Petrolul și cărbunii

Combustibili fosili și surse de materii prime

organice

1. Combustibili fosili – prezentare generală

Combustibilii fosili sunt roci de natură organică formate în

decursul erelor geologice ca urmare a transformărilor fizico-
chimice suferite de către reziduurile organismelor vegetale și
animale. În funcție de starea de agregare, combustibilii fosili
se împart în cărbuni, petrol, respectiv gaze naturale.
Tot în categoria combustibililor fosili sunt incluse șisturile
bituminoase, respectiv nisipurile asfaltice. Acestea sunt roci
solide impregnate cu hidrocarburi grele (bitum sau kerogen)
având o putere calorică mai mică. Cu toate acestea, după
eliminarea sterilului și rafinarea hidrocarburilor se pot obține
forme uzuale de combustibil lichid.
 Combustibilii fosili ocupă în continuare primul loc în
balanța consumului mondial de resurse primare, în ciuda
influențelor negative asupra mediului asociate utilizării
acestora, precum și a îngrijorărilor privind caracterul limitat al
rezervelor disponibile. Din punct de vedere al valorii
energetice, la nivel mondial ordinea ponderii în consum este:
petrol, cărbuni, respectiv gaze naturale, cu mențiunea că la
scară regională sau locală ierarhia poate fi alta.

Structura consumului de energie

primară din lume, după tipurile de surse.

Pe viitor se prevede o scădere continuă a acestor resurse

ajungâdu-se până la epuizarea totală a zăcămintelor. În anii
’90 experţii prevedeau că petrolul, în cantităţile în care se
exploatează în zilele noastre, va mai alimenta consumul
mondial încă 43 de ani. Rezervele de gaze naturale vor fi
suficiente pentru încă 66 de ani, iar cele de cărbune pentru
încă 236 de ani, dacă extracţiile se menţin la cotele actuale.
Aceste previziuni sunt relative deoarece ratele de extracţie
sunt variabile şi mereu se descoperă noi zăcăminte. Odată cu
diminuarea resurselor energetice epuizabile, costul lor va
creşte şi astfel se va recurge la noi surse de energie, cum ar fi
energia produsă de hidrocentrale, energia nucleară şi alte
resurse asupra cărora se mai efectueză încă cercetări.
Arderea combustibililor fosili este în mare măsură
responsabilă de creşterea concentraţiilor de dioxid de carbon
(CO2) din atmosferă, odată cu creşterea corespunzătoare a
temperaturii globale şi cu schimbările climatice. Cererea tot
mai mare de energie determină acumularea de CO2, cel mai
important gaz cu efect de seră, datorită metodei prin care se
produce energia. Majoritatea ţărilor se bazează pe
combustibili fosili (petrol, gaze şi cărbune) pentru a-şi
satisface cererea de energie. Aceşti combustibili trebuie să fie
arşi astfel încât căldura eliberată în urma procesului să poată
fi transformată în energie. Carbonul din combustibil
reacţionează cu oxigenul, producând CO2 care este eliberat în
atmosferă. Sunt eliberaţi şi poluanţi atmosferici (dioxidul de
sulf, oxizii şi particulele de azot), determinând un impact
negativ asupra calităţii aerului. Totuşi, datorită măsurilor
tehnice şi îmbunătăţirilor la instalaţiile de producere a
energiei electrice şi termice, emisiile de poluanţi atmosferici
au scăzut în ultimele decenii.

Arderea
combustibililor fosili,
principala cauză a
poluării aerului
 Per ansamblu, petrolul are o poziție predominantă în
raport cu ceilalți combustibili, existând o puternică
dependență a multor țări de importul de petrol. Principalele
caracteristici care conferă petrolului această poziție
dominantă sunt următoarele:
 existența unor zăcăminte de mari dimensiuni, ușor
exploatabile;
 ritm înalt de exploatare cu costuri mici;
 putere calorică mare;
 utilizare puțin poluantă;
 transport ieftin (maritim);
 multiple utilizări, atât energetice, cât și ne-energetice;
 posibilități de stocare fără degradare în timp.
Compoziţia combustibililor poate să fie stabilită prin
desemnarea părţii care participă efectiv la procesul de ardere,
denumită masa combustibilă, şi a părţii care nu participă la
ardere, denumită balast. Această modalitate de definire a
compoziţiei combustibililor evidenţiază în plus şi umiditatea,
respectiv cantitatea de apă conţinută de combustibili şi este
numită analiză tehnică. Necesităţi practice legate de calculul
procesului de ardere, impun detalierea compoziţiei celor
două componente ale combustibililor, prin analiza chimică
elementară, sau mai scurt analiza elementară, în elemente
chimice primare, sau compuşi stabili, care alcătuiesc
împreună combustibilul. Compoziţia chimică elementară, este
exprimată pentru combustibilii solizi şi lichizi în participaţii
masice [kg component / kg combustibil], iar pentru
3 3
combustibilii gazoşi în participaţii volumice [m component / m
combustibil].
Combustibilii solizi şi lichizi, au în compoziţie ca şi
elemente chimice combustibile: carbonul (c), hidrogenul (h) şi
sulful (s). În paranteze, cu litere mici, au fost notate
participaţiile masice ale elementelor chimice. Dintre aceste
elemente, sulful este o prezenţă nedorită, deoarece
reacţionează cu umiditatea din combustibil, rezultând acid
sulfuric, iar acesta este extrem de coroziv pentru elementele
metalice ale instalaţiilor de ardere. Alte elemente care
participă la procesul de ardere sunt: oxigenul (o) legat, deci
existent în combustibil şi umiditatea combustibilului (w).
Masa inertă, minerală, sau balastul, are participaţia masică
notată prin (a). Suma participaţiilor masice evidenţiate prin
analiza elementară, trebuie să satisfacă relaţia:
c + h + s + o + w + a =1
Combustibilii gazoşi au în compoziţie ca elemente
combustibile: hidrogen ( H ), oxid de carbon (CO), diferite
2

hidrocarburi de tipul (C H ) de exemplu metanul (CH ), iar ca

m n 4

elemente necombustibile: oxigen (O ), azot ( N ), dioxid de

2 2

carbon (CO ) şi umiditate (w). Între paranteze au fost notate

2

participaţiile volumice, care trebuie să satisfacă relaţia:

H2 + CO + ∑ C m H n+ O2 + N + CO + w = 1
2 2
 2. Petrolul

Petrolul sau țițeiul este un

amestec de hidrocarburi solide și
gazoase, dizolvate într-un
amestec de hidrocarburi lichide.
În stare brută (nerafinat), petrolul
conține peste 17.000 de
substanțe organice complexe,
motiv pentru care este una dintre
cele mai importante materii
prime din industria chimică.
Din punct de vedere fizic, petrolul este un lichid vâscos, a
cărui culoare variază de la galben-verde până la negru, având
reflexii colorate diferit. Mirosul petrolului este caracteristic.
Densitatea lui este cuprinsă între 0,750 şi 0,970. Petrolul nu
este solubil în apă şi este mai uşor decât aceasta. Fiind un
amestec din diverși compuși, petrolul nu are punct de
fierbere definitiv, ci se distilează continuu, între 30-360°C.
Toate ţiţeiurile sunt amestecuri formate din trei clase de
hidrocarburi, şi anume: hidrocarburi saturate aciclice (alcani),
hidrocarburi saturate ciclice (cicloalcani; cicloalcanii din petrol
se numesc şi naftene) şi hidrocarburi aromatice. În petrol nu
se găsesc hidrocarburi nesaturate.
 Pe baza compoziţiei chimice, petrolurile au fost clasificate
în mai multe tipuri :
1. Petrol parafinos - caracterizat prin procentul mai ridicat
de alcani (până la 78%) , aşa cum sunt în general petrolurile
din America.
2. Petrol asfaltos - caracterizat prin procentul mare de
hidrocarburi aromatice (în fracţiunile uşoare) cât şi de
substanţe asfaltoase , aşa cum sunt petrolurile din Munții
Caucaz .
3. Petrol intermediar - caracterizat prin procentul mare, fie
de cicloalcani, fie de alcani şi hidrocarburi aromatice .
Asupra modului de formare a ţiţeiului în scoarţa
pământului s-au emis mai multe teorii. Unele din acestea
consideră ţiţeiul ca fiind de origine anorganică, altele îi
atribuie origine organică:
 Teoria biogenă de formare a zăcămintelor de petrol
susține că petrolul ia naștere din organisme marine, care
după moarte s-au depus pe fundul mării, fiind acoperite
ulterior de sedimente. Conform acestei teorii perioada
de formare a petrolului se întinde pe perioada de timp
de circa 350 – 400 milioane de ani în urmă, perioadă în
care a avut loc în rândurile florei și faunei o mortalitate
în masă. Astfel s-au format așa numitele substanțe
cherogene ce provin din substanțe organice cu un
conținut ridicat în carbon și hidrogen. Prin procesele
următoare de diageneză, aceste substanțe cherogene
 pot deveni substanțe bituminoase, iar rocile
sedimentare ce conțin substanțe cherogene sunt
denumite “roci mamă” a zăcămintelor de petrol. Materia
cherogenă, alcătuită din particule fin dispersate în roca
mamă, sub anumite condiții, mai ales în prezența
temperaturilor înalte, suferă un proces de migrație fiind
împinse de apa sărată care are o greutate specifică mai
mare. Sub presiunea exercitată, particulele fine se unesc
într-o masă compactă de petrol. Această migrație are
tendință ascendentă spre suprafață. Dacă procesul de
migrație este oprit de un strat impermeabil (argilos), are
loc sub presiune îmbogățirea zăcământului care se află
deja în porii rocii de depozitare a petrolului. În condiții
asemănătoare iau naștere gazele naturale, de aceea
deasupra unui zăcământ de petrol se poate afla o cupolă
de gaz natural. În Peninsula Arabă, zăcămintele de
petrol se află înmagazinate într-un calcar poros biogen
care a luat naștere din corali. Compoziția zăcământului
de petrol poate avea un raport diferit de alcani și
alchene, la fel poate diferi raportul grupărilor alifatice și
aromatice.
 Teoria abiogenă asupra originii ţiţeiului afirma că ţiţeiul
s-a format în straturi adânci ale scoarţei prin acţiunea
apei asupra carburilor metalice: CaCl2, Al4C3 etc., care în
contact cu apa se descompun, rezultănd acetilenă,
metan şi alte hidrocarburi. Sub acţiunea temperaturii şi
presiunii înalte din interiorul Pământului şi în prezenţa
catalizatorilor naturali, hidrocarburile nesaturate s-au
polimerizat, formând ţiţeiul de astăzi.
 În ceea ce privește exploatarea, aceasta se poate realiza
prin cariere de suprafață, dacă zăcământul de petrol se află
aproape de suprafață; în timp ce zăcămintele din profunzime
sunt extrase prin sonde de petrol (foraje de adâncime). O altă
modalitate de extragere a petrolului este exploatarea din
zăcămintele submarine cu ajutorul unor insule sau platforme
de foraj, unde dificultățile de forare sunt mult mai mari. La
toate procedeele de foraj se folosește un lichid de sondă cu
polimeri pentru a stabiliza gaura de foraj, lichid care necesită
o greutate specifica mare. Pentru aceasta se adaugă baritină,
întrucât lichidul de foraj trebuie să aibă o anumită viscozitate.
Capul de foraj (freza) este prevăzut cu tăișuri cu vârf de
diamant. Coloana de sondă este alcătuită din țevi de oțel care
se montează împreună prin înșurubare (una în alta), această
coloană atingând lungimi de până la câteva mii de metri. În
cazul zăcămitelor de petrol care nu se află sub presiune,
această presiune se realizează prin pomparea de apă sau gaz,
iar în cazul zăcămintelor cu o vâscozitate ridicată se presează
lichide pentru reducerea vâscozității.

Sondă de petrol Platformă de foraj

Țările cu cele mai mari rezerve de petrol:
1. Arabia Saudită: rezervele de petrol cunoscute sunt de
259,9 miliarde de barili, echivalentul a 19,2% din
totalul rezevelor de pe Glob. Producția zilnică este de
9,76 milioane de barili, în timp ce consumul este de
2,43 de milioane de barili. Arabia Saudită exporta
zilnic aproape 1,1 milioane de barili.
2. Canada: deține 12,9% din totalul rezervelor mondiale
de petrol, adică 175,2 miliarde de barili. Produce într-
o zi 3,29 milioane de barili, fiind al șaselea cel mai
mare producător mondial de petrol, consumă 2,15
milioane de barili, iar exporturile zilnice către SUA
ajung la 2,71 milioane de barili.
3. Iran: rezervele de petrol ajung la 10,1% din total, adică
137,6 miliarde de barili. Producția zilnică este de 4,18
milioane de barili, iar consumul este de 1,69 milioane
de barili.
4. Irak: deține 8,5% din totalul rezervelor mondiale de
petrol, adica 115 miliarde de barili. Produce într-o zi
2,4 milioane de barili și consumă 0,63 milioane de
barili.
5. Kuweit: are 101,5 miliarde de barili in rezervă,
echivalentul a 7,5% din rezervele mondiale. Produce
într-o zi 2,5 milioane de barili și consumă 372.000 de
barili.
6. Venezuela: rezervele de petrol sunt de 99,3 miliarde
de barili, adică 7,3% din total. Producția zilnică este de
 2,47 milioane de barili, țara fiind al 13-a cel mai mare
producator de petrol din lume, iar consumul zilnic este
de 0,72 milioane de barili.
7. Emiratele Arabe Unite: al 7-lea producător mondial
de petrol are rezerve de 97,8 miliarde de barili, adică
7,2% din total. Productia zilnica se ridică la 2,79
milioane de barili, consumul este de 429.000 de barili.
8. Rusia: deține 4,4% din rezervele mondiale de petrol,
adica 60 miliarde de barili. Rusia este al doilea cel mai
mare producător de petrol din lume, cu o producție
zilnică de 9,93 milioane de barili. Consumul este de
2,74 milioane de barili pe zi.
9. Libia: Are rezerve de 44,3 miliarde de barili (3,2% din
total), produce intr-o zi 1,79 milioane de barili și
consumă 264.000 de barili.
10. Nigeria: Este pe locul zece atât din punct de vedere
al rezervelor de petrol, cât și al producției. Rezervele
dovedite sunt de 37,2 miliarde de barili, adica 2,7%
din total la nivel mondial. Producția zilnică se ridică la
2,21 milioane de barili. Consumul in același interval
este de 272.000 de barili.
Rezervele mondiale de petrol
 Deoarece petrolul este o materie primă deosebit de utilă,
producţia acestuia a crescut de la 10 milioane de barili pe zi în
1950, la 65 de milioane de barili pe zi în 1990. În 40 de ani
lumea a devenit dependentă de petrol. În anii 1960 a fost
creată OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol).
Ţările dezvoltate şi-au epuizat rezerva proprie de petrol, şi
odată cu creşterea cererii au fost obligate să importe cantităţi
din ce în ce mai mari. Unele state în curs de dezvoltare au
utilizat veniturile din exportul petrolului pentru a finanţa
proiecte de asistenţă socială, pentru a construi şcoli şi pentru
a ridica nivelul de trai. Multe state au făcut investiţii majore
în proiecte de dezvoltare, cum ar fi instalaţiile de desalinizare
din Arabia Saudită, care transformă apa marină în apă
potabilă, sau Marele Râu Artificial din Libia, care captează apa
din rocile situate sub deşertul Saharei, şi transportă apa până
pe coasta Mării Mediterane.
Utilizarea petrolului provoacă poluări masive ale aerului în
multe oraşe. Gazele de eşapament evacuate de autoturisme
şi de alte maşini cu combustie internă conţin gaze otrăvitoare
cum ar fi monoxidul de carbon, hidrocarburi nearse, oxizi de
azot şi plumb. Unii dintre aceşti agenţi de poluare
reacţionează cu lumina soarelui, producând acel smog
neplăcut, fotochimic, care pluteşte deasupra multor oraşe,
cum ar fi Los Angeles sau Mexico City. Atunci când acizii de
azot se combină cu picăturile de apă din nori, ia naştere
ploaia acidă care poluează lacurile şi râurile, distrugând
totodată pădurile. S-au făcut paşi importanţi pentru a micşora
efectul gazelor de eşapament. Se produce benzină fără
plumb, iar unele maşini sunt dotate cu filtre catalitice care

transformă gazele nocive în gaze inofensive. Însa eficienţa

acestor îmbunătăţiri este diminuată de creşterea consumului
de petrol.
Smog provenit din utilizarea petrolului
Poluarea apei cu reziduuri petroliere reprezintă o
problemă deosebit de importantă, greu de prevenit şi
remediat. Afectează atât apele de suprafață , cât şi pe cele
subterane. Consecințele poluării acvatice asupra
proprietăţilor organoleptice ale apei , faunei şi florei acvatice
sunt deosebit de nocive şi durabile .
 Deversare de petrol

3. Cărbunii

Cărbunii sunt roci

sedimentare combustibile,
solide, care s-au format prin
acumularea materialului de
origine vegetală, în decursul
timpului, și prin transformarea
lui sub influența a diverși
factori (geologici, biologici,
fizico-chimici).
Cărbunii sunt constituiţi dintr-o masă organică complexă şi
bogată în carbon, alături de care se găsesc, în cantităţi
variabile, hidrogen, oxigen, sulf, azot. Deasemenea ei conţin
compuși minerali (care la ardere formează cenușă) şi
umiditate. Mai exact, compoziția cărbunilor este următoarea:
 masa organică, care contine C, H, N, O si S din
combinațiile organice;
 masa combustibilă, care conține și S din combinațiile
minerale (pirite), adică tot ce arde. Ceea ce nu arde
(masa minerală plus umiditatea) este balastul;
 masa anhidră, care conține și masa minerală, adică tot,
mai puțin apa;
 masa uscată la aer (masa pentru analiză), care conține și
umiditatea de constituție și cea higroscopică, compoziție
folosită în determinările de laborator, fiind stabilă;
  masa inițială, care conține și umiditatea de îmbibație,
deci compoziția cărbunelui introdus în focare.
Masa organică ce alcătuiește cărbunii provine din celuloza
si lignina plantelor. Procesul de încarbonizare a plantelor
preistorice s-a produs cu milioane de ani în urma, în două
faze:
1. Faza biochimică produsă de bacterii și ciuperci care
transformă celuloza si lignina din plante;
2. Faza geochimică, faza propriu-zisă de încarbonizare, ce
se produce la temperaturi și presiuni ridicate, formându-se
într-un timp îndelungat huila si antracitul. Acest proces are ca
rezultat o îmbogățire de peste 50 % din volum în carbon.
Se disting 2 specii principale (și numeroase varietăți) de
cărbuni:
 Superiori (antracitul, huila si lignitul) - care au procent de
carbon și putere calorică mare.
 Inferiori (cărbunele brun si turba) - care au un procent
de carbon și putere calorică mică.
- Turba este cel mai tânar cărbune fosil, fiind rezultatul
formelor inițiale de decompunere a resturilor vegetale,
formându-se şi astăzi. Are un conținut de 25-60% C și un
conținut ridicat de săruri minerale. În momentul extracţiei ea
conţine 75 – 80 % umiditate, ca urmare trebuie uscată, stare
în care are o putere calorifică de 12 – 20 MJ/kg.
- Cărbunele brun este rezultatul unui proces mai înaintat
de încarbonizare a materialului vegetal. Are un conținut de
60-70% C , ceea ce face ca puterea lui calorică să fie mai
ridicată.
- Lignitul este cărbune provenit din încarbonizarea
lemnului. Spre deosebire de cărbunele brun, lignitul înca
păstrează structura lemnului din care a provenit.
- Huila este un cărbune cu aspect lucios, mai dur decat
cărbunele brun. Are în conţinutul său 75-90% C.
- Antracitul este cel bun cărbune natural, după grafit, în
ceea ce privește conținutul de carbon (90-95%). Este dur și
strălucitor. Are o putere calorifică ridicată.
 Turbă Cărbune brun
Lignit Huilă
Antracit
Cărbunii au proprietăți fizice care îi deosebesc net de alte
categorii de roci utile:
 Culoarea este dată de modul de comportare a
cărbunilor la contactul cu raza de lumină naturală.

Culorile diferitelor tipuri si varietăți de cărbuni sunt

închise, variind de la cenușiu sau brun până la negru.

 Urma reprezintă culoarea pulberii fine pe care o lasă
cărbunii pe suprafața unei plăci de porțelan de culoare
alb-mat. Aceasta este cu atât mai neagra cu cât este mai
mare conținutul în carbon al cărbunelui: cărbunii bruni
au o urmă brună, huilele posedă o urmă neagră, iar
 antraciții dau, de regulă, urme de culoare neagră cu
nuanțe de gri metalic.
 Luciul este o caracteristică ce se referă la starea
caritativă a suprafeței cărbunilor si se exprimă prin
capacitatea de reflecție a acesteia. Luciul depinde de
compoziția petrografică, de gradul de carbonificare și de
cantitatea de cenușă. Se deosebesc cărbuni mați,
semimați, semilucioși, cu luciu intens sau cu luciu
metalic.
 Spărtura reprezintă forma suprafeței cărbunilor în urma
sfărâmării lor. Ruperea se face după suprafețe diferite
de planele de stratificație.
 Despicarea este proprietatea cărbunilor de a se desface
după suprafețe nete, de obicei perpendiculare pe
stratificație. Suprafețele de desfacere sunt determinate
de fisurile existente in masa cărbunilor.
 Densitatea este raportul dintre masa probei de cărbune
și volumul acesteia. Este o mărime care se exprimă în
3 3
g∗cm sau g∗m . Densitatea reală a cărbunelui reprezintă

raportul dintre masa cărbunelui si volumul acestuia,

luându-se în considerare volumul porilor si al golurilor.
 Radioactivitatea este ansamblul de fenomene ce constă
în emiterea spontană a unor radiații de către nuclee
atomice instabile. Cercetările intreprinse după 1945 au
evidențiat existența unor cărbuni cu proprietăți
radioactive puse pe seama existenței de elemente
radioactive grele sau a unor elemente ușoare.
Cărbunele este zăcământul cel mai bogat în combustibil
fosil. Rezervele mondiale cunoscute sunt estimate a fi
suficiente pentru 200 de ani, la o rată de consum cu cea
actuală, și mulți experti sunt de părere că există cam de 15 ori
mai mult carbune rămas nedescoperit. Trei țări dețin două
treimi din rezervele mondiale ușor exploatabile: SUA are 30%,
Rusia și statele aliate aproximativ 25%, iar China 10. Cea mai
mare parte a cărbunelui este ingropată adanc sub pădurile
tropicale, unde este greu de exploatat.

Rezervele generale de
cărbune ale continentelor
lumii

Cărbunele este cea mai poluantă sursă de energie, prin

arderea acestuia fiind emiși în atmosferă:
 Oxizi de azot – dintre speciile chimice care compun oxizii
de azot, cel cu efecte nocive asupra sănătății este
dioxidul de azot ( N O ); în concentraţii ridicate, acesta
2

poate provoca inflamarea căilor respiratorii.

 Dioxid de sulf - poate afecta sistemul respirator şi
funcţiile plămânilor, putând cauza şi iritarea ochilor. În
concentraţii ridicate, poate provoca inflamarea tractului
respirator, tuse, secreţii mucoase, agravarea astmului şi
a bronşitei cronice.
 Particule în suspensie - contribuie la riscul apariţiei
bolilor cardiovasculare şi respiratorii, precum şi a
cancerului de plămâni.
 Dioxid de carbon - gazul de seră cu influenţa cea mai
semnificativă asupra schimbărilor climatice.
 Mercur - afectează sistemul nervos și poate provoca
malformații congenitale. Acesta are un impact foarte
puternic în dezvoltarea creierului copiilor.
 Poluanți organici persistenți - dioxinele sunt cei mai
periculoși poluanți organici persistenți. Acestea pot fi
cancerigene, mutagene, neurotoxice, sau toxice pentru
reproducere.
 Metalele grele – pot perturba funcționarea sistemului
cardiovascular, pot cauza hipertensiune sau anemie, pot
duce la deces prematur și sunt cancerigene.
 Poluarea aerului prin arderea cărbunilor în termocentrale
În vederea găsirii unei noi forme de energie, cărbunele
este mult mai abundent decât combustibili mai ieftini (petrol
sau gaze naturale). Probabil noi tehnologii vor face eficientă
exploatarea zăcămintelor mai greu accesibile. Experţii
consideră că prin tehnologiile actuale se pot exploata eficient
doar aproximativ 12% din rezervele mondiale existente.
Restul de zăcăminte ar putea fi folosit prin arderea cărbunelui
din adâncime şi captarea gazului emanat. O altă metodă ar fi
extragerea petrolului care ar putea înlocui rezervele aflate
într-o continuă scădere. Mai multe ţări efectuează în prezent
cercetări în acest sens.
 4. Combustibilii fosili ca surse de materii prime
organice

Principala metodă de prelucrare a petrolului este

distilarea; fracțiunile care se obțin sunt:
 Benzina cu punctul de fierbere de la 25°C pana la 150°C
sau 200°C, după scopul la care servește. Se compune din
hidrocarburi C5-C10.
 Petrolul (petrol lampant) cu punctul de fierbere de circa
170 - 270°C (C10-C15).
 Motorina cu punctul de fierbere de circa 220 — 360°C
(C12 – C20).

Distilarea petrolului
 Reziduul distilării sau păcura reprezintă aproximativ 40 –
50% din petrolul inițial. Păcura servește ca materie primă
pentru fabricarea uleiurilor de uns, a parafinei și a asfaltului,
ca material pentru procedeele de cracare, sau se arde ca
atare.
- Parafina se fabrică din păcuri parafinoase, prin distilare la
presiunea normală, cristalizarea fracțiunilor obtinuțe și
purificare. Produsul obținut este compus din alcani normali
amestecași în diverse proporții, după cum punctul de topire
este mai ridicat sau mai scăzut. În petrol se mai gasește și o
“ceară moale”, compusă din molecule conținând un ciclu
naftenic. Punctele de topire ale acestor hidrocarburi sunt mai
scazute decât ale alcanilor normali cu același număr de atomi.
Această ceară moale, amestecată cu ulei, formeză vaselina.
Cerezina, sau ceara de pământ, obținută din mineralul
ozocherită sau din depozitele ce se formează in tuburile prin
care circulă petrol brut, se compune în cea mai mare parte
din n-alcani superiori. Aceste hidrocarburi au puncte de
topire mai înalte, cristalizează greu și sunt puțin solubile.
- Uleiurile de uns se obțin atât din petrolurile asfaltoase, cât
și din cele parafinoase, prin distilare în vid. Hidrocarburile
care compun uleiurile de uns au, după vâscozitatea uleiurilor
respective, greutăți moleculare între 300 si 700 conținând,
prin urmare, hidrocarburi cu 20-50% atomi de C în moleculă.
Structura lor nu se cunoaște în amănunt, se știe însa că
moleculele conțin două sau mai multe inele și o catenă
alifatică. Cu cât această catenă alifatică este mai lungă, cu
atât variația vâscozității uleiului este mai mică și, în
consecință, uleiul este mai bun (are un “indice de vascozitate”
mare). Inelele din moleculele uleiurilor de uns sunt de două
feluri: cicloalcanice si aromatice. Cele dintâi sunt preferabile
fiindcă sunt mai rezistente la oxidare, deci uleiuriile
respective au o mai mare stabilitate. Uleiurile care conțin
multe inele aromatice au catene alifatice scurte, iar
vâscozitatea lor variaza mult cu temperatura. Cu cât un ulei
conține mai multe inele aromatice, densitatea sa este mai
mare și calitatea mai puțin bună.
- Asfaltul provine din hidrocarburile aromatice superioare,
prin condensare și prin reacții de polimerizare. Raportul C/H
în asfalt este mare, ceea ce denotă un grad de condensare
avansat. Greutatea moleculară variază între 2500 – 5300.
Asfaltul se precipită din pacură cu dizolvanți (propan,
benzina, acetona), în care este insolubil. Se fabrică pe scară
largă asfalt artificial prin suflare de aer in pacura asfaltoasă,
concentrată si încălzită.

Parafină Ulei de uns

Asfalt
 Din parafina și cerezina rezultate în urma distilării
petrolului se fabrică medicamente, cosmetice, vopsele,
explozibili, fertilizatori, fibre sintetice cum ar fi nylonul,
cerneluri, insecticide, coloranţi, mase plastice şi cauciucuri
sintetice. Astfel, petrolul ocupă un rol foarte important în
industria chimică.

Produse fabricate din parafină și cerezină

Cât despre cărbuni, un domeniu foarte important de
utilizare al acestora îl reprezintă fabricarea cocsului
metalurgic. Cocsul metalurgic este folosit ca agent reducător
al minereului de fier și totodată ca sursă de caldură pentru
topirea minereurilor si obținerea fontelor, fierului si
oțelurilor. Cocsul metalurgic se obține prin coacerea huilelor
de cocs sau a șarjelor obținute din diferite tipuri de huile în
cuptoare speciale (baterii de cocsificare), fără accesul aerului,
la temepaturi de 800 – 1000°C. În urma cocsificării mai
rezultă și alte produse: gudron de cocs, gaze și apă, care, la
randul lor, deschid calea pentru utilizarea cărbunilor în
carbochimie. Cărbunii mai sunt utilizați și pentru obținerea
altor produse carbonice, printre care carbidul și electrozii, la

aceștia din urmă fiind folosiți, în general, antraciții.

Cocs Carbid Electrozi
 Cărbunele este și materia primă pentru procese chimice.
Amoniacul, gudroanele și uleiurile ușor volatile rezultate din
cocsificare sunt utilizate pentru realizarea altor produse, cum
ar fi: vopsele pentru țesături, antiseptice, medicamente,
parfumuri, fertilizatori, pesticide sau lac de unghii. Din
cărbune se poate produce chiar și zaharina.

Produse fabricate din substanțe rezultate în urma cocsificării

5. Bibliografie

 http://www.tti.ieeia.tuiasi.ro/materiale/rce/curs/Cap
%203%20-%20Combustibili%20fosili.pdf
 https://www.scribd.com/doc/53942038/Combustibilii-fosili
 https://www.eea.europa.eu/ro/themes/energy/about-
energy
 http://www.termo.utcluj.ro/termo/06ardere.pdf
 https://eafanasiuc.wordpress.com/2015/03/02/petrolul
 https://www.scribd.com/doc/246126985/Carbunii-Referat
 https://chicucristian.wordpress.com/2012/02/07/carbune/
 https://nadiatvic.wordpress.com/2012/02/03/carbunii/
  https://alinatriboi.wordpress.com/2015/03/24/carbunele-
de-pamint/
 http://faracarbune.ro/campania-fara-carbune/poluare/
 https://tatianavataman795929043.wordpress.com/2019/03/
05/produsele-petroliere/
 https://danudumitru.wordpress.com/2015/03/22/utilizarea-
carbunelui-de-pamant/
 Google Imagini

Proiect realizat de:

 Galbîn Gabriel
 Merlan Valentin
 Nădejde Răzvan-Petrică
 Văcărașu Dragoș-Ștefan