a treia condiţie nu este îndeplinită în cauză, motivat de faptul că
reclamanta nu deţine un înscris care constată o creanţă exigibilă împotriva pârâtului. Astfel, se
constată că reclamanta a depus o serie de facturi pe care le-a emis pentru diverşi clienţi, pârâtul
din prezenta nefiind destinatarului niciunei facturi dintre cele depuse de către reclamantă.
Pe de altă parte, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspundere
civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtului la repararea prejudiciului în cuantum de
410.448,23 lei, precum şi 13,477,77 euro. În acest context, se reţine că înscrisurile depuse de
reclamantă tind să dovedească existenţa unui prejudiciu, dar acest prejudiciu se va stabili de către
instanţă, facturile în discuţie neconstatând o creanţă împotriva pârâtului. De altfel, textul art. 953
alin. 1 C.proc.civ. are în vedere un înscris constatator al creanţei, adică un înscris din care rezultă
în mod neîndoielnic o creanţă şi care este opus părţii adverse, fiindu-i destinat. Or, reclamanta nu
deţine împotriva pârâtului un înscris care să constate o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în
valoare de 410.448,23 lei, precum şi 13,477,77 euro.

JUDECĂTORIA
Totodată, conform art. 970 C.proc.civ. în referire la art. 953 alin. 2 C.proc.civ., acelaşi
drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat
acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Or, instanţa a solicitat reclamantei, prin fax, să depună o cauţiune în cuantum de 50% din
valoarea creanţei, fără însă ca reclamanta să se fi conformat.
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa, conform art. 970
C.proc.civ., în referire la art. 953 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. respectiv art. 954 C.proc.civ., va
respinge cererea privind înfiinţarea popririi asigurătorie, ca neîntemeiată.
11.Ordonanţă preşedinţială. Obligaţie de a face – proprietăţi vecine.

Măsuri definitive vs. măsuri provizorii.
Cu privire la caracterul vremelnic si neprejudecarea fondului, instanţa retine faptul că
trebuie să verifice numai formal de partea cui se situează aparenţa dreptului, să analizeze sumar
fondul, neputând tranşa cu caracter definitiv o situaţie litigioasă dintre părţi, întrucât prin
rezolvarea litigiului în fond ar anticipa hotărârea instanţei de drept comun.
Pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună refacerea trotuarului
de beton, ce împrejmuia imobilul proprietate şi care era turnat pe lângă fundația casei, respectiv
să se refacă gardul şi poarta care proteja curtea imobilului, iar în caz de refuz să fie autorizaţi
reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtelor ar avea caracterul unor măsuri
definitive, incompatibile cu procedura specială prevăzută de art. 996 alin. 1 C.proc.civ.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 23.01.2015,

reclamanţii au solicitat stabilirea unui drept de servitute în favoarea acestora pe terenul pârâtelor,
să fie obligate pârâtele să ridice obstacolele (pământ şi alte resturi) depozitate în faţa imobilului
reclamanților şi care blochează singura cale de acces către imobil, să refacă trotuarul de beton ce
împrejmuia imobilul proprietate şi care era turnat pe lângă fundația casei, respectiv să refacă
gardul şi poarta care proteja curtea imobilului, iar in caz de refuz să fie autorizați reclamanții să
efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtelor.
În motivare, au arătat că sunt proprietarii imobilului în discuţie, care se află într-un loc
înfundat, pentru care s-a formulat o cerere de stabilire a unui drept de servitute pe rolul acestei
instanțe şi că, în prezent, pârâtele le-au blocat şi îngrădit accesul dinspre drumul public către
proprietate.

JUDECĂTORIA
Au mai arătat că pârâtele le reproșează că folosesc fără niciun drept calea de acces la
imobilul reclamanților, că îi ameninţă permanent cu scopul de a-i determina să le vândă
proprietatea.
Mai mult, la data de 14.01.2015, pârâtele împreună cu alte persoane au adus un buldozer
care a început să sape din spatele curții către stradă şi mai ales pe lângă fundația imobilului
proprietatea reclamanților, distrugând totul.
Au precizat reclamanții că nu au fost efectuate reparații, ci a fost distrusă complet
împrejmuirea, gardul şi poarta, s-a depozitat pământ şi moloz pe singura cale de acces către
drumul public, împiedicând accesul reclamanților la imobil.
Consideră reclamanții că masurile solicitate sunt necesare pentru păstrarea unui drept care
s-ar păgubi prin întârziere şi pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara
având în vedere că fundația imobilului ar avea de suferit, creându-se un pericol de dărâmare a
clădirii, având în vedere şi vechimea acestei,a iar măsura deblocării căii de acces este imperios
necesară pentru a putea avea acces pietonal la propria locuință.
Refacerea gardului curții şi refacerea trotuarului de beton sunt la fel de urgente pentru
motivele arătate.
În drept, au invocat art. 996 şi urm. C.proc.civ., iar în probaţiune au depus înscrisuri.
La data de 18.02.2015, reclamanţii au depus cerere precizatoare, solicitând, să fie
obligate pârâtele să le permită accesul la imobilul proprietatea acestora situat în București, până
la soluționarea dosarului nr. x/300/2015, fiind menținute celelalte capete de cerere formulate.
Pârâtele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii întrucât în speţă
nu se justifică pierderea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere şi nici prevenirea unei pagube
iminente. Au susținut că reclamanții îşi exercită în mod abuziv dreptul de proprietate şi le
împiedică să-şi exercite propriul drept.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DG, instanţa reţine
următoarele:
Calitatea procesuală a părţilor este o condiţie esenţială a exerciţiului dreptului la acţiunea
civilă. Legitimarea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat
în raportul juridic dedus judecăţii. În cauză, existenţa calităţii procesuale pasive presupune
identitatea între pârâţii indicaţi de reclamanți şi titularul dreptului de proprietate sau al altui drept
real asupra imobilului, care să permită realizarea pretențiilor invocate de reclamanți pe calea
ordonanței președințiale.
Instanţa reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie absolută şi
peremptorie, putând fi invocată în orice fază a procesului, de orice parte interesată.
Totodată, deşi s-a arătat ca pârâta DG nu mai are calitatea de proprietar al imobilului
conform actului de partaj voluntar încheiat între pârâte la data de 13.03.2015, la dosarul cauzei
nu au fost depuse anexele cadastrale pentru identificarea imobilelor supuse partajului, extrasul de
carte funciară şi nici actele de proprietate ale pârâtelor asupra imobilului, înscrisurile existente
nefiind suficiente pentru admiterea excepției invocate de pârâtă.

JUDECĂTORIA
Pentru toate aceste motive, instanţa urmează să respingă excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei DG, ca neîntemeiată.
Reclamanții sunt proprietarii corpului A, situat în sector 2, București, în suprafață utilă de
42,61 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.10.1998 (f.7).
Potrivit pct. 5 din contract odată cu locuința s-a vândut şi o cotă indiviză de 30,78 % din
părțile comune de folosință ale imobilului şi 46,75 mp teren situat sub construcție.
În cauză, deşi nu au fost depuse actele de proprietate ale pârâtelor asupra imobilului în
discuție, instanța reţine că părțile au recunoscut că terenul ce reprezintă curtea imobilului şi pe
care se face accesul către locuințele tuturor părţilor aparține pârâtelor.
Din adresa Politiei Locale nr. x/12.03.2015 reiese că au fost efectuate verificări la
imobilul situat în sector 2, care se afla în perimetrul Zonei construite protejate şi că au fost
sesizate organele de urmărire penală împotriva persoanelor care se fac vinovate de modificările
aduse imobilului. Se precizează în această adresă că, în urma vizualizării imobilului la data de
21.01.2015, s-a constatat că pe terenul din vecinătatea construcției existente nu sunt șanțuri sau
săpături deschise, existând două cămine de vizitare acoperite cu capac de protecție, nefiind
constatată existenta unor lucrări la rețelele de utilităţi.
Din procesul verbal de inspecție din data de 25.03.2015, încheiat de Poliţia locală, reiese
că nu s-au executat lucrări de construire recente la imobilul în litigiu.
Starea actuală a construcției şi a terenului este evidențiată în planșele foto anexate la
dosar, în raportul de expertiză extrajudiciară şi în nota tehnică din data de 03.03.2015, fiind
confirmată de martorii audiați în cauză.
În drept, instanţa trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile
prevăzute expres de art. 996 C.proc.civ., respectiv caracterul vremelnic, neprejudecarea fondului
şi urgenţa.
Cu privire la caracterul vremelnic şi neprejudecarea fondului, instanţa retine faptul că
trebuie să verifice numai formal de partea cui se situează aparenţa dreptului, să analizeze sumar
fondul, neputând tranşa cu caracter definitiv o situaţie litigioasă dintre părţi, întrucât prin
rezolvarea litigiului în fond ar anticipa hotărârea instanţei de drept comun.
Pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună refacerea trotuarului de
beton, ce împrejmuia imobilul proprietate şi care era turnat pe lângă fundația casei, respectiv să
se refacă gardul şi poarta care proteja curtea imobilului, iar în caz de refuz să fie autorizaţi
reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtelor ar avea caracterul unor măsuri
definitive, incompatibile cu procedura specială prevăzută de art. 996 alin. 1 C.proc.civ.
În ceea ce privește cererea precizatoare, prin care s-a solicitat să fie obligate pârâtele să
le permită accesul reclamanților la imobilul proprietatea acestora situat în sector 2, până la
soluționarea dosarului nr. x/300/2015 şi petitul prin care s-a solicitat să fie obligate pârâtele să
ridice obstacolele (pământ şi alte resturi) depozitate în faţa imobilului reclamanților şi care
blochează singura cale de acces către imobil, instanța retine următoarele:

JUDECĂTORIA
Potrivit art. 996 alin. 1 C.proc.civ., instanţa de judecată, stabilind că în favoarea

reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul
unei executări.
Așadar, condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale se analizează nu doar din
perspectiva formală a condiţiilor art. 996 C.proc.civ., ci şi din perspectiva consecinţelor pe care o
astfel de măsură, provizorie, le poate avea asupra tuturor drepturilor părţilor implicate în proces.
Chiar dacă în această procedură nu se recunoaşte sau nu se confirmă un drept cu autoritate de
lucru judecat, prin măsurile dispuse se intervine radical în raportul juridic de drept privat.
Altfel spus, măsurile provizorii întemeiate pe dispoziţiile art. 996 C.proc.civ. trebuie să se
înscrie în limita unor măsuri conservatorii. Ori de câte ori efectele unei astfel de măsuri
provizorii afectează substanţa dreptului celeilalte părţi, măsura nu poate fi dispusă.
În ceea ce priveşte aparenţa dreptului, apreciază că aceasta este în favoarea reclamanților,
în cauza dedusă judecăţii operand prezumția de bună credință a acestora, extrasă din probatoriile
administrate în cauză, inclusiv din depozițiile martorilor audiați in cauza fiind dovedita urgenţa
care impune luarea unor măsuri provizorii şi care să nu prejudece fondul (constatările organului
de poliţie, declarațiile martorilor, planșele foto şi raportul de expertiză extrajudiciară).
Astfel, reclamanţii sunt proprietarii imobilului în discuţie şi, chiar dacă pârâții sunt
proprietari asupra terenului din jurul construcției, ei trebuie să permită reclamanților accesul
civilizat în imobil.
Este îndeplinită şi condiţia vremelniciei. Astfel, este de esenţa ordonanţei preşedinţiale
faptul că măsurile stabilite prin această procedură produc efecte provizorii (art. 996 alin. 2
C.proc.civ.), care durează, în lipsa unei menţiuni exprese în alt sens, până la soluţionarea
litigiului asupra fondului.
Neprejudecarea fondului reiese din faptul că hotărârea pronunţată în prezenta procedură
nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului raporturilor juridice dintre părţi, fond care fi
soluționat în cadrul acţiunii separate aflate pe rolul acestei instanțe.
Urgenţa în cauză rezultă din faptul că reclamanţii, deşi proprietari ai imobilului, nu pot să
îşi exercite pe deplin atributele dreptului de proprietate întrucât le-a fost în mod abuziv îngreunat
accesul în imobil, astfel s-ar păgubi prin întârziere exercitarea celor trei prerogative ale dreptului
de proprietate al reclamanților, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate cerute de lege pentru
ordonanţa preşedinţială cu privire la cele doua capete ale cererii mai sus menționate, astfel că vor
fi obligate pârâtele să permită accesul reclamanţilor în imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi să
ridice toate obstacolele depozitate în faţa imobilului reclamanților şi care ar putea îngreuna
accesul către imobilul reclamanților, urmând ca prezenta ordonanţă să producă efecte până la
soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/300/2015.

JUDECĂTORIA
12.Procedura specială a evacuării. Soţi aflați în divorț. Bun propriu al

unuia dintre soţi. Neîntrunirea condițiilor pentru evacuare
Cauza acordului soţului proprietar cu privire la stabilirea domiciliului comun în imobilul
proprietatea sa exclusivă este aceea de a-şi respecta obligaţiile ce-i revin în această calitate în
considerarea sentimentelor de afecţiune pe care se bazează căsătoria, şi nu de a face un act de
bunăvoinţă la adresa celuilalt soţ.
Raportat la circumstanţele speţei de faţă, reţine instanţa că soţul care, în timpul
căsătoriei, pe o perioadă lungă de timp (aprox. 16 ani) locuieşte într-un imobil proprietatea
exclusivă a celuilalt soţ, împreună cu soţul proprietar, nu este tolerat în sensul art. 1033 lit. e)
Cod procedură civilă.
Situaţia de fapt constând în aceea că soţii sunt despărţiţi în fapt de aproximativ un an şi
jumătate, în condiţiile în care soţul proprietar este cel care a părăsit domiciliul comun, devenind
între timp tatăl unui copil născut din relaţia extraconjugală actuală, nu poate susţine suficient
soluţia evacuării soţiei din apartamentul proprietatea exclusivă a reclamantului, anterior
soluţionării irevocabile a acţiunii de divorţ, în absenţa oricărei alte culpe din partea acesteia.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în data de

25.06.2013, reclamantul MGV, solicită, pe cale ordonanţei preşedinţiale, în contradictoriu cu
pârâta MD, evacuarea acesteia din imobilul proprietatea exclusivă a reclamantului situat în
Bucureşti, sector 2, cu cheltuieli de judecată.
În drept: art. 982-987 Cod procedură civilă
Probe propuse prin acţiune: interogatoriu, înscrisuri.
Acte ataşate acţiunii: înscrisuri ce se regăsesc la filele 5-6 din dosar.
Prin precizările depuse la dosar la solicitarea instanţei în temeiul art. 200 Cod
procedură civilă, arată că partenera sa, cu care locuieşte, este însărcinată, solicită proba
testimonială cu un martor.
S-au depus înscrisuri (f. 15-16)
Cererea a fost legal timbrată. (f. 17, 10 lei)
Prin întâmpinarea depusă la dosar la 12.08.2013, pârâta solicită respingerea acţiunii.
Se arată că a fost căsătorită cu pârâtul în perioada 1995- august 2011, după care s-a
recăsătorit cu acesta în ianuarie 2012.
În prezent, pe rolul Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti se află acţiunea de divorţ a
părţilor, în cadrul căreia pârâta a formulat o cerere reconvenţională având ca obiect partajarea
bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

JUDECĂTORIA
În esenţă, pârâta susţine că reclamantul are unde să locuiască şi anume într-un apartament
situat în sector 2 Bucureşti, proprietatea comună a părţilor, fără a mai fi nevoit astfel să achite
chirie.
Mai arată pârâtă că măsura evacuării i-ar agrava problemele de sănătate, aceasta suferind
de o tulburare de adaptare, urmare a dificultăţilor întâmpinate în căsătorie.
Cu cheltuieli de judecată.
În drept: art. 205-208, art. 453 şi 201 alin 1 Cod procedură civilă.
Probe propuse prin întâmpinare: înscrisuri, interogatoriu.
Acte ataşate întâmpinării: înscrisuri ce se regăsesc la filele 23-33 din dosar.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul reiterează susţinerile privind proprietatea
exclusivă asupra apartamentului în discuţie şi arată că apartamentul la care face referire pârâta
(cel din strada x este închiriat), făcând precizări şi cu privire la îmbunătăţirile aduse de părţi
apartamentului din care se solicită evacuarea pârâtei.
Prin cererea precizatoare depusă de reclamant la 21.10.2013, înaintea primului
termen de judecată din data de 22.10.2013, reclamantul a modificat temeiul juridic al acţiunii,
indicând art. 1033 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă.
Arată că a notificat pârâta, potrivit dispoziţiilor art. 1038 Cod procedură civilă, ataşând
înscrisuri doveditoare.
Prin întâmpinarea la cererea precizatoare depusă la termenul din 05.11.2013, pârâta
solicită respingerea cererii formulate şi precizate.
În esenţă, se arată că temeiurile invocate de reclamant în susţinerea cererii sale de
evacuare a pârâtei pe calea ordonanţei preşedinţiale, art. 1033 şi urm. Cod procedură civilă, nu
sunt incidente în cauză întrucât fac referire la raporturile de locaţiune, neaplicabile pârâtei.
Sunt invocate şi prevederile art. 352 alin 2 Cod Civil, privind dreptul de retenţie al soţului
care a plătit datoria comună asupra bunurilor celuilalt soţ, pârâta făcând referire la contribuţia
acesteia la plata îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul în litigiu.
Mai arată că evacuarea soţului din locuinţa comună se impune in situaţii de excepţie
(comportamentul violent al soţului), ce nu se regăsesc în cauza de faţă.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, instanţa respingând proba cu interogatoriul
reciproc propusă de părţi, ca nefiind utile cauzei.
În probatoriu, ambele părţi au depus înscrisuri la termenul din 05.11.2013.
Sub aspect procedural, reţine instanţa că deşi iniţial cererea a fost formulată în temeiul
prevederilor ce reglementează ordonanţa preşedinţială (982-987 Cod procedură civilă), la primul
termen de judecată reclamantul şi-a modificat acţiunea solicitând judecarea acesteia în procedura
instituită de art. 1033 şi urm Cod procedură civilă privind evacuarea din imobilele folosite sau
ocupate fără drept.
Drept urmare, instanţa va examina prezenta acţiune din perspectiva acestor ultime
temeiuri de drept invocate de reclamant.

JUDECĂTORIA
În fapt, reţine instanţa că reclamantul MVG şi pârâta MD sunt căsătoriţi, apartamentul

din care se solicită evacuarea pârâtei fiind ultimul domiciliu comun al acestora şi, în acelaşi timp,
bun propriu al reclamantului.
Părţile se află implicate într-un proces de divorţ, în derulare pe rolul acestei instanţe sub
nr. x/300/2013.
Mai reţine instanţa că anterior prezentei căsătorii, părţile au mai fost căsătorite în
perioada 1995-2011, căsătorie finalizată prin divorţ, acestea recăsătorindu-se ulterior, în ianuarie
2012, în iulie 2012 intervenind despărţirea în fapt a acestora.
Domiciliul comun al părţilor, atât pe parcursul primei căsătorii, cât şi pe durata celei de-a
doua, până la despărţirea in fapt, a fost în imobilul în litigiu, situat în sector 2 Bucureşti.
În prezent, în apartamentul sus menţionat locuieşte numai pârâta, reclamantul locuind,
potrivit susţinerilor acestuia, împreună cu partenera sa actuală şi fiica acestora, născută la data de
00.00.2013, într-un apartament închiriat.
Reţine instanţa că evacuarea unei persoane dintr-un imobil poate avea loc pe cale
amiabilă sau pe cale judiciară, aceasta din urmă putând fi realizată fie prin promovarea unei
acţiuni de drept comun, fie prin procedura specială reglementată de Titlul XI din Cod procedură
civilă, referitor la evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, alegerea aparţinându-i
reclamantului.
Potrivit art. 1033 şi urm. Cod procedură civilă, procedura judiciară poate fi urmată în
situaţia în care reclamantul a încheiat un contract de locaţiune cu pârâtul, verbal sau în forma
înscrisului sub semnătură privată dar neînregistrat la organele fiscale, dar şi în situaţia în care
imobilul este ocupat fără drept de o persoană, cu sau fără permisiunea ori îngăduinţa
proprietarului, situaţie adusă în discuţie de reclamantul din cauza de faţă.
Prin ocupant se înţelege oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă
în fapt imobilul cu sau fără permisiunea, ori îngăduinţa proprietarului, fără ca între aceste
persoane să se fi încheiat un contract cu privire la folosinţa bunului.
Persoana care ocupă imobilul cu permisiunea ori îngăduinţa proprietarului se numeşte în
doctrină şi în practica judiciară, tolerat.
Se pune problema aşadar dacă noţiunea de tolerat, în accepţiunea mai sus menţionată,
este aplicabilă şi soţului care, după despărţirea în fapt, dar înainte de desfacerea căsătoriei,
locuieşte într-un imobil proprietatea exclusivă a celuilalt soţ, imobil ce constituie domiciliul
comun al acestora.
Reţine instanţa că potrivit art. 309 alin 2 din Codul Civil în vigoare la data încheierii
ultimei căsătorii a părţilor, soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei
pot hotărî să locuiască separat.
Obligaţia de a coabita împreună este de esenţa căsătoriei, iar stabilirea domiciliului
comun în imobilul proprietatea unuia dintre soţi apare ca fiind o decizie comună a soţilor,
întemeiată pe raporturile de căsătorie.

JUDECĂTORIA
Cauza acordului soţului proprietar cu privire la stabilirea domiciliului comun în imobilul

proprietatea sa exclusivă este aceea de a-şi respecta obligaţiile ce-i revin în această calitate în
considerarea sentimentelor de afecţiune pe care se bazează căsătoria, şi nu de a face un act de
bunăvoinţă la adresa celuilalt soţ.
Raportat la circumstanţele speţei de faţă, reţine instanţa că soţul care, în timpul căsătoriei,
pe o perioadă lungă de timp (aprox. 16 ani) locuieşte într-un imobil proprietatea exclusivă a
celuilalt soţ, împreună cu soţul proprietar, nu este tolerat în sensul art. 1033 lit. e) Cod procedură
civilă.
Situaţia de fapt constând în aceea că soţii sunt despărţiţi în fapt de aproximativ un an şi
jumătate, în condiţiile în care soţul proprietar este cel care a părăsit domiciliul comun, devenind
între timp tatăl unui copil născut din relaţia extraconjugală actuală, nu poate susţine suficient
soluţia evacuării soţiei din apartamentul proprietatea exclusivă a reclamantului, anterior
soluţionării irevocabile a acţiunii de divorţ, în absenţa oricărei alte culpe din partea acesteia.
Reţine instanţa şi faptul că susţinerile reclamantului referitor la dificultăţile privind
locuinţa sa actuală sunt neîntemeiate dat fiind, pe de o parte, că nu a dovedit care este raportul
dintre chiria pretins plătită şi veniturile sale şi ale partenerei sale pentru a se aprecia asupra
impactului acestei obligaţii asupra situaţiei locative a cuplului, iar pe de altă parte, că
reclamantul a oferit spre închiriere începând cu martie 2013, cu patru luni înainte de naşterea
fiicei sale, un apartament în suprafaţă de 42 mp pentru suma de 50 lei/lună în condiţiile în care
acelaşi apartament fusese închiriat in perioada 2009-2011 cu 450 euro/lună. (f. 29), aspect ce
dovedeşte că situaţia financiară a reclamantului i-a permis acestuia să solicite drept chirie o sumă
foarte redusă (aproximativ 15 euro/lună), în locul unei chirii adaptate pieţei.
Faţă de argumentele mai sus expuse, instanţa va respinge acţiunea, iar în temeiul art. 451
C.proc.civ., va obliga reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de
1.000 lei reprezentând onorariu avocat.
13.Validarea poprii faţă de o instituţie statală. Incidenţa art. 6 din

Convenţie Europeană a Drepturilor Omului
Instanţa reţine că prin dispoziţiile OMFP nr.2336/2011, care lasă la latitudinea
debitorului indisponibilizarea sumelor de bani datorate creditorilor, se încearcă întârzierea
executării hotărârilor judecătoreşti sau chiar blocarea executării acestora pe o perioadă
nedeterminată, de natură a se încălca dreptul persoanelor de acces la o instanţă, drept
manifestat prin îndreptăţirea de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Instanţa concluzionează că prin întârzierea executării hotărârii pronunţate autorităţile
încălcă dreptul creditoarei de a apela la o instanţă, iar întrucât hotărârile în litigiu au dat
naştere pentru creditoare unei creanţe care trebuie considerată „bun” în sensul art. 1 din

JUDECĂTORIA
Protocolul nr. 1 (Vasilopoulou împotriva Greciei, nr. 47541/99, pct. 22, 21 martie 2002),
persistenţa administraţiei în a nu se conforma acestora sunt de natură a aduce totodată o
atingere dreptului creditoarei la respectarea bunurilor sale.
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data

de 07.09.2015, petentul SCPEJ a solicitat în interesul creditoarei FSK SRO în contradictoriu cu
debitoarea ANAF şi terţul poprit ATCPB, validarea popririi dispusă prin adresa din data de
19.08.2015 în dosarul de executare x/2015 pentru suma de 1.475 euro plus 266.354.94 lei.
În motivarea cererii, petentul a arătat că societatea creditoare a înregistrat o cerere de
executare silită a debitorului ANAF în temeiul titlurilor executorii reprezentate de sentinţa civilă
nr. 3105/24.04.2014 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal,
definitivă şi irevocabilă şi Decizia Civilă nr. 1146/26.02.2015, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, definitivă.
De asemenea, petentul a menţionat că executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea
din data de 17.06.2015 emisă de executorul judecătoresc, iar adresa prin care s-a dispus
înfiinţarea popririi a fost comunicată terţului poprit la data de 20.08.2015.
Petentul a precizat că terţul poprit a comunicat adresa nr. x/21.08.2015, prin care a arătat
că dosarul de executare nr. x/2015 se află în aşteptare pe seama debitorului la poziţia 336, iar
totodată că debitorul a depus la trezorerie anexa nr. 2 la OMFP nr.2336/2011 numai cu sume 0.
Petentul a precizat că procedura instituită de OMFP nr.2336/2011 duce cu concursul
terţului poprit la eludarea dispoziţiilor C.P.C. referitoare la executarea silită şi la amânarea
recuperării creanţei. O asemenea interpretare duce la concluzia că ori de câte ori există o
executare silită împotriva unei instituţii sau autorităţi publice, creanţa creditorului nu s-ar putea
realiza niciodată întrucât s-ar invoca dispoziţiile OMFP nr.2336/2011 şi ale O.G. nr. 22/2002, iar
instituţia validării popririi ar fi inaplicabilă într-o astfel de cauză, ceea ce ar fi în contradicţie cu
principiile fundamentale ale dreptului procesual civil şi ar încălca dreptul la un proces echitabil
prevăzut de art. 6 CEDO.
În drept, petentul a invocat dispoziţiile art. 790 C.P.C, iar în dovedirea susţinerilor
formulate a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 20 de lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 27
din O.U.G. nr. 80/2013 (f.18-19).

JUDECĂTORIA
La data de 16.09.2015 terţul poprit a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea cererii de validare a popririi.
În motivarea întâmpinării terţul poprit a arătat că societatea creditoare nu a ţinut cont de
faptul că terţul poprit în calitate de administrator al conturilor debitoarei ANAF a respectat
dispoziţiile art. 786 C.P.C , creditoarea prin executorul judecătoresc fiind înştiinţată cu privire la
situaţia conturilor debitorului. Astfel, terţul poprit a comunicat executorului faptul că ATCPB în
calitate de terţ poprit va proceda la consemnarea sumei datorate de debitor pe măsura creării de
disponibil în conturile debitorului, cu respectarea sumei datorate de către debitor, cu respectarea
prevederilor OMFP nr. 2336/2011, conform căruia numai instituţia publică debitoare stabileşte şi
comunică terţului poprit sumele ce pot fi indisponibilizate.
În concluzie intimata a arătat că procedarea la consemnarea sumelor cuvenite creditorului
ar constitui o acţiune discriminatorie faţă de alţi creditori care se află înaintea acesteia pe lista
dosarelor de executare aflate în aşteptare la terţul poprit ATCPB.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 786-789 C.P.C. şi OMFP nr.
2336/2011.
În dovedirea apărărilor formulate terţul poprit a solicitat încuviinţarea probei cu
înscrisuri şi a depus la dosarul cauzei adresa nr. x/11.09.2015.
La data de 02.11.2015 creditoarea a depus răspuns la întâmpinare prin care a susţinut în
esenţă că în cauză nu s-au respectat prev. de art. 790 C.P.C, iar dispoziţiile OMFP nr. 2336/2011
invocate de terţul poprit nu au prioritate faţă de dispoziţiile C.P.C. Creditoarea a susţinut că
reaua credinţă a terţului poprit rezidă în aceea că acesta a permis debitorului să dispună de
sumele de bani din conturile sale, lăsând la alegerea arbitrară a acestuia clasificarea în sume
urmăribile şi sume scutite de la urmărire, fără a exista vreo dovadă în acest sens.
La data de 26.11.2015, BEJ depus copia dosarului de executare (f.48-91).
Sub aspectul probatoriului instanţa a încuviinţat şi administrat la termenul din data de
18.12.2015, pentru părți, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În fapt, prin sentinţa civilă 3105/24.04.2014 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă
prin decizia civilă nr. 1146/26.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus obligarea debitoarei
ANAF să plătească creditoarei FSK S.R.O suma de 255.083,75 lei, reprezentând dobânzi pentru
rambursarea cu întârziere a TVA, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 350 lei
reprezentând taxa de timbru şi echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 1.000 euro
reprezentând onorariu avocat.

JUDECĂTORIA
Prin încheierea SCPEJ din data de 17.06.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a
dispus încuviinţarea executării silite pentru suma de 2000 euro şi 266.354,93 lei, iar prin
încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 23.06.2015 s-a rectificat suma pe care o are
de achitat debitoarea la 1475 euro şi 266.354,93 lei.
Prin adresa emisă de SCPEJ la data de 19.08.2015 s-a dispus înfiinţarea popririi asupra
sumelor datorate sau deţinute în numele debitoarei ANAF de către terţul poprit ATCPB, până la
concurenţa sumei de 1475 euro şi 266.354,93 lei. Adresa a fost primită de terţul poprit la data de
20.08.2015, astfel cum rezultă din dovada aflată la dosarul cauzei. Totodată, la data de
24.08.2015 a fost comunicată şi debitoarei înştiinţarea cu privirea la înfiinţarea popririi.
Prin adresa nr. x/21.08.2015 emisă de terţul poprit, acesta a comunicat că a luat act de
înfiinţarea popririi în dosarul de executare nr. 592/2015, acesta aflându-se în aşteptare la poziţia
nr.336, cu suma de 1475 euro şi 266.354,93 lei şi a comunicat că de la data înfiinţării popririi şi
până la 21.08.2015 debitorul a depus la trezorerie anexa 2 la OMFP nr. 2336/2011 numai cu
sume 0, motiv pentru care se află în imposibilitate de a efectua plăţi în dosarele de executare
aflate în aşteptare.
În drept, instanța urmează a analiza dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru
validarea popririi.
Cu titlu prealabil, instanţa urmează a stabili care dispoziţii sunt aplicabile în cauză în ceea
ce priveşte validarea popririi, având în vedere atât prevederile art. 781 C..P.C şi urm., cât şi
dispoziţiile OMFP nr.2336/2011 şi ale O.G. nr. 22/2002.
Potrivit art. 1 din OMFP nr.2336/2011, acestea reglementează modul de punere în
aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea
obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări
prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de către unităţile teritoriale
ale Trezoreriei Statului, în calitate de terţ poprit.
În conformitate cu prevederile art. 2 din acelaşi act normativ, cel târziu în prima zi
lucrătoare de la data primirii de la executorul judecătoresc sau de la organul fiscal competent în
executarea silită a adresei de înfiinţare a popririi asupra conturilor unei instituţii ori autorităţi
publice, însoţită de copia certificată de pe titlul executoriu, unitatea teritorială a Trezoreriei
Statului va înştiinţa în scris instituţia sau autoritatea publică cu privire la data primirii adresei de
înfiinţare a popririi şi suma pentru care se dispune poprirea. La adresa care se transmite
instituţiei sau autorităţii publice se anexează situaţia disponibilităţilor de fonduri/creditelor
bugetare deschise şi neutilizate, după caz, prevăzută în anexa nr. 1, existente la data primirii
adresei de înfiinţare a popririi. Totodată, potrivit art. 3, cel târziu în prima zi lucrătoare de la

JUDECĂTORIA
primirea adresei de înştiinţare însoţită de situaţia prevăzută în anexa nr. 1, instituţia sau
autoritatea publică are obligaţia de a comunica în scris unităţii teritoriale a Trezoreriei Statului
informaţii în legătură cu sumele existente în conturi la data primirii adresei de înfiinţare a
popririi care se indisponibilizează, completând în acest scop formularul prevăzut în anexa nr. 2.
Sumele care fac obiectul indisponibilizării vor fi stabilite de instituţiile şi autorităţile publice
ţinând cont de prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu
completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de
categoriile de sume care nu sunt supuse executării silite prevăzute la art. 1 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu
modificările şi completările ulterioare, şi la art. 452 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Sintetizând dispoziţiile OMFP nr.2336/2011, instanţa reţine că acestea instituie un regim
derogatoriu de la regimul de drept comun în ceea ce priveşte procedura de validare a popririi,
astfel cum este ea prevăzută de art. 781 C..P.C şi urm. Practic, potrivit acestui ordin este lăsată la
latitudinea debitorului plata creanţei, întrucât acesta este cel care trebuie să comunice terţului
poprit sumele existente în conturi ce pot fi indisponibilizate, executarea silită putând rămâne fără
efecte pe o perioadă nedeterminată, terţul poprit fiind introdus mai mult formal în această
procedură, cu rolul strict de a proceda potrivit indicaţiilor debitorului.
În conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României, instanțele de judecată
trebuie să aplice și să interpreteze orice normă juridică de drept intern prin raportare la tratatele
internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de către statul român, acestea trebuind
aplicate cu prioritate față de orice normă juridică internă. În consecință, dispozițiile Convenției
Europene a Drepturilor Omului prevalează față de orice altă dispoziție legală internă, aplicarea
acesteia impunându-se ca obligatorie oricărei instanțe române.
Astfel, instanţa va proceda la un control de convenţionalitate a dispoziţiilor OMFP
nr.2336/2011, prin raportare în special la prevederile art. 6 din Convenţie Europeană a
Drepturilor Omului.
Instanța ia act de faptul că petentul în interesul creditoarei s-a adresat instanței de
judecată pentru a dispune validarea popririi înfiinţate, apărând un drept de creanţă, drept ce intră
sub protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform criteriilor
evidențiate de jurisprudența Curții Europene.
Așadar, standardul de aplicabilitate al art. 6 CEDO în situația dedusă judecății este dat
existența unei contestații reale și serioase pentru apărarea existenței, întinderii sau modalității de
exercitare a unui drept calificat ca fiind civil, aparținând creditoarei. În speță, acțiunea petentului
în interesul creditoarei reprezintă o contestație pentru apărarea unui drept civil în sensul dat de

JUDECĂTORIA
CEDO în jurisprudența sa, respectiv o acțiune formulată în fața instanței în contradictoriu cu

două instituţii publice pentru apărarea unui drept de creanţă.
În cauza dedusă judecății instanța constată incident art. 6 CEDO în special prin prisma
uneia dintre garanțiile fundamentale oferite, respectiv dreptul de a obţine executarea unei
hotărâri judecătoreşti.
Ingerinţa în cauză este reprezentată de neexecutarea unei hotărâri definitive pronunţată
împotriva unei instituţii publice, precum şi imposibilitatea procedării la executarea silită
manifestată prin instituirea unei proceduri derogatorii de la dreptul comun în materia validării
popririi, care lasă la latitudinea debitorului executarea obligaţiilor ce-i incumbă.
Potrivit jurisprudenţei CEDO în cauza Şandor contra României, executarea unei sentinţe
sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte
integrantă din “proces“, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi
iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi
obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei
(M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].
Mai mult, instanţa reţine faptul că atât terţul poprit, cât şi debitoarea reprezintă instituţii
ale statului. Or, date fiind acestea, executarea hotărârii instanţei de judecată ar trebui să se facă
voluntar, fără a fi necesar a se proceda la executarea silită. În acest sens, instanţa europeană
aminteşte că nu este oportun să se ceară unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a
obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine
satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).
În cauza de faţă, cu toate că partea creditoare a obţinut o hotărâre judecătorească
definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, aceasta nu
este nici în prezent executată, la mai bine de 8 luni de la rămânerea definitivă, din cauza
refuzului debitoarei de a respecta voluntar această hotărâre.
Or, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu
cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau
omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de
care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi
(Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-
II, pag. 510-511, paragraful 41).
Indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este
în continuare obligat de convenţie să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea, într-un
termen rezonabil, a hotărârilor obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea acesteia. De

JUDECĂTORIA
asemenea, o autoritate a statului nu poate pretexta lipsa de fonduri sau alte resurse ca să nu
onoreze o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească. Statelor contractante le revine sarcina
de a-şi organiza sistemul juridic astfel încât autorităţile competente să se poată achita de
obligaţiile lor în materie (Bourdov împotriva Rusiei).
Instanţa reţine că prin dispoziţiile OMFP nr.2336/2011, care lasă la latitudinea debitorului
indisponibilizarea sumelor de bani datorate creditorilor, se încearcă întârzierea executării
hotărârilor judecătoreşti sau chiar blocarea executării acestora pe o perioadă nedeterminată, de
natură a se încălca dreptul persoanelor de acces la o instanţă, drept manifestat prin îndreptăţirea
de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa concluzionează că prin întârzierea executării
hotărârii pronunţate autorităţile încălcă dreptul creditoarei de a apela la o instanţă, iar întrucât
hotărârile în litigiu au dat naştere pentru creditoare unei creanţe care trebuie considerată „bun” în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vasilopoulou împotriva Greciei, nr. 47541/99, pct. 22, 21
martie 2002), persistenţa administraţiei în a nu se conforma acestora sunt de natură a aduce
totodată o atingere dreptului creditoarei la respectarea bunurilor sale.
Conform prevederilor art. 20 din Constituție, instanțele au competența să verifice
compatibilitatea oricărei norme cu prevederile Convenției, și în caz de incompatibilitate, să
aplice cu prioritate dispozițiile Convenției. În baza considerentelor expuse mai sus și constatând
incompatibilitatea dintre dispoziţiile OMFP nr.2336/2011 și dispozițiile, respectiv jurisprudența
CEDO, în ceea ce privește art. 6 alin. 1 din Convenție, instanța va aplica cu prioritate
prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil, respectiv
accesul efectiv la justiție, urmând a da prioritate de aplicare în materia validării popririi
dispoziţiilor art. 781 şi urm. C.P.C.
În conformitate cu dispozițiile art. 787 alin. 1 pct. 1 C.P.C., în termen de 5 zile de la
comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul
poprit este obligat să consemneze suma de bani, dacă creanța este exigibilă, sau să
indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului
judecătoresc, în cazul popririi înființate pentru realizarea altor creanțe decât cele arătate de la
pct.2.
Potrivit art. 790 alin. 1 C.P.C. dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin
pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a
eliberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în
termen de cel mult o lună de la data când creditorul poprit trebuia să consemneze sau să plătească
suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi. Totodată,

JUDECĂTORIA
potrivit alin. 4 al aceluiași articol, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi
datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care îl va
obliga pe terțul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului.
Așadar, instanţa de validare verifică dacă cererea de validare a popririi a fost făcută în
termen, existenţa raporturilor juridice dintre debitor şi terţul poprit, precum şi dacă terţul poprit
şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile ce îi reveneau potrivit art. 787 C.P.C.
În ceea ce privește prima condiție pentru validarea popririi înființate instanța constată că
aceasta este îndeplinită, cererea de validare fiind introdusă în termen de o lună de la data la care
terțul poprit era dator să indisponibilizeze suma urmăribilă.
Referitor la cea de-a doua condiție pentru validarea popririi înființate, respectiv existența
raporturilor juridice dintre debitor și terțul poprit, instanța reține că această condiție era
îndeplinită la momentul înființării popririi, terţul poprit ATCPB fiind administratorul conturilor
debitoarei ANAF, datorând în consecinţă, sume de bani acesteia din urmă.
Totodată, instanța reține ca fiind îndeplinită și cea de-a treia condiție pentru a se dispune
validarea popririi, respectiv neîndeplinirea de către terțul poprit a obligațiilor ce îi reveneau
potrivit art. 787 C.P.C. și menționate în adresa de înființare a popririi. Astfel, terțul poprit nu a
procedat la indisponibilizarea şi consemnarea sumelor deţinute în numele debitoarei, în termen
de 5 zile de la data comunicării adresei de înființare a popririi, deși a primit adresa de înființare a
popririi la data de 21.08.2015, acesta emiţând doar adresa nr. x/21.08.2015 prin care a comunicat
că a luat act de înfiinţarea popririi în dosarul de executare nr. 592/2015, a comunicat acest lucru
debitoarei, dosarul de executare nr. x/2015, aflându-se în aşteptare la poziţia 336. Mai mult, deşi
susţine că debitoarea a comunicat că nu deţine disponibil, terţul poprit nu a făcut dovada acestor
susţineri. Totodată, se reţine că terţul poprit în calitate de administrator al conturilor debitoarei
putea verifica situaţia soldului disponibil fără concursul debitoarei şi proceda în consecinţă
potrivit dispoziţiilor art. 787 C.P.C.
Având în vedere considerentele expuse, constatând îndeplinite condiţiile pentru a se
dispune validarea popririi înfiinţate, în temeiul art. 790 C.P.C., instanța urmează a admite cererea
și a valida poprirea înfiinţată prin adresa emisă la data de 19.08.2015 în dosarul de executare nr.
x/2015 şi, în consecinţă, a obliga terţul poprit să plătească creditoarei, în limita creanţei de 1.475
euro şi 266.354,93 lei cuvenită acestuia, din sumele datorate debitoarei.

JUDECĂTORIA
14.Prescripția dreptului de a obține executarea silită. Obținerea unui

nou titlu executoriu. Distincție drept real vs. drept de creanță.
Autoritate de lucru judecat
Reactivarea executorialităţii unei hotărâri judecătoreşti poate avea loc numai atunci
când dreptul material la acţiune nu s-a prescris.
Prin hotărârea anterioară, la care reclamanţii fac referire, se probează nu numai că
aceştia şi pârâtul au avut drept de proprietate în indiviziune asupra imobilului, dar şi faptul că
între părţi a intervenit ieşirea din indiviziune în urma căreia reclamanţii au dobândit un drept de
creanţă, iar pârâtul, dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului.
Problema dreptului de proprietate a fost aşadar tranşată prin partaj. În urma partajului,
în patrimoniul reclamanţilor a intrat un drept de creanţă împotriva pârâtului, reprezentat de
sultă.
Prin Decizia Civilă nr. 2348R/17.07.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia
III-a Civilă, s-a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită s-a
împlinit la data de 01.10.2007 întrucât în cauză creditorii opun un drept de creanţă şi nu un
drept real.
Reclamanţii nu se pot prevala aşadar de imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare
întrucât aceştia nu mai deţin în proprietate imobilul respectiv.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 13.02.2015,

urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Tribunalul Bucureşti prin
sentinţa civilă nr. 1495/07.11.2014, reclamanţii AN şi GN, în contradictoriu cu pârâţii CGMB,
SC F SA, PC, PC şi PV, solicită:
1. să se constate că reclamanţii sunt proprietarii unei cote de ¾ din imobilul teren şi
construcţie situat în Sector 2,
2. să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului teren şi construcţie situat în
Sector 2, cu atribuirea întregului imobil către pârâtul PC şi obligarea acestuia la
plata unei sulte către reclamanţi în cuantum de 200.844,3601 lei (2.008.443.601
lei vechi)
În esenţă, reclamanţii arată că un litigiu având acelaşi obiect a fost soluţionat irevocabil
prin sentinţa civilă nr. 784/03.10.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă,
prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra cotei de ¾ din imobilul
situat sector 2 şi s-a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la acesta, imobilul fiind atribuit

JUDECĂTORIA
pârâtului PC care figura în cauza respectivă ca intervenient, cu obligarea acestuia la plata către
reclamanţi a unei sulte în cuantum de 2.008.443.601 lei vechi.
Reclamanţii arată că nu au pus în executare titlul executoriu întrucât s-au aflat în
imposibilitatea morală de a pune în executare o hotărâre cu care nu au fost de acord, prin care
imobilul asupra cărora deţineau o cotă de ¾ din dreptul de proprietate şi aparţinuse autorilor lor a
fost atribuit unei persoane care deţinea la acel moment numai o cotă de ¼, hotărâre pe care au
continuat să o conteste la Curtea Europeană a drepturilor Omului.
Se arată că prin acţiunea de faţă nu se tinde la înlăturarea puterii de lucru judecat de care
se bucură sentinţa civilă nr. 784/03.10.2003, ci se urmăreşte obţinerea unui nou titlu executoriu
care să conţină exact aceleaşi dispoziţii ca şi sus menţionata hotărâre.
În drept: art. 563 Cod civil, art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului.
Probe propuse: înscrisuri. (ataşate)
Cerere legal timbrată. (5.122 lei – f. 45, dosar declinat)
Prin întâmpinarea din 15.05.2014, pârâtul MB solicită respingerea acţiunii.
Prin întâmpinarea din 05.06.2014, pârâtul PC invocă excepţia autorităţii de lucru
judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii acţiunii având ca
obiect obţinerea unui noul titlu executoriu, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca
neîntemeiată.
În drept: art. 430 Cod Pr. Civ, art. 563 Cod Civil, Decret 167/1958.
Probe propuse: înscrisuri.
Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinările formulate, combătând apărările pârâţilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:
Contextul cauzei:
Prin decizia civilă nr. 2158/12.10.1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a
constatat în favoarea numiţilor NM şi NC, nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea
comună a statului a cotelor indivize de 1/4, respectiv de 1/2 din imobilul situat în sector 2,
compus din construcţie şi teren de 240 mp.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 784/03.10.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în
care au figurat numiţii NM şi NC în calitate de reclamanţi şi pârâţii din prezenta cauză în calitate
de pârâţi, CGMB şi F SA au fost obligate să lase reclamanţilor NM şi NC cota de ¾ din imobilul
în discuţie şi, constatând că aceştia din urmă se află în indiviziune asupra imobilului cu PC, pârât
în cauza de faţă, a dispus ieşirea din indiviziune, cu atribuirea imobilului către pârât şi obligarea
acestuia la sultă către reclamanţi.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac
promovate împotriva sa, respectiv apel, prin Decizia civilă nr. 1878/01.10.2004 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, precum şi recurs prin Decizia Civilă nr. 24 R/17.01.2008, irevocabilă,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
La momentul rămânerii definitive, aşadar la data pronunţării deciziei prin care a fost
respins apelul, 01.10.2004, sentinţa a devenit titlu executoriu, putând fi pusă în executare.

JUDECĂTORIA
Ulterior acestei date, reclamanţii, în calitate de succesori ai lui NC, precum şi succesorii
celuilalt coproprietar, NM, au continuat demersurile judiciare încercând să obţină atribuirea
imobilului în natură.
Aceştia s-au adresat ulterior Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în baza Deciziei
CEDO în cauza Ilie Stana împotriva României şi 16 alte cereri, reclamanţii au solicitat revizuirea
Sentinţei civile nr. 784/03.10.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Cererea de revizuire a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1791/15.10.2013, pronunţată
de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 176A/15.04.2014, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamanţii au iniţiat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti în 2011 şi în 2012 (în
acest ultim caz constituindu-se dosarul de executare nr. x/2012 – BEJ)
Ambele demersuri de punere în executare a hotărârii au fost paralizate prin invocarea
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită întrucât dreptul ce urma a fi valorificat în
procedura executării silite era un drept de creanţă, iar nu unul real imobiliar. În consecinţă, s-a
constatat că hotărârea judecătorească şi-a pierdut caracterul executoriu la finalul termenului de 3
ani care a început să curgă de la data rămânerii sale definitive, respectiv de la 01.10.2004.
Prin acţiunea de faţă, reclamanţii repun în discuţie cauza iniţială cu argumentul că
urmăresc obţinerea unui nou titlu executoriu, apreciind că dreptul lor material la acţiune este
imprescriptibil întrucât se bazează pe dreptul de proprietate asupra cotei de ¾ din dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Soluţia instanţei cu privire la excepţiile invocate de pârâţi şi supuse dezbaterii în
şedinţa din 06.10.2015:
În temeiul art. 248 Cod Procedură Civilă, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra
excepţiilor invocate.
Se reţine că în reglementarea anterioară, autoritatea de lucru judecat era considerată pe de
o parte, mijloc de probă, fiind reglementată ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă de
dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. 2 Cod Civil 1864, iar pe de altă parte ca excepţie
procesuală de fond, peremptorie şi absolută, prevăzută de art. 166 C.proc.civ. 1865.
În actualul Cod de procedură civilă, autoritatea de lucru judecată este reglementată ca
efect al hotărârii judecătoreşti.
Întrucât potrivit art. 26 din Codul de procedură civilă 2010, legea care guvernează
condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor
legale este cea în vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac
obiectul probaţiunii, în examinarea autorităţii de lucru judecat instanţa se va raporta inclusiv la
prevederile Codului Civil 1864.
Se va reţine în consecinţă că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări
procesuale, aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu
raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) Cod Civil 1864), dar

JUDECĂTORIA
şi pe cea de excepție procesuală (conform art. 430 şi urm. Cod Procedură Civilă 2010,
reglementarea anterioară în acest sens fiind art.1201 Cod Civil 1864).
În manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv,
de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de
elemente prevăzută de art. 431 Cod Procedură Civilă 2010 (obiect, părţi, cauză).
Instanţa are în vedere că prin prezenta acţiune reclamanţii urmăresc reconfirmarea
dreptului lor de proprietate asupra cotei de ¾ din imobilul în discuţie (cealaltă cotă de ¼
aparţinând pârâtului PC) şi a soluţiei date în privinţa ieşirii din indiviziune, cu aceleaşi
argumente şi în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi din cauza nr. x/2002, renumerotată în căile de
atac.
Se constată aşadar că în cauza de faţă este întrunită condiţia triplei identităţi dintre cauza
prezentă şi cea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2002 atât sub aspectul
obiectului, cât şi a părţilor şi cauzei, argument în baza căruia se va admite excepţia invocată.
În subsidiar, raportându-se la autoritatea de lucru judecat a sentinţei iniţiale în
manifestarea sa pozitivă, pentru a proba modalitatea în care au fost dezlegate anterior problemele
litigioase dintre părţi, instanţa reţine că această probă nu poate fi valorificată, întrucât, anterior
examinării cererii pe fond, se constată că dreptul material la acţiune al reclamanţilor pentru
obţinerea unui nou titlu executoriu este prescris, aspect invocate şi de pârâţi prin întâmpinare.
Pentru a ajunge la această concluzie s-a avut în vedere că reactivarea executorialităţii unei
hotărâri judecătoreşti poate avea loc numai atunci când dreptul material la acţiune nu s-a
prescris.
Prin hotărârea anterioară, la care reclamanţii fac referire, se probează nu numai că aceştia
şi pârâtul au avut drept de proprietate în indiviziune asupra imobilului, dar şi faptul că între părţi
a intervenit ieşirea din indiviziune în urma căreia reclamanţii au dobândit un drept de creanţă, iar
pârâtul, dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului.
Problema dreptului de proprietate a fost aşadar tranşată prin partaj. În urma partajului, în
patrimoniul reclamanţilor a intrat un drept de creanţă împotriva pârâtului, reprezentat de sultă.
De altfel, în sensul de mai sus a fost soluţionat acest aspect şi în dosarul nr. x/300/2012
având ca obiect contestaţie la executare formulată de pârâtul din prezenta cauză în care s-a
contestat executarea silită începută în 2012 de reclamanţi, în baza sentinţei civile din 2004.
Prin decizia civilă nr. 2348R/17.07.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a reţinut
că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită s-a împlinit la data de
01.10.2007 întrucât în cauză creditorii opun un drept de creanţă şi nu un drept real.
În decizia instanţei de control judiciar se subliniază că “în mod corect instanţa de fond a
reţinut că în speţa de faţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 405 alin 1 teza a II a C.P.C cu privire
la termenul de prescripţie de 10 ani, deoarece deşi acţiunea de partaj este o acţiune reală
imobiliară, acest termen special vizează obligaţiile corelative drepturilor reale imobiliare şi nu
obligaţiile corelative drepturilor de creanţă, aşa cum este obligaţia de plată a sultei, adică a unei
sume de bani.”

JUDECĂTORIA
Reclamanţii nu se pot prevala aşadar de imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare

întrucât aceştia nu mai deţin în proprietate imobilul respectiv. De asemenea, nu se pot prevala
nici de imprescriptibilitatea acţiunii în partaj, întrucât nu se mai află în indiviziune cu pârâtul.
Fiind deţinătorii unui drept de creanţă, dreptul material la acţiune întemeiat pe acesta este
prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani conform art. 3 din Decretul 167/1958, ce
se suprapune peste termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, momentul de
început al termenului fiind acelaşi pentru ambele situaţii: data de la care sentinţa prin care s-a
stabilit obligaţia de plată a sultei a rămas definitive, respectiv, 01.10.2004.
Reclamanţii au invocat în susţinerea cererii lor prevederile art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii irevocabile anterioare cu consecinţa
paralizării noii acţiuni de către reclamanţii cărora li s-a recunoscut dreptul pretins în condiţiile în
care această hotărâre este lipsită de executorialitate prin efectul prescripţiei dreptului de a cere
executarea silită şi în situaţia în care dreptul material la acţiune s-a prescris, nu lasă fără
substanţă dreptul de acces la o instanţă de judecată.
Într-adevăr, s-ar putea considera astfel în ipoteza în care dreptul material la acţiune nu era
prescris, aşa cum s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de
proprietate intelectuală în Decizia civilă nr. 1653/24.02.2011, invocată chiar de reclamanţi.
În raport de soluţia data acestei excepţii şi de efectul asupra soluţionării cauzei, nu se mai
impune examinarea celorlalte excepţii invocate şi supuse dezbaterii în şedinţa din 06.10.2015.
15.Cheltuieli de executare. Diminuarea onorariului cuvenit

executorului judecătoresc. Criterii
Pentru determinarea onorariului de executare nu se poate avea în vedere un singur
criteriu, respectiv valoarea creanţei, ci este firesc a se lua în considerare complexitatea
procedurii de executare, sub aspectul formelor de executare, respectiv activitatea concretă a
executorului judecătoresc în derularea procedurii execuţionale şi gradul de profesionalism real
dar şi perceput în rândul justiţiabililor.
Totodată, se constată că legiuitorul a stabilit limita onorariilor maximale cuvenite
executorilor judecătoreşti şi, chiar dacă aceştia sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de
interes public, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, remuneraţia şi-o stabilesc ei înşişi,
iar tentaţia de a-şi stabili onorarii maximale este materializată efectiv, ca regulă generală.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 22.06.2015, contestatoarea

PICE SRL a formulat, în contradictoriu cu intimaţii BT SA, VA, VOS şi SC IF SRL, contestaţie
la executarea prin care a solicitat anularea încheierii emisă la data de 25.05.2015 de către BEJA
în cadrul dosarului de executare nr. x/2014, prin care au fost stabilite cheltuieli de executare
silită, respectiv onorariu executor judecătoresc în cuantum de 468.336,92 Lei.
În motivarea cererii, contestatoarea a menţionat, în esenţă, următoarele:
În data de 03.03.2006, între PICE SRL, în calitate de antreprenor şi VG, în calitate de
beneficiar a fost încheiat un contract de antrepriză, („Contractul de antrepriză 1"), prin care
antreprenorul s-a obligat faţă de beneficiar să execute lucrări la imobilul situat în Bucureşti.
Contractul a fost amendat prin două acte adiţionale prin care părţile au stabilit un preţ
contractual în valoare de 2.000.000 euro (TVA inclus), data scadentă a plăţii preţului fiind
02.03.2013 şi beneficiarul declară în mod expres, definitiv şi irevocabil că este de acord ca
antreprenorul să-şi înscrie în cartea funciară privilegiul constructorului pentru garantarea plăţii
preţului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1737 pct. 4 din Vechiul Cod Civil („VCC").
În data de 04.03.2008 între PICE SRL, în calitate de antreprenor şi VG, în calitate de
beneficiar a fost încheiat un al doilea contract de antrepriză („Contractul de antrepriză 2"), prin
care antreprenorul s-a obligat faţă de beneficiar să execute lucrări la imobilul situat în Bucureşti.
Contractul a fost amendat prin două acte adiţionale prin care părţile au stabilit un preţ
contractual în valoare de 6.500.000 euro (TVA inclus), data scadentă a plăţii preţului fiind
23.03.2011 şi beneficiarul declară în mod expres, definitiv şi irevocabil că este de acord ca
antreprenorul să-şi înscrie în cartea funciară privilegiul constructorului pentru garantarea plăţii
preţului.
Conform Contractelor de antrepriză 1 şi 2, şi-a înscris privilegiul constructorului în cartea
funciară, conform încheierii nr. x/09.10.2013 şi respectiv încheierii nr. y/14.10.2013.
În conformitate cu dispoziţiile art. 648 şi art. 689 din NCPC, a formulat cerere de
intervenţie în cadrul executării silite pornite de creditorul BT SA Cluj împotriva debitoarelor VA
şi VOS (moştenitoare ale defunctului VG), în cadrul dosarului de executare nr. x/2014.
Cererea de intervenţie a fost admisă de către BEJA prin încheierea din data de 06.04.2014
şi de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin încheierea din data de 21.04.2015.
BEJA a emis încheierea din data de 25.05.2015, prin care a stabilit cheltuielile de
executare silită în cadrul dosarului de executare nr. 1068/2014 în cuantum de 468.336,92 lei,
reprezentând onorariu executor judecătoresc (TVA inclus).
Onorariul perceput de executorul judecătoresc încalcă dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. d din
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti. Raportat la creanţa contestatoarei în
cuantum de 8.500.000 euro (echivalentul sumei de 37.400.000 lei la un curs estimativ Euro/Leu
de 1 Euro = 4,4 Lei), onorariul maxim este de 379.300 lei, conform dispoziţiilor art. 39 alin. 1 lit.
d din Legea nr. 188/2000

JUDECĂTORIA
Onorariul perceput de executorul judecătoresc are caracter excesiv raportat la

activitatea efectiv prestată. Art. 669 alin. (4) teza II şi III din NCPC prevede că "[...] Aceste sume
pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea
interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3)
se aplică în mod corespunzător iar suspendarea executării în privinţa acestor cheltuieli de
executare nu este condiţionată de plata unei cauţiuni".
Aşadar, instanţa de judecată este în drept să cenzureze onorariul executorului judecătoresc
dacă acesta este disproporţionat în raport cu gradul de dificultate al cauzei sau cu munca efectiv
prestată de executor. Raportat la munca intelectuală depusă de executorul judecătoresc, volumul
muncii şi faţă de gradul de răspundere al acestuia pentru actele îndeplinite, suma de 468.336,92
lei este excesivă.
Contestatoarea are calitatea de creditor intervenient, iar executorul judecătoresc nu poate
prejudicia nici pe creditori, nici pe debitori. Or, prin perceperea onorariului în sumă de
468.336,92 lei, contestatoarea este prejudiciată fiind pusă în situaţia de a nu ajunge a recupera
nici parţial creanţa pe care o deţine împotriva debitoarelor.
Executarea silită din cadrul dosarului de executare nr 1068/2014 poartă asupra imobilului
apartament situat în Bucureşti, sector 2, iar conform procesului verbal de licitaţie din data de
23.04.2015, apartamentul a fost vândut la preţul de 336.000 Lei, iar executorul judecătoresc a
fixat un onorariu în cuantum ele 954.111,20 lei, conform Proiectului de distribuţie încheiat la
data de 10.06.2015, aproape de 3 ori mai mare decât preţul de vânzare al imobilului. Acest fapt
este inadmisibil încălcând în mod flagrant nu numai dispoziţiile legale dar şi orice normă de bun
simţ.
În afara Dosarului de executare nr. x/2014, pe rolul BEJA există încă alte 6 dosare de
executare silită împotriva debitoarelor VA şi VOS şi unde Banca are calitatea de creditor
urmăritor, iar contestatoarea de creditor intervenient, în toate cele 6 dosare de executare
contestatoarea fiind înscrisă cu aceeaşi creanţă în cuantum de 8.500.000 Euro.
Este absurd ca executorul judecătoresc să perceapă un onorariu raportat doar la valoarea
creanţei pentru fiecare dosar de executare silită. Astfel, executorul judecătoresc ajunge să aplice
onorariul de 468.336,92 Lei în fiecare din cele 7 dosare de executare ajungând la un onorariu
total în sumă de 3.278.358,44 Lei doar în ceea ce priveşte creanţa contestatoarei.
Intimaţii, deşi a fost legal citaţi, nu au formulat întâmpinare şi nici nu s-au prezentat în
faţa instanţei pentru a-şi exprima poziţia procesuală sau pentru a solicita probe în apărare faţă de
cererea contestatoarei.
În fapt, prin încheierea din 21.04.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti
în dosarul nr. x/300/2015 (f. 326), a fost admisă cererea de intervenţie în dosarul execuţional nr.
x/2014 înregistrat la BEJA, formulată de către creditorul PICE SRL împotriva debitorilor VOS şi
VA.

JUDECĂTORIA
Prin încheierea din data de 25.05.2015, emisă de BEJA în dosarul de executare nr. x/2014,
au fost stabilite cheltuielile de executare la suma de 468.336,92 lei, reprezentând onorariu
executor judecătoresc, prin raportare la o creanţă de 8.500.000 euro.
În drept, conform art. 712 alin. 1 teza I C.proc.civ., împotriva executării silite, a
încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se
poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
Totodată, potrivit art. 704 C.proc.civ., nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea
silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a
actelor de executare subsecvente, dispoziţiile art. 174 şi următoarele fiind aplicabile în mod
corespunzător.
În acest sens, art. 174 C.proc.civ. prevede că nulitatea este sancţiunea care lipseşte total
sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de
formă, nulitatea fiind absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care
ocroteşte un interes public, respectiv relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită
printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
Nulitatea poate fi necondiţionată de existenţa unei vătămări, legiuitorul reglementând
această chestiune în art. 176 C.proc.civ, dar regula este că nulitatea este condiţionată de existenţa
unei vătămări, conform art. 175 C.proc.civ.
Textul legal prevăzut în art. 704 C.proc.civ. reiterează în materia executării silite regula
generală din materia actelor de procedură prevăzută în art. 175 C.proc.civ., potrivit căreia actul de
procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, iar în cazul nulităţilor expres prevăzute
de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
Că aceasta este voinţa reală a legiuitorului rezultă din interpretarea sistemică a Codului de
procedură civilă, care prevede în materia executării silite anumite cazuri de nulitate expresă, cum
ar fi cele menţionate în art. 666 alin. 2 sau 678 alin. 2 C.proc.civ. Or, câtă vreme legiuitorul a
reglementat o serie de situaţii în care intervine nulitatea unor acte de executare sau chiar nulitatea
executării, este evident că art. 703 C.proc.civ. nu face altceva decât să reproducă în materia
executării silite regula generală instituită de art. 175 C.proc.civ., iar o interpretare contrară ar fi de
natură să se depărteze nu doar de la litera legii, ci şi de la spiritul ei.
Aşadar, art. 704 C.proc.civ. nu reglementează un caz de nulitate expresă, situaţie în care
vătămarea s-ar presupune, ci doar reaminteşte regula generală instituită de art. 175 C.proc.civ.
Pentru a interveni nulitatea actelor de procedură se cer a fi întrunite, în mod cumulativ,
conform art. 175 alin. 1 C.proc.civ., următoarele condiţii: să existe un act de procedură care a fost
întocmit cu nerespectarea cerinţei legale; actul de procedură să fi produs părţii o vătămare;
vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.
Conform art. 670 alin. 2 C.proc.civ., cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite
sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunţat la executare,
situaţie în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea,

JUDECĂTORIA
debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după
înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu,
chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat
potrivit art. 668, a executat obligaţia de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ţinut să
suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum şi onorariul
executorului judecătoresc şi, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporţional cu activitatea
depusă de aceştia.
Totodată, în alin. 3 al art. 670 C.proc.civ. se prevede că sunt cheltuieli de executare:
1. taxele de timbru necesare declanşării executării silite;
2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;
3. onorariul avocatului în faza de executare silită;
4. onorariul expertului, al traducătorului şi al interpretului;
5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii procedurii de executare silită şi cu
efectuarea altor acte de executare silită;
6. cheltuielile de transport;
7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfăşurării executării silite.
Potrivit art. 670 alin. 4 C.proc.civ., sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc
de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată,
în condiţiile legii, iar aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei
la executare formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta,
urmând ca dispoziţiile art. 451 alin. 2 şi 3 să se aplice în mod corespunzător, suspendarea
executării în privinţa acestor cheltuieli de executare nefiind condiţionată de plata unei cauţiuni.
Conform art. 451 alin. 1 C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de
timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în
condiţiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de
necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi
orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Totodată, art. 451 alin. 2
C.proc.civ. statuează că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din
cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit
disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de
avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dar măsura luată de instanţă nu va avea niciun
efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.
Aşa cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Hotărârea
din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată in
M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005,
în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, etc.),
partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 451
C.proc.civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil,
criterii ce se impun a fi avute în vedere, prin analogie, şi în cazul cheltuielilor de executare.

JUDECĂTORIA
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă şi
indisolubilă cu litigiul şi au fost concepute de partea care le-a plătit ca având caracter
indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul ales. Caracterul rezonabil al cheltuielilor
semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat
de existenţa litigiului sau şi reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
Analizând încheierea din data de 25.05.2015, emisă de BEJA în dosarul de executare nr.
x/2014, instanţa constată că executorul judecătoresc nu a stabilit cheltuielile de executare în mod
temeinic şi justificat, aceste cheltuieli neavând caracter real, necesar şi rezonabil.
Astfel, potrivit art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti au dreptul,
pentru serviciul prestat, la onorarii minimale şi maximale stabilite de ministrul justiţiei, cu
consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, iar în cazul executării
silite a creanţelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele:
a) pentru creanţele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de
10% din suma reprezentând valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;
b) pentru creanţele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv,
onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depăşeşte 50.000
lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;
c) pentru creanţele în valoare de peste 80.000 lei, dar până la 100.000 lei inclusiv,
onorariul maxim este de 5.900 lei plus un procent de până la 2% din suma care depăşeşte 80.000
lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;
d) pentru creanţele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei
plus un procent de până la 1% din suma care depăşeşte 100.000 lei din valoarea creanţei ce face
obiectul executării silite.
În speţă este adevărat faptul că se execută o creanţă în valoare de 8.500.000 euro, dar
aceasta împrejurare nu poate constitui, prin ea însăşi şi privită individual, un temei pentru
stabilirea unui onorariu de executor în cuantum de 468.336,92 lei. Prin raportare la un curs euro
de 4,4 lei, onorariul maximal ar fi în cuantum de 373.000 lei, iar TVA de 89.520.
Or, pentru determinarea onorariului de executare nu se poate avea în vedere un singur
criteriu, respectiv valoarea creanţei, ci este firesc a se lua în considerare complexitatea procedurii
de executare, sub aspectul formelor de executare, respectiv activitatea concretă a executorului
judecătoresc în derularea procedurii execuţionale şi gradul de profesionalism real dar şi perceput
în rândul justiţiabililor. Totodată, se constată că legiuitorul a stabilit limita onorariilor maximale
cuvenite executorilor judecătoreşti şi, chiar dacă aceştia sunt învestiţi să îndeplinească un
serviciu de interes public, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, remuneraţia şi-o stabilesc
ei înşişi, iar tentaţia de a-şi stabili onorarii maximale este materializată efectiv, ca regulă
generală.

JUDECĂTORIA
Or, prin raportare la actele de executare relativ simple, ca grad de complexitate, respectiv
puţine, ca număr, precum şi formele de executare realizate în speţă, statuând în echitate, un
onorariu de executor judecătoresc în cuantum de 468.336,92 lei apare ca fiind excesiv şi
disproporţionat, impunându-se diminuarea acestuia la suma de 46.833 lei (10% din valoarea
stabilită iniţial).
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa, în temeiul art. 720
C.proc.civ., va admite, în parte, contestaţia la executare şi va anula, în parte, încheierea din data
de 25.05.2015, emisă de BEJA în dosarul de executare nr. x/2014, în sensul că va reduce
cheltuielile de executare reprezentate de onorariu executor de la suma de 468.336,92 lei la suma
de 46.833 lei.
Drept penal
1. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Noţiunea de „tulburare

însemnată”. Art. 5 C.P., privind aplicarea legii penale mai
favorabile. Achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) C.P.P.
Dacă procurorul, la stabilirea existenţei tulburării însemnate sau a unei pagube
patrimoniului ori vătămări importante a intereselor legale ale unei persoane, a avut în vedere
doar numărul ridicat de acte materiale reţinut în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii trimişi în
judecată, instanţa apreciază că acest criteriu este unul subiectiv, iar nu obiectiv, care nu ar

JUDECĂTORIA
putea fi avut în vedere la stabilirea unui situaţii concrete, reale, palpabile şi vizibile ce vizează
buna funcţionare a unei instituţii dintre cele prev. de art. 145 VCP.
Astfel, trebuia stabilit de către procuror şi organele de cercetare penală care au
instrumentat cauza un criteriu obiectiv, determinat, măsurabil şi concret, neapărat dovedit, prin
care să se poată stabili de la câte fapte în sus este întrunită condiţia tulburării însemnate. Însă,
un astfel de instrument nu a fost realizat, apelându-se la o apreciere pur subiectivă - un nr. mai
mare de fapte - de natură a atrage un regim diferenţiat de tratament juridic între persoane
(inculpaţi) aflaţi în situaţii similare.
Sentinţa penală nr. 661/15.12.2015, definitivă
Prin rechizitoriul emis la data de 29.05.2015, în dosarul penal nr. X/P/2013, al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor I.C, pentru săvârşirea a 126 de infracţiuni
de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplic. disp. art. 33 lit. a din C.pen.
din 1968, fiecare cu aplic. art. 5 C.pen., P.M. pentru săvârşirea a 21 de infracţiuni de neglijenţă
în serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplic. disp. art. 33 lit. a din C.pen. din 1968,
fiecare cu aplic. art. 5 C.pen. şi C.F., pentru săvârşirea a 13 de infracţiuni de neglijenţă în
serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplic. disp. art. 33 lit. a din C.pen. din 1968, fiecare
cu aplic. art. 5 C.pen., pentru aceea că ar fi procedat la înmatricularea mai multor autovehicule,
cu nerespectarea dispoziţiilor din fişa postului pentru lucrătorii din cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. B.–
B.I şi prevederile Ordinului nr. 1501/13.11.2006, al Ministerului Administraţiei şi Internelor
privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie
provizorie sau pentru probe a vehiculelor, autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a
vehiculelor, iar prin înmatricularea frauduloasă a tuturor autovehiculelor menţionater anterior s-
ar fi cauzat un prejudiciu însemnat Fondului pentru Mediu, reprezentând echivalentul taxelor de
primă înmatriculare.
Analizând materialul probator administrat în cauză, atât pe parcursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecării cauzei, instanţa constată că faptele reţinute în sarcina
inculpaţilor prin actul de sesizare nu sunt prevăzute de legea penală pentru următoarele
considerente:
În fapt, inculpatul I.C.A şi-a desfăşurat activitatea în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti,
în calitate de agent şef de poliţie, iar în perioada 2008-2009 a activat în cadrul ghişeelor de
primiri documente în vederea înmatriculării vehiculelor din cadrul instituţiei anterior menţionate.
În perioada 31.07.2008 – 12.01.2009 inculpatul I.C.A., fără a avea posibilitatea efectivă de a

JUDECĂTORIA
verifica autenticitatea / calitatea de fals a vreunui înscris şi de a accesa bazele de date informatice
aparţinând ANAF, RAR, Camera Notarilor Publici, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
etc., pentru a stabili realitarea menţiunilor din înscrisurile ce îi erau prezentate, a primit şi
verificat preliminar documentele din dosarele de înmatriculare a celor 126 autovehicule
menţionate în actul de sesizare. Ulterior, după efectuarea de noi verificări, după caz, în funcţie
de vechimea maşinii, de către şeful de tură sau şeful de serviciu, autovehiculele în cauză au fost
înmatriculate. Constatându-se după înmatriculare, fie ca urmare a unor revericări prin sondaj, fie
ca urmare a unor sesizări, că o mare parte dintre cele 126 de autovehiculele au fost greşit
înmatriculate, înmatriculările au fost anulate, astfel că în cauză nu s-a creat vreun prejudiciu
efectiv Fondului de Mediu sau S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti, acest lucru datorându-se faptului că
prin anularea înmatriculării nu mai era necesară achitarea taxei în cauză.
În ceea ce îl priveşte inculpatul P.M., instanţa reţine că în perioada 15.12.2008-
10.03.2009 a activat ca personal contractual în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti, în cadrul
ghişeelor de primiri documente în vederea înmatriculării vehiculelor din cadrul instituţiei
anterior menţionate. În această perioadă, fără a avea pobibilitatea efectivă de a verifica
autenticitatea / calitatea de fals a vreunui înscris şi de a accesa bazele de date informatice
aparţinând ANAF, RAR, Camera Notarilor Publici, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor etc.,
pentru a stabili realitarea menţiunilor din înscrisurile ce îi erau prezentate, a primit şi verificat
preliminar documentele din dosarele de înmatriculare a celor 21 de autovehicule menţionate în
rechizitoriu. Ulterior, după efectuarea de noi verificări, după caz, în funcţie de vechimea
autoturismelor, de către şeful de tură, şeful de serviciu, autovehiculele în cauză au fost
înmatriculate. Constatându-se după înmatriculare că cele 21 de autovehiculele au fost greşit
înmatriculate, acestea au fost anulate, astfel că în cauză nu s-a creat vreun prejudiciu efectiv
Fondului de Mediu sau S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti. Acest lucru se datorează faptului că prin
anularea înmatriculării nu mai era necesară achitarea taxei în cauză.
Inculpata C.F. îşi desfăşura activitatea în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti, în calitate de
agentul şef principal, iar în perioada 06.06.2008-26.02.2009, activând în cadrul ghişeelor de
primiri documente, în vederea înmatriculării vehiculelor din cadrul instituţiei anterior
menţionate. În această perioadă, fără a avea posibilitatea efectivă de a verifica autenticitatea /
calitatea de fals a vreunui înscris şi de a accesa bazele de date informatice aparţinând ANAF,
RAR, Camera Notarilor Publici, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor etc., pentru a stabili
realitarea menţiunilor din înscrisurile ce îi erau prezentate, aceasta a primit şi verificat
preliminar documentele din dosarele de înmatriculare a celor 13 autovehicule menţionate în actul
de sesizare. Ulterior, după efectuarea de noi verificări de către şeful de tură sau şeful de serviciu,

JUDECĂTORIA
după caz, în funcţie de vechimea autoturismelor, acestea au fost înmatriculate. Constatându-se,

după înmatriculare, că autovehiculele în cauză au fost greşit înmatriculate, acestea au fost
anulate, astfel că în cauză nu s-a creat vreun prejudiciu efectiv Fondului de Mediu sau
S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti, acest lucru datorându-se faptului că prin anularea înmatriculării nu
mai era necesară achitarea taxei în cauză.
Cu prioritate, întrucât faptele reţinute în sarcina inculpaţilor s-au derulat în perioada
anilor 2008-2009, când era în vigoare Codul penal din 1969, în raport de prev. art. 5 NCP
privind stabilirea legii penale mai favorabile, trebuie stabilit care este legea penală mai favorabilă
incidentă în cauză.
Potrivit art. 249 C.pen. din 1968, infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă în fapta în
încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare
însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi
din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare
importantă intereselor legale ale unei persoane.
Potrivit art. 298 din Codul penal din 2009, infracţiune de neglijenţă constă în încălcarea
din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia
sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Astfel, raportând faptele reţinute în sarcina inculpaţilor la conţinutul constitutiv al
infracţiunii, asfel cum se regăşeste în cele două norme succesive, instanţa reţine că în cauză
operează o succesiune de legi penale cu privire la faptele deduse judecăţii, fiind astfel incidente
prev. art. 5 NCP, privind aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât de la săvârşirea faptelor
şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale.
Analizând comparativ sancţiunile prev. de cele două legi penale ce intră în această
succesiune, dar mai cu seamă tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, instanţa
constată că sub aspect sancţionator, după cum judicios s-a reţinut prin rechizitoriu, vechea
reglementare de drept penal, respectiv Codul penal din 1969, este mai favorabilă inculpaţilor.
Prin urmare, în raport de considerentele ce preced, în raport de prev. art. 5 NCP şi de
dispoziţiile deciziei 265/2014 a Curţii Constituţionale ce a impus aplicarea globală a legii penale
mai favorabile, instanţa urmează a se raporta la încadrarea juridică a faptelor potrivit Codul
penal din 1969.
În continuare, trebuie analizat de către instanţă în ce măsură în cauză este întrunită
condiţia cerută de art. 249 C.pen. din 1968, şi anume dacă prin faptele reţinute în sarcina

JUDECĂTORIA
inculpaţilor s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de
stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia
ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
Se impune acestă analiză întrucât, prin chiar actul de sesizare, s-a reţinut de către
procuror că persoana vătămată Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi
Înmatriculare a Vehiculelor a comunicat prin adresa nr. x/SPC/20.06.2014 că nu s-a creat
niciun prejudiciu material instituţiei, motiv pentru care nu se constituie parte civilă în cauză, iar
prin adresa nr. x/SPC/19.05.2015 emisă de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de
Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor a reieşit că din cele 160 de înmatriculări efectuate
greşit de cei trei inculpaţi 157 dintre acestea au fost anulate, trei autovehicule fiind blocate în
Registrul Naţional de Evidenţă a Permiselor de Conducere şi a Vehiculelor, se constată că nu
există un prejudiciu efectiv cauzat Fondului de Mediu. Acest lucru se datorează faptului că prin
anularea înmatriculării nu mai era necesară achitarea taxei în cauză.
De asemenea, se impune acestă evaluare şi în raport de soluţia procurorului de caz care,
având în vedere numărul de redus de dosare de înmatriculări neefectuate în mod
corespunzător (ce variază între 7 şi 1), precum şi faptul că aceştia nu au antecedente penale,
au colaborat cu organele de urmărire penală se constată că nu există un interes public în
urmărirea acesteia, pentru un număr total de 80 de fapte similare (contând în înmatricularea
unui număr de autovehicule cu încălcarea dispoziţiilor din fişa postului pentru lucrătorii din
cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Bucureşti –Biroul Înmatriculări şi a prevederilor Ordinului nr.
1501/13.11.2006 al Ministerului Administraţiei şi Internelor privind procedura înmatriculării,
înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a
vehiculelor, prin care s-a cauzat un prejudiciu Fondului pentru Mediu, reprezentând
echivalentul taxelor de primă înmatriculare), a dispus renunţarea la urmărirea penală faţă de
inculpaţii B.V.C, I.V., S.G., A.E., P.M., I. M. F., D. G., D.G. A., N. C.A., B. A. A., E.J.,
G. N., V. M., M. I., I.M., M. G., M. E., M. M., R. L. T., D. M. M., C. C., A. S. (actuală
Drăgan), M. E., C. V., D.F..
Se pune firesc întrebarea ce este relevant în cauză, sub aspectul existenţei unei tulburări
însemnate, numărul ridicat de acte materiale reţinute pentru fiecare inculpat în parte sau un
anumit număr de fapte, indiferent de câte persoane au fost comise, care ar fi de natură să cauzeze
o tulburare însemnată? Cum este posibil ca un nr. de 80 de fapte (cele reţinute în sarcina
inculpaţilor faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală) să nu cauzeze o tulburare
însemnată sau o pagubă patrimoniului ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei
persoane la care se referă art. 145 VCP, pe când în cazul a 21 de acte materiale, reţinute în

JUDECĂTORIA
sarcina inculpatului P.M., respectiv 13 acte materiale, reţinute în sarcina inculpatei

Constantinescu, să se aprecieze că faptele întrunesc condiţia premisă cerută de 249 C.pen. din
1968 ? Care a fost criteriul obiectiv de apreciere de către procuror a existenţei sau nu a tulburării
însemnate aduse S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I ?
Dacă procurorul, la stabilirea existenţei tulburării însemnate sau a unei pagube
patrimoniului ori vătămări importante a intereselor legale ale unei persoane a avut în vedere
doar numărul ridicat de acte materiale reţinut în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii trimişi în
judecată, instanţa apreciază că acest criteriu este unul subiectiv, iar nu obiectiv, care nu ar putea
fi avut în vedere la stabilirea unui situaţii contrete, reale, palpabile şi vizibile ce vizează buna
funcţionare a unei instituţii dintre cele prev. de art. 145 VCP.
Astfel, trebuia stabilit de către procuror şi organele de cercetare penală care au
instrumentat cauza un criteriu obiectiv, determinat, măsurabil şi concret, neapărat dovedit, prin
care să se poată stabili de la câte fapte în sus este întrunită condiţia tulburării însemnate. Însă, un
astfel de instrument nu a fost realizat, apelându-se la o apreciere pur subiectivă – un nr. mai
mare de fapte -, de natură a atrage un regim diferenţiat de tratament juridic între persoane
(inculpaţi) aflaţi în situaţii similare.
Dacă cele 80 de acte materiale reţinute în sarcina inculpaţilor faţă de care s-a dispus
renunţarea la urmărirea penală nu au fost de natură să cauzeze o tulburare însemnată sau o
pagubă patrimoniului S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, dovadă fiind soluţiile de renunţare la urmărire
penală, atunci cum doar 21, respectiv 13 acte materiale, au putut avea acestă consecinţă ?
Prin urmare, instanţa nu are posibilitatea de a evalua obiectiv existenţa unei tulburării
însemnate de natură a atrage, sub aspect obiectiv, incidenţa prev. 249 C.pen. din 1968.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.C, în sarcina căruia s-a reţinut comiterea a unui nr.
foarte ridicat de acte materiale, de 126 infracţiuni de neglijenţă în serviciu, după cum se va arăta
mai departe, acesta a avut o situaţie specială la locul de muncă, volumul său de activitate la
ghişeul “Leasing” fiind de trei ori mai ridicat decât al celorlalţi coinculpaţi care instrumentatu
50-70 dosare, astfel că pe fondul unui nr. mai mare de dosare de înmatriculate instrumentate şi
numărul de fapte a fost mai ridicat.
În cauză, în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi pentru a se putea determina existenţa
pretinsei tulburări însemnate, a unei pagube aduse patriminiului patrimoniului ori o vătămare
importantă intereselor legale ale S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, instanţa a încuviinţat cererile formulate
de către inculpaţi de audiere în cauză a unor angajaţi din cadrul acestei entităţi, fiind asculţi
martorii A.I.şi V.C..

JUDECĂTORIA
Astfel, martorul V.C. a declarat că a fost coleg de serviciu cu inculpaţii în perioada 2008-
2009, iar legat de activitatea acestora ştie că nu au existat abateri. Legat de faptul că, după
înmatricularea unor autoturisme s-a constatat că taxa de primă înmatricularea nu fusese achitată a
arătat că la nivelul acelor ani lucrătorii de poliţie din cadrul BPR nu aveau posibilitatea de a
verifica la ANAF dacă acele taxe fuseseră plătite efectiv. De asemenea, a precizat că poliţiştii nu
aveau un sistem informatic integrat care să permită accesarea bazelor de date ANAF, Camera
Notarilor Publici, etc. A mai arătat că activitatea în cadrul BPR în anii 2008-2009 era foarte
aglomerată, angajaţii nu erau suficienţi, iar un lucrător putea procesa 50-70 dosar zilnic, că
lucărotorii de poliţie nu puteau verifica autenticitatea documentelor autoturismelor ce urmează a
fi fost înmatriculate, iar taxa de primă înmatricularea a putut fi verificată începând cu 2010 la
ANAF.
Martorul nu a putut preciza dacă în 2008-2009 certificatele emise de RAR puteau fi
verificate informatic, însă în prezent acestea pot fi verificate la RAR. În ceea ce priveşte
procedura de înmatriculare a unui autovehicul la nivelul anilor 2008-2009, martorul a arătat, că
după ce lucrătorul de poliţie de la ghişeu primea dosarul şi îl verifica, şeful de tură proceda la o
reverificare şi în cazul în care constata lipsa unor documente, neconcordanţă în cuprinsul
acestora proceda la restituirea dosarului către petent sau se trimitea dosarul la verificare la
poliţie. Totodată, lucrătorul de poliţie de la ghişeu nu avea posibilitatea să descopere falsuri din
acte şi tocmai de aceea dosarul era trimis la secţie pentru verificări suplimentare. Dacă ulterior se
constata că un vehicul a fost înmatriculat greşit, se proceda la anularea înmatriculării fără a exista
un cost suplimentar.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I, a arătat că acesta îşi desfăşura activitatea la biroul de
“leasing”, că avea un volum de muncă mai ridicat, fiind posibil ca aceasta să fie cauza numărului
ridicat de fapte reţinute în sarcina sa. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.M., a preciat că lucra
într-un alt schimb, necunoscându-I activitatea, iar de inculpata C.F. ştia că obişnuia să-şi facă
treaba bine. În ceea ce priveşte recuperarea taxelor arătă că această activitate cădea în sarcina
ANAF, că a descoperit înmatricularea greşită a unor autovehicule pe baza verificărilor efectuate
în cadrul BPR., iar dacă se constatau neconcordanţe se proceda la anularea înmatriculării. După
anul 2010, după apariţia bazelor informatice, nu a cunoscut să mai fi apărut în cadrul instituţiei
cazuri de înmatriculări ilegale. În ceea ce priveşte autoturismele provenite din străinătate, mai
noi de 3 ani, a arătat că acestea erau verificate de lucrătorul de poliţie, de şeful de tură şi de
ofiţerul desemnată din partea conducerii, iar documentele erau verificate după analizările
efectuate de poliţişti şi de către un informatician, chiar în momentul înmatriculării propriu-zise,

JUDECĂTORIA
iar dacă se constatau probleme se verificau actele cu şeful de birou. Reverificările unor
înmatriculări, se făceau selectiv.
Martorul AI, persoană cu funcţie de conducere în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, a
arătat că că între anii 2008-2009 a desfăşurat activitatea la SPC în calitate de şef de schimb.
Activitatea angajaţilor de la ghişeu se desfăşura pe baza normativelor în vigoare, în care se
specifica ce documente trebuia să cuprindă dosarul de înmatriculare a autoturismelor din ţară,
din UE şi extra UE.. Angajaţii de la ghişeu, precum inculpaţii trimişi în judecată în prezenta
cauză, nu puteau proceda la verificări în bazele de date ANAF, Registrul Comerţului sau să
verifice poliţele RCA. După efectuarea unor prime verificări documentele ajungeau la şeful de
schimb, la el şi la alţi colegi, potrivit aceloraşi normative. Martorul apreciza că, la rândul său, nu
putea face verificări la ANAF, RAR, CSA etc. Ulterior, în funcţie de vechimea autoturismului
mai mare sau mai mică de 3 ani, se proceda la o verificare tot pe baza aceloraşi normative de
şefii de birou şi de serviciu, actele neputând fi verificate de către informaticieni.
A mai precizat martorul că, că doar la nivelul anului 2010, s-a procedat la efectuarea de
verificări la ANAF a documentelor autovehiculelor, pe baza corespondenţei, iar din 2012
lucrătorii SPC au putut accesa baza ANAF online. A mai susţinut că la RAR au putut fi efectuate
verificări începând cu 2013, iar în prezent nu se pot efectua încă verificări la Camera Notarilor
Publici, la Direcţiile de taxe locale. Susţine că, dacă în cursul anilor 2008-2009 s-ar fi procedat la
verificarea documentelor pe baza corespondenţei la ANAF, CSA şi RAR, procesarea unui dosar
ar fi durat 2,3 sau mai multe zile, iar efectuarea de astfel de verificări ar fi condus la perturbarea
activităţii SPC. În plus, susţine că nu exista nici o prevedere metodologică ca lucrătorul de poliţie
să poarte corespondenţă pentru efectuarea de verificări cu CSA, ANAF, Camera Notarilor etc.
În ceea ce priveşte tulburarea activităţii S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, martorul a arătat că,
ulterior constatării unor înmatriculări ilegale s-a procedat la anularea lor, iar acest lucru nu a
produs blocaje în activitatea serviciului. În cazul neplăţii taxei de poluarea au fost emise de
ANAF decizii de impunere iar proprietarei au plătit taxele. Totodată, a precizat că nimeni nu
putea să verifice autenticitatea actelor de provenienţă a autovehiculelor din România sau din
străinătate. Pentru înmatricularea autovehiculelor achiziţionate în leasing era un birou special, iar
era activitatea era de 3 ori ridicată întrucât societăţile de leasing depuneau mai multe dosare de la
5 la 100 de dosare odată, inculpatul I. lucrând o perioadă îndelungată la acest birou.
În ceea ce priveşte procedura efectivă a înmatriculării unui autovehicul, martorul a arătat
că după efectuarea verificărilor prealabile de către angajatul de la ghişeul primire documente,
seful de tură, şeful de serviciu etc., dacă în momentul operării înmatriculării informatician nu

JUDECĂTORIA
putea încheia formalităţile de înmatriculare, acesta trimitea dosarul la biroul litigii, unde era
convocat titularul şi i se aducea la cunoştinţă ce documente trebuiau îndreptate.
Din declaraţiile martorilor V.C. şi AI, angajaţi în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I între
anii 2008-2009, reiese că lucrătorii de poliţie din cadrul acestei entităţi, nu numai cei care
primeau la “Ghişeul înmatriculări” documentele de înmatriculare, cum este cazul inculpaţilor din
dosar, dar nici angajaţii care făceau verificările ulterioare, seful de tură, seful de serviciu,
informaticianul instituţiei, nu aveau nicio posibilitate de a verifica în timp real şi efectiv datele
din documentele în cauză în bazele de evidenţă informatizată ale ANAF, CSA, ANAF, Camera
Notarilor Public, Administraţii financiare etc. care să le permită o mai mare acurateţe în
abordarea atribuţiilor de serviciu. Nici normele în vigoare la acel moment, după cum se va arăta,
nu impuneau efectuarea de astfel de verificări, astfel că nu li se poate poate reproşa inculpaţilor
că nu le-au întreprins.
Relevante sub acest aspect sunt şi menţiunile din adresele de răspuns cu nr.
52235/10.10.2012 şi nr. 2145218/10.10.2012, emise de MAI – Direcţia Regim Permise de
Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, din cuprinsul cărora rezultă că, potrivit metologiei nr.
11020/29.11.2006, emisă de D.R.P.C.I.V. Bucureşti – Biroul Înmatriculări, lucrătorul de poliţie
de la ghişeu nu avea obligaţia de a verifica autenticitatea chitanţelor de plată a taxei de poluare,
că nu a existat un mecanism care să permită o astfel de verificare, că până în anul 2010 nu a
existat vreo modalitate concretă de depistare a contrafacerilor, că în fişa postului nu se specifică
obligaţia poliţistului de a verifica autenticitatea creunui document, iar după primirea dosarelor
acestea erau reverificate de către şeful de schimb sau, după caz, de cătreşeful biroului. În ceea ce
priveşte poliţele RCA, se arată că nu s-a specificat la nivelul D.R.P.C.I.V. Bucureşti – Biroul
Înmatriculări, de către instituţiile emitente, care sunt elementele obligatorii pe care trebuie să le
conţină poliţele.
Prin urmare, sub aspect subiectiv, a li se imputa inculpaţilor, care erau nevoiţi să
proceseze zilnic 50-70 de dosare de înmatriculare sau un volum triplu în cazul inculpatului
Ivaşcu, că au manifestat “neglijenţă” în desfăşurarea activităţii lor, constituie o apreciere
nefondată atâta vreme aceştia aveau un volum ridicat de muncă, cum este îndeobşte cunoscut,
erau nevoiţi să analizeze un număr ridicat de acte fără a putea face verificări informatizate la alte
entităţi juridice de la care proveneau aceste documente - ANAF, CSA, ANAF, Camera Notarilor
Public, Administraţii financiare etc. - şi nu aveau posibilitatea efectivă şi nici obligaţia de a
depista falsurile materiale sau intelectuale din aceste acte.
Astfel, sub acelaşi aspect – subiectiv - nu li se poate imputa nicicum inculpaţilor o
situaţie precară materială, organizatorică şi normativă care exista la nivelul anilor 2008-2009 în

JUDECĂTORIA
cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, situaţie care a cauzat astfel de probeleme (înmatriculări nelegale
şi anulabile), dovada acestui fapt fiind numărul extrem de ridicat de angajaţi ai acestei instituţii
care au fost implicaţi în situaţii similare. Tocmai acest ultim fapt dovedeşte că situaţiile în care s-
au aflat inculpaţii nu erau singulare şi erau generate de insuficienţa condiţiilor de serviciu, după
cum s-a detaliat anterior, iar nu a unei neglijenţe, culpe, în abordarea atribuţiilor de la locul de
muncă.
În aceste condiţii, instanţa nu poate reţine drept criteriu de evaluare a existenţei tulburării
însemnate, a pagubei sau vătămării însemnate a drepturilor S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I criteriul ales
de procuror al numărului relativ ridicat de acte materiale, astfel cum s-a desprins din
argumentaţia anterioară, întrucât acesta nu este unul obiectiv, nu este construit judicios şi
argumentat, părând a fi stabilit aleatoriu. Totodată, acest criteriu (altul nu a putut fi identificat
din argumentaţia din rechizitoriu), este de natură a genera un serios dubiu cu privire justeţea şi
echitatea acestuia, dubiu ce profită inculpaţilor.
Reluând, în esenţă, argumentaţia anterioară, se poate spune că, dacă 80 de acte materiale,
comise de către persoanele faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, nu au fost de
natură să producă efectiv o tulburare însemnată, atunci nici 13, 26 şi chiar 126 de acte materiale
nu au această valenţă. Acestă concluzie se desprinde mai ales în condiţiile în care, în total, după
cum s-a arătat prin adresa nr. x/SPC/04.11.2015, la nivelul S.P.C.R.P.C.I.V. B.–B.I, pe perioada
2008 până în prezent s-a dispus un număt total de 1257 de anulări înmatriculări autovehicule care
nu au împietat activitatea din serviciul rutier.
Această concluzie nu se desprinde numai din argumentele deja mentionate, ci şi din
conţinutul rechizitoriului şi din celelelte probe administrate în cauză, declaraţii martori, adrese
depuse la dosar etc.
Astfel, în cuprinsul rechizitoriului s-a arătat că persoana vătămată Serviciul Public
Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor a comunicat prin adresa
nr. x/SPC/20.06.2014 că nu s-a creat niciun prejudiciu material instituţiei, iar prin adresa nr.
x/SPC/19.05.2015 emisă de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi
Înmatriculare a Vehiculelor a reieşit că din cele 160 de înmatriculări efectuate greşit de cei trei
inculpaţi 157 dintre acestea au fost anulate, constatându-se că nu există un prejudiciu efectiv
cauzat Fondului de Mediu, acest lucru datorându-se faptului că prin anulare înmatriculării nu
mai era necesară achitarea taxei în cauză.
Totodată, prin adresa nr. x/SPC/04.11.2015, emisă de MAI - Direcţi Regim Permise de
Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, s-a
comunicat că din cele 160 de autovehicule înmatriculate în mod greşit, în cazul a 157 s-a luat

JUDECĂTORIA
măsura anulării înmatriculării conf. art. 16 din OUG nr. 165/2020 rep., operaţine care nu a
necesitat angrenarea de personal sau resurse suplimentare, acesta încadrându-se în modul curent
de lucru al serviciului, iar prin faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu s-a produs o tulburare
importantă a bunului mers al Serviciului Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a
Vehiculelor, că în perioada 01.01.2008 şi până în prezent în cadrul instituţiei s-a efectuat
anularea a 1257 de înmatriculări vehicule, un nr. mult mai mare decât numărul fapteleor reţinute
în sarcina inculpaţilor, fără ca organele de urmărire penală să constate crearea vreunei tulburări a
bunului mers al instituţiei.
De asemenea, martorul A.I., angajat cu funcţie de conducere în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V., a
arătat că prin anularea înmatriculărilr în cauză nu a fost îngreunată activitatea serviciului, nu s-au
creat blocaje, iar în cazul neplăţii taxelor de poluare neplătite ANAF a emis decizii de impunere
proprietarilor.
Adresele de răspuns cu nr. 52235/10.10.2012 şi nr. 2145218/10.10.2012 emise de MAI –
Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor susţin, după cum s-a
menţionat deja, o aceeaşi stare de fapt.
Prin urmare, raportând faptele reţinute în sarcina inculpaţilor la conţinutul constitutiv al
infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968 instanţa constată că acestea
nu se pliază pe modelul vrevăzut de lege, nici obiectic, nici subiectiv, lipsind corespondenţa
dintre acestea şi norma incriminatoare, pentru motivele expuse anterior.
Astfel, întrucât faptelor inculpaţilor le lipseşte tipicitatea prev. de art. 15 alin. 1 NCP,
drept trăsătură esenţială a infracţiunii, acestea nefiind de natură a crea sub raport obiectiv o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte
unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o
vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, instanţa constatând existenţa
impediment la reţinerea in sarcina inculpaţilor a infracţiunilor de neglijenţă în serviu, împrejurare
ce intră sub incidenţa prev. art. 16 alin. 1 lit. b) C.proc.pen.
În raport de considerentele ce preced, în baza art. 396 alin. 5 C.proc.pen. raportat la art.
16 alin. 1 lit. b) C.proc.pen. îl va achită p inculpatul I.C.A. pentru săvârşirea a 126 de infracţiuni
de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplicarea disp. art. 33 lit. a) din
C.pen. din 1968, fiecare cu aplic. art. 5 C.pen..
Totodată, în baza art. 396 alin. 5 C.proc.pen. raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) C.proc.pen. îl
va achita pe inculpatul P.M. pentru săvârşirea a 21 de infracţiuni de neglijenţă în serviciu prev.
de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplicarea disp. art. 33 lit. a) din C.pen. din 1968, fiecare cu aplic.
art. 5 C.pen..

JUDECĂTORIA
Pentru aceleaşi motive, în baza art. 396 alin. 5 C.proc.pen. raportat la art. 16 alin. 1 lit. b)
C.proc.pen. o va achita pe inculpata C.F. pentru săvârşirea a 13 infracţiuni de neglijenţă în
serviciu prev. de art. 249 C.pen. din 1968, cu aplicarea disp. art. 33 lit. a) din C.pen. din 1968,
fiecare cu aplic. art. 5 C.pen.
Va constata că faţă de inculpaţi nu s-au dispus măsuri preventive în cauză.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. c C.p.p. va dispune ridicarea măsurile asigurătorii dispuse
prin ordonanţa din data de 14.09.2012 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, asupra bunurilor
inculpatului I.C.A. (astfel cum a fost pusă în executare conform procesului-verbal de aplicare a
sechestrului din 18.09.2012) şi prin ordonanţa din 24.09.2012 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie
, asupra bunurilor inculpatei C.F. (astfel cum a fost pusă în executare conform procesului-verbal
de aplicare a sechestrului din 25.09.2012).
Va constată că faţă de inculpatul P.M. nu s-au dispus măsuri asigurătorii.
2. Infracţiunea de ultraj. Subiect pasiv secundar

Condiţia calităţii speciale a subiectului pasiv secundar al infracţiunii de ultraj este
îndeplinită în cauză, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române stabilind că în realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii
poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. Potrivit art. 44 alin. 1 din Legea nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului, serviciul poliţienesc are caracter permanent şi
obligatoriu.
Poliţistul este obligat să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor sale de
serviciu şi a competenţei teritoriale a unităţii din care face parte, când ia cunoştinţă de existenţa
unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea probelor în cazul altor infracţiuni a
căror cercetare va fi efectuată de organele competente, după cum rezultă din prevederile art. 28
alin. 4 din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române. De asemenea, art. 38 din Legea nr. 218/2002, republicată, prevede că poliţistul este
obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care ameninţă ordinea publică
sau siguranţa persoanelor, în toate situaţiile în care ia cunoştinţă direct ori când este sesizat
despre acestea.
B.M. a respectat prevederile art. 40 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 218/2002, care stabilesc
faptul că în exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţistul este obligat să prezinte insigna sau
legitimaţia de serviciu, după caz, pentru a-şi face cunoscută, în prealabil, calitatea, cu excepţia
situaţiilor în care rezultatul intervenţiei sau siguranţa ulterioară a poliţistului ar fi periclitate.

JUDECĂTORIA
Înainte de intrarea în acţiune sau efectuarea intervenţiei ce nu suferă amânare poliţistul este
obligat să se prezinte verbal, iar după încheierea oricărei acţiuni sau intervenţii, să se
legitimeze şi să îşi declare funcţia şi unitatea de poliţie din care face parte.
Or, înainte de a interveni pentru a-l determina pe inculpat să înceteze acţiunile de
distrugere asupra autobuzului R.A.T.B., B.M. s-a prezentat verbal drept agent de poliţie.
Inculpatul a avut sau ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că acţionează împotriva unui
poliţist şi că agresarea acestuia este în legătură cu o faptă îndeplinită în exerciţiul unei funcţii
ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Prin rechizitoriul emis la 11.09.2015 în dosarul nr. X/P/2013, al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a
inculpatului P.V.S. pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere, faptă prev. de art.253 alin.1
C.pen., ultraj, faptă prev. de art. 257 alin.1 şi 4 C.pen rap. la art. 193 alin.2 C.pen., portul fără
drept de obiecte periculoase, faptă prevăzută de art. 372 alin.1 lit. a C.pen., şi tulburarea ordinii
şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. 1 şi 2 C.pen.
Analizând materialul probator administrat în cauză, atât pe parcursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecării cauzei, se constată următoarele:
În data de 18.06.2015, în jurul orei 1640, inculpatul P.V.S. s-a deplasat cu autobuzul liniei
RATB 655, purtând asupra sa în mijlocul de transport în comun un cutter. Ulterior, în timp ce se
afla pe Bd. Pache Protopopescu, inculpatul a coborât din mijlocul de transport în comun şi a rupt
cele două ştergătoare ale autobuzului liniei RATB 655, pe care le-a folosit pentru a sparge
parbrizul. După ce i-a comunicat inculpatului calitatea sa de agent de poliţie, până să prezinte
legitimaţia de serviciu, persoana vătămată B.M. a intervenit, încercând să calmeze situaţia,
moment în care inculpatul Paraschiv Vasile Silviu, folosind cutter-ul avut asupra sa, l-a tăiat la
nivelul braţului, cauzându-i o plagă necesitând 12-14 zile îngrijiri medicale.
Prin violenţele împotriva persoanelor, respectiv prin aceea că inculpatul a tăiat persoana
vătămată B.M. cu un cutter la nivelul braţului, precum şi faptul că inculpatul a rupt cele două
ştergătoare şi le-a folosit pentru a sparge parbrizul autobuzului liniei RATB 655, fapte ce au fost
observate de călătorii din mijloacele de transport în comun staţionate, precum şi de către
cetăţenii aflaţi în zonă, inculpatul P.V.S. a tulburat ordinea şi liniştea publică, fiind necesar ca
pentru aplanarea conflictului şi restabilirea ordinii şi liniştii publice să intervină un echipaj de
poliţie din cadrul Secţiei 8.

JUDECĂTORIA
Pentru a reţine această stare de fapt instanţa are în vedere coroborarea declaraţiei date de
inculpat în faza cercetării judecătoreşti, prin care a recunoscut săvârşirea faptelor în modul
descris, cu declarațiile sale din timpul urmăririi penale începând cu data de 13.07.2015 și cu
celelalte probe administrate în cauză cu privire la această faptă, astfel cum au fost redate mai sus,
inclusiv declaraţiile persoanei vătămate B.M. (exceptând faptul că inculpatul ar fi încercat s-o
lovească în zona feţei), procesul-verbal de prezentare pentru identificare după fotografie a
numitului P.V.S. de către persoana B.M. şi planşa fotografică conţinând fotografiile aferente,
declaraţia reprezentantului persoanei vătămate Regia Autonomă de Transport Bucureşti,
procesul-verbal de cercetare a locului faptei şi planşa fotografică, planşa fotografică
reprezentându-l pe inculpat indicând bunurile găsite asupra sa cu ocazia percheziţiei corporale,
declaraţia martorului A.M. , declaraţia martorului G.M., declaraţia martorului G.L., declaraţia
martorului C. A. M., declaraţia martorului I. M. M. (exceptând faptul că inculpatul ar fi încercat
s-o lovească pe persoana vătămată în zona feţei), procese-verbale de prezentare pentru
identificare după fotografie a numitului P.V.S. de către martorii G.M. , G.L., C. A. M., A.M. , I.
M.M. şi planşele fotografice conţinând fotografiile aferente, procesul-verbal cuprinzând
declaraţia martorului având pseudonimul F. E., planşa fotografică privind fotografiile efectuate
cu telefonul mobil marca Allview la data de 18.06.2015, de martorul având pseudonimul F. E. şi
CD conţinând fotografii puse la dispoziţie de martorul având pseudonimul F. E., procesul-verbal
de vizionare a înregistrărilor camerei de supraveghere video din autobuzul liniei 655, raportul de
expertiză medico-legală nr. x/09.07.2015 cu privire la leziunile suferite de persoana vătămată B.
M..
În ceea ce privește declarațiile inculpatului anterioare datei de 13.07.2015, acestea
corespund adevărului în mică măsură, inculpatul încercând să prezinte o stare de fapt care să-l
exonereze ori să-i scuze acțiunile. Ansamblul probator este însă suficient de clar în sensul că
inculpatul a comis toate actele materiale reținute de instanță în sarcina sa.
În ceea ce privește susținerile persoanei vătămate B.M. și ale martorului I. M. M. cu
privire la faptul că inculpatul ar fi încercat s-o lovească pe persoana vătămată în zona feţei,
instanța reține că, deși nu există vreun motiv pentru a le considera nesincere, nu sunt confirmate
de restul ansamblului probator, iar dubiul îi profită inculpatului. Din declarațiile inculpatului și
ale celorlalți martori nu rezultă o astfel de încercare. Martorul I. M. M. a observat cele relatate în
timp ce se deplasa pe scuter (f. 130), situație ce excludea concentrarea întregii sale atenții asupra.
Având în vedere gradul ridicat de violență inerent atacului cu un cutter, există
posibilitatea ca B.M. să fi perceput atacul ca orientat spre fața sa chiar și în cazul în care de la
început intenția inculpatului ar fi fost de a-l tăia pe umăr sau braț. Deși ansamblul probator

JUDECĂTORIA
justifică reținerea faptului că inculpatul, printre alte amenințări și exprimări incoerente, a spus că
îi va omorî pe cei prezenți, instrumentul folosit, adâncimea tăieturii și starea sa de agitație nu
permit reținerea cu certitudine a faptului că a pus în executare o astfel de hotărâre.
Toate aceste elemente determină instanța să aprecieze că procurorul a procedat în mod
corect când a reținut o stare de fapt ce nu se încadrează în infracțiunea de tentativă de omor
calificat, dubiul profitând inculpatului.
În drept, fapta inculpatului P.V.S. de a-l tăia cu un cutter pe B. M., care a intervenit
pentru a-l determina pe inculpat să înceteze acţiunile de distrugere asupra autobuzului R.A.T.B.,
spunându-i calitatea sa de agent de poliţie, cauzându-i acestuia o plagă necesitând 12-14 zile
îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, faptă prev. de art.
257 alin.1 şi 4 C.pen rap. la art. 193 alin.2 C.pen.
Condiţia calităţii speciale a subiectului pasiv secundar al infracţiunii de ultraj este
îndeplinită în cauză, art. 31 alin. 1 din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române stabilind că în realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii
poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. Potrivit art. 44 alin. 1 din Legea nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului, serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu.
Poliţistul este obligat să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor sale de
serviciu şi a competenţei teritoriale a unităţii din care face parte, când ia cunoştinţă de existenţa
unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea probelor în cazul altor infracţiuni a căror
cercetare va fi efectuată de organele competente, după cum rezultă din prevederile art. 28 alin. 4
din Legea nr. 218/2002, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Totodată, art. 38 din Legea nr. 218/2002, republicată, prevede că poliţistul este obligat să ia
măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care ameninţă ordinea publică sau siguranţa
persoanelor, în toate situaţiile în care ia cunoştinţă direct ori când este sesizat despre acestea.
B.M. a respectat prevederile art. 40 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 218/2002, care stabilesc
faptul că în exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţistul este obligat să prezinte insigna sau
legitimaţia de serviciu, după caz, pentru a-şi face cunoscută, în prealabil, calitatea, cu excepţia
situaţiilor în care rezultatul intervenţiei sau siguranţa ulterioară a poliţistului ar fi periclitate.
Înainte de intrarea în acţiune sau efectuarea intervenţiei ce nu suferă amânare poliţistul este
obligat să se prezinte verbal, iar după încheierea oricărei acţiuni sau intervenţii, să se legitimeze
şi să îşi declare funcţia şi unitatea de poliţie din care face parte.
Or, înainte de a interveni pentru a-l determina pe inculpat să înceteze acţiunile de
distrugere asupra autobuzului R.A.T.B., B.M. s-a prezentat verbal drept agent de poliţie.
Inculpatul a avut sau ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că acţionează împotriva unui

JUDECĂTORIA
poliţist şi că agresarea acestuia este în legătură cu o faptă îndeplinită în exerciţiul unei funcţii ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.
Fapta inculpatului P. V. S., care în data de 18.06.2015, în jurul orei 1640, s-a deplasat cu
autobuzul liniei RATB 655, purtând asupra sa în mijlocul de transport în comun fără drept un
cutter, pe care ulterior l-a folosit pentru agresarea unei persoane, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de port fără drept de obiecte periculoase, faptă prevăzută de art. 372
alin.1 lit. a C.pen.
Fapta inculpatului P.V.S. de a rupe cele două ştergătoare de la autobuzul liniei RATB 655
şi de a sparge cu ele parbrizul autobuzului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
distrugere, faptă prev. de art.253 alin. l C.pen.
Fapta inculpatului P.V.S. de a tulbura ordinea şi liniştea publică prin violenţele împotriva
persoanelor, respectiv prin aceea că inculpatul a tăiat persoana vătămată B.M. cu un cutter la
nivelul braţului, prin proferarea de ameninţări, precum şi prin aceea că inculpatul a rupt cele
două ştergătoare şi le-a folosit pentru a sparge parbrizul autobuzului liniei RATB 655, fapte ce
au fost observate de călătorii din mijloacele de transport în comun staţionate precum şi de către
cetăţenii aflaţi în zonă, fiind necesar ca pentru aplanarea conflictului şi restabilirea ordinii şi
liniştii publice să intervină un echipaj de poliţie, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii
de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C.pen.
Având în vedere dispoziţiile art. 396 alin. 2 C.proc.pen., instanţa va dispune condamnarea
inculpatului, constatând dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele există, constituie
infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat.
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului pentru fiecare faptă se
ţine seama de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea infractorului, evaluate în
funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea
de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa
infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea
infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia
familială şi socială.
Inculpatul are 32 de ani, are 8 clase şcolare, la data săvârşirii faptei era angajat în calitate
de agent comercial la S.C. G.Ş. S.R.L. În 2010 şi 2013, i s-au aplicat inculpatului două amenzi
cu caracter administrativ pentru săvârşirea unor fapte de furt calificat.
Faţă de inculpat s-a dispus măsura arestării preventive prin încheierea Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti de la data de 19.06.2015, pronunţată în dosarul x/300/2015. Prin

JUDECĂTORIA
încheierea Tribunalului Bucureşti din data de 18.09.2015 s-a dispus înlocuirea măsurii arestului
preventiv cu măsura arestului la domiciliu. Prin încheierea din 13.10.2015 pronunţată în dosarul
de faţă, în baza art. 221 alin. 11 C.proc.pen. raportat la art. 202 alin. 1, 3 şi 4 lit. e) C.proc.pen.,
art. 223 alin. 2 C.pr.pen., art. 242 alin. 3 C.proc.pen. s-a dispus înlocuirea măsurii controlului
judiciar privindu-l pe inculpatul P.V.S. cu măsura arestării preventive. S-a reţinut că inculpatul
nu a respectat obligaţiile stabilite, părăsind domiciliul fără încuviinţarea organelor judiciare.
Inculpatul a părăsit domiciliul, iar din procesele-verbale întocmite de poliţiştii din cadrul secţiei
13 şi din declaraţiile date de părinţii inculpatului rezultă că acesta avea o atitudine violentă,
producându-le frică părinţilor săi, astfel că îndepărtarea inculpatului din domiciliu s-a impus şi
ca o măsură de protecţie a acestora.
Deşi iniţial a negat săvârşirea faptelor, ulterior inculpatul a revenit asupra declaraţiilor,
arătând că le recunoaşte şi le regretă.
Din buletinul de analiză toxicologică nr. x rezultă că în urma prelevării în data de
19.06.2015 de probe biologice - sânge şi urină - s-a detectat prezenţa în organismul inculpatului
a următoarelor substanţe psihoactive: trazodon, acid valproic şi levomepromazin. Din raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică nr. x rezultă că inculpatul P.V.S. prezintă tulburare de
personalitate emoţional instabilă, tulburare în legătură cu uzul mai multor substanţe psihoactive.
La data de 18.06.2015 a prezentat tulburare de personalitate emoţional instabilă, tulburare în
legătură cu uzul mai multor substanţe psihoactive. La data de 18.06.2015 susnumitul a avut
păstrată capacitatea psihică de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele social-negative ale
faptelor pentru care este cercetat şi în raport cu care discernământul a fost păstrat. Comisia a
recomandat aplicarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 109 C.pen.
Instanţa constată că nu este cazul a se reţine aplicarea art. 75 C.pen. privind
circumstanţele atenuante, dar sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. 10 C.pr.pen. privind
reducerea cu o treime a limitelor pedepsei cu închisoarea.
Ţinând cont de menţiunile din fişa de cazier judiciar şi de celelalte circumstanţe
personale, instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim
de detenţie pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de
ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială, în vederea reintegrării în societate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 253 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10
C.proc.pen. îl va condamna pe inculpatul P.V.S. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de distrugere.

JUDECĂTORIA
În baza art. 257 alin. 1, 4 C.pen. raportat la art. 193 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 396
alin. 10 C.proc.pen. îl va condamna pe inculpatul P.V.S. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În baza art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi h) C.pen. va interzice inculpatului ca pedeapsă
complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi
folosi orice categorie de arme pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale. Instanța apreciază că săvârșirea faptei de ultraj relevă
nedemnitatea inculpatului de a exercita aceste drepturi. Folosirea cutterului pentru atacarea
persoanei vătămate relevă necesitatea interdicţiei de a purta şi folosi orice categorie de arme.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi h) C.pen. va interzice
inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în
orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 372 alin. 1 lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.pr.pen. îl va
condamna pe inculpatul P.V.S. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
port sau folosire fără drept de obiecte periculoase.
folosi orice categorie de arme pe o perioadă de 1 an de la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale. Instanța apreciază că săvârșirea faptei nedemnitatea inculpatului
de a exercita aceste drepturi. Folosirea cutterului pentru atacarea persoanei vătămate relevă
necesitatea interdicţiei de a purta şi folosi orice categorie de arme.
În baza art. 371 C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.pr.pen. îl va condamna pe
inculpatul P.V.S. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a
ordinii şi liniştii publice.

JUDECĂTORIA

folosi orice categorie de arme pe o perioadă de 1 an de la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale. Instanța apreciază că săvârșirea faptei nedemnitatea inculpatului
de a exercita aceste drepturi. Folosirea cutterului pentru atacarea persoanei vătămate relevă
necesitatea interdicţiei de a purta şi folosi orice categorie de arme.
Constată existenţa unui concurs formal de infracţiuni între distrugere şi tulburarea ordinii
şi liniştii publice şi între ultraj şi tulburarea ordinii şi liniştii publice şi concurs real de infracţiuni
între distrugere, ultraj, portul fără drept de obiecte periculoase şi între portul fără drept de obiecte
periculoase şi tulburarea ordinii şi liniştii publice. În temeiul art. 38 alin. 1 şi 2 şi art. 39 alin. 1
lit. b) C.pen., va contopi pedepsele stabilite prin prezenta sentinţă, aplicându-i inculpatului
pedeapsa cea mai grea, de 8 luni închisoare, la care se va adăuga un spor de 3 luni, adică o treime
din totalul celorlalte pedepse (3+3+3), rezultând o pedeapsă de 11 luni închisoare.
În baza art. 45 alin. 3 lit. a) şi art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi h) C.pen. va interzice inculpatului
ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice
alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine,
purta şi folosi orice categorie de arme pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei principale.
În baza art. 45 alin. 5 şi art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi h) C.pen. va
interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme de la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În temeiul art. 399 alin. 1 C.pr.pen. va menţine măsura arestării preventive luată cu
privire la inculpat, constatând că temeiurile ce au determinat aplicarea măsurii arestării
preventive nu au încetat şi nu s-au modificat în mod semnificativ în favoarea inculpatului..
În baza art. 404 alin. 4 lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 72 C.pen. va scădea din pedeapsa
aplicată durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive de la 19.06.2015 la zi.

JUDECĂTORIA
În baza art. 109 C.pen. va dispune măsura de siguranţă a obligării inculpatului la

tratament medical psihiatric până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol. Are în vedere circumstanţele săvârşirii faptelor şi constatările şi
recomandarea din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. x.
Sub aspectul laturii civile, constată că RATB a formulat acţiune civilă în procesul penal
pentru 7.400 lei, daune produse prin distrugerea ştergătoarelor şi a parbrizului autobuzului şi
staţionarea autobuzului din cauza producerii evenimentului. Cu ocazia depunerii la dosar a
devizului antecalcul din 19.06.2015, R.A.T.B. a comunicat că valoarea prejudiciului cauzat
societăţii în urma evenimentului din data de 18.06.2015 este de 5.537 lei .
Conform adeverinţei de la fila 55, soldul datorat de inculpat la 18.08.2015 era de 5.223
lei, ca urmare a plăţii de către acesta a unei părţi din debit. Achiesarea inculpatului la pretenţiile
părţilor civile trebuie interpretată ca vizând prejudiciul neacoperit, altfel realizându-se o dublă
despăgubire şi o îmbogăţire fără just temei a părţii civile.
Constatând că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale - prejudiciu, faptă
ilicită, raport cauzal şi vinovăţie – şi achiesarea inculpatului la pretenţii, în temeiul art. 19, art. 23
alin. 2 şi 3, art. 25, art. 397 alin. 1 C.proc.pen. raportate la art. 1357 C.civ. va admite acţiunea
civila formulata de către Regia Autonomă de Transport Bucureşti şi îl obligă pe inculpat la plata
către aceasta a sumei de 5.223 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Constată că B.M. a formulat acţiune civilă în procesul penal pentru 1.000 lei,
reprezentând cheltuieli cu medicamentele, concediul, recuperarea.
ilicită, raport cauzal şi vinovăţie - şi achiesarea inculpatului la pretenţii, în temeiul art. 19, art. 23
civila formulata de către B.M. şi îl obligă pe inculpat la plata către aceasta a sumei de 1.000 lei
cu titlu de despăgubiri materiale.
Constată că Spitalul de Urgenţă al MAI “Prof. Dr. DG” a formulat acţiune civilă în
procesul penal pentru suma de 1045,9 lei şi dobânda legală aferentă, reprezentând costurile
serviciilor medicale.
ilicită, raport cauzal şi vinovăţie – şi achiesarea inculpatului la pretenţii, în temeiul art. 19, art. 23
civila formulata de către partea civilă Spitalul de Urgenţă al MAI “Prof. Dr. DG” şi îl obligă pe
inculpat la plata către aceasta a sumei de 1045,9 lei şi la plata dobânzii legale de la 22.06.2015
până la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale.

JUDECĂTORIA
În baza art. 112 alin. 1 lit. b) C.pen. va confisca de la inculpat cutterul aflat în plic la fila
305 dup, folosit în activitatea infracţională.
În baza art. art. 255 C.pr.pen. va dispune restituirea către Regia Autonomă de Transport
Bucureşti a celor două ştergătoare indicate în dovada seria H nr. 0159244 (fila 303 dup) şi
restituirea către B.M. a celorlalte bunuri indicate în aceeaşi dovadă.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2007 va dispune prelevarea de probe biologice de la
inculpat pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic, având în vedere caracterul
violent al activităţii infracţionale şi circumstanţele concrete, ce impun existenţa unor repere de
comparaţie viitoare.
În baza art. 274 alin. 1 C.proc.pen. va obliga inculpatul la plata sumei de 1.900 lei cu titlu
de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 1.600 lei aferente urmăririi penale.
3. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de

nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor. Condiţiile ce sunt
necesar a fi îndeplinite pentru a putea fi reţinută circumstanţa
atenuantă a provocării
Potrivit art. 343 alin. 2 C.pen. uzul de armă neletală din categoria celor supuse
autorizării, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani, iar potrivit art. 135 din
Legea 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, uzul de armă neletală din categoria celor
supuse autorizării, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani. Observând limitele de pedeapsă reglementate de ambele texte normative, instanța reține
faptul că legea penală mai favorabilă în ipoteza aplicării unei pedepse spre maximum special
este legea nouă. Cu toate acestea, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 265/2014
privind aplicarea globală a legii penale mai favorabile, instanța reține că față de procesul de
individualizare ce urmează a fi efectuat la aplicarea pedepsei inculpatului, regimul suspendării
condiționate și al suspendării sub supraveghere este mai blând în sensul că permite reabilitarea
de drept la data expirării termenului de încercare sau de supraveghere, dacă nu a intervenit
revocarea suspendării.
Prin urmare, având în vedere că instanța urmează să se orienteze către o pedeapsă spre
maximum special pe care să o suspende sub supraveghere, din perspectiva consecințelor
condamnării legea penală mai favorabilă este legea penală veche. La raționamentul enunțat mai
sus, instanța, analizând argumentele invocate în apărare, le-a înlăturat pe considerentul că este

JUDECĂTORIA
necesară aplicarea unei pedepse inculpatului pentru a putea conștientiza pericolul social creat,
nefiind oportună pronunțarea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la
aplicarea unei pedepse, pentru considerente ce urmează a fi expuse mai jos, în procesul de
individualizare al pedepsei.
În plus, referitor la instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanța
constată că vechea reglementare este mai favorabilă, având în vedere sfera mai restrânsă a
obligațiilor impuse condamnatului.
Pe cale de consecință și având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru
săvârșirea unei fapte prev. și ped. art. 343 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen., în baza art.
386 alin. 1 C.pr.pen. va dispune schimbarea acestei încadrări juridice a faptei în uzul de armă
neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept prev. și ped. de art. 135 din Legea
295/2004 privind regimul armelor și munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen.
Sentința penală nr. 141/08.03.2016, definitivă
Prin rechizitoriul emis la data de 15.12.2015, în dosarul penal nr. X/P/2013, al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, înregistrat pe rolul acestei instanţe la
data de 17.12.2015, sub nr. X/300/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a
inculpatului M.A.M, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de uz de armă fără drept prevăzută de
art. 343 alin. (2) Cod penal.
În fapt, prin rechizitoriu s-a reținut că la data de 13.03.2013, lucrători din cadrul
D.G.P.M.B. Secţia 7 Poliţie – au fost sesizaţi să se deplaseze la pe str. Maica Domnului, unde se
reclamă că a fost folosită o armă de foc. La faţa locului, organele de poliţie au luat legătura cu
numitul L.P., având calitatea de angajat RATB, care a relatat faptul că un individ care se afla la
bordul autoturismului marca BMW seria 5 cu nr. de înmatriculare B … a executat un foc cu o
armă asupra colegului său B. F. Acesta din urmă a relatat că individul menţionat mai sus a scos
arma pe geamul autoturismului şi a executat un foc în direcţia sa, fără a-l lovi. Cu ocazia
verificărilor efectuate în zonă, autorul faptei a fost identificat în persoana numitului M. A.M.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată că situaţia de
fapt reţinută prin rechizitoriu corespunde adevărului, fiind avute în vedere mijloacele de probă
administrate pe parcursul urmăririi penale, astfel cum au fost arătate anterior, probe care au fost
recunoscute şi însuşite de către inculpat, precum şi declaraţiile date de inculpat în faţa instanţei,
prin care a recunoscut comiterea faptelor în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv:
la data de 13.03.2013, orele 01.40, inculpatul M.A.M a folosit fără drept pistolul marca Walter
având seria F nr. x.

JUDECĂTORIA
Situația de fapt reținută prin rechizitoriu și recunoscută de inculpat rezultă din

următoarele mijloace de probă: proces–verbal încheiat de organele de poliţie la data de
12.03.2013 (f. 10 – 11 d.u.p.) potrivit căruia la ora 01:43 organele de poliție din cadrul Secției 2
și Secției 7 de poliție au fost îndrumați de către dispeceratul de urgență 112 pe strada Maica
Domnului, unde se reclamă că s-a folosit o armă de foc; declarațiile martorului B.F.(f. 14 – 18
d.u.p.) din care rezultă faptul că în data de 13.03.2013 în timp ce se afla în exercitarea
atribuţiilor de serviciu pe str. Maica Domnului, un individ l-a ameninţat cu o armă de foc şi a
executat un foc în direcţia sa, după ce a trecut de 2 ori prin zona unde se afla martorul și a lovit
niște suporți de semnalizare. Totodată, în cadrul declaraţiei sale, acesta a menţionat că nu
doreşte să depună plângere penală împotriva autorului faptei pentru săvârşirea infracţiunii de
ameninţare. Fiind audiat în calitate de martor la data de 09.02.2015, numitul B. F. a relatat
faptul că la acea dată, ca urmare a lucrărilor la șinele de tramvai a trebuit să fie oprită
circulația pentru aproximativ o oră. Martorul a precizat că R.A.T.B. avea autorizație pentru
desfășurarea acestor lucrări, care nu se pot efectua decât pe timp de noapte. Martorul a afirmat
că inculpatul i-a adresat injurii lui, șefului acestuia P. L. și șefului de echipă G. G. Inculpatul a
cerut să vadă o autorizație de oprire a circulației însă până s-au dus să o ia, inculpatul a
demarat în grabă. Martorul a afirmat că inculpatul s-a întors la aproximativ jumătate de oră și
a lovit cu mașina două conuri portocalii de plastic care erau depuse în vederea semnalizării
lucrării pe care o desfășurau, după care a demarat în trombă. După aproximativ 20 de minute
inculpatul s-a întors, a deschis portiera și a închis-o imediat înapoi, a deschis geamul și l-a mai
înjurat încă o dată pe G. G., a demarat și a oprit în capătul opus al lucrării unde se afla
martorul cu alți colegi, a deschis geamul și a întins mâna unul dintre colegi observând că are un
pistol moment în care martorul s-a întors cu spatele din reflex iar la scurt timp a auzit o
împușcătură. Martorul a precizat că l-a văzut pe inculpat cu mâna întinsă în interiorul
autoturismului văzând de asemenea o flamă; proces – verbal încheiat cu ocazia efectuării
cercetării la faţa locului şi planşa fotografică aferentă (f. 19 – 23 d.u.p.) din care rezultă locul
săvârșirii faptei fiind identificat tubul de cartuș cu care s-a tras; declaraţie martor G.G.L.(f. 24
d.u.p.) care se coroborează cu declarația martorului B. F.; proces verbal de recunoaştere de pe
planşă fotografică a inculpatului M. A.-M. efectuată de către martorul G. G. L. la data de
13.03.2013 şi planşele fotografice aferente (F. 25 – 29 d.u.p.); declaraţie martor L.P. (f. 31
d.u.p.) care de asemenea se coroborează cu declarațiile martorilor enumerați mai sus și din care
rezultă că în ziua de 13.03.2013 se afla pe strada Maica Domnului, a oprit în dreptul acestuia și
al angajaților B.F. și G.G., un autoturism marca BMW seria 5 cu numărul de înmatriculare B …
de culoare gri închis, al cărui șofer a precizat că nu are pe unde să treacă și a întrebat dacă au

JUDECĂTORIA
autorizație de funcționare. Până a venit colegul martorului cu autorizația șoferul a plecat într-o
direcție necunoscută. Martorul a precizat că șoferul s-a întors și a oprit și a tras în direcția
colegului său B. F.; proces verbal de recunoaştere de pe planşă fotografică a inculpatului M. A.-
M. efectuată de către martorul L.P. la data de 13.03.2013 şi planşele fotografice aferente (f. 32 –
36 d.u.p.).
Din raportul de constatare tehnico–ştiinţifică nr. 255.462 din 24.05.2013 (f. 42 – 50
d.u.p.) rezultă faptul că tubul de cartuş ridicat cu ocazia cercetării la faţa locului de către
organele de poliţie a fost tras cu pistolul marca Walter P99T, aparţinând inculpatului M.A.-M.(f.
49 d.u.p.).
În urma verificărilor efectuate în bazele de date ale Poliţiei Române s-a constatat că
inculpatul este deţinător al unui pistol marca Walter P99T, ce face parte din categoria armelor
neletale, supuse autorizării. Arma a fost ridicată de la inculpat (f. 58 d.u.p.).
Cu ocazia declaraţiilor date în data de 13.03.2013 în calitate de făptuitor, numitul M.A.M
a arătat că la data de 13.03.2013, în jurul orelor 01:15, în timp ce se îndrepta spre casă cu
autoturismul, a observat că str. Maica Domnului era blocată pe ambele sensuri de mers de
muncitori care executau lucrări la şinele de tramvai. Inculpatul a declarat că a coborât din
autoturism și i-a rugat să elibereze un sens de mers solicitându-le totodată și autorizația de
reparație în baza căreia efectuează lucrările, moment în care aceştia au devenit agitaţi, au început
să-i adreseze injurii înaintând spre el. Inculpatul arată că în acel moment s-a întors la autoturism,
a luat din bordul acestuia pistolul Walter P99T de autoapărare pe care îl deţinea în mod legal şi a
executat un foc de armă în plan vertical, după care s-a urcat în autoturism şi a părăsit locul
respectiv. Acesta arată că a executat focul de armă în plan vertical întrucât îi era frică să nu fie
lovit ori să nu-i fie aduse distrugeri autoturismului de către lucrătorii RATB. Inculpatul arată că
ulterior s-a deplasat acasă, unde a lăsat pistolul, iar la scurt timp a fost depistat de către organele
de poliţie.
Cu aceeași ocazie inculpatul a susținut faptul că le-a cerut explicații muncitorilor și le-a
solicitat autorizația de reparații, însă neprimind nicio explicație, a dorit să sune la 112, dar
observat că nu are telefonul la el motiv pentru care s-a deplasat acasă de unde a luat telefonul
mobil și s-a întors la locul unde se efectuau reparații constatând că unul din sensurile de mers
fusese eliberat. Inculpatul a declarat că unul din muncitori l-a înjurat motiv pentru care a replicat
și el. Cu acea ocazie inculpatul a precizat că este posesor de armă de foc neletală marca Walter P
99 t calibrul 10x22TT cu bilă de cauciuc pentru care nu a putut preciza la acel moment unde
este depozitat. Inculpatul a precizat că nu a avut la momentul incidentului arma asupra lui și nu a
folosit nicio altă armă de foc.

JUDECĂTORIA
Prin declarația luată în data de 05.11.2014 în calitate de suspect, inculpatul a precizat

faptul că a făcut uz de armă deoarece s-a simțit amenințat de lucrătorii cu care a avut la acel
moment un conflict verbal deoarece aceștia miroseau a alcool și s-au îndreptat amenințător
înspre inculpat. De asemenea a afirmat că din punctul lui de vedere nu a încălcat nici o normă
legală.
Instanța apreciază că fapta dedusă judecății a fost probată mai presus de orice dubiu de
către organele de cercetare penală, inculpatul fiind persoana care la data de 13.03.2013 orele
01.40, a folosit fără drept pistolul marca Walter având seria F nr. x.
Având în vedere analiza ce urmează a fi făcută cu privire la circumstanțele atenuante și
la elementele constitutive ale infracțiunilor, instanța consideră necesar, a cerceta cu titlu prealabil
aplicarea legii penale mai favorabile. Pe cale de consecință, instanța constată că potrivit art. 5
alin. 1 C.pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei
a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Astfel, având în vedere fapta săvârșită de inculpat în data de 13.03.2013 se constată faptul
că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 135 din Legea
295/2004 privind regimul armelor și munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen., dar și ale infracțiunii
prev. de art. art. 343 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen.
Astfel, potrivit art. 343 alin. 2 C.pen. uzul de armă neletală din categoria celor supuse
autorizării, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani, iar potrivit art. 135 din
Legea 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, uzul de armă neletală din categoria celor
supuse autorizării, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani. Observând limitele de pedeapsă reglementate de ambele texte normative, instanța reține
faptul că legea penală mai favorabilă în ipoteza aplicării unei pedepse spre maximum special este
legea nouă. Cu toate acestea, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 privind
aplicarea globală a legii penale mai favorabile, instanța reține că față de procesul de
individualizare ce urmează a fi efectuat la aplicarea pedepsei inculpatului, regimul suspendării
condiționate și al suspendării sub supraveghere este mai blând în sensul că permite reabilitarea
de drept la data expirării termenului de încercare sau de supraveghere, dacă nu a intervenit
revocarea suspendării.
Prin urmare, având în vedere că instanța urmează să se orienteze către o pedeapsă spre
maximum special pe care să o suspende sub supraveghere, din perspectiva consecințelor
condamnării legea penală mai favorabilă este legea penală veche. La raționamentul enunțat mai
sus, instanța analizând argumentele invocate în apărare, le-a înlăturat pe considerentul că este
necesară aplicarea unei pedepse inculpatului pentru a putea conștientiza pericolul social creat,

JUDECĂTORIA
nefiind oportună pronunțarea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la
aplicarea unei pedepse, pentru considerente ce urmează a fi expuse mai jos, în procesul de
individualizare al pedepsei.
În plus, referitor la instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanța
constată că vechea reglementare este mai favorabilă, având în vedere sfera mai restrânsă a
obligațiilor impuse condamnatului.
Pe cale de consecință și având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru
săvârșirea unei fapte prev. și ped. art. 343 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen., în baza art.
386 alin. 1 C.proc.pen. va dispune schimbarea acestei încadrări juridice a faptei în uzul de armă
neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept prev. și ped. de art. 135 din Legea
295/2004 privind regimul armelor și munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen.
Instanța, analizând cererea formulată de Reprezentantul Ministerului Public, constată
faptul că prin rechizitoriul din data de 21.12.2015 dat în dosarul nr. x/P/2013, al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti inculpatul M.A.M a fost trimis în judecată în stare de
libertate pentru săvârșirea unei infracțiuni de uz de armă fără drept prev. de art. 343 alin. 2
C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen. Prin același rechizitoriu i s-a imputat acestuia că la data de
13.03.2013, a folosit o armă de foc executând un foc asupra numitului B. F., fără a-l lovi.
Instanța fiind ținută de limitele sesizării cu faptele descrise prin rechizitoriu, observă că nu a fost
trimis în judecată inculpatul pentru o faptă de tulburare a liniștii publice. Pentru aceste
considerente, cererea de schimbare de încadrare sub acest aspect urmează a fi respinsă ca fiind
neîntemeiată.
În drept, fapta inculpatului M.A.M care la data de 13.03.2013, orele 01.40, a folosit fără
drept pistolul marca Walter având seria F nr. x, întruneşte elementele constitutive ale infracțiunii
de uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept prev. și ped. de art.
135 din Legea 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen.
Sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material acesta constă în
folosirea, în afara dispoziţiilor legale, a unei arme neletale supuse autorizării, respectiv a unui
pistol cu cartuşe cu bilă de cauciuc. Conform Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al
muniţiilor, Anexa nr. 1, punctul III.22 fac parte din această categorie armele scurte (pistol sau
revolver) confecţionate special pentru a arunca proiectile din cauciuc, precum şi muniţia
corespunzătoare.
Urmarea imediată a faptei constă în starea de pericol creată ca urmare a folosirii armei
neletale, iar raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, nefiind necesar a fi dovedit.

JUDECĂTORIA
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea au fost săvârşită cu intenţie directă,

inculpatul folosind arma prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte. Inculpatul a fost conștient că situația creată nu justifica utilizarea unei arme neletale
indiferent de scopul pentru care a fost eliberată autorizația de portarmă și de comportamentul
injurios al persoanelor care au asistat la activitatea infracțională a inculpatului.
Față de toate aspectele anterior menționate, instanța reține că fapta inculpatului întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de uzul de armă neletală din categoria celor supuse
autorizării, fără drept prev. și ped. de art. 135 din Legea 295/2004 privind regimul armelor și
munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen., a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege și
recunoscută de inculpat astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, urmând a fi aplicată o pedeapsă
potrivit dispozițiilor legale.
Instanța nu poate primi argumentele inculpatului formulate în apărare în sensul că acesta
a acționat trăgând cu arma menționată, în vertical ca urmare a faptului că s-a simțit amenințat de
reacția muncitorilor R.A.T.B., din moment ce declarația acestuia nu se coroborează cu nici un alt
mijloc de probă, neputând fi reținută astfel circumstanța atenuantă a provocării pentru
considerente ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Pentru a putea fi reținută circumstanța atenuantă legală menționată, trebuie ca activitatea
provocatoare să fie preexistentă sau concomitentă reacției disproporționate a inculpatului și
activitatea acestuia să fi fost determinată de actul de provocare. De asemenea potrivit practicii
judiciare constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este suficient ca persoana vătămată să
aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare, ci se cere ca victima să dovedească o
agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului
o stare de puternică emoție sau tulburare, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin
săvârșirea infracțiunii. Or, din declarațiile date în cauză de martorii B.F. și LP rezultă faptul că
inculpatul a avut respectivul comportament ca urmare a faptului că era enervat de lucrările în
curs de desfășurare ale persoanelor menționate mai sus. Cu atât mai mult cu cât însuși inculpatul
a recunoscut faptul că s-a simțit amenințat de persoanele implicate deoarece erau mai multe decât
el și l-au înjurat înaintând spre el. Această înaintare către inculpat nu este nici pe departe
materializarea unui act apt să producă o puternică emoție și tulburare, cu atât mai puțin cu cât
inculpatul este cel care a inițiat reacția violentă.
În nici un caz nu poate fi primit argumentul inculpatului prin avocat referitor la gradul de
educație al martorilor și persoanei vătămate și de comportamentul acestora în considerarea
notorietății faptului că acest gen de persoane nu sunt cele mai civilizate. Aceasta deoarece

JUDECĂTORIA
instanța judecă situații concrete analizând probele existente la dosar, iar faptele notorii trebuie
cunoscute ca atare de publicul larg și nu pot fi bazate pe presupusele suspiciuni ale inculpatului.
Instanța nu va reține nicio altă circumstanță atenuantă judiciară ca urmare a faptului că,
prin activitatea sa, inculpatul a dat dovadă de îndrăzneală deosebită (acesta întorcându-se la locul
săvârșirii faptei deși putea să părăsească mediul pe care l-a apreciat ca fiind provocator), care
este aptă a îndepărta de la analiza judiciară comportamentul anterior al acestuia în societate.
Continuând cu procesul de individualizare a pedepsei potrivit activității infracționale a
inculpatului, la stabilirea pedepsei, instanţa va avea în vedere criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C.pen. 1968, respectiv dispozițiile părții generale,
limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite,
persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Referitor la aceste criterii, instanța reține că gradul de pericol social al infracțiunii
săvârșite este unul ridicat, având în vedere reacția disproporționată a inculpatului față de
factorii externi cu care acesta a interacționat, circumstanțele de loc și timp în care a fost săvârșită
fapta (noaptea, într-un loc public, în prezența mai multor persoane care aveau ca unic scop
efectuarea unor lucrări de reparații, cu posibilitatea rănirii grave a persoanelor, deși avea
posibilitatea să părăsească de două ori mediul apreciat de inculpat ca fiind provocator), scopul
avut în vedere de inculpat la acea dată, de a speria persoanele care au fost prezente la locul
săvârșirii faptei, aspecte care denotă o îndrăzneală deosebită a inculpatului și un raționament
vădit defectuos.
În ceea ce privește persoana inculpatului instanța are în vedere faptul că acesta are 43 de
ani, este absolvent de studii superioare juridice (astfel cum rezultă din adeverința de absolvire
depusă la dosarul de instanță la fila 19), este cunoscut în societate drept o persoană
profesionistă, serioasă și implicată (astfel cum rezultă din recomandările depuse la dosarul de
instanță f. 15-18), nu are antecedente penale (fișa de cazier judiciar – f. 23 d.i.).
Față de aceste aspecte și fără a nega profesionalismul persoanelor care au dat inculpatului
caracterizări, instanța constată că inculpatul cunoștea (din perspectiva studiilor efectuate),
consecințele săvârșirii unei fapte penale de o asemenea gravitate și chiar dacă acest incident
apare ca fiind unul singular în viața acestuia, instanța nu poate să ignore comportamentul ulterior
al inculpatului din care rezultă că nu a conștientizat gravitatea propriilor acțiuni. Instanța
concluzionează astfel prin raportare și la propriile afirmații ale inculpatului care și-a caracterizat
acțiunile ca fiind ”puțin deplasate”. Această autoevaluare este cel puțin îngrijorătoare prin prisma
comportamentului procesual de la momentul cercetării în cadrul urmăririi penale, chiar dacă
inculpatul a înțeles în cele din urmă să recunoască fapta penală.

JUDECĂTORIA
De asemenea, instanța reține că judecata s-a desfășurat conform procedurii simplificate a

recunoașterii învinuirii, motiv pentru care va face aplicarea art. 396 alin. 10 C.pen. rap. la art.
374 și 375 C.pen. și va micșora limitele de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime în cazul
închisorii, și cu o pătrime în cazul amenzii.
Având în vedere circumstanțele personale și reale ale cauzei, precum și limitele de
pedeapsă micșorate, instanța consideră că fapta inculpatului prezintă o gravitate care justifică o
pedeapsa orientata înspre maximum prevăzut de lege, astfel că, în temeiul art. 135 din Legea
295/2004 privind regimul armelor și munițiilor cu aplicarea art. 5 C.pen. și art. 396 alin. 10.
C.pr.pen. va dispune condamnarea inculpatului M.A.M, la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de uz de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără
drept.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa reţine că, aşa cum a stabilit Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (cauza Sabou şi Pîrcălab c. României şi Hirst c. Marii
Britanii), a cărei jurisprudenţă este obligatorie, aplicându-se cu preeminenţă faţă de dreptul
intern, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţie, exerciţiul unui drept nu poate fi interzis decât în
măsura în care există o nedemnitate.
Instanţa reţine că natura faptei săvârşite, reflectând o atitudine de sfidare de către inculpat
a unor valori sociale importante, relevă existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de
natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C.pen. 1969. Prin urmare, dreptul de a
fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat vor fi interzise inculpatului la data pronunţării prezentei hotărâri pe
durata executării pedepsei.
În ceea ce priveşte dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin
care Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegeri,
aplicabilă tuturor deţinuţilor condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, deşi
urmăreşte un scop legitim, nu respectă principiul proporţionalităţii, reprezentând, astfel, o
încălcare a art. 3 Protocolul 1 din Convenţie, instanţa apreciază că, în raport de natura
infracţiunii săvârşite de inculpat, acesta nu este nedemn să exercite dreptul de a alege, motiv
pentru care nu îi va interzice exerciţiul acestui drept.
Prin urmare în temeiul art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. 1 cod
penal 1969 va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b vechiul Cod Penal de la rămânerea definitivă a
prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale
aplicate inculpatului, dacă aceasta va deveni executabilă.

JUDECĂTORIA
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei stabilite, instanţa consideră,

datorită circumstanţelor personale ale inculpatului (studii superioare, încadrat în muncă,
caracterizat în societate ca fiind o persoană serioasă și implicată, lipsa antecedenței penale), că
scopul preventiv, represiv şi educativ al pedepsei poate fi atins și prin lăsarea în libertate a
inculpatului.
Prin urmare, în temeiul art. 86 indice 1 C.pen. 1969 va suspenda sub supraveghere
executarea pedepsei închisorii, pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni , calculat potrivit
art. 86 indice 2 C.pen. 1969 rap. la art. 82 alin. 3 C.pen. 1969.
În temeiul art. 71 alin. 5 C.pen. 1969 va suspenda executarea pedepselor accesorii, pe
acelaşi termen de încercare.
În baza art. 86 indice 3 alin. 1 C.pen. 1969, pe durata termenului de încercare,
condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la
datele fixate, la Serviciul de Probațiune București; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de
domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură
a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Instanța consideră necesară instituirea în sarcina inculpatului a obligației de a urma un
curs sau o activitate de management al furiei în cadrul unui cabinet psihologic sau
specializat. Aceasta deoarece este evident faptul că inculpatul a acționat într-un mod infracțional
sub imperiul furiei provocate de stimuli exteriori, pe care nu a fost capabil să îi gestioneze
eficient. Conduita acestuia de a acționa în sensul utilizării unei arme neletale îi este imputabilă în
totalitate. În plus, instanța are convingerea că un astfel de curs, chiar la 3 ani de la data săvârșirii
faptei, va fi util inculpatului în ceea ce privește reacțiile disproporționate pe care ar putea să le
aibă pe viitor. Prin instituirea acestei obligații se îndeplinește funcția preventivă a aplicării
pedepsei privative de libertate.
Pe cale de consecință, în baza art. 86 indice 3 alin. 3 C.pen. 1969 pe durata termenului de
încercare, condamnatul se va supune și următoarelor obligaţii: să urmeze un curs sau o activitate
de management al furiei.
De asemenea, instanța va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 indice 4
C.pen. 1969 raportat la art. 83 și art. 84C.pen. 1969 privind revocarea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei.
În temeiul art. 71 alin. 5 din vechiul Cod Penal, pe durata suspendării condiţionate a
executării pedepsei se suspendă şi pedeapsa accesorie prev. de art. 71 alin. 1 rap. la art. 64 lit. a
teza a II-a şi b cod penal 1969.

JUDECĂTORIA
În baza art. 59 alin. 1 lit. A raportat la art. 57 lit. A și la art. 27 alin. 4 din Legea 295/2004
privind regimul armelor și munițiilor, va anula dreptul de deținere, respectiv port și folosire a
armelor neletale supuse autorizării.
În baza art. 404 alin. 4 lit. d C.pr.pen., rap. la art. 118 alin. 1 lit. f și b C.pen. va dispune
confiscarea specială de la inculpat a următoarelor bunuri: un pistol cu bile de cauciuc Walther
P99T cal. 10X22T, seria F-001595, o periuță pentru curățat pistol, 8 cartușe bilă cauciuc cal.
10X22T, 7 tuburi cartușe cal. 10x22T, bunuri care sunt ambalate în cutia de plastic aferentă
pistolului, sigilată MI – x depusă la camera de corpuri delicte potrivit dovezii de înmânare din
data de 27.02.2014, seria H, nr. x.
În temeiul 398 C.p.p., raportat la art. 274 alin. 1 CPP va obliga inculpatul la plata sumei
de 700 lei, cheltuieli judiciare către stat, având în vedere soluția de condamnare dispusă în cauză.
4. Aplicarea legii penale mai favorabile. Reindividualizarea pedepsei

aplicate în cazul descoperirii unor noi acte materiale din structura
infracţiunii continuate
În ceea ce privește soluția de condamnare, instanța nu poate face abstracție de

dispozițiile art. 43 V.C.pen., care reglementau recalcularea pedepsei pentru infracțiunea
continuată, în ipoteza în care inculpatul fusese condamnat definitiv pentru o infracțiune
continuată și judecat ulterior pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași
infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei. Se remarcă, de asemenea,
că dispozițiile menționate se coroborau cu dispozițiile art. 335 alin. 2 V.C.p.p. potrivit cărora
dacă, cu privire la unele dintre actele care alcătuiesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a
pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat
hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în
conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară, făcând aplicarea prevederilor art.
334 C.p.p.( art.335 alin. 3).
Aceste dispoziții nu se mai regăsesc în reglementarea procesual penală actuală deși
codul penal prevede posibilitatea reanalizării situației condamnatului în caz de judecare
ulterioară pentru fapte ce fac parte din activitatea infracțională unică a acestuia (art. 37 C.pen.
2009).
Prin urmare, deși este neîndoielnic faptul că activitatea infracțională a inculpatei
trebuie individualizată în întregul ei, instanța nu va putea proceda la desființarea unei sentințe
penale în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens.

JUDECĂTORIA
Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor substanțiale (art. 37 C.pen. 2009), se poate

proceda la o reindividualizare a pedepsei aplicate inculpatei cu limitele prevăzute în acest text
de lege (pedeapsa aplicată neputând fi mai mică decât cea aplicată inițial inculpatei).
Prin rechizitoriul nr. X/P/2011, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2

București, înregistrat la această instanță sub nr. X/300/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în
stare de deținere, în altă cauză, a inculpatei I (fostă G. – M.) A. O., trimisă în judecată pentru
săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune, prev. şi ped. de art. 244 alin. 1 Cp.
În actul de sesizare s-a reţinut în fapt, în esență, că:
În perioada 15-17.03.2011 în calitate de reprezentant al S.C. A.C. T. S.R.L. i-a indus în
eroare pe reprezentanții persoanei vătămate F.R.C.F. cu ocazia achiziționării a 5 bilete de avion
pe ruta București–Moscova-Tyumen și retur în sensul că, deși persoana vătămată a achitat
integral contravaloarea cursei tur-retur, respectiv suma de 8.750 lei, inculpata nu achitat la rândul
său cursa retur Tyumen–Moscova–București, însușindu-și diferența de valoare și provocându-i
persoanei vătămate un prejudiciu constând în suma de bani plătită pentru transportul membrilor
delegației în România, respectiv suma de 13.385 lei, faptă apreciată ca întrunind elementele
constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. și ped. de art. 244 alin. 1 C.pen.
recunoscute şi însuşite de către inculpată, precum şi declaraţiile date de aceasta în faţa instanţei,
prin care a recunoscut comiterea faptelor în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv:
În perioada 15-17.03.2011 în calitate de reprezentant al S.C. A.C. T. S.R.L. i-a indus în
eroare pe reprezentanții persoanei vătămate F.R.C.F. cu ocazia achiziționării a 5 bilete de avion
pe ruta București-Moscova-Tyumen și retur în sensul că deși persoana vătămată a achitat integral
contravaloarea cursei tur-retur, respectiv suma de 8.750 lei inculpata nu achitat la rândul său
cursa retur Tyumen-Moscova-București, însușindu-și diferența de valoare și provocându-i
persoanei vătămate un prejudiciu constând în suma de bani plătită pentru transportul membrilor
delegației în România, respectiv suma de 13.385 lei.
Instanța reține că la data de 05.07.2011 persoana vătămată F.R.C.F. a formulat o plângere
penală împotriva S.C. A.C. T. S.R.L. deoarece în luna martie 2011 a contactat S.C. A.C. T.
S.R.L. reprezentată de inculpată pentru achiziționarea a 5 bilete de avion cu plecare pe data de
27.05.2011 și întoarcere pe 30.05.2011, bilete pentru care s-au emis 3 facturi fiscale. S-a precizat

JUDECĂTORIA
că biletele au fost achitate de către persoana vătămată încă din luna martie. Aceasta a constatat că
pentru drumul de întoarcere Tyumen – București din data de 30.05.2011, nu au fost emise bilete
motiv pentru care persoana vătămată a asigurat pe cheltuiala proprie întoarcerea membrilor
Federației suportând costuri de 16.250 lei. Plângerea persoanei vătămate se coroborează cu
declarațiile inculpatei prin care a precizat că în fapt ea se ocupa atât de societatea S.C. A.C. T.
S.R.L., cât și de S.C. B. T. S.R.L. și că prima societate comercială avea probleme financiare,
așteptându-se la probleme pe zborul de retur al F.R.C.F.
Informațiile furnizate de părți se coroborează cu extrasele de cont ale S.C. A.C. T. S.R.L.
și cu procesul verbal de constatare din data de 30.06.2015, potrivit căruia persoana vătămată a
efectuat plăți către această societate (f. 71-84 d.u.p.)
Cele reținute mai sus se coroborează și cu declarațiile martorului B.M. potrivit cărora în
calitate de casier al S.C. A.C. T. S.R.L. a luat la cunoștință de faptul că atât S.C. A. C. S.R.L. cât
și S.C. A.C. T. S.R.L. erau administrate de C.A.. De asemenea, martora a mai precizat că sumele
pe care le ridica în numerar în calitate de casier erau predate inculpatei.
De asemenea, din declarațiile martorului M. C. O., ale martorului F. V. și ale martorului
E. D., rezultă aceeași situație de fapt de care martorii au luat cunoștință în calitate de președinte,
instructor sportiv, antrenor federal, secretar general, respectiv profesor/antrenor culturism și
fitness ai persoanelor vătămate.
Cu privire la situația de fapt expusă, instanța are în vedere faptul că inculpata a mai fost
condamnată prin sentința penală nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată în dosarul
nr. x/3/2012, modificată prin decizia penală nr. x/13.08.2013, a Curții de Apel București Secția a
II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
prin care a fost desființată sentința penală nr. x/30.03.2012, pronunțată de Tribunalul București
Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. x/12.09.2012, a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, pentru acte materiale ale infracțiunii de înșelăciune care fac parte din cadrul aceleiași
rezoluții infracționale. Astfel, instanța reține că prin sentința penală menționată mai sus,
inculpata a fost sancționată cu pedeapsa închisorii de 7 ani și 6 luni, pentru săvârșirea unei fapte
de înșelăciune în formă continuată prev. și ped. de art. 215 alin. 1, 2, 3 și 5 C.pr.pen., reținându-
se o activitate infracțională desfășurată între iunie 2009-iulie 2011.
Fapta imputată prin prezenta și pentru care inculpata urmează să fie condamnată fiind
întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, a fost săvârșită în perioada 15-17
martie 2011, deci în intervalul activității infracționale reținute potrivit celor de mai sus.
În ceea ce priveşte analiza, în drept, a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, se
impun a fi făcute următoarele precizări:

JUDECĂTORIA
Inculpata a comis fapta dedusă judecății, de înșelăciune, în perioada 15-17.03.2011,

într-o perioadă în care au fost în vigoare dispozițiile vechiului Codul penal din 1969 şi vechiul
Cod de procedură penală din anul 1968.
În această împrejurare, instanţa reţine că a operat o succesiune de legi penale în ceea ce
privește faptele pentru care inculpata este trimisă în judecată, intrând în vigoare la data de
01.02.2014 Noile Coduri Penal și Procesual Penal.
Pe cale de consecință, instanța constată că potrivit art.5 alin. 1 C.pen., în cazul în care de
la săvârșire a infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe
legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Astfel, faptele pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, cu luarea în considerare a
faptului că actele materiale cu care instanța a fost sesizată, fac parte dintr-o activitate
infracțională mai amplă, pentru care inculpata a fost condamnată în trecut numai pentru o parte
din actele materiale ale infracțiunii continuate, întrunesc potrivit dispozițiilor Vechiului Cod
Penal elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave,
prev. şi ped. de art. 215 alin. 1, alin. 3 și art. 5 V.C.pen. cu aplicarea art. 43 C.pen. Aceleași
fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune, prev. şi ped. de art. 244
alin. 1 și alin. 2 Cp. cu aplicarea art. 36 C.pr.pen.
Din analiza situației concrete în care se află inculpata rezultă că legea penală mai
favorabilă este legea veche, aceasta fiind condamnată potrivit sentinței penale nr. x/30.04.2013, a
Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2012, modificată prin decizia penală nr.
x/13.08.2013, a Curții de Apel București Secția a II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr.
x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost desființată sentința penală nr.
x/30.03.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția I Penală, definitivă prin decizia penală
nr. x/12.09.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru acte materiale ce fac parte din
cuprinsul aceleiași activitate infracțională, potrivit vechiului cod penal. În plus, observând
dispozițiile art. 36 C.pen. se poate concluziona că legea penală mai favorabilă este legea veche
deoarece nu preciza, pentru aplicarea acestor dispoziții, condiția existenței unicității subiectului
pasiv, pentru toate actele materiale ce compuneau infracțiunea continuată.
Or, s-au reținut ca fiind întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni de
înșelăciune în formă continuată, potrivit art. 41 alin. 2 Vechiul Cod Penal, chiar dacă la data
condamnării actele materiale erau săvârșire în sarcina mai multor persoane. Având în vedere că
actuala reglementare condiționează existența unei infracțiuni continuate de unicitatea subiectului
pasiv, instanța apreciază legea penală mai favorabilă ca fiind legea veche. Cu atât mai mult cu

JUDECĂTORIA
cât, dacă ne-am raporta la actualele reglementări ar fi incidente în cauză regulile concursului de
infracțiuni, pentru care potrivit art. 39 C.pen. relativ la sporul obligatoriu.
Concluzionând, instanța apreciază că legea penală mai favorabilă este legea veche cu
luarea în considerare a soluțiilor ce pot fi date, a sporurilor obligatorii ce ar trebui aplicate
potrivit noilor reglementări și a condițiilor existenței unei infracțiuni continuate.
Prin urmare, instanța urmează, în baza art. 386 alin. 1 C.proc.pen., să schimbe încadrarea
juridică a faptei din art. 244 alin. 1 C.pr.pen. în art. 215 alin. 1, alin. 3 C.pen. 1968 cu aplicarea
art. 43 C.pen. 1968, art. 5 C.pen și art. 396 alin. 10 C.pr.pen.
În drept, fapta inculpatei, care în perioada 15-17.03.2011 în calitate de reprezentant al
S.C. A.C. T. S.R.L. i-a indus în eroare pe reprezentanții persoanei vătămate F.R.C.F. cu ocazia
achiziționării a 5 bilete de avion pe ruta București – Moscova - Tyumen și retur în sensul că deși
persoana vătămată a achitat integral contravaloarea cursei tur-retur, respectiv suma de 8.750 lei
inculpata nu achitat la rândul său cursa retur Tyumen – Moscova – București, însușindu-și
diferența de valoare și provocându-i persoanei vătămate un prejudiciu constând în suma de bani
plătită pentru transportul membrilor delegației în România, respectiv suma de 13.385 lei, face
parte din activitatea infracțională a inculpatei din perioada iunie 2009-iulie 2011, fiind un act
material al infracțiunii prev. și ped. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
1968 și cu aplicarea art. 43 C.pen. 1968, art. 5 C.pen.
Inculpata a comis toate faptele de înşelăciune, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Toate actele materiale au acelaşi conţinut, fiind acte de inducere în eroare ale unor persoane
vătămate în legătură cu achiziţionarea de pachete sau servicii turistice, de bilete de avion. Toate
actele materiale au fost comise în aceeaşi perioadă, respectiv 2009-2011 şi în calitate de
administrator al aceloraşi societăţi comerciale.
Se constată, că inculpata a comis infracţiunea unică de înşelăciune cu consecinţe deosebit
de grave, prin acte materiale repetate, în perioada anilor 2009-2011 şi potrivit dispoziţiilor art. 33
litera c C.p.p., existând cazul de indivizibilitate prevăzut de acest text de lege, anume, în cazul
infracţiunii continuate, când mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (astfel cum
s-a reținut prin sentința penală nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată în dosarul
II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin care a fost desființată sentința penală nr. x/30.03.2012, pronunțată de Tribunalul
București Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. x/12.09.2012, a Înaltei Curți de
Casație și Justiție). Actul material pentru care inculpata este trimisă în judecată în prezenta cauză
nu reprezintă decât un act material din activitatea infracțională menționată mai sus.

JUDECĂTORIA
Pe cale de consecință, instanța va constata că infracțiunea pentru care inculpata a fost

trimisă în judecată și infracțiunile pentru care inculpata a fost condamnată prin Sentința Penală
nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2012, modificată prin
decizia penală nr. x/13.08.2013, a Curții de Apel București Secția a II-a Penală, și definitivă prin
decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost desființată
sentința penală nr. x/30.03.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția I Penală, definitivă
prin decizia penală nr. x/12.09.2012, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă infracțiunea
unică de înșelăciune în formă continuată prev. și ped. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 cu aplicarea art.
41 alin. 2 C.pen. 1968.
În ceea ce privește soluția de condamnare, instanța nu poate face abstracție de dispozițiile
art. 43 V.C.pen. care reglementau recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată, în ipoteza
în care inculpatul fusese condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată și judecat ulterior
pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de
infracțiunea săvârșită în întregul ei.
Se remarcă de asemenea că dispozițiile menționate se coroborau cu dispozițiile art. 335
alin. 2 V.C.p.p. potrivit cărora dacă, cu privire la unele dintre actele care alcătuiesc conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea
în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră
în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară, făcând aplicarea prevederilor art.
334 C.p.p.( art.335 alin. 3). Aceste dispoziții nu se mai regăsesc în reglementarea procesual
penală actuală deși codul penal prevede posibilitatea reanalizării situației condamnatului în caz
de judecare ulterioară pentru fapte ce fac parte din activitatea infracțională unică a acestuia (art.
37 C.pen. 2009).
Prin urmare, deși este neîndoielnic faptul că activitatea infracțională a inculpatei trebuie
individualizată în întregul ei, instanța nu va putea proceda la desființarea unei sentințe penale în
lipsa unei dispoziții exprese în acest sens. Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor substanțiale (art.
37 C.pen. 2009), se poate proceda la o reindividualizare a pedepsei aplicate inculpatei cu limitele
prevăzute în acest text de lege (pedeapsa aplicată neputând fi mai mică decât cea aplicată inițial
inculpatei).
La individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată, instanța va avea în
vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 NCP; prevederile art. 396 alin.
10 C.p.p. privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul
pedepsei închisorii şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii – în situaţia recunoaşterii săvârşirii
faptelor în modalitatea reţinută prin rechizitoriu; informaţiile relevate din fişa de cazier judiciar

JUDECĂTORIA
a inculpatei (f. 56-57 d.i.) potrivit cărora inculpata a mai fost condamnată în trecut la pedeapsa
de 7 ani și 6 luni închisoare pentru acte materiale ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe
deosebit de grave, activitate infracțională la care se va raporta instanța și în prezenta cauză;
gradul ridicat de pericol social al actelor materiale săvârşite prin prisma prejudiciului creat;
modalitatea de comitere a actelor materiale (profitarea de starea de vulnerabilitate a persoanelor
vătămate care apelau la inculpată în calitate de operator de turism pentru a le rezerva și bilete de
avion, consecințele pe care activitatea de înșelare le-au avut, în prezenta cauză inculpata a forțat
persoana vătămată să facă cheltuieli pentru a aduce sportivii în țară, deși biletele pentru returul
călătoriei fuseseră achitate în avans, integral, termenul lung în care inculpata și-a desfășurat
activitatea infracțională); pedeapsa aplicată anterior inculpatei pentru actele materiale săvârșite în
aceeași perioadă cu cele pentru care este trimisă în judecată prin prezenta.
Adaptarea pedepselor implică luarea în considerare, sub multiplele lor aspecte a
personalităţii infractorului, pentru a avea ca rezultat dorit transformarea efectivă a proceselor
psihice şi a conduitei acestuia. Se impune luarea în considerare a coordonatelor psihice, relaţiilor
sociale, influenţelor mediului social, comportament, impulsivitate, indiferenţă afectivă,
egocentrism, agresivitate, temperament, educaţie, micro-mediul persoanei, ambianţa familială,
legături profesionale, anturaj, comportament ante şi post delictum, atitudinea faţă de exigenţele
legii penale, colaborare cu organele de cercetare, instanţa, recuperarea prejudiciului. Astfel,
inculpata I(fostă G.-M.) A. – O., în vârstă de 39 de ani la data încetării activității infracționale
(iulie 2011), fără ocupaţie, fără loc de muncă, divorță, studii medii, deși se află la prima
confruntare cu legea penală, actele materiale ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe
deosebit de grave au fost săvârșite pe o perioadă lungă de timp. Acest ultim aspect conduce la
concluzia că activitatea infracțională a inculpatei a fost una mai vastă decât cea avută în vedere
inițial.
Pe cale de consecință instanța apreciază necesar ca activitatea infracțională a inculpatei,
în care se cuprinde și actul material pentru care este judecată prin prezenta, să fie reapreciată și,
în consecință, pedeapsa să fie sporită cu 4 luni închisoare. Instanța mai are în vedere prejudiciul
produs persoanelor vătămate nerecuperat care este foarte ridicat – numai în prezenta cauză
ridicându-se la suma de 19.946,40 lei, produs pe o perioadă lungă de timp, astfel cum s-a reținut
și prin sentința penală sentința penală nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată în
dosarul nr. x/3/2012, modificată prin decizia penală nr. x/13.08.2013, a Curții de Apel București
Secția a II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație
și Justiție.

JUDECĂTORIA
Instanța mai are în vedere faptul că infracțiunea comisă este în măsură să creeze un
sentiment de revoltă şi dezaprobare ca reacţie socială a mediului în care a fost săvârşită prin
prisma faptului că inculpata a ales să inducă în eroare un număr mare de persoane vătămate în
scopul însușirii sumelor de bani pe acestea din urmă i le predau cu scopul rezervării sejururilor
cu caracter turistic. De asemenea, astfel cum s-a reținut și în sentința penală amintită mai sus,
inculpata va trebui să conştientizeze faptul că a încălcat grav normele de conduită socială,
profitând de buna credinţă a persoanelor fizice şi juridice care au avut nevoie de servicii turistice
şi de transport, că, securitatea unor astfel de raporturi a fost grav lezată şi totodată , alături de alte
astfel de fapte, afectează în mod grav încrederea cetăţenilor în serviciile prestate de alţi operatori,
de pe piaţa internă.
În raport de aceste considerente, instanţa apreciză că, faţă de limitele de pedeapsă reduse
potrivit art. 396 alin. 10 C.pr.pen. (de la 6 ani și 8 luni la 13 ani și 4 luni) sigura pedeapsă care
răspunde nevoii de reacţie socială şi scopului educativ este cea de 7 ani și 10 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată
ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei cu stabilirea unei pedepse
corespunzătoare care nu poate fi mai ușoară decât pedeapsa pronunțată prin sentința penală nr.
x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr. x/3/2012, modificată prin
decizia penală nr. x/13.08.2013, a Curții de Apel București Secția a II-a Penală, și definitivă prin
decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Infracțiunea pentru care
inculpata este condamnată prin prezenta este prev. și ped. de art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 cu aplicarea
art. 41 alin. 2 C.pen. 1968 și cu aplicarea art. 43 C.pen. 1968, art. 5 C.pen și art. 396 alin. 10
C.pr.pen.
Față de toate considerentele expuse mai sus, instanța reține că pedeapsa aplicată este
orientată spre minimum special al limitelor de pedeapsă, instanța apreciind că nu se impune, față
de activitatea infracțională dedusă judecății și apreciată ca atare prin sentințele de condamnare
anterioare, să aplice minimum pedepselor prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 215 alin. 1, 2, 3, 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
1968 și cu aplicarea art. 43 C.pen. 1968, art. 5 C.pen și art. 396 alin. 10 C.pr.pen. , va condamna
pe inculpata I (fostă G. – M.) A. O., la pedeapsa de 7 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de înșelăciune în formă continuată ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în
întregul ei cu stabilirea unei pedepse corespunzătoare care nu poate fi mai ușoară decât pedeapsa
pronunțată prin sentința penală nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată în dosarul
II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

JUDECĂTORIA
Instanța constată necesar a fi interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit.
a teza a II-A și litera b în condițiile art. 71 C.pen. 1968. Astfel, instanţa apreciază că natura şi
gravitatea infracțiunii săvârșite și a multitudinii de acte materiale, precum şi împrejurările cauzei
şi persoana inculpatei, aspecte deja analizate, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în
exercitarea dreptului de a fi ales în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând
exerciţiul autorităţii de stat, interzicerea acestor drepturi fiind proporţională cu gravitatea şi
urmările produse de faptele săvârşite de către inculpată.
Totodată, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 215 alin. 5 C.p. şi art. 65 C.p., va
interzice inculpatei, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza
a II-a, litera b, pe o durată de 6 ani, de la terminarea executării pedepsei principale, fiind
obligatorie interzicerea unor drepturi și acest titlu. La aplicarea acestor pedepse complementare,
instanța a avut în vedere aceleași considerente expuse mai sus și în principal gravitatea faptelor și
cuantumul prejudiciului produs persoanelor vătămate.
Având în vedere soluția ce urmează a fi dispusă și faptul că în baza art. 43 V.C.pen.
instanța a recalculat pedeapsa aplicată anterior pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe
deosebit de grave, instanța constată că mandatul emis anterior își încetează existența ca urmare a
recalculării și a inserării în activitatea infracțională a inculpatei a unei alte fapte cu săvârșite ca
act material al infracțiunii menționate. Pe cale de consecință va anula mandatul de executare nr.
x/03.06.2014 emis de Tribunalul București Secția I Penală și dispune emiterea unui nou mandat
de executare pentru pedeapsa de 7 ani și 10 luni închisoare, aplicată prin prezenta, la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Pentru aceleași considerente se va deduce perioada executată din pedeapsa de 7 ani și 6
luni aplicată anterior prin sentința penală nr. x/30.04.2013, a Tribunalului București pronunțată
în dosarul nr. x/3/2012, modificată prin decizia penală nr. x/13.08.2013, a Curții de Apel
București Secția a II-a Penală, și definitivă prin decizia penală nr. x/30.05.2014, a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, respectiv reținerea din data de 24.02.2011 și perioada reținerii și arestării
preventive de la data de 13.07.2011 la zi.
Cu privire la latura civilă a cauzei instanța reține faptul că partea civilă F.R.C.F. s-a
constituit parte civilă pentru suma de 28.084 lei iar prin rechizitoriu s-a reținut faptul că persoana
vătămată s-a constituit parte civilă pentru suma de 19.946,40 lei reprezentând contravaloarea
biletelor de avion pe care a trebuit să le plătească ulterior ca urmare a faptului că sumele de bani
achitate în avans au fost însușite de inculpată, iar zborurile de retur pe ruta Tyumen – Moscova –
București, nu au mai fost rezervate.

JUDECĂTORIA
Față de aceste aspecte și cu titlu prealabil, instanța reamintește dispozițiile art. 1349 alin.
1 C.civ. potrivit cărora orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar potrivit art. 1349 alin. 2 C.civ., cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral.
Potrivit art. 1357 alin. 1 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar potrivit art. art. 1357 alin. 2 C.civ., autorul
prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Potrivit literaturii şi practicii judiciare în materie, pentru angajarea răspunderii civile
delictuale se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: existența unei fapte ilicite,
prejudiciul produs ca urmare a faptei ilicite produse, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Instanța reține ca fiind îndeplinite toate condițiile expuse mai sus, cu atât mai mult cu cât
inculpata a recunoscut prejudiciul suferit de partea civilă și a fost de acord cu achitarea acestuia
(f. 61 d.i.). Instanța mai reține că prejudiciul este cert pentru suma de 19.946,40 lei, astfel cum
rezultă din înscrisurile depuse la dosar (facturi fiscale emise pe numele părții civile din care
rezultă faptul că partea civilă a achiziționat biletele de retur ale lotului de sportivi – f. 175-179
D.u.p., facturile emise de către S.C. A.C. T. S.R.L. din care rezultă achitarea integrală a biletelor
tur-retur pe ruta București – Moscova-Tyumen f. 175-177 D.u.p., extrase de cont din care
rezultă faptul că nu a fost achitat drumul retur coroborate cu declarațiile inculpatei, ale martorilor
și ale persoanei vătămate f. 71-84 d.u.p.).
În baza art. 23 alin. 3 C.pr.pen., instanța constată că inculpata a recunoscut tot prejudiciul
suferit de partea civilă, astfel cum rezultă din cuprinsul declarației luate în fața instanței de
judecată la termenul din data de 19.01.2016 (f. 61 D.i.).
Pe cale de consecință, instanța va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă
F.R.C.F. și în baza art. 397 C.proc.pen. rap. la art. 19 C.proc.pen., cu aplic. art. 1349 şi 1357
C.civ. și va obliga pe inculpată la plata sumei de 19.946,40 lei către partea civilă cu titlu de
prejudiciu material.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, în raport cu soluţia dată, având în
vedere culpa procesuală, o va obliga pe inculpată la plata sumei de 1.100 lei cu titlul de cheltuieli
judiciare avansate de stat (ce nu includ onorariul apărătorului din oficiu).

JUDECĂTORIA
5. Infracţiunea de şantaj. Latura obiectivă a infracţiunii

Faptul că inculpatul a apreciat că este îndreptățit la o nouă sumă de bani este lipsit de
relevanță, atâta vreme cât nu a adus la cunoștință acest aspect persoanei vătămată decât cu o
singură ocazie în cadrul convorbirilor telefonice, ulterior fiind înlăturată această ipoteză prin
susținerile inculpatului referitoare la sesizarea pe care ar fi făcut-o la I.T.M. Comunicarea
acestui aspect persoanei vătămate nu ar fi fost aptă să înlăture caracterul ilicit al folosului
solicitat de inculpat, deoarece nu a fost solicitat pentru un serviciu prestat.
Sub aspectul laturii obiective, instanța constată că elementul material al infracțiunii
constă într-o acţiune de constrângere sau prin amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale
sau imaginare compromițătoare, constrângere în urma căreia făptuitorul urmăreşte să
determine victima la o anumită conduită. În prezenta cauză imputabil inculpatului este acțiunea
de a-l convinge ne numitul P.M. spre a-i remite o sumă de bani sub amenințarea că va sesiza
I.T.M.-ul în cazul în care nu se va supune solicitării.
Activitatea de amenințare a inculpatului este una ilicită și nu poate fi analizată drept
amenințarea cu un drept, deoarece inculpatul a utilizat atitudinea ilicită a persoanei vătămate
pentru a obține pentru sine un folos injust. Astfel, deși aparent inculpatul putea să sesizeze
I.T.M. cu privire la modalitatea de contractare a lucrătorilor de către persoana vătămată,
amenințarea acesteia din urmă spre a-i remite o sumă de bani nu vizează amenințarea cu un
drept.
În concret, activitatea inculpatului nu s-ar fi subsumat elementului material al
infracțiunii, dacă banii ar fi fost solicitați în temeiul unei convenții între părți pentru servicii
prestate de acesta, sub amenințarea că în caz de neplată a drepturilor salariale, vor fi sesizate
organele statului. În prezenta cauză inculpatul nu avea dreptul să solicite respectiva sumă de
bani, neputând imputa persoanei vătămate o conduită pe care a acceptat-o timp de mai multe
luni, numai cu scopul de a-i solicita bani în plus. Prin urmare în prezenta cauză nu este vorba
de amenințarea cu un drept, pentru a nu constitui infracțiune, ci este vorba de o atitudine
imputabilă inculpatului din punct de vedere penal.
Prin rechizitoriul nr. x/P/2015, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2

București, înregistrat la această instanță sub nr. x/300/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, sub
control judiciar a inculpatului M.A.C. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de şantaj, prev. de art.
207 alin. 1, alin. 2, alin. 3Cp., cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cp..
În actul de sesizare, s-a reţinut, în fapt, că, în perioada 27.08.2015 - 28.08.2015, inculpatul

JUDECĂTORIA
M.A.C. i-a solicitat persoanei vătămate P.M. G. remiterea sumei de 500 de euro, în caz de refuz
urmând a sesiza Inspectoratul Teritorial de Muncă cu privire la faptul că a prestat activităţi
remunerate, fără forme legale, în cadrul societăţii S. C G. G.L. S.R.L., administrate de persoana
vătămată care, în urma constrângerii, i-a remis inculpatului M.A.C. suma de 1.500 lei la data de
28.08.2015, acesta fiind prins în flagrant.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată următoarele:
În perioada 27.08-28.08.2015, inculpatul M.A.C. i-a solicitat persoanei vătămate P.M.G.
predarea sumei de 500 de euro, iar în cazul în care acesta ar fi refuzat, inculpatul l-a amenințat
că va sesiza ITM cu privire la faptul că a prestat activităţi remunerate la firma persoanei
vătămate , S. C G.G. L. S.R.L., fără forme legale. În urma activității de constrângere, persoana
vătămată i-a remis inculpatului M.A.C. suma de 1.500 lei la data de 28.08.2015, acesta fiind
prins în flagrant.
Modul în care a fost săvârșită fapta rezultă din analiza coroborată a mijloacelor e probă
administrate atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței în cadrul cercetării
judecătorești.
Astfel, fiind audiată în temeiul principiului nemijlocirii, direct de către instanță (f. 174-
176 d.i.), persoana vătămată P.M.G. a arătat faptul că în cursul anului 2015 l-a angajat pe
inculpat la firma de care se ocupa el pe o remunerație de 130 lei pe zi, fără a fi încheiate forme
legale cu privire la acesta. Persoana vătămată a menționat faptul că l-a anunțat prin iulie sau
august 2015 că este nemulțumit de prestațiile inculpatului și că nu mai dorește să lucreze la
firma lui, motiv pentru care au încheiat socotelile. Potrivit declarațiilor persoanei vătămate (date
în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești), acesta a achitat inculpatului
cuantumul serviciilor prestate inclusiv transportul acestuia. Sub aceste aspecte, declarația
persoanei vătămate se coroborează cu declarația inculpatului dată în fața instanței (f. 120-121
d.i.), inculpatul afirmând că a lucrat fără forme legale la societatea persoanei vătămate și că era
plătit cu suma de 130 lei, dar că a fost concediat fără să fie anunțat de către persoana vătămată.
În continuare, instanța reține declarațiile persoanei vătămate P.M.G., potrivit cărora
inculpatul M.A.C. i-a solicitat 500 de euro în prima fază, dar a negociat suma de 1.500 lei pentru
a nu merge la I.T.M., inculpatul comunicându-i faptul că dacă va achita suma respectivă nu va
mai auzi de el. Persoana vătămată a mai arătat faptul că în ziua în care l-a concediat i-a dat toți
banii, dar că inculpatul a mai avut pretenții în plus, persoana vătămată fiind de acord să îi mai
achite 80 de lei contravaloarea transportului.
Cu privire la suma de 500 euro, persoana vătămată a afirmat că inculpatul nu i-a dat de
înțeles că sunt pentru prestațiile acestuia în calitate de angajat sau că ar fi în plus pentru munca

JUDECĂTORIA
lui și nici pentru o perioadă de preaviz pe care nu i-a acordat-o. A afirmat în plus că amenințarea
cu sesizarea la I.T.M. i-a creat o temere deoarece s-a speriat pentru firma lui, care nu este una
mare și care a plătit taxe și impozite către stat, fiindu-i frică de consecințele unei eventuale
amenzi contravenționale. Persoana vătămată a afirmat că a fost amenințată de mai multe ori, atât
la telefon cât și față în față de inculpat, prezentând în acest sens înregistrările efectuate cu
propriul telefon.
Susținerile persoanei vătămate sunt confirmate de mijloacele de probă existe la dosarul de
urmărire penală, în forma înregistrărilor audio, inculpatul fiind surprins cum îi solicita persoanei
vătămate bani pentru a nu se duce la I.T.M. și a-l denunța.
Astfel, instanța reține convorbirile dintre inculpat și persoana vătămată din data de
27.08.2015 atunci când persoana vătămată era apelată de inculpat, după cum urmează: (M.A.C.)
Lasă că pierzi mai mult. Îți garantez eu! (P.M. G. ) Da, mă bine. Dacă tu așa zici tu că o să pierd
mai mult... (M.A.C.) Da (P.M. G. ) Da auzi da nu înțeleg de ce ești dracu ofticat pentru că ...eu
nu înțeleg! Pentru ce te-a ... te-a ... că ai muncit la mine și ti-ai luat banii corect? (M.A.C.)Da
frate, de aia (P.M. G. ) De aia ești tu ofticat (M.A.C.) De aia (P.M. G. ) Să-mi bag picioarele, în
altă parte că lucrai și nu ... nu îți luai banii ... nu! (M.A.C.) O să dai și la stat, o să-mi dai și mie,
ai să vezi(P.M. G. ) Bine, mă! Dacă tu așa consideri, ce dracului să fac? (M.A.C.) De nu ți-oi
cerere Mariuse... (P.M. G. ) Cam cât așa? Ca să știu dracu să mă pregătesc dup-acuma!
(M.A.C.)Cam cât? (P.M. G.) Așa! (M.A.C.)Foarte mult! (P.M. G. ) Cât dracu? (...)
(M.A.C.)Peste o sută de milioane (P.M. G. ) Ce? (M.A.C.)Peste o sută și ceva de milioane (...)
(M.A.C.)Te-ai liniștit!Mă iei la mișto nu? (...)(P.M. G. ) Și pentru ce să îți dau eu banii ăștia? Că
ce? (M.A.C.)Că nu ești om (...) (M.A.C.) Ți-am zis ... ți-am zis ție! Gândește-te la o sumă ca să
nu mă duc nicăieri să nu fac nimica! și-ți promit că mă duc dacă nu... (P.M. G. ) Bun...
(M.A.C.)...nu primesc nimic de la tine, chiar mă duc! (P.M. G. ) Și ce înseamnă la tine o sumă
care să nu te duci? Hai zi! (M.A.C.) Gândește-te tu la o sumă (...)(P.M. G. ) Cât? (M.A.C.) Peste
cinci sute de euro (P.M. G. ) Păi ce înseamnă peste cinci sute de euro? Cinci sute și un euro?
(M.A.C.) Cinci sute și doi euro (P.M. G. )Cinci sute și doi euro! și dacă îți dau cinci sute și doi
euro ... (M.A.C.)... nu ne-am cunoscut (...) (M.A.C.) și mă jur pe ce am io mai scump. Am sunat
și avocatul, am sunat și ITM, am sunat peste tot Mariuse! Dacă nu mă înțeleg cu tine... (P.M. G.
) Așa (M.A.C.) Chiar dacă nu scot nimic de la tine, pierzi mai mult pe altă parte. Da scot de la
tine. D-aia ți-am zis hai să ne înțelegem, adu-mi suma aia pe care ți-am cerut-o eu ție și e bine.”
(f. 74-76 d.u.p. și înregistrările audio f. 69 d.u.p., audiate în ședința publică din data de
02.08.2016).
Instanța reține că în fişierul "2015-08-27J4.21.40712535283", la data de 27.08.2015,

JUDECĂTORIA
numitul P.M. G. poartă o convorbire cu persoana de sex masculin pe nume "A.", iar pe durata
acesteia, A. îi cere reclamantului suma de aproximativ "500 de euro", fiind vorba "20 de
milioane", sumă cu care îl aşteaptă să vină "acasă", stabilind să fie sunat "la ora patru". Din
declarațiile persoanei vătămate, coroborate cu declarațiile inculpatului și cu ale martorului T. M.
(f. 200-201 d.i.), A. este A. M., inculpat în prezenta cauză.
În fişierul "2015-08-27_l 6.42.15-295944225", la data de 27.08.2015, numitul P.M. G.
poartă o convorbire cu persoana de sex masculin pe nume "A.", iar pe durata acesteia, cei doi
stabilesc să se întâlnească, A. afirmând ulterior faptul că "dacă voiam să te jupoi, îţi ceream
minim o sută de milioane" (f. 79 d.u.p.).
În fişierul "2015-o'8-28_08.31.20686544212", la data de 28.08.2015, numitul P.M. G.
poartă o convorbire cu persoana de sex masculin pe nume "A.", iar pe durata acesteia, A. îl
asigură pe reclamant de faptul că nu îl va mai căuta după ce "încheie colaborarea asta", cerându-
i să vină cu "ce trebuie", spunându-i că îl va găsi în zona "Unirii". De asemenea, la solicitarea de
explicații a persoanei vătămate potrivit căreia acesta afirmat ”A… că băi nene ... a... tu practic
vrei să-mi ceri banii ăștia două mii de lei ca să nu te mai duci să mă reclami la I.T.M. că ai lucrat
la mine fără contract de muncă. Că nu... ”, inculpatul a afirmat ”Da!”. (f. 77 verso d.u.p. și
înregistrările audio atașate dosarului de urmărire penală la fila 69 în plic închis)
În fişierul "2015-08-28J4.36.11-1835015462", la data de 28.08.2015, persoana
vătămată P.M. G. poartă o convorbire cu persoana de sex masculin pe "A.", iar pe durata
acesteia, aceştia discută despre suma de bani, A. asigurându-1 că hârtie, dar nu pentru faptul că a
lucrat la el şi nu a primit bani, ci că se obligă să nu aibă nicio pretenţie ulterioară, "nu mai te
cunosc, nu mă mai cunoşti", în timp ce P.M. G. îşi manifestă reticenţa.
În fişierul "2015-08-28J6.30.36957861459" (.3gpp), la data de 28.08.2015, numitul P.M.
G. poartă o convorbire cu persoana de sex masculin pe nume "A.", iar pe durata acesteia, A. îi
spune "Vrei să mă duc să te reclam? Acum mă duc şi te reclam.", discuţia continuând despre
condiţiile anterioare ale contractului de muncă.
În fişierul "Se înregistrează 1 (840f2f54-0caf-4e69-a258-bl2ccc4ea54a) (.3gpp)", la data
de 28.08.2015, numitul P.M. G. poartă o convorbire în timp ce se află în maşina reclamantului,
cu persoana de sex masculin pe nume "A.", iar pe durata acesteia, cel din urmă vorbeşte de actul
pe care îl va face, pe numele lui, "M.A.C., născut în G., T." ataşând şi copia de pe buletin,
continuând despre condiţiile în care au muncit, cât şi despre amenda pe care ar plăti-o la ITM.
Pe parcursul discuţiei, persoana vătămată atrage atenția inculpatului că ”Dan nu mă șantajează
că se duce la ITM să mă reclame”, iar inculpatul a afirmat că ”Nu e vorba de șantaj, de asta ...
banii. ”

JUDECĂTORIA
Analizând înregistrările redate pe larg mai sus, instanța reține că au existat acte materiale
de șantaj în datele de 27-28 august 2015, exercitate de către inculpat asupra persoanei vătămate,
pentru ca primul să nu alerteze organele competente în legătură cu modalitatea de angajare a
persoanei vătămate.
Activitatea infracțională a inculpatului a fost identificată în flagrant de către organele de
cercetare penală ca urmare a sesizării persoanei vătămate, acesta fiind surprins de către
persoanele abilitate atunci când a încasat suma de bani negociată în prealabil, astfel cum rezultă
din planșele foto depuse la dosar și din înregistrările audio video (f. 20-28 și 69 d.u.p.). Instanța
constată că bancnotele identificate asupra inculpatului sunt cele ale căror serii au fost
consemnate în prealabil de către lucrătorii de poliție (f. 16 d.u.p.), suma de bani fiind restituită
persoanei vătămate care a pus la dispoziție bancnotele respective pentru efectuarea flagrantului.
Instanța mai reține faptul că în timp ce se aflau în autoturismul marca Opel Insigna cu nr.
de înmatriculare B …., persoana vătămată îi înmânează inculpatului suma de bani, M. A.
întocmind o chitanță. La discuțiile din autoturism a participat și martorul B. N. care a arătat în
esență că nu a fost prezent la schimbul de bani din autoturism dar își amintește că se discuta
despre niște bani și că A. avea în față o foaie.
Față de mijloacele de probă menționate anterior, instanța va înlătura în parte declarația
divizibilă a inculpatului dată în fața instanței de judecată potrivit căreia nu a avut niciodată nicio
inițiativă de a da o declarația precum că nu se va duce la I.T.M., din moment ce în cadrul
înregistrărilor redate pe larg, rezultă că s-a discutat o astfel de procedură de către cei doi. De
asemenea, vor fi înlăturate declarațiile inculpatului privind inițiativa acordării sumelor de bani.
Astfel, instanța reține că poziția procesuală a inculpatului poate fi sintetizată sub două
aspecte. În primul rând acesta a afirmat că nu a avut inițiativa încasării celor 500 de euro și că
persoana vătămată a oferit-o pentru a nu se duce la I.T.M. În al doilea rând inculpatul a afirmat
că suma de 500 de euro era justificată de prestația pe care a avut-o acesta la firma persoanei
vătămate, prestație rămasă neremunerată și la care inculpatul avea dreptul.
Niciunul din argumentele expuse de inculpat nu pot fi apreciate de instanță ca fiind
sincere din moment ce, din întreg probatoriul administrat atât în faza de judecată, cât și în etapa
urmăririi penale, rezultă că inițiativa plății celor 500 euro (sumă negociată ulterior) a aparținut în
întregime inculpatului (declarația persoanei vătămate, înregistrări audio din data de 27.08.2015 -
(M.A.C.) Gândește-te tu la o sumă (...)(P.M. G. ) Cât? (M.A.C.) Peste cinci sute de euro (P.M.
G. ) Păi ce înseamnă peste cinci sute de euro? Cinci sute și un euro? (M.A.C.) Cinci sute și doi
euro (P.M. G. )Cinci sute și doi euro! și dacă îți dau cinci sute și doi euro ... (M.A.C.)... nu ne-
am cunoscut (...) (M.A.C.) și mă jur pe ce am io mai scump. Am sunat și avocatul, am sunat și

JUDECĂTORIA
ITM, am sunat peste tot M.! Dacă nu mă înțeleg cu tine... (P.M. G. și cele ulterioare).
Cu privire la faptul că suma solicitată de inculpat (care a avut și cu privire la acest aspect
o atitudine oscilantă) era pentru prestațiile anterioare ale acestuia, instanța reține că acest
argument nu este susținut de probe, din moment ce din declarația persoanei vătămate coroborată
cu declarația martorului M. I. și înregistrările audio rezultă că cei doi încheiaseră raporturile de
lucru, persoana vătămată achitându-i inculpatului ceea ce avea de achitat.
Faptul că inculpatul a apreciat că este îndreptățit la o nouă sumă de bani, este lipsit de
relevanță atâta vreme cât nu a adus la cunoștință acest aspect persoanei vătămată decât cu o
singură ocazie în cadrul convorbirilor telefonice, ulterior fiind înlăturată această ipoteză prin
susținerile inculpatului referitoare la sesizarea ce ar fi făcut-o la I.T.M. Comunicarea acestui
aspect persoanei vătămate nu ar fi fost aptă să înlăture caracterul ilicit al folosului solicitat de
inculpat deoarece nu a fost solicitat pentru un serviciu prestat.
Instanța reține declarația martorului T. M. care se coroborează cu declarația persoanei
vătămate P.M. potrivit căreia la șantierul administrat de firma acestuia, mai multe persoane nu
aveau contract de muncă. În plus, instanța reține și faptul că inculpatul nu a lucrat cu forme
legale la firma persoanei vătămate, aspect lipsit totuși de importanță prin raportare la activitatea
infracțională a inculpatului.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că în cauză situația de fapt este clarificată sub
aspectul săvârșirii de către inculpat a unei infracțiuni de șantaj, luând în considerare materialul
probator analizat mai sus.
Mai mult, în contextul în care persoana vătămată, fiind audiată atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, a relatat extrem de clar modalitatea în care inculpatul
a săvârşit fapta pentru care este acuzat, declaraţia inculpatului din fața instanței prin care a
susținut că inițiativa plății celor 500 Euro nu i-a aparținut, nu este în măsură să ridice dubii cu
privire la credibilitatea persoanei vătămate, susţinută atât de atitudinea consecventă a acesteia,
cât și de modalitatea în care a dat declarațiile, de susținerile acesteia care se coroborează în tot
cu probele administrate în cursul urmăririi penale.
Pe lângă faptul că afirmaţiile inculpatului nu se coroborează în tot cu celelalte mijloace de
probă administrate în cauză, instanţa reţine şi faptul că inculpatul a omis în declaraţii să
precizeze întreaga conversație pe care a purtat-o cu persoana vătămată și ceea ce a determinat-o
pe aceasta să propună suma de 501 euro. Față de aceste aspecte, instanța a înlăturat deja în parte
declarația inculpatului.
Având în vedere aceste considerente, instanţa reţine că situaţia de fapt reală este cea
relatată de persoana vătămată şi susţinută de declaraţiile martorilor audiați în cauză, coroborate

JUDECĂTORIA
cu planșele foto, înregistrările audio și înregistrările audio video, depuse la dosar, şi nicidecum
cea relatată de inculpat, care nu se coroborează sub aspectul inițiativei plății sumei de bani și a
scopului pentru care au fost achitate respectivele sume, cu niciun alt mijloc de probă administrat
în cauză.
Prin urmare, instanţa reţine că materialul probator administrat în cauză demonstrează
existenţa faptei reţinute în sarcina inculpatului M.A.C. şi vinovăţia sa în săvârşirea acesteia.
În ceea ce priveşte urmările acestei fapte, instanţa reţine că cele susținute de persoana
vătămată cu ocazia audierii referitoare la temerea insuflată sunt justificate de consecințele unei
atitudini de sesizare a autorităților privind siguranța în muncă, de către inculpat.
În drept, instanța reține că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea
infracțiunii de șantaj prev. și ped. De art. 207 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 cu aplicarea art. 41 alin. 1
C.pen.
În aceste condiții, instanța reține că fapta inculpatului M.A.C. care în perioada 27.08-
28.08.2015, a solicitat persoanei vătămate P.M. G. predarea sumei de 500 de euro, iar în cazul în
care acesta ar fi refuzat, inculpatul l-a amenințat că va sesiza Inspectoratul Teritorial de Muncă
cu privire la faptul că a prestat activităţi remunerate, la firma persoanei vătămate , S. C G. G. L.
S.R.L., fără forme legale, în urma activității de constrângere, persoana vătămată remițându-i
inculpatului suma de 1.500 lei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj prev.
și ped. De art. 207 alin. 1 și alin. 3 C.pen.
Cu titlu prealabil instanța reține că infracțiunea de șantaj are ca obiect juridic special
ocrotirea relaţiilor sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, privit sub aspectul
posibilităţii de a lua hotărâri şi de a se manifesta în mod nestingherit, fără să fie constrâns prin
ameninţare sau violenţă.
De asemenea, prin incriminarea faptei de şantaj sunt ocrotite şi relaţiile sociale legate de
patrimoniul persoanei sau de alte valori sociale, după cum folosul urmărit de făptuitor este un
folos material sau de altă natură. Pe lângă starea de temere ce constituie consecinţa ameninţării,
victima infracţiunii de şantaj este obligată, pentru a-şi redobândi libertatea psihică să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva, ceea ce aduce atingere patrimoniului persoanei sau altor
valori sociale legate de folosul solicitat de făptuitor.
Sub aspectul laturii obiective, instanța constată că elementul material al infracțiunii constă
într-o acţiune de constrângere sau prin amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare compromițătoare, constrângere în urma căreia făptuitorul urmăreşte să determine
victima la o anumită conduită. În prezenta cauză imputabil inculpatului este acțiunea de a-l

JUDECĂTORIA
convinge ne numitul P.M. spre a-i remite o sumă de bani sub amenințarea că va sesiza I.T.M.-ul
în cazul în care nu se va supune solicitării.
Activitatea de amenințare a inculpatului este una ilicită și nu poate fi analizată drept
amenințarea cu un drept, deoarece inculpatul a utilizat atitudinea ilicită a persoanei vătămate
pentru a obține pentru sine un folos injust. Astfel, deși aparent inculpatul putea să sesizeze
I.T.M. cu privire la modalitatea de contractare a lucrătorilor de către persoana vătămată,
amenințarea acesteia din urmă spre a-i remite o sumă de bani, nu vizează amenințarea cu un
drept.
În concret, activitatea inculpatului nu s-ar fi subsumat elementului material al infracțiunii,
dacă banii ar fi fost solicitați în temeiul unei convenții între părți pentru servicii prestate de
acesta, sub amenințarea că în caz de neplată a drepturilor salariale, vor fi sesizate organele
statului. În prezenta cauză inculpatul nu avea dreptul să solicite respectiva sumă de bani,
neputând imputa persoanei vătămate o conduită pe care a acceptat-o timp de mai multe luni,
numai cu scopul de a-i solicita bani în plus.
Prin urmare în prezenta cauză nu este vorba de amenințarea cu un drept, pentru a nu
constitui infracțiune, ci este vorba de o atitudine imputabilă inculpatului din punct de vedere
penal. Astfel, fapta inculpatului de a solicita persoanei vătămate achitarea sumei de 500 euro sub
amenințarea că dacă nu va da curs cerinței va sesiza ITM-ul, în opinia instanței este una în sfera
ilicitului penal, urmând a fi sancționată ca atare. Amenințarea cu darea în vileag a unei fapte
reale, a fost efectuată de inculpat în scopul de a dobândi un folos injust, deoarece suma solicitată
nu era aptă să corespundă unui serviciu prestat în prealabil, în urma raporturilor de muncă dintre
părți.
Acțiunea de constrângere a persoanei vătămate să adopte o conduită agreată de inculpat și
să remită o sumă de bani s-a realizat prin discuțiile repetate purtate cu acesta, discuții apte să
creeze o stare de temere, chiar amenințarea a vizat o faptă reală (angajarea inculpatului de către
persoana vătămată fără carte de muncă).
Urmarea imediată, constă în temerea insuflată persoanei vătămate, astfel cum rezultă din
propriile declarații date în fața instanței de judecată. Legătura de cauzalitate între elementul
material și urmarea imediată, rezultă din materialitatea faptei.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa constată că inculpatul a acţionat cu intenţie directă
calificată prin scop, în sensul art. 16 alin. 3 lit. a) C.pen. În cauză, instanța reține că inculpatul a
acționat cu intenție directă, urmărind obținerea unui folos patrimonial nejustificat. Acesta a avut
prefigurarea sumei de bani ce urmează a fi încasată insistând în plata acesteia, banii fiind remiși
de către persoana vătămată în data de 28.08.2015.

JUDECĂTORIA
În cauză este incidentă agravanta de săvârşire a faptei în scopul de a dobândi în mod

injust un folos patrimonial, respectiv suma de 1.500 de lei efectiv predată, folos considerat injust
deoarece nu se justifică prin activități prestate de inculpat. Susținerea acestuia referitoare la
faptul că a stat acasă fără să se angajeze timp de 2 săptămâni nu este aptă să înlăture caracterul
injust al folosului deoarece nu a adus în mod neechivoc la cunoștința persoanei vătămate că
acesta este scopul pentru care solicită banii. În plus, sub acest aspect, inculpatul a avut o
atitudine oscilantă, neafirmând în cursul urmăririi penale faptul că sumele i-ar fi fost datorate de
către persoana vătămată.
Față de cele analizate, instanța apreciază că fapta există, constituie infracțiune și a fost
săvârșită de inculpatul M.A.C., urmând să îi aplice acestuia pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă.
Prin urmare, la individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului pentru
infracțiunea săvârșită, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute
de art. 74 C.pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi
mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea
rezultatului produs, ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul
urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului,
conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
La stabilirea în concret a cuantumului pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului,
instanța va avea astfel în vedere gravitatea faptei, rezultată din împrejurările și modul de
comitere a infracțiunii prin utilizarea mai multor metode de convingere a persoanei vătămate, pe
o perioadă de 2 zile, de către o persoană care a lucrat la firma persoanei vătămate o perioadă de
timp. Instanța reține că actele reperate de constrângere au fost apte să creeze persoanei vătămate
o temere de o gravitate notabilă prin raportare la persoana acestuia.
Instanța constată și ține cont și de atitudinea inculpatului față de fapta săvârșită, atitudine
caracterizată printr-o negare a activității infracționale, încercând să caute argumente pentru a
justifica comportamentul antisocial, având o atitudine oscilantă în cursul urmăririi penale prin
raportare la etapa cercetării judecătorești.
Prin urmare, disprețul față de normele de convieţuire socială este reflectat atât prin
acţiunile întreprinse de inculpat la data săvârşirii faptei, cât şi prin atitudinea de care a dat
dovadă acesta pe parcursul procesului penal, nerecunoscând fapta imputată, fiind inconsecvent
în declaraţii și neasumându-și atitudinea infracțională.

JUDECĂTORIA
Ținând cont de circumstanțele personale ale inculpatului, instanța reține că acesta are o
vârstă de 31 de ani, este necăsătorit, are studii liceale, dar fără examenul de bacalaureat luat, este
zilier în construcții și a mai fost sancționat penal, iar judecătorul reține că acesta perseverează în
activitate antisocială.
Astfel, din fișa de cazier judiciar rezultă că inculpatul a mai fost sancționat penal în anul
2013 pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt în calitate de complice și, totodată, a mai fost
sancționat administrativ în anul 2011 pentru altă infracțiune de furt. Faptul că inculpatul a fost
condamnat la o pedeapsă cu suspendare condiționată, nu a fost suficient pentru a-l împiedica să
mai comită altă infracțiune cu o dublă natură (contra libertății persoanei și contra patrimoniului
acesteia).
La aplicarea pedepsei va lua în considerare limitele de pedeapsă reținute pentru săvârșirea
unei infracțiuni de șantaj (de la 2 ani la 7 ani închisoare), dar și starea de recidivă
postcondamnatorie în care se află inculpatul, ca urmare a suspendării condiționate în al cărei
termen de încercare a comis infracțiunea de șantaj.
Judecătorul consideră necesar, față de motivația inculpatului, de nivelul studiilor și de
perioada de timp în care și-a desfășurat activitatea infracțională, cu luare în considerare a temerii
efectiv produse persoanei vătămate, a fi aplicate dispozițiile art. 75 alin. 2 lit. B C.pen. relative
la circumstanțele atenuante facultative, inculpatul neputând fi considerat de către instanță ca
reprezentând un pericol relativ mare pentru societate. Pentru aceste considerente limitele de
pedeapsă vor fi situate între 1 an și 4 luni și 4 ani și 8 luni, inculpatului urmând să îi fie aplicată
o pedeapsă orientată spre minimum limitelor de pedeapsă, respectiv de 1 an și 4 luni în regim de
detenție.
Față de acest aspect, instanța observă că infracțiunea dedusă judecății a fost comisă în
stare de recidivă postcondamnatorie, la încadrarea juridică menționată anterior urmând să fie
reținută și aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, instanța apreciază necesară
aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. 1 rap. La art. 66 alin 1 lit. A și b C.pen. pentru considerentele
expuse mai sus. Instanța apreciază ca fiind proporțională interzicerea drepturilor menționate și
având în vedere și infracțiunea pentru care inculpatul este condamnat prin prezenta.
În temeiul art.65 alin.1 raportat la art. 66 alin 1 lit. a si b C.pen.,va interzice inculpatului,
ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe durata
executării pedepsei închisorii.

JUDECĂTORIA
Va constata că fapta pentru care este condamnat prin prezenta a fost săvârşită în temenul
de încercare al suspendării condiţionate stabilit prin sentinţa penală nr. x/02.12.2013, a
Judecătoriei Videle, definitivă prin nerecurare la data de 20.12.2013.
În baza art. 15 alin. 2 din Legea 187/2012 raportat la art. 83 alin. 1 C.pen. din 1969, va
revoca suspendarea condiţionată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului M.A.C. prin
sentinţa penală nr. x/02.12.2013, a Judecătoriei Videle, definitivă prin nerecurare la data de
20.12.2013 şi, în consecinţă, dispune executarea în întregime a acestei pedepse alături de
pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare stabilită prin prezenta, pentru ca, în final, inculpatul să
execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare cu executarea pedepsei în regim de
detenţie.
Va menține pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 C.pen. din 1969 raportat la art. 64
alin. 1 lit. A teza a II a şi lit. B C.pen. din 1969 aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr.
x/02.12.2013, a Judecătoriei Videle, definitivă prin nerecurare la data de 20.12.2013 şi având
corespondent în dispoziţiile art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen.
În baza art. 45 alin. 1 C.pen. rap. la art.67 alin 1 și la art. 66 alin 1 lit. a si b C.pen., va
interzice inculpatului, ca pedeapsa complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 45 alin. 5 rap. la art. 65 alin.1 și la art. 66 alin 1 lit. a si b C.pen., va interzice
inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe
durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 404 alin. 4 lit. a C.pr.pen. rap. la art. 72 alin. 1 C.pen. va deduce din
pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii de la data de 29.08.2015.
În baza art. 399 alin. 1 C.pr.pen. va menţine măsura controlului judiciar a inculpatului
M.A.C..
La aprecierea asupra necesităţii menţinerii controlului judiciar a inculpatului, instanţa
va avea în vedere faptul că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită şi
pronunţarea prezentei sentinţe furnizează suficiente motive plauzibile cu privire la comiterea
infracţiunii de către inculpat, astfel cum prevede art.202 C.pr.pen. şi jurisprudenţa CEDO,
Hotărârea Varga din 1.04.2014, par.37.
Evaluând criteriile prevăzute de art. 223 C.pr.pen., constând în evaluarea gravităţii faptei,
a modului şi circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi mediului din care provine
inculpatul, prin raportare la situaţia concretă din speţă, instanţa reţine că se justifică necesitatea

JUDECĂTORIA
menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului în vederea înlăturării unei stări de pericol
pentru ordinea publică. Astfel, comportamentul inculpatului astfel cum a fost expus mai sus și
atitudinea acestuia față de săvârșirea faptei sunt de natura sa aducă atingere bunelor moravuri, sa
creeze un sentiment acut de temere in rândul membrilor societății, pentru libertatea și
patrimoniul lor. Sunt îndeplinite și cerințele dispozițiilor art. 215 indice 1 alin. 8 C.pr.pen.
relative la termenul rezonabil pe durata căruia se poate dispune măsura controlului judiciar, în
prezenta cauză, față de gravitatea faptei în concret, și de persoana inculpatului, neputând fi
apreciată ca fiind nerezonabilă
În consecință, în baza art. 399 alin. 1 C.pr.pen., apreciind că în continuare subzistă
motivele care au dus la luarea măsurii controlului judiciar, instanţa va menţine această măsură
dispusă față de inculpat.
Va lua act că persoana vătămată P.M.G., nu s-a constitutit parte civiă în prezenta cauză.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.pen., va obliga inculpatul la plata sumei de 2.000 lei,
cheltuieli judiciare către stat, ca urmare a faptului că a fost dispusă o soluție de condamnare a
inculpatului în prezenta cauză.
6. Aplicarea legii penale mai favorabile. Concurs de infracţiuni.

Individualizarea executării pedepsei aplicate
Din analiza limitelor de pedeapsă ale infracțiunilor pentru care inculpatul este trimis în
judecată, comparativ cu limitele de pedeapsă prevăzute potrivit vechii reglementări, a
termenului de prescripție al răspunderii penale (faptele fiind săvârșite în cursul anului 2008
momentul consumării și epuizării infracțiunilor fiind cel al prezentării ultimului cupon de pensie
către partea civilă în data de 23.09.2008), a efectelor condamnării prin prisma decăderilor și
interdicțiilor pe care le-ar putea suferi inculpatul, dar și ca urmare a aplicării criteriilor
prevăzute de Decizia 265/2014 a Curții Constituționale, instanța concluzionează că legea penală
mai favorabilă inculpatului este legea veche. Aceasta deoarece instanța se va orienta către o
pedeapsă cu închisoarea orientată către minimum special prevăzut de lege pentru fiecare
infracțiune în parte, pedeapsă ce urmează a fi suspendată condiționat.
Or, efectele suspendării condiționate la împlinirea termenului de încercare sunt mai
favorabile inculpatului, intervenind de drept reabilitarea, cu atât mai mult cu cât obligațiile ce
urmează a fi stabilite în sarcina inculpatului sunt mai puține.

JUDECĂTORIA

București, din data de 18.09.2015, înregistrat la această instanță sub nr. x/300/2015, s-a dispus
trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului G.A., trimis în judecată sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor de delapidare în formă continuată, faptă prev. de art. 295 alin. 1 Cp., cu
aplicarea art. 35 alin. 1 Cp. – 7 acte materiale, fals material în înscrisuri oficiale în formă
continuată, faptă prev. de art. 320 alin. 1 şi 2 Cp. cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cp. – 7 acte
materiale şi uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 Cp. cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cp. –
7 acte materiale, toate cu aplicarea art.38 alin.1 Cp. şi art. 5 alin. 1 Cp.
În actul de sesizare s-a reţinut în fapt, în esență, că:
În perioada august-septembrie 2008, inculpatul G.A., în calitate de factor poştal la O. P.
nr. X Bucureşti, şi-a însuşit suma de 12.718 lei (din care a fost recuperată suma de 658 lei),
reprezentând pensii care trebuia să fie achitate persoanelor B.A., A.M., A.M., R.Z., M.T. şi T.P.,
pe bază de mandate de plată pensii, falsificând şi prezentând mandatele poştale - ce trebuiau să
fie completate de beneficiarii pensiilor, dar care au fost completate de către el - persoanei
vătămate C.N. "P.R." în vederea demonstrării plăţii mandatelor, sumele neajungând la aceştia.
administrate pe parcursul urmăririi penale, astfel cum au fost arătate anterior, probe care nu au
fost contestate de către inculpat, precum şi declaraţia dată de către acesta în faţa instanţei, prin
care a recunoscut comiterea faptei în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv:
În perioada August 2008 - Septembrie 2008, în calitate de factor poştal la O. P. nr. X
Bucureşti, inculpatul a falsificat scrisul de pe corpurile cupoanelor de pensii ce trebuiau achitate
persoanelor B.A., A.M., A.M., R. Z. - două mandate -, M.T. şi T.P. şi a prezentat mandatele
astfel falsificate părții civile C. N. “P.R.” S.A. în vederea demonstrării plăţii mandatelor,
însuşindu-şi suma de 12.718 lei.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale și însușite de inculpat în cadrul
procedurii simplificate, rezultă că în perioada mai sus menționată acesta a falsificat scrisul de pe
corpurile cupoanelor de pensii achitate persoanelor menționate pentru a-și însuși suma de 12.718
lei.
Situația de fapt reținută mai sus rezultă din următoarele mijloace de probă: înscrisuri
prezentate de partea civilă potrivit cărora inculpatul, în calitate de angajat al C. N. “P.R.” S.A.,
conform contractului individual de muncă nr. x (f. 87-90 d.u.p.), a fost propus pentru

JUDECĂTORIA
sancționare disciplinară ca urmare a sesizărilor formulate de A. M. și A.M. care nu și-au primit

pensia pe luna septembrie 2008 (referat nr. 288 din data de 24.10.2008, fișa postului pentru
inculpatul G.A., procese verbale de comunicare, declarații în vederea identificării inculpatului de
către angajator – f. 47-71 d.u.p.); înscrisuri din care rezultă plata de către C. N. “P.R.” S.A. a
sumelor de bani reprezentând pensie, către numiții A.M., A.M., M.T., R. N., R.Z., T.P., B.A.(f.
72-85 d.u.p.); declaraţie martor A. M. din 21.05.2013 declaraţie martor A.M. din 21.05.2013;
declaraţie martor R. N. din 21.05.2013; declaraţie martor R. Z. din 21.05.2013; declaraţie martor
T. P. din 21.05.2013; declaraţie martor M.T. din 21.05.2013; declaraţie martor B. A. din
30.08.2013, din care rezultă faptul că martorii l-au cunoscut pe numitul G.A. deoarece a fost
poștașul care în 2008 aducea acasă pensia. Martorii au arătat că în cursul anului 2008 nu au
mai primit pensia în ziua când era stabilit să o primească motiv pentru care după câteva zile au
sesizat acest aspect P. R.. Inculpatul G. le-a oferit martorilor o explicație pentru care nu a
achitat pensiile și anume aceea că fusese tâlhărit, justificare pe care aceștia nu au crezut-o; din
raportul de expertiză nr. x/08.09.2010, din care rezultă că semnăturile de primire de pe
mandatele de pensie prezentate nu au fost executate de persoanele care erau titularii cupoanelor
(f. 147-160 d.u.p.); din raportul de expertiză nr. 211536/01.08.2011 (f. 162-166 d.u.p.) din care
rezultă că nu se poate stabili dată semnăturile de la rubricile ”Achitat de ” și scrisurile de pe
mandatele de plată pensie din cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe
numele A. M.; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele A.M.; cuponul
de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele R. Z.; cuponul de pensie dosar nr. x
din septembrie 2008 emis pe numele R. Z; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008
emis pe numele M. T.; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele T. P.;
cuponul de pensie dosar nr. x din august 2008 emis pe numele B.A.,au fost executate de
inculpatul G. A. în absența unor probe model de comparat adecvate (care să cuprindă
semnături, respectiv o cantitate suficientă și diversificată de scris executate de sus-numitul);
raportul de expertiză nr. x/31.08.2011 (f. 168-173 d.u.p.) rezultă faptul că scrisul de pe
mandatele de plată pensie din septembrie 2008 emis pe numele A.M.; cuponul de pensie dosar
nr. x din septembrie 2008 emis pe numele A.M.; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie
2008 emis pe numele R. Z.; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele R.
Z.; cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele M. T.; cuponul de pensie
dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele T. P.; cuponul de pensie dosar nr. x din august
2008 emis pe numele B.A.,a fost executat de G.A..
Audiat fiind de către instanţă, inculpatul G.A. a recunoscut săvârşirea faptelor, în
modalitatea reţinută de parchet în sarcina sa, declaraţia sa fiind coroborată pe deplin de toate

JUDECĂTORIA
celelalte mijloace de probă administrate în cauză, din care rezultă vinovăţia acestuia pentru
săvârşirea faptelor de delapidare, a faptelor de fals în înscrisuri oficiale, în formă continuată și a
faptelor de uz de fals în formă continuată (faptele de delapidare fiind săvârșite în dauna părții civile
C. N.P.R.).
Astfel, instanţa constată că probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faza de judecată se coroborează cu însăşi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei, prin care a
recunoscut săvârşirea faptelor sale constatându-se, astfel, că faptele de delapidare, de fals în
înscrisuri oficiale și de uz de fals deduse judecăţii există, constituie infracțiuni şi au fost săvârşite
de către acesta, cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, urmând astfel să fie angajată
răspunderea penală a acesteia, pentru infracțiunile comise.
În ceea ce priveşte analiza, în drept, a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, se
Inculpatul a comis faptele deduse judecății de delapidare, de fals material în înscrisuri
oficiale și de uz de fals în formă continuată în perioada august 2008-septembrie 2008 într-o
perioadă în care au fost în vigoare dispozițiile vechiului Codul penal din 1969 şi vechiul Cod de
procedură penală din anul 1968.
În această împrejurare, instanţa reţine că a operat o succesiune de legi penale în ceea ce
privește faptele pentru care inculpatul este trimis în judecată, intrând în vigoare la data de
01.02.2014 Noile Coduri Penal și Procesual Penal.
Pe cale de consecință, instanța constată că potrivit art.5 alin. 1 C.pen., în cazul în care de
la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe
legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Astfel, faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată întrunesc potrivit
dispozițiilor Vechiului Cod Penal elementele constitutive ale infracțiunilor de delapidare în
formă continuată (art. 215 indice 1 alin. 1 V.C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 1 și alin. 2 cu limite
de pedeapsă de la 1 la 15 ani închisoare și luarea în considerare a regimului juridic propriu
infracțiunii continuate); de fals în înscrisuri oficiale în formă continuată (art. 288 alin. 1 și 2 rap.
la art. 41 alin. 1 și alin. 2 V. C.pen. cu limite de pedeapsă de la 6 luni la 5 ani închisoare și
luarea în considerare a regimului juridic propriu infracțiunii continuate) și de uz de fals în
formă continuată (art. 291 alin. 2 teza a II-a cu aplicarea art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen. cu
limite de pedeapsă de la 3 luni la 2 ani închisoare luarea în considerare a regimului juridic
propriu infracțiunii continuate). Aceleași fapte întrunesc elementele constitutive ale
infracțiunilor de delapidare (art. 295 alin. 1 C.pen. cu limite de pedeapsă de la 2 ani la 7 ani
închisoare și luarea în considerare a regimului juridic propriu infracțiunii continuate cu aplic.

JUDECĂTORIA
art. 35, alin. (1) din C.pen. – 7 acte materiale), fals în înscrisuri oficiale (art. 320 alin. (1) şi (2)
din C.pen. cu aplic. art. 35, alin. (1) din C.pen. cu limite de pedeapsă de la 1 an la 5 ani
închisoare și luarea în considerare a regimului juridic propriu infracțiunii continuate) și uz de
fals (art. 323 din C.pen. cu aplic. art. 35 al. 1 C.pen. cu limite de pedeapsă de la 2 luni la 2 ani
închisoare și luarea în considerare a regimului juridic propriu infracțiunii continuate) potrivit
actualelor reglementări.
Din analiza limitelor de pedeapsă ale infracțiunilor pentru care inculpatul este trimis în
judecată comparativ cu limitele de pedeapsă prevăzute potrivit vechii reglementări, a termenului
de prescripție al răspunderii penale (faptele fiind săvârșite în cursul anului 2008 momentul
consumării și epuizării infracțiunilor fiind cel al prezentării ultimului cupon de pensie către
partea civilă în data de 23.09.2008), a efectelor condamnării prin prisma decăderilor și
interdicțiilor pe care le-ar putea suferi inculpatul, dar și ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute
de Decizia 265/2014 a Curții Constituționale, instanța concluzionează că legea penală mai
favorabilă inculpatului este legea veche. Aceasta deoarece instanța se va orienta către o pedeapsă
cu închisoarea orientată către minimum special prevăzut de lege pentru fiecare infracțiune în
parte, pedeapsă ce urmează a fi suspendată condiționat.
Or, efectele suspendării condiționate la împlinirea termenului de încercare sunt mai
favorabile inculpatului, intervenind de drept reabilitarea. Cu atât mai mult cu cât obligațiile ce
urmează a fi stabilite în sarcina inculpatului sunt mai puține.
Pe cale de consecință, instanța în baza art. 386 alin. 1 C.proc.pen. urmează să admită
cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria
Sectorului 2 București și să dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată din art. 295 C.p. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen., art. 320 alin. 1 și
alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. și art. 323 rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. toate cu
aplicarea art. 5 și art. 38 alin. 1 C.pen. în art. 215 indice 1 alin. 1 rap. la art. 41 alin. 1 și alin. 2
V.C.pen., art. 288 alin. 1 și 2 rap. la art. 41 alin. 1 și alin. 2 V. C.pen. și art. 291 alin. 2 teza a II-a
cu aplicarea art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen. toate cu aplicarea art. 5 C.pen. și art. 33 a V.C.pen.
1. Astfel, în drept, faptele reținute în sarcina inculpatului G.A. care în perioada August
2008 - Septembrie 2008, în calitate de factor poştal la O. P. nr. x Bucureşti, și-a însușit suma de
12.718 lei după ce a falsificat scrisul de pe corpurile cupoanelor de pensii ce trebuiau achitate
persoanelor B.A.,A.M., A.M., R. Z. – două mandate -, M.T. şi T.P. şi a prezentat mandatele
astfel falsificate părții civile C. N.“P. R.” în vederea demonstrării plăţii mandatelor, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare în formă continuată prev. și ped. de art. 215
indice 1 alin. 1 rap. la art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen. (7 acte materiale).

JUDECĂTORIA
Instanța reține ca fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii atât din punct
de vedere obiectiv, cât și din punct de vedere subiectiv.
Acțiunea însușirii sumelor de bani menționate mai sus, reprezintă elementul material al
infracțiunii de delapidare săvârșită în formă continuată prin 7 acte materiale. Inculpatul G.A. prin
ridicarea banilor în calitate de factor poștal și prin scăderea din gestiunea acestuia a sumelor de
bani încasate cu ocazia predării corpurilor de cupoane completate în fals de inculpat, a îndeplinit
elementul material al infracțiunii. Urmarea imediată a fost aceea a creării unui prejudiciu cert
părții civile în cuantumul precizat mai sus (12.718 lei), aceasta din urmă restituind sumele către
beneficiar pe baza proceselor verbale de primire depuse la dosarul de urmărire penală.
Pe cale de consecinţă, rezultă că inculpatul G.A. a primit sumele de bani ce fac obiectul
cauzei, întrucât potrivit atribuţiilor acestuia din fişa postului şi a instrucţiunilor privind
efectuarea serviciului acesta nu avea nicio obligaţie de a completa corpurile de cupoane fără a
intra in posesia banilor. Prejudiciul a fost calculat prin raportare la cuantumul pensiilor pe care
inculpatul nu le-a livrat persoanelor în drept, cu luarea în considerare a faptului că instanța este
sesizată numai în ceea ce privește mandatele emise pe numele persoanelor menționate anterior,
nu și pentru cuponul numitului R. N., deoarece actul material relativ la acest cupon de pensie a
fost scos din ansamblul infracțional. Legătura de cauzalitate rezultă din întreg materialul
probatoriu administrat în cauză.
Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, instanța concluzionează că inculpatul a
săvârșit faptele cu intenție directă astfel cum apare ea descrisă în cuprinsul art. 19 alin. 1 pct. 1
lit. a din V.C.pen., acesta prevăzând rezultatul faptelor sale și urmărindu-l.
2. Fapta inculpatului G.A. care, în calitate de funcționar public, a completat in fals date
privind plata contravalorii mandatelor de pensii ale beneficiarilor, de natură a produce consecinţe
juridice, respectiv de scădere din gestiunea sa a sumelor de bani predate, in scopul însușirii
banilor in mod injust, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii fals în înscrisuri oficiale
în formă continuată prev. și ped. de art. 288 alin. 1 și 2 rap. la art. 41 alin. 1 și alin. 2 V. C.pen.(7
acte materiale).
Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale, elementul
material constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii, inculpatul G.A. a
completat în fals date privind plata contravalorii mandatelor de pensii ale beneficiarilor de natură
a produce efecte juridice. Înscrisurile oficiale falsificate sunt acte unilaterale care emană de la o
persoană juridică de drept public, având o formă materială. Urmarea imediată constă în starea de
pericol pentru relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile
oficiale. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

JUDECĂTORIA

Varianta agravantă a infracțiunii își găsește incidența în prezenta cauză ca urmare a
faptului că inculpatul, la momentul săvârșirii faptelor deținea calitatea de funcționar public, fiind
angajat potrivit înscrisurilor depuse la dosar, la C.N.P.R..
3. Fapta inculpatului care a folosit înscrisurile oficiale false (mandate de pensii ale
beneficiarilor), fiind prezentate persoanei vătămate C. N.“P. R.”, cunoscând că este fals, în
vederea producerii de consecinţe juridice – justificarea executării mandatelor poştale, a plăţii
acestora, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals în formă continuată,
prev. și ped. de art. 291 alin. 2 teza a II-a cu aplicarea art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen. (7 acte
materiale).
Elementul material al laturii obiective constă în folosirea efectivă a înscrisurilor oficiale
falsificate în prealabil. Inculpatul a folosit înscrisurile falsificate pentru a prezenta părții civile
justificarea executării mandatelor poștale. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru
relațiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile oficiale. Legătura
de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Deoarece inculpatul a săvârşit infracţiunile descrise înainte de a fi condamnat definitiv
pentru vreuna dintre ele, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. art. 33 lit. A V.c.pen. rap. la art.
34 alin. 1 lit. B V.C.pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
Având în vedere că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie
infracțiuni, fiind întrunite elementele constitutive ale acestora și că au fost săvârșite cu forma de
vinovăție prevăzută de lege, instanța urmează să dispună condamnarea acestuia la pedeapsa
închisorii.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, instanţa
va avea în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 VCP, scopurile
pedepsei, gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite, reţinând în acest sens modalitatea
de comitere a acestora, respectiv cu premeditare, prin utilizarea în vederea îndeplinirii activității
infracționale a funcției deținute, profitând de împrejudarea că avea în competență îndeplinirea
mandatelor poștale de plată a pensiilor, în calitate de poștaș.

JUDECĂTORIA
Prin folosirea calității pe care o deținea în mod legal inculpatul a adus o gravă atingere
relațiilor sociale cu caracter patrimonial și a celor privind activitatea de serviciu. Inculpatul a
încălcat, prin faptele sale, nu numai obligaţia pe care o are fiecare persoană de a nu aduce
atingere patrimoniului altuia, ci şi obligaţia specială pe care o are în această privinţă, tocmai
datorită calităţii sale de funcţionar public. Se va avea în vedere, de asemenea, la individualizarea
pedepsei, şi împrejurarea că inculpatul a perseverat în actele antisociale până la momentul la care
a fost identificat de organele de cercetare, îndeplinind 7 de acte materiale atât pentru infracțiunea
de delapidare cât și pentru infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale și uz de fals. Această
perseverență infracțională nu poate fi ignorată cu atât mai mult cu cât prejudiciul adus părții
civile C. N.P. R. S.A. a fost unul însemnat, chiar dacă a fost recunoscut de inculpat. Cu toate
acestea instața reține că numărul actelor materiale nu a fost unul însemnat, inculpatul fiind prins
înainte de a săvârși alte fapte penale.
La individualizarea pedepsei, se va avea în vedere, pe de altă parte, şi atitudinea sinceră
a inculpatului manifestată în faţa organelor de urmărire penală și în fața instanței atitudine ce
atrage aplicarea prevederilor art. 396 alin. 10 C.p.p. privind reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi cu o pătrime, în cazul pedepsei
amenzii – în situaţia recunoaşterii săvârşirii faptelor, în modalitatea reţinută prin rechizitoriu.
Instanța va face de asemenea aplicarea art. 41 și art. 42 C.pen. privind pedeapsa în caz de
infracțiune continuată putând fi aplicat un spor potrivit concursului de infracțiuni dacă pedeapsa
prevăzută de lege este neîndestulătoare pentru faptele imputate inculpatului.
La aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de delapidare, cu limitele de pedeapsă astfel
cum au fost reduse ca urmare a aplicării dispozițiilor menționate mai sus, instanța va ține cont și
de situația concretă a inculpatului punându-le în balanță alături de multitudinea de acte materiale
săvârșite de către acesta. Astfel, instanța reține faptul că inculpatul nu are antecedente penale
ajungând până la vârsta de 60 de ani fără a intra în contact cu legea penală, este cetăţean
român, este necăsătorit are stagiul militar satisfăcut, are studii liceale și își câștigă în prezent
existența ca agent de securitate. Inculpatul s-a prezentat la fiecare termen de judecată și a s-a
obligat să restituie prejudiciul suferit de partea civilă, recunoscând și regretând în mod constant
faptele pentru care a fost cercetat în prezenta cauză. Față de aceste aspecte, instanța
concluzionează că acesta a conștientizat gravitatea actelor săvârșite și s-a angajat pentru a-și
câștiga existența în mod legal (contract de muncă nr. x).
Pentru aceste considerente (cu luarea în considerare pe de o parte a perseverenței
infracționale a inculpatului până la momentul descoperirii de către organul de cercetare prin
prisma numărului actelor materiale și a gravității deosebite a faptelor ca urmare a calității pe

JUDECĂTORIA
care inculpatul a deținut-o și pe de altă parte prin raportare la situația concretă a inculpatului
și a termenului lung scurs de la data săvârșirii faptelor) instanța va aplica inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată în temeiul art. 215 indice 1 alin. 1 rap.
la art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen cu aplicarea art. 5 C.pen. și art. 396 alin. 10 C.proc.pen.,
pedeapsa de 1 ani şi 6 luni închisoare, orientată spre minimum prevăzut de lege.
În baza art. 71 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II –a , b) şi c) C.pen. respectiv,
exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice,
de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii (factor poștal), urmând să fie executată dacă pedeapsa
închisorii va deveni executabilă. Aceasta deoarece instanţa apreciază că natura şi gravitatea
infracţiunii săvârşite, precum şi împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, aspecte deja
analizate, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea acestor drepturi,
interzicerea fiind proporţională cu gravitatea şi urmările produse de fapta săvârşită de către
inculpat. În privința interzicerii dreptului de a exercita profesia de care s-a folosit pentru
săvârșirea infracțiunii, instanța reține că deși inculpatul a fost cercetat disciplinar fiind demis din
funcția deținută anterior, interzicerea va avea efecte pentru viitor.
În plus pentru considerentele exprimate anterior și față de faptul că inculpatul a falsificat
7 mandate de pensii ale beneficiarilor, falsificare aptă să producă consecințe juridice ca urmare a
funcției pe care a avut-o la momentul săvârșirii faptelor, în temeiul art. 288 alin. 1 și 2 rap. la art.
41 alin. 1 și alin. 2 V. C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen. și art. 396 alin. 10 C.proc.pen., va
condamna pe inculpatul G.A., la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
fals în înscrisuri oficiale în formă continuată, pedeapsă orientată de asemenea spre maximum
limitelor la care s-a ajuns prin aplicarea tuturor cauzelor de reducere și de majorare a limitelor de
pedeapsă.
În baza art. 71 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II –a , b) şi c) C.pen. respectiv,
exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice,
de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii (factor poștal), urmând să fie executată dacă pedeapsa
închisorii va deveni executabilă. Aceasta deoarece instanţa apreciază că natura şi gravitatea
infracţiunii săvârşite, precum şi împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, aspecte deja
analizate, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea acestor drepturi,
interzicerea fiind proporţională cu gravitatea şi urmările produse de fapta săvârşită de către

JUDECĂTORIA
inculpat. În privința interzicerii dreptului de a exercita profesia de care s-a folosit pentru
săvârșirea infracțiunii, instanța reține că deși inculpatul a fost cercetat disciplinar fiind demis din
funcția deținută anterior, interzicerea va avea efecte pentru viitor.
Nu în ultimul rând, prin raportare la situația concretă a inculpatului, la vârsta acestuia și
la modalitatea de săvârșire în concret a faptelor imputate, cu luarea în considerare a tuturor
cauzelor de reducere și micșorare a pedepsei, instanța, în temeiul art. 291 alin. 2 teza a II-a cu
aplicarea art. 41 alin. 1 și alin. 2 V.C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen. și art. 396 alin. 10
C.proc.pen., va condamna pe inculpatul G.A., la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de uz de fals în formă continuată.
În baza art. 71 alin. 2 C.p. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II –a , b) şi c) C.pen. respectiv, exercitarea
drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii elective publice, de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii (factor poștal), urmând să fie executată dacă pedeapsa închisorii va
deveni executabilă. Aceasta deoarece instanţa apreciază că natura şi gravitatea infracţiunii
săvârşite, precum şi împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, aspecte deja analizate, conduc
la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea acestor drepturi, interzicerea fiind
proporţională cu gravitatea şi urmările produse de fapta săvârşită de către inculpat. În privința
interzicerii dreptului de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii,
instanța reține că deși inculpatul a fost cercetat disciplinar fiind demis din funcția deținută
anterior, interzicerea va avea efecte pentru viitor.
Instanța reține că cele trei infracțiuni pentru care inculpatul va fi condamnat prin prezenta
se află în concurs real de infracțiuni deoarece acestea au fost săvârșite de inculpatul G.A. înainte
de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele. De asemenea instanța mai reține și faptul că
aceste fapte se află în relație de conexitate etiologică deoarece infracțiunile de fals în formă
continuată și de uz de fals au fost săvârșite în vederea săvârșirii infracțiunii de delapidare.
Pe cale de consecință, în baza art. 33 lit. A V.C.pen. rap. la art. 34 alin. 1 lit. B V.C.pen.,
va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele aplicate acestuia pentru ca în final
inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare.
De asemenea, în baza art. 71 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II –a , b) şi c) C.pen.
respectiv, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
elective publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita

JUDECĂTORIA
profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (factor poștal), urmând să fie executată
dacă pedeapsa închisorii va deveni executabilă.
Instanța apreciază că, față de considerente exprimate anterior și în ceea ce privește
individualizarea executării pedepsei închisorii aplicate, singura modalitate de executare a
acesteia este cea a suspendării condiționate. Aceasta deoarece instanța consideră că este unica
formă a executării care poate să răspundă nevoii de reacție socială și scopului preventiv și
punitiv al pedepsei închisorii, față de persoana inculpatului și de timpul lung scurs de la data
săvârșirii faptelor penale. Executarea pedepse în regim de detenție nu este una ce poate fi luată în
prezenta cauză deoarece inculpatul a dat dovezi și garanții îndestulătoare că se poate supune
oricăror măsuri de supraveghere impuse de instanță. Cu atât mai mult cu cât pedeapsa închisorii
în regim de detenție este cea mai drastică pedeapsă ce poate fi aplicată unui inculpat, numai în
cazul în care se apreciază că scopul pedepsei nu poate fi atins printr-o altă formă de executare.
Or, față de dispozițiile art. 81 din Codul penal de la 1968, instanța constată îndeplinite
condițiile pentru suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3
ani şi 6 luni, stabilit conform art. 82 din Codul penal de la 1968.
Va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 din Codul penal de la 1968 cu privire la
cazurile de revocare a suspendării condiționate în caz de săvârșire a unei noi infracțiuni în timpul
termenului de încercare.
Va face aplic. art. 71 al. 5 din Codul penal de la 1968, în sensul că pe durata suspendării
condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 25 alin. 1 şi alin. 3 rap. la art. 404 alin. 4 lit. i C.pr.pen. dispune desfiinţarea
totală a următoarelor înscrisuri falsificate de inculpat: cuponul de pensie dosar nr. 120648 din
septembrie 2008 emis pe numele A.M.; cuponul de pensie dosar nr. 114705 din septembrie 2008
emis pe numele A.M.; cuponul de pensie dosar nr. 199524 din septembrie 2008 emis pe numele
R.Z.; cuponul de pensie dosar nr. 211184 din septembrie 2008 emis pe numele R.Z.; cuponul de
pensie dosar nr. 126469 din septembrie 2008 emis pe numele M. T.; cuponul de pensie dosar nr.
235345 din septembrie 2008 emis pe numele T. P.; cuponul de pensie dosar nr. 234743 din
august 2008 emis pe numele B. A..
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța reține cererea de constituire de parte
civilă formulată de C. N. „P. R.„ S.A., aceasta apreciind prejudiciul material creat prin activitatea
infracțională a inculpatului, la suma de 13.697 lei din care inculpatul a achitat 658 lei prejudiciul
afirmat ca fiind nerecuperat însumând 13.039 lei.
Față de dispozițiile art. 998 – 999 V.C.civ., instanța constată că, pentru admiterea acțiunii
civile formulate în cauză, trebuie cercetate condițiile răspunderii civile delictuale privind

JUDECĂTORIA
existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu și existența unei legături de cauzalitate între
fapta ilicită și prejudiciul creat.
Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, instanța reamintește faptul că prejudiciul
trebuie să fie cert (adică existența și întinderea sa să fie sigure - este cert prejudiciul actual fiind
un prejudiciu deja produs, cât și prejudiciul viitor care este sigur ca se va produce ca urmare a
producerii faptei ilicite, fiind astfel posibil de evaluat); sa fie direct, (constituind un efect
nemijlocit al faptei ilicite de care se leagă printr-un raport de cauzalitate); să nu fi fost acoperit
încă. Potrivit dispozițiilor menționate prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este
neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe
care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile
pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat şi
pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi
de situaţia concretă a victimei.
Instanța reține că prejudiciul material afirmat de partea civilă, reprezentând pierderea
suferită ca urmare a achitării contravalorii mandatelor de pensie, îndeplinește cerințele expuse
mai sus prin prisma faptului că sumele de bani au fost însușite de inculpat prin falsificarea
respectivelor cupoane și prezentarea acestora companiei poștale. Cu toate acestea, instanța reține
că suma solicitată de partea civilă nu este justificată prin raportare la obiectul sesizării.
Instanța este ținută să se pronunțe asupra cauzei penale în limitele sesizării, în prezentul
dosar acestea reprezentând 7 acte materiale efectuate de inculpat, fără includerea în activitatea
infracțională a actului material presupus a fi săvârșit față de martorul R. N.. Prin urmare față de
suma de bani solicitată de partea civilă (13.697 lei) din care s-a scăzut suma de 658 lei achitată de
inculpat (rezultând suma de 13.039 lei), instanța va scădea suma aferentă cuponului de pensie al
cărui beneficiar era R.N., deoarece acesta nu a făcut parte din sesizarea instanței, prejudiciul
material suferit de partea civilă în prezenta cauză însumând 12.060 lei.
Instanța constată că inculpatul datorează părții civile dobândă legală de la data producerii
prejudiciului și până la data achitării efective a debitului, prin raportare la dispozițiile art. 1088
V.C.civ. Data producerii prejudiciului va fi raportată la data la care partea civilă a achitat efectiv
către beneficiarii sumelor cuprinse în mandatele de pensie. Astfel, instanța reține că potrivit
proceselor verbale depuse la dosarul de urmărire penală la filele 72-85, prejudiciul afirmat de
partea civilă și analizat mai sus, s-a produs efectiv în ceea ce privește cuponul de pensie dosar nr.
x din septembrie 2008 emis pe numele A. M., în data de 08.10.2008; în ceea ce privește cuponul

JUDECĂTORIA
de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele A.M., în data de 08.10.2008; în ceea
ce privește cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele R.Z., în data de
21.10.2008; în ceea ce privește cuponul de pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe
numele R.Z., în data de 21.10.2008; în ceea ce privește cuponul de pensie dosar nr. x din
septembrie 2008 emis pe numele M. T., în data de 21.10.2008; în ceea ce privește cuponul de
pensie dosar nr. x din septembrie 2008 emis pe numele T.P., în data de 07.11.2008; în ceea ce
privește cuponul de pensie dosar nr. x din august 2008 emis pe numele B.A., în data de
07.11.2008.
Instanța apreciază că, deși inculpatul este condamnat prin prezenta pentru o faptă de
delapidare în formă continuată, susceptibilă atât de o formă consumată, cât și de o formă
epuizată, în ceea ce privește dreptul de a solicita dobânda legală, fiecare act material trebuie
privit individual, inculpatul datorând sumele de bani menționate pentru fiecare din sumele
însușite și nu global pentru suma solicitată de partea civilă. Cu toate acestea, instanța nu poate
face abstracție de principiul disponibilității părții în ceea ce privește acțiunea civilă, partea civilă
solicitând acordarea dobânzilor de la data săvârșirii faptei în întregul său.
Prin urmare, data producerii prejudiciului astfel cum a fost reținut mai sus este data
ultimei restituiri a sumelor de bani însușite de inculpat, respectiv în data de 07.11.2008, dată de
la care inculpatul datorează dobânda legală.
Pe cale de consecință, față de aspectele învederate mai sus, în baza art. 25 C.pr.pen.,
raportat la art. 19 și art. 998-999 V.C.civ. va admite în parte acțiunea civilă formulată de partea
civilă C. N.P.R. și va obliga inculpatul la plata sumei de 12.060 lei și la plata dobânzii legale
aferente sumei de 12.060 lei calculată de la data producerii prejudiciului și până la data plății
efective a sumei menționate.
În baza art. 274 alin. 1 C.proc.pen. va obliga inculpatul la plata sumei de 3.000 lei cu titlu
de cheltuieli judiciare avansate de stat, având în vedere soluția de condamnare pronunțată în
prezenta cauză.
7. Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice. Latura

obiectivă
În privința întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de tulburare a ordinii şi
liniştii publice, sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material se reţine că
acesta constă în actele de violenţă comise asupra persoanei vătămate S. C., prin folosirea unui
obiect contondent, autorul provocându-i victimei mai multe leziuni, acte ce s-au desfăşurat într-

JUDECĂTORIA
un loc public (în sensul dispozițiilor art. 184 parcul fiind un spațiu care prin natura sau
destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană),
respectiv în parcul Plumbuita din mun. Bucureşti, provocându-se astfel o tulburare a liniştii
publice.
Urmarea imediată a faptei constă în producerea unei tulburări a ordinii şi liniştii
publice, faptele fiind săvârșite în luna iunie, în jurul orei 18:30, moment în care erau prezente
mai multe persoane în parcul Plumbuita, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor și ale
părților, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialul probator administrat în cauză.
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la

data de 25.08.2015, în dosarul nr. x/P/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, sub control
judiciar, a inculpatului C. C., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe,
faptă prevăzută de art. 193 alin. (2), tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 şi
portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 alin. (1) lit. a), alin. (2)
Cod penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal.
În actul de sesizare a instanţei a fost reţinută, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
La data de 28.06.2015 în jurul orei 18.30, în timp ce se afla în parcul Plumbuita din
Bucureşti, persoana vătămată S.C. a fost lovită cu pumnii şi picioarele, precum şi cu un cuţit, de
către o persoană identificat ulterior ca fiind inculpatul C.C., aspecte care, în împrejurările
concrete în care au fost comise, au tulburat ordinea şi liniştea publică.
recunoscute şi însuşite de către inculpat, precum şi declaraţia dată de către acesta în faţa
instanţei, prin care a recunoscut comiterea faptelor, în modalitatea reţinută prin actul de sesizare,
respectiv: la data de 28.06.2015 în jurul orei 18.30, în timp ce se afla în parcul Plumbuita din
Bucureşti, inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate S.C. lovituri cu pumnii şi picioarele, precum
şi cu un cuţit, aspecte care, în împrejurările concrete în care au fost comise, au tulburat ordinea şi
liniştea publică.
Fiind audiat de către instanţă, inculpatul C.C. a recunoscut comiterea faptelor, astfel cum
au fost reţinute prin actul de sesizare, declaraţia acestuia fiind coroborată cu toate celelalte
mijloace de probă administrate în cauză.

JUDECĂTORIA
Astfel, din declarația persoanei vătămate S.C. (f. 16-17 DUP), reiese că în data de
28.06.2015, în jurul orelor 18:30, aceasta se afla în Parcul Plumbuita împreună cu vărul său S.V.,
o prietenă pe nume F. şi prietenul acesteia L.M.A., a observat pe o alee din parc o tânără căreia i
s-a adresat spunându-i „Bună". Totodată, acesta mai arată că neprimind niciun răspuns au mers
mai departe, iar la scurt timp a fost strigat de un tânăr, identificat ulterior în persoana lui C.C.,
care i-a reproşat că s-a luat de soţia lui şi în acest context l-a lovit cu un cuţit în zona stângă a
toracelui de mai multe ori. În cuprinsul declarației se mai arată că agresorul era însoţit de alţi doi
tineri şi de fata pe lângă care trecuseră anterior, însă aceştia nu au intervenit în incident decât
pentru a solicita inculpatului să-l lase în pace. De asemenea, din declarația persoanei vătămate
rezultă că în timpul consumării agresiunii aceasta a reuşit să-l lovească pe cel care îl atacase cu
cuţitul, cu piciorul în piept, trântindu-l pe o grămadă de nisip, moment în care acesta a scăpat
cuţitul din mână, iar după încheierea incidentului, persoana vătămată s-a deplasat cu un taxi la
spital pentru a primi îngrijiri medicale.
Aspectele menționate de către persoana vătămată se coroborează și cu declarațiile
martorilor S.C.V.(f. 38-40 Dup), L. M.-A. (f. 47 - 49), B. F.C. (f.55 - 57), C. G. B. (f. 63 - 64),
din declarațiile cărora rezultă aceeași situație de fapt astfel cum aceasta a fost expusă anterior.
Totodată, din declarațiile martorilor D. N. A.(f. 65-66) şi B. Ionuţ A. (f. 67-68), rezultă
consumarea faptelor în modalitatea indicată și de către ceilalți martori, cu mențiunea că aceștia
nu au văzut efectiv momentul când C.C. l-a înjunghiat pe tânărul respectiv. De asemenea, din
declarația martorului C.-B. A. (f. 70-72), medicul de gardă aflat în serviciu când persoana
vătămată S.C. s-a prezentat la unitatea spitalicească, reiese că în urma examinării medicale acesta
avea mai multe plăgi înjunghiate, existând riscul unei infecţii. Aspectele indicate de către
martorul C.-B.A. rezultă și din foaia de observaţie clinică generală a persoanei vătămate S.C. (f.
22), precum și din cuprinsul certificatului medico-legal nr. X emis de Serviciul de Medicină
Legală Ilfov (f. 31).
Fiind efectuată o prezentare pentru identificare după fotografie, atât persoana vătămată,
cât și ceilalți martori prezenți la locul comiterii faptelor, l-au recunoscut pe inculpat, după
fizionomie, ca fiind autorul faptei, aspecte care reies din cuprinsul proceselor-verbale de
identificare din planşa foto a inculpatului C.C. aflate la filele 33-37, 42-46, 51-54, 59-62 din
dosarul de urmărire penală. Totodată, în cuprinsul procesului-verbal de reconstituire a faptei ,cu
planşa fotografică aferentă (filele 78 - 83), este confirmată situația de fapt descrisă anterior.
Toate aceste mijloace de probă se coroborează cu declaraţia inculpatului C.C., care arată
că la data de 28.06.2015 s-a întâlnit cu prietena sa, martora C. G. B., în Parcul Plumbuita din
Bucureşti, iar după o scurtă discuţie cu aceasta s-au certat, cea în cauză îndreptându-se spre

JUDECĂTORIA
McDonald's Colentina, inculpatul mergând în urma acesteia, timp în care cei doi vorbeau în
acelaşi timp la telefon. La un moment dat, aceasta i-a spus că ar fi fost înjurată de nişte băieţi,
motiv pentru care inculpatul s-a apropiat mai mult de martoră, care i-a arătat care dintre
persoanele ce se aflau în apropiere a înjurat-o. Inculpatul a observat că cel indicat era însoţit de
încă două persoane de sex masculin. În acel moment între cei doi s-ar fi pornit o discuţie pe un
ton mai ridicat, iar la un moment dat inculpatul susţine că ar fi fost lovit cu pumnul în zona feţei.
Deoarece s-a speriat, acesta susţine că a scos din buzunarul pantalonilor un cuţit tip briceag cu
lama de aproximativ 20 de cm, cu care a lovit persoana vătămată de aproximativ două ori în
partea stângă. Inculpatul mai arată că la un moment dat, în timpul altercaţiei, a fost lovit cu
piciorul în zona pieptului, căzând pe o grămadă de nisip din apropiere, în acelaşi timp pierzând
din mână şi briceagul. După incident, a părăsit zona însă s-a întors pentru a-şi recupera briceagul,
pe care l-a găsit în apropierea grămezii de nisip şi pe care de frică l-a aruncat apoi în lacul din
apropiere.
1. În drept, fapta reţinută în sarcina inculpatului, constând în aceea că la data de
28.06.2015 a lovit-o pe persoana vătămată S.C., cauzându-i acesteia vătămări care au necesitat
pentru vindecare un număr de 7 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) Cod penal.
În privința întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe,
sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material acesta constă în fapta
inculpatului de lovire a persoanei vătămate, cu pumnii şi picioarele, precum şi cu un cuţit în zona
toracelui, fiindu-i produse acesteia leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un
număr de 7 zile de îngrijiri medicale.
Urmarea imediată constă în producerea leziunilor traumatice asupra persoanei vătămate,
leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 7 zile de îngrijiri medicale (astfel cum rezultă
din certificatul medico-legal f. 31 d.u.p.), iar legătura de cauzalitate dintre leziunile provocate
persoanei vătămate şi loviturile aplicate de către inculpat la data de 28.06.2015 rezultă din
probele administrate în cauză.
Sub aspectul laturii subiective, modalitatea vinovăției cu care inculpatul a săvârșit fapta
este intenția directă, întrucât acesta i-a aplicat mai multe lovituri persoanei vătămate, atât cu
pumnii și picioarele, cât și folosind un cuțit.
2. Fapta inculpatului C.C., care la data de 28.06.2015, în jurul orei 18:30, în timp ce se
afla în parcul Plumbuita din mun. Bucureşti, pe fondul unui conflict spontan, a exercitat acte de
violenţă asupra persoanei vătămate S.C., tulburând astfel ordinea şi liniştea publică, întruneşte

JUDECĂTORIA
elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art.
371 Cod penal.
În privința întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de tulburare a ordinii şi
liniştii publice, sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material se reţine că
acesta constă în actele de violenţă comise asupra persoanei vătămate S.C., prin folosirea unui
obiect contondent, autorul provocându-i victimei mai multe leziuni, acte ce s-au desfăşurat într-
un loc public (în sensul dispozițiilor art. 184 parcul fiind un spațiu care prin natura sau destinaţia
lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană), respectiv în
parcul Plumbuita din mun. Bucureşti, provocându-se astfel o tulburare a liniştii publice.
Urmarea imediată a faptei constă în producerea unei tulburări a ordinii şi liniştii publice,
faptele fiind săvârșite în luna iunie, în jurul orei 18:30, moment în care erau prezente mai multe
persoane în parcul Plumbuita, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor și ale părților, iar
legătura de cauzalitate rezultă din materialul probator administrat în cauză.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie directă, întrucât
inculpatul a conștientizat că se află într-un loc public la momentul comiterii faptelor.
3. Fapta inculpatului C.C. care la data de 28.06.2015, în jurul orei 18:30, în timp ce se
afla în parcul Plumbuita din mun. Bucureşti, a folosit fără drept un cuţit pentru a produce leziuni
persoanei vătămate S.C., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de port sau folosire de
obiecte periculoase, prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a), alin. (2) Cod penal.
Sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material acesta constă în
folosirea fără drept de către inculpat a unui cuţit, în timp ce se afla într-un parc, un loc special
amenajat în vederea desfăşurării unor activităţi de agrement.
Urmarea imediată a faptei constă în atingerea adusă valorilor sociale apărate de lege,
respectiv a relaţiilor privind convieţuirea socială și legătura de cauzalitate rezultă din materialul
probator administrat în cauză.
Sub aspectul laturii subiective, modalitatea vinovăției cu care inculpatul a săvârșit fapta
este intenția directă, întrucât astfel cum rezultă din declarația acestuia reiese că a scos din
buzunarul pantalonilor un cuţit tip briceag cu lama de aproximativ 20 de cm, în scopul aplicării
unor lovituri persoanei vătămate.
Având în vedere faptul că toate infracţiunile au fost săvârşite de inculpat, înainte de a fi
condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, vor fi reţinute şi dispoziţiile art. 38 alin. (1) Cod
penal privind concursul de infracţiuni.
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului pentru fiecare
infracțiune, instanța va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute

JUDECĂTORIA
de art. 74 C.pen, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii – săvârșirea de către

inculpat a acțiunii de lovire, prin folosirea unui cuțit și într-un loc public; starea de pericol creată
pentru valoarea ocrotită și care privește libertatea fizică a persoanei vătămate, căreia i-au fost
provocate leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 7 zile de îngrijiri medicale,
precum și starea de pericol creată pentru persoanele prezente în parcul Plumbuita, prin tulburarea
liniștii și ordinii publice specifică unei zone de agrement; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul
urmărit, constând în apărarea reputației martorei C. G.B., căreia i-au fost adresate cuvinte
injurioase de către persoana vătămată; natura infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului – inculpatul nu are antecedente penale; circumstanțele personale ale inculpatului
care a avut o atitudine sinceră pe tot parcursul procesului penal, recunoscând faptele reținute în
sarcina sa astfel cum acestea rezultă din cuprinsul materialului probator administrat în cauză,
este integrat în mediul social, fiind angajat al S.C. B.G. S.R.L. din data de 29.05.2015, în baza
contractului individual de muncă nr. X, astfel cum reiese din adresa înaintată de societatea
comercială.
Instanţa constată că inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C.pr.pen., astfel că limitele de
pedeapsă stabilite de legea penală și care vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei vor fi
stabilite pentru fiecare dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului.
Așadar, în privința infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen.,
instanța va aplica inculpatului pedeapsa închisorii având în vedere criteriile de individualizare
enunțate anterior, iar limitele care vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei sunt
cuprinse între 3 luni și 3 ani și 8 luni. Având în vedere faptul că acțiunea inculpatului a fost
consecința abordării prietenei acestuia de către persoana vătămată, fără a rezulta din ansamblul
materialului probator modalitatea de adresare, respectiv prin cuvinte injurioase sau salut, nu
poate fi reținută provocarea ca și circumstanță atenuantă legală, însă ținând cont de
circumstanțele concrete de săvârșire a faptei de lovire, instanța îi va aplica inculpatului o
pedeapsă orientată către minimul special, redus prin aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. 10
C.proc.pen. Instanța reține și faptul că inculpatul a reacționat disproporționat chiar și față de o
eventuală agresiune a prietenei acestuia, manifestându-se extrem de violent fără a fi amenințat
fizic de vreunul dintre participanții la eveniment. Față de aceste considerente instanța reține că
nu se impune sancționarea cu pedeapsa amenzii a inculpatului.
Prin urmare, reținând și prevederile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală,
instanţa va aplica inculpatului pedeapsa închisorii de 4 luni pentru săvârşirea infracţiunii de

JUDECĂTORIA
lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen, apreciind că aceasta este aptă, în concret,
să răspundă scopurilor prevăzute de lege și reeducării inculpatului.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, instanţa reţine că natura şi
gravitatea infracţiunii de lovire sau alte violențe, săvârșită prin folosirea unui cuțit și având drept
consecință tulburarea ordinii și liniștii publice, determină concluzia potrivit căreia există o
nedemnitate în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b)
din Codul penal, respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
Având în vedere conţinutul pedepsei principale, aplicarea de pedepse complementare,
circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta şi persoana inculpatului, instanţa apreciază
ca necesară aplicarea şi de pedepse accesorii inculpatului C.C..
Prin urmare, în baza art. 65 alin. 1 C.pen., va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie
exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) și b) C.pen., respectiv a drepturilor de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat şi de deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, de la rămânerea
definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
Cu privire la infracțiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371
Cod penal, având în vedere criteriile de individualizare expuse anterior, precum și prin raportare
la existența unor discuții tensionate între persoana vătămată și inculpat anterior exercitării actelor
de violență în spațiul public (parc), instanța apreciază că aplicarea amenzii penale este suficientă
în vederea atingerii scopurilor prevăzute de lege.
Prin urmare, reținând și prevederile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală,
instanţa va aplica inculpatului pedeapsa amenzii penale în cuantum de 900 lei (90 de zile
amendă, suma corespunzătoare unei zile amendă - 10 lei) pentru săvârşirea infracţiunii de
tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 C.pen, apreciind că aceasta este aptă, în
concret, să răspundă scopurilor prevăzute de lege și reeducării inculpatului.
Referitor la infracțiunea de port sau folosire de obiecte periculoase, prevăzută de art.
372 alin. (1) lit. a), alin. (2) Cod penal, reținând și prevederile art. 396 alin. 10 din Codul de
procedură penală, precum și criteriile generale de individualizare expuse anterior, instanţa îi va
aplica inculpatului pedeapsa închisorii de 4 luni pentru săvârşirea acestei fapte, cuantum
suficient în opinia instanţei pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere și
de reeducare, pedeapsă orientată spre minimum special prevăzut de lege ca urmare a aplicării
tuturor cauzelor de reducere a pedepselor.

JUDECĂTORIA
În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, instanţa reţine că natura şi

gravitatea infracţiunii de exercitare a unor violențe prin folosire a unui cuțit într-un parc,
determină concluzia potrivit căreia există o nedemnitate în exercitarea drepturilor de natură
electorală prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv a drepturilor de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat.
Totodată, având în vedere comportamentul agresiv al inculpatului care rezultă din
modalitatea de săvârşire a faptei şi din urmările produse de aceasta, instanţa consideră că
inculpatului se impune şi interzicerea dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. h) C.pen., respectiv a
dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme.
Prin urmare, în baza art. 67 alin. 1 C.pen., instanţa va interzice inculpatului ca pedeapsă
complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi h) C.pen., respectiv a
drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de
arme, pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Instanța, în temeiul art. 65 alin. 1 C.pen. va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie,
exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b), și h). C.pen., de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.
Având în vedere faptul că infracțiunile care fac obiectul prezentei cauze au fost săvârșite
în concurs real, înainte ca inculpatul să fie condamnat definitiv pentru vreuna dintre fapte,
instanța va aplica dispozițiile art. 38 și 39 alin. 1 C.pen.
Așadar, baza art. 38 alin. 1 şi alin 2 C.pen. rap. la art. 39 alin. 1 lit. d şi e C.p. instanța va
contopi cele trei pedepse aplicate inculpatului C.C., pentru infracţiunile concurente deduse
judecăţii (două pedepse principale de 4 luni închisoare şi o pedeapsă a amenzii penale de 900 lei)
şi aplică acestuia pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare, la care adaugă un spor de o lună şi
10 de zile închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită în cauză, de 4 luni
închisoare), la care se adaugă în tot pedeapsa amenzii judiciare de 900 lei ,urmând să-i aplice
inculpatului C.C. pedeapsa rezultantă de 5 luni şi 10 zile de închisoare şi pedeapsa amenzii
penale de 900 lei.
Totodată, în temeiul art. 45 alin. 3 lit. a C.pen., art. 67 alin. 2 C.pen. instanța va interzice
inculpatului C.C., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a,
b și h, respectiv interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat și a dreptului de a deţine,

JUDECĂTORIA
purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de un an de la executarea sau considerarea

ca executată a pedepsei principale.
De asemenea, în baza art. 45 alin. 5 şi alin. 3 lit. a) rap. la art. 65 alin. 1 raportat la art. 66
alin. 1 lit. a), b) și h). C.pen., instanța va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea
drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat și a dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie
de arme, aceasta urmând să fie executată dacă pedeapsa închisorii va deveni executabilă.
Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, instanţa reţine dispoziţiile
art.91C.pen., conform cărora se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa
aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, infractorul
nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia
cazurilor prevăzute în art.42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este
suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă
este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Instanţa consideră că în prezenta cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor,
condamnarea prin prezenta sentinţă fiind de 5 luni şi 10 de zile închisoare şi pedeapsa amenzii
penale de 900 lei, iar inculpatul nu are antecedente penale, nu s-a sustras de la urmărire penală
ori judecată, nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor astfel încât instanţa are convingerea că scopul
pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către acesta a pedepsei aplicate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 91 C.pen. instanţa va dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei închisorii de 5 luni și 10 zile şi va stabili un
termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C.pen.
În baza art. 93 alin. (1) C.pen. instanţa va obliga inculpatul ca pe durata termenului de
supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;

JUDECĂTORIA
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de

existenţă.
În baza art. 93 alin.(3) C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul
Administraţiei Domeniului Public – Sector 2 sau în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea
Sancţiunilor Comunitare, conform deciziei consilierului de probaţiune.
În baza art. 94 alin. 1 C.pen. pe durata termenului de supraveghere datele prevăzute în
art. 93 alin. 1 lit. c)-e) C.pen. se vor comunica Serviciului de probaţiune Bucureşti.
În baza 404 alin. 2 C.proc.pen. şi art. 91 alin. 4 C.pen. instanţa va atrage atenţia
inculpatului asupra necesităţii unei bune conduite viitoare şi asupra dispoziţiilor art. 96 C.pen.
privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin
pe durata termenului de supraveghere.
În baza art. 399 alin. 1 C.pr.pen., rap. la art. 241 alin. 1 lit. b C.pr.pen., instanța va
constata încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul C.C.
prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nr. X din 30.06.2015 și
menținută ulterior prin încheierile judecătorului de cameră preliminară din data 26.08.2015,
respectiv 29.09.2015, dispuse în dosarul nr. X/300/2015, având în vedere soluția dispusă în
cauză.
În baza art. 72 C.p. rap. la art. 404 alin. 4 lit. a C.pr.pen., instanța constată că inculpatul a
fost reţinut în data de 29.06.2015-30.06.2015 şi va deduce această măsură în eventualitatea
revocării sau anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.
Sub aspectul laturii civile, instanța va lua act că persoana vătămată S.C. nu s-a constituit
parte civilă în cauză.
Având în vedere faptul că persoana vătămată a fost spitalizată în cadrul Spitalului Clinic
de Urgență București, care s-a constituit parte civilă cu suma de 1.546,06 lei cu titlu de
prejudiciu material, instanța se va pronunța și asupra acțiunii civile exercitate.
Potrivit dispozițiilor art. 19 alin.1 C.pr.pen. acțiunea civilă are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul
produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Totodată, conform art.1357 alin.1
C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare. Condițiile care trebuie îndeplinite în vederea angajării răspunderii civile
delictuale sunt: fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate existentă între fapta ilicită și
prejudiciul suferit de persoana vătămată și prejudiciul (material sau moral).

JUDECĂTORIA
În cauza de faţă, fapta ilicită constă în infracţiunea săvârşită de inculpat care, prin
violenţele exercitate asupra persoanei vătămate, a adus prejudicii Spitalului de Urgență București
prin spitalizarea acesteia, prejudiciul produs aflându-se astfel în legătură de cauzalitate directă cu
fapta ilicită a inculpatului. Instanța reține și dispozițiile art.
Din decontul depus la dosar de către unitatea medicală (f. 56 d.i.), coroborat cu
recunoaşterea acestor pretenţii de către inculpat în cadrul audierii acestuia în faţa instanţei,
instanța reține ca dovedite pretențiile civile ale Spitalului de Urgență București, constând în
contravaloarea spitalizării persoanei vătămate.
În consecință, în baza art. 397 alin. 1, art. 25 şi art. 23 alin. 3 C.pr.pen. rap. la art. 1349
alin. 1 şi 2, art. 1357 şi art. 1381 C.civ., instanţa va admite acțiunea civilă formulată de partea
civilă Spitalul de Urgență București şi va obliga inculpatul la plata către aceasta a sumei de
1.546,06 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare privind persoana vătămată.
În baza art. 274 alin. 1 C.proc.pen. va obliga inculpatul la plata sumei de 450 lei cu titlu
de cheltuieli judiciare avansate de stat, această sumă fiind suficientă pentru acoperirea
cheltuielilor efectuate cu soluţionarea prezentei cauze dată fiind culpa procesuală a inculpatului.
În baza art. 274 alin. 1 teza finală C.proc.pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu,
av. I. E., în cuantum de 520 de lei, urmează a fi avansat din fondurile speciale alocate de
Ministerul Justiţiei şi rămân în sarcina statului.
8. Aplicarea legii penale în timp în cazul infracţiunilor cu durată de

consumare. Infracţiunea de delapidare şi infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale
Inculpatul a comis faptele deduse judecății de delapidare și de fals material în înscrisuri
oficiale în formă continuată în perioada 01.10.2013-11.02.2014 , într-o perioadă în care au fost
în vigoare atât dispozițiile vechiului Codul penal din 1969 şi vechiul Cod de procedură penală
din anul 1968 (până în data de 01.02.2015), cât și dispozițiile Noilor Coduri (pentru activitatea
infracțională ulterioară acestei date).
În această împrejurare, instanţa reţine că deși a operat o succesiune de legi penale în
ceea ce privește actele materiale efectuate în cauză de către inculpat, data săvârșirii infracțiunii
continuate prevăzută de art. 35 C.pen. este cea a epuizării actelor infracționale, epuizare care s-
a efectuat la data ultimului act de executare a rezoluției infracționale, respectiv în data de
11.02.2014. Astfel instanța reține că în cauză sunt incidente dispozițiile noului Cod penal având

JUDECĂTORIA
în vedere că infracțiunile în formă continuată (delapidare și fals în înscrisuri oficiale) s-au

epuizat la momentul săvârșirii ultimului act din cadrul activității infracționale, din data de
11.02.2014.
Prin rechizitoriul emis la data de 26.06.2015, în dosarul penal nr. x/P/2015, al Parchetului
de pe lângă Tribunalul Bucureşti, înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 23.06.2015, sub
nr. x/300/2015, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului D.C. pentru
săvârşirea infracţiunilor de delapidare în formă continuată prevăzută de art.295 N.C.P. (128 de
acte materiale) cu aplicarea art. 35 alin.1 C.p. şi art. 75 alin.1 lit. d C.p. şi fals material în
înscrisuri oficiale în formă continuată prev. de art. 320 alin.2 C.p. (128 de acte materiale) cu
aplicarea art. 35 alin.1 C.p., ambele cu aplicarea art.38 alin.1 C.p.
administrate pe parcursul urmăririi penale, astfel cum au fost arătate anterior, probe care nu au
fost contestate de către inculpat, precum şi declaraţia dată de către acesta în faţa instanţei, prin
care a recunoscut comiterea faptei în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv:
În perioada 01.10.2013 – 11.02.2014, inculpatul D.C., în calitate de agent principal de
poliţie în cadrul D.G.P.M.B. – B.R. la data săvârşirii faptelor, a sancţionat 128 de persoane fizice
cu amenzi contravenţionale în cuantum de până la 20 puncte amendă pentru abateri la regimul
circulaţiei rutiere.
Persoanele sancţionate au fost de acord să-i achite agentului de poliţie pe loc jumătate
din minimul amenzii prevăzute de lege, eliberându-le astfel contravenienţilor chitanţe cu suma
încasată, având în vedere că nu s-a dispus aplicarea unei sancţiuni contravenţionale
complementare.
Potrivit art. 109 alin.6 şi alin.7 din O.U.G. nr.195/2002 rep., pentru amenzile
contravenţionale în cuantum de până la 20 puncte-amendă, contravenientul poate achita pe loc
agentului constatator jumătate din minimul amenzii prevăzute de lege. În acest caz, agentul
constatator eliberează contravenientului chitanţa reprezentând contravaloarea amenzii, în care se
menţionează data, numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită, actul normativ care
stabileşte şi sancţionează contravenţia, numele, prenumele şi semnătura agentului constatator,
nemaifiind necesară încheierea procesului-verbal de constatare a contravenţiei dacă nu se
dispune şi o sancţiune contravenţională complementară. De asemenea, art. 98 din O.U.G.

JUDECĂTORIA
nr.195/2002 prevede că amenzile contravenţionale se stabilesc în cuantumul determinat de

valoarea numărului punctelor-amendă aplicate, iar un punct-amendă reprezintă valoric 10% din
salariul minim brut pe economie, stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Din cuprinsul declaraţiilor celor 128 de martori audiaţi în cauză şi în urma verificării
chitanţelor originale puse la dispoziţie de aceştia s-a constatat faptul că, în perioada octombrie
2013 – februarie 2014, sumele încasate de agentul principal de poliţie D.C., în condiţiile art. 109
alin. 6 din OUG nr. 195/2002, de la fiecare contravenient, au fost în cuantum de 320 de lei,
ulterior în cuantum de 340 de lei (ca urmare a modificării survenite la data de 1 ianuarie 2014
când salariul minim brut a crescut de la 800 la 850 de lei).
Astfel, s-a stabilit că în perioada de referinţă, agentul de poliţie D.C. a încasat de la cei
128 de contravenienţi suma de 41.840 de lei, dar a depus la casieria Brigăzii Rutiere suma de
10.320 de lei, însuşindu-şi în interesul său diferenţa, producând un prejudiciu de 31.520 de lei
în dauna bugetului local.
S-a constatat de către organele de urmărire penală că sumele menţionate în cuprinsul
chitanţelor eliberate martorilor nu coincid cu sumele menţionate în exemplarul nr. 2 al
chitanţelor şi predate de către agentul de poliţie la casieria B. R., fiind în mod evident mai mici,
atestându-se de către inculpat în cuprinsul acestora, în mod nereal, că martorii au achitat amenzi
în cuantum de 80 de lei, ulterior 85 de lei, pentru alte contravenţii decât cele menţionate în
exemplarul original al chitanţelor eliberate martorilor. Astfel, s-a stabilit că agentul principal de
poliţie D.C. a falsificat, prin contrafacere, exemplarul nr. 2 al chitanţelor eliberate martorilor, în
perioada 01 octombrie 2013 – 11 februarie 2014, faptă care întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată (128 acte materiale) prev. de
art.320 alin.2 C.pen. cu aplicarea art.35 N.C.pen. Această infracţiune a fost comisă de agentul de
poliţie D.C. pentru a înlesni săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată.
Audiat fiind de către instanţă, inculpatul D.C. a recunoscut săvârşirea faptelor, în
modalitatea reţinută de parchet în sarcina sa, declaraţia sa fiind coroborată pe deplin de toate
celelalte mijloace de probă administrate în cauză, din care rezultă vinovăţia acestuia pentru
săvârşirea faptelor de delapidare și a faptelor de fals în înscrisuri oficiale, în formă continuată
(faptele de delapidare fiind săvârșite în dauna părții civile Primăria Sectorului 3 București).
Astfel, instanţa constată că probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faza de judecată se coroborează cu însăşi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei, prin care a
recunoscut săvârşirea faptelor sale, constatându-se că faptele de delapidare și de fals în înscrisuri
oficiale deduse judecăţii există, constituie infracțiuni şi au fost săvârşite de către acesta, cu forma

JUDECĂTORIA
de vinovăţie prevăzută de lege, urmând astfel să fie angajată răspunderea penală a acesteia,
pentru infracțiunile comise.
În ceea ce priveşte analiza, în drept, a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, se
Inculpatul a comis faptele deduse judecății de delapidare și de fals material în înscrisuri
oficiale în formă continuată în perioada 01.10.2013-11.02.2014, într-o perioadă în care au fost în
vigoare atât dispozițiile vechiului Codul penal din 1969 şi vechiul Cod de procedură penală din
anul 1968 (până în data de 01.02.2015), cât și dispozițiile Noilor Coduri (pentru activitatea
infracțională ulterioară acestei date).
În această împrejurare, instanţa reţine că deși a operat o succesiune de legi penale în ceea
ce privește actele materiale efectuate în cauză de către inculpat, data săvârșirii infracțiunii
continuate prevăzută de art. 35 C.pen. este cea a epuizării actelor infracționale, epuizare care s-a
efectuat la data ultimului act de executare a rezoluției infracționale, respectiv în data de
11.02.2014. Astfel instanța reține că în cauză sunt incidente dispozițiile noului Cod penal având
în vedere că infracțiunile în formă continuată (delapidare și fals în înscrisuri oficiale) s-au
epuizat la momentul săvârșirii ultimului act din cadrul activității infracționale, din data de
11.02.2014
Astfel, în drept, faptele reținute în sarcina inculpatului D.C. care și-a însușit în baza
aceleaşi rezoluţii infracţionale şi în dauna aceluiaşi subiect pasiv, în interesul său, suma de
31.520 de lei, reprezentând diferenţa între sumele încasate de la cei 128 de martori sancţionaţi
contravenţional pentru abateri la regimul circulaţiei rutiere (în total suma de 41.840 lei) şi cele
depuse la casieria Brigăzii Rutiere (în total suma de 10.320 le), în perioada 01 octombrie 2013 –
11 februarie 2014, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, în formă
continuată (128 acte materiale), prev. de art. 295 N.C.p. cu aplicarea art. 35 N.C.p. şi art. 75
alin.1 lit. d C.p.
Fapta constând în falsificarea, prin contrafacere, de către agentul de poliţie D.C., în baza
aceleaşi rezoluţii infracţionale şi în dauna aceluiaşi subiect pasiv, a exemplarului nr. 2 intitulat
„copie” al celor 128 de chitanţe originale eliberate martorilor sancţionaţi contravenţional,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă
continuată (128 de acte materiale) prev. de art. 320 alin.2 C.pen. cu aplicarea art.35 N.C.pen.
Față de infracțiunea de delapidare, instanța reține că în cursul urmăririi penale, inculpatul D.C. a
acoperit prejudiciul de 31.520 de lei produs în dauna bugetului local al Primăriei Sectorului 3
Bucureşti, aşa cum rezultă din chitanţa nr.3822108 din data 13.10.2014 a Direcţiei Impozite şi
Taxe Locale a Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti.

JUDECĂTORIA
Față de acest aspect, se impune reţinerea circumstanţei atenuante legale prev. de art. 75
alin.1 lit. d C.p. referitoare la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin săvârşirea
infracţiunii în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de
această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Această ultimă condiție
este îndeplinită prin raportare la faptul că inculpatul nu a mai fost anterior sancționat penal,
nefiind cunoscut cu antecedente de acest gen. Deoarece inculpatul a săvârşit infracţiunile
descrise înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, în cauză sunt aplicabile
dispoziţiile art. 38 alin. (1) din C.pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, instanţa
va avea în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 NCP, scopurile
pedepsei, gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite, reţinând în acest sens modalitatea
de comitere a acestora, respectiv cu premeditare, prin utilizarea în vederea îndeplinirii activității
infracționale a funcției deținute, profitând de împrejudarea că avea în competență încasarea
sumelor de bani de la contravenienți în calitate de agent de poliție.
Prin folosirea calității pe care o deținea în mod legal inculpatul a adus o gravă atingere
relațiilor sociale cu caracter patrimonial și a celor privind activitatea de serviciu. Inculpatul a
încălcat, prin faptele sale, nu numai obligaţia pe care o are fiecare persoană de a nu aduce
atingere patrimoniului altuia, ci şi obligaţia specială pe care o are în această privinţă, tocmai
datorită calităţii sale de funcţionar public.
Se va avea în vedere, de asemenea, la individualizarea pedepsei, şi împrejurarea că
inculpatul a perseverat în actele antisociale până la momentul la care a fost identificat de
organele de cercetare, îndeplinind 128 de acte materiale atât pentru infracțiunea de delapidare cât
și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale. Această perseverență infracțională nu poate fi
ignorată cu atât mai mult cu cât prejudiciul adus părții civile Primăria Sectorului 3 București a
fost unul însemnat, chiar dacă a fost acoperit în integralitate de către inculpat în cursul urmăririi
penale. Numărul mare de acte materiale pentru ambele infracțiuni conduc la concluzia că dacă
inculpatul nu ar fi fost descoperit, ar fi continuat în activitatea infracțională.
La individualizarea pedepsei, se va avea în vedere, pe de altă parte, şi atitudinea sinceră
a inculpatului manifestată în faţa organelor de urmărire penală și în fața instanței atitudine ce
atrage aplicarea prevederilor art. 396 alin. 10 C.p.p. privind reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi cu o pătrime, în cazul pedepsei
amenzii – în situaţia recunoaşterii săvârşirii faptelor, în modalitatea reţinută prin rechizitoriu.
Instanța va face de asemenea aplicarea art. 36 C.pen. privind pedeapsa în caz de
infracțiune continuată, putând majora maximum pedepselor prevăzute pentru infracțiunile de

JUDECĂTORIA
delapidare și de fals în înscrisuri oficiale cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei cu închisoarea și cel
mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
De asemenea, sub aspectul circumstanțelor atenunante legale, instanța reține că sunt
incidente dispozițiile art. 75 alin. 1 lit. d C.pen. Astfel, inculpatului îi este imputată o infracțiune
de serviciu și împotriva patrimoniului, de delapidare pentru care inculpatul a procedat la
acoperirea integrală a prejudiciului (astfel cum rezultă din cuprinsul filei 296 din dosarul de
urmărire penală Volumul 1, suma de 31.520,00 lei fiind achitată de către inculpat în data de
13.10.2014) în cursul urmăririi penale, iar inculpatul nu a mai beneficiat anterior într-un interval
de 5 ani, de o astfel de circumstanță. Prin urmare, la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de
delapidare în formă continuată, instanța va da eficiență și dispozițiilor art. 76 C.pen. referitoare
la reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege.
La aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de delapidare, cu limitele de pedeapsă astfel
cum au fost reduse, ca urmare a aplicării dispozițiilor menționate mai sus, instanța va ține cont și
de situația concretă a inculpatului punându-le în balanță alături de multitudinea de acte materiale
săvârșite de către acesta. Astfel, instanța reține faptul că inculpatul nu are antecedente penale
este cetăţean român, este căsătorit având 3 copii în întreținere (f. 264-266 d.u.p.), cu o situație
familială deosebită (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar – f. 289-290 d.u.p. Vol.
1), își câștigă în prezent existența ca șofer, are stagiul militar satisfăcut și este absolvent de
studii superioare. Inculpatul a încercat să înlăture cât mai repede consecințele produse prin
săvârșirea faptelor, a conștientizat gravitatea actelor săvârșite și la scurt timp după ce și-a dat
demisia din funcția de agent principal de poliție (potrivit Dispoziției Directorului General al
Direcției Generale de Poliție a Municipiului București – f. 269 d.u.p.) s-a angajat pentru a-și
câștiga existența în mod legal (contract de muncă – f. 267 d.u.p. Vol 1).
Pentru aceste considerente (cu luarea în considerare pe de o parte a perseverenței
infracționale a inculpatului până la momentul descoperirii de către organul de cercetare prin
prisma numărului actelor materiale și a gravității deosebite a faptelor ca urmare a calității pe
care inculpatul a deținut-o și pe de altă parte prin raportare la situația concretă a inculpatului)
instanța va aplica inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată în
temeiul art. 295 C.p. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. cu aplic. art. 396 alin. 10 C.proc.pen. şi art. 75
alin. 1 lit. d C.pen., pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, orientată spre maximul limitelor de
pedeapsă la care s-a ajuns ca urmare a reținerii tuturor cauzelor de reducere și de majorare a
limitelor de pedeapsă.
În baza art. 67 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi g) C.pen. respectiv, exercitarea

JUDECĂTORIA
care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie), pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. 1
lit. b Cp., de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe. Aceasta deoarece instanţa apreciază că
natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi împrejurările cauzei şi persoana inculpatului,
aspecte deja analizate, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea acestor
drepturi, interzicerea fiind proporţională cu gravitatea şi urmările produse de fapta săvârşită de
către inculpat.
În privința interzicerii dreptului de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea
infracțiunii, instanța reține că deși inculpatul și-a dat demisia din funcția deținută anterior,
interzicerea va avea efecte pentru viitor pentru ca inculpatul să nu mai poată deține pe o perioadă
de 3 ani o astfel de funcție.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi g) C.pen. va interzice
exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie) aceasta
urmând să fie executată dacă pedeapsa închisorii va deveni executabilă. Instanța reține
dispozițiile art. 65 alin. 1 C.pen., aceste drepturi fiind interzise ca pedeapsă complementară și
devenind executabile atunci când s-ar revoca individualizarea judiciară ce urmează a fi efectuată
de către instanță.
În plus pentru considerentele exprimate anterior și față de faptul că inculpatul a falsificat
chitanțele nr. 2 din chitanțierele pe care le deținea ca urmare a funcției pe care a avut-o la
momentul săvârșirii faptelor, în temeiul art. 320 alin. 2 C.p. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. cu aplic.
art. 396 alin. 10 C.proc.pen., va condamna pe inculpatul D.C., la pedeapsa de un an şi 6 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale în formă continuată,
pedeapsă orientată de asemenea spre maximum limitelor la care s-a ajuns prin aplicarea tuturor
cauzelor de reducere și de majorare a limitelor de pedeapsă.
În baza art. 67 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi g) C.pen. respectiv, exercitarea
care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie), pe o perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. 1
lit. b Cp., de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe. Aceasta deoarece instanţa apreciază că
natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi împrejurările cauzei şi persoana inculpatului,

JUDECĂTORIA
aspecte deja analizate, conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea acestor
drepturi, interzicerea fiind proporţională cu gravitatea şi urmările produse de fapta săvârşită de
către inculpat.
În privința interzicerii dreptului de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea
infracțiunii, instanța reține că deși inculpatul și-a dat demisia din funcția deținută anterior,
interzicerea va avea efecte pentru viitor pentru ca inculpatul să nu mai poată deține pe o perioadă
de 3 ani o astfel de funcție.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi g) C.pen. va interzice
exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie), aceasta
urmând să fie executată dacă pedeapsa închisorii va deveni executabilă. Instanța reține
dispozițiile art. 65 alin. 1 C.pen., aceste drepturi fiind interzise ca pedeapsă complementară și
devenind executabile atunci când s-ar revoca individualizarea judiciară ce urmează a fi efectuată
de către instanță.
Instanța reține că ambele infracțiuni pentru care inculpatul va fi condamnat prin prezenta
se află în concurs real de infracțiuni deoarece acestea au fost săvârșite de inculpatul D.C. înainte
de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele. De asemenea, instanța mai reține și faptul
că aceste fapte se află în relație de conexitate etiologică (art. 38 alin. 1 teza finală C.pen.),
deoarece infracțiunea de fals în formă continuată a fost săvârșită în vederea săvârșirii infracțiunii
de delapidare. Pe cale de consecință în baza art. 40 raportat la art. 39 alin. 1 lit. b) rap. la art. 38
alin. 1 C.pen., va contopi cele două pedepse aplicate inculpatului astfel că va fi aplicată cea mai
grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare la care se va adăuga sporul fix obligatoriu (reprezentând o
treime din pedeapsa rămasă de 1 an și 6 luni potrivit art. 39 alin. 1 lit. b C.pen) spor însumând 6
luni închisoare, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 3 ani închisoare.
Având în vedere că au fost aplicate pe lângă fiecare pedeapsă concurentă și pedepse
accesorii și complementare, instanța le va contopi și pe acestea, astfel că în baza art. 45 alin. 3 lit.
a C.pen., art. 67 alin. 2 C.p. va aplica inculpatului pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 ani
închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin.
1 lit. a), b) şi g) C.pen. respectiv, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în
exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie), pe o
perioadă de 3 ani calculată conform art. 68 alin. 1 lit. b Cp., de la rămânerea definitive a
prezentei sentinţe. De asemenea, în baza art. 45 alin. 5 şi alin. 3 lit. a) rap. la art. 65 alin. 1

JUDECĂTORIA
raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) şi g) C.pen. interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie
exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a exercita profesia de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii (agent de poliţie) aceasta urmând să fie executată dacă
pedeapsa închisorii va deveni executabilă.
Instanța apreciază că, față de considerente exprimate anterior și în ceea ce privește
individualizarea executării pedepsei închisorii aplicate, singura modalitate de executare a
acesteia este cea a suspendării sub supraveghere. Aceasta deoarece instanța consideră că este
unica formă a executării care poate să răspundă nevoii de reacție socială și scopului preventiv și
punitiv al pedepsei închisorii. Executarea pedepse în regim de detenție nu este una ce poate fi
luată în prezenta cauză deoarece inculpatul a dat dovezi și garanții îndestulătoare că se poate
supune oricăror măsuri de supraveghere impuse de instanță. Cu atât mai mult cu cât pedeapsa
închisorii în regim de detenție este cea mai drastică pedeapsă ce poate fi aplicată unui inculpat,
numai în cazul în care se apreciază că scopul pedepsei nu poate fi atins printr-o altă formă de
executare.
Or, față de dispozițiile art. 91 C.pen., instanța constată că sunt îndeplinite toate cerințele
pentru suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului. Astfel că pedeapsa
aplicată în prezenta cauză pentru ambele infracțiuni aflate în concurs este închisoarea de 3 ani;
inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an (astfel cum
rezultă din fișa de cazier judiciar a inculpatului – f. 24 d.i.); inculpatul şi-a manifestat acordul de
a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (astfel cum rezultă din declarația data în
fața instanței în data de 29.09.2015); iar în raport de persoana inculpatului, de conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai
comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinate, pentru toate considerentele expuse anterior privitoare la situația concretă a
inculpatului.
Astfel, în baza art. 91 C.pen. va dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere şi va stabili un termen de supraveghere de 4 ani (termen maxim prin raportare la
dispozițiile menționate, în considerarea activității infracționale lungi a inculpatului ), conform
dispoziţiilor art. 92 C.pen..
În baza art. 93 alin. 1 C.pen. va inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să
respecte următoarele măsuri de supraveghere:

JUDECĂTORIA
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
În baza art. 93 alin. 2 lit. d) C.pen. va impune condamnatului să execute următoarea
obligaţie: să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei, aceasta deoarece
supravegherea inculpatului trebuie să se exercite regulat și astfel încât inculpatul să
conștientizeze modalitatea în care a fost dispusă executarea pedepsei aplicate.
În baza art. 93 alin. 3 C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul
Primăriei Bragadiru sau în cadrul Grădiniţei cu program prelungit „Raza de Soare”.
În temeiul art. 404 alin. 2 C.pr.pen., va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.
96 alin. 1 CP, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 72 C.p. rap. la art. 404 alin. 4 lit. a C.pr.pen., va deduce din durata pedepsei
închisorii, perioada când acesta a fost reţinut la data de 21.03.2014, precum şi durata arestului
preventiv din data de 21.03.2014 -28.03.2014, inculpatul fiind arestat și reținut în cauză în
perioada menționată.
În baza art. 25 alin. 1 şi alin. 3 rap. la art. 404 alin. 4 lit. i C.pr.pen. va dispune
desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri falsificate de inculpat reprezentând exemplarul nr. 2
intitulat ”copie” al chitanțelor eliberate martorilor audiați. Respectivele înscrisuri (atașate
dosarului în plic sigilat) au fost falsificate de către inculpat astfel cum rezultă din probele
administrate.
În baza art. 25 C.pr.pen., va respinge acţiunea civilă formulată de Primăria Sectorului 3
Bucureşti, ca rămasă fără obiect. Astfel, persoana vătămată Primăria Sectorului 3 București s-a
constituit parte civilă în cauză prin cerere formulată în cursul urmăririi penale în data de
14.08.2014 (f. 225 d.u.p. vol. 1) pentru prejudiciul de 31.520 lei produs prin comiterea
infracțiunii de delapidare în formă continuată. La data de 13.10.2014 prin chitanța nr.
3822108/13.10.2014 (f. 296 d.u.p. vol. 1), inculpatul a făcut dovada achitării integrale a
prejudiciului, motiv pentru care acțiunea civilă va rămâne fără obiect.
În baza art. 274 alin. 1 C.proc.pen. va obliga inculpatul la plata sumei de 15.200 lei cu
titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, având în vedere soluția de condamnare pronunțată în
prezenta cauză.

JUDECĂTORIA
9. Infracţiunea de contrabandă. Infracţiunea de deținere de bunuri

accizabile în afara antrepozitului fiscal
Infracțiunea de contrabandă atât în forma timp, cât și în forma asimilată prevăzută de
art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006, reprezintă o norma complexă de incriminare a unei
modalități specifice de sustragere de la plata taxelor, și anume prin introducerea bunurilor cu
încălcarea regimului juridic al frontierei.
Obiectul juridic al infracțiunii de contrabanda este diferit de cel al infracțiunii de
deținere de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal, fără a fi marcate ori marcate
necorespunzător sau cu marcaje false, peste limita a 10.000 de țigarete, doar prin faptul că în
cazul infracțiunii de contrabandă se apară și regimul frontierei de stat, nu numai regimul
administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general
consolidat.
Elementul material al infracțiunii de contrabandă constă în introducerea sau scoaterea
din țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite
pentru control vamal, sau introducerea sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru
controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie
plasate sub un regim vamal, incluzând deci deținerea produselor accizabile supuse marcării.
Elementul material al infracțiunii prevăzute in art. 296^1 alin. (1) lit. I) din Codul fiscal
constă în deținerea sau comercializarea produselor accizabile supuse marcării, iar la
infracțiunea asimilată contrabandei, art. 270 alin. (3) din Codul vamal, elementul material
constă în colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea,
desfacerea și vânzarea bunurilor sau mărfurilor cunoscând că provin din contrabandă, deci ca
au fost sustrase de la controlul vamal.
Elementul material al laturii obiective al infracțiunii asimilate contrabandei este mai
larg față de cel al infracțiunii de deținere în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile
supuse marcării, fără a fi marcate ori marcate necorespunzător sau cu marcaje false, peste
limita a 10.000 de țigarete.
Având în vedere obiectul juridic mai larg al infracțiunii de contrabanda, pot exista
situații în care fapte de deținere în afara antrepozitului fiscal să fie calificate drept contrabandă
în măsura în care era cunoscut la momentul consumării infracțiunii, de către inculpat, faptul că
bunurile respective provin din contrabandă.

JUDECĂTORIA
Prin rechizitoriul nr. X/P/2014, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, înregistrat la

această instanță sub nr. X/300/2014, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a
inculpaţilor T.C., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere
în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile supuse marcării fără a fi marcate sau
marcate necorespunzător, prev. de art. 2961 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 571/2003 şi I.D.D., trimis
în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului
fiscal a produselor accizabile supuse marcării fără a fi marcate sau marcate necorespunzător,
prev. de art. 2961 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 571/2003.
În actul de sesizare s-a reţinut în fapt că:
Inculpaţii T.C. şi I.D.D., la data de 11.04.2014, au fost depistaţi de organele de poliţie în
zona complexului comercial Carrefour Colentina în timp ce deţineau împreună cantitatea de 500
litri alcool etilic şi 105.600 ţigarete, inculpatul T.C. fiind depistat şi cu cantitatea de 7.740
ţigarete, identificată cu prilejul percheziţiei efectuate la punctul de lucru al S.C. A-C.M.I.S.R.L.
din Bucureşti, toate aceste produse accizabile fiind nemarcate sau marcate necorespunzător
(având aplicate banderole de marcaj din Republica Moldova şi Ucraina).
Instanţa constată că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu corespunde adevărului,
fiind avute în vedere mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale, astfel cum
au fost arătate în cuprinsul actului, probe care au fost recunoscute şi însuşite de către inculpați,
precum şi declaraţiile date de aceștia în faţa instanţei, prin care a recunoscut comiterea faptelor în
modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv:
La data de 11.04.2014 inculpatul T.C. și inculpatul I.D.D. au deținut cantitatea de 500 de
litri de alcool etilic și 105.600 țigarete, precum și cantitatea de 7.740 ţigarete (identificate în …
la magazinul aparținând inculpatului T.C.), iar la aceeași dată au transportat o cantitate de
cantitatea de 500 de litri de alcool etilic și 105.600 țigarete, din zona Basarabia în zona
complexului comercial Carrefour Colentina, bunurile reprezentând produse accizabile fiind
nemarcate sau marcate necorespunzător (având aplicate banderole de marcaj din Republica
Moldova şi Ucraina), cunoscând că acestea provin din contrabandă.
În ceea ce privește atitudinea infracțională a inculpaților și situația de fapt reținută mai sus
și prin rechizitoriu, acestea sunt rezultatul direct al analizei coroborate a tuturor mijloacelor de
probă administrate în faza de urmărire penală și din declarațiile inculpaților date în fața organelor
de cercetare și în fața instanței.
Astfel, din cuprinsul materialului probator administrat în cauză, rezultă faptul că la data de
27.03.2014, organele de poliţie judiciară din cadrul I.P.J. Ilfov s-au sesizat din oficiu cu privire la

JUDECĂTORIA
faptul că numitul T.C. produce, deţine şi comercializează importante cantităţi de alcool şi băuturi
spirtoase, fără plata taxelor prevăzute de lege (f. 19-20 dosar de urmărire penală - d.u.p.).
Din declarația inculpatului T.C., luată în data de 21.05.2014, rezultă faptul că marfa
constând în țigări și alcool, identificată cu ocazia flagrantului din data de 11.04.2014, aparține
acestuia sau lui D.D., care l-a rugat să îl ajute să o transporte de la adresa situată în București bd.
Basarabia nr. 120 sector 3, până în parcarea din centrul comercial Carrefour Colentina. În
declarația de suspect luată în data de 11.04.2014, inculpatul T. a precizat, cu privire la aceeași
cantitate de țigări și alcool, faptul că aceste bunuri urmau a fi înstrăinate către persoane
necunoscute.
Aceste aspecte se coroborează cu declarația inculpatului I.D.D. dată în fața organelor
judiciare în data de 21.05.2014. Astfel, acesta a afirmat faptul că respectiva cantitate de țigări și
alcool a fost achiziționată de acesta de la o persoană necunoscută al cărei nume nu îl cunoaște.
Inculpatul a învederat organelor de cercetare faptul că acesta a fost cel care l-a rugat pe
inculpatul T. să îl ajute la transportul bunurilor.
Inculpații au recunoscut faptul că țigările și alcoolul erau marcate necorespunzător, astfel
cum rezultă din propriile declarații (f. 25-40 d.u.p.).
Au fost audiați în cauză martorii T. Rodica, soția inculpatului T.C. și administrator al S.C.
A.C. M. I.S.R.L. și Z. S...
Din declarația martorului T. Rodica rezultă faptul că aceasta este administrator al S.C. A.
C. M. I. SR.L., din cursul anului 2011, societatea având sediul în București sector 3 și punct de
lucru la aceeași adresă. Martorul a învederat faptul că, în urma percheziției efectuate în data de
11.04.2015 la punctul de lucru al societății, au fost identificate un număr de 377 pachete de țigări
de diferite mărci, unele dintre acestea neavând aplicat timbru, iar altele fiind marcate
necorespunzător cu timbru fiscal de Rep. Moldova sau de Ucraina. În legătură cu aceste pachete
de țigări, martorul a precizat faptul că au fost achiziționate de soțul acesteia în urmă cu un an de
la o persoană al cărei nume nu îl cunoaște. Martora a mai precizat faptul că acestea au fost
cumpărate pentru a fi fumate de către membrii familiei, inițial fiind mai multe pachete. Deoarece
țigaretele nu au fost consumate în totalitate în cursul zilei de 08.04.2014, țigaretele au fost aduse
de către soțul acesteia de la adresa de domiciliu –….. și introduse în locașul identificat de
organele de poliție în peretele depozitului magazinului acesteia. Pachetele au fost aduse în
magazin cu scopul vânzării și consumului de către angajați, de vânzarea acestora ocupându-se
Z.S., angajata martorei.
Din declarația martorei Z.S. rezultă faptul că a început să lucreze la S.C. A.C.M. I. S.R.L.,
la punctul de lucru din sector 3, de aproximativ 6 ani și tot de atunci i-a cunoscut pe soții T..

JUDECĂTORIA
Martora a declarat faptul că în ziua de marți, 08.04.2014, domnul T. a venit nervos și i-a dat o
pungă în care se aflau pachete de țigări fără timbru de România. I-a spus să le ia și să le vândă
unor cunoscuți și le-a pus în compartimentul din magazie. Martora a declarat că soția
inculpatului T. nu știa. Pachetele au început a fi vândute cu suma de 7 lei, numai câteva pe zi (f.
50-52 d.u.p.)
Din procesul verbal de prindere în flagrant (f. 56 – 60 d.u.p. ) rezultă faptul că, în data de
11.04.2014, în jurul orei 11:00, în incinta parcării, a fost observat inculpatul T.C. la volanul
autoturismului marca Opel Vectra, cu nr. de înmatriculare …, care, după câteva minute, s-a
deplasat pe strada M., aflată în apropierea complexului comercial, unde a parcat în dreptul
imobilului cu numărul …. După aproximativ 20 minute, inculpatul T.C. şi-a făcut apariţia într-un
autoturism marca Dacia Logan MCV, cu nr. de înmatriculare …., condus de o persoană de sex
masculin, cei doi deplasându-se în parcarea centrului comercial, unde au fost opriţi şi legitimaţi
de către organele de poliţie. Cu acest prilej, alături de inculpatul T.C., a fost identificat inculpatul
I.D.D., iar în interiorul autoturismului, în urma percheziţiei efectuate, a fost găsită cantitatea de
500 litri alcool etilic, îmbuteliată în sticle din plastic de 10 litri, precum şi 1.000 de pachete cu
ţigarete marca Regal King Size, nemarcate, în total 20.000 ţigarete. În continuare, organele de
poliţie s-au deplasat pe strada M., unde, în dreptul imobilului cu nr. 24, a fost identificat
autoturismul marca Opel Vectra, nr. de înmatriculare …, anterior condus de către inculpatul
T.C., în care au fost descoperite 3.000 pachete cu ţigarete marca Viceroy, marcate
necorespunzător (având aplicate banderole de marcaj din Ucraina şi Rusia), 80 pachete cu
ţigarete marca Hilton, marcate necorespunzător (având aplicate banderole de marcaj din
Republica Moldova), 200 pachete cu ţigarete marca Wont, marcate necorespunzător (având
aplicate banderole de marcaj din Republica Moldova), 990 pachete cu ţigarete marca Regal King
Size, nemarcate şi 10 pachete cu ţigarete marca Ashima, în total 85.600 ţigarete (f. 56-60 d.u.p.).
Cu ocazia efectuării flagrantului au fost efectuate fotografii judiciare potrivit planșei fotografice
depuse la dosarul de urmărire penală (f. 66-91 și 93-98 d.u.p.).
Din procesul verbal de percheziție domiciliară efectuată în data de 11.04.2014 rezultă
faptul că la aceeași dată la punctul de lucru al S.C. S.– C M. I.S.R.L. au fost identificate și
ridicate din magazia magazinului (alte în peretele magaziei, din partea dreaptă într-un locaș), mai
multe pachete de țigări cu timbru de marcaj fiscal de Ucraina și Rep. Moldova de diferite mărci
(387 de pachete cu ţigarete de diferite mărci, nemarcate sau marcate necorespunzător având
aplicate banderole de marcaj din Republica Moldova şi Ucraina, în total 7.740 ţigarete f. 103-
104 d.u.p.). Aspectele reținute mai sus se coroborează și cu fotografiile judiciare efectuate cu
ocazia percheziției domiciliare (f. 106-116 d.u.p.)

JUDECĂTORIA
În continuare, produsele accizabile enumerate mai sus, au fost predate lucrătorilor din
cadrul Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti, fiind întocmite în acest sens adeverinţele de
reţinere a bunurilor nr. 15E (seria x), 16E (seria x) şi 17E (seria x), toate din data de 11.04.2014.
Prin adresa nr. x/14.05.2014 (f. 161 - 162), Direcţia Regională Vamală Bucureşti a
comunicat că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin neplata taxelor Vamale şi fiscale aferente
cantităţii de 500 litri alcool (având concentraţia de 70,5% vol. alcool, stabilită potrivit
certificatului de analiză şi nr. x/18.04.2014, eliberat de Laboratorul Vamal Central) şi 113.340
ţigarete, deţinute de coinculpaţii T.C. şi I.D.D., este în cuantum de 94.310 lei (din care 68.749 lei
- accize, 7.883 lei - taxe vamale şi 17.678 lei - TVA).
Cu ocazia audierii sale în faţa instanţei, inculpatul T.C. după ce a recunoscut modalitatea
de săvârșire a faptei imputate (f. 67-69 d.i.), a precizat că în data de 11.04.2014 a fost depistat
de organele de poliție în zona Carreforur Colentina în timp ce deținea împreună cu I.D. 500 litri
de alcool și 105.600 țigarete și 7740 țigarete identificate cu prilejul perchezției toate produsele
accizabile fiind nemarcate su marcate necorespunzător respectiv având aplicate banderole de
marcaj și de Ucraina și de Republica Moldova, afirmând că el doar l-a ajutat pe inculpatul I.D.
ducându-l până acolo. Acesta a arătat că era treaba lui I.D. ce făcea acolo. A afirmat că știa că
I.D. a cumpărat țigările de la un băiat și că nu știe cu ce bani a cumpărat respectivele bunuri sau
cu cât avea de gând să le vândă în continuare. Produsele accizabile enumerate mai sus, au fost
predate lucrătorilor din cadrul Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti, fiind întocmite în acest
sens adeverinţele de reţinere a bunurilor nr. 15E (seria ANV nr. 000715), 16E (seria ANV nr.
000716) şi 17E (seria ANV nr. 000717), toate din data de 11.04.2014.
Inculpatul I.D.D. a afirmat faptul c,ă în data de 11.04.2014, a fost depistat de organele de
poliție în zona Carrefour Colentina în timp ce deținea împreună cu T.C. 500 litri alcool și
105.600 țigarete, toate aceste produse accizabile fiind nemarcate sau marcate necorespunzător
respectiv având aplicate banderole de marcaj și de Ucraina și de Republica Moldova. Toate
aceste bunuri erau ale acestuia. A cumpărat acele bunuri de la un băiat din zona Basarabia din
spatele magazinului lui T.C. A dat pentru acele bunuri în jur de 30.000 lei. A cumpărat acele
bunuri pentru a le vinde mai departe cu un preț și mai mare. Persoana de la care a cumpărat
bunurile era o persoană pe care a cunoscut-o la sala de joc. Nu știa că acea persoană are dosar
pentru țigări. Știa că acele țigări erau aduse din Moldova. Nu aveau marcaje sau alte inscripții
românești precum ar fi trecut vama. Nu i s-au dat facturi sau chitanțe pentru bunurile respective.
Nu a cerut persoanele respective documente de proveniență a mărfii pentru că știa că nu are.
Dacă le-ar fi cumpărat de la magazin ar fi plătit mult mai mult. Alcoolul nu era inscripționat iar
țigările aveau marcaje de Republica Moldova și Ucraina (f. 71 d.i.)

JUDECĂTORIA
Întregul material probator administrat în cauză relevă astfel existenţa faptelor, vinovăţia
inculpaţilor T.C. și I.D.D., comiterea acestora de către inculpați, aceștia recunoscând faptele
astfel cum au fost reținute în rechizitoriu.
În drept, având în vedere şi considerentele mai sus arătate, instanţa reţine următoarele:
Fapta inculpatului T.C. care, la data de 11.04.2014, a fost depistat de organele de poliţie
în zona complexului comercial Carrefour Colentina în timp ce deţinea, împreună cu coinculpatul
I.D.D., cantitatea de 500 litri alcool etilic şi 105.600 ţigarete, precum şi cantitatea de 7.740
ţigarete, identificată cu prilejul percheziţiei efectuate la punctul de lucru al S.C. A-C.M.I.S.R.L.
din Bucureşti, sector 3, toate aceste produse accizabile fiind nemarcate sau marcate
necorespunzător (având aplicate banderole de marcaj din Republica Moldova şi Ucraina),
cunoscând că provin din contrabandă și ajutând la transportul acestora din zona Bd. Basarabiei
până în zona complexului Comercial Carrefour Orhideea, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de contrabandă calificată prev. de art. Art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din Legea nr.
86/2006.
Fapta inculpatului I.D.D. care, la data de 11.04.2014, a fost depistat de organele de poliţie
în zona complexului comercial Carrefour Colentina în timp ce deţinea, împreună cu coinculpatul
T.C., cantitatea de 500 litri alcool etilic şi 105.600 ţigarete, toate aceste produse accizabile fiind
nemarcate sau marcate necorespunzător (având aplicate banderole de marcaj din Republica
Moldovă ş Ucraina), cunoscând că acestea provin din contrabandă întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de contrabandă calificată prev. de art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din
Legea nr. 86/2006.
Sub aspectul laturii obiective, în ceea ce priveşte elementul material al infracțiunii de
contrabandă calificată, instanța reține că acesta constă în acţiunea de deținere și transport a unor
bunuri care trebuie plasate sub un anumit regim vamal, respectiv de 500 litri alcool etilic şi
105.600 ţigarete, precum şi cantitatea de 7.740 ţigarete, cunoscând că acestea provin din
contrabandă.
Prin urmare inculpatul T.C. se face vinovat de deținerea și transportul bunurilor
menționate fiind lipsit de relevanță faptul că inculpatul I.D.D. i-ar fi solicitat acest lucru, iar
inculpatul a dorit să îl ajute. Acțiunea de transport necesară pentru consumarea infracțiunii
asimilate de contrabandă nu este condiționată de transportul bunurilor pe o anumită distanță
minimă. Prin deținere presupune o anumită poziție a bunului, și anume aceea de a se afla la
dispoziția persoanei care o deține. Instanța constată că ambii inculpați au avut la dispoziție cel
puțin o parte din bunurile menționate mai sus.

JUDECĂTORIA
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru regimul vamal și
producerea unei pagube bugetului public echivalentă sumei de bani neplătite ca urmare a trecerii
bunurilor prin alt loc de cât cel stabilit de lege.
Raportul de cauzalitate rezultă din mijloacele de probă administrate, iar în ceea ce
priveşte starea de pericol aceasta rezultă din materialitatea faptei.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile imputate inculpaților au fost săvârșite cu
intenţie directă, inculpații cunoscând faptul că bunurile provin din contrabandă, acestea nefiind
timbrate. Faptul că inculpații cunoșteau că bunurile provin din contrabandă rezultă din
declarațiile date atât în faza de urmărire penală, cât și din declarațiile date în fața instanței de
judecată. Astfel inculpatul T.C. a afirmat faptul că ”nu am cumpărat țigările cu facturi sau
chitanțe nici eu nici I.D. pentru că știam că nu există facturi la țigări din Moldova și din
Ucraina. (...). Alcoolul era netimbrat, iar țigările aveau inscripții de republica Moldova și de
Ucraina. Știu că I.D. a plătit 30.000 lei pe ele dacă ar fi fost să cumpere din magazine, normal
că ar fi plătit mai mult pe acele țigări. Știam că cele bunuri sunt din afară dar nu știam sistemul
prin care sunt aduse sau ce se întâmplă cu ele. Persoana care mi-a vândut produsele nu avea
acte de proveniență a mărfii, știam că nu poate să aducă acte pentru bunurile aduce de afară.”
Iar inculpatul I.D.D. a afirmat faptul că ”Am cumpărat acele bunuri de la un băiat din zona
Basarabia din spatele magazinului lui T.C.. Am dat pentru acele bunuri în jur de 30.000 lei. Am
cumpărat acele bunuri pentru a le vinde mai departe cu un preț și mai mare. Persoana de la
care am cumpărat bunurile era o persoană pe care a cunoscut-o la sala de joc. Nu știam că
acea persoană are dosar pentru țigări. Știam că acele țigări erau aduse din Moldova. Nu aveau
marcaje sau alte inscripții românești precum ar fi trecut vamă. Nu mi s-au dat facturi sau
chitanțe pentru bunurile respective. Nu am cerut persoanele respective documente de
proveniență a mărfii pentru că știam că nu are. Dacă le-aș fi cumpărat de la magazin aș fi plătit
mult mai mult. Alcoolul nu era inscripționat, iar țigările aveau marcaje de Republica Moldova
și Ucraina (f. 71 d.i. )”. rezultă în mod neechivoc faptul că inculpații au cunoscut faptul că
țigările și alcoolul nu au fost supuse regimului vamal prevăzut de dispozițiile legale în vigoare și
că au dorit (prin comercializarea acestor bunuri la cunoscuți și prin vinderea acestora la prețuri
mai mari decât cele de achiziție) să dispună de respectivele țigări.
Din declarațiile inculpaților coroborate cu atitudinea inculpatului T.C. la momentul la
care a adus în magazinul din bd. Basarabiei, nr. 120 țigările menționate, (astfel cum rezultă din
declarația martorului Z.S.), rezultă faptul că aceștia cunoșteau că bunurile menționate mai sus
provin din contrabandă.

JUDECĂTORIA
Prin Decizia nr. 32/2015 dată de completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în
dosarul penal nr. 2265/1/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 62/28.01.2016, Înalta Curte de
Casație și Justiție a statuat faptul că noțiunea de contrabandă utilizată de legiuitor în
dispozițiile art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006 privind Codul Vamal al României în sintagma
”cunoscând că acestea provin din contrabandă” privește contrabanda constând în
introducerea în țară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub regim vamal
prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în țară a acestor
bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal prin sustragerea de la
controlul vamal. Deși la momentul la care instanța a pronunțat prezenta sentință, decizia
menționată nu făcea parte din planul legislativ activ, având în vedere că aceasta a fost
invocată în apărare de inculpați, urmează a fi luată în calcul la analiza elementelor
constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpații sunt trimiși în judecată.
Astfel, din considerentele aceleiași decizii rezultă faptul că aspectul cunoașterii
provenienţei din contrabandă a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim
vamal, ca şi cunoaşterea destinării acestora, respectiv pentru săvârşirea contrabandei, înseamnă
cunoaşterea caracterului ilicit al provenienţei sau destinării lor, a faptului că a fost ocolit
controlul vamal ori că bunurile sau mărfurile de acest tip sunt menite să eludeze controlul vamal,
aspecte care pot rezulta din diferite împrejurări de fapt, instanţa urmând să ţină seama de aceste
circumstanţe în procesul de stabilire a încadrării juridice a faptei în infracţiunea asimilată
prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. Noţiunea
de "contrabandă" din textul legal ce reglementează infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270
alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României nu poate primi decât un singur
înţeles. Nu se poate admite că legiuitorul a avut în vedere infracţiunea de contrabandă în ipoteza
provenienţei bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal şi, în mod diferit, a
avut în vedere noţiunea de "contrabandă" în sens larg, în cealaltă ipoteză, când bunurile sau
mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal sunt destinate contrabandei, în contextul în
care în textul legal nu se face nicio distincţie, iar unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să
distingem (ubi lex non distingere nec nos distinguere debemus). În consecinţă, noţiunea de
"contrabandă" utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind
Codul vamal al României nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 270
alin. (1) şi art. 270 alin. (2) din aceeaşi lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia.
Prin urmare, se sancționează potrivit dispozițiilor art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006
faptele asimilate contrabandei potrivit cărora inculpatul a colectat, a deținut, a produs, a
transportat, a preluat, a depozitat, a predat, a desfăcut și a vândut mărfuri care trebuie plasate sub

JUDECĂTORIA
un regim vamal, cunoscând ca provin din contrabanda (constând în introducerea în țară a

bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub regim vamal prin alte locuri decât cele
stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în țară a acestor bunuri sau mărfuri prin
locurile stabilite pentru controlul vamal prin sustragerea de la controlul vamal – fiind
văzută în sens larg) sau sunt destinate săvârșirii acesteia. Pe cale de consecință, inculpații se fac
vinovați fiecare de săvârșirea unei infracțiuni asimilate celei de contrabandă constând în
deținerea și transportul bunurilor care trebuie plasate sub un regim vamal deși cunoșteau (potrivit
propriilor declarații și a declarațiilor martorilor audiați în cauză) faptul că respectivele bunuri
provin din activitatea de contrabandă menționată mai sus.
Sub aspectul cauzelor de agravare și de atenuare a răspunderii penale, instanța are în
vedere faptul că infracțiunea menționată mai sus este una calificată fiind incidente dispozițiile
art. 274 din Legea nr. 86/2006 privitoare la săvârșirea infracțiunii de două sau mai multe
persoane împreună a infracțiunilor de contrabandă. Instanța reține săvârșirea infracțiunii de
contrabandă în varianta asimilată constând în deținerea și transportul a 500 litri alcool etilic şi
105.600 ţigarete de către inculpații T.C. și I.D.D. împreună. Instanța reține că la săvârșirea faptei
au participat concomitent 2 persoane în calitate de autori, toți inculpații urmând a fi trași la
răspundere penală, aceștia acționând împreună în aceleași condiții de timp și loc, în acest caz
fapta prezentând o periculozitate sporită, inculpații ajutându-se reciproc, iar cooperarea la
săvârșirea faptei le-a mărit forța de acțiune și le-a creat condiții de natură să îngreuneze
descoperirea activității infracționale.
Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpați
prin avocat ales, instanța constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerente ce vor
fi expuse mai jos:
Infracțiunea de contrabandă atât în forma timp, cât și în forma asimilată prevăzută de art.
270 alin. 3 din Legea 86/2006, reprezintă o norma complexa de incriminare a unei modalități
specifice de sustragere de la plata taxelor, și anume prin introducerea bunurilor cu încălcarea
regimului juridic al frontierei. Obiectul juridic al infracțiunii de contrabanda este diferit de cel al
infracțiunii de deținere de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal, fără a fi marcate ori
marcate necorespunzător sau cu marcaje false, peste limita a 10.000 de țigarete, doar prin faptul
că în cazul infracțiunii de contrabandă se apară și regimul frontierei de stat, nu numai regimul
administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general
consolidat.
Elementul material al infracțiunii de contrabandă constă în introducerea sau scoaterea din
țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru

JUDECĂTORIA
control vamal, sau introducerea sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru controlul
vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub
un regim vamal, incluzând deci deținerea produselor accizabile supuse marcării.
Elementul material al infracțiunii prevăzute in art. 296^1 alin. (1) lit. I) din Codul fiscal
constă în deținerea sau comercializarea produselor accizabile supuse marcării, iar la infracțiunea
asimilată contrabandei, art. 270 alin. (3) din Codul vamal, elementul material constă în
colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și
vânzarea bunurilor sau mărfurilor cunoscând că provin din contrabandă, deci ca au fost sustrase
de la controlul vamal.
Elementul material al laturii obiective al infracțiunii asimilate contrabandei este mai larg
față de cel al infracțiunii de deținere în afara antrepozitului fiscal a produselor accizabile supuse
marcării, fără a fi marcate ori marcate necorespunzător sau cu marcaje false, peste limita a
10.000 de țigarete.
Având în vedere obiectul juridic mai larg al infracțiunii de contrabanda, pot exista situații
în care fapte de deținere în afara antrepozitului fiscal să fie calificate drept contrabandă în
măsura în care era cunoscut la momentul consumării infracțiunii, de către inculpat, faptul că
bunurile respective provin din contrabandă. Acesta este și cazul de față, existând probe
suficiente, mai presus de orice dubiu că inculpații cunoșteau că bunurile nu îndeplinesc condițiile
legale pentru comercializare în România, neprezentând relevanță sub acest aspect faptul că
inculpații au afirmat că nu știau în mod concret modalitatea de introducere în țară a bunurilor
accizabile.
Instanța nu va putea primi nici argumentul Ministerului Public referitor la
inadmisibilitatea unei noi cereri de schimbare a încadrării juridice după ce în cauză a fost
analizată din oficiu noua încadrare dată faptelor deduse judecății. Aceasta deoarece o cerere de
acest gen nu este inadmisibilă, dacă sunt furnizate instanței circumstanțe de fapt și de loc
necunoscute la momentul analizării cererii de schimbare de încadrare juridică. A respinge o
astfel de cerere ca fiind inadmisibilă ar însemna să se respingă orice ipoteză în care pe parcursul
cercetării judecătorești intervin elemente noi de fapt care să conducă la concluzia incidenței unei
noi dispoziții de incriminare.
Pe cale de consecință și față de considerentele expuse mai sus, cererea inculpaților
urmează a fi respinsă ca fiind neîntemeiată.
Având în vedere că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de
inculpaţi, instanţa va dispune condamnarea acestora și aplicarea unei pedepse.

JUDECĂTORIA
1. În ceea ce priveşte pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului T.C., reţinând

vinovăţia acestuia la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, în procesul complex de
individualizare a pedepsei, instanţa, în conformitate cu prevederile art. 74 C.pen., are în vedere
gradul de pericol social al faptelor săvârşite raportat atât la împrejurările şi la modul comiterii
acestora (inculpatul T.C. a acceptat să transporte împreună cu inculpatul I.D.D. prin Municipiul
București, un număr mare de țigarete și de alcool - 500 litri alcool etilic şi 105.600 ţigarete
pentru transportul cărora au avut nevoie de 2 mijloace de transport, precum şi faptul că a
deținut cantitatea de 7.740 ţigarete în magazinul propriu într-un compartiment ascuns din
magazie permițând vânzarea numai către persoane cunoscute, având cunoștință că respectivele
țigări sunt netimbrate), cât şi la comportamentul inculpatului ulterior surprinderii de către
organele de poliţie (acesta înțelegând să colaboreze cu organele de cercetare penală), dar şi
urmările produse (starea de pericol creată ca urmare a încălcării relaţiilor sociale de natură
economică ce reglementează regimul vamal) şi limitele pedepselor prevăzute de lege, astfel cum
acestea se reduc conform art. 396 alin. 10C.pr.pen. și potrivit art. 75 alin. 2 lit. a C.pen.
Totodată, în cazul inculpatului T.C., instanţa are în vedere şi faptul că, deşi nu este
recidivist, a săvârşit faptele din prezentul dosar după ce, cunoștea că mai există un dosar pe
rolul Judecătoriei Sectorului 3 București în care a fost trimis în judecată pentru fapte similare.
Deşi acesta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, instanţa nu poate ignora aceste aspecte,
care arată totuşi că există o suspiciune rezonabilă privind săvârşirea şi în trecut a unor astfel de
fapte de către inculpat.
Pe de altă parte, instanţa are în vedere şi faptul că inculpatul T.C. este căsătorit, fiind
absolvent de studii medii, având şi doi copii, are şi o ocupaţie de șofer, depunând la dosar
înscrisuri din care rezultă că este bine văzut în comunitatea din care face parte, şi că pe parcursul
procesului a avut o atitudine sinceră, susţinând că avea cunoștință că respectivele țigări urmau a
fi comercializate la prețuri mai mici.
Instanța apreciază ca fiind incidentă în cauză și circumstanța atenuantă prevăzută de art.
75 alin. 2 lit. A C.pen. relativă la eforturile depuse de infractor pentru diminuarea sau
înlăturarea consecințelor infracțiunii. Aceasta deoarece, astfel cum rezultă din înscrisurile
depuse la dosar de către partea civilă și de către inculpatul T.C., acesta a încercat să înlăture
atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței consecințele infracțiunii de contrabandă
achitând prejudiciul în cuantum de 118.737 lei potrivit înscrisurilor depuse la dosar și
precizărilor părții civile (chitanțele nr. x/14.04.2014, x/29.12.2014, proces verbal din data de
11.04.2014 - f. 164, 165 d.u.p., 72 d.i. și precizări f. 94 d.i.)

JUDECĂTORIA
Având în vedere aceste considerente, instanţa apreciază că o pedeapsă orientată spre

minim pentru infracţiunea de contrabandă calificată, prev. de art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din
Legea nr. 86/2006, respectiv de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicabile inculpatului T.C.,constituie
o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare, fiind în măsură să asigure atât
prevenirea săvârşirii de infracţiuni, cât şi îndreptarea comportamentului inculpatului şi
reinserţia acestuia în societate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006,
cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. A și art. 396 alin. 10 C.pr.pen. instanţa îl va condamna pe
inculpatul T.C. la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (șase) luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de contrabandă în formă calificată.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, instanţa reţine că natura faptei
săvârşite, reflectând o atitudine de sfidare de către inculpat a unor valori sociale importante,
relevă existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.
66 lit. a) şi lit. b) C.pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe (potrivit art. 68 alin. 1 lit.
b) C.pen.).
Prin urmare, în baza art. 67 alin. 2 C.pen., va interzice inculpatului ca pedeapsă
complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă
a prezentei sentinţe.
În ceea ce priveşte aplicarea de pedepse accesorii, având în vedere aplicarea pedepselor
complementare, în baza art. 65 alin. 1 C.pen., instanţa va interzice inculpatului şi ca pedeapsă
accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a drepturilor
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a drepturilor de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În ceea ce priveşte modalitatea de executarea pedepsei stabilite, având în vedere
convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către inculpat a
pedepsei aplicate, inculpatul S.T., fiind şi căsătorit şi având şi doi copii, precum şi o ocupaţie de

JUDECĂTORIA
șofer, având şi o atitudine sinceră pe parcursul procesului, dar şi că se impune o supraveghere

atentă a acestuia datorită gradului de pericol social al infracţiunii de contrabandă, dar mai ales
prin prisma faptului că în prezent mai este cercetat în alte cauze penale pentru fapte
asemănătoare, instanţa, în baza art. 91 C.pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei principale pe o durată de 3 ani, termen de supraveghere stabilit în condiţiile
art. 92 C.pen.
În temeiul art. 93 alin.1 C.pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va
trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de
Probaţiune Ilfov , la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin.3C.pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va trebui
să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței. Aceasta ca urmare a specificului
infracțiunii pentru care a fost condamnat prin prezenta și a faptului că nu prezintă garanții
îndestulătoare cât să păstreze dreptul liberei circulații neîngrădit.
În baza art. 93 alin. 3 C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Școlii
cu clasele I-VIII Dobroești sau în cadrul Grădiniței nr. 1 Dobroești, conform deciziei
consilierului de probațiune.
În baza art. 404 alin. 2 C.pr.pen. va pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. 1
şi alin. 4-6 C.pen., referitoare la situaţiile care atrag revocarea suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de
supraveghere sau nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere impuse prin
prezenta hotărâre.
2. În ceea ce priveşte pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului I.D.D., reţinând
vinovăţia acestuia la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, în procesul complex de
individualizare a pedepsei, instanţa, în conformitate cu prevederile art. 74 C.pen., are în vedere
gradul de pericol social al faptelor săvârşite raportat atât la împrejurările şi la modul comiterii
acestora (inculpatul I.D.D. i-a solicitat inculpatului S.T. să transporte împreună prin Municipiul
București, un număr mare de țigarete și de alcool - 500 litri alcool etilic şi 105.600 ţigarete -
pentru transportul cărora au avut nevoie de 2 mijloace de transport, despre care avea cunoştinţă
că sunt netimbrate, scopul de a le înstrăina deși cunoștea că nu îndeplinesc criteriile legale
pentru această operațiune), cât şi la comportamentul inculpatului ulterior surprinderii de către

JUDECĂTORIA
organele de poliţie (acesta înțelegând să colaboreze cu organele de cercetare penală), dar şi

urmările produse (starea de pericol creată pe de o parte ca urmare a încălcării relaţiilor sociale
privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar pe de altă parte ca urmare a încălcării
relaţiilor sociale de natură economică ce reglementează regimul vamal) şi limitele pedepselor
prevăzute de lege, astfel cum acestea se reduc conform art. 396 alin. 10 C.pr.pen. și conform art. 75
alin. 2 lit. A C.pen.
Totodată, în cazul inculpatului I.D.D., instanţa are în vedere şi faptul că acesta nu este
recidivist, fiind primul contact cu legea penală pe care l-a avut până la vârsta de 28 de ani.
Pe de altă parte, instanţa are în vedere şi faptul că inculpatul I.D.D. este necăsătorit, cu
studii gimnaziale terminate, are şi o ocupaţie, fiind în prezent șofer şi că pe parcursul procesului
a avut o atitudine sinceră, recunoscând încă de la începutul urmăririi penale faptele imputate.
Instanța apreciază ca fiind incidentă în cauză și circumstanța atenuantă prevăzută de art.
75 alin. 2 lit. A C.pen. relativă la eforturile depuse de infractor pentru diminuarea sau înlăturarea
consecințelor infracțiunii. Aceasta deoarece, inculpatul I.D.D. a încercat să înlăture atât în cursul
urmăririi penale consecințele infracțiunii de contrabandă achitând prejudiciul în cuantum de
118.737 lei potrivit înscrisurilor depuse la dosar și precizărilor părții civile ( chitanța nr.
x/14.04.2014 - f. 163 d.u.p. )
Având în vedere aceste considerente, instanţa apreciază că o pedeapsă orientată spre
minim pentru infracţiunea de contrabandă calificată, prev. de art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din
Legea nr. 86/2006, respectiv de 2 ani și 6 luni închisoare aplicabilă inculpatului I.D.D.,
constituie o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare, fiind în măsură să asigure atât
prevenirea săvârşirii de infracţiuni, cât şi îndreptarea comportamentului inculpatului şi reinserţia
acestuia în societate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 270 alin. 3 rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006,
cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. A și art. 396 alin. 10 C.pr.pen. instanţa îl va condamna pe
inculpatul I.D.D. pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (șase) luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de contrabandă în formă calificată.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, instanţa reţine că natura faptei
săvârşite, reflectând o atitudine de sfidare de către inculpat a unor valori sociale importante,
relevă existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.
66 lit. a) şi lit. b) C.pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe (potrivit art. 68 alin. 1 lit.
b) C.pen.).
Prin urmare, în baza art. 67 alin. 2 C.pen., va interzice inculpatului ca pedeapsă
complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a

JUDECĂTORIA
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă
a prezentei sentinţe.
În ceea ce priveşte aplicarea de pedepse accesorii, având în vedere aplicarea pedepselor
complementare, în baza art. 65 alin. 1 C.pen., instanţa va interzice inculpatului şi ca pedeapsă
accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a drepturilor
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) C.pen., respectiv a drepturilor de a fi
ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În ceea ce priveşte modalitatea de executarea pedepsei stabilite, având în vedere
convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către inculpat a
pedepsei aplicate, inculpatul I.D.D. fiind şi necăsătorit şi având ocupația de șofer, precum și
vârsta acestuia și lipsa antecedentelor penale, având şi o atitudine sinceră pe parcursul
procesului, dar şi că se impune o supraveghere atentă a acestuia datorită gradului de pericol
social al infracţiunii de contrabandă, instanţa, în baza art. 91 C.pen., va dispune suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durată de 2 ani, termen de
supraveghere stabilit în condiţiile art. 92 C.pen. Instanța a stabilit acest termen de supraveghere
cu luarea în considerare a faptului că inculpatul se află la primul contact cu legea penală.
În temeiul art. 93 alin.1 C.pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie
să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune
București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune
desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare
care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin.3C.pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va trebui
să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței, având în vedere specificul infracțiunii
săvârșite și gravitatea acesteia.
În baza art. 93 alin. 3 C.pen. , parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta
o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Direcției

JUDECĂTORIA
Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 3 București sau în cadrul Fundației
pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare conform deciziei consilierului de probațiune.
În baza art. 404 alin. 2 C.pr.pen. va pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. 1
şi alin. 4-6 C.pen., referitoare la situaţiile care atrag revocarea suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei, respectiv săvârşirea unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de
supraveghere sau nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere impuse prin
prezenta hotărâre.
În ceea ce priveşte latura civilă, în baza art. 397 rap. la art. 23 alin. 2 C.pr.pen., respinge
acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF - DRV cu sediul în Bucureşti, str. Alexandru
Ivasiuc, nr. 34-40, sector 6 ca rămasă fără obiect. Aceasta deoarece, potrivit precizărilor depuse
la dosar de către partea civilă și a înscrisurilor indicate de inculpați, aceștia au achitat întreg
prejudiciul în cuantum de 118.737 lei (chitanțele nr. x/14.04.2014, x/29.12.2014, proces verbal
din data de 11.04.2014 - f. 164, 165 d.u.p., 72 d.i. și precizări f. 94 d.i. chitanța nr. x/14.04.2014
- f. 163 d.u.p. ).
Totodată, în baza art. 112 alin. 1 lit. f) C.pen., instanţa va dispune confiscarea specială de
la de la inculpatul T.C. a celor 60.000 de bucăți de țigarete ”VICEROY” cu timbru fiscal rep.
Ucraina, potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 16/E, seria ANV, nr. 0000716/11.04.2014
(f. 148 d.u.p.); 1.600 buc. Țigarete ”HILTON” cu timbru fiscal Rep. Moldova, potrivit
adeverinței de reținere a bunurilor nr. 16/E, seria ANV, nr. 0000716/11.04.2014 (f. 148 d.u.p.);
4.000 buc. Țigarete ”WONT” cu timbru fiscal Moldova, potrivit adeverinței de reținere a
bunurilor nr. 16/E, seria ANV, nr. 0000716/11.04.2014 (f. 148 d.u.p.); 19.800 buc. Țigarete
”REGAL”, potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 16/E, seria ANV, nr.
0000716/11.04.2014 (f. 148 d.u.p.); 200 buc. țigarete ”ASHIMA” , potrivit adeverinței de
reținere a bunurilor nr. 16/E, seria ANV, nr. 0000716/11.04.2014 (f. 148 d.u.p.); 1.120 de bucăți
de țigarete ”VICEROY” cu timbru fiscal rep. Ucraina, potrivit adeverinței de reținere a bunurilor
nr. 17/E, seria ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.); 200 buc. De țigarete
”PLUGARUL” cu timbru fiscal Moldova potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 17/E,
seria ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.); 2.000 buc Țigarete ” REGAL”, potrivit
adeverinței de reținere a bunurilor nr. 17/E, seria ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.);
2.360 buc Țigarete ” ROTHMANS” cu timbru fiscal Moldova, potrivit adeverinței de reținere a
bunurilor nr. 17/E, seria ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.); 1.100 buc Țigarete
”HILTON” cu timbru fiscal Moldova, potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 17/E, seria
ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.); 600 buc Țigarete ”WONT” cu timbru fiscal
Moldova, potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 17/E, seria ANV, nr.

JUDECĂTORIA
0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.); 360 buc. țigarete ”ASHIMA” , potrivit adeverinței de
reținere a bunurilor nr. 17/E, seria ANV, nr. 0000717/11.04.2014 (f. 152 d.u.p.).
De asemenea, în baza art. 112 alin. 1 lit. f) C.pen., dispune confiscarea specială de la
inculpatul I.D.D. a următoarelor bunuri: a 500 litri de lichid incolor cu miros puternic de alcool
potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. 15/E, seria ANV, nr. 0000715/11.04.2014 (f. 150
d.u.p.); 20.000 de bucăți de țigarete ” REGAL” fără timbru fiscal, potrivit adeverinței de reținere
a bunurilor nr. 15/E, seria ANV, nr. 0000715/11.04.2014 (f. 150 d.u.p.).
Bunurile confiscate au făcut obiectul infracțiunii de contrabandă în formă calificată, iar
deținerea acestora este interzisă de lege.
În ceea ce priveşte autoturismele Marca Opel, (serie șasiu …. , înmatriculată în România,
cu numărul de înmatriculare ….., aparținând S.C. D.-B. L. IFN S.A. în calitate de locator și
G.E. în calitate de utilizator, autoturism aflat în prezent în custodia Biroului Vamal al DRV
București potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. x (f. 149 d.u.p.).) și Marca Dacia, (serie
șasiu …, înmatriculată în România, cu numărul de înmatriculare …., aparținând S.C. M. C. L.S.
S.R.L. în calitate de locator și S.C. A. – C. M. I. S.R.L. în calitate de locatar, autoturism aflat în
prezent în custodia Biroului Vamal al DRV București potrivit adeverinței de reținere a bunurilor
nr. x (f. 151 d.u.p.).), instanța urmează să constate că nu se impune confiscarea specială a
acestora, în temeiul art. 112 lit. b) C.pen.
Pentru a susține această concluzie instanța reține faptul că este incidentă aplicarea prin
analogie a deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nr.
18/2005, potrivit căreia măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se
dispune, în temeiul art. 118 lit. b) teza I din Codul penal numai în cazul în care se dovedeşte că
acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale
infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 (printre care se află şi transportul de
droguri, în cauza de faţă fiind vorba tot despre transport - de ţigarete), adică să fi fost unul dintre
mijloacele de care făptuitorul s-a folosit efectiv pentru a comite infracţiunea, precum şi în cazul
în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul
realizării laturii obiective a acestor infracţiuni, fiind deci destinat să servească la comiterea
acesteia.
În acest sens, de exemplu, mijlocul de transport cu care făptuitorul s-a deplasat având
asupra sa o cantitate de droguri ce urma a fi vândută nu ar putea fi considerat că a servit la
săvârşirea infracţiunii, în timp ce mijlocul de transport în caroseria căruia au fost ascunse
drogurile ce urmau a fi vândute, precum şi mijlocul de transport care a fost pregătit sau adaptat
pentru a putea fi ascunse drogurile în interiorul acestuia sunt supuse confiscării speciale, întrucât

JUDECĂTORIA
primul a servit efectiv la săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea a fost pregătit ori adaptat în
scopul comiterii acesteia, fiind destinat să servească la săvârşirea infracţiunii.
Având în vedere faptul că recursul în interesul legii mai sus-menţionat se aplică şi
infracţiunii de trafic de droguri săvârşite în modalitatea transportului, instanţa consideră că acesta
poate fi aplicat prin analogie în cauza de faţă, având ca obiect transportul de ţigarete de
contrabandă, autoturismele în discuție nefiind adaptate pentru săvârșirea unor astfel de
infracțiuni.
Pe cale de consecință, în baza art. 404 alin. 4 lit. f rap. la art. 255 C.pr.pen., va dispune
restituirea autovehiculelor Marca Opel, serie șasiu ….., înmatriculată în România, cu numărul
de înmatriculare …., aparținând S.C. D.B. L. IFN S.A., în calitate de locator și G. E. în calitate
de utilizator, autoturism aflat în prezent în custodia Biroului Vamal al DRV București potrivit
adeverinței de reținere a bunurilor nr. x (f. 149 d.u.p.) și Marca Dacia, serie șasiu …,
înmatriculată în România, cu numărul de înmatriculare ….., aparținând S.C. M. C.L. S. S.R.L.
în calitate de locator și S.C. A. – C. M. I. S.R.L., în calitate de locatar, autoturism aflat în prezent
în custodia Biroului Vamal al DRV București potrivit adeverinței de reținere a bunurilor nr. x (f.
151 d.u.p.).
În baza art. 255 alin. 2 C.pr.pen. va atrage atenția asupra faptului că persoanele
îndreptățite la restituire au obligația de a le păstra până la pronunțarea unei soluții definitive în
procesul penal.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen. va obliga inculpatul T.C. să plătească suma de 2.000 lei
reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, având în vedere soluția de condamnare a
acestuia pronunțată în prezenta cauză.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen. obligă inculpatul I.D.D. să plătească suma de 2.000 lei
reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat având în vedere soluția de condamnare a
acestuia pronunțată în prezenta cauză.
Onorariul parţial cuvenit avocaților din oficiu desemnați pentru inculpații T.C. și I.D.D.
(av. V.A. și av. C. S.), în cuantum de 300 lei fiecare, rămâne în sarcina statului, având în vedere
faptul că aceștia au asigurat asistența juridică obligatorie a inculpaților pe parcursul procesului
penal.

JUDECĂTORIA
10.Infracţiunea de furt calificat. Conţinut constitutiv. Circumstanţa

agravantă prev. de art. 229 alin. 1 lit. b) C.P., referitoare la
săvârşirea faptei „în timpul nopţii”
Acțiunea inculpatului, care a sustras cojocul maro cu fermoar în față, bărbătesc, în

valoare de 112 lei de pe raftul magazinului aparținând persoanei vătămate, părăsind apoi
spațiul destinat vânzării fără a achita contravaloarea acestuia, realizează elementul material al
infracțiunii, inculpatul intrând în posesia produselor la momentul la care a părăsit incinta
destinată vânzării fără să achite produsele. Faptul că acesta nu a beneficiat mult timp de bunul
respectiv nu echivalează cu neîntrunirea elementului material al infracțiunii, din moment ce
fapta se consumă la momentul deposedării persoanei vătămate, concomitent cu momentul
imposedării inculpatului.
În cauză nu sunt incidente agravantele de săvârşire a faptei în timpul nopţii deoarece
activitatea infracțională a inculpatului, deși s-a desfășurat în timpul nopții potrivit criteriului
astrologic, real, acesta nu a beneficiat în mod efectiv de întunericul de afară ca urmare a
faptului că este general cunoscut că în magazinele de tip supermarket iluminarea în incintă este
aceeași indiferent de ora la care se desfășoară activitatea infracțională.

București, înregistrat la această instanță sub nr. x/300/2016, s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului T.P.F., cercetat, în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt
calificat, prev.de art.228 alin. l, art.229 alin. l lit. b Cp. cu aplic.art.41 alin. l Cp.
În actul de sesizare s-a reţinut în fapt că, la data de 12.12.2014, în jurul orei 21.30,
inculpatul T.P.F. a sustras din Carrefour Colentina un cojoc în valoare de 112 lei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa constată următoarele:
La data de 12.12.2014, în jurul orei 21.30, inculpatul T.P.F. a sustras din Carrefour
Colentina un cojoc în valoare de 112 lei.
Situația de fapt reținută mai sus reiese următoarele mijloace de probă: procesul verbal de
sesizare din oficiu din care rezultă faptul că la aceeași dată agenții constatatori însoțiți de
martorul T.B .s-au deplasat la camera de interpelare unde au găsit pe T.P. care a declarat că
era prezent în incinta magazinului pentru a face cumpărăturile și că a uitat să achite cojocul în

JUDECĂTORIA
valoare de 112 lei fiind abordat de către agenții de pază ai magazinului după ce s-a eliberat
bonul de casă. Agenții constatatori au mai constatat faptul că martorul T.B. se afla în
exercitarea atribuțiilor de serviciu și a surprins pe camere de supraveghere un individ care a
îmbrăcat un cojoc bărbătesc și căruia i-a rut eticheta. Ulterior s-a deplasat către casa de
marcat unde nu a achitat cojocul pe care îl avea pe el ulterior fiind reținut de către agenții de
pază; din declarația martorului T.B. luată în cursul urmăririi penale, martor ocular, potrivit
căreia acesta a observat un individ care încerca un cojoc bărbătesc de culoare maro cu fermoar
în față precum cele expuse la vânzare în perioada respectivă. Martorul a menționat că a oprit
respectiva persoană după ce a trecut de casa de marcat observând că pe acel bon fiscal nu
apărea acel cojoc; din declarația aceluiași martor audiat în cursul judecății care a precizat că
deși nu își mai amintește incidentul el a semnat declarațiile date în cauză și atașate dosarului de
urmărire penală.
Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei sub aspect subiectiv, necontestând faptul că a
depășit liniile de marcat cu cojocul pe el. În ceea ce privește atitudinea subiectivă a inculpatului,
instanța reține că declarațiile acestuia nu sunt verificate sub aspect probatoriu deoarece martorul
ocular a afirmat în mod clar faptul că l-a observat pe inculpat cum a îndepărtat eticheta unui
cojoc bărbătesc. Fiind dovedită o pregătire anterioară a inculpatului pentru săvârșirea faptei, este
exclusă o culpă în săvârșirea faptei. Prin urmare, nu poate fi primită ipoteza învederată de
inculpat în sensul că a uitat să achite cojocul.
Faptul că lipsesc înregistrările audio video ale persoanei vătămate nu înseamnă că fapta
nu poate fi probată cu alte mijloace de probă. Față de acest aspect instanța reține mijloacele de
probă menționate mai sus.
În drept, fapta inculpatului T.P.F. la data de 12.12.2014, în jurul orei 21.30, inculpatul
T.P.F. a sustras din Carrefour Colentina un cojoc în valoare de 112 lei, întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de furt prev. și ped. De art. 228 alin. 1 C.pen.
Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 228 alin. 1 C.pen. instanța
reține că elementul material constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția
altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Acțiunea inculpatului,
care a sustras cojocul maro cu fermoar în față, bărbătesc, în valoare de 112 lei de pe raftul
magazinului aparținând persoanei vătămate, părăsind apoi spațiul destinat vânzării fără a achita
contravaloarea acestuia, realizează elementul material al infracțiunii, inculpatul intrând în
posesia produselor la momentul la care a părăsit incinta destinată vânzării fără să achite
produsele. Faptul că acesta nu a beneficiat mult timp de bunul respectiv nu echivalează cu

JUDECĂTORIA
neîntrunirea elementului material al infracțiunii, din moment ce fapta se consumă la momentul

deposedării persoanei vătămate, concomitent cu momentul imposedării inculpatului.
Urmarea imediată constă în imposedarea inculpatului cu bunul sustras, fapt care a adus o
atingere patrimoniului persoanei vătămate. Legătura de cauzalitate dintre elementul material și
urmarea imediata rezulta din materialitatea faptei.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei
directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul
socialmente periculos al faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei. Fapta
inculpatului a fost săvârșită cu intenția directă care rezultă din activitatea de pregătire a
infracțiunii (înlăturarea mijlocului de siguranță a produsului sustras) și din faptul că inculpatul a
părăsit linia de vânzare a persoanei vătămate fără a plăti produsul.
În cauză nu sunt incidente agravantele de săvârşire a faptei în timpul nopţii deoarece
activitatea infracțională a inculpatului, deși s-a desfășurat în timpul nopții potrivit criteriului
astrologic, real, acesta nu a beneficiat în mod efectiv de întunericul de afară ca urmare a faptului
că este general cunoscut că în magazinele de tip supermarket iluminarea în incintă este aceeași
indiferent de ora la care se desfășoară activitatea infracțională.
Prin urmare, instanța urmează, în baza art. 386 alin. 1 C.pr.pen., să dispună schimbarea
de încadrare juridică a faptei, din art. 228 alin. 1 – art. 229 alin. 1 alin. b C.pen. cu aplicarea art.
41 alin. 1 C.pen. în art. 228 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen.
Se reține, prin urmare, că fapta este prevăzută de legea penală, este comisă cu vinovăţie,
este imputabilă şi nejustificată, fiind îndeplinite exigenţele art. 15 alin. 1 cod penal, inculpatul
urmând a fi condamnat pentru o faptă de furt.
La individualizarea pedepsei, instanța va avea în vedere criteriile legale prevăzute la art
74 Cod penal: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii (săvârșirea faptei într-un
magazin destinat consumului, cu îndepărtarea mijloacelor de siguranță ale produsului), precum
și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită (prejudiciul creat în
cuantum de 112 lei a fost recuperat integral prin restituirea bunului); natura și gravitatea
rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii (fără un
motiv prestabilit); natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de
educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
Astfel, instanța va ține cont de atitudinea cooperantă a inculpatului, dar și de faptul că
acesta a fost prins la scurt timp după săvârșirea faptei.

JUDECĂTORIA
La individualizarea pedepsei aplicabile în cauză instanța va ține cont de limitele de

pedeapsă stabilite de lege pentru fapta de furt săvârșită (6 luni la 3 ani sau amendă 180 zile
amendă - 300 zile amendă).
Se vor avea în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, astfel cum acestea reies
din fişa de evidenţă pentru CNP, de faptul că deși s-a prezentat de două ori în fața instanței
acesta nu a recunoscut săvârșirea faptei, pentru ca ulterior să nu se mai prezintă la judecarea
cauzei. Instanța ține cont și de faptul că acesta este cunoscut cu antecedente penale pentru fapte
contra patrimoniului, antecedente datând de cel puțin 4 ani. Instanța va reține și dispozițiile art.
41 alin. 1 C.pen. relative al recidiva postexecutorie, deoarece inculpatul a săvârșit o faptă penală
ulterior condamnării și executării unor pedepse penale mai mari de 1 an, neintervenind
reabilitarea pentru infracțiunile săvârșite anterior.
În consecinţă, instanţa apreciază că se impune aplicarea unei pedepse, iar în raport de
circumstanţele concrete ale cauzei, având în vedere în special valoarea redusă a prejudiciului și
faptul că acesta a fost restituit persoanei vătămate, și de limitele de pedeapsă cu aplicarea tuturor
cauzelor de reducere și de agravare, instanţa apreciază suficientă aplicarea unei pedepse cu
amenda penală aferentă a 300 de zile amendă. Instanța individualizează cuantumului unei zile
amendă la suma de 15 lei ca urmare a situației financiare a inculpatului astfel cum rezultă din
declarațiile date în fața instanței. Astfel, se impune aplicarea unei amenzi penale în cuantum de
4.500 lei, orientată către maximum limitelor de pedeapsă, rezultată din numărul de zile amendă
stabilite la care s-a adăugat valoarea unei zile amendă în cuantum de 15 lei.
Prin urmare, față de toate aceste aspecte, în temeiul art. 228 alin. 1 Cod penal rap. la art. 41
alin. 1 cu referire la art. 61 alin. 1, 2, 3, 4 lit. c şi 6 Cod penal condamnă pe inculpatul T.P.F., la
pedeapsa amenzii de 4.500 lei (300 de zile amendă, suma corespunzătoare unei zile amendă- 15
lei) pentru săvârşirea infracţiunii de furt (faptă din data de 12.12.2014).
Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 alin. 1 cod penal privind
înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
Va lua act că persoana vătămată S.C. C R S.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză,
prejudiciul fiind acoperit prin restituire.
În baza art. 274 alin. 1 teza finală CPP onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în
cuantum de 260 lei, av. M. C., urmează a fi avansat din fondurile speciale alocate de Ministerul
Justiţiei şi rămân în sarcina statului.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală obligă inculpatul la plata sumei de 1.100
lei cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat (sumă ce nu include onorariul cuvenit
apărătorului din oficiu).

JUDECĂTORIA
Drept procesual penal
1. Măsuri preventive - arestare preventivă. Tâlhărie. Coroborare probe.

Nerecunoaştere săvârşire faptă
Noţiunea de „probă” este definită în art. 97 C.pr.pen. ca fiind „orice element de fapt
care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o”, iar noţiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie interpretată în
acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele
verosimile presupun existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv
că „este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea” (cauza Fox, Campbell şi
Hartley c. Regatului Unit, parag. 32).

JUDECĂTORIA
Aşadar, faptele care dau naştere suspiciunii rezonabile nu trebuie să aibă acelaşi nivel
de certitudine ca cele necesare pentru a formula o acuzaţie împotriva unei persoane sau pentru
a justifica condamnarea. Curtea a stabilit că art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie nu impune
ca, la momentul luării arestării preventive, organele de urmărire penală să fi adunat probe
suficiente pentru a formula o acuzaţie completă (cauza Murray c. Regatului Unit, parag. 56).
Indiferent de modalitatea în care au fost strânse probe până la acest moment (inculpaţii
au revenit asupra declaraţiilor date iniţial), judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că sunt
suficiente elemente de fapt care să trezească suspiciunea rezonabilă în legătură cu participarea
inculpatului la săvârşirea unei presupuse fapte penale, suficiente cât să justifice privarea de
libertate a acestuia.
Încheiere din data de 05.02.2015, definitivă
Prin ordonanţa nr. x/P/04.02.2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de
JL, sub aspectul săvârşirii, în stare de recidivă, a infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art.
233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. cu aplic. art. 77 lit. a) C.p., cu aplicarea art.
41 alin. (1) C.p.
Prin ordonanţa nr. x/P/04.02.2015, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a
dispus reţinerea inculpatului JL pentru o perioadă de 24 ore, începând cu data de 04.02.2015, ora
16.55, până la 05.02.2015, ora 16.55;
În raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală nr. x/P/2014, judecătorul de
drepturi şi libertăţi constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 223 alin. 2
raportat la art. 202 alin. 1 şi 3 C.pr.pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului,
după cum urmează:
Mai întâi, au fost respectate condiţiile procedurale pentru a se solicita arestarea
preventivă, respectiv: a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea ce formează obiectul
prezentei propuneri; a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceeaşi infracţiune (persoana
cercetată dobândind calitatea de inculpat); propunerea de luare a măsurii arestării preventive este
motivată şi cuprinde temeiul de drept; inculpatul a fost adus la soluţionarea propunerii şi asistat
de avocat.
De asemenea, există indicii din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit fapta pentru care este cercetat, aceasta întruneşte toate elementele constitutive ale
infracţiunii de tâlhărie calificată (art. 233 alin. 1-234 alin. 1 lit. a,b,c,d,f C.pen cu aplicarea art.
77 lit. a C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen.), iar pentru această infracţiune legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

JUDECĂTORIA
Noţiunea de „probă” este definită în art. 97 C.pr.pen. ca fiind „orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei
care a săvârşit-o”, iar noţiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie interpretată în acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele verosimile presupun
existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că „este posibil ca
persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea” (cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit,
parag. 32).
Aşadar, faptele care dau naştere suspiciunii rezonabile nu trebuie să aibă acelaşi nivel de
certitudine ca cele necesare pentru a formula o acuzaţie împotriva unei persoane sau pentru a
justifica condamnarea. Curtea a stabilit că art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie nu impune ca, la
momentul luării arestării preventive, organele de urmărire penală să fi adunat probe suficiente
pentru a formula o acuzaţie completă (cauza Murray c. Regatului Unit, parag. 56).
Faţă de cele expuse, în cauză, din mijloacele de probă administrate rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul JL este persoana care, la data de 21/22.08.2014, împreună cu alte 5
persoane, a pătruns în locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM din jud. Călăraşi, de unde, prin
folosirea de violenţe fizice, le-a sustras acestora o sumă de bani.
Suspiciunea rezonabilă rezultă din declaraţia martorului UCE , care a relatat că, la data
de 22.08.2014 a fost trezit de un zgomot produs de o maşină care pleca de la locuinţa vecinului
său NC, din declaraţia martorului MA, care a recunoscut pe inculpatul SŞ pe înregistrările
prezentate acestuia, înregistrări care provin de la camera de supraveghere video amplasată în
incinta imobilului fam. N (f. 144 D.U.P vol. 1), din raportul de constatare tehnico ştiinţifică (f.
84-94 dosar urmărire penală vol. 1) din care rezultă participarea inculpatului SŞ la săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie, care se coroborează cu planşele fotografice ataşate dosarului şi cu
procesul verbal de cercetare la faţa locului, din declaraţia persoanei vătămate NM din care
rezultă faptul că a fost lovită şi legată în locuinţa sa, fiindu-i sustrasă suma de 40.000 lei, din
declaraţia persoanei vătămate NC care a afirmat că a recunoscut pe unul din agresori care era
prieten cu numitul „FR”, din percheziţiile domiciliare efectuate în cauză, din declaraţiile
inculpatului SŞ care a afirmat că îl cunoaşte pe JL prin intermediul numitului „P” şi că la
iniţiativa sa de a sparge locuinţa părţilor vătămate, JL a adus alte persoane pentru a sustrage
bunuri din casa celor doi. Această declaraţie se coroborează cu declaraţiile numitei BAA, martor
care a afirmat că inculpatul a recunoscut de faţă cu aceasta că el şi cu T au participat la
săvârşirea tâlhăriei în jud. Călăraşi şi că vor rezolva situaţia.
Judecătorul nu poate primi argumentele avocatului ales cu privire la lipsa unor probe care
să dovedească implicarea inculpatului în săvârşirea infracţiunii, din moment ce, la această etapă

JUDECĂTORIA
procesuală, este necesar ca probele să trădeze suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit

fapta imputată. Or, indiferent de modalitatea în care au fost strânse probe până la acest moment
(inculpaţii au revenit asupra declaraţiilor date iniţial), judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că
sunt suficiente elemente de fapt care să trezească suspiciunea rezonabilă în legătură cu
participarea inculpatului la săvârşirea unei presupuse fapte penale, suficiente cât să justifice
privarea de libertate a acestuia.
Instanţa mai reţine că inculpatul, deşi a fost audiat în calitate de inculpat, nu a recunoscut
săvârşirea faptei, însă acest lucru nu este de natură să înlăture suspiciunea ce planează asupra sa,
având în vedere legăturile pe care le are cu inculpatul SŞ şi cu celelalte persoane audiate în
cauză.
În concluzie, mijloacele de probă amintite sunt suficiente pentru a dispune o măsură
excepţională precum cea a arestului preventiv.
Judecătorul mai reţine că, la soluţionarea propunerii de arestare preventivă, gravitatea
faptei nici nu poate fi avută în vedere prin ea însăşi (ca pericol social concret al faptei), ci numai
în legătură cu o stare de pericol pentru ordinea publică, adică numai dacă gravitatea faptei
determină şi o stare concretă de pericol pentru ordinea publică.
Aceasta întrucât arestarea nu reprezintă o pedeapsă anticipată (pentru gravitatea unei
infracţiuni), ci are scop de prevenţie (prezervarea ordinii publice, împiedicarea comiterii altor
infracţiuni).
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că doar gravitatea
infracţiunii nu este suficientă pentru a justifica detenţia provizorie, această măsură trebuind să se
bazeze pe fapte de natură să demonstreze tulburarea reală a ordinii publice (cauza Lettelier c.
Franţei, parag. 51).
Or, în cauză, deşi fapta reţinută în sarcina inculpatului prezintă un anumit nivel de
gravitate, starea de pericol pentru ordinea publică este accentuată de împrejurările că inculpatul a
fost prins după câteva luni, precum şi că fapta inculpatului face parte dintr-o activitate
infracţională repetată, care să denote un mod ilicit de existenţă (astfel cum rezultă din fişa de
cazier judiciar depusă la dosar).
La aceeaşi concluzie conduc şi împrejurările referitoare la persoana inculpatului
(anturajul, mediul din care provine, antecedentele penale etc.).
Astfel, inculpatul are 47 ani, vârstă până la care a mai comis infracţiuni, are studii 10
clase şi nu are un venit stabil şi licit. Din fişa de cazier judiciar şi evidenţă operativă rezultă că a
mai fost condamnat anterior, fiind sancţionat penal pentru fapte de acelaşi gen.

JUDECĂTORIA
Judecătorul reţine că, într-adevăr, pentru faptele săvârşite în trecut, inculpatul a executat
parte din pedepsele aplicate, prezenta măsură nereprezentând o pedepsire a acestuia pentru
antecedentele penale, ci o constatare a faptului că acesta, faţă de probele prezentate, prezintă un
risc considerabil pentru valorile sociale ale statului.
Aşadar, faţă de modul în care criteriile legale sunt reflectate în prezenta cauză,
judecătorul concluzionează că există temei suficient pentru a dispune măsura arestului preventiv.
Pe cale de consecinţă, în cauză este îndeplinită teza I a art. 223 alineatul 2 C.pr.pen.,
existând probe din care rezultă suspiciunea rezonabila că inculpatul a săvârșit infracţiunea
reţinută în sarcina sa.
Pentru infracţiunea de tâlhărie, prev. de art. 233 – art. 234 alin.(1) lit. f) C.pen., cu
aplicarea art. 41 alin.(1) C.pen legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, limitele
prevăzute fiind de la 3 ani la 10 ani.
Pe de altă parte, este îndeplinită teza a II-a a art. 223 alineatul 2 C.pr.pen. Pe baza evaluării
gravității faptei, a modului si a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului
din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică. Astfel, privarea inculpatului de libertate este necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Judecătorul are în vedere modul de
comitere a faptei (sustragere de bunuri dintr-o locuinţă, prin ameninţare şi exercitare de violenţe
fizice, asupra unor persoane în vârstă de 70-69 de ani, persoane vulnerabile şi prin declinarea
unei calităţi false - poliţist), dar şi lipsa de venituri licite, care generează un risc infracţional
semnificativ.
Concluzia că riscul săvârşirii de noi infracţiuni în cazul lăsării în libertate este întărită de
antecedentele penale ale inculpatului: a fost condamnat tot pentru săvârşirea unor infracţiuni
comise contra patrimoniului, fiind evident că ca scopul preventiv al pedepselor aplicate anterior
nu a fost atins.
Pentru a dispune astfel, judecătorul va înlătura argumentele invocate de apărare cu privire
la circumstanţele personale ale inculpatului întrucât susţinerile privind problemele de natură
medicală ale inculpatului urmează a fi înlăturate întrucât conform art. 110 alin. 1 raportat la art.
71 din Legea nr. 254/2013 inculpaţii arestaţi preventiv au dreptul la asistenţă medicală.
Cu privire la cererea inculpatului de a fi luată mă măsura arestului la domiciliu, instanţa
reţine că aceasta este neîntemeiată, faţă de considerentele expuse mai sus. Astfel, inculpatul are
antecedente penale, nu a recunoscut fapta şi nu are nici un venit stabil şi legal pentru a se
întreţine.

JUDECĂTORIA
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 202 alin. 1, 3 şi 4 lit. e) C.pr.pen.,
art. 223 alin. 2 C.pr.pen., art. 226 C.pr.pen., judecătorul va dispune luarea măsurii arestării
preventive a inculpatului, o altă măsură mai puţin uşoară de drepturi şi libertăţi necorespunzând
nevoii sociale de apărare generate de riscul infracţional ridicat, totodată constatând că măsura
arestării preventive este necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal şi în scopul
prevenirii săvârşirii de alte infracţiuni, fiind totodată proporţională cu gravitatea acuzaţiei.
2. Măsuri preventive - arestare preventivă. Inadmisibilitate formulării

a două propuneri de arestare preventivă pentru aceeaşi faptă.
Recunoaşterea săvârşirii faptei. Infracţiunea de tâlhărie
Instanţa reţine că, cele două propuneri de arestare preventivă vizează arestarea aceleiaşi
persoane (inculpatul PRA) pentru aceeaşi faptă (tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.pen. -
art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. săvârşită în data de 21/22 august 2014 împotriva
persoanelor vătămate NC şi M), pentru aceleaşi motive (astfel cum rezultă din referatele cu
propunere de arestare preventivă), constând în aceea că la data de 21/22 august 2014, împreună
cu alte cinci persoane a intrat în locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM şi prin folosirea de
violenţe fizice au sustras suma de aproximativ 40.000 lei.
Judecătorul nu se poate pronunţa asupra unei propuneri de arestare preventivă a
aceluiaşi inculpat pentru aceeaşi faptă penală, ceea ce face ca această cerere să urmeze a fi
respinsă ca inadmisibilă, fără a fi cercetate încă odată motivele propunerii de arestare.
Judecătorul apreciază că propunerea faţă de inculpatul PA nu mai are o existenţă de sine
stătătoare, ca urmare a soluţionării în data de 19.02.2015 a aceleiaşi propuneri, înaintate de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Deşi formal, instanţa a rămas investită cu
soluţionarea unei astfel de cereri (în lipsa delimitării cadrului procesual de către parchet), în
concret, propunerea de arestare preventivă a inculpatului PA, a fost analizată în data de
19.02.2015.
Este adevărat că motivul de inadmisibilitate a intervenit după investirea instanţei, însă
acest lucru nu este de natură să împiedice o astfel de soluţie cu atât mai mult cu cât o
reanalizare a situaţiei inculpatului deja arestat preventiv (prin încheierea din data de
19.02.2015), nu poate fi făcută fără a fi încălcată autoritatea de lucru judecat relativă a actului
de procedură din data de 19.02.2015.

JUDECĂTORIA
Judecătorul reţine că măsurile preventive sunt măsuri excepţionale, reglementate în

detaliu în cuprinsul art. 202 C.pr.pen.. Acestea sunt susceptibile de luare, prelungire, revocare,
înlocuire sau încetare de drept. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că măsura arestului
preventiv poate fi luată cu privire la acelaşi inculpat, pentru săvârşirea aceleiași fapte şi pentru
aceleaşi motive, devenind incidente alte modificări în cursul măsurii preventive (înlocuire,
prelungire, revocare).
infracţiunii nu este suficientă pentru a justifica detenţia provizorie, această măsură trebuind să
se bazeze pe fapte de natură să demonstreze tulburarea reală a ordinii publice (cauza Lettelier
c. Franţei, parag. 51).
Deşi faptele reţinute în sarcina inculpaţilor prezintă un anumit nivel de gravitate, starea
de pericol pentru ordinea publică este accentuată de împrejurările că inculpaţii au fost prinşi
după câteva luni, precum şi că faptele acestora fac parte dintr-o activitate infracţională
repetată, care să denote un caracter violent al acestora
La data de 17.02.2015, judecătorul de drepturi şi libertăţi a disjuns propunerea de arestare

preventivă a inculpaţilor PDG, GD şi PAR, cercetaţi pentru săvârşirea unei fapte de tâlhărie
calificată, prev. de art. 233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p., fiind acordat termen
pentru soluţionarea acestor propuneri în data de 23.02.2015, ora 13.00.
Prin încheierea din data de 19.02.2015, fiind investit cu soluţionarea unei noi propuneri
de arestare preventivă a inculpatului în stare de reţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi a
dispus arestarea preventivă a inculpatului PAR, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. cu aplic. art.
77 lit. a) C.p., şi aplic. art. 44 alin. (1) C.p. fiindu-i imputat că, la data de 21/22 august 2014,
împreună cu alte cinci persoane a intrat în locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM şi prin
folosirea de violenţe fizice au sustras suma de aproximativ 40.000 lei.
Instanţa reţine că, cele două propuneri de arestare preventivă vizează arestarea aceleiaşi
persoane (inculpatul PRA) pentru aceeaşi faptă (tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.p. - art.
234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. săvârşită în data de 21/22 august 2014 împotriva
persoanelor vătămate NC şi NM), pentru aceleaşi motive (astfel cum rezultă din referatele cu
propunere de arestare preventivă), constând în aceea că la data de 21/22 august 2014, împreună
cu alte cinci persoane a intrat în locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM şi prin folosirea de
violenţe fizice au sustras suma de aproximativ 40.000 lei.

JUDECĂTORIA
Judecătorul nu se poate pronunţa asupra unei propuneri de arestare preventivă a aceluiaşi

inculpat pentru aceeaşi faptă penală, ceea ce face ca această cerere să urmeze a fi respinsă ca
inadmisibilă, fără a fi cercetate încă odată motivele propunerii de arestare. Judecătorul apreciază
că propunerea faţă de inculpatul PA nu mai are o existenţă de sine stătătoare, ca urmare a
soluţionării în data de 19.02.2015 a aceleiaşi propuneri, înaintate de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bucureşti. Deşi formal, instanţa a rămas investită cu soluţionarea unei astfel de cereri
(în lipsa delimitării cadrului procesual de către parchet), în concret, propunerea de arestare
preventivă a inculpatului PA, a fost analizată în data de 19.02.2015.
Este adevărat că motivul de inadmisibilitate a intervenit după investirea instanţei, însă
acest lucru nu este de natură să împiedice o astfel de soluţie cu atât mai mult cu cât o reanalizare
a situaţiei inculpatului deja arestat preventiv (prin încheierea din data de 19.02.2015), nu poate fi
făcută fără a fi încălcată autoritatea de lucru judecat relativă a actului de procedură din data de
19.02.2015.
Judecătorul reţine că măsurile preventive sunt măsuri excepţionale, reglementate în
detaliu în cuprinsul art. 202 şi urm. din Codul De Procedură Penală. Acestea sunt susceptibile de
luare, prelungire, revocare, înlocuire sau încetare de drept. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu
rezultă că măsura arestului preventiv poate fi luată cu privire la acelaşi inculpat, pentru
săvârşirea aceleiași fapte şi pentru aceleaşi motive, devenind incidente alte modificări în cursul
măsurii preventive (înlocuire, prelungire, revocare).
Pe cale de consecinţă, constatând că nu poate fi analizată luarea măsurii preventive a
arestului preventiv cu privire la acelaşi inculpat cercetat pentru o faptă pentru care deja se află în
arest pe o durată de 30 de zile, pentru aceleaşi motive, urmează să respingă propunerea
parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca fiind inadmisibilă.
Prin ordonanţa nr. x/P/16.02.2015 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de PDG, zis
„D”, sub aspectul săvârşirii infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.p. - art. 234 alin.
(1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. cu aplic. art. 77 lit. a) C.p., şi aplic. art. 44 alin. (1) C.p. şi
extinderea urmăririi penale faţă de GD, zis „I”, sub aspectul săvârşirii, în stare de recidivă, a
infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f)
C.p. cu aplic. art. 77 lit. a) C.p.. şi aplic. art. 41 alin. (1) C.p.
Prin ordonanţele nr. 4422/P/2014 din 17.02.2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale faţă de PDG, zis „D”, sub aspectul săvârşirii infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art.
233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi f) C.p. cu aplic. art. 77 lit. a) C.p., şi aplic. art. 44
alin. (1) C.p., punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de GD, zis „I”, sub aspectul săvârşirii, în

JUDECĂTORIA
stare de recidivă, a infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 C.p. - art. 234 alin. (1) lit.
a), b), c), d) şi f) C.p. cu aplic. art. 77 lit. a) C.p.. şi aplic. art. 41 alin. (1) C.p.
Ambii sunt cercetaţi sub aspectul săvârşirii în data de 21/22 august 2014 a unei tâlhării
calificate, constând în aceea că la data menţionată, împreună cu alte patru persoane au intrat în
locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM şi prin folosirea de violenţe fizice au sustras suma de
aproximativ 40.000 lei.
În raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală nr. 4422/P/2014, judecătorul de
drepturi şi libertăţi constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 223 alin. 2
raportat la art. 202 alin. 1 şi 3 C.pr.pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpaţilor,
după cum urmează:
preventivă, respectiv: a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea ce formează obiectul
prezentei propuneri; a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceeaşi infracţiune
(persoanele cercetate dobândind calitatea de inculpat); propunerea de luare a măsurii arestării
preventive este motivată şi cuprinde temeiul de drept; inculpaţii au fost prezenţi la soluţionarea
propunerii şi asistaţi de avocat ales, neexistând contrarietate între interesele acestora.
De asemenea, există indicii din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au
săvârşit fapta pentru care sunt cercetaţi, aceasta întruneşte toate elementele constitutive ale
infracţiunii de tâlhărie calificată (Art. 233 alin. 1 -234 alin. 1 lit. A,b,c,d,f C.pen cu aplicarea art.
77 lt. A C.pen..), iar pentru această infracţiune legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani.
parag. 32).
justifica condamnarea. Curtea a stabilit că art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie nu impune ca, la
momentul luării arestării preventive, organele de urmărire penală să fi adunat probe suficiente
pentru a formula o acuzaţie completă (cauza Murray c. Regatului Unit, parag. 56).

JUDECĂTORIA
Faţă de cele expuse, în cauză, din mijloacele de probă administrate rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpaţii PDG şi GD sunt persoanele care, la data de 21/22.08.2014, împreună cu
alte 4 persoane, au pătruns în locuinţa persoanelor vătămate NC şi NM din com. Sohatu, jud.
Călăraşi, de unde, prin folosirea de violenţe fizice, le-a sustras acestora o sumă de bani.
Probele (elemente de fapt) suficiente rezultă din declaraţia persoanei vătămate NM din
care rezultă faptul că a fost lovită şi legată în locuinţa sa, fiindu-i sustrasă suma de 40.000 lei,
din declaraţia persoanei vătămate NC care a afirmat că a recunoscut pe unul din agresori care
era prieten cu numitul „FR”; din procesele verbale de recunoaştere din planşe foto efectuată de
inculpatul LJ, din care rezultă că acesta a recunoscut pe inculpatul PD şi pe inculpatul GD ca
fiind unul dintre cei care în seara de 21/22 august 2014 a participat la săvârşirea tâlhăriei
calificate în discuţie; inculpatul Jianu a recunoscut pe inculpatul PD ca fiind unul dintre fraţii
prezenţi la săvârşirea faptei; din planşele fotografice ataşate dosarului de urmărire penală; din
declaraţia inculpatului JL din care rezultă că a fost convins de inculpatul SŞ să săvârşească fapta
şi a propus săvârşirea faptei inculpatului GT, precum şi inculpaţilor PAR, zis „Alex”, PDG, zis
„D” şi GD, zis „I”; din declaraţia inculpatului GT care a recunoscut săvârşirea faptei susţinând
că în cursul anului 2014 a efectuat lucrări de amenajare la casa inculpatului JL, în aceste
condiţii inculpatul JL i-a propus să participe la comiterea infracţiunii. Inculpatul GT a susţinut
că în aceeaşi zi, sau în ziua următoare propunerii, s-a întâlnit cu inculpatul JL şi alte trei
persoane, despre care, GT a susţinut că nu le cunoştea.
Nu în ultimul rând, judecătorul reţine şi declaraţiile date de inculpaţi în faţa instanţei,
aceştia recunoscând că au participat la săvârşirea faptei.
În concluzie, mijloacele de probă amintite sunt suficiente pentru a dispune o măsură
excepţională precum cea a arestului preventiv.
Judecătorul nu va reţine faptul că inculpaţii s-au sustras la cercetările penale din
moment ce, la dosar nu rezultă cu certitudine intenţia acestora de a fugi sau de a se
ascunde în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală.
Astfel, judecătorul reţine că aceştia au fost citaţi cu mandat de aducere, dar nu s-au
prezentat în faţa organelor de cercetare penală. Din procesele verbale de aducere la îndeplinire a
mandatelor de aducere, ataşate la dosar (f. 24 şi urm. d.u.p.), nu rezultă cu certitudine pe ce
anume se bazează concluzia că inculpatul Goangă era dispărut de la domiciliu (nefiind efectuată
o deplasare la imobilul de domiciliu al inculpatului). În lipsa unor probe din care să rezulte
intenţia acestuia de a se sustrage de la urmărirea penală sau de a fugi, judecătorul, numai din
absenţa inculpatului, nu poate trage concluzia unei sustrageri.

JUDECĂTORIA
De asemenea, cu privire la inculpatul PD, judecătorul reţine aceleaşi aspecte. Simpla

absenţă a acestuia nu implică de plano o concluzie în sensul fugii pentru a se sustrage de la
urmărirea penală. Judecătorul reţine că din procesul verbal de aducere la îndeplinire a mandatului
de aducere, nu rezultă că organele de cercetare penală s-ar fi deplasat pentru punerea în executare
a mandatului de aducere emis pentru inculpat, ci numai că a fost comunicat faptul că inculpatul
este în Franţa cu familia. Această plecare a fost negată de inculpat conform declaraţiilor luate în
faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. În plus, instanţa reţine că inculpatul s-a prezentat de
bună voie în faţa instanţei, aspect care conduce la concluzia că acesta nu a cunoscut faptul că este
cercetat penal cu privire la fapta săvârşită în data de 21/22 august 2014.
Judecătorul mai reţine că, la soluţionarea propunerii de arestare preventivă, gravitatea
faptei nici nu poate fi avută în vedere prin ea însăşi (ca pericol social concret al faptei), ci numai
în legătură cu o stare de pericol pentru ordinea publică, adică numai dacă gravitatea faptei
determină şi o stare concretă de pericol pentru ordinea publică.
Aceasta întrucât arestarea nu reprezintă o pedeapsă anticipată (pentru gravitatea unei
infracţiuni), ci are scop de prevenţie (prezervarea ordinii publice, împiedicarea comiterii altor
infracţiuni).
infracţiunii nu este suficientă pentru a justifica detenţia provizorie, această măsură trebuind să se
bazeze pe fapte de natură să demonstreze tulburarea reală a ordinii publice (cauza Lettelier c.
Franţei, parag. 51).
Or, în cauză, deşi faptele reţinute în sarcina inculpaţilor prezintă un anumit nivel de
gravitate, starea de pericol pentru ordinea publică este accentuată de împrejurările că inculpaţii
au fost prinşi după câteva luni, precum şi că faptele acestora fac parte dintr-o activitate
infracţională repetată, care să denote un caracter violent al acestora (astfel cum rezultă din fişele
de cazier judiciar depuse la dosarul de urmărire penală 57-58 şi 61-62 dosar).
La aceeaşi concluzie conduc şi împrejurările referitoare la persoana inculpaţilor
(anturajul, mediul din care provine, antecedentele penale etc.).
Cu privire la inculpatul PDG, judecătorul reţine că are 24 de ani, vârstă până la care a
mai comis fapte penale, are 10 clase şi nu are un venit stabil. Din fişa de cazier judiciar şi
evidenţă operativă rezultă că a mai fost condamnat anterior, fiind sancţionat penal pentru o faptă
de ultraj contra bunelor moravuri, pentru o faptă de loviri şi alte violenţe, sancţionat
administrativ pentru o altă furt calificat şi sancţionat administrativ pentru fapte de ultraj contra
bunelor moravuri şi loviri şi alte violenţe.

JUDECĂTORIA
risc considerabil pentru valorile sociale ale statului. De asemenea, judecătorul reţine şi
modalitatea concretă în care inculpatul a afirmat că a participat la săvârşirea faptei.
Pe de altă parte, este îndeplinită teza a II-a a art. 223 alineatul 2 C.pr.pen. Pe baza
evaluării gravității faptei, a modului si a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a
mediului din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la
persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei
stări de pericol pentru ordinea publică. Astfel, privarea inculpatului de libertate este necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Judecătorul are în vedere modul
de comitere a faptei (sustragere de bunuri dintr-o locuinţă, prin ameninţare şi exercitare de
violenţe fizice, asupra unor persoane în vârstă de 70-69 de ani, persoane vulnerabile, de mai
multe persoane împreună, prin utilizarea de mijloace pentru a-şi asigura scăparea – caguli şi
mănuşi, pregătirea faptei cu câteva ore înainte), dar şi lipsa de venituri, care generează un risc
infracţional sporit. Atitudinea de regret şi faptul că a recunoscut săvârşirea faptelor, nu sunt
aspecte care să atragă înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică, din moment ce, acesta
a recunoscut fapta numai după ce a aflat că fratele său inculpatul Petrea Alin a fost prins de către
organele de cercetare penală.
Judecătorul nu poate primi argumentul referitor la consumul de băuturi alcoolice, din
moment ce, din perspectiva antecedentelor penale pe care le are, inculpatul ar fi trebuit să
conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să acţioneze în consecinţă.
Cu privire la cererea inculpatului de a fi luată mă măsura arestului la domiciliu,
instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, faţă de considerentele expuse mai sus. Astfel,
inculpatul are antecedente penale şi deşi a recunoscut fapta, nu are momentan nici un venit stabil
pentru a se întreţine (nedepunând nicio dovadă a susţinerilor sale sub acest aspect) şi, deşi a fost
condamnat anterior, nu a înţeles să îşi corijeze atitudinea.
Cu privire la inculpatul GD, judecătorul reţine că are 45 de ani, vârstă până la care a
mai comis fapte penale, nu are studii şi nu are un venit stabil. Din fişa de cazier judiciar şi
evidenţă operativă rezultă că a mai fost condamnat anterior, fiind sancţionat penal pentru o de
violare de domiciliu, pentru viol, pentru furt calificat (multiple condamnări), pentru o faptă de

JUDECĂTORIA
tâlhărie. Inculpatul a fost liberat condiţionat la data de 10.09.2013, având un rest rămas
neexecutat de 1191 zile.
risc considerabil pentru valorile sociale ale statului. De asemenea, judecătorul reţine şi
modalitatea concretă în care inculpatul a afirmat că a participat la săvârşirea faptei. Multiplele
condamnări anterioare şi tipicul infracţiunilor săvârşite, fac judecătorul să concluzioneze că
inculpatul nu a înţeles să îşi remedieze comportamentul prin nesăvârşirea unei infracţiuni de o
gravitate considerabilă (judecătorul are în vedere săvârşirea infracţiunii la mai puţin de un an
de la liberarea condiţionată din penitenciar)
Pe de altă parte, este îndeplinită teza a II-a a art. 223 alineatul 2 C.pr.pen. Pe baza
evaluării gravității faptei, a modului si a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a
mediului din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la
persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei
stări de pericol pentru ordinea publică. Astfel, privarea inculpatului de libertate este necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Judecătorul are în vedere modul
de comitere a faptei (sustragere de bunuri dintr-o locuinţă,noaptea, prin ameninţare şi
exercitare de violenţe fizice, asupra unor persoane în vârstă de 70-69 de ani, persoane
vulnerabile, pluralitatea participanţilor la săvârşirea infracţiunii,, modalitatea de comitere a
faptei, pregătirea anterioară a acesteia), dar şi lipsa de venituri, care generează un risc
infracţional sporit. Atitudinea de regret şi faptul că a recunoscut săvârşirea faptelor, nu sunt
aspecte care să atragă înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică, din moment ce, acesta
a recunoscut fapta numai după ce a aflat că este căutat de organele de poliţie.
Judecătorul nu poate primi argumentul referitor la consumul de băuturi alcoolice, din
moment ce, din perspectiva antecedentelor penale pe care le are, inculpatul ar fi trebuit să
conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să acţioneze în consecinţă.
Cu privire la cererea inculpatului de a fi luată mă măsura arestului la domiciliu,
instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, faţă de considerentele expuse mai sus. Astfel,
inculpatul are antecedente penale şi deşi a recunoscut fapta, nu are momentan nici un venit stabil
pentru a se întreţine.

JUDECĂTORIA
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 202 alin. 1, 3 şi 4 lit. e) C.pr.pen.,
art. 223 alin. 2 C.pr.pen., art. 226 C.pr.pen., judecătorul va dispune luarea măsurii arestării
preventive a inculpaţilor, o altă măsură mai puţin uşoară de drepturi şi libertăţi necorespunzând
nevoii sociale de apărare generate de riscul infracţional ridicat, totodată constatând că măsura
arestării preventive este necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal şi în scopul
prevenirii săvârşirii de alte infracţiuni, fiind totodată proporţională cu gravitatea acuzaţiei.
3. Măsuri asigurătorii. Sechestru asigurător. Contestaţie. Condiţiile

necesare instituirii măsurilor asigurătorii
Potrivit art. 250 alin. 1 C.pr.pen., raportat a art. 249 C.pr.pen., persoana vătămată în
interesele sale poate formula contestaţie împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de procuror în
cursul urmăririi penale în considerarea pericolului ca bunurile (ce pot face obiectul reparării
pagubei produse prin infracţiune) să fie înstrăinate de către inculpat.
Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei
produse prin infracţiune, se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului până la
concurenţa valorii probabile a acestora. Normele procesual penale instituie o exceptare a unor
categorii de bunuri, în cuprinsul art. 249 alin. 8 C.pr.pen., respectiv, nu pot fi sechestrate
bunurile care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public
şi nici bunurile exceptate de lege.
Pe cale de consecinţă, pentru ca măsurările asigurătorii să fie legal instituite, trebuie
respectate următoarele condiţii: a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni; b) sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi
la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii; c)
măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată;
d) bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului.
Încheierea din data de 06.04.2015, definitivă
Prin cererea formulată la data de 26.03.2015, înregistrată pe rolul instanţei la data de

26.03.2015, inculpata TN a solicitat ridicarea sechestrului asigurător instituit fără temei asupra
următoarelor bunuri: imobil situat Bucureşti, sector 2, dobândit în 05.04.2012, proprietar TN;
imobil situat în Bucureşti, sector 2, dobândit în 05.04.2012, proprietar TN; autoturism Mercedes
Benz, dobândit în data de 21.07.2014, proprietar TN .

JUDECĂTORIA
În susţinerea cererii inculpata a arătat, în esenţă, că în data 25.03.2015 s-a dispus

punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva TN pentru săvârşirea infracţiunilor de înșelăciune
privind asigurările fapta prevăzuta de pedepsită de art. 245 alin. 1 C.pen. şi fals în declaraţii în
forma continuata prevăzuta de art. 326 C.pen, rap. la art. 35 alin. 1 din C.pen., cu aplicarea art.
38 alin. 1 C. Pen., iar prin ordonanţa din 25.03.2015 procurorul a dispus admiterea în parte a
cererii părţii civile S.C. FLC S.R.L. de luare a masurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatei
TN.
Prin cererea formulată, inculpata prin avocat a solicitat a se ridica sechestrul asigurător
instituit fără temei asupra bunurilor antemenţionate, măsura dispusă fiind injustă şi ilegală
întrucât în cauză nu există indicii temeinice, ci doar o bănuiala rezonabilă că s-ar fi săvârşit
infracţiunile reţinute. Prin ordonanţa dispusă motivele invocate pentru instituirea sechestrului
asigurător sunt cu privire la "garantarea reparării pagubelor stabilite şi apreciate ca "valoare
probabilă" în acest moment al procesului penal, cauzând părţii civile un prejudiciu de 105.791,40
Euro", conform contractelor din data de 05.04.2012, respectiv contractul din 21.07.2012.
Cu privire la aceste aspecte reţinute, procurorul opinează că a fost prejudiciata partea
vătămata, respectiv S.C. FLC S.R.L., motiv pentru care a admis cererea părţii vătămate de a pune
sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile inculpatei TN. Ultimul procuror în acest
dosar de urmărire penală nu a probat producerea prejudiciului imputat inculpatei, mărginindu-se
să declare un cuantum al acestuia fără a-şi sprijini opinia pe rezultatele vreunui raport de
constatare tehnico-științifică sau de expertiză, ci doar pe un înscrisuri eliberate de către partea
vătămata (contractele din data de 05.04.2012, respectiv contractul 21.07.2012, încheiate de S.C.
FLC SRL).
Scopul urmărit prin sechestrarea autoturismului inculpatei TN a avut ca rezultat un
impact negativ şi a creat o serie de probleme atât pe plan psihic cât şi fizic, deoarece prin
imposibilitatea utilizării autoturismului necesar deplasărilor zilnice de la Complexul C, Ilfov la
Bucureşti), la solicitarea clienţilor inculpatei (având ocupaţia de stilistă), îi agravează şi complică
şi mai mult viața în acest stadiu actual al procesului penal (urmărire penală), fără a avea o soluţie
definitivă în dosar.
În privinţa sechestrării autoturismului în cauza, potrivit art. 727 alin. (1) teza întâi NCPC
şi în acord cu art. 2324 NCC, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului
afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror
creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Aceasta înseamnă că, în
principiu, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului pot fi sechestrate de organele

JUDECĂTORIA
penale doar dacă infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu exercitarea profesiei respective,
aspect ce nu este evidenţiat în dosarul actual de urmărire penala.
Menţionează că ordonanţa prin care s-a instituit sechestrul asigurător împotriva inculpatei
TN, asupra bunurilor mobile şi imobile, reprezintă o încercare de intimidare în dosarul de
urmărire penală, fără a fi rezolvată aceasta cauză (întocmirea rechizitoriului şi trimiterea
dosarului în judecată sau clasarea, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi
penale), soluţie ce ar fi fost dată pe baza probelor aflate la dosar. Pe cale de consecinţă, solicită
admiterea plângerii împotriva ordonanţei procurorului dispusa ca măsura nelegala şi ridicarea
sechestrului asigurător dispus şi instituit în 25.03.2015, în baza dispoziţiilor art. 250 N.C.pr.pen.”
Sub aspect procesual se reţin următoarele aspecte:
Prin cererea formulată la data de 31.01.2015, „FLC" SRL a arătat că la data de
07.04.2014 a fost informată de către dl SC că în cadrul dosarului penal nr. x/P/2014 a fost
dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale pe cauză faţă de numita TN, sub aspectul
săvârșirii infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, fapta prevăzută de art. 245 (1) Cod penal
român şi faţă de numitul SP, cetăţean italian, sub aspectul săvârșirii infracţiunii de complicitate la
infracţiunea de înşelăciune privind asigurările prevăzute de art. 48 (1) la art. 245 (1) Cod penal
român.
Ulterior, în adresa „FLC" SRL a parvenit răspunsul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti din 27.08.2014, în conformitate cu care dosarul penal împotriva
inculpaţilor TN şi SP, cu nr. x/P/2014, se află în lucru la DGPMB - Serviciul Furturi de
Autovehicule.
Autoturismul Porsche Panamera este proprietatea companiei FLC S.R.L., a fost transmis
către TN în folosinţă şi posesie temporară în schimbul ratelor de leasing. La data de x.2014 TN a
declarat fals în faţa organelor de poliţie că autoturismul a fost furat în ziua de x.2014 după ce ea a
lăsat maşina la parcare. Or TN nu se putea deplasa cu autoturismul nici în acea nici în zilele
anterioare până la data de x.2014, ziua când complicele său SP a scos autoturismul din România.
Inacţiunile inculpaţilor TN şi SP, „FLC" SRL i-au fost cauzate prejudicii în proporţii
considerabile, şi anume la ziua de 30 octombrie 2014 prejudiciul suportat de locatar este de
105.791,40 EURO, inclusiv valoarea reziduală a bunului 70.752,04 Euro.
În notificarea nr. 1014 expediată în adresa inculpaţilor, „FLC" SRL a declarat rezilierea
contractului de leasing cu TN şi a solicitat achitarea datoriei scadente la data de 09.06.2014 în
sumă 86.594,32 EURO.
Persoana vătămată S.C. FLC S.R.L a suferit pagube, motiv pentru care a solicitat instituirea
unor măsuri asigurătorii, în calitate de parte civilă în dosarul penal nr. 4216/P/2014. Conform art.

JUDECĂTORIA
163 C.pr.pen., masurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa
de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru a bunurilor imobile, în
vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru
garantarea executării pedepsei amenzii.
Masurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor
'învinuitului sau inculpatului\persoanei responsabile civilmente, pana la concurenta valorii
probabile a pagubei.
Masurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea pârtii civile sau
din oficiu.
Dat fiind cele expuse mai sus, persoana vătămată a precizat că se constituie parte civilă
în dosarul penal nr. 421 şi a solicitat asupra bunurilor a măsurilor asigurătorii, instituirea
sechestrului bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor TN şi SP până la concurenţa sumei de
105 791,40 Euro, care este valoarea probabilă a pagubei
Prin rezoluţia din data de 29.01.2014, confirmată de către procuror, s-a dispus
începerea urmăririi penale în rem, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, faptă
prev. de art. 208 alin. 1-209 alin. l lit. e, g şi i din vechiul C.pen., în fapt s-a reţinut că la data de
28.01.2014, în intervalul orar 22:00-22:35 a fost furat autoturismul marca Porsche Panamera,
culoare alb, cu numărul de înmatriculare x emis de Republica Moldova, proprietatea FLC, cu
sediul în Republica Moldova.
Prin ordonanţa din data de 17.02.2014, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a
faptei pentru care se efectuează urmărirea penală din furt calificat faptă prev. de art.208 alin. 1-
209 alin. l lit. e, g şi i din vechiul C.pen. în infracţiunea de furt calificat prev. de art. 228 alin. 1-
229 alin. l lit. b şi d din C.pen, cu aplic. Art. 5 din C.pen., extinderea cercetării penale şi
începerea urmăririi penale în rem, cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind
asigurările faptă prev. şi ped. de art.245 alin. l C.pen. şi complicitate la înşelăciune privind
asigurările faptă prev. şi ped. de art. 48 alin. l C.pen. rap. la art. 245 alin. l C.pen.
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din data
de 12.02.2014, s-a dispus efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta TN sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, faptă prev. şi ped. de art. 245
alin. l C.pen. şi faţă de suspectul SP sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la
înşelăciune privind asigurările faptă prev. şi ped. de art. 48 alin. l din C.pen. rap. la art. 245 alin.
l C.pen..
La data de 27.03.2014 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi-a
declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2

JUDECĂTORIA
Bucureşti întrucât infracţiunile reţinute în sarcina suspecţilor au fost săvârşite în afara

teritoriului României iar potrivit art. 42 alin. l C.p.p. competenţa teritorială revine Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti, deoarece locuinţa suspectei TN este pe raza sectorului 2 Bucureşti.
La data de 27.03.2014 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a
pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpata TN sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
înşelăciune privind asigurările , faptă prev. şi ped. de art. 245 alin. l C.pen. şi faţă de inculpatul
SP sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune privind asigurările faptă
prev. şi ped de art. 48 alin. l din C.pen rap. la art. 245 alin. l din C.pen.
Cu privire la inculpata TN s-a reţinut că la o dată care nu a putut fi stabilită cu
certitudine, cu ajutorul numitului SP, a ascuns autoturismul marca Porsche Panamera cu nr. de
înmatriculare x (deţinut în baza contractului de leasing nr. x/2013, încheiat cu FLC S.R.L.
din Republica Moldova), bun asigurat împotriva furtului conform poliţei x), după care la data de
29.01.2014, a sesizat organele de politie din România, în mod nereal cu privire furtul acestui
autoturism din Bucureşti, ulterior solicitând suma asigurată de la S.C. M din Republica
Moldova, respectiv cea de 112.000 euro, în acest sens sus-numita formulând cerere la data de
05.02.2014, pentru a deschide dosar de daune.
Cu privire la inculpatul SP s-a reţinut că în baza unei înţelegeri anterioare cu numita
TN, în scopul de a-i asigura acesteia folosul obţinut din fraudarea societăţii de asigurare S.C. M
din Republica Moldova, la o dată care nu a putut fi stabilită cu certitudine, a ajutat-o sa ascundă
autoturismul marca Porsche Panamera cu nr. de înmatriculare x , el fiind cel care la data de
16.01.2014, în calitate de conducător auto, a părăsit teritoriul României prin vama Nădlac, cu
autoturismul în discuţie, alături de el aflându-se, în calitate de pasager, cetăţeanul marocan H El
M.
Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din
02.03.2015 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care se efectuează '
urmărirea penală faţă de inculpatul SP,din infracţiunea de complicitate la înşelăciune privind
asigurările faptă prev. şi ped de art. 48 alin. l din C.pen rap. la art. 245 alin. l din C.pen. în
infracţiunea de înşelăciune privind asigurările , faptă prev. şi ped. de art. 245 alin. l C.pen..
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din data
de 03.03.2015 s-a dispus extinderea urmăririi penale cu privire la fapta de fals în declaraţii în
formă continuată , prevăzută de art. 326 C.pen. rap. la art. 35 alin. l din C.pen. şi efectuarea în
continuarea a urmăririi penale faţă de TN, faţă de care se va efectua urmărirea penală în calitate
de suspectă, cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată ,
prevăzută de art. 326 C.pen. rap. la art. 35 alin. l din C.pen..

JUDECĂTORIA
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din

18.03.2015 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de SP, faţă de care se va efectua
urmărirea penală în calitate de suspect cu privire la săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals
în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. l C.pen. rap. la art.326 C.pen. cu aplic.
art. 35 alin. l din C.pen
Astfel, urmărirea penală se desfăşoară împotriva inculpatului SP pentru săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune privind asigurările , faptă prev. şi ped. de art. 245 alin. l
C.pen.(inculpat) şi complicitate la infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată ,
prevăzută de art. 48 alin. l C.pen. rap. la art.326 C.pen. cu aplic. art. 35 alin. l din C.pen. (
suspect), ambele cu aplicarea art.38 alin. l C.pen. şi faţă de TN pentru săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune privind asigurările faptă prev. şi ped de art. 245 alin. l din C.pen. (inculpată) şi fals în
declaraţii în formă continuată , prevăzută de art. 326 C.pen. rap. la art. 35 alin. l din C.pen., cu
aplicarea art. 38 alin. l C.pen.( suspectă).
Prin ordonanţa din data de 25.03.2015, a procurorului însărcinat cu supravegherea
urmăririi penale, în vederea identificării bunurilor inculpaţilor, au fost efectuate verificări la
Administraţia Judeţeană a Finanţelor publice Ilfov, respectiv la Agenţia Naţională de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară.
Totodată prin ordonanţa nr. x/P/16.02.2015, a Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti, după obţinerea încuviinţării prealabile a judecătorului de drepturi şi
libertăţi din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin încheierea din data de 13.02.2015,
pronunţată în dosarul cu nr. x/300/2015, s-au solicitat informaţii privind existenţa conturilor bancare
deţinute de către inculpatul SP şi de către inculpata TN şi a datelor privind sumele de bani existente
în conturile cu care inculpaţii, figurează, la data efectuării verificării.
În urma punerii în executare a ordonanţei nu s-au identificat sume de bani în conturi deţinute
de aceştia. La data de 23.02.2015, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliara a
înaintat lista bunurilor cu care figurează înregistrate în evidenţe inculpaţii. Din cuprinsul actelor
comunicate de această instituţie, a rezultat că inculpata TN figurează înscrisă în cartea funciară cu
următoarele bunuri imobile: imobil înscris în cartea funciară nr. x a municipiului Bucureşti, sector 2 şi
imobil înscris în cartea funciara nr. y a municipiului Bucureşti, sector 2. Direcţia Venituri Buget
Local Sector 2, prin adresa nr. 31796/2015, a înaintat lista bunurilor cu care figurează
înregistrată în evidenţe TN, respectiv autoturism marca Mercedes Benz şi imobil situat în Şos.
Colentina.
În ceea ce-1 priveşte pe inculpatul SP, nu s-au identificat bunuri mobile sau imobile care
să aparţină acestuia.

JUDECĂTORIA
Din verificările efectuate de organul de cercetare penală, rezultă că bunurile aparţinând

inculpatei, care pot forma obiectul măsurii asigurătorii a sechestrului, sunt următoarele: imobil
dobândit la data de 05.04.2012 - proprietatea inculpatei TN; imobil dobândit la data de
05.04.2012 - proprietatea inculpatei TN; autoturism Mercedes Benz - proprietatea inculpatei TN.
Potrivit art. 249 alin.(l) şi (2) C.p.p., procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua prin
ordonanţă măsuri asigurătorii, pentru repararea pagubei produse prin infracţiune, iar măsurile
constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru
asupra acestora. Alin. (5) al aceluiaşi text de lege prevede că măsurile asigurătorii în vederea
reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se
pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente,
până la concurenţa valorii probabile a acestora. Potrivit alin.(6) al aceluiaşi articol, măsurile
asigurătorii prevăzute la alin.5 se pot lua şi la cererea părţii civile.
Faţă de cele arătate mai sus, se va dispune admiterea în parte a cererii părţii civile S.C
FLC S.R.L, de luare a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor TN şi SP, respectiv, se
va dispune luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând inculpatei TN. în
ceea ce-1 priveşte pe inculpatul SP, nu s-au identificat, bunuri mobile sau imobile şi nici sume de
bani care să aparţină acestuia.
Prin urmare, având în vedere valoarea pagubei şi faptul că aceasta nu a fost recuperată, şi
necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a
bunurilor menţionate mai sus, pentru a servi la garantarea reparării pagubei produse prin
infracţiune, apreciez că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurilor
asigurătorii.
Având în vedere valoarea probabilă a prejudiciului cauzat părţii civile, de 105.791,40
Euro, precum şi contractele de vânzare-cumpărare din data de 05.04.2012 şi din data de
21.07.2014, care cuprind preţul bunurilor arătate mai sus, se va dispune instituirea măsurii
sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri: imobil dobândit la data de 05.04.2012 -
proprietatea inculpatei TN (pentru care s-a stabilit valoarea de 77.680 Euro); imobil, dobândit la
data de 05.04.2012 – proprietatea inculpatei TN (boxă); autoturism Mercedes Benz -
proprietatea inculpatei TN (pentru care s-a stabilit valoarea de 5.750 Euro).
Examinând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, prin prisma contestaţiei
formulate, judecătorul reţine următoarele:
Prin ordonanţa procurorului din data de 25.03.2015 s-a dispus admiterea în parte a cererii
părţii civile S.C. FLC S.R.L. de luare a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatei TN.
S-a dispus aplicarea sechestrelor asigurătorii atât asupra unor bunuri imobile cât şi asupra

JUDECĂTORIA
unui bun mobil, respectiv: asupra imobilului situat în Bucureşti, dobândit la data de 05.04.2012
- proprietatea inculpatei TN, (pentru care s-a stabilit valoarea de 77.680 Euro); asupra
imobilului, dobândit la data de 05.04.2012 - proprietatea inculpatei; asupra autoturism Mercedes
Benz - proprietatea inculpatei TN (pentru care s-a stabilit valoarea de 5.750 Euro).
1. Cu titlu prealabil, judecătorul reţine că cererea petentei a fost formulată în
termen faţă de dispoziţiile art. 250 alin. 1 C.pr.pen.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, petenta putea formula contestaţia
împotriva măsurii sechestrului în termen de 3 zile de la data luării măsurii sau de la data punerii
în executare a acesteia.
Faţă de înscrisurile depuse la dosar şi de data depunerii cererii la oficiul poştal
(28.03.2015), judecătorul apreciază că cererea este formulată în termen, fiind admisibilă sub
acest aspect.
2. Faţă de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi
libertăţi constată că această contestaţie este neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art.
250 C.pr.pen., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 250 alin. 1 C.pr.pen., raportat a art. 249 C.pr.pen., persoana vătămată în
interesele sale poate formula contestaţie împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de procuror în
cursul urmăririi penale în considerarea pericolului ca bunurile (ce pot face obiectul reparării
pagubei produse prin infracţiune) să fie înstrăinate de către inculpat.
Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei
produse prin infracţiune, se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului până la
concurenţa valorii probabile a acestora. Normele procesual penale instituie o exceptare a unor
categorii de bunuri, în cuprinsul art. 249 alin. 8 C.pr.pen., respectiv, nu pot fi sechestrate
bunurile care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi
nici bunurile exceptate de lege.
Pe cale de consecinţă, pentru ca măsurările asigurătorii să fie legal instituite, trebuie
respectate următoarele condiţii: a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni; b) sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi
la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii; c)
măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată; d)
bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului.
preventivă, respectiv: a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunile pentru care este
urmărită inculpata.

JUDECĂTORIA
Cu privire la prima condiţie, respectiv să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la

săvârşirea unei infracţiuni (pentru inculpata TN s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale
pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările prev. şi ped. de art. 245 alin. 1
C.pen. şi infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată faptă prev. şi ped. de art. 326 cu
aplic. Art. 35 alin. 1 C.pen.), judecătorul reţine că faţă de inculpata TN au existat suspiciuni
rezonabile, în cauză fiind luată măsura controlului judiciar pentru care sunt necesare reţinerea
acestor suspiciuni. De asemenea, s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile
menţionate, aspecte procesuale care necesită reţinerea probelor existente cu privire la săvârşirea
acestora. Pentru existenţa suspiciunii rezonabile, judecătorul face trimitere la lucrările dosarului
de urmărire penală şi la ordonanţele parchetului prin care s-a dispus luarea şi prelungirea măsurii
controlului judiciar faţă de inculpată.
parag. 32). În prezenta cauză, există indicii şi probe pentru a crea suspiciunea rezonabilă că s-a
săvârşit infracţiunea imputată, iar judecătorul reţine că acestea sunt suficiente pentru analizarea
celorlalte condiţii.
justifica condamnarea.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, respectiv existenţa unor temeiuri pentru a se crede
că un obiect ori un înscris poate servi la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca
urmare a săvârşirii infracţiunii, judecătorul o reţine şi pe aceasta ca fiind îndeplinită.
Astfel, persoana vătămată (constituită ca fiind parte civilă în cursul urmăririi penale), s-a
constituit parte civilă pentru suma de 105.791,40 Euro. Este incontestabil faptul că această sumă
este o evaluare a prejudiciului suferit de către persoana vătămată, evaluare care, la acest moment
nu este necesar a fi probată cu o expertiză contabilă, deoarece dispoziţiile legale nu impun ca,
pentru luarea aceste măsuri, sumele pe care partea civilă înţelege să le solicite să fie dovedite mai
presus de orice dubiu. Prejudiciul trebuie să fie cert, determinabil şi să fie produs prin săvârşirea
presupusei fapte penale. Ori, având în vedere infracţiunea imputată, facturile depuse la dosar de
partea civilă şi faptul că autovehiculul nu a fost încă găsit pentru a fi restituie persoanei

JUDECĂTORIA
vătămate, judecătorul apreciază că există suficiente elemente din care să rezulte că prejudiciul
este cert.
În plus, dispoziţiile art. 249 alin. 5 C.pr.pen. fac referire la „valoarea probabilă a
bunurilor”, valoare care a fost luată în considerare în mod temeinic la instituirea măsurii
sechestrului. Cu privire la aceste aspecte, judecătorul observă faptul că valoarea bunurilor
imobile a fost cea prevăzută în contractele de vânzare cumpărare, iar valoarea bunului mobil,
respectiv autoturismul Mercedes Benz, s-a raportat la suma plătită de inculpată la achiziţionarea
autovehiculului. Astfel, judecătorul reţine că, prin însumarea valorilor probabile ale bunurilor, nu
s-ar ajunge la acoperirea integrală a prejudiciului afirmat a fi suferit de partea civilă.
Faţă de prejudiciul afirmat, de bunurile aflate în patrimoniul inculpatei şi de suspiciunile
ce planează asupra acesteia cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate, judecătorul apreciază
că instituirea măsurii sechestrului asigurător este oportună.
Deşi inculpata, în susţinerea nelegalităţii măsurii, a invocat argumentul că are nevoie de
autovehicul pentru a se deplasa la locul de muncă în fiecare zi, judecătorul apreciază că nu se
impune ridicarea sechestrului numai pe acest considerent, bunul nefiind folosit în exerciţiul
efectiv al activităţii, cu excepţia cazului în care aceasta efectua deplasări la clienţii pe care îi are.
Judecătorul reaminteşte că interesele persoanei vătămate, nesocotite ca urmare a săvârşirii unei
presupuse fapte penale, primează faţă de cele ale inculpatei, prin instituirea sechestrului
asigurător fiind urmărită asigurarea unor garanţii pentru recuperarea pagubei create.
Pentru acest considerent şi pentru tipicitatea măsurilor asigurătorii (limite ale dreptului de
proprietate prin indisponibilizarea temporară a bunurilor), judecătorul apreciază că şi cea de-a
doua condiţie este îndeplinită.
Cu privire la condiţia ca măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală
(procuror) sau de instanţa de judecată, judecătorul observă că aceasta a fost dispusă prin
ordonanţa procurorului din data de 25.03.2015, la sesizarea motivată a persoanei vătămate. Faţă
de dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., se apreciază că şi această condiţie este îndeplinită.
Cu privire la ultima condiţie pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii
asigurătorii, respectiv ca bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului, judecătorul
reţine că niciunul din bunurile indisponibilizate nu este exclus de la instituirea măsurii
asigurătorii.
Inculpata a susţinut că bunul mobil (respectiv autovehiculul cu numărul de înmatriculare
B-), face parte din bunurile excluse de la urmărirea de către creditori, făcând parte din
patrimoniul afectat exerciţiului unei profesii autorizate. Sub acest aspect, judecătorul reţine în
primul rând că bunul mobil a fost achiziţionat de către inculpată la data de 21.07.2014 (f. 274

JUDECĂTORIA
d.u.p. vol. I), în nume propriu, fără a fi precizată profesia liberală din care aceasta face parte, în
al doilea rând că profesia autorizată pe care inculpata susţine că o exercită nu depinde exclusiv
de existenţa unui autovehicul afectat profesiei (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la
dosarul de instanţă, inculpata desfăşoară o activitate autorizată în Italia de vânzare la domiciliul
consumatorului de cosmetice şi produse de estetică) şi în al treilea rând, din certificatul de
evaziune privind situaţia societăţii NEA, rezultă că inculpata are drept de semnătură în societatea
menţionată, fără să se precizeze în ce măsură există un patrimoniu de afectaţiune al persoanei
fizice autorizate sau dacă este constituită o persoană juridică distinctă, societatea fiind totuşi
înscrisă în registrul de firme, impunându-se astfel concluzia rezonabilă că este o structură de
sine stătătoare. Respectiv că, inculpata, nu exercită o profesie liberală autorizată.
Judecătorul mai reţine că, din dispoziţiile art. 2 alin. (2) din C.pr.civ. care se referă la
faptul că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le
reglementează nu cuprind dispoziţii contrare”, rezultă că acestea se aplică şi în materie penală
dacă nu există o reglementare derogatorie. Interpretând coroborat aceste dispoziţii cu art. 249
alin. 8 C.pr.pen., prin care se precizează faptul că nu pot fi sechestrate bunuri care sunt exceptate
de lege, judecătorul apreciată că obiectul urmăririi silite imobiliare sau mobiliare (potrivit
codului de procedură civilă), se aplică şi în prezenta cauză.
Chiar şi aşa, bunul mobil sechestrat, respectiv autovehiculul cu numărul de înmatriculare
B-, nu este un bun exceptat potrivit dispoziţiilor procesual civile deoarece inculpata nu
desfăşoară o profesie autorizată, în România. Certificatul depus dosar şi menţionat mai sus
reprezintă o atestare a faptului că aceasta are drept de semnătură într-o societate individuală în
Italia, societate care nu are în patrimoniu autovehiculul menţionat. Aceasta deoarece, din
înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală, rezultă că autovehiculul se află în patrimoniul
inculpatei şi nu a societăţii de naţionalitate italiană.
Judecătorul aminteşte că dreptul de proprietate reglementat de art. 44 Constituţie, nu este
un drept absolut. În plus, dreptul de proprietate suportă limitări, instituirea măsurilor asigurătorii
fiind o astfel de limită.
4. Măsuri asigurătorii. Excepţia tardivităţii - netemeinicie. Contestaţie

- menţinerea sechestrului instituit
Faptul că pe această copie a ordonanţei este scris cu pixul “conform cu originalul” și
este aplicată semnătura avocatului SM, alături de ștampila acestuia, nu reprezintă o atestare a
datei de comunicare, care nu este scrisă cu pixul, ci doar o certificare a conformității înscrisului

JUDECĂTORIA
cu originalul. Nu se poate stabili când a fost făcută această certificare, în condițiile în care
petenta susține prin avocat că ordonanța nu i-a fost comunicată la 04.08.2016. În consecință,
neexistând o dată certă la care să poată fi raportat termenul prevăzut de art. 255 raportat la
art. 250 alin. 1 și 4 C.pr.pen., judecătorul va respinge excepția tardivității ca neîntemeiată.
Procurorul a motivat în mod corect soluția, arătând că, întrucât nu a fost pronunţată o
soluţie în cauza de faţă, fiind necesară în continuare administrarea de probatorii în vederea
lămuririi cauzei sub toate aspectele, nu poate fi dispusă la acest moment restituirea
autoturismului menţionat, conform prevederilor art. 255 din Codul de procedură penală ori
lăsarea acestuia în custodia petentei LB.
Judecătorul constată că motivele invocate de petentă în contestație (inclusiv susținerile
privind deteriorarea vehiculului) nu sunt de natură a invalida argumentele procurorului. De
vreme ce proprietatea autovehiculului este contestată, o măsură de restituire ar fi prematură.
De asemenea, chiar și o simplă lăsare în custodie, cerută de petentă, ar fi de natură a
vătăma interesele intimatului CNR, care pretinde de asemenea că este proprietarul
autovehiculului. Totodată, judecătorul reține că nu există vreun motiv pentru a se da preferință
în prezent intereselor petentei în raport cu interesele intimatului.
La data de 22.06.2016 au fost înregistrate la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului

2 Bucureşti, sub numărul unic de dosar x/P/2016 (nr. x/2016 la DGPMB - Serviciul Furturi de
Autovehicule), sesizarea penală formulată de numita PAR cu privire la furtul autoturismului
marca Audi A6 cu numărul de înmatriculare IF-, cumpărat de prietenul său CNR de la numita
LB.
Prin ordonanţa nr. x/21.06.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin/ 1 - 229 alin. 1 lit. d Cod penal.
La data de 27.06.2016, cu ocazia audierii, LB a formulat plângere penală prealabilă
pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. 1 Cod penal, constând in
aceea că in luna aprilie 2016 a remis persoanei cunoscute sub numele de „GT" cu titlu de
împrumut de folosinţă, pe o perioadă de două săptămâni, autoturismul susmenţionat, proprietatea
sa, iar acesta a dispus pe nedrept de autoturism, instrăinându-1 unei terţe persoane cu documente
false.
Prin ordonanţa nr. x s-a dispus extinderii urmăririi penale in rem pentru săvârşirea
infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. 1 Cod penal.

JUDECĂTORIA
Prin procesul-verbal din 27.06.2016, încheiat de lucrători din cadrul D.G.P.M.B. -

Serviciul Furturi de Autovehicule, s-a dispus ridicarea autoturismului marca Audi A6 cu numărul
de înmatriculare IF, de la petenta LB, în posesia căreia se afla la acel moment, împreună cu
documentele autoturismului şi o cheie de contact.
Prin ordonanţa din 01.08.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale in rem pentru
săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute de art. 320
alin. 1 Cod penal, respectiv art. 323 Cod penal cu privire la documentele aferente înstrăinării
autoturismului (certificat de atestare fiscală si fişă de înmatriculare).
Prin cererile formulate la data de 18.07.2016, persoana vătămată LB, prin apărător ales
MSS, a solicitat restituirea (lăsarea in custodie) a autoturismului marca Audi A6 cu numărul de
înmatriculare IF, până la finalizarea cercetărilor.
Prin ordonanţa din data de 04.08.2016 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii
formulate de petenta LB, prin apărător ales MSS, privind restituirea ori lăsarea in custodie a
autoturismului marca Audi A6 cu numărul de înmatriculare IF, cu serie de şasiu WAUZZZ, aflat
în custodia organului de cercetare penală, la sediul D.G.P.M.B. - Serviciul Furturi de
Autovehicule.
Petenta a formulat contestația dedusă judecății în prezentul dosar împotriva ordonanței
procurorului din. 04.08.2016.
Examinând excepția tardivității formulării contestației invocată de către procuror,
judecătorul constată că aceasta este neîntemeiată, înscrisul invocat în dovedire neputând face
acest lucru. Într-adevăr, la fila 3 din dosar se află o copie a formularului de comunicare a
ordonanței din 04.08.2016, iar acest formular (adresă) este datat la 04.08.2016 de asemenea.
Faptul că pe această copie este scris cu pixul “conform cu originalul” și este aplicată
semnătura avocatului SM, alături de ștampila acestuia, nu reprezintă o atestare a datei de
comunicare, care nu este scrisă cu pixul, ci doar o certificare a conformității înscrisului cu
originalul. Nu se poate stabili când a fost făcută această certificare, în condițiile în care petenta
susține prin avocat că ordonanța nu i-a fost comunicată la 04.08.2016. În consecință, neexistând
o dată certă la care să poată fi raportat termenul prevăzut de art. 255 raportat la art. 250 alin. 1 și
4 C.pr.pen., judecătorul va respinge excepția tardivității ca neîntemeiată.
Analizând fondul contestației în raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire
penală nr. x/P/2016, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că plângerea este neîntemeiată.
Procurorul a motivat în mod corect soluția, arătând că, întrucât nu a fost pronunţată o
soluţie în cauza de faţă, fiind necesară în continuare administrarea de probatorii în vederea
lămuririi cauzei sub toate aspectele, nu poate fi dispusă la acest moment restituirea

JUDECĂTORIA
autoturismului menţionat, conform prevederilor art. 255 C.pr.pen. ori lăsarea acestuia în custodia
petentei LB.
Se are în vedere faptul că sunt efectuate cercetări în cauză sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de furt calificat, abuz de încredere, fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals,
la acest moment existând şi un cumpărător de bună-credinţă al autoturismului Audi A6, ale cărui
interese legitime în cauză se impun a fi protejate în egală măsură. Este necesară, în acest sens,
cercetarea corelată a tuturor infracţiunilor ce fac obiectul cauzei, pentru a se stabili situaţia
juridică a autovehiculului, modalitatea de transmitere a proprietăţii şi folosinţei acestuia,
veridicitatea documentelor folosite la operaţiunile efectuate, respectiv stabilirea vinovăţiei
persoanelor implicate.
Judecătorul constată că motivele invocate de petentă în contestație (inclusiv susținerile
privind deteriorarea vehiculului) nu sunt de natură a invalida argumentele procurorului. De
vreme ce proprietatea autovehiculului este contestată, o măsură de restituire ar fi prematură.
De asemenea, chiar și o simplă lăsare în custodie, cerută de petentă, ar fi de natură a
vătăma interesele intimatului CNR, care pretinde de asemenea că este proprietarul
autovehiculului. Totodată, judecătorul reține că nu există vreun motiv pentru a se da preferință în
prezent intereselor petentei în raport cu interesele intimatului.
5. Verificarea competenţei, a legalităţii sesizării instanţei şi a legalităţii

administrării probelor, respectiv a efectuării actelor de urmărire
penale, art. 342-art. 346 C.pr.pen. Netemeinicia excepţiilor invocate
Excluderea este o sancţiune aplicabilă doar în materia probelor administrate cu
încălcarea principiilor legalităţii, loialităţii, precum şi în cazul în care au fost încălcate
drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
ceea ce nu este în cazul în speţa dedusă judecăţii.
Proba video a fost obţinută în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 97 C.pr.pen.,
mijlocul de probă fiind reprezentat de înregistrările video și audio nu și de procesele verbale
menționate. În acest sens, judecătorul apreciază că această probă a fost obținută în mod legal la
momentul ridicării de la persoana vătămată PM.
Judecătorul reține că inculpaților le-a fost pus la dispoziție conținutul înregistrărilor
video conform solicitărilor făcute în acest sens, fiind evident faptul că acestora le-a fost pusă la

JUDECĂTORIA
dispoziție o copie a înregistrărilor. În măsura în care se consideră necesar inculpații vor putea
solicita administrarea probei conform principiului nemijlocirii, în ședință publică.
Principiul egalității armelor și principiul dreptului la un proces echitabil privesc
procedurile în ansamblul lor. Prin urmare respingerea cererilor de probatorii formulate de
inculpați, nu reprezintă prin ele însele o nesocotire a principiilor egalității și dreptului la un
proces echitabil atâta vreme cât cauza este dedusă judecății, etapă procesuală în cadrul căreia,
inculpații pot contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (art. 374 alin. 7
C.pr.pen.) și pot cerere readministrarea acestora.
Analizând cererile și excepţiile invocate și ridicate în scris de inculpații SM și SFB,

personal şi prin avocat și cererile orale ale inculpaților RG și SIP, prin avocați aleși judecătorul
de cameră preliminară, cu luarea în considerare a limitelor investirii pe cameră preliminară
constată că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Astfel, judecătorul de cameră preliminară constată că rechizitoriul este regulamentar
întocmit, cuprinde datele referitoare la faptă, la încadrarea juridică, la profilul moral şi de
personalitate al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi la
cheltuielile judiciare.
Totodată, judecătorul constată că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei de prim-procurorul parchetului, potrivit art. 328 alin. 1 C.pr.pen., existând pe prima
pagină a acestuia (f. 294 d.u.p.) menţiunea că această verificare a fost făcută, precum şi
semnătura prim-procurorului parchetului în acest sens, motiv pentru care va respinge nulitatea
relativă a rechizitoriului, invocată de inculpații SM și SBF, prin avocați, ca neîntemeiată.
Judecătorul reamintește că, potrivit dispozițiilor art. 344 alin. 2 C.pr.pen., inculpaților li se
comunică exemplarul din rechizitoriu certificat pentru conformitate cu originalul.
Pe de altă parte, judecătorul constată că, în faza de urmărire penală, probele au fost în
mod legal administrate şi actele de cercetare legal efectuate.
Judecătorul reține că argumentele de nelegalitate ale inculpaților SM și SBF vizează, în
principal, interpretarea probatoriului de către procurorul investit cu supravegherea urmăririi
penale și care a dispus soluția de trimitere în judecată. Or, având în vedere că la acest moment
procesual, respectiv în cameră preliminară poate fi apreciată legalitatea probelor numai prin
prisma nulității actelor de procedură, judecătorul consideră că orice argument privitor la
onestitatea relatărilor martorilor, la coroborarea probelor și la lipsa unor probe dispuse în cursul
urmăririi nu poate fi luat în considerare.

JUDECĂTORIA
În acest sens, judecătorul reţine că aspectele invocate de către inculpat, prin avocat,
privind excluderea probei video, deoarece procesele verbale nu relatează întregul cuprins al
înregistrărilor, nu sunt întemeiate.
Excluderea este o sancţiune aplicabilă doar în materia probelor administrate cu încălcarea
principiilor legalităţii, loialităţii, precum şi în cazul în care au fost încălcate drepturile şi
libertăţile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce nu este
în cazul în speţa dedusă judecăţii.
Proba video a fost obţinută în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 97 C.pr.pen.,
mijlocul de probă fiind reprezentat de înregistrările video și audio nu și de procesele verbale
menționate. În acest sens, judecătorul apreciază că această probă a fost obținută în mod legal la
momentul ridicării de la persoana vătămată PM (f. 259 d.u.p. vol. 1).
Judecătorul reține că inculpaților le-a fost pus la dispoziție conținutul înregistrărilor video
conform solicitărilor făcute în acest sens, fiind evident faptul că acestora le-a fost pusă la
dispoziție o copie a înregistrărilor. În măsura în care se consideră necesar inculpații vor putea
solicita administrarea probei conform principiului nemijlocirii, în ședință publică.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte susţinerile inculpaților că nu există probe în dosar din
care să rezulte că au săvârşit faptele pentru care sunt cercetați, aceste aspecte nereieşind nici din
declaraţiile martorilor audiaţi în cadrul urmăririi penale sau ale persoanelor vătămate, judecătorul
apreciază că acestea sunt apărări de fond, care pot fi invocate pe parcursul judecăţii şi avute în
vedere de instanţă la soluţionarea fondului cauzei, în aceeaşi situaţie fiind şi susţinerile
inculpaților în sensul că nu s-a avut în vedere intenția acestora la momentul la care s-ar fi produs
incidentele supuse atenției judecătorului.
Cu privire la argumentele invocate de inculpatul SM în cadrul cererii de completare a
motivelor de nelegalitate, judecătorul reține, din nou, că acestea vizează argumente cu privire la
interpretarea probatoriului, aspecte care nu fac obiectul analizei în cameră preliminară.
Judecătorul apreciază, de asemenea, că cererile inculpaților pentru ca judecătorul să rețină
o situație de fapt pe care aceștia o apreciază ca fiind reală, sunt apărări de fond care urmează a fi
cercetate pe larg în cursul cercetărilor judecătorești și nu veritabile motive de nelegalitate ale
actului de sesizare.
Cu privire la motivul de nelegalitate vizând data întocmirii rechizitoriului, judecătorul
apreciază că nu există vreo normă procesual penală care să interzică procurorului să pronunțe
două soluții cu privire la cererile formulate, în aceeași zi.
Față de aceste aspecte, judecătorul consideră că procurorul este singurul care, în cursul
urmăririi penale, poate soluționa pozitiv sau nu cererile inculpaților, cereri cu privire la

JUDECĂTORIA
probatoriu care pot fi reiterate și în fața instanței în măsura în care, în temeiul legii, acestea sunt
admisibile și apreciate ca atare de către completul investit cu soluționarea cauzei penale.
De asemenea, cu privire la soluția de disjungere a cauzei, judecătorul constată că excede
competenței acestuia să cenzureze astfel de soluții, soluția de disjungere fiind una reglementată
de C.pr.pen. (art. 46 rap. la art. 63 C.pr.pen.) și motivată în concret în cuprinsul actului de
sesizare.
Cu privire la aplicarea greșită a schimbării de încadrare juridică a faptelor de către
procuror, judecătorul reține dispozițiile art. 286 alin. 1 lit. c rap. la art. 328 alin. 1 C.pr.pen., care
prevăd că rechizitoriul trebuie să cuprindă încadrarea în fapt și în drept a faptelor imputate. În
măsura în care acestea sunt eronate, nimic nu împiedică schimbarea de încadrare în cursul
judecății astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 386 C.pr.pen., nici acesta nefiind un
veritabil motiv de nelegalitate a actului de sesizare al instanței.
Cu privire la existența martorilor asistenți la momentul întocmirii procesului verbal de
cercetare la fața locului, judecătorul reamintește prevederile art. 131 alin. 1 rap. la art. 91 din
Vechiul Cod de procedură penală (în vigoare la momentul efectuării actului de procedură),
potrivit cărora, prezența martorilor asistenți nu era necesară dacă nu era găsit nicio astfel de
persoană, concluzie trasă din interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. 1 lit. c ”numele, prenumele,
ocupația și adresa martorilor asistenți, dacă există”. Prin urmare nici acest argument de
nelegalitate a probei nu va fi primit.
Principiul egalității armelor și principiul dreptului la un proces echitabil privesc
procedurile în ansamblul lor. Prin urmare respingerea cererilor de probatorii formulate de
inculpați, nu reprezintă prin ele însele o nesocotire a principiilor egalității și dreptului la un
proces echitabil atâta vreme cât cauza este dedusă judecății, etapă procesuală în cadrul căreia,
inculpații pot contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (art. 374 alin. 7 C.pr.pen.)
și pot cerere readministrarea acestora.
Lipsa din cuprinsul rechizitoriului a enumerării unor înscrisuri atașate dosarului de
urmărire penale, nu atrage nelegalitatea actului de urmărire penală cu atât mai mult cu cât
legalitatea acestuia nu este contestată.
Constatările medico-legale s-au efectuat ulterior vătămărilor suferite însă cu luarea în
considerare a înscrisurilor medicale existente la dosarul cauzei, motiv pentru care nici acest
argument nu poate fi primit de către judecătorul de cameră preliminară (f. 217-218 d.u.p.).
Cu privire la lipsa unor plângeri prealabile privind infracțiunile sesizate de persoanele
vătămate, judecătorul reține că în cursul camerei preliminare nu pot fi cercetate cauze care sunt
de natură a înceta procesul penal, ori argumentul de nelegalitate invocat (lipsa plângerii

JUDECĂTORIA
prealabile), tinde la o eventuală soluție de încetare a procesului penal. Față de aceste

considerente, judecătorul constată că nu sunt veritabile motive de nelegalitate a sesizării, ci
apărări de fond ale inculpaților.
Judecătorul, sintetizând argumentele invocate de inculpatul SR, constată că acestea sunt
veritabile apărări de fond care nu pot fi avute în vedere la acest moment procesual, apreciind
totodată că acestea urmează să fie apreciate în contextul probatoriu din cursul cercetării
judecătorești. Astfel că, nici argumentele inculpatului S nu vor fi reținute la aprecierea legalității
sesizării. Aceasta deoarece sunt în principal aprecieri ale probatoriului și nu veritabile motive de
nulitate absolută sau relativă ale actelor de urmărire penală. Cu privire la excluderea procesului
verbal de redare a imaginilor video, judecătorul reamintește că au fost analizate anterior aceste
argumente.
Prin urmare, în ceea ce priveşte solicitarea inculpaților prin avocați aleși, de restituire a
cauzei la parchet, judecătorul apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 346 alin.
3 C.pr.pen., având în vedere că rechizitoriul a fost întocmit regulamentar, nu au fost excluse
toate probele administrate în cursul urmăririi penale, iar procurorul nu a solicitat restituirea
cauzei la Parchet. Pentru aceste considerente cererile și excepțiile inculpaților urmează a fi
respinse ca fiind neîntemeiate.
În raport cu cele mai sus menţionate, în temeiul art. 346 alin. 2 C.pr.pen., judecătorul va
constata legalitatea rechizitoriului cu nr. 14032/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti privind pe inculpații SM aflat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii
a 3 (trei) infracţiuni de lovire şi alte violenţe, prev. şi ped. de art. 193 alin. 2 din noul C.pen., a
unei infracţiuni de vătămare corporală prev. si ped. de art. 194 alin. 1 lit. e) din noul C.pen., toate
cu aplicarea art. 38 alin. 1 din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii
publice, prev. de art. 371 din noul C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. 2 din noul C.pen. în raport de
fiecare dintre cele patru infracţiuni mai sus menţionate, toate cu aplicarea art. 5 noul C.pen.;
SFB, aflat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de distrugere, prev. si ped.
de art. 253 alin. 1 din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice,
prev. de art. 371 din noul C.pen., ambele cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 din noul C.pen.
şi cu aplicarea art. 5 noul C.pen.; RG, aflat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii unei
infracţiuni de lovire şi alte violenţe, prev. si ped. de art. 193 alin. 2 din noul C.pen. şi a unei
infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din noul C.pen., ambele cu
aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 din noul şi cu aplicarea art. 5 din noul C.pen.; LV, aflat în
stare de libertate, sub aspectul săvârşirii a 2 (două) infracţiuni de lovire şi alte violenţe, prev. si
ped. de art. 193 alin. 2 C.pen. din noul C.pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 din noul C.pen.

JUDECĂTORIA
şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din noul C.pen. cu
aplicarea art. 38 alin. 2 din noul C.pen. în raport de fiecare dintre primele două infracţiuni, toate
cu aplicarea art. 5 noul C.pen. şi SIPR, aflat în stare de deţinere în altă cauză, sub aspectul
săvârşirii a 3 (trei) infracţiuni de complicitate la lovire sau alte violenţe prev. art. 48 alin. 1 rap.
la art. 193 alin. 2 din noul C.pen., a unei infracţiuni de complicitate la vătămare corporală prev.
si ped. de art. 48 alin. 1 rap. la art. 194 alin. 1 lit. e) din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de
tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 noul C.pen., fiecare cu aplicarea art. 41 alin.
1 din noul C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 2 din noul C.pen. şi cu aplicarea art. 5 din noul
C.pen., fiind respectate dispoziţiile art. 328 C.pr.pen., a administrării probelor, precum şi actelor
de urmărire penală.
În temeiul art. 342 C.pr.pen., judecătorul va constata că instanţa sesizată este competentă
material şi teritorial să soluţioneze prezenta cauză.
Totodată, va dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpații SM aflat în stare de
libertate, sub aspectul săvârşirii a 3 (trei) infracţiuni de lovire şi alte violenţe, prev. si ped. de art.
193 alin. 2 din noul C.pen., a unei infracţiuni de vătămare corporală prev. si ped. de art. 194 alin.
1 lit. e) din noul C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de
tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din noul C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. 2
din noul C.pen. în raport de fiecare dintre cele patru infracţiuni mai sus menţionate, toate cu
aplicarea art. 5 noul C.pen.; SFB, aflat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii unei
infracţiuni de distrugere, prev. si ped. de art. 253 alin. 1 din noul C.pen. si a unei infracţiuni de
tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din noul C.pen., ambele cu aplicarea
dispoziţiilor art. 38 alin. 2 din noul C.pen. şi cu aplicarea art. 5 noul C.pen.; RG, aflat în stare de
libertate, sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de lovire şi alte violenţe, prev. si ped. de art. 193
alin. 2 din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art.
371 din noul C.pen., ambele cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 din noul şi cu aplicarea art. 5
din noul C.pen.; LV, aflat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii a 2 (două) infracţiuni de
lovire şi alte violenţe, prev. si ped. de art. 193 alin. 2 C.pen. din noul C.pen., ambele cu aplicarea
art. 38 alin. 1 din noul C.pen. şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de
art. 371 din noul C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. 2 din noul C.pen. în raport de fiecare dintre
primele două infracţiuni, toate cu aplicarea art. 5 noul C.pen. şi S IP R, aflat în stare de deţinere
în altă cauză, sub aspectul săvârşirii a 3 (trei) infracţiuni de complicitate la lovire sau alte
violenţe prev. art. 48 alin. 1 rap. la art. 193 alin. 2 din noul C.pen., a unei infracţiuni de
complicitate la vătămare corporală prev. si ped. de art. 48 alin. 1 rap. la art. 194 alin. 1 lit. e) din
noul C.pen. şi a unei infracţiuni de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 noul

JUDECĂTORIA
C.pen., fiecare cu aplicarea art. 41 alin. 1 din noul C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 2 din
noul C.pen. şi cu aplicarea art. 5 din noul C.pen.
6. Plângere împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată.

Art. 341 alin. 6 lit. b C.pr.pen. Nulitate relativă. Competenţa
organelor de urmărire penală. Clasare. Infracţiunea de loviri sau
alte violenţe. Legitima apărare
În ceea ce privește motivul de nulitate relativă a rechizitoriului cu nr. x/P/2015, referitor
la necompetența Parchetului de pe lângă Tribunalul București de pronunțare a soluției de
clasare, întrucât infracțiunea de loviri sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen. este de
competența Judecătoriei și nu a tribunalului, judecătorul reține că aceasta este neîntemeiată
prin raportare la dispozițiile art. 63 rap. la art. 44 C.pr.pen., judecătorul reținând în acest sens
motivarea prim procurorului de pe lângă Tribunalul București.
Referitor la temeiul în baza căruia a fost dispusă soluția de clasare, respectiv art. 16
alin. 1 lit. d C.proc.pen, reținându-se că fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare de
către numitul DI, judecătorul de cameră preliminară constată că a fost reținută în mod greșit
această cauză justificativă, întrucât din actele dosarului de urmărire penală nr. x/P/2015 nu
rezultă că sunt îndeplinite condițiile art. 19 C.pen., urmând a fi analizate criticile petentului
raportat la actele dosarului de urmărire penală.
În conformitate cu dispozițiile art. 19 C.pen, se poate reține cauza justificativă a
legitimei apărări dacă persoana săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat și injust, care pune în pericol persoana sa sau drepturile sale și dacă apărarea este
proporțională cu gravitatea atacului. Având în vedere faptul că în cuprinsul rechizitoriului este
motivată succint soluția de clasare, reținându-se că în urma agresării de către TC, numitul DI i-
a aplicat acestuia o lovitură cu un scaun din plastic de mici dimensiuni, provocându-i o leziune
traumatică pentru care a necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale, judecătorul de cameră
preliminară constată că această ipoteză este combătută de ansamblul materialului probator
administrat în dosarul x/P/2015.
În data de 01.10.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a fost înregistrată, sub

nr. x/300/2015, plângerea formulată de petentul TC, împotriva soluției de clasare dispusă față de

JUDECĂTORIA
numitul DI prin Rechizitoriul nr. x/P/2015, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bucureşti.
În motivarea plângerii, petentul a invocat, în esenţă, următoarele:
Nulitatea relativă, reglementată de art. 282 alin. 1 C.proc.pen, în privința dispoziției
cuprinse la pct. 2 din Rechizitoriu, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea
infracțiunii de loviri sau alte violențe, prev. de art. 193 al. 2 C.pen, întrucât fapta a fost săvârșită
în stare de legitimă apărare. În susținerea excepției nulității relative, petentul a invocat
necompetența Parchetului de pe lângă Tribunalul București în privința soluției de clasare,
întrucât infracțiunea de loviri sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen, se urmărește la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar numitul TC nu a formulat plângere prealabilă
împotriva numitului DI.
În continuare, petentul a arătat că organul de urmărire penală nu l-a chemat să îi
comunice posibilitatea depunerii plângerii prealabile, fapt pentru care susține că au fost încălcate
dispozițiile art. 297 alin. 2 C.proc.pen potrivit cărora "dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de
urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală
cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelese să facă plângere. În caz afirmativ, organul
de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate si
propunerea de clasare".
Referitor la temeiul în baza căruia a fost dispusă soluția de clasare, respectiv art. 16 alin.
1 lit. d C.proc.pen, reținându-se că fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare, petentul a
menționat că este nefondată reținerea cauzei justificative în privința numitului DI întrucât din
declarației acestuia aflată la dosarul x/P/2015 nu rezultă că sunt întrunite condițiile prevăzute de
art. 19 C.pen. În susținerea acestei critici, petentul menționează că la dosarul de urmărire penală
există o singura declarație a numitului DI, în cuprinsul căruia acesta din urmă arată că „după ce
T a trântit aparatul de jocuri pe jos eu am încercat sa-l scot pe acesta afara împingându-l însa
nereușind si T fiind nervos eu am luat un scaun din plastic din local, scaun pe care l-am aruncat
in T. Nu mai reţin daca l-am nimerit pe T cu scaunul. După ce am aruncat cu scaunul în T, acesta
a rămas în local, iar eu cu FC l am ridicat aparatul de jos. După ce am ridicat aparatul de joc de
jos am vrut sa mă întorc către T, moment in care acesta m-a lovit cu o sticla de bere spartă."
Având în vedere aspectele declarate de către numitul DI, petentul a apreciat că acesta nu
se afla în stare de legitima apărare, conform legii, atâta timp cât a declarat că persoana vătămată
l-a împins pe TC si apoi, văzând că nu este suficient, a aruncat cu scaunul în acesta și abia după
aceea T a reacţionat. Totodată, petentul a precizat că nu a fost vorba de o simplă acţiune de a
arunca cu scaunul în el din moment ce acele lovituri i-au provocat leziuni traumatice de tipul

JUDECĂTORIA
traumatism crinio-cerebral prin agresiune umană care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale,
astfel cum se reține în concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat față de acesta.
În drept, petentul a invocat dispozițiile art. 341 alin. 6 lit. b C.proc.pen.
În susţinerea plângerii, petentul a depus la dosar înscrisuri constând în copii de pe
rechizitoriul întocmit la data de 23.07.2015 în dosarul 1470/P/2015(f.6-9), ordonanța prim-
procurorului din data de 01.09.2015 pronunțată în dosarul 393/II-2/2015 (f.10-12), declarația
numitului DI (f. 13-15) și raportul de expertiză medico-legală (f. 12).
Având în vedere faptul că a fost întocmit rechizitoriul în dosarul nr. x/P/2014, cauza
aflându-se în stare de judecată pe rolul Tribunalului București, judecătorul de cameră preliminară
a efectuat adrese la datele de 05.10.2014 și 04.11.2015, în urma cărora Tribunalul București a
înaintat dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015, iar la data de 27.10.2015 au fost atașate la
dosarul prezentei cauze, din oficiu, copii de pe actele relevante din dosarul nr. x/P/2015.
Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară reţine
următoarele:
La data de 23.07.2015 a fost întocmit de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București
rechizitoriul în dosarul nr. x/P/2015, prin care s-a dispus, în temeiul art. 328 alin. 3 rap. la art.
327 lit. b, art. 315 alin. 1 lit. b rap. la art. 16 alin. 1 lit. d C.proc.pen, clasarea cauzei cu privire la
infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen întrucât fapta a fost
săvârșită în legitimă apărare și trimiterea în judecată a inculpatului TC pentru săvârșirea
infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 rap la art. 188 alin. 1 C.pen.
Împotriva soluției de clasare dispusă prin rechizitoriul întocmit în dosarul x/P/2015,
numitul TC a formulat plângere la data de 12.08.2015, în temeiul art. 339 C.proc.pen, la prim-
procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Prin ordonanța din data de 01.09.2015,
având nr. x/II-2/2015, a prim-procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul
București, a fost soluționată plângerea formulată de numitul TC și s-a dispus respingerea acestei
plângeri.
În motivarea soluţiei de respingere a plângerii s-a reținut în esență că a fost dispusă
soluția de clasare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. d, întrucât fapta de lovire sau alte violențe a fost
săvârșită în legitimă apărare, cu mențiunea principiului priorității cazurilor care lipsesc acțiunea
penală de temei de la art. 16 alin. 1 lit. a-d, considerându-se că temeiul de la art. 16 alin.1 lit. d)
are prioritate față de temeiul de la art. 16 alin. 1 lit. e) care statuează asupra lipsei plângerii
prealabile, nemaifiind necesară analiza cazurilor determinate de lipsa de obiect a acțiunii penale.
De asemenea, soluția de respingere a plângerii a fost motivată având în vedere că
Parchetul de pe lângă Tribunalul București era competent să dispună soluția de clasare cu privire

JUDECĂTORIA
la infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen., deși această faptă este
de competența Parchetului de pe lângă Judecătorie, întrucât această infracțiune se află în strânsă
legătură cu tentativa la infracțiunea de omor, prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. 1 C.pen., faptă
pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul întocmit în dosarul x/P/2015.
La data de 01.10.2015, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, sub nr.
x/300/2015, plângerea formulată de numitul TC, în temeiul art. 340 C.proc.pen, împotriva
soluției de clasare dispusă prin rechizitoriul nr. x/P/2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul
București, cu privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen,
întrucât fapta a fost săvârșită în legitimă apărare.
Instanța constată că plângerea a fost formulată în termenul legal de 20 de zile prevăzut de
art. 340 C.proc.pen.
În aceeași cauză a fost începută urmărirea penală la data de 04.05.2015 cu privire la
infracțiunea de tentativă de omor prev. de art. 32 C.pen. rap. la art. 188 alin. 1 C.pen. fiind
dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul TC, pentru ca ulterior în
data de 04.05.2015 să fie pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul menționat mai sus.
Examinând fondul plângerii, potrivit art. 341 alin. 5 C.proc.pen., pe baza
materialului probator administrat în cursul urmăririi penale efectuate în dosarul de
urmărire penală nr. x/P/2015, judecătorul de cameră preliminară reţine următoarele:
În ceea ce privește motivul de nulitate relativă a rechizitoriului cu nr. x/P/2015, referitor
la necompetența Parchetului de pe lângă Tribunalul București de pronunțare a soluției de clasare,
întrucât infracțiunea de loviri sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.pen. este de competența
Judecătoriei și nu a tribunalului, judecătorul reține că aceasta este neîntemeiată prin raportare la
dispozițiile art. 63 rap. la art. 44 C.pr.pen., judecătorul reținând în acest sens motivarea prim
procurorului de pe lângă Tribunalul București (f. 11 d.i.).
În ceea ce privește motivul invocat de petent referitor la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate și lipsa unei astfel de plângeri formulate de inculpatul TC împotriva numitului DI,
judecătorul de cameră preliminară reține că această critică este întemeiată având în vedere
următoarele considerente.
Conform dispozițiilor art. 193 alin. 3 C.pen., în privința infracțiunii de lovire sau alte
violențe, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lipsa
acestei modalități de sesizare constituind o cauză care înlătură răspunderea penală.
Potrivit art. 296 C.proc.pen, plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3
luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Din actele dosarului de
urmărire penală nr. x/P/2015, rezultă că fapta care a făcut obiectul soluției de clasare a fost

JUDECĂTORIA
săvârșită la data de 04.05.2015, persoana vătămată TC având cunoștință de la acea dată despre
comiterea faptei. Astfel, se constată că termenul de 3 luni, în interiorul căruia putea fi introdusă
plângerea prealabilă, s-a împlinit la data de 04.08.2015.
Judecătorul de cameră preliminară constată că, la data de 23.07.2015, a fost înregistrată
pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 plângerea persoanei vătămate TC împotriva numitului DI, cu
privire la fapta de lovire sau alte violențe din data de 04.05.2015. La data de 23.07.2015,
Judecătoria Sectorului 2 a dispus trimiterea acestei plângeri, pe cale administrativă, Parchetului
de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 spre competentă soluționare, în temeiul art. 289 alin. 9 din
C.proc.pen, art. 26 alin. 1 lit. l ROI și Dec. nr. 42/2014 a Președintelui Judecătoriei Sectorului 2.
La aceeași dată, i-au fost comunicate aceste aspecte numitului TC prin adresa cu număr de ieșire
x/2015 (f. 35).
Din actele dosarului de urmărire penală nr. 1470/P/2015, se constată că soluția de clasare
în privința infracțiunii prev. de art. 193 alin. 2 C.pen a fost dispusă prin rechizitoriul întocmit la
data de 23.07.2015 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Astfel, se constată că la
această dată nu era împlinit termenul de 3 luni în care putea fi formulată plângerea prealabilă.
Totodată, judecătorul de cameră preliminară reține că potrivit dispozițiilor art. 297 alin. 2
C.pr.pen, dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară
plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă
înțelege să facă plângere, în caz afirmativ se continuă cercetările, iar în caz contrar se înaintează
procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
Astfel, din cuprinsul acestor prevederi se constată că îi revine un rol activ organului de
urmărire penală, care poate dispune o soluție de clasare cu privire la o faptă pentru care este
necesară formularea plângerii prealabile numai după ce cheamă persoana îndreptățită să
formuleze plângerea și aceasta nu înțelege să solicite tragerea la răspundere penală a
făptuitorului.
Având în vedere faptul că în dosarul nr. x/P/2015 au fost efectuate acte de urmărire
penală cu privire la fapta de lovire sau alte violențe, mijloace de probă în acest sens fiind
declarațiile numitului DI și ale numitului TC, precum și concluziile raportului de expertiză
medico-legală (f. 102 dup 1x/P/2015 expertiză dispusă anterior soluției de clasare față de fapta
dedusă cercetărilor) referitor la TC, se constată că organul de urmărire penală nu și-a îndeplinit
rolul activ impus de prevederile art. 297 alin. 2 C.proc.pen. anterior dispunerii soluției de clasare.
Încălcarea obligațiilor stabilite în sarcina organelor de cercetare este sancționată cu nulitatea
relativă a actelor de procedură efectuate în cauză, nulitate condiționată de existența unei vătămări
produse persoanei interesate.

JUDECĂTORIA
Din consultarea actelor întocmite în dosarul nr. x/P/2015, judecătorul de cameră

preliminară constată că fapta de lovire sau alte violențe, în privința căreia s-a dispus clasarea prin
rechizitoriu, apare menționată doar în cuprinsul actului de sesizare a instanței, fără a exista la
dosar ordonanța de începere a urmăririi penale in rem, cu privire la faptă, astfel cum cer
dispozițiile art. 305 C.proc.pen. Pe de altă parte, potrivit art. 315 alin. 1 lit. b, organul de
urmărire penală poate dispune clasarea fără a fi necesară începerea urmăririi penale in rem dacă
există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 C.proc.pen, astfel cum a fost dispusă și
soluția de clasare în privința infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2
C.proc.pen.
Având în vedere aspectele menționate anterior, judecătorul de cameră preliminară
constată că i s-a produs o vătămare numitului TC prin dispunerea soluției de clasare din data de
23.07.2015, odată cu întocmirea rechizitoriului în dosarul x/P/2015, în privința infracțiunii de
lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen, culpa acestuia neputând fi reținută întrucât
nu era împlinit termenul de formulare a plângerii prealabile la acea dată.
Referitor la temeiul în baza căruia a fost dispusă soluția de clasare, respectiv art. 16 alin.
1 lit. d C.proc.pen, reținându-se că fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare de către
numitul DI, judecătorul de cameră preliminară constată că a fost reținută în mod greșit această
cauză justificativă, întrucât din actele dosarului de urmărire penală nr. x/P/2015 nu rezultă că
sunt îndeplinite condițiile art. 19 C.pen., urmând a fi analizate criticile petentului raportat la
actele dosarului de urmărire penală.
În conformitate cu dispozițiile art. 19 C.pen, se poate reține cauza justificativă a legitimei
apărări dacă persoana săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust,
care pune în pericol persoana sa sau drepturile sale și dacă apărarea este proporțională cu
gravitatea atacului. Având în vedere faptul că în cuprinsul rechizitoriului este motivată succint
soluția de clasare, reținându-se că în urma agresării de către TC, numitul DI i-a aplicat acestuia o
lovitură cu un scaun din plastic de mici dimensiuni, provocându-i o leziune traumatică pentru
care a necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale, judecătorul de cameră preliminară constată că
această ipoteză este combătută de ansamblul materialului probator administrat în dosarul
x/P/2015.
Potrivit declarației numitului DI, din data de 20.05.2015, nu reiese că atacul ar fi fost
inițiat de către persoana vătămată pentru ca cel dintâi să fie în ipoteza legitimei apărări, întrucât
acesta a declarat că ulterior momentului în care T a trântit aparatul de jocuri, a încercat să-l
scoată pe acesta afară și arată că nereușind, a luat un scăunel din plastic pe care l-a aruncat spre T
și nu mai reține dacă l-a nimerit pe T. Ulterior, a menționat că fiind ajutat de către FC să ridice

JUDECĂTORIA
aparatul, Trică i-a făcut semn să lase aparatul jos, iar după ce a ridicat aparatul, s-a întors spre T,
care l-a lovit cu o sticlă de bere spartă în zona gâtului (f. 73 dup x/P/2015).
De asemenea, existența vreunui atac inițiat de către TC nu rezultă nici din declarația
martorului CF , din data de 04.05.2015, potrivit căreia după ce T i-a cerut în mod repetat lui DI
să îi remită suma de bani, între cei doi s-a iscat o ceartă, amândoi îmbrâncindu-se, timp în care T
a trântit aparatul pe jos, auzindu-se un zgomot de sticlă spartă. Ulterior, martorul a declarat că l-a
ajutat pe DI să ridice aparatul, timp în care întorcându-se spre acesta din urmă, l-a observat plin
de sânge în zona gâtului (f. 81 dup x/P/2015). Astfel, din declarația martorului rezultă că cei doi
s-au îmbrâncit, fără a se putea stabili de cine a fost provocat atacul.
Deopotrivă, nici din declarația persoanei vătămate TC nu se poate stabili starea de
legitimă apărare în care ar fi acționat DI, întrucât aceasta arată că după ce aparatul de jocuri a
căzut, DI i-a dat un pumn în zona feței, după care amândoi s-au îmbrâncit, iar DI a luat un scaun
din plastic cu care l-a lovit căzând jos și ulterior, în cădere, a dărâmat o masă pe care se aflau mai
multe sticle care s-au spart (f. 67 dup x/P/2015). Aceste aspecte au fost menționate de către
persoana vătămată și în cuprinsul plângerii prealabile care a fost înaintată, la data de 23.07.2015,
de către Judecătoria Sectorului 2 Parchetului de pe lângă această instanță în vederea competentei
soluționări.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală, TC a prezentat o leziune
traumatică ce a putut fi produsă la data de 04.05.2015 prin lovire cu un corp dur, provocându-i o
leziune traumatică pentru care a necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale (f. 102 dup x/P/2015).
Având în vedere faptul că din materialul de urmărire penală întocmit în dosarul nr.
x/P/2015, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, nu rezultă alte probe relevante în
vederea stabilirii stării de legitimă apărare, judecătorul de cameră preliminară constată că din
coroborarea mijloacelor de probă enunțate anterior nu poate fi stabilită cu certitudine ipoteza
potrivit căreia DI ar fi acționat în stare de legitimă apărare în privința infracțiunii de lovire sau
alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen. săvârșită față de TC, fiind necesare noi cercetări.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 341 alin. 6 lit. b C.proc.pen,
judecătorul de cameră preliminară va admite plângerea formulată de TC împotriva dispoziției de
clasare din rechizitoriul cu nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București și prin
urmare va desființa soluția de clasare cu privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev.
de art. 193 alin. 2 C.proc.pen, cuprinsă în rechizitoriu. Totodată, având în vedere că petentul a
formulat plângere prealabilă în termen, precum și că nu este incident vreun alt caz de împiedicare
a exercitării acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară va trimite cauza procurorului din

JUDECĂTORIA
cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București în vederea începerii urmăririi penale cu

privire la infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 C.proc.pen.
7. Revizuire – infracţiunea de evaziune fiscală. Decizia Curţii

Constituţionale nr. 363/2015 privind neconstituţionalitatea art. 6
din Legea nr. 241/2005. Analiza condiţiilor de admisibilitate în
principiu a revizuirii
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţia României „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Prin urmare, instanţa reţine că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 au fost
suspendate de drept până la data de 20.08.2015 şi, ţinând cont că Parlamentul sau Guvernul,
nu au pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea şi-au
încetat efectele după această dată.
Totodată, instanţa apreciază că în speţă este incident cazul de revizuire prevăzut de art.
453 alin. 1 lit. f C.pr.pen., respectiv: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu
privire la latura penală, poate fi cerută când: f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce
a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate
decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.”
De asemenea, instanța nu poate primi argumentul invocat de reprezentantul Ministerului
Public în sensul inadmisibilității prezentei cereri ca urmare a faptului că revizuentul are o altă
cale prin care să se înlăture consecințele încălcării dispoziției constituționale. Aceasta deoarece
dispozițiile art. 4 C.pen. invocate reprezintă dispoziții cu caracter general de drept substanțial,
neexistând un mijloc procesual concret prin care să fie eliminate de la aplicare efectele unei
hotărâri definitive, iar dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen. sunt dispoziții cu caracter
special și derogatoriu de la normele de drept comun, care oferă o soluție remediu pentru
eliminarea acestor efecte.

JUDECĂTORIA
Prin cererea înregistrată la data de 19.10.2015 sub nr. dosar x/300/2015 pe rolul
Judecătoriei Sectorului 2 București, revizuentul condamnat EN a solicitat revizuirea sentinţei
penale nr. x/08.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, din dosarul nr. x/300/2012.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că, prin hotărârea judecătorească a cărei
revizuire o solicită, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea prev. art. 41 alin. 2 Cp la
o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare în cel mult 30
de zile de la scadență a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă în
formă continuată, aplicându-se totodată în baza art. 71 alin. 2 Cp pedepse accesorii constând în
interzicerea drepturilor prev. la art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cp, stabilindu-se un termen de
încercare de 3 ani de la data rămânerii definitive a sentinței penale. S-a dispus și obligarea
revizuentului la plata în solidar cu R E.U. W S.R.L. (Fosta E S.R.L.) la plata sumei de 107.536
lei cu titlu de despăgubiri materiale și la plata tuturor obligațiilor fiscale accesorii calculate
pentru acest debit. Revizuentul a mai arătat că s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii
dispuse față de aceasta și față de partea responsabilă civilmente mai exact a sechestrului
asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând acestora până a concurența sumei de
107.536 lei.
Având în vedere Decizia nr. 363/2015 CCR, revizuentul şi-a întemeiat cererea de
revizuire pe prev. art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen., apreciind că îndeplineşte condiţiile impuse de
către legiuitor în norma invocată și a solicitat admiterea în principiu a cererii și în urma
rejudecării să fie pronunțată o soluție legală și temeinică potrivit art. 462 C.pr.pen. dispunându-
se achitarea revizuentului.
A solicitat totodată radierea faptei din cazierul judiciar.
În drept cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. .453 alin. 1 lit. f C.pr.pen.
Din oficiu s-au luat măsuri în vederea ataşării dosarului nr. x/300/2012 al Judecătoriei
Sectorului 2 București.
La termenul de judecată din data de 10.11.2015, reprezentantul Ministerului Public a
invocat din oficiu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen.
rap. la art. 147 alin. 4 din Constituție. La același termen instanța a dispus amânarea cauzei pentru
ca reprezentantul Ministerului Public să formuleze în scris excepția invocată și pentru ca părțile
să își poată prezenta punctul de vedere cu privire la excepția invocată.

JUDECĂTORIA
Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. f

C.pr.pen. rap. la art. 147 alin. 4 Constituția României, instanţa constată următoarele:
În susţinerea excepţiei, Parchetul a susținut, în esență, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. x/08.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/300/2012 de Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin nerecurare, instanţa a dispus următoarele:
„În temeiul art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 13
din Codul penal condamnă pe inculpata EN la pedeapsa 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de reţinere şi nevărsare, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând
impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în formă continuată.
În temeiul art. 71 C.pen. interzice inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a,
teza a II-a şi b C.p., pe durata executării pedepsei principale.
În temeiul art. 81 Codul penal dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei
aplicate de 1 (un) an închisoare.
În baza art. 82 Codul penal stabileşte un termen de încercare de 3 (trei) ani, care se va
socoti de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 71 alin. 5 Codul penal constată că pe durata termenului de încercare a
suspendării condiţionate a executării pedepsei este suspendată de drept executarea pedepsei
accesorii.
În temeiul art. 359 Codul de procedură penală atrage atenţia inculpatei asupra
dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 Codul penal referitoare la revocarea suspendării condiţionate a
executării pedepsei.
În baza art. 14 si art. 346 din Codul de procedură penală raportat la art. 998-999 şi la art.
1000 alin. 2 din Codul civil din 1864, admite acţiunea civila formulata de partea civila ANAF, cu
sediul în Bucureşti, str. A, nr. 17, sector 5 şi obligă inculpata în solidar cu partea responsabilă
civilmente S.C. R EU W S.R.L. (fosta S.C. E S.R.L.), cu sediul în Bucureşti – prin lichidator
judiciar B.F.J. GF S.P.R.L., cu sediul în Bucureşti, să plătească acesteia suma de 107536 de lei,
cu titlu de despăgubiri materiale şi la plata tuturor obligațiile fiscale accesorii (majorări,
penalități si dobânzi) calculate pentru acest debit potrivit legislaţiei fiscale în vigoare.
Menţine măsura asiguratorie dispusă în cauză faţă de inculpată şi partea responsabilă
civilmente, prin ordonanţa nr. 11226/P/2010 din data de 02.03.2011, a sechestrului asigurător
asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând acestora până la concurenţa sumei de 107536 de
lei.

JUDECĂTORIA
În baza art. 191 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, obligă inculpata în solidar cu
partea responsabilă civilmente la plata sumei de 3000 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care 2000 de lei reprezintă onorariul expertului contabil AM.”
Prin cererea de revizuire a sentinţei penale menţionate, înregistrată la data de 19.10.2015
sub nr. x/300/2015, persoana condamnată NE a solicitat, în temeiul art.453 alin.1 lit. f)
C.proc.pen., admiterea în principiu a cererii de revizuire şi, în urma rejudecării cauzei, să se
dispună achitarea sa prin raportare la art.16 alin.1 lit. a) C.proc.pen., întrucât fapta pentru care a
fost condamnată în data de 08.04.2013 nu mai constituie infracţiune, în urma declarării
neconstituţionalităţii art.6 din Legea nr.241/2015.
Admisibilitatea în principiu a excepţiei de neconstituţionalitate
În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a excepţiei de
neconstituţionalitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr.47/1992:
Excepţia a fost ridicată de procuror într-o cauză la care participă, în faţa unei instanţe
judecătoreşti, priveşte o dispoziţie în vigoare dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea
cauzei şi care nu a fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale.
Expunerea motivelor de neconstituţionalitate:
Potrivit art. 453 alin.1 lit. f) C.proc.pen. revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu
privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a
fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care
decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Potrivit art. 462 alin.1 şi 3 C.proc.pen., „Dacă se constată că cererea de revizuire este
întemeiată, instanţa anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile
care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care se
aplică în mod corespunzător.(…) Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare,
dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor
judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte sau alte
asemenea măsuri.”
Potrivit art. 147 alin.4 din Constituţia României, „Deciziile Curţii Constituţionale se
publică in Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii
si au putere numai pentru viitor.”
Astfel cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr.998/2012 referitoare la
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.408² C.proc.pen. din 1968,

JUDECĂTORIA
aceasta presupune că o decizie de admitere a Curţii Constituţionale are efecte erga omnes, şi nu
limitate la părţile din proces, cu condiţia aplicării lor pentru viitor.
Prin urmare, efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării
neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp. Nu ar putea
fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa
căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Este de remarcat faptul că, potrivit art. 462 C.proc.pen., admiterea cererii de revizuire
într-o cauză penală are consecinţe şi asupra laturii civile, întrucât instanţa anulează hotărârea în
măsura în care revizuirea a fost admisă şi ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, prin
urmare putând dispune restituirea despăgubirilor civile achitate.
Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi, implicit, al statului de
drept, este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată
în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării decât
pentru a se corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o
nouă analiză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive
substanţiale şi imperioase.
Aceasta era situaţia prevăzută de art. 408² C.proc.pen. din 1968, astfel cum a constatat
Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr.1106/2010 asupra respingerii obiecţiei de
neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de
procedură penală al României.
Analizând conţinutul legii criticate, Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de
drept în cazul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate a fost însoţită de reglementarea
unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor
garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil.
Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate era admisă şi legea, ordonanţa ori
dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi
evident, nu puteau fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate
neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei
Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a
devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege puteau cere revizuirea acestei hotărâri.
Reglementarea legislativă era firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă,
părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se
folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime.

JUDECĂTORIA
Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de
constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei
Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi
echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.
Având în vedere cele expuse, rezultă că posibilitatea prevăzută de art. 453 alin.1 lit.f)
C.proc.pen., ca o hotărâre penală definitivă să fie supusă revizuirii în orice cauză şi nu doar în
acelea în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, contravine
principiului de drept al securităţii raporturilor juridice şi art. 147 alin.4 din Constituţia României,
care prevede că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Deși legal citate cu mențiunea de a preciza punctul de vedere cu privire la excepția de
neconstituționalitate invocată, părțile nu au depus la dosar precizări în acest sens.
Potrivit art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională
decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti de către una dintre părţile în
proces privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi
oricare ar fi obiectul acesteia şi nu a făcut anterior obiectul unei decizii a Curţii Constituţionale
de declarare a neconstituţionalităţii. Astfel, orice excepţie de neconstituţionalitate, în măsura în
care va fi în prealabil declarată admisibilă de către o instanţă de judecată, va fi soluţionată sub
aspectul temeiniciei de către instanţa constituţională.
În această etapă a analizei excepţiei, instanța trebuie să aprecieze dacă excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate, respectiv art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen.,
îndeplinește condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992.
Pentru verificarea admisibilităţii, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 1 – 3 din
Legea 47/1992, instanţa trebuie să verifice dacă organul jurisdicţional în faţa căruia a fost
invocată instanţa se subscrie prevederilor din Legea 24/1992, dacă normele ale cărei
neconstituţionalitate s-a invocat sunt legi sau ordonanţe, dacă normele invocate sunt norme
juridice în vigoare la momentul invocării neconstituţionalităţii, calitatea de parte în proces a
autorului, dacă au legătură cu cauza dedusă judecăţii şi dacă anterior a mai fost pronunţată o
soluţie de către Curtea Constituţională cu privire la aceeaşi problemă.
Astfel, cu privire la primul aspect instanţa menţionează că excepţia a fost invocată în
timpul judecăţii cererii de revizuire a sentinței penale nr. 300/08.04.2013 300/08.04.2013 a
Judecătoriei Sectorului 2 București, din dosarul nr. 19633/300/2012, cerere formulată de
revizuentul NE, condamnată prin sentința penală menționată. Instanța mai reține că excepția a

JUDECĂTORIA
fost invocată în fața unui judecător competent din punct de vedere material cu atribuţii de
judecată a cauzei. Prin urmare această condiţie este îndeplinită.
Cu privire la a doua condiţie de admisibilitate, instanţa constată că în cauză s-a invocat
neconstituţionalitatea unor norme juridice cuprinse în Legea 135/2010 privind Codul de
procedură penală al României. Prin urmare, sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiţii de
admisibilitate, această excepţie, va putea să fie promovată spre soluţionare Curţii
Constituţională.
Instanţa constată că acestea sunt norme de lege în vigoare fiind cuprinse în textul de lege
menționat, lege intrată în vigoare 01.02.2014 cu modificările și completările ulterioare. Instanţa
reţine că dispoziţiile criticate îndeplinesc cerinţa ca orice text atacat să fie în vigoare.
O altă condiţie de admisibilitate este aceea ca autorul excepţiei să fie parte a unei
proceduri judiciare sau să fi fost invocată de procuror în cursul procedurilor la care acesta
participă. Se observă că procurorul are calitatea cerută de lege pentru a ridica prezenta excepţie
de neconstituţionalitate.
În ceea ce priveşte legătura cu soluţionarea cauzei, instanţa remarcă că şi această cerinţă
de admisibilitate este îndeplinită prin raportare la faptul că temeiul cererii de revizuire invocat de
revizuent este chiar textul criticat ca fiind neconstituțional.
Instanţa consideră că această excepţie are legătură cu prevederile legale aplicabile cauzei
deoarece, orice soluţia instanţei cu privire la cererea de revizuire a sentinței penale menționate
vizează direct dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă.
Faţă de condiţia autorităţii de lucru judecat a unei eventuale decizii de
neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională, instanţa observă că nu au mai fost
promovate excepții de neconstituționalitate cu privire la acest text de lege având în vedere
motivarea autorului excepției.
În ceea ce priveşte temeinicia excepţiei, instanţa consideră că aceasta nu îndeplineşte
acest criteriu, în opinia instanței aceasta fiind neîntemeiată.
Potrivit textului de lege despre care se afirmă că este neconstituțional, poate fi promovată
o cerere de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive cu privire la latura penală atunci când
”hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce
hotărârea a devenit definitivă în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale
continuă să se producă și nu pot i remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.
Instanța observă că această prevedere legală este criticată prin prisma faptului că efectele
unei decizii de neconstituționalitate retroactivează atunci când ne aflăm în ipoteza reglementată
de dispozițiile art. 453 alin. 1lit. f C.pr.pen., fapt ce contravine dispozițiilor art. 143 alin. 4 din

JUDECĂTORIA
Constituția României potrivit cărora ”deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul

Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”.
Prin urmare, se afirmă că, în ipoteza admiterii unei astfel de cereri de revizuire cu luarea
în considerare a motivului prevăzut de litera f a art. 453 C.pr.pen. într-o cauză în care o excepție
de neconstituționalitate vizând textul aplicabil, nu a fost invocată, efectele unei decizii de
neconstituționalitate publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii care a
avut la bază dispoziția declarată neconstituțională, efectele deciziei ar retroactiva.
Instanța reținând argumentele invocate, constată totuși că nu sunt incidente în cauză
discuții privind retroactivitatea efectelor unor decizii de neconstituționalitate. Aceasta deoarece
deciziile de neconstituționalitate se aplică potrivit dispozițiilor constituționale pentru viitor și
sunt general obligatorii. Ori opozabilitatea erga omnes a acestor decizii face ca motivul de
revizuire să se aplice situațiilor concrete existente în practica judiciară de la momentul publicării
deciziei în Monitorul Oficial și până la modificarea dispozițiilor legale declarate
neconstituționale.
Aplicând aceste principii constituționale la situația concretă, instanța constată că o
hotărâre bazată pe o dispoziție neconstituțională nu este în sine nelegală dacă la momentul la
care a fost pronunțată dispozițiile erau în vigoare. Aceasta nu este lipsită de efectele pe care le
produce prin rămânerea definitivă, ci poate fi revizuită dacă se modifică sfera ilicitului penal,
operând în fapt o așa-zisă dezincriminare a faptei.
Dezincriminarea unei fapte penale, potrivit principiului constituțional, cuprins în art. 15
alin. 2 (”legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”), principiu dezvoltat în doctrină și jurisprudență ca fiind principiul retroactivității
legii penale sau contravenționale mai favorabile, este cuprinsă ca fiind o excepție de la principiul
neretroactivității, efectele unei eventuale legi de dezincriminare (cel puțin prin prisma normelor
penale) extinzându-se situațiilor prezente la momentul analizei acestora (art. 4 C.pen. ”legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.).
Prin aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen. se dă o eficiență situațiilor în
care după rămânerea definitivă a unei hotărâri, printr-o decizie de neconstituționalitate se declară
neconstituțional un text pe care s-a bazat hotărârea definitivă, care prin esență vizează o situație
trecută. Decizia de neconstituționalitate nu retroactivează ca urmare a aplicării textului menționat

JUDECĂTORIA
deoarece reglementează o procedură remediu care are ca scop eliminarea situațiilor tranzitorii și
aplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile prin prisma unor dispoziții de
dezincriminare.
Pentru aceste considerente instanţa consideră netemeinică această excepţie şi urmează să
înainteze în temeiul art. 29 alin. 4 Legea 47 /1992 către Curtea Constituţională spre soluţionarea
excepţiei.
Procedând la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, instanţa
constată că aceasta a fost formulată în termen (prin raportare la dispozițiile art. 457 alin. 1 teza
finală C.pr.pen.) şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C.pr.pen. – respectiv de
persoana condamnată definitiv, revizuentul EN, că cererea a fost întocmită cu respectarea
prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C.pr.pen., că au fost invocate temeiuri legale pentru
redeschiderea procedurilor penale - Decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2005 şi art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen.
Astfel, instanţa reţine faptul că la data de 06.07.2015 s-a publicat în Monitorul Oficial nr.
495/06.07.2015 al României, Decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2005, articol în baza căruia a fost condamnat
revizuentul prin sentinţei penale nr. x/08.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, din
dosarul nr. x/300/2012.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţia României „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Prin urmare, instanţa reţine că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 au fost
suspendate de drept până la data de 20.08.2015, şi ţinând cont că Parlamentul sau Guvernul, nu
au pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea şi-au încetat
efectele după această dată.
Totodată, instanţa apreciază că în speţă ar fi incident cazul de revizuire prevăzut de art.
453 alin. 1 lit. f C.pr.pen., respectiv: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu
privire la latura penală, poate fi cerută când: f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a
fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care
decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.”

JUDECĂTORIA
De asemenea, instanța nu poate primi argumentul invocat de reprezentantul Ministerului

Public în sensul inadmisibilității prezentei cereri ca urmare a faptului că revizuentul are o altă
cale prin care să se înlăture consecințele încălcării dispoziției constituționale. Aceasta deoarece
dispozițiile art. 4 C.pen. invocate reprezintă dispoziții cu caracter general de drept substanțial,
neexistând un mijloc procesual concret prin care să fie eliminate de la aplicare efectele unei
hotărâri definitive, iar dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen. sunt dispoziții cu caracter special
și derogatoriu de la normele de drept comun, care oferă o soluție remediu pentru eliminarea
acestor efecte.
Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că solicitarea revizuentului respectă
condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, prevăzute de art. 459 alin. 3
C.pr.pen., prin raportare la art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen., astfel că în temeiul art. 459 alin. 4
C.pr.pen. raportat la art. 459 alin. 3 C.pr.pen. şi art. 453 alin. 1 lit. f C.pr.pen., va admite în
principiu cererea de revizuire formulată de către revizuentul EN, cu privire la sentinţei penale nr.
x/08.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, din dosarul nr. x/300/2012.
În temeiul art. 461 alin. 1 C.pr.pen., instanţa va dispune rejudecarea cauzei potrivit
regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
În temeiul art. 461 alin. 1 C.pr.pen., instanţa va cita toate părţile din dosar de la toate
adresele cunoscute şi se va încunoștința Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București
cu privire la prezentele măsuri.
8. Plângere împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată.

Motive de nelegalitate şi netemeinicie a ordonanţelor organelor de
urmărire penală. Tentativă la înşelăciune. Clasare
Cu privire la presupusa faptă de tentativă de înșelăciune, judecătorul reamintește
dispozițiile art. 32 rap. la art. 244 alin. 1 și alin. 2 C.pen. potrivit cărora se pedepsește
încercarea de inducere în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-ar fi putut produce o pagubă, dacă s-a pus în
executare rezoluția infracțională, dar executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.

JUDECĂTORIA
Intenția directă calificată prin scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, trebuia să existe la
momentul desfășurării activității de inducere în eroare a unei persoane. În prezenta cauză
această intenție trebuia să existe la momentul la care între cele două părți s-au executat
raporturile contractuale sau cel târziu la momentul la care se doreau continuarea acestora.
Nu pot fi primite argumentele petentei în sensul că activitatea de inducere în eroare a
avut o dublă executare a rezoluției infracționale, la momentul la care au fost chemați la
conciliere și la momentul la care s-a apelat la un recuperator de debite, deoarece pornind de la
prezumția de validitate a actelor juridice în materie civilă, aceste conduite apar ca fiind simple
executări ale drepturilor contractuale și nu numai.
La data de 03.12.2015 a fost înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/300/2015, plângerea
formulată de petenta SC DRA SRL împotriva Ordonanţei x/ 5.09.2015, data în dosarul penal nr.
x/P/2013 de pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care s-a dispus clasarea
fata de numitul SVC sub aspectul săvârșirii infracţiunii de tentativa la înşelăciune, prev. de art.
32 C.p. rap. la art. 244 alin. 1 și 2 C.p., cu aplicarea art. 5 C.p., precum și împotriva Ordonanţei
nr. x/02.11.2015, prin care prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a
respins plângerea formulata de către petentă în temeiul art. 339 alin. 1 și 4 din codul de
procedura penal.
În fapt, petenta a invocat, în esență, faptul că la data de 01.06.2010, între petentă în
calitate de beneficiar și SC GS SRL, RO 24455239, reprezentata prin dl. SC, având funcţia de
administrator, în calitate de antreprenor, a intervenit contractul de antrepriza nr. x/01.06.2010,
având ca obiect efectuarea lucrărilor necesare în vederea extinderii clădirii de birouri situate în
Bucureşti, în condiţiile stabilite în cuprinsul contractului. Valoarea lucrărilor care făceau obiectul
contractului a fost stabilita la suma de 232.000 Euro + TVA, preţ fix, maxim, stabilit pentru
lucrările ce făceau obiectul contractului și a eventualelor lucrări suplimentare.
Petenta a învederat că și-a îndeplinită în totalitate obligaţiile asumate prin contract,
achitând în acest sens contravaloarea lucrărilor efectuate potrivit facturilor emise de către S.C. GS
S.R.L, achitând în total suma de 1.038.146, 72 lei + TVA, suma ce acoperă valoarea lucrărilor. Cu
toate acestea, antreprenorul nu şi-a respectat întocmai obligaţiile contractuale, lăsând lucrările la
clădire nefinalizate.
La data de 14.06.2011, petenta a fost convocata la conciliere directa de către SC GS SRL,
pentru data de 28.06.2011, susținându-se faptul ca datora acestei societăţi suma de 56.400 Euro,

JUDECĂTORIA
TVA inclus, potrivit facturii fiscale nr. x/13.04.2011. Deşi în adresa de convocare la conciliere
directa erau menţionate ca fiind anexate o serie de 'înscrisuri, printre care și factura fiscala nr.
x/13.04.2011 emisa de SC GS SRL, în fapt, aceste înscrisuri nu au fost remise. Aceasta conciliere
nu a mai avut loc întrucât, în ciuda insistentelor reprezentanţilor petentei, înscrisurile în discuţie
nu au fost înaintate nici ulterior.
La data de 15.04.2013, petenta a fost notificata de către SC GS SRL prin intermediul SC
AA SRL, în calitate de agent de colectare debite, fiindu-ne învederat faptul ca SC DRA SRL
figurează în evidentele contabile ale societăţii mai sus menţionate cu un debit de 230.429,2 lei,
contravaloare, a facturii nr. x/13.04.2011. Ataşat notificării de plata, a fost remisă o copie
legalizata a facturii fiscale în discuţie.
Copia legalizata a facturii fiscale în discuţie are aplicata stampila petentei, precum și
semnătură dl. CB, în calitate de administrator. Efectuând o comparaţie simpla intre factura fiscala
falsa și contractul de antrepriza nr. x, se poate lesne observa ca prin manopere dolosive semnătură
a fost copiata de pe acest din urma contract. Este unanim cunoscut ca nicio persoana nu poate
efectua de doua sau mai multe ori o semnătură identica, cu atât mai mult cu cat semnătură nu este
una simplu de efectuat. Punând laolaltă contractul de antrepriza și factura fiscala contestata, se
poate observa identitatea dintre semnăturile aplicate, aspect improbabil, cu atât mai mult cu cat
acestea au fost semnate la intervale de timp diferite.
Factura fiscala în discuţie nu există în evidentele contabile ale petentei, nu a fost niciodată
supusa sau acceptată la plata și cu atât mai puţin stampilata și semnata de reprezentantul petentei.
Mai mult decât atât, a arătat faptul ca petenta nu a avut niciodată cunoştinţa despre
existenta unei astfel de facturi, mai ales în condiţiile în care, sumele reprezentând valoarea
contractului au fost achitate prin facturile anterioare existente în contabilitatea acesteia,
nejustificându-se astfel menţiunea făcută în factura și anume ca suma datorata reprezintă “Piaţa
parţial conform contract nr. x/01.06.2010”.
Factura fiscala nu a fost ataşata nici plângerii penale formulate de către numitul SC
împotriva DRA S.R.L în anul 2011, aspect cu atât mai surprinzător cu cat suma înscrisa în factura,
nu ar fi fost de natura a fi scăpata din vedere, în cazul în care aceasta factura ar fi existat la
momentul introducerii plângerii. Petentei i-a fost refuzată cererea de a observa originalul facturii
în discuție deşi a făcut demersurile necesare. De altfel, chiar administratorul judiciar BNS I, a
recunoscut, în urma corespondentei purtate cu aceştia, ca originalul facturii fiscale în discuţie nu
le-a fost prezentat în niciun moment.

JUDECĂTORIA
Consideram ca acest refuz nejustificat de a ne prezenta un înscris care, în cazul în care ar fi

fost veridic, ar fi fost opozabil petentei, o vădită intenţie frauduloasa a domnului CS, de a se
prevala de un înscris fals pentru a obţine foloase materiale injuste de la subscrisa.
De altfel, numitul SC, prin intermediul administratorului judiciar, a acţionat în instanţa
subscrisa, atât pe calea Ordonanţei de plata, cat și pe calea Cererii de deschidere a procedurii
Insolventei. S-a apreciat ca dincolo de intenţia frauduloasa a făptuitorului de a se folosi de un fals
în vederea obţinerii folosului material injust, chiar introducerea acţiunilor sus-menționate a fost
una abuziva, acesta având cunoştinţa de faptul ca nu sunt îndeplinite condiţiile minime de
introducere a acestor acţiuni.
Fiind audiat de organele de urmărire penala în urma plângerii penale formulate de către
subscrisa, numitul SVC a declarat ca, în fapt, i-au fost sustrase din autoturismul personal situate
pe str. Valea Oltului documentele contabile printre care și originalul facturii fiscale si, prin
urmare, nu poate fi pus la dispoziţia organelor competente pentru a fi supus unei expertize
grafoscopice.
Prin rezoluţia organului de cercetare penala din data de 13.06.2013, confirmata de
procurorul de caz, s-a dispus începerea urmăririi penale fata de învinuitul (suspectul) S V C sub
aspectul săvârșirii infracţiunilor de înşelăciune și uz de fals, prevăzute de art. 215 alin 1, 3 și 5 din
Codul penal din 1968 și art. 291 din Codul penal din 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a din
Codul Penal din 1968.
Prin Ordonanța nr. x/15.09.2015, Procurorul a înțeles sa claseze cauza sub aspectul
săvârșirii infracţiunii de tentativa la înşelăciune, prev. de art. 244 lin 1 și 2 C.pen., pe motivul ca
fapta nu exista.
Petenta a invocat atât motive de nelegalitate a celor două ordonanțe, cât motive de
netemeinicie a soluțiilor procurorilor.
Cu privire la nelegalitatea ordonanțelor parchetului, petenta a susținut faptul că la
soluţionarea cauzei nu au fost administrate suficiente probe, încălcându-se astfel prevederile art.
99 din Codul de Procedura Penala. Nu s-a întreprins niciun demers în constatarea falsului
reprezentat de Factura fiscala nr. x/13.04.2011, motivarea fiind aceea ca în lipsa originalului nu
poate fi întocmita o expertiza grafoscopică. Cu toate acestea apreciază că puteau fi depuse
diligenţe pentru a fi constata falsificarea facturii fiscale, ca mijloc fraudulos prin care s-a săvârșit
tentativa la infracţiune, cu ajutorul tuturor celorlalte probe depuse la dosarul cauzei și a aspectelor
învederate de către subscrisa. De altfel, procurorul de caz nu a ținut cont în soluţionarea cauzei,
sub aspectul săvârșirii infracţiunii de tentativa la înşelăciune, de probele existente la dosarul
cauzei.

JUDECĂTORIA
Corespondenţa indicată, coroborată cu declaraţia făptuitorului că, în mod absolut

convenabil pentru acesta, înscrisurile contabile printre care și factura în discuţie i-au fost sustrase
din autoturismul personal, reprezintă dovezi suficient de puternice pentru a-i fi creat procurorului
de caz o imagine asupra intenţiei făptuitorului de a induce în eroare nu doar reprezentanţii
subscrisei dar și organele judiciare.
La soluţionarea cauzei nu s-a ținut cont de faptul ca numitul SC în vederea inducerii în
eroare a reprezentanţilor petentei, a organelor judiciare și chiar a instanţelor a procedat la
utilizarea unor mijloace frauduloase, punând la punct un scenariu foarte bine organizat. Astfel,
acesta a procedat la legalizarea notariala a facturii, practica absolut neobişnuita, punându-ne la
dispoziţie copia legalizata a acestei facturi, copie care poate produce aceleaşi efecte juridice ca și
originalul, dar care nu poate fi expertizata din punct de vedere grafoscopic. Ulterior, la solicitarea
organelor judiciare de a prezenta originalul facturii, făptuitorul a declarat ca acestea i-au fost
sustrase din autoturismul personal situat pe str. x.
Însuși temeiul legal în baza căruia a fost dispusa soluţia de clasare a fost greşit. Astfel,
procurorul de caz a dispus clasarea în baza art. 315 alin 1 Ut. b C.p.p. rap. la art. 16 alin 1 lit. a
C.p.p, apreciind ca fapta nu exista. S-a apreciat ca acest caz de împiedicare a punerii în mişcare
sau exercitare a acţiunii penale operează în rem și presupune inexistenta unei fapte în
materialitatea ei. Or, din tot probatoriul existent în cauza rezulta dincolo de orice dubiu ca fapta în
materialitatea ei exista, fiind în sarcina organelor de urmărire penala sa o probeze pentru a ajunge
la o soluţie certa, reala și corecta.
Petenta a apreciat ca lipsită de esenţa afirmaţia procurorului potrivit căreia chiar în ipoteza
existentei unui fals, înscrisul nu a fost utilizat de către suspect ci de către administratorul judiciar.
Independent de faptul ca administratorul judiciar a acţionat în baza și în limitele mandatului sau,
putându-i-se cel mult reproşa lipsa de diligenta în a intra în posesia originalului, însăși înmânarea
înscrisului fals către acesta în vederea producerii unor consecinţe juridice întruneşte infracţiunea
de uz de fals ca mijloc fraudulos utilizat pentru a săvârși infracţiunea.
Aspectul ca încercarea făptuitorului de a induce în eroare atât reprezentanţii petentei cat și
organele judiciare folosindu-se de mijloace frauduloase nu s-a concretizat, nu are relevanta sub
aspectul existentei intenţiei ca latura subiectiva. Astfel, având în vedere ca intenţia de a induce în
eroare exista, fapta de înşelăciune fiind pedepsita sub forma tentativei, apreciem ca în mod
netemeinic s-a apreciat ca nu exista o inducere în eroare.
Mai mult decât atât, folosul material injust urmărit de către făptuitor este reprezentat de
contravaloarea unor lucrări care în realitate nu au fost realizate și care s-au vrut a fi imputate

JUDECĂTORIA
beneficiarului lucrării. Inexistenta acestor lucrări este atestata atât de către dirigintele de şantier
UV cât și de către contabilul SD.
În plus, faţă de cele expuse anterior, s-a apreciat ca în cauza a fost încălcat principiul
continuităţii. Astfel, cauza a fost instrumentata în mod succesiv de către doi procurori, aceştia
neavând control și cunoştinţa de cauza în totalitatea ei.
Cu privire la Ordonanța nr. x/02.11.2015, prin care prim-procurorul Parchetului de pe
lângă Tribunalul Bucureşti a respins plângerea petentei, menţinând legala și temeinica Ordonanța
nr. x/15.09,2015, apreciază că aceasta este complet nemotivată, procurorul ierarhic superior
neefectuând alte cercetări în cauză, limitându-se la a prelua susţinerile din Ordonanţa procurorului
de caz.
Continuarea cercetărilor în cauza se impune, întrucât prin soluţionarea favorabila pentru
făptuitor se încurajează modul de operare pus la punct de către acesta și se creează un precedent
periculos și o poarta spre prejudicierea și a altor persoane.
În drept au fost invocate dispozițiile în temeiul art. 340 alin. (1) C.pr.pen.
În probatoriu, petenta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri.
La data de 27.01.2016, Parchetul de pe Lângă Judecătoria Sectorului 2 București a
înaintat dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 împreună cu copia lucrării nr. x/II-2/2015
privind plângerea împotriva soluției formulate de petentă, solicitând totodată ca dosarul de
urmărire penală să fie restituit după soluționarea cererii petentei. De asemenea au fost înaintate și
copie a borderoului din data de 13.11.2015 și a adreselor de comunicare.
În data de 29.03.2016 petenta a depus la dosar concluzii scrise cu privire la situația
dedusă judecății, prin care au expus pe larg cele menționate în cadrul dezbaterilor pe fond a
cauzei.
La termenul de judecată din camera de consiliu din data de 01.03.2016, judecătorul a
respins ca fiind neîntemeiată excepția tardivității formulării plângerii de către petentă, excepție
invocată de către Ministerul Public.
Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară reţine
următoarele:
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul București din data de 15.09.2015 s-a
dispus clasarea cauzei faţă de suspectul : SVC sub aspectul săv. infr. prev. de art.32 C.p. rap. la
art.244 .1, 2 C.p. cu aplic, art.5 C.p.; clasarea cauzei sub aspectul săv. infr. prev. de art.367 C.p.
cu aplic. Art. 5 C.p.; declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe
lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în vederea continuării cercetărilor faţă de suspectul

JUDECĂTORIA
SVC sub aspectul săv. infr. prev. de art.323 C.p. şi faţă de numiţii BC sub aspectul săv. infr. prev.
art.244 al. l C.p. şi SD aspectul săv. infr. prev. de art.48 C.p. rap. art.244 C.p.
În motivarea soluției de clasare s-a reținut în esență faptul că în sarcina suspectului nu
se poate reţine săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, faptă pentru care a fost
cercetat în cauză.
Astfel, actele de urmărire efectuate nu conduc la concluzia existenţei unor acţiuni ale
suspectului de inducere în eroare a reprezentantului S.C DRA SRL cu ocazia încheierii şi
executării contractului de antrepriză nr. x/01.06.2010. Neînţelegerile dintre părţi legate de
executarea contractului, în absenţa unor circumstanţe care să contureze folosirea unor
manopere dolosive reprezintă un litigiu de natură comercială.
Nedispunând de originalul facturii fiscale nr. x/13.04.2011, nu se poate stabili dacă
aceasta a fost semnată şi ştampilată de către reprezentanţii S.C. DRA SRL.
Însă şi în cazul în care se presupune că factura fiscală cercetată este falsă, se constată că
aceasta a fost înmânată de către suspectul reprezentantului administratorului judiciar în cursul
anului 2013, mult timp după executarea contractului de antrepriză. S-a mai stabilit că cel care a
folosit copia legalizată a facturii fiscale, în vederea recuperării debitului a fost administratorul
judiciar, ci nu suspectul.
Faţă de cele precizate anterior se va dispune clasarea cauzei faţă de suspectul SVC sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la înşelăciune, întrucât acesta nu a comis fapta
pentru care este cercetat în cauză.
Deşi în plângerea formulată S.C. GS SRL îi acuză pe reprezentanţii S.C. DRA SRL,
administratorul BC şi contabila SD, de săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii
de infracţiuni (în reglementarea actuală infracţiunea de constituire a unui grup infracţional
organizat), din actele dosarului nu există indicii cu privire la existenţa acestei infracţiuni,
urmând ca şi sub acest aspect să se dispună clasarea cauzei.
Pentru celelalte infracţiuni precizate în plângerile penale analizate în cauză cercetările
vor fi continuate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, unitate de
parchet competentă din punct de vedere material şi teritorial.
Împotriva acestei soluții s-a formulat plângere de către petentă, plângere soluționată de
către Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul București prin ordonanța din data de
02.11.2015, cu nr. x/II-2/2015, plângerea fiind respinsă ca fiind neîntemeiată, iar soluția de
clasare fiind menținută ca legală și temeinică.
În motivarea soluției de respingere a plângerii s-au reținut în esență următoarele
argumente: procedând la verificări se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Astfel,

JUDECĂTORIA
pentru existenţa infracţiunii de c înşelăciune este necesară folosirea de către autorul faptei a
unor manopere dolosive de inducere în eroare a persoanei vătămate astfel încât respectiva
persoana să se manifeste, în necunoştinţă de cauză, într-un mod lezionar pentru sine şi profitabil
în mod necuvenit pentru autorul faptei. Or, în prezenta cauză nu se regăsesc circumstanţele de
mai sus, solicitarea unei plăţi nedatorate nefiind în măsură să inducă în eroare nici
reprezentanţii societăţii petente şi nici instanţa de judecată care, în cursul procedurii
contencioase, urma să clarifice situaţia reală a litigiului. Soluţia dispusă a vizat doar persoana
suspectului SVC şi doar fapta pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de sus-
numit, întrucât ordonanţa atacata a fost emisă după intrarea în vigoare a noilor conduri, data
după care infracţiunea de înşelăciune a ieşit din competenţa materială a parchetelor de pe lângă
tribunale, mai puţin faptele cu privire la care sc dispusese începerea urmăririi penale in
personam.
Examinând fondul plângerii, potrivit art. 341 alin. 5 C.proc.pen., pe baza
materialului probator administrat în cursul urmăririi penale efectuate în dosarul de
urmărire penală nr. x/P/2013, judecătorul de cameră preliminară reţine că soluţia de
netrimitere în judecată pronunţată este legală și temeinică, fiind justificată față de
argumentele ce urmează a fi analizate mai jos.
Cu titlu prealabil judecătorul constată faptul că prin ordonanța nr. x/P/2013, dată în
15.09.2015 de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus declinarea competenţei de
soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în
vederea continuării cercetărilor faţă de suspectul SVC sub aspectul săv. infr. prev. de art.323 C.p.
(uzul de fals) şi faţă de numiţii BC sub aspectul săv. infr. prev. art.244 al. 1 C.p. (înșelăciune) şi
SD sub aspectul săv. infr. prev. de art.48 C.p. rap. art.244 C.p. (complicitate la înșelăciune). Prin
urmare analiza judecătorului se va limita la aprecierea asupra legalității și temeiniciei soluției de
clasare, dată în legătură cu presupusele fapte de tentativă la înșelăciune.
Pentru a putea fi analizată soluția de clasare dată într-un dosar penal, judecătorul de
cameră preliminară, potrivit art. 340-341 C.pr.pen., trebuie să analizeze sub aspectul
admisibilității cererii, următoarele aspecte: dacă plângerea a fost formulată în termenul prevăzut
de art. 340 C.pr.pen., dacă a fost urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 339-340 C.pr.pen.
și dacă există o soluție de clasare în cauză.
Judecătorul apreciază că plângerea este admisibilă fiind îndeplinite toate condițiile
menționate mai sus.
Judecătorul nu poate reține criticile petentei referitoare la lipsa unei motivări a
ordonanței prim procurorului din data de 02.11.2015, din moment ce acesta și-a expus opinia în

JUDECĂTORIA
legătură cu faptele deduse cercetării într-un mod propriu, nefiind necesar a răspunde tuturor
argumentelor invocate de petent, dacă sintetizând, acesta concluzionează în sensul netemeiniciei
plângerii formulate. Prin urmare, judecătorul concluzionează că acesta nu reprezintă în sine un
motiv pentru admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, urmând ca argumentele de
nelegalitate și netemeinicie invocate să fie analizate de către judecător.
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate de petent, judecătorul reține că acestea
pot fi sintetizate după cum urmează: indicarea unui temei de drept greșit prin raportare la situația
de fapt reținută prin ordonanțele de clasare; încălcarea principiului continuității prin
instrumentarea în mod succesiv a cauzei de către mai mulți procurori.
Soluția de clasare a cauzei față de suspectul Ș a fost întemeiată în drept pe dispozițiile
art. 16 alin. 1 lit. a ”fapta nu există”. Acesta este temeiul corect de drept față de argumentele
invocate în ordonanța de clasare deoarece acest motiv lipsește de drept acțiunea penală cu luare
în considerare a faptului că cele afirmate de denunțător sau persoană vătămată nu au existat în
materialitatea lor. Prin urmare, Parchetul, prin motivarea afirmată, a susținut că nu a existat o
încercare a suspectului Ș de a induce în eroare reprezentanții petentei, prin urmare, faptele
afirmate nu există. Contrar celor susținute de petent, norma nu presupune inexistența niciunui
element de fapt, ci numai a unor elemente de fapt lipsite de relevanță sub aspectul elementului
material al infracțiunii astfel cum este descris de norma de incriminare.
Motivul de nelegalitate expus de petentă relativ la încălcarea principiului continuității
în urmărirea penală nu poate fi luat în considerare deoarece instrumentarea unei cauze de către
doi sau mai mulți procurori nu atrage nulitatea actelor de procedură. Nu este incident în cauză
vreun principiu al nemijlocirii cum de altfel acesta este susceptibil de limitări, nefiind absolut.
Prin urmare, chiar dacă soluția a fost dată de un alt procuror decât cel care a instrumentat la
început cauza penală, acest aspect nu atrage nelegalitatea soluției, procurorul fiind prezumat a fi
un profesionist al dreptului.
Cu privire la neadministrarea probelor suficiente sau greșita interpretare a acestora,
judecătorul reține că acestea sunt argumente în sprijinul netemeiniciei soluției de clasare urmând
a fi analizate în cele ce urmează.
Relativ la motivele de netemeinicie invocate, judecătorul constată că în mod corect s-
au reținut de către parchetul de pe lângă Tribunalul București, situația de fapt pe baza probelor
administrate în cursul urmăririi penale.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar de părți și din verificările efectuate rezultă că
petenta a depus la data de 26.04.2013 o plângere penală prin care a susținut faptul că la
01.06.2010, între S.C. GS SRL, reprezentată prin suspectul SVC, în calitate de antreprenor şi

JUDECĂTORIA
S.C. DRA SRL, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul de antrepriză în construcţii nr.
x/01.02.2010, având ca obiect efectuarea lucrărilor necesare în vederea extinderii clădirii de
birouri situate la adresa din Bucureşti. În baza acelui contract, s-a susținut că antreprenorul a
executat lucrările de construcţie, iar beneficiarul a achitat contravaloarea acestora 1.038.146 lei
plus TVA prin acceptarea la plată a facturilor emise. În data de 15.04.2013, persoana vătămată
S.C. DRA SRL a afirmat că a fost notificată de agentul de colectare debite AA, fiind învederat
faptul că figurează în evidenţele S.C. GS SRL cu un debit în cuantum de 230.429 lei -
contravaloarea facturii nr. x/13.04.2011, reprezentând plată parţială conform contractului de
antrepriză. Reprezentanţii S.C. DRA SRL au intrat în posesia unei copii legalizate a facturii în
cauză, apreciind faptul că aceasta nu reflectă realitatea.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă faptul că între cele două
părți au existat raporturi contractuale. În discuție este pusă o factură fiscală (x/13.04.2011)
reprezentând plata parțială a contractului menționat mai sus, factură despre care petenta nu avea
cunoștință și pe care nu o recunoaște, apreciind că este un fals.
Judecătorul reamintește că un eventual caracter fals al unui înscris poate fi luat în
considerare la aprecierea temeiniciei plângerii formulate numai prin raportare la tentativa de
înșelăciune afirmată și a conduitei subiectului activ apte să trădeze o intenție de a induce în
eroare persoana vătămată. Nu pot fi puse în discuții aspecte care țin de probatoriul unui înscris
fals, din moment ce soluția în ceea ce privește uzul de fals a fost aceea de declinare a cauzei către
un alt Parchet.
Cu privire la presupusa faptă de tentativă de înșelăciune, judecătorul reamintește
dispozițiile art. 32 rap. la art. 244 alin. 1 și alin. 2 C.pen. potrivit cărora se pedepsește încercarea
de inducere în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau
ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial injust și dacă s-ar fi putut produce o pagubă, dacă s-a pus în executare rezoluția
infracțională, dar executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Intenția directă calificată prin scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, trebuia să existe la
momentul desfășurării activității de inducere în eroare a unei persoane. În prezenta cauză această
intenție trebuia să existe la momentul la care între cele două părți s-au executat raporturile
contractuale sau cel târziu la momentul la care se doreau continuarea acestora. Nu pot fi primite
argumentele petentei în sensul că activitatea de inducere în eroare a avut o dublă executare a
rezoluției infracționale, la momentul la care au fost chemați la conciliere și la momentul la care

JUDECĂTORIA
s-a apelat la un recuperator de debite, deoarece pornind de la prezumția de validitate a actelor

juridice în materie civilă, aceste conduite apar ca fiind simple executări ale drepturilor
contractuale și nu numai.
În prezenta cauză se afirmă activitatea infracțională a suspectului SVC care ar consta în
aceea că ar fi întocmit un înscris sub semnătură privată, aplicând în fals ștampila petentei și
semnătura reprezentantului acesteia, în vederea încasării pe nedrept a unor sume de bani
reprezentând contravaloarea unor lucrări care nu au fost efectuate până în prezent și pentru care
nu s-a contractat. Comportamentul suspectului, care în opinia petentei este suspicios (de a
legaliza o factură fiscală și de a-i fi spartă ulterior mașina aflându-se în imposibilitate de a
produce originalul înscrisului), nu reprezintă o probă a intenției directe calificate prin scop a
acestuia de a înșela. Nu pot fi primite argumentele petentei în sensul că intenția directă rezultă
incidental din raporturile contractuale desfășurate până la momentul emiterii respectivei facturi
deoarece intenția directă nu se prezumă. Aceasta trebuie să rezulte mai presus de orice dubiu din
activitatea de executare a rezoluției infracționale.
Faptul că factura nr. x/13.04.2011 nu se regăsea în contabilitatea petentei fiind semnată
de administratorul societății care nu avea în mod firesc astfel de atribuții, nu reprezintă un
indiciu în sensul manoperelor dolosive folosite de suspect pentru a induce în eroare petenta, din
moment ce aceste manopere trebuie să fie manifeste.
Criteriile de evaluare a vinovăției decurg din comportamentul exterior al persoanei
acuzate, de natură să clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Criteriile pentru
evaluarea intenției în cazul infracțiunii de înșelăciune în convenții sunt cu titlu de exemplu
conduita persoanei acuzate în legătură cu contractele anterior întocmite, caracterul consecvent
față de faptele deduse judecății. Or, astfel cum se reflectă aceste criterii în prezenta cauză,
judecătorul apreciază în acord cu soluția parchetului, că nu poate fi imputată o astfel de conduită
suspectului.
Niciuna din acțiunile suspectului nu pot fi calificate ca fiind acte materiale de inducere în
eroare a petentei, din moment ce, chiar dacă nu este o practică uzuală, a existat o prezentare a
înscrisului la un notar public pentru legalizare. Astfel rezultă din audierea notarului public VCM,
că la data de 09.06.2013 la biroul sau notarial s-a prezentat SVC care a solicitat legalizarea mai
multor documente pe care i le-a prezentat în original, nesesizând nereguli privind înscrisurile
prezentate (f. 45 d.u.p.).
Cu toate acestea, judecătorul constată că argumentul parchetului referitor la faptul că
înscrisul respectiv a fost prezentat administratorului judiciar care ulterior s-a folosit de înscris
pentru a imputa suma de bani petentei, nu poate fi primit deoarece consecințele juridice s-ar fi

JUDECĂTORIA
produs la momentul prezentării înscrisului de către persoana interesată pentru o eventuală faptă
de uz de fals. Pe de altă parte, susținerea eronată a parchetului nu lipsește de efecte situația de
fapt constatată corect de acesta prin raportare la obiectul sesizării de tentativă la înșelăciune,
pentru care trebuie dovedită intenția directă calificată prin scop a suspectului Ș de a induce în
eroare a persoanei vătămate, astfel cum s-a analizat mai sus.
În plus, este adevărat că în măsura în care plata este nedatorată și nu corespunde
obligațiilor contractuale stabilite de părți prin raportare la dispozițiile art. 2.1 din contractul de
antrepriză nr. x/01.06.2010, acestea au la dispoziții mijloace civile pentru reglarea diferendului,
aceste aspecte excedând cadrului penal.
Prin urmare, soluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2
București, cu privire la aceste fapte, este una corectă, neexistând faptă penală sesizată.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 340 alin. 1 C.pr.pen. și 341 alin. 6 lit. a C.pr.pen.,
respinge plângerea formulată de petenta S.C. DRA S.R.L. împotriva ordonanţei din data de
15.09.2015, dată în dosarul penal nr. x/P/2013, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București,
menținută prin ordonanța nr. x/II-2/2015, dată de Prim Procurorul Parchetului de pe lângă
Tribunalul București, privind pe intimatul SVC, ca fiind nefondată.
9. Contestaţia la executare. Inadmisibilitate prin raportare la motivele

prevăzute de art. 598 C.pr.pen.
Cu titlu prealabil, instanța reține caracterul jurisdicțional al contestației la executare,
care nu este o cale de atac împotriva hotărârii definitive, ci asigură legalitatea executării și
soluționarea tuturor incidentelor relative la executarea unei hotărâri definitive. Pe calea
contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre definitivă, astfel încât să se aducă
atingere autorității de lucru judecat, și nici nu pot fi redozate pedepsele aplicate prin hotărâri
penale definitive, astfel că un contestator nu poate solicita reindividualizarea pedepselor
aplicate, pe această cale.
În plus, în acord cu practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr.
1554/03.03.2005) și cu doctrina juridică exprimată, care se mențin și potrivit noilor
reglementări, instanța apreciază că aplicarea dispozițiilor legale referitoare la reducerea la
jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute într-o lege specială este o chestiune de fond ce poate
fi avută în vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv de
stabilire a limitelor de pedeapsă, iar neaplicarea acestor criterii obiective nu poate fi invocată
pe calea contestației la executare. De altfel, cauza de reducere a fost adusă în atenția instanței

JUDECĂTORIA
de control judiciar (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar f. 84 d.i.), nefiind de
competența instanței de executare să reanalizeze situația sub aspectul individualizării
pedepselor.
Prin cererea înregistrată pe rolului Judecătoriei Sectorului 2 București la data de

17.12.2015, contestatorul MS, în temeiul disp. art. 597~599 CPP, cu referire la disp. art. 598 alin.
1 lit. d) CPP, art. 7 parag. 1 teza a ll-a si art. 13 din Convenţia E.D.O., precum şi art. 11 alin. 2 şi
art. 23 alin. 12 din Constituţie, a formulat o contestație la executare împotriva sentinţei penale nr.
x/06.03.2014 a JS2 - Secţia Penală, hotărâre prin care a fost modificată pedeapsa aplicată prin decizia
penală nr. x/C/24.04.2014 a TMB- Secţia I Penală, prin care a fost modificată pedeapsa aplicată prin
sentinţa penală nr. x/F/23.12.2010 - TMB, definitivă prin decizia penală nr. x/22.12.2011 - CAB şi decizia
penală nr. x/20.06.2012 - ICCJ.
În motivarea cererii, contestatorul a precizat, în esență, faptul că prezenta contestație are
ca obiect modificarea pedepsei definitive, ca efect al aplicării disp. art. 19 din Legea 682/2002.
Contestatorul a învederat instanței faptul că potrivit disp. art. 598 alin. 2 cu referire la disp. art.
597 alin. 1 şi 6 CPP, competenţa de soluţionare aparţine acestei instanţe, ca instanţă de executare
(în prezenta cauză MEPI a fost emis în urma contopirii efectuate de către JS2), sau instanţei în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere (SIRAP- Arestul Secţiei 6 Poliţie).
S-a arătat istoricul sentințelor de condamnare ale contestatorului, rezultând faptul că, la data
dezbaterilor asupra recursului declarat, apărătorul ales a solicitat expres aplicarea cauzei de
reducere a pedepsei, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 23.05.2012. Prin
decizia penală nr. x/20.06.2012 - I.C.C.J. s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa
rezultantă de 12 ani închisoare, fără a se face aplicarea disp. art. 19 din Legea 682/2002 în ceea ce îl
priveşte.
Acest aspect a fost constatat de contestator la data de 22.10.2015, când a intrat în posesia
motivării acestei din urmă hotărâri, ocazie cu care a constatat că instanţa de recurs nu s-a
pronunţat asupra aplicabilităţii cauzei de reducere a pedepsei, în ceea ce îl priveşte.
Prin sentinţa penală nr. x/06.03.2014 - JS2, definitivă prin decizia penală nr.
x/C/24.04.2014 - TMB, a fost contopită această pedeapsă cu o alta definitivă, a fost făcută
aplicarea legii penale mai favorabile, urmând ca petentul să execute o pedeapsă rezultantă de 12
ani închisoare. A fost emis un nou MEPI în acest sens, în a cărui executare se află în prezent.
Această hotărâre a rămas definitivă în urma recurării, prin decizia penală nr. x/C/24.04.2014
TMB- Secţia I Penală.

JUDECĂTORIA
Sub aspectul admisibilităţii, contestatorul a învederat faptul că potrivit disp. art. 38514 alin.
3 din precedentul CPP, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs
invocate. Este de netăgăduit, că instanţa de recurs a omis a se pronunţa cu privire la incidenţa
cauzei de reducere a pedepsei, astfel cum rezultă din lecturarea deciziei pronunţate.
Este de asemenea de netăgăduit că asemenea omisiune are consecinţe majore asupra
situaţiei juridice, contestatorul fiind ţinut a executa o pedeapsă evident mai mare decât cea ce-i
putea fi aplicată în condiţii de deplină legalitate (prin reducerea la jumătate a limitelor de
pedeapsă). Într-adevăr, motivul prezentei solicitări s-ar circumscrie mult mai bine cazului de
recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. 1 pct. 12 CPP, însă potrivit disp. art. 434 alin. 1 CPP, poate
fi uzitată această cale extraordinară de atac doar împotriva deciziilor pronunţate de către curţile de
apel, ca instanţe de apel. Or, prezenta cauză de reducere a intervenit cu ocazia dezbaterilor asupra
recursului declarat în cauză, în faţa Înaltei Curți de Casație și Justiție, situaţie ce face inadmisibilă
ab initio o astfel de solicitare. Mai mult decât atât, potrivit disp. art. 13 din Legea 255/2013,
hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi, nu pot fi atacate cu recurs în
casaţie.
Or, este greu de conceput că intenţia legiuitorului a fost aceea de a lăsa fără o cale de
reformare nelegalităţile ce au consecinţe majore, survenite pe parcursul judecării unei căi ordinare
de atac.
Potrivit disp. art. 598 alin. 1 lit. d) CPP contestaţia la executare se poate face printre altele
şi atunci când se invocă orice altă cauză de micşorare a pedepsei. De asemenea, potrivit
jurisprudenţei şi doctrinei de specialitate, disp. art. 19 din Legea 682/2002 constituie o cauză
specială de reducere a limitelor de pedeapsă, care are însă efect obligatoriu şi nu opţional
(legiuitorul folosind sintagma beneficiază şi nu poate beneficia). Ca atare se subsumează noţiunii
de,cauză de micşorare a pedepsei, întrucât operează doar în cazul aplicării unei pedepse şi are
acest unic efect. Potrivit disp. art. 2 alin. 3 CP, nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în
afara limitelor generale ale acesteia. Totodată, potrivit disp. art. 23 alin. 12 din Constituţie,
nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Mai mult,
dispozițiile art. 7 paragraf 1 teza a II-a din Convenția E.D.O. (are incidență directă potrivit dispozițiilor art. 20
din Constituție), în analiza principiului nullum perna sine lege, urmează ca interpretarea normelor procedurale
interne să se facă în sens extensiv pentru justa soluționare a statutului juridic al oricărei persoane condamnate.
S-a considerat aşadar în doctrină şi jurisprudenţă că printr-o contestaţie la executare pot fi
aplicate în mod direct dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului. Atunci când în
cauză s-a aplicat o pedeapsă mai mare decât maximul special prevăzut de lege, de către instanţa
de control judiciar învestită în ultimă instanţă, deci fără posibilitatea unei căi ordinare de atac,

JUDECĂTORIA
contestaţia la executare întemeiată pe disp. art. 7 parag. 1 teza finală din Convenţie, este
admisibilă.
Este adevărat că legislaţia naţională a statului român recunoaşte posibilitatea înlăturării
unei asemenea erori judiciare doar pe calea revizuirii hotărârii penale definitive în urma
constatării de către CEDO a unei încălcări a vreunui drept prevăzut de Convenţie, însă, dat fiind
faptul că România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994, iar de la acea dată ea a devenit,
conform art. 11 alin. 2 din Constituție, parte a dreptului intern, dându-se eficienţă principiului
protecţiei şi efectului direct al Convenţiei, consacrat de art. 1, potrivit căruia statele membre
recunosc oricărei persoane supuse jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie,
consideră că se impune remediere neîntârziată a acestei încălcări evidente a principiului
legalităţii pedepsei. În acest sens, instanţa, ţinând seama şi de imperativul de a nu aduce atingere
autorităţii de lucru judecat, de care se bucură hotărârea definitivă de condamnare, găseşte că,
aplicarea directă a art. 7 din Convenţie este posibilă şi chiar recomandată punerea în acord a
pedepsei cu legea aplicabilă la momentul judecării faptei.
Potrivit art. 13 din Convenţia EDO, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de aceasta au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale. De asemenea, potrivit art. 35 parag. 1, Curtea nu poate fi sesizată decât
după epuizarea căilor de recurs interne.
În prezenta speţă, autoritatea de lucru judecat (care presupune identitate de parte şi de
obiect), este oricum una pur aparentă, întrucât în fapt, instanţa nu a analizat motivul invocat în
prezenta, lipsind aşadar chiar caracterul de judecat al obiectului prezentei solicitări.
Mai mult, admiterea prezentei nu ar aduce atingere componentelor principale ce intră sub
imperiul autorităţii de lucru judecat (existenţa vinovăţiei, persoana făptuitorului şi încadrarea
juridică a faptei).
Jurisprudenţă naţională favorizează o astfel de interpretare extensivă a dispoziţiilor
privind contestaţia la executare, în interpretarea disp. art. 461 alin. lit. d) CPP statuându-se că:
Contestaţia la executare formulată de contestator, întemeiată pe disp. Legii 682/2002, este
întemeiată potrivit art. 461 lit. d) CPP. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul
fără ca recurentul să fi solicitat aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 (la data judecării acestuia
nefiind întrunite condiţiile, ci abia după aceasta), aşa încât această chestiune nu a fost analizată
cu ocazia soluţionării fondului cauzei. Art. 19 din Legea 682/2002 nu este o cauză de micşorare
a pedepsei apărută după rămânerea definitivă a unei sentinţe, ci o cauză specială de reducere a
pedepsei, cu aplicabilitate temporară, până la data rămânerii definitive a hotărârii de

JUDECĂTORIA
condamnare. De precizat că în această speţă contestatorul formulase denunţul, după data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Cu privire a fondul cauzei, contestatorul a apreciat incidența dispozițiilor art. 19 din Legea
682/2002, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de această normă după cum
urmează: contestatorul are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, 2 şi 3 din Legea
682/2002.; săvârşirea unei infracţiuni grave nu se mai numără printre condiţiile obligatorii
necesare în vederea reţinerii cauzei de reducere, în conformitate cu Decizia Curţii
Constituţionale nr. 67 din 26.02.2015. Mai mult, pedeapsa pentru una din infracţiunile pentru
care a fost condamnat, este mai mare de 10 ani.; Denunţul şi facilitarea identificării şi tragerii la
răspundere penală a altor persoane s-au petrecut înainte de judecarea definitivă a cauzei;
persoanele denunţate au săvârşit infracţiuni grave, în sensul art. 2 lit. h) din Legea 682/2002.
În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. d) CPP, art. 7 parag. 1 teza
a ll-a si art. 13 din Convenţia E.D.O., precum şi art. 11 alin. 2 şi art. 23 alin. 12 din Constituţie.
În dovedirea contestației formulate, contestatorul a solicitat încuviințarea administrării
probei cu înscrisuri solicitând totodată ataşarea dosarului de condamnare nr. x/3/2010; ataşarea
dosarului de contopire nr. x/300/2014 - JS2; emiterea unei adrese către PTB pentru a comunica
dacă îi sunt aplicabile disp. art. 19 din Legea 682/2002.
La termenul de judecată din data de 05.01.2016, instanța a încuviințat atașarea la
prezenta cauză a dosarelor menționate mai sus.
La termenul de judecată din data de 19.01.2016, instanța a pus în discuție calificarea
cererii formulate de contestator prin prisma argumentelor de fapt invocate, competența instanței
și admisibilitatea cererii și a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze prin
sentința penală nr. x/16.02.2016.
La data de 30.03.2016, prin decizia penală nr. x/30.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție – Secția Penală, cauza a fost trimisă spre competentă soluționare la Judecătoria
Sectorului 2 București, fiind calificată ca fiind contestație la executare potrivit art. 598 alin. 1 lit.
d C.pr.pen.
Analizând cererea formulată de condamnat, prin prisma înscrisurilor depuse la
dosar și motivelor invocate în susținerea contestației la executare, instanța reține
următoarele:
Contestatorul a fost condamnat, prin sentința penală nr. x/F/23.12.2010 - TMB, la
pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare. Prin sentința penală menționată s-au dispus
următoarele: În baza art. 211 alin.1, alin.2 lit. b şi c, alin.21 lit. a şi alin.3 din Codul penal,
condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 17 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de

JUDECĂTORIA
tâlhărie cu consecinţe deosebit de grave ( pct. 1 din rechizitoriu - partea vătămată PC). Conform
art. 65 alin. 2 din C.p. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal, pe o durată de 7 ani. În baza art.86 alin.1
din O.U.G. nr.195/2002, condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană care nu posedă permis de conducere ( pct. 1 din rechizitoriu - partea vătămată PC)
.În baza art. art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal, condamnă pe inculpatul
MS la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat ( pct. 2 din
rechizitoriu - partea vătămată HD). În baza art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, condamnă pe
inculpatul MS la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe
drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere
(pct. 2 din rechizitoriu - partea vătămată HD). În baza art. 85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002,
condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu nr. fals de înmatriculare(pct. 2 din
rechizitoriu - partea vătămată HD). În baza art. art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din
Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat ( pct. 4 din rechizitoriu - partea vătămată DC). În baza art.86 alin.1
din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS
la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile
publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, în formă
continuată ( pct. 4 din rechizitoriu - partea vătămată DC). În baza art.85 alin.2 din O.U.G.
nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la
pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice
a unui autovehicul cu nr. fals de înmatriculare( pct. 4 din rechizitoriu - partea vătămată DC). În
temeiul art. 85 din Codul penal, anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1
an închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 227/08.03.2010 a Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti. Conform art. 33 lit. a , 34 lit. b şi 35 alin.1 din Codul penal contopeşte
aceste pedepse, aplicând inculpatului MS pedeapsa mai grea, de 17 ani închisoare, la care
adaugă un spor de 1 an închisoare, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 18 ani
închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b din Codul
penal. În temeiul art. 88 din Codul penal deduce din pedeapsă durata reţinerii şi arestării
preventive, de la 20.02.2010, la zi, menţinând starea de arest a inculpatului, conform art. 350
din Codul de procedură penală. (…)

JUDECĂTORIA
Prin decizia penală nr. x/22.12.2011- CAB, pedeapsa rezultantă a fost redusă la 10 ani
închisoare, dispunându-se cu privire la contestator următoarele: Admite apelurile declarate de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii MS, MPS, CM. Desfiinţează, în parte,
sentinţa penală nr. x/F/23.12.2010 - TMB Secţia I Penală, numai sub aspectul laturii penale şi,
în fond: I.1.În baza art. 211 alin.1, alin.2 lit. b şi c şi alin.21 lit. a şi alin.3, cu aplicarea art.74
alin.2 Cod penal şi art.76 lit. a din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 10
ani închisoare, cu aplicarea art.71 alin.2 – art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (pct. 1 R).
În baza art.65 alin. 2 din Codul penal, aplică inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal, pe o durată de 5
ani, după executarea pedepsei principale. 2. În baza art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, cu
aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi art.76 lit. d din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la
8 luni închisoare, cu aplicarea art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (pct. 1
R-parte vătămată PC). 3. În baza art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal, cu
aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi art.76 lit. c din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la
pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, cu aplicarea art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b
din Codul penal (pct. 2 R-parte vătămată HD). În baza art.65 din Codul penal, aplică
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a
şi b din Codul penal, pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale (parte vătămată.
HD). 4. În baza art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi
art.76 lit. d din Codul penal, condamnă pe acelaşi inculpat la 8 luni închisoare, cu aplicarea
art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (parte vătămată HD). 5. În baza art.
85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi art.76 lit. c din Codul
penal, condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 9 luni închisoare, cu aplicarea art.71 alin.1 –
art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (parte vătămată HD-pct.2 R). 6. În baza art. art.208
alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal, cu aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi art.76
lit. c din Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la 2 ani şi 8 luni închisoare, cu aplicarea
art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (parte vătămată DC). În baza art.65
Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.
64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal, pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei
principale. 7. În baza art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.74 alin.2 Cod penal
şi art.76 lit. c din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, condamnă pe
inculpatul MS la 8 luni ani închisoare, cu aplicarea art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b
din Codul penal (parte vătămată DC). 8. În baza art.85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002, cu
aplicarea art.74 alin.2 Cod penal şi art.76 lit. c din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din

JUDECĂTORIA
Codul penal, condamnă pe inculpatul MS la 8 luni închisoare, cu aplicarea art.71 alin.1 – art.64
lit. a teza a II-a şi b din Codul penal (pct.4 R - parte vătămată DC). În temeiul art. 85 din Codul
penal, anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată
inculpatului prin sentinţa penală nr. 227/08.03.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Conform art. 33 lit. a, 34 lit. b şi 35 alin.1 din Codul penal contopeşte pedepsele, aplicate,
inculpatul MS urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare, cu aplicarea
art.71 alin.1 – art.64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal. În baza art.65 din Codul penal,
aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza
a II-a şi b din Codul penal, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale. În baza
art.381 Cod procedură penală, cu referire la art.88 Cod penal, deduce din pedeapsa aplicată,
durata reţinerii şi arestării preventive de la 20.02.2010, la zi. Menţine starea de arest preventiv
a inculpatului MS.
Decizia menționată a fost recurată, cauza fiind dedusă judecății în recurs, Înaltei Curți de
Casație și Justiție care, prin decizia penală nr. x/20.06.2012, a dispus condamnarea
contestatorului la pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, după cum urmează: Admite
recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă CDM şi
inculpatul MS împotriva deciziei penale nr. x/22 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia I penală. Casează decizia recurată și în parte sentința penală nr. x/F/23
decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bucureşti Secţia I Penală şi rejudecând: A.
Descontopește pedeapsa rezultantă de 18 ani închisoare aplicată inculpatului MS, în pedepsele
componente de: - 17 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin.1, alin.2
lit. b şi c, alin.21 lit. a şi alin.3 din Codul penal ( pct. 1 din rechizitoriu - partea vătămată PC) și
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b din
Codul penal, pe o durată de 7 ani. -3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. 86
alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 ( pct. 1 din rechizitoriu - partea vătămată PC) -7 ani închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii prev. art. 208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal (
pct. 2 din rechizitoriu - partea vătămată HD). - 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, (pct. 2 din rechizitoriu - partea vătămată HD). -
3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002,
(pct. 2 din rechizitoriu - partea vătămată HD). -7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal, ( pct. 4 din rechizitoriu - partea
vătămată DC). - 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.86 alin.1 din
O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, ( pct. 4 din rechizitoriu - partea
vătămată DC). - 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.85 alin.2 din

JUDECĂTORIA
O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal,(pct. 4 din rechizitoriu - partea
vătămată DC), pe care le repune în individualitatea lor: Înlătură sporul de 1 an închisoare.
Face aplicarea dispozițiilor art. 3201 alin.1 ?i 7 Cod procedură penală pentru recurentul
inculpat MS şi reduce pedepsele principale menționate mai sus după cum urmează: De la 17 ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin.1, alin.2 lit. b şi c, alin. 21 lit. a şi
alin.3 din Codul penal ( pct. 1 din rechizitoriu - partea vătămată PC) la 12 ani închisoare. De la
3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 ( pct. 1
din rechizitoriu - partea vătămată PC) la 1 an închisoare. De la 7 ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii prev. art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal ( pct. 2 din
rechizitoriu - partea vătămată HD) la 5 ani închisoare. De la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii prev. de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, (pct. 2 din rechizitoriu - partea
vătămată HD) la 1 an închisoare. De la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de
art.85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002, (pct. 2 din rechizitoriu - partea vătămată HD) la 1 an
închisoare. De la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.208 alin.1 –
art.209 alin.1 lit. e şi i din Codul penal, ( pct. 4 din rechizitoriu - partea vătămată DC) la 5 ani
închisoare. De la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.86 alin.1 din
O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, ( pct. 4 din rechizitoriu - partea
vătămată DC) la 1 an închisoare. De la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de
art.85 alin.2 din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, ( pct. 4 din
rechizitoriu - partea vătămată DC) la 1 an închisoare. În temeiul art. 85 din Codul penal,
anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată
inculpatului prin sentinţa penală nr. 227/08.03.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Conform art. 33 lit. a , 34 lit. b şi 35 alin.1 din Codul penal contopeşte pedepsele deja
menționate ?i dispune ca inculpatul MS să execute pedeapsa mai grea, de 12 ani închisoare şi 7
ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi b din Codul penal. Deduce din
pedeapsa aplicată recurentului inculpat MS, durata reținerii arestării preventivă de la 20
februarie 2010 la 20 iunie 2012.
Prin sentința penală nr. x/06.03.2014, dată în dosarul penal nr. x/300/2014, Judecătoria
Sectorului 2 București a dispus următoarele: În baza art.595 Cod procedură penală, admite
sesizarea formulată de comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile
constituită în baza H.G. nr. 836/2013 în cadrul Secţiei 6 Poliţie, cu privire la persoana privată
de libertate MS. Descontopește pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b
din Codul penal de la 1969 pe o durată de 4 ani aplicate prin sentinţa penală nr. x/31.10.2011 a

JUDECĂTORIA
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. x/04.12.2012 a Curţii de
Apel Bucureşti Secţia a II-a Penală în pedepsele componente de 7 ani închisoare aplicată pentru
infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a din Codul penal de la 1969, 10
ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi prevăzută de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi
lit. b din Codul penal de la 1969 aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin.
1 lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal de la 1969, 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor
drepturi prevăzută de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969 aplicate
pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal
de la 1969 şi 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. x/08.03.2010 a Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin reapelare pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din
O.U.G. nr. 19572002 şi sporul de 1 an închisoare, pe care le repune în individualitatea lor. În
temeiul art. 6 alin.1 NCP reduce cele două pedepse de 10 ani închisoare aplicate pentru cele
două infracţiuni prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal de
la 1969 la 5 ani închisoare fiecare şi înlătură cele două pedepse complementare a interzicerii
unor drepturi prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969 pe
o durată de 4 ani. Descontopește pedeapsa rezultantă de 13 ani închisoare şi pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b din
Codul penal de la 1969 pe o durată de 7 ani aplicate prin sentinţa penală nr. x/02.11.2012 a
Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală în pedepsele componente de 7 ani închisoare pentru
infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1, 2 lit. c şi alin. 21 lit. a din Codul penal de la 1969 aplicată
prin respectiva sentinţă şi, respectiv, pedepsele de 12 ani închisoare şi 7 ani interzicerea
drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969 pentru
infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1, 2 lit. b şi c, alin. 21 lit. a şi alin. 3 din Codul penal de la
1969, 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002,
pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. e, i
din Codul penal de la 1969, pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 86
alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art.
85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de
art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1lit. e, i din Codul penal de la 1969, pedeapsa de 1 an închisoare
pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 din
Codul penal de la 1969, pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 85 alin. 2
din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1969, pedepse stabilite
prin sentinţa penală nr. x/23.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr.

JUDECĂTORIA
2152/20.06.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin

sentinţa penală nr. x/08.03.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare
pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi sporul de 1 an
închisoare, pe care le repune în individualitatea lor. În temeiul art. 6 alin. 1 NCP reduce
pedepsele de 12 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a
şi lit. b din Codul penal de la 1969 aplicate prin sentinţa penală nr. x/23.12.2010 a Tribunalului
Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. x/20.06.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1, 2 lit. b şi c, alin. 21 lit. a şi alin. 3 din Codul penal
de la 1969 la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.
a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969. Constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP
cu privire la celelalte pedepse. În temeiul art. 585 din N C.pr.pen. rap. la art. 36 alin. 2, art. 33
lit. a şi art. 34 lit. b din Codul penal de la 1969 contopeşte de pedeapsa de 7 ani închisoare
aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 21 lit. a din Codul penal
de la 1969, 5 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1
lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal de la 1969 şi 5 ani închisoare stabilită pentru
infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal de la
1969, toate aplicate prin sentinţa penală nr. x/31.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti,
definitivă prin decizia penală nr. x/04.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a II-a Penală,
pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. x/08.03.2010 a Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din
O.U.G. nr. 19572002, pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1,
2 lit. c şi alin. 21 lit. a din Codul penal de la 1969 aplicată sentinţa penală nr. x/02.11.2012 a
Apel Bucureşti, pedepsele de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64
lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969 pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. 1,
2 lit. b şi c, alin. 21 lit. a şi alin. 3 din Codul penal de la 1969, 1 an închisoare pentru
infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, pedeapsa de 5 ani închisoare
pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1lit. e, i din Codul penal de la 1969,
pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr.
195/2002, pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 85 alin. 2 din O.U.G.
nr. 195/2002, pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1 – 209
alin. 1lit. e, i din Codul penal de la 1969, pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev.
de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1969,
pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002

JUDECĂTORIA
cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1969, pedepse stabilite prin sentinţa penală nr.
x/23.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. x/20.06.2012 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare aplică cele două
sporuri de câte 1 an închisoare fiecare stabilite prin sentinţa penală nr. x/31.10.2011 a
Apel Bucureşti Secţia a II-a Penală şi, respectiv, prin sentinţa penală nr. x/02.11.2012 a
Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, urmând ca, în final, condamnatul să execute pedeapsa
rezultantă de 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a
şi lit. b din Codul penal de la 1969.
Împotriva sentinței nr. x/06.003.2014 s-a exercitat calea de atac a contestației iar prin
decizia penală nr. x9/C/24.04.2014, a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr.
x/300/2014, s-a desființat în parte sentința menționată și s-au dispus următoarele: Rejudecând
menține cele două pedepse complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 alin.
1 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal de la 1969 pe o durată de 4 ani aplicate pentru cele
două infracţiuni prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a,e, g şi i şi alin. 4 din Codul penal de
la 1969 toate aplicate prin sentinţa penală nr. x/31.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. x/04.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a II-a
Penală. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. x/06.03.2014 pronunțată de
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. În temeiul art. 425/1 alin. 7 pct.1 lit. b C.pr.pen. respinge ca
nefondată contestaţia declarată de apelantul MS împotriva sentinței penale nr. x/06.03.2014,
pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Prin prisma argumentelor invocate de contestator, instanța constată că acesta critică
mandatul de executare în a cărei executare se află pe considerentul că pedeapsa rezultantă
aplicată prin sentințele menționate mai sus nu este rezultatul unor pedepse aplicate în limitele
legale ca urmare a omisiunii Înaltei Curți de Casație și Justiție de a se pronunța asupra incidenței
cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă, prevăzută de art. 19 din Legea 682/2002.
Condamnatul afirmă faptul că se află în executarea unui mandat de executare nelegal (emis în
baza unei sentințe penale pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București), ca urmare a
faptului că pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. x/F/23.12.2010 - TMB, desființată în parte
prin decizia penală nr. x/22.12.2011 - CAB și rămasă definitivă prin decizia penală nr. x/20.06.2012
– ICCJ, nu se încadrează în limitele reduse de pedeapsă potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Pentru a putea fi analizată temeinicia contestației și dacă motivele de fapt invocate
constituie veritabile cauze de reducere sau de micșoare a pedepsei aplicate, astfel cum

JUDECĂTORIA
reglementează dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. d C.pr.pen., instanța trebuie să rețină admisibilitatea
cererii petentului condamnat.
Cu titlu prealabil, instanța reține caracterul jurisdicțional al contestației la executare, care
nu este o cale de atac împotriva hotărârii definitive, ci asigură legalitatea executării și
soluționarea tuturor incidentelor relative la executarea unei hotărâri definitive. Pe calea
contestației la executare nu se poate modifica o hotărâre definitivă astfel încât să se aducă
atingere autorității de lucru judecat și nici nu pot fi redozate pedepsele aplicate prin hotărâri
penale definitive, astfel că un contestator nu poate solicita reindividualizarea pedepselor aplicate,
pe această cale.
În plus, în acord cu practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr.
1554/03.03.2005) și cu doctrina juridică exprimată, care se mențin și potrivit noilor reglementări,
instanța constată că aplicarea dispozițiilor legale referitoare la reducerea la jumătate a limitelor
de pedeapsă prevăzute într-o lege specială este o chestiune de fond ce poate fi a fi avută în
vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv de stabilire a
limitelor de pedeapsă, iar neaplicarea acestor criterii obiective nu poate fi invocată pe calea
contestației la executare. De altfel, cauza de reducere a fost adusă în atenția instanței de control
judiciar (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar f. 84 d.i.), nefiind de competența
instanței de executare să reanalizeze situația sub aspectul individualizării pedepselor, situația
inculpatului (Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. x/03.03.2005: ”(…) Pe de altă
parte aplicarea dispozițiilor art. 19 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de
pedeapsă este în mod evident o chestiune de fond. Atâta vreme cât în cursul procesului instanța
constată că o persoană judecată pentru o infracțiune gravă are calitatea de martor în sensul art.
19 din Legea nr. 682/2002 este obligată să aplice în cadrul procesului de individualizare a
pedepsei ca un criteriu obiectiv și dispoziția legală referitoare la înjumătățirea limitelor
pedepsei. Prin urmare această aplicare a art. 19 din lege, este obligatorie în cadrul judecării în
fond a cauzei. Omisiunea aplicării atunci când este cazul constituie o greșeală în aplicarea legii
și poate fi îndreptată în căile legale de atac. Contestația la executare nu este o cale de atac ci un
procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor ocazionate de punerea în executare a
hotărârilor penale, în cazul art. 461 lit. d) legate de evenimente survenite după judecarea
definitivă a cauzei. Or, în cauză existența sau inexistența condițiilor de la art. 19 din Legea nr.
682/2002 este o problemă de fond. Ca atare era inadmisibilă contestația la executare prin care
se tinde a soluționa o astfel de problemă. Așa fiind, dacă până la judecarea definitivă a unei
persoane, instanței nu i-a fost cunoscută împrejurarea că acea persoană îndeplinește condițiile

JUDECĂTORIA
art. 19 din Legea nr. 682/2002, hotărârea poate fi îndreptată pe calea unei căi de retractare și
nicidecum într-o contestație la executare”).
Este adevărat că această practică judiciară era împărțită reținându-se deopotrivă, înainte
de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, admisibilitatea contestațiilor la
executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d C.pr.pen. din 1968, atunci când se invocau dispozițiile
art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, însă la momentul formulării
respectivelor contestații, textul invocat era cel în sensul că incidența art. 19 reprezenta ”orice alt
incident ivit în cursul executării”. În prezent, dispoziția prev. de art. 461 alin. 1 lit. d teza finală
C.pr.pen. din 1968, nu se mai regăsește, neputând fi apreciată ca fiind incidentă în cauză nici
practica judiciară procesual penală veche sub acest aspect, care considera admisibilă această
procedură și prin prisma aplicării directe a convenției Europene a Protecției Drepturilor Omului.
Admisibilitatea va fi analizată prin raportare la motivarea în fapt indicată de petent care
apreciază pe scurt că o cauză specială de reducere a limitelor de pedeapsă poate fi invocată pe
calea contestației la executare dacă a intervenit anterior rămânerii definitive a sentinței/deciziei
de condamnare, în lumina noilor dispoziții legale.
Potrivit dispozițiilor anterior menționate, contestația împotriva executării hotărârii penale
se poate face în următoarele cazuri (…) când se invocă amnistia , prescripția, grațierea sau
orice altă cauză de stingere ori micșorare a pedepsei.
În susținerea argumentelor potrivit cărora pot fi invocate pe calea contestației la executare
cauze de stingere sau micșorare a pedepsei, petentul condamnat prin avocat ales, a învederat în
mod corect instanței faptul că beneficiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reprezintă o cauză
specială de reducere a pedepsei. Cu toate acestea, instanța apreciază că dispoziția legală
menționată se referă la cauze ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și nu are
în vedere cauzele existente la data pronunțării soluției de către instanțele ale căror hotărâri se
execută.
Un prim argument în sprijinul soluției de inadmisibilitate a cererii petentului este acela că
însăși enumerarea limitativă de astăzi, a textului, face referire strict la cauze care înlătură fie
consecințele executării, fie răspunderea penală, ulterioare pronunțării soluției de condamnare
rămase definitive.
În continuare, instanța reține că petentul condamnat a afirmat faptul că înțelege să critice
sentința penală nr. x/2014, pronunțată în dosarul penal nr. x/300/2014, însă argumentele sale
vizează pedepsele aplicate potrivit sentinţa penală nr. x/F/23.12.2010 - TMB, desființată în parte
prin decizia penală nr. x/22.12.2011 - CAB și rămasă definitivă prin decizia penală nr. x/20.06.2012
– ICCJ, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa rezultantă de 12 ani

JUDECĂTORIA
închisoare, invocând o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă care, în opinia

contestatorului, nu a fost tratată în mod distinct de ultima instanță de control judiciar, deși aceasta ar
fi fost invocată.
Instanța de executare se va limita în tratarea acestei chestiuni la admisibilitatea unui astfel de
argument pe calea contestației, urmând să analizeze, ulterior, în măsura în care s-ar aprecia că este
admisibilă o astfel de cerere, dacă ar fi întrunite sau nu cerințele pentru aplicarea cauzei legale de
reducere. Chiar dacă pedepsele au fost repuse în individualitatea lor prin sentința penală nr. x/2014, a
Judecătoriei Sectorului 2 București, aceste aspecte nu sunt de natură să schimbe opinia instanței
relativă la cauza de reducere specială, întrucât, chiar dacă obiectul contestației este cel precizat mai
sus, condamnatul se prevalează de sentința judecătoriei Sectorului 2 București în demersul de a pune
în discuții chestiuni ce țin de individualizarea pedepsei, analizate prin sentinţa penală nr.
x/F/23.12.2010 - TMB, desființată în parte prin decizia penală nr. x/22.12.2011 - CAB și rămasă
definitivă prin decizia penală nr. x/20.06.2012 – ICCJ.
Instanța, limitându-se la sfera de aplicare a dispoziției legale, constată că este clară
intenția legiuitorului, o interpretare extensivă ducând în esență la pronunțarea unei hotărâri
nelegale. În plus, o astfel de interpretare ar lăsa deschisă posibilitatea aplicării și altor cauze de
reducere specială a limitelor de pedeapsă, aspecte care contravin dispoziției legale menționate.
Or, chiar dacă am accepta că invocarea unei cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă se
subsumează unei cauze de micșorare a pedepsei, se va aprecia că o astfel de cauză nu poate fi
invocată pe calea contestației la executare, pe considerentele expuse anterior, în ipoteza în care
ea exista la momentul condamnării și a fost cunoscută de instanțele de fond și de control judiciar.
Argumentul contestatorului prin avocat ales, relativ la faptul că interpretarea dată de
jurisprudență și de doctrină în legătură cu data la care să fi existat cauzele ce pot fi invocate în
temeiul art. 598 alin. 1 lit. d C.pr.pen., deși pertinent în ceea ce privește poziția procesuală a
acestuia, nu poate fi primit deoarece prin ipoteză în cauză s-a dispus condamnarea definitivă a
inculpatului, fiind stabilită vinovăția acestuia prin raport la faptele reținute de instanță, fiind
apreciată conduita acestuia în contextul individualizării pedepsei în limitele prevăzute de lege.
Ori, instanța apreciază că orice intervenție ulterioară, chiar în analiza temeiniciei cererii de
aplicare a art. 19 din Legea nr. 682/2002 este inadmisibilă, atâta vreme cât incidentul antamat pe
calea contestației la executare a fost cunoscut de către instanțele de fond și/sau de control
judiciar.
În plus, petentul a învederat instanței că dispozițiile vechii reglementări nu se mai
regăsesc în textul actual, ceea ce ar reprezenta o înlăturare a doctrinei vechi în legătură cu
momentul la care ar trebui să intervină cauzele la care făcea trimitere fostul art. 461 alin. 1 lit. d

JUDECĂTORIA
C.pr.pen. Nici acest raționament nu poate fi primit de către instanță, deoarece de esența
executării este preexistența unei sentințe de condamnare anterioare (restrângând analiza la
hotărârile de condamnare și modificările ulterioare care au intervenit în executare). Prin
urmare, acesta este argumentul pentru care cauzele enumerate în cadrul art. 598 alin. 1 lit. d
C.pr.pen. trebuie să fie ulterioară rămânerii definitive a unei hotărâri, spre a nu se încălca o
eventuală autoritate de lucru judecat.
Este adevărat că dispozițiile legale, aparent, nu condiționează aplicarea acestui caz de
contestație la executare, de existența unei cauze ulterioară rămânerii definitive a hotărârii. Cu
toate acestea, față de argumentele expuse mai sus și de interpretarea coroborată a textelor de lege
care se găsesc și în materia ”executării hotărârilor penale” în titlul al cincilea al codului de
procedură penală, instanța reține faptul că situația premisă pentru analizarea admisibilității unei
astfel de contestații este existența unei hotărâri penale definitive, peste a cărei autoritate de lucru
judecat nu poate trece instanța de executare decât în excepții strict și limitativ prevăzute de lege
(ex. art. 6 C.pr.pen. în ceea ce privește legea penală mai favorabilă, care în fond nu este o
excepție de la acest principiu). În esență, instanța apreciază, că inclusiv procesul de
individualizare a pedepsei ține de autoritatea de lucru judecat a cauzei penale.
Instanța nu poate avea în vedere nici argumentul teleologic invocat de petent, relativ la
denumirea marginală a textului, respectiv ”contestație la executare” și nu ”contestație în timpul
executării”, din moment ce situația premisă a textului vizează existența unei hotărâri definitive
care se execută. În cauză, deși aparent se pune problema contestării sentinței instanței de
executare, în fapt, se antamează discuții vizând pedepsele aplicate anterior, pe bază cărora au fost
analizate incidența dispozițiilor art. 6 C.pen., cuantumul pedepselor fiind redus la maximul legal
din N. C.pen. Ori, deși s-a susținut că este vorba numai de o operațiune matematică dacă s-ar
aprecia admisibilă aplicarea unei astfel de cauze de reducere în cursul executării, aceste aspecte
nu sunt reale deoarece s-ar ajunge la aplicarea unor alte limite de pedeapsă (neavute în vedere de
instanțele de fond și de control judiciar deși au cunoscut criteriul obiectiv al reducerii limitelor
de pedeapsă potrivit art. 19) în cadrul căreia s-ar fi putut face un alt proces de individualizare.
În plus este inadmisibilă, față de reglementările actuale, reanalizarea pedepsei prin prisma
criteriilor obiective de individualizare, în cazul în care această operațiune este efectuată ulterior
condamnării, în lipsa unui text legal și cu privarea părților de un grad de jurisdicție prevăzut de
lege (spre ex. dacă s-ar admite posibilitatea invocării cauzei în cadrul contestației la executare, s-
ar reindividualiza pedeapsa și s-ar pronunțat o sentință susceptibilă de calea de atac a contestației
privând condamnatul de dublul grad de jurisdicție propriu sistemului procesual penal actual).

JUDECĂTORIA
Cu privire la aplicarea directă a art. 7 din Convenția Europeană a drepturilor Omului,

instanța reține principiul ”nicio pedeapsă fără lege” (nullum poena sine lege). În plus, instanța
reține practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care a subliniat că oricât de
clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, inclusiv într-o normă de drept
penal, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor
neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși
certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea
trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație (a se vedea Kafkaris, citată mai sus,
§ 141). 93. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai disiparea dubiilor ce persistă
cu ocazia interpretării normelor (ibid.). Dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul
jurisprudenței ca izvor de drept este o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală
a Statelor membre (a se vedea Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 29, Seria A nr.
176-A). Articolul 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor
răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să
fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea S.W. și C.R.
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 36 și, respectiv, §
34; Streletz, Kessler și Krenz, citată mai sus, § 50; K.-H.W. împotriva Germaniei [MC], nr.
37201/97, § 85, ECHR 2001-II (extrase); Korbely împotriva Germaniei [MC], nr. 9174/02, § 71,
ECHR 2008; și Kononov împotriva Letoniei [MC], nr. 36376/04, § 185, ECHR 2010). Absența
unei interpretări jurisprudențiale accesibile și în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la
constatarea existenței unei încălcări a drepturilor garantate de articolul 7 în privința persoanei
acuzate (a se vedea, cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, Pessino împotriva
Franței, nr. 40403/02, §§ 35-36, 10 octombrie 2006,și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva
României, nr. 77193/01 și 77196/01, §§ 43-44, 24 mai 2007; cu privire la pedeapsă, a se vedea
Alimuçaj împotriva Albaniei, nr. 20134/05, §§ 154-162, 7 februarie 2012). Dacă lucrurile ar sta
altfel, obiectul și scopul acestei prevederi – conform cu care nicio persoană nu trebuie supusă
urmăririi penale, condamnării și sancționării arbitrare – ar fi încălcate. ( v. CAUZA DEL RÍO
PRADA împotriva SPANIEI Marea Cameră, 21 octombrie 2013, Cererea nr. 42750/09). Acestea
fiind reținute, instanța reține că nu poate face aplicarea directă a dispoziției menționate deoarece
procedura individualizării pedepsei este lăsată la aprecierea fiecărui judecător, nefiind nici măcar
o chestiune de interpretare a legii.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 598 alin. 1 lit. d) C.pr.pen., va respinge
prezenta cerere având ca obiect contestaţie la executare formulată de condamnatul MS, ca fiind
inadmisibilă.

JUDECĂTORIA
10.Schimbare încadrare juridică. Netemeinicie. Infracţiunea de

tâlhărie
În ceea ce privește susținerile apărării în sensul că inculpata nu a lovit-o pe APC, deși
adevărate, nu sunt de natură să conducă la o schimbare de încadrare juridică sau la o altă
soluție decât condamnarea. Din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că inculpata a
întrebuințat violențe asupra persoanei vătămate pentru a-și asigura scăparea, inițial împreună
cu produsele, iar apoi, văzând că nu poate face acest lucru, chiar și fără produsele furate. Deși
probatoriul nu confirmă actele de violență reținute în rechizitoriu (loviri) decât într-o accepțiune
în sens foarte larg a termenului de loviri care să includă și călcarea pe picioare, actele de
violență sunt probate, întrucât inculpata a împins-o pe APC și a călcat-o pentru a scăpa de
aceasta.
Inculpata susține, prin avocat, că pentru a se da eficienţă încadrării juridice cu privire la
infracţiunea de tâlhărie trebuie avut în vedere că cele două elemente ale infracţiunii (furtul şi
lovirea) trebuie să se afle într-o interdependenţă, iar acţiunea inculpatei a fost una spontană, ca
urmare a acţiunii de prindere, motiv pentru care apreciază că încadrarea juridică ar trebui să
fie cea de furt şi lovire. Apărarea nu este întemeiată, de vreme ce doar una dintre variantele
alternative ale elementului material descris de art. 233 C.pen. este furtul săvârșit prin
întrebuințarea de violențe. Această variantă nu este incidentă în cazul inculpatei, în cazul căreia
sunt incidente cumulativ variantele privind furtul urmat de întrebuințarea de violențe pentru
păstrarea bunului (bunurilor) furat(e) ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Susținerea că acţiunea inculpatei a fost una spontană, ca urmare a acţiunii de prindere,
nu are vreo relevanță în ceea ce privește violențele constând în călcarea persoanei vătămate.
Această apărare nu este eficientă însă nici în ceea ce privește împingerea persoanei vătămate ca
urmare a faptului că aceasta o ținea de mâini.
Nu au relevanță în cauză eventualele distincții teoretice dintre folosirea forței fizice prin
orientarea acesteia spre exterior, pentru a se trage dintr-o prinsoare și folosirea forței fizice
pentru a scăpa prin orientarea acțiunii în mod direct către persoana ce se opune scăpării
făptuitorului. Inculpata din prezenta cauză a acționat direct asupra persoanei vătămate,
călcând-o și împingând-o. Faptul că și APC folosea forța fizică împotriva inculpatei nu o
îndreptățea pe aceasta din urmă să acționeze la fel, de vreme ce persoana vătămată acționa în
exercitarea unui drept recunoscut de lege. Conform art. 310 alin. 1 C.proc.pen., în cazul
infracţiunii flagrante orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor. Din probele

JUDECĂTORIA
administrate nu rezultă că APC ar fi folosit forță fizică excesivă celei necesare pentru
exercitarea acestui drept.
În consecință, încadrarea juridică făcută faptei inculpatei prin rechizitoriu este corectă.
Prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 la data de

13.05.2015, în dosarul nr. x/P/2015, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a
inculpatei NC sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 C.pen. cu
aplicarea art. 41 C.pen..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 sub numărul x/300/2015.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în esenţă că în data de 18.04.2015, în jurul
orei 15.00, inculpata NC a sustras mai multe produse din farmacia SB, în valoare de 504,59 lei,
ulterior lovind-o pentru a-şi asigura scăparea pe APC, angajată a SB în calitate de consultant
cosmetice.
Rechizitoriul a fost întemeiat pe următoarele mijloace de probă: proces-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante (fila 8 dup); proces-verbal de control corporal al numitei NF
(fila 59 dup); declaraţia persoanei vătămate APC, angajată a SB în calitate de consultant
cosmetice (filele 10-12 dup); proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică
(filele 14-20 dup); adresa prejudiciu SB (fila 21 dup); dovadă restituire bunuri (fila 22 dup);
declaraţie martor DS, agent de poliţie (filele 23-26 dup); declaraţie martor BI, agent de pază la
farmacia SB {filele 27-28 dup); declaraţie martor BAG, farmacistă (filele 29-30 dup); declaraţie
martor CRM, farmacistă (filele 31-32 dup); planşă fotografică privind recunoaşterea de către NF
a bunurilor sustrase (filele 63-68 dup); declaraţiile inculpatei NF (filele 72-73; 46 dup).
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 10.06.2015, judecătorul de
cameră preliminară, a respins în baza art. 346 alin. 1 C.pr.pen., ca neîntemeiată excepţia
invocată de inculpata NF prin apărător cu privire la legalitatea administrării probelor de către
organul de urmărire penală şi a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr.
x/P/2015, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a administrării probelor
şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecăţii.
În şedinţa de judecată din 11.08.2015, inculpata a arătat că nu vrea să se aplice
procedura simplificată de judecată privind recunoaşterea învinuirii.
În cadrul cercetării judecătoreşti s-a administrat proba cu înscrisuri şi au fost audiaţi
inculpata (f. 76), persoana vătămată APC (f. 77) şi martorii DS, BI, BAC şi CRM, declaraţiile
fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

JUDECĂTORIA

În data de 18.04.2015, în jurul orei 15.00, inculpata NC a sustras mai multe produse
cosmetice din farmacia SB, cu care a ieşit din farmacie. Întrucât a fost urmărită de persoana
vătămată APC, angajată a SB în calitate de consultant cosmetice, care a prins-o şi a încercat să
recupereze bunurile furate şi să o ţină pe loc, inculpata a împins-o pe APC şi a călcat-o pe
picioare pentru a-şi asigura scăparea.
Ca urmare a intervenţiei martorului DS, poliţist, bunurile au fost recuperate şi inculpata
a fost dusă la Secţia 7 Poliţie.
La data de 18.04.2015 produsele sustrase de inculpata NC din farmacia SB au fost
restituite reprezentantului farmaciei (f. 22 dup).
Pentru a reţine această stare de fapt instanţa are în vedere coroborarea declaraţiilor date
de persoana vătămată APC şi martorii DS, BI; BAG şi CRM în etapa cercetării judecătoreşti şi
în faza urmăririi penale cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul-verbal
de control corporal al inculpatei, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa fotografică
aferentă.
Declaraţiile date de inculpată în etapa cercetării judecătoreşti şi în faza urmăririi penale
se coroborează cu restul probatoriului doar parţial, în ceea ce priveşte fapta de furt recunoscută,
servind aflării adevărului cu privire la aceasta, dar nu sunt sincere în ceea ce priveşte exercitarea
de violenţe asupra persoanei vătămate
Faptul că inculpatul a negat întrebuinţarea de violenţe nu justifică reţinerea vreunui
dubiu rezonabil cu privire la starea de fapt ori încadrarea juridică a acesteia, restul ansamblului
probator fiind suficient de convingător.
Din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit de agentul principal
de poliţie DS din cadrul D.G.P.M.B. - Secţia 7 Poliţie rezultă că la data de 18.04.2015, în jurul
orei 14.50, agentul a observat la intersecţia str. x, în faţa farmaciei SB, o persoană de sex feminin
îmbrăcată cu pantaloni tip trening de culoare gri şi bluză de culoare gri care încerca să scape de o
persoană de sex feminin îmbrăcată în uniforma farmaciei, care o ţinea de mâni, strigând că „a
furat". Agentul a somat cele două persoane să se oprească, moment în care angajata farmaciei a
recuperat unele produse ce păreau a fi de tip farmaceutic din posesia persoanei îmbrăcate cu
trening de culoare gri. Cele două persoane au fost conduse la sediul Secţiei 7 Poliţie, unde
persoana îmbrăcată în uniformă farmaceutică a fost identificată ca fiind APC, iar persoana
îmbrăcată în trening de culoare gri a fost identificată ca fiind NC.
Fiind întrebată despre cele întâmplate, APC a relatat că a văzut-o pe femeia îmbrăcată în
trening de culoare gri ieşind din farmacia SB, unde ea lucra, cu mai multe produse pe care nu le-

JUDECĂTORIA
a achitat. A ieşit după aceasta şi a oprit-o în faţa farmaciei. Întrucât aceasta vroia să plece, a
prins-o de braţe, moment în care persoana respectivă a călcat-o în repetate rânduri pe picioare
încercând să scape. La scurt timp şi-a făcut apariţia un poliţist care a imobilizat-o pe femeia
respectivă. În acelaşi timp, APC a recuperat şi bunurile pe care NF le sustrăsese din farmacie,
care erau căzute pe trotuar, respectiv: trei dispozitive „x", trei dispozitive „y", un dispozitiv „z",
un dispozitiv „t", un dispozitiv „u".
NC a declarat verbal că a intrat în farmacia SB de la intersecţia x, a luat diferite
produse, după care a ieşit fără a le achita. O angajată a farmaciei a ieşit după ea, a prins-o de
mâini şi i-a cerut să îi restituie produsele pe care le-a sustras. NC a aruncat produsele jos şi a
încercat să plece, însă farmacista nu a lăsat-o. În îmbrânceala creată, NC s-a dezechilibrat şi a
căzut. În scurt timp a apărut un poliţist care a condus-o la sediul Secţiei 7 Poliţie.
Cu ocazia percheziţiei corporale, asupra inculpatei NC au fost găsite următoarele: trei
dispozitive „x", trei dispozitive „y", un dispozitiv „z", un dispozitiv „t", un dispozitiv „u" (f. 59
dup).
Din adresa S.C. SB S.R.L. (f. 21) rezultă că, în data de 18.04.2015, în jurul orei 15.00,
au fost sustrase din farmacie următoarele produse: o bucată „z" pilă electrică, o bucată „t"
rezervă pilă electrică, trei bucăţi „x" aparat pentru tuns sprâncene, trei bucăţi „y" pilă călcâie, o
bucată „u" tratament unghii, în valoare totală de 504,59 lei.
Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului (f. 14-20 dup), persoana vătămată APC a
indicat raftul de unde au fost sustrase produsele de îngrijire, precum şi locul în care a prins-o pe
persoana de sex feminin care a sustras produsele din farmacie şi unde se afla în momentul în care
a fost lovită de aceasta pentru a-şi asigura scăparea.
Persoana vătămată APC (f. 11-12 dup) a arătat că în ziua de 18.04.2015, în jurul orei
15:00, în timp ce se afla la locul de muncă, respectiv farmacia SB, a observat ieşind din farmacie
o persoană de sex feminin ce avea în braţe mai multe produse de îngrijire. Întrucât persoana în
cauză nu plătise aceste produse, a mers după aceasta, oprind-o în exteriorul farmaciei, la
intersecţia x, întrebând-o de ce a sustras produsele. Persoana de sex feminin, identificată ulterior
în persoana numitei NC, a declarat că nu a furat nimic, împingând-o şi călcând-o pe picior pe
numita APC pentru a-şi asigura scăparea. NC s-a dezechilibrat, căzând şi scăpând produsele
sustrase. În acel moment la faţa locului a ajuns martorul DS, poliţist în cadrul Secţiei 7 Poliţie,
care a intervenit, imobilizând-o pe numita NF. APC a precizat că produsele sustrase de NF au o
etichetă aplicată cu inscripţia SB, preţul, precum şi un cod care poate fi scanat la cumpărare doar
în farmacia în care lucrează, respectiv farmacia SB.

JUDECĂTORIA
În cadrul cercetării judecătoreşti persoana vătămată a prezentat o stare de fapt similară.

În ceea ce priveşte agresiunea contestată de inculpată, APC a arătat că ea a prins-o de mâini,
inculpata a aruncat punga pe care o avea asupra ei, a călcat-o pe ambele picioare şi a încercat să
o muşte de mâna dreaptă. Persoana vătămată a mai arătat că ea şi-a tras mâna, inculpata s-a
dezechilibrat, a căzut.
Martorul DS (f. 23-26 dup) a arătat că în ziua de 18.04.2015, în jurul orei 14:50, în timp
ce se deplasa spre locul de muncă, respectiv Secţia 7 Poliţie, venind pe x, a observat în faţa
Farmaciei SB două persoane de sex feminin îmbrâncindu-se şi lovindu-se, dintre care una
farmacistă, îmbrăcată în halat alb, care îi reproşa celeilalte că a sustras produse. Lângă acestea se
aflau câteva produse sigilate, având aplicată etichetă „SB", fapt pentru care a procedat la
conducerea celor două persoane la sediul Secţiei 7 Poliţie în vederea stabilirii situaţiei de fapt.
Procedând la identificarea celor două persoane a stabilit că farmacista se numeşte APC, iar
cealaltă persoană de sex feminin, NF
În cadrul cercetării judecătorești martorul DS a arătat că le-a văzut pe inculpată şi o
farmacistă în timp ce se îmbrânceau reciproc, că farmacista o ţinea pe inculpată cu ambele braţe
de mâini, de braţele inculpatei, iar inculpata o îmbrâncea pe farmacistă pentru a scăpa. A mai
arătat că farmacista o ţinea, iar inculpata o împingea cu braţele pentru a scăpa, că inculpata a şi
călcat-o pe farmacistă în repetate rânduri pe picioare cu picioarele.
Din declaraţia din timpul urmăririi penale a martorei BI (f. 27-28 dup), agent de pază la
farmacia SB, reiese faptul că în timp ce se afla în depozitul farmaciei, a auzit strigătele
farmacistelor, a fugit spre ieşirea din farmacie unde a observat pe farmacista APC care se lupta şi
se îmbrâncea cu o persoană de sex feminin ce încerca să scape din prinsoarea farmacistei.
Aceasta a intervenit şi a imobilizat persoana care a încercat să scape din nou, moment în care la
faţa locului a ajuns şi un agent de poliţie care a ajutat-o la imobilizare. Aceasta a mai precizat că
produsele sustrase se aflau anterior pe un raft, lângă uşa de acces în farmacie.
În cadrul cercetării judecătoreşti martora BI a arătat că inculpata a încercat să o zgârie
pe APC, că o parte din produse au căzut pe jos şi atât AP cât şi inculpata încercau să le ia, că a
văzut cum AP a pus mâna să ia produsele pe care inculpata le ţinea în braţe. După ce iniţial a
arătat că inculpata şi AP s-au călcat una pe alta, a precizat că nu a văzut când inculpata a călcat-o
pe AP, dar când a revenit în farmacie a văzut urmele unde aceasta fusese călcată, întrucât se
vedeau urme de încălţăminte pe încălţămintea lui AP.
În cauză au fost audiate şi martorele BAG (f. 29-30 dup) şi CRM (f. 31-32 dup),
farmacistă, respectiv asistent farmacist în cadrul SB, care au declarat că în data de 18.04.2015, în
jurul orei 14.50, se aflau în incinta farmaciei, la casele de marcat, servind fiecare câte un client.

JUDECĂTORIA
La un moment dat, CRM a observat cum una dintre colege, respectiv APC, a ieşit în fugă din
farmacie pe uşa de la intrare ţipând, adresându-se unei persoane să lase „alea" jos. Dându-şi
seama că cineva a sustras produse din farmacie, martora CRM a strigat către agentul de pază care
se afla în spatele farmaciei, solicitându-i să meargă afară întrucât colega sa APC, ţipă după
ajutor. Strigătele numitei APC au fost auzite şi de martora BAG. Martorele nu au putut observa
ce se petrece afară, întrucât lângă farmacie se afla un autoturism de culoare neagră, înalt. După
ce au terminat de servit clienţii, martorele au observat că la faţa locului apăruse un poliţist, fapt
pentru care s-au liniştit şi şi-au continuat activitatea.
În cadrul cercetării judecătoreşti martorele BAG şi CRM au confirmat cele relatate
anterior. Martora CRM a precizat că atunci când AP a revenit în farmacie era călcată pe picioare,
roşie pe mâini şi au verificat-o să vadă dacă era zgâriată, deoarece a spus că hoaţa încercase să o
muşte.
Fiind audiată în cadrul urmăririi penale, inculpata NF (f. 72-73 dup) a recunoscut
comiterea furtului produselor din interiorul Farmaciei SB, produse sustrase de pe raftul situat
lângă uşa de acces, însă a negat actele de violenţă faţă de farmacistă.
Fiind audiată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, inculpata NF f. 46 dup) a arătat că
nu a lovit-o pe farmacistă, doar s-a apărat întrucât aceasta o lovea. Inculpata a precizat că nici nu
avea cum să o lovească pe farmacistă întrucât avea în mâini două plase cu rufe care erau grele.
În cadrul cercetării judecătoreşti inculpata şi-a menţinut poziţia de recunoaştere a
furtului şi de negare a oricărei agresiuni faţă de APC.
Din analiza tuturor probelor administrate rezultă fără dubiu că inculpata a întrebuințat
violențe asupra persoanei vătămate, declaraţiile inculpatei nefiind sincere cu privire la acest
aspect.
În drept, fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie,
prevăzută de art. 233 C.pen.
În ce priveşte latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie,
elementul material este complex, compus din luarea unor bunuri mobile (trei dispozitive „x", trei
dispozitive „y", un dispozitiv „z", un dispozitiv „t", un dispozitiv „u") din posesia SC SB SRL
fără drept, fără consimţământul obţinut prin plata preţului, furt urmat de întrebuinţarea de
violenţe asupra lui APC pentru a-și asigura scăparea, inițial împreună cu produsele, iar apoi,
văzând că nu poate face acest lucru, chiar și fără produsele furate.
Urmarea imediată a infracţiunii este complexă, urmarea principală constând în paguba
produsă patrimoniului SC SB SRL prin deposedarea de bunuri, iar urmarea secundară în
atingerea adusă integrităţii corporale şi sănătăţii lui APC. Legătura de cauzalitate dintre acţiunile

JUDECĂTORIA
ce compun elementul material al infracţiunii şi urmările efectiv produse rezultă din probatoriul
administrat.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa reţine că fapta a fost săvârşită cu intenţie
directă, calificată prin scop. Inculpata a cunoscut faptul că nu are dreptul de a-şi însuşi bunurile,
urmărind prin acţiunile sale intrarea în stăpânirea acestora fără plata preţului.
În ceea ce privește susținerile apărării în sensul că inculpata nu a lovit-o pe APC, deși
adevărate, nu sunt de natură să conducă la o schimbare de încadrare juridică sau la o altă soluție
decât condamnarea. Din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că inculpata a întrebuințat
violențe asupra persoanei vătămate pentru a-și asigura scăparea, inițial împreună cu produsele,
iar apoi, văzând că nu poate face acest lucru, chiar și fără produsele furate. Deși probatoriul nu
confirmă actele de violență reținute în rechizitoriu (loviri) decât într-o accepțiune în sens foarte
larg a termenului de loviri care să includă și călcarea pe picioare, actele de violență sunt probate.
Inculpata a împins-o pe APC și a călcat-o pentru a scăpa de aceasta.
Inculpata susține, prin avocat, că pentru a se da eficienţă încadrării juridice cu privire la
infracţiunea de tâlhărie trebuie avut în vedere că cele două elemente ale infracţiunii (furtul şi
lovirea) trebuie să se afle într-o interdependenţă, iar acţiunea inculpatei a fost una spontană ca
urmare a acţiunii de prindere, motiv pentru care apreciază că încadrarea juridică ar trebui să fie
cea de furt şi lovire. Apărarea nu este întemeiată, de vreme ce doar una dintre variantele
alternative ale elementului material descris de art. 233 C.pen. este furtul săvârșit prin
întrebuințarea de violențe. Această variantă nu este incidentă în cazul inculpatei, în cazul căreia
sunt incidente cumulativ variantele privind furtul urmat de întrebuințarea de violențe pentru
păstrarea bunului (bunurilor) furat(e) ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Susținerea că acţiunea inculpatei a fost una spontană, ca urmare a acţiunii de prindere,
nu are vreo relevanță în ceea ce privește violențele constând în călcarea persoanei vătămate.
Această apărare nu este eficientă însă nici în ceea ce privește împingerea persoanei vătămate ca
urmare a faptului că aceasta o ținea de mâini.
Nu au relevanță în cauză eventualele distincții teoretice dintre folosirea forței fizice prin
orientarea acesteia spre exterior, pentru a se trage dintr-o prinsoare și folosirea forței fizice
pentru a scăpa prin orientarea acțiunii în mod direct către persoana ce se opune scăpării
făptuitorului. Inculpata din prezenta cauză a acționat direct asupra persoanei vătămate, călcând-o
și împingând-o. Faptul că și APC folosea forța fizică împotriva inculpatei nu o îndreptățea pe
aceasta din urmă să acționeze la fel, de vreme ce persoana vătămată acționa în exercitarea unui
drept recunoscut de lege. Conform art. 310 alin. 1 C.proc.pen., în cazul infracţiunii flagrante

JUDECĂTORIA
orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor. Din probele administrate nu rezultă că APC ar
fi folosit forță fizică excesivă celei necesare pentru exercitarea acestui drept.
În consecință, încadrarea juridică făcută faptei inculpatei prin rechizitoriu este corectă.
Având în vedere dispoziţiile art. 396 alin. 2 C.pr.pen., instanţa va dispune condamnarea
inculpatei, constatând dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune
şi a fost săvârşită de inculpată.
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatei se ţine seama de
gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea infractoarei, evaluate în funcţie de
împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol
creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care
constituie antecedente penale ale infractoarei, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Inculpata are antecedente penale, săvârşind fapta în stare de recidivă postexecutorie,
ultima condamnare ce constituie prim termen fiind la pedeapsa de 5 ani închisoare prin sentinţa
penală nr. x/13.07.2006, a Judecătoriei Sectorului 2 București. Deşi a fost liberată condiţionat la
31.08.2010, cu un rest rămas de executat 250 zile, inculpata a continuat săvârşirea de infracţiuni,
dovedind astfel că pedepsele cu închisoarea deja executate nu şi-au produs efectele. Termenul de
reabilitare pentru condamnarea menționată nu s-a împlinit, inculpata săvârșind fapta din prezenta
cauză înainte de împlinire. De altfel, împlinirea termenului de reabilitare a fost întrerupt prin
săvârşirea de către inculpată a unor noi infracţiuni pentru care a fost condamnată în Spania.
Inculpata are 36 de ani, are cetăţenia română, nu are studii, are doi copii minori, nu are
ocupaţie, nici loc de muncă.
Instanţa constată că nu este cazul a se reţine aplicarea art. 75 C.pen. privind
circumstanţele atenuante. Sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. 10 C.pr.pen. privind reducerea
cu o treime a limitelor pedepsei cu închisoarea.
Ţinând cont de menţiunile din cazierul judiciar şi de celelalte circumstanţe personale,
instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim de detenţie
pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de
drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate.
Nu se impune contopirea pedepsei aplicate în prezenta cauză cu pedepsele aplicate în
Spania, menţionate în cazierul judiciar, întrucât nu este cert dacă au fost executate ori dacă sunt
executabile, iar contopirea vizează doar condamnările executabile. Totodată, nu este cert dacă
hotărârile prin care au fost aplicate pedepsele au fost recunoscute în România.


Buletinul Jurisprudenţei JS2 - 2016 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Jurisprudenţei JS2 - 2016 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JUDECĂTORIA

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 1

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Drept Civil ............................................................................................... 9

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 2

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Drept Civil – Aspecte specifice în materia litigiilor cu profesionişti

Dreptul familiei ................................................................................... 259

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 3

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Drept administrativ – regimul contravenţiilor ................................ 283

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 4

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Drept procesual civil ........................................................................... 356

Drept penal .......................................................................................... 423

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 5

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Drept procesual penal ......................................................................... 528

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 6

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 7

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 8

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

1. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor. Caractere. Condiţii pentru

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 9

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Modalitatea de partajare este scoaterea imobilului la vânzare prin intermediul unui

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 10

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 11

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 12

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

2. Legea nr. 10/2001. Acţiune în revendicare de drept comun. Comparaţie

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 13

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

În condiţiile în care reclamanţii se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 27.05.2014, reclamantul SC a

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 14

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 15

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 16

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 17

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 18

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 19

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 20

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 21

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 22

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 23

Bucureşti, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37

Operator de date cu caracter personal nr. 2891 Pagina 24