„Berenice” este o povestire de groază a scriitorului american Edgar Allan Poe,

care a fost publicată pentru prima dată în martie 1835 în revista Southern

Literary Messenger. Povestirea se referă la un bărbat pe nume Egaeus care se
pregătește să se căsătorească cu verișoara sa Berenice. El are tendința de a
cădea în perioade de concentrare intensă în care pare să se separe de lumea
exterioară. Starea de sănătate a Berenicei începe să se deterioreze ca urmare a
unei boli nenumite până ce singurele părți fizice ale ei care rămân sănătoase
sunt dinții; frumusețea acestora începe să-l obsedeze pe Egaeus. Berenice este
îngropată, iar în aceeași noapte Egaeus se trezește dintr-o perioadă de
concentrare cu o senzație neliniștită și cu un sunet de țipete în urechi. Un slujitor
îl anunță că mormântul Berenicei a fost profanat și că ea este încă în viață;
Egaeus observă în camera sa o lopată, un poem despre „vizitarea mormântul
iubitei” și o cutie care conținea 32 de dinți albi pătați de sânge.
Cititorii contemporani au fost îngroziți de violența povestirii și s-au plâns
editorului periodicului Messenger. Deși Poe a publicat mai târziu o versiune auto-
cenzurată a operei el a crezut că ar trebui să fie judecat doar în funcție de cât de
multe exemplare au fost vândute.
Naratorul Egaeus este un tânăr studios care trăiește într-un conac mare și
sumbru, împreună cu verișoara sa Berenice. El suferă de un tip de
tulburare obsesivă, o monomanie caracterizată prin fixația făcută către anumite
obiecte. Verișoara sa era inițial frumoasă, dar începe să sufere de pe urma unei
boli degenerative nespecificate, cu perioade de cădere într-o transă cataleptică.
Cu toate acestea, cei doi urmează să se căsătorească.
Într-o după-amiază, pe când citea absorbit în bibliotecă, Egaeus o observă pe
Berenice uitându-se la el. Când ea îi zâmbește, el devine obsedat de dinții ei albi
și frumoși. Obsesia sa devine tot mai puternică și timp de câteva zile el
alternează momentele în care este conștient cu momente în care pierde controlul
realității, gândindu-se mereu la dinții ei. Bărbatul își imaginează că ține dinții în
mână și că îi întoarce pe toate părțile pentru a-i examina. La un moment dat un
servitor îl anunță că Berenice a murit și va fi îngropată. În următorul moment
când devine conștient, el descoperă pe masă, cu o groază inexplicabilă, o lampă
și o cutie mică. Un alt slujitor intră în încăpere, anunțându-l că mormântul a fost
profanat și că a fost găsit un trup desfigurat învelit în giulgiu, încă în viață.
Egaeus observă atunci că hainele sale sunt îmbibate cu noroi și sânge și
deschide cutia de pe masă în care găsește instrumente stomatologice și treizeci
și doi de dinți mici și albi ca fildeșul - dinții Berenicei.
Epigraful latinesc „Dicebant mihi sodales si sepulchrum amicae visitarem,
curas meas aliquantulum fore levatas”, plasat la începutul povestirii, poate fi
tradus astfel: „Îmi spuneau tovarășii de chefuri că de m-aș duce la mormântul
iubitei, chinurile mele ar fi ușurate întrucâtva”. Acest citat este observat de
Egaeus către finalul povestirii într-o carte deschisă.
„Berenice” a fost publicată pentru prima dată în martie 1835 în periodicul relativ
binevoitor Southern Literary Messenger.[1] Mulți cititori au fost șocați de violența
din „Berenice” și s-au plâns editorului Thomas W. White[2], ducând la publicarea
în cele din urmă în 1840 a unei versiuni modificate a povestirii. Cele patru
paragrafe eliminate descriau o scenă în care Egaeus o vede pe Berenice înainte
de înmormântarea ei și observă că ea este încă în viață pentru că-și mișca un
deget și-i zâmbea.
Poe nu a fost de acord cu plângerile cititorilor. La o lună după ce „Berenice” a
fost publicată, i-a scris lui White spunând că multe reviste și-au dobândit faima
grație publicării unor povestiri asemănătoare. Indiferent dacă era vorba de prost
gust sau nu, el a spus că scopul lui a fost să fie apreciat și „ca să fii apreciat
trebuie să fii citit”.[2] El a admis: „Sunt de acord că se apropie mult de pragul prost
gustului – dar nu voi mai păcătui atât de flagrant din nou”. Chiar și așa, Poe a
subliniat că povestirea nu ar trebui să fie judecată în funcție de gustul publicului
cititor.[2]
Prima traducere în limba română a fost realizată de Pompiliu Păltănea și
publicată sub titlul „Verișoara Bérénice” în revista Noua Revistă Română, vol.
VIII, nr. 17, 5 septembrie 1910. Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și
publicată sub titlul „Berenice” în vol. Scrieri alese (vol. I), editat în 1963
de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte
edituri. O altă traducere a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată în
volumul Masca Morții Roșii: schițe, nuvele, povestiri (1831-1842), editat în 2012
de Editura Polirom din Iași.

În „Berenice”, Poe a urmat tradițiile populare ale ficțiunii gotice, un gen apreciat

de cititorii americani și britanici timp de mai multe decenii.[3] Cu toate acestea,
povestirile gotice ale lui Poe sunt mai sofisticate, transmițând teroare prin
intermediul imaginilor mai realiste.[4] „Berenice” este una dintre cele mai violente
povestiri ale lui Poe. În timp ce naratorul se uită la cutia despre care știe în
subconștient că conține dinții verișoarei sale, el se întreabă: „De ce ... mi s-a
zburlit părul în cap și sângele mi-a înghețat în vene?”. Poe nu include de fapt
scena în care dinții sunt scoși. Cititorul știe, de asemenea, că Egaeus era într-o
stare de transă în acel timp, fiind incapabil să înțeleagă faptul evident că
verișoara sa era încă în viață atunci când a comis îngrozitoarea faptă. În plus,
povestirea subliniază că toți cei 32 de dinți au fost scoși.
Tema principală este legată de întrebarea pe care și-o pune Egaeus: „Cum se
face că din atâta frumusețe am scos o pildă de ceea ce e urât?”.[5] Poe folosește,
de asemenea, pentru prima dată un personaj suferind de monomanie, un obicei
pe care îl va folosi ulterior de mai multe ori.[4]
Dinții sunt folosiți în mod simbolic în mai multe dintre povestirile lui Poe pentru a
simboliza mortalitatea. Alte utilizări includ dinții „sepulcrali și dezgustători” ai
calului din „Metzengerstein”, buze zbătându-se deasupra dinților omului
hipnotizat în „Faptele în cazul domnului Valdemar” și sunetul dinților scrâșniți în
„Hopa-Hop”.[6]
Egaeus și Berenice sunt personaje reprezentative. Egaeus, literalmente născut
în bibliotecă, reprezintă intelectualismul. El este un om liniștit și singuratic a cărui
obsesie o reprezintă interesul pentru gândire și studiul. Berenice este un
personaj mult mai fizic, descrisă ca „zburdând fără de grijă prin viață” și
„sprintenă, grațioasă, clocotind de energie”. Ea este, totuși, o femeie asuprită,
nespunând nici un cuvânt pe tot parcursul povestirii. Singurul ei scop, ca în cazul
multor personaje feminine ale lui Poe, este acela de a fi frumoasă și de a muri.
[7]
 Egaeus își pierde interesul față de Berenice atunci când a se îmbolnăvește; ea
devine un obiect de analiză și nu de admirație. El o dezumanizează pe parcursul
povestirii.[8]
Este posibil ca Poe să fi fi folosit numele celor două personaje pentru a reaminti
convențiile tragediei antice grecești. Numele Berenice (care înseamnă
„aducătoare de victorie”) provine dintr-o poezie a lui Callimachus. În acel poem,
Berenice îi promite Afroditei că-i va da părul ei dacă i se va soțul teafăr de la
război. Egaeus ar putea proveni de la Egeu, un rege legendar al Atenei care s-a
sinucis atunci când a crezut că fiul său Tezeu a murit încercând să-l omoare
pe Minotaur.[4]
Paragrafele finale ale povestirii sunt prelungite intenționat prin folosirea unei serii
de conjuncții. Ritmul ca și sunetele produse de consoanele puternic accentuate
și de vocalele lungi contribuie la unificarea efectului.[9]
De altfel, aceasta este una dintre puținele povestiri ale lui Poe în care naratorul
este numi .