Anne-Marie Thiesse

Europa națiunilor

Formarea id. naționale - un fenomen internațional, oricât ar suna acest lucru de paradoxal, din
moment ce fiecare id. națională își căuta specificitățile; cu toate astea, ele se trag din aceleași
model, a cărui elaborare s-a efectuat în cadrul unor intense schimburi internaționale.

Națiunile s-au clădit altfel decât ceea ce se spune în istoriile oficiale. Originile lor nu pot fi
plasate într-un trecut îndepărtat (eroic) așa cum sunt plasate în primele capitole ale istoriilor
naționale. Adevărata naștere a unei națiuni se petrece atunci când un grup restrâns de indivizi
declară că ea există și încearcă să o demonstreze. Primele exemple - secolul al XVIII-lea -
înainte de această perioadă, nu avem nicio națiune în sens modern aka politic. Ideea de națiune se
înscrie într-o revoluție ideologică. Națiunea este concepută ca o comunitate largă, unită prin
legături care nu sunt nici de supunere față de același suveran, nici de apartenență la aceeași
religie ori clasă socială. Ea nu este determinată nici de monarh de pildă, existența sa este
independentă de istoria dinastică sau militară. În fapt, națiunea se aseamănă mai mult cu
„poporul” din filosofia pol., carre, potrivit teoreticienilor contractului social, este singurul care
poate oferi legitimitate. Însă, națiunea înseamnă ceva mai mult pt. că este ceva viu (ce vrea să
zică prin acest viu vom afla în continuare)

Procesul de formare a id. a constat în determinarea patrimoniului fiecărei națiuni și în difuzarea

cultului său. În ceea ce privește patrimoniul, este evident că, strămoșii nu au lăsat un testament
prin care să le transmită ceva urmașilor + trebuia să se aleagă din acei urmași, să li se găsească
descendenți comuni etc. Pentru ca noua lume, aceea a națiunilor, să apară, nu era de ajuns ca
moștenirea să le fie inventariată - ea trebuia să fie mai degrabă inventată. Cum? Ce anume
trebuia găsit pt a deveni o mărturie vie a unui trecut prestigios și o reprezentare remarcabilă a
coeziunii naționale? Sarcina aceasta era una grea, necesita atât timp, cât și acțiune colectivă.
Astfel, în Europa sec. XVIII-lea apare, spune Anne-Marie Thiesse un vas atelier de
experimentare, care nu are un îndrumător, însă, cu toate astea e f. animat. Ceea ce vrea să spună
mai exact este că, grupurile naționale încep să fie foarte atente la ceea ce fac vecinii lor pentru a
adapta în propriul folos noutățile indentitare pe care le găseau vecinii, apoi, dacă reușeau să
îmbunătățească sau să inoveze ceva în acest domeniu, erau la rândul lor imitați. De ex.: în
momentul în care cărturarii germani încep să îi îndrume pe germani să își analizeze patriomniul
cultural național, să îl readucă la viață și la loc de cinste dacă o putem spune așa, scandinavii și
rușii vor prelua și ei același îndemn și îl vor integra la ei acasă. Începând cu mijlocul sec. al XIX-
lea, expozițiile internaționale au fost un adevărat prilej pt. a înfățișa aceste relații simbolice;
rivalitățile ieșeau la suprafață și mai bine, însă, continuau să fie pașnice, acordurile frecvente etc.

Lista elementelor simbolice și materiale pe care trebuie să le întrunească o națiune ne este f. bine
cunoscută în prezent (așa numitul check-list):
- o istorie ce statuează continuitatea în raport cu marii înaintași

- o serie de eroi pilduitori pt. virtuțile naționale

- o limbă

- monumente culturale

- un folclor

- locuri memorabile și un peisaj tipic

- o mentalitate specifică

- însemne oficiale: imn, drape

- identificări de ordin pitoresc: costum, specialități culinare sau un animal emblematic

„Sistemul IKEA” de construire a id. naționale - asamblări diferite care pornesc de la aceleași
elemente de bază; acest sistem a fost exportat de Europa în momentul în care le impunea
coloniilor modul lor de organizare politică. Recurgerea la „check-list”-ul identitar este mijlocul
cel mai obișnuit și mai ușor de înțeles de a reprezenta o națiune; fie că e vb. de deschiderea
Jocurilor Olimpice, de ceremoniile organiz. cu ocazia vizitei unui șef de stat străin, de
iconografia poștală, monetară sau de publicitatea turistică.

Națiunea este rodul unei invenții - nu poate exista decât prin adeziunea la această ficțiune.
Încercările reușite sunt rezultatul unei bune instruiri a indivizilor cu privire la id. lor, rezultatul
unui proces prin care indivizilor li s-a impregnat datoria de a se conforma patriei și de a răspândi,
la rândul lor, această referință colectivă. Sentimentul național nu răbufnește decât atunci când a
fost perfect asimilat, învățat - inclusiv și în primul rând prin intermediul unei pedagogii f. bine
puse la punct.

Elaborarea identității naționale nu poate fi asociată cu o anume formă de guvernământ.

Încep. cu secolul al XIX-lea asistăm la „naționalizarea” monarhilor - ei devin un simbol al nțiunii

- în iconografiile oficiale și în organizarea de ceremonii putem vedea cum persoana suveranului
este așezată în centurl simbolisticii identitare. Sub amenințarea naționalismului exacerbat generat
de primul război mondial, descendenții casei germanice de Hanovra de ex. au fost siliți să
renunțe la numele lor dinastic în favoare celui de Windsor, cu rez. britanică. Regimurile cele mai
internaționaliste, conform ideologiei lor oficiale, s-au prevalat și ele de simbolistica națională:
republicile socialiste din Europa Centrală și de Est au practicat intens „folclorul de stat”, Ro. lui
Ceaușescu a împins la extrem cultul marilor strămoși daci și proslăvirea ființei naționale.

Formarea națiunilor este legată de modernitatea economică și socială. Ea însoțește transformarea

modurilor de producție, lărgirea piețelor și intensificarea schimburilor comerciale, fiind totodată
contemporană cu apariția de noi grupuri sociale. Voluntarism conștient și militant, f. activ în
elaborarea id. arată că națiunea nu este o consecință spontană a prefacerilor cărora le este un
indispensabil corolar; un sp. economic nu generează un sentiment de identitate comună.

Totul se poate schimba, mai puțin națiunea; ea este reperul dătător de încredere care permite
afirmarea unei continuități în ciuda tuturor prefacerilor. Cultul tradiției și cinstirea patriomoniului
ancestral au fost o eficientă contrapondere ce a permis societățile occidentale să efectueze
mutații radicale fără a risca să se dezorganizeze. Deoarece instaurează o fraternitate laică, deci o
solidaritate de principiu între moștenitorii unui patrimoniu comun, națiunea exprimă existența
unui interes colectiv. Ea este un ideal și o instanță protectoare socotită superioară solidarității ce
rezultă din alte identități: de generație, de sex, de religie sau de statutu social. Naționalismul total
declară nelegitime grupările, partidele ori sindicatele fondate pe alte criterii. El le condamnă ca
fiind antinaționale și denunță în conducătorii lor indivizii din afara grupului național care i-ar
pune la cale dispariția.

PRIMA PARTE. IDENTIFICAREA STRĂMOȘILOR

Orice act de naștere stabilește o filiație. Viața națiunilor europene începe cu desemnarea
strămoșilor și cu proclamarea unor descoperiri: există o cale de acces spre origini, care permite
regăsirea strămoșilor întemeietori și culegerea moștenirii lor. Poporul, prin primitivitatea sa, este
o fosilă vie care păstrează pâmă în plină modernitate spiritul marilor strămoși. A pătrunde în
adâncurile istoriei înseamnă să cauți la baza societății relicvele îngropate ale moștenirii
părintești. Acolo unde nu se observase decât lipsă de cultură, se găseste de fapt tezaurul culturii
primitive. Arheologia capătă un aspect etnografic. Începând cu sec. XVIII-lea, făurirea națiunilor
se bazează mai întâi de toate pe expediții rustice; se pornește în căutarea celor mai bine
conservate vestigii ale moștenirii originare.

Inventarea națiunilor sp. A.M.T. coincide cu o intensă creare de noi genuri literare sau artistice și
cu apariția unor noi forme de expresie, de altfel, întoarcerea la origini este o operă de avangardă
(poate voi înțelege pe parcursul lucrării ce vrea să spună cu asta).

Capitolul I. REVOLUȚIA ESTETICĂ

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se produce o mutație a legitimității culturale,

datorată necesității de a redefini raporturile dintre universal și particular (parte necesară a
procesului de formare a națiunilor). Astfel, centrul de greutate face obiectul unei triple deplasări:
istorică, geografică și socială (antichitatea greco-latină înlocuită cu ep. barbare, lumea
mediteraneană cu Europa Nordică, saloanele elitei cu colibele rustice). Este formulată o nouă
teorie a culturii care permite fixarea naționalului ca principiu generator al modernității.

Iliada caledoniană

ideea - Macpherson a reușit să pună la punct și să scoată la lumină alte monumente culturale
decât cele greco-latine pe care le avea cultura europeană ( Fingal și Temora - iliada scoțiană).
RECITESC. ÎN PRINCIPIU AM ÎNȚELES IDEEA.

Ofensiva împotriva culturii unice

Ossian apare cu atât mai britanic și mai însetat de libertate cu cât adversarul de moment este
francez, iar prezența sa apăsătoare. Lupta împotriva clasicismului se confundă în fapt cu ofensiva
împotriva hegemoniei culturale franceze. În Europa sec. al XVIII-lea, franceza este lb. celor mai
multe curți europene + cultura franceză s-a impus pretutindeni ca model ce poate fi imitat dar nu
poate fi egalat deloc.

Lupta împotriva culturii unice trece deci prin respingerea tuturor fundamentelor modelului
france. El este savant și rafinat? Prin urmare, natura și simplitatea sunt proclamate ca surse ale
culturii vii. Se dezvoltă în cadrul saloanelor? Atunci sunt glorificate bordeiele? etc.

Succesul răsunător al epopeii osianice a fost de fapt pregătit prin apeluri la subminarea
despotismului cultural francez, exprimat tot mai puternic în deceniile precedente. De altfel, cu 40
de ani înainte de cărțile lui Macpherson, poetul scoțian Allan Ramsay începea publicarea de
vechi poezii engleze și scoțiene și evoca nostalgic vremurile când literatura și obiceiurile țării nu
fuseseră încă degradate prin imitarea modelului francez.

În aceeași perioadă, Beat Louis de Muralt din Berna în Scrisori despre francezi și englezi (1725)
- deplânge influența pe care începea să o exercite cultura franceză asupra civilizației rurale a țării
sale și asocia fericita păstrare a obiceiurilor și tradițiilor ancestrale cu puritatea munților
elvențieni. Tot în aceeași perioadă la Zurich se forma o societate de literați ce avea drept scop
constituirea unei mari literaturi de lb. germană; ea își propunea pt început să substituie
influențele culturii engleze celor aparținând culturii franceze. Conducătorul acestei societăți a
fost Johann Jakob Bodmer, publică în 1757 fragmente din Cântecul Nibelungilor și spune că a
găsit aici o literatură liberă, autentică și vestigiile unei poezii antice care reflectă revoltele
germanice împotriva stăpânirii romane. Dpdv. estetic și politic Cântecul Nibelungilor purta în
viziunea sa pecetea libertății, și, era în același timp o adevărată Iliadă germanică. Bodmer l-a
influențat și pe germanul Justus Moser care sp. în scrierile sale despre necesitatea debarasării
gândirii germane de influențele străine și crearea unei stări de spirit naționale. Moser (umlaut pe
o) ia ca exemplu spiritul național elvețian care a reușit să reziste în fața influenței francceze și să
apere vechile libertăți împotriva oricărui despotisn. Cronicile sale, publicate în gazeta din
Osnabruck (umlat pe u) insistau asupra necesității de a culege și păstra tradițiile. Pt. Bodmer și
pt. Moser, națiunea era întruchipată de un popor de țărani liberi. Refuzul de a-i imita pe antici și
revendicarea unei poezii a naturii erau la fel de puternic exprimate de poeții englezi și scoțieni de
la mijlocul secoluluo,, așa cum sunt Thomson sau Edward Young.

Faptul că spațiul britanic și cel elvețian au fost cele mai puternice focare ale luptei împotriva
imperialismului cultural francez nu este o pură întâmplare, ele au reprezentat un loc de refugiu
pt. victimele despotismului francez. Atacurile împotriva absolutismului cultural și apelurile la
rezistență căpătau formă în locurile în care democrația politică era cea mai avansată pe vremea
aceea. Acțiunea nu a fost lipsită de ecouri în alte țări sau chiar în rândul intelectualilor celor mai
moderniști din tabăra adversă.

Paul-Henri Mallet - originar din Geneva; susține ideile cu privire la puritatea Naturii, corupția
existentă în rafinament și ilegitimitatea unei puteri politice neîntemeiate pe suveranitatea
populară + a adus dovezi decisive în sprijinul pluralității de surse a culturii europene, care a
permis și producerea monumentelor aferente lor. El devine profesor la Univ. din Copenhaga și
primește sarcina de a scrie o Istorie a Danemarcei - o publică în mai multe volume Introducerea
și Monumente ale mitologiei și poeziei celților și mai cu seamă a vechilor scandinavi; aceste
două volume expuneau mitologia din Edda, și ofereau și traducerea câtorva fragmente de poeme
mitologice ori de saga, alături de o prezentare a vechilor popoare nordice. Aceste lucrări (scrise
în fr) au avut o audiență mult mai mare decât publicațiile anterioare ale erudiților asupra
aceluiași subiect. Termeni precum „rune”, „scalde”, „saga” ori „balade” au început să se bucure
de întâietate în dezbaterile privin înnoirea culturală. Mallet explică interesul acesta mare pe care
îl prezenta redescoperirea culturii nordice spunând că este mai potrivită sensbilității moderne
decât antichitatea greco-latină (BAAANG). Poezia irlandeză, nordică, scandinavă, germanică și
celtică - au intrat în patrimoniul european sub înfățișarea noului dar purtând totuși pecetea
Antichității; vechii război ai Nordului apăreau la fix în scenă pt a da o mână de ajutor avangardei
intelectuale de la 1760 care se afla angajată în lupta contra clasicului.

Cânturile națiunilor

Repere biografice cu privire la Joham Gottfried Herder (le recitesc ulterior)

Herder este autorul unei opere de mare amploare, izvorâtă dintr-o cultură enciclopedică și
însuflețită de o constantă preocupare patriotică: ce cale trebuie urmată pentru ca națiunea
germană, dezbinată politic, să se înalțe la conștiința de sine și să dobândească o adevărată
cultură? Încă de la prima sa lucrare mai importantă, publicată sub anonimat la Riga, Herder
constată această carență majoră și subliniază necesitatea remedierii ei pt că da, nivelul culturii
germane era insuficient și trebuia ridicat - dezvoltarea culturii naționale și avântul libertății sunt
interdependente; Herder mai precizează și că o adevărată reflecție asupra literaturii naționale și a
istoriei sale ar trebui să caute să devină glasul înțelepciunii patriotice și să țintească spre
schimbarea în bine a poporului. De asemenea, susține că trebuie să fie contracarată tendința
scriitorilor germani de a produce imitații ale culturii franceze pt. că ceea ce dă valoare unei
culturi nu este gradul său de apropiere de un model dominant, ci propria ei originalitate,
autenticitatea sa. Această idee nu este nouă în rândul erudiților germani (o întâlnim și la Leibniz
în urmă cu opt decenii în Îndemn către germani de a-și folosi judecata și limba lor, însoțit de
propunerea unei Societăți pentru pentru apartenența germană, el spune că mulți stau în umbra
francezilor și că, din această cauză le scapă consistența realității germane + ”e mai bine să fii un
german original decât copia unui francez” și îi chema să înființeze o Societate pt. apartenența
germană care să lucreze la restaurarea gloriei naționale prin producții literare de înalt nivel
intelectual în lb. germană). Din păcate, Leibniz se află în imposibilitatea de a desemna
fundamentele unui spirit adevărat național, fapt care nu a permis desprinderea de modelul
francez; desigur, acest lucru a ținut până în momentul în care s-a produs o mutație în
legitimitatea culturală ( sec. XVIII) care face din popor păstrătorul geniului național. Opera lui
Herder afirmă cu tărie această schimbare de paradigmă: pt. el caracterul național al unei literaturi
este dat de înrădăcinarea acesteia în adâncurile geniului național - scriitorul trebuie să se tragă
din popor și să îi fie învățăcel; adevărata cultură vine din popor și trebuie să se întoarcă la el: ea
nu trebuie să fie apanajul câtorva indivizi formați, prind ed. primită în spirit elitist.

Problema limbii - poziție centrală în gândirea lui Herder. Pt. el, sufletul națiunii se exprimă prin
limbă. Herder vorbește despre specificitatea umană în procesul constituirii limbilor, omul se
naște cu aptitudinea de a vorbi, iar natura îl îndeamnă spre un progres constant. Potrivit lui
Herder, fiecare limbă este expresia vie, organică a spiritului unui popor și suma acțiunii rodnice a
tuturor sufletelor care au făurit-o de-a lungul veacurilor (a câștigat de altfel și premiul Academiei
pt lucrearea în care susține această teză) - Pt. Herder - limba este un important mijloc de
cunoaștere a culturii și a valorilor unei națiuni și de asemenea, mai subliniază că în constituirea
unei națiuni este nevoie de o limbă comună. De altfel, el deplânge în Scrisori despre înaintarea
Omenirii faptul că clasele superioare au adoptat o limbă străină și nu vorbesc în germană decât
cu servitorii - abandonând limba germană, elitele au trădat națiunea (în viziunea lui Herder și
potrivit logicii argumentației sale).

De asemenea, tot la Herder, atacurile împotriva culturii franceze și a imitațiilor sunt

caracterizate/însoțite și de glorificarea poeziei populare - astfel, pt. a reforma literatura
contemporană, inspirația trebuie să fie găsită în poeziile originare, populare. De altfel, îl
îndeamnă pe Goethe în vreme în care se aflau amândoi la Strasbourg să culeagă cântece populare
din care să își ia inspirația. Într-un eseu din 1777, Herder deplânge cu insistență întârzierea
germanilor față de englezi în privința culgerii de cântece populare și își exprimă dorința de a se
naște un Macpherson tirolez sau bavarez; + desemnează și celelalte națiuni aflate în întârziere în
acest domeniu pt. că și-au neglijat patriomniul: slavi, polonezi. letoni, prusaci, ruși etc.

În această luptă împotriva hegemoniei fr. Herder se preocupă și de culegerea de cântece populare
care aparțin altor națiuni (laponi, scoțieni, scandinavi) și în 1778-79 publică antologia Cântece
populare unde se găsesc texte de diferite origini. Poezia ep. primitive, transmisă în sânul
poporului, este după părerea sa fundamentul înnoirii culturale care va pune capăt tiraniei
clasicismului. Luptă comună, cu arme comune, în cadrul căreia se vor putea făuri luteraturi
naționale autentice, dar, spune Herder, pt. a se realiza acest lucru trb. ca națiunile să se
mobilizeze și să culeagă aceste cântece populare cât mai repede cu putință.

Patriot german, Herder este în același timp și universalist - sensul operei sale este înlocuirea unui
universalism întemeiat pe supremația unui model unic ce exclude orice altă formă culturală, cu
un universalism ce afirmă egala demnitate a diferitelor întreupări ale uneia și aceleiași esențe.
Cz. operei lui Herder: umanitatea este una singură. ea se diversifică sub influența unir condiții
materiale ca de ex. clima. Trebuie așasdar să se țină cont de aceste componente diferite în
dezvoltarea cunoscută de fiecare, fără a instaura vreodată un principiu unic de judecată capabil să
le condamne pe unele în detrimentul altora. Progresul însuflețește evoluția omenirii dar el
cunoaște ramificații. Statele constituite prin războaie sunt artificiale și nu-și găsesc temei nici
natural, nici rațional.

Herder a fost un reper comun și des invocat de mulți erudiți europeni care doreau să ofere
propriei națiuni glorie și demnitate. Herder a exprimat limpede singura cale pe care se putea
angaja, cel puțin pt. început, construirea națiunilor: respingerea unei supremații și recunoașterea
unei pluralități de organisme declarate egale în demnitate grație autenticității lor. Opera sa devine
repede o referință pentru toți cei care, în Europa, sunt preocupați de chestiunea națională.

Nașterea barzilor

Triumful epopeii osianice în Europa are loc sub semnul emoției romantice și al aspirației spre
libertate - tânăra generație scrie tot mai multe poezii în spirit osianic (ex. V. Hugo în adolescență
trimite o astfel de creație la concursul Jocurilor florale)

1795 - Rusia - contele Musin-Pușkin declară descoperirea unui manuscris care conținea o epopee
despre lupta dusă de ruși în sec. XII-lea împotriva unui neam nomad - poloveții. O copie îi este
înmânată și Ecaterinei a II-a și editată în 1800 cu titlul Cântecul despre oastea lui Igor de la
numele cneazului rus care a condus această bătălie împotriva poloveților. Opera are autor
anonimc și este apreciată ca fiind egală în valoare și calitate epopeii osianice - așa declară și cel
mai mare literat și publicist rus al acelui moment, Nikolai Karamzin. În Cântecul despre oastea
lui Igor regăsim eroismul războinic, glorificarea unei atmosfere păgâne și invocațiile adresate
naturii, elemente care confereau succesul epopeii scoțiene. Cântecul este considerat dovada
faptului că și rușii au avut un Osian și un Homer al lor. Sunt exprimate îndoieli cu privire la
existența unui manuscris original, însă, este trecut pe lista pierderilor provocate de incendierea în
1812 a Mosvocei și deci, îi scapă de obligația de a se publica eventuala variantă originală pe
apărătorii săi. Această lucrare va intra în patrimoniul rus ca monument cultural și document
istoric chiar dacă filologii afirmă în mod repetat că este vorba de un text care datează mai
degrabă din sec. al XVIII-lea.

Barzii antici provoacă peste tot pe continent aproape semeni moderni (barzii germanici, barzii
galezi).

Thomas Grey - 1757 - oda Bardul - subiectul este împrumutat dintr-o legentă potrivit căreia
regele Angliei, cucerind țara, ar fi ordonat uciderea tuturor barzilor galezi. Oda aduce în scenă un
supraviețuitor al masacrului, care, întâlnindu-l într-o zi pe regele plecat să stopeze rezistența
galeză, aruncă asupra acestuia blestemul său. Această temî inspiră f. multe tablouri (cel mai
cunoscut aparține lui William Blake), la 7 ani după publicarea acestei ode, apare lucrarea Cărți
ale barzilor galezi, scrisă de Evan Evans și inspirată de Macpherson. Ele trezesc cu atât mai mult
interes cu cât Țara Galilor este de la începutul sec.m dini inițiativa unui literat, teatrul unor
reuniuni artistice numite Eisteddfodau - capătă o imp. mai mare mai ales la sf. anilor 1780,
atunci când beneficiază de sprijinul financiar al societăților galeze instalate la Londra (se recitau
versuri; interesant că în 1791 premiul revine poemului care celebra eșecul invaziei franceze în
Țara Galilor). Primii organiz. de Eisteddfodau declarau că au reluat tradiția sărbătorilor de la
curțile galeze, ultimele vestigii ale indep. înainte de includerea definitivă în Regatul Unit. Dar
concurența altor barzi mai vechi, încep. cu operele lui Macpherson, conduce la reevalurea
tradiției galeze, barzii fiind considerați acum continuatori ai druizilor, apostoli ai rezistenței
eroice a strămoșilor națiunii în fața cotropitorilor romani. Inițiatorul acestei asimilar Evan Evans;
și este dusă la extrem de Edward Williams care își va lua și un nume de bard - el inventează în
timpul șederii sale la londra 70-91 o religie druidică ce îmbină religia unitariană în care a fost
crescut cu o celebrare a naturii în acord cu sensibilitatea epocii + înființează în Ț. Galilor
asociații neodruidice. Bardo-druidismul galez le va servi ca model francezilor în procesul de
întemeiere a propriei lor antichități naționale, de îndată ce vor lua act de marea mișcare culturală
ce străbate Europa și vor găsi de cuviință să i se alăture. Cât despre motivul Bardului pus în
circulație de Gray, el va cunoaște o lungă carieră pe continent, ca simbol al luptei angajate de
literați împotriva tiraniei și puterii asupritoare.

Fiica mai mare a celților

La rândul ei, Franța, începe să se orienteze spre găsirea unor noi fundamente culturale (ex.
Volney la Școala normală afirmă la lecția sa de istorie că trebuie să se facă apel la noi izvoare
culturale în afară de Grecia și Roma și sugerează cercetarea creațiilor arhaice ale celților - 1795).
Chestiunea era cu atât mai importantă cu cât trebuia demonstrată unitatea națiunii după abolirea
diferențelor și privilegiilor sociale și geografice ale Vechiului Regim. Mai mult decât oriunde,
culturii populare trebuia să i se acorde o nouă demnitate, aceea de păstrătoare a patrimoniului
colectiv.

Galii sunt cei aleși ca strămoși ai națiunii. De ce?

1) primul motiv este legat de mișcarea europeană de promovare a moștenirii celtice.

2) al doilea motiv este ales din rațiuni internaționale și politice.

De aproape două secole circulă în Fr., mai mult sau mai puțin energic, teoria potrivit căreia țara
este ocupată de două populații: cea mai primitivă cu strămoșii prov. din gali a fost înrobită de
cotropitorii franci, iar din această aservire ar fi rezultat împărțirea în ce de-a treia stare și
nobilime. Această teorie a fost lansată inițial de o aristrocrație interesată să opună absolutismului
regal legitimitatea de necontestat a dr. nobiliare. Decurgând nu din favoruri regale, ci din dreptul
cuceritorilor, această legitimitate făcea intangibile privilegiile aristrocratice. Bineînțeles, teza
poate fi întoarsă împotriva nobilimii o dată cu apariția ideii de națiune drept comunitate originară
a poporului. Aristrocrația, afirmându-se străină națiunii, se exclude singură din cadrul ei.

Teza dublei populări va fi reluată de istoricii liberali ca de ex. Augustin Thierry sau Francois
Guizot care, în 1829 interpretează Revoluția franceză ca pe un conflict etnic.

Fr. nu vor dori desigur ca galii să fie prezentați ca niște celți obișnuiți pt că fr. considerau că
națiunea franceză nu poate fi decât cea dintâi atât în trecut, cât și în prezent. Abandonarea
modelului cultural clasic deja vlăguit și înlocuirea sa cu unul nou nu au ca rezultat renunțarea la
supremație, nu. Marșul triumfal al armatei franceze prin Europa va accentua acest sentiment - cu
atât mai mult cu cât Napoleon și-a văzut propriile expediții ca pe o epopee osianică. De altfel, a
comandat f. multe tablouri cu temă osianică. Napoleon își adjudecă o prețioasă piesă a
patrimoniuluui europen și o dăruiește Fr. sub auspiciile Păcii și Libertății.

Theophile Malo Corret de la Tour d Auvergne - a căzut pe un câmp de bătălie bavarez în timp ce
își conducea compania - „cel dintâi grenadier al Republicii” - scrie o lucrare prin care afirmă că
galii au fost cel mai vechi popor european, că megaliții din Bretania erau lăcașurile lor de cult și
că lb. bretonă contemporană este chiar lb. celților. Datorită Bretaniei, Fr. realizează conversia
antichităților greco-latine în celtice, iar aceasta fără a își pierde supremația europeană. În acest
fel, peninsula despre care se crezuse că este centrul unei insurecții primejdioase pt. Republică
devine prestigiosul tezaur al celei mai alese tradiții ancestrale. Cartea lui de la Tour d Auvergne îl
entuziasmează pe Jacques Cambry care între 1794-95 a fost reprezentantul guvernului, însăcrinat
cu misiunea de inventariei în Bretania în urma puseurilor de vandalism revoluționar. Cambry
acreditează ideea unei religii druidice în Galia, fondată pe înțelepciune și pe comunicarea cu
natura. De alfel, el publică și o lucrare care este ornată cu o gravură în cupru ce reprez. un druid
predicând pe un dolmen, la marginea pădurii de stejar, în fața unui grup format din războinici și
câteva fcioare îmbrăcate în rochii lungi, după moda Directoratului.

În 1805 are loc la paris o ședință de deschidere a unei societății științifice, Academi celtică. Ea își
fixează ca obiectiv realizarea unei „gramatici celto-osianice compuse după textul galic original al
lui Osian, prețios monument al lb. și mitologiei galilor”: Anexările culturale merg în același ritm
cu noile cuceriri teritoriale și reafirmarea supremației franceze în Europa. Printre fondatorii
Academiei figurează și Cambry. Academia celtică, la fel ca în celelalte părți, își propune să
reconstituie antichitatea națională pornind de la vestigiile ce se mai pot găsi în cultura populară,
și, ca de obicei, această misiune stă sub semnul urgenței. Se face „statistica vechii Galii” - în
1807 acadeicienii elaborează un vast chestionar trimis către prefecți pt. a fi înmânat erudiților
locali. Rețeaua de „informatori” trebuia să întreprindă culegerea de material și să trimită
rezultatele, prin intermediul prefecților, înapoi la Academie. Această putere a statului și a
centralismului ar trebui să permită nu numai reducerea întârzierii înregistrate de francezi în
domeniul constituirii antichităților naționale, cu mai cu seamă depășirea inițiativelor străine
tocmai prin amploarea cercetărilor și a rezultatelor. Întrebările din chestionar sunt grupate în 4
rubrici: obiceiuri legate de ciclul calendaristic, obiceiuri legate de ciclul vieții, monumente antice
și capitolul „alte credințe și superstiții” - erudiții învață astfel care sunt obiceiurile populare
demne de luat în seamă și capabile să le stârnească interesul. Proiectul arheologic de
reconstituire a antichităților naționale era dominat de ambiții de exhaustivitate. De asemenea, se
pun bazele și unei anchete lingvistice - dialectele nu trebuiau perpetuate ci conservate în cadrul
patrimoniului. În 1814, Academia celtică își încetează activitatea, unii dintre membrii ei vor
forma o nouă grupate: Societatea Regală a Anticarilor Francezi; și aceasta este însărcinată cu
stabilirea istoriei vechi, dar perioada galică își pierde întâietatea. Cu toate acestea, druizii și
ceremoniile lor vor marca pe mai departe imaginarul național francez, devenind o temă intens
difuzată de iconografia romantică. Aceasta pt ca, în anii 1830, epopeea franceză de tip osianic să
se întemeieze pe tradiția „celto-bretonă”.

Națiunea în sprijinul patriei

Într-o Europă aflată în război, pe când bătăliile sângeroase, anexările și tratatele nu mai
contenesc, descoperirea și cinstirea creațiilor arhaice naționale sunt perceputa ca o îndatorire
patriotică majoră. Adeseori, este cea dintâi luptă politică dusă de viitorii liberali.

Danemarca: Oehlenschlager (umlaut pe a) infl. de înnoirea culturală germană - opera sa este

inspirată din balade și din saga; pastorul Nikolai Grundtvig publică studii despre mitologia
scandinavă, manuscrisele medievale și istoria națională - își propune să regenereze energia
scandinavă, compune în acest sens și un poem eroic închinat marilor strămoși.

Suedia: un grup de tineri fondează în 1811, la Lund, „Societate gotică” cu revista Iduna - se
definește în primul rând ca organizație patriotică, își propune ca ob. să studieze povestirile
„saga” și cronicile vechilor goți (ei merg totuși puțintel cam departe, vor se reintroducă
obiceiurile vechilor scandinavi, se întâlnesc în păduri pt. a bea hidromel din corn, își conferă
nume de eroi leganderi).

Rusia - (invadată în perioada asta de trupele napoleoniene ) poeții omagiază lupta eroică a
războinicilor ruși prin cântece bardice inspirate din Ossian și din Cântecul despre oastea lui Igor.
Lupta împotriva imperialismului francez dă un serios avânt culegerii de cântece populare,
mișcării de făurire a unei culturi naționale ruse, deosebit de intenstă în mediile intelctuale ale
decembriștilor, conspiratori care în 1825 încearcă să dea o lovitură de stat pt. a instaura un regim
constituțional.

Publicarea literaturii naționale, începând cu primii ani ai sec. XIX-lea, se înscrie nu atât într-o
ofensivă contra clasicismului aflat în ultimul stadiu de agonie, cât în cadrul unui proiect educativ
ce vizează unirea tuturor componentelor sociale ale națiunii într-o conștiință a destinului comun.
Revoluția fr. a dovedit întregii Europe că dobândirea suveranității politice de către o națiune nu
este o utopie, nici un ideal situat într-un viitor nedeterminat. Aceasta cu atât mai mult cu cât
teama de o ridicare a maselor i-a incitat pe unii monarhi - ca regele Prusiei - să atenueze în scop
preventic rigoarea absolutismului și să acorde unele concesii în materie de drepturi individuale.
Făurirea culturii naionale este strâns legată de liberalism. Lupta împotriva absolutismuui se
înscrie de e acum în temporalitatea imediată și le impun intelectualilor o sarcină f. imp: să
înzestreze națiunea cu toate elementele care să-i permită acesteia să se recunoască astfel. Mai
mult ca niciodată, acest proces se va organiza în jurul schimbului de idei și de repere între națiuni

Cosmopolitismul național

Frații Grimm - opera lor a avut un rol f. important în formarea culturilor naționale europene.
(detalii biografice) În 1804 se împrietenesc cu Arnim și Brentano și participă la ancheta
folclorică în urma căreia apare Cornul fermecat al copilului. Încep să publice împreună lucrări
despre literatura medievală germană (alte detalii biografice; opera lor de căpătâi etc).

Frații Grim sunt inițiatorii unui proiect patriotic - înzestrarea națiunii germane cu o cunoaștere a
trecutului, atât de necesară pt. conștientizarea unității sale. Ambiția lor a fost de a realiza integral
acest program, această dorință călăuzindu-i în cercetările întreprinse asupra întregului patrimoniu
european, precum și în stabilirea unei vaste rețele de corespondențe între erudiți. Căci, pt. a
cunoaște cultura originară a Germaniei, trebuie studiată o cultură antică sau medievală constituită
prin schimburi, împrumuturi și transmiteri. Poveștile și legendele populare sunt în opinia fraților
Grimm rămășițele unei străvechi mitologii comune, condițiile particulare ale evoluției explicând
diferențele dintre popoare. Migrația popoarelor, ramificarea limbilor, circulația motivelor și a
temelor: toate vestigiile naționale sunt parte din tezaurul comun al Europei. Și, în mod inevitabil,
naționalismul patriotic merge mână în mână cu un cosmopolitism intelectual. Promotori ai unei
politici liberale, frații Grim nu țin seama de frontiere când e vb. de schimburi intelectuale și de
scoaterea la lumină a monumentelor naționale. Acțiunea lor reunește și depășește ca amploare tot
ce s-a produs anterior în diverse locuri: texte antice sau medievale, povești populare, limbă,
drept, obiceiuri și tradiții, Legenedele germane, Gramatica germană, Documente juridice
germane vechi, Legenda eroică germană, Mitologia germană, Dicționarul german. Contribuția
lor la cultura națională este impresionantă, dar ea alternează și cu lucrări despre literatura
scandinavă, engleză, finlandeză, spaniolă. Frații Grimm scriu deopotrivă lucrări savante destinate
erudiților și adaptări pt publicul larg ori povești și legende menite să slujească unor scopuri ed.
Opera lor devine așadar marele reper internațional al sec. XIX-lea, și aceasta pt. toate națiunile
dornice să-și definească propria identitate în funcție de lb. și lit. Cei doi germani au dat lumii o
operă științifică, o metodă de investigare și de analiză, precum și o sumă de principii pedagogice.
Recunoașterea venită din partea lor ajunge f repede să fie considerată o onoare, iar calitatea de
discipol al lor drept o garanție. Influența Fraților Grimm este imensă în întreaga Europă și mai cu
seamă în spațiul slav, unde campaniile de culegere a literaturii populare se dezvoltă concomitent
cu stabilirea de gramatici și dicționare, materiale indispensabile în construirea lb. naț
 CAPITOLUL II. O NAȚIUNE, O LIMBĂ.

Multe dintre limbile europene de astăzi nu au avut o existență propriu-zisă până în secolul al
XIX-lea. La fel ca în cazul națiunilor, li s-a atribuit între timp o istorie f. îndepărtată deși nașterea
lor este recentă. Masa populației analfabetă și rurală, vorbește dialecte care, în general, nu sunt
transcrise încă. În tot acest timp există totuși limbi care au o formă scrisă și statute diverse: limbi
de curte, limbi ale literaturii și filosofiei, limbi ale înv. religios etc.

Potrivit unei teze (Benedict Anderson) difuzarea unei limbi standardizate de tipărituri a fost unul
dintre factorii majori care au condus la trezirea sentimentului național. Dez. cu ajutorul
tipăriturilor a lb. vulgare scrise ar fi avut așadar importante consecinte asupra activării conștiinței
naționale. Mai întâi prin formarea unui registru comun de expresii independent de latină și de
variantele dialectale orale, care le permite utilizatorilor să-și dea seama de nr. mare de invidizi cu
care împart aceeași arie lingvistică. Pe de altă parte, lb. este statornicită într-o formă nouă, care,
la un moment dat, poate fi judecată drept foarte veche - idee fundamentală în procesul de naștere
a unei națiuni - și care poate încuraja stabilirea de gramatici și dicționar.

Cu siguranță că,fiduzarea tipăriturilor au jucat un rol important în conștientizarea unei identități

lingvistice și naționale, însă, acest fenomen nu poate fi extins la scara întregii Europe, unele
regiuni având prea puțin, sau chiar deloc de-a face cu difuzarea tipăriturilor în lb. poporului (fie
pe motiv că populația alfabetizată nu o cunoștea, fie că pe plan local nu existau veritabile
imprimerii). În aceste cazuri, construirea unei lb. vernaculare scrise, destinată să devină lb.
națională, este urmată f. repede de producerea voluntaristă de lucrări tipărite - cărți și periodice -
menite să promoveze noul mijloc de comunicare. În mom. în care în Europa se răspândește ideea
națională, se trece de la formularea inițială: „națiunea există pt. că are o limbă”, la o alta:
„națiunea există, deci trebuie să-i oferim o limbă”. Un rol major în difuzarea sentimentului
identității îl joacă apariția ziarelor, ce instaurează o nouă formă și un nou cadru de dezbatere.

O dată cu sf. secolului al XVIII-lea, problema lb. naționale este una din marile preocupări ale
Europei. Ce anume vb. supușii lor nu prea a contat până în acel moment pt. monarhi, mai
interesați de strângerea impozitelor, de starea armatei etc. (Monarhia fr. - edictul de la Villers -
Cotterets, a impus încă de timpuriu franceza în actele administrative, susținuse mai apoi creația
literară și științifică în această lb. și înființase o Academie însărcinată cu prezervarea purității și
gloriei sale. Cu toate acestea, nici unul dintre suveranii Fr. nu a considerat util să răspândească fr.
în rândul întregii populații. O dată cu proclamarea Republicii, optia se schimbă radical: dacă pt.
supuși folosirea „lb. regelui” era o chestiune de educație ori de liberă alegere, pt. cetățeni,
folosirea lb. națiunii este o datorie.

Pe de o parte, lb. națională trebuie să înlocuiască un mozaic de exprimări ce răspund unor

întrebuințări diverse, iar pe de altă parte, să fie oglinda vie a națiunii; de aceea, „caietul său de
sarcini” este încărcat și împovărător. Ea trebuie să realizeze comunicarea pe orizontală și pe
verticală în cadrul aceleiași națiuni: indif. de originea geografică sau socială, toți membrii
comunității naționale trebuie să o înțeleagă și să o utilizeze. Lb. trebuie să permită exprimarea
oricărei idei, oricărei realități, de la cele mai vechi, până la cele mai moderne și de la cele mai
abstracte, până la cele mai concrete.

În Fr. - acțiunea concentrată asupra istoriei limbii, raportată la istoria națiunii (ceea ce explică ep.
căutării frenetice a lb. galice de la începutul sec. XIX-lea) și asupra generalizării învățării ei.

În Germania - studiul originilor și generalizarea limbi sunt însoțite de încercarea de a convinge

elitele că germana este o veritabilă lb. de cultură care trebuia șlefuită pt. a putea înlocui franceza.
Scriitorii curentului Sturm und Drang și cei romantici vor reuși să o dovedească pe deplin. În
general, pt. națiunile deja înzestrare cu o literatură scrisă vie, formarea lb. ține mai mult de
învățământ, de îmbogățirea stilistică și semantică, de o dez. a producției scrise și de creștere a
capitalului simbolic.

Construirea și difuzarea versiunii orale a noii lb. de cultură trece prin crearea „saloanelor”
literare și prin teatru. Drama și comedia de moravuri, genuri literare ce se inspiră din
contemporaneitate, sunt, prin dialoguri, factori imp. în învățarea conv. Unul dintre principalele
obiective era convingerea elitelor locale să adopte lb. națională - operațiunea reușește în
momentul în care noua limbă națională devine limba învățământului destinat mediilor înstărite
(în cazul lb. cehă și maghiară procesul s-a desfășurat destul de repede).

Când nu există propriu-zis o lb. scrisă care să servească drept fundament al unei limbi naționale,
construirea lb. constă în determinarea uneia sau mai multor dialecte, alese fie pt. poziția lor
mediană dpdv. lingvistic, fie pt. poziția dominnată - economic și social - a ariei lor de răsândire.
Valorizarea lb. orale se produce în general prin publicarea prealabilă a unor culegeri de cântece
populare ori a unei epopei. Materialul lingvistic viu este domestici prin stabilirea unei gramatici,
a unei transcrieri grafice și a unui dicționar alcătuite după modelul descrierilor făcute lb. deja
existente (în cazul lb. slave balcanice și a finlandezei - am avut de a face cu o activitate militantă
și voluntaristă în acest sens).

Limbă de dreapta, limbă de stânga.

Refacerea totală a lb. pornind de la graiurile populare poate intra în competiție, pe fondul unor
clivaje polt, cu înnoirea/adoptarea lb scrise (ex. Norvegia) - ex. stânga folosește ca mijloc de
exprimare landsmaal-ul țărănesc/național și boooksmaa-ul considerat străin și burhgez,
conservatorilor. (Alte detalii în carte deși nu cred ca mi-ar folosi f. mult).

Limba Cărții, limba Poporului

Când apare ideea unei națiuni evreiești și devine așadar necesară constituirea unei lb. naționale
specifice, sunt din nou posibile două variante:

1) pornirea de la idiș, lb. vorbită în mod curent de majoritatea evreilor europeni, și de a o înzestra
cu elementele necesare ridicării sale la rangul de lb. de cultură

2) pornrirea de la limba Bibliei, pt. a o transforma în lb. modernă de comunicare și de cultură.

Ambele reconstituiri vor avea loc, alegerea dintre idiș și ebraică traducând de fapt un clivaj
politic (de ex. pt cei care foloseau ebraica idișul era considerată o lb. a sclaviei și a exilului).
Partizanii unui naționalism evreiesc în diaspora și în special militanții mișcării Bund (Lituania)
sunt în cea mai mare parte favorabili adoptării unui idiș restaurat, în timp ce sioniștii optează
chiar de la sf. sec. XIX-lea pt. ebraică (ideea unei națiuni evreiești apare cu adevărat în ultimele
decenii ale sec. XIX-lea).

Cz. albanez -cazul poate cel mai dificil de elaborare a unei lb. naționale europene - dialectele
aflate în uz erau f. diferențiate și, în plus, exista și o diversitate religioasă ce punea o problemă
capitală: alegerea alfabetului (existau în albania musulmani, ortodocși și catolici deci caractere
arabe, chirilie sau latine; din 1908 este ales adoptat alfabetul latin - dată fiind și orientarea spre
Occ).

CAPITOLUL 3. PATRONAJ INTERNAȚIONAL PENTRU O CULTURĂ NAȚIONALĂ

Construirea unei lb. și a unei culturi naționale constituie o operațiune anevoiasă. Una din
consecințele cosmopolitismului intelectual este sprijinirea națiunilor în formare, ale căror medii
intelectuale nu sunt încă destul de înzestrate pt. construirea antichităților și a limbii. Aceste
acțiuni de asistență în definirea id. sunt cu atât mai înflăcărate cu cât se întrepătrund cu obiective
geopolitice fiind vorba aici mai ales de scuturarea juguli otoman asupra Europei sudice.

O națiune pt slavii din Sud

Vuk Stefanović Karadžić - în 1813 ajunge la Viena unde, va lega relații cu erudiții cunoscători ai
patrimoniului slav și îl cunoaște în primul rând pe slovenul Bartholomäus Kopitar care era
conservator al Biblliotecii Immperiale. Kopitar se va ocupa de Vuk - și îl motivează să
construiască monumente naționale ale culturii sârbe. Astfel, Karadzic se pune la treabă și în1814
scoate la Viena Gramatica sârbă și o Culegere de cântece populare - Karadicz face cunoștință și
cu Jacob Grimm care îi devine și el mentor. Urmând sfaturile acestor adoi VSK va crea o vastă
operă - marele scop căruia i se consacrcă VSK este crearea unei limbi de comunicare și cultură
pt. slavii din Sud. Lb. scrisă a sârbilor este un amestec de slavă veche și rusă, ft. îndepărtată de
graiurile populare și care are o ortografie moștenită din slavona bisericească. El respinge cu tărie
ideea că sârba nu ar fi decât o formă degradată a lb. ruse și afirmă că o lb. și o cultură specifică
au fost păstrate în popor de-a lungul întregii dominații otomane. El întemeiază lb. națională pe
dialectul stokavian - fol. de sîrbi, muntenegreni, de slavii islamizați și de o parte din croați +
simplifică și grafica chirilică. În același timp, Kopitar începe și el proiectul de reformare a
ortografiei croate pt. a o apropia de cea sârbă = în acest fel devenea posibilă apariția unei limbi
comune pt slavii din Sud, și anume, sârbo-croata. Procesul se dov. a fi unul dificil, s-a izbit de
rezistențe locale în care se întrepătrund conflicte politice și conservatorismul cultural; înv. acestei
limbi nu va deveni un fenomen de masă decât după formarea Iugoslaviei. În Serbia, acțiunile sale
întâmpină ostilitatea principelui și a unora din membrii clerului. etc etc etc

Urmașii lui Homer

Claude Fauriel - Cântece populare ale Greciei moderne - 1824 - despre greci - la doi ani după
masacrul de la Chios și violenta represiune ce marchează sf. primei răscoale împotriva turcilor -
autorul vrea să dem. că națiunea greacă există și că, prin urmare, ea își are dreptul la
independență.

Fii dacilor

Despre români:

- își au începuturile la daci, cuceriți în sec. II de romani

- raportarea la ei era un motiv de mândri și justifica și singularitatea lor geografică o insulă a

latinității într-o mare slavă.

- trebuia dovedită continuitatea cu acești înaintași

-o primă gramatică a lb. române redactate în latină apare în 1780 la Viena

- Biaerica greco-catolică din Transilvania joacă un rol important în afirmarea latinității; aceasta
se face printr-o revalorizare a denumirii de „român”.

- o dată cu încep. secolului al XIX-lea, apar lucrări istorice care stabilesc că valahii sunt
descendenți direcți ai dacilor latinizați - cel mai imp. manifest de apartență este lucrarea lui Petru
Maior - Istoria pt. începutul românilor în Dacia.

- prima editare a unei culegeri de literatură populară română li se datorează șvabilor Arthur și
Albert Schott care, sub îndrumarea fraților Grimm, publică în 1845 un consistent volum de
povești valahe; cei doi frați sunt unul agronom, celălalt filosofc - Arthur Schott se instalează
1836-1841 în Banat ca administrator al domeniului unui mare proprietar german, are astfel
ocazia să descopere principatele române, în care călătorește făcând obsv. atente. Culegerea
fraților Schott este diferită ca finalitate de lucrarea lui Fauriel; nu este vb. așadar de o contribuție
voluntaristă și entuziastă la formarea unei identit. naționale - ei mai curând stabilesc contribuția
românească la cunoașterea europeană și ilustrează, din acest punct de vedere, teoria fraților
Grimm despre rămășițele mitologiei antice care s-ar păstra în poezia populară.

De la tradiție la eliberare națională

- despre bulgari
Încă de la încep. sec. XIX-lea rușii sprijină formarea unui sentiment național bulgar. Intenție
bineînțeles politică: Rusia avea ob. strategice în zona Mării Negre și a Strâmtorilor. La rândul
lor, intelectualii ruși manifestă un interes la fel de mare pt. frații lor slavi, asupriți de către
otomani. După Răzb. Crimeii, erudiții rusi întreprind elab. unor culegeri de literatură orală., de
asemenea, majoritatea culegerilor stabilite de erudiții bulgari st. scoase la Sankt-Petersburg și
Odessa + Ro a fost un sp. în care patrioții bulgari s-au putut refugia.

Patrioții bulgari au considerat că doar în tradiția religioasă și ortodoxă și în cultura populară pot
găsi fermentul unei treziri naționale = culegerea trad. populare apare ca o datorie patriotică
majoră, folcloriștii fiind în cea mai mare parte combatanți, adesea și martiri, ai luptei de eliberare
națională (ex. frații Dimitar și Constantin Miladinov care publică în 1861 prima mare culegere de
cântece populare bulgare mor într-o închisoare turcească) + în paralel erudiții vor lucra și la
elaborarea unei lb. naționale - prin îndreptarea atenției către dialectele din nord-est și eliminarea
elem. lingvistice turcești. Eforturile intelectualilor de a trezi sentim. id. și de a transforma
revoltele țărănești într-o luptă națională, dar și de a dovedi în exterior existența unei națiuni
bulgare demne de acest nume și meritându-și dobândirea libertății, sunt încununate de succes.
Interesul pt Bulgaria sporește în rândul intelectualilor europeni non-slavi .( continuă cu detalii
despre confruntările politice și militare). Folclorul, atât de mult omagiat de patrioții sec. al XIX-
lea ca fundament al sentimentului național și al ed. naționale, a ocupat un loc de frunte în crearea
id. bulgare.

CAPITOLUL 4. UN STAT, MAI MULTE NAȚIUNI.

Imp. Habs a fost înainte de închisoarea popoarelor - leagănul naționalităților. De ce?

Absolutismul presupunea două principii - cunoaște pt a administra - divide pt. a putea stăpâni.

1) ob: acela de a identifica diversitatea și arhaismul cu scopul de a moderniza și unifica

administrația și schimburile economice; dar în momentul în care apare noțiunea de națiune
suverană, clarificarea diferențelor favorizează revendicarea specificităților naționale.

2) tinde să contrabalanseze ponderea maghiarilor prin celelalte naționalități, acesta este transpus
în practică mai ales prin posibilitatea acordată slavilor din Imperiu de a-și construi, sub control,
propria identitate.

pp. 75

Deșteptarea națiunilor din imperiu