Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3 - Teoria Producatorului
3 - Teoria Producatorului
3 - Teoria Producatorului
Pe o suprafaţã de teren, de exemplu, este posibil sǎ lucreze un numǎr mai mare sau
mai mic de lucrǎtori agricoli; un muncitor poate lucra la o maşinǎ sau la mai multe
maşini etc.
Dacǎ factorii de producţie se caracterizeazǎ, concomitent, prin divizibilitate şi
adaptabilitate, au loc douǎ procese organic legate între ele: complementaritatea şi
Complementaritatea substituibilitatea.
Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncǎ şi factorul capital, între factorul natural şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice).
Elasticitatea substituirii exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia când un factor
este înlocuit cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivǎ pentru toate combinaţiile normale
ale factorilor de producţie şi variazǎ de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din
Elasticitatea
factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rǎmânând constantǎ.
substituirii
Elasticitatea substituirii se mǎsoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii substituirii unui
factor A cu un factor B. Acesta aratǎ cu câte procente trebuie sǎ creascǎ valoarea raportului
dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B atunci când raportul dintre productivitatea
marginalǎ a factorului B şi cea a factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia sǎ
rǎmânǎ constantǎ. Vom avea astfel o relaţie de tipul:
XA W mB
K es =
Δ
( ) ( )
XB
÷
Δ
W mA
XA W mB
XB W mA .
Din punct de vedere matematic, productivitatea marginalǎ a unui factor de producţie este
chiar derivata parţialã (de ordinul I) a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat.
ΔQ ∂ f ΔQ ∂ f
WmL= = =f L WmK= = =f K
ΔL ∂ L şi ΔK ∂ K
Funcţia de producţie
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de
combinare a factorilor de producţie care sǎ le asigure un anumit nivel al producţiei şi sǎ le
permitǎ maximizarea profitului.
Una dintre cele mai utilizate modalitǎţi de analizǎ este cea a funcţiilor de producţie care, în
linii generale, descriu relaţia dintre producţia scontatǎ a se obţine dintr-un bun şi cantitǎţile
din diferiţii factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia. În microeconomia
modernǎ se pune un accent deosebit pe asigurarea compatibilitǎţii între analiza
comportamentului consumatorului, pe de o parte, şi cea a producǎtorului, pe de altǎ parte.
Studiile de marketing şi, în special cele vizând abordǎrile din perspectiva marketingului-mix
(Borden) capǎtǎ astfel o nouǎ şi importantǎ semnificaţie în strategiile specifice întreprinderii
moderne. Funcţia de producţie poate fi astfel redatǎ prin relaţii de tipul:
Q=f(a,b,c,…),
In cazul celor doi factori de producţie luaţi în considerare, putem reprezenta într-un spaţiu
tridimensional, suprafaţa de producţie din care deducem apoi curbele de isoproducţie sau
isocuantele, pe care le vom defini înainte de a le preciza formele şi caracteristicile.
Funcţia Q = f(L,K) poate fi reprezentatǎ prin graficul din fig. 10.1. în care se aratǎ cǎ producţia
Q, mǎsuratǎ pe ordonata 0Q este funcţie crescǎtoare de cantitatea utilizatǎ din fiecare dintre
factorii care sunt reprezentaţi pe celelelte douǎ axe (0L şi 0K). In acest spaţiu tridimensional
apare, deci, un volum, o suprafaţǎ care seamǎnǎ cu o colinǎ. Putem, în mod firesc, sǎ ne
urcǎm pe colinǎ (pornind de la originea 0) urmând diferite direcţii pe cele douǎ axe ale
consumului de factori, ceea ce înseamnǎ cǎ producţia poate fi mǎritǎ dacǎ spotrşte cantitatea
utilizatǎ a unuia sau altuia din cei doi factori, sau dacǎ sporeşte simultan cantitatea ambilor
factori.
Q
Q = f(L, K)
Q3
K Q2
Q1
0 Q1 Q2 Q3
L
Fig. 1. Suprafaţa de producţie a unui bun, funcţie de cantitǎţile utilizate din facotrii de
producţie muncǎ (L) şi capital (K)
Prin proiecţie pe plan orizontal (K0L), se obţin elipse concentrice Q 1, Q2, Q3, fiecare
reprezentând niveluri diferite de producţie, care descresc dinspre centru spre exterior (Q 1<
Q2< Q3). Transpuse în spaţiu bidimensional, cele trei elipse concentrice din planul K0L
urmeazǎ desenul din graficul 10.2.
Curbele Q1, Q2, Q3, sunt curbe de isoproducţie, sau isocuante sau curbe de producţie egale
(“iso” în limba greacǎ înseamnǎ “egal”).
A M
8
N
6 B P Q3
C Q2
4
D
2 E
Q1
0
1 2 3 4 5 L
In mod evident, este posibilǎ o infinitate de combinaţii, din moment ce curba este continuǎ
(aceasta provine din ipoteza divizibilitǎţii perfecte a factorilor de producţie).
Existǎ o infinitate de isocuante, o familie de isocuante, fiecare curbǎ corespunzând unui nivel
dat al producţiei. Nivelul producţiei este cu atât mai ridicat cu cât ne “urcǎm” pe “colinǎ”.
(fig. 10.1.), sau cu cât ne îndreptǎm cǎtre “nord-estul” graficului din fig. 2., unde Q 3> Q2> Q1.
Trebuie remarcat cǎ este imposibil ca douǎ isocuante sǎ se întretaie. Din moment ce fiecare
dintre ele reprezintǎ ansamblul combinaţiilor care permit obţinerea aceluiaşi nivel de
producţie, este exclus ca o combinaţie datǎ sǎ permitǎ obţinerea simultanǎ a douǎ niveluri de
producţie diferite.
Se remarcǎ mai întâi cǎ aceastǎ curbǎ este în mod necesar descrescǎtoare dacǎ presupunem
cǎ productivitǎţile marginale ale celor doi factori sunt strict pozitive. Intr-adevǎr, dacǎ f ’L > 0
şi f ’K > 0 Þ ¶K/¶L<0, pentru cǎ, ¶K/¶L = -f ’L/f ’K. In cazul în care, dincolo de un anumit prag
de utilizare, productivitǎţile marginale se anuleazǎ, isocuantele devin crescǎtoare (fig. 10.2.),
dincolo de punctele A şi E.
Isocuanta descrie o buclǎ, o elipsǎ, etc., a cǎrei formǎ exactǎ nu are importanţǎ, din moment
ce doar linia continuǎ dintre A şi E prezintǎ interes din punct de vedere economic. Intr-
adevǎr, combinaţia productivǎ de tip M nu va fi niciodatǎ utilizatǎ de producǎtorul care
cautǎ sǎ dea o întrebuinţare cât mai raţionalǎ factorilor de producţie de care dispune; se
poate realiza acelaşi nivel al producţiei utilizând combinaţia C în care consumul din factorul
capital este considerabil mai redus ( M = 8K + 3L; C = 4K + 3L). Situaţia va fi la fel şi pentru
punctele N, P situate dupǎ punctele de întoarcere ale curbei Q 1 (punctele A şi E): combinaţiile
N şi P reprezintǎ o risipǎ de factori, întrucât este întotdeauna posibil sǎ se realizeze acelaşi
volum de producţie, utilizând o cantitate mai micǎ din cel puţin unul dintre factori. Acestea
sunt, deci, combinaţii mai costisitoare şi iraţionale în planul gestionǎrii resurselor de cǎtre
producǎtor. Aici ne situǎm însǎ într-o perspectivǎ normativǎ, respectiv cǎutǎm reguli de
gestionare care sǎ indice producǎtorului raţional modul în care trebuie sǎ se comporte.
Datoritǎ acestui fapt, vom lua în consideraţie doar porţiunile descrescǎtoare ale isocuantelor
pe tot traseul lor (fig. 3.)
Q3
Q2
Q1
O L
Fig. 3. Isocuantele, pe traseul (porţiunea) lor descrescǎtor
ΔK K B−K A
|| |=| ||
ΔL LB−L A ;
ΔK ∂ K
| |→| |=Rms
pentru DL ®0,Þ: ΔL ∂ L .
KB B
Q3
K Q2
L A
KA Q1
O LB LA L
ΔK K 1 −K 0
Rms=− =
ΔL L1 −L0 .
Ea reprezintǎ prin definiţie valoarea pantei izocuantei în punctul respectiv şi, deci, poate fi
∂K
Rms=−
exprimatǎ, pentru intervale foarte mici, (DL → 0) prin relaţia ∂L (adicǎ
prin raportul dintre derivatele parţiale ale funcţiei de producţie în raport cu K şi, respectiv, L).
Rata marginalǎ de substituţie a factorilor de producţie într-un punct al isocuantei este egalǎ
cu raportul invers al productivitãţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacǎ
pornim de la funcţia Q=f(L,K) şi îi aplicǎm regulile de derivare, punând condiţia de menţinere
constantǎ a producţiei pe isocuantǎ (DQ=0), rezultǎ:
f LdL+f KdK =0 /: f K ⇒:
f L f K f L
dL+ dK = dL+dK ;
f K f K f K
f L dK dQ
=− =Rms , in care : f L= =WmL,
f K dL dL
dQ
f K= =WmK
dK .
3. Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia
T
⇒ L=
pentru K = 0 PL ;
T
⇒K=
pentru L = 0 PK (fig. 11.1).
K
T P
K= −L L
T A PK PK
K
PK
B
O L
T
L
PL
Opţiunea producǎtorului, în cast caz, este sǎ producǎ cât mai mult posibil la
un cost de producţie determinat. Gestionarea este optimǎ atunci când
producǎtorul nu mai poate sǎ-şi mǎreascǎ producţia ţinând seama de
restricţiile care îi sunt impuse (nivelul resurselor disponibile şi preţurile
factorilor de producţie).
K
Optimul
producǎtorului
A
.P. P
1
2
Q4
KM .M Q3
.S 2 Q2
.S 1
Q1
O LM B L
∂Q ' ∂K ∂K P
=f L+f ' K =− L
∂L ∂L şi ∂L PK , luând în considerare şi restricţiile
bugetare.
PL
Inlocuind pe
∂K
∂L cu raportul dintre preţuri
( )
−
PK
,
şi rezultǎ:
'
f L f K
'
PL f ' L PL ∂K
'
+ '
f K f K PK
−
( ) =0
;
⇒: '
f K PK
= =−
∂L , relaţie ce
caracterizeazǎ situaţia de optim sau de echilibru a producǎtorului, stabilitǎ
grafic în punctul M: în condiţii de echilibru, raportul productivitǎţilor
marginale este egal cu raportul preţurilor şi cu rata marginalǎ de substituire.
Sau: în condiţii de echilibru, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale
împǎrţite la preţul factorilor.
C P
K= −L L
PK PK .
Optimul .
S
producǎtorului
.
M
.
R
Q0
L
0 C1 C2 C3
∂C ∂K ∂K P
=P L + P K si =− L
∂L ∂L ∂L PK .
6. Maximizarea profitului
Profitul producǎtorului (P) este diferenţa dintre venitul total sau cifra de
afaceri (Q pv) şi nivelul costurilor ( C).
∂P '
= pv⋅f L−P L=0 , '
∂L şi ⇒: P L= pv⋅f L
∂P
= pv⋅f ' K−P K =0 , '
∂K şi PK = pv⋅f K
' '
Ori f L şi f K sunt productivitǎţile marginale în expresie fizicǎ ale
fiecǎruia dintre factori, respectiv derivatele parţiale ale funcţiei de producţie;
pv⋅f ' L şi pv⋅f ' K reprezintǎ în aceastǎ situaţie productivitǎţile
marginale în expresie valoricǎ pentru fircare din cei doi factori.
Intr-adevǎr: