Tema și viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Basmul cult este o specie epică de dimensiuni medii, cu o acțiune convențională, în care se prezintă
lupta dintre bine și rău, în care binele iese mereu învingător.

Din punct de vedere etimologic, termenul de basm provine din limba slavonă, unde basnâi sau basnoi
înseamnă născocire sau invenție. În basm apar motive specifice: motivul superiorității mezinului,
motivul călătoriei inițiatice , motivul luptei dintre bine si rău, motivul obiectelor magice, motivul cifrei
magice trei, șapte sau multipli.

Vladimir Propp clasifica personajele din basm în șapte categorii: protagonistul, antagonistul, personajele
donatoare, personajele ajutătoare, falșii eroi, personajul trimițător și fata de împărat.

În basmul cult exista și câteva diferențe fata de basmul popular: protagonistul nu trece doar prin trei
probe, ci printr-un șir complex; ca moduri de expunere, apare și dialogul; se îmbină elementele reale cu
cele fabuloase, iar fabulosul este tratat într-o maniera proprie viziunii artistice a autorului.

Toate aceste trăsături ale basmului cult se întâlnesc și în creația lui Ion Creangă intitulată „Povestea lui
Harap-Alb”, publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, și reprodusă apoi în ziarul
„Timpul” în mai multe numere succesive. Deși basm cult, el pornește de la modelul basmului popular,
căruia i se adaugă anumite note originale.

Titlul este un element de paratextualitate, este analitic și anticipează specia literară în care se
încadrează opera și numele protagonistului. Substantivul „povestea” avertizează asupra caracterului
fabulos al discursului narativ, în timp ce substantivul compus „Harap-Alb” poate fi interpretat ca un
oximoron. Termenul „harap” se referă la o persoană cu pielea închisă la culoare care era, de obicei, sclav
și corespunde cu statutul cunoscut al personajului, care devine sluga spânului, în timp ce adjectivul „alb”
conotează originea lui nobilă și fața lui nevăzută, caracterul său superior. De asemenea, numele poate să
desemneze și limitele între care se produce metamorfozarea tânărului de la tânărul neexperimentat la
postura de inițiat.

Formula inițială are rolul de a-l introduce pe cititor în lumea basmului. Originalitatea se remarcă chiar
din această formulă, care diferă de basmul popular, care începea cu „a fost odată ca niciodată”. Incipitul
„amu cică era odată” sugerează că naratorul își asumă doar rolul de povestitor, dar nu și pe cel de
creator.

Formulele mediane se regăsesc de-a lungul textului pentru a întreține atenția cititorului. Din punct de
vedere structural, acestea au rol în delimitarea secvențelor narative pentru că un basm atât de lung are
nevoie de avertismente repetate care să anunțe continuarea narațiunii.

Formula finală are rolul de a-l scoate pe cititor din lumea ficțională și de a-l readuce în planul realității,
care are reguli stricte. Formula finală are și un umor amar pentru că ascunde preocuparea ancestrală a
omului de a-și procura hrană, pe când în lumea basmului, belșugul gastronomic este la îndemâna oricui.

Perspectiva narativa este una inovatoare pentru acest tip de text, pe parcursul operei putând fi
identificate mai multe tipuri de narator. Incipitul oferă un narator mesager, care nu face decât să
prezinte șirul de evenimente, fără a-și asuma conținutul textului. Pe parcursul narațiunii, naratorul își
dezvăluie omnisciența prin relatarea la persoana a III-a, dar nu și obiectivitatea, întrucât intervine în
text prin observații sau comentarii personale. Finalul operei ilustrează naratorul martor participând la
nunta celor doi tineri: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Cronotopul este tipic basmului. Timpul este vag determinat: „odată”; „pe vremile acelea”, ceea ce
sugerează depărtarea de prezentul naratorului. Spațiul este și el generic: „un capăt al lumii”; „celălalt
capăt al lumii”, dar și asociat unor ființe fantastice: „Pădurea spânului”; „Gradina ursului”; „Pădurea
cerbului solomonit”.

În privința personajelor este remarcat conflictul dintre Harap-Alb și spân, personajele reprezentative ale
basmului, prezentate în antiteza, simbolizând fiecare, din punctul de vedere al semnificației morale,
personajul pozitiv și, respectiv, negativ. Cu toate acestea, ca o notă particulară a basmului lui Creangă
este faptul că personajul pozitiv are și unele defecte, iar cel negativ are, chiar dacă involuntar, niște
calități.

La nivel compozițional, asemenea basmului popular, povestea lui Creangă își structurează epicul pe
două motive coordonatoare: cel al călătoriei inițiatice și cel al depășirii probelor. Acest scenariu narativ
este valorificat original prin trei tipuri de călătorii: călătoria inițiatică, pe parcursul căreia mezinul se
dovedește a fi „boboc în felul său la trebi d’aista”; călătoria de verificare, în care eroul probează
acumularea unor experiențe; călătoria de întoarcere, încheiată cu recunoașterea, moartea simbolică,
învierea ritualică și identificarea cu statutul de împărat.

Supratema basmului, lupta dintre bine și rău, generează o tema specifică acestui text, cea a inițierii
protagonistului. Acest fapt determină interpretarea acestei opere ca un bildungsroman în regimul
fabulosului.

Din primele secvențe narative ale textului apar craiul și cei trei fii ai săi. Acesta ii înștiințează că unul
dintre ei, cel mai curajos, va merge să-i urmeze la tron fratelui său, Verde-Împărat. Singurul care trece
proba impusă de tatăl lor este mezinul, deoarece fusese sfătuit de Sfânta Duminică, dar, plecat la drum
spre împărăția unchiului său, acesta nesocotește sfatul părintesc de a se feri de omul spân și de cel roșu.

Astfel, prima secvență importantă din basm o constituie trecerea primului pod. Despărțirea de tată nu
se încheie atunci când tânărul își ia la revedere în pragul casei părintești deoarece tatăl îl supune și pe
mezin la o probă a curajului. Proba podului este una crucială în desfășurarea procesului de inițiere al
tânărului fiu de crai deoarece este o primă verificare fără de care el nu ar fi putut demonstra că e
capabil sa-și ducă misiunea la bun sfârșit. Despărțirea tatălui de fiu de la pod este una ritualică. Proba la
care îl supune e trecută cu bine datorită calului năzdravan. Aceasta încercare se face la pod întrucât
simbolismul trecerii și caracterul primejdios sunt specifice începutului de călătorie inițiatică. Craiul le
verifică feciorilor calitățile pentru a vedea daca vreunul dintre ei se dovedește vrednic de a pătrunde
tainele necunoscutului ce îl așteaptă dincolo de pod. Simbolistica podului e amplu analizată și conotează
ideea de trecere de la un statut la altul sau de la o ipostază la alta. Protagonistul primește și o
avertizare din partea tatălui: „Sa te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân... căci sunt foarte
șugubeți”. Avertismentul reflectă tocmai ceea ce nu va face mezinul pentru că, odată cu trecerea
podului, el pare sa fi căpătat o altă structură pe care s-o îmbogățească cu trecerea fiecărei probe. Un alt
simbol prezent în această secvență este blana de urs, ursul reprezentând puterea războinică, iar blana
capătă astfel valoarea unui totem. Tatăl nu face altceva decât transferul către un urmaș mai tânăr care
trebuie să devină împărat.
A doua secvență importantă din basm o constituie coborârea în fântână. Spânul reușește să îl convingă
pe mezin să coboare în fântână, de unde va ieși Harap-Alb, sluga primului. Această scenă are, în plan
simbolic, trecerea pe un alt plan al existenței, moartea simbolică a fiului de crai și renașterea sa cu un
nou statut și nume. Secvența este una necesară pentru inițierea eroului și începerea aventurii lui cu
scopul maturizării. Fântâna, semănând cu o grotă, simbolizează locul renașterii și al schimbării.
Răutatea spânului îl va pune pe protagonist în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea
unor calități morale necesare și condiția eliberării: „...atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și
iar îi învie”.

Odată ieșit din fântână, în ipostaza de sclav, Harap-Alb va străbate un traseu inițiatic, pe parcursul
căruia va afla ce este umilința, ce înseamnă altruismul, supunerea, și mai presus de orice, prietenia și
valorile morale. Drumul de întoarcere alături de fata Împăratului Roșu se transformă într-o probă care
va determina deznodământul operei.

O a treia secvență importantă în basm este reprezentată de sosirea lui Harap-Alb împreună cu fata
Împăratului Roșu la curtea Împăratului Verde. Spânul îl ucide pe Harap-Alb, dar tânărul este readus la
viață de fata Împăratului Roșu cu ajutorul apei moarte și apei vii. Deși el nu mărturisește cine este cu
adevărat, este acuzat pe nedrept de spân. El se leapădă de tot ceea ce l-a caracterizat ca ființă umană
pentru a dobândi puterea supremă. Apa moarta și apa vie, aduse din tărâmul de dincolo, reprezintă
puterea eroului asupra vieții și morții, încheierea unui ciclu prin moarte și începerea unei noi etape ca
inițiat. Referitor la necesitatea existenței apei sub două forme, Vladimir Propp formulează o ipoteză ce
își are originile în credințele Greciei antice. El face referire la cele două izvoare din lăcașul lui Hades, cel
cu apă vie și cel cu apă moartă. Aceasta ipoteză justifică pe deplin de ce Harap-Alb e stropit întâi cu apă
moartă și apoi cu apă vie. Apa moartă oferă defunctului moartea definitivă a sufletului și dreptul de a
intra în Împărăția Umbrelor. Eroului îi este anulată existența în planul prezentului și poate fi stropit cu
apă vie pentru a căpăta o stare nouă, adică se întoarce în lumea reală ca inițiat. El se întoarce fiind
eliberat de jurământ pentru a-și încheia parcursul prin nunta cu fata de împărat. Calul este cel care
înfăptuiește uciderea spânului deoarece tânărul nu se poate murdări de sângele antagonistului. Eroul
primește puterea, cunoașterea și nemurirea, depășindu-și starea de profan, apropiindu-se de sacru, de
eternitatea spirituală.

Stilul operei lui Creangă este cel care particularizează creația printre celelalte opere din această
categorie. Originalitatea este oferită de oralitate și umor.

În opinia mea, tema și viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, se
reflectă într-o manieră originală. Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut
prin probele vieții, astfel că romanul este un bildungsroman, adică un roman al formării, al instruirii.
Această temă este puternic reflectată în episoadele care conțin încercările la care este supus eroul de
către spân și Împăratul Roșu și antiteza dintre cele două personaje și Harap-Alb.