Arthur Conan Doyle

Sherlock Holmes, Bijuterii Poliţiste

Woody Allen…37
Russell Banks… 53
Donald Barthelme…8*
PE TREPTELE CONSERVATORULUI… 86
Charles Baxter…107
În româneşte de OCTAVIAN ROSKE Ann Beattie…135
Dianne Benedict…153
Raymond Carver…173
NU CUMVA EŞTI MEDIC? 178 În româneşte de RUXANDRA
TODIRAŞ.
UN LEAC BUN ŞI UŞOR. 187 În româneşte de OCTAVIAN
ROSKE
CATEDRALA…212
Guy Davenport…231 În româneşte de OCTAVIAN ROSKE.
JOHN CHARLES TAPNER… 246
Richard Cortez Day…26^
UN ALT CAPITOL MARGOT…268
Stephen Dixon…285
Robert Greenwood…307
John L'Heureux. 327
Jack Matthews…345
Peter Meinke…365
Joyce Carol Oates… 383
David Quammen.435
LA VÂNĂTOARE. 439
Barry Targan…469
John Updike…527
UN MIC GEST…547
Kugelmass, profesor de literatură la City College, se simţea
nefericit şi în a doua căsătorie. Daphne Kugelmass era cam
toantă. Kugelmass mai avea doi copii handicapaţi de la Fio, prima
lui soţie, şi era vârât până peste cap în plata taxelor de întreţinere
şi a pensiei alimentare.
— De unde să ştiu c-o să iasă rău? se plânse într-o bună zi
Kugelmass psihiatrului. Cine ar fi bănuit c-o să se umfle ca un
balon? în plus, avea bani. Sigur, nu-i un criteriu după care să-ţi
alegi nevasta, dar nici nu-ţi prinde rău când ai atâtea belele pe
cap. Mă înţelegi, nu?
Aşa chel cum era, Kugelmass avea pieptul plin de păr, şi un
suflet să-1 pui pe rană.
— Trebuie să găsesc o femeie, continuă el. Să am şi eu o
aventură. N-ai zice că sunt un bărbat care are nevoie de dragoste.
De tandreţe. Dar asta sunt. Vreau un flirt. Vreau o iubire la
Veneţia, vreau să mă îndrăgostesc, să-i fac declaraţii şi să fim
numai noi doi. Acum, până nu-i prea târziu. Mă înţelegi, nu?
Doctorul Mandel se foi în fotoliu şi spuse:
— O aventură n-ar rezolva nimic. Cum poţi să fii atât de
nerealist? Problema e mult mai complicată.
— Şi vreau să fie ceva discret, reluă Kugelmass. Nu-mi
permit să divorţez a doua oară. Daphne ar fi în stare să mă
căsăpească.
— Domnule Kugelmass…
— Nu mă pot încurca cu cineva de la City College. Daphne
lucrează acolo. Şi sunt câteva puştoaice…
— Domnule Kugelmass…
— Ajută-mă! Azi-noapte am visat că zburam pe o pajişte cu
un coşuleţ în mână, şi pe coşuleţ ştii ce era.
Episodul Kugelmass scris? VARIANTE. Când m-am uitat
mai bine, am văzut că era spart.
— Domnule Kugelmass, nu trebuie să faci absolut nimic.
Pur şi simplu trebuie să spui ce simţi, şi apoi să analizăm situaţia
împreună. Doar te tratezi de atâta vreme, ştii că nu există un leac
miraculos. La urma urmei, sunt psihiatru, nu vrăjitor.
— Atunci probabil că am nevoie de un vrăjitor, spuse
Kugelmass şi se ridică de pe scaun. Şi cu asta consultaţia luă
sfârşit.
 Câteva săptămâni mai târziu,. Într-o seară, în timp ce
Kugelmass şi Daphne lâncezeau în casă, fiecare în colţul lui, sună
telefonul.
— Răspund eu, se repezi Kugelmass. Alo?
— Kugelmass? se auzi o voce. Persky la telefon.
— Cine?
— Persky. Sau mai bine zis Marele Persky.
— Poftim?
— Am auzit că umbli după un vrăjitor care să te scoată din
amorţeală. E adevărat?
— SsW făcu Kugelmass. Stai, nu închide. De unde suni,
Persky?
A doua zi după-amiază, Kugelmass urca scările unui imobil
vechi din Brooklyn. Bâjbâi prin întuneric până găsi uşa. Sună. O
să-mi pară rău, îşi apuse el în gând.
— Dumneata eşti Persky cel Mare? întrebă Kugelmass.
— Marele Persky. Vrei un ceai?
— Nu. Vreau o aventură. Vreau muzică. Vreau dragoste.
— Cum, şi chiar nu vrei un ceai? Da, foarte interesant.
Bine. Şezi.
Persky ieşi din cameră. Kugelmass auzi un hârşâit de
mobilă. Persky reapăru împingând pe rotile un obiect care
scârţâia din toate încheieturile, cu câteva batiste vechi de mătase
pe el şi un strat de praf cât degetul. Era o comodă chinezească
într-o stare jalnică.
— Persky, spuse Kugelmass, ce te-a apucat?
— Fii atent, îi explică Persky, e o chestie grozavă. O am
pregătită de anul trecut pentru un spectacol, dar afacerea a căzut
baltă. Bagă-te înăuntru!
— De ce? Ca s-o împungi cu săbii?
— Vezi vreo sabie pe aici?
Kugelmass strâmbă din nas şi bombănind se vârî în ladă.
Observă chiar în faţa ochilor nişte ornamente oribile, lipite direct
pe lemn.
— Ce glumă proastă!
— Şi ce glumă, completă Persky. Şi acum fii atent. Am să
arunc un roman înăuntru, o să închid uşile şi o să ciocănesc de
trei ori în ladă. Atunci o să fii proiectat chiar în romanul respectiv.
Kugelmass se strâmbă neîncrezător.
 — Chiar aşa e, spuse Persky. Pe cuvântul meu. Şi pot să te
proiectez nu numai într-un roman. În orice povestire, piesă de
teatru sau poezie. Ai ocazia să te întâlneşti cu personajul visat de
tine, o femeie celebră, o eroină celebră, şi să ai parte de toate
plăcerile. Când ai terminat, dai un chiot şi te aduc înapoi. „
— Persky, nu eşti zdravăn Ia minte.
— Te asigur că o să meargă. Kugelmass era sceptic.
— Vrei să spui că lada asta nenorocită mă poate trimite
unde poftesc?
— Pentru douăzeci de dolari, da. Kugelmass scoase
portofelul. '
— Nu cred până nu văd, mormăi el.
Persky vârî bancnotele în buzunarul de la pantaloni.
— Deci pe cine vrei? Sister Carrie? Hester Prynne? Ofelia?
Sau poate un personaj de-al lui Saul Bellow? Ce-ai zice de Temple
Drake? Deşi pentru vârsta ta n-ar fi cea mai recomandată.
— O franţuzoaică. Vreau o franţuzoaică.
— Nana?
— Nu pe bani.
— Nataşa din Război şi Pace?
— Am zis o franţuzoaică. Am găsit! Emma Bovary. Este
exact ce-mi trebuie.
— S-a făcut. Când eşti gata, dă-mi de ştire.
Persky îi aruncă în ladă un exemplar ieftin din romanul lui
Flaubert.
Episodul Kugelmass
— Eşti sigur că nu-i nici un risc? întrebă Kugelmass, în
timp ce Persky închidea uşile.
— E oare ceva lipsit de riscuri în lumea asta nebună?
Persky ciocăni de trei ori în ladă, apoi deschise uşile. Kugelmass
dispăruse. In aceeaşi clipă se pomeni în dormitorul lui Charles şi
al Emmei Bovary, din Yonville. Văzu în faţa lui o femeie întoarsă
cu spatele, care împăturea rufele. Nu-mi vine să cred, îşi spuse
Kugelmass holbându-se la fermecătoarea soţie a doctorului. E
chiar adevărat! Sunt aici. Ea e.
Emma se întoarse surprinsă.
— Dumnezeule, m-ai speriat. Cine eşti dumneata? Vorbea
în engleza elegantă a traducerii. E de-a dreptul fantastic, gândi el.
Apoi, văzând că Emma i se adresează, răspunse:
 — Scuzaţi-mă. Sunt Sidney Kugelmass de la City College.
Profesor de literatură la C. C. N. Y. Eu… Oh, Doamne!
Emma Bovary zâmbi provocator.
— Bei ceva? Un pahar de vin?
E frumoasă, gândi Kugelmass. Nici nu se compara cu
troglodita aia cu care împărţea aşternutul. Simţi brusc nevoia* să
îmbrăţişeze această plăsmuire, să-i spună că era femeia visurilor
lui.
— Da, nişte vin, îndrugă el cu o voce răguşită. Alb.
Nu^roşu. Nu, alb. Lasă, alb. '
— Charles lipseşte astăzi, spuse Emma cu subînţeles. După
ce-au băut vinul, au ieşit la o plimbare prin încântătorul peisaj de
Franţă patriarhală.
— Totdeauna mi-am dorit să se ivească un străin misterios,
să mă scoată din monotonia vieţii de provincie. Aici e o plictiseală
înfiorătoare, spuse Emma şi-1 strânse de mână.
Trecură pe lângă o bisericuţă.
— Îmi plac hainele tale, murmură ea. N-am văzut niciodată
aşa ceva pe aici. Sunt atât de… moderne.
— E un costum de vară, răspunse el visător. L-am luat de la
solduri. -
Brusc o sărută. Timp de o oră, întinşi la umbra unui copac,
schimbară şoapte dulci şi priviri drăgăstoase. Apoi Kugelmass se
ridică. Îşi amintise că avea întâlnire cu Daphne la supermagazinul
Bloomingdale.
— Trebuie să plec. Dar, nu-ţi fă griji, am să mă întorc.
— Sper, spuse Emma.
O îmbrăţişă cu patimă, apoi se întoarseră acasă. Aici o mai
sărută o dată, după care strigă:
— Gata, Persky. Trebuie să fiu la Bloomingdale până-n trei
jumate. '
Se auzi un pocnet asurzitor şi Kugelmass se trezi din nou în
Brooklyrfc
— Vezi că nu te-am minţit? îi spuse Persky triumfător.
— Persky, acum mă grăbesc. Trebuie să ajung pe Lexington
Avenue. Spune-mi când mai pot veni? Se poate mâine?
— Oricând. Doar sa ai la tine douăzeci de dolari. Şi să nu
sufli o vorbă nimănui.
— Doar nu crezi că mă duc să dau anunţ la ziar.
 Kugelmass luă un taxi spre centru. Îi tresălta inima de
fericire. Sunt îndrăgostit, îşi spuse el, deţin o taină minunată. Nu-
şi dădea seama că exact în acelaşi moment, în diferite săli de
clasă din toată ţara, elevii îşi întrebau profesorii: Cine este acest
personaj de la pagina 100? Acest evreu chelios care o sărută pe
Madame Bovary. Un profesor din Sioux Falls se lamenta: Doamne,
cât sarcasm la puştii ăştia! Ce le mai trece prin minte!
Daphne Kugelmass îl aştepta la raionul de articole sanitare
de la Bloomingdale, când Kugelmass apăru gî-fâind.
— Unde-ai fost? îl repezi ea. E patru jumate.
— S-a blocat circulaţia.
Kugelmass îl vizită pe Persky a doua zi şi în câteva minute
ajunse din nou, ca prin minune, la Yonville. Emma nu îşi putu
ascunde emoţia când îl văzu. Petrecură împreună ore întregi,
râzând, sporovăind, făcând dragoste. Doamne, Dumnezeule! Chiar
cu Madame Bovary! se en-tuziasmă Kugelmass. Eu, care în liceu
am rămas corigent la engleză.
Episodul Kugelmass în lunile următoare, Kugelmass îl vizită
pe Persky de nenumărate ori, iubirea lui pentru Emma Bovary
devenind tot mai pătimaşă.
— Ai grijă, să mă bagi în carte înainte de pagina 120, spuse
Kugelmass. Trebuie să mă întâlnesc cu ea până nu se cuplează cu
individul ăla, Rodolphe.
— De ce? Nu eşti în stare să-i vii de hac?
— Ha! Să-i vin de hac? Un boiernaş oarecare. Ce ştie altceva
decât să ameţească femeile şi să bată coclaurile călare? Crezi că-i
mai breaz decât figurile alea care apar în revistele pentru
gospodine? însă pentru ea e o prospătură.
— Bărbatu-său nu bănuieşte nimic?
— Şi ce să facă? Un biet spiţer de ţară. Se duce la culcare o
dată cu găinile, când pe nevastă-sa atunci o arde… Eh, în fine…
Hai că m-am dus.
Kugelmass intră din nou în ladă, şi într-o clipă se trezi pe
domeniul familiei Bovary, la Yonville.
— Ce mai faci, iubito?
— Vai, Kugelmass, suspină ea. Prin ce-am trecut! Aseară la
masă „domnul şi stăpânul meu” a aţipit la desert. Şi eu care îi
povesteam cu sufletul la gură cât de bine e la Maxim, şi ce
minunat e baletul. Şi dintr-o dată l-am auzit sforăind.
 — Linişteşte-te, dragostea mea. Acum sunt cu tine, îi spuse
Kugelmass şi o îmbrăţişă. '
Cât mi-am dorit să ajung aici, îşi spuse el în gând, adul-
mecând parfumul franţuzesc al Emmei. Am suferit destul. Am
plătit destui psihiatri. Am căutat până mi s-a urât. Ce tânără şi
fragilă e, iar eu mă găsesc aici, la câteva pagini după Leon, şi
puţin înainte de Rodolphe. Bine că am nimerit în capitolul ăsta.
Altfel nu ştiu cum m-aş fi descurcat.
Emma era fără îndoială la fel de fericită ca şi Kugelmass. La
rândul ei, jinduise după o aventură, iar poveştile lui despre viaţa
de noapte de pe Broadway, despre ma^ şinile de curse, despre
stelele de la Hollywood o ferme-caseră pe frumoasa franţuzoaică.
— Mai povesteşte-mi despre O. J. Simpson, îl rugă ea în
seara aceea, pe când treceau agale prin faţa bisericii abatelui
Bournisien.
— Ce să-ţi mai spun? Tipul e mare. Bate toate recordurile.
Aleargă formidabil. Nimeni nu-1 poate ajunge.
— Şi Oscarurile? îl întreabă Emma cu o privire plină de
nostalgie. Aş da orice să câştig şi eu unul.
— În primul rând, trebuie să fii propusă.
— Ştiu. Mi-aî spus. Dar sunt convinsă că pot să joc. Sigur,
nu mi-ar strica nişte ore de actorie. Poate cu Strassberg. Şi dacă
aş avea şi un impresar bun…
— Bine, bine, vedem noi. O să-i spun lui Persky. În aceeaşi
seară, întors în apartamentul lui Persky, Kugelmass a lansat
ideea aducerii Emmei la New York.
— Lasă-mă să mă gândesc, spuse Persky. Poate aranjez
ceva. S-au văzut şi lucruri mai ciudate decât asta.
Însă niciunul din ei nu avea ceva clar în cap în momentul
acela.
— Unde naiba te tot duci? strigă Daphne Kugelmass la
soţul ei, care se întorsese târziu în seara aceea. Ţi-ai găsit pe
cineva?
— Eu? Ce să spun, ai nimerit-o! replică Kugelmass cu un
aer plictisit. Am fost cu Leonard Popkin. Mi-a povestit despre
agricultura socialistă din Polonia. Doar îl ştii pe Popkin. Când
abordează chestiunea asta, nu mai scapi de el.
— De la o vreme te porţi foarte ciudat. Eşti distant. Se
apropie ziua de naştere a lui taică-meu, să nu uiţi. Vezi că-i
sâmbătă.
 — Bine, bine, răspunse Kugelmass, grăbindu-se să intre în
baie.
— O să vină toată familia. Şi gemenii, şi vărul Hemish. Ar
trebui să fii mai drăguţ cu vărul Hemish, ştii că ţine la tine.
— Sigur că da, şi gemenii, zise Kugelmass şi închise uşa de
la baie ca să n-o mai audă pe nevastă-sa. Răsuflă uşurat. În
câteva ceasuri, se gândi el, va fi din nou în Yonville, la iubita lui.
De data asta, dacă totul merge bine, o s-o ia pe Emma cu el.
A doua zi la ora trei-şi un sfert Persky îşi puse din nou
jucăria în acţiune. Kugelmass apăru în faţa Emmei avân
Episodul. Kugelmass tat şi surâzător. Cei doi petrecură
câteva ore la Yonville împreună cu Binet, după care se suiră în
trăsura familiei Bovary. Urmând instrucţiunile lui Persky, se
îmbrăţişară strâns, închiseră ochii şi numărară până la zece.
Când îi deschiseră, trăsura tocmai trăgea în faţa intrării laterale
de la Piaza Hotel, unde Kugelmass rezervase, încă de dimineaţă,
un apartament.
— Splendid! E tot ce mi-am visat! exclamă Emma zburdând
prin dormitor şi privind încântată panorama oraşului. Uite F. A.
O. Schwartz! Şi Central Park! Şi Sherry? Unde e? A, acolo, da,
da… Fantastic.
Pe pat o aşteptau cutii de la firmele Halston şi Saint
Laurent. Emma desfăcu un pachet şi probă o pereche de
pantaloni negri de catifea.
— Pantalonii sunt de la Ralph Lauren, preciză Kugelmass.
O să arăţi grozav în ei. Hai, iubito, sărută-mă.
— Vai, ce fericită sunt! zise Emma în timp ce se uita în
oglindă. Nu ieşim în oraş? Vreau să văd Chorus Line, muzeul
Guggenheim, şi pe Jack Nicholson, de care mi-ai tot vorbit.
Rulează vreun film cu el?
Nu mai înţeleg nimic, exclamă un profesor de la
Universitatea Stanford. Mai întâi a apărut un personaj ciudat pe
nume Kugelmass, iar acum a dispărut ea din carte. Dar probabil
că asta e caracteristica oricărei opere clasice – poţi s-o citeşti de o
mie de ori că tot găseşti ceva nou în ea. *
Îndrăgostiţii petrecură un week-end sublim. Kugelmass îi
spusese lui Daphne că se duce la un simpozion la Boston şi că
urmează să se întoarcă abia luni. Cei doi au savurat fiecare clipă.
S-au dus la film, au luat masa în cartierul chinezesc, au mers la
discotecă, iar seara au adormit în faţa televizorului deschis. S-au
trezit duminică, după prânz, au ieşit apoi prin Soho, au admirat
celebrităţile de la Elaine. Seara s-au delectat în apartamentul lor
cu icre negre şi şampanie. N-au dormit deloc toată noaptea.
Obositor, dar a meritat, gândi Kugelmass. Nu-mi permit s-o aduc
aici prea des, dar din când în când îi pot oferi un contrast
încântător faţă de Yonville.
Acasă la Persky, Emma intră în ladă, îşi aranjă frumos
pachetele lângă ea şi-1 mai sărută o dată pe Kugelmass.
— Data viitoare ne vedem la mine, îi spuse ea f ăcându-i cu
ochiul.
Persky bătu de trei ori în uşă. Nu se întâmplă nimic.
— Hm, mormăi Persky, scărpinându-se în cap şi bă-tând
încă o dată. Degeaba.
— Ceva nu-i în regulă, bombăni el.
— Persky, îţi arde de glumă? strigă Kugelmass. Cum adică
nu merge?
— Păstrează-ţi calmul. Emma, eşti tot aici?
— Da.
Persky bătu din nou, de data asta mai tare.
— Persky, sunt tot aici.
— Ştiu, dragă, ţine-te bine.
— Persky, trebuie s-o trimitem înapoi, şopti Kugelmass.
Sunt însurat, peste trei ore am curs. Nu-mi permit nici un fel de
complicaţii. *
— Nu înţeleg, bâigui Persky, doar a mers perfect până
acum.
Dar jucăria nu mai vroia să funcţioneze.
— O să-mi ia ceva timp, îi spuse el lui Kugelmass. Trebuie
s-o demontez. Te chem eu mai târziu.
Kugelmass o urcă pe Emma într-un taxi şi o expedie înapoi
la Piaza Hotel. Era cât pe ce să întârzie la curs. Toată ziua îl
bombardă pe Persky cu telefoanele. Şi pe Emma. Persky îi spuse
că s-ar putea să mai dureze câteva zile. „
— Cum a fost la simpozion? îl întrebă Daphne în seara
aceea.
— Bine, destul de bine, răspunse el aprinzându-şi o ţigară
la capătul cu filtru.
— Ce-i cu tine? Eşti un pachet de nervi.
— Eu? Asta-i bună. Nu vezi ce liniştit sunt? O să ies puţin
să iau aer.
 Deschise uşa şi fugi la hotel cu primul taxi ieşit în cale.
— Nu-i bine, spuse Emma. Charles o să-mi simtă lipsa.
Episodul Kugelmass
— Acum înţelege-mă şi tu, iubito, se rugă de ea Kugelmass.
Era palid şi transpirat. O sărută în grabă, apoi se aruncă în
lift, şi din holul hotelului îi mai dădu un telefon lui Persky. Ajunse
acasă cu puţin înainte de miezul nopţii.
— Dacă mă iau după ce spune Popkin, din 1971 n-au mai
fost preţurile atât de stabile la Cracovia. La orz, desigur, îi explică
el lui Daphne, zâmbind chinuit în timp ce se băga în pat.
Astfel trecu o săptămână.
Vineri seara, Kugelmass îi spuse lui Daphne că trebuie sa.
Plece la alt simpozion, de data asta la Syracuse. Alergă la hotel,
dar al doilea week-end alături de Emma n-a mai fost la fel de
strălucit.
— Trimite-mă înapoi în roman sau ia-mă de nevastă, îi ceru
Emma lui Kugelmass. ^ Până atunci vreau să-mi găsesc un
serviciu sau să urmez vreo şcoală. E îngrozitor să te uiţi toată ziua
la televizor.
— Perfect. Putem să folosim banii şi altfel, îi răspunse
Kugelmass. Consumi de două ori mai mult decât cântăreştL
— Ieri am cunoscut în Central Park un fost producător de
pe Broadway care mi-a dat de înţeles că aş fi potrivită pentru un
rol.
— Şi cine-i măscăriciul ăsta?
— Nu-i măscărici. E un om sensibil, generos, şi arată bine.
Îl cheamă Jeff şi nu mai ştiu cum. Are toate şansele să obţină un
premiu Tony.
Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, Kugelmass îi făcu o
vizită lui Persky. Era beat.
— Potoleşte-te, îl temperă Persky. O să te îmbolnăveşti de
inimă dacă o mai ţii aşa.
— Auzi la el! Să mă potolesc? Păi uiţi că ţin ascuns un
personaj de roman într-o cameră de hotel şi că nevas-tă-mea o fi
pus deja un detectiv particular pe urmele mele?
— Bine, bine, scăpăm noi şi de beleaua asta.
Persky se vârî sub ladă şi începu să meşterească la ea cu o
cheie franceză.
 — Nli mai am linişte, zise Kugelmass. Bântui tot timpul prin
oraş. Ne-am săturat unul de altul. Ca să nu-ţi spun că nota de
plată de la hotel arată ca bugetul apărării.
— Ce pot să fac? Asta-i lumea magiei, spuse Persky. O lume
plină de nuanţe.
— Nuanţe pe dracu'. Torn în neştire şampanie Dom
Perignon şi icre negre în şoricelul ăsta, plus ţoalele, plus taxele la
Neighborhood Playhouse, iar acum s-a trezit că vrea şi fotografii
de probă. Şi colac peste pupăză, Fivish Kopkind, profesorul de
literatură comparată, m-a recunoscut în personajul care apare
sporadic în romanul lui Flaubert. Kopkind ăsta mi-a purtat
întotdeauna pică, şi acum sunt sigur c-o să mă toarne lui
Daphne. Ştii ce urmează? îţi spun eu. Falimentul, pensia
alimentară, închisoarea. O să ajung un cerşetor. Aşa-mi trebuie
dacă mi-am înşelat nevasta cu Madame Bovary. -
— Ce pot să-ţi spun? Mă chinui s-o repar. Dar n-am cum
să-ţi calmez nervii. Nu sunt psihiatru.
Sâmbătă după-amiază Emma s-a încuiat în baie şi n-a mai
vrut să deschidă în ciuda apelurilor disperate lansate de
Kugelmass. Uitându-se pe fereastra de la Woolman Pink, lui
Kugelmass îi trecu prin minte să se sinucidă. Ce păcat că e prea
jos, îşi zise el, altfel aş face-o chiar acum. Şi dacă aş fugi în
Europa să iau viaţa de la început? Sau dacă m-aş apuca să vând
International Herald Tribune, că doar n-aş fi eu primul?
Telefonul sună. Kugelmass ridică receptorul ca un automat.
— Adu-o pe Emma. Cred c-am făcut-o. Lui Kugelmass nu-i
veni să creadă.
— Vorbeşti serios? Gata, merge?
— Era ceva stricat la transmisie. Hai, adu-o!
— Persky, eşti genial. Sosim într-o clipă, îndrăgostiţii
năvăliră din nou în apartamentul lui Persky, şi din rţou Emma
Bovary se vârî în ladă cu toate pachetele după ea. De data asta nu
s-au mai sărutat. Persky închise uşile, trase aer în piept şi bătu
de trei ori în ladă. Urmă obişnuitul pocnet. Când se uită înăuntru
nu mai era nimeni. Madame Bovary ajunsese în romanul ei.
Kugelmass răsuflă uşurat şi strânse mâna scamatorului.
Episodul Kugelmass
— Bine că s-a terminat. M-am învăţat minte. N-am să-mi
mai înşel nevasta niciodată.
 Îi strânse din nou mâna, gândindu-se că n-ar fi rău să-i
cumpere o cravată.
Peste trei săptămâni, spre sf îrşitul unei minunate după-
amieze de primăvară, cineva sună la uşa lui Persky. Era
Kugelmass, nevinovat ca un mieluşel.
— Ei, Kugelmass, acum unde mai vrei să ajungi?
— Mai vreau o dată. E o vreme splendidă şi eu îm-
bătrânesc. Ascultă, ai citit Portnoy's Complaint? Ţii minte
Maimuţa?
— Viaţa s-a scumpit, preţurile au crescut. Douăzeci şi cinci
de dolari. Pentru început nu-ţi iau nici un ban. N-am uitat în ce
încurcătură te-am băgat atunci.
— Eşti un tip de treabă, spuse Kugelmass, pieptănân-du-şi
cele câteva fire de păr în timp ce intra din nou în ladă.
Funcţionează?
— Sper. N-am mai folosit-o de atunci.
— Idilă şi amor, strigă Kugelmass din ladă. Ce nu face omul
pentru o fată drăgălaşă!
Persky îi aruncă un exemplar din Portnoy's Complaint şi
bătu de trei ori în ladă. De data asta nu se mai auzi pocnetul
binecunoscut, ci o explozie surdă, urmată de pârâituri şi de o
ploaie de scântei. Persky se prăbuşi, făcu o criză de inimă şi muri
pe loc. Comoda se aprinse şi totul se transformă în scrum.
Kugelmass, care n-avea de unde să ştie de acest dezastru,
intrase în altă încurcătură. Nu ajunsese în Port-noy's Cognplaint,
şi nici în alt roman. Fusese proiectat într-un vechi manual de
limba spaniolă şi acum fugea să-şi salveze viaţa. În spatele lui,
printre bolovani şi stânci, verbul tener („a avea”) – un imens şi
stufos verb neregulat – îl urmărea, gonind pe picioarele-i
crăcănate.

Născut la 28 martie 1940 în Newton, Massachusetts. Studii

la Colgate University, New York (licenţa în 1958) şi la University of
North Carolina (licenţa în 1967). În 1966 întemeiază revista
literară Lillabulero, transformată mai târziu în editura Lillabulero
Press, Inc. Invitat la Emerson College din Boston în 1971 şi 1976
ca scriitor rezident. Asistent universitar la University of New
Hamp-shire din 1972. Visiting professor la New England College,
în 1975. Conduce Seminarii de creaţie literară la Sarah Lawrence
College din Bronxville, New York şi la Princeton. În prezent,
locuieşte în Brooklyn, New York.
Autor de povestiri şi romane.
Volume de povestiri: Searching for Survivors (în căutare de
supravieţuitori), Fiction Collective, 1975; The New World (Noua
lume), University of Illinois Press, 1978; Trailerpark (Parcul de
rulote), Houghton Mifflin, 1981; Success Stories (Povestiri de
succes), Harper & Row, 1986.
Romane: Hamilton Stark, Houghton Mifflin, 1978; The Book
of Jamaica (Cartea insulei Jamaica), Houghton Mifflin, 1980; The
Relation of My Imprisonment (Povestea încarcerării mele), Sun
and Moon Press, 1984; Continental Drift (Derivă continentală),
Harper & Row, 1985; Family Life (Viaţă de familie), Sun and Moon
Press, 1988.
Activitate încununată cu ndmeroase premii literare: Bursă
Woodrow Wilson, în 1968. Bursă Guggenheim, în 1976; Premiul
literar acordat de St. Lawrence University şi de revista Fiction
International, în 1976; Premiul Proză americană contemporană
1975-1985
Academiei Americane şi al Institutului de Artă şi Literatură,
în 1986; Premiul special O. Henry pentru activitate îndelungată
pe tărâmul prozei scurte; Premiul John Dos Passos pentru
Literatură, în 1986.
Hamilton Stark, 1978. Romanul poartă numele
personajului principal, un instalator din New Hampshire, violent,
alcoolic, un individ dificil, inadaptabil. Susţinut de două voci
narative, captivate în egală măsură de personalitatea lui Hamilton
Stark, romanul îmbină observaţia realistă cu introspecţia
insistentă şi lucidă. „Banks a folosit cu iscusinţă o gamă foarte
largă de tehnici contemporane pentru a scrie până la urmă un
roman care este prin excelenţă clasic, o poveste romantică, cu
izbucniri sumbre, dar şi vesele, amintind de Poe şi Melville.”
(Terence Winch, în Washington Post Book World).
The Book of Jamaica (Cartea Insulei Jamaica), 1980. Cartea
descrie călătoria unui profesor de treizeci şi cinci de ani originar
din New Hampshire (ca şi Hamilton Stark din romanul anterior) în
Insula Jamaica. Atras de exotismul peisajelor şi de obiceiurile
localnicilor, protagonistul se stabileşte aici. „Trăsătura principală
a acestui roman este folosirea a diferite perspective narative.
Rezultatul este un melanj de voci. Schimbările de perspectivă dau
forţă romanului. Maturizarea personajului, trecând prin mai
multe faze, este prezentată convingător. O carte care merită elogii
pentru felul în care a eliberat resursele observaţiei.” (James W.
Marks, în Washington Post)
Trailer Park (Parcul de rulote), 1981, este un volum de
povestiri în care autorul descrie viaţa mizeră, mohorâtă, a unor
oameni constrânşi să-şi ducă zilele într-un parc de rulote. „O
carte ciudată, compusă din bucăţi scurte, ames-tecând în egală
măsură speranţele şi dezamăgirile eroilor. Găsim aici povestiri
despre infidelitate şi violenţă împinsă până la crimă, despre
instabilitatea prieteniei şi sentimentul de alienare. Sunt povestiri
cu un orizont întunecat, deşi Russell Banks în spatele lor se simte
râsul maliţios şi pătrunzător al autorului. Banks dispune de un
ochi sarcastic. Atunci când vrea, el ştie să fie îngăduitor,
înfăţişând cu o discretă toleranţă iluziile americanului de azi, care
nu sunt altceva decât un amestec de improvizaţie ieftină şi
patetism zgomotos.” (Jonathan Yardley, în Washington Post Book
World)
Continental Drift (Derivă continentală), 1985, este
considerat de critica americană cel mai reuşit roman al lui Banks.
Cartea descrie viaţa a două personaje care, deşi situate pe
coordonate culturale şi geografice diferite, nutresc aceeaşi iluzie:
realizarea unui cămin idela., Banks pune în antiteză lumea fizică
în toată frumuseţea ei cu abandonarea valorilor morale de care se
face vinovat omul modern^ atras mai degrabă de succesul
material. Epoca „electronicii a eliberat creierul uman. Ce s-a
întâmplat însă cu sufletul nostru? La această întrebare ne
răspunde Russell Banks în romanul său.” (Ralph B. Sipper, în Los
Angeles Times Book Review) „Forţa de evocare a vieţii americane,
cu toate meandrele ei, este competitivă cu cea a lui Updike.
Romanul acesta este cel mai convingător portret al Ame-ricii
contemporane: cupiditate, dezrădăcinare, indiferenţă faţă de
trecut. Un roman despre viaţa pe care o trăim acum.” (James
Atlas, în Atlantic)
Success Stories (Povestiri de succes), 1986, reuneşte
douăsprezece povestiri localizate în Florida şi New England. Tema:
instabilitatea relaţiilor dintre bărbat şi femeie. Căsătoriile se.
Ofilesc, se macină chiar sub ochii noştri, bărbaţii acaparează,
agresivi şi fermecători, păstrându-şi tot timpul o detaşare nu
departe de cinism, cum se întâmplă Me exemplu în povestirea
Sarah Cole: A Type of Love Story (Sarah Cole: Un fel de Love
Story), în care un avocat seduce o muncitoare, pentru a o alunga
apoi cu brutalitate.
Criticii americani au observat poziţia originală a naratorului
în proza lui Banks. Deşi structurile sunt adesea tradiţionale,
limbajul şi unghiul de abordare se orientează spre procedeele
contemporane. Russell Banks îşi explică metoda într-un interviu
acordat lui Marcelle Thiebaux: „Mă interesează într-adevăr funcţia
naratorului, reinventa Proză americană contemporană 1975-1985
rea acestei luncţii de fapt. Convenţia perspectivei narative unice a
căzut în desuetudine. În secolul nostru, ca să fiu mai precis.
Încerc să creez o altă iluzie, ca şi cum l-aş lua pe cititor de braţ şi
i-aş explica, i-aş povesti, i-aş nara o poveste minunată, o poveste
pe care i-aş spune-o numai lui, oaspetele meu, venit ca acel
invitat de la nunta din Balada bătrânului marinar de Coleridge.
Eu sunt asemenea bătrânului marinar, îl opresc pe oaspete, îl
trag deoparte, şi-i spun numai lui o poveste.” (Publishers Weekly,
15 martie 1985)
Povestirea Sarah Cole: A Type of Love Story a apărut iniţial
în revista Ţhe Missouri Review. Inclusă de Shannon Ravenel şi
Gail Godwin în The Best American Short Stories J98§. Traducerea
noastră foloseşte textul din acest volum.
Pentru început, iată un cadru în care eu sunt bărbatul, iar
prietena mea Sarah Cole este femeia. Nu-1 descriu, căci acum
sunt cu zece ani mai bătrân şi nu mai arăt ca atunci, iar Sarah a
murit. Cu alte cuvinte, citind povestirea aceasta s-ar putea să mă
consideraţi un încrezut dacă aş pretinde că acum arăt întocmai ca
atunci, fiindcă pe vremea aceea, trebuie să vă spun, arătam foarte
bine. Iar pentru că Sarah a murit, aţi putea crede că m-am purtat
neomenos cu ea, căci Sarah, ca să fiu sincer, era îngrozitor de
urâtă. De, fapt, era cea mai urâtă femeie pe care am cunoscut-o
vreodată. Am văzut femei chiar mai urâte, dar ele erau aşa fiindcă
natura nu le ajutase deloc sau pentru că vreo boală sau vreun
accident le mutilase pentru totdeauna. Sarah însă n-avea nimic
anormal, o ştiu foarte bine, fiindcă am trăit cu ea trei luni şi
jumătate.
Iată cadrul. Aş putea să-1 plasez în prezent, deşi totul s-a
petrecut acum zece ani – cât de puţin contează într-o povestire
momentul acţiunii – aş putea să-1 plasez chiar la Concord, în New
Hampshire, fiindcă într-adevăr acolo s-a întâmplat, o localitate pe
care, întâmplător, cu-noscând-o foarte bine, nu-mi va fi greu s-o
descriu în aşa fel încât povestirea să fie credibilă. Era într-o
miercuri seară, pe la ora şase, într-un sfârşit de mai, când
bărbatul a intrat în local. La parter era o braserie, restaurantul la
etaj, pe pereţii acoperiţi de lambriuri se vedeau nişte plante
agăţătoare, înăuntru mai multe mese din trunchiuri de copac, iar
pe o latură a încăperii şase separeuri capitonate. Câţiva bărbaţi
între douăzeci şi treizeci şi şase de ani stau la bar; sunt îmbrăcaţi
întocmai ca băr batul care a intrat, în costume cu vestă, cu
cravate desfăcute la gât. Sunt probabil avocaţi, avocaţi tineri,
necăsătoriţi, care stau la taifas cu confraţii lor la un pahar de
Martini, tot amânâild momentul întoarcerii în apartamentele lor
din oraş, unde vor lua cina şi, după aceea, întinşi pe canapea, vor
mai lucra ceva pentru a doua zi, în faţa televizorului cu sonorul
dat încet. Majoritatea sunt tineri de familie bună, educaţi,
sârguincioşi, şi un pic nefericiţi. Personajul nostru, să-i spunem
Ronald, sau Ron, se aseamănă în multe privinţe cu ei, doar că el
arată foarte bine, ceea ce-1 face să fie întrucâtva mai puţin
nefericit decât ei. Ron e un bărbat atrăgător: înalt, zvelt, cu
trăsături regulate. Defectele sale – o aluniţă în partea stângă a
bărbiei pătrate, dar nu exagerat de proeminente, părul blond ce-i
acoperă mâinile bronzate şi şoldurile înguste – în măsura în care
nu-i împrumută trăsăturile unui manechin, îi sporesc
frumuseţea, fiindcă este frumos aşa cum spunem despre o femeie
că este frumoasă. Şi poate tocmai fiindcă nu-şi dă seama cât de
atrăgător este, el place şi bărbaţilor, şi femeilor, şi tinerilor, şi
copiilor, şi bătrânilor, şi celor care arată destul de bine, însă nu
îndeajuns de bine pentru a rivaliza cu el, după cum place şi celor
care nu arată chiar atât de bine, şi care, văzându-1, înţeleg că au
toate motivele să-i invidieze pe cei mai înzestraţi decât ei, Ron se
aşază la bar, deschide ziarul, dar până să se apuce de citit,
barmanul îl întreabă dacă vrea ceva de băut, şi i se adresează cu,
Sir„, deşi Ron e un client obişnuit al localului, mai ales de când a
divorţat de nevastă-sa, toamna trecută. Ron a divorţat fiindcă,
după ce-au trăit trei ani împreună, soţia sa a vrut să-şi reia
meseria de creator de modele la care renunţase din cauza lui.
Asta însemna că ea urma să locuiască la New York, în timp ce el
trebuia să rămână în New Hampshire, unde îşi avea clientela. S-
au hotărât să locuiască separat până când el ar fi reuşit să
găsească ceva de lucru lângă New York, însă, după câteva luni,
între vizitele conjugale, Ron „a început să se culce cu alte femei,
iar ea cu alţi bărbaţi, şi asta a fost tot. „Nu-i nici o nenorocire”,
explica el prietenilor care ţineau şi la Ron, şi la soţia lui, deşi el
arăta Sarah Cole: Un fel de Love Story ceva mai bine decât ea.
„Eram foarte tineri când ne-am căsătorit. Ne iubeam din liceu. Am
rămas însă şi după divorţ în relaţii bune cu ea”, le spunea Ron
prietenilor. Şi ei îl înţelegeau, cei mai mulţi fiind, ca şi el,
divorţaţi.
Ron comandă un scotch cu sifon şi începe să citească
ziarul. I se aduce băutura, dar nu soarbe prima înghiţitură până
nu termină de citit un articol despre reapariţia coioţilor în nordul
statului New Hampshire şi Vermont. Îşi aprinde o ţigară. Şi citeşte
mai departe. Mai ia o înghiţitură. Cei din încăpere, bărbaţii de la
bar, câţi sunt, şi barmanul înalt, şi cei din separeuri, nu prea
mulţi, îi urmăresc gesturile.
Tocmai citeşte anunţurile de la mica publicitate – probabil
caută pe cineva să-i cureţe apartamentul – când femeia care se va
dovedi a fi Sarah Cole se ridică de la masa din separeu, se apropie
de bar şi se aşază lângă el. Poartă cizme grele, de cowboy,
argăsite, o pălărie tot de cowboy, din piele de căprioară, nişte
blugi scorţoşi şi un tricou galben, care atârnă pe ea ca pieliţa
unui cârnat. Mai târziu, Ron va afla că ea nu are decât treizeci şi
opt de ani, deşi arată cu zece ani mai bătrână, iar faţă de el, chiar
cu douăzeci. (Este imposibil să i se ghicească vârsta lui Ron; are
înfăţişarea unui tânăr maturizat, de douăzeci şi cinci de ani, sau
a unui bărbat de patruzeci de ani, cu un aer tineresc, însă vârsta
lui reală pare să nu aibă nici o importanţă.)
— Nu-i rău aici la bar, spune ea, uitându-se împrejur.
Oricum e mai multă ldmină. Ce citeşti? întreabă ea cu seninătate,
punându-şi coatele pe tejghea.
Ron îşi ridică ochii de pe ziar şi surâde puţin; în faţa sa
observă o femeie urâtă, mai urâtă decât ce-a văzut sau şi-a
închipuit că există. Şi totuşi continuă să zâmbească. Are impresia
că se cufundă în ochii ei căprui, mici, puţin saşii, însă nu trece
mult timp şi îşi revine, începe să-i studieze faţa ciupită de vărsat,
nasul mare, gura lăsată, dinţii strâmbi şi rari, bărbia lată şi
teşită. Îi zăreşte apoi părul cânepiu şi gâtul invadat de acnee. Apoi
privirile lor se încrucişează şi, din nou, are impresia că se
cufundă în ochii ei.
— Ce-ai spus? întreabă el.
 Ea scoate o ţigară mentolată din pachet. Ron i-o aprinde. O
vede cum împinge fumul prin nările ei enorme, umflate. Ea îi
vorbeşte din nou. Are o voce groasă, nazală, mată:
— Te-am întrebat ce citeşti, da' acum văd ce. Râde scurt şi
tare:
— Ziarul! Ron râde şi el.
— Da, ziarul. The Concord Monitor!
Nu are halucinaţii, vede limpede cine este în faţa lui şi
admite, nu, mai bine zis susţine că vorbeşte cu cea mai urâtă
femeie pe care a văzut-o vreodată, un fapt care îl fascinează ca şi
când ar vorbi nu cu ea, ci cu cea mai frumoasă fiinţă pe care a
văzut-o sau ar putea s-o vadă vreodată, de aceea păstrează cu
sfinţenie clipa aceasta, o reţine de parcă ar fi o minge de aur, un
obiect extrem de greu pe care, dacă nu-1 va ţine cu grijă în mână,
hotărât să-1 păstreze, îl va pierde, iar acesta, scă-pându-i dintre
degete, se va rostogoli în iarbă până la marginea fântânii, şi de
acolo în adâncuri, dispărând pentru totdeauna. Nu va rămâne
decât în memorie, ceva de care să pomeneşti cu regret şi
nedumerire, fiindcă după atâţia ani imaginea n-o vei mai putea
regăsi decât povestind-o. Mintea şi trupul i se trezesc din
amorţeală; se concentrează asupra femeii din faţa lui, Sarah Cole,
cu mutra ei oribilă de rinocer, cu vocea ei groasă şi precipitată, cu
trupul ei îndesat şi diform, iar pentru a prelungi acest moment
începe să-i pună tot felul de întrebări, apoi îi cumpără ceva de
băut, apoi îi zâmbeşte, şi are impresia, chiar atunci, că într-
adevăr a început s-o ia în serios, pe ea cu toate necazurile ei.
Îi află bineînţeles numele; ea recunoaşte că a venit să stea
de vorbă cu el fiindcă a fost provocată de una din femeile cu care
era în separeu. Se roteşte pe scaun şi zâmbeşte victorioasă, cu
cinism, spre cele două prietene, urâte şi ele (deşi nu atât de urâte
ca ea), îmbrăcate tot în blugi, cizme de cowboy şi pălării. Una
dintre ele, o blondă cu o bărbie proeminentă, cu un machiaj
strident, îi face discret cu mâna, ca şi cum s-ar fi jenat să
Sarah Cole: Un fel de Love Story fie văzută, apoi se întoarce
împreună cu cealaltă femeie din separeu spre paharele lor, din
care trag cu nesaţ.
Sarah se întoarce spre Ron şi-i spune tot ce vroia să afle,
despre ce face ea la Rumford Press, despre fostul ei soţ care nu
era decât un ticălos, un tâmpit, „bolnav”, zice ea, cuprinsă parcă
de milă. Îi povesteşte apoi despre cei trei copii ai ei; cea mică e la
şcoală, şi e moartă după băieţi, iar ceilalţi doi sunt la liceu, nu
prea mai stau pe acasă. Vorbeşte de ei cu duioşie. Ron este
impresionat. O vede cu câtă plăcere, cu câtă înfrigurare vorbeşte
despre copii; ochii parcă îi strălucesc atunci când o întreabă cum
îi cheamă.
— Eşti o femeie drăguţă, îi spune el. Sarah zâmbeşte şi se
uită în paharul gol.
— Nu, nu sunt. Tu eşti drăguţ că mi-o spui.
Ron face semn barmanului să umple paharul. Sarah bea
votcă. Probabil. Că tot bea de vreo două ore, fiindcă acum pare
destul de relaxată, oricum mai relaxată decât sunt în general
femeile atunci când încep să-i vorbească.
Acum e rândul ei să-1 întrebe cu ce se ocupă, de ce a
divorţat, cât a locuit în Concord, însă el n-are chef să vorbească
despre viaţa lui. Vrea doar s-o cunoască pe ea, chiar dacă ceea ce-
i povesteşte Sarah este previzibil şi obişnuit, iar modul în care o
face este cât se poate de banal. Ron se gândeşte apoi la soţul ei.
Cum o fi arătând bărbatul care se poate îndrăgosti de Sarah Cole?
Ii
Scena care a avut loc în braseria Osgood se încheie 6 dată
cu plecarea lui Ron, după ce mai comandase un rând de votcă
pentru Sarah, şi cu întoarcerea ei în separeu, la prietenele care o
aşteptau. Nu ştiu ce le-a zis, dar nu-i greu de presupus. Nu-i erau
prietene apropiate, doar colege de serviciu la Rumford Press, unde
împachetau programe T. V. În cutii de carton. Îşi detestau
meseria, şi deseori, după schimbul de zi, îşi luau pălăriile şi
cizmele de cowboy din vestiar şi se opreau la un pahar, în drum
spre casă. Acum intraseră pentru prima oară la Osgood, un loc pe
care îl evitaseră până atunci, convinse că aici nu intrau decât
avocaţii şi agenţii de la asigurări. Sarah a fost cea care le-a zis că
n-au de ce să se teamă, şi cum ele n-au avut ce să-i mai
răspundă, au intrat toate trei în braseria Osgood. Ron nu se
înşela, erau acolo de mai bine de o oră când a intrat el, şi Sarah
era deja puţin ameţită.
— O să mai venim pe aici, le-a spus ea prietenelor ei,
ridicând puţin vocea.
Ceea ce au şi făcut în vinerea aceea când Ron a apărut din
nou cu ziarul în mână. Îşi lăsă servieta jos lângă scaun, comandă
ceva de băut şi începu să citească prima pagină, încet, ostentativ,
ca un bărbat singur, plictisit, fără nici o grabă. Nu le observase pe
cele trei femei cu pălării de cowboy şi cizme, care se aflau în
spatele lui, într-un separeu. Îl zăriseră însă ele, şi, după câteva
clipe, Sarah se afla iarăşi lângă el.
— Bună.
Se întoarse, o văzu, şi brusc regăsi momentul pe care-1
pierduse cu o noapte înainte, după ce ieşise din local şi uitase de
întâlnirea cu cea mai urâtă femeie pe care o văzuse vreodată.
Părea şi mai diformă acum, ceea ce-1 făcu să simtă că momentul
este chiar mai important pentru el, şi că încă o dată îl poate ţine
strâns în mână, ca pe un obiect preţios; începu să-i vorbească, să-
i pună întrebări, să-i mărturisească părerile lui şi să le afle pe ale
ei.
Am spus la început că eu sunt bărbatul din această
povestire, iar prietena mea, Sarah Cole, decedată acum, este
femeia. Îmi amintesc de noaptea aceea; era a doua oară când o
vedeam pe Sarah Cole, şi mă cutremur acum, nu de frică, ci de
ruşine. Când am întâlnit-o prima oară pe Sarah, singura mea
grijă a fost să mă agăţ de acest moment, să-1 păstrez ca şi când
începutul său nu avea nici o legătură cu vreun moment anterior
din existenţa ei sau a mea, luate separat, iar ceea ce urma n-ar
mai fi amintit de el. Vorbea mai încet decât cu o seară înainte, iar
eu am ascultat-o la fel de nerăbdător şi atent, fiindcă motivele
pentru care acceptasem să vorbesc cu ea acum
Sarah Cole: Un fel de Love Story mă făceau s-o ascult, şi* ca
şi cum ar fi fost un obiect, îmi închipuiam că e posibil s-o scot din
datele existenţei ei ca s-o primesc în propria mea existenţă. Nu
mi-am dat seama atunci cât de neomenos mă purtam cu ea. Când
n-ai făcut niciodată ceva asemănător, şi acel ceva nu este în mod
evident bun sau rău, de obicei e cu neputinţă să ştii dacă ceea ce
urmează să faci este nedrept sau nu, şi abia mai târziu s-ar putea
să-ţi dai seama că ai greşit.
În timp ce beam, Sarah mi-a spus că îl ura pe fostul ei soţ
pentru că nu ştia să se poarte cu copiii.
— Nu din cauza banilor, spuse ea nervoasă, bălăngă-nindu-
şi picioarele pe scaunul de la bar. Deşi nu dă un ban, şi eu
trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac, şi el nu-i în stare să le scrie
măcar un rând sau să le dea un telefon. Mă sună doar să-mi facă
scandal că încerc să-1 dau în judecată să plătească pensia
alimentară. Nici nu întreabă de ei.
— Ce ticălos!
 — Aşa-i, aşa-i, nici nu ştiu de ce m-am măritat cu el. De ce
nu l-am lăsat. Paişpe ani, Dumnezeule! Nu ştiu, parcă mi-a făcut
farmece, continuă ea absentă. Nici măcar nu arăta grozav.
După ce bău al doilea pahar se pregăti să plece. Copiii o
aşteptau acasă, şi vinerea lua de obicei masa împreună cu ei. Era
ziua în care îi putpa controla mai uşor.
— Nu-i las să iasă cu oricine, trebuie să existe o regulă, nu?
Am încuviinţat din cap şi apoi am ieşit amândoi. Ne
urmăreau toţi din priviri. Ştiam ce gândesc, dar nu-mi păsa,
fiindcă nu făceam altceva decât s-o conduc până la maşină.
Era o seară răcoroasă, amurgul se lăsa ca o pătură cenuşie.
Automobilul ei, un Buick uriaş, vopsit în verde închis, vechi de cel
puţin zece ani, era o rablă aproape de ilefolosit. Apăsă minerul
portierei. Nimic. Încercă din nou. Am încercat şi eu. Tot nimic.
Am observat o îndoitură mare, în formă de V, pe aripa
stingă din faţă, care bloca portiera.
— Cred că ţi-a lovit-o cineva în timp ce erai în restaurant, i-
am spus.
Se uită câteva clipe la urma de pe maşină, apoi, când se
întoarse spre mine, am văzut-o că plânge.
— Isuse Hristoase! se văita ea, şi din gura ei de broască,
plină de salivă, se revărsa, peste dinţii rari, o limbă roşie. Se
aprinsese la faţă şi, deşi lumina era destul de slabă, i-am văzut
chipul buhăit de plâns, ochii cufundaţi undeva în obrajii umeziţi
de lacrimi; umerii îi căzuseră, mâinile îi atârnau fără vlagă.
— N-am cu ce să plătesc. N-am cu ce.
Mi-am lăsat servieta pe trotuar, m-am apropiat de ea şi am
strâns-o în braţe în timp ce plângea în hohote, cu capul vârât în
umărul meu. După câteva clipe începu să-şi revină, suspina doar.
Pălăria de cowboy îi stătea pe cap într-o poziţte precară,
caraghioasă. Se trase un pas înapoi şi spuse:
— O să intru pe partea cealaltă.
— Bine, i-am zis eu în şoaptă.
Încet,; ocoli botul maşinii urâte şi greoaie, deschise uşa
dinspre bordură şi se strecură cu greutate în faţa volanului. Porni
motorul. Un zgomot violent, ca un muget; maşina n-avea tobă de
eşapament. Fără să mai spună vreun cuvânt, fără să-şi ia rămas
bun, dădu înapoi, ieşi din parcare şi intră pe şosea.
M-am întors şi mi-am pornit maşina. Am aruncat
întâmplător o privire spre uşa localului. Barmanul, cele două
femei care veniseră cu Sarah şi doi bărbaţi care stăteau la bar se
uitau la mine. Pe cei doi îi cunoşteam, erau avocaţi. Rânjeau la
mine. Le-am răspuns cu acelaşi rânjet, apoi m-am urcat în
maşină, şi, fără să mă uit înapoi, am plecat acasă.
Iii
Câteva săptămâni mai târziu, într-o seară, Ron se în-
întâlneşte din nou cu Sarah la Osgood şi, după ce îi dă să bea trei
pahare de votcă, şi bea şi el trei de whisky, o duce la el acasă cu
maşina lui – un Datsun break – având în minte un singur lucru:
să facă dragoste cu ea.
Sarah Cole: Un fel de Love Story
Aşadar eu sunt bărbatul din această povestire şi Sarah este
femeia, şi dacă relatez întâmplările în felul acesta este pentru că
ceea ce vreau să spun mă tulbură, mă întristează, şi inevitabil mă
îndepărtez de la fapte? aşa cum au fost. Sunt tentat acum să
ascund adevărul, s-o prezint pe Sarah mai bună decât era în
realitate, iar pe mine mai rău decât am fost; dar poate că sunt
tentat în aceeaşi măsură s-o prezint pe Sarah într-o lumină
defavorabilă, şi pe mine într-una mai bună. Adevărul este că eu
eram un bărbat bine, iar ea o femeie urâtă, şi amândoi ştiam asta.
Şi când a ieşit de la Osgood, ea era hotărâtă să facă dragoste cu
un bărbat mult mai bine decât oricare altul cu care avusese
ocazia să se întâlnească până atunci, iar eu eram hotărât să fac
dragoste cu o femeie mult mai urâtă decât oricare alta cu care
făcusem dragoste până atunci. Într-un fel eram chit.
Nu, nu-i chiar aşa. (Vedeţi? Iată de ce trebuie să vă spun
povestirea în felul acesta.) Nici măcar nu sunt sigur că simt
amândoi acelaşi lucru. Poate că într-adevăr îi place acest bărbat,
cel mai atrăgător bărbat pe care 1-a întâlnit vreodată. Şi poate că
pentru ea este mai evidentă urâţenia ei decât frumuseţea lui,
după cum şi pentru el este mai evidentă urâţenia ei decât
frumuseţea lui. Doar că Ron nu se crede un bărbat extraordinar
de frumos. Pur şi simplu înţelege că oamenii îl privesc astfel. Iar
el, parcă am mai spus-o, este doar un bărbat bine.
Ron descuie uşa apartamentului, intră şi aprinde veioza.
Este un apartament cochet, cu un dormitor cu un singur pat,
unul din cele treizeci de apartamente identice dintr-o clădire
mare, de cărămidă, din cartierul de răsărit al oraşului. Sarah,
nervoasă, rămâne în pragul uşii, trăgând cu ochiul înăuntru.
— Poţi să intri, spuse el.
 Păşeşte timidă închizând uşa după ea. Îşi scoate pălăria de
cowboy, apoi şi-o pune din nou pe cap, cu un gest repezit,
traversează sufrageria şi se lasă pe un fotoliu vrând parcă să se
afunde în el, să dispară. Ron e în spatele ei; îi pune mina pe
umăr. Sarah se crispează şi îi dă mâna la o parte.
— Vrei ceva de băut?
— Nu… cred că nu, spuse ea, uitându-se la peretele din
faţă, unde un biciclist într-o fotografie mare, înrămată face
reclamă turului Franţei. Mai încolo, într-o nişă din sufragerie, o
bicicletă argintie cu zece viteze, zveltă ca un cal de curse, stă
sprijinită de perete.
— Nu ştiu, spuse ea.
Ron a intrat în bucătărie şi îşi pregăteşte ceva de băut.
— Nu ştiu… Nu ştiu.
— Ce? Te-ai răzgândit? Vrei o tărie? Votcă cu gheaţă. Ce
zici?
Sarah încearcă să stea picior peste picior, dar trupul i s-a
cufundat prea mult în fotoliu, iar pulpele ei sunt prea groase, şi
până la urmă rămâne cu un picior suspendat în aer, şi cu celălalt
sucit într-o parte. Parcă s-ar fi prăbuşit de la o mare înălţime.
Ron iese din bucătărie, se uită la fotoliu, o vede pe Sarah în
această poziţie incomodă, apoi se întoarce din nou în bucătărie.
După câteva secunde revine în cameră.
— Serios, chiar nu vrei o tărie?
— Nu.
Ron se aşază în spatele ei şi îi pune mâna pe umăr. De data
asta femeia nu se mai crispează, deşi nici relaxată nu pare. Stă în
fotoliu ca o stană de piatră.
— Ţi-e frică? o întreabă el cu blândeţe. Apoi adaugă: Mie da.
— Nu… nu mi-e frică. Rămâne o clipă tăcută. Ţie să-ţi fie
frică? De ce?
Se întoarce spre el, fără să-1 privească în ochi.
— Păi… nu fac asta în fiecare seară. Să aduc acasă o
femeie, eu…
— Agăţată într-un bar.
— Nu… nu-i adevărat. Îmi placi, Sarah, crede-mă. Doar ştii
că nu te-am agăţat. Ne-am împrietenit.
— Vrei să te culci cu mine, aşa-i? întreabă ea, evi-tându-i
privirea insistentă.
— Da.
 Pare să fie un răspuns serios. Ron nici nu s-a atins de
paharul lui. Spune „Da”, direct şi răspicat, nu prea repede, şi
foarte hotărât. Un lucru simplu, spus într-un
Sarah Cole: Un fel de Love Story mod simplu. Un bărbat
vrea să facă dragoste cu o femeie. Ea îl întreabă şi el îi răspunde.
Ce poate fi mai simplu?
— Vrei să te culci cu mine? întreabă el.
Ea se suceşte în fotoliu, apoi se întoarce din nou spre perete
şi spune încet:
— Da, sigur, dar… mi-e greu să-ţi explic.
— Ce să-mi explici? Ce?
Ron lasă paharul pe măsuţa dintre fotoliu şi canapea. O
mângâie uşor pe umeri. Lucrurile pot merge până la capăt, dar la
fel de uşor s-ar putea opri şi aici. N-a în-tâmpinat nici un obstacol
(poate doar pe acelea pe care şi le-a creat singur), şi totuşi nu e
sigur că va ajunge la ţintă. Şi de aceea ezită, nu ştie cât de
insistent să fie. Ii mângâie doar umerii căzuţi.
— Tu şi eu… suntem atât de diferiţi. Se uită la bicicleta
sprijinită de perete.
— Un bărbat… şi o femeie, spuse el.
— Nu, nu-i vorba de asta. Vreau să spun, diferiţi. Adică
foarte diferiţi. Tu nu poţi să înţelegi. Dar suntem diferiţi. Ascultă,
spuse ea, trebuie să plec. Trebuie să plec acum.
Ron se trage înapoi, apucă din nou paharul, soarbe o
înghiţitură şi o urmăreşte prin oglindă cum, cu destulă greutate,
ea se ridică din fotoliu şi se îndreaptă repede spre uşă. Doar o
clipă se opreşte, să-şi aranjeze pălăria pe cap, să-1 mai privească
o dată.
— Rămânem prieteni, da?
— Da, prieteni.
— Ne vedem la Osgood, da?
— Da, sigur că da. -
— Bine. La revedere, spuse ea şi deschise uşa.
Uşa se închide. Bărbatul ocoleşte canapeaua, deschide
televizorul şi se aşază în faţa ecranului. Ia de pe măsuţă un
program T. V., îl răsfoieşte, parcurge cu degetul coloanele, se
opreşte, îl pune deoparte. Nici un moment nu-i trece prin cap să
facă vreo asociaţie între program şi femeia care tocmai ieşise din
cameră, chiar dacă ştie foarte bine că ea asta făcea în fiecare zi,
împacheta programe T. V. În cutii de carton ca să fie trimise în
diferite oraşe din New England. Va face această asociaţie altă
dată, într-o altă seară, însă atunci va avea o altă rezonanţă, una
sentimentală. Şi va fi prea târziu ca să mai înţeleagă de ce
pronunţase ea cuvântul „diferiţi”.
IV
Dar nu acesta e lucrul cel mai important în povestirea mea.
Desigur, e un aspect, aspectul înşelător, să zicem, însă nu el m-a
făcut să vă spun această poveste. Şi, rela-tând-o acum, caut să
înţeleg ce a fost între mine şi Sarah, în vara aceea, şi în acel
început de toamnă, cu zece ani în urmă. Trăiam cu ea, dar nici
acest aspect nu este foarte important în povestirea mea, iar că
eram prieteni are chiar şi mai puţină importanţă. Ca să înţeleg ce-
a fost între noi, trebuie să povestesc totul, fiindcă, până la urmă,
nu mă interesează decât atât, dacă ce s-a petrecut între noi a fost
bine sau rău. Caracterul este însuşi destinul, iar dacă reuşeşti să-
ţi cunoşti caracterul şi, într-o anumită măsură, să-1 controlezi e
ca şi cum ţi-ai cunoaşte şi, într-o anumită măsură, ţi-ai controla
soarta.
Să-mi continui aşadar povestirea. Când ne-am întâlnit, mai
târziu, eram în apartamentul ei, într-un bloc, la etajul întâi, pe
Perley Street, în zona de sud a oraşului. Câteva săptămâni n-am
mai fost la Osgood, nu vroiam să mă întâlnesc cu Sarah acolo. Mi-
am găsit scuze, am inventat motive, şi mergeam în alt bar după
serviciu. Şi totuşi Sarah mă obseda; mă obseda ideea de a face
dragoste cu ea, o idee care nu venea dintr-o dorinţă reală, şi poate
tocmai de aceea se transformase într-o obsesie atât de complicată.
Pasiunea, când nu e însoţită de dorinţă, devine violentă; simţisem
probabil primejdia care se ascundea în spatele acestei obsesii; aşa
că am căutat s-o ocolesc pe Sarah.
Şi totuşi am întâlnit-o. A fost o întâmplare, desigur.
Îmi scosesem cămăşile de la curăţătorie, o luasem apoi pe
jos, spre poştă, pe Perley Street. Era într-o sâmbătă dimineaţă şi,
ca de obicei, îmi făceam plimbarea cu bicicleta. Nici o clipă nu mi-
a trecut prin cap că Sarah locu
Sarah Cole: Un fel de Love Story ieşte pe Perley Street, deşi
chiar ea mi-o spusese, de câteva ori, se plângea că stă într-un
cartier mizer, cu blocuri vechi, curţi mici şi murdare, cu alei
veşnic pline 4e caroserii ruginite, abandonate, de triciclete din
plastic, aruncate pe caldarâmul crăpat. Şi mi-am amintit abia
când am văzut-o. Era prea târziu ca s-o mai evit. Mergeam pe
bicicletă, în pantaloni scurţi şi tricou, cărând în portbagajul de la
spate cămăşile scrobite, împăturite într-un pachet. Ea venea spre
mine pe trotuar, cu două plase mari în mână. Când mi-am dat
seama că mă văzuse, m-am oprit. Am stat de vorbă. M-am oferit
s-o ajut. I-am luat plasele, iar ea a apucat bicicleta, ţinând-o atent
de ghidon, parcă i-ar fi fost frică să n-o strice.
La intrarea în bloc ne-am oprit. Pe scările de lemn se
înghesuiau saci de gunoi desfăcuţi, din care se revărsau coji de
ouă, pungi de hârtie mototolite, zaţ de cafea.
— Şi le-am zis de atâtea ori să-şi ducă gunoiu', parcă aş
vorbi cu pereţii, mă lămuri ea. Sprijini apoi bicicleta de balustradă
şi îmi ceru plasele.
— Ţi le duc eu, i-am zis.
I-am arătat cum să fixeze lanţul de balustradă. Apoi am
rugat-o să ia cămăşile sus.
— Nu vrei să bei o bere? mă întrebă ea în timp ce deschidea
uşa spre holul întunecos. O scară îngustă dispărea în întunericul
greu şi umed. Mirosea a ziare vechi.
— Sigur, am zis eu, urmând-o pe scări.
— Îmi pare rău, nu-i lumină. Nu vrea nimeni s-o repare.
— Nu-i nimic. Mă iau după tine.
Deşi în hol lumina era slabă, îi puteam vedea venele mari,
vineţii, care îi brăzdau pulpele. Purta pantaloni scurţi, strânşi pe
corp, sandale cu talpă groasă, de cauciuc, şi un jerseu roz, fără
mâneci. Mi-am imaginat-o m într-un supermagazin, stând la
cbadă la casierie. Dacă aş fi fost în spatele ei, fără s-o cunosc,
cred că aş fi întors capul, preferind să mă uit la coperta unei
reviste, pe un T. V. Guide, People, The National Enquirer, sau pe
altceva, căci, la lumina palidă a zilei, înfăţişarea ei nu-ţi putea
provoca decât jenă uitându-te la ea. Şi totuşi mă aflam aici, în
locuinţa ei, privindu-i uluit gambele diforme, îmbrăcămintea
mohorâtă, lipsită de gust, mizeria în care trăia. Şi nu o făceam cu
detaşare, nu mă uitam la ea dintr-o curiozitate, ci din pasiune, nu
simţeam, sau cel puţin nu consideram gestul meu o perversitate.
Mă stimula prezenţa ei, aveam chef de vorbă, devenisem
îndrăzneţ, poate chiar prea îndrăzneţ.
Închipuiţi-vă această scenă. Bărbatul bronzat, suplu, în
pantaloni scurţi de jogging şi sandale italieneşti de piele, cu un
tricou strimt, intră în apartament, iar în faţa lui femeia, cu o piele
de culoarea aluatului, cu un trup gros, îndesat, de o urâţenie
izbitoare. Îi face semn să meargă în bucătărie, să pună sacoşele
pe masă. El se uită prin cameră şi o întreabă surâzător:
— Şi berea cu care m-ai ademenit?
E un apartament întunecos, ticsit de mobile mari, uzate,
cumpărate de ocazie, construite probabil pentru o casă de ţară
sau pentru un apartament spaţios de acum patruzeci, cincizeci de
ani, iar până să ajungă la Sarah Cole, trecuseră prin multe mâini,
până să fie transportate în Perley Street, săltate pe scările înguste,
ea şi copiii gâfâind în urma lor, transpiraţi leoarcă; o canapea cu
tapiseria umflată, fotolii, masa de toaletă, câteva scaune
balansoar, iar la bucătărie, în loc de masă, un birou vechi de
arţar, cu şase scaune de stejar, o comodă înaltă, cu vitrină, toate
scorojite, pătate, cu crăpături, strivind linoleumul verde sub
apăsarea lor.
Totuşi apartamentul este curat, lucrurile sunt la locul lor.
Bărbatul se simte bine aici. Se duce în sufragerie şi aruncă o
privire spre cele trei dormitoare.
— Frumos apartament, îi strigă el.
Se uită la fotografiile înrămate, la cei trei copii, la chipurile
lor aranjate pe bufet ca într-un altar.
— Arată bine puştii.
Într-adevăr sunt frumoşi. Blonzi, grăsuţi, îngrijiţi, cu o
înfăţişare plăcută.
Se întoarce în bucătărie. Femeia tocmai deşartă plasele.
— Şi unde-i berea de care vorbeai? o întreabă el din nou.
Sarah Cole: Un fel de Love Story
S-a postat în uşă, lăsându-se pe un picior, ca un dansator
care se odihneşte.
— Ce-i cu tine, Sarah? S-a întâmplat ceva?
Fără să scoată un cuvânt, ea lasă plasele jos, se apropie de
el şi, luându-i capul în mâini, îl sărută pe gură, îi încolăceşte apoi
trupul cu braţele, îi cuprinde şoldurile, îl îmbrăţişează strâns,
sărutându-1 în continuare, cu ochii deschişi. Bărbatul o apucă de
umeri, îi îndepărtează uşor faţa, şi amândoi se privesc o clipă,
fascinaţi. Apoi bărbatul se desprinde de ea, se întoarce şi, în
tăcere, se îndreaptă spre uşă şi pleacă. Ultimul lucru pe care îl
vede înainte de a ieşi este femeia, aşezată în pragul bucătăriei, cu
faţa puţin aplecată într-o parte, cu aceeaşi expresie radioasă pe
care o au şi copiii din fotografie.
 V în dimineaţa următoare, era o duminică rece şi ploioasă,
Sarah a apărut la uşa apartamentului meu. Îmi adusese pachetul
pe care îl uitasem la ea în bucătărie, şi când i-am deschis uşa, mi
1-a întins pur şi simplu, cu o privire vinovată. Avea pe ea o manta
galbenă de ploaie, cu gluga trasă pe cap, şi părea mai degrabă o
şcolăriţă speriată în faţa profesorului decât o femeie matură, care
lasă un pachet acasă la un prieten. La urma urmei, nu avea de ce
să-i fie ruşine.
% Am invitat-o înăuntru. Tocmai citeam ediţia de duminică
din New York Times, întins pe canapea, cu ceaşca de cafea în faţă,
îmbrăcat într-un halat de baie. Am rugat-o să-şi scoată mantaua
de ploaie şi gluga, să le pună în dulapul de lângă uşă. Pornisem
spre bucătărie să-i aduc o cafea, când m-am întors şi am privit-o.
Închisese uşa dulapului. S-a întors şi s-a uitat spre mine.
Ce mai urmează acum? Să descriu scena. Îmi amintesc
acest moment de parcă n-ar fi trecut zece ani. Cămăşile
împachetate erau pe masă în spatele ei, ziarele zăceau împrăştiate
pe canapea şi podea, auzeam ropotele de ploaie măturând faţada
clădirii, camera se umpluse de tăcere, şi noi stăteam unul în faţa
celuilalt, privin du ne. Ne-am dezbrăcat amândoi, în lumina
cenuşie, tulbure, doi membri ai aceleiaşi specii, un bărbat şi o
femeie, bărbatul ceva mai tânăr şi mai puţin speriat decât femeia,
iar femeia cu trăsături mai grosolane decât ale bărbatului,
destinşi, şi unul, şi celălalt, de parcă ar fi scăpat, după mult timp,
de o teribilă apăsare.
Vi
Am făcut dragoste în dimineaţa aceea în patul meu, ore în
şir, până după-amiază. Şi am discutat, aşa cum discută de obicei
un bărbat şi o femeie care petrec împreună în pat o jumătate de
zi, sau o noapte. I-am povestit despre trecutul meu, despre
oamenii care au ţinut la mine, şi la care am ţinut şi eu, despre
fosta mea soţie din New York, despre fratele meu din Aviaţia
Militară, despre părinţii mei din Florida, i-am povestit despre
ambiţiile, despre visurile şi îndoielile mele. M-a urmărit cu atenţie.
Şi a vorbit mult mai puţin decât mine. Poate fiindcă îmi povestise
deja multe lucruri despre ea, sau poate fiindcă vroia să mi le
spună altă dată, dacă erau cumva de spus.
În următoarele săptămâni ne-am întâlnit de mai multe ori,
şi de fiecare dată făceam dragoste în apartamentul meu. Îi
telefonam când se întorcea acasă de la birou, sau, dacă nu
telefonam eu, suna ea, şi după ce rosteam câteva cuvinte banale,
sugeram, eu sau ea, să ne vedem, să ne petrecem seara
împreună. După o jumătate de oră era la uşa mea. Ne iubeam cu
pasiune, tandru, ca nişte oameni maturi, şi amândoi eram foarte
mulţumiţi.
Apoi, într-o noapte călduroasă, o sâmbătă din august, pe
când stăteam în pat peste cearceafurile încâlcite, fumând şi
sporovăind alene, Sarah mi-a spus că vrea să ieşim în oraş să
bem ceva.
— Acum?
— Da, e devreme. Cât e ceasul?
M-am uitat la ceasul electronic de lângă pat.
— Nouă patruzeci şi nouă.
— Ei, vezi?
Sarah Cole: Un fel de Love Story
— Nu-i chiar aşa devreme. De obicei pleci acasă înainte de
unsprezece. Şi acum e aproape zece.
— Nu, e abia trecut de nouă. Depinde cum priveşti
lucrurile. Şi doar e sâmbătă, Ron, nu-i aşa? Nu vrei să ieşim în
oraş să dansăm? Sau asta e tot ce ştii să faci, glumi ea şi mă
împunse cu degetul în coaste. Ştii să dansezi? îţi place să
dansezi?
— Sigur, da… sigur, dar nu în seara asta. E prea cald. Sunt
şi obosit…
Sarah insistă însă, îmi explică încântată că un bar cu aer
condiţionat ar fi mult mai răcoros decât apartamentul meu şi că
nu era nevoie să intrăm într-un bar unde se dansa, puteam să
mergem la fel de bine şi la Osgood. „Ca un compromis”, spuse ea.
Atunci i-am propus să mergem la El Rancho, un restaurant
cu o braserie intimă, cu bar şi ring de dans, la câteva mile în
afara oraşului, pe vechea şosea spre Portsmouth. Pe la nouă,
după ce se închidea restaurantul, barul se umplea de clienţi veniţi
din câteva localităţi din apropiere. Fusesem o dată la restaurant,
dar nu la bar, şi nici nu cunoşteam pe cineva care să fi fost.
Sarah tăcu o clipă. Îşi aprinse apoi o ţigară şi se acoperi cu
cearceaful. %
— Nu vrei să se ştie despre relaţia noastră, aşa-i?
Recunoaşte!
 — Nu-i adevărat… Nu-mi place să se bârfească pe seama
mea. Ştii că lucrez cu multă lume, şi unii vin la Osgood. Mai ales
sâmbătă seara.
— Nu, spuse ea cu hotărâre. Ţi-e ruşine să te afişezi cu
mine. Asta e. Te culci cu mine, dar nu vrei să apari în lume cu
mine.
— Nu-i adevărat, Sarah.
Tăcu din nou. M-am întins să-mi iau ţigările şi bricheta de
pe noptieră. -
— Îmi eşti dator, Ron, spuse ea deodată. Îmi eşti dator.
— Ce? Mă aşezasem pe spate, cu ţigara aprinsă în gură,
acoperit de cearceaf.
— Am spus că-mi eşti dator.
— Nu înţeleg la ce te referi. Pur şi simplu nu vreau să se
bârfească pe seama mea, pricepi? Asta-i tot. Viaţa mea
particulară, înţelegi, nu vreau să mă expun în văzul lumii. Şi nu-ţi
sunt dator cu nimic.
— Îmi eşti dator. Cu prietenie. Şi cu respect. Nimeni nu
poate să facă tot ce-ai făcut tu fără să-mi arate prietenie şi
respect.
— Sarah, zău dacă pricep ceva. Doar sunt prietenul tău, ce
vrei mai mult? Şi te respect. Te respect CU adfcvărat.
— Sigur?
— Da, sigur.
Tăcu iarăşi. Apoi oftă şi încet, aproape imperceptibil, îmi
spuse:
— Atunci va trebui să te afişezi cu mine. Nu-mi pasă de
Osgood, şi de tipii cu care lucrezi. Dar dacă ţii cu tot dinadinsul
să nu mergem acolo, n-o să mergem, dar undeva va trebui să ne
ducem, la El Rancho, de pildă, sau în altă parte, într-un local pe
care să-1 ştiu şi eu, unde merg şi colegii mei de muncă, oameni
pe care să-i cunosc eu, şi o să mergem şi la câteva petreceri,
fiindcă şi eu sunt invitată la petreceri. Am prietenii mei, am
familia mea, şi trebuie să-mi cunoşti familia. Copiii mei cred că
umblu să agăţ bărbaţi, că umblu prin baruri, când eu de fapt vin
la tine> şi asta nu-mi convine deloc, aşa că trebuie să-ţi fac
cunoştinţă cu ei, ca să le pot spune unde sunt când nu dorm
noaptea acasă. Şi o să vii la mine, şi o stăm împreună seara…
Pe măsură ce-şi ordona pretenţiile, după ea atât de
îndreptăţite, vocea i se ascuţise, şi acum aproape că ţipa la mine.
 — Îmi datorezi asta. Sau, dacă nu, eşti un om de nimic. E
simplu.
Aşa era.
VII
Bărbatul este îmbrăcat elegant. Poartă un sacou bleumarin,
cămaşă bej, deschisă la gât, pantaloni albi, pantofi sport. Ceilalţi,
inclusiv femeia care-1 însoţeşte, sunt îmbrăcaţi la fel: blugi şi
cizme de cowboy, bluze sau cămăşi de cowboy, tricouri imprimate
strident. Femeile, multe din
Sarah Cole: Un fel de Love Story ele, poartă pălării de
cowboy date pe spate şi agăţate cu un şnur de bărbie. Bărbatul
nu cunoaşte pe nimeni şi nici nu-şi dă seama dacă ceea ce vede
este o petrecere sau nu, femeia însă îi cunoaşte aproape pe toţi,
şi, foarte încântată, le face cunoştinţă cu el. Bărbaţii rânjesc şi îi
dau mâna, apoi îl” bat pe umăr, îl întreabă în ce domeniu
lucrează, după care se lasă tăcere. Femeile îi aruncă la început
priviri provocatoare, însă se potolesc foarte repede. Femeia care îl
însoţeşte pe bărbatul în sacou vorbeşte cât toţi la un loc. Nici nu
mai apucă să deschidă gura altcineva, bărbatul care a venit cu ea,
ceilalţi bărbaţi de la mese, şi femeile. Nu se mai opreşte, vorbeşte
tot timpul, se agită în stânga şi în dreapta, vorbeşte cu voce tare,
râde în hohote şi râde chiar şi la glumele cele mai stupide, şi bea
fără oprire, se ameţeşte, abia dacă mai poate lega un cuvânt, se
clatină, şi abia atunci bărbatul, nemaiavând încotro, o apucă de
mână şi, împreună, se strecoară afară, şi pleacă acasă, în Perley
Street.
Istoria se repetă de două ori în aceeaşi săptămână, apoi de
trei ori în săptămână următoare – la El Rancho, la Ox Bow din
Northwood, în apartamentul Ritei şi al lui Jimmy din Thorndike
Street, şi la Betsy Beeler acasă, şi încă o dată, ultima oară, pe
malul lacului Sunapee, într-o vilă. Run a renunţat s-o mai sune
pe Sarah, iar când ştie că e ea la telefon nici nu mai răspunde.
Sau îl lasă să sune de cinci, şase ori înainte de a ridica receptorul.
Ron şi-a scos haina şi vesta, şi-a desfăcut cravata, şi îşi
pregăteşte ceva de mâncare.
— Alo!
— Bună…
— Ce mai faci?
— Bine* Sunt puţin obosită.
— Nu te-ai trezit încă?
 — Nu. Nu tocmai. Ah, lunea e o zi odioasă.
— Te-ai distrat bine noaptea trecută?
— Ştiu şi eu? Într-un fel, da. E frumos acolo, pe marginea
lacului. Ascultă, spune ea, înveselită. Nu vrei să vii diseară pe la
noi 1 Copiii m mai târziu, şi dacă vii până în opt^ te vezi şi cu ei.
Vor să te cunoască.
— Le-ai povestit despre mine?
— Bineînţeles. De mult. Puteam să mă ascund de ei?
Ron tace.
— Nu vrei să vii la noi diseară? Nu vrei să te vezi cu copiii
mei? Nu, nu vrei, ăsta-i adevărul.
— Nu, nu-i vorba de asta, dar… am mult de lucru.
— Trebuie să vorbim, anunţă ea cu o voce joasă.
— Da, răspunse el, trebuie să vorbim.
Au stabilit să se întâlnească la el, apoi şi-au spus la
revedere şi au închis.
Acum Ron îşi încălzeşte mâncarea pe care o va mânca
singur în bucătărie, în timp ce Sarah îi cheamă pe copii la masă,
şi poate că acesta ar fi cel mai potrivit moment, când sunt atât de
aproape de sfârşitul povestirii, să recunosc că nu sunt atât de
sigur dacă Sarah Cole a murit sau nu. Cu câţiva ani în urmă m-
am întâlnit întâmplător cu una din prietenele ei, o blondă cu
bărbia proeminentă. Numele ei, mi-a amintit chiar ea, era Glenda;
mă văzuse la Osgood de câteva ori, ne întâlnisem şi la El Rancho
o dată când am fost cu Sarah acolo. Am rămas surprins că m-a
recunoscut, ba am fost chiar puţin stânjenit că n-am recunoscut-
o eu primul. Pe ea însă n-o deranjase. Dimpotrivă, mi-a spus
râzând:
— Nu prea te-ai schimbat, domnule.
M-am făcut c-o recunosc, dar cred că şi-a dat seama că
pentru mine era o figură străină. Stăteam de vorbă în faţa
magazinului Sears, pe South Main Street, de unde voiam să
cumpăr nişte vopsea. Mă recăsătorisem de cu-rând şi urma să ne
zugrăvim apartamentul.
— Ce s-a întâmplat cu Sarah? am întrebat-o pe Glenda. Mai
lucrează la expediţie?
— Nu, nici vorbă. A plecat demult. Am auzit că s-a întors
din nou la fostul ei soţ. Nu ştiu cum îl cheamă. Cole parcă.
Am întrebat-o dacă era sigură, şi mi-a spus că nu era, că
auzise doar vorbindu-se prin baruri şi pe la serviciul de expediţie
a presei, dar că totuşi nu. Avea motivesă se îndoiască. Lumea
zicea că Sarah se întorsese la fostul ei soţ, că locuiau într-o
rulotă, undeva într-un parc, lângă Hooksett şi că în iarna aceea se
mutaseră cu toţii în* Florida, după ce bărbatu-său rămăsese fără
slujbă. Era tâmplar, a precizat ea.
Sarah Cole: Un fel de Love Story
— Cred că era o brută. O bătea. Avea toate motivele să-1
urască, am spus.
— A, da, sigur, era un nemernic. L-am văzut şi eu de câteva
ori şi nu mi-a plăcut. Era un tip mic şi urât, iar când se îmbăta se
purta mizerabil. Dar ştii ce spune lumea? *
— Ce?
— Sacul şi cu petecul.
— Sarah nu se purta mizerabil când se îmbăta. Femeia
râse.
— Da, doar că era mică şi urâtă. N-am mai spus nimic.
— Ascultă, nu vreau să mă înţelegi greşit. N-am nimic cu
Sarah. Insă tu şi cu ea… ce să spun, făceaţi o pereche de toată
frumuseţea. Era penibil, zău. Cu bărba-tu-său probabil că nu era
atât de complexată, spuse ea grav. Adică nu mergea… tu, înalt şi
blond, şi sărmana Sarah, care arăta… Şi glumele pe care le făceau
puştanii de la expediţie pe seama ei, ajunsese, cum să-ţi spun, de
râsul lumii.
— Şi totuşi… am iubit-o, i-am spus eu. Sprâncenele ei
pensate se arcuiră neîncrezător. Zâmbi.
— Sigur că da, dragă, spuse ea mângâindu-mă pe braţ.
Sigur că da.
Apoi zâmbetul îi pieri de pe faţă, se întoarse şi plecă.
Când femeia pe care ai iubit-o moare, accepţi moartea ei ca
pe o realitate, dar ea continuă să trăiască în memoria, în visurile
şi reveriile tale. Porţi conversaţii imaginare cu ea, şi dacă vezi ceva
interesant te gândeşti că i-ai putea povesti şi ei despre ce-ai văzut,
însă abia atunci îţi dai seama că ea nu mai e printre cei vii. Iar
noaptea te urmăreşte în vis. Cu Sarah nu s-a întâmplat aşa ceva.
Când a plecat din viaţa mea, a dispărut definitiv, de parcă nici n-
ar fi existat vreodată. Doar mai târziu, când am început să mă
gândesc la ea ca la un om care nu mai există, şi când puteam
spune – prietena mea e moartă, doar atunci am fost în stare să
spun această poveste, fiindcă abia atunci Sarah s-a ivit în
memoria, în visurile şi reveriile mele. Şi doar în felul acesta am
aflat că o iubisem cu adevărat, am simţit moartea ei ca pe o
pierdere, şi am simţit că o vreau din nou vie, ca să-i pot spune
lucruri pe care nu le ştiam sau nu le puteam spune pe vremea
când trăia, şi când nu ştiam, nu puteam să ştiu, că o iubesc.
VIII
Femeia ajunge la Ron pe la opt. Îi aude maşina intrând cu
zgomot în parcarea din faţa blocului. Ron iese din bucătărie şi se
uită pe fereastra din sufragerie. O vede, ca printr-un telescop,
cum se chinuie să treacă pe scaunul din dreapta şoferului ca să
iasă din maşină, cum se apropie apoi, prin lumina subţire a
amurgului, de intrare. E o seară călduroasă, şi ea e îmbrăcată în
bermude, într-o bluză roz fără mâneci, cu nişte sandale de plajă
în picioare. Ron urăşte hainele astea. Pantalonii strânşi pe
coapse, adânciturile mari, întunecate de la subsuori, scoase la
iveală de bluză, şi lipăitul sandalelor. Nu le poate suferi.
Un ciocănit scurt la uşă. După ce îi deschide, Ron se
întoarce în bucătărie, apoi, după câteva clipe, revine în cameră şi
aprinde o ţigară. Îi oferă ceva de băut, însă ea refuză, şi atunci, cu
un aer oarecum oficial, Ron o invită să ia loc. Ea se aşază încet pe
canapea, chiar la mijloc, cu picioarele alipite, parcă ar fi cerut o
audienţă să capete o slujbă. Ron se aşază în fotoliu, e foarte
relaxat, stă picior peste picior, ca şi cum el ar fi cel de care
depinde angajarea ei.
— Parcă ziceai că vrei să vorbim.
— Da, aşa ziceam, dar văd că eşti supărat pe mine. Dar n-
am făcut nimic, Ron.
— Nu, nu sunt supărat pe tine.
Urmează o clipă de tăcere. Ron continuă să-şi fumeze
ţigara.
Apoi o aude suspinând.
— Nu vrei să ne mai întâlnim, aşa-i?
Ron nu-i răspunde imediat. Aşteaptă câteva secunde, apoi
spune:
— Da, e adevărat. Aşa e.
Sarah Cole: Un fel de Love Story
Ron se scoală de pe fotoliu, se îndreaptă spre bicicleta
argintie şi începe să-şi plimbe degetul de-a lungul ei.
— Eşti un ticălos, spune ea încet. Eşti mai rău decât fostul
meu soţ.
 Sarah îi zâmbeşte apoi cu răutate, aproape batjocoritor, şi
pentru Ron acum este foarte limpede că ea n-are de gând să mai
plece. Este legat de ea, îi comunică Sarah pe un ton cât se poate
de rece.
— Ce, crezi că sunt o bucată de carne? Suni măcelăria şi
faci comandă, şi când nu mai ai chef, le zici să nu mai vină. Să
ştii că nu merge chiar aşa. Nu sunt o bucată de carne, una din
fetişcanele alea care vin în goană când le chemi şi pleacă speriate
când te răţoieşti la ele. Eu sunt altceva. Nu mai am nimic de
pierdut, Ron. Absolut nimic. Şi tu eşti legat de mine.
El continuă să mângâie uşor bicicleta.
— Nu, nu sunt.
Ea se lasă din nou pe canapea şi-şi încrucişează picioarele.
— Ascultă, Sarah, ar fi mai bine dacă ai „pleca.
— Nu, spuse ea tăios. Parcă ziceai că-mi dai ceva de băut.
Să ştii că nu s-a schimbat nimic. Pentru niciunul din noi. Aş bea
ceva, spuse ea cu îndrăzneală.
Ron lasă bicicleta şi se apropie de ea. Faţa i-a încremenit
într-o mască. -
— Destul! spune el printre dinţii încleştaţi. Ţi-am dat
destul.
Ron îi porunceşte să plece.
Sarah rămâne acolo unde e, pe canapea.
Ron o apucă de braţ şi o obligă să îngenuncheze în faţa lui.
Sarah a început să plângă. Stă în genunchi, se uită la el şi
plânge. Însă nu vrea să se mişte, nici măcar un pas. Aproape că o
împinge acum, însă ea nu s-a clintit. Se aude numai plânsul ei.
Ron se dă înapoi, îşi pune mâinile în şolduri şi se uită fix la
ea.
— Hai, cară-te, căţea! îi spune el şi, în timp ce rosteşte
aceste cuvinte, pe măsură ce îi ies din gură, unul câte unul,
Sarah se transformă în cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o
vreodată. Şi aceleaşi cuvinte le rosteşte încă o dată, aproape cu
tandreţe:
— Hai, cară-te, căţea!
Părul ei a devenit auriu, ochii căprui sunt adânci şi trişti,
gura, rotundă şi drăgăstoasă, lacrimile ei, lacrimile dragostei şi
pierzaniei, braţele întinse, rugătoare, trupul ei, trupul unei femei
devotate, care iubeşte şi este alungată cu cruzime. Şi pentru a
treia oară, cuvintele îi ies din gură:
 — Hai, cară-te, căţea scârboasă!
Sarah e învăluită toată într-o aureolă de lumină caldă, ca o
ceaţă deasă şi blândă, în care a păşit aşa cum te urci, uşor, într-o
trăsură. Sarah dispare apoi, iar el rămâne singur.
Ron se uită în cameră, căutând-o cu privirea. Se aşază
iarăşi în fotoliu şi îşi cuprinde faţa cu mâinile. Nu fiindcă Sarah ar
fi murit, ci fiindcă cel care o omorâse era chiar el.
Născut în Philadelphia la 7 aprilie 1931. Studiază la
Houston, unde tatăl său era profesor de design. Experienţa texană
(aici a lucrat ca reporter, redactor, director de muzeu) îi va sluji ca
mediu lingvistic pentru povestirile de mai târziu. În 1962 se mută
la New York, unde editează împreună cu Harold Rosenberg şi
Thomas Hess revista de artă şi literatură Location, din care apar
numai două numere. Din 1963 începe să publice în The New
Yorkery revista care va găzdui în deceniile următoare majoritatea
prozelor sale. „Priveam cu mare admiraţie revista The New Yorker
şi pe scriitorii care publicau aici”, declară Barthelme într-un
interviu acordat lui John F. Baker, publicat în Publishers Weekly.
„îi admiram mai ales pe Wolcott Gibbs şi E. B. White. Nu doream
decât atât: să semnez şi eu alături de ei în aceeaşi revistă.”
Barthelme este invitat frecvent de City University of New York să
predea cursuri de creaţie literară.
Scrie povestiri, roman, eseu, critică.
Volume de povestiri: Come Back, Dr. Caligari (întoarce-te,
dr. Caligari), Little, Brown, 1964; Unspeakable Practices,
Unnatural Acts (Metode reprobabile, fapte nefireşti), Far-rar,
Straus and Giroux, 1968; City Life (Viaţa de oraş), Farrar, Straus
and Giroux, 1970; Sadness (Tristeţe), Far-rar, Straus and Giroux,
1972; Amateurs (Amatori), Farrar, Straus and Giroux, 1976;
Great Days (Zile măreţe), Farrar, Straus and Giroux, 1979; Sixty
Stories (Şaizeci de povestiri), Putnam, 1981; Overnight to Many
Distant
B2 Proză americană contemporană 1975-1985
Cities (Spre oraşe îndepărtate, noaptea), Putnam, 1983;
Forty Stories (Patruzeci dţ povestiri), Putnam, 1987.
Romane: Snow White (Albă ca zăpada), Atheneum, 1967;
The Dead Father (Tatăl mort), Farrar, Straus and Giroux, 1975;
Paradise (Paradis), Putnam, 1986.
Volum de eseuri: Guilty Pleasures (Plăceri vinovate), Farrar,
Straus and Giroux, 1974.
 Bursă G-uggenheim, 1966. Premiul Institutului Naţional de
Artă şi Literatură, 1972. Membru al Asociaţiei Scriitorilor şi al
PEN clubului.
Come Back, Dr. Caligari (întoarce-te, dr. Caligari), 1964.,
Primul volum de povestiri al lui Barthelme inaugurează o tematică
pe care o vom reîntâlni, cu mici variaţii, în toate volumele
publicate mai târziu. Viziunea lui Barthelme este, de la început,
pesimistă, sceptică, de o ironie amară în tratarea subiectelor, fiind
dublată însă de un talent uriaş pentru jocul verbal, pentru
imitaţia burlescă şi umorul absurd.” (Larry McCaffery, The
Metafictional Muse: The Works of Robert Coover, Donald
Barthelme and William H. Gass, University of Pittsburg Press,
1982)
Unspeakable Practices, Unnatural Acts (Metode reprobabile,
fapte nefireşti), 1968. „Stilul lui Barthelme mizează pe convingerea
noastră că resursele limbii au fost epuizate de fabricanţii de
reclame şi sloganuri politice. Barthelme inventează personaje
folosindu-se de detalii oferite de realitate. Rezultatul însă este un
nonsens, de cele mai multe ori cu implicaţii groteşti.” (Dictionary
of Literary Biography) William H. Gass observă că în acest volum
Barthelme „urmăreşte mai ales apatia în faţa violenţelor din
lumea contemporană. Autorul se situează astfel în conştiinţa
modernităţii. Nimic suprarealist. Dislocările sunt bazate pe
realitate, iar subiectele sunt furnizate de lumea zilelor noastre.”
(New York Review of Books)
City Life (Viaţa de oraş), 1970, propune o mare varietate de
experimente verbale. „Procedând asemenea lui Coover, din
povestirile cubiste, Barthelme foloseşte aici toate elementele
cunoscute ale tehnicii literare, manipu-lând aşteptările cititorului
spre ţelul dorit de el. Savoarea
Donald Barthelme acestor bucăţi constă în abilitatea lui
Barthelme de a mima convenţii epuizate, dinamitând, trivializând
orice pretenţie de seriozitate.„ (Larry McCaffery, op. Cit.) „Un
catolic renegat, Barthelme a devenit un poet al dezordinii.
Povestirile sale sunt ca o răzvrătire metafizică împotriva haosului,
a nebuniei care aşteaptă în umbră. Dacă facem abstracţie de
tehnicile folosite, Barthelme este, sau măcar aspiră să fie, „un
tradiţionalist.” (Meivin Maddocks, în Christian Science Monitor)
Great Days (Zile măreţe), 1979, cuprinde povestiri scrise
sub formă de dialoguri. „Barthelme compune piese într-un act,
influenţa lui Beckett fiind aici abia disimulată. Spre deosebire de
Beckett, Barthelme este atras mai mult de nobleţea consumată a
personajelor decât de rizibilul situaţiilor absurde. Amestec de
volubilitate frivolă, satiră vehementă şi exultaţii triumfaliste.”
(James C. Robison, în The American Short Story 1945-1980)
Sixty Stories (Şaizeci de povestiri), 1981, reuneşte povestiri
publicate în volumele anterioare. O primă impresie: stilul lui
Barthelme nu s-a schimbat prea mult de la Come Back, Dr.
Caligari (întoarce-te, dr. Caligari), debutul în proză scurtă din
1964. „Nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru acest
volum care acoperă o perioadă delimitată de Kennedy şi Carter, o
perioadă zugrăyită de Barthelme în toate aspectele ei sociale,
morale, emoţionale. Reîntâlnim aici excursurile filosofice,
descrierile cinematice, legăturile şic, angoasele. Reîntâlnim şi
limbajul, acelaşi care convertea banalul în suprarealitate şi
invers, care producea silogisme răsturnând logica internă a
ficţiunii deopotrivă cu aceea a vieţii noastre.” (Carey Horwitz, în
Saturday Review) „Donald Barthelme este scriitorul american cel
mai imitat la ora actuală, tot aşa cum era J. D. Salinger în urmă
cu douăzeci de ani, fapt care dă, cu fiecare operă a maestrului, un
sentiment de maximă inutilitate imitatorilor. Citite ca un întreg,
povestirile ne transmit zbuciumul individului care încearcă să
comunice într-o cultură scăpată de sub control, trivializată de
jargoane pretenţioase, şi în care o tăcere provocatoare este
Proză americană contemporană 1975-1985 de preferat
oricărei verbalizări a trăirii.„ (Charles New-man, în The Nation)
„Barthelme declara cândva: „Nu cred decât în fragmentaritate.”
Cu Sixty Stories afirmaţia aceasta este întărită. Povestirile apar ca
nişte ciorne risipite, mâzgăleli jucăuşe, bucăţi disparate, fărâme
de conversaţie, aluzii la succesiuni ritualistice şi situaţii de
apocalips. Teritoriul pe care ne aflăm este chiar vidul.„ (Sa-muel
Coaie, în America) „Dacă dilema fiinţei umane este existenţa unor
valori intrinseci, şi dacă singura soluţie este să îmbrăţişăm un roZ
căruia să-i rămânem fideli, şi dacă rolul acesta nu este altul decât
cel prescris de ecranul televizorului şi al cinematografului, sau de
textele respectabile, autorizate, ale filosofiei, de pildă, atunci omul
este sortit să devină o nonfiinţă, o abstracţiune, pe care
Barthelme o parodiază în cărţile sale. Barthelme observă că
asumarea oricărui rol în spatele căruia se ascunde un scenariu
gata scris ne transformă în mecanisme oarbe. Identitatea, aşa-zisa
identitate, nu este decât o deghizare, un joc, un rol, un
„fragment”.” (Lois Gordon, Donald Barthelme, Twayne Publishers,
Inc., 1981)
În 1974, Joe David Bellamy a publicat o carte de interviuri
cu o seamă de scriitori americani contemporani. Printre invitaţi s-
a aflat şi Donald Barthelme. (Autorul interviului – criticul Jerome
Klinkowitz)
Artişti? Prea mulţi ca să-i mai enumăr. (The New Fiction:
Interviews with Innovative American Writers, edited by Joe David
Bellamy, University of Illinois Press, 1974)
Povestirea On the Steps of the Conservatory (Pe treptele
(Conservatorului) a fost publicată iniţial în volumul Donald
Barthelme, Great Days (Zile măreţe), Farrar, Donald Barthelme
Straus and Giroux, 1979. Inclusă în volumul Donald
Barthelme, Sixty Stories, Putman, 1981. S-a folosit textul din
acest volum.
Povestirea The Death of Edward Lear (Moartea lui Edward
Lear) a apărut iniţial în revista The New Yorker. S-a folosit textul
din volumul Sixty Stories, Putnam, 1981. Povestirea Cortes and
Montezuma (Cortes şi Montezuma) a fost publicată iniţial în
revista The New Yorker. S-a folosit textul din volumul Sixty
Stories, Putnam, 1981.
— Lasă, Hilda, nu te necăji.
— Să ştii, Maggie, că e o lovitură.
— Curaj, nu te lăsa doborâtă. '
— Şi eu care credeam că mă vor primi la Conservator. N-or
să mă primească niciodată.
— Aşa este, nu primesc pe oricine la Conservator. Pe tine
nu te vor primi niciodată.
— Sigur că nu mă vor primi niciodată.
— N-ai stofă pentru Conservator. Ăsta-i adevărul.
— Eşti o persoană neînsemnată – aşa mi-au spus – ţine
minte asta. De fapt, nu-i nimic de capul meu.
— Lasă, Hilda, nu te necăji.
— Să ştii, Maggie, că e o lovitură.
— Când va fi să te transformi, transformă-te într-o franzelă
sau într-un peşte.
— La Conservator se predă imagistica creştină, dar şi
imagistica islamică, şi imagistica asigurărilor publice.
— Cercuri roşii, galbene şi verzi.
 — După ce mi-au dat vestea, m-am înhămat la ricşa mea şi
am luat-o la goană.
— Pentru tine porţile Conservatorului vor rămâne
întotdeauna închise.
— Am luat-o la goană spre casă. Micuţa, sărmana mea
casă.
— Lasă Hilda, nu te necăji.
— Am să intru totuşi la Conservator, deşi şansele mele sunt
mai mici ca oricând.
— Nu acceptă femei gravide la Conservator.
— Nu le-am spus că sunt gravidă. I-am minţit.
— Nu te-au întrebat?
Pe treptele Conservatorului
— Nu. Au uitat, şi eu nu le-am spus.
— Atunci e greu de crezut că din cauza asta…
— Mi s-a părut că ştiau deja.
— Conservatorul se împotriveşte noului spirit, nici nu vor
să audă de el.
— Să ştii, Maggie, că totuşi e o lovitură. Trebuie să mă
întorc acasă.
— Şi acasă, deşi vei discuta cu cei mai de seamă artişti şi
intelectuali ai zilelor noastre, vei fi tot mai abătută şi descur-ajată.
— Aşa este. Era un avocat de temut.
— Un amant?
— De temut. A spus că nu mă poate băga la Conservator
fiindcă sunt o persoană neînsemnată.
— Se plăteşte o taxă?
— Întotdeauna. Bani şi iar bani.
— Stăteam pe terasa din spatele Conservatorului şi mă
uitam la dalele înroşite de sângele generaţiilor de studenţi.
Stăteam şi mă gândeam: Hilda nu va fi niciodată admisă la
Conservator.
— Am citit Circulara emisă la Conservator. Numele meu nu
era pe listă.
— Aderarea la noul spirit a fost un argument împotriva ta.
— N-am să renunţ niciodată la noul spirit.
— Mai eşti şi veterană. Credeam că asta va fi în favoarea ta.
— Ei bine, Maggie, trebuie să recunosc. Sunt dezamăgită.
— Potoleşte-te, Hilda, nu mai plânge, nu-ţi mai smulge
părul din cap. Ar putea să te vadă.
 — Se uită pe fereastră? #
— Tot ce-i posibil.
— Se spune că de sărbători aduc un bucătar din
străinătate.
— Au şi manechine dezbrăcate.
— Chiar aşa? De fapt, nu mă surprinde.
— Studenţii cei mai buni iau masa pe tăvi.
— Chiar aşa? Nu mă miră deloc.
— Cu salată şi porţii mari de friptură.
— Oh, nu mai spune!
— Miez de pâine muiat în suc de friptură. Şi de sărbători,
prăjituri.
— Nu sunt cu nimic mai prejos decât ei.
— Hotărârile sunt luate de un comitet de strigoi. Ei
amestecă fasolea albă şi neagră în aceeaşi oală.
— Şi eu care credeam că mă vor primi la Conservator. Mi-
au trimis şi scrisori de încurajare.
— Mă tem să n-ai stofă de Conservator. Numai cei foarte
buni ajung acolo.
— Nu sunt cu nimic mai prejos decât ei, decât unii care se
odihnesc acum în paturile moi ale Conservatorului.
— Meritele sunt analizate întotdeauna cu atenţie.
— Aş putea să le răspund cu acelaşi surâs profesorilor care
zâmbesc cu perfidie.
— Da, avem manechine dezbrăcate. Insă manechinele
dezbrăcate nu reprezintă nimic pentru noi din punct de vedere
sentimental.
— Pot să lucrez cu lut sau cu lipici.
— Da, uneori lipim tot felul de lucruri pe manechinele
dezbrăcate – haine mai ales. Da, uneori cântăm la vioară, la
violoncel şi trompetă pentru manechinele goale, le fredonăm
cântece, le corectăm pronunţia, în timp ce degetele noastre
îndemânatice…
— Aş putea să mai fac o cerere, sau chiar mai multe.
— Ţi-a crescut burta. Îmi amintesc că odinioară era netedă
ca o carte.
— Am să crăp dacă nu intru la Conservator. O să vezi tu.
Am s-o mierlesc.
— Nici vorbă, zici şi tu aşa…
 — Am să mă curăţ dacă nu intru la Conservator, îţi
garantez.
— Nu-i dracul chiar aşa de negru. Întotdeauna există o
soluţie. Fii şi tu mai înţelegătoare, Hilda.
— Viaţa mea depinde de asta.
— Doamne, ţin minte cât de netedă era. N-ai impresia că
despicăm firul în patru? îmi aduc aminte cum fugeam prin oraşul
acela şi cum ne ascundeam prin unghere întunecoase; era un
oraş mare, îmi pare rău că l-am părăsit.
Pe treptele Conservatorului
— Am crescut, acum suntem oameni în toată firea şi ştim
să ne purtăm.
— Ei bine, te-am indus în eroare. Manechinele goale sunt
importante pentru noi din punct de vedere sentimental.
— Chiar aşa?
— Le iubim, facem dragoste cu ele tot timpul: înainte de
micul dejun, după micul dejun şi în timpul micului dejun.
— Perfect!
— Minunat!
— Îmi place.
— Nu-i rău deloc.
— Aş fi vrut să nu-mi spui asta.
— Lasă, Hilda, nu fi atât de mărginită! Mai sunt o mulţime
de alte lucruri pe care le poţi face, doar să vrei.
— Cred că ei acţionează pe baza unui principiu exclusivist.
Pe unii îi resping, pe alţii îi admit. ^
— Avem un indian coushatta, un adevărat indian
coushatta.
— La Conservator?
— Da. Face pereţi din nuiele şi din pânză, pereţi foarte
frumoşi, desenează pe nisip, cântă la diferite fluiere, sau îngână
câte o melodie bătând în tobă, prelucrează argintul, ţese, traduce
din coushatta în engleză, şi din engleză în coushatta, e un ţintaş
grozav, poate să doboare şi un taur, prinde somn cu undiţa,
călăreşte fără şa, face leacuri din ingrediente obişnuite, din
aspirină mai ales, cântă, e şi actor. Talent cu carul.
— Viaţa mea depinde de asta.
— Auzi, Hilda, poate reuşeşti să devii membru asociat.
Avem o convenţie prin care poţi să plăteşti doisprezece dolari ca
să devii membru asociat. Primeşti Circulara şi te bucuri de toate
privilegiile unui membru asociat.
— Şi ei cine sunt?
— Primeşti Circulara.
— Asta-i tot?
— Cred că ai dreptate.
— Nu mă mişc de aici. N-am de gând să plec.
— Mă doare să te văd suferind.
— Am să nasc chiar aici pe trepte.
— Poate o să primim veşti bune zilele astea.
— Parcă sunt un mort stând pe scaun.
— Eşti drăguţă şi atrăgătoare.
— Mă bucur că mi-o spui.
— Şi tandră, eşti tandră, foarte tandră.
— Aşa e, sunt o fire tandră, foarte tandră.
— Nu cumva ai făcut parte din Peace Corps cu ani în urmă?
— Da, am fost şofer pe ambulanţă, în Nicaragua.
— Viaţa la Conservator este înfloritoare, este întocmai cum
ţi-o închipui.
— Trebuie să mă întorc acasă, să fac curăţenie, să; strâng
hârtiile, să duc gunoiul.
— Şi nu mai e mult şi o să naşti, aşa-i?
— O să-mi continui studiile, orice-ar spune ei.
— Mi se pare admirabil.
— Totul e să nu te laşi doborâtă.
— Şi în câteva zile o să naşti, aşa-i?
— Probabil. Nenorociţii ăia chiar sunt hotărâţi să nu mă
primească?
— Sunt de neînduplecat.
— Probabil fiindcă sunt o biată gravidă.
— Parcă ziceai că nu le-ai zis.
— Dar poate că sunt nişte psihologi foarte subtili^ s-au
uitat la mine şi au ghicit.
— Încă nu se vede. În ce lună eşti?
— Două luni şi jumătate. Când mă dezbrac se observă mai
bine.
— Doar nu te-ai dezbrăcat.
— Nu, eram îmbrăcată cu, ştii tu ce poartă studenţii, blugi
şi poncho. Aveam şi o servietă verde.
— Burduşită cu studii.
 — Da. M-au întrebat ce şcoli am mai urmat şi le-am spus.
— Oh, Doamne, ţin minte cât de netedă era. Ca puntea
unui vapor sau fundul unei bărci.
— Eşti o persoană neînsemnată, aşa mi-au spus.
— Draga mea, îmi pare rău pentru tine.
Pe treptele Conservatorului
— Şi după ce ne-am despărţit, în Conservator era o lumină
splendidă, am trecut prin foaier şi am ieşit pe porţile mari de fier.
— Iar eu eram de cealaltă parte a geamului.
— Când am plecat, arătam ca o persoană demnă şi senină.
— Timpul vindecă toate rănile.
— Nu-i adevărat.
— Buză umflată, tăiată, îngroşată, despicată.
— Vai, vai, vai, vai!
— Dar, Hilda, nu e sfârşitul lumii.
— Da, Maggie, poate pentru alţii, dar pentru mine e.
— Există oameni care trăiesc şi în afara Conservatorului.
Noi, cei dinăuntru, nu prea avem de-a face cu ei, dar am auzit că
trăiesc destul de bine.
— Aş vrea să scriu o cerere, numai să am unde s-o
înregistrez. Numai să am.
— E o idee. Avem maldăre de cereri. Maldăre.
— Am să aştept aici toată noaptea. Pe scări.
— Stau cu tine. Te ajut s-o formulezi.
— Se uită pe fereastră?
— Cred că da. Şi ce vrei să scrii?
— Aş vrea să le spun că viaţa mea depinde de asta. Ceva în
genul ăsta.
— Ştii, din punct de vedere legal, cei de la Conservator nu
au voie să-i ajute pe cei din afară.
— La naiba, credeam c-o să mă ajuţi.
— Bine. Am să te ajut. Ce vrei să scrii?
— Aş vrea să le spun că viaţa mea depinde de asta. Ceva în
genul ăsta.
— Avem manechine-bărbaţi şi manechine-femei,
dezbrăcate, avem şi harpe, plante* gigant, draperii. Avem ierarhii,
unii sus, alţii jos. Şi asta într-o lumină superbă. Avem distracţii
câte vrei. Mobilă multă, vopsită în verde. Vopsea verde cu patina
vremii. Şi dungi aurite la o jumătate de centimetru de margine.
Dungi aurite, tocite.
 — Aveţi probabil şi torţe în nişe, pe pereţi, aşa-i?
— Da, avem şi torţe. Şi tatăl cine e?
— Un tip, îl cheamă Robert.
— V-aţi simţit bine împreună?
— Legătura şi-a urmat cursul firesc. Te îndrăgosteşti la
nebunie, pe urmă plictiseala, dar nu mai ai încotro.
— Fierbinte, cald, rece.
— Maggie, nu-i aşa că-i minunat acolo?
— Da. E minunat. Trebuie să recunosc.
— Te simţi bine acolo?
— Da, foarte bine. Pe tavă se pune adesea un trandafir.
— N-am să intru niciodată la Conservator.
— N-o să fii niciodată admisă la Conservator.
— Cum arăt?
— Binişor. N-arăţi rău. Arăţi chiar bine.
— N-am să intru niciodată. Cum arăt?
— Bine. Grozav. Hilda, timpul vindecă toate rănile.
— Nu-i adevărat.
— Timpul vindecă toate rănile.
— Nu-i adevărat. Cum arăt?
— Ce mai contează acum?
Moartea lui Edward Lear a survenit într-o duminică
dimineaţă de mai, în anul 1888. Invitaţiile fuseseră trimise cu
mult timp înainte. Ele sunau astfel:
Domnul Edward LEAR Scriitor absurd şi pictor peisagist Ar
fi onorat să participaţi La DECESUL său
San Remo 2.20 a.m.
29 mai R. S. V. P.
Vă puteţi închipui ce-au simţit destinatarii în acel moment.
Scumpul nostru prieten! Se pregăteşte să ne părăsească! Şi aşa
mai departe. Domnul Lear, care ne-a delectat de atâtea ori! Şi aşa
mai departe. Pe de altă parte, s-a luat în considerare vârsta sa.
Domnul Lear trebuie să aibă, ia să mă gândesc… Şi nu era tocmai
tânăr, ţin minte că prima dată când (m-am cufundat în), (am fost
cuprins de)… In general, cunoştinţele domnului Lear au abordat
situaţia cu un amestec de solemnitate şi simţ practic, aducându-
şi probabil aminte de cuvintele lui Tennyson, marele său prieten:
Old men must die, or the toorld would grow mouldyi
Bătrânii trebuie să moară
Ca lumea să nu mucezească. (engl.).
 Sau
For men may come and men may go But I go on for ever 1
Invitaţii s-au pregătit să asiste la moartea lui Edward Lear,
ca şi când ar fi plecat într-un week-end la ţară. Au fost aduse
coşuri cu mâncare (ar fi fost o greşeală să te bizui pe ospitalitatea
domnului Lear în asemenea împrejurări), şi sticle de vin învelite în
şervete albe. Pentru copii au fost pregătite jucării. În privinţa
câinilor, au avut loc câteva discuţii aprinse, neştiindu-se dacă e
mai bine să fie lăsaţi acasă sau nu. (Câţiva dintre câinii care au
asistat la moartea lui Edward Lear şi-au dat totuşi în petec; au
alergat prin camera muribundului, au tras de cuvertura de pe pat
şi au devenit atât de supărători, încât până la urmă au fost daţi
afară.)
Cei mai mulţi dintre prietenii domnului Lear s-au gândit că
cel mai potrivit moment pentru a sosi la vilă ar fi miezul nopţii,
întrucât până atunci bătrânul domn ar fi avut timp suficient
pentru a-şi rosti replicile pe care le mai avea de spus sau ca să
pună la punct ceea ce mai avea de rânduit. Lumea a înţeles ce
însemna de fapt ora menţionată în invitaţie.
Şi astfel, vizitatorii s-au pomenit coborând din trăsurile lor
(ajutaţi de servitorul lui Lear, Giuseppe Orsini) într-o beznă
aproape totală. După ce s-au oprit să-şi salute cunoştinţele şi să-
şi strângă cârdul de copii, vizitatorii au fost poftiţi, în fine, la
primul etaj, într-un salon vast, unde artistul îşi expunea de obicei
acuarelele, iar de acolo, pe o scară lată, într-o încăpere la etajul al
doilea, unde îi aştepta, întins în pat, însuşi domnul Lear, într-o
vestă ponosită, din catifea, purtând ochelarii săi binecunoscuţi,
cu rame de argint şi lentile mici, ovale. În jurul patului fuseseră
pregătite, în semicerc, o mulţime de scaune, care au fost imediat
ocupate. Cei care au venit mai târziu au rămas în picioare, lângă
perete.
Primele cuvinte ale domnului Lear au fost: „N-am bani!” Pe
măsură ce alţi invitaţi intrau în cameră, el
Căci oamenii se nasc şi mor Dar eu rămân nepieritor,
(engl.).
Moartea lui Edward Lear repeta: „N-am bani! N-am nici un
sfanţ!” Arăta extrem de obosit, însă calm. Barba sa lungă şi
încărunţită, presărată cu câteva fire de păr negru nu fusese
pieptănată de câteva zile. Începu imediat să vorbească, de parcă i-
ar fi fost frică să nu i-o ia altcineva înainte.
 Mai întâi, mulţumi celor prezenţi exprimându-şi speranţa
că nu i-a deranjat prea mult şi recunoscând că era o oră
„neobişnuită pentru vizite”. Mai spuse că nu găseşte destule
cuvinte pentru a arăta plăcerea pe care o încearcă văzând atâţia
prieteni adunaţi în jurul său. Timp ^e vreo douăsprezece minute
ţinu o mică prelegere asupra câtorva din scrierile sale, prelegere
despre care nimeni nu-şi mai aminteşte acum mare lucru, deşi
toţi sunt de acord că a fost încântătoare, superbă şi plină de
înţelepciune.
Apoi, domnul Lear şi-a luat oaspeţii prin surprindere cu
întrebarea: „Să mă însor? Eu să mă însor? Să mă însor totuşi?”
Urină o scurtă predică despre Prietenie. Prietenia, a afirmat
el, este cel mai minunat sentiment. Deseori, ea este cea mai
puternică legătură umană, supravieţuind tensiunilor şi
dezlănţuirilor fatale celorlalte relaţii umane. A remarcat că
numeroasele sale prietenii constituie cele mai frumoase amintiri
ale unei vieţi îndelungate.
A urmat o disertaţie despre Pisici.
Când domnul Lear a atins subiectul Copii, s-a observat o
anumită nelinişte printre invitaţi. (Din când în când, mai striga:
„Să mă însor?” sau „N-am bani!”). Le-a arătat apoi oaspeţilor
câteva exemplare din cărţile sale. Cum însă toată lumea le citise,
ele n-au stârnit decât un slab interes. Apoi, le-a înfăţişat câteva
din acuarelele sale, scene antice şi peisaje pitoreşti. Dar şi acestea
erau cunoscute; aceleaşi tablouri pe care bătrânul domn le pusese
în vânzare la preţul de cinci sau zece lire bucata în ultimii
patruzeci de ani.
Apoi, domnul Lear a cântat o melodie pe un text de
Tennyson, în aranjament propriu, acompaniindu-se la
mandolină. Cu toate că vocea nu-1 ajuta deloc, stârni aplauze
furtunoase.
La sfârşit ceru servitorilor să aducă un tablou imens în ulei,
înfăţişând Muntele Athos. Se auzi un murmur de apreciere, ceea
ce nu-1 mulţumi pe pictor decât într-o prea mică măsură, dacă ar
fi să ne luăm după privirea sa înnegurată.
La ora 2.15, domnul Lear s-a manifestat într-un mod care a
rămas de neînţeles pentru întreaga asistenţă.
La ora 2.20, domnul Lear a întins mâna spre noptieră, a
luat un stilou vechi de când lumea şi, pe urmă, a murit. I s-a
făcut imediat o mască mortuară. Cu lacrimi în ochi, dar fără să-şi
piardă cumpătul, oaspeţii s-au încolonat spre trăsurile care-i
aşteptau afară.
Cei care au asistat la moartea lui Edward Lear au constatat
că, una, peste alta, fusese un spectacol destul de anost. De ce mai
fusese nevoie să le recite aceleaşi versuri, să le cânte iar vechile
cântece, să le arate binecunoscutele tablori, să-şi joace rolul pe
care îl jucase întotdeauna? De ce mai trimisese invitaţiile? Apoi,
lucrurile au început să se limpezească. Domnul Lear făcuse şi
acum ceea ce făcuse mereu, adică nimic extraordinar. Domnul
Lear transformase extraordinarul în opusul său. De fapt, stârnise
o stare de confuzie confortabilă, chiar plăcută.
Astfel, o dată cu trecerea timpului, invitaţii au început să
privească evenimentul într-o lumină istorică. L-au povestit
prietenilor, iar unele scene din acest spectacol au fost jucate în
faţa copiilor şi nepoţilor. Îl imitau pe bătrân cu veşnicul său
refren: „N-am bani”, de care făceau haz, sau repetau comentariile
sale caraghioase despre căsătorie. Cu timpul, moartea lui Edward
Lear deveni atât de populară, încât spectacolul avu succes în cele
mai diferite regiuni ale ţării. Şi astăzi, în unele orăşele, Moartea
lui Edward Lear poate fi văzută în versiuni îmbunătăţite, datorită
interpretărilor erudite, în conformitate cu modificările de text şi
graţie curentelor la modă. Una din aceste variante atrage însă
atenţia. Nimeni nu ştie cum a apărut. Actorii îşi joacă rolurile
într-o manieră tradiţională, dar Lear, atunci când apare pe scenă,
zbiară şi tremură de furie.
Deoarece Cortes debarcă într-o zi pomenită de vechile
scrieri, deoarece veşmintele sale sunt negre, iar armura argintie,
deoarece străinii au o anumită hidoşenie, pentru toate aceste
motive Montezuma recunoaşte în Cortes pe marele zeu
Quetzalcoatl, acelaşi care, cu mulţi ani în urmă, plecase din Mexic
urcat pe o plută de şerpi, promi-ţând că se va întoarce. *
Montezuma îi dăruie lui Cortes un pocal din jad.
Cortes agaţă de gâtul lui Montezuma un şirag de mărgele
din sticlă, cu parfum de mosc. M
Montezuma îi oferă lui Cortes un taler plin cu bucăţele de
carne rumenite. Cortes le refuză politicos; ştie că bucăţelele de
carne sunt degete de om.
Cortes îi trimite lui Montezuma un coş uriaş cu pâine.
— După prima lor întâlnire cu spaniolii, solii lui Montezuma
au făcut următoarea remarcă:
 — Cât despre hrana lor, ea este întocmai ca a. Noastră:
albă, uşoară, puţin dulceagă…
Cortes şi Montezuma se plimbă pe ^chei. Musculiţe verzi
mişună prin aer. Cortes şi Montezuma se ţin de mână. Din când
în când unul dintre ei îşi trage mâna ca să alunge câte o
musculiţă.
De pe dealuri, lui Montezuma îi sosesc mesaje scrise cu
ideograme. Le arde, ca mi cumva Cortes să afle de ele. Cortes îşi
aranjează barba.
Dona Marina, translatoarea indiană, doarme cu Cortes în
palatul oferit de Montezuma spaniolului. Cortes se trezeşte;
mănâncă amândoi o cupă de ciocolată. Pare obosită, gândeşte
Cortes.
Pe chei, Cortes şi Montezuma merg ţinându-se de mână.
— Îl cunoşti pe părintele Sanchez? îl întreabă Montezuma, '
— Sanchez? Da, fireşte. Ce-i cu el? se interesează Cortes.
— E împotriva idolilor, îi spune Montezuma.
— Mda, mormăie Cortes. Aşa face peste tot.
La un concert, în aceeaşi seară, mai târziu, Cortes e înţepat
de o insectă verde. Gângania i se strecoară în papucul de catifea.
Cortes îşi scoate papucul, îl pipăie pe dinăuntru, găseşte gângania
şi o dă la o parte.
— E veninoasă? o întreabă pe Dona Marina.
— Foarte, îi răspunde ea.
Însuşi Montezuma se ocupă de glezna umflată a lui Cortes.
Deschide umflătura cu un cuţit ascuţit, apoi suge otrava din rană
şi o scuipă. Nu mult după aceea, cei doi se plimbă din nou pe
chei.
Montezuma îi scrie mamei sale: „Atitudinea îndrăzneaţă a
nobilimii este o adevărată uşurare. Dacă odinioară membrii
nobilimii se străduiau să se ascundă în marea masă a populaţiei,
să se prefacă a fi oameni de rând, acum ei îşi etalează poziţia
socială într-un mod cât se poate de dezgustător. Poartă în văzul
lumii eşarfe roşii, se fălesc cu perucile lor mari şi pudrate, îşi pun
lacheii să stea în spatele limuzinelor. Larma pe care o fac ţine de
la amiază până în zori.
Această comportare scandaloasă este, după cum am Spus,
bine venită. Căci ne-am săturat să le urmărim dezamăgirile, să le
descoperim ascunzătorile, să le pândim fiecare^ mişcare; pe scurt,
să-i avem tot timpul în mintea noastră. Conştiinţa lor de sine,
oricât ne-ar aminti de excesele de odinioară, este mult mai uşor
de suportat. Se ridică totuşi o întrebare interesantă: Ce a
determinat
Cortes şi Montezuma nobilimea să iasă la lumină în
vremurile astea? De ce acum?
Multă lume de aici consideră că această atitudine este o
consecinţă directă a nenorocirilor produse de demoni în ultima
vreme. Este evident că, pe fundalul unor circumstanţe malefice,
reapariţia nobilimii poate fi considerată un eveniment mai mult
sau mai puţin tolerabil – şi nobilii înşişi trebuie să-şi fi dat seama
de asta. Numai în ultimii ani de domnie al celui din urmă Bundle,
am mai înregistrat un număr atât de ridicat de demoni ofticoşi,
chelboşi şi ramoliţi, duşi peste graniţă. In afară de demoni, am
mai remarcat şi prezenţa unor gândaci cum nu s-au mai văzut. Şi
apoi i-am mai avut şi pe spanioli…”
Un grup de nobili, ostili lui' Montezuma, ţin o întrunire
secretă la Vera Cruz, sub protecţia specială a zeului Oglindă
Fumurie. Dezbaterea este furtunoasă. Afară plouă torenţial.
Încăperea e ticsită.
Dona Marina, deşi trăieşte cu Cortes, are şi un iubit indian
de rang înalt. I-o mărturiseşte părintelui Sanchez la spovedanie.
— Spui că-1 cheamă Cuitlahuac? Acest fapt poate fi
exploatat politic. Nu pot să te absolv, dar am să te pomenesc în
rugăciunile mele.
În grădinile din Tenochtitlân se şoptesc cuvinte noi şi
ciudate: ghilotină, piper alb, sinceritate, temperament.
Oamenii lui Cortes străpung alte şi alte ziduri, şi în spatele
lor nu găsesc decât mumii de câini, pisici şi păsări sacre.
Pe chei, Cortes şi Montezuma se plimbă ţinându-se de
mână. Cortes a angajat un detectiv să-1 urmărească pe
Montezuma. Montezuma a angajat un detectiv să-1 urmărească
pe părintele Sanchez.
— În Tenochtitlân nu există decât cinci detectivi de
încredere, spuse Montezuma. Mai sunt şi alţii, dar nu ape lez
niciodată la ei. Intuiţia face mai mult decât orice detectiv.
În vârful piramidei Cue, Cortes sfărâmă masca de aur a
zeului Colibri Albastru. În locul său aşază chipul. Fecioarei.
— Căpăţânile spaniolilor, spune Dona Marina, a lui Juan de
Escalante şi a altor cinci, stau înfipte în suliţe. Capetele cailor
stau înşirate alături, înfipte în alte suliţe.
 Cortes scoate un urlet.
Străjile vin în goană, primul, Cristobal de Olid, urmat de
Pedro de Alvarado şi apoi de Ordâs şi de Tapia.
Cortes aiurează. Fuge în piaţă, unde îl întâmpină
Montezuma. Doi nobili îl însoţesc pe Montezuma, ţinându-i
braţele larg deschise, în semn de bun venit. Cortes este
îmbrăţişat. Cuprins de emoţie, şopteşte ceva la urechea lui
Montezuma.
Montezuma îşi scoate din piept un spin lung de cactus şi-şi
înţeapă cu el urechea de mai multe ori, până îi dă sângele.
Dona Marina se plimbă pe chei cu iubitul ei Cuitla-huac,
stăpânul Tărâmului Apei Stătute.
— In tinereţe, povesteşte Cuitlahuac, am fost coleg de
şcoală cu Montezuma. Spre deosebire de noi, el era excesiv de
cast. Foarte credincios, şi un elev eminent. Pun pariu că despre
asta vorbeşte acum cu Cortes, despre teologie.
Dona Marina îşi strecoară mâna sub cureaua lui, la spate.
Bernal Diaz del Castillo, care va scrie într-o bună zi
Adevărata istorie a cuceririi Noii Spânii, stă într-o piaţetă şi
ciopleşte o bucată de lemn. Este citată Proclamaţia de la Vera
Cruz, în care prietenia dintre Cortes şi Montezuma este denunţată
ca un pericol pentru interesele supreme ale mexicanilor, născuţi
sau nenăscuţi încă.
Cortes şi Montezuma
Cortes şi Montezuma merg împreună pe chei.
— Mă atrage îndeosebi Duhul Sfânt, mărturiseşte
Montezuma. Celălalt zeu, Tatăl, este de asemeni…
— Un dumnezeu, trei Persoane, îl corectează Cortes cu
bunăvoinţă.
— Nu mi se pare drept ca Fiul să fie sacrificat Tatălui,
continuă Montezuma. Ar trebui ca Tatăl să fie sacrificat Fiului. „
Montezuma se opreşte, şi împungându-1 cu degetul în
piept, îl întreabă cu subînţeles:
— Iar Mama unde este?
Ca o mare favoare, Bernal îi cere lui Montezuma o femeie
tânără şi frumoasă; Montezuma îi trimite o fată dintr-o familie de
nobili, o mantie din pene, câţiva greieri într-o colivie şi un calup
de săpun proaspăt. Refe-rindu-se la Bernal, Montezuma face
următoarea observaţie:
— Pare a fi un adevărat gentleman.
 — Conducătorul pregăteşte poporului mari încercări, spune
Montezuma.
Din fotoliu, Cortes încuviinţează dând din cap.
— Deoarece cultivarea pământului necesită în medie doar
cincisprezece zile-muncă pe an, energiile pot fi investite în aceste
mari încercări – de exemplu, în veşnica strădanie de a câştiga, de
a obţine bunăvoinţa zeilor Oglindă Fumurie, Colibri Albastru şi
Quetzalcoatl.
Cortes zâmbeşte şi se înclină.
— Micşorând presiunea psihologică exercitată asupra
conducătorului, care altfel-ar fi constrâns să înfrunte singur
perspectiva sfârşitului lumii, perspectiva unei lumi care se
prăbuşeşte prin ea însăşi…
Cortes clipeşte.
— Dacă marea încercare nu porneşte de la mine, dacă eu
nu pot controla evenimentele…
Cortes nu are replică.
— Prin urmare, îţi revine ţie, dragă frate, să-mi dezvălui
sfârşitul, sau, cel puţin, să-mi spui ce ştii despre cursul probabil
al marii încerpări, ca eu să încerc s-o îndrept într-o direcţie
favorabilă, recurgând la miracolele care mi-au mai rămas.
Cortes nu are replică.
Străpungând încă un zid, oamenii lui Cortes descoperă într-
o magazie, pe podea, o grămăjoară de aur. Se difuzează o
proclamaţie în tot oraşul; şi în alte oraşe.
Bernal face un coteţ de păsări pentru Dona Marina. Cerul
se întunecă peste Tenochtitlân; fulgeră; ploaia bi-ciuie oglinda
lacului.
Cortes şi Montezuma se adăpostesc de ploaie sub un portal.
— Traducerea a făcut-o Dona Marina. Copia e la mine, zice
Cortes.
— Şi după ce-'ai dat cu ranga în Colibri Albastru…
— M-am pripit, recunosc.
— Poţi să iei tot aurul cu tine. Pe tot. Ţi-1 dăruiesc.
— Mă copleşiţi, înălţimea voastră.
— Corăbiile te aşteaptă. Solii mei spun că pânzele lor sunt
la fel de numeroase ca norii de pe cer.
— Nu pot să plec până când nu voi stivui în cală tot aurul
din Mexic, din trecut, prezent şi viitor.
— RImposibil.
 — De acord. Să schimbăm subiectul.
Montezuma observă mai multe scame pe pieptarul de
catifea al prietenului său. Nu prea are grijă de el Dona Marina, îşi
spune în gând.
În patul lor din palat, Dona Marina îşi dezvăluie trupul
superb. Cortes o mângâie cu veneraţie. O musculiţă verde le
tulbură liniştea. Cortes o alungă cu un plici din plasă de aur.
Dona Marina îi spune că a avut o viziune. Se făcea că lui
Montezuma îi cade un bolovan în cap şi se prăbuşeşte mort la
pământ. Înfuriaţi, supuşii săi aruncă în el cu pietre.
— N-ai nici o grijă, o linişteşte Cortes. Bizuie-te pe mine.
Cortes şi Montezuma
Părintele Sanchez îi arată lui Cortes raportul detectivului
angajat s-o urmărească pe Dona Marina. Urmează alte
documente, fotografii şi rapoarte. Cortes dă ordin ca toţi detectivii
din oraş să fie arestaţi, iar profesia de detectiv să fie interzisă
pentru totdeauna în Tenochtitlân. Părintele Sanchez e pus în
lanţuri şi trimis înapoi în Cuba. -
În pieţele şi sălile de teatru din oraş circulă noi cuvinte:
linişte, oţet, investire, schnell.
Într-o altă zi, Montezuma, Cortes, Dona Marina, garda lui
Cortes şi câţiva mari seniori din Tenochtitlân sunt purtaţi în
palanchine spre Cotaxtla.
Aici se opresc în faţa unei clădiri masive.
— Ce-i asta? întreabă Cortes, care o vedea acum pentru
prima oară.
Montezuma îi explică că aici se întruneşte Consiliul aztec
sau organul legislativ care formulează legile după care se conduce
poporul.
„ Cortes rămâne surprins; după câte înţelesese el,
Montezuma era un conducător absolut, care nu dădea socoteală
nimănui – această frază Dona Marina evită s-o traducă, menaj înd
astfel susceptibilitatea lui Montezuma.
Cortes, însoţit de garda personală şi cu Montezuma în
dreapta sa, intră în clădire.
La capătul unui culoar lung zăreşte un grup de supuşi. Au
înfipte în urechi pene de gâscă suflate cu aur. Cortes şi oamanii
lui sunt primiţi cu un nor de tămâie. Nu şi Montezuma. Slujitorii
lasă privirile în pământ, cu adâncă reverenţă. Se intonează:
„Stăpâne, stăpânul nostru, marele nostru stăpân”.
 Grupul intră pe nişte porţi înalte, din lemn de cedru, într-o
încăpere vastă, împodobită cu stindarde roşii şi galbene. Membrii
consiliului sunt aşezaţi pe bănci joase. Nu sunt mai mult de trei
sute. Fiecare, după rangul său, ţine agăţată la spate o oglindă. La
tribună se află trei personalităţi impunătoare, bărbatul din mijloc
puţin deasupra celorlalţi. În spatele lor, pe perete, atârnă o roată
mare, din pene de aur, în mijlocul căreia se distinge chipul zeiţei
Chalchihuitlicue. Membrii consiliului stau într-o po ziţie rigidă,
foarte concentraţi, cu braţele lipite de trup, cu bărbiile ridicate, şi
cu ochii aţintiţi spre tribună. Cortes pune mina pe umărul unuia
dintre ei. Ciocăneşte uşor în el. Se înfioară. Sună a gol.
— Sunt din lut, îi spune lui Montezuma.
Montezuma clipeşte. Cortes începe să râdă. Montezuma
râde şi el. Cortes hohoteşte isteric. Cortes şi Montezuma o iau la
goană prin imensa încăpere, printre şirurile lungi de bănci,
năpustindu-se asupra statuilor de lut, care se rostogolesc, cad, se
răstoarnă.
— Statul sunt eu! urlă Montezuma, iar Cortes în spatele lui
urlă şi el:
— Sfântă Fecioară! Iartă-1 pe nebunul acesta care nu ştie
ce spune.
Într-o manieră cât se poate de politicoasă, Cortes îl pune pe
Montezuma sub stare de arest la domiciliu.
— Ar fi mai bine să stai cu mine un timp.
— Mulţumesc, dar prefer să fiu singur.
— Ne vom distra în fiecare seară: jocuri de noroc, filme.
— Poporul n-o să mă înţeleagă.
— Îl vom pune în lanţuri pe Pitalpitoque.
— Credeam că pe Quintalbor.
— Pe Pitalpitoque, pe Quintalbor, pe Tendile.
— O să le trimit ciocolată acolo.
— Hai, vino, vino, vino cu mine!
— Lumea se va înspăimânta de noi.
— Şi zodiile nu-ţi spun nimic?
— Nu ştiu, nu le mai înţeleg.
— Dar să tai inimile oamenilor, să le despici, patruzeci,
cincizeci, şaizeci, dintr-o singură lovitură.
— Aşa e obiceiul aici.
— Triburile din sud se plâng că le iei un tribut prea mare.
— Nu pot conduce imperiul fără tribut.
 — Domnul nostru Isus Hristos te iubeşte însă.
— O să-I trimit şi Lui ciocolată.
— Hai, vino, vino, vino cu mine!
Cortes şi Montezuma
Pe chei, Cortes şi Montezuma se plimbă împreună cu Carol
al V-lea, regele Spanivei. Dona Marina îi urmează la o distanţă
cuviincioasă, ducând două coşuri cu delicatese: caviar, vin alb,
sturz umplut, bame.
Carol al V-lea se apleacă să audă ce spune Montezuma.
Cortes alungă musculiţele verzi de pe hainele împăratului cu un
plici din plasă de aur.
— N-ai avut altă soluţie? întreabă regele.
— Am făcut cum am crezut că-i mai bine, mărturiseşte
Cortes destins, cu inima uşoară.
— M-au ucis! spune Montezuma.
Cerul se întunecă peste Tenochtitlân; fulgeră; ploaia biciuie
oglinda lacului.
O pereche se plimbă pe chei ţinându-se de mână. Fantoma
lui Montezuma îi reproşează fantomei lui Cortes:
— Şi chiar n-ai putut opri bolovanul cu mâna?

Născut la Minneapolis, Minnesota, la 13 mai 1947. Studii la

Macalester College, Minnesota (licenţa în 1969) şi State University
of New York din Buffalo, de unde îşi ia doctoratul în 1974.
Profesor de liceu în Pinconning, Michigan,.1969-1970. Asistent
universitar la Wayne State University, Detroit, Michigan, din
1974. În prezent locuieşte în Ann Arbor, Michigan.
Scrie poezie, critică, povestire, roman. Colaborează la
reviste precum Minnesota Review, Kayak, Prairie Schoo-ner,
Journal of Modern Literature, Michigan Quarterly Review şi altele.
Volume de povestiri: Harmony of the World (Armonia lumii),
University of Missouri Press, 1984; Through the Safety Net (Prin
plasa de siguranţă), Viking, 1985.
Romane: First Light (Prima lumină), Viking, 1987.
Cărţi cu caracter turistic: The South Dakota Guidebook
(Ghidul Statului South Dakota), New Rivers Press, 1974.
Volume de poezii: Chameleon (Cameleonul), New Rivers
Press, 1970.
A editat revista Audit/Poetry, 1973-1974.
 Prezent în antologii: The Fifth Annual Best Science Fiction,
edited by Harry Harrison and Brian Aldiss, Putnam, 1972; The
Best American Short Stories, cu povestirile Gryphon (Grifonul),
1986, şi How I Found My Brother (Cum mi-am descoperit fratele),
1987; The
Proză americană contemporană 1975-1985
Pushcart Prize VII, 1982-1983, cu povestirea Harmony of
the World (Armonia lumii).
Harmony of the World (Armonia lumii), 1984. „Primul volum
de povestiri al lui Charles Baxter ne înfăţişează un autor capabil
să adopte o mare varietate de subiecte. Spre deosebire de alţi
contemporani, Frederick Barthelme sau Ann Beattie, de exemplu,
Baxter nu foloseşte acelaşi model de personaj, definit prin aceleaşi
relaţii şi obsesii care merg până la pevroză. Dimpotrivă, Baxter
investighează prin povestirile sale experienţe foarte diferite ale
vieţii americane, preferind să adapteze tehnica subiectului, şi nu
invers. Lectura lui Baxter, spre deosebire de cea a lui Barthelme
sau Beattie, ne ascunde întotdeauna un teritoriu încă neexplorat.
Este o calitate care îl impune.” (Greg Johnson, în Michigan
Quarterly Review)
Through the Safety Net (Prin plasa de siguranţă), 1985. În
acest al doilea volum de povestiri, personajele lui Baxter înfruntă
experienţe dramatice. Ele par traumatizate, pândite de
insecuritate şi dezechilibru. Investigaţia acestor momente de
suferinţă intensă devine aproape obsesivă. Cele mai izbutite
povestiri sunt acelea care dezvăluie stările marcate de sentimentul
fragilităţii. „Volumele publicate până acum l-au impus pe Charles
Baxter în domeniul povestirii. Într-o epocă în care mulţi scriitori
sunt tentaţi să facă proză scurtă doar pentru că e scurtă, motiv
pentru care e şi mai uşor de publicat, Baxter şi-a asumat genul ca
pe o miză dificilă, plină de implicaţii. Povestirile sale sunt scrise
inteligent, cu virtuozitate, păstrând în acelaşi timp un ton al
bunăvoinţei celeste.” (Liza Zeidner, în The Philadelphia Inquirer)
First Light (Prima ^lumină), 1987. „Romanul este alcătuit
dintr-o serie de episoade care trimit spre experienţe din trecut,
fiecare incursiune oferind cititorului prilejul de-a cunoaşte mai
îndeaproape complexitatea personajelor. Este expusă în felul
acesta istoria unei familii, legăturile care pregătesc şi explică
evenimentele narate. Un roman scris într-un stil vioi, cu un
clarobscur discret, în care regăsim sentimente nealterate de
timp.” (Michiko Kakukani, în The New York Times)
Charles Baxter
La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai interesante
în proza americană contemporană?”, Charles Baxter răspunde:
„Povestirea, este din nou în centrul atenţiei. O parte din proza
scurtă contemporană, poreclită drept „mini-malistă„, a fost
atacată în ultimii doi ani în reviste ca Newsweek şi The New
Republic, iu îndârjire şi vehemenţă. Probabil că ne aflăm în faţa
unui fenomen literar, de vreme ce aceste reviste – de obicei
indiferente la schimbările modelor literare – găsesc de cuviinţă să
consacre atâtea pagini demolării unui curent perceput de unii
critici pe cât de nou, pe atât de pernicios. Acuzaţiile aduse vizează
lumea şi modalităţile în care este reprezentată ea în povestire. Ni
se oferă, spun criticii, personaje inerte, fără istorie, fără opţiuni,
care nu fac altceva decât să-şi debiteze incertitudinile, atunci
când nu se lamentează de-a dreptul, şi să acţioneze după nişte
impulsuri care par programate dinainte. Această lume, sau cel
mult o variantă a ei, este descrisă într-o proză plată, străbătută
uneori de izbucniri senzual-narcisistice, în scene care se
derulează fără nici o tranziţie, folosindu-se peste tot prezentul, o
lume ruptă de context, de cel social, evident. Povestirile lansate de
acest curent sunt scurte, superficiale, reci. Ne aflăm, de fapt, în
faţa unui reviriment al modernismului, pe care l-am putea numi
şi neomodernism, dominat de Gertrude Stein, cea din Melanchta,
şi de He-mingway, cel din In Our Time (In vremea noastră). Noile
povestiri aparţin deci modernismului: ele contestă în mod evident
ideile tradiţionale despre personaj şi psihologism. Formal, acest
tip de povestire elimină sondările de adân-cime, umbrele, trecutul
ca sursă de explicaţii. Tematic, se aleg personaje care sunt
dominate, în cea mai mare parte, de o indiferenţă vizibilă. Este
nihilismul american: insensibil şi senin totodată. Ca modele să
amintim tot pe Hemingway: A Very Short Story (O „poveste foarte
scurtă) şi The Revolutionist (Revoluţionarul), cu descrierile sale
dense, indiferente.
Trăim o epocă dominată de anistorism, cel puţin în
America, deşi istoria Americii a inclus întotdeauna o oarecare
doză de anistorism. Americanii, şi Tocqueville ne-o spune nu o
singură dată, nu cred. În explicaţiile care îşi
 Proză americană contemporană 1975-1985 au izvorul în
istorie, pentru că de fapt ei nu cred că trecutul îi poate modela în
vreun fel. Ca urmare, ei nu cultivă tragedia – o excepţie este totuşi
Sudul, unde istoria şi tragedia au reprezentat dintotdeauna
obsesii colective. Povestirea încearcă şi ea, poate din formele
literare cel mai insistent, să pună în paranteze istoria, cea a
individului, dar şi cea a culturii. Povestirile care caută să
asimileze istoria se transformă în rezumate şi formule explicative
de o mare discursivitate. Este de înţeles de ce povestirea
americană abordează cu atâta insistenţă naraţiunea la timpul
prezent: tot ce s-a întâmplat este, de fapt, în prezent, adică se
întâmplă chiar în momentul acesta. Prezentul este singurul trecut
accesibil. Criticii care deplâng monotonia prezentului şi a
personajelor care nu au memorie ar trebui să-şi amintească acest
fapt: că ne aflăm nu în faţa unei modalităţi literare, ci a unui
complex cultural.” (Michigan Quarterly Review, 4/1987) '
Povestirea Gryphon (Grifonul) a apărut iniţial în revista
Epoch. Inclusă de Shannon Ravenel şi Raymond Carver în The
Best American Short Stories, 1986, de unde am preluat-o pentru
antologia noastră. Charles Baxter o publică în volumul său
Through the Safety Net (Prin plasa de siguranţă), 1985. La
sfârşitul lunii mai 1988, televiziunea americană a difuzat o
ecranizare a povestirii Gryphon.
Era într-o miercuri după-amiază, tocmai făcusem lecţia de
geografie, fusese ceva despre irigaţiile în Egiptul antic, şi ne
pregăteam pentru desen, unde aveam şi o temă, cum vedem noi
un oraş aşezat la poalele muntelui, când, dintr-o dată, pe
învăţătorul nostru, domnul Hibler, 1-a apucat tuşea. O tuse care
a debutat cu nişte hârâituri, parcă erau de motor ambalat, unul
de care tragi fără milă, dar hârâiturile se opreau undeva, în gura
bine zăvorită a domnului Hibler.
— I-auzi, îmi şopteşte Carol Peterson. Dinamită, nu glumă.
Horcăielile domnului Hibler nu se deosebeau prea mult de
râsul său – e drept, un râs zgâlţâit şi rar – şi, cum stăteam cu
nasurile vârâte în planşele noastre, ne-am gândit că n-ar strica să
vedem ce anume stârnise, aşa pe neaşteptate, hazul învăţătorului,
însă mare ne-a fost mirarea când, uitându-ne la el, am văzut doar
o mutră roşie şi buhăită. Deci nu râdea. De două ori se aplecase
uşor, lăsându-şi cravata să atârne ţeapăn, ca un fir de plumb, şi
îşi băgase faţa într-un şerveţel de hârtie, şi atunci îl auzirăm cum
explodează. Îşi cerea scuze, şi apoi o lua de la capăt cu hârâiala.
— Pariez pe o îngheţată că mâine ne vine un suplinitor, îmi
şopteşte din nou Carol Peterson.
Carol stătea în faţa mea; era o tipă scârboasă – când era
sigură că n-o vede nimeni, îşi sufla mucii într-o foaie, pe care o
făcea apoi ghemotoc şi o azvârlea la coşul de gunoi, însă tipa avea
nas fin, simţea scandalurile de la o poştă.
— Nu mă bag, i-am zis.
Domnul Hibler ne adunase pe toţi la rând, în faţa uşii, chiar
înainte de sfârşitul orei, ca să ne spună cu glasul lui pierdut:
— Îmi pare rău, copii. Cred că ceva nu e în regulă cu mine.
— Vă doresc însănătoşire grabnică, domnule Hibler, se auzi
vocea lui Bobby Kryzanowicz, periuţa clasei, veşnic în acţiune, iar
apoi, din spate, Carol Peterson, chicotind veninos, ca o vrăjitoare.
În sfârşit, domnul Hibler a deschis uşa, lăsându-ne să mergem la
autobuzele care ne aşteptau în faţa şcolii, şi atunci câţiva băieţi,
siguri că nu mai pot fi auziţi de învăţător, au pornit un recital
formidabil de hârâituri şi horcăieli.
Five Oaks e o localitate de ţară în Michigan. Suplinitorii,
atunci când veneau, nu puteau veni decât din oraş, erau de obicei
absolvenţi de colegiu şi şomeri, un buchet de vreo patru mămici.
Aterizau în clasă din senin şi după un început lejer se apucau să
măture cu noi toată materia din urmă. A fost deci o adevărată
bombă când, a doua zi, şi-a făcut apariţia în clasă la noi,
înarmată cu o geantă în carouri, cu un portofel de culoarea vişinei
în mână şi cu nişte cărţi la subţioară, o femeie pe care n-o mai
văzusem niciodată. Şi-a aşezat cărţile pe catedră, într-o parte, şi
geanta în carouri în cealaltă parte, lângă fonograf. Când a intrat
pe uşă, noi eram încă în spatele clasei, mai mulţi băieţi, ne jucam
cu Heever, cameleonul pe care-1 ţineam într-o cuşcă, pe o
muşama de plastic.
Am auzit-o cum răpăie din palme.
— Copilaşi, a zis ea, ce căutaţi acolo? Nici măcar nu ne-a
lăsat să-i răspundem.
— De ce chinuiţi animalul? Lăsaţi-1 în pace. Treceţi în
bănci. Din această clipă încetează orice mişcare.
Ne uitam la ea şi nu ne venea să credem.
— Copilaşi, repetă ea. Nu se aude? Am zis să staţi jos.
 Am pus cameleonul la loc în cuşcă şi ne-am strecurat unul
câte unul în băncile noastre. Continuam să se uităm la ea. În
partea stingă a tablei, începuse să deseneze, cu cretă albă şi
verde, un copac. Nu arăta ca celelalte suplinitoare. Iar ce desena
ea pe tablă era uriaş şi n-avea nici o noimă.
Grifonul
— E nevoie de un copac în clasa aceasta, a zis ea,
continuând o linie care ar fi trebuit să arate a frunză. Un stejar…
uriaş, plin de frunze şi cu o umbră… deci, un foios.
Părul ei blond, subţire era strâns la spate într-o anumită
formă pe care, aveam să aflu mai târziu, femeile o numesc conci;
purta nişte ochelari cu ramă aurită, cu lentile care băteau într-o
nuanţă vag albăstruie. Harold Knardahl, care stătea într-o bancă,
pe rândul celălalt, îmi şopti: -
— Bă, au venit marţienii.
La care am dat din cap încet, fiindcă, într-adevăr, în aer
plutea ceva neobişnuit. Suplinitoarea desenă încă o crenguţă, tot
atât de mirobolantă ca şi cea de dinainte. Apoi, piruetă spre noi,
zicând:
— Bună dimineaţa. Am impresia că nici nu v-am spus bună
dimineaţa. Aşa-i? *.
Acum, c-o vedeam din faţă, era parcă şi mai greu să-mi dau
seama câţi ani are – adulţii arată toţi la fel – doar că pe chipul ei
se puteau zări două riduri adânci care coborau vertiginos de la
colţurile gurii spre bărbie. Parcă mai văzusem undeva ridurile
astea: la Pinocchio. Erau ca nişte îmbucături de pe faţa unei
marionete.
— Vă mai las să vă holbaţi la mine încă un pic, câteva
clipe> adică până sună de intrare, a zis ea, adresându-se probabil
celor câţiva întârziaţi, care, după ce că intraseră mai târziu în
clasă, acum se mai şi zgâiau la ea, cu ochii cât cepele. Şi pe urmă,
gata cu holbatul. Vă dau voie să mă priviţi, dar nu să vă holbaţi la
mine. E nepoliticos, şi pe deasupra şi semn de proastă creştere.
Nu duce nicăieri, vă asigur. Nu vă alegeţi cu nimic.
L-am auzit şoptind din nou pe Harold Knardahl, de data
aceasta spre plutonul de întârziaţi care aşteptau spăşiţi la uşă.
— Bă, au venit marţienii.
Ne-am aşezat cu toţii în bănci. Suplinitoarea şi-a terminat
de desenat pomul, şi-a aşezat meticulos creta pe fonograf, şi-a
şters cu grijă mâinile, şi apoi s-a întors iarăşi spre bănci:
 — Bună dimineaţa. Sunt domnişoara Ferenczi şi voi preda
astăzi la clasa voastră. Am venit de curând în această localitate şi
presupun că figura mea nu vă este prea cunoscută. Am să încep
aşadar cu ceva despre mine.
Nici n-am apucat să ne lăsăm pe spetezele băncilor, că a şi
demarat. Ne-a spus că bunicul ei fusese prinţ maghiar, că mama
ei se născuse într-o regiune numită Flandra, că fusese pianistă şi
că dăduse nenumărate concerte, la unele din ele asistând şi
câteva, capete încoronate”, şi când pronunţă aceste cuvinte ne
aruncă o privire plină de tâlc.
— Grieg, a continuat ea, maestrul norvegian, a compus un
concert pentru pian, şi aici a urmat o scurtă pauză, un concert cu
care mama a repurtat un adevărat triumf la Londra.
Ochii ei măsurau tavanul. Noi, după ea. Nimic deosebit.
Plafoniera, şi atât.
— Pentru motive pe care nu le voi expune aici, familia mea
a ajuns la Detroit, de acolo ne-am mutat în nord, în mohorâtul
Saginaw, şi apoi aici, la Five Oaks, ca suplinitoare la clasa
voastră, începând de astăzi, joi 11 octombrie. Sunt sigură că va fi
o zi frumoasă: toate prognozele coincid. O să începem deci cu
citirea lecţiei. Scoateţi-vă cărţile. Dacă nu mă înşel, titlul este
Orizonturi largi sau ceva pe aproape.
Jeannie Vermeesch a ridicat mâna. Domnişoara Feren-czi i-
a făcut semn.
— Domnul Hibler începe întotdeauna ora cu Jurămân-tul
de credinţă, se miorlăi ea.
— Nu mai spune, chiar aşa? Atunci înseamnă că îl ştiţi
fooaarte bine şi că nu mai are nici un rost să ne pierdem vremea
cu el. Nu, astăzi nu vom începe cu Jurământul de credinţă. Nu e
cazul. Nu s-ar potrivi cu cascada de lumină, cu soarele care ne
invadează clasa. Nu merge.
Se uită la ceas.
— Timpul zboară. La lucru. Deci… Orizonturi largi. '
Lecţia a fost o dezamăgire. Nimic neobişnuit, aceleaşi
exerciţii lexicale plictisitoare, aceleaşi întrebări despre conţinutul
lecţiei, şi la urmă lectura cu voce tare. Nici ea nu părea foarte
entuziasmată de subiectul lecţiei. Din când în când scotea câte un
oftat sau începea să-şi lustru
Grifonul iască lentilele, folosindu-se de o batistuţă
parfumată pe care o scotea, ca un scamator, din mâneca stingă.
 După citire, am trecut la aritmetică. Afară era o vreme
minunată: lumina de toamnă se strecura alene printre fâşiile de
nori aterizând, prin ferestrele dinspre răsărit, pe podeaua clasei
acoperită cu linoleum. Pe terenul de sport puştimea de la
grădiniţă se zbenguia prin iarbă, în jurul toboganelor. Între timp,
ajunsesem la tabla înmulţirii. Domnişoara Ferenczi îl asculta pe
John Wazny, din banca întâi. Trebuia să spună înmulţirea cu
şase. De unde stăteam, îi puteam simţi parfumul, se dăduse cu
Vitalis peste chica lui ciufulită. Wazny s-a descurcat onorabil
până la şase ori unsprezece şi şase ori doisprezece.
— Şase ori unsprezece fac… şaizeci şi opt. Şase ori
doisprezece fac…
Wazny îşi proţăpi degetele la tâmplă, adulmecându-le pe
furiş, nu cumva să-1 vadă careva din clasă, şi apoi zise repezit:
— Şaptezeci şi doi.
În sfârşit, se aşeză în bancă.
— Da, bine, a zis domnişoara Ferenczi. Da, da, n-a fost rău
deloc.
— Domnişoară Fşrenczi! Una din surorile gemene Eddy
fâlfâia disperată mâna pe sus. Domnişoară Ferenczi, Domnişoară
Ferenczi!
— Da?
— John a zis că şase ori unsprezece fac şaizeci şi opt, şi
dumneavoastră aţi zis că e bine.
— Daaa? a făcut ea cu o expresie amuzată, care îi invadase
figura de marionetă. Am zis eu asta? Şi cât fac şase ori
unsprezece.
— Şaizeci şi şase.
Ea aprobă:
— Da, aşa este. Însă trebuie să vă spun, chiar dacă unii
dintre voi nu vor fi de acord cu mine, că uneori rezultatul poate fi
şi şaizeci şi opt.
— Când? Când fac şaizeci şi opt? Aşteptam toţi răspunsul
cu sufletul la gură.
— Mai există şi o altă matematică, superioară, pe care voi,
copiii, încă n-o puteţi înţelege, şi acolo şase ori unsprezece fac
uneori şaizeci şi opt.
Am auzit-o cum râde pe nas.
— În matematica superioară numerele sunt, cum să vă
spun, ceva mai fluide. Singurul rol pe care îl poate avea un număr
este acela de a conţine ceva. Gândiţi-vă, de pildă, la apă. Credeţi
că apa poate fi măsurată numai cu ceşcuţa?
Ne-am uitat la ea nedumeriţi şi am clătinat din cap.
— Nu. O putem măsura şi cu cratiţa, şi cu degetarul. Şi
într-un caz şi în altul apa va fi tot apă. Poate ar fi totuşi mai bine
dacă v-aţi gândi că şase ori unsprezece fac şaizeci şi opt doar
atunci când sunteţi cu mine în clasă, s-a grăbit ea să adauge.
— Şi de ce să facă şaizeci şi opt numai când sunteţi
dumneavoastră în clasă? întrebă Mark Poole.
— Fiindcă e mai interesant aşa, a răspuns ea, abia schiţând
un zâmbet, prin lentilele ei vag albăstrui. Ce sunt eu de fapt? Un
înlocuitor, nu-i aşa?
Da, cu acest lucru eram toţi de acord.
— Deci, gândiţi-vă la acest rezultat ca la un fel de
înlocuitor.
— Înlocuitor?
— Da.
S-a uitat cu atenţie la noi şi ne-a întrebat:
— Credeţi că existenţa unui înlocuitor afectează pe cineva?
Ne-am uitat la ea miraţi.
— Oare florile de pe pervazul ferestrelor vor avea de suferit
din pricina unui înlocuitor?
Ne-am mutat atunci privirile la florile de pe pervazul
ferestrelor. Erau câteva mimoze pe un suport prăpădit din plastic,
şi nişte ferigi pleoştite pe buza unor ghivece de pământ, cât
pumnul.
— Sau căţeluşii şi pisicile voastre? Sau tăticii şi mămicile
voastre? Credeţi că vor avea ceva de suferit?
Aşteptă răspunsul nostru. Însă doar câteva clipe.
— Şi atunci, a tras ea concluzia, care-i buba?
— Dar, nu-i corect, a zis Janice Weber, puţin înţepată.
— Cum te cheamă, domnişoară?
— Janice Weber.
— Şi tu zici, Janice, că nu-i corect. Aşa-i?
— Păi… am spus şi eu aşa…
Grifonul
— Da, e clar. Deci ai spus şi tu aşa, într-o doară. N-aveţi
impresia că am pierdut cam mult timp cu vorbăria? La urma
urmei, sunteţi liberi să credeţi ce vreţi. Şi când se va întoarce
învăţătorul vostru, domnul Hibler, fiţi fără grijă, şase ori
unsprezece vor face din nou şaizeci şi şase. Şi şaizeci şi şase va
rămâne tot restul vieţii voastre aici, în Five Oaks. Ce păcat, nu-i
aşa?
Ridică sprâncenele şi trecu peste noi cu o privire rapidă.
— Şi cu asta, punct. Să vedem ce teme aţi avut de făcut.
Văd că domnul Hibler le-a însemnat aici, în planul de lecţie.
Scoateţi o foaie de hârtie. Scrieţi-vă numele în colţul de sus din
stânga.
A urmat o jumătate de oră de aritmetică. Am predat
lucrările şi apoi am trecut la ortografie, materia unde o dădeam
mereu în bară. Iar dictările, nu ştiu cum se întâmpla, dar picau
întotdeauna înainte de gustarea de prânz. Eram cu un ochi pe
foaie, şi cu celălalt pe ceas.
— Perfecţionat, auzirăm glasul domnişoarei Ferenczi.
Frontieră, se auzi din nou glasul ei.
Se plimba printre bănci cu cartea de ortografie în mână,
uitându-se din în când pe lucrările noastre.
— Mansardă, dictă ea. Am apucat hotărât creionul.
Cuvintele, aşa cum ieşeau din gura ei, aveau un accent străin,
încât nici vocalele, nici consoanele nu sunau aşa cum ar fi
trebuit. Mansartă. M-am uitat la cuvântul scris. Am întors
creionul cu vârful în sus şi am şters greşeala. Mansandă. Parcă
arăta ceva mai bine acum, deşi simţeam că încă nu era corect. Am
început să blagoslovesc în gând toate regulile de ortografie, ştiute
şi neştiute, ştergând în continuare literale până când am văzut că
hârtia pe care scriam se făcuse străvezie. Am încercat din nou.
Malsandă. Deodată, am simţit o mână pe umăr.
— Nu-mi place, mi-a şoptit ea la ureche, după ce se
aplecase uşor peste umărul meu. Arată oribil. Ştii ce cred eu?
Când nu-ţi place un cuvânt, mai bine nu-1 foloseşti.
S-a îndreptat, ridicându-se şi lăsând în urmă o adiere
îmbătătoare de Clorets.
La prânz, am ieşit după tăvile cu sandvişuri, obişnuitele
feliuţe de carne, împachetate în brânză şi maioneză, cu prune
însiropate, cu fursecuri cu nucă de cocos, la care se adăuga
nelipsita ceaşcă de lapte, şi după ce le-am luat ne-am întors în
clasă, unde, spre mirarea noastră, am găsit-o pe domnişoara
Ferenczi ronţăind dintr-un pacheţel învelit în hârtie cerată, de
culoare cafenie.
 — Domnişoară Ferenczi, i-am zis eu. Nu-i nevoie să mâncaţi
la noi în clasă. Puteţi mânca împreună cu ceilalţi învăţători.
Cancelaria, am ţinut eu s-adaug, se află lângă cabinetul
directorului.
— Mulţumesc pentru informaţie, a zis ea, dar prefer să
mănânc aici.
— Şi nici nu-i nevoie să stea cineva cu noi în pauză. Avem
supraveghetori de clasă, am zis eu. Pe doamna Eddy, am precizat,
arătând spre locul unde doamna Eddy, care nu era altcineva
decât mama lui Joyce şi Judy, tricota în linişte, cuibărită în
spatele clasei.
— Foarte bine, a zis domnişoara Ferenczi. Am să mănânc
totuşi aici. Prefer aici, a repetat ea.
— Da' de ce? s-a mirat Wayne Razmer fără să mai ridice
mâna.
— Am avut plăcerea să-i cunosc pe ceilalţi învăţători azi
dimineaţă, înainte de-a intra la ore, ne-a explicat domnişoara
Ferenczi muşcând din pachetul ei cafeniu. Palavragii. Glume pe
bandă rulantă. Pisălogi. Nu înghit aşa ceva.
— Cum? a exclamat Wayne cu oroare.
— Ce mâncaţi, domnişoară Ferenczi? s-a băgat în discuţie
Maxine Sylvester, trăgmdu-se de nas. E hrănitor?
— Este deosebit de hrănitor. Curmale umplute. A trebuit să
fac un drum până aproape de Detroit ca să le cumpăr. Cu ocazia
asta am luat şi nişte morun. Iar asta, a zis ea scoţând nişte foi
verzi din geanta în picăţele, e spanac crud, spălat chiar azi-
dimineaţă înainte de a porni spre voi, şcoala Garfield Murry.
— Şi de ce-1 mâncaţi crud? a întrebat Maxine.
— Face bine, a zis domnişoara Ferenczi. Are un puternic
efect stimulator, este chiar mai eficient decât sifonul sau sărurile
mirositoare.
Îmi devoram tacticos sandvişul cu carne, brânză şi
maioneză, uitându-mă pe fereastră. Un glob licărind cu
Grifonul zgârcenie pe cerul palid de toamnă, era tot ce
puteam sa vad.
— În ce priveşte mâncarea, a continuat domnişoara
Ferenczi, n-ar fi rău dacă le-aţi mai amesteca un pic. Adică să le
combinaţi. Prea multă lume se complace să consume numai…
ehh, în fine, n-are nici o importanţă.
 — Domnişoară Ferenczi, a sărit dintr-o parte Carol
Peterson. Ce facem la orele de după-amiază?
— Mda, a zis ea, scormonind cu ochii planul de lecţie al
domnului Hibler. După câte văd, învăţătorul vostru, domnul
Hibler, a planificat o lecţie despre egipteni.
Urmă un geamăt, care nu putea fi decât al lui Carol.
— Daa, a zis domnişoara Ferenczi, în continuare, deci asta
vom face: o lecţie despre egipteni. Un popor remarcabil. Ar putea
să rivalizeze cu cel american. Zic, ar putea.
Apoi, a lăsat capul în jos, schiţând un zâmbet fugar, § şi
ronţăind mai departe din foile de spanac.
Când ne-am întors în clasă, după pauza de prânz, am văzut
că domnişoara Ferenczi desenase pe tablă o piramidă, lângă
stejarul făcut tot de ea la începutul orelor. Trăsesem un bâse-ball
în recreaţie, şi acum urma să ţie aşezăm bastoanele şi mănuşile
în dulapul cu echipament sportiv, ceea ce niciunul din noi nu se
grăbea să facă, era un fel de tragere de timp, mi se pare că tot
atunci am încasat şi un ghiont zdravăn de la Roy Schontzeler,
când, deodată, am auzit vocea domnişoarei Ferenczi, foarte
ascuţită şi înţepată.
— Băieţaşi, a zis ea, n-aveţi de gând să vă potoliţi? Staţi jos.
N-am chef să pierd vremea cu fleacuri. Scoateţi cărţile de
geografie.
Ne-am furişat în bănci, fiecare cum a putut, cu cămăşile
murate de transpiraţie, grăbindu-ne să scoatem manualul pe care
stătea scris cu litere mari Ţinuturi îndepărtate şi oamenii lor.
— Deschideţi la pagina patruzeci şi doi, a zis ea. Urmă o
pauză de treizeci de secunde. Îl luase în vizor pe Kelly Munger.
— Băiete, a ţipat ea, te mai fâţâi mult? Kelly a făcut o mutră
de om călcat pe bătătură.
— Să mă ce?
— Ce tot scormoneşti acolo?
— Domnişoară Ferenczi, caut cartea.
Bobby Kryzanowicz, periuţa clasei, care era veşnic în
acţiune, şi care se aşezase din proprie iniţiativă în prima bancă, a
ţinut s-o informeze pe domnişoara Ferenczi:
— Ăsta-i Kelly Munger. Niciodată nu-şi găseşte lucrurile.
Aşa face de fiecare dată.
— Nu mă interesează cum îl cheamă, mai ales la ora asta, i-
a retezat-o domnişoara Ferenczi. Tinde ţi-e cartea, băiatule?
 — Ufff, am găsit-o.
Kelly îşi vârâse căpăţâna sub bancă şi trăgea cu îndâr-jire
de o carte care nu voia să iasă cu nici un preţ. In schimb, i se
rostogoliră în poală nişte creioane colorate, care, unul câte unul,
aterizară, tacticos, pe duşumeaua clasei.
— Nu pot să suport dezordinea, a zis domnişoara Ferenczi.
Indiferent că e vorba de băncile voastre, sau de modul în care
gândiţi. Dezordinea este… neigienică. Acasă la voi tot aşa faceţi?
Domnişoara Ferenczi nici măcar nu ne-a lăsat să-i
răspundem.
— Vă spun eu. Nu. Acasă vă place să fie ordine, sigur că vă
place să fie ordine. Despre ce vorbeam? Da, deci pagina patruzeci
şi doi. După câte văd, planul de lecţie al domnului Hibler arată că
ora trecută aţi învăţat despre sistemele de irigaţie egiptene.
Interesant, fără îndoială, dar nu atât de interesant ca lecţia pe
care o vom face astăzi împreună. Piramidele şi munca cu sclavi în
Egipt. Un plus pentru prima, un minus pentru a doua.
Deschisesem cărţile la pagina patruzeci şi doi, unde se afla
imaginea unei piramide. Domnişoara Ferenczi însă nici nu se uita
în manual. În schimb, se uita pe fereastră, cine ştie unde.
— Da, piramidele, a zis ea, cu privirea pierdută pe fereastră.
Aş vrea să vă gândiţi un pic la piramide, la ce însemnau
piramidele. La ce se afla în interiorul lor. Acolo se găseau, fireşte,
trupurile faraonilor, şi alături de ele, comori nenumărate.
Papirusuri. Cine ştie, poate că pe aceste papirusuri, a continuaţ
domnişoara Ferenczi cu o veselie din care se evaporase orice urmă
de zâmbet, erau
Grifonul scrise anume pentru faraoni nişte romane, ca să le
ţină de urât în lunga lor călătorie, prin veacuri.
În timp ce vorbea, mă uitam la ridurile adânci de pe chipul
ei.
— Piramidele, a continuat ea, depozitau în ele uriaşe energii
cosmice. O piramidă era astfel construită încât să dirijeze undele
de energie cosmică într-un singur punct. Egiptenii cunoşteau
acest secret, noi însă l-am uitat. Să nu vă miraţi dacă am să vă
spun că George Washington a avut sânge egiptean, din partea
bunicii, a zis domnişoara Ferenczi, apropiindu-se de uşa
vestiarului. Mai mult chiar, există unele aspecte în Constituţia
Statelor Unite care se aseamănă cu principiile egiptene.
 Nu se uitase nici măcar o dată pe manual. Începu apoi să
ne povestească despre transmigraţia sufletelor la egipteni. Ne-a
explicat că, după moarte, sufletele revin pe pământ, sub formă de
furnici sau copaci, fiecare după cum s-a purtat în timpul vieţii,
„mai bine sau mai rău”. Ne-a spus apoi că egiptenii credeau că
faptele oamenilor sunt influenţate de magnetismul produs de
forţele de atracţie din sistemul nostru solar, forţe generate de
soare şi de „aliatul său planetar”, Jupiter. Jupiter, ne^a zis ea mai
departe, deşi e o planetă, aşa cum ştim cu toţii, are şi „câteva din
caracteristicile unui astru”. Vorbea cu mare repeziciune. Apoi ne-
a spus că egiptenii au fost mari exploratori şi cuceritori. Şi ne-a
mai spus că la moartea celui mai mare cuceritor din toate
timpurile, care se numea Genghis-Han, au fost aduse ca jertfă
patruzeci de tinere şi patruzeci de cai. O ascultam cu toţii. Nimeni
n-a încercat s-o întrerupă.
— Şi eu am fost în Egipt, a zis ea. Acolo mi-a fost dat să văd
multă barbarie, şi să înghit inult praf.
Ne-a spus apoi că în Egipt avusese prilejul să vadă, îi
arătase de fapt un bătrân care lucra la un circ, un animal care
era închis într-o cuşcă, şi care era jumătate pasăre, jumătate leu.
Ne-a spus că acest monstru se numeşte grifon şi că auzise de
existenţa lui înainte de-a merge în Egipt, dar că îl văzuse pentru
prima oară abia acolo, într-o mahala din Cairo. Ne-a spus apoi că
astronomii egipteni sunt cei care au descoperit pentru prima oară
planeta Saturn, şi că ceea ce n-au reuşit ei să vadă erau tocmai
inelele acestei planete. Ne-a spus apoi că egiptenii au aflat, cei
dintâi, că un câine bolnav nu bea niciodată din râu, ci aşteaptă,
cu fălcile căscate, căderea primei ploi.
— Tromboane!
Eram în autobuzul care ne ducea spre casă. Stăteam lângă
Cari Whiteside. Îi puţe'a gura îngrozitor. Era însă tipul ccea mai
grozavă colecţie de bile din clasa noastră. Ne ciorovăiam. Cari
zicea că suplinitoarea e o trombonistă. Eu ziceam că, după toate
aparenţele, nu e trombonistă.
— Poanta aia cu pasărea n-a prins, zice Cari. Şi nici aia cu
piramidele. N-a prins, bă, niciuna. Cucoana a luat-o” razna de tot.
— Chiar aşa?
Mie îmi plăcuse suplinitoarea. Era o fiinţă ieşită din comun.
Tare aş fi avut poftă să-i fac o fentă lui Cari.
— Zici că era trombonistă? Cu ce-ai prins-o?
 — Păi, cum, bă, ce, şase ori unsprezece fac şaizeci şi opt?
De unde până unde şaizeci şi opt? Nici gyid! Gogoşi. Fac şaizeci şi
şase, o ştie toată lumea.
— Da, aşa a zis şi ea. A recunoscut că fac şaizeci şi şase. Şi
cu ce zici că ai mai prins-o?
— Ce contează! Baliverne!
— Ce baliverne?
— Aăăă, făcu el şi începu să-şi bălăngăne picioarele. Unde-
ai văzut tu animal care să fie jumate leu, jumate pasăre?
Cari încrucişă braţele şi mi-o trânti:
— Vax! Tromboane!
— Orice e posibil, i-am zis.
Trebuia să născocesc ceva, să-1 pun cu botul pe labe.
— Am citit în ziarul de dimineaţă, ăla pe care îl cumpără
maică-mea, că un savant, un ţicnit care trăieşte în Alpii elveţieni,
s-a apucat să amestece gene, cromozomi, ştii, tot felul de chestii
din astea, le-a pus pe toate la un loc în eprubete şi ce crezi că a
obţinut nebunu'? O dihanie, ceva între om şi hamster.
M-am uifat la Carf atent. Voam să văd ce mutră o să facă.
— Şi ştii ce nume i-a dat? Omster!
— Fugi, bă, d'acilea!
Grifonul
Cari căscase o gură imensă din care se revărsau nişte
duhori incredibile.
— Şi unde-ai citit asta?
— In National Enquirer, am zis eu. Ştii, e ziaru' ăla care se
dă la ieşirea din magazin.
M-am uitat încă o dată la Cari. Era făcut praf.
— Iar ţicnitu' ăla, am zis eu mai departe, se numeşte, dacă
ţin eu bine minte, doctor Frankenbush.
Mă pripisem folosind acest nume, însă acum nu mai
puteam face nimic, decât poate cel mult să aştept să-i cadă fisa
lui Cari, prea era mare asemănarea cu celălalt inventator celebru,
nu mai puţin sonat, ca amărâtul de Cari să nu se prindă că totul
era o născocire de-a mea. Şi totuşi Cari nu s-a prins. Rămăsese
stană de piatră.
— Un om şi un hamster?
Se blocase. Mă privea îngrozit, cu gura căscată.
— Doamne fereşte! Ce pocitanie o mai fi şi asta?!
 După ce autobuzul m-a lăsat la mine în staţie, am luat-o pe
drumul prăfuit spre curtea din spate, nu înainte de a trage un şut
voinicesc în jalnicul cauciuc, pasămite ca să-mi poarte noroc.
Apoi, am abandonat cărţile pe treptele din spatele casei, şi mi-am
îmbrăţişat drăgăstos clinele, pe numele său, Domnul Selby. Mi-
am făcut după aceea o intrare furtunoasă în bucătărie, unde m-a
izbit un miros de varză de Bruxelles, cea mai nesuferită mân-care.
Maică-mea se lupta cu nişte verdeţuri, aplecată deasupra
chiuvetei, în timp ce frate-meu, ăla micu', zbiera cât îl ţineau
plămânii priponit în ţarcul lui de culoarea lamm.
— RBună, mami, am zis eu, ţopăind în jurul ţarcului şi
pregătindu-mă să-i dau un pupic. Ghici ce-am făcut astăzi?
— Habar n-am.
— Am făcut ore cu o suplinitoare, domnişoara Ferenczi. Azi
am văzut-o pentru prima oară. Ne-a povestit o mulţime de lucruri.
'
— Ce spui? Serios? Bine, bine.
De fapt, maică-mea trăgea cu coada ochiului pe fereastra
din spatele chiuvetei la pădurea deasă de pini. Cunoştinţele
maică-mii susţineau că ea seamănă, după cum se coafa, după
cum se aranja, cu Betty Crocker, şi poate ca de aceea în bucătăria
noastră fusese instalată o fotografie a acesteia, înrămată într-o
lingură uriaşă, pe o cutie de Bisquick. Mie, dimpotrivă, maică-
mea mi se părea cam palidă la faţă.
— Ascultă, Tommy, mi-a zis ea. Uite ce-ai de făcut: te duci
sus, îţi laşi hainele de şcoală la baie, iar pe urmă dai o fugă până
la magazie şi aranjezi uneltele; vezi că tata a lăsat lopata, mi se
pare că şi toporul, undeva prin curte, că a lucrat azi-dimineaţă.
— Suplinitoarea ne-a spus că şase ori unsprezece fac
şaizeci şi opt, dar asta nu întotdeauna. Numai uneori. Şi ne-a mai
spus că a văzut ea cu ochii ei un monstru care era pe jumătate
leu, pe jumătate pasăre.
M-am oprit o clipă. Apoi, am continuat:
— Zicea că în Egipt 1-a văzut.
— Tommy, parcă am vorbit ceva cu tine. Maică-mea îşi
şterse transpiraţia de pe frunte.
— Ai nişte treabă de făcut.
— Am înţeles, mami. Voiam doar să-ţi povestesc ce-am
făcut noi la şcoală cu suplinitoarea care-a venit azi.
 — Da, e foarte interesant, mi-a zis ea, lăsându-şi q clipă
privirea peste mine. O să ne povesteşti mai târziu. Până atunci o
să vină şi tata. Deocamdată treci la treabă. Se aude?
— O. K., mami.
Tocmai apucasem un biscuit de pe masă, şi mă pregăteam
să ies, când mi-a venit o idee. M-am repezit în living, am luat
dicţionarul de lângă măsuţa televizorului, şi l-am deschis imediat
la litera G, la Grifon: „animal fabulos cu cap şi aripi de vultur şi
trup de leu”. Aşa deci, fabulos. Am dat un chiot de bucurie. Apoi,
m-am strecurat afară, unde mă aşteptau uneltele lăsate de tata,
de dimineaţă.
A doua zi, domnişoara Ferenczi, îmbrăcată de data aceasta
cu totul altfel, a păşit din nou în clasă la noi. Avea părul strâns în
codiţe, care-i atârnau la distanţe egale, legate cu nişte bentiţe
roşii, de elastic. Purta o bluză verde, iar la gât îşi pusese o eşarfă
roz, combinaţie care te năucea după ce, vrând-nevrând, te uitai la
ea o oră în
Grifonul treagă. Domnişoara ne-a scutit de ora de citire, iar
de cea de aritmetică n-a şoptit nici un cuvânt. Nici nu s-a sunat
bine de intrare, că a început să ne vorbească.
Şi ne-a vorbit patruzeci de minute, şnur. Ideile nu păreau
să aibă vreo legătură între ele, însă dacă le luai se-J parat, pe
fiecare în parte, deveneau, vorba dicţionarului, fabuloase. Ne-a
spus că auzise de la cineva că la antipozi s-ar afla o piatră
preţioasă, de dimensiuni uriaşe, pe care dacă o priveşti dintr-un
anumit unghi, nu mai apuci s-o priveşti şi a doua oară fiindcă
rămâi orb. Ne-a spus apoi că cel mai mare diamant din lume este
un diamant blestemat şi că toţi care au reuşit să intre în posesia
lui n-au murit de moarte bună şL că acest diamant se numeşte,
ironie a soartei, Speranţa. Diamantele sunt vrăjite, ne-a zis ea, de
aceea femeile le poartă pe degete, ca semn al fascinaţiei exercitate
de ele. Bărbaţii au forţă, însă nu pot fascina. Bărbaţii se
îndrăgostesc de femei, şi nu femeile de bărbaţi: ele iubesc fiindcă
sunt iubite. George Washington n-a fost primul preşedinte al
Statelor Unite, şi tot ea ne-a zis apoi cine a fost acela. Mai există
locuri în lume, ne-a spus ea, unde femeile şi bărbaţii trăiesc în
copaci şi se ospătează cu maimuţe la micul dejun. În loc de
doctori, au vrăjitori. Pe fundul mării trăiesc nişte animale subţiri
ca nişte clătite, animale care nu au fost cercetate până acum de
nici un om de ştiinţă, pentru că, de îndată ce sunt scoase la
lumină, se pulverizează într-o clipită.
Amuţiserăm. În clasă nu se mai auzea nici un zgomot.
Numai vocea domnişoarei Ferenczi şi, din când în când, hî-râitul
înăbuşit care venea din gâtlejul lui Donna DeShanno. Nici măcar
la toaletă n-am mai ieşit.
Beethoven, ne-a spus ea, n-a fost surd; se folosise doar de
acest truc ca să poată ajunge celebru, şi a ajuns. În timp ce
vorbea, domnişoara Ferenczi îşi legăna codiţele într-o parte şi alta.
Există anumiţi copaci, ne-a spus ea, care se hrănesc cu carne: au
frunze lipicioase, cu care prind insectele, ca într-o palmă. Şi
spunând asta, ridică mâinile împreunându-şi palmele. Venus,
socotită de toată lumea a doua planetă ca depărtare faţă de soare,
nu numai că nu rămâne la aceeaşi distanţă, dar mai este
învăluită şi într-un mare mister, din pricina norilor care o
acoperă, ca o perdea groasă.
— Însă eu ştiu ce se află sub această perdea de noriy ne-a
zis domnişoara Ferenczi.
S-a oprit puţin, şi apoi a continuat:
— Îngeri. Sub această perdea de nori trăiesc îngeri. Ne-a
spus apoi că îngerii nu sunt întotdeauna invizibili, şi că uneori
arată chiar mai bine decât oamenii. Nu poartă straie albe, aşa
cum ne-am obişnuit noi să credem, ci costume de seară elegante,
ca şi cum s-ar pregăti să meargă la concert. Şi de multe ori chiar
se duc la concert, unde se aşază pe interVal, acolo unde nimănui
nu i-ar trece prin cap să se uite după un înger. Ne-a spus apoi că
îngerul cu înfăţişarea cea mai înspăimântătoare era Sfinxul.
— E un înger de care nu mai poţi să scapi, ne-a zis ea. Ne-a
spus apoi că în statul Ohio, sub scoarţa pământului, ard nişte
vâlvătăi care nu pot fi stinse. Ne-a spus apoi că Mozart, când a
auzit pentru prima oară în copilărie ţiuitul unei trompete, a
leşinat de spaimă în pătuţul său. Ne-a spus apoi că un anume
Narzim al Harrardim ar fi cel mai mare scriitor din câţi au existat
vreodată. Ne-a spus. Apoi că plantele influenţează
comportamentul – oamenilor şi că un copil conceput în timpul
unei eclipse de soare se va naşte cu degetele lipite.
— Ştiu că vouă, copiilor, vă plac asemenea istorioare, ne-a
zis ea, „asemenea taine”, de aceea vi le-am şi spus.
 Am dat toţi din cap că aşa e. Sigur că preferam s-o
ascultăm cum ne povesteşte tot felul de lucruri decât să ne
chinuim creierul cu lecţiile din Orizonturi largi.
— O poveste vă mai spun şi gata, ne-a zis ea. Pe urmă
trecem la aritmetică.
S-a aplecat uşor înainte, şi cu o voce care se muiase un pic
a zis: -
— Nu există moarte. Să nu vă fie teamă de moarte.
Niciodată. Ceea ce există nu poate pieri. Se preschimbă doar în
alte elemente pământeşti sau nepământeşti. Sunt tot atât de
sigură că se va întâmpla aşa, după cum sunt de sigură că acum
mă aflu aici, în faţa voastră, vorbindu-vă. Mă puteţi crede pe
cuvânt. Să nu vă fie teamă de moarte. E un adevăr de care m-am
convins singură. Fiindcă Dumnezeu mi-a apărut în vis şi m-a'
sărutat. Aici, a zis ear punând arătătorul drept pe locul de unde
porneau vertiginos, spre bărbie, ridurile acelea.
Grijonul
Eram la ora de aritmetică şi rezolvam probleme, însă
gândurile ne hoinăreau aiurea. În pauză am ieşit pe terenul de
sport, doar că de data asta nu s-a mai legat nimic, n-am mai jucat
nici o partidă, aşa cum făceam de obicei. Stăteam în curte, risipiţi
în grupuri mici, şi discutam despre ce ne povestise domnişoara
Ferenczi. Nu ştiam ce să credem, suplinitoarea noastră îşi
pierduse minţile, sau ce era cu ea? M-am uitat atunci dincolo de
gardul terenului de sport, la maşinile ruginite care stăteau una
peste alta, într-o grămadă nu prea înaltă, în spatele unui pâlc de
oţe-tari, şi nu ştiu de ce, am avut impresia că ar trebui să apară
ceva de acolo, nişte fiinţe care să vină încet, încet spre mine.
Mergeam spre casă. Cari se aşezase iarăşi lângă mine. N-
avea chef de vorbă. Eu, nici atât, în fine, îşi roti moaca spre mine.
— Ţii minte ce-a spus despre frunzele alea care înghit
insecte?
— Aăăă…
— Frunzele, bă, a zis Cari. Plantele carnivore. Ştii că există
într-adevăr. Le-am văzut la televizor. Frunzele au pe ele un fel de
lipici şi, dacă insecta apucă să se prindă de el, aleluia, s-a
terminat cu ea. Pe cuvânt, am văzut cu ochii mei.
Cari părea dezumflat. Totuşi nu s-a oprit.
— Bă, să ştii că tipa nu ne-a trombonit.
— Zău?
 — Tu ce zici? Chiar o fi văzut îngerii ăia de care povestea?
Am dat din umeri.
— Eu zic că nu i-a văzut, făcu el. Eu zic că toată chestia aia
e vrăjeală.
— De unde, o fi apărut copacul ăsta? am întrebat dintr-o
dată.
Privirile îmi alunecau pe fereastra autobuzului, pe fermele
înşirate de-a lungul şoselei. Ştiam pe dinafară fiecare şopron,
fiecare îngrăditură, fiecare moară dărăpănată, fiecare rezervor de
amoniac anhidru.
— Copacul ăsta… parcă… nu era aici când…
— Ce, bă, te ţii de goange? Sau te-oi fi sonat şi tu.
Am sărutat-o pe mama când am intrat în casă. Stătea în
faţa cuptorului.
— Cum a fost? a întrebat ea.
— Bine.
— Tot cu domnişoara Ferenczi aţi făcut?
— Dââaaa…
— Şi.?
— A fost bine. Mami, pot să mă duc la mine în cameră?
— Nu încă, mai întâi te duci în grădină şi-mi culegi câteva
roşii, a zis ea uitându-se pe cer. Stă să plouă. Hai, du-te. Când
termini, vii înăuntru. Vreau să stai puţin cu ăla micu'. Eu o să am
nişte treabă pe sus, vreau să strâng puţin prin casă, a zis ea
uitându-se la mine. Eşti cam palid astăzi. – îşi lipi dosul palmei de
fruntea mea. I-am simţit inelul cu diamant, ştergându-mi pielea.
— Ce-i cu tine? Nu te simţi bine?
— Nu, nu. Mă simt bine, n-am nimic, am zis eu şi am ieşit
apoi, în grabă, să adun roşiile din grădina.
A doua zi, s-a întors domnul Hibler. Tuşea încă, pe
înfundate, iar în pauză, când ieşeam în curte, îşi îndesa în gură
un pumn de drajeuri pentru calmarea tusei. Ne-a descusut puţin
la început, voia să afle dacă domnişoara Ferenczi respectase
întocmai planul de lecţie lăsat de el. Edith Atwater i-a răspuns în
numele clasei. I-a zis că suplinitoarea nu respectase întocmai
planul de lecţie şi că nu făcuse tot ce ar fi trebuit să facă, şi că la
ore vorbise mai mult ea, dar cu toate acestea, a adăugat Edith,
clasa noastră a participat cu însufleţire la lecţii. Şi despre ce v-a
vorbit? a vrut domnul Hibler să afle. Despre tot felul de lucruri, a
răspuns Edith. Nu mai ţin minte. Din fericire, nici domnul Hibler
nu s-a arătat foarte interesat să afle. Şi-a închipuit probabil că
suplinitoarea arsese gazul şi că, în loc să predea lecţiile care erau
prevăzute în plan, se ţinuse de pălăvrăgeli. Domnul Hibler păru
mulţumit cu cât aflase, şi, oricum, nici n-ar fi avut timp să afle
mai mult, pentru că pe catedră îl aşteptau câteva mormane de
lucrări la aritmetică, necorectate.
Grifonul
Veni şi luna următoare, şi oţetarii umplură câmpul de un
roşu care îţi lua ochii, soarele coborî spre sălaşurile lui din sud,
razele sale poposind acum pe calendarul din spatele clasei,
deschis încă la ajunul zilei tuturor sfinţilor, iar dovleacul roşcat
din vârful sperietorii se acoperi cu o pată cafenie. La fiecare trei
zile măsurăm cu o carioca, pe peretele dinspre nord, deplasarea
soarelui spre sud, şi o făceam cu nişte semne minuscule, cât o
furnică.
Mai târziu, la începutul lui decembrie, la patru zile după
ninsoare, suplinitoarea a apărut din nou la noi în clasă. In clipa
când am văzut-o băgând capul pe uşă, am simţit că mi se opreşte
inima. Acum era altfel îmbrăcată. Părul îi atârna drept, ca şi cum
pieptenele n-ar fi trecut prin el. În mână nu mai avea geanta
aceea în carouri, ci o cutiuţă. După ce ne-a spus bună dimineaţa,
a pomenit parcă ceva de vreme. Abia după ce i-a adus aminte
Donna DeShanno că e îmbrăcată, şi-a scos paltonul de pe ea.
Când a sunat de intrare, domnişoara Ferenczi s-a uitat la
noi şi ne-a spus:
— Copii, m-am simţit foarte bine cu voi. Acum aş vrea să vă
răsplătesc.
Ne-a arătat cutiuţa cu care venise.
— Ştiţi ce am aici? ne-a întrebat ea aşteptând o clipă
răspunsul nostru. N-aveţi de unde să ştiţi. E un pachet de taroc.
Edith Atwater a ridicat mâna.
— Ce-i un pachet de taroc, domnişoară Ferenczi?
— Cu acest pachet de cărţi se poate ghici norocul, a
răspuns ea. Este ceea ce voi face eu în dimineaţa aceasta. Am să
vă ghicesc norocul, atât cât mă pricep.
— Cum adică să ghiciţi norocul? s-a mirat Bobby Kry-
zanowicz.
— Adică viitorul, băiete. Am să vă spun ce viitor veţi avea.
Nu tot, fireşte, nu vă pot spune chiar tot ce se va întâmpla cu voi.
Am să mă folosesc doar de semnele acestea: bastoane, cupe, săbii,
dinari şi arcanele principale. Cine vrea să înceapă 1
A urmat o tăcere lungă. În sfârşit, Carol Peterson a ridicat
mâna.
— Foarte bine, a zis domnişoara Ferenczi, tăind pachetul de
cărţi în alte cinci, mai mici, pe care le-a aşezat apoi pe banca lui
Carol. Alege o carte din fiecare pachet, i-a spus ea.
Am văzut-o pe Carol cum alege un patru de cupă, un şase
de sabie, dar pe celelalte nu le-am mai putut vedea. Domnişoara
Ferenczi s-a uitat cu atenţie la ele. A trecut un minut.
— Nu-i rău, a zis ea. Nu văd drumul la facultate. Se
întrevede o căsătorie, probabil de timpuriu. Şi mulţi copii. Văd aici
ceva cenuşiu, plictisitor. Nu-mi dau seama ce-ar putea să fie.
Poate corvezile unei gospodării. Insă, după câte văd eu, o s-o scoţi
la capăt până la urmă. In general, vorbesc.
Şi, spunând asta, îi oferi lui Carol un surâs indiferent.
— Altcineva?
Cari Whiteside a ridicat mâna timid.
— Da, sigur, să vedem şi un băiat, a zis domnişoara
Ferenczi apropiindu-se de banca lui Cari. L-a aşteptat întâi să
scoată cele cinci cărţi din pachet, apoi s-a uitat la ele cu atenţie.
— Călătorii, a zis ea. In ţări îndepărtate, călătorii în ţări
îndepărtate. O să ajungi probabil în armată. Aici nu văd nimic
romantic. O căsătorie mai spre bătrâneţe, dacă va fi vreodată. Pe
urmă, certuri. Insă văd aici, în arcana centrală, soarele, da, da,
asta e o carte excelentă, a zis ea chicotind vesel. Poate că va fi
totuşi o viaţă fericită, cine ştie.
După aceea am ridicat şi eu mâna şi mi-a ghicit norocul. A
făcut la fel cu Bobby Kryzanowicz, cu Kelly Munger, cu Edith
Atwater şi Kim Foor. Pe urmă i-a venit rândul lui Wayne Razmer.
In timp ce scotea cele cinci cărţi din pachetele aşezate pe bancă,
am putut zări cele cinci cărţi din imaginea Morţii.
— Cum te cheamă? l-a întrebat domnişoara Ferenczi.
— Wayne.
— Wayne, dragul meu, a zis ea atunci, tu vei suferi o
metamorfoză, o metamorfoză importantă, poate cea mai
importantă din viaţa noastră, şi acest lucru se va întâmpla înainte
ca să te faci mare. Elementele pământeşti din care
Grifonul eşti alcătuit se vor risipi în aer. Vezi tu, această
carte, acest nouă de sabie, prevesteşte suferinţă şi distrugere, iar
acest zece de baston reprezintă, cum să-ţi spun eu, o mare
povară.
— Dar asta? a întrebat Wayne înfigând degetul în figura
Morţii.
— Aceasta? Această carte vrea să spună că tu vei muri,
dragul meu băieţaş, vei muri, şi încă foarte curând.
Ea începu să adune cărţile de pe bancă. Ne uitam toţi la
mutra lui Wayne.
— Dar, să nu-ţi fie frică, i-a zis ea. Nu va fi atât o moarte,
cât o schimbare.
Aşeză apoi cărţile pe catedră şi se adresă clasei:
— Şi acum să facem nişte exerciţii de aritmetică.
În pauza de prânz, Wayne s-a dus glonţ la domnul Faegre,
directorul şcolii, ca s-o pârască pe domnişoara Ferenczi. Mai
târziu, în pauza de după-amiază, am văzut-o pe domnişoara
Ferenczi urcându-se în Rambler-ul ei ver-zuliu şi plecând din
parcarea şcolii. Stăteam sub scăriţa unui tobogan. Deasupra mea
puştimea îşi făcea vânt, cu mare zarvă, spre groapa de nisip de la
capătul toboganului. Mă pregăteam să ard un şut la o piatră,
când pe terenul de sport a apărut Wayne. Zâmbea, cretinul,
fâlfâindu-şi degetele spre puradeii din jurul lui, arătându-le,
nespus de mândru, cum o pârâse el pe domnişoara Ferenczi la
director.
M-am apropiat de el, făcându-mi loc printre două fetiţe de
la o clasă paralelă. Wayne mă privea cu ochii lui de guzgan.
— Ai turnat-o, am ţipat eu. Ce, nu mai ştii de glumă?
— Ce glumă? s-a îmbăţoşat el. Trebuia să facă aritmetică,
nu să se ţină de prostii.
— A intrat frica-n tine? Bă, căcăciosule, ai făcut pe tine de
frică? Al naibii să fiu, bă, Wayne, dacă nu eşti tu un mare
căcăcios. Pentru o carte pricăjită, bă? De aia te-ai speriat tu?
Wayne s-a năpustit la mine cu pumnii. Apucă să-mi tragă
una în nas. Atunci i-am ars şi eu una scurt în burtă, să mă ţină
minte. Înainte de a-i pocni scăfârlia, am văzut că-1 apucase
bâzâitul.
— Ţine, bă, şi l-am trosnit. Avea dreptate, bă, boule,
întotdeauna a avut dreptate. Tot ce ne-a zis era adevărat. Aşa să
ştii.
Puştimea chirăia în jurul nostru ca la meci.
 — Iar tu, Wayne, nu eşti decât un căcăcios, ţine minte, bă,
asta eşti, un căcăcios.
În aceeaşi după-amiază s-au întâmplat toate, domnişoara
Ferenczi s-a urcat în maşina ei şi a plecat, eu m-am dus la
cabinetul medical cu nasul şiroind de sânge şi cu buza spartă,
clasa noastră s-a unit cu clasa domnişoarei Mantei, ca să facem,
claie peste grămadă, o lecţie despre insecte. Pe domnişoara
Mantei o cunoşteam. Locuia într-o rulotă nou-nouţă, ceva mai jos
de casa noastră, undeva pe lângă parcul Clearwater. O cunoşteam
bine pe domnişoara Mantei. Până la urmă domnişoara Mantei şi
cu domnul Bo-dine, celălalt învăţător de la clasa a patra, au
reuşit să ne bage pe toţi într-o clasă, eram cu toţii vreo patruzeci
şi cinci. Kelly Munger a vrut să ştie dacă domnişoara Ferenczi
fusese cumva arestată, la care domnişoara Mantei i-a răspuns că
nu fusese arestată, bineînţeles că nu fusese arestată. Până au
venit autobuzele să ne ia seara acasă, a trebuit să stăm în clasa
aceea, unde nu mai era loc nici să arunci un ac, şi acolo am luat
notiţe, am învăţat despre ce sunt greierii de câmp, lăcustele,
buhaii de baltă, cica-dele, ţânţarii, muştele, fluturii de noapte, am
învăţat despre scheletul exterior al insectelor, am văzut cum este
alcătuit capul, că există labrum, mandibulă, maxilă şi labium, am
văzut ce sunt aceia ochi compuşi, am văzut ce reprezintă
metamorfoza în patru faze, că aceste faze sunt ou, larvă, nimfă şi
adult. Domnişoara Mantei ne-a explicat ceva şi despre
împerechere, dar nu prea mult. Domnişoara Mantei ne-a desenat
pe tablă o schemă ca să ne arate cum este alcătuită o lăcustă. Am
văzut apoi ce înseamnă roirea, când are loc, şi cum face albina
meliferă. Să le conducă pe celelalte albine din stup după polen.
Am văzut apoi care sunt insectele dăunătoare şi care nu sunt. Am
făcut pe caiet un tabel, pe care a trebuit să-1 completăm cu liste
de in
Grifonul secte, insecte pe care le putem vedea cu ochiul
liber şi insecte pe care nu le putem vedea cu ochiul liber, pentru
că sunt prea mici, cum sunt puricii, de pildă. Ca temă pentru
acasă, domnişoara Mantei ne-a pus să învăţăm aceste liste pe
dinafară, că a doua zi urma să ne asculte, ne-a zis ea atunci,
chiar domnul Hibler, în persoană.

S-a născut la 8 septembrie 1947 în Washington, D. C.

Studiază la American University, Washington, D. C. In 1968 este
cooptată în redacţia revistei Mademoiselle. Termină facultatea în
1969. Continuă studiile la University of Con-necticut, unde se
specializează în literatura engleză din secolul al XVIII-lea. Începe
să scrie la îndemnul prietenului ei J. D. O'Hara, profesor de
literatura. După ce The New Yorker îi respinge douăzeci de
povestiri, Beattie reuşeşte totuşi să publice în 1974 pentru prima
oară în paginile acestui prestigios magazin literar. Renunţă la
pregătirea pentru doctorat şi se consacră scrisului. „Pentru a
putea scrie am fost nevoită să renunţ la alte activităţi. Mi-ar fi fost
imposibil să obţin aceleaşi performanţe în mai multe domenii
deodată. Ca să mă consacru scrisului a trebuit aşadar să
abandonez alte proiecte”, mărturiseşte Ann Beattie într-un
interviu acordat lui Maggie Lewis în Chris-tian Science Monitor.
Invitată să predea la University of Virginia din Charlottesville în
1975-1977 şi 1982. Predă un an la Harvard, 1977. Obţine o bursă
Guggenheim, care îi aduce un venit de 10000 dolari. Publică într-
un interval de timp foarte scurt câteva cărţi care o impun în proza
americană contemporană. În prezent, locuieşte în Charlottesville,
Virginia.
Ann Beattie este cunoscută mai ales prin povestirile
publicate în revista The New Yorker.
Volume de povestiri: Distortions (Distorsiuni), Doubleday,
1976; Secrets and Surprises (Secrete şi surprize), Random House.
1978; The Burning House (Casa în flăcări), Random House, 1982;
Where You'll Find Me and OtHer Sto
136 Proză americană contemporană 1975-1985 ries (Acolo
unde mă vei găsi şi alte povestiri), Simon and Schuster, 1986.
Romane: Chilly Scenes of Winter (Privelişti înfrigurate de
iarnă), Doubleday, 1976 (ecranizat de Joan Micklin Silver în 1979,
sub titlul Head Over Heels (De-a berbeleacul); Falling în Place
(Abia conturate), Random House, 1980; Love Always (Întotdeauna
iubirea), Random House, 1985. Premii obţinute: Bursă
Guggenheim, 1977; Premiul de Literatură acordat de Academia
Americană şi Institutul de Artă şi Literatură în 1980. Membră a
Asociaţiei Scriitorilor şi a PEN clubului.
Distortions (Distorsiuni), 1976, include nouăsprezece
povestiri apărute iniţial în The New Yorker. Lumea descrisă de
Beattie este „populată de oameni goliţi de pasiuni şi fără
imaginaţie, indivizi devitalizaţi, bântuind ca nişte somnambuli.
Stilul foarte dens, detaşat, extrem de precis dă fiecărui personaj
conturul unui medalion în care viaţa a împietrit într-un moment
anume, definitiv”. (Publisher s Weekly). „Avem senzaţia, citind
acest volum, că unele personaje, anumite scene ne urmăresc,
aproape obsesiv, când de fapt, după ce terminăm cartea, nu ne
mai amintim nimic. Fiindcă povestirile, dacă le putem acorda
acest statut, rămân într-o stare de expectativă. U (Library
Journal)
Chilly Scenes of Winter (Privelişti înfrigurate de iarnă),
1976. Romanul, scris în numai trei săptămâni, descrie neliniştea
unui bărbat care încearcă să refacă legătura cu fosta sa iubită.
Personajul principal, Charles, este însă atât de marcat de
posibilitatea unui eşec, încât se cufundă într-o aşteptare pasivă.
Beattie descrie această stază într-un stil extrem de simplu, cu
puţine variaţii. „Autoarea are o adevărată aversiune pentru frazele
ample, complexe. Paragrafele se reduc, de cele mai multe ori, la
succesiuni de propoziţii simple, strict enunţiative. Impresia
generală este de stagnare.” (Library Journal)
Secrets and Surprises (Secrete şi surprize), 1978, reia o
parte din povestirile publicate în The New Yorker. Personajele care
domină acest volum sunt „câteva femei prinse în plasa propriilor
ambiguităţi, imobilizate de indecizie.
Ann Beattie
Secretele şi surprizele sunt descoperite în acele colţuri
ascunse ale existenţei unde nu se află nici un răspuns, uneori
nici măcar un semn de întrebare. O existenţă de-vitalizată, în care
reflecţia sau speranţele nu-şi găsesc locul.” (Publishers Weekly)
Falling în Place (Abia conturate), 1980. Acţiunea romanului
se desfăşoară în 1979. „Personajele, oameni obişnuiţi din
Connecticut şi New York, trăiesc o viaţă lipsită de sens, marcaţi
de o disperare surdă. Motivul acestei stări nu este condiţia lor de
deposedaţi. Dimpotrivă, ei posedă, şi poate tocmai pentru că
posedă prea mult, au încetat să mai dorească ceva.” (Publishers
Weekly) „Atâta pasivitate, lipsă de orizont” şi narcisism tind să
obosească cititorul. Ceea ce putea fi administrat în doze mici, mă
refer fireşte la povestirile lui Ann Beattie, nu poate fi folosit pe
parcursul unui roman întreg.” (Robert Towers, în The New York
Review of Books)
The Burning House (Casa în flăcări), 1982, este considerat
cel mai reuşit volum de povestiri scris de Ann Beattie; „Cu această
carte proza lui Beattie capătă contur. Personajele pot fi
identificate după dorinţele lor, după reacţii, după mişcări. Şi
uneori după lacrimi. Beattie, care până acum manifesta o mare
reticenţă în ce priveşte limbajul, probabil o traumă a generaţiei
din care face parte, foloseşte tot mai des o propoziţie cu o anumită
vibraţie. Ea nu se mai refugiază în stilul inexpresiv şi plat.”
(Anatole Broyard, în The New York Times). „Beattie este
neîntrecută în folosirea detaliului potrivit. Ea ştie să evoce o
atmosferă tristă, dematerializată, aproape ireală. O admirăm
pentru această calitate, deşi pe undeva ne nelinişteşte totala
pasivitate care dublează această sensibilitate ieşită din comun.
Când va fi folosită pentru a trata un subiect major, această
tehnică desăvârşită va produce într-adevăr o operă importantă.”
(Margaret Atwood, în The New York Times Book Review) „Beattie
se foloseşte de un truc narativ de mare rafinament pentru a
surprinde imprecizia, instabilitatea relaţiilor personale din
America zilelor noastre: fără nici o introducere sau explicaţie,
cititorul este introdus într-un haos de prenume. Prea
Proză americană contemporană 1975-1985 puţin interesată
de convenţiile vieţii publice, Beattie menţionează foarte rar
numele întregi ale personajelor. De aceea e aproape imposibil să
ne dăm seama, mai ales la începutul povestirii, care sunt relaţiile
dintre personaje, dacă băiatul care ne este prezentat este copilul
sau iubitul, dacă bărbatul descris este partenerul sau fratele.”
(Pico Iyer, în London Magazine)
Love Always (întotdeauna, iubirea), 1985, este primul
roman în care autoarea încearcă să reia câteva teme preferate,
parodiindu-le. Scris într-un interval record: cinci săptămâni. „Am
pornit de la ideea că nimeni nu rămâne la fel”, explică Ann Beattie
într-un interviu publicat în The Cleveland Plain Dealer. „La prânz
te porţi într-un fel, pentru ca, numai după câteva ore, să fii cu
totul altul.” In acest roman, „Beattie se află într-o dispoziţie
satirică deosebită. Ţintele urmărite se dizolvă însă înainte de-a fi
atinse. Irealitatea, imaterialitatea, caracterul schimbător şi
substituibil al indivizilor, acestea sunt coordonatele romanului.
Multe din personaje par de prisos, dacă nu chiar toate, dacă nu
chiar noi toţi la un loc suntem de prisos. Unele apar ca o
promisiune care dispare pe parcurs, uitate parcă de cea care le-a
creat. Altele, deşi au o prezenţă continuă, sunt lipsite de
concreteţe.” (John Updike, în The New Yorker)
 Ann Beattie îşi defineşte astfel concepţia sa despre proză:
„în scrisul meu apar lucruri văzute, nu auzite. Îmi adun
materialul privind lumea. Pun accentul pe detalii, deşi nu scriu
despre aceste detalii. Mă fascinează oamenii reflexivi prinşi într-o
situaţie ambiguă, confuză. Mă atrag situaţiile care pot fi speculate
ironic. Urmăresc subtextul, detaliile, gesturile semnificative. Cred
că prin scris se poate comunica foarte mult. Însă nu se pot da
soluţii la probleme explicite. Scriitorul nu poate cunoaşte decât
lumea în care trăieşte. Atitudinile sale sunt multiple. Scrisul
exprimă fluctuaţiile acestor atitudini. Consolarea noastră stă
tocmai în complexitatea acestor fluctuaţii: să înfăţişezi viaţa ca pe
un lucru foarte complicat, recunoscând
Ann Beattie implicit că ea nu poate fi altfel decât aşa cum o
vezi.” (Din interviul acordat lui William Goldstein pentru revista
Publishers Weekly, 19 septembrie 1986)
Pentru traducere s-a folosit textul publicat în volumul Ann
Beattie, The Burning House (Casa în flăcări), Random House,
1982.
— Mă gândesc la broaşte – îi spuse Tom secretarei, la
telefon. Spune-le că o să vin după ce abordez serios problema
broaştelor.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— N-are importanţă! Eu cu ideile, tu cu mesajele. Avantaj
tu.
— Avantaj tu! – spuse secretara. Trebuie să-mi scot două
măsele de minte în după-amiaza asta.
— Groaznic – spuse el, îmi pare foarte răii.
— Atât de rău, încât să fii dispus să mă însoţeşti?
— Trebuie să mă gândesc la broaşte – spuse el. Dacă
întreabă Metcalf, spune-i că-mi iau o zi liberă ca să mă gândesc
mai bine la ele.
— Planul nostru medical nu prevede şi lucrări dentare –
spuse ea.
Tom lucra la o agenţie publicitară pe Madison Avenue.
Săptămână aceasta încerca să găsească o modalitate de a vinde
săpun în formă de broaşte – săpun importat din Franţa. Avea alte
lucruri în minte acum. Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre
omul din spatele său, care îşi aştepta rândul la telefon.
RAi auzit? – spuse Tom.
— Ce? – spuse omul.
 — Doamne – spuse Tom. Săpun în formă de broască.
Ieşi şi se duse vizavi de restaurantul unde mânca pizza sa
preferată. Îşi citi horoscopul în ziar (nimic deosebit), privi apoi
prin vitrina cafenelei, aşteptând să se deschidă restaurantul. La
11.45 traversă şi comandă o pizza siciliană care să aibă de toate.
Probabil că arăta caraghios când i
Greenwich Time.
Se adresă omului din spatele tejghelei, deoarece acesta râse
şi îi spuse:
— Sunteţi sigur? Doriţi de toate? Chiar şi dumneavoastră
păreţi mirat.
— Am plecat la lucru de dimineaţă şi n-am reuşit să fac
nimic – spuse Tom. După ce înfulec o pizza, mă duc s-o rog pe
fosta mea soţie să-1 lase pe fiul meu să vină înapoi la mine.
Omul îşi întoarse privirea şi trase o tavă de sub tejghea.
Dându-şi seama că îl enervează, Tom se aşeză. Când pizza a fost
gata, se duse la tejghea, o luă, şi mai comandă un pahar mare cu
lapte. Surprinse încă o dată privirea omului din spatele tejghelei –
din nefericire, tocmai când bea prea repede şi laptele i se scurgea
pe bărbie. Se şterse cu un şerveţel, dar chiar şi în tot acest
răstimp era preocupat, gândindu-se la restul zilei. Urma să se
ducă la Amanda, în Greenwich, şi, ca întotdeauna, simţea o
uşurare (ea era căsătorită cu altul şi îi dăduse lui cheia de la uşa
din dos). În acelaşi timp simţea o nelinişte (Shelby, soţul ei, era
foarte politicos faţă de el, dar, evident, nu dorea să-1 vadă prea
des).
Când a ieşit din restaurant, ' era hotărât să-şi scoată
maşina din garaj şi s-o pornească imediat într-acolo, să-i spună
că îl voia pe Ben – că, de fapt, îl pierduse-dintr-o neînţelegere şi
că, acum, îl dorea înapoi. Se trezi însă rătăcind prin New York,
încercând să se calmeze, ca să fie în stare să-şi formuleze cererea
cu argumente raţionale. După vreo oră realiză că începuse să îl
intereseze oraşul, ca şi cum ar fi fost un turist – clădirile înalte;
manechinele din vitrine, cu bazinul ieşit în afară, atin-gând
aproape geamul; piramidele de cărţi din librării. Trecu pe lângă
un magazin de animale. Partea din faţă a vitrinei era plină de
ziare tăiate şi rumeguş. Privi înăuntru şi văzu o fată aplecându-se
peste paravanul din spatele vitrinei, ţinând în fiecare mână câte
un căţel cafeniu pe care îi aşeză apoi în rumeguş. Întâlni pentru o
clipă privirea fetei şi ea, zâmbind, s-a făcut că aruncă spre el unul
din căţei. Întâlni privirea căţelului. Dar acesta nu-1 băgă în
seamă; scormoni şi se vârî între hârtii, iar fata se întoarse la
lucru. Momentul în care el şi fata s-au privit, cu câteva secunde
înainte, i-a amintit de un alt incident petrecut în cursul
săptămânii când, trecând pe lângă Sheraton Centre, fusese
acostat de o prostituată foarte atrăgătoare. Avusese o ezitare când
ea i-a vorbit, şi asta numai din cauza ochilor ei foarte strălucitori
– ochi mari, cu sprâncenele ascunse de părul blond, des şi
ondulat. Când el a spus nu, ea a clipit şi strălucirea s-a dus. Nu
reuşea să-şi explice cum; chiar şi ochiul unui peşte mort nu putea
să se tulbure atât de repede. Dar ochii prostituatei se stinseseră
în clipa în care el spusese nu.
Se abătu din drum şi se duse la cinema: Cântând în ploaie.
Plecă însă după ce Debbie Reynolds, Gene Kelly şi Donald
O'Connor dansând, ajunseră la o canapea şi trecură peste ea în
paşi de dans. Gândindu-se la scenă, zâmbi şi se îndreptă spre un
bar. Când barul începu să se aglomereze, se uită la ceas şi fu
surprins să constate că era ora când oamenii ieşeau de la lucru.
Destul de beat ca să dorească să plouă, căci ar fi fost foarte
amuzant să plouă, se duse acasă şi făcu un duş, apoi se îndreptă
spre garaj. Lângă garaj era un cinematograf şi, înainte să realizeze
ce are de gând să facă, se trezi urmărind un film: Invazia hoţilor
de cadavre. A fost şocat de câinele cu cap de om, nu pentru
motivul pentru care ar fi trebuit să fie, ci pentru faptul că îi
reamintea de căţelul cafeniu din vitrină. Părea o prevestire de rău
– o viziune de coşmar a ceea ce poate deveni un câine, când
prezenţa lui nu e dorită.
Ora şase dimineaţa: oraşul Greenwich, statul Con-necticut.
Casa aparţine acum Amandei, de la moartea mamei ei. Cenuşa
fostei soacre a lui Tom se găseşte într-o cutie de metal, pe
căminul din sufragerie. Este sigilată cu ceară. Mama Amandei a
murit acum un an, când soţia lui s-a mutat din apartamentul lor
din New York, a obţinut un divorţ rapid, s-a recăsătorit şi s-a
mutat în casa din Greenwich. Acum duce o viaţă diferită, iar Tom
simte că trebuie să fie cu băgare de seamă. Introduce cheia dată
de ea în broască şi deschide uşa, încet, ca şi cum ar dezamorsa o
bombă. Apare Rocky, pisica, şi îl măsoară din ochi. Câteodată,
Rocky se stre
 Greenwich Time coară după el, în casă. Dar acum, sare pe
bancheta de sub fereastră, uşoară şi discretă ca o pană dusă de
vânt.
Tom priveşte în jur. Amanda şi-a vopsit pereţii din living în
alb, iar baia de jos în stacojiu. Grinzile tavanului din camera de zi
nu sunt date cu vopsea şi ies în evidenţă. Tom l-a întâlnit o dată
pe tâmplar – un italian mic de statură şi nervos, care trebuie că se
va fi întrebat nedumerit de ce oamenii preferă să îşi mutileze
casele, lăsându-le scheletul expus la vedere. In holul de la intrare,
Amanda atârnase, pe pereţi, fotografii cu aripi de păsări.
În drum spre Amanda, Tom şi-a lovit maşina. Putea însă să
plece mai departe, deoarece găsise un levier în portbagaj, reuşise
să îndrepte aripa şi să o desprindă de cauciuc, eliberând roata
care putea din nou să se învârtească. În clipa în care părăsise
şoseaua (probabil aţipise la volan), îi trecu prin minte că Amanda
se va folosi de acest accident, pretextând că nu mai avea încredere
să i-1 lase pe Ben. In timp ce se chinuia cu levierul, un tip beat îşi
opri maşina, se dădu jos şi îl sfătui:
— Să nu-ţi cumperi niciodată motocicletă. Nu poţi s-o
stăpâneşti. Te duci cu „ea cu tot – nu-ţi lasă nici o şansă.
Tom dădu din cap.
— Îl ştii pe fiul lui Doug? – întrebă omul.
Tom nu răspunse. Omul dădu din cap cu tristeţe, apoi se
duse spre portbagajul din spatele maşinii şi-1 deschise. Tom văzu
cum scoate nişte felinare, le aprinde şi le aşază în drum. Se
îndreptă apoi spre el, ţinând în mână restul felinarelor. Privea la
ele şi nu-şi explica de ce erau aşa de multe. Le aprinse şi pe
acestea, unul câte unul, şi le aşeză în semicerc, în faţa maşinii la
care meşterea Tom. Tom se simţi ca un sf înt într-un altar.
După ce degajă roata, o porni spre Amanda, bleste-mând
clipa când a derapat şi a lovit cutia aceea de scrisori. Intră în
casă, aprinse reflectorul care lumina curtea din spate; şi, înainte
de a ieşi ca să se uite la maşină, se duse la bucătărie şi-şi făcu o
cafea.
Înainte să-şi scoată maşina din garaj, făcuse un ultim
popas în oraş şi mâncase ouă şi ruladă cu nucă la un birt care
ţinea deschis toată noaptea. Mestecase multă cocă şi-1 mai
dureau încă dinţii de la atâta rumegat. Cafeaua caldă îi făcea
bine. La masa unde se aşezase, lumina palidă a soarelui abia
ajungea şi îi mângâia uşor umărul, dându-i o senzaţie plăcută.
Când îl lăsă durerea de dinţi, realiză că nu simte nici un gust.
Acolo unde îl atingea soarele, simţea cum pulovărul de lână îi ţine
cald, aşa cum ar fi trebuit chiar şi în lipsa razelor de soare. Îl
primise cadou de Crăciun, de la fiul său. Desigur, ea îl alesese şi îl
împachetase: o cutie învelită în hârtie albă, lucioasă, pe care era
scrisul lui Ben. BEN, cu litere mari. Literele arătau ca nişte aripi.
Amanda, Shelby şi Ben sunt sus. În camera de alături, prin
uşa întredeschisă se vede un ceas electronic pe poliţa de deasupra
căminului, dincolo de scrumieră. La şapte, ceasul o să sune şi
Shelby o să coboare, în lumina strălucitoare a dimineţii, cu părul
său grizonat, ca una din cochiliile de melci care se vând pe malul
mării la un preţ de nimic. O să meargă împleticindu-se, o să
privească în jos, ca să se asigure că e încheiat la şliţ; şi o să bea
cafea ţinând în palmă ceaşca de os, chinezească, ce aparţinuse
mamei Amandei. Are mâinile atât de mari, încât trebuie^să
priveşti atent ca să vezi că ţine o ceaşcă şi să-ţi dai seama că nu
soarbe cafeaua din căuşul palmei, aşa cum bei apă de izvor.
O dată, când Shelby a plecat în oraş, la opt, Amanda, stând
la masa unde luaseră toţi trei micul dejun – simţin-du-se bine şi,
aşa cum considera Tom, într-o atmosferă prietenească – ridicase
ochii şi îi spusese lui Shelby:
— Te rog, nu mă lăsa singură cu el.
Shelby se uitase mirat şi jenat când ea s-a ridicat şi a venit
după el în bucătărie.
— Cine i-a dat cheia, draga mea? – şoptise Shelby.
Tom a privit prin uşa întredeschisă. Shelby îşi pusese mâna
pe şoldul ei – un gest făcut în glumă, cu implicaţii sexuale, dar, în
acelaşi timp, posesiv.
— Să nu-mi spui că ţi-e frică – spusese Shelby.
Greenwich Time
Ben doarme mult. Câteodată doarme până la zece sau
unsprezece. Sus, în patul lui, scăldat în razele de soare.
Tom priveşte din nou la scrumiera plină de pe poliţă. Dacă
există o viaţă viitoare, ce-ar fi ca dintr-o greşeală să se reîncarneze
într-o cămilă, iar Ben într-un nor, şi astfel să nu existe nici o cale
ca ei să fie vreodată împreună? îl voia pe Ben. Îl voia acum.
Ceasul deşteptător sună atât de tare. – de parcă un milion
de nebuni ar fi lovit toţi, în acelaşi timp, nişte cutii de tinichea.
Picioarele lui Shelby pe podea. Razele de soare desenând un
dreptunghi de lumină în mijlocul camerei. Shelby o să calce pe
acel petic de lumină ca pe covorul dintr-o biserică. Acum şase sau
şapte luni, Tom fusese la nunta Amandei şi a lui Shelby.
Shelby^ este în pielea goală şi tresare când îl vede. Se
împiedică, îşi dă repede jos de pe umăr halatul maro şi îl pune pe
el, întrebându-1 pe Tom ce caută acolo şi dându-i, în acelaşi timp,
bună dimineaţa.
— Toate ceasurile din casa asta merg sau cu două minute
în urmă sau cu două minute înainte – spuse Shelby.
Ţopăie pe dalele reci din bucătărie, punând apă la fiert şi
legându-şi halatul mai strâns.
— Credeam că gresia asta o să fie mai caldă vara – spuse
Shelby suspinând.
Îşi lasă greutatea de pe un picior pe altul, ca un boxer care
îşi face încălzirea, frecându-şi mâinile lui mari una de alta.
Coboară şi Amanda. Poartă o pereche de blue-jeans
suflecaţi, sandale negre cu toc şi o bluză neagră de mătase. Şi ea
are mersul împiedicat ca şi Shelby. Nu pare prea încântată să-1
vadă pe Tom. Se uită şi nu zice nimic.
— Vreau să-ţi vorbesc – spuse Tom.
Glasul îi sună fără vlagă. Un animal prins în cursă,
încercând să afişeze o privire calmă.
— Plec în oraş – spuse ea. Claudia îşi operează chistul. S-a
făcut o încurcătură. Trebuie să mă întâlnesc cu ea acolo, la nouă.
N-am chef să stau de vorbă acum. Vorbim diseară. Vino diseară.
Sau rămâi, astăzi, aici.
Îşi trece mâinile prin părul castaniu. Stă pe scaun şi
primeşte cafeaua pe care i-o aduce Shelby.
— Mai vrei? – îl întrebă Shelby pe Tom. Mai vrei cafea?
Amanda îl priveşte pe Tom prin aburul care se ridică din
ceaşca de cafea.
— Cred că ne descurcăm cu toţii destul de bine, în situaţia
asta – spuse ea. Nu-mi pare rău că ţi-am dat cheia. Am discutat
cu Shelby şi am fost amândoi de părere că trebuie să ai acces în
această casă. Dar am presupus că vei folosi cheia – am avut de
fapt în minte… situaţii limită.
— N-am dormit bine noaptea trecută – spuse Shelby – şi
tare aş dori ca în dimineaţa asta să nu aibă loc nici o scenă care
să precipite lucrurile.
Amanda suspină. Shelby pare că o deranjează la fel de mult
ca şi Tom.
 — Sper, totuşi, că pot să spun şi eu ceva fără să mă repezi –
se adresă ea lui Shelby – deoarece tu mi-ai zis să nu cumpăr un
Peugeot, şi acum, porcăria asta nu merge. De vreme ce tot eşti
aici, Tom, ar fi frumos din partea ta să o duci pe Inez până la
piaţă.
— Ieri am văzut vreo şapte căprioare alergând prin pădure –
spuse Shelby.
— Termină, Shelby – spuse Amanda.
— Încerc să-ţi rezolv problemele, Amanda – spuse Shelby. Ai
putea să ai limba mai puţin ascuţită, nu crezi?
Inez şi-a prins părul cu un ac de os şi păşeşte de parcă s-ar
crede o femeie frumoasă. Când Tom a văzut-o pentru prima oară,
Inez muncea în grădina surorii ei – stătea în picioarele goale şi
fusta ei de bumbac mătura pământul. Ţinea în mână un coş plin
cu irişi şi margarete. Avea nouăsprezece ani şi tocmai venise în
Statele Unite. Anul acela locuise cu sora ei şi cu soţul acesteia,
Met-calf prietenul lui, Metcalf, cel mai nebun om din agenţia
publicitară. Metcalf a început să studieze fotografia, numai ca să o
pozeze pe Inez. In cele din urmă, soţia sa a devenit geloasă şi i-a
spus lui Inez să plece. I-a fost greu să-şi găsească o slujbă, dar
Amanda a plăcut-o foarte mult, i-a fost milă de ea şi, după ce l-a
născut pe Ben, l-a convins pe Tom să accepte ca ea să stea la
Greenwich Time ei. Inez a adus cu ea câteva cutii cu
fotografiile ei, o valiză şi un cobai care a murit chiar în prima
noapte. În ziua următoare, Inez a plâns tot timpul, iar Amanda a
consolat-o. Au considerat-o, de la început, un membru al familiei.
Pe marginea heleşteului, unde se plimbă Tom şi Inez, un
câine negru gâfâie, cu ochii ţintă la un disc de plastic. Stăpânul
său ridică discul şi câinele se uită fix, fulgerat parcă de o rază de
lumină din rai. Discul zboară, se roteşte în aer şi câinele îl înhaţă,
în timp ce se lasă la pământ.
— O s-o întreb pe Amanda dacă Ben poate să stea cu mine
– îi spuse Tom lui Inez.
— N-o să accepte.
— Ce crezi c-ar zice Amanda dacă l-aş răpi pe Ben?
— Ben s-a adaptat, nu-i o idee prea bună.
— Crezi cumva că te las aici? Te răpesc şi pe tine.
— Să ştii că ea nu-i un om rău. De ce vrei s-o faci să
sufere? Are şi ea problemele ei.
— De când ai ajuns să-ţi aperi patronul?
 Băiatul ia în mână un băţ. Câinele, ceva mai încolo, stă şi
priveşte. Stăpânul câinelui îl strigă:
— Sam!
Câinele întoarce brusc capul şi priveşte împrejur. O ia la
fugă prin iarbă, cu capul ridicat, privind la discul de plastic.
— Trebuia să merg la facultate – spuse Inez.
— La facultate? – întrebă Tom. Câinele aleargă de zor.
— Ce-ai fi urmat?
Inez se repede la Ben, îl ridică şi-1 strânge în braţe. El se
zbate, ca şi când ar vrea să fie lăsat jos, dar, când Inez se aplecă,
se agăţă de ea. Se duseră la locul unde parcase Tom maşina şi
Inez îl lăsă pe Ben jos.
— Nu uita să opreşti la piaţă – spuse Inez. Trebuie să
cumpăr ceva pentru prânz.
— O să fie sătulă de atâta sushi şi Perrier. Nu cred că mai
vrea să mănânce la prânz.
— Dar tu o să vrei – spuse ea. Trebuie să iau ceva de
mâncare.
O conduse spre piaţă. După ce opri în parcare, Ben intră în
magazin cu Inez, în loc să meargă cu el, alături, la magazinul de
băuturi. Tom cumpără o sticlă de coniac şi băgă restul în
buzunar. Vânzătorul ridică de câteva ori din sprâncene, ca
Groucho Marx, când îl vede vârându-şi în sacoşă o reclamă cu o,
băutură verde-albăstruie într-un pahar de şampanie.
— Eu şi Inez avem secrete – spuse Ben, în drum spre casă.
Se ridică apoi de pe bancheta din spate şi o îmbrăţişă cu
amândouă mâinile pe după gât.
Ben e istovit. Când oboseşte, devine agasant. Amanda nu
consideră că trebuie să-i caute prea mult în coarne. In loc de
poveşti îi citeşte din R. D. Laing, îi dă la masă mâncare
franţuzească şi singurul hatâr pe care i-1 face e că îi pune sosul
alături.
Amanda n-a vrut să-1 dea la grădiniţă. Dacă ar fi fă-cut-o,
dacă ar fi fost înconjurat de copii de vârsta lui, ar fi putut să se
mai debaraseze de acest manierism supărător.
— De fapt, s-ar putea să mă căsătoresc – spune Inez.
— Cu cine? – întreabă el, atât de surprins, încât mâinile îi
îngheaţă pe volan.
— Cu un bărbat care locuieşte în oraş. Nu-1 ştii.
— Şi ieşi cu el?
 Porni maşina, vrând s-o scoată din aleea înnoroiată şi
alunecoasă. Conduce cu grijă, încercând să simtă când e
momentul cel mai potrivit să acţioneze. Maşina derapează puţin,
apoi merge drept; ajung sus. Trage pe gazon, lângă uşa din spate,
lăsând drumul liber, ca Shelby şi Amanda să-şi poată băga
maşina în garaj.
— Bineînţeles că, dacă am de gând să mă căsătoresc cu un
bărbat, asta presupune că ies cu el – spune Inez.
Inez stătea la ei de când se născuse Ben, cu cinci ani în
urmă, şi copiase gesturile şi expresiile Amandei – zâmbetul
răbdător, prin care îi dădea a înţelege că este pe jumătate
fermecată, pe jumătate dezarmată de lipsa lui de rafinament.
După ce Amanda a divorţat, el s-a dus s-o aştepte pe Inez la
aeroport, iar ea a coborât cu braţele încărcate de ananas. Când a
văzut-o, i-a zâmbit şi el, cu zâmbetul acela răbdător.
Greenwich Time
E ora opt, nu s-au întors încă şi Inez este îngrijorată. E ora
nouă şi tot n-au venit.
— A spus ea ceva, ieri, de-o piesă de teatru – îi şopti Inez lui
Tom.
Ben se joacă cu un puzzle în camera de alături. E ora lui de
culcare – chiar mai târziu -', dar el se concentrează de parcă ar fi
Einstein. Inez intră din nou în cameră, iar el trage cu urechea, în
timp ce ea discută cu Ben. E mult mai tăcută decât Amanda; o să
obţină ce vrea. Tom citeşte ziarul. Apare o dată pe săptămână.
Conţine articole despre căprioarele care traversează şoseaua,
despre o expoziţie de pânzeturi vopsite şi imprimate de doamnele
cu veleităţi artistice, care va avea loc la bibliotecă, îl aude pe Ben
alergând pe scări, urmărit de Inez.
Curge apa. Îl aude pe Ben râzând. E mulţumit că Ben este
aşa: el, când avea cinci ani, nu lăsa nici o femeie să intre în baie
cu el. Acum, că avea aproape patruzeci, i-ar fi plăcut tare mult să
fie el în cadă, în locul lui Ben – Inez să-1 săpunească pe spate, să-
i simtă degetele alunecând uşor pe piele.
De mult timp se gândea la apă, se gândea să plece undeva
unde să se plimbe pe plajă şi să vadă oceanul. Fiecare an petrecut
în New York îl făcea din ce în ce mai neliniştit. Adesea, se scula în
miezul nopţii, în apartamentul său, auzea zgomotul făcut de aerul
condiţionat şi de femeia care locuia în apartamentul de sus, care
îşi plimba insomnia târşâindu-şi papucii de satin (i-a arătat o
dată papucii ca să-1 convingă că nu mersul ei e motivul pentru
care el nu poate să doarmă). În nopţile când nu putea dormi,
mijea ochii şi se uita printre gene, închi-puindu-şi, aşa cum făcea
când era copil, că mobilele din cameră sunt altceva. Se uita la
bufetul înalt din mahon, imaginându-şi că e un trunchi de
palmier; clipind des, lumina nopţii părea că pulsează ca o
geamandură plutind pe apă; încerca atunci să îşi închipuie că
patul e o ţarcă şi că întindea pânzele aşa cum făcea cu ani în
urmă, când era cu Amanda, în Mâine, unde golful Perkins se
deschidea în oceanul albastru ca cerneala, frământat de valuri.
Sus, cineva a oprit apa. Nu se mai aude. De câtva timp e
linişte. Inez râde. Rocky sare pe scări şi o scândură scârţâie sub
paşii uşori ai pisicii.
Amanda n-o să i-1 dea pe Ben. E sigur de asta. După câteva
minute, o aude pe Inez râzând şi spunând că ninge, în timp ce
ţine în sus cutia cu talc pe care îl cerne în baie peste Ben.
Hotărând că doreşte măcar o noapte liniştită, Tom îşi scoate
pantofii şi urcă scările; nu vrea să tulbure liniştea casei. Uşa de la
dormitorul lui Shelby şi al Amandei e deschisă. Ben şi Inez stau
încolăciţi în pat şi ea îi citeşte la lumina slabă. Stă întinsă lângă el
pe cuvertura albastră, cu spatele spre uşă, gesticulând uşor cu
braţul:
— Los soldados hicieron alto a la entrada del pueblo*
Ben îl zăreşte, dar se face că nu îl vede. Ben o iubeşte pe
Inez mai mult decât pe ceilalţi. Tom pleacă, pentru ca nu cumva
ea să îl vadă şi să se oprească din citit.
Se duce în camera unde lucrează Shelby. Aprinde lumina.
Acţionează reostatul de la comutator şi reduce mult din lumină. O
lasă aşa.
Priveşte atent fotografia unui cioc de pasăre. Alături, cea a
unei aripi. Se apropie de tablou şi-şi lipeşte obrazul de sticlă. E
îngrijorat. Amanda nu avea obiceiul să în-târzie, mai ales când
ştia că el o aşteaptă. Răceala sticlei i se răspândeşte în tot trupul.
Nu are nici un motiv să creadă că Amanda a murit. Când e Shelby
la volan, maşina abia se târâie, ca un om bolnav.
Se duce în baie, îşi dă cu apă pe faţă şi se şterge cu un
prosop care pare să fie al Amandei. Se întoarce în camera de lucru
şi se întinde pe un pat, sub fereastra deschisă, aşteptând maşina.
Stă întins într-un pat străin, într-o casă pe care o vizita de două,
trei ori pe an, pe vremea când era căsătorit cu Amanda – o casă
împodobită întotdeauna cu flori de ziua Amandei sau mirosind a
brad proaspăt tăiat, de Crăciun, când pe masă erau globuri mici,
strălucitoare ca nişte ouă minunat colorate, ' aşezate în cuiburi de
beteală. Mama Amandei e moartă. El şi Amanda sunt divorţaţi.
Amanda este căsătorită cu
Shelby. Toate evenimentele sunt ireale. Real e doar tre
* Soldaţii făcură popas la intrarea în sat. (sp.)
Greenwich Time cutul şi Amanda de acum câţiva ani
tAmanda aceea a cărei imagine nu poate să îi iasă din minte, o
scenă anume pe care şi-o aminteşte mereu.
S-a întâmplat într-o zi când nu se aştepta la nimic; viaţa
mergea înainte, cu o uşurinţă neobişnuită şi, într-un fel, ceea ce
s-a întâmplat a fost atât de dureros, încât până şi durerea
pricinuită de plecarea şi căsătoria ei cu Shelby i se părea, acum,
prin comparaţie, mai puţin intensă.
Amanda – cu slipul ei cochet, în dormitorul apartamentului
lor din oraş, stând în picioare, lângă fereastră – îşi încrucişase
mâinile pe piept, acoperindu-şi sânii, şi îi spusese lui Ben:
— Gata, nu mai e lapte.
Ben, în tricou şi în scutece, stând în pat şi privind-o. Cana
cu lapte aşteptându-1 pe noptieră – urma să o bea, aşa cum
Hamlet a băut cupa cu otravă. Mânuţa lui Ben apucând ceaşca,
sânii ei descoperiţi, mâna ei peste mâna lui, cana înclinată şi
prima înghiţitură.
În noaptea aceea, Tom şi-a mutat capul pe perna ei şi s-a
lăsat apoi în jos, ajungând cu obrazul pe sânul ei. Ştia că nu o să
poată dormi; atât era de uimit de simplitatea şi uşurinţa cu care
ea realizase un lucru atât de dificil.
— Draga mea – spuse el, la început. Iar ea îi răspunse:
— Nu sunt draga ta.
Smulgându-se de lângă el, de lângă Ben. Cine ar fi crezut că
ceea ce-şi dorea era un alt bărbat, un om cu care să se culce în
vastul ocean al cuverturii de satin albastru, într-un pat tot atât de
larg ca un ocean. Prima dată când a venit la Greenwich şi a văzut
patul acela, în timp ce ea se uita la el, îşi dusese mâna la ochi şi
scrutase orizontul dincolo de pereţii încăperii, de parcă s-ar fi
aşteptat să vadă China.
În ziua când s-a dus în vizită la Greenwich, pentru prima
dată după divorţ, Ben şi Shelby nu erau acasă. Dar era Inez şi, la
insistenţele Amandei, i-a însoţit într-un tur prin apartamentul
nou aranjat. Tom ştia că Inez nu dorea să îi însoţească. Făcuse
asta numai pentru că o rugase Amanda şi pentru că se gândea că
aşa e mai puţin neplăcut pentru el. Pentru acest lucru, o va iubi
întotdeauna pe Inez, nu aşa cum o iubea pe Amanda, dar, totuşi,
cu un sentiment foarte puternic.
Acum Inez vine în camera de lucru, ezitând puţin, până ce
privirea i se acomodează cu întunericul.
— Ce faci, nu dormi? – şopti ea. Nu te simţi bine? Se
îndreaptă încet spre pat şi se aşază. El ţine ochii închişi şi e sigur
că poate să doarmă aşa, la infinit. Ea îşi pune mâna pe mâna lui.
El zâmbeşte, în timp ce este purtat în zbor în lumea viselor. O
pasăre îşi întinde aripa cu graţia unui evantai deschis; los
soldados stau în poziţie de drepţi pe creasta dealului. Întotdeauna
o să şi-o amintească pe Inez când a venit la lucru, luni, după ce
Amanda i-a spus despre Shelby şi l-a anunţat că divorţează. Inez
i-a şoptit, atunci, în bucătărie:
— Rămân, în continuare, prietena ta.
Se apropiase de el ca să îi şoptească aceste cuvinte, aşa
cum face un îndrăgostit timid când vrea să spună „te iubesc”.
Îi spusese că este prietena lui, iar el îi răspunsese că nu se
îndoise nici o clipă de acest lucru. Apoi, rămăseseră acolo, liniştiţi
şi tăcuţi, de parcă pereţii ar fi fost munţii, iar vorbele ar fi putut
să se prăbuşească din zborul lor, izbindu-se de stânci.
Născută la 17 septembrie 1941, în Houston, Texas. A
copilărit la ţară, după cum mărturiseşte chiar autoarea într-o
scurtă schiţă biografică: „Mama avea numai şaisprezece ani când
m-a născut, era prea tânără ca să aibă grijă de mine, de aceea m-
a lăsat unor rude care m-au crescut. Acolo am învăţat cum să am
grijă de oi, cum să aduc la fermă, în fiecare seară, vacile de la
păscut, acolo am învăţat cum se strânge bumbacul de pe câmp,
cum se culeg pepenii galbeni, am învăţat tot ce putea să înveţe un
copil care trăieşte la ţară. Nu erau nişte oameni foarte înstăriţi,
însă se mândreau cu pământul lor şi cu tot ce puteau scoate din
el.” Studiază la University of Texas (1965-1966) şi Goddard
College, din Plainfield, Vermont. Predă cursuri de creaţie literară
la Goddard College, 1979-1981, şi la Vermont College, din
Montpelier, Vermont. Invitată să predea lş Ohio University, în
1983, şi la Syracuse University. În prezent, predă cursuri de
creaţie literară la University of Southern Mâine, din Portland,
Mâine. Locuieşte în Scarborough,. Mâine, „într-o casă pe malul
oceanului”, mărturiseşte Dianne Benedict. „Când mă aşez la masa
de scris în fiecare dimineaţă, văd stâncile negre de granit şi fluxul
ridicându-se. Două din fiicele mele au plecat să înveţe la
universitate. A mai rămas una cu mine. Singurătatea, o simt, şi
din ea îmi adun forţele. Aceasta este viaţa mea, totul e atât de
simplu, când fiecare zi este o bucurie.”
Debutează târziu în proză, până în 1974 ocupându-se de
pictură şi muzică. Publică povestiri în reviste precum
Proză americană contemporană 1975-1985
Fiction International, INTRO, MSS, Atlantic Monthly. În
1983 scoate primul volum de povestiri Shiny Objects (Obiecte
strălucitoare), University of Iowa Press (distins-CU Premiul Şcolii
de Literatură de la University of Iowa, 1983). În 1986 primeşte o
importantă bursă de creaţie din partea Fundaţiei Naţionale pentru
Artă.
Shiny Objects (Obiecte strălucitoare), 1983. Volumul de
debut adună opt povestiri situate într-un cadru rural, în regiunile
de sud-vest ale Statelor Unite. La hotarul dintre realism şi oniric,
textele lui Dianne Benedict trasează un teritoriu al imaginarului
guvernat de o simbolistică mobilă. „Extrăgându-şi forţa din
misterul şi bucuriile existenţei, povestirile lui Dianne Benedict
sunt acaparatoare, unice în felul lor, dezvăluind interdependenţe
tainice, ciudate, care ne izbesc precum vibraţia unei iluminări.”
(Raymond Carver) „Personajele lui Dianne Benedict sunt de cele
mai multe ori fiinţe izolate, rupte de viaţa marilor aglomerări
urbane. Ele se confruntă cu experienţe extreme, singulare.
Impresia lăsată de proza sa este de neuitat.” (Publishers Weekly)
„Lumea povestirilor lui Benedict este populată cu copii, fiinţe de
care toţi vor să se dispenseze, pitici, surdo-muţi, fete însărcinate
care au fugit de acasă, muribunzi. O lume ce ne dă impresia că
diformitatea a luat locul normalităţii, în care singurătatea este
singura constantă, iar visurile se proiectează pe oglinzile
deformate ale imaginaţiei. „Viaţa noastră se deapănă ca o
poveste„, spune unul din personajele lui Benedict, şi, într-adevăr,
citind acest volum rămânem cu senzaţia că sub liniştitoarele şi
binecunoscutele evenimente ale existenţei se ascund semnificaţii
de o nebănuită forţă. Din toate obiectele strălucitoare ale acestei
cărţi, probabil că cel mai scăpărător este însuşi glasul autoarei
care, după ce ne însoţeşte ca un murmur, pagină de pagină, ne
răsună mai târziu în memorie, ca un ecou.” (Nina Metzner, în
Iowa Woman)
Despre începutul carierei sale de scriitoare, Dianne
Benedict povesteşte următoarele: „Cariera mea de scriitoare a
început în vara lui 1974. Până atunci nu scrisesem nimic. Mulţi
ani m-am ocupat
Dianne Benedict de pictură, un domeniu în care limitele
imaginaţiei sunt resimţite cel mai dureros. Poate tocmai de aceea
am ales scrisul, care a reuşit să-mi ofere împlinirea. Am
descoperit că în scris imaginaţia nu mai are limite. Înainte de-a
face pictură, m-am ocupat de muzică, însă din pricina tracului
care mă cuprindea de fiecare dată când urcam pe scenă, am
abandonat vioara. Asta s-a întâmplat în primul an de colegiu.
Acum scriu şi predau literatura. Sunt convinsă că arta scrisului
poate fi însufleţită, aşa cum ai însufleţi un foc, însă în nici un caz
ea nu poate fi predată, aşa cum ai preda o materie oarecare. Dacă
focul acela nu există, atunci ce să însufleţeşti? Un începător poate
fi dirijat, îndrumat un an, maximum doi. Dacă şi după acest
stagiu el va căuta în continuare o călăuză, atunci sursele
originalităţii şi forţa creatoare cu siguranţă că nu-i stau la
îndemână. Scriitorul trebuie să fie un om integru şi robust din
punct de vedere psihic. Dacă eşti puternic şi crezi în viaţă, atunci
opera ţi se va umple de o lumină misterioasă, izbucnită pe creasta
unui val, care nu poate fi decât o mare tristeţe. Dacă eşti slab şi
priveşti descurajat limitele condiţiei umane, atunci scrisul tău nu
va aduce lumină, ci întuneric.” (Contemporary Authors, voi. 110)
Povestirea Unknown Feathers (Pene ciudate) a fost
publicată iniţial în revista MSS. Pentru traducere s-a folosit textul
publicat în The Best American Short Stories 1984, edited by John
Updike with Shannon Ravenel, Houghton Mifflin, 1984.
Se trezi în toiul nopţii, în camera în care ea îl mutase când
au aflat că nu se mai face bine. Într-un colţ, văzu razele lunii
adunate ca într-o oază şi perdelele lungi, din voal, fluturând prin
fereastra deschisă, asemenea unor stafii fâlfâind. După culoarea
umbrelor, îşi dădu seama că se apropiau zorii. Privi în jos, dincolo
de pat, şi văzu uşa deschisă pe hol şi capătul de sus al scării,
prins într-un pătrat de strălucire lunară, cu striaţii subţiri şi
negre. Soţia lui se ivi în lumina lunii, urcând scările în picioarele
goale şi în combinezonul ei de stambă. Stri-aţiile negre îi alunecau
pe faţă şi pe piept; apoi, apăru în cameră, în picioare, în faţa
şifonierului cu uşa deschisă şi cu toate sertarele trase. O urmări
cu privirea în timp ce îi scotea cămăşile, toţi pantalonii şi suportul
din bronz, cu cravate. Scoase şi cele două costume de haine, unul
gri, de vară, şi pe cel maro, de lână, care stăteau atârnate în
dulap, nepurtate de douăzeci de ani. Le ţinea ridicate la piept, ca
să nu atingă podeaua, şi se duse până în capul scărilor. Acolo se
opri, apoi coborî pe o parte, cu băgare de seamă la fiecare pas.
El se ridică într-un cot şi îşi roti privirea prin cameră. Locul
părea gol şi straniu. Lipsea vioara de pe bancheta de stejar de
lângă pat. La fel, dispăruseră toate cataloagele şi clopoţelul pe
care i-1 dăduse ea ca să o cheme, întinse mâna şi pipăi pervazul
ferestrei, în căutarea pipei şi a futacului, dar şi ele se făcuseră
nevăzute. Se întinse pe spate şi îşi aţinti ochii în tavan, studiind o
pată de apă care avea formă de rac şi care îi devenise foarte
familiară în ultimele două luni.
Pene ciudate
După câteva minute, soţia sa reveni. De data aceasta, aduse
un coş vechi, de lemn, în care strânse toate hainele lui murdare,
pe care le trântise morman pe scaun, şi obiectele care stăteau pe
un raft deasupra lavoarului, inclusiv numeroasele lui sticluţe cu
doctorii.
— Ce-ai făcut cu vioara? Şi cu cataloagele?
Se întoarse şi îl fixă cu privirea, apoi se apropie de el,
rămânând în picioare.
— Am ajuns la capătul puterilor – spuse ea. Trebuie să
chemi oamenii să te ia. Nu mai pot să te ţin aici.
Trase pătura şi dezveli căţeluşul care se ghemuise la
picioarele lui. Căţelul îşi ridică bdtul, somnoros, şi privi în jur. Ea
îl apucă de ceafă şi îl puse în coş, sub rufe. Apoi coborî pe scări.
El se ridică din pat şi se duse după ea.
De două ori a trebuit să se oprească pe scări ca să se
odihnească, rezemat de perete, până să îi treacă ameţeala. Când
ajunse jos, îşi surprinse imaginea în vechea oglindă cu pete
argintii, care atârna acolo, de pe vremea când era tânăr şi
proaspăt căsătorit. Şi-a recunoscut chipul cu greu. Arăta foarte
bătrân pentru cei cincizeci de ani ai săi, iar ochii lui, închişi la
culoare, se măriseră şi se adânciseră în orbite. Speriat, se dădu
înapoi din faţa spectrului, ca şi cum s-ar fi aflat în prezenţa unei
fiare. Apoi s-a silit să se uite din nou, fără să şovăie, şi, de data
aceasta, a fost mulţumit că se bărbierise şi se spălase. Îi părea
bine că avusese grijă de mustaţa lui groasă şi viguroasă, cu firul
lucios şi roşcat.
Nu mai fusese jos de multe săptămâni şi totul îi părea acum
mai mic, înghesuit şi nu atât de curat ca înainte. Când intră în
bucătărie, o găsi pe soţia lui aşteptându-1 lângă uşa din spate, cu
căţeluşul în braţe. Trase zăvorul şi ieşi, apoi se opri pe trepte,
ţinându-i poarta deschisă. Veni lângă ea şi îi luă căţelul din braţe.
— Cheile sunt în camion – spuse ea. Totul ţine de prea mult
timp şi nu mai pot.
Se duse înapoi în casă şi închise uşa de lemn în urma ei.
El se întoarse pe trepte şi scrută orizontul cuprins într-o
ceaţă difuză, argintie. În mijloc se vedea marginea albă a soarehii.
În apropiere, în curtea întunecată, zări patul în care dormiseră
întotdeauna când nopţile erau calde, sub cerul liber. Părul cel
mare îşi întindea crengile deasupra patului, exact aşa cum îl avea
în minte. Copacul se scălda în primele raze ale dimineţii, iar
ramurile erau acoperite cu muguri, până la vârfuri.
Două săptămâni mai târziu, cam la acelaşi ceas al zilei,
stătea întins şi dormea sub pomul în floare, în vechiul pat de fier.
Zăcea în lenjeria de corp pătată de sudoare, cu picioarele lui lungi
înfăşurate într-o pătură cenuşie, li crescuse o barbă aspră, iar
părul lui, cu fire tari şi dezordonate, semăna cu o perie de cal.
Chipul palid şi suferind îi era tulburat de un vis care nu îi dădea
pace.
Noaptea îşi contenise murmurul adânc şi se preschimba,
treptat, în dimineaţă. O dată cu venirea zorilor, luna plină,
plutind înspre nord, se subţiase ca o bucată veche de tifon şi abia
se mai zărea.
Animalele din sălbăticie încă mai dormeau. Coioţii zăceau
pe grămezi de foi uscate, sub cactuşi. Bătrânii mistreţi, pietroaie
căzute în mijlocul drumului, scrâşneau din colţi. Micii armodiali
dormeau ghemuiţi în jurul rădăcinilor subterane.
În coteţ, găinile tremurau şi se legănau în somnul lor
adânc, în spatele unor panouri de lemn pline de praf; viţelul
aţipise în grajd lângă vaca adormită, priponită de zid; iar două
iepe, născute din acelaşi pântec, dormeau cu capetele apropiate.
Chiar şi găleţile de lapte, de un albastru metalic, dormeau
înşiruite, visând în umbră, lângă hambarul cu ovăz.
Bărbatul dormea pe o parte, cu mâinile strânse între
coapse. Toată noaptea îşi chemase soţia să îi aducă apă, dar
fusese în zadar. Apatia setei şi a extenuării îl cufundase, acum,
într-un somn greu. Lipit de pieptu-i, dormea căţeluşul fără păr, de
mărimea unui ceainic.
Dintr-o dată, uşa din spatele casei se deschise, iar nevasta
năvăli în picioarele goale, pe scări, cu o cană de tablă plină cu
apă. Era o femeie mică de statură, între două vârste, cu braţe
vânjoase şi părul scurt, de culoarea prafului de puşcă. Purta o
cămaşă lungă, kaki, ce flutura pe ea ca o pasăre cenuşie gata să
îşi ia zborul.
Pene ciudate
O luă la goană prin curte, ţinând strâns cana şi, când
ajunse la pat, turnă apa peste bărbatul întins, udându-1 până la
piele.
Omul se ridică în capul oaselor, icnind, cu braţele în sus,
iar căţeluşul sări jos şi începu să alerge în jurul cozii, jalnic, ca şi
cum ar fi fost lovit de trăsnet.
Femeia întoarse cana şi scurse ultimele picături. Apoi
traversă curtea şi se întoarse în casă.
Bărbatul se dădu jos din pat, luă căţelul şi scutură apa de
pe el, ţinându-1 de subsuori. Nu contenea din schelălăit, un plâns
de animal sigur că i se luase viaţa. Îl scutură, apoi il strânse la
piept şi îi acoperi faţa cu mâna, dar nimic nu îl linişti. În cele din
urmă, îl lăsă jos, lângă pat, tre-murând din toate mădularele.
— Doamnă Hart! – strigă el spre casă. Hei, doamnă Hart!
Nu m-auzi?
Nu primi nici un răspuns.
— Azi plec, doamnă Hart. O să chem oamenii să mă ia. M-
auzi acum?
Capul alb şi mare, cu ochi întunecaţi, al unui cal apăru la
geamul de la grajd.
— Dar, mai întâi, va trebui să te aştepţi la un vizitator.
Pentru că am intenţia să-ţi fac o vizită, doamnă Hart. Am de gând
să intru, azi, în casă. Iar oamenii care vin să mă ia pot să intre şi
ei, ca martori.
Bărbatul se sprijini cu mâna de tăblia patului, ca să se
liniştească.
— Ce-ai făcut cu vioara mea? – strigă el. Şi cu cataloagele
mele?! *
Din nou nu primi nici un răspuns, numai ecoul propriei lui
voci se întoarse la el.
 — Nu voi fi răspunzător de ceea ce se întâmplă acum! Nu
după ce mi-ai luat toate lucrurile care-mi aparţineau! N-auzi ce-ţi
spun?
„Ce-ţi spun? Ce-ţi spun?” – veni ecoul dinspre ţinutul
sălbatic. '
— De data asta ai mers prea departe! „Prea departe. Prea
departe.”
Se aşeză pe marginea patului şi, tremurând, se cuprinse cu
braţele. Zise:
— În tot acest răstimp nu mi-a dat de mâncare, iar acum
nu-mi mai aduce nici apă.
Se uită la căţeluşul care zăcea pe o parte, scheunând, cu
ochii sticloşi, ca şi cum ar fi pierdut orice contact sensibil cu
lumea înconjurătoare.
— Cum îl aude pe bărbat că tuşeşte puţin, nu ştie cum să-i
facă mai repede de petrecanie.
Îşi trecu mâinile prin păr, cu un gest repezit, împroş-când
în jur stropi de apă.
— Acum, însă, a sărit peste cal.
Se întoarse pe spate la loc în pat, strângându-şi picioarele.
Stătea culcat, cu spatele spre casă, fixând cu privirea ţinutul
sălbatic. Accese violente de tremur, la intervale de câteva
secunde, îi secătuiau puterile. Lângă pat, pe pământul tare,
căţeluşul se liniştise şi intrase într-o stare de apatie.
La geamul de la grajd, iapa se dăduse la o parte, fă-cându-i
loc şi celeilalte. Amândouă îşi ridicaseră boturile deasupra
pervazului şi se uitau la bărbat absorbite, ca şi cum urma să se
întâmple cu el ceva nou şi neobişnuit.
, Woody Hart se trezi la zgomotul loviturilor de topor din
piciorul patului. Stătu ţeapăn, simţind câte o bufnitură în pat, la
interval de câteva secunde, conştient că acest lucru ţinea de câtva
timp. Se rostogoli în pat, cu braţul ridicat, aşteptându-se să vadă
toporul ţinut în sus, dar nu era nimeni acolo. Se aplecă peste
marginea patului şi se uită în jos, dar nu văzu decât căţeluşul
care zăcea în praf, nemişcat. Un moment după aceea, căţelul se
trezi la viaţă şi se ridică, măsurând cu ochi pătrunzători distanţa
până sus în pat. Apoi se săltă pe labele din spate şi zvâcni în aer
ca piatra din praştie. Se Jovi rău de marginea patului şi căzu în
colb.
 — Câinele ăsta prost îşi zdruncină creierii aşa, de când îl
ştiu – spuse Woody. Nu se-nvaţă minte niciodată.
Întinse mâna spre căţel. Acesta se ridică scuturându-se şi
începu să sară şi să ţopăie, dar fără vlagă. Veni la Woody şi îi
adulmecă fiecare deget în parte, cât era de lung, apoi i se urcă în
palmă, ridicându-şi picioarele, cu băgare de seamă, unul câte
unul.
Pene ciudate
Woody îl vârî în cămaşă, în dreptul coastelor, şi se întinse
pe spate. Privi printre crengile părului şi se simţi purtat în zbor,
printre ciorchinii de flori, spre cerul care se aruncase deasupra
pământului, ca o fâşie de pânză albastră. Auzi, din depărtare,
strigăte de gâşte sălbatice.
— În ce lună suntem? – spuse el, atent la gâştele care se
apropiau în zbor.
Acum erau chiar deasupra capului, coborau cu iuţeală, şi
se apucă să le numere, în timp ce îi treceau prin faţa ochilor, cinci
gâşte cu pene ciudate, pestriţe şi cenuşii, ca nişte corbi. -
— Probabil că se-ndreaptă spre canal – spuse Woody.
Le privi planând spre păduricea de la cotitura drumului. Şi
le imagină coborând pe apa verde şi stătută, acoperită cu spumă,
din mocirla pestilenţială.
— Să fie vremea gâştelor sălbatice? Ce gâşte mai sunt şi
astea?
Auzi uşş casei deschizându-se şi închizându-se la loc şi se
întoarse strigând printre gratiile patului:
— Doamnă Hart, ştii tu oare că vara a trecut şi a venit
vremea păsărilor călătoare?
O văzu pe nevastă-sa intrând în şopron şi ieşind cu nişte
hamuri. Îi strigă:
— E prea târziu, acum, ca să răstorni brazda.
Dar ea. Nu îi dădu nici o atenţie. Se duse la grajd. După
câteva minute ieşi, trăgând catârul după ea. Animalul se mişca
anevoie în hamuri şi îşi târa chingile dezlegate, prin colb, în urma
lui.
— Dacă scoţi dobitocul ăsta în arşiţa zilei şi te întorci pe
seară, ai să ajungi să-1 tragi de picioarele de dinapoi până acasă.
Nevasta duse catârul până în faţa şopronului şi îl în-hămă
la plug, apoi trecu cu el printre troacă şi moară.
— E sau nu e toamnă? strigă Woody Hart.
 Dar ea nu mai era acolo. Ştia că dădea ocol şopronului şi că
mâna catârul spre parcela aceea întipsă, mărginită pe trei laturi
de cactuşi atât de deşi, încât păreau o mare de broaşte ţestoase.
Avu în minte imaginea catî-rului aruncându-se cu toată greutatea
în gâtar şi pe cea a femeii cu braţe vânjoase şi brune ca pielea de
şa, potrivind lama de la plug.
Atunci prinse viaţă o amintire, cu trei sau patru ani în
urmă, când soţia sa îi adusese vioara la câmp, trecând peste un
ogor de brazdă răsturnată. El repara gardul. Îşi ridicase privirea şi
o văzuse venind spre el printre brazdele aride. Îi reveni în minte
imaginea ei în rochia de stambă şi picioarele goale, ţinând vioara
sus, într-o mână, şi arcuşul în cealaltă. Spuse:
— Îmi amintesc acum de ce mi-a adus atunci vioara la
câmp.
Râse pe înfundate, iar căţeluşul, aţâţat, i se frecă de piept.
— Ăsteia nu i-a trecut vreodată ceva bun prin minte, îşi
aminti, ca şi cum s-ar fi întâmplat doar cu o zi în urmă, lumina
intensă din seara aceea şi umbra gardului întinzându-se tot mai
departe peste câmp. Se văzu ducân-du-şi vioara la piept şi
făcând-o să şoptească uşor, în timp ce femeia se desfăcea la
nasturi şi îşi scotea veşmintele, unul câte unul.
După aceea, se întorsese singură, pe acelaşi drum, goală şi
cu pielea lucind, ca un copil care se scăldase în râu.
— Ce n-aş da să am, acum, vioara la mine. Poate aşa, mi-ar
da de mâncare.
Îşi vârî o mână în sân şi mângâie căţeluşul. Îl simţea cald
ca o broască uscată, cu pântecul lui globular şi picioarele subţiri.
Urmări, cu degetele, conturul vârtejului de mărimea unui bob de
mazăre, de pe pieptul căţeluşului.
— Ce n-aş da să am, acum, vioara la mine.
Aţipi, se trezi, apoi aţipi din nou.
Visă că era noapte, iar el stătea în picioare, în mijlocul
curţii, scăldat în lumina de lună; îşi ridică privirea şi văzu vioara,
cu arcuşul lângă ea, pe acoperişul casei. Atunci, îşi zări nevasta la
fereastră, înfăşurată în perdelele lungi, din voal. Ridică pumnii la
ea şi îi strigă că va pătrunde în casă, că era inutil să pună
zăvorul, dar, după câţiva paşi, casa a fost cuprinsă de flăcări din
toate încheieturile, de parcă ar fi fost din hârtie, şi se prăbuşi
încet, la pământ.
 Pene ciudate
Se trezi tremurând şi slăbit, orbit de soarele care îşi revărsa,
spre el, vâlvătăile, printre crengi. Se întoarse pe o parte şi măsură
din ochi casa. Acoperişul, dat cu catran şi acoperit cu ţiglă spartă,
era atacat de vrăbii care cădeau pe el ca o ploaie de frunze.
Apoi zări ceva care îi trezi interesul.
Era un fir de pescuit, înfăşurat pe o cracă, deasupra
capului său. Atârna, lung de aproape un metru, cu o plută la
capăt.
Scoase căţelul din cămaşă şi îl aşeză într-un fald de pătură.
Apoi se ridică, apucă sârma şi o trase până îşi dădu drumul.
Atunci creanga zvâcni înapoi şi o ploaie de petale se abătu asupra
lui, dându-i o senzaţie de ameţeală şi slăbiciune. Un minut mai
târziu, se târî până la capul patului şi legă firul, strâns, de două
bare ale tăbliei. Zdrăngăni puţin şi scoase un sunet mulţumitor,
oarecum asemănător cu o ghindă scăpată într-un vechi pian.
Ciupi sârma ritmic, presând-o cu degetul mare în sus, de grilaj, în
puncte diferite, şi scoase un sunet de apă picurând într-un butoi.
— Să fiu al naibii, dacă ăsta nu e un sunet curat.
Continuă să cânte, căutând notele, până când, în scurt
timp, reuşi să dea glas unor melodii pe care le ştia de multă
vreme. Pierdu noţiunea timpului, aşa cum stătea sprijinit de
capul patului, cu muzica lui, cântând cu mare foc. Căţelul se
strecură încetişor până la el, se rostogoli pe burtă, cu agilitate, şi
adormi.
După un timp, Woody simţi o prezenţă, undeva, pe drum,
lângă canal. Îşi ridică privirea şi zări apropiindu-se un grup de
femei. Erau cinci. La început, a crezut că sunt ţigănci, dar, când
le văzu mai de aproape, ajunse la concluzia că trebuie să fi fost
călugăriţele de la azilul de bătrâni din Twin Rivers, care îşi făceau
cheta anuală de sticle şi haine vechi. Erau înveşmântate în rase
cenuşii, cu glugile lăsate pe spate, şi păreau foarte degajate şi
vesele în mijlocul acestei întinse sălbăticii de cactuşi şi arbori
ţepoşi, privind în jur pline de încântare.
Când intrară pe poartă, văzu că una dintre ele ţinea de
mână un copil blond, un băiat mărunţel, care nu era încă de dat
la şcoală.
Se înşirară în curte, zâmbindu-i şi făcându-i semne cu
braţele, iar conducătoarea lor îi vorbi:
 — Aţi cântat foarte frumos, domnule Hart. Celelalte dădură
din cap, ţinându-i isonul:
— Într-adevăr, aşa este.
— Chiar aşa.
Se îndreptară cu toate spre el, părând obosite şi fericite în
acelaşi timp, ca şi cum ar fi ajuns la capătul unei lungi călătorii.
Mergeau în picioarele goale prin colb, iar când se apropiară, el
observă că, sub hainele aspre, purtau veşminte de pânză fină,
albă, care se vedeau strălucind la încheieturile mâinilor şi la
glezne, atunci când păşeau.
În timp ce se apropiau, îl cuprinse ruşinea de halul în care
se găsea.
— Doamna Hart e în câmpul de sorg din spatele şopronului
– spuse el, încercând să le ţină la distanţă, dar ele îşi continuară
înaintarea.
— O! dar ce loc bun de odihnă aveţi aici – spuse
conducătoarea grupului. Putem să ne tragem puţin sufletul, aici,
cu dumneavoastră?
Se afla deja în dreptul patului când isprăvi ce avea de spus.
Întoarse hârdăul – care, spre marea lui uşurare, era gol – cu gura
în jos şi se aşeză pe el. Între timp, ajunseră acolo şi celelalte
călugăriţe.
Tot forfotind în jurul lui, îi provocară o stare de ameţeală şi
slăbiciune. Ieşeau şi intrau din nou în câmpul lui vizual, vorbind
în şoaptă. Se simţi cât de cât uşurat, când simţi că erau
preocupate de starea lui, dând o uşoară impresie că îl luau sub
oblăduirea lor. Se simţea ca o broască ţestoasă suferindă, luată în
grijă de un banc de peşti energici.
Două călugăriţe se duseră în spatele lui, la capul patului.
Alta veni lângă pom şi „se săltă pe una din crăcile joase.
— Eu nu m-aş încumeta să pun nici o greutate pe ramurile
astea – spuse Woody; dar călugăriţa îşi suflecă mânecile până la
tot şi se căţără din creangă în creangă, până îşi găsi un loc, sus
de tot.
Cum stătea acolo sus, o scălda lumina soarelui, iar Woody,
care privea atent, cu mâna streaşină la ochi, observă că şi copilul
blond se urcase în copac, sus de tot, şi şedea pe o creangă lângă
călugăriţă. Băiatul privea în jos, printre ramuri, şi îşi bălăbănea
picioarele. Când îl
 Pene ciudate văzu şezând acolo, legănându-se mulţumit,
Woody îşi aminti că, în urmă cu doi ani, chiar pe locul acela,
fusese o platformă din scânduri, cu un acoperiş. De mult timp nu
se mai gândise la adăpostul acela. Îşi aminti că îl făcuse din
scândurile şi tabla de la o covată veche, care curgea prea tare ca
să mai poată fi reparată.
Gândindu-se la vremea adăpostului din copac, îl cuprin-
seră fiorii care îl năpădiseră şi dimineaţa. Îşi trase pătura pe el şi
se întoarse pe o parte.
Lângă pat, conducătoarea grupului îi vorbea uneia dintre
ele, în şoaptă, şi toate zgomotele – vocile femeilor, vântul în
frunziş, bocănitul greu din copite al celor două iepe din grajd –
începură să îi bâzâie în urechi ca şi cum totul se petrecea într-o
încăpere mare, aflată în bătaia vânturilor.
Woody îşi înfăşură pătura mai strâns în jurul trupului şi
privi în depărtare spre ţinutul sălbatic. Zări acolo o lumină palidă,
portocalie, apropiindu-se într-un nor de praf, care se ridicase
întunecând soarele.
Îşi aduse aminte cât de ciudat arătase adăpostul din
scânduri, ca un obiect picat în pom de pe o altă planetă.
— Drace! Am tăiat craca cu ferăstrăul şi l-am dat jos.
Îşi scoase o mână de sub pătură şi o întinse către cele două
călugăriţe de lângă pat.
— Nu cu multă vreme în urmă, trebuia să avem un copil –
spuse el. Şi am ridicat un adăpost în copac, pentru el. L-am făcut
ca să se joace în el.
— Dar s-a născut mort.
Se lăsă înapoi pe pernă, având în faţa ochilor imaginea
crengii pârâind din ultima încheietură, după ce o tăiase, şi a
adăpostului prăbuşindu-se cu iuţeală, întreg, la pământ, într-o
explozie de frunze şi crengi.
Îşi fixă privirea asupra luminii adânci, portocalii, care
înainta cu rapiditate, venind spre el prin pădurea de cedri. Luneca
greoi deasupra lui şi cuprinse curtea, apoi braţele leneşe ale
morii, acoperişul casei – precum o aripă într-o lungă călătorie.
Praful, care se ridicase într-o ceaţă grea, se filtra ca fumul, peste
soare, iar singurul lucru pe care îl mai avea în minte era imaginea
acelei crengi care cădea şi iar cădea, şi a soţiei sale plân-gând –
un sunet acut şi vlăguit, stors de orice urmă de suflet omenesc.
Obosi tot auzindu-1 neîncetat.
 În ziua aceea, cu doi ani în urmă, praful îl înfrânsese. Toată
dimineaţa tunsese oile, iar la amiază era deja plin de ghimpi şi de
grăsime de la lână. Muncise cot la cot cu prietenul său, John,
care îşi ţinea şi el oile acolo, şi cu cele trei ajutoare pe care le
angajase cu ziua. Nu tunseseră nici jumătate din oi, când praful
începu să se ridice, în seceta aceea fierbinte şi albă, care face şi
un bărbat să leşine. Peste ei, veneau, din depărtare, cascade
întregi de lumină cerească. Aşa că băgară în ţarc oile care mai
erau de tuns şi amânară treaba pentru a doua zi dimineaţa, pe
răcoare.
Când ajunse acasă, praful era ca un zid în jurul lui, din
care arborii ţepoşi şi acareturile se desprindeau brusc şi îi veneau
în întâmpinare, ca umbrele într-un vis. În grajd, calul lui se
smulsese din hamuri şi se agita în boxă, nechezând speriat şi
înnebunit de praful care pătrunsese prin toate crăpăturile şi de
care nu putea scăpa nicicum.
Îşi înfăşură capul cu haina şi bâjbâi drumul, pipăind, de-a
lungul gardului de la padoc, prin vârtejul de praf. Când urcă
treptele şi deschise uşa din spate, în contra-vânt, punând apoi
zăvorul, casa i se păru cufundată într-o linişte stranie. Îşi aminti
că, în dimineaţa aceea, nevasta lui plecase pe jos, în căutarea
mielului ei cu blana întunecată, pe care îl creştea singură şi care
scăpase din staul. Îl cuprinse teama că ea însăşi s-ar fi putut
rătăci. O strigă şi se uită prin bucătărie după vreun semn de-al ei,
dar nu îşi putu nici măcar da seama ce se găsea pe masă, căci
încăperea se tot umplea de praf şi devenise foarte întunecoasă în
ultima oră. Se duse la pompă şi, mult timp, încercă să scoată apă,
cu toate că sacaua era aproape goală. În sfârşit, se descheie la
cămaşă şi se duse sus, la rezervorul din dormitor^ Era prea
puţină apă, şi aceea acoperită cu un strat gros de praf, dar o
strânse în căuşul palmelor şi o duse spre faţă. Auzi atunci, de jos,
un ţipăt înăbuşit, şi ştiu, fără
Pene ciudate umbră de Îndoială, că pe nevastă-sa o
apucaseră durerile facerii.
Coborî scările în goană, din două în două trepte, şi o găsi
zăcând pe o parte, pe salteaua neînfăţată din camera pe care nu o
foloseau de obicei. Se ţinea de gratiile de la tăblia patului, iar faţa
îi şiroia de lacrimi şi praf. Zvârlise cuvertura pe jos. În apropiere
era leagănul acoperit cu o bucată lungă de tifon. Atmosfera din
cameră era încărcată de praf.
 Îşi strecură mâinile sub trupul ei, vrând să o ducă direct la
camion, dar ea se rostogoli înapoi şi începu să gâfâie, scoţând un
ţipăt scurt, cu fiecare gură de aer. Apoi trase adânc aer în piept,
cutremurându-se, îşi ţinu respiraţia şi, în liniştea adâncă, el văzu
o pată de sânge care se întindea cu repeziciune pe saltea, sub ea.
— Acum! Acum! – spuse ea, trăgând repede aer în piept;
apoi urmară inspiraţiile adânci şi, din nou, liniştea.
De această dată, se agăţă cu o mână de mâneca lui,
ţintuindu-1 cu ochi pierduţi şi ridicându-se încet, cu trupul
încordat.
Îi desfăcu pantalonii, zvârlindu-i de pe ea, o întoarse, iar ea
dădu drumul aerului din piept, într-un urlet ascuţit, prelungit.
Picioarele îi erau foarte mici şi albe; acum putea să i le
desfacă, să se strecoare în sus, între ele, şi să stea pe genunchi.
În aceste clipe, când ea nu mai scotea nici un sunet şi năştea, el
se uită şi văzu capul ţuguiat al pruncului, un oval strâns care se
întindea lărgindu-se, acoperit de o piele albăstruie cu păr.
— Împinge, împinge! – spuse el. Aşa! împinge! Dar ea dădu
drumul aerului şi se lăsă pe spate, gâfâind, iar capul pruncului se
trase înapoi, în trupul ei.
Se aplecă peste picioarele ei şi o apucă de mâini.
— Iese acum, chiar acum, oh! – spuse ea, trăgând adânc
aer în piept.
— Da, acum o să iasă – spuse el. O să iasă. Împinge,
împinge!
El năştea alături de ea şi, în tăcerea prelungită, era ca şi
cum se legănau într-o bărcuţă, pe apă, iar el vâslea cu braţele ei.
Apoi, ovalul capului înflori din nou şi îi veni în minte imaginea
oilor ieşind din învelişul de lână tunsă de la gât în jos, spre umeri,
apoi în sus, dinspre coaste. Văzu apoi oaia, albă şi curată,
imaculată, nou-născută într-o viaţă nouă. Nevasta începu să
tremure violent şi strigă:
— Mă prăbuşesc! Oh, Woody, nu mă lăsa!
Iar în tot acest răstimp, pruncul aluneca încet, uşor, cu
demnitate.
Era albastru ca o zambilă, cu pielea cutată, strălucitoare.
Era lucios ca marmura. Zăcea pe pat, tremurând, în praful care îl
cuprindea deja într-o peliculă fină.
— Nu mă lăsa!
— Trebuie să respire.
 — Woody, mă prăbuşesc, nu mă lăsa!
— Trebuie să plângă – spuse el, apucând copilul de picioare
şi scuturându-1.
Dar nu plângea.
— Copilul? – scânci ea.
— Isuse! Dumnezeule! N-ai cum să-mi vii în ajutor! Aşeză
pruncul cu faţa în jos, îngenunche deasupra lui şi îi apăsă trupul
cu putere, ca să îl facă să tragă aer. Dar, cu toată truda – uitând
chiar şi de nevastă, de tot praful, de casa scuturată de vântul
fierbinte şi de vastul ţinut unde, de-acum, cele mai multe dintre
oile sale zăceau muribunde în zăpuşeală – cu tot masajul şi
frământatul la care supunea micuţul trup, copilul rămase
nemişcat, în cele din urmă, renunţă. Femeia se ridicase sprijinită
în cot şi se întinse ca să îşi mângâie copilul, dar el îi dădu mâna
la o parte, îşi scoase briceagul şi tăie cordonul ombilical.
— Copilul e mort – spuse el.
— Nu, ascultă, vreau să-1 am – spuse ea, agăţându-se de
braţul lui. „
— Copilul e mort.
Trase pânza lungă de pe leagăn şi înfăşură pruncul, strâns,
în tifon alb. Scoase legătura din cameră şi o aşeză pe planşeta de
pâine din bucătărie. Apoi se dădu înapoi şi stătu în prag, privind.
Ţesătura albă se acoperi repede cu o pudră de praf fin ca făina.
Pene ciudate
A fost trezit din reverie de zgomotul plugului tras de nevasta
sa.
O văzu printre gratiile de la pat, întorcându-se de la câmp.
Opri catârul în faţa şopronului şi se sprijini pe grumazul
animalului. Îşi legase o batistă la frunte, ca să nu transpire, şi era
acoperită de praf din cap până în tălpi. Catârul stătea cu capul în
jos, înhămat la plug.
— Nenorociţii de ei! Dacă face unul vreo mişcare, celălalt e
pe jos – spuse Woody.
Nevasta dezlegă chingile de la plug şi duse catârul în grajd.
Apoi, lumina scăzu treptat şi se lăsă înserarea. Woody se
întrebă, mirat, ce se întâmplase cu lumina zilei. Deasupra
capului, pomul începu să licărească şi, ridicându-şi ochii, văzu
că, împreună, călugăriţa şi copilul îi împodobiseră crengile, până
la cele mai mici rămurele, cu bucăţele de cristal. Se lăsase o
linişte adâncă, iar vântul, domolit acum, tulbura frunzişul şi
ciocnea ornamentele de sticlă unele de altele, în clinchet de
clopoţei. Treptat, soarele cobora, în straturi de culoare din ce în ce
mai întunecată, deasupra cedrilor din depărtare. Woody stătea
liniştit, culcat pe pernă, ascultând zvonul de clopoţei şi urmărind
cu privirea umbra patului, care se lungea în curte precum un rac
uriaş.
Când vorbi, cuvintele îi ieşiră din gură ca un râu curgând
alene:
— De ce nu mi-a adus apă?
— Ai chemat-o să-ţi aducă apă? – întrebă atunci cineva.
Se îrtfoarse şi o văzu pe conducătoarea călugăriţelor în
picioare, lângă el. Glasul se auzea ca din adâncul unei
PA i A „ fmtim.
— Da. Am cerut apă. Am tot strigat după apă.
— Bine, bine, dar ţi-a adus apă, în cele din urmă, nu-i aşa?
Atunci auzi şi alte voci. Văzu licăriri de lumină, razele de
amiază străbătând prin frunziş şi, imediat după aceea,
călugăriţele aplecate deasupra lui. Se simţi apoi luat de o pală de
vânt puternic, ca şi ciim îi împinseseră patul într-un tunel, apoi
adormi.
Când s-a trezit, era noapte. Luna plină, acoperită de petice
mici de nori, îşi răspândea lumina peste ţinutul sălbatic
transformându-1 într-o mare albă, cu valuri împietrite.
Ceva mişca în apropiere şi, privind cu atenţie în umbra
pomului, o zări pe nevasta lui în picioare, înfăşurată într-o
pătură. Se uita la el cu ochi plini de foc întunecat. Se dădu la o
parte, făcându-i loc în pat, iar pătura se deschise ca o pănuşă şi
ea ieşi goală şi fragilă în lumina lunii. Sânii ei mici şi albi,
dezgoliţi, păreau ai unei copile, iar picioarele ei îi aminteau, ca
întotdeauna, de cele ale unui băiat în creştere. Veni lângă el,
strecurându-şi un picior sub trupul lui, iar celălalt peste el, şi se
cuibări la subsuoara bărbatului.
Rămaseră tăcuţi, unul lângă altul, sorbind sunetele nopţii.
Auzi broaştele tânguindu-se lângă canal, ţârâitul greierilor şi,
scăldând totul cu o ploaie în cascadă, explozia surdă a stelelor.
Bărbatul privi copacul navigând grăbit, deasupra capetelor
lor, pe cerul nopţii, neabătut din drumul către ţintă. Purta cu el,
prinsă în plasa ramurilor sale, luna ca un potir, sau ca un fluture
de noapte uriaş.
 Deşteptându-se, în dimineaţa următoare, o găsi pe soţia sa
ghemuită lângă el, rece ca marmura. O luă de umeri şi o scutură,
dar nu se mişcă. Se depărtă puţin şi o privi. Părul îi era aspru de
la atâta praf şi pleavă; pielea nasului i se jupuia de la soare, iar
buzele îi erau acoperite de băşici. Apucă pătura strânsă la spatele
ei şi îi vârî marginile sub ea, învelind-o strâns, la adăpost. Apoi
observă, în pom, la bifurcaţia crengilor, dreaptă, sticla cu
somnifere pe care i-o dăduseră la spital şi care era, acum, pe
jumătate goală.
— Te gândeşti să scapi de mine aşa? – o întrebă el mânios.
Mult timp, stătu cu privirea aţintită la faţa ei suptă şi
amărâtă, cu lacrimile şiroindu-i din ochii închişi, în păr.
Apoi se întinse lângă ea şi stătu nemişcat, în timp ce orele
treceau, iar arşiţa zilei se înteţea. Copacul nu făcea
Pene ciudate umbră destul pentru a-i adăposti de valurile
albe de zăpuşeală agresivă. Stătea culcat lângă nevasta lui, sub
soarele de la amiază, imaginându-şi o furtună iscându-se
deasupra capetelor lor şi udându-i până la piele, iar, în unele
momente, avea senzaţia că, pe undeva, foarte aproape, există apă:
dar, imediat, auzea scheunatul căţelului şi îl simţea lingându-i
sudoarea sărată din palmă. Atunci îşi amintea că se aflau într-o
perioadă foarte uscată de vară şi că mai urmau încă multe zile
fără ploaie.
Luă căţelul şi îl aşeză jos, lângă pat, sperând că o să îşi
revină şi că o să plece după apă, dar animalul rămase acolo,
vlăguit, privind la propria umbră care i se întindea între cele patru
labe, ca o băltoacă.
— Du-te şi stai acolo, pe treapta aia, puişor – spuse Woody,
uitând că nevasta era culcată lângă el, învelită în pătură, la
adăpost. Poate că, aşa, o să te bage în seamă.
Atunci i se păru că aude zgomot dirâspre pompă, îşi
îndreptă ochii spre casă şi îl cuprinse mirarea văzându-le, din
nou, pe călugăriţe. Se apropiau în grup.
— Să nu mai faceţi un pas spre mine, dacă nu aduceţi apă!
– strigă Woody.
Conducătoarea grupului îşi ridică o mână şi răspunse:
— Este exact ceea ce aveam de gând să facem, domnule
Hart. Ne gândeam că poate aţi vrea să-mergeţi cu noi, la râu.
Il bufni râsul, gândindu-se la pământul presărat, ici şi colo,
cu câteva canale de scurgere.
 — Care râu?
— Cel pe care l-am trecut venind aici.
Apoi îl înconjurară din toate părţile, îl ridicară şi îl puseră în
picioare, lângă pat, fără nici un efort.
— Ei, staţi aşa. Cred că trebuie să vorbiţi, întâi, cu doamna
Hart.
Dar, până să termine, îl şi apucaseră, strecurându-şi
braţele în jurul trupului său, iar conducătoarea călugăriţelor
arătă spre drum, în jos, şi îi spuse:
— Nu e mult până acolo, la colină, domnule Hart. Ce,
credeai că este aşa de departe, poate într-o ţară străina?
O porniră încet, cu bărbatul între ele, iar el se întreba la ce
colină s-ar fi putut ea referi, pentru că ţinutul lor era neted ca în
palmă. Privi înainte şi zări copilul blond aşteptând în picioare, la
poartă, şi uitându-se înapoi.
— Trebuie să-i spunem şi ei, dacă mergem spre păşune –
spuse Woody.
Dar ele îl purtară prin curte, fără să se oprească, trecură pe
poartă şi, când ieşiră în ţinutul sălbatic, privind înainte, el văzu
copilul stând în picioare, în colb, şi fă-cându-le semn să se
grăbească.
— Nu l-aş lăsa să se îndepărteze prea mult – spuse Woody
şi simţi cum drumul urca, încet şi lung, în pantă.
Când ajunseră în vârf, privi în jos, spre râul mare care
şerpuia alene, cu o strălucire orbitoare în unde, iar acum şi-1
aminti bine, cu micul crâng de sălcii şi ierburile lui foşnitoare.
Văzu lumina săgetând apa în sclipiri care se întindeau cu
repeziciune în undele răscolite de vânt.
— Pare un loc bun de popas, chiar aici, sub sălcii – spuse
el.
Merseră încet, prin iarba înaltă, iar copilul alerga în faţă,
lăsând, în urmă, o brazdă de argint în verdeaţă.
— Ar trebui să ştie şi ea unde ne găseşte – spuse Woody.
Poate vreuna dintre voi să meargă înapoi şi să-i spună? Probabil
că este încă la câmp, în spatele şopronului.
Atunci, se strânseră în jurul lui, la umbră, sub sălcii. Simţi
cum este tras uşor spre pământ şi avu impresia că îl zărea pe
copil, gol, intrând în apă.
— E timpul să-1 îmbăiem – spuse conducătoarea. La
început, crezu că vorbeau despre băiat. Dar, apiecându-se mai
mult peste el, văzu că îşi scoseseră hainele cenuşii şi aspre. În
timp ce apa se ridica în jurul lor, razele care îi cuprindeau în
vâlvătaia soarelui străluceau din ce în ce mai orbitor, până când
nu mai văzu decât feţele lor în râul, întins şi leneş, de lumină.
S-a născut la 25 mai 1938 în Clatskanie, Oregon.
Copilăreşte în Yakima, un orăşel din statul Washington. Tatăl era
muncitor la o fabrică de cherestea. Mama, vân-zătoare într-un
magazin. După terminarea liceului, Carver lucrează la un gater în
Chester, California, unde era angajat şi tatăl său. Strânge bani şi
după şase luni fuge de aici. În 1957 se căsătoreşte cu Maryann
Burk, o fată de şaisprezece ani, cu care va avea doi copii. Urmează
o perioadă dificilă, cu schimbări frecvente de slujbă. „Nu pot să
spun că am avut o tinereţe”, mărturiseşte Raymond Carver într-
un interviu acordat Monei Simpson în Paris Review. „Ne-am trezit
amândoi într-o situaţie în care nu ştiam ce^să facem. Am făcut
însă tot ce am putut. Adică tot ce s-ar fi putut face.” Lucrează ca
muncitor, portar, vânzător de benzină, mai ales noaptea, fiindcă
în timpul zilei trebuie să urmeze cursurile la colegiu, în; 958 se
înscrie la Chico State College, din California. Aici face un curs
introductiv de literatură cu John Gard-ner, scriitor care va
exercita o mare influenţă asupra sa. Gardner îl recomandă unor
reviste literare, şi tot el îl ajută să-şi contureze o voce narativă.
„Nu înceta să-mi repete cât de important este să foloseşti în proză
limbajul obişnuit, cum altfel i-aş putea spune, limbajul acesta pe
care îl folosim zi de zi, limbajul unei discuţii fireşti”, povesteşte
Raymond Carver. Este îndemnat de Richard Day şi John Gardner
să ijrmeze seminarul de creaţie literară de la University of Iowa.
Carver, lipsit de sprijin financiar, e silit să renunţe totuşi la studii,
după ce obţinuse în 1963 licenţa la Humboldt State University. Se
întoarce la Sacramento, unde se
174 Proză americană contemporană 1975-1985 angajează
portar la spitalul din oraş. Anul lansării este 1967, când îi apare
povestirea Will You Please Be Quiet, Please? în antologia editată
de Martha Foley The Best American Short Stories. Lucrează o
perioadă la Science Research Associates, Inc., ca redactor, 1967-
1970. În 1970 rămâne fără serviciu. Se consacră scrisului, trăind
numai din ajutorul de şomaj. După 1976, anul apariţiei volumului
Will You Please Be Quiet, Please? numele său dobândeşte o
rezonanţă naţională. Invitat să predea literatura la University of
California, 1971-1972; University of Iowa, 1972-1973; Goddard
College, din Vermont, 1977-1978; University of Texas, 1978-1979
şi Syracuse University, 1980-1983. În 1983 intră în posesia
Premiului Mildred. Şi Harold Strauss, care îi asigură un venit
anual neimpozabil de 35000 de dolari. Se stabileşte la Port
Angeles, Washington. Raymond Carver moare la 2 august 1988,
răpus de un cancer la plămân. Anunţând dispariţia sa, revista
Time face scriitorului american următorul portret: „Poet şi autor
de proză scurtă, scriitor cu o vastă experienţă de viaţă, cel mai de
seamă reprezentant al stilului american cunoscut sub numele de
minimalism”. (Time, 15 august 1988)
Scrie poezie, povestiri şi eseu.
Volume de poezie: Winter Insomnia (Insomnii de iarnă),
Kayak Press, 1970; At Night the Salmon Move (Somonul nopţii
scapă), Capra Press, 1976; Ultramarine (Ultrama-rină), Random
House, 1986.
Volume de povestiri: Put Yourself în My Shoes (Pune-te în
locul meu), Capra Press, 1976; Will You Please Be Quiet, Please,?
(Puţină linişte, vă rog!), McGraw-Hill, 1976; What We Talk About
When We Talk About Love (Şi dacă vorbim despre dragoste,
despre ce vorbim totuşi?), Knopf, 1981; Cathedral (Catedrala),
Knopf, 1983; Where Vm Calling From (De unde te chem), Atlantic
Monthly Press, 1988.
Volum de eseuri, poeme şi povestiri: Fires (Focuri), Capra
Press, 1984.
Prezent în antologia Prize Stories: The O. Henry Awards în
1974, 1975, 1980, 1982, 1988 şi în The Best
Raymond Carver
American Short Stories în 1967, 1982, 1983. Primeşte de
două ori bursa acordată de Fundaţia Naţională pentru Artă.
Bursă Guggenheim, 1979. Premiul Mildred şi Harold Strauss,
1983. Membru al Academiei Americane şi al Institutului de Artă şi
Literatură din 1988. Opera lui Raymond Carver a fost tradusă în
douăzeci de limbi.
Will You Please Be Quiet, Please? (Puţină linişte, vă rog!),
1976, include douăzeci şi două de povestiri localizate, în cea mai
mare parte, pe coasta de nord-vest a Pacificului şi având ca
personaje oameni obişnuiţi în situaţii obişnuite. „Povestirile
abundă în detalii precise, în imagini şi conversaţii aranjate în aşa
fel, încât să poată dezvălui suferinţa, nefericirea şi uneori spaima
care se ascund sub învelişul banal al vieţii.” (Margo Johnson, în
Newsweek) „Povestirile explorează deprimanta goliciune şi
inutilitate care domină viaţa americană, banalităţile care ocupă
timpul, neliniştea care urmăreşte îndeaproape trecerea orelor,
zilelor, anilor.” (Publishers Weekly)
What We Talk About When We Talk About Love (Şi dacă
vorbim despre dragoste, despre ce vorbim totuşi?), 1981.
Folosindu-se de acelaşi stil laconic, direct, Carver continuă să
redea neliniştile ascunse sub prozaicul existenţei cotidiene.
Criticul Michael Koepf consideră volumul ca pe un semn al
„noului val” în proza scurtă americană (San Francisco Review of
Books). „Povestirile acestea ne arată adevărata noastră înfăţişare:
singuri, fără speranţe, supravieţuind într-un peisaj mohorât.
Suntem săraci în mijlocul abundenţei: o sărăcie sufletească,
surprinsă atât de firesc în povestirile lui Carver. Deşi scurte, ele
ne transmit mai mult decât un raft întreg de volume. Carver nu
risipeşte cuvintele. Povestirile sale sunt imagini condensate ale
melancoliei.” (Publishers Weekly)
Cathedral (Catedrala), 1983, e considerată cea mai bună
carte de povestiri a lui Carver. Propusă pentru premiul Pulitzer în
1984. „Carver şi-a descoperit cu acest volum o voce mai tonică,
care ştie să ierte, cu totul altceva decât folosise în volumele
anterioare. Epifaniile devin acum posibile, o concesie niciodată
oferită în trecut.” (Current Biography Yearbook, 1984) „Carver ne
apare ca un scrii
Proză americană contemporană 1975-1985 tor de o
copleşitoare compasiune şi integritate, neîmpovărat de nici un fel
de preţiozitate sau aere, urmărind, dezvăluind doar lumea pe care
o vede. Iar privirea lui este atât de limpede, încât rămânem
impresionaţi de priveliştea care ni se oferă.” (Jonathan Yardley, în
Washington Post Book World)
Where I'm Calling From (De unde te chem), 1988, volum de
povestiri primit elogios de critică. „Putem afirma că Raymond
Carver se numără deja printre maeştrii genului scurt.” (The New
York Review of Books) „Povestirile lui Carver sunt adevărate
capodopere ale prozei scurte americane.” (The New York Times
Book Review) „Scrise într-un stil extrem de simplu, oglindind
limbajul obişnuit, povestirile lui Carver exercită asupra cititorului
o adevărată fascinaţie.” (Newsday)
La întrebarea „Care vi se par cele mai interesante tendinţe
în proza americană de azi?”, Raymond Carver răspunde: „Oare a
mai existat vreo epocă atât de favorabilă autorilor de povestiri? Nu
cred. În orice caz, din câte ştiu eu, nu. Cu ani în urmă, mai precis
acum zece ani, un autor de povestiri bătea la uşa multor edituri
până reuşea să publice. Nu vreau să spun că acum ar* fi uşor de
pătruns. Vreau doar să spun că acum zece ani era mult mai greu.
Editorii, experţi în evaluarea pieţei, ştiau că nu există o cerere
prea mare de povestiri, că nu există un public care să citească aşa
ceva, şi de aceea se lăsau greu convinşi să scoată un volum de
povestiri. Era o întreprindere nerentabilă, ziceau ei, care ar fi
trebuit lăsată, ca şi poezia, de altfel, pe seama editurilor mici,
independente, sau a acelor, tot mai puţine, edituri universitare.
Astăzi, după cum se ştie, situaţia este cu totul diferită. Nu numai
editurile mici sau cele universitare publică volume de povestiri, ci
şi marile edituri, care şi-au făcut chiar un obicei din a scoate
prima carte a unui autor (apoi a doua, sau a treia), în tiraje
respectabile. Revistele, televiziunea recenzează pe larg şi cu
destulă regularitate ultimele apariţii în acest domeniu. Este epoca
povestirii. Şi, după părerea mea, cel mai important fenomen
literar al zilelor noastre.” (Michigan Quarterly Review, 4/1987)
Raymond Carver
Povestirea Are You a Doctor (Nu cumva eşti medic? J a fost
preluată după volumul WiZZ You Please Be Quiet, Please?
McGraw-Hill, 1976.
Povestirea A Small, Good Thing (Un leac bun şi uşor) a
apărut iniţial în revista Ploughshares. Inclusă în Prize Stories The
O. Henry Awards 1983 (Premiul I). Pentru traducere s-a folosit
textul din volumul Raymond Carver, Cathedral, Knopf, 1983.
Povestirea Cathedral (Catedrala) a fost inclusă de John
Gardner şi Shannon Ravenel în The Best American Short Stories
1982. Pentru traducere s-a folosit volumul Raymond Carver,
Cathedral, Knopf, 1983.
A Pentru Gordon Lish
Când a sunat telefonul, era în papuci, pijama şi halat. Ieşi
în grabă din birou. Cum era trecut de ora zece, îşi închipui că era
soţia lui. Obişnuia să sune, aşa târziu, după câteva pahare, de
fiecare dată când nu era acasă. Făcea achiziţii de mărfuri şi toată
săptămână fusese plecată cu treburi.
— Alo, tu eşti, draga mea? Alo – repetă el.
— Cine e? – întrebă o voce de femeie.
— Ei bine, cine e? Ce număr aţi format?
 — Staţi puţin. – spuse femeia – 273-8063.
— Acesta e numărul meu – spuse el. De unde-1 aveţi?
— Nu ştiu. Era scris pe o hârtie, când am venit acasă de la
serviciu.
— Cine l-a scris?
— Nu ştiu exact cine. Cred că cea care a stat cu copilul cât
am fost plecată. Probabil că ea l-a lăsat.
— N-aţi întrebat-o?
— Nu. Nici măcar nu are telefon. Altfel aş fi sunat-o.
— Ei bine, nu ştiu de unde-1 are, dar e numărul meu de
telefon şi nici măcar nu figurează în cartea de telefon. V-aş fi
recunoscător dacă l-aţi arunca. Alo, alo! M-au-ziţi?
— Da, v-aud.
— Mai aveţi şi altceva să-mi spuneţi? Pentru că e târziu şi
am treabă.
Nu a avut intenţia să fie nepoliticos, dar nu-şi putea
permite să fie imprudent. Se aşeză pe scaunul de lângă telefon şi
spuse: *
— N-am vrut să vă jignesc. Am vrut să spun numai că e
târziu şi recunosc că sunt îngrijorat de cum aţi aflat numărul meu
de telefon.
Îşi scoase un papuc şi începu să-şi maseze piciorul, aş-
teptând un răspuns.
— Nici eu nu ştiu cum. V-am spus că l-am găsit scris aşa,
fără nici un nume sau vreo altă însemnare. O s-o întreb pe
Annette. – ea are grijă de copil – când o văd mâirâe. N-am vrut să
vă deranjez. Abia acum am găsit hârtia. De când am ajuns acasă,
am stat numai la bucătărie.
— Nu-i nimic. Lăsaţi-o baltă. Aruncaţi-o numai şi nu vă mai
gândiţi. Nu e nici o problemă, aşa că nu vă faceţi griji. Îşi mută
receptorul la cealaltă ureche.
— Păreţi a fi un om bun – spuse femeia.
— Da? E drăguţ din partea dumneavoastră să-mi spuneţi
asta. Ştia că trebuie să închidă, dar era plăcut să audă un glas,
chiar şi pe al său, în liniştea din încăpere.
— Oh, da – spuse ea. Mă pricep la oameni. Se opri din
masaj.
— Cum vă numiţi, dacă nu vă deranjează întrebarea?
— Numele meu este Arnold – răspunse el.
— Şi care e numele mic? _ El ezită să răspundă.
 — Arnold este numele mic.
— O, scuzaţi-mă. Arnold e numele de botez? Şi care e
numele tău de familie, Arnold?
— De data asta trebuie să închid – spuse el.
— Arnold, pentru numele lui Dumnezeu, eu sunt Clara
Hoit. Acum, spune-mi, tu eşti domnul Arnold şi mai cum?
— Arnold Breit – spuse el şi adăugă repede, Clara Hoit. E
un nume frumos. Dar acum, chiar trebuie să închid, domnişoară
Hoit. Aştept un telefon.
— Îmi pare rău, Arnold, n-am vrut să pierzi timpul cu mine.
— Nu face nimic – spuse el. Mi-a făcut plăcere să stau de
vorbă cu tine.
— Eşti drăguţ că mi-o spui.
— Poţi să rămâi puţin la telefon? – întrebă el. Trebuie să
verific ceva.
Se duse în camera de lucru ca să-şi ia un trabuc, îl aprinse
într-un minut cu bricheta de birou, apoi îşi scoase ochelarii şi se
uită în oglinda de deasupra căminului. Când se întoarse la
telefon, îi era aproape teamă că ea închisese.
— Alo!
— Alo, Arnold – spuse ea.
— Am crezut că ai închis.
— Oh, nu. *
— Cât priveşte numărul meu de telefon, nu cred că trebuie
să ne facem griji. Bănuiesc că poţi să-1 arunci.
— O să-1 arunc, Arnold.
— Ei bine, în acest caz, va trebui să-ţi spun la revedere.
— Bineînţeles. Şi-acum o să-ţi spun noapte bună. O auzi
trăgând aer în piept.
— Ştiu că sunt insistentă, Arnold, dar nu crezi că am putea
să ne întâlnim undeva ca să stăm de vorbă? Numai pentru câteva
minute?
— Îmi pare rău, dar este imposibil.
— Numai pentru un minut, Arnold. Felul cum ţi-am aflat
numărul de telefon şi totul după aceea. Sunt foarte, foarte
implicată, Arnold.
— Dar sunt un bărbat în vârstă. ~
— Nu-i adevărat. Nu răspunse nimic.
— N-am putea să ne întâlnim undeva, Arnold? Apoi
continuă:
 — Ştii, nu ţi-am spus chiar totul. Mai e ceva.
— Ce vrei să spui? Ce înseamnă asta? Alo! închisese deja.
În timp ce se pregătea să meargă la culcare, telefona soţia
lui, uşor ameţită, îşi putu el da seama, şi stătură puţin de vorbă,
dar nu îi spuse nimic despre celălalt telefon. Mai târziu, pe când
strângea cuvertura, telefonul sună din nou.
Ridică receptorul.
— Alo, Arnold Breit la telefon.
— Arnold, îmi pare rău că ni s-a întrerupt cohvor-birea.
După cum spuneam, cred că trebuie neapărat să ne întâlnim.
A dotfa zi după-amiază, în timp ce descuia uşa, auzi
telefonul. Îşi lăsă servieta şi, aşa cum era îmbrăcat, cu pălăria,
mănuşile şi paltonul pe el, se grăbi la telefon.
— Arnold, iartă-mă că te deranjez din nou. Dar trebuie să
vii la mine, în seara asta.pe la nouă, nouă şi jumătate. Poţi să faci
asta pentru mine, Arnold?
Îşi simţi inima bătându-i mai tare când o auzi pro-
nunţându-i numele.
— Nu pot să fac asta – spuse el.
— Te rog, Arnold. E foarte important, altfel nu ţi-aş cere-o.
Nu pot să plec de-acasă, în seara asta, pentru că fetiţa mea e
răcită. Cheryl e bolnavă şi mi-e teamă pentru băiat, să nu ia şi el
guturaiul.
— Dar soţul tău? Aşteptă.
— Nu sunt măritată. O să vii, da?
— Nu promit – spuse el.
— Te implor, vino!
Apoi îi dădu adresa şi închise.
— Te implor, vino – repetă el, cu receptorul în mână.
Încet, îşi scoase mănuşile, apoi paltonul. Avea sentimentul
că trebuie să fie prudent. Se duse să se spele. Când se uită în
oglinda de la baie, îşi descoperi pălăria pe cap. Atunci hotărî să se
ducă la ea, îşi scoase pălăria şi ochelarii şi începu să-şi
săpunească faţa. După aceea îşi exa-mină unghiile.
— Eşti sigur că asta e strada? – îl întrebă pe şofer.
— Asta e strada şi acolo e casa – spuse şoferul.
— Mergi mai departe – spuse el. Mă dau jos la capătul
străzii.
Plăti taxiul. Becurile î& la ferestrele etajelor superioare
luminau balcoanele şi vedea jardinierele de pe margine, iar ici-
colo câte un scaun sau o masă de grădină. Aplecat peste balcon,
sprijinindu-şi braţele de balustradă, ' un bărbat masiv îl urmărea
cu privirea, în timp ce se îndrepta spre uşa de la intrare.
Apăsă butonul de sub numele C. Hoit. Se auzi soneria şi
intră cu paşi grăbiţi. Urcă treptele încet, oprin-du-se să îşi tragă
sufletul la fiecare palier. Îşi aminti ho telul din Luxemburg, cu
cele cinci etaje pe care le urcaseră el şi soţia lui, cu mulţi ani în
urmă. Brusc, simţi o durere într-o parte, îşi închipui că era inima
şi-şi imagină picioarele cedându-i, urmând o cădere zgomotoasă,
până la capătul scărilor. Îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea,
apoi îşi scoase ochelarii şi începu să cureţe lentilele, aşteptând să-
i scadă pulsul.
Privi spre capătul coridorului. Era o linişte neobişnuită
pentru un bloc de asemenea dimensiuni. Se opri în faţa uşii ei, îşi
scoase pălăria şi bătu uşor. Uşa se crăpă puţin, atât cât să iasă la
iveală o fetiţă durdulie în pijama.
— Tu eşti Arnold Breit? – întrebă ea.
— Da, eu sunt. Mama ta e acasă?
— Mama a spus să intri. A spus că se duce la farmacie să
cumpere sirop de tuse şi aspirină.
Închise uşa după el.
— Cum te cheamă? Mama ta mi-a spus, dar am uitat. Cum
fetiţa nu îi răspunse, mai încercă o dată.
— Cheryl – spuse ea. C-h-e-r-y-1.
— Da, acum mi-am adus aminte. Recunoaşte că eram
foarte aproape.
Fetiţa se aşeză pe o pernă în celălalt capăt al încăperii şi îl
fixă cu privirea.
— Deci eşti bolnavă, nu? – întrebă el. Fetiţa clătină din cap.
— Nu eşti bolnavă?
— Nu.
Îşi roti privirea. Camera era luminată de un lampadar de
bronz, prevăzut cu o scrumieră şi un stativ de reviste. La peretele
opus se găsea un televizor. Era deschis, cu volumul scăzut. Un
hol îngust, în care dădea bucătăria, ducea spre încăperile din
spate. Cuptorul era aprins, iar în aer se simţea un miros de
medicament. Pe măsuţa de ceai se găseau câteva agrafe şi
bigudiuri. Un halat roz de baie atârna pe speteaza unei canapele.
 Se uită din nou la copil, apoi îşi ridică ochii spre bucătărie
şi spre uşile cu geam care dădeau în balcon. Erau întredeschise şi
simţi un mic fior amintindu-şi de bărbatul masiv în pulover.
— Mama a ieşit pentru un minut – spuse copilul, ca şi când
s-ar fi trezit, brusc, din somn.
Se aplecă înainte, pe vârfuri, cu pălăria în mână şi se uită
ţintă la ea.
— Cred că e mai bine să plec – spuse el.
O cheie se răsuci în broască, uşa se deschise brusc şi apăru
o femeie mică de statură, pistruiată, la vreo treizeci de ani, cu o
pungă de hârtie în braţe.
— Arnold? îmi pare bine că te văd.
Stânjenită, îl măsură rapid din ochi şi dădu uşor din cap, în
timp ce se îndrepta cu punga spre bucătărie. Auzi uşa de la un
dulap închizându-se. Copilul şedea pe pernă şi-1 privea. Îşi lăsă
greutatea trupului pe un picior, apoi pe celălalt şi, dintr-o singură
mişcare, îşi puse pălăria pe cap, apoi o scoase când femeia îşi
făcu din nou apariţia.
— Nu cumva eşti medic? – îl întrebă ea dintr-o dată.
— Nu – spuse el surprins. Nu, nu sunt medic.
— Ştii, Cheryl e bolnavă. M-am gândit să te întreb. De ce nu
i-ai luat domnului paltonul? – spuse ea, în-torcându-se spre copil.
Scuz-o, te rog, nu suntem obişnuiţi cu musafirii.
Se simţea stânjenit.
— Nu mai pot să stau. De fapt, nici n-ar fi trebuit să vin.
— Ia loc, te rog. Nu putem sta de vorbă aşa. Lasă-mă să-i
dau întâi doctoria. Apoi putem discuta.
— Chiar trebuie să plec. Din glasul tău, am crezut că e
cevş. Urgent. Dar trebuie neapărat să plec.
Se uită în jos, la mâinile sale, şi îşi dădu seama că
gesticulase uşor cu ele.
— Pun de ceai – o auzi el spunând, ca şi cum nu-1
ascultase. Apoi îi dau medicamentele şi putem sta de vorbă, după
aceea.
O luă pe fetiţă de umeri şi o ghidă spre bucătărie. O văzujpe
mamă luând o lingură, deschizând o sticlă, după ce se uitase,
întâi, la etichetă, şi turnând două doze.
— Acum îi spui noapte bună domnului Breit, scumpo, şi te
duci în camera ta.
 Arnold dădu din cap spre copil, apoi o urmă pe femeie în
bucătărie. Nu se aşeză pe scaunul indicat de ea, ci pe un altul, de
unde vedea balconul, holul dormitorului şi camera de zi, care era
destul de mică.
— Te deranjează dacă îmi aprind un trabuc? – întrebă el.
— Nu. Nu mă deranjează, Arnold. Te rog.
Se hotărî să nu fumeze. Îşi puse mâinile pe genunchi, se
aplecă înainte şi-şi luă un aer serios.
— Totul este un mister pentru mine – spuse el. Te asigur că
e complet în afara normalului.
— Înţeleg, Arnold. Probabil că vrei să afli cum am intrat în
posesia numărului tău de telefon.
— Aşa este.
Stăteau faţă-n faţă, aşteptând să fiarbă apa. Se auzea
televizorul. Îşi plimbă privirea prin bucătărie, apoi îşi îndreptă
ochii din nou spre balcon. Apa începu să clocotească.
— Erai pe cale să-mi spui povestea numărului de telefon.
— Poftim, Arnold? A da, scuză-mă. El îşi drese glasul.
— Spune-mi cum mi-ai aflat numărul de telefon.
— Am întrebat-o pe Annette, persoana care are grijă de
fetiţă, dar desigur că ştii asta. Oricum, mi-a spus că a sunat
telefonul şi că cineva a vrut să vorbească cu mine. A lăsat un
număr la care trebuia să sun şi era numărul tău de telefon. Asta e
tot ce ştiu.
Îşi făcu de lucru cu o ceaşcă din faţa ei.
— Îţi fierbe apa – spuse el.
Ea scoase linguriţe, lapte şi zahăr şi turnă apa abu-rindă
peste pliculeţele de ceai.
El îşi puse zahăr şi mestecă.
— Ai spus că e absolut necesar să vin.
— A, asta era, Arnold – spuse ea întorcându-şi faţa de la el.
Nu ştiu ce mi-a venit. Nu-mi dau seama ce mi-a trecut atunci prin
cap.
— Deci nu e nimic? – întrebă el.
— Nu. Adică, da.
Clătină din cap. '
— Adică ce-ai zis. Nu e nimic.
— Aşa, deci. – spuse el.
Continuă să-şi amestece ceaiul. De pe coridor se auzea
televizorul.
 — E ciudat – spuse el după un minut, vorbind parcă pentru
sine. Foarte ciudat. Zâmbi uşor, apoi îşi dădu ceaşca la o parte şi-
şi atinse buzele cu şerveţelul.
— Doar nu vrei să pleci, acum?
— Trebuie. Aştept un telefon.
— Nu încă, Arnold.
Ea îşi împinse scaunul în spate, hârşâindu-1 pe podea, şi
se ridică. Ochii îi erau de un verde deschisj adânciţi în orbite şi
încercănaţi – la început, el crezuse că era machiaj – iar faţa îi era
palidă. Scârbit de el însuşi, ştiind că urma să se dispreţuiască
pentru ceea ce făcea, se ridică în picioare şi, cu stângăcie, o
cuprinse de mijloc. Ea se lăsă sărutată, bătând din pleoape şi
închizându-le cu o mişcare rapidă. „
— E târziu – spuse el dându-i drumul şi întorcându-se cu o
oarecare nesiguranţă. Ai fost foarte amabilă, dar trebuie să plec,
doamnă Hoit. Iţi mulţumesc. Mulţumesc pentru ceai. *
— O să mai vii, nu-i aşa, Arnold? – spuse ea. El clătină din
cap.
Îl urmă până la uşă, unde el îi întinse mâna. Încă mai
auzea televizorul de pe coridor. Îl auzea mai tare, ca şi cum cineva
ar fi mărit volumul. Îşi aminti atunci de celălalt copil, băiatul.
Unde era? Ea îi luă mâna şi o duse repede la buze.
— Nu trebuie să mă uiţi, Arnold.
— N-o să te uit, Clara. Clara Hoit.
— Îmi pare bine că ai venit în seara asta. Am avut o discuţie
plăcută. X îi culese un fir de păr sau de aţă de pe gulerul hainei.
— Sunt foarte bucuroasă că ai venit şi sunt sigură că o să
mai vii.
O privi cu atenţie, dar, deja, ochii ei treceau prin el,
pierduţi, ca şi cum încerca să îşi amintească ceva.
— Şi acum, noapte bună, Arnold – spuse ea şi închise uşa,
aproape prinzându-i paltonul.
— Ciudat – spuse el, coborând primele trepte.
Când ajunse pe trotuar, trase adânc aer în piept şi se opri
un minut ca să se uite înapoi la clădire. Dar nu fu în stare să îşi
dea seama care era balconul ei. Bărbatul masiv se mişcă uşor,
aşa cum stătea sprijinit de balustradă, şi continuă să îl privească
de la balcon. O porni cu mâinile adâncite în buzunarele de la
palton.
 Când ajunse acasă, telefonul suna. Stătu în picioare, fără
să scoată nici un zgomot, în mijlocul camerei, ţinând cheia între
degete, până când telefonul se opri. Apoi, atent şi tandru, îşi duse
mâna la piept şi palpă, prin straturile de haine, zona inimii, care-i
bătea mai tare. După un timp se duse în dormitor.
Imediat după aceea, telefonul începu să sune şi, de data
asta, Arnold răspunse.
— Arnold. Arnold Breit la telefon – spuse el.
— Arnold? Măi, măi, dar ce protocolari suntem astă-seară –
spuse soţia lui cu un glas apăsat, tachinându-1. De la ora 9 sun
întruna. Ai fost în oraş la distracţii?
El rămase tăcut, atent numai la vocea ei.
— Arnold, eşti pe fir? Arnold, tu eşti?
Era sâmbătă după-amiaza. Se urcă în maşină şi porni spre
brutăria din centru. După ce răsfoi catalogul cu reclame de
prăjituri, comandă un tort de ciocolată. Era prăjitura preferată a
fiului ei. TWtul era decorat cu o navetă spaţială, cu o rampă de
lansare, cu câteva stele albe, iar într-o parte avea o planetă din
glazură vişinie, sub care urma să fie scris, cu litere verzi, numele
băiatului, SCOTTY. Băieţelul împlinea luni opt ani. Brutarul, un
bătrân cu grumaz butucănos, o asculta impasibil. Purta un halat
alb, care arăta mai mult a salopetă. Două curele trase pe sub
braţe îi încingeau mijlocul lăbărţat. Îşi şterse palmele de halat în
timp ce o asculta. Se uită atent la reclamele din catalog, lăsând-o
pe femeia din faţa lui să vorbească pe îndelete. Nu venise demult
la lucru. Îl aşteptau cuptoarele, şi o noapte întreagă. Nu era
grăbit.
Ea îşi lăsă numele, Ann Weiss, şi numărul de telefon. Tortul
trebuia să fie gata luni dimineaţă. Seara, urma să-1 pună pe
masă pentru invitaţii băieţelului. Avea timp suficient. Brutarul era
plictisit. N-avea chef de amabilităţi. Se limită la câteva cuvinte, la
strictul necesar. Ann se simţea stânjenită. Când brutarul se
aplecă deasupra tejghelei cu creionul în mână, îl privi mai atent. Îi
văzu trăsăturile grosolane. Probabil că toată viaţa lui nu făcuse
decât un singur lucru, gândi ea. Să frământe aluatul. Ann avea
treizeci şi trei de ani şi era mama unui copil. Îşi închipuia că un
om de vârsta brutarului – era destul de bătrân pentru a-i fi tată –
avea copii care, la vremea lor, îşi sărbătoriseră şi ei ziua de
naştere în faţa prăjiturilor preferate. De aceea ar fi trebuit să fie
mai înţelegător cu ea, gândi Ann. Brutarul îi vorbea însă plictisit,
cu o oarecare politeţe, dar plictisit. Îşi dădu seama că nu mai %re
rost să încerce. Privi pe lângă el: în fundul brutăriei se afla o masă
lungă, masivă, de lemn, pe care stăteau stivuite, la un capăt,
nişte” tăvi de aluminiu; lângă masă era un dulap metalic, cu
etajere goale. Mai încolo, se vedea un cuptor uriaş. Radioul era
deschis. Din spate se auzea o melodie country.
Brutarul terminase de scris. Îi dădu bonul de comandă,
închise catalogul, se uită la ea şi spuse: „Luni dimineaţă”. Ea îi
mulţumi, se întoarse la maşină şi plecă spre casă.
Luni dimineaţă, sărbătoritul se îndrepta spre şcoală
împreună cu un coleg. Ronţăiau amândoi cartofi prăjiţi dintr-o
pungă pe care o plimbau dintr-o mână în alta. Vorbeau despre
întâlnirea lor din seara aceea. Cu ochii la prietenul său,
sărbătoritul coborî de pe trotuar, chiar în intersecţie. În aceeaşi
clipă, o maşină îl lovi. Băieţelul se prăbuşi. Capul îi alunecă în
rigolă, iar picioarele în stradă. Închisese ochii. Picioarele
continuau să se agite încereând parcă să se caţere pe un zid.
Rămas pe trotuar, celălalt băiat scăpă punga din mână şi izbucni
în plâns. Şoferul oprise în mijlocul drumului, nu departe de ei, şi
îi privea, peste umăr, de pe locul său. Îl văzu pe băiat ridieându-
se cu greu de pe jos. Se clătina. Părea ameţit din cauza loviturii,
dar întreg. Şoferul porni motorul şi dispăru.
Sărbătoritul nu plângea. Parcă amuţise. Nu dădu nici un
răspuns când celălalt îl întrebă cum se simte. Se despărţiră. El o
luă spre casă, iar colegul lui spre şcoală. După ce ajunse acasă,
sărbătoritul îi povesti mamei despre accident. Ea stătea lângă el,
pe canapea, ţinându-i mâinile în poală şi întrebându-1 întruna:
„Scotty, Scotty dragă, te simţi bine, copilaşul meu?” Ar fi trebuit
să cheme salvarea, gândi ea. Băieţelul se întinse pe canapea şi
închise ochii. Trupul îi zăcea inert. Ea încercă să-1 trezească. Se
repezi apoi la telefon şi îl sună pe soţul său la serviciu. Howard o
sfătui să-şi păstreze calmul, să-şi păstreze firea. După ce termină
convorbirea, chemă o ambulanţă pentru copil, iar el se urcă în
maşină şi plecă la spital.
Aniversarea a fost desigur contramandată. Copilul fusese
internat în spital. Diagnostic: comoţie uşoară, stare
Un leac bun şi uşor de şoc. Ca să împiedice asfixierea –
băieţelul vomitase pe drum – medicii au intervenit, aspirându-i
lichidul din plămâni. Copilul dumneavoastră se află acum într-un
somn profund, nici vorbă de comă, accentuă doctorul Francis,
pentru a-i linişti pe părinţii cuprinşi de panică, nici vorbă de
comă. La ora unsprezece noaptea, când băiatul părea că se
odihneşte după numeroasele radiografii şi analize, şi când era de
aşteptat ca el să se trezească în scurt timp, restabilit, Howard
plecă acasă. Stătuse cu Ann la spital toată seara. Acum voia să se
repeadă până acasă, să facă un duş şi să se schimbe.
— Mă întorc într-o oră, îi spusese el. Ea încuviinţă:
— Poţi să te duci. Am să stau eu aici.
O sărută pe frunte. Mâinile li se atinseră. Ea stătea pe
scaun, lângă pat, cu ochii spre copil. Aştepta să se trezească, să-
şi revină. Abia atunci, probabil, s-ar fi liniştit.
Howard plecă. Trecu în viteză pe străzile întunecate şi
umede. Apoi încetini. Până acum viaţa lui decursese normal.
Avusese parte de acele lucruri previzibile care îţi dau un
sentiment de mulţumire. Studiile universitare, căsătoria, un an de
specializare, şi apoi un loc convenabil la o firmă. Mai târziu,
copilul. Da, fusese fericit, şi de ce să nu recunoască, destul de
norocos. Părinţii lui trăiau încă, fraţii şi surorile lui îşi făcuseră
un rost, prietenii din facultate găsiseră slujbe avantajoase. Până
acum fusese ferit de nenorociri. Ştia însă că neşansa te poate
arunca în situaţii care te strivesc, care te anihilează. Intră pe alee
şi parcă. Piciorul stâng începu să-i tremure. Rămase în maşină
încă un minut, încercând să-şi explice logic ce se întâmplase în
ziua aceea. Scotty fusese lovit de o maşină şi se afla încă în spital.
Dar până la urmă totul va fi bine. Închise ochii şi îşi şterse
obrazul cu palma. Ieşi din maşină şi se îndreptă spre uşa din faţă.
Câinele lătra înăuntru. În timp ce descuia, auzi telefonul sunând.
Bâjbâi după comutator. N-ar fi trebuit să plece, n-ar fi trebuit să
plece de la spital. „La naiba”, strigă el. Ridică receptorul şi spuse:
— Acum am sosit.
— Am aici un tort neridicat, se auzi o voce de la celălalt
capăt al firului.
— Ce? întrebă Howard.
— Un tort, spuse vocea. Un tort de şaisprezece dolari.
Howard ţinea receptorul la ureche, încercând să priceapă.
— Ce tort? Nu ştiu nimic, spuse el. Dumnezeule, ce tot
îndrugi acolo?
— Pe mine nu mă duceţi.
Howard trânti receptorul. Se mută în bucătărie. Îşi turnă
un whisky. Chemă spitalul. Starea copilului era neschimbată.
Continua să doarmă. Ca înainte. Howard dădu drumul
robinetului de la cadă. Îşi acoperi faţa cu spumă şi se bărbieri.
Abia se băgase în apă, cu ochii închişi, când telefonul sună din
nou. Se trase din cadă, apucă un prosop şi ieşi din baie
mormăind. „Ce tâmpenie, ce tâmpenie”, exclamă el, gândindu-se
că n-ar fi trebuit să plece de la spital în seara aceea. Ridică
receptorul şi strigă „Alo”, dar nu primi nici un răspuns. Apoi, cel
care sunase trânti receptorul.
Puţin după miezul nopţii, se înapoie la spital. Ann stătea pe
acelaşi scaun, lângă pat. Se uită o clipă la Howard, apoi îşi
întoarse privirile spre copil. Avea ochii închişi, iar capul îi era
bandajat. Părea că respiră regulat, liniştit. Avea prins de braţ un
tub prin care se scurgeau picături de glucoză, dintr-un flacon
agăţat deasupra patului.
— Cum se simte? întrebă Howard. Ce-s astea? spuse el şi
arătă spre tubul şi flaconul de glucoză.
— Doctorul Francis, îl lămuri ea, zice că are nevoie de
hrană. Îi trebuie ca să se întremeze. Howard, de ce nu se trezeşte?
Dacă totul e bine… Nu înţeleg.
Howard îi puse mâna pe cap. Cu degetele, începu să-i
răsfire părul.
— Va fi bine. O să se trezească. Nu mai durează mult.
Doctorul Francis ştie mai bine decât noi ce se întâmplă.
După un răstimp îi spuse:
— Poate ar fi mai bine să te duci acasă, să te odihneşti.
Rămân eu aici. Dacă sună tâmpitul ăla, nu-ţi pune mintea cu el.
Trânteşte-i telefonul de la început.
Un leac bun şi uşor
— Cine a sunat? întrebă ea.
— Nu ştiu. Poate că e unul care se distrează dând telefoane
aiurea. Du-te, fii liniştită.
— Nu, spuse ea, clătinând din cap. Nu pot să plec.
— Vorbesc serios. Du-te acasă câteva ore. Mă schimbi
mâine dimineaţă. O să fie bine, ai să vezi. Doar şti^ce-a spus
doctorul Francis. Scotty îşi va reveni. Să nu ne facem griji. E un
somn profund. Atâta tot.
O asistentă deschise uşa. Ji salută, dând din cap. Se
îndreptă spre pat. Scoase braţul copilului de sub pătură, îi apucă
între degete încheietura, găsi pulsul şi se uită la ceas. Apoi, îi
strecură braţul sub pătură şi se mută la capătul patului, unde
completă ceva pe foaia de observaţie.
— Cum se simte? întrebă Ann. Mâna lui Howard atârna
greu pe umărul ei. Îi simţea apăsarea degetelor.
— Situaţia s-a stabilizat, răspunse asistenta. Doctorul va fi
aici în câteva minute. S-a întors la spital pentru vizita.
— Mă gândeam că soţia mea ar putea să meargă acasă să
se odihnească, spuse Howard. După vizită, adăugă el.
— Desigur, spuse asistenta. Puteţi pleca împreună, dacă
doriţi. Scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor accent
străin.
— Să vedem mai întâi ce spune doctorul, zise Ann. Vreau să
discut cu dânsul. Băiatul doarme în continuare. Nu mi se pare
normal. Îşi acoperi ochii cu palma, lăsân-du-şi capul puţin în
faţă. Howard o strânse o clipă de umeri. Apoi, îi puse degetele pe
ceafă şi începu s-o maseze.
— Doctorul Francis va fi aici în câteva minute, spuse
asistenta şi părăsi camera.
Howard îşi privi copilul îndelung. Îi văzu pieptul firav
ridicându-se şi coborând sub pătură. Atunci o frică îngrozitoare îi
paraliză picioarele. Mai avusese această senzaţie, când Ann îi
telefonase la serviciu ca să-i anunţe accidentul. Clătină din cap.
Scotty era bine. Chiar, dacă nu dormea acasă, în patul său, ci
într-un pat de spital, cu capul bandajat şi cu un tub prins de
braţ. Dar, acum, de aşa ceva avea nevoie.
Doctorul Francis intră, şi dădu mâna cu Howard, deşi se
văzuseră cu câteva ore înainte. Ann se ridică şi îl salută. Doctorul
îi răspunse.
— Să vedem mai întâi cum se simte, spuse el.
Se aşeză pe marginea patului şi luă pulsul băiatului. Ii
descoperi o pleoapă, apoi pe cealaltă. Howard şi Ann stăteau
lângă el, urmărindu-1. Apoi, doctorul împinse pătura deoparte şi
începu să asculte cu stetoscopul bătăile inirffâi şi plămânii. Apăsă
cu degetele de câteva ori pe abdomenul copilului. După ce
termină cu palpatul, se opri la capătul patului şi citi foaia de
observaţie. Notă pe ea ultimele date. Abia după aceea se uită la
Howard şi la Ann.
— Cum e? întrebă Howard. Ce se întâmplă de fapt?
— De ce nu se trezeşte? întrebă Ann.
 Doctorul avea o înfăţişare plăcută. Era un tip bronzat, cu
umeri masivi. Purta un costum albastru, o cravată în dungi şi
butoni de fildeş. Avea părul cărunt, pieptănat cu cărare la mijloc.
Arăta ca ieşit de la concert.
— E bine, spuse doctorul. N-avem nici un motiv de
îngrijorare. E adevărat, ar putea fi mai bine. Dar deocamdată nu-i
nici o problemă. Aşteptăm să se trezească. Şi se va trezi, sunt
sigur. Foarte curând.
Doctorul se uită din nou la băiat.
— În câteva ore vom avea mai multe date, spuse el. Atunci
vom primi şi rezultatele analizelor. Dar, fiţi liniştiţi, nu e nici o
problemă. Diagnosticul îl cunoaşteţi. E acelaşi. Fractură craniană.
— Vai, nu se poate, exclamă Ann.
— Şi comoţie cerebrală. Nu gravă. Acum se află în stare de
şoc, cum era de aşteptat, evident, spuse doctorul. Iar somnul,
acest somn prelungit, e un simptom al stării de şoc.
— Dar nu mai e în pericol acum, nu-i aşa? întrebă Howard.
Nu e vorba de comă, parcă aşa ziceaţi înainte. Starea lui de acum
nu este comă, nu o puteţi numi comă, nu-i aşa, domnule doctor?
Howard aştepta cu ochii aţintiţi spre doctor.
— Nu, în acest caz nu putem vorbi de comă, spuse doctorul
şi se uită încă o dată la copil. E vorba doar de un somn profund.
Organismul îşi ia măsuri de apărare. Copilul dumneavoastră se
află acum în afară de orice pericol, pot să vă garantez. Vom avea
desigur mai multe
Un leac bun şi uşor date după ce se va trezi. Atunci ne vor
sosi şi rezultatele analizelor, spuse doctorul.
— Deci a intrat în comă, adică într-un fel de comă, spuse
Ann.
— Nu putem vorbi încă de comă, în sensul precis al
cuvântului, replică doctorul. Nu am nici un motiv pentru a da
acest diagnostic. Deocamdată, cel puţin. Copilul a suferit un şoc.
În asemenea cazuri, reacţia aceasta e firească. Mai ales când se
înregistrează o traumă. Dacă a intrat în comă? Ei bine, coma este
fără îndoială o stare de inconştienţă, profundă, prelungită. O stare
care poate dura câteva zile, sau chiar câteva săptămâni. Dar
Scotty nu se află în această stare acum. Cel puţin după datele pe
care le avem. Sunt sigur că situaţia se va îmbunătăţi până mâine
dimineaţă. Vă garantez. Când se va trezi, vom avea mult mai
multe date. Şi acest lucru se va întâmpla foarte curând. Până
atunci puteţi rămâne aici sau puteţi pleca acasă. Vă înţeleg. Ştiu
că este o situaţie grea. Faceţi cum credeţi eă e mai bine.
Doctorul se uită din nou la copil, apoi se întoarse spre Ann.
— Mămica să fie liniştită. Credeţi-mă, facem tot ce este
necesar pentru a-1 readuce la normal. E o chestiune de câteva
ore.
O salută pe Ann, îi strânse mâna lui Howard, şi ieşi. Ann
puse mâna pe fruntea copilului.
— Bine că n-are febră, spuse ea. Dar adăugă apoi: Doamne,
de ce este atât de rece? Howard, e normal să fie aşa? Pune mâna
pe fruntea lui!
Howard pipăi tâmplele băiatului. Îşi încetini respiraţia.
— Cred că aşa e normal, spuse el. Ce vrei, e-n stare de şoc.
A spus-o chiar doctorul. Doar l-a consultat acum câteva clipe.
Dacă Scotty nu era bine, doctorul ne-ar fi
— Spus, nu crezi?
Ann rămase lângă băiat. Îşi strânse buza de jos între dinţi.
Se întoarse spre scaun şi se aşeză.
Howard luă alt scaun, lângă ea. Se priviră câteva clipe. Ar fi
vrut să-i mai spună ceva, s-o încurajeze, dar şi lui îi era teamă. Îi
apucă mâna şi o aşeză la el în poală. Simţind-o acolo, se linişti
parcă. I-o ridică apoi şi o strânse o clipă. Stăteau amândoi, pe
scaune, cu mâinile încleştate, privindu-şi copilul. Din când în
când, Howard o strângea de mână. În sfârşit, ea îşi trase braţul.
— M-am rugat, spuse ea. El dădu din cap.
— Credeam că n-o să mai fiu în stare, spuse ea. Am închis
însă ochii şi am spus: Doamne, ajută-ne, ajută-1 pe Scotty. Atât.
Pe urmă a fost uşor. Cuvintele veneau de la sine. Dacă te-ai ruga
şi tu…, spuse ea.
— M-am rugat, zise el. M-am rugat azi după-amiază, şi ieri
după-amiază, atunci, după ce m-ai sunat, când eram în maşină şi
veneam spre spital. M-am rugat tot timpul, spuse el.
— E bine, zise ea.
Simţi atunci, pentru prima oară după accident, că trăiau
împreună această încercare. Crezuse înainte că cele întâmplate n-
o afectau decât pe ea şi pe Scotty. Pe Howard îl lăsase deoparte,
deşi el fusese alături de ei tot timpul, trăise şi el aceleaşi emoţii.
Howard era soţul ei şi asta o făcea fericită.
O asistentă, aceeaşi, intră în salon, luă din nou pulsul
băiatului şi controlă flaconul cu glucoză de deasupra patului.
 Peste o oră sosi alt medic. Se recomandă: Parsons, de la
Radiologie. Avea o mustaţă stufoasă, şi purta pantofi sport,
cămaşă Western şi blue-jeans.
— Îl ducem jos pentru nişte radiografii, le spuse el. Trebuie
să-i facem câteva radiografii şi o tomografie.
— Cum adică? întrebă Ann. O tomografie? Se aşezase între
medic şi patul copilului.
— Credeam că aţi isprăvit odată.
— Din păcate, trebuie să mai facem câteva investigaţii,
spuse el. Nu vă alarmaţi. E vorba numai de nişte radiografii şi de
o tomografie craniană.
— Dumnezeule! exclamă Ann.
— În astfel de cazuri, e o investigaţie absolut normală,
spuse medicul. Trebuie să vedem de ce nu şi-a revenit încă. Fiţi
liniştită, nu e nici un pericol. În câteva minute îl ducem jos, zise
medicul.
Doi brancardieri intrară în salon cu o targă pe rotile. Erau
bruneţi, iar culoarea pielii contrasta cu uniformele
Un leac bun şi uşor lor albe. În timp ce desfăceau tubul de
pe braţul băiatului, schimbară câteva cuvinte într-o limbă străină.
Ridicară apoi copilul din pat, îl aşezară pe targă şi, împingând
căruciorul, ieşiră din cameră. Howard şi Ann intrară după ei în
lift. Ann se uită un timp la copil. Închise ochii când liftul începu
Să coboare. Brancardierii stăteau tăcuţi Ia capetele căruciorului.
Unul dintre ei mormăi ceva la un moment dat. Celălalt dădu din
cap, în loc de răspuns.
Mai târziu, în zori, când soarele începu să bată în ferestrele
sălii de aşteptare de la Radiologie, brancardierii apărură cu
băiatul întins pe targă. Howard şi Ann se urcară în lift, alături de
el, şi tot alături de el se aşezară, după ce brancardierii îl culcară
la loc în pat.
Aşteptară toată ziua să-şi revină. Copilul continua însă să
doarmă. Din când în când unul din ei cobora la bufet să bea o
cafea. Pe urmă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat, se ridica brusc de
la masă şi venea înapoi în cameră. Doctorul Francis apăru din
nou după-amiază. Examină băiatul. Înainte de a pleca, le spuse
că băiatul se va trezi. Acest lucru se putea întâmpla în orice
moment, adăugă el. Câteva asistente, altele decât cele din noaptea
trecută, intrau în cameră din când în când. Mai târziu, o tânără
de la laborator bătu la uşă şi intră. Purta pantaloni şi bluză albă.
Aşeză o tavă cu seringi şi epru-bete pe etajera de lângă pat. Fără
să scoată vreun cuvânt, se apucă să ia sânge copilului. În clipa în
care femeia înfipse acul în braţul băiatului, Howard închise ochii.
— Pentru ce, pentru ce? o întrebă Ann pe asistentă.
— Dispoziţiile doctorului, răspunse tânăra. Eu execut ce mi
se spune. Dacă mi se spune recoltează, eu recoltez. Dar ce-a păţit
băieţaşul? întrebă ea. Ce drăguţ e!
— L-a călcat o maşină, spuse Howard. Şoferul a fugit.
Tânăra clătină din cap. Se uită din nou la băiat. Apoi, îşi
luă tava cu seringi şi ieşi din cameră.
— De ce nu se trezeşte? întrebă Ann. Howard, vreau un
răspuns de la oamenii ăştia.
Howard tăcea. Se aşezase din nou pe scaun, picior peste
picior. Se frecă pe faţă cu mâna. Privi spre băiat, se rezemă apoi
de spetează, închise ochii şi aţipi.
Ann se îndreptă spre fereastră şi se uită la maşinile din
parcare. Se făcuse noapte. Maşinile intrau şi ieşeau din careul
parcării cu farurile aprinse. Ann rămase la geam cu mâinile
prinse de pervaz. Ştia că au ajuns amândoi, ea şi Howard, într-un
moment greu. I se făcu frică. Începură să-i clănţăne dinţii. Făcu
un efort şi strânse din fălci. In faţa spitalului oprise o limuzină
imensă. Văzu pe cineva, o femeie, într-un pardesiu lung, intrând
în maşină. Ar fi dorit în acea clipă să fie în locul ei, în locul acelei
femei, şi cineva, oricine, s-o ducă departe, într-o casă în care să-1
găsească pe Scotty, iar el să-i sară în braţe şi să-i strige „mamă”.
Curând, Howard se trezi. Se uită iarăşi la băiat. Apoi se
ridică de pe scaun, întinse braţele ca să se dezmorţească şi porni
spre fereastră. Priveau amândoi, unul lângă altul, la luminile din
parcare. Avură impresia o clipă că îşi aud inimile bătând. Într-un
chip atât de firesc, teama îi făcuse pe amândoi transparenţi.
Uşa se deschise şi doctorul Francis intră din nou. De data
aceasta purta alt costum, altă cravată. Părul său cărunt era
pieptănat cu cărare la mijloc. Se apropie de pat şi examină
copilul.
— Ar fi trebuit să-şi revină până acum. Nu văd nici un
motiv care să-i prelungească somnul, spuse el. Ceea ce vă pot
spune este că noi suntem convinşi că băiatul se află în afară de
orice pericol. După ce se va trezi, vom fi desigur şi mai liniştiţi în
privinţa lui. Şi nu există nici un motiv, absolut niciunul ca să nu
se trezească. Eu cred că lucrul acesta se va întâmpla foarte
curând. După ce se trezeşte, va mai avea nişte dureri de cap,
destul de puternice. Să nu vă alarmaţi. Ele fac parte din reacţiile
aşteptate. Şi normale.
— Aşadar e vorba de comă, spuse Ann. Doctorul îşi frecă
obrazul.
— O putem numi, deocamdată, comă. Cel puţin până se
trezeşte. Bănuiesc că sunteţi amândoi frânţi de oboseală. Nu e
uşor. Ştiu că nu e uşor. Ar fi bine să faceţi o pauză, să ieşiţi, să
mâncaţi ceva, spuse doctorul. O să vă simţiţi mai bine după
aceea. Am să las o asistentă aici până vă întoarceţi. Sfatul meu e
să ieşiţi şi să mâncaţi ceva.
— Nu pot să înghit nimic.
Un leac bun şi uşor
— Faceţi, desigur, cum credeţi de cuviinţă, spuse doctorul.
Vă asigur însă că toate simptomele sunt bune. Testele n-au arătat
nimic obiectiv. În momentul în care va deschide ochii, criza va fi
depăşită.
— Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse Howard. Îşi
strânseră mâinile din nou. Medicul îl bătu pe umăr şi ieşi.
— Unul din noi s-ar putea repezi totuşi până acasă. Măcar
să vedem dacă nu s-a întâmplat ceva? spuse Howard. Mai e şi
Slug care trebuie hrănit.
— Sună pe cineva din vecini. Sună la Morgan. Roagă-i să
dea de mâncare la câine.
— Bine, spuse Howard. După câteva clipe zise: Dragă, de ce
nu te duci tu? De ce nu te duci tu acasă să vezi dacă totul e-n
ordine? Şi după aceea vii înapoi. N-o să-ţi facă rău o plimbare.
Stau eu aici cu copilul. Serios, spuse el. Trebuie să ne menajăm
puterile. Va trebui să stăm aici şi după ce se trezeşte.
— De ce nu te duci tu? întrebă ea. Îi dai de mâncare lui
Slug, mănânci şi tu.
— Eu am fost înainte, spuse el. Am lipsit exact o oră şi
cincisprezece minute. Acum du-te şi tu: Măcar o oră. Mai schimbi
aerul. Pe urmă, vii înapoi.
Ann încercă să se gândească la acest drum, dar era prea
epuizată. Închise ochii. Se strădui din nou să se concentreze.
După un răstimp spuse:
— Cred că am să plec acasă, câteva minute. Cine ştie, dacă
n-am să mai stau aici, la căpătâiul lui, tot timpul, poate se va
trezi. Ar putea să-şi revină şi când nu sunt eu aici. Poate. Bine,
plec. Am să fac o baie. Mă schimb, îi dau de mâncare lui Slug. Şi
pe urmă vin înapoi.
— Mă găseşti aici, spuse el. Fii liniştită, am să veghez eu.
Howard avea ochii înroşiţi, duşi în fundul capului, ca după
o săptămână de chefuri. Hainele atârnau pe el boţite. Barba îi
crescuse. Ann îi atinse obrazul o clipă; pe urmă îşi trase mâna
înapoi. Bănuia că Howard vrea să rămână singur o vreme, fără să
fie silit să vorbească, să se explice, să-şi dezvăluie îndoielile. Îşi
luă portofelul de pe noptieră. El îi ţinu haina.
— Nu lipsesc mult, spuse ea.
— Odihneşte-te puţin, zise el. Mănâncă. Fă o baie. Pe urmă,
întinde-te şi stai aşa. Ai să vezi ce bine o să te simţi atunci. După
aceea, vii înapoi, spuse el. Nu-ţi face griji. Doar ai auzit ce-a spus
doctorul Francis.
Ann rămase un timp cu haina pe ea, încercând să-şi
reamintească exact cuvintşle doctorului, să descopere vreo
nuanţă, vreo aluzie dincolo de vorbele sale. Încercă să-şi
reamintească reacţia de pe chipul său în clipa în care se aplecase
deasupra copilului să-1 examineze. Îşi aminti că liniile feţei i se
adunaseră într-o mască impenetrabilă. Atunci când dezvelise
pleoapele băiatului şi începuse să-1 asculte la plămâni.
Când ajunse în dreptul uşii, se întoarse şi mai privi
0 dată înapoi. Se uită la copil, apoi la Howard. El dădu din
cap. Ieşi atunci trăgând uşa după ea.
Trecu pe lângă oficiul asistentelor. Căută liftul. La capătul
coridorului, o luă la dreapta şi intră într-o sală de aşteptare, unde
văzu o familie de negri aşezaţi pe scaune de răchită. Bărbatul, de
vârstă mijlocie, purta cămaşă şi pantaloni kaki, şi o şapcă de
baseball trasă pe ceafă. Lângă el, o femeie dolofană, în rochie de
casă şi papuci, stătea prăvălită pe un scaun. O puştoaică în blue-
jeans, cu părul legat în zeci de codiţe scurte, stătea cu picioarele
încrucişate, pe unul din scaune, fumând o ţigară. Când Ann intră
în sală, cei trei îşi mutară privirile spre ea. Măsuţa din faţa lor era
plină cu şerveţele murdare de muştar şi pahare de carton. ^
— Franklin, femeia dolofană se dezmeticise. Ceva cu
Franklin? Ochii i se căscaseră.
— Haideţi, domniţă, spuneţi-mi, ce-i cu Franklin? încercă
să se ridice, dar bărbatul o ţinea strâns de mână.
— Stai aici, Evelyn, spuse el.
 — Iertaţi-mă, spuse Ann. Caut liftul. Fiul meu e internat
aici în spital. Nu găsesc liftul.
— Liftul e acolo, la stânga, spuse bărbatul, făcându-i semn
cu mâna.
Puştoaica trase din ţigară. O privi lung pe Ann. Ochii
1 se îngustaseră ca nişte fante, abia întredeschise. Îşi
desfăcu încet buzele cărnoase, lăsând fumul să se prelingă afară.
Negresa se afundase din nou în scaun, cu capul
Un leac bun şi uşor căzut pe umăr. Privea în gol. Prezenţa
lui Ann n-o mai interesa.
— Băieţelul meu a fost lovit de o maşină, povesti ea
bărbatului, simţind parcă nevoia să-şi explice sieşi ce se
întâmplase. A avut o comoţie, o fractură uşoară la cap. Dar se
face bine. Acum e-n stare de şoc. Un fel de comă, probabil. Asta
ne îngrijorează. Coma. Voiam să ies un pic. Bărbatul meu a rămas
cu el. Poate îşi revine până mă întorc eu.
— Ce nenorocire, spuse bărbatul, foindu-se pe scaun.
Clătină din cap, se uită la masă, apoi din nou la Ann.
Era tot acolo.
— Franklin, băiatul nostru, spuse el. Îl operează acum.
Cineva a băgat cuţitul în el, să-1 omoare, erau la un chef, s-a
încins o bătaie acolo, da' el n-a dat în nimeni, a stat deoparte, şi
tot degeaba, că aşa e astăzi, o păţeşti când nici nu te-aştepţi.
Acum îl operează. Tragem nădejde că Dumnezeu o să-1 facă bine.
O fixă pe Ann cu privirea.
Ea o privi pe fată şi observă că aceasta o urmărea foarte
atent. Se uită apoi la femeie, care între timp îşi. Lăsase capul pe
piept şi închisese ochii. Îi văzu buzele mişcându-se, în tăcere,
alcătuind cuvinte. Ar fi vrut s-o întrebe în clipa aceea ce vor să
însemne acele cuvinte. Ar fi vrut să mai vorbească cu aceşti
oameni. Erau cuprinşi de teamă, ca şi ea. Aveau ceva în comun.
Ar fi vrut să le povestească despre accident, despre Scotty, să le
spună că totul se întâmplase chiar în ziua lui de naştere, într-o
luni, să le spună că băieţelul ei nu se trezise încă din somn. Nu
ştia însă cum să înceapă. Îi privi doar, fără să spună nimic.
O luă pe coridorul pe care i-1 arătase negrul. Găsi imediat
liftul. Aşteptă un minut în faţa uşii închise. Nu era sigură că face
lucrul cel mai potrivit. Apoi, întinse degetul şi apăsă pe buton.
Ann trase maşina pe alee şi opri motorul. Închise ochii, îşi
lăsă capul pe volan câteva clipe. Ascultă zgomotul stins al
motorului. Apoi ieşi din maşină. Din casă se auzea lătratul
câinelui. Se îndreptă spre uşa din faţă, care era descuiată. Intră,
aprinse lumina şi turnă apă într-un ibric, pentru ceai. Desfăcu o
conservă pentru câine şi-i dădu de mâncare lui Slug pe veranda
din spatele casei. Câinele mâncă repede, clefăind. Apoi fugi în
bucătărie după Ann. Ea se aşezase pe canapea cu ceaiul în mână.
Atunci sună telefonul.
— Da, răspunse ea. Alo?
— Doamna Weiss? întrebă o voce de bărbat. Era cinci
dimineaţa. I se păru că aude în receptor un zgomot înfundat, de
hală cu maşini.
— Da, da, ce este? întrebă ea. La telefon doamna Weiss. Ce
s-a întâmplat?
Încercă să desluşească acel huruit de fond.
— S-a întâmplat ceva cu Sfcotty? Dumnezeule!
— Daa, Scotty, spuse vocea bărbatului. Despre Scotty e
vorba. Chestiunea aceea, da, e pentru Scotty. Cum, l-aţi uitat pe
Scotty? spuse bărbatul şi închise telefonul.
Formă imediat numărul de telefon al spitalului. Ceru etajul
III. Răspunse o asistentă. Ann o întrebă de băiat. Apoi, îl ceru pe
soţul ei la telefon. Era vorba de o urgenţă, explică ea.
Aşteptă, răsucind firul telefonului între degete. Stătea cu
ochii închişi. Simţi un gol în stomac. Ar fi trebuit să mănânce.
Slug venise de pe verandă ca să se ghemuiască la picioarele ei.
Dădea din coadă. Ann îl trase uşor de ureche. La telefon se auzi
vocea lui Howard.
— M-a sunat cineva acum câteva clipe, spuse ea. Răsuci
firul în mână. Zicea că e vorba de Scotty, izbucni ea.
— Scotty e bine, îi spuse Howard. Doarme, doarme în
continuare. Nu s-a întâmplat nimic. Asistenta a mai fost de două
ori pe aici de când ai plecat. Asistenta, dacă nu cumva şi doctorul.
Totul e bine.
— Howard, era o voce de bărbat. Zicea că Scotty…
— Dragă, odihneşte-te puţin. Ai nevoie de odihnă. Probabil
că e tot individul care m-a sunat şi pe mine. Nu-ţi pierde vremea
cu fleacuri. Odihneşte-te, şi după aceea vii înapoi. O să mâncăm
aici. Poate luăm o gustare. Ceva, vedem noi.
— Să mănânc? spuse ea. Nu vreau să mănânc nimic, nici
să n-aud de aşa ceva.
 — Ann, ascultă-mă, spuse el. Atunci o să bem ceva, poate
un juice, sau altceva, nu ştiu, Ann, nu ştiu, Dum
Un leac bun şi uşor nezeule, nici mie nu-mi arde de
mâncare, Ann, mă auzi, mi-e greu să vorbesc acum. Sunt aici,
într-un oficiu. Doctorul Francis vine din nou la ora opt dimineaţa.
Urmează să ne comunice ceva, ceva mai precis. Aşa zicea una din
asistente. Mai mult nu ştia nici ea. Ann, draga mea, poate atunci
vom afla ce se'ântâmplă cu băieţelul nostru. Deci la opt. Să fii aici
înainte de opt. Până atunci stau eu cu el. Scotty e bine. E la fel,
adăugă el.
— Mă pregăteam să beau un ceai, spuse ea, când a sunat
telefonul. Spunea că-i în legătură cu Scotty. Se auzea şi un
zgomot, ceva înfundat. Venea de undeva, din spate. Când te-a
sunat pe tine, tot aşa a fost?
— Nu mai ţin minte, spuse el. Poate că-i şoferul care l-a
călcat pe Scotty. O fi vreun psihopat. A auzit de băiat şi ne sună
întruna. Linişteşte-te. Sunt aici, cu el. Întinde-te puţin. Fă o baie.
Te aştept după şapte. O să vorbim cu doctorul. Amândoi. O să fie
biner dragă, ai să vezi. Suntem aici, lângă el, şi eu, şi doctorii, şi
asistentele. Iar starea lui s-a stabilizat. Aşa mi-au spus ei.
— Mi-e groaznic de frică, spuse ea.
Dădu drumul la apă, se dezbrăcă şi intră în cadă. Se spălă
repede şi se uscă. Pe cap nu se mai spălă. Apoi se schimbă.
Îmbrăcă nişte pantaloni largi, de lână, şi un pulover. Intră în
sufragerie. Câinele îşi ridică privirea spre ea. Cu coada lovea încet
covorul. Afară începuse să se lumineze. Ann ieşi din casă şi se sui
în maşină.
Se strecură în parcarea spitalului. Găsise un spaţiu îngust,
chiar lângă intrare. Simţi atunci că este într-un fel vinovată de tot
ce se întâmplase cu copilul ei. Se gândi apoi la familia de negri. Îşi
aminti de băiatul lor, Franklin, de masa acoperită cu hârtii
mototolite, murdare, de puştoaica trăgând din ţigară, de privirea
aceea ţintuită spre ea. „Să nu faci copii”, îi spuse ea fetiţei care îi
apăruse parcă în faţa ochilor, „să nu faci copii, pentru numele lui
Dumnezeu”, repetă ea, în timp ce intra pe uşa principală a
spitalului.
Luă liftul până la etajul III, împreună cu două asistente care
intrau în tură. Era miercuri dimineaţă, şapte fără cinci minute.
Uşa liftului se deschise la etajul III. Auzi un anunţ pentru un
oarecare doctor Madison. Asistentele ieşiră primele din lift şi
reîncepură discuţia întreruptă cu câteva clipe înainte. Ann
străbătu coridorul care dădea în sala de aşteptare unde se
întâlnise cu familia de negri. Plecaseră. Scaunele zăceau
împrăştiate de parcă atunci ar fi fost părăsite. Pe masă, aceleaşi
pahare de carton, hâr-tiile murdare, şi scrumiera plină cu mucuri
de ţigară.
Se opri în dreptul oficiului pentru asistente. O soră stătea la
birou. Îşi peria părul şi căsca.
— Un tânăr, negru, a fost operat noaptea trecută, spuse
Ann. Se numeşte Franklin. Familia lui era în sala de aşteptare. Aş
vrea să ştiu cum se simte.
Asistenta care stătea la birou, în spatele peretelui de sticlă,
se uită la un grafic. Telefonul sună. Ea ridică receptorul, fără să-şi
mute privirea de pe Ann.
— A murit, spuse asistenta.
Peria îi rămăsese suspendată în aer. Continuă să se uite la
Ann.
— Sunteţi cumva un prieten al familiei sau aţi întrebat
numai din curiozitate?
— I-am întâlnit noaptea trecută, spuse Ann. Şi fiul meu este
internat aici. E în stare de şoc. Aşa se pare. De fapt, nimeni nu
ştie exact ce se întâmplă cu el. Voiam să aflu ceva despre
Franklin. Atât. Mulţumesc.
Se strecură pe coridor. Uşile ascensorului, de aceeaşi
culoare cu pereţii, se crăpară şi un bărbat chel, uscăţiv, cu
pantaloni albi şi pantofi de pânză, îşi făcu apariţia, împingea un
cărucior greu. Noaptea trecută, Ann nici nu observase aceste uşi.
Bărbatul se oprise la prima cameră de lângă lift. Consultă o fişă.
Se aplecă, trase din cărucior o tavă, bătu uşor la uşă şi intră.
Când trecu pe lângă cărucior, Ann simţi mirosul greu de mâncare
caldă. Se îndepărtă, fără să-şi mai arunce ochii la asistentele care
treceau pe culoar. Ajunse în dreptul camerei unde se afla copilul
ei. Deschise uşa.
Howard stătea la fereastră, cu mâinile la spate.
— Se întoarse în clipa în care Ann intră în cameră.
— Cum se simte? întrebă ea.
Se îndreptă direct spre pat. Îşi lăsă geanta direct pe podea,
lângă noptieră. Avu impresia atunci că plecase de foarte multă
vreme din acea cameră. Atinse faţa copilului.
Un leac bun şi uşor
 — Howard?
— Doctorul Francis a fost aici. A ieşit de câteva minute,
spuse Howard.
Ea îl urmări cu atenţie. I se păru că umerii i se ascu-ţiseră.
— Am crezut că nu vor veni înainte de ora opt, spuse ea
repede.
— Mai era un doctor cu el. Un neurolog.
— Un neurolog…, repetă ea.
Howard dădu din cap. Da, acum se vedea foarte bine.
Umerii i se ascuţiseră.
— Şi ce-au spus, Howard? Pentru Dumnezeu, Howard, ce-
au spus? Ce se întâmplă cu el?
— Au spus că-1 vor duce jos să-i facă nişte analize. Ann,
draga mea, au spus că s-ar putea să-1 opereze. Să-1 opereze,
înţelegi? Nu reuşesc să-şi explice de ce nu şi-a revenit încă. E mai
mult decât şoc sau comoţie. Au confirmat-o şi ei. Se pare că este
ceva înăuntru. In cutia craniană. Din cauza fracturii. O să-1
opereze, s-a hotărât. Am încercat să te sun, dar cred că plecaseşi
deja.
— Nu se poate, vai, Howard, nu se poate, spuse ea,
apucându-i mâinile. „
— Priveşte! spuse Howard. Priveşte, Ann! Scotty. O răsuci în
direcţia patului.
Băieţelul deschisese ochii, apoi îi închise la loc. Îi deschise
din nou. Aproape un minut, ochii lui se uitară fix în faţă. Apoi, se
rotiră încet, spre Howard şi Ann. Priveau în gol.
— Scotty, strigă mama, apropiindu-se de pat.
— Hei, Scotty, zise tatăl. Hei, băiete.
Se aplecară deasupra patului. Howard îi luă mâna şi începu
să i-o mângâie, s-o apese cu degetele. Ann se înco-voiase,
apropiindu-se de faţa băiatului. Îl săruta pe frunte întruna. Îi
cuprinse apoi obrajii cu palmele.
— Scotty, iubirea mea, noi suntem, mămica şi tăticu', strigă
ea. Scotty, mă auzi?
Copilul se uită la ei indiferent. Nu dădea nici un semn că i-
ar recunoaşte. Deodată deschise gura, strânse pleoapele şi urlă.
Un ţipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. Pentru o clipă,
chipul păru că i se destinde, că se linişteşte.
Buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi
ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja.
 Cauza morţii fusese, după opinia medicilor, o ocluzie
inaparentă. Un caz la un milion. Dacă ar fi fost descoperită la
timp şi operată prompt, copilul ar fi fost salvat. Dar ce indicii
aveau? Investigaţiile nu arătaseră nimic.
Doctorul Francis era zguduit.
— Îmi pare' nespus de rău. Nu ştiu dacă mă puteţi înţelege,
le spuse el în timp ce-i conducea spre oficiul medicilor.
Înăuntru era un medic. Se uita la televizor, cu picioarele
sprijinite de speteaza unui scaun. Tocmai ieşise din sala de
naşteri. Era îmbrăcat cu halat, pantaloni largi, bluză şi o bonetă
care-i acoperea părul, toate de culoare verde. Se uită la Howard şi
la Ann, apoi la doctorul Francis. Se ridică, închise televizorul şi
ieşi. Doctorul Francis şi Ann se apropiară de o canapea. Se
aşezară unul lângă celălalt. El începu să-i vorbească. Avea o voce
joasă, calmă. La un moment dat, se aplecă şi o îmbrăţişă. Ea îi
simţi pieptul lipit de umărul ei, vibrând uniform. Rămase cu ochii
deschişi. Howard plecase la baie, lăsând uşa deschisă în urma lui.
Izbucni în plâns. Un plâns nervos. Dădu drumul la apă şi se clăti
pe faţă. Apoi, se întoarse în oficiu şi se aşeză la o măsuţă cu
telefon. Se uită la receptor, căutând parcă să afle cu ce ar trebui
să înceapă. Dădu câteva telefoane. După un răstimp, doctorul
Francis se apropie de el.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă doctorul.
Howard clătină din cap. Ann se uita fix la doctorul Francis,
ca şi cum n-ar fi înţeles ce spusese.
Doctorul îi conduse până la ieşirea din spital. Acolo era un
du-te-vino necontenit. Se făcuse unsprezece dimineaţa. Ann
observă cât de încet îşi mişca picioarele. Aproape în silă. I se păru
că doctorul Francis se grăbeşte, că vrea să-i vadă plecaţi cât mai
repede. Tocmai acum când ea ar fi dorit să mai întârzie un timp,
când ar fi fost mai bine să nu plece. Se uită la maşinile din
parcare, apoi se întoarse şi privi spre intrarea spitalului. Clătină
din cap.
— Nu, nu, spuse ea. Nu-1 pot lăsa aici, nu.
Un leac bun şi uşor îşi auzi cuvintele. Sunau atât de
penibil. Tot ce fusese în stare să rostească semăna cu replicile
auzite la televizor, într-unui din acele filme în care moartea
năvăleşte brutal, năprasnic Ar fi vrut ca aceste cuvinte să nu le
împartă cu nimeni. Să îi aparţină numai ei.
 — Nu, spuse ea, şi atunci îi apăru, fără să ştie de ce,
imaginea negresei, cu capul atârnând moale pe umăr.
— Nu, îngână ea din nou.
— Vă caut eu mai târziu, îi spuse doctorul lui Howard. Mai
sunt câteva formalităţi de îndeplinit. Sunt necesare pentru a
limpezi glumiţe lucruri. Trebuie să găsim totuşi un răspuns.
— E vorba de o autopsie? completă Howard. Doctorul
Francis încuviinţă.
— Da, înţeleg, spuse Howard. Apoi, zise:
— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, asta nu, doctore, asta
n-o mai înţeleg, nu pot s-o înţeleg, nu pot.
Doctorul Francis îl luase de după umăr.
— Îmi pare rău. Numai Dumnezeu ştie cât de rău îmi pare.
Îşi trase mâna de pe umărul lui Howard şi i-o întinse.
Howard o privi o clipă, apoi o apucă. Doctorul Francis o îmbrăţişă
iarăşi pe Ann. Nu putea pricepe de ce i se arată atâta compasiune.
Îşi sprijini capul pe umărul lui. Ochii îi rămăseseră însă ţintuiţi
asupra spitalului. Când ieşi cu maşina din parcare, se uită încă o
dată înapoi, spre spital.
Acasă, Ann se aşeză pe canapea cu mâinile în buzunare.
Howard închisese uşa camerei lui Scotty. Dădu drumul la filtrul
de cafea. Apucă o cutie goală. Voia să strângă jucăriile băiatului
care erau risipite prin sufragerie. Se aşeză însă lângă Ann, pe
canapea. Împinse cutia deoparte şi se aplecă, cu braţele căzute
între genunchi. Începu să plângă. Ann îi aşeză capul în poala ei.
— S-a dus, spuse ea, mângâindu-1 pe umăr. S-a dus. Auzi
printre suspinele lui şuieratul filtrului din bucătărie.
— Ei, gata, gata, spuse ea cu blândeţe. Howard, s-a dus. S-
a dus şi va trebui să ne obişnuim cu gândul ăsta. Cu gândul că
vom fi singuri.
După un răstimp, Howard se ridică şi începu să se plimbe
fără noimă prin cameră, cu cutia goală în braţe. Adunase numai
câteva jucării, la un capăt al canapelei. Ann stătea ca înainte, cu
mâinile în buzunare. Mai târziu, începu să dea telefoane la rude.
După ce i se răspundea, Ann îngăima câteva cuvinte şi izbucnea
în plâns. Apoi, le explica, cu voce calmă, tot ce se întâmplase. Pe
urmă veneau detaliile despre înmormântare. Howard coborâse cu
cutia în garaj. Găsi acolo bicicleta băiatului. Lăsă cutia din mână,
şi se aşeză pe jos, lângă bicicletă. O apucă uşor, „lă-sând-o să-i
cadă pe piept. Simţi pedala de cauciuc în coşul pieptului. Învârti
roata încet cu degetul.
Ann vorbise cu sora ei. Se pregătea să formeze alt număr,
când telefonul sună. Ridică după primul apel.
— Alo, spuse ea şi auzi atunci un zgomot înfundat în
receptor, un huruit. Alo, pentru numele lui Dumnezeu, cine-i
acolo? Ce vrei de la mine?
— Scotty, am ceva pentru Scotty, se auzi o voce de bărbat.
Aţi uitat de Scotty?
— Ticălosule! ţipă ea. Cum îndrăzneşti, nenorocitule?
— Scotty, repetă vocea de bărbat. L-aţi uitat pe Scotty? apoi
urmă o tăcere. Închisese.
Howard auzise ţipetele ei. Veni în grabă şi o găsi cu capul
pe masă, plângând. Ridică receptorul. Nu se auzea decât tonul.
Mai târziu, pe la miezul nopţii, după ce îşi anunţaseră toate
rudele şi prietenii, telefonul sună din nou.
— Răspunde tu, spuse ea. Howard, e el, sunt sigură.
Stăteau în bucătărie, la masă, cu o ceaşcă de cafea în faţă.
Howard îşi luase şi o sticlă de whisky lângă el. Răspunse abia
după al treilea apel.
— Alo, spuse el. Cine-i acolo? Alo? Alo? Pe fir nu mai era
nimeni. A închis, zise Howard. Cine naiba sună?
— El era! spuse ea. Ticălosul! L-aş strânge de gât. L-aş
pune la zid. Să crape o dată.
— Ann, ce-i cu tine, pentru Dumnezeu! spuse el.
— N-ai auzit nimic? întrebă ea. Ceva în spate, un zgomot,
vreo maşinărie, vreun huruit?
Un leac bun şi uşor
— Nu, n-am auzit nimic, spuse el. N-a durat mult. Câteva
clipe. Cred că era un radio deschis. Da, era un radio. Asta e tot
ce-mi amintesc. Dar ce naiba se întâmplă? întrebă el.
Ea clătină din cap.
— Dacă aş putea pune mâna pe el!
Şi atunci îşi aminti. Ştia cine fusese la telefon. Scotty.
Tortul. Numărul de telefon. Împinse scaunul şi se ridică.
— Howard, du-mă în centru, spuse ea.
— Ce zici?
— În centru. Ştiu cine a sunat. Ştiu cine este. E brutarul,
nemernicul acela de brutar. I-am comandat un tort pentru ziua de
naştere a lui Scotty. El ne-a sunat. El are numărul nostru. El ne
omoară cu telefoanele. Pentru un tort, Howard. Ce bestie!
Plecară spre centru. Cerul era senin, plin de stele. Afară se
făcuse frig. Aprinseră radiatorul din maşină. Parcară în faţa
brutăriei. Toate magazinele dimprejur erau închise. În faţa
cinematografului, la capătul străzii, aşteptau mai multe
automobile. Ferestrele brutăriei erau întunecate. Se uitară pe
geam. Nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. Din când
în când un bărbat solid, în halat, trecea prin albul egal al luminii.
Ann văzu vitrinele dinăuntru, măsuţele cu scaune. Încercă uşa.
Bătu în geam. Brutarul nu dădea nici un semn că i-ar auzi. Nu se
uita deloc la uşă.
Ocoliră brutăria cu maşina şi parcară la uşa din spate.
Ieşiră din maşină. Se vedea o fereastră luminată, dar era aşezată
prea sus ca să se zărească ceva prin ea. Lângă uşa din spate
stătea agăţată o firmă: Brutărie. Comenzi speciale. Ann desluşi
zgomotul slab al radioului, apoi un scârţâit, poate de la
balamalele unui cuptor. Bătu la uşă şi aşteptă, Bătu din nou, mai
tare. Radioul amuţi. Se auzi un hârşâit, un sunet distinct. Un
sertar fusese tras, şi pe urmă închis.
Cineva descuie uşa şi o deschise. Brutarul se aşezase în
lumină şi-i măsură cu privirea.
— E închis, spuse el. Ce căutaţi la ora asta? E miezul
nopţii. Aţi tras la măsea?
Ann făcu un pas înainte. Lumina care venea prin uşa
deschisă îi căzu acum pe faţă. Brutarul clipi. O recunoscuse. -
— Dumneata eşti? întrebă el.
— Da, eu sunt, răspunse ea. Eu. Mama lui Scotty. Iar el
este tatăl lui Scotty. Vrem să intrăm.
Brutarul răspunse scurt.
— Am treabă acum. Am de lucru.
Dar ea păşise deja înăuntru. Howard o urmă. Brutarul se
dădu înapoi.
— Miroase ca într-o brutărie aici, nu-i aşa, Howard? Ca
într-o brutărie.
— Ce vreţi de la mine? întrebă brutarul. Te pomeneşti că aţi
venit după tort. Aşa deci. V-aţi hotărât să luaţi tortul. În sfârşit.
Parcă aţi comandat un tort, nu-i aşa?
— Ce brutar deştept! spuse ea. Howard, ăsta e tipu' cu
telefoanele.
 Strânsese pumnii, iar privirea i se umpluse de ură. Simţea
că arde ceva în adâncul ei, o îndârjire care îi dădea senzaţia că
este mai puternică, mai puternică decât cei doi bărbaţi de lângă
ea.
— Ei, las-o mai moale! spuse brutarul. Deci pentru tort aţi
venit. Buun, dacă e aşa, de ce să ne certăm? N-am nimic de
împărţit cu dumneata. Poftim. Tortul e acolo. E cam vechi. Stă de
trei zile. Vi-1 dau la juma' de preţ. Îl luaţi? E al vostru. Mie nu-mi
foloseşte la nimic. Şi nu văd cine l-ar cumpăra. Pe mine m-a
costat timp şi bani ca să-1 fac. Dacă-1 luaţi, bine, dacă nu,
totuna e. Şi acum lăsaţi-mă în pace. Am de lucru.
În timp ce-i privea, îşi freca limba de spatele dinţilor.
— Ai alte torturi de făcut…, spuse ea.
Ceva continua să crească în ea. Era calmă. Ştia că se poate
stăpâni.
— Ascultă, cucoană. Vezi prăvălia asta? Aici muncesc
şaisprezece ore pe zi, ca să-mi câştig existenţa.
Îşi şterse mâinile de halat, şi continuă:
— Muncesc zi şi noapte ca s-o scot la capăt.
Ann îi aruncă o privire care-1 făcu să se dea înapoi.
Un leac bun şi uşor
— N-am chef de scandal, pricepi? se răsti el, aple-cându-se
spre tejghea, după un făcăleţ. Începu să bată cu el rar în palmă.
— V-aţi hotărât? Luaţi tortul sau nu? Am de lucru.
Brutarii muncesc noaptea, spuse el din nou.
Ochii i se micşoraseră, i se urâţiseră, gândi ea. Păreau
îngropaţi printre smocurile de păr de pe obraji. Grăsimea îi atârna
pe ceafă.
— Ştiu, ştiu… brutarii dau în brânci noaptea, spuse Ann. Şi
tot noaptea dau telefoane… Nemernicule!
Brutarul îşi lovea uşor palma cu făcăleţul. Se uită la
Howard.
— Ai grijă, ai grijă…, îi spuse el lui Howard.
— Copilul meu a murit, spuse ea pe un ton rece, egal,
hotărât. A fost călcat de o maşină luni dimineaţă. L-am vegheat
până în ultima clipă. N-ai ştiut. Cum ai fi putut să ştii de fapt? Că
doar brutarii nu sunt cei mai deştepţi pameni din lume, nu-i aşa?
Ce zici, domnule brutar, am dreptate? Da. Copilul meu a murit, a
murit. Ticălosule!
 Parcă tot atât de brusc pe cât ţâşnise din ea, ura începu să
scadă, lăsând în locul ei altceva, o senzaţie cumplită de greaţă. Se
sprijini de masa de lemn, pătată de făină, îşi îngropă obrajii în
pumni şi izbucni în plâns. Umerii îi tremurau*
— Nu e drept, strigă ea, nu, nu e drept.
Howard îşi aşeză mâna pe spatele ei, privindu-1 în acelaşi
timp pe brutar.
— Să-ţi fie ruşine, îi spuse Howard. Ruşine!
Brutarul lăsă făcăleţul pe tejghea. Îşi desfăcu halatul şi îl
aruncă deoparte. Se uită la Howard, la Ann, şi clătină din cap
încet. Trase un scaun de sub o masă pliantă pe care se aflau
hârtii, chitanţe, o maşină de calculat, o carte de telefon.
— Staţi jos. Vă rog, spuse el. Să vă dau un scaun, îi spuse
el lui Howard. Staţi jos.
Dispăru în camera din faţă, de unde reveni cu două scaune
de fier forjat.
— Oameni buni, staţi jos. Vă rog.
Ann se şterse la ochi. Se uită apoi la brutar.
— Aş fi fost în stare să te omor, spuse ea, aş fi vrut să te
văd crăpând.
Brutarul curăţase masa. Împinsese maşina de calculat într-
o parte, împreună cu teancurile de chitanţe. Cartea de telefon
Căzu pe jos, bufnind. Howard şi Ann se aşezară, trăgându-şi
scaunele lângă masă. Brutarul se aşeză şi el.
— Ce-aş putea să vă spun? îmi pare rău, zise brutarul, în
timp ce-şi proptea coatele pe masă. Numai Dumnezeu ştie cât de
rău îmi pare. Vă spun… Eu sunt un simplu brutar. Nici nu
pretind că aş fi altceva. Poate că altădată, cândva, cu ani în urmă,
eram altfel. Am uitat. Nici măcar nu ştiu dacă am fost altfel. Acum
însă sunt aşa cum mă vedeţi. Un simplu brutar. N-o spun ca şi
cum ar fi o scuză pentru ce s-a întâmplat. Ştiu că nu există nici o
scuză pentru ce am făcut. Ştiu. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău
pentru băieţelul vostru, îmi pare rău pentru mizeriile pe care vi le-
am făcut, le spuse brutarul.
Îşi întinse braţele pe masă, descoperindu-şi palmele.
— Eu n-am copii. Încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în
clipele acelea. Tot ce vă pot spune acum este că-mi pare rău. Şi
dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! spuse brutarul. Nu sunt un
om rău. Cel puţin, aşa cred eu. Nu sunt un nemernic, aşa cum
strigaţi la telefon. Nu ştiu dacă mă puteţi înţelege, dacă puteţi
pricepe ce simt acum. Poate nici nu merit să fiu iertat. Dar dacă,
totuşi, în sufletul vostru mai există un strop de iertare pentru
mine…
Se făcuse cald în brutărie. Howard se ridică şi-şi scoase
haina. O ajută şi pe Ann să facă acelaşi lucru. Brutarul îi urmări
câteva clipe. Clătină din cap şi se sculă de la masă. Se opri în faţa
unui cuptor, răsuci nişte butoane. Scoase la iveală două ceşti, pe
care le umplu cu cafea. Aşeză pe masă un pahar cu frişcă şi o
cutie cu zahăr.
— Cred că trebuie să mâncaţi ceva, spuse brutarul. Vreau
să gustaţi din cornurile mele. Sunt proaspete. Trebuie să mâncaţi.
Altfel nu veţi rezista. Mâncarea e un leac bun şi uşor când treci
printr-un necaz, spuse el.
Aşeză în faţa lor nişte cornuri cu scorţişoară. Erau fierbinţi,
cu glazura alunecând pe ele. Le aşeză alături o bucată de unt şi
două cuţite. Apoi îşi trase scaunul şi
Un leac bun şi uşor luă loc lângă ei. Aştepta să-i vadă
mâncând. Aştepta să-i vadă mâncând cornurile de pe platou.
— Mâncarea face bine, le spuse el, privindu-i. Mai am,
mâncaţi tot, fără grijă, mâncaţi tot ce vă place, am în prăvălia mea
toate cornurile din lume.
Mâncau cornuri şi beau cafea. Ann simţi dintr-o dată că i se
face foame. Cornurile erau fierbinţi şi dulci. Mâncă trei. Brutarul
o privea. Era fericit. Apoi, începu să le vorbească. Il ascultau. Il
ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. Din când în când dădeau
din cap. Brutarul le vorbi despre singurătate, despre îndoielile şi
neputinţa care veneau o dată cu vârsta. Le povesti apoi ce
înseamnă să trăieşti singur, fără copii, atâţia ani, să te aşezi în
fiecare zi în faţa aceloraşi cuptoare care trebuie golite şi umplute,
la nesfârşit. Să pregăteşti mereu prăjituri pentru aniversări şi
petreceri, să fii tot timpul cu mâinile vârâte în glazură, să pictezi
iniţialele de-o şchioapă pe torturile mirilor, de sute de ori, ba nu,
chiar de mii de ori, şi zilele de naştere, cu toate luminările acelea
arzând, parcă le-ai avea în faţa ochilor, mereu. Da, era o meserie
bună. Şi necesară. Să fii brutar. În fond, era mai bine decât să
vinzi flori şi coroane. Era mai bine când din mâinile tale ieşea
pâinea. Căci pâinea mirosea altfel, mirosea mai frumos decât orice
floare.
— Luaţi-o pe asta, spuse-brutarul, rupând în două o pâine
neagră. E aspră la gust. Dar e o bogăţie.
 O mirosiră. Brutarul le dădu apoi să muşte din ea. Avea
gust de melasă, de boabe de grâu. Îl ascultau, mâncând. În-
ghiţeau bucăţi din pâinea neagră. Parcă se făcuse zi sub cuvele de
neon. Când zorii aşternură pe ferestre lumina lor palidă, Howard
şi Ann se găseau tot acolo, ascultându-1, neclintiţi. V
Un vechi prieten al nevesti-mii, orb din naştere, îşi
anunţase sosirea la noi. Soţia lui murise de curând. Îi rămăseseră
nişte rubedenii din partea ei, prin Connecticut. De acolo o sună
pe nevastă-mea să-şi anunţe vizita. Sosea cu trenul, era un drum
cam de cinci ore, nevastă-mea urmând să-1 aştepte la gară. Nu se
mai văzuseră de zece ani, de când, la Seattle, într-o vară, nevastă-
mea lucrase pentru el. Păstraseră, bineînţeles, legătura. Îşi
imprimau vocea pe benzi de magnetofon pe care şi le trimiteau
apoi prin poştă. Când am auzit că vine la noi m-a apucat groaza.
Nu ştiam mare lucru despre el. Decât că e orb, ceea ce era
suficient ca să mă indispun. Despre orbi aveam o vagă idee, şi
aceea adunată de prin filme, în filme orbii îşi târşâie picioarele,
afişâhd nişte mutre deloc vesele. Ba uneori îşi mai iau şi un câine
dresat cu ei, să nu piardă cumva drumul. Cred că ar fi fost
ultimul lucru la care m-aş fi gândit: că voi dormi sub acelaşi
acoperiş cu un orb, şi unde? chiar la mine acasă.
În vara aceea, la Seattle, nevastă-mea rămăsese fără
serviciu. Bani nu mai avea. Voia să se mărite în toamnă cu un tip
care făcea şcoala de ofiţeri. Dar, şi el era lefter. Se iubeau, cică, la
nebunie, şi-atunci, /pasămite, banii nu contau. În sfârşit,
găsise*ceva prin ziare: CAUT ASISTENŢĂ – Orb angajează
persoană care să-i citească. Era şi un număr de telefon. A sunat,
s-a dus la el şi a primit de lucru pe loc. În vara aceea a muncit
pentru orb. Ii citea tot felul de bazaconii, studii, analize, rapoarte.
L-a ajutat să înjghebe un mic birou de asistenţă socială. Aşa s-a
înfiripat prietenia celor doi, a nevesti-mii cu orbul. Povestea o ştiu
chiar de la ea. Pe urmă s-a mai
Catedrala întâmplat ceva. Tot de la ea ştiu. Era ultima ei zi
de lucru, urmau să se despartă. Stăteau amândoi în birou, când
orbul a rugat-o să-1 lase, câteva clipe, să-i atingă faţa. Nevastă-
mea n-a zis nu. Cică orbul ar fi pipăit-o atunci cu degetele pe faţă,
că nu i-ar fi scăpat nici o bucăţică neatinsă, ar fi pipăit-o şi pe
nas, şi culmea, chiar şi pe gât. Scena a fost de milioane. Nevastă-
mea, că să scrie niscaiva versuri de aducere aminte, că ea,
pasămite, dacă nu scrie râu se simte în apele ei. Pe vremea aceea
nu trecea anul până n-aşternea vreo trăsnaie pe hârtie,
întotdeauna după o chestie mai suculentă.
Poezia cu pricina am apucat s-o văd, adică mi-a arătat-o
chiar ea, pe vremea când îi făceam curte. Povestea acolo, în
poezie, ce simţise ea atunci, ce i se năzărise în clipa aceea, în timp
ce orbul o pipăia pe nas şi pe buze. Poezia, ţin bine minte, era o
aiureală. Dar de zis, n-am zis nimic. E drept că nici eu nu sunt
mare expert în domeniu, iar dacă e să pun mâna pe-o carte, zău
că aceea n-ar fi una de poezii.
Va să zică ofiţeraşul nostru intrase în graţiile ei. Prima ei
iubire. Până aici toate bune şi frumoase. Pe la sfârşitul verii,
aşadar, după scena cu pipăiala, ea îşi ia rămas bun de la orb şi se
mărită cu celălalt, prima ei iubire, şi cum individul, între timp,
ieşise ofiţer cu patalama în regulă, îşi fac amândoi bagajele şi se
topesc din Seattle. Cei doi, adică orbul şi ea, au păstrat legătura.
Ea l-a sunat prima, după un an, poate chiar mai repede. L-a
sunat într-o noapte, de la o bază aeriană din Alabama. Voia să se
descarce, şi s-a descărcat. Orbul a povăţuit-o să-i trimită o bandă
în care să-i spună tot ce se întâmplase cu ea. Aşa a făcut. I-a
trimis o bandă. Cu destăinuirile ei. Povestea acolo de bărbatu-
său, de trambală-rile lor dintr-un stat în altul. Ea zicea că-1
iubeşte pe ofiţer, dar că nu-i place viaţa pe care o duc, că mutatul
dintr-o unitate în alta e un chin. Îi spunea orbului, tot pe banda
aceea, că scrisese o poezie, în care era vorba de el, şi că avea de
gând să scrie alta, să arate ce înseamnă să fii nevastă de ofiţer de
aviaţie. Pe asta n-o terminase încă. Adică mai avea de scris la ea.
Orbul i-a răspuns, a făcut şi el o bandă pe care i-a trimis-o prin
poştă. Ea a primit-o şi a înregistrat alta. Au dus-o aşa ani de zile.
Ofiţerul era trimis în misiuni, când la o bază, când la alta.
Ea, după el. Aşa se explică de ce orbul primea benzi de la bazele
aeriene Moody, McGuire, McConnell sau Travis, de lângă
Sacramento. Tocmai aici, la Travis, într-o noapte, o apucară
pandaliile, vedea bine că tot mu-tându-se ba într-un loc, ba în
altul, rămâne tot singură, şi atunci şi-a zis că nu se mai poate
aşa. S-a dus la ea în cameră, a luat din sertarul cu medicamente
tot ce-a găsit, şi încet-încet, cu o sticlă de gin, le-a dat pe gât pe
toate. Apoi, s-a vârât în cadă, a dat drumul la apa fierbinte şi a
leşinat. -
N-a mierlit-o. În schimb, a luat-o cu ameţeli. Pe urmă a
borât. Când se întoarce acasă ofiţeraşul nostru – mai are vreo
importanţă cum îl cheamă? nu-i de-ajuns că fusese prima ei
iubire? – individul, deci, se întoarce acasă, o fi fost probabil prin
vreo misiune, şi când o găseşte în halul în care” era, pune mâna
pe telefon şi cheamă ambulanţa. Mai târziu orbul a aflat toată
tărăşenia, cu lux de amănunte, evident tot dintr-o bandă. Ea a
continuat să-i trimită benzi cu poşta, expres, înşirându-i vrute şi
nevrute. Rămăsese, fără îndoială, singura ei distracţie, pentru a
n-o mai pune la socoteală pe cea cu poeziile. Într-o bună zi, îi
dădu de veste orbului, bineînţeles tot prin intermediul unei benzi
de magnetofon, că s-a hotărât să se despartă o vreme de ofiţer.
Imediat, a sosit următoarea bandă cu vestea divorţului. Aşadar
orbului nu-i scăpa absolut nimic. Când am cunoscut-o pe
nevastă-mea, el a fost informat imediat. Ştia tot sau cel puţin aşa
mi se părea mie. La un moment dat nevastă-mea îmi flutură pe la
nas ultima bandă expediată de orb, voia să vadă dacă sunt curios
s-o ascult. Cred că asta s-a întâmplat acum un an. E vorba de
tine, m-a liniştit ea, arătându-mi banda. Fie, hai s-o ascultăm, am
zis eu. Ne-am înarmat cu două pahare pline, ne-am tolănit în
living. Eram pregătiţi. A aşezat mai întâi banda în magnetofon, a
învârtit nişte butoane şi pe urmă i-a dat drumul. S-a auzit la
început fâşâitul benzii, apoi o voce puternica. Nevastă-mea a
micşorat volumul. După ce am ascultat câteva minute nişte
banalităţi, am auzit deodată cum acest străin, acest orb pe care
nu-1 întâlnisem în viaţa mea, îmi rosteşte numele. Zicea cam aşa:
Din tot ce
Catedrala mi-âi povestit despre el, pot trage o singură
concluzie…” în acel moment a intervenit ceva, cred că bătuse
cineva la uşă, sau poate am auzit telefonul sunând, adevărul e că
n-am mai apucat să aflu la ce concluzie ajunsese respectivul.
Poate că aşa a fost să fie. Să ascult exact cât se cuvenea, nimic
mai mult.
Iată că sosise ziua ca orbul, cel de pe bandă, să poposească
în casa noastră.
— Ce-ai zice dacă l-aş scoate la o partidă de popice? i-am
sugerat eu nevesti-mii.
Stătea lângă chiuvetă cu o oală de cartofi în faţă. A lăsat
cuţitul din mână şi s-a întors spre mine.
— Fă-o pentru mine, dacă mă iubeşti, mi-a zis ea. Dacă nu
vrei, mă rog, te priveşte. Să ştii însă că dacă tu ai avea un prieten
şi el ar veni la noi în vizită, oricine ar fi, să ştii că m-aş da peste
cap ca să se simtă bine.
Luă o cârpă de vase şi se şterse pe mâini.
— Mda, numai că eu n-am nici un prieten orb.
— Tu n-ai nici un prieten. Niciunul, accentuă ea. Şi cu asta
am încheiat discuţia.
— Ce naiba, tu chiar nu-ţi dai seama, reluă ea firul
conversaţiei. Omul abia şi-a îngropat nevasta. E singur, pricepi?
M-am cufundat în tăcere. Nu ştiam mare lucru despre
nevasta orbului. O chema Beulah. Beulah?! Bine, dar ăsta nu
putea fi decât numele unei negrese.
— Nevastă-sa era negresă? am întrebat eu.
— Ai înnebunit? exclamă ea. Ce-i cu tine? îţi filează vreo
lampă?
Apucase un cartof, pe care l-am văzut după câteva clipe
rostogolindu-se pe gresia din bucătărie, sub cuptor.
— Ai băut ceva? mă chestionă ea. Hai, spune drept.
— Ce, n-am voie să întreb, am replicat eu.
Abia atunci nevastă-mea s-a apucat să mă pună în temă.
Chiar mai mult decât aş fi dorit. Mi-am umplut un pahar şi m-am
aşezat la masa din bucătărie ca s-o ascult pe îndelete. Povestirea
ei se închegă treptat.
Beulah începuse să lucreze pentru orb cam la un an după
plecarea nevesti-mii. N-a trecut mult timp şi cei doi, Beulah şi cu
orbul, şi-au pus verighetele pe deget. A fost o nuntă modestă – cui
i-ar fi trăsnit prin cap să asiste la o asemenea ceremonie – doar ei,
preotul şi soţia acestuia. Important e că fusese o căsătorie
religioasă. Beulah dorise acest lucru, povestea orbul mai târziu.
Probabil că încă de atunci cancerul mocnea în ea. Au trăit
împreună opt ani, nedespărţiţi, accentuă nevastă-mea,
nedespărţiţi. După aceea Beulah a început să se simtă rău şi
foarte curând s-a prăpădit. Când a murit, se afla într-un spital
din Seattle, cu orbul la căpătâiul ei, ţinând-o de mână. Se
căsătoriseră, trăiseră împreună, lucraseră, făcuseră şi dragoste,
fără îndoială, şi, într-o zi, iată că orbul a trebuit s-o îngroape.
Cum naiba să trăieşti atâta vreme lângă o femeie fără să-i vezi
chipul? Pentru mine era de neînţeles. Şi, dintr-o dată, am început
să-1 compătimesc. M-am gândit ce viaţă nenorocită trebuie să fi
dus această femeie alături de el. Să trăieşti lângă bărbatul iubit,
şi să rămâi tocmai pentru el invizibilă. Să nu-i poţi pretinde nici
cel mai banal compliment. Sănu-1 poţi mişca nici cu surâsul, nici
cu grimasele tale. Chiar dacă ţi-ai mânji faţa cu o oroare de fard,
chiar dacă ţi-ai vopsi pleoapele în verde, chiar dacă ţi-ai înfige un
ac în nas şi ai purta pantalonaşi gălbui şi pantofiori stacojii,
pentru el tot aia ar fi. Iar la urmă să-ţi dai sufletul, cu orbul lângă
tine, să-1 ţii de mână, să-i vezi ochii înlăcrimaţi – îmi imaginez
cum arătau împreună în acel moment – şi să te gândeşti că în
câteva zile vei fi în mor-mânt, iar bărbatu-tău nu ştie, adică habar
n-a avut vreodată cum arăţi. După moartea ei, Robert a rămas cu
o poliţă de asigurări. O nimica toată. Şi cu o jumătate de monedă
mexicană de douăzeci de pesos. Cealaltă jumătate o lăsase în
coşciug, alături de ea. Să te apuce plânsul, nu altceva.
Se apropiase ora sosirii lui. Nevastă-mea plecase la gară să-
1 întâmpine. Aveam de. Aşteptat. Tocmai îmi umplusem un pahar
şi deschisesem televizorul, când am auzit maşina trăgând în faţa
casei. M-am sculat de pe sofa cu paharul în mână şi m-am dus la
geam să mă uit afară.
Nevastă-mea râdea. Tocmai parcase. Am văzut-o ieşind din
maşină şi închizând uşa după ea. Era cu gura pân-la urechi. Nu-
mi venea să cred. A dat ocol maşinii ca să ajungă la orb, care
tocmai se pregătea să iasă. Iar
Catedrala orbul, închipuiţi-vă, purta barbă, o barbă
impunătoare. Un orb cu barbă. Ei nu, că asta punea capac la
toate. Orbul se întinse spre bancheta din spate şi înşfăcă valiza.
Nevastă-mea îl luă de braţ, închise portiera din dreptul lui, şi
apoi, trăncănind naiba ştie ce, îl purtă pe alee, pe scări, până la
uşă. Am închis televizorul, am sorbit ultima picătură din pahar,
pe care am avut grijă apoi să-1 clătesc, m-am şters pe mâini şi
după aceea m-am îndreptat spre uşă.
Soţia mea făcu prezentările:
— Dă-mi voie să ţi-1 prezint pe Robert. Robert, acesta este
soţul meu. Ţi-am povestit despre el.
Radia de bucurie. Îl ţinea pe orb de mânecă. Orbul lăsă
valiza şi ridică mâna spre mine. Am apucat-o. Mi-a strâns-o
energic. Aşteptam să-i dea drumul, dar el mi-o ţinea în
continuare. În sfârşit, mi-am recuperat-o.
— Am senzaţia că ne ştim de undeva, bubui vocea lui.
— Şi eu, am completat eu într-o doară, căci nu-mi venise
altceva mai bun în minte. Apoi am adăugat:
 — Bun venit. Am auzit o mulţime de lucruri despre
dumneata.
Ne pusesem în mişcare, un grup mic, venind dinspre
verandă spre living, nevastă-mea ţinându-1 în continuare de
mână, ca să nu-1 piardă. În cealaltă mână orbul ducea valijoara.
Nevastă-mea strecura din când în când câte-o indicaţie:
— Acum ia-o la stânga, Robert. Aşa. Acum fii atent, aici e
un scaun. Aşa. Aşază-te aici pe sofa. Ştii, e nouă, am cumpărat-o
acum două săptămâni.
Am încercat să plasez şi eu o replică, ceva în legătură cu
vechea sofa, să spun că nu fusese rea nici cealaltă. Dar n-am
reuşit să leg nici măcar o propoziţie. Apoi, m-am gândit c-ar fi
potrivit să comentez călătoria pe râul Hudson, era subiectul cel
mai la îndemână, să-i explic că ducându-te la New York e
recomandabil să stai pe partea dreaptă în tren, iar venind înapoi
de la New York, invers, pe stânga.
— Aţi călătorit bine? am zis eu în cele din urmă. Apropo, pe
ce parte aţi stat în tren?
— Ce întrebare! Cum adică pe ce parte? se agită nevastă-
mea. Ce contează pe ce parte?
— Am întrebat YYumai, m-am retras eu.
— Pe partea dreaptă, răspunse orbul. N-am mai călătorit cu
trenul de patruzeci de ani. De când eram puşti. Atunci mă duceau
ăi bătrâni de mână. De mult, cam de mult. Aproape că uitasem
cum e. Acum am barba ninsă, zise el. Parcă aşa mi-a spus un
amic de-al meu, dacă nu mă înşel. Sunt un tip distins, nu-i aşa,
draga mea?
Orbul se adresase fireşte nevesti-mii.
— Eşti un tip distins, Robert, aprobă ea. Robert, mă bucur
că eşti cu noi.
În sfârşit, ea îşi dezlipi ochii de pe el şi se uită la mine. Am
avut impresia că nu-i convine ce vede. Şi, ca să-i răspund, am dat
din umeri.
N-am cunoscut personal nici un orb în viaţa mea. Nici
măcar n-am întâlnit vreunul în carne şi oase. Orbul care intrase
în casa noastră bătea spre cincizeci de ani, era un tip solid, cu un
început de chelie, cu umerii încovoiaţi de parcă ar fi cărat pe ei
nişte cufere imense. Purta pantaloni şi pantofi cafenii, o cămaşă
maro deschis, cravată şi un sacou sport. Îmbrăcat şic. În plus,
barba. O barbă de toată frumuseţea. De baston sau ochelari
fumurii, nici vorbă. Şi eu care credeam că orbii nu fac o mişcare
fără să-şi pună pe nas ochelarii cu lentile fumurii. Şi, totuşi,
parcă m-aş fi simţit mai în largul meu dacă ar fi avut şi el o
pereche pe nas. În aparenţă, ochii lui nu se deosebeau cu nimic
de ochii unui om normal. Când îl priveai mai atent, observai că
există totuşi o diferenţă. Mai întâi, irisul era prea albicios. Pupilele
se mişcau în orbite alandala, iar el nu ştia sau poate nu era în
stare să le fixeze într-o direcţie anume/Da, era o imagine de
groază. M-am uitat fix la faţa lui. Am văzut cum pupila stingă o ia
într-o parte, spre nas, în timp ce cealaltă încerca să stea pe loc.
Bine zis încerca, fiindcă ochiul cu ipricina părea într-o vânturare
continuă, orbul habar n-având de asta.
I-am zis:
— Să pregătesc ceva de băut. Ce preferi? Avem de toate. Ne
umplem şi noi timpul cum putem.
— Bătrâne, beau numai scotch, spuse el repezit şi tare.
— Grozav, am completat eu.
Catedrala
Aşadar mă luase cu „bătrâne”. Nici nu se putea altfel.
— Am bănuit eu, deci scotch.
Pipăia cu degetele valiza aşezată lângă sofa. Aşa se orienta
el, am priceput de îndată.
— Să o duc sus în camera ta? îi spuse nevastă-mea.
— Nu, nu, stă bine aici, nu mă deranjează, zise el, cu o voce
pătrunzătoare. O duc eu când urc.
— Puţină apă? l-am întrebat.
— Foarte puţin.
— Ştiam eu, am zis repede.
— O lacrimă, completă el. Îl ţii minte pe Barry Fitz-gerald,
actorul irlandez? Când beau apă, zice Fitzgerald, torn apă. Când
beau whisky, torn whisky. La fel şi eu.
Nevastă-mea râdea. Orbul îşi apucă barba, o ridică încet,
lăsând-o să cadă apoi. Am pregătit paharele, trei pahare mari cu
un strop de apă în fiecare. Apoi ne-am tolănit în living şi-am
început să stăm la taclale. Mai întâi, cum călătorise Robert.
Zburase de pe coasta de vest până la Connecticut, un drum cam
lung, ce-i drept. Apoi, de la Connecticut la noi, cu trenul. Între
timp paharele se goliseră, aşa că am mai umplut un rând.
Citisem undeva, nu mai ştiam unde, că orbii nu fumează,
că n-ar fuma, zice-se, fiindcă nu pot admira fumul care le iese pe
nări. Bănuiam că-i o explicaţie tare îi priveşte numai pe ei, pe
orbi. Vizitatorul nostru, orbul, trăgea cu sete din ţigară, o fuma
până la capăt şi, după aceea, aprindea imediat alta. El umplea
scrumiera, iar nevastă-mea o golea.
Mai târziu, când ne-am aşezat la masă, am dat gata încă un
rând de whisky. Nevastă-mea îi umplu farfuria lui Robert:
friptură, cartofi prăjiţi, fasole verde. I-am uns două felii de pâine
cu unt. Apoi, i-am spus:
— Aici ai pâine cu unt.
Am dat pe gât încă o duşcă şi am zis:
— Să ne rugăm. V
Nevastă-mea rămăsese cu gura căscată. Orbul lăsase capul
în jos.
— Să ne rugăm, am adăugat eu, să nu dea cineva vreun
telefon şi să nu se răcească friptura.
După aceea ne-ăm năpustit asupra farfuriilor. Am înghiţit
tot, absolut tot ce era de mâncare pe masă. În fulecam de parcă ar
fi fost ultima cină din viaţa noastră. Nu se auzea nici un cuvânt.
Am mâncat, am ras, am topit totul. Orbul detectase mâncarea
imediat, mergea la sigur. Mă uitam la el cu admiraţie. Proţăpise
carnea cu cuţitul şi furculiţa. O tăie în bucăţi, vârî apoi furculiţa
în gură, culese cartofii din farfurie, şi fasolea, apoi înhăţă o felie
de pâine cu unt pe care o înfulecă. Sfârşi cu un gât zdravăn de
lapte. Din când în când se ajuta cu degetele, şi o făcea în modul
cel mai degajat cu putinţă.
N-am iertat nimic. Am devorat totul, inclusiv o tavă cu
plăcintă cu căpşuni. Când ne-am oprit, păream toţi buimăciţi.
Transpirasem. Ne-am ridicat, îndepărtându-ne de masa pe care
rămăseseră numai farfurii murdare. Ne-am retras în living, unde
ne-am trântit fiecare pe locul lui. Robert şi nevastă-mea, pe
canapea. Eu, pe scaunul înalt cu spetează. Am turnat încă două
rânduri de whisky, poate chiar trei, şi le-am băut cu orbul. Ei doi
pălăvrăgeau. Îşi depănau amintiri din ultimii zece ani. Eu,
spectator, din când în când mai strecuram câte o vorbă, ca orbul
să nu-şi închipuie că m-am volatilizat, iar nevastă-mea că n-am şi
eu ceva de spus. Aşadar, îşi depănau aţnintiri, amintirile lor!
Trăgeam cu urechea spe-rând să aud din gura nevesti-mii, o frază
de genul: „Şi în ziua aceea a apărut în viaţa mea iubitul meu soţ.”
Slabe speranţe. Numai despre Robert vorbeau, de parcă orbul
ăsta s-ar fi priceput la toate, de parcă ar fi fost omul minune. Că
el şi nevastă-sa ar fi primit un ajutor social din care au trăit
amândoi, după câte am înţeles, destul de modest. Că se ocupa de
radiotelegrafie. Că avea relaţii cu alţi telegrafişti, povestea el, cu
aceeaşi voce pătrunzătoare, cu unii din Guam, Filipine, Alaska
sau chiar din Tahiti. Că îşi făcuse o groază de prieteni, şi că, dacă
ar fi vrut, s-ar fi dus oricând la ei, unde ar fi fost primit cu braţele
deschise. Uneori se oprea şi se întorcea spre mine ca să-mi pună
vreo întrebare. De cât timp am slujba asta? (Răspuns: Trei ani.)
îmi place ce fac? (Răspuns: Nu.) Am de gând să rămân în
continuare în serviciul ăsta? (Răspuns: Am încotro?). În fine, am
pândit momentul când, ziceam eu, bateriile lui trebuie să fi fost
epuizate, m-am ridicat de pe scaun şi am dat drumul la televizor.
Nevastă-mea mi-a aruncat o privire sumbră. Mai avea puţin
şi exploda. Se uită apoi la orb şi întrebă:
Catedrala
— Robert, tu ai televizor acasă?
— Draga mea, am chiar două televizoare: unul color, celălalt
alb-negru, o relicvă. Ce mă distrează este că de câte ori dau
drumul la televizor, şi asta se întâmplă în fiecare zi, mă folosesc
de cel color. Nu-i aşa că-i nostim?
Ce mai puteam să zic? Rămăsesem mască. Fără replică. M-
am uitat deci la televizor încercând să desluşesc ce spunea
comentatorul.
— E un televizor color, spuse orbul. Nu mă întreba de unde
ştiu, dar sunt sigur de asta.
— Aşa e, l-am iuat de curând.
Orbul sorbi din pahar. Îşi ridică din nou barba, o adulmecă,
apoi o lăsă să cadă la loc. Se aplecă în faţă, şi aşeză scrumiera pe
măsuţa din faţa lui. Îşi aprinse o ţigară. Se rezemă de sofa,
încrucişându-şi gleznele.
Nevastă-mea tocmai îşi ascundea un căscat. Îşi întinse
braţele ca să şi le dezmorţească.
— Mă duc până sus să-mi iau un capot. Vreau să pun ceva
mai comod pe mine. Robert, simte-te ca acasă, spuse ea.
— Mă simt minunat, spuse el.
— Vreau să te simţi bine la noi, spuse ea.
— Mă simt minunat, repetă el.
După ce nevastă-mea a ieşit din cameră, am ascultat
informaţiile meteo şi cronica sportivă. Trecuse o bună bucată de
vreme, iar nevastă-mea continua să întârzie în camera ei. Probabil
că se dusese să se culce. Mi-ar fi convenit mai degrabă să vină
înapoi. Nu mă încânta să rămân singur cu un orb într-o cameră.
L-am întrebat dacă mai vrea de băut. Desigur, mi-a răspuns el.
Apoi, l-am întrebat dacă nu l-ar tenta să fumăm o ţigară de
marijuana împreună. I-am spus că pregătisem deja una. Adevărul
e că n-o făcusem, deşi ca s-o răsucesc nu-mi trebuiau decât
câteva clipe.
— Am să trag una cu tine.
— Colosal! am exclamat eu. Pică la fix.
Am umplut din nou paharele şi m-am aşezat lângă el pe
sofa. Apoi am răsucit două ţigări babane. Am aprins una şi i-am
întins-o. I-am pus-o încet între degete. A luat-o şi a tras primul
fum în piept.
— Ţine fumul cât mai mult, i-am zis eu, bănuind că nu mai
fumase aşa ceva în viaţa lui.
Nevastă-mea îşi făcu între timp apariţia. Era îmbrăcata
acum în capotul şi papucii ei trandafirii.
— A ce miroase aici? întrebă ea.
— Ne-am gândit să tragem o ţigară cu marijuana, am
răspuns eu.
Nevastă-mea mă străpunse cu o privire fioroasă. Se uită
apoi la orb şi spuse:
— Robert, n-am ştiut că fumezi aşa ceva.
— E o premieră, zise el. Toate lucrurile au un început. Dar
deocamdată nu simt mare lucru.
— E o combinaţie mai slabă, i-am explicat eu. E destul de
blândă. Poţi s-o duci fără probleme. Nu te ameţeşte. „
— Zi aşa, bătrâne, va să zică nu te paradeşte, completă el şi
izbucni în râs.
Nevastă-mea stătea pe sofa între orb şi mine. I-am întins şi
ei ţigara. A luat-o, a tras un fum şi apoi mi-a dat-o înapoi. -
— Şi acum? zise ea. N-ar trebui să fumez, adăugă tot ea. Mi
se lipesc ochii de somn. Masa asta m-a terminat. Sunt ghiftuită.
— De la plăcinta cu căpşuni ţi se trage, zise orbul. Ţi-a luat
maul, spuse el şi izbucni în râs, un râs care-ţi bubuia în timpane.
După aceea dădu din cap.
— Mai e plăcintă, am adăugat eu.
— Eşti amator, Robert? îl întrebă nevastă-mea.
— Poate mai târziu, spuse el.
 Ne uitam la televizor. Nevastă-mea continua să caşte. La un
moment dat spuse:
— Patul tău e făcut, Robert, dacă vrei să te culci. A fost o zi
grea pentru tine, ştiu. Când vrei să mergi sus, îmi spui.
Îl trase de mână.
— Robert?
El îşi reveni şi spuse:
— A fost o seară de milioane.
— E rândul tău, i-^m spus eu, proptindu-i ţigara între
degete.
Catedrala
Trase un fum, îl ţinu în piept un răstimp, apoi îi dădu
drumul. O făcu atât de firesc de parcă ar fi fumat marijuana din
şcoala primară.
— Mulţumesc, bătrâne, zise el. Cred că mi-am făcut plinul.
Am început s-o simt, spuse el şi îndreptă chiştocul către nevasfă-
mea.
— Şi eu, spuse ea. Pentru mine e destul, îmi întinse ce mai
rămăsese din ţigară.
— Am să stau aici cu voi. N-o să vă deranjez. Dacă nu vă
convine, spuneţi-mi. Atât vreau. Să rămân aici, să stau puţin cu
ochii închişi. Când vreţi să vă culcaţi să-mi spuneţi şi mie, zise ea.
Ţi-am făcut patul, Robert. E lângă camera noastră, sus, la capătul
scărilor. Te ducem noi când eşti gata. Să mă treziţi dacă mă ia
somnul, spuse ea, închizând ochii şi adormind imediat.
Programul de ştiri se terminase. M-am ridicat să schimb
canalul. După aceea m-am întors pe sofa. Nevastă-mea trăsese pe
dreapta mai repede decât aş fi dorit. Se răsucise într-o parte, cu
capul căzut pe sofa şi cu gura deschisă. Capotul îi alunecase de
pe picioare, dezvelindu-i o coapsă. M-am întins s-o acopăr, dar ui-
tându-mă o clipă la orb, m-am oprit. M-am prostit, ce naiba! Am
lăsat capotul exact cum era.
— Îmi spui dacă mâi vrei plăcintă, am zis eu.
— Nici o grijă.
— Obosit? am întrebat eu. Vrei să te duc sus? Să bagi
cornu' în pernă…
— Nu încă, spuse el. Mai stau cu tine, bătrâne. Nu te
agasez, nu-i aşa? Când vrei să tragi pe dreapta, îmi spui şi mie.
Nici măcar n-am apucat să schimbăm două vorbe, înţelegi… Am
impresia că noi doi, adică eu şi ea, am monopolizat seara asta.
 Îşi ridică barba. Apoi o lăsă să cadă încet. Apucă de pe
masă pachetul cu ţigări şi bricheta.
— Nu mă deranjează, am zis eu. Pe urmă am completat:
— Şi mie îmi place să stau la taclale.
Şi cred că într-adevăr îmi plăcea. În fiecare seară fumam o
ţigară cu ijiarijuana. Mă culcam târziu, niciodată înaintea nevesti-
mii. După ce mă lua somnul, visam tot felul de grozăvii. Uneori,
când mă dezmeticeam, aveam senzaţia că-mi plesneşte inima.
La televizor era un film despre biserica în evul mediu. Şi nu
unul de duzină. Aveam chef însă să mă uit la ultccva… Am
scninibat canalul, dar n-am g&Slt TSĂ mă intereseze. M-am
întors deci tot la primul, scuzându-mă că nu pot să-i ofer ceva
mai acătării.
— E-n regulă, bătrâne, spuse orbul. Nu mă deranjează. Poţi
să te uiţi la orice, nu te sinchisi de mine. Nu strică dacă mai aflu
ceva în seara asta. Omu', cât trăieşte, învaţă. Iar eu să ştii că
ciupesc câte puţin din orice. Cu auzul stau bine.
O 'vreme am tăcut amândoi. Orbul şedea aplecat în faţă, cu
capul întors spre mine, în aşa fel încât una dintre urechi era pe
direcţia televizorului. Cam bizară poziţie. Pleoapele îi cădeau
uneori, pentru a se deschide apoi, fulgerător. Din când în când îşi
* vâra degetele în barbă şi începea să tragă de smocurile de păr,
foarte atent la ce se spunea la televizor.
Pe ecran se vedeau nişte bărbaţi deghizaţi în schelete şi
diavoli. Aceştia tăbărâseră pe alţii, îmbrăcaţi în sutane. Cei
deghizaţi în diavoli purtau măşti, coarne şi nişte cozi lungi.
Spectacolul făcea parte dintr-o procesiune. Englezul care comenta
susţinea că respectiva procesiune are loc în Spania o dată pe an.
M-am străduit să-i explic orbului ce se întâmpla pe ecran.
— Schelete, zise el. Da, ştiu ce-s alea, spuse el bălă-
bănindu-şi capul.
Pe ecranul televizorului apăruse o catedrală. A urmat alta,
într-o secvenţă mai lungă. După aceea imaginea se mută pe
celebra catedrală din Paris, cu arcuri butante şi fleşe pierdute în
nori. Aparatul de filmat se dădu mult înapoi ca să poată prinde
catedrala care umplea orizontul.
Din când în când englezul oprea comentariul, lăsând
camera să se plimbe pur şi simplu fie în jurul catedralei, fie pe un
peisaj de ţară, cu oameni mergând în urma boilor la câmp.
Aşteptam să apară altceva. Apoi, am simţit că trebuie să spun
ceva.
— Arată exteriorul unei catedrale, am precizat eu. Se văd
nişte himere, nişte statui mici, ca nişte monştri. Acum
Catedrala cred că sunt în Italia. Da, chiar în Italia sunt. Se
văd nişte picturi pe zidurile unei biserici.
— E vorba cumva de fresce, bătrâne? mă întrebă el, şi sorbi
din pahar. H M-am întins după paharul meu. Se golise. Ma
gindeam ce răspuns să-i dau.
— Mă întrebi dacă sunt fresce? am zis eu. Daa, în-trebarea-
i cu schepsis. Să-ţi spun cinstit, habar n-am.
Pe ecran apăruse o catedrală de lângă Lisabona. Diferenţele
dintre catedrala portugheză şi cea franceză sau italiană nu erau
chiar atât de mari. Dar, erau. Mai ales în interior. Atunci mi-a
venit o idee. I-am spus:
— Ştii ce este o catedrală? Adică cum arată? Mă urmăreşti?
Cuvântul acesta „catedrală” îţi spune ceva? Ştii la ce se referă?
Ştii care-i diferenţa dintre o catedrală şi, să zicem, o biserică
baptistă?
Orbul lăsă fumul să i se prelingă printre buze.
— Ştiu că aceste catedrale s-au construit greu, la ele au
muncit sute de oameni câte cincizeci de ani, sau chiar o sută de
ani, spuse el. Parcă aşa zicea englezul, comentatorul. Mai ştiu că
unele familii au ridicat o catedrală în câteva secole. Asta cred că
tot el o spunea. Cei care puneau temelia mureau înainte de-a o
vedea terminată. Chestia asta îi apropie mult de noi, ce zici,
bătrâne, spuse el, şi mă împroşcă cu un hohot de râs.
Pleoapele îi alunecară alene în jos. Capul i se bâţâia
molcom. Parcă moţăia. Poate că se visa undeva prin Portugalia. Pe
ecran apăruse o altă catedrală. Din Germania. Englezul îşi depăna
mai departe comentariul său monoton.
— Catedralele! spuse orbul, îndreptându-se şi lăsân-du-şi
capul când în faţă, când pe spate, de câteva ori. Cam asta-i tot ce
ştiu, bătrâne. Adică ce-am auzit de la englez. Ai putea să-mi
descrii tu o catedrală? Chiar, ce-ar fi să-mi povesteşti tu cum e?
Chestia mi-e destul de neclară, de ce să te mint.
Mă uitam ţintă la imaginea catedralei de pe ecran. Cum să
i-o descriu? Cu^ ce să încep? Dacă n-aş avea de ales, dacă un
nebun m-ar obliga s-o descriu, că altfel m-ar strânge de gât, poate
că atunci aş reuşi.
 M-am uitat din nou la catedrala de pe ecran, până când în
imagine a apărut peisajul de ţară. Degeaba. Nu-mi vcnca rvlci o
idee. LxsŁţ, m-am mtOYS” S>OTŁ Otfo Ţ><fflVspus: Y
— În primul rând, sunt foarte înalte, am zis eu, ui-tându-
mă prin cameră. Se întind mult în sus, foarte sus. Spre cer. Unele
sunt atât de înalte, că au nevoie de suporturi ca să le susţină. Mă
înţelegi? Aceste suporturi se numesc arcuri butante. Ele îmi
amintesc, într-un fel, de viaducte. Uneori pe faţadele catedralelor
sunt sculptaţi tot soiul de diavoli, ca cei din film, sau figuri de
bărbaţi şi femei. N-aş putea să-ţi spun de ce.
Orbul mă aproba, dând din cap, în aşa fel încât tot
trunchiul părea că i se balansează.
— Nu prea mă pricep la explicaţii, am zis eu., Se opri din
bâţâială. Se aplecă peste marginea sofalei.
Îşi plimbă degetele prin barbă, continuând să mă asculte cu
atenţie. De lămurit, îl lămurisem buştean. Dar el nu mă
întrerupsese. Dădea din cap, parcă ar fi dorit să mă încurajeze.
Am încercat să găsesc o formulă mai inspirată.
— Daa, sunt mari, foarte mari, am îndrugat eu. Sunt
gigantice. Construite din piatră. Uneori şi din marmură.
Odinioară oamenii voiau să se apropie de Dumnezeu, şi cred că de
aceea ridicau aceste catedrale. Da, odinioară Dumnezeu
reprezenta ceva pentru oameni. Catedralele, felul în care erau
construite, ne arată acest lucru. Îmi pare rău, am adăugat eu, dar
mă tem că am ajuns la capăt. Mai bine de-atât nu cred că pot să-
ţi explic. Asta e, n-am ce-i face.
— Lasă, bătrâne, nu te necăji, spuse orbul. Ascultă, pot să
te rog şi eu ceva? Sper că nu te superi. Vreau să-ţi pun o
întrebare simplă, la care să-mi răspunzi cu da sau nu. Să n-o iei
ca pe-o mârlănie, dar, ştii, mă râcâie curiozitatea. Spune-mi, tu
crezi în Dumnezeu? Nu te superi că te-am întrebat, nu-i aşa?
Am clătinat din cap, ca să infirm, ceea ce oricum nu-mi
slujea la nimic, căci el nu putea să mă vadă. Pentru un orb, că dai
din cap sau faci cu ochiul e cam totuna.
— Nu, nu cred. N-am nici o credinţă, de nici un fel. Şi nu-i
uşor, mai ales când… mă înţelegi…
— Da, te înţeleg, spuse el.
Catedrala
— Bine, am zis eu.
 Englezul o ţinea înainte pe-a lui. Nevastă-mea ofta în somn.
Respira adânc. Era un somn profund.
— Îmi pare rău că nu pot să-ţi explic cum arată o catedrală.
N-am acest dar, al explicaţiei. Şi mai bine decât am f ăcut-o nu
cred c-aş reuşi a doua oară.
Orbul mă asculta. Şedea' neclintit, cu capul în jos.
— Ca să-ţi spun drept, am continuat eu, catedralele nu
înseamnă mare lucru pentru mine. Nişte catedrale, atât. Ceva la
care să te uiţi seara la televizor. Nimic mai mult.
L-am auzit pe orb icnind. Vomitase scurt. Îşi luă batista din
buzunarul de la spate.
— A trecut, bătrâne. Se mai întâmplă, dar n-am nimic, nu
mi-e rău, fii liniştit, spuse el. Ştii ce, mi-a venit o idee. Ce-ar fi să
aduci nişte hârtie mai ţeapănă şi ceva de scris. Să-ncercăm ceva.
Să desenăm o catedrală împreună. Hârtie şi plaivaz. Hai, bătrâne,
adu instrumentele!
M-am repezit sus pe scări. Nu-mi mai simţeam picioarele.
Mi se scursese parcă toată vlaga din ele, ca după o goană turbată.
Am umblat prin camera nevesti-mii. Am găsit nişte capete de
creion într-un suport de plastic, pe masă. Pe urmă, m-am gândit
unde aş fi putut găsi hârtia aceea de care îmi vorbise.
Jos, în bucătărie, am dat peste o sacoşă de hârtie cu coji de
ceapă pe fund. Am golit-o, am scuturat-o, am dus-o apoi în living
şi m-am aşezat cu ea lângă picioarele lui. Am făcut loc pe masă,
am netezit hârtia şi am întins-o în faţa lui.
Orbul se dădu jos de pe sofa şi se aşeză alături de mine, pe
covor.
Îşi plimbă degetele pe hârtie, în toate direcţiile. Pipăi
marginile, apoi colţurile.
— E bine. Spuse el^Şi acum hai s-o desenăm.
Îmi găsi mâna, mâna care ţinea capătul de creion. O apucă
cu mâna lui.
— Dă-i drumul, bătrâne, desenează, spuse el. Fii fără grijă,
sunt în spatele tău, o să meargă. Hai, dă-i drumu'. Fă ce-ţi spun.
Desenează.
Şi atunci i-am dat drumul. Mai întâi am desenat o cutie
care semăna cu o casă. Ar fi putut fi chiar casa în care locuiam
eu. Apoi, i-am pus un acoperiş, iar la marginile acoperişului câte
o fleşă. Era o demenţă, nu altceva!
 — E mortal, bătrâne, spuse el. E teribil. Hai că mergi bine.
Ce zici, bătrâne, te-ai gândit vreodată la aşa ceva? Viaţa asta e
tare sucită, ţi-o spun eu. Dă-i înainte, ţine-o aşa.
Am desenat apoi nişte ferestre cu arcade. Pe urmă, arcuri
butante. Am făcut uşile, nişte uşi imense. Nu mă mai puteam
opri. Programul la televizor se terminase demult. Nu se mai auzea
decât un fâşâit. Am lăsat capătul de creion din mână. Îmi
amorţiseră degetele. Orbul îşi plimbă palma deasupra hârtiei.
Atinse apoi cu vârful degetelor tot ce desenasem până atunci.
Dădu mulţumit din cap.
— Iese bine, spuse orbul.
Am luat din nou creionul. El îmi apucă mâna. Am continuat
să desenez. N-am pic de talent la desen, dar nu m-am oprit. Am
continuat ce începusem.
Nevastă-mea deschisese ochii şi se holba la noi. Stătea în
capul oaselor pe sofa, cu capotul desfăcut.
— Ce faceţi aici? întrebă ea.
Nu i-am răspuns. Desenam mai departe.
— O catedrală, desenăm o catedrală, a râs orbul. Noi doi.
Apasă tare acum, îmi spuse el. Aşa. Aşa e bine. Vezi c-ai prins
şpilu', bătrâne. Pe cuvântu' meu, c-ai prins şpiluN-ai crezut c-o să
reuşeşti. Da' merge, vezi că merge? Iese brici. Pricepi? în câteva
clipe dăm lovitura, ai să vezi. Şi braţu' cum e? îl mai simţi?
întrebă el. Ia trânteşte nişte suflete aici. Unde-ai mai pomenit tu
catedrală fără oameni?
— Robert, ce se întâmplă aici? întrebă nevastă-mea. Ce
naiba faceţi?
— O facem, asta e, zise orbul. Ş-acum închide ochii, îmi
spuse el de aproape. „
I-am închis. Am făcut ce-mi spusese.
— I-ai închis? mă întrebă el. Nu trişa!
— I-am închis, am răspuns eu.
— Ţine-i închişi, spuse el. Şi nu te opri, desenează mai
departe.
Catedrala
Şi am desenat mai departe. Îi simţeam degetele îm-
pingându-le pe ale mele deasupra hârtiei. Incredibil. În viaţa mea
nu mai trăisem aşa ceva.
— Cred că asta e. Ai terminat-o, e gata, a zis el, dintr-o
dată. Acum poţi să te uiţi. Ei, ce zici?
 Rămăsesem cu ochii închişi. Voiam să-i mai ţin aşa câteva
clipe. Simţeam în acel moment că trebuie să-i ţin închişi.
— Cum a ieşit? întrebă el. O vezi?
Încă nu deschisesem ochii. Mă aflam acolo, în casa mea.
Eram sigur de asta. Şi totuşi aveam senzaţia că sunt altundeva,
departe.
— Da, am spus eu. O văd.

Născut la 23 noiembrie 1927 în Andersen, South Caro-lina.

Studiază la Duke University (limbi clasice şi engleza), Oxford
University (engleza; licenţa cu o teză despre simbolismul la Joyce),
Harvard University (teză de doctorat despre poezia lui Ezra
Pound). Predă la Washington University şi Haverford College, iar
din 1963 la University of Kentucky. Ţine conferinţe la Toronto în
1984 şi la Washington în 1986. Invitat să ţină un ciclu de
conferinţe la universităţile Yale şi Princeton. În prezent locuieşte
în Lexington, Kentucky.
Editor, grafician, libretist, critic, ilustrator, eseist, poet,
autor de povestiri, Guy Davenport abordează în cărţile sale un
registru foarte larg de teme, de la tălmăciri din Arhiloh şi
Herondas până la exegeze despre Joyce şi Pound.
Cărţi de eseuri şi critică: The Intelligence of Louis Agas-siz:
A Specimen Book of Scientific Writings (Inteligenţa lui Louis
Agassiz: O mostră de cercetare ştiinţifică), Beacon Press, 1963;
The Geography of the Imagination (Geografia imaginaţiei), North
Point Press, 1981, Every Force Evolves Form (Forţa generează
formă), North Point Press, 1987.
Volume de povestiri: Tatlin, Scribner, 1974; Da Vinci's
Bicycle (Bicicleta lui Da Vinci), The Johns Hopkins University
Press, 1979; Eclogues (Egloge), North Point Press, 1981; Apples
and Pears (Mere şi pere), North Point Press, 1984; The Jules
Verne Steam Balloon (Balonul lui Jules Verne), North Point Press,
1987.
A tradus şi editat următoarele volume: Carmina Archi*
Proză americană contemporană 1975-1985 lochi: The
Fragments of Archilochos (Fragmente din Arhiloh), University of
California Press, 1964; Sappho: Songs and Fragments (Sappho:
Cântece şi fragmente), University of Michigan Press, 1965;
Flowers and Leaves: Poema vel sonata, carmina autumni
primaeque veris trans-formationum (Flori şi frunze), Jargon
Society, 1966; Cydonia Florentia, Lowell-Adams House Printers,
1966; Pennant Key-Indexed Guide to Homer's Iliad (Concordanţă
la Iliada lui Homer), Educaţional Research Associates, 1967;
Pennant Key-Indexed, Guide to Homer's Odys-sey (Concordanţă la
Odiseea lui Homer), Educaţional Research Associates, 1967;
Thasos and Ohio: Poems and Translations 1950-1980 (Thasos şi
Ohio: Poeme şi traduceri 1950-1980), 1986.
Premii obţinute: Premiul Anne Flexner pentru Literatură
beletristică, 1948; Premiul Blumenthal-Leviton pentru Poezie,
1967; Premiul Kentucky pentru Cercetare în domeniul
umanisticii, 1976; Premiul Morton Dauwen Zabel pentru
Literatură acordat de Academia Americană de Artă şi Literatură,
1983.
Tatlin, 1974, marchează debutul în povestire. „Davenport
creează un model de ficţiune care, în ciuda influenţelor vizibile ale
lui Pound, rămâne deosebit de original: povestiri proiectate pe o
canava de colaje, amestecând anecdota istorică, eseul erudit cu
idila. Scrise într-un stil dens, înţesate de aluzii ezoterice,
presărate de cuvinte rare şi citate străine, cu acţiuni uneori
obscure, aceste povestiri merită calificativul de „piese dedalice„,
încifrând sensuri care îşi aşteaptă o anevoioasă decodare.” (Hilton
Kramer, în The New York Times Book Review) „Consideraţiile de o
neobişnuită forţă asociativă, de un intelectualism detaşat şi ferm,
personajele şi evenimentele fictive aduse pe scenă în acest volum
de numai şase povestiri alcătuiesc o lectură „de o mie de ori mai
interesantă„ decât o carte de istorie sau literatură, consumată ca
atare.” (Peter Seymour, în Kansas City Star)
Da Vinci's Bicycle (Bicicleta lui Da Vinci), 1979, continuă să
exploreze resursele imaginarului din perspectiva anecdotei
istorice. Referinţele care oscilează între erudi
Guy Davenport ţie şi ficţiune, speculaţiile surprinzând
platitudinea facto-logiei, tonul discret-ironic rotunjesc
personalitatea acestor capodopere ale genului. „Davenport se
insinuează în teritorii familiare sau obscure, găsind întotdeauna o
observaţie surprinzătoare: Nixon în vizită în China, Stein la Paris,
Mussolini la tribună, Picasso şi Guernica, Balbinus, poet şi
împărat, Charles Fourier, eliberat şi eliberator, Robert Walser,
scriitor elveţian care şi-a petrecut de bună voie douăzeci şi şapte
de ani în aziluri de nebuni, Marcel Griaule, antropolog francez
investigând mitologia dogonilor, Joseph Nicephore Niepce făcând
prima fotografie. Davenport îşi regizează proza într-o lume a
delectării, care4 nu poate fi altceva decât un paradis regăsit.”
(Georges Kearns, în The Hudson Review) „Din acest volum,
povestirea John Charles Tapner se detaşează ca o performanţă
stilistică. Davenport reuşeşte să moduleze proza pe un registru
foarte întins: primul paragraf, de exemplu, este impregnat de
rezonanţa unor aliteraţii în serie, iar ceva mai încolo, în
paragraful al treilea, apar cuvinte compuse de autor, procedeu
care aminteşte de Joyce.” (James C. Robinson, în The American
Short Story 1945-1980)
The Geography of the Imagination (Geografia imaginaţiei),
1981, este un volum care reuneşte patruzeci de eseuri publicate
în diferite reviste, în deceniul opt, bucăţi adoptând forme variate:
cronică, schiţă biografică, comentariu erudit, fragment
autobiografic. „Davenport ne oferă un „regal„ de subiecte, spre
groaza conformiştilor şi deliciul speculativilor: o istorie a
manierelor „la masă„, Homer şi versiunile sale, imaginea
indienilor în America, Picasso şi pictura primitivă, Joyce şi
simbolismul religiei mitraiste, Poe şi decoraţia interioară, Ezra
Pound şi mitologia. Erudiţia lui Davenport este imensă, ideile
originale, elocvenţa firească şi convingătoare. Regăsim în
discursul său echilibrat, în patima nobilă a comparaţiilor, în
cultivarea elevată a artei un sens profund al valorilor, care îşi are
originea în secolul al XVIII-lea. (William C. Watterson, în The New
Leader) „Davenport ne furnizează cele mai neaşteptate explicaţii.
El porneşte de la premisa că artistul, pictorul, poetul şi toţi cei
care descriu minunile acestei lumi gândesc ca el: cu o iuţeală
asociativă, imprevizibil, parcurgând epoci diferite pentru a găsi
acel
Proză americană contemporană 1975-1985 punct comun şi
revelator.„ (Hugh Kenner, în Harper's) „O recenzie la Davenport
pare o crasă intruziune. Dar, ţinând cont de limitele deprimante
ale harului nostru imaginativ, o asemenea intruziune este chiar
justificată. Fiindcă Davenport este una dintre puţinele voci
originale, distincte, în literatura americană de astăzi. Guy
Davenport şi William Gass, nume care pot sta alături pe Borges,
Raymond Queneau şi Calvino.” (George Steiner, în The New
Yorker)
Eclogues (Egloge), 1981, cuprinde opt povestiri tratând
subiecte diferite din istoria culturii universale. Davenport ne
propune un demers original: scrisul ca rescriere sau imitaţia
erudită. Astfel, povestirea The Daimon of Sokra-tes (Geniul lui
Socrate) se desfăşoară sub marca stilistică a lui Plutarh.
„Davenport a reînsufleţit structura povestirii moderne,
conferindu-i densitatea intelectuală a eseului, concizia lirică a
poemului şi, bineînţeles, ceva din dificultatea acestuia, precum şi
succesiunea montajului cinematografic. Un adevărat tur de forţă.”
(The New York Times)
Apples and Pears (Mere şi pere), 1984, cuprinde bucăţi de
frontieră, povestiri-eseu şi eseuri-povestire, invitând la o plimbare
într-o Arcadie în care convieţuiesc Pindar şi Epicur, Einstein şi
Disney. Inventivitate verbală împinsă până la indescifrabil,
analogii descumpănitoare, pasaje împrejmuind numele unor
artişti ca Seurat, Braque, Proust, Cesar Franck, Picasso, Sartre şi
alţii. „Şi cu acest volum Davenport solicită cititorul prin
multitudinea de referinţe la istoria literaturii, filosofiei şi artei,
precum şi prin disponibilitatea sa lexicală deosebită.” (Bob Halli-
day, în The Washington Post)
Despre funcţiile criticii, Guy Davenport face următoarele
consideraţii: „Savantul, criticul şi artistul au un scop comun:
respectarea principiului continuităţii. Cultura este un şir
neîntrerupt de opere. Continuitatea este singurul diagnostic de
sănătate pe care îl putem acorda gândirii omeneşti, indiferent de
conţinutul acestei gândiri. In momentul de faţă fizicienii dezbat
aceeaşi problemă: dacă universul
Guy Davenport este alcătuit din părţi distincte, ca grăunţele
de nisip din deşert, sau dacă este o masă continuă de neutrini, în
care particulele atomice nu sunt decât nişte aglomerări. Secolul
nostru a avut geniul corelaţiilor, ştiind să alăture elemente care
păreau disparate, să le unească în structuri ample, pe
dimensiunea verticală a istoriei şi timpului. Orizontalitatea, fiind
inserată în geografie, împrăştie.” (Guy Davenport, Every Force
Evolves a Form, North Point Press, 1987)
Povestirile The Invention of Photography (Când fotografia a
fost inventată la Toledo) şi John Charles Tapner au fost preluate
după volumul Guy Davenport, Da Vinci's Bicycle (Bicicleta lui Da
Vinci), The Johns Hopkins University Press, 1979.
Bitumul de Iudeea se dizolvă în ulei de lavandă, în zone mai
mari sau mai mici de saturaţie, după gradul de expunere la
lumină, şi astfel Joseph Nicephore Niepce 1 fotografiază şopronul
din ograda sa de la Chalon-sur-Saone, în acelaşi an în care
Thomas Jefferson îşi dă obştescul sfârşit2. Lumina, alunecând
oră de oră, printr-o minusculă fantă, peste suportul de cositor,
preschimbă asfaltul, muiat apoi în lavandă, printr-o imitaţie
mecanică a luminii focalizate pe retină de cristalinul ochiului.
Rezultatul, un pozitiv direct, un de Chirico autentic.
Lumina, venind dintr-o sursă atât de îndepărtată, încât
prezenţa ei la o fermă franceză pare tot atât de puţin explicabilă
ca şi ivirea unui prun înflorit pe lava inertă a lunii, proiectează un
romboid de umbră, un con de lumină. Peretele. Şopronul. Gâştele
foindu-se de-a lungul şi de-a latul ogrăzii, mistuindu-se cu totul
din imagine, după o îndelungă expunere 3.
Foco Betun y Espliego, istoric al fotografiei, după ce prefiră
pe mai multe pagini pretenţiile de întâietate ale lui
1 Joseph Nicephore Niepce (1765-1833), fizician francez,
obţine primele fotografii pe clorură de argint (1816), pune la punct
procedeul de fotografiere cu bitum de Iudeea, cu care reuşeşte să
obţină prima imagine după natură, după unii istorici ai
fotografiei, în 1824.
2 Thomas Jefferson, preşedinte al Statelor Unite (1801-
1809), moare în 1826.
3 Niepce a folosit bitumul de Iudeea întins pe o placă de
zinc expus la lumină cu ajutorul unei diafragme cu iris. Datorită
expunerii îndelungate (opt ore), soarele pare să lumineze din două
părţi ograda din Chalon-sur-Saone.
Când fotografia a fost inventată la Toledo
Friedrich Wilhelm Herschel4 şi Nicephore Niepce întru
descoperirea fotografiei, conchide că disputa nu poate fi
deocamdată tranşată, lipsind dovezile precumpănitoare.
Herschel, acelaşi care a descoperit steaua George, pe care
filosoful Fourier şi poetul Joel Barlow 5, în eposul său neterminat
despre canalul Erie6, au numit-o planeta Herschel, cunoscută în
zilele noastre sub numele de planeta Uranus.
Un oraş aşezat în împrejurimi sigure, spune Titus Li-vius
despre Toledo 7. Situat pe un promontoriu, la convergenţa
râurilor.
Oare nu în acest oraş8 a defilat pe străzi o fanfară de
cornetişti, cu chivere şi eşarfe stacojii, cântând cu brio şi cu un fel
de melancolică euforie Santa Ana's Retreat from Buena Vista9?
După ce străbate centrul oraşului,
 4 De fapt, cel care îşi dispută cu Niepce meritul inventării
fotografiei este Sir John Frederick William Herschel (1792-1871),
fiul celebrului astronom Sir Friedrich Wilhelm Herschel (1738-
1822), descoperitorul planetei Uranus (1781) şi a peste opt sute
de stele duble. Sir John Frederick William Herschel a introdus
hiposulfitul de sodiu în procesul de fixare a clişeelor. Este primul
care foloseşte noţiunea de fotografie.
5 Joel Barlow (1754-1812), poet şi diplomat american.
6 Construit între 1817 şi 1825, canalul Erie lega localitatea
Albany (pe râul Hudson) de Buffalo (pe ţărmul lacului Erie). După
deschiderea canalului, aşezările situate în preajma lui au
cunoscut în scurt timp o mare prosperitate.
7 „Acolo se găsea Toletum, un oraş neînsemnat, însă întărit,
datorită poziţiei sale.” (Titus Livius, De la fundarea Romei, XXXV,
22.)
8 E vorba de celălalt Toledo, aflat în Statele Unite, în partea
de sud-vest a lacului Erie. Datorită importanţei sale economice şi
strategice (cel mai mare port interior din S. U. A. Şi primul port
carbonifer din lume), aşezarea a fost viu disputată, provocând în
cele din urmă conflictul cunoscut în istorie sub numele de
Războiul pentru oraşul Toledo (1835-1836).
9 Marş inspirat de retragerea generalului mexican Antonio
Lopez de Santa Anna, după înfrângerea de la Buena Vista. Peste
20000 de soldaţi mexicani conduşi de generalul Santa Anna au
atacat la 22 februarie 1847 trupele generalului Zachary Taylor,
care nu aveau un efectiv mai mare de 5000 de soldaţi. Americanii,
folosindu-şi cu abilitate superioritatea armamentului şi
manevrând inteligent, au reuşit să pună pe fugă armata
mexicană.
Swan Creek se varsă în râul Maumee 10, care la rândul său
se varsă în lacul Erie. Oraşul a purtat numele de Port Lawrence
până când Marcus Fulvius Nobilior 11 a înălţat fasciile şi acvila
cu inscripţia SPQR în anul 193. La început, oraşul făcea parte din
statul Michigan, ca să revină mai târziu, cu acordul preşedintelui
Andrew Jackson, statului Ohio. Violetul feroce al cerului sfâşiat
de furtuni l-a inspirat pe El Greco în celebrul său tablou. Aici, la
Toledo, s-au alăturat vizigoţii bisericii creştine, făcând din Spania
o ţară catolică. Iar în 1897 Samuel L. (Golden Rule) Jones 12 a
fost ales primar pe lista candidaţilor independenţi. Despre
incredibilele apusuri de soare aflăm chiar din eglogele romane
târzii.
Când vara este invadată de verdele lăcustelor şi de puful
galben al viespilor, râul Tajo alunecă scânteietor pe sub podurile
arcuite, scăldând din trei părţi oraşul Toledo. Casa unde a fost
inventată fotografia e ridicată pe o fundaţie romană, are ziduri
celtiberice, ferestre arabe şi nişte odăi care, deşi mai păstrează
decoraţia maură, inscripţiile cuvioase şi mobilierul hârbuit de pe
vremea lui Lope şi a atâtor hidalgo, respiră acum o temerară
modernitate.
Edouard Manet a vizitat această casă, cu prilejul unei
călătorii în Spania, călătorie care i-ar fi putut fi fatală, căci
mâncărurile hispanice întâmpinând din partea sensibilului palat
parizian o înverşunată rezistenţă, maestrul impresionist a fost la
un pas de moarte prin inaniţie. Mai mult decât atât, Manet a
provocat la duel un oarecare domn pentru simplul motiv că acesta
îi oferise, pentru a doua oară, dintr-un fel de mâncare cu un gust
de-a dreptul scandalos. Manet a interpretat gentileţea gestului
drept o insultă deliberată.
10 Râu cu o lungime de 240 de kilometri, care străbate
partea de nord-vest a statului Ohio şi care se varsă în lacul Erie
prin Golful Maumee.
11 Marcus Fulvius Nobilior, consul roman (sec. II î.e.n.),
pretor în Spania, în anul 193 î.e.n. _
12 Samuel Milton Jones (1846-1904), industriaş, om politic,
reformator, primar de Toledo (1897-1904). În timpul guvernării
sale, a combătut corupţia, a introdus reforme (opt ore de muncă,
salariu minim asigurat, concedii plătite). Pentru iniţiativele sale a
fost poreclit „Golden Rule Jones” (Guvernarea de aur a lui Jones).
Când fotografia a fost inventată la Toledo
Un radio care seamănă cu un cozonac franţuzesc, împănat
cu butoane, prinde viaţă doar atunci când, spre înserat, centrala
electrică strecoară, în firele ce împân-zesc oraşul, curentul, ca un
fior, becuri delicate, portocalii se aprind în abajururi porfirii,
difuzorul aparatului de radio transmite, printr-o perdea de
pârâituri, Marşul toreadorilor, apoi discursul unei feţe bisericeşti
despre unitatea indisolubilă dintre obligaţiile spirituale şi politice
ale fiecărui individ, apoi o conferinţă ţinută de un reprezentant al
institutului Opus Dei, combătând cu vigoare plaga ereziilor ce
bântuie Franţa, apoi un recital de pian cu Joaquin Turina 13,
cântând dezlănţuit la Madrid, în faţa unui microfon rotund ca o
medalie otomană, vrednică de a fi purtată numai de feldmareşalii
imperiului, descendenţi colaterali, spun ei, ai Profetului.
Pe o latură a casei, lipită de ea, se află odaia în care a fost
descoperită fotografia şi în care vizitatorii au prilejul să
urmărească, cu ajutorul microscopului şi cu puţin noroc, coloniile
de acarieni-de-brânză desăvârşind un proces natural. Anumite
persoane opinează că acest spectacol impietează asupra tihnei
sufleteşti, alţii, ceva mai luminaţi, susţin, dimpotrivă, că ceea ce
se vede este cât se poate de educativ.
— E atât de franţuzesc, poţi să auzi.
— Este doar o demonstraţie darwinistă, poţi de asemenea
să auzi.
— Papa a binecuvântat fotografia. Orice fecioară poate
acum să-şi pună fotografia într-un plic şi s-o expedieze drăguţului
ei, păstrându-şi astfel neîntinat nepreţuitu-i renume. Nu-ţi mai
rămâne decât să te duci la fotograf şi să alegi de pe pereţii
atelierului fotografia care seamănă cel mai mult cu chipul
băiatului tău, abia plecat pe front, să comanzi o copie după ea, pe
care, la momentul cuvenit, să i-o lipeşti pe crucea mormântului,
după ce vei fi prt” mit, în gară, pe cheltuiala statului, rămăşiţele
sale pă-mânleşti.
El Caudillo, el însuşi, a pozat de nenumărate ori.
13 Joaquin Turina (1882-1949), pianist şi compozitor
spaniol, profesor la conservatorul din Madrid.
Şi oare cine n-ar fi încântat să-şi vadă căutătura pe luciul
gelatinos şi îndestulat al fotografiei?
Napoleon, în timp ce-şi îndeplinea legiuitele îndatoriri de soţ
al Josefinei, a fost muşcat de fund de patrupedul său fidel, care
alesese, după cum îi plăcea împăratului să povestească intimilor
săi, cel mai nepotrivit moment cu putinţă pentru a-şi exprima
neţărmurita afecţiune. Viaţa adevărată, spune Remy de
Gourmont, reduce literatura la o improvizaţie deplorabilă, şi nu
mă îndoiesc că Balzac, chiar şi el, ar fi fost descumpănit în faţa
unui detaliu atât de penibil, cu desăvârşire inutilizabil. Pur şi
simplu dezgustător, desigur. Însă asta e tot ce cuprinde fotografia:
viaţa adevărată.
Compilând monumentala-i istorie a fotografiei, Betun y
Espliego a cernut prin faţa ochilor mii şi mii de daghe-rotipuri şi
ferotipii, încercând să descopere modalităţile de exprimare a
atenţiei şi curiozităţii în arta de curând ivită. El reproduce în
această lucrare fotografia unui bărbat care stă alături de Einstein,
pe un trotuar din Berlin. Cei doi se văzuseră atunci pentru prima
oară. Necunoscutul îl oprise pe Einstein, cerându-i îngăduinţa să
facă împreună o fotografie pe acel trotuar berlinez.
— Nimic mai simplu, concedă Einstein.
Există o fotografie care îl înfăţişează pŁ Lenin citind Iskra,
într-o cafenea din Zurich, fotografie care, întâm-plător, prinde, în
partea de sus, din stânga, pe James şi Nora Joyce, ciondănindu-
se cu un şofer de taxi pentru câţiva franci. Un fotograf din
Philadelphia a făcut mai multe plăci cu fosilele unui cal din
paleolitic, la Muzeul de Istorie Naturală. Într-una din imagini, pe
fundal, se profilează doi gentlemeni, vizitatori ai muzeului. Unul
poartă joben şi rostogoleşte spre aparat o privire nevrotică,
inteligentă. Este Edgan Allan Poe. Celălalt are pe cap o beretă şi e
saşiu. Dumnezeu ştie cine e!
Pe vremea când se afla la Sorbona, Betun y Espliego a
subliniat, cu ocazia unei conferinţe, că, pentru prima oară în
istoria artei, accidentalul devine instrumentul iconografic
fundamental în reprezentarea lumii.
Singura fotografie a lui Van Gogh adult este făcută din
spate. Imaginea apare în fotografia unui domn, cândva de
Când fotografia a fost inventată la Toledo o oarecare
însemnătate, azi dat uitării. Pe Van Gogh îl recunoaştem însă,
deşi e cu spatele la aparat.
Există o fotografie a lui Vincent la zece ani. Picasso pretinde
că aici pictorul seamănă foarte mult cu Rimbaud. Un fost coleg de
clasă al lui Vincent, care a apucat o vârsta destul de înaintată, îşi
aminteşte că obrajii şi nasul acestuia erau plini de pistrui şi că
părul său cârlionţat era de culoarea morcovului, ceva mai aprins.
Observaţi, ne atrage atenţia Betun y Espliego, cum acurateţea
fotografiei a trebuit, în acest caz, să fie suplinită de memoria unui
bătrân.
După ce fotografia şi-a făcut apariţia la Toledo, indienii au
început să vină în oraş să pozeze. A fost singurul lucru mai
acătării născocit de feţele palide în timpurile acelea.
O fotografie a lui Socrate, înconjurat de ciraci, ne-ar înfăţişa
probabil un matofit slut, cu sprâncene stufoase şi buze de
broscoi. Cutele tunicii ar constitui, fără îndoială, cel mai elocvent
detaliu al fotografiei, în vreme ce ochii ar fi înghiţiţi de umbră.
Dintre junii greci jigăriţi şi rufoşi, cu feţe măslinii, înghesuiţi în
jurul maestrului, care ar putea fi Platon? Să fie bubosul acela cu
zulufii căzuţi leneş pe frunte? Şi care din ei este Xenophon? Dar
femeia aceea, care împlântă degetele spre aparat ca un ies, ea cine
e?
Nici cel mai înverşunat sceptic nu poate pune la îndoială
veracitatea unei fotografii bazate pe reprezentarea unei realităţi
acceptate de toată lumea ca o probă evidentă. Sovieticii au luat la
mână toate fotografiile făcute în timpul revoluţiei, ştergând
imaginea lui Trotsky acolo unde apărea şi punându-1 pe Stalin
alături de Lenin, chiar şi atunci când era limpede cârcei doi
bărbaţi de seamă se aflau la o depărtare de sute de verste unul de
celălalt, sorbindu-şi în tihnă borşul. Descoperirea fotografiei a pus
capăt visurilor noastre depănate în culori.
În 1934, la Toledo, La Sociedad de la Historia Foto-grâfica a
aşezat o placă memorială pe uşa casei în care a fost inventată
fotografia. Cu acest prilej, Betun y Espliego a ţinut un discurs.
Ohio, spunea el, este paradisul pe acest pământ. Era, fireşte, o
aluzie la undele cu reflexe albăstrui ale Susquehannei14, la
delicioasele cătune de pe malurile ei, unde, aşa cum afirma
Sarmiento 15 în Călătoriile sale, se constată mai mult progres
material şi mai multă cultură decât în Chile şi Argentina la un loc.
O retrospectivă a fotografiei a fost organizată în acelaşi an la
Luvru. Vizitatorii au putut vedea fotografii înfăţişându-1 pe Ibsen
plimbându-se cu mâinile la spate pe aleile umbrite ale unei
grădini milaneze, ţigani corsi-cani în jurul unui foc de şatră, Or
viile Wright dând mâna cu Wilbur Wright înainte de a arunca
moneda de douăzeci şi cinci de cenţi ce urma să decidă care
dintre ei va urca primul într-un aparat mai greu decât aerul16,
Sir Marc Aurel Stein17 cocoţat pe marele zid chinezesc, Jessie
James 18 ciupind corzile unei harfe evreieşti, T. E. Lawrence 19
intrând triumfător în Damasc sub flamurile lui Allah, împărăteasa
Eugenia20 spunându-şi rugăciunea, Carnot21 şi Şahul Persiei
suspendaţi într-un balon, La Duse22 tolănită într-un scaun de
răchită, Ugo Ojetti23
14 Râul Susquehanna, de o lungime de aproximativ 990
kilometri, străbate regiunea de nord-est a Statelor Unite,
vărsându-se în Oceanul Atlantic.
15 Domingo Faustino Sarmiento (1811-1888), om politic,
ziarist şi scriitor argentinian. Ambasador în Statele Unite (1865),
preşedinte al Argentinei (1868). Volumul Viajes (Călătorii) a
apărut în 1878.
Lb Primul zbor mecanic (un planor cu motor cu explozie) a
fost efectuat de Orville Wright la 17 decembrie 1903.
17 Sir Aurel Stein (1862-1943), arheolog şi orientalist
englez; săpături în Caşmir, China, Asia centrală. Persia.
18 Jessie Woodson James (1847-1882), împreună cu fratele
său Frank James (1843-1915), a condus una dirr cele mai
faimoase benzi din istoria Statelor Unite, terorizând, jefuind,
ucigând, mai ales în statele din vestul mijlociu, timp de aproape
şaisprezece ani. Mai târziu, erou de balade populare şi romane de
senzaţie, sinistrul bandit dobândind în posteritate romantica
mască a unui Robin Hood american.
10 T. E. Lawrence (1888-1935), ofiţer britanic de legătură în
Orientul Apropiat, intră în Damasc alături de trupele arabe la 30
septembrie 1918. N
20 Eugenia Mana de Montijo de Guzmăn, împărăteasă a
Franţei (1853-1870), soţia lui Napoleon III. Catolică ferventă.
21 Mărie Frangois Sadi Carnot (1837-1894), om politic
francez, preşedinte al Franţei (1887-1894).
— 22 Eleonora Duse (1858-1924), actriţă italiană,
cunoscută în Europa şi în Statele Unite pentru roluri din Ibsen şi
D'Annunzio. 23 Ugo Ojetti (1871-1946), scriitor şi ziarist italian.
Când fotografia a fost inventată la Toledo cu mama, doamne
din înalta societate îngenunchind pe caldarâm în faţa ostiei
(fanfara siciliana pare aici picată din altă lume, alături de preoţii
în odăjdii), condamnaţi napolitani coborând lungi scări de piatră,
emigranţi încolonaţi sub o arcadă romană, aştepând să ia trenul
spre Ellis Island 2un sergent major din escadroanele de dragoni
galezi stând cu telefonul în mână în faţa unei orchestre turceşti
care intonează, sub îndrumarea lui Allenby 25, melodia The
Crescent of Islam Moves Like a Scythe Across the Infidel, regina
Victoria aţintind un deget spre un membru irlandez al
Parlamentului.
În 1912, Betun y Espliego a abandonat istoria fotografiei
consacrându-şi viaţa obţinerii unei imagini clare a monstrului din
Loch Ness. Ultima fotografie făcută de el reprezintă un portret de
grup, în care Maiestatea sa imperială, ţarul Nicolae II 2G, apare
alături de Regimentul de gardă scoţian, în calitate de colonel de
onoare al acestei brave unităţi. Este o pildă de ceea ce însemna în
epoca aceea fotografia color, întrucât ţarul apare aici cu un ten
portocaliu-ruginos, şi cu o barbă de un verde încâlcit şi sumbru.
Nuanţele pelerinelor scoţiene sunt reproduse alandala, ceea ce a
determinat Consiliul Municipal din Edin-burgh să interzică
expunerea fotografiei în public, măsură care nu l-a împiedicat
însă pe George V 27 s-o admire în taină, şi pe Mitropolitul de
Moscova şi Neva să dispună înrămarea ei în argint şi rubine,
pentru a fi aşezată la loc de cinste, în altarul Bisericii Sfinţii Boris
şi Gleb.
Betun y Espliego a suferit crunt de singurătate cât timp a
stat la pândă pe malurile sure ale lacului. Cimpoaiele i-au distrus
rinichii, iar aşa-zisul porridge i-a ruinat stomacul. Religia
localnicilor i s-a părut un soi de filosofie
21 Ellis Island, fâşie de pământ în Golful New York,
odinioară sediul centrului de imigraţie în Statele Unite (1892-
1943). Astăzi încorporată în complexul memorial al Statuii
Libertăţii.
25 Edmund Henry Hynman, viconte de Allenby (1861-
1936), feldmareşal britanic, comandantul forţelor engleze în
Palestina, înnobilat pentru victoriile repurtate în Palestina
împotriva turcilor.
20* Nicolae II (1868-1918), ultimul ţar al Rusiei (1894-
1017).
27 George V (1865-1936), rege al Marii Britanii, Irlandei de
Nord şi împărat al Indiei (1910-1936).
Speculativă faţă de care nu puteai să încerci decât o ne-
stăpânită indignare.
Soţia sa Lucinda a făcut drumul până la fruntariile Scoţiei,
de unde l-ar fi strigat, peste zid, poruncindu-i să se întoarnă
degrabă acasă, la Madrid. Franco şi falan-giştii băteau la porţile
Barcelonei. Copiii nu mai conteneau din plâns. Şi ea, vai, nu-şi
mângâiase auzul cu un cvartet de coarde de mai bine de şase
luni. Oare aceasta era, ţipă ea din nou cât o ţinură plămânii, ţara
maurilor?
Viespile, între timp, clădiseră mai multe falanstere într-o
casetă de porţelan şi în trei din colţurile tavanului, în aceeaşi casă
din Toledo în care a fost descoperită fotografia. Cele tinere îşi
exersau vigoarea talentului zbân-ţuindu-se în jurul unui bec
electric de douăzeci de waţi, în vreme ce regina coloniei îşi vălsuia
zumzăitul într-o splendoare imperială deasupra aparatului de
radio, bucu-rându-se de monotonia fâşâitului câlţos ca de o
paşnică vântoasă de vară.
Istoria nu a cunoscut un moment mai sumbru, se auzi o
voce din difuzor, ca acela în care imaginea venerabilă a bunicilor,
deopotrivă cu cea a războiului au fost fixate pe hârtia cu nitrat de
argint, dimpreună cu ele pilonii de la Luxor şi turme de bizoni, iar
spiritul uman nu a cunoscut o destrămare mai profundă ca aceea
trăită de poporul spaniol silit să fie martor la barbariile unei Africi
dezlănţuite în toată neruşinarea ei, femei protestante dez-velindu-
şi, în văzul lumii, gleznele şi coatele fragede, ze-peline pulverizate
într-un nor de flăcări, câmpuri de luptă, frigidere, biciclete,
domeniul invizibil şi de nepătruns al devoţiunii şi meditaţiei
prăbuşindu-se în acele subterane ale minţii omeneşti din care
somnul raţiunii zămisleşte monştri.
Un puştan cu o hălăciugă de păr zbârlit şi ruginiu,
prevestind în adâncul privirii limpezişul unui cer de octombrie, s-
a furişat, într-o oarece zi, cât i-a dat ghes neîn-fricarea, ^ aproape
de caravana în care Foco Betun y Espliego îşi ducea traiul într-o
veghe neostenită, pândind ivirea monstrului din Loch Ness.
Tocmai în dimineaţa aceea Betun îşi proptise aparatul într-o
spuză de salomii
Când fotografia a fost inventată la Toledo galbene, vârându-
se, el însuşi, sub postavul cerneluit, cu placa sensibilă la
îndemână, şi iscodind, prin lentilele obiectivului, netezişul paşnic
al apei, liniştit ca o zdreanţă lişteavă sub norii dezolanţi şi trişti.
— Pfffui, scoase ghibirdicul, care nu era mai departe de o
aruncătură de băţ, ce-o fi mare scofală să-ţi îndeşi cataroiu' subt
tripodul' aista cu poale?
Drept răspuns, o mână bruneţie flutură îngrijorat a linişte
de sub cerneluitul postav.
— N-ai frică, glăsuie ţâncul, un pas nu mai fac. Puşlamaua
l-a călăuzit, într-o altă zi, chiar pe pastprul bisericii libere, căruia
îi trecuse pe la urechi câte ceva despre ce ar fi va să zică
fotografia, o fiăscocire a franţu-jilor prea puţin cuviincioasă. În
opiniunea sa, zbierată din toţi bojocii, praful se va alege de ea. In
altă zi, ţâncul s-a înfiinţat cu stăpânul ţinutaş, şi cu cele două
fiice ale domniei sale, pentru care a pretins câte un sfert de
penny, de cap. Umbreluţele lor de soare şi cârlionţii gingaşi au
dănţuit sub adierea vântului, ţinutaşul declarându-1 cu acest
prilej pe Betun drept un idiot incurabil.
 — Al'ceva decât spinarea dihaniei nu vede, desluşi
flăcăiaşul neastâmpărat ţinutaşului descumpănit.
Şi într-o zi de primăvară, era în 1913, monstrul Nessi-teras
rhombopteryx, un plesiosaurus cu o puzderie de dinţi, s-a ivit
dintre ape, tenebros ca o nălucire jurasică, insectă pe cinci
picioare, cu aripi negre şi cu un ochi opulent, captând razele
soarelui într-o sumbră lucire. Faţă de acest detaliu, Betun nu a
manifestat decât un pauper interes, adăstând tacticos cu degetul
pe declanşator, întru definitiva aşezare a cadrului.
Fotografia executată de Betun ne înfăţişează un nas lung,
mustos, o buză suflecată, un ochi reptilian spălăcit, o aripă
strălucie, lipăind uşor apa. Fotografia a fost publicată în La
Prensa, cu negativul întors, şi în londonezul Times, reprodusă
anapoda, cu o legendă care anunţă sosirea arhiducelui Franz.
Ferdinand la Sarajevo într-o vizită de stat.
Lumina felinarului desluşi din şiragul de exilaţi aduşi de
şopotul vălurit al mării pe cel care trimisese reginei acea”
infamantă scrisoare. Luntrea îi vărsase pe prundi-şul ţărmului, în
apă, şi, uzi până la brâu, îşi coborau acum femeile, cuferele
boltite, tot calabalâcul. Veneau din Jer-sey, pe ceaţă,
străpungând-o cu jelalnicul gâjâit de sirenă, metalic, spart de
cârâitul gâştelor de mare, al pescăruşilor, învăluit de fonfăitul
balizelor şi de huietul talazurilor răscolind oceanul, la înfiripatul
zorilor.
Şi ce spectacol magnific, să-i vezi ridicându-şi pălăriile şi
înclinându-se până la pământ în faţa bătrânelului care descindea
din luntre. Aveam, de la şeful poliţiei, o listă cu numele lor:
Bachelet, Dessaignes, Fruchard, Thomas. O liotă de proscrişi,
exilaţi fără căpătâi.
Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când Napoleon
expirase, de ţâfnă, zice-se, pe un petec de pământ, nici jumătate
din insula pe care mă aflam, aruncat tocmai pe cealaltă emisferă,
şi colbul stârnit de armatele lui încă nu se domolise. Ce să-i faci
dacă franţujii se dau în vânt după răpăitul tobelor? Ce să-i faci
dacă ţin morţiş să-şi încarce pieptul cu eşarfe stacojii? Pune-le pe
masă un talger cu melci, o butelcă ghiolcă, o terfeloagă mustind
de scârbavnice istorisiri, şi se vor năpusti după generalul lor
mustăcios, umăr la umăr, cu fanfara înainte, spre ţinuturi
păgâne, şi dincolo de ele, îngroşând ţărâna cu sângele lor.
 Se ivise pe nisipul maroniu, uriaş sfârtecând pâcla,
asmuţită de câteva zile peste insula noastră, cu pasu-i înşerpuit
de câlţoşenia algelor, firavă oprelişte sub după
John Charles Tapner itul cizmelor, cu barba-i căruntoasă
folfăind sub reverele redingotei. De sub boneta şi mantaua
găitănată, ceva mai în spate, se iţea nevasta-i, îngrijată,
clătinândă, fremă-tând ca un pescăruş auriu. Şi mai încolo, un
fâlfâit de volănaşe, mustind de apă, jucăuşenie hâţânată, nu
putea fi alta ciecât fiica lui.
— Un – ropot beethovenian, îmi tună el în pâlnia urechii.
Cu felinarul înturnat spre el, i-am urat bun-venit în
districtul Guernsey. Nu le-am cerut actele. Ceea ce nu vor scăpa
din vedere, la timpul cuvenit, epistaţii comisariatului.
Ochii săi devoranţi scăpărau printre ridurile mătăsoase,
privire deprinsă cu meşteşugul cărţii şi al vorbirii, hulpavă şi
îndârjită, sfredelind mai abitir decât împunsătura acului.
Fiica, măcar că luase în piept buluceala vântului şi
plăpânda întremare a zorilor, se înfăşură acum într-o mască a
frumuseţii, de sub care se prelingeau alene croiala lăţită a dinţilor
şi suişul repezit al nasului. Mai târziu îi vor sfârâi călcâiele după o
pereche de epoleţi, însă aceasta este cu totul altă poveste. De sub
mantaua-i şiroindă scoase două cărţi lunguieţe. Shakespeare.
— Monsieur Martin, pronunţă el cu accent francez, îmi
apucă mâna cu amândouă mâinile, şi în clipa aceea
^ se prăbuşi cu privirea în tainiţele sufletului meu, dar,
Sfinte Dumnezeule, ce privire! încă un vreasc pe foc şi ne-ar fi
înhăţat pe amândoi vâlvătaia. Cotropitoare politeţe picurând
parcimonios peste preaplinul prudenţei mele, până când madame
ne trezi, comandând ritos şi ultimativ un scaun, un posset1 şi
niţeluş camfor pentru tâmple\par
— Şi tu ce-ai zis? gâlgâi nerăbdătoare consoarta-mi, Polly,
eu aducând butelca de rom.
— Că stă în firea oamenilor de seamă, şi că, fireşte, pentru
noi nu poate fi decât o mare cinste. *
I-am găzduit, noi şi vecinii noştri, fusese o zi zbuciumată, şi
deqcamdată asta a fost tot, cât a fost să fie. Au
1 Băutură făcută din lapte cald cu vin sau bere şi mirodenii
(doctorie împotriva răcelii).
Tras într-o casă arătoasă, pe Hauteville Street, era în 20
noiembrie, locuinţă ţinută de familia Domaille, în care se vor
instala plătind chiria pe un an, deşi, după Legea străinilor puteau
fi zvârliţi oricând într-o corabie, dacă argumentele sale nu
reuşeau să înduplece înaltele foruri de la Londra.
La noi venise de pe insula Jersey, unde sosise după o
şedere în Belgia, într-acolo îşi luaseră tălpăşiţa o droaie de exilaţi,
doctorul Raspail, autor de broşuri cu trebuincioase sfaturi
medicale, şi Edgar Quinet, ţinut ca eretic. Louis Napoleon le
făcuse vânt din ţară. Pe Guernsey, de bună seamă, ziarele sunt
devorate.
Îi vedeam zilnic, sau aproape, străbătând străzile muiate de
ploaie, înghesuiţi sub umbrele, iar pe bătrân, îl puteam zări
oricând căţărat pe stânci, perorând deasupra talazurilor. Îi plăcea
să stea acolo, şi junii care veneau din Anglia şi Franţa ca să-1
vadă îl găseau tot acolo, căţărat, pregătit parcă de zbor, cu mantia
înfoiată, cla-mând în latină tempestelor şi stolurilor de pescăruşi
zglobii.
Acelaşi care făcuse dagherotipul lui Tapner se în-fiinţă, în
cele din urmă, să prindă, în nemişcare, figura bătrânelului
cocoţat pe stâncă.
Jumătate din misivele care soseau sau plecau de pe insulă
erau adresate lui sau scrise de el. Câinele său de-o şchioapă şi cu
o pată împrejurul ochiului îl însoţea pretutindeni. Senate era
numele său.
Trecuseră două săptămâni de la venirea sa pe insulă, când,
într-o dimineaţă, apăru în pragul casei noastre zgribulit de frig.
Polly schiţă doar un gest vag, o reverenţă probabil ar fi trebuit să
însemne, scuzându-se însă că-i nevoită să ne lase singuri, căci,
zicea ea, m-aşteaptă o găină să-i tai gâtul.
Observaţie care îi reaminti oaspetelui nostru de straniile
dăjdii cu care noi, englezii, suntem îndatoraţi reginei. Droit de
poulet, după cum îi spun legiuirile.
— Un adevărat paradis al fucsiilor, exclamă el. Verdele,
cetăţene Martin, ştii dumneata că verdele creşte în tărie pe cât
urcăm mai înspre nordul Europei? în Mediterana nu există decât
o singură nuanţă de verde, un verde acid, de un măsliniu sur, în
vreme ce aici, pe GuernJohn Charles Tapner se, y, există
patruzeci de nuanţe, de o strălucire incredibilă, smaragd şi
chartreuse, şi verdele prăzuliu şi verdele berii şi verdele gălbui.
Ochiul se îmbată de atâta verde, pretutindeni, şi pomii, şi
hăţişurile, şi crângurile, sunt aici mai multe nuanţe de verde
decât tot ce-ar putea dărui minunatul Neapole şi toată Brazilia la
un loc. Reliefat de azuriul moale al cerului, de nestăpânitul
sforzando al fucsiilor, de splendoarea glorioasă a narciselor. E o
altă Polinezie, bântuită de geruri şi ceaţă.
Nu i se stinsese încă ultimul cuvânt, când se răsuci cu
spatele la fereastră şi mă pironi cu privirea.
— Povesteşte-mi despre Tapner, zise.
Din pricina lui Tapner trimisese reginei acea infamantă
scrisoare. Redactase o scrisoare semeaţă, expediată lui
Palmerston, şi mai târziu tipărită în ziar. Am tuşit. Nici un cuvânt
nu rostisem.
— Un loc, continuă el, iarăşi cu ochii pe fereastră,
încântător acest Saint-Pierre-Port. Aproape un oraş, mai ales
atunci când pachebotul îşi varsă hărmălaia pe chei, dar în rest,
vai, ce linişte.
— Nu e totuşi Parisul, am obiectat.
— Parisul! mai-mai că scuipase vorbele. Parisul?! acum
fusese mai mult o tânguire. Dar ce înseamnă oare Parisul?
Bulevardul Operei? Viermuiala aceea de snobi, misiţi, politicieni,
filfizoni, pedanţi şi femeiuşti neghioabe? Dacă mă mai tem de
ecspiuljiune e numai fiindcă mă îngrozeşte gândul că ar trebui să
mă întorc în tot acel rahat. Poţi să-mi arăţi unde a fost executat
Tapner?
— Guernsey este o insulă onorabilă, am zis. Suntem toţi
oameni cu frica lui Dumnezeu, cei mai mulţi protestanţi.
Neconformişti, precum Milton sau Cromwell. Ne place să credem
că suntem independenţi şi foarte morali. Pe insulă trăiesc
aproximativ patruzeci de mii de suflete şi, până la execuţia lui
Tapner, nu am avut decât trei deţinuţi. Mai sunt doi acum, dintre
care unul a fost vârât în puşcărie de nevastă-sa pentru o datorie
de şaisprezece şilingi. Cu toate că lumea zice că de iubit tot pe el îl
iubeşte, însă cu banii, vorba ei, nu te joci. Nenorocitul mucezeşte
în puşcărie de zece ani.
Oaspetele meu bolovăni ochii. Nu m-ar fi mirat dacă în clipa
următoare ar fi retractat neţărmuritele efuziuni cu şi despre
verdele insulei noastre.
— V-am spus acest lucru, am continuat, pentru a înţelege
că aici avem foarte puţine delicte. Tapner însă parcă ar fi fost
Satana în carne şi oase. Unul de teapa lui e mai lesne de găsit la
Londra, poate într-unui din oraşele acelea de pe continent pline
de scursuri, dar nu aici, pe această insulă.
Zâmbi. Era, pot să mă pun rămăşag, un om fermecător.
— Cu domnul Barbet ar trebui discutat, am zis. Este şeful
închisorii. Ştie oricum mai mult decât v-aş putea spune eu.
— Sunteţi primarul oraşului, aşa-i?
Am încuviinţat din cap, deşi el ştia dinainte cine eram.
Polly era însă de părere că o dată cu debarcarea acestei
familii pe ţărmurile noastre, cele mai oribile nenorociri se vor
abate asupra noastră. Francois Victor, fiul, de cum pusese
piciorul pe insulă se apucase, zice-se, să traducă în franceză tot
ce scrisese Shakespeare. Nu se usca bine cerneala pe hârtie, că se
şi grăbeau să le joace, când se-nsera. Umblau zvonuri că la
adăpostul nopţii nou-veniţii s-ar duela între ei, folosind, ce-i
drept, în loc de spadă, vătraiul, şi că Agatha Tippy, lenjereasa, ar
fi primit din partea lor o însemnată comandă, nişte straie
caraghioase, o harababură de roşu încins şi de galben, pe care
numai un saltimbanc de circ s-ar încumeta să le pună pe el.
Mai mult decât atât. Bătrânelul, nelăsându-se mai prejos,
scria tot soiul de istorioare. De la bucătarul lor am aflat cam ce se
întâmpla într-una din aceste poveşti; ar fi fost vorba acolo de un
leu care-i sfâşia pe creştini, şi că grozăvia asta s-ar fi petrecut pe
vremea romanilor. Bătrânelul care se hotărâse să joace rolul
leului se îmbrăcă într-un costum care aducea mai degrabă a
motan durduliu şi mare, cam cât un ponei. Nu-i decât o veche
poveste, am liniştit-o eu pe Polly, în care e vorba de un creştin
care, milos fiind, scoate un ghimpe din laba unui leu care nu mai
putea ae durere, iar leul3 acelaşi, întâi
John Charles Tapner nindu-1 pe creştin, mai târziu, de
data aceasta într-o arenă, în loc să-1 facă bucăţi, aşa cum s-ar fi
aşteptat spectatorii romani însetaţi de sânge, s-a ghemuit cuminte
la picioarele lui. Aşa a găsit cu cale leul să răsplătească fapta cea
bună a creştinului milos.
— Halal de ei, oameni în toată firea, pufni Polly indignată.
Soi rău, ce să le faci! Franţujii ăştia… Da' ştii că mai e una cu ei,
una de-i zice dom'şoara Drouet.
— Rudă cu ei? am iscodit.
— Ce rudă, aiurea! hurui Polly. Nici la a zecea spiţă nu-i
rudă cu şleahta asta. Da' mare nătărău mai eşti, John Martin!
Femeiuşca-i din alea, ştii tu, o coită. Fran-ţuzu' tău, zice târgu',
are una de ochii lumii, aia-i nevasta, adică, şi una de tăvălit. Da'
nici că-1 doare undeva. Ducă-se-n pustii! Papistaşi, p-ăştia nici
dacă-i pici cu ceară nu-i întorci pe calea a bună. Paţachina, ştii
ce-a făcut? de cum a băgat nasu'n odaie, a trimis după Hodge
Perthmore să-i coasă aşternut cu bibiluri, cu litere, vezi Doamne,
că nu putea dormi dacă nu-1 avea la piept pe vi şi pe haş.
Ferească Dumnezeu, c-a ajuns să fie mai rău ca-n Babilon, unde
zice Biblia că ăia, împăraţii, îşi luau ţiitoare cu nemiluita. Şi colac
peste pupăză, pe vicar l-a lovit damblaua, stă tot timpu'-n casă cu
prişniţe pe cap.
Şi, ca şi cum rechizitoriul n-ar fi fost destul de elocvent, se
mai găsi o acuză, că nou-veniţii fac ce fac şi îl învie pe
Shakespeare, îi dau glas adică. Celelalte păcate păreau, pe lângă
această oroare, nişte nevinovate rătăciri.
— Îhî, îhî, fârfâi Tabitha Grimble, din adâncul gât-lejului,
fixându-şi tacticos ceşcuţa de ceai în acul bărbiei şi răşluindu-ne
pe amândoi cu, o privire piezişă. Să n-am eu parte dă linişte de
nu-i înto'mai aşa. Că Shakespeare, când e să zică, zice d'acolo, dă
sub masă, da' nu zice pân' ce nu face jap, masa, adică face jap,
că-i şuie d'un picior. Păi să vezi hărăbaia ceea şi s-auzi p'ăla că
vorbeşte dădăsupt, io zic că nu să mai leagă somnu' dă tine, ş'atât
face, jap, şi 'ncepe să-i zică Shakespeare d'acolo, dă după, să n-
am eu parte dă linişte dă nu-i aşa.
Polly căscase nişte ochi de parcă l-ar fi văzut pe Necuratul.
— E revoltător!
— Şi mai au ş'o tablă, una pă care scriu tot soiu' de litere,
proţăpită-ntr-un crăcan, şi doar pun deş'tele pă. Ea, şi asta, cum
îi zice, tabla, odată vezi că-şi dă drumu' şi bălmăjeşte, dă zici că-i
unu' pă după ea, şi le zice, să n-am eu parte dă linişte de nu le
zice, d'acolo, dă după ea.
— Trebuie să fie o şmecherie la mijloc, precis că-i o
şmecherie, am zis, tăgăduind nu prea convins.
— Aş, ce şmecherie, nici o şmecherie. Că ăia stau cu ochii-
nchişi, şi fata le scrie, le scrie, le tot scrie, adicătelea scrie ce zice
Shakespeare, d'acolo, dă după.
— Shakespeare! Ce Shakespeare, că acolo-i Spurcatul, care
le vorbeşte, ştiu eu.
— Ctne-s oamenii ăştia? făcu Tabitha. Ştiu că-s oameni
cuprinşi, gentilomi, cum le zice p'acolo, pân Franţa, şi mai ştiu
că-s la cuţite cu regele lor. Da' chiar aşa dă nărozi să fie franţujii
ăştia?!
— Îi cheamă pe toţi d-un fel, lămuri Polly, cu aerul unui om
care-a scos la lumină încă o nelegiuire. Mama, Adele. Fata, tot
Adele. Tata şi fiul, Victor. Vă zic eu, ăştia n-au mai multă minte
decât curcile mele. Şi de porunca a şaptea parcă nici n-au auzit,
că bagă-n ei melci, ca-ntr-un sac fără fund. -
— Nu i-au luat ei degeaba d-acolo dă pă Jersey, completă
Tabitha, a zis ceva urât dă regină, şi, după ce c-a zis, a mai dat-o
şi-n gazetă, pocinog mare, d-aia l-au adus aici, val-vârtej. Io cu
ăştia ştii ce-aş face, le-aş da un picior în fund, să mai stea un
piculeţ şi pe la ei, p'acasă.
— John, tu trebuie ysă ştii mai bine, cam ce-a scris la
gazetă, era cumva scrisoarea aceea despre Tapner?
— Da, era o scrisoare în care intervenea în favoarea lui
Tapner. De ani de zile n-a contenit să propovăduiască abolirea
pedepsei cu moartea. Teoria lui, în mare, e cam aceasta: că din
două rele nu poţi face un lucru bun, şi că aplicând pedeapsa cu
moartea, societatea devine şi ea până la. Urmă un criminal.
Tabitha arunca flăcări pe ochi. Polly doar îşi netezea
molcom rochia.
— Sunt curios cum ar fi sunat această scrisoare dacă
onorabilul nostru oaspete ar fi avut ocazia să-1 întâi
John Charles Tapner xiească pe Tapner în carne şi oase, am
zis, fără nici un fel de emfază.
Se îmbrăcase cu mantaua-i îmblănită, afară fiind rece şi o
umezeală ce-ţi pătrundea până la oase. Ne-am întâl-nit, conform
înţelegerii, în faţa închisorii, pe dealul care veghează clădirile
guvernamentale. O veţi recunoaşte, îl prevenisem eu, după
deschiderea arcadelor, dacă o să vă uitaţi mai atent la ele o să
vedeţi că seamănă cu litera G, iar deasupra e gravată coroana.
Era deja acolo când am sosit, şi sosind m-a întâmpinat cu o
privire stă-pânit-amuzată.
— Litera G, zise şi arătă spre ea, şi coroana, fireşte.
Ne-am strâns mâinile, obicei franţuzesc, şi apoi am tras de
clopoţelul care atârna în faţa intrării. Un paznic şi-a făcut
apariţia, impozant. Temnicerul ne aştepta pesemne, fiindcă,
ieşindu-ne înainte, era înarmat deja cu un şirag de chei, zornăind.
'
 — Barbet, am zis, ţi-1 prezint pe vicontele Hugo, distins
scriitor francez, care, după cum probabil ai auzit, şi-a căutat
refugiu pe insula noastră. Culpabil doar pentru simplul fapt că
nu-1 recunoaşte pe Napoleon III ca împărat al Franţei. Viconte,
am onoarea să vi-1 prezint pe Barbet, şeriful districtului nostru.
— În nici un caz viconte, zise el, fâlfâind un deget sever-
amuzat spre mine. Domnule este tot ce şi-ar putea dori cineva,
sau, în fine, dacă preferaţi altă formulă, cetăţene Hugo, dar asta
nu înseamnă, bineînţeles, că nu pot strânge mâna celui care este
şeriful districtului.
Urmă o plecăciune, şi se plecă din tot trupu-i, atât de
profund, încât eu şi Barbet am fi preferat în clipa aceea să ne
aflăm oriunde, în afară de locul acela, primindu-i obsecviosul
omagiu. Barbet îmi făcu, insinuant şi discret, semn cu ochiul, şi
am ghicit în privirea-i mijită că oaspetele nostru, cum bine ştiam,
era uns cu toate alifiile.
— Nu am decât o singură şi neînsemnată dorinţă, rupse
tăcerea domnul Hugo, să văd celula în care a fost închis John
Charles Tapner. Şi, dacă mi-este îngăduit, să văd şi locul unde a
fost executat.
Pronunţase însă Jon Şarl Topneir.
— Înainte de orice am să vă urez deci bun-venit, făcu
Barbet, fiindcă trebuie să ştiţi că o dată ce aţi trecut pragul
acestei clădiri vă aflaţi pe teritoriul meu, Hogeacul lui Barbet, cum
îi mai zic bunii mei prieteni, carditorii.
Nu mi-a trebuit mult timp ca să pricep că domnul Hugo nu
înţelegea engleza decât printre picături. Vorbisem cu el până
atunci în franceză, dacă franceză se putea numi bruma de
franceză buchisită la şcoală. Când îi venea rândul lui Barbet,
Hugo se grăbea să-1 întâmpine cu o privire în care poza sigură de
sine a celui care pricepe lesne aluziile convorbitorului se însoţea
tăinuit cu nădejdea că spusele acestuia n-ar mai pretinde, vai,
nici replică, nici îndreptare.
Am traversat încăperile ce compuneau apartamentul lui
Barbet, şi traversându-le i-am putut zări soţia şi fiica, aplecate
peste un târn, răzuind morcovi, cu sârg.
Celula în care fusese închis Tapner, când am ajuns la ea, în
capătul unui coridor alb şi rece, ne-a întâmpi-nat cu o uşă lată şi
neagră, încinsă pe pântecu-i aspru cu dreve grele şi lungi.
 — Celula nu e goală, ne avertiză Barbet, cu degetele
apucând cheia, şi deschizând-o, cu un gest flasc, searbăd, uşa
nefiind pentru el decât un obiect prea puţin vrednic de-a fi băgat
în seamă.
Înăuntru era o femeie, tremura. N-avea decât o rochie firavă
pe ea, un flentic, încălţări descojite, bortelite, şi un rest de capă,
amintirea unei garderobe, odinioară pe umerii unei doamne de
vază. Stătea chircită, un ghemotoc pătând patul acela damblagit
şi ros, veghind un cămin orb, demult pustiu.
— A fost prinsă cu furtişaguri, desluşi Barbet, cu un ton
care ar fi vrut să spună că nenorocita creatură de fapt nici nu
exista. De fel, e din Irlanda.
Hugo o învălui cu o privire mustind de compasiune, însă nu
adăugă nimic la cele spuse de Barbet. Ar fi vrut probabil să zică
ceva, dar se reţinu. Alunecă doar cu privirea peste zidurile
coşcovite ale celulei, moho
John Charles Tapner râte până la abrutizare. Găsi în cele
din urmă fereastra timid-tăiată în perete, sprijinită-n două gratii.
— A fost judecată? chestionă el pe un ton neted, ca şi cum
ne-ar fi întrebat dacă în ultima vreme a mai plouat.
— Da, a fost judecată, şi acum urmează să se dea verdictul,
zise Barbet.
— Şi ce va urma?
— Probabil, deportare. În Australia. Celulele de aici nu sunt
decât nişte staţii, dacă le pot numi astfel. De aici condamnaţii
sunt mutaţi în alte închisori, atunci când, fără îndoială, nu ajung
cumva în Australia sau în ştreang. Condamnaţii îşi ispăşesc
pedeapsa în puşcărie, e clădirea aceea de peste drum, zise el
sugerându-i probabil lui Hugo' să se uite într-acolo. Regim sever.
N-au voie să stea la palavre, n-au voie să cânte, nici măcar să
fluiere.
— Puteţi să-mi spuneţi, zise Hugo, de ce nu e-ncăl-zită
această celulă? Aici nu se face focul?
— Aici nu se face focul niciodată, completă Barbet; Poate să
fie frig oricât ar fi, nu se face, sau, dacă se face, atunci trebuie
ordin scris, şi semnat de medic.
Barbet descuie apoi celula alăturată. Era goală, şi tocmai
fiindcă era goală arăta mai puţin dezolant decât cealaltă.
Tencuiala era scrijelită, poate de un condamnat, cine ştie. Erau
câteva cuvinte, război, istorie şi, mai într-o parte, Cain. Şi
împrejurul lor, o flotă din tot felul de corăbii, desenate cu o
minuţie care se străduise să egalizeze toate detaliile, până la
monotonie.
Monsieur Hugo se căţărase pe pat şi scruta, prin oblonul
minuscul, depărtările.
— De aici se poate vedea insula Sark, zise. Şi corăbiile
împânzind orizontul. Femeia de alături, făcu el pe acelaşi ton, e
măcinată de ftizie. Nu mai are mult de trăit.
Barbet scăpără o privire împurpurată spre mine. Acest
monsieur Hugo întindea coarda cam tare. '
— Nu-i întreagă la minte, zise Barbet. Ne întreabă de nu
ştiu cât timp dacă mai trăieşte mă-sa-mare. Dă' ca să ne spună
ceva despre ea, măcar pe unde-şi duce zilele, nici gând, o ţine
numai pe-a ei, parcă-i sfârâie ceva în minte, să-ntrebi mereu
acelaşi lucru, vă spun, femeia asta nu-i întreaga la minte.
Barbet ne-a arătat apoi carcera, o celulă în care, fereastra
deschizându-se prea sus în perete, deţinutul nu putea ^ să se uite
afară, şi unde, patul nefiind decât o stinghie săracă, pedepsitul le
dormea de-a-n picioarelea.
— Nu se poate! exclamă Barbet cutremurat de indignare. Iar
mi-au jupuit peretele, şi abia l-am spoit!
Un perete acoperit de dâre, şanţuri, zgârieturi, un labirint,
galimatie de poteci coticite, cărări şerpuite, drumuri încâlcite,
întâlnindu-se, suprapunându-se, pierzân-du-se, fără tâlc.
Monsieur Hugo îşi preumblă buricele degetelor câtva timp
pe harababura aceea de nedescris, apoi pufni în râs.
— Pe zi ce trece sunt tot mai convins că n-am să scot nimic
din neisprăviţii ăştia şi că n-am să-i învăţ nici măcar cuvenitul
respect pentru zidurile proaspăt spoite ale instituţiei pe care cu
cinste o conduc – vocea lui Barbet sunase inflamatoriu.
— Nu, zise monsieur Hugo, chipu-i luminându-i-se într-un
zâmbet sardonic, vai, aproape sublim. Nu, fireşte că nu, şi nici n-
ar fi cu putinţă altfel.
Atâta bucurie îngrămădită pe chipul său nu mai văzusem
până atunci. Barbet, ce-ar fi putut face oare? izbucni desigur în
râs. Deşi, pentru Dumnezeu! n-avea nici cel mai firav motiv ca s-o
facă. Hugo îl bătu domol pe umăr, prăvălindu-se într-un râs
stihinic. Apoi, îşi vârî mâinile în buzunar, şi îşi lăsă barba să-i
măture pieptul, era, băgasem de seamă, ţinuta obişnuită a
prelungilor sale deambulaţiuni. Şi, pe neaşteptate, din râsul acela
care se rostogolea clocotitor, împlântă în mine o căutătură pornită
şi crâncenă, dezlipită parcă de pe masca lui Mr. Punch.
În această aripă a închisorii se găseşte o celulă, sunt şapte
cu totul, în care s-a amenajat o capelă. Înăuntru, doar un jilţ de
lemn, al pastorului, fireşte, şi câteva şiruri de bănci, deţinuţi cu
frica lui Dumnezeu, pe care-i aşteaptă, frumos aranjate, cărţi de
cântări şi filade şnu-ruite. Barbet descuie, folosindu-se de cea mai
groasă din cheile prinse în şirag, o uşă masivă, care dădea într-o
John Charles Tapner curte întinsă şi pustie, era ca şi cum
am fi păşit într-un sertar gol, din care cineva a azvârlit, cu
neostenită dili-genţă, tot ce s-ar fi putut azvârli. Curtea.
Înconjurată din trei părţi de ziduri semeţe, a patra fiind de fapt
cealaltă parte a închisorii. Împestriţată de ferestre minuscule,
prinse-n rame şi tăiate de gratii vopsite în alb. Începuse să plouă.
Din grădina şerifului, de dincolo de zid; crengile răşchirate ale
copacilor adunau pâcla în ghemotoace dese, lânoase. Barbet tuşi
de câteva ori, zgâlţâit, clătinân-du-se din tot trupul, bălăbănindu-
şi vestonul prin aer, atât de întins, încât puteai crede, văzându-1,
că cineva trage un clopot, cu sete.
Îşi făcu apariţia şi temnicerul Pierce, cu a cărui soră, ştiam
bine, Polly era prietenă la toartă, nu singur însă, în urmă-i venind
un tânăr, ciolănos.
— E ultima oprire, preciză Barbet, înainte de îmbarcarea
spre Botany Bay. Zece ani, pentru furt.
Condamnatul purta pantaloni de dril, o veste de lână şi o
căciulă cu şildul alungit. Pearce ne dădu bună dimineaţa. Vocile
noastre se pierdeau în curtea pustie şi lungă, aşa cum s-ar fi
pierdut pe un răzor fără margini. Tânărul nici nu se uitase la noi.
Barbet ne îndreptă apoi paşii spre un soi de magazie, care,
la fel de bine, putea sluji şi drept adăpost, fără ferestre, lipită de
spatele închisorii. Aici, înăuntru, era spânzurătoarea.
— Până sus sunt, le puteţi număra dacă vreţi, treisprezece
trepte, nici mai mult nici mai puţin. Condamnatul trebuie să stea
aici, pe trapă, şi în clipa când se trage drugul acela de sus trapa
se cască şi el cade în gol. Părerea mea însă, am mai spus-o şi la
alţii, este că execuţiile ar trebui făcute aşa cum se făceau pe
timpuri, adică în văzul lumii, condamnatul să fie dus în faţa
închisorii, şi când se citeşte sentinţa, gloata care-a venit anume
pentru asta să zbiere, să-1 huiduiască, aşa cum ştiu ei să
huiduiască când un ticălos e atârnat în ştreang.
 — Ce să mai lungim vorba, acest Tapner a fost, cum
probabil deja aţi auzit, de un calm neînchipuit, ca să nu zic
nesimţit, când ştia bine că zilele-i sunt numărate. Ia uitaţi-vă aici.
Barbet scoase din buzunar un dagherotip.
— E făcut cu puţin timp înainte de execuţie. Noi am căutat
omul cu aparatul, noi i l-am adus în celulă, ca să i-1 facă acolo,
pe loc, fiindcă, după cum vedeţi, lumină era destulă. Iar Tapner,
ce făcea? Uitaţi-vă la el. Rân-jea, şi ce rânjet!
Era, într-adevăr, imaginea unui qm mulţumit de sine.
— A trebuit să-1 zgâlţâi, să strig la el, măi omule, fii serios,
asta nu-i mutră de condamnat la moarte, sau ai uitat că Ziditorul
te-aşteaptă la judecată, abia te-aş-teaptă să vii. O să ziceţi că aşa
ceva nu-i cu putinţă, şi aşa ar zice probabil oricine, însă aşa a
fost, nenorocitul rânjea de parcă i-ar fi bătut cineva în cuie
rânjetul acela. Mi-a spus doar atât, că ce, eu nu ştiu că trebuie să
aâm-beşti când stai în faţa aparatului, şi că, ce mai încolo şi
încoace, ăsta era un lucru la mintea cocoşului.
— Era, în felul lui, un gentleman. Lucrase în administraţia
insulei, dar azi un păhăruţ, mâine o ciupeală, până când, într-o
bună zi, drojdia a ieşit la lumină.
— Era totuşi atât de tânăr, zise monsieur Hugo.
— Trăia cu două femei deodată, două surori, soţul uneia şi
amantul celeilalte. Familia lui era din Wool-wich, oameni cinstiţi
de felul lor, după câte am înţeles la proces. Taică-su om cu frica
lui Dumnezeu. Nevastă-sa era distrusă, am văzut-o când a venit
ultima oară la el. Ştia că Tapner trăise cu sora ei, şi, cu toate că
ştia, l-a iertat. Şi pentru asta, şi pentru toate mizeriile pe care i le
făcuse. Poate şi pentru crima aceea oribilă, cine poate şti? Ce
oameni! Parcă s-ar fi întors lumea cu fun-du-n sus.
— Înainte de-a fi spânzurat, Tapner a primit o carte de
rugăciuni. I-a dat-o preotul. Citeşte-o dacă te simţi vinovat, i-ar fi
zis preotul. Nu sunt vinovat, cică ar fi răspuns Tapner. Citeşte
totuşi aceste rugăciuni. Toţi suntem păcătoşi. Când s-a întors,
după o oră, preotul l-a găsit pe Tapner cu cartea de rugăciuni în
mână şi cu ochii plini de lacrimi.
— Tapner şi-a făcut o asigurare pe viaţă în valoare de cinci
sute de lire, în care şi-a investit tot salariul. Ca
John Charles Tapner să-şi întreţină familia, mai ciupea şi
el, de ici, de colo, cât putea.
 — Şi după ce-a fost executat, Societatea de asigurări şi-a
onorat contractul? întrebă monsieur Hugo.
— Să-1 onoreze? Nici pomeneală.
— Cum adică? N-au plătit nici măcar primele de asigurare?
— Nici măcar. S-ar fi compromis. Nu i-au dat nici măcar un
şiling înapoi.
— Vedeţi, domnilor, zise monsieur Hugo, o companie de
asigurări e-n stare să jefuiască o biată văduvă, dar după ce c-o
jefuieşte, se mai şi proclamă apărătoare a virtuţii şi bunului
renume. Se pare că geniul acestui veac este tocmai acesta, să poţi
născoci un motiv foarte credibil pentru cea mai josnică mârşăvie.
^puneţi-mi, Tapner ştia că i-am trimis o scrisoare lui Palmerston?
— Da, ştia, răspunse Barbet. Şi pentru acest gest v-a fost
deosebit de recunoscător, fiindcă şi-a dat seama ce riscuri
implică, era într-adevăr un gest de mare bravură, pe care Tapner
a ştiut să-1 preţuiască, deşi era foarte conştient că nu se mai
poate face nimic, şi că nici măcar curajoasa dumneavoastră
intervenţie nu-1 mai putea salva. Justiţia îşi spusese ultimul
cuvânt.
— A fost spânzurat în februarie, pe data de zece. Împlinise
treizeci şi unu de ani. Pe vremuri, obiceiul aici era ca să arătăm
pe osândit mulţimii, îl duceam prin oraş, prin faţa şcolii, pe
strada mare, îl duceam şi prin târg, şase soldaţi deschideau
drumul, tobele răpăiau, încet, încet, iar împuternicitul reginei
păşea agale în urma lor, cu sceptrul în mână. Nu-mi aduc aminte
să mai fi avut o asemenea execuţie în ultimii douăzeci de ani.
Eeeh, alte timpuri, alţi oameni. Cu Tapner nu mai puteam face la
fel. Ar fi fost nu ştiu cum să-1 târâm pe străzi, cu funia atârnată
de gât. Aşa că l-am spânzurat în coşmelia. Asta, departe de ochii
lumii. Căci eu sunt învierea şi viaţa, astea au fost ultimele lui
cuvinte, cel puţin atât cât am putut eu s-aud, că după aceea n-a
mai zis nimic. Cămaşa atârna pe el, era toată plină de sudoare, şi
când puneai mâna pe ea te treceau toţi fiorii, aşa de rece era. I-am
mai văzut faţa, ultima oară înainte de a-i pune gluga pe cap, avea
nişte ochi, se uita la mine ca o jivină hăituită.
Domnul Hugo pipăi cu piciorul ultima treaptă care ducea la
spânzurătoare. De fapt, ochii măsurau grinda de care va fi fost
prinsă, în momentul acela, funia. Auzeam stropii de ploaie
plescăind pe acoperiş.
 — Prin trapa aceasta s-a prăbuşit. Şi imediat după ce s-a
prăbuşit, zise Barbet, ceilalţi, adică împuternicitul reginei, preotul
şi judecătorul au plecat. Noi am mai rămas, am mai stat o oră, pe
urmă i-am tăiat, funia. Am păstrat din ea o fărâmă, ca amintire,
restul l-am pus pe foc. Aşa facem de obicei.
Am lăsat în urmă coşmelia cu spânzurătoarea, luând-o toţi
trei pe Market Street, spre labirintul acela mărginit de pereţi de
cărămidă, cu ganguri întunecoase, în preajma ţarcurilor cu vite, şi
îndărătul lor, spre locul care era numit Ogorul Olarului, nici că
puteai găsi un altul mai năpăstuit şi mai sumbru ca acesta.
Înghesuit, prins într-o împrejmuire povârnită şi rea, năclăit în
mărăcinişuri, călcat de pirul reavăn şi sălbăticit, pajişte
neîntoarsă de tăişul sapei sau al greblei.
— Într-acolo, făcu semn Barbet, arătându-ne un acoperiş
sângeriu, aplecat deasupra unei livezi, este casa în care a locuit
Beasse, francezul acela. De aici se poate vedea mai bine peste zid,
veniţi mai aproape. Pe Tommy Didder n-o să-1 vedem, asta-i
sigur, vă spun.
— Despre cine e vorba? răsună vocea lui monsieur Hugo,
dintre reverele mantalei îmblănite.
— Grădinarul lui, fost-a odată. Şi călăul lui.
— Povestea cu Beasse, am explicat, s-a petrecut cu vreo
douăzeci de ani în urmă. Era ofiţer, luptase în campaniile din
Spania.
— Ca şi tata, zise monsieur Hugo. Şi spuneţi că a fost
spânzurat? Aici?
— Păi cam aşa este, a fost spânzurat, zise Barbet, omu' şi-a
omorât plodul, un bastard făcut cu bucătăreasa, şi, după ce l-a
omorât, l-a dosit, l-a îngropat acolo, John Charles Tapner unde-s
copacii ăia, în livadă, numai că lumea prinsese de veste că
bucătăreasa-i borţoasă, şi de unde ne aşteptam toţi să vedem
boţul cu ochi, ne-am trezit că, aşa, peste noapte, muierea era din
nou ca-nainte, cu burta suptă. Cadavru' a fost găsit chiar de ăsta,
de grădinar, Didder îi zice. Auzi dumneata ce făcuseră bestiile! îi
băgaseră plodului un ţăruş, da' unu' atât de lung că-i intrase pe
gură şi-i ieşise prin fund. O crimă atât de oribilă, zicea procurorul
la proces, că nici n-ar mai trebui să staţi pe gânduri, juraţilor le
zicea, fireşte, tot ce merită acest nelegiuit, Beasse, este să fie
aruncat cât mai degrabă în focul gheenei, şi asta nu se va putea
întâmpla decât după ce dumneavoastră, zicea el, veţi da verdictul
de vinovat. Condamnatul a fost purtat apoi pe străzi, ca să-1 vadă
toată lumea, iar soldaţii care-1 păzeau trebuiau să se ferească ca
să nu ia cumva în piept toate mizeriile pe care lumea, înfuriată, le
arunca în Beasse.
— Alte vremuri, alţi oameni, am adăugat. Niciodată n-a fost
mai indignată lumea ca atunci când s-a descoperit cadavrul
domnişoarei Saujon, arăta groaznic, cu beregata tăiată, parcă ar fi
fost ciopârţită cu satirul, şi când toate urmele duceau, fără greş,
spre un singur făptaş, Tapner. '
— Fără greş?
— Neîndoios, monsieur Hugo, interveni Barbet. Cei doi se
întâlneau din pricini păcătoase. Şi după ce te mân-jeşti cu noroi
pe-o mână va fi foarte greu să n-o murdăreşti şi pe cealaltă.
Tapner parcă era îndrăcit. Ce l-o fi apucat s-o căsăpească pe biata
femeie? Aşa, dintr-o dată. Dar de căsăpit, el a căsăpit-o. De asta
puteţi fi sigur. Cămaşa lui, când i-au găsit-o, era murdară de
sânge, parcă ar fi fost şorţul unui măcelar.
Ajunsesem aproape de zid. Ne-am uitat peste el. Livada era
îmbâcsită de gunoi şi aşternută cu fân. Nici urmă de Didder.
— Grădinara' ştie multe, zise Barbet. A fost martora'
acuzării, cel mai de seamă, şi tot el i-a pus ştreangu' de gât. Da'
Beasse a fost executat încă înainte de-a ajunge să se legene-n
vânt, fiindcă pentru el, vă spun, procesul a fost chiar mai cumplit
decât execuţia în sine. Magistratul, ca să vedeţi cum le potriveşte
viaţa uneori, nu era altul decât prietenu' lui cel mai bun. Cât au
stat aici, pe insulă, fuseseră amândoi ca nişte fraţi. Şi tocmai din
gura acestuia i-a fost dat să audă condamnarea la moarte. Nici
măcar nu s-au mai uitat unul la altul, cât a ţinut procesul, parcă
erau acum doi străini. Şi pe urmă, Didder, ăsta ca-re-i săpase
grădina, care-i tăiase iarba şi-i udase florile, când a bătut ceasul,
s-a apropiat de el şi i-a pus ştreangul de gât. Apoi trapa s-a căscat
şi dus a fost. Trapa o mai păstrăm; ca şi pe cealaltă, de la
execuţia lui Tapner. Nu folosim niciodată aceeaşi trapă de două
ori. Pe toate le ţin acolo, la răcoare, în spate. Vreţi să vi le arăt?
— Nu, zise monsieur Hugo, aş vrea numai să-mi arătaţi,
dacă acest lucru este cu putinţă, mormântul lui Tapner.
Parcelele de pe fâşia de pământ erau mărginite de bucăţi de
piatră, nu mai mari decât mărimea unei cărămizi. Pământul
toropit de apă, mohorât, abia răsuflând sub bălăriile încârligate,
încâlcite, surde. Cineva trebuia să ne desluşească locul cu
pricina, şi am dat de el, groparul, era cu lopata în mână săpând
mormântul unui nevoiaş.
— Tapner a fost îngropat în hainele lui, aminti Barbet. Asta
e regula, şi o respectăm. La Londra, după cum probabil ştiţi, toate
efectele aparţin de drept călăului, acesta e obligat doar să arunce
peste cadavru un giulgiu, ceva să-1 acopere. Că nu poţi să-1 bagi
în mormânt cu părţile ruşinoase dezvelite, cât de ticălos o fi fost la
viaţa lui.
Ceaţa se îndesise. Când am găsit-o, piatra de pe mormântul
lui Tapner lucea de umezeală. Groparul îmbrânci cu cizma
bălăriile crescute, ca să putem vedea mai bine inscripţia zgârcită,
cu semne care se sileau să stea orân-duite: JCT 1854.
— Dumneata l-ai îngropat pe Tapner? monsieur Hugo se
adresase groparului.
John Charles Tapner
— Mă rog, domnu'?
Accentul lui Hugo parcă-1 lovise cu leuca. Am repetat
întrebarea.
— Cine? Otreapă aia? Hă, hă, hă, păi, da cum, eu, cum să
nu. Preacurvaru' ăla, ce tândălea, ce să zic, că puţea locu' supt el.
Şi după ce-o murit, or venit doi, ziceau că au aia, boala-copiilor,
când faci bale pe la gură, şi că or venit să pună mâna pe el, pe ce
mai rămăsese din el, că mult nu mai rămăsese, un hoit, ce să
rămână, şi ăia după ce l-or atins, s-or dus, p-aci ţi-e calea, cine i-
a mai văzut, cică erau doi de la Eldrige, de la fermă, rândaşu' c-o
slujnică, s-or fi făcut bine, nu s-or fi făcut, nu pot să ştiu, că aşa
cum aţi auzit domniile voastre ceva despre ei, tot aşa am auzit şi
eu. Duşi au fost.
Domnul Hugo se aplecă şi smulse un fir de iarbă de pe
mormântul lui Tapner, pe care îl strecură apoi între filele unui
carneţel, în buzunar. Barbet îi aruncă o privire compătimitoare,
de parcă ar fi vrut să spună, să ne spună că de când este el n-a
întâlnit un neghiob mai patentat ca acest distins domn Hugo.
— Mai doriţi să aflaţi ceva, mister Hugo? întrebă Barbet.
Umezeala mi-a intrat în oase, iar picioarele, vai de ele, abia le mai
simt.
Linişte. Îmi orânduiam gândurile, prea răsucite şi
amestecate, şi tocmai de acest moment de cumpănă cred că-mi
voi aminti mai târziu, de parcă în clipa aceea s-ar fi înjghebat
între noi o legătură, pe cât de tainică, pe atât de firavă, poate
fiindcă ne aflam lângă mormântul lui Tapner, şi nu altundeva. Şi
tot de acest moment îmi voi aminti, mai târziu, când Hugo va
redacta o altă scrisoare, de astă dată cerând clemenţă pentru un
oarecare John Brown, scrisoare trimisă americanilor, popor de
oameni stăruitori şi neînduplecaţi. Şi tot de acest moment îmi voi
aduce aminte când fiica lui va fugi cu englezul acela cu epoleţi, în
Newfoundland, de unde le va scrie alor săi, minţindu-i că s-a
măritat.
— Bănuiesc, aşadar, că asta este chiar tot ce-aţi dorit să
aflaţi, nu-i aşa, mister Hugo? făcu Barbet cu o
Tvcvnio din care te mai păstrase decât intenţia, vlăguită şi
ea.
— Am auzit, grăi în cele din urmă Hugo, că primul
ministru, domnul Palmerston, poartă tot timpul mănuşi albe.
Întinse atunci mâinile, prin aerul pâclos şi reavăn, ca să i le
vedem, înţesâfe de riduri şi pete.
— Eu nu port.
Născut în 1927 în Kentucky. Îşi petrece copilăria în statul
Michigan. Studiază matematica şi fizica la University of Michigan.
Petrece cinci ani în marina americană. Se înscrie la University of
Iowa, de unde obţine un doctorat în literatură. Predă literatura la
Humboldt State University, pe coasta de nord a Californiei. În
prezent locuieşte în Arcata, California.
Publică povestiri în reviste precum New Mexico Quar-terly,
Massachusetts Review, Kenyon Review, Red-book, Carolina
Quarterly, New England Review/Bread Loaf Quarterly, West Coast
Review, Quarterly West şi altele. Scoate primul volum de povestiri
în 1986: When în Florence (Atunci la Florenţa), Doubleday. In
1985 Fundaţia Naţională pentru Artă îi acordă o bursă de creaţie.
When în Florence (Atunci la Florenţa),.1986, cuprinde
cincisprezece povestiri care au ca temă comună descoperirea
personalităţii pe un fundal istoric şi cultural îm-pânzit de sugestii
şi simboluri. „în volumul acesta, Richard Cortez Day redă cu o
mare fineţe fascinaţia unui oraş care nu a încetat să fie subiectul
preferat al scriitorilor de la Boccaccio încoace. Stilul său simplu,
fără şovăieli, îmbie la o lectură fluentă, personajele proiectându-se
pe ecranul unui oraş surprins în toate subtilităţile sale.” (Eli-
zabeth Spencer) „Atunci la Florenţa îşi extrage pretextele din
varietatea de nuanţe istorice şi culturale oferite de unul din cele
mai misterioase şi mai fermecătoare oraşe din lume. Day
urmăreşte destinele personajelor, între
Proză americană contemporană 1975-1985 pătrunse sau
solitare, cuprinse de extazul descoperirii unei civilizaţii sau
împovărate de o moştenire istorică atotpre-zentă.„ (Stephen
Woodham,. În San Francisco Chronicle) „Citind acest volum scris
cu atâta abilitate, înţelepciune şi înţelegere totodată, eşti tentat să
te întrebi: unde se află autorul, fiindcă undeva trebuie să se afle,
poate ascuns în vreun ungher, aşa cum făceau pictorii din
Renaştere care îşi strecurau chipul într-un colţişor al pânzei. Să
fie duhul acela ciudat care pluteşte deasupra Florenţei? Sau
americanul acela bogat care, înainte de a muri, vede într-o fân-
tână principiul etern al vieţii? Sau poate preotul acela agitat care
descoperă în foiala umbrelelor şi a oamenilor un simbol
universal? Sau figura aceea sinistră de la gară care, cu un simplu
gest, e în stare să aducă în faţa ochilor cele mai stranii fantasme?
Day cercetează, cumpăneşte, farmecă, un autor care este
pretutindeni în acest volum, peste care s-a aşternut înţelepciunea
lumii de odinioară şi fascinaţia lumii de azi.” (Clark Brown, în
Chico News and Review)
La întrebarea „Care vi se par cele mai interesante tendinţe
în proza actuală americană?”, Richard Cortez Day răspunde: „Deşi
este un gen în continuă schimbare, povestirea, depinzând de
anumite restricţii impuse formei, păstrează totuşi unele trăsături
permanente. O povestire trebuie să fie scurtă, densă, completă,
ceea ce înseamnă că limbajul ei se apropie mai mult de
exprimarea poetică, foarte concentrată, decât de formele lungi în
proză, cum sunt nuvela, şi romanul. De aceea îl consider pe
Anton Cehov părintele povestirii americane – un fel de stră-
străbunic – descendenţii săi fiind Ernest Hemingway, William
Faulkner, Katherine Anne Porter, Flannery O'Connor şi Eudora
Welty. Mă interesează, după cum vedeţi, povestirile scrise într-o
tradiţie realistă, însufleţite de o imaginaţie activă. Din proza
contemporană americană, mă simt atras mai mult de povestirile
scrise de Raymond Carver, Shirley Hazzard, Grace Paley, John
Updike, Tobias Wolff şi Ann Beattie. Sunt scriitori care diferă
foarte mult între ei, Richard Cortez Day însă toţi au o trăsătură
comună: forţa de penetraţie a imaginarului. Deşi scurte,
povestirile lor dobândesc în mintea cititorului dimensiuni ample.
Şi deşi foarte legate de realitate, ele impresionează prin bogăţia
imaginaţiei.” (text inedit)
Povestirea Another Margot Chapter (Un alt capitol Margot) a
apărut iniţial în revista Quarterly West, *vara 1978. Propusă de
Raymond Carver pentru Pushcart Prize IV, 1979-1980. Textul a
fost preluat după acest volum.
T
Îmi plac zilele rotunde. Începi cu micul dejun şi sfâr-şeşti
cu cina; între timp mai împrumuţi cuiva nişte bani, încasezi o
datorie, pui la poştă un plic sau descoperi o surpriză în cutia de
scrisori. Îmi place să mă trezesc dimineaţa cu Margot lângă mine.
E plecată de câteva zile, iar eu aştept să aud un scrâşnet de
cauciucuri pe pietrişul aleii, semn că Fordul ei albastru s-a întors,
s-o văd revenind spăşită, plină de tandreţe, şi dorindu-mă, aşa
cum o doresc şi eu. Margot este o femeie încântătoare, dar
meseria o obligă uneori să stea departe de mine. Se întoarce însă
întotdeauna. E dansatoare, are picioare lungi, zvelte, şi un corp
formidabil. Când o aştept, zilele mi se par ne-sfârşite; noaptea nu
închid un ochi, orele trec chinuitor de greu, mă zvârcolesc în pat,
transpir, am palpitaţii.
În ultimul timp nu mi-a mers prea grozav. Am făcut şi
câteva greşeli probabil. Au început să mă caute tot felul de
indivizi; evit străzile principale şi Jambalaya, unde odinioară
beam bere pe înserat. Când mă duc la poştă, ocolesc cu grijă piaţa
din centrul oraşului; alunec pe lângă vitrine, gata oricând să mă
pierd într-o alee lăturalnică. Îu aflat unde locuiesc. Ieri o femeie a
sunat la uşa mea pretinzând că strânge fonduri pentru
tuberculoşi. I-am aruncat câteva monede într-o cutie cu o cruce
dublă pe ea. Sunt sigur că nu umbla după fonduri; o interesa
mobila mea. Avea o privire pătrunzătoare, deprinsă cu evaluările
rapide, şi nări arcuite, bune pentru adulmecat preţurile; un agent
fiscal fără scrupule.
Îmi petrec timpul cât mai agreabil cântând la clavecin, sau
mai bine zis aş putea, fiindcă nu-1 mai am. O zi bună este ca o
simfonie. Are configuraţii clare, începe ca o fugă de Bach şi, în
ciuda faptului că părţile ei sunt sepa
Un alt capitol Margot. 269 rate, în final se armonizează,
orice disonanţă dispărând. Ca dansatoare, Margot înţelege acest
limbaj şi de multe ori ne sfârşim ziua îmbrăţişaţi, discutând
fericiţi după ce-am făcut dragoste. „Suntem în coda”, îi spun, „în
acel dulce final”. E întuneric, însă îi ghicesc zâmbetul somnoros
în timp ce murmură: „Oh, Jim, e minunat.”
Dar Margot e plecată, iar scrâşnetul de pneuri poate că nu
vine de la Fordul ei albastru. O uşă trântită. Un lătrat de câine.
Nişte necunoscuţi umblă prin curte. Cineva spune: „E frumoasă,
Guthrie”, iar altul: „Şi copacul. Se reţine. Le reţinem pe
amândouă.” Şi iar prima voce: „Au şi pui de găină.”.
O faţă rotundă apare la fereastră. Ochii căscaţi, fruntea
îngustă, mongoloidă, lipită de geam. Un puştan. Mai-că-sa vine în
spatele lui şi strigă: „Guthrie, e cineva înăuntru… bună ziua, ne
uităm şi noi la casă.”
Poate fi o simplă recunoaştere, dar poate fi şi atacul final.
Deschid uşa. În curte mai e un bărbat îndesat, cu mâini lungi, cu
păr scurt şi ţepos, şi dinţi mari şi galbeni, îmi întinde mâna:
— Guthrie. Ea e nevastă-mea. N-am văzut nici o maşină pe
alee, aşa că am intrat.
N-am dat mâna cu el. Rânjeşte, cântărind din priviri casa,
camera mea de lucru, copacul – un sequoia – şi coteţul de găini.
Apoi îşi mută r în jetul spre nevastă şi plod. Juniorul are
musculatură şi creier de viitor Her-cule. Ia toporul şi, dintr-o
lovitură, despică butucul de tăiat lemne. Maică-sa e o femeie
durdulie, îmbrăcată în pantaloni roşii şi bluză albastră.
— Daţi şi puii o dată cu locul? întreabă ea.
Poate că e numai o confuzie. Par destul de inofensivi. Mă
hotărăsc să le ofer o şansă.
— Da, şi puii.
Numai că locul, gândesc eu, nu se înstrăinează dacă actul
de proprietate e în regulă.
Din păcate, situaţia e tulbure. Cred că am făcut prea multe
datorii. Sau poate că au descoperit vreo clauză de invalidare în
contract. La drept vorbind, am rămas în urmă cu plata ratelor.
Datoriile îmi invadează existenţa ca mucegaiul. Fiecare umbră mi
se pare un creditor, fiecare străin un agent de la rechiziţionări.
— Cât cereţi? întreabă Guthrie.
De după colţ apare o fată şleampătă cu gâtul scurt, capul
mic şi părul aspru, despărţit la mijloc de o cărare, în urma ei, vin
doi bătrâni matusalemici, cu o înfăţişare fantomatică. Le tremură
mâinile, dau din gură, dar nu scot nici un cuvânt. Ca actori ar fi
prea deghizaţi, iar ca oameni prea patetici.
 — Am trecut pe aici şi am văzut anunţul, zice Guthrie. Cât
cereţi?
— Strada se înfundă. N-aveaţi cum să mergeţi mai departe.
— Pe anunţ scrie DE VÂNZARE.
E atât de neghiob şi de îndărătnic, încât chiar ar putea să
fie Guthrie, aşa cum pretinde. Dar cine ştie? Perceptorii se
travestesc în instalatori, cititori de contoare, acor-dori de piane,
vânzători, agenţi fiscali, martori ai lui Iehova – în orice, doar să-ţi
intre în casă, unde devin dintr-o dată agresivi şi încep să-ţi care
bunurile. Aşa mi-a luat clavecinul un individ care se dăde$ drept
muzician, îmbrăcat într-un costum negru, că puteai să crezi că e
trimis de pompele funebre. Auzise că am un clavecin, zicea el, şi
voia să exerseze câteva passacaglii. Cum* să refuzi un coleg
muzician? L-am lăsat să intre. Imediat au ţâşnit din tufişuri două
brute care s-au repezit în casă după el. Unul m-a ţinut de mâini –
era ca o gorilă – iar ceilalţi au încărcat instrumentul într-un
camion, şi duşi au fpst.
Îl las pe Guthrie să-şi facă numărul.
— Hai, intră şi uită-te!
În afară de sobă şi de frigider, ce-ar mai putea să-mi ia? Şi
aşa casa e aproape goală.
I-am lăsat să-mi examineze pereţii şi m-am dus în faţa
casei, unde într-adevăr era un anunţ DE VÂNZARE. Să fie o farsă
a vecinilor? O catastrofă naturală? Mai degrabă e mâna celor de la
bancă. Cum rămâi în urmă cu ratele, cum îţi trântesc anunţul în
faţa casei. N-au linişte, se agită ca nişte hârciogi, iar noaptea sunt
în stare să-ţi plaseze surprizele 6ele mai tari. Într-o seară mi-au
luat maşina. O săptămână mai târziu, în timp ce eram cu Margot
în dormitor, au intrat în casă şi mi-au
Un alt capitol Margot luat televizorul color şi canapeaua de
piele. Nici măcar nu i-am auzit. Au lucrat pe şest.
Clanul Guthrie iese din casă în şir indian, bătrânii abia
târându-se în urma lor.
— Pot să vă fac eu reparaţiile, zice Guthrie. Cât cereţi?
— 200000 de dolari. ^ Se aşteaptă să izbucnesc în râs. Ii
arunc o privire tăioasă şi adaug:
— Plus drepturile de extracţie. Scrâşneşte din dinţi şi îmi
arată pumnul.
— Nevastă, băiete, sus, în maşină! Sue-Ann, urcă-i pe
bătrâni!
 Se întoarce spre mine:
— Te dau eu pe mâna justiţiei, n-ai grijă.
I-am urmărit cum se urcă în rabla lor, copiii în spate, lângă
un câine păros şi urât, iar ceilalţi patru în cabină. Guthrie
porneşte motorul, şi într-un huruit îngrozitor, maşina se pune în
mişcare. Şoferul întoarce camioneta pe alee, şi apoi, printr-un nor
de fum, îmi trânteşte un scuipat la picioare. Câinele mârâie
arătându-şi colţii. Nişte Guthrie pursânge! îmi pare rău că i-am
indispus, dar nu cred că ei mi-ar fi făcut o primire mai călduroasă
dacă m-ar fi prins în ograda lor.
Camera mea de lucru, unde îmi scriu autobiografia, e o
simplă magazie cu o sobă pântecoasă. Am tencuit-o pe la găuri,
mi-am făcut'un birou din placaj şi mi-am instalat o veioză. Aici e
ultima mea linie de apărare. Dacă aş pierde casa, m-aş retrage în
acest perimetru. Se poate dormi foarte bine pe o saltea, lângă
sobă. Săptămână trecută mi-au tăiat curentul. Mi-am luat o
lampă cu gaz. Mi-au tăiat şi apa, aşa că am improvizat closetul în
spatele coteţului. Prea comod nu e, dar trăieşti în funcţie de
situaţie, te adaptezi. In plus, sunt lucruri mai importante decât
confortul. Margot, de exemplu, şi autobiografia mea.
Trimit, o dată la câteva săptămâni, un capitol din
autobiografia mea unui agent literar de la New York. El se ocupă
de ea. Sau, cel puţin, ar trebui să se ocupe. De câte ori îi expediez
ceva, îmi răspunde cu o carte poştală. „Primit capitolul şase.” Sau
doisprezece, sau douăzeci. Presupun că face ceea ce ar trebui să
facă un agent lite rar, adică să trimită textele mele unor editori şi
să-mi facă publicitate acolo unde e cazul.
Bineînţeles că e doar o presupunere, sigur nu poţi să fii
niciodată. Cine ştie, poate că se încălzeşte şi el la o sobă
pântecoasă pe care o îndeasă cu capitolele primite de la mine.
Încerc să nu mă mai gândesc la asta, dar nu reuşesc, când ştiu că
unele din ele sunt rupte din sufletul meu, sunt chiar viaţa mea.
Mă gândesc chiar şi la capitolul despre puii de găină. Ştiu foarte
multe lucruri despre aceste păsări detestabile, neghioabe,
mofturoase, poate mai mult decât oricare alt american. Am şapte
găini, canibale toarte, îşi mănâncă propriile ouă, îşi scot ochii,
ciugulesc şi fac murdărie în acelaşi castron de mâncare. Sunt
dezgustătoare. Şi au un miros ca de hazna. Într-o zi, n-o să am
încotro şi am să le mănânc. Numai când mă gândesc la asta mi se
întoarce sto'macul pe dos.
 Capitolul la care lucrez acum se referă la căsătoria mea cu
Margot. Povestesc în acest capitol cum cânt eu la clavecin, şi
cântam destul de des, şi cum Margot stă în capătul celălalt al
camerei şi scrie o poezie. Lumina cade mirific pe o glastră cu
narcise galbene din fereastră. Muzica redă această scenă, Margot,
eu, narcisele strălucitoare, camera. Temele aleargă, se ciocnesc,
se deschid, ca într-o imagine reflectată, şi din succesiunea
matematică de note se eliberează fa diezul narciselor. Margot
termină poezia şi o pune pe măsuţa sculptată. O citesc, şi degetele
încep să moduleze, mă prăbuşesc din majore în minore. Poezia
începe cam aşa:
You must know I have other îovers. How could you know,
Living with me în this tight room? When your arm goes over me în
the gray dawn, That something în me is not for you? How could
you not sense, Oh, I have roots going down and down My belly is
knotted cypress, and Tough wood twists în my arms.
Un alt capitol Margot
Don't you feel the rough bark
As your fingers touch my thighs? 1
Poezia este adevărată. Margot nu-mi aparţine în întregime.
Tonalitatea minoră se potriveşte acestei nuanţe. Margot pleacă
mereu. Dar se întoarce de fiecare dată, şi capitolul va accentua
acest dar, aşa cum o compoziţie la clavecin este structurată pe un
fa diez. Piesa este excelentă: totul se armonizează atât de bine, îi
voi scrie şi partitura, o voi înregistra, şi apoi le voi trimite pe toate,
capitol, partitură şi bandă, agentului meu, ca pe un fel de
orchestraţie, o operă totală. Îmi imaginez cât de uimit va fi, şi cum
se va grăbi să ia contact cu un mare editor.
Dar să lăsăm iubirea la o parte. Inventarul meu este tot mai
subţire, nu mi-au mai rămas decât frigiderul, veioza, soba din
bucătărie, câteva din rochiile ei de dansatoare, nişte cămăşi şi
pantaloni de-ai mei, şi câteva fleacuri în sufragerie. Mă hotărăsc:
iau maşina de şlefuit; e portabilă şi cred că-mi vor da ceva bani pe
ea. De fapt, maşina nu-i a mea. Am împrumutat-o de la prietenul
meu, Ray, un scriitor cunoscut, care acum nu mai şlefuieşte
decât prozele sale. Dar o să mă înţeleagă: Ray a fost şi el de multe
ori la ananghie. Iar eu trebuie să fac rost de bani. Şi să dau
drumul la apă până vine Margot. Ce-o să mai strâmbe din nas
când o vedea closetul din spatele coteţului.
 Când ies pe uşă, zăresc un individ în stradă uitându-se la
casă. Poartă un costum maro închis, o haină descheiată peste
cămaşa bej cu guler îngust, şi cravată stil western. E slab, are o
bărbie plină, ochi de ucigaş plătit, şi pe nas ochelari cu ramă
metalică. În mână ţine nişte dosare. După mutră, pare un tip cu
experienţă. Mă aşteaptă.
— Unde-i anunţul pe care l-am pus aseară?
1 Să ştii că am şi alţi iubiţi. /Cum de n-ai aflat, /Tu, care
stai cu mine în această cămăruţă? /Când mă îmbrăţişezi
dimineaţa, /Cum de n-ai simţit/Că ceva din mine nu este al
tău? /Am rădăcini atât de adânci/Un chiparos încâlcit mi-e
pântecul/Crăci aspre braţele. /Nu simţi coaja zgrunţuroasă/Când
îmi atingi coapsele? (engl.).
Nu-i genul de om pe lângă care să treci fără să-1 bagi în
seamă. Hârtiile din mâna lui vor să spună ceva; un expert are
întotdeauna la el un vraf de hârtii şi o privire oficială mai
periculoasă decât un pistol. Pe ăsta şi pe alţii de teapa lui am să-i
prezint într-un capitol din autobiografia mea. Nişte câini, asta
sunt. Nu văd decât un singur lucru: să te jumulească. Trebuie să
te baţi cu ei. Dacă dai înapoi, te-au făcut bucăţele. Oricum eşti la
bunul lor plac.
— Ai venit prea târziu, casa a fost golită, îi spun eu. Maşina
asta de şlefuit e tot ce-am mai găsit. Parcă mai e şi o puşcă. Dar o
ţine pe genunchi, aşa că n-ai nici o şansă să i-o iei. Sunt John
Philips de la Amalgamated Credit.
— John Crot, îmi răspunde el cu amărăciune în glas. S-a
dus şi mobila? Şi soba? Şi frigiderul? Le am aici pe listă.
— Soba e acolo, dar stă pe ea cu puşca în mână. Era să dau
nas în nas cu el. Ce spaimă am tras! Am luat asta şi am şters-o
imediat.
— Ei, fir-ar să fie, o să-1 iau cu casă cu tot. Surâd
condescendent.
— O să-ţi trebuiască un camion cam mare.
— Sau mai multe camionete, răspunse el.
— Atunci succes. Puşca-i un Browning. Valorează ceva.
Numai să poţi să i-o iei.
Îl las mârâind. Când dau colţul, mă uit înapoi. E tot acolo,
pândindu-mi casa.
Există o regulă înţeleaptă care spune să nu pui totul la
bătaie într-un singur joc. Mi-am păstrat asul, maşina de şlefuit,
dar potul nu-i grozav, şi nici eu nu sunt într-o zi prea bună. Mai
mult de zece dolari nu cred că voi lua pe ea – prea puţin ca să-i
conving pe cei de la Alimentarea cu apă să-mi redeschidă
conducta. Mai sunt băgat într-un joc, cu o miză mai mare: am
datorii de plătit, dar şi de primit. O cunoştinţă de-a mea, fotograf,
a făcut un album cu litoralul de aici, iar eu i-am compus nişte
versuri pentru text. Minunea minunilor! A reuşit să găsească un
editor care i-a oferit un avans de 2000 de dolari, din care o zecime
sunt ai mei. Nu e uşor să
Un alt capitol Margot scrii poezii. Dacă ţin bine minte, pe
astea le-am făcut într-un ritm de zece cenţi pe oră. Dar acum 200
de dolari m-ar scoate la lumină. O să am din nou curent şi apă la
robinet, şi cu zece dolari am să cumpăr nişte flori şi o sticlă de
coniac pentru Margot.
L-am vizitat pe Andy de îndată ce-a primit avansul. Adică
am făcut-o chiar de mai multe ori. Am fost şi ieri. Cecul încă nu
sosise. Iar azi, trecând iarăşi pe la el, am găsit un plic în uşă.
Înăuntru, nici un ban. Doar un bilet: „Am plecat la Dothan,
Alabama. O afacere mare. În sfârşit am spart gheaţa. În privinţa
banilor, să n-ai nici o grijă. Am să ţi-i trimit. E o datorie de
onoare. Mulţumesc pentru tot.” întorc plicul şi-1 scutur.
Pe moment simt că mă ia ameţeala. Încep să trag de uşă, de
ferestre, iau o piatră de pe jos, şi nu lipseşte mult ca să-i fac zob
geamul. Nu mă las aşa, cu una, cu două, intru eu în casă, am să
iau televizorul, sau altceva, cei două sute de dolari care mi se
cuvin. Un vecin se apropie de mine şi-mi spune:
— A plecat azi-dimineaţă. Şi-a cumpărat o camionetă
Chevrolet, a încărcat totul şi s-a dus. În Oregon.
— Oregon?
— Aşa mi-a zis. Dar cred că s-a dus în Idaho. Avea o
prietenă la Twin Falls.
— Atunci de ce-a zis că pleacă în Oregon?
Ce întrebare stupidă! E clar de ce-a spus Oregon.
— Are datorii mari. Îl tot caută nişte indivizi cam suspecţi.
Las piatra din mână. Vecinul mă priveşte compătimitor.
Deci sunt lefter.
La bancă funcţionarul îmi oferă numai cinci dolari pe
maşina lui Ray: îşi aduce aminte că i-am vândut cândva
subalternului său o chitară Montgomery Ward cu şaizeci de
dolari, când ea nici nouă nu costă mai mult de cincizeci. Şi
bineînţeles că este încântat să mă vadă. Mi-a dat un dolar pe un
toaster nou-nouţ, şi doi dolari pe o valiză de piele care făcea de
treizeci de ori mai mult. Se joacă cu mine, chicoteşte vesel, şi mă
serveşte cu un rânjet. Sunt la mâna lui şi o ştie foarte bine: e
singurul din oraş care plăteşte pe loc.
Totuşi cinci dolari sunt mai buni decât nimic. Cu banii în
buzunar ziua mi se pare mai însorită. Prin piaţa din centru trec
bătrâni, îndrăgostiţi, copii, câini. E o plăcere. Nu şi pentru mine.
Mă strecor cu mare grijă spre poştă.
Poşta mă macină ca o boală cronică: încet, dar sigur. O să
existe bineînţeles şi un oficiu poştal în autobiografia mea, în care
funcţionarii vor apărea ca nişte forţe ale destinului. Indivizii
aceştia în uniforme albăstrui, întotdeauna apatici, zeflemitori, mă
cunosc atât de bine. Teama cu care mă apropii de cutia poştală e
o adevărată voluptate pentru ei: extrag din cutie capitolul pus de
mine şi încep să-1 citească. Ca să se distreze. Apoi îl aruncă la
coş sau îl pun la loc în cutie, după cum au chef. Nişte rechini!
Stau în faţa cutiei. Mă uit înăuntru. Vreau să fiu sigur că
funcţionarul de la ghişeu n-a strecurat în ea vreo surpriză, vreo
păpuşă cu arc, sau vreun pumnal cu resort care să mă înjunghie
în burtă.
Găsesc doar o scrisoare şi o înştiinţare de primire.
Scrisoarea este de la Acme Collections şi e tipărită cu litere mari:
DISTRACŢIA S-A TERMINAT. Nişte fete frumoase bând şampanie
alături de câţiva tineri care fumează trabucuri şi arupcă cu bani
în stânga şi dreapta. Într-un colţ, deasupra acestui desen, văd
câteva rânduri scrise: „Dăm noi de tine, amice!”. Semnează Alex
Troc, o anagramă transparentă pentru Crot, funcţionarul pe care
am avut plăcerea să-1 întâlnesc în faţa casei. Ce jigodie!
Pachetul mă îngrijorează chiar mai mult. Nu-i ziua mea de
naştere, şi nici Crăciunul, n-am făcut nici o comandă la L. L.
Bean, Abercrombie sau Brooks Brothers. Să fi trimis cineva un
pachet pentru Margot pe numele meu? Puţin probabil. Să fie
vreun şiretlic, vreo farsă a poştaşilor?
Mă duc la ghişeu şi arăt înştiinţarea de primire.
— Cutia 947.
Funcţionarul, un tip de vârstă mijlocie, cu mustaţa tăiată
asimetric, nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi. Găseşte pachetul
şi, cu o figură pe care nu poţi citi nimic, îl examinează atent
înainte de-a mi-1 da. Învelit în hârtie cenuşie, pachetul are
aproximativ paisprezece centimetri grosime, şi este mai mult lung
decât lat. De colet
Un alt capitol Margot este ataşată o scrisoare care a făcut
drumul până la New York şi înapoi.
Fără să mai stau pe gânduri deschid plicul. Mă uit pe furiş
la funcţionar, şi văd cum îi lucesc ochii. E foarte satisfăcut.
Nenorocire! Scrisoarea e trimisă de Marvin X. Syl-vester,
actualmente fostul meu agent literar. „Vă înapoiez manuscrisele.
Ar fi bine să vă găsiţi alt agent care să vă susţină lucrarea cu mai
mult entuziasm. Succes. Al dumneavoastră, etc, M. X. S.”
Unui alpinist i se rupe coarda la o mie de metri deasupra
prăpastiei. Un naufragiat nu mai reuşeşte să apuce colacul de
salvare. Într-un avion cu reacţie hubloul explodează şi pasagerul
de lângă fereastră dispare într-o secundă. E ca şi cum aş_ trăi
aceste catastrofe, pe toate la un loc. Sau chiar mai mult. * îmi
cumpăr cu cinci dolari un whisky la Jambalaya. Singur. – la
masă, deschid pachetul. Încep să citesc, o pagină, un paragraf,
parcă m-aş plimba prin cimitirul în care m-au îngropat.
*Dau pe gât paharul de whisky şi mai comand unul. Ultima
speranţă s-a risipit, acum sunt ca un supravieţuitor uitat pe o
stâncă în Marea Bering: fără barcă, fără aparat de radio, cu
rezerve de hrană doar pentru o săptămână* Cade prima zăpadă,
fulgii zboară deasupra mării întunecate, şi iarna va acoperi tqtul.
— A trecut Margot pe aici? îl întreb pe barmanul bărbos.
— Azi nu. ^
Se conformează codului etic al barmanilor. Dacă Margot ar
fi ieşit cumva cu cinci minute înainte, el mi-ar fi spus acelaşi
lucru. Tipul ăsta bărbos, pe nume Morry, deţine secretele tuturor,
şi nu suflă o vorbă nimănui. Îi sunt dator. M-a salvat de câteva
ori. El, desigur, nu-mi datorează nimic.
Ies în stradă cu manuscrisul autobiografiei mele sub braţ,
parcă aş căra un bolovan. Traversez piaţa, târân-du-mi paşii pe
lângă câini, copii, îndrăgostiţi şi bătrâni. Mă simt cel mai
nenorocit om din lume.
Într-un târziu ajung acasă. Îmi simt trupul amorţit, sufletul
îngheţat. Nu-1 mai zăresc pe Crot sau pe Troc.
O fi stând probabil ghemuit într-un tufiş. Zăresc însă o
maşină pe alee, un Chrysler aproape nou. Tresar. O fi Margot,
poate că a adus-o cineva cu maşina acasă. Las manuscrisele în
cămăruţa mea şi intru repede în casa neîncălzită.
 — Margot?
Sună a pustiu. Nu-i nimeni înăuntru. În lumina soarelui se
vede doar praful agitându-se prin aer. Ies pe verandă, mă uit
împrejur şi strig:
— Hei, e cineva aici? Nimic.
Deodată o monedă se rostogoleşte la picioarele mele. Aud
un hohot de râs deasupra mea. O fi cineva pe acoperiş.? Nu, e
cocoţat în sequoia, pe o cracă între casă şi cămăruţa mea. O altă
monedă descrie un arc argintiu, se loveşte de pantoful meu,
căzând apoi pe verandă.
— Destul! strig eu. Ce dracu', Ray!
Coboară iute din copac. Solid ca un urs, dar sprinten ca un
mândrii. Din câteva salturi ajunge pe craca de jos, se prinde cu
mâinile de ea, apoi, balansându-se uşor, aterizează lângă mine.
— Dai şi tu un gin, frăţioare?
— Bănuiesc că ai venit pentru maşina de şlefuit, zic eu cu
un glas care trezeşte milă. Îmi pare rău, a trebuit s-o dau.
— Ce maşină?
Oh, Doamne, bine că a uitat. Dar de ce şi-ar fi amintit? I s-a
publicat o proză scurtă în Esquire şi foarte curând va scoate un
volum. Are deja un agent literar. De ce să-şi încarce mintea cu
fleacuri?
— Maşina e a ta, păstreaz-o. Deocamdată sunt pe drumuri,
zice el.
— Unde te duci?
— La New York. Am de discutat cu nişte tipi de acolo şi nu
pot s-o fac de pe coasta de vest. Dar Margot unde-i? Vroiam să vă
invit la masă.
— E plecată.
Nici nu trebuie să-i spun mai mult; eu şi Ray ne cunoaştem
de un car de ani. Cândva a fost şi el căsătorit. A dat divorţ până la
urmă, după nişte scene de coşmar.
Un alt capitol Margot
Ştie ce înseamnă să stai cu o femeie. N-ar fi nici o noutate
pentru el dacă i-aş povesti ce-am păţit eu cu Margot.
— N-am gin. Vrei whisky?
Mă duc în cămăruţa mea, dau la o parte sacii de mâncare
pentru pui şi un scaun rupt, ridic nişte scânduri din duşumea şi,
dinâr-o ascunzătoare, scot o sticlă de Cutty Stark pusă acolo
pentru nopţile geroase. Am s-o beau cu Ray.
 — N-am gheaţă, îi spun eu. Frigiderul nu mai merge de
săptămână trecută.
Râde.
— Atunci puţină apă.
— N-am nici apă.
— Chiar aşa, nici măcar apă? Ia să vedem.
Mă duce la Chryslerul său, deschide portbagajul şi ia un
cleşte.
— Nu plec nicăieri fără asta, precizează el. Unde-i
conducta?
Îi arăt, şi din două tăieturi desface lacătul de la valvă.
— Ei, acum avem apă, zice el şi întoarce robinetul.
Chryslerul e cumpărat cu avansul de la carte. N-a achitat
decât primele rate, dar urmează să primească şi alte cecuri. El, cel
puţin, a ieşit la liman. Vede că mi s-a golit casa, însă nu face nici
un comentariu. Nici eu. Sunt lucruri pe care ni le împărtăşim fără
să scoatem vreun cuvânt. Ne aducem aminte de timpurile de
odinioară, ne povestim unul altuia întâmplări de tot felul, poveşti
care vor fi scrise cândva. El zice că ar trebui să-mi intitulez
autobiografia Cioburi şi fărâme, eu zic că mult mai bine ar fi s-o
numesc Curenţi potrivnici, resturi şi miasme pestilenţiale.
Ne apropiem de fundul sticlei. Episodul cu clavecinul furat
îl face să râdă până la lacrimi. Îmi povesteşte şi el trei întâmplări
din viaţa lui. Apoi îi povestesc episodul cu „Agentul dispărut”, cu
„Pumnalul din cutia poştală”, viitoare capitole din autobiografie.
Vorbesc cu Ray, dar n-am uitat nici o clipă de necazurile mele.
Ştiu că sunt înconjurat: Crot şi banda lui mă aşteaptă. Temerile
mele mi-au lăsat doar un culoar îngust în care mă pot simţi
fericit. Şi în care mă fac pulbere cu Ray.
Într-un târziu Ray mă întreabă:
— Crezi că se mai întoarce Margot?
— Eu ştiu?
— Hai să luăm masa undeva. Mai e deschis restau^ rantul
lui Garda?
Soarele a apus. Deşi sunt mort de foame, întârzii puţin să
arunc câţiva pumni de boabe la găini; încă nu m-a părăsit
speranţa că voi scoate totuşi un ou întreg din coteţ. Or fi ele
creaturi dezgustătoare, dar un ou proaspăt la masă e un lucru
minunat.
 Chryslerul alunecă lin pe şosea. Ce bine e să ai o limuzină
de lux, fie chiar şi pentru câteva luni. Dacă o să-mi zâmbească şi
mie norocul, aş da un acont şi mi-aş lua una ca a lui Ray. Aş
vreau s-o duc pe Margot cu maşina la San Francisco sau la Santa
Fe. Dacă i se poate reproşa ceva autobiografiei mele, aceasta ar fi
numai lipsa de mişcare. Trebuie să introduc nişte capitole cu
călătorii.
La Garcâa am mâncat ca un lup. Am înfulecat enchi-ladas,
rellenos, burritos şi fasole prăjită. Nu m-am săturat, şi atunci am
mai cerut şi o tostada pe care pusesem ochii de la început. Ray,
care nu făcuse foame ca mine, nu putea să creadă că e adevărat.
Când în fine, am fost gata, mi-a spus:
— Dumnezeule! O să explodezi!
Îmi mai rămăsese un El Zapato, o enormă tortilla umplută
cu carne, o minunăţie. Am cerut o pungă ca s-o iau cu mine.
Dimineaţa mă scol întotdeauna înfometat.
Ray opreşte maşina în faţa casei, dar lasă motorul să
meargă. Vrea să parcurgă o parte din distanţă chiar în noaptea
asta.
— Ascultă, îmi spune el, tocmai am vândut o povestire la
Playhouse. Mi-au dat 1000 de dolari pe ea. Cum să fac să te ajut?
Îmi strecoară ceva în buzunarul de la cămaşă. Nu-mi vine
să cred că am un asemenea prieten.
Un alt capitol Margot
— Să trăieşti, Ray, mulţumesc* mult. Am să ţi-i dau înapoi.
E o chestiune de onoare. Ştii ce, ai putea să scrii tu „Pumnalul
din cutia poştală”. Îl scot din autobiografie.
Mă bate pe umăr şi râde. *
— Nu, e ideea ta. N-aş şti cum s-o povestesc. Rămâi cu
bine, frăţioare!
Chryslerul, un adevărat transatlantic pe roţi, se
îndepărtează aproape fără zgomot. Rămân privindu-i ameţit
luminile.
Va exista fără îndoială un capitol „Ray” în versiunea
definitivă a lucrării mele.
Când aprind lumina în cămăruţă, văd că mi-a dat 250 de
dolari, făcuţi sul. Bătrâne, jur c-am-să-ţi răscum-păr maşina de
şlefuit şi am să pun deoparte cincizeci de dolari, să ţi-i trimit când
o să fii pe drojdie.
 Au trecut câteva ore. Aud paşi pe alee. E Margot. Nici un
scrâşnet de cauciucuri, nici un Ford albastru.
— L-am pierdut, îmi spune ea, ceea ce înseamnă doar că
nu-1 mai are.
— Mi-a fost dor de tine, Margot.
Ca să nu mai auzim zgomotele din casă, ne închidem la
mine în cămăruţă. Aprindem focul. Când soba s-a încins, ne
dezbrăcăm şi facem dragoste pe saltea. Margot este minunată:
uneori aprigă, alteori languroasă. Nici eu nu sunt mai prejos,
după atâtea zile de aşteptare. Nu-i pun nici o întrebare, nu-i cer
nici o explicaţie. Ne îmbrăţişăm cu patimă. Îi pronunţ uşor
numele „Margot, Margot, Margot”, şi ea îl murmură pe al meu,
într-un răspuns înzecit. Lumea s-a prăbuşit în salteaua de lângă
sobă. Îi şoptesc versuri din John Donne:
Such will thou be to me, who must
Like the other foot, obliquely run;
Thy firmness makes my circle just, And makes me end
where I begun.1
— Eu ar fi trebuit să ţi le spun. Eu am plecat de lângă tine,
murmură ea.
1 Tot astfel pentru mine. Vei fi şi tu, când nevoit sunt/S-
alerg pieziş ca braţul celălalt; /Statornicia ta închide cercul/Iar eu
sfârşesc în punctul de început. (A Valediction: forbidding
mourningf 33-36.)
— Hai să ni le recităm unul altuia. Amândoi deodată.
Recităm cu limbajul trupului. Soba a început să se răcească,
cărbunii s-au. Stins, şi noi rămânem îmbrăţişaţi.
Ce mai contează lumina unor faruri, paşii înăbuşiţi pe alee,
înjurăturile, scârţâitul duşumelelor? Dar ce-i asta? Un camion
greu? E Crot, probabil că a venit cu banda lui. Dau ţigla jos, scot
stâlpii de susţinere, în mare grabă. Se aud şapte cârâituri
ascuţite. Au luat deci şi găinile. Un huruit apoi. Au pus un cablu.
Probabil ridică acoperişul de pe coteţ.
— Margot, îi auzi?
— Da, cred că-i toată banca de credit acolo.
— Plus funcţionarii de la poştă. Măcar cei din tura de
noapte.
— Şi impresarii. Vai, e înfiorător. Îmbrăţişează-mă! Şi
izbucnim în râs amândoi. Îmi plimb mâna peste spatele ei
splendid, pe coapsele ei superbe, pe şoldurile ei de dansatoare.
Îmi vine o idee, să aprind lumina, să mă uit la ea şi s-o mângâi în
acelaşi timp.
— Te iubesc, Margot. Sunt fericit că te-ai întors.
— Îţi aminteşti, îmi spune ea, când cântai la clavecin şi eu
dansam. Acum eu sunt clavecinul.
— Şi tu parcă dansai sub degetele mele, adaug eu,
continuând imaginea, accentuând-o puţin.
— Margot, n-ai vrea să avem din nou un clavecin?
— N-avem cu ce, îmi răspunde ea.
— Am putea încerca…
Un perete se prăbuşeşte cu un zgomot asurzitor. Câi-nii
latră furios. Farurile se agită buimace. Cineva strigă:
„Dumnezeule, a căzut peste el.” Sper să fi căzut peste Crot.
Ghinion. Îi recunosc imediat vocea aspră: „Gata, ridicaţi acum.
Aşa. Foarte bine. Acum trageţi-1 afară. Perfect. Trăieşte.”
— A trecut pe aici Ray, îi spun lui Margot. Mi-a dat nişte
bani. Destui ca să plătim prima rată la clavecin.
— Ce bine! O să avem din nou muzică, spune ea.
Pereţii se surpă, duşumelele trosnesc, grinzile se rup, una
câte una. Vor ajunge la temelie până dimineaţă. Afară e un
zgomot infernal, dar noi suntem împreună. Margot adoarme în
braţele mele. Mă gândesc să scriu xin
Un alt capitol Margot capitol intitulat „Casa furată”, altul
„Câinij” şi, în sfâr-şit, „Margot”, plin de nerv şi perfect structurat.
Margot tresare în somn, murmură ceva.
Mă întorc uşor. Cât de mult o iubesc, îmi spun eu. Aud apoi
o cheie franceză deşurubând o ţeavă, scrâşnet de cuie şi un câine
lătrând în noapte.

Născut la New York la 6 iunie 1936. Studiază la City College

of New York. Licenţa în Relaţii internaţionale, 1958. Lucrează ca
reporter la Washington D. C, redactor de ştiri pentru reţelele C. B.
S. Şi N. Y. C., redactor de revistă, profesor de liceu, ospătar,
proprietar de bar, ghid turistic, agent comercial, precum şi în alte
slujbe. „în proză am debutat relativ târziu”, mărturiseşte Stephen
Dixon într-un interviu acordat ziarului Baltimore Sun. „A trebuit
să lucrez în tot felul de locuri. Mi-am dat seama astfel că pot nu
numai să supravieţuiesc, dar să şi scriu. Şi dacă s-ar întâmpla să
rămân din nou fără slujbă, mi-aş găsi repede de lucru, ospătar
într-un restaurant sau vân-zător la bar. Şi bineînţeles aş continua
să scriu.” Publică povestiri din 1963, însă lansarea sa propriu-
zisă are loc după 1972 (aproape 90 % din proza sa este scrisă
după această dată). Din 1980 este numit profesor la Seminariile
de literatură organizate de The Johns Hopkins University. În
prezent locuieşte în Baltimore.
Autor prolific de povestiri, cu peste două sute cincizeci de
bucăţi publicate în diferite reviste: The Atlantic, Chicago Review,
Esquire, Harper's, Playboy, Paris Review, Yale Review,
Triquarterly, North American Review, The Threepenny Review,
South Carolina Review şi altele.
Volume de povestiri: No Relief (Nici o scăpare), Street Fiction
Press, 1976; Quite Contrary: The Mary and Newt Story
(Dimpotrivă: Povestea lui Mary şi Newt), Harper, 1979; 14 Stories
(14 povestiri), The Johns Hopkins University Press, 1980; Movies
(Filme), North Point Press, 1983; Time to Go (Gata de plecare), The
Johns Hopkins
Proză americană contemporană 1975-1985
University Press, 1984; The Play (Jocul), Coffee House
Press, 1988; The Batterer (Bătăuşul), The Johns Hopkins
University Press, 1988; Love and Will (Iubire şi voinţă), Cane Hill
Press, 1988.
Romane: Work (Treaba), Street Fiction Press, 1977; Too Late
(Prea târziu), Harper, 1978; Fall and Rise (Decădere şi grandoare),
North Point Press, 1985; Garbage (Gunoiul), Cane Hill Press,
1988.
Inclus în Prize Stories: The O. Henry Awards cu povestirile
Mac în Love, 1977 şi Layaways (Comenzi), 1982. Inclus în
Pushcart Prize cu povestirea Milk is Very Good for You (îţi face
bine laptele), în 1977.
Premii obţinute: Bursă acordată de Fundaţia Naţională
pentru Artă, 1974; Premiul Academiei Americane şi al Institutului
de Artă şi Literatură, 1983; Bursă Guggen-heim pentru creaţie
literară, 1984.
Proza lui Stephen Dixon a fost tradusă în olandeză,
germană, poloneză, maghiară şi în alte limbi.
No Relief (Nici o scăpare), 1976. În acest prim volum de
povestiri, Dixon explorează situaţii aparent epuizate pentru o
tratare narativă. Dixon ştie să surprindă nuanţe noi în
evenimente banale, obişnuite. „Stilul său simplu, clar, realist
provoacă efecte suprarealiste. Citindu-1, ne amintim de paginile
lui Gertrude Stein cu propoziţiile ei fixate mereu în prezent,
accentuate printr-o repetiţie neîntreruptă.” (Library Journal)
Quite Contrary: The Mary and Newt Story (Dimpotrivă:
Povestea lui Mary şi Newt), 1979, include unsprezece povestiri
care au ca personaje principale doi îndrăgostiţi, Mary şi Newt:
„Protagoniştii nu fac decât un singur lucru: discută la nesfârşit tot
felul de fleacuri. Avem imaginea unui cuplu care nu reuşeşte să
se desprindă din ritualul obişnuinţei. Dixon percepe cu mare
fineţe conversaţiile, presărate aici cu o discretă tentă de umor.”
(Publishers Weekly).
Fourteen Stories (Paisprezece povestiri), 19.80, include
povestiri despre oameni obişnuiţi prinşi în situaţii mai puţin
obişnuite, întâmplarea guvernând adesea cele mai grave
Stephen Dixon evenimente ale existenţei. „Povestirile lui
Dixon au ceva din ritmul bătăilor inimii: nu obosesc, sunt pline de
vitalitate. Un vechi principiu narativ pare să le străbată, ros-
togolindu-le spre ultimul paragraf, în care reîntâlnim, ca pe o
presimţire confirmată, ecouri din primele fraze ale povestirii.”
(Jerome Klinkowitz, în The South Carolina Review)
Time to Go (Gata de plecare), 1984, un alt volum de
povestiri primit favorabil de critică. „Orice i s-ar putea reproşa lui
Dixon în afară de concreteţea aproape fizică a povestirilor sale.
Retorica este reprimată, banalul întors pe toate feţele. Dixon
urmăreşte cu atâta consecvenţă aceste două tehnici, încât obţine
un peisaj epurat de imaginaţie şi pasiuni.” (John Domini, în The
New York Times Book Review) „Dixon confirmă impresia că avem
de-a face cu un scriitor prolific şi flexibil, cu o viziune care
echilibrează anxietăţile şi incertitudinile lumii moderne cu umorul
şi compasiunea. E timpul să recunoaştem în Dixon pe unul din
cei mai buni autori _de proză scurtă din America.” (Richard
Burgin, în Saint Petersburg Times)
Garbage (Gunoiul), 1988, este un roman structurat pe o
intrigă poliţistă, descriind conflicte caracteristice marilor
aglomerări urbane din Statele Unite, în cazul acesta New York.
„Romanul examinează umilinţele îndurate de un individ pentru
care viaţa nu mai are altă justificare de-a fi trăită decât aceea că
este totuşi trăită. Este o fabulă care ne înfăţişează tribulaţiile lui
homo urbanus, dispus să-şi apere onoarea, dar lipsit de armura
necesară. O incursiune în viaţa oamenilor obişnuiţi, care îşi văd
visurile spulberate. Romanul face din fundalul acestor existenţe
substanţa însăşi a artei.” (Michael Heaton, în The Cleveland Plain
Dealer)
Stephen Dixon face următoarele observaţii privind opera sa:
„Scriu proză. Numai proză. Nu. Scriu recenzii, nu fac cronici
literare, nu ţin jurnale, nu scriu poezie, şi nici piese (deşi, ca să
fiu sincer, am scris două, când eram mai tânăr). Scriu proză,
adică povestiri, mai scurte sau mai lungi. Scriu romane, mai lungi
sau mai scurte. Asta e tot
288 Proză americană contemporană 1975-19*85 ce scriu.
Nu-mi place să fac comentarii despre cum îmi concep lucrările
sau despre cum ar trebui să vadă cititorii textele mele sau despre
cât n-au reuşit ei să înţeleagă din proza mea. Nu-mi plac
asemenea comentarii. Totul se află acolo, în scrierile mele, unele
lucruri sunt evidente, altele probabil că trebuie puţin scormonite
pentru a fi aduse la lumină, sau poate doar trase uşor la
suprafaţă. Orice comentariu aş face despre ce se află acolo, în
scrierile mele, probabil că mai mult ar provoca nedumerire,
confuzie, l-aş deruta şi pe cititor, poate chiar şi pe mine. Sunt
convins că un scriitor trebuie să stea deoparte, adică să nu se
ocupe decât de domeniul care l-a consacrat, fie că acel domeniu
se numeşte proză, dramă, poezie sau critică. Domeniul meu este
proza. Atât. Mai mult nu se poate cere de la mine. Altfel ar
însemna să mă înşel singur.” (text inedit)
Povestirea Layaways (Comenzi) a apărut iniţial în revista
South Carolina Review. Inclusă de William Abrahams în Prize
Stories: The O. Henry Awards 1982. Traducerea noastră foloseşte
textul din acest volum.
Domnul Toon ne spune la revedere, pleacă, în urma lui uşa
rămâne deschisă, doi bărbaţi intră. Nu cumpărase mare scofală,
şosete, o pereche, cămăşi de bumbac, două, cu precomandă.
Bărbaţii, cei doi, s-au postat în mijlocul standului cu costume.
— Dom'lor, cu ce să vă servesc?
— Să vedem, să vedem, răpăie mărunţelul.
— Harry, te superi dacă merg un picuţ pân' la baie? ţine
Edna să mă informeze.
— Iar începi? Mi-ai scos sufletul cu întrebările tale de fetiţă
neghioabă, când ştii doar că răspunsul nu poate fi decât unul
singur: daaa… Dorrr'lor, vă rog să-mi spuneţi dacă vă interesează
ceva. Avem şi alte modele, avem şi alte măsuri.
— Mulţumesc, clămpăne mărunţelul.
 — Zici că de ce întreb, păi întreb fiindcă aşa-mi place,
fiindcă trebuie să întreb, nu sunt eu copilu' care vrea la oliţă?
— O nevastă să vorbească aşa, ca o nevastă, nu ca un
bişbirică.
— Oricum aş vorbi,. Tot cu pereţii vorbesc. Aşa eşti tu,
bâtă, bolovan, ce să-i faci…
— Ce?
— Nu te prinzi.
— Eu? Eu nu mă prind? Vrei să zici că acum treizeci şi doi
de ani nu te-am prins? Aşa de straşnic te-am prins, că-mi ajunge
pentru toată viaţa.
— Iată în sfârşit o probă de inteligenţă. Bravo. Fii atent, mă
învăluie ea discret, cască bine ochii. Îi vezi pe ăştia doi care au
intrat? Nu-mi surâde deloc să te las în compania lor.
— Ce te-a apucat? Ăştia? Ăştia sunt clienţi de duzină.
— Tu eşti orb? Nu vezi ce mutre au? Nu vezi ce uscăţivi
sunt? Şi băţoşi. Şi ăla, explică-mi şi mie, de ce are tenişi în
picioare?
— Hai, fii serioasă, ce dacă sunt uscăţivi? Şi băţoşi. Ce-i cu
asta? Treaba lor.
— Ascultă, ăştia aleargă mult, sunt antrenaţi. Nu ştiu de ce,
dar mie îmi pute ceva în chestia asta.
— Am senzaţia că nu mai faci deosebire între clienţii de
duzină şi borfaşi. Crezi că dacă stai sâmbătă la tejghea şi vinzi şi
tu un pic, le poţi şti pe toate. Ascultă-mă pe mine, eu vând în
cartieru' ăsta de multă vreme şi pot să-ţi spun că mă pricep cât de
cât la clientelă, ce mai încolo şi încoace, am pentru ei un treilea
ochi.
— Da, da, ochiul pe care era să-1 pierzi la ultima spargere.
— Sssstt, mai încet, te-aud clienţii.
— Şi ce, ţi-o fi frică? Nu cumva să ne buzunărească şi ăştia.
— Nu, nu de asta. Nu vreau să-i sperii. Ce-o să creadă
lumea? Că am ajuns câmp de instrucţie pentru borfaşi?
— Ei, da, e adevărat, de spargeri nu ne putem plânge.
— Ehh, şi tu, s-a întâmplat, o dată. Parcă ziceai că vrei la
baie? Te-ai răzgândit? Hai, du-te, îţi dau voie. Ce mai aştepţi? Du-
te!
— Nu mă duc până nu-1 chemi pe Joe.
— Joe e-n pauză.
— Să-şi ia pauza aici.
 — Lasă-1, dragă, să stea în depozit, că i-o ajunge şi lui cât
şi-a frecat coatele de tejghea… Şi, dom'lor, chiar nu vă pot servi
cu nimic? Căutaţi un costum, un sacou sport? Ce mărime?
— Nici o grijă, cum găsim ceva, vă anunţăm, zice
mărunţelul. Celălalt, lunganul, stă lângă el, cu un umeraş la
piept.
— Şi găliganul, îl vezi, parcă are, gura cusută. Pe ăsta să
fim cu ochii!
— Măi, dar tu eşti paranoică, ştii ce-i aia, paranoică?
Comenzi
— Nu ştiu. Ce-i aia?
— Adică paranoică, asta eşti, o paranoică.
— Deci nu ştii, am bănuit eu că nu ştii, de aia te-am, şi pus
la încercare, să văd dacă ştii.
— Ba ştiu, ştiu foarte bine, ştiu că eşti paranoică, ai înţeles
acum? Tu eşti paranoică. Când îi vezi pe ăştia, cum le zici tu,
uscăţivi şi băţoşi, gata, te apucă paranoia.
— Da, bine, atunci spune-mi şi mie, ăsta cu tenişi în
picioare, de ce-i trebuie costum?
— De ce-i trebuie? Păi caută şi el, umblă, tatonează, de la
noi un costum, de la Clyde sau de la Hazlitt o pereche de pantofi,
la culoare. Asta e, febra cumpărăturilor. Parcă tu nu ştii cum e,
oamenii iau salariul vineri şi a doua zi îl fac praf pe ţoale şi
băutură. Tu de ce crezi c-au venit aici? Aşa că să mă scuteşti cu
paranoia ta… A trecut o lună şi n-am avut decât o singură
spargere, ce mai vrei?
— Adică două.
— Lasă, lasă, aialaltă n-a fost o chestie clară.
— Da? Cea de săptămână trecută? Ia chemă-1 un piculeţ pe
Joe să-ţi spună el cât de clară a fost chestia aia, că mocofanu' ăla
care a dat buzna peste noi atunci avea un şuriu cât căpăţâna ta
de mare, şi când i l-a vârât lui Joe sub nas, că doar erai şi tu de
faţă…
— Bine, bine, dar ăla e sonat, toată lumea îl ştie, umblă cu
şişul la el şi se dă grande, bate magazinele, doar-doar i-o pica şi
lui ceva, numai că patronii, când îl văd, îl iau tare de la început:
n-avem decât mărunt, stimabile, ce să-i faci, a fost o zi proastă. Şi
pe urmă îi fac vânt.
— Fie, să zicem că ăla n-a fost borfaş. Deci, după tine,
borfaş e numai ăla care-ţi vâră cuţitul în burtă, aşa-i?
 — Sssst, te rog, ne-aud clienţii. Hai, du-te, du-te la baie, şi
pe Joe lasă-1 în pace, să-i tihnească şi lui pauza.
— Nu mă mişc de aici până nu-1 chemi. Eu cu ăştia nu te
las.
— Bine, faci ce vrei.
— Ar trebui măcar să-mi mulţumeşti.
— Să-ţi mulţumesc? De ce să-ţi mulţumesc? Pentru că
delirezi? De aia să-ţi mulţumesc?
— Cel puţin, sunt cu conştiinţa împăcată.
— Ce să spun, conştiinţa ta… Eşti o comoară la casa
omului. Tu care mi-ai salvat viaţa, tu care m-ai făcut să întineresc
cu douăzeci de ani, vai, vai, vai ce noroc pe capu' meu. Acum te-ai
găsit să-mi bagi în sperieţi clienţii, tocmai acum când antenele
mele supersensibile mă anunţă că vom face o vânzare grasă,
tocmai acum când ştii bine că ne arde buza după fiecare cent, tu
faci mare caz de conştiinţa ta… Desigur, dom'lor, e o achiziţie
excelentă, o bijuterie, ca să zic aşa, vreţi să-1 probaţi, desigur…
— Da, bună idee, să-1 probăm, sigur, dar unde? întreabă
mărunţelul. Se îndreaptă amândoi spre tejghea, acolo unde Edna
şi cu mine ne cârâim de câteva minute. Mărunţelul ridică
umeraşul spre mine.
— Cât face?
— Preţul e agăţat de manşetă. Dacă nu-1 găsiţi, vi-1 arăt
eu. Măsura 44? E pentru dumneavoastră, sunteţi sigur? Mai
degrabă i se potriveşte dumnealui. Dumneavoastră n-aveţi mai
mult de 36, şi-n afară de asta, costumul e prea lung, iar
dumneavoastră aveţi o talie normală.
— Da, sigur, am o talie normală, măsură 36, aveţi perfectă
dreptate, se vede că sunteţi vechi în meserie, zice el şi scoate, în
aceeaşi clipă, un pistol de sub costumul care-i atârnă pe piept.
Celălalt se desface la haină şi scoate o puşcă de vânătoare cu
ţeava retezată, pe care o aţinteşte spre Edna. E armată.
— Fără ţipete! Dacă faceţi vreo tâmpenie, v-am ras. Şi acum
o să fiţi aşa de drăgălaşi şi o să-1 chemaţi de dincolo pe amicu*
vostru Joe, parcă Joe îl cheamă, nu-i aşa? Calm, uşurel, nu
cumva să-1 speriaţi… Spuneţi doar atât…
— Ştiu, ştiu ce să spun, adaug eu.
— Tacă-ţi fleanca! Ascultă. Zici doar atât: „Joe, vino te rog o
clipă să mă ajuţi la proba asta.” Atât. E clar?
— Da.
 — Repetă.
— Joe, vino te rog…
— Bine, dă-i drumu' acum!
— Fă ce-ţi spune, mă îndeamnă Edne.
Comenzi
— Sigur că am să fac, doar nu mă crezi nebun?! Joe, vino te
rog o clipă să mă ajuţi la proba asta, am nişte clienţi aici. Te rog.
— Pauza nu s-a terminat, mai am zece minute.
— Ştiţi, e un băiat minunat, e fiul meu. Şi al lui. O să fie
cuminte, vă promit. Să nu-i faceţi nici un rău, vă rog.
— Ascultă, femeie, nu pricepi că vrem să vină aici? Strigă-1
şi tu. Acelaşi lucru, nimic în plus, da' ceva mai cu viaţă. Hai, zi!
— Joe, vino te rog niţel. Taică-tu… Harry are nevoie de
tine… sunt doi clienţi… are o ajustare de făcut.
— Şi ce, Wnu poţi să-1 ajuţi?
— Joe, nu mă pricep.
— Păi sigur, nu te pricepi… dă' o să te pricepi vreodată? M-
am săturat, vreau să respir şi eu, ce naiba, toată ziua probe,
probe, m-am deşelat, strigă Joe, şi în aceeaşi clipă apare în
magazin cu*un ziar şi o cană de cafea în mână.
Lunganul ascunde puşca la spate, celălalt în costum.
— Care e cu ajustarea? întrebă Joe.^
— Drăguţă, mai încet motoru', zice mărunţelul şi scoate din
nou pistolul. Îl îndreaptă spre Joe. Celălalt îndreaptă puşca spre
mine, apoi spre Edna, apoi din nou spre mine.
— Vă rog să nu-i faceţi nici un rău, murmură Edna arătând
spre Joe.
— Dacă-i băiat de treabă…
— Da, da… de treabă, repetă Joe. Harry, dă-le toţi banii!
— Tu ce-ţi închipuiai? Că n-o să le dau? Sigur că le dau,
haideţi, dom'lor, poftiţi, serviţi-vă, totul e la dispoziţia
dumneavoastră. Edna, dă-te la o parte, lasă-i să ia toţi banii din
casă.
— Ascultă, femeie, fă rost de o sarsana, da', ştii, să fie una
mai barosană, şi bagi marafeţii în ea.
— Da, da, cum ziceţi voi, aprobă Edna şi bate casa. Tipul se
uită peste tejghea la tava cu mărunţiş. E mulţumit de ce vede.
Edna începe să umple geanta. Tipii stau cu spatele la vitrină şi cu
armele îndreptate spre noi. Joe are un pistol pe raftul de sub
maşina de calculat, dar e vârât tocmai în spate. Are permis pentru
el, l-a obţinut cu o lună înainte, după ce magazinul nostru a fost
spart a treia oară în mai puţin de un an. Edna scapă câteva
bancnote pe jos. Şi câteva fise.
— Le iau eu, se oferă Joe.
— Nu iei nimic, i-o retează mărunţelul. Apoi, spre Edna:
— Saltă-le!
— Soţia, ştiţi, e cu nervii la pământ, noi am mai avut o
spargere, săptămână trecută, un tip, aici, în magazin, a scos
cuţitu'…
— Da, aşa e, sunt cu nervii la pământ, recită Edna.
— Hai, umflă-le mai repede şi scuipă restul în sarsana.
— Joe, ai grijă, băiatule, să nu faci vreo tâmpenie…
— Ce? mă ia în primire mărunţelul.
Cineva bate la uşa magazinului, mărunţelul face semn, un
deget ridicat, şi individul de afară dispare.
— Adică mă gândeam să nu facă vreo mişcare necugetată,
să vă închipuiţi cine ştie ce. Asta-i tot. Nu suntem înarmaţi, n-
avem şisteme de alarmă, n-avem sisteme antifurt, nici un fel de
sistem, costă, ştiţi, costă foarte mult, nu ne putem permite, noi
însă, sigur, vă dăm tot concursul… Joe, băiatule, te implor, nici o
mişcare în plus, faci numai ce-ţi spun ei.
— Am înţeles.
Insă din privirea lui îmi dau seama că n-a înţeles. Mă ofer:
— Să vă dau eu banii?
— Tu? De ce?
— Cum să vă spun, nici Joe nu stă bine cu nervii, băiatu' a
făcut războiu', şi bolile tropicale, ştiţi cum sunt, n-a scăpat de ele
nici acum, săracu'…
— Lasă, tată, că n-am nici pe dracu'. Ce-o lungim atâta? Să
le dăm banii, să se care odată de aici.
— Ia mai tacă-ţi fleanca! Ce, v-a apucat trăncăneala? Nu
cumva să puneţi ceva la cale, că v-aţi dat foc la valiză! Clar?
mârâie lunganul.
— Nu, nu, vă asigur, nu punem nimic la cale.
Comenzi
— Da, da, aşa e, nu pun nimic la cale, îi puteţi crede pe
cuvânt, zice şi Edna.
— Absolut nimic, absolut nimic, repetă Joe.
— Ce-ai la spate?
— Ce să am? Nimic. Nu crezi? Vino şi te convinge.
 — Hai, tăticu', ce mai aştepţi, saltă banii, îmi ordonă
mărunţelul. Acelaşi, puţin mai târziu, către Joe:
— Ia, fă paşi. Aici să-mi stai, în mijloc. Ea rămâne acolo.
Clar?
Joe face mişcarea, se mută în mijlocul magazinului. Pe
stradă trec oameni. Un cuplu se scurge prin faţa magazinului, se
uită amândoi la vitrină, nu zăresc, n-au zărit nimic, fără să ezite
măcar o clipă, fără să se oprească, se scurg încet, mai departe.
Radioul din spate susură înfundat. Aud un câine lătrând în
apropiere, şi de undeva, de departe, o sirenă de pompieri. Mă
aplec, culeg banii de pe jos şi îi pun în geantă, apoi golesc ce mai
rămăsese în sertar, tot în geantă, apoi ridic sertarul şi îndes
bancnotele, tot în geantă, şi zic:
— Presupun că vă interesează şi portofelele noastre.
Mărunţelul mă completează:
— Şi portmoneul ei, şi ceasurile, şi inelele.
— Dă-le tot, îmi zice Edna. Al meu e sub tejghea. Pot să-1
iau?
— Ia-1!
— Vă interesează şi cecurile încasate astăzi? întreb eu.
— Nu-i nevoie.
Vârâm în geantă portofelele noastre, ceasurile, inelele.
Mărunţelul aşteaptă să terminăm. Apoi, zice:
— He, he, gata, gata, uşcheala acum, dincolo… Bărbaţii
întâi, ea rămâne aici, nici o grijă, n-o luăm cu noi, o ţinem aşa, de
paravan, că, dacă e să fie ceva, i-am luat piuitul. Clar? Hai,
uşcheala!
Ne retragem, eu şi Joe, în camera din spate. Joe se uită prin
geamul subţire al depozitului, se uită spre vitrina magazinului,
nici o lună n-avea de când o schimbasem, îl întreb:
— Ce fac? O iau cu ei?
Aud uşa, s-a închis. Joe se duce în spatele tejghelei, scoate
pistolul din sertarul de sub maşina de calculat şi urlă: Culcat,
amândoi.„ Edna ţipă la el: „Nu, Joe, lasă-i să plece.„ Mă aud
strigând: „Joe, ce faci?„, deşi îmi dau seama că ar trebui să strig
cu totul altceva: „Nu trage, lasă pistolul.„ Tipii sunt încă în faţa
vitrinei. Au coborât în stradă, cu ei este şi individul care a stat la
pândă, vor să agaţe un taxi. Joe deschide uşa. Ei îl văd, se întorc,
mărunţelul bâjbâie la curea, celălalt strecoară mâna în geantă şi
atunci Joe urlă cât poate: „Ticăloşilor, să vă ia dracu.„ Cei doi au
scos armele, însă Joe trage în aceeaşi clipă, dacă nu cumva mai
repede decât ei. Vitrinele s-au pulverizat. Edna zbiară, sângele ei
m-a împroşcat pe faţă, pe haine. Cei doi s-au prăbuşit. Edna se
izbeşte de zidul din spatele tejghelei. Cioburile vitrinei s-au
împrăştiat în magazin, ceasul de deasupra mea s-a dezintegrat,
falca Ednei a dispărut, din faţa şi gâtul ei n-a mai rămas decât un
terci. Joe este încă viu. Tipul din faţa magazinului se ridică cte pe
trotuar şi o ia la goană pe stradă. Joe trage în el, apoi se repede la
ceilalţi doi căzuţi pe trotuar. Urlu la el cât pot de tare: „Joe,
opreşte-te, ajunge.„ Le-a azvârlit pistoalele din mână, acum
aleargă după tipul care o luase la goană pe stradă, se întoarce
însă, sare prin hăul vitrinei, o vede pe maică-sa întinsă pe jos şi
începe să urle, e ca un animal rănit, cade în genunchi şi
murmură: „Mamă, mamă.„ Mă agăţ de umerii lui, şi plâng, şi
îngaim „Edna, Joe.„ Se desprinde, se aruncă spre uşă, o deschide
şi ţipă: „Ticăloşilor.” Unul din tipii căzuţi pe trotuar ridică puţin
capul. Oamenii de pe stradă s-au împrăştiat care încotro. Joe
trage două gloanţe. In tipul care ridicase puţin capul. Apucă
puşca. Trage lunganului un cartuş. 1-1 trage în cap, după ce mai
înainte băgase, tot în el, două cartuşe. Se întoarce la mărunţelul
întins pe trotuar. Vâră în el cinci gloanţe. Cu pistolul. Mărunţelul
e inconştient, sau deja mort. Joe ia puşca. Pisează ţeasta
mărunţelului. Nu mai rămâne din ea decât o băltoacă. Aruncă
arma. E făcută zob. Ia pistolul. Sfărâmă ţeasta lunganului. Sau ce
mai rămăsese din ea. Le răstoarnă cadavrele cu piciorul. Acum se
prăbuşeşte şi el. În genunchi. A băgat pistoalele în buzunar. Stă
în genunchi şi izbeşte cu pumnii asfaltul. Câţiva oameni s-au
apropiat de el. Clopoţelul de la uşă mă anunţă că a intrat cineva
în
Comenzi magazin, simt o durere în piept, o simt cum mi se
scurge în braţe, în picioare, şi, deodată, peşte creier se lasă bezna,
mai văd doar câteva crăpături de lumină, simt cum mă pierd, cum
mă cufund în bezna lăsată peste mine, iar crăpăturile de lumină
se subţiază tot mai mult, şi prăbuşindu-mă caut mâna Ednei, o
găsesc, o strâng, şi apoi mă dizolv în durerea care vine, şuvoi, de
acolo? din coşul pieptului.
Solicit să fiu în aceeaşi rezervă cu Edna. Doctorii îmi
răspund că trebuie să stăm în două secţii de reanimare diferite,
aşezate la un capăt şi la celălalt al coridorului, una pentru răni
grave, cealaltă pentru accidente cerebrale şi cardiaci.
 Joe stă lângă patul meu, are la dispoziţie cinci minute
acordate de medic.
— Ar fi mai bine dacă mama scapă de tot chinul ăsta. N-are
nici un rost să mai trăiască, în halul în care e, nici un rost, nu i-
ar folosi nici ei, şi cu atât mai puţin ţie. Ştii că gloanţele i-au
perforat…
Asistenta îi acoperă gura cu palma. Eu dau din cap că am
înţeles ce vrea să-mi spună.
— Magazinul cum e? întreb eu.
— Ar fi bine să-1 deschidem mâine, zice el. Avem comenzile
de Paşti care trebuie onorate. Dacă nu le dăm măcar cu o zi
înainte de sărbători, pe urmă degeaba le mai dăm.
— Atunci ce mai aştepţi? Dă-i drumul.
— Să ştii că nu mi-e frică.
— De ce să-ţi fie frică?
— Am auzit că borfaşii ăia, pe care i-am pisat atunci, ar
avea nişte amici, şi că vor să-mi plătească poliţa.
— Şi poliţiştii ce zic?
— Zic că bine am făcut, că în felul acesta am dat o lecţie
celor care ar mai fi tentaţi să jefuiască magazinele. Şi, drept
răsplată, mi-au suspendat permisul pentru pistol.
— Cât timp? '
— Cică să cerceteze, să vadă dacă nu cumva aş fi putut
proceda şi altfel decât am procedat… Cine ştie cât va dura?!
— Atunci nu deschide încă. Mai aşteaptă. Nu vreau* să fii
împuşcat.
— Şi cu clienţii ce facem? Şi cu comenzile de Paşti? Avem
două zile pline. Vrei să le pierdem?
— Vă rog, n-aţi putea discuta despre altceva cu tatăl
dumneavoastră? intervine asistenta.
— Nu-i nici o problemă, zic eu. Când discut despre afaceri,
mă relaxez. Şi, de fapt, mă simt foarte bine acum. Ascultă, îi spun
eu lui Joe, mai amână o vreme. Apucă-te din nou de facultate.
Lasă magazinul. Ar fi mai bine.
— Îmi place munca asta, de ce s-o las? Şi pe urmă, am
nevoie de bani. Cu ce să-mi întreţin familia? Nu pot să renunţ la
magaşin.
— Bani o să avem. Primim asigurarea pentru magazin. Am
putea vinde stocurile care ne-au mai rămas. O să facem totul pe
din două. E dreptul tău. Sau, dacă te cramponezi de ideea asta,
atunci caută măcar un cartier mai tihnit.
— Într-un cartier mai tihnit dau faliment imediat.
— Atunci investeşte în altceva.
— În ce? Nu mă pricep decât la asta. Îmbrăcăminte
bărbătească.
— Important e să ştii să faci comerţ. Nu contează cu ce.
— Mie asta-mi place, asta vând.
— Vă rog, nu cred că aţi ales cel mai potrivit moment
pentru o asemenea discuţie, intervine din nou asistenta.
— Domnişoară, mă simt foarte bine. Şi, oricum, oe-arn avut
eu n-a fost infarct.
— A fost infarct, domnule.
— Da, tată, a fosft infarct.
— Hai, mă, fii serios, o simplă indigestie, ce infarct, cum să
fie infarct? Poate şi ceva cu nervii. E normal să clachezi când sub
ochii tăi se întâmplă tot ce s-a întâmplat. Edna, şi tu, şi tot ce-a
fost…
— E timpul să vă retrageţi, îi sugerează asistenta lui Joe.
— Am plecat, tată.
Joe mă sărută pe frunte şi pleacă.
— Domnişoară, vreţi să-1 chemaţi înapoi pe fiul meu?
Comenzi
— Ar fi mai bine să nu-1 chem, pentru dumneavoastră cel
puţin.
— Aş vrea să-i mai pun o singură întrebare. O întrebare de
care depinde liniştea mea.
Asistenta iese şi după câteva clipe Joe reapare.
— M-ai chemat?
— Da, eu te-am chemat. Deci o să deschizi magazinul, aşa-
i?
— Trebuie.
— Nu ţi-e frică?
— Am un prieten, Mac, s-a oferit să stea cu mine. E un tip
solid, o să-1 pun să stea la casă, de acolo se poate supraveghea
mai bine intrarea.
— Ia-1 şi pe Pedro. M-a sunat. Am uitat să-ţi spun, era cu o
săptămână înainte de spargere, a vrut să ştie dacă nu l-am putea
angaja şi pe el. Sună-1. Găseşti numărul în sertarul de sus de la
tejghea.
 — Ştiu. Dar cu ce-1 plătim, tată?
— Angajează-1, nu se discută. Dacă e nevoie, plătesc eu din
economiile mele. Spune-mi, ăi pus geamurile?
— Da. Ieri. N-am avut încotro. Poliţia nu m-a lăsat să bat
scânduri. Proprietarii de pe stradă s-au plâns că facem reclamă
proastă dacă ne baricadăm.
— Au dreptate. Fii atent. Nu ţii mai mult de trei sute de
dolari în casă. Tot ce trece peste suma asta se depune. Merită să
faci un drum până la bancă.
— Da, tată, ştiu.
— Şi să-ţi mai spun ceva. Nu risca nimic! Dacă vezi eă intră
în magazin doi indivizi, ca ăia de atunci, sau chiar dacă unul
singur intră, unul cu o mutră dubioasă, orice s-ar întâmpla, nu
risca nimic, ai înţeles?
— Da, tată, am înţeles.
— Şi dacă ar da buzna peste tine un mucos de zece ani,
unul căruia i-ar da prin cap să te jefuiască, nu te pui cu el. Îi dai
tot ce-ţi cere.
— O să-i dau una peste ceafă.
Şi dacă îţi vâră un pistol sub nas?
— Ei, atunci…
— Aici voiam să ajung. Dacă cineva intră în magazin jşi
răcneşte „Mâinile sus”, oricine ar fi, bărbat, femeie, nu contează,
chit că are o puşcă în mână sau nu, le dai tot, nu stai la discuţii.
Şi mai e ceva. Vezi să nu pierzi comenzile. Ar fi păcat de ele. X
— Acum să-ţi spun şi eu ceva. Uite de ce mă întorc la
magazin. Mă întorc fiindcă am nevoie de bani, fiindcă trebuie să
trăim, eu, nevastă-mea, copiii, tu şi mama. Şi mai am un motiv.
Să afle nemernicii ăia că nu m-au scos din circulaţie, şi că nu
tremur de frica lor.
— Ai impresia că n-au aflat încă? Ascultă-mă, las-o mai
moale. Pot să-ţi spun o mulţime de poveşti cu negustori duri care
au sfârşit-o ciuruiţi de gloanţe. Nu-ţi reproşez nimic pentru ce-a
păţit maică-ta, dar, poate că atunci, dacă nu-ţi pierdeai capul, nu
s-ar fi întâmplat toate câte s-au întâmplat…
— Mă socoteşti vinovat pentru…
— Nu.
— Tu îmi reproşezi că mi-am pierdut capul atunci? Tu? Să
nu mai spui asta niciodată!
— Poate că ai şi tu dreptate. În felul tău… Joe vrea să plece.
 — Unde te duci? Pleci aşa, fără să-1 săruţi pe tata? Hai, dă-
i o sărutare, ar fi cel mai mare bine pe care i l-ai putea face acum.
Joe se apleacă şi mă sărută pe frunte. N-o mai făcuse
niciodată înainte. Nici eu nu-i cerusem. Ţin minte că tatăl meu
mă ruga adesea să-1 sărut, şi eu îl sărutam de câte ori mă ruga.
O singură dată l-am sărutat pe buze, şi asta a fost la câteva
minute după ce s-a prăpădit. O lacrimă mi se scurge pe obraz.
Joe a plecat. Asistenta mă întreabă ce-i cu mine.
— Aveţi vreo veste de la soţia mea?
— Ştiţi că doctorul ne-a interzis să discutăm despre acest
subiect cu dumneavoastră.
— Şi ce să-mi închipui atunci? C-a murit?
— N-a murit. V-a spus-o doar şi băiatul dumneavoastră. Se
ţine tare.
— Asta nu înseamnă mare lucru, aşa-i?
— Ce să vă spun, ştiţi, avem o secţie de reanimare
excelentă, cu tot echipamentul necesar pentru cazurile cele
Comenzi mai grave. Poate că mâine, când veţi fi mutat într-
o rezervă, veţi afla mai multe de la doctorii care o tratează.
Trei săptămâni mai târziu, sunt externat, stau o lună acasă,
apoi mă întorc la magazin. Între timp Joe este jefuit. Le dă toţi
banii de data aceasta, fără să crâcnească. Pedro, de faţă la jaf, îmi
promite solemn că aşa ceva nu se va mai întâmpla şi că nimeni
nu se va mai atinge de magazinul nostru, chit că nu el este
proprietarul. Pedro îşi face rost de pistol. Ca să obţină autorizaţia,
vorbeşte cu doi negustori de pe strada noastră să depună garanţie
pentru el. Joe, fiind cu permisul suspendat, declară poliţiştilor că
are nevoie de un însoţitor înarmat pentru a transporta banii la
bancă, şi că acel însoţitor înarmat va fi Pedro. Pedro ţine pistolul
în depozit. Îi explică lui Joe dece l-a ascuns acolo: „N-are nici un
sens să-1 ţii sub tejghea sau la casă, fiindcă jigodiile, când se
năpustesc în magazin, dacă se năpustesc, îşi vâră botul întâi
acolo, şi dacă ai baftă să dea cu ochii peste el, eşti un om mort.
De trei ori am fost jefuit până acum, ca să nu mai pun la
socoteală cele două spargeri de aici, şi de fiecare dată am observat
că băieţii au grijă, înainte de a-şi lua tălpăşiţa, să te închidă, fie în
depozit, fie în closet, undeva de unde să nu poţi ieşi prea curând.”
Edna este internată într-un sanatoriu. E paralizată de la gât
în jos. Chiar dacă şi-ar reveni din comă, tot paralizată ar rămâne.
De vorbit, n-o să mai poată vorbi niciodată. Creierul, atât cât a
mai rămas din el, mare lucru nu va mai fi în stare să facă atunci
când va ieşi din comă, dacă va mai ieşi vreodată. Poate că ar fi
fost mai bine pentru ea să fi murit la spital sau atunci, pe loc, în
magazin, sau poate că totuşi mai bine ar fi fost în spital, să mori
în spital e parcă mai puţin înjositor decât să-ţi dai sufletul pe jos,
într-o prăvălie oarecare. Doctorii mi-au spus că n-o să mai dureze
mult, cine ştie, poate cel mult câteva luni. Mă întorc deci la
magazin, când de fapt ar trebui să stau acasă, aşa mi-a spus
doctorul, să stau acasă, liniştit, da, acasă ar fi trebuit să stau.
Însă nu pot să stau degeaba. Îl salut pe Pedro. Îmi răspunde:
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
— Ce s-a întâmplat a trecut.
— N-a trecut, aşa ceva nu trece, sau trece, dar foarte greu,
şi soţia dumneavoastră, am impresia că e încă acolo, în spital.
— Poate că ai dreptate, poate că într-adevăr n-a trecut
destulă vreme de atunci. Pedro, de fapt voiam să-ţi spun că tu ne-
ai fost de mare ajutor, pentru fiul meu şi pentru mine, şi tocmai
de aceea aş vrea, atât cât o să ne dea mâna, să-ţi dublăm salariul,
şi să te angajăm, dacă va fi posibil, pe toată săptămână.
— Nu-i nevoie, sunt mulţumit cu cât iau acum.
— Pedro, e vorba de patruzeci de cenţi, îţi vom mări salariul
pe oră cu patruzeci de cenţi.
— Ce te-a apucat, papa? sare Joe. Ce-ai de gând să faci?
Vrei să ne duci la sapă de lemn? De unde naiba o să scoţi banii
ăştia?
— Îmi convine şi cu douăzeci, spune Pedro. Mă descurc şi
cu atât.
— Atunci aşa rămâne. Îţi vom da cu douăzeci de cenţi mai
mult.
Merg la lucru din două în două zile, e sâmbătă, aceeaşi
săptămână, Pedro şi cu mine citim ziarul, Joe tratează cu. Un
client, când doi bărbaţi intră în magazin. Nici măcar nu mai
catadicsesc să ceară un costum, vreun sacou, nişte pantaloni,
scot de la început pistoalele, chiar din uşă. Unul din ei, mai
deşirat, îndreaptă pistolul spre Pedro şi spre mine, celălalt,
fălcosul, îl aţinteşte spre Joe şi spre client. Răcneşte:
— Nici o mişcare! Sus labele. Nu cumva să atingeţi alarma,
că vă ia mama dracului.
Clientul bolboroseşte.
 — Oh, Dumnezeule, Dumnezeule, fie-ţi milă de noi. Pedro le
spune:
— Băieţi, am îngheţat, nici o grijă, nu suntem tâmpiţi.
Fălcosul ia casa în primire, începe să golească banii în geantă. Îl
aud pe deşirat zicând:
— Ţine, bă, şi tu!
În aceeaşi clipă mă trezesc că-mi aruncă o geantă în braţe.
Apoi, tot el, către mine:
— Portofelul, banii, şi ce mai ai la tine. Hai, executarea.
Apoi, către ceilalţi:
Comenzi
— Şi voi la fel. ^
Vârâm în geantă portofelele, ceasurile, inelele, tot ce avem
la noi. Mai puţin inelul meu, e cel pe care nu l-am mai putut
recupera după spargerea de atunci, deşi toată captura ne-a fost
restituită imediat. Fălcosul se trage după tejghea, intră în camera
din spate, trec câteva clipe, iese de acolo şi zice:
— N-avem unde să-i închidem. Nu-i nici o uşă sigură. Apoi,
tot el către noi:
— Toată lumea în spate. Se aude? Şi nu scoateţi scăfârlia
de acolo cinci minute. Altfel, pe 'cinstea mea, vă bulim pe toţi. Se
aude? Pe toţi.
Pedro zice:
— Las' că ştim lecţia. Am mai luat papara asta. O să stăm
zece minute, nu cinci. Am eu grijă de asta, băieţi.
Ne cărăbănim, unul câte unul, în camera din spate. Joe se
uită pe geam şi zice:
— Au plecat.
Pedro bagă mâna sub un morman de cutii cu cămăşi şi
scoate un pistol. Las telefonul din mână şi strig la el:
— Nu, Pedro, asta nu. El zice:
— N-o să-i las să plece cu banii, l-am prevenit pe fiul
dumneavoastră că n-o să-i las. N-o să-i las, domnule Sahn.
Clientul şi-a vârât toate degetele în gură şi bălmăjeşte:
— Vai, nu se poate, nu se poate. Joe zice:
— Pedro, dă-mi pistolul. Pedro răspunde:
— Nu pot. Permisul este pe numele meu. Dacă ţi-1 dau,
intru la apă.
Joe zice:
— Bine, Pedro, dar eu ştiu să trag cu el. Pedro zice:
 — Şi eu ştiu. Mi-au arătat poliţiştii, am fost la o tragere cu
ei.
Joe zice:
— La o tragere? Eşti nebun? Vrei să spui că ştii să-1
foloseşti după ce ai tras o dată cu el? Dă-mi-1!
Intervin:
— Nu pleacă nimeni. Lăsaţi-i să fugă. Joe apucă pistolul.
Pedro ţipă:
— Ai grijă. E-ncărcat.
Pedro vrea să smucească pistolul din mâna lui Joe, însă
pistolul se descarcă, glonţul intră în Pedro, chiar în piept. De
afară se aud împuşcături. Ferestrele se fac ţăndări. Clientul ţipă
înnebunit de groază. Joe scoate un urlet înspăimântător:
— Ticăloşilor! Bandiţi ordinari!
Joe apucă arma, iese în stradă, însă prea târziu, ei nu mal
sunt acolo, aruncaţi într-o maşină, dispăruseră în câteva clipe. '
închid magazinul, vând toate stocurile de marfă. Joe se înscrie din
nou la facultatea de farmacie, taxele i le plătesc eu. Pedro moare
din cauza rănii la plămân. Edna mai trăieşte o lună, e tot în
comă, nu va mai ieşi niciodată din comă, şi apoi, medicii mă
informează că Edna a murit, a decedat în somn, zic ei. Fac încă
un infarct. Mă mut mai în sud, închiriez o garsonieră într-un
hotel slinos, populat de tot felul de boşorogi. Trăiesc din pensia de
asigurări sociale, din asigurarea pe viaţă a Ednei, din economiile
mele strânse la bancă, fără vreo speranţă de a scăpa din mizeria
de hotel în care locuiesc; trebuie să aştept ca Joe să termine
studiile, să iasă pe un salariu suficient de mare pentru a-şi
întreţine familia, şi pentru a-mi plăti datoriile. Nu trece mult timp
şi primesc un telefon, cumnata lui mă anunţă că Joe s-a încăierat
cu trei golani care jefuiau nişte bătrâni, şi că ăia l-au stâlcit în
bătaie, i-au făcut zob rinichii şi capul, l-au pisat până l-au
omorât.
Mă întorc în oraş, vreau să asist la înmormântare, vreau să
scap de viaţa din sud, cu soarele, cu plaja, cu boşorogii ăia care
n-au nimic mai bun de făcut decât să-şi aştepte moartea, de ce să
fiu obligat să stau cu ei? Mă întorc în oraş, deschid alt magazin,
unul mult mai mic, cu bomboane, felicitări, flecuşteţe, deschid
într-un cartier mai tihnit. O întreb pe Nancy, nevasta lui Joe,
dacă nu i-ar conveni să se mute cu copiii în apartamentul meu,
aşa ar fi şi mai ieftin pentru ei, şi mai uşor pentru mine. Îmi
răspunde:
Comenzi
— Sinceră să fiu, nu-mi prea convine, şi nu pentru că ai fi
mata un om sâcâitor… însă, cum stăm şi aşa prost cu banii, şi
cum cei mici au nevoie de tine, o să ne mutăm totuşi, şi, cine ştie,
dacă nu-mi găsesc între timp pe cineva, poate rămânem la matale
câţiva ani.
Trăim aşadar la un loc, eu luptându-mă cu magazinul într-
un cartier în care spargerile sunt o raritate, nepoţeii ţinându-se de
mine să mă joc cu ei, să le spun poveşti, ca şi cum aş fi eu tăticul
lor, Nancy lucrând doar câteva ore pe zi, ieşind din când în când
cu vreun bărbat, rămî-nând la el peste noapte, deşi, mai încolo,
nu se încheagă nimic între ei, se despart de parcă nici nu s-ar fi
cunoscut. Uneori mergem la cele două morminte săpate pe un loc
cumpărat de mine cu treizeci de ani în urmă, şi stăm acolo unul
lângă altul, copiii neînţelegând ce se întâmplă cu noi, şi citim
câteva rugăciuni dintr-o cărţulie împrumutată de la intrarea în
cimitir, şi stăm acolo, şi plângem, şi plângem. *

S-a născut în 1926. Studii la University of Denveiy-

Colorado. Obţine licenţa în 1953. Cunoaşte viaţa editorială pe
toate faţetele, lucrând încă de tânăr ca vânzător de ziare, tipograf,
linotipist, bibliotecar, librar, editor. Redactor la revista editată de
Allan Swallow, Literatura Secolului Douăzeci. Întemeiază o revistă
literară, Talisman, care publică povestiri, poezii, recenzii. Revista
este întocmită, tehnoredactată şi tipărită de Greenwood însuşi.
Mai târziu revista capătă statut de editură, Talisman Press, cu
sediul în California. Editura este profilată pe cărţi de beletristică,
poezie şi sftudii de istorie a vestului Americii. În prezent, Robert
Greenwood locuieşte, după cum se exprimă chiar el, „pe colinele
de la poalele Munţilor Sierra Nevada din California”.
Autor de proză scurtă. Publică frecvent în reviste cum sunt
Reason, Southwest Review, San Jose Studies, Paris Review, Yale
Review, Antioch Review, The Denver Quarterly. Cele mai
interesante povestiri publicate sunt The Other World (Cealaltă
lume), în Reason, decembrie 1973; Last Survivor of Sierra Fiat
(Ultimul supravieţuitor din Sierra), în Southwest Review, toamna
1978; Snake Eyes (Ochi de şarpe), în San Jose Studies, noiembrie
1978.
 Volum de povestiri: Arcadia and Other Stories (Arcadia şi
alte povestiri), Talisman Literary Research, 1985.
Archetypes (Arhetipuri), 1985, este o povestire care, sub
aparenţa unei proze poliţiste, propune o dezbatere cu implicaţii
morale. Greenwood nu se mulţumeşte să expună
Proză americană contemporană 1975-1985 violenţa ca o
trăsătură predominantă a vieţii contemporane americane. În acest
caz, violenţa este introdusă într-un scenariu care reproduce un
conflict arhetipal. „Greenwood scrie într-un gen privit de unii cu
dispreţ: genul povestirii poliţiste. Şi chiar d#că ar aparţine acestui
gen, Arhetipuri ar fi una din cele mai captivante şi mai inteligente
bucăţi din tot ce a dat genul poliţist până acum, deşi, repet, nu
dispreţul este cea mai întemeiată atitudine faţă de povestirea cu
caracter detectivist. Citiţi prima pagină din Arhetipuri! Mă
îndoiesc că veţi putea să vă mai opriţi până la capăt. Dacă
naraţiunea ritmată, dacă personajele atât de abil prezentate, dacă
tensiunea care pluteşte deasupra acestei bucăţi nu reprezintă,
nişte calităţi, atunci mă întreb unde vom afla adevărata proză
scurtă?” (Burton Raffel, în The Signet Classic Book of Contempo-
rary American Short Stories, New American Library, 1985.
La întrebarea „Cum vă concepeţi povestirile?”, Robert
Greenwood ne-a dat următorul răspuns: „Temele mele sunt,
trebuie s-o recunosc, oarecum neconvenţionale. Fapt pentru care
mulţi cititori nu mă agreează. Nu sunt însă un relativist, ceea ce
iarăşi nu constituie un motiv de bucurie pentru unii critici sau
cititori, fiindcă, în ultima vreme, filosofia dominantă la noi este
tocmai relativismul. Am încercat întotdeauna să scriu povestiri
bazate pe valori certe, precise, nealterate de noţiuni arbitrare, în
ce priveşte structura ficţiunii, sau, cum i se mai spune uneori,
arhitectura ei, consider că forma ar trebui să se supună funcţiei”
(text inedit)
Povestirea Archetypes (Arhetipuri) a fost publicată iniţial în
revista The Denver Quarterly, iarna, 1976. Burton Raffel a inclus-
o în antologia The Signet Classic Book of Contemporary American
Short Stories, New American Library, 1985. S-a folosit textul din
acest volum.
Priveam, printr-o lupă puternică, chipul lui Alexandru cel
Mare. Când am zărit zgârietura apăsată de pe obrazul său, am
crezut că e vorba de un semn lăsat anume de vreun colecţionar
avid după antichităţi. Pe urmă, mi-am dat seama că mai văzusem
undeva moneda aceea. Da, tăietura de pe obraz, ea era cheia.
Bărbatul care-mi adusese moneda stătea de partea cealaltă
a tejghelei. Eram numai noi doi în magazin, în timp ce studiam
moneda, îi simţeam privirile aţintite asupra mea.
— Da, e o monedă foarte rară, am declarat eu, deşi nu-mi
ceruse părerea.
Îmi întinsese pur şi simplu moneda într-un plic de celofan
şi, aşezându-se pe scaun, mă întrebase:
— Cât face?
— Ştiţi ce reprezintă? l-am întrebat, uitându-mă la el. M-a
privit indiferent, fără să-mi dea nici un răspuns.
— E o tetradrahmă de arjjint, am spus eu. Emisă în timpul
domniei lui Ptolemeu I, regele Egiptului. Pe avers este capul lui
Alexandru cel Mare. Pe revers este zeiţa Atena, ţinând în mână o
suliţă şi un scut. Din păcate, moneda nu e în cea mai bună stare.
Are o zgârietură. Asta îi scade din valoare. M-aţi înţeles?
Omul din faţa mea se răsuci cu tot trupul şi aruncă o
privire prin magazin. Mătură cu repeziciune interiorul. Doar
asupra intrării zăbovi o clipă pentru a memora elementele
esenţiale: uşa de siguranţă şi peretele din preajma ei. Apoi, ochii i
se agăţară de mine.
— Cât face? repetă el. Vocea sa avea ceva imperativ.
Imperativ sau chiar dispreţuitor. Da, mai degrabă dispreţuitor, am
conchis eu?
Abia atunci am reuşit să-mi amintesc.
Mi-am amintit unde mai văzusem moneda aceea. Totul se
întâmplase cu aproape doi ani în urmă, într-o zi de vară târzie, în
septembrie. Îmi aminteam cu precizie şi ora. Închisesem mai
devreme magazinul pentru că voiam să trec pe la amicii mei din
branşa. În dimineaţa acelei zile mă sunase un bun prieten de-al
meu, Doc Parker, expert în monezi antice, rival de temut pentru
negustorii de numismatică. Voia să mă anunţe că achiziţionase
un set de monede greceşti şi cretane. „Dă o fugă să le vezi”, îmi
spusese el. „Am câteva piese care te vor da gata.”
Magazinul lui Doc se afla într-un mic centru comercial la
celălalt capăt al oraşului. Când m-a văzut oprindu-mă afară, în
faţa vitrinei, a băgat mâna sub tejghea, unde avea un declanşator
pentru broasca automată de la uşă. Întâi am auzit soneria, apoi
zăvorul deschizându-se. Am intrat. Mai erau doi clienţi înăuntru.
Se uitau la nişte bronzuri romane dintr-o vitrină. Doc s-a apropiat
de mine, a scos dintr-un dulap o casetă, pe care mi-a aşezat-o în
faţă. „Uită-te la ele”, mi-a zis el. „Sunt câteva piese de prima
mână. Cele mai bune au rămas la mine'ân birou. Ce te
interesează pune deoparte. Preţul îl stabilim mai încolo.”
Apoi se întoarse la clienţii săi şi începu să le prezinte
bronzurile romane. Am scos câteva monede şi am început să le
studiez cu lupa. De acest instrument nu mă despart niciodată. Mă
interesa mai*ales o bizară monedă cretană. Bănuiam că fusese
bătută cam în secolul V î.e.n., probabil la Cnossos. Avea un model
pe care nu-1 mai văzusem până atunci. Pe avers, capul
Minotaurului; pe revers, un model complicat, un soi de labirint.
Am pus-o deoparte. Voiam s-o studiez pe îndelete mai târziu.
Abia atunci am observat tetradrahma de argint cu capul lui
Alexandru cel Mare. Aveam un client care umblase după această
monedă ani de zile. Voia însă una în perfectă stare de conservare.
Mi-am reglat nerăbdător lupa. Când am zărit însă tăietura de pe
obrazul lui Ale
Arhetipuri „ xandru, speranţele mele s-au risipit. Clientul
meu era un om cu hachiţe. Un tip dificil, foarte greu de mulţumit.
Ar fi fost în stare să se agaţe de cea mai mică hibă ca să scadă
preţul monedei. Şi totuşi am pus-o deoparte.
M-am întors spre Doc. El îmi făcu semn să trec dincolo, în
biroul său. M-am strecurat deci în cealaltă încăpere. Pe masă mă
aşteptau două cutii cu monede: „piese care te vor da gata”, mă
prevenise Doc la telefon. În birou nu se putea pătrunde decât
printr-o singură uşă. Am închis-o imediat în urma mea. Mai
exista acolo şi o fereastră îngustă, care dădea spre interiorul
magazinului. Când stăteai la biroul lui Doc, fereastra îţi venea
exact la înălţimea ochilor. Din magazin, dacă se întâmpla ca
privirile să se oprească asupra ei, încadrată cum era de vitrine,
păreş o ogjindă nevinovată, prinsă de zid.
M-am uitat la cutiile cu monede de pe masă. Doc nu
exagerase cu nimic. Erau nişte piese excepţionale. Puteau fi date,
fără nici un fel de emoţii, şi celei mai selecte case de licitaţii din
branşă. Mi-am scos lupa şi am aprins lampa de birou care avea
un bec foarte puternic, îmi amintesc vag că am auzit soneria
ţârâind, broasca automată, şi apoi uşa deschizându-se. Monedele
mă absorbiseră prea tare pentru a mai fi atent la ce se întâmpla
dincolo. Totuşi, după câteva clipe, simţind parcă (^tensiune în
aer, m-am uitat pe fereastra de lângă mine.
Doc stătea în mijlocul magazinului cu mâinile ridicate
deasupra capului. Cei doi clienţi erau lungiţi pe jos, cu braţele
răstignite. Un pistol era aţintit spre ei. M-am uitat la bărbatul
care ţinea arma. Era uriaş. Aproape un gigant. Avea cu mult peste
un metru optzeci. Trunchi puternic, umeri masivi, gât butucănos,
ca de taur. Capul ieşea din acel gât imens, aplecat înainte. Avea o
coamă deasă de păr alb. Ochii, agresivi, incendiaţi parcă de o
inflamaţie. Arăta înspăimântător. Trebuie să fi cântărit peste o
sută cincizeci de kilograme. Era trecut bine de treizeci de ani. Sau
cel puţin aşa părea. Puloverul alb, de lână, întărea impresia de
albino. Dacă m-aş fi uitat la el de aproape, i-aş fi văzut cu
siguranţă ochii înroşiţi, în mână ţinea un pistol de calibru 45.
Ştiam că Doc purta întotdeauna arma la el în timpul
serviciului. Pistolul era prins într-un toc agăţat de curea la spate,
sub sacou. Avea permis pentru el. Dacă i s-ar fi dat prilejul, Doc
ar fi scos pistolul de calibru 38 şi, fără să ezite, ar fi tras.
Omul cu grumaz de taur desfăcu una din vitrine şi începu
să golească cutiile cu monede într-o geantă de pânză. Adună cu
braţul său puternic, dintr-o singură mişcare, toate monedele pe
care le lăsasem pe tejghea. Printre ele se aflau şi cele două piese
pe care le scosesem din casetă mai devreme. În timp ce individul
se învârtea prin magazin, Doc se întoarse uşor cu faţa spre el, şi
cu spatele la mine. Am observat că braţul său cobo-râse foarte
puţin în jos.
Primul meu gând a fost să-1 ajut pe Doc. Am deschis
sertarele biroului, sperând să găsesc o armă. Nimic. M-am uitat şi
după birou, în colţul camerei. Doc ţinuse cândva acolo o puşcă de
vânătoare. Eu eram neînarmat. Îmi lăsasem pistolul la magazin,
pe raftul din spatele tejghelei. De fapt, nu-1 purtam niciodată la
mine. Am apucat telefonul, sperând că nu va fi prea târziu, şi am
format numărul poliţiei. Am vorbit în şoaptă, cu privirile pironite
pe geam. Individul de dincolo nu dădea nici un semn că m-ar
auzi. După ce am anunţat poliţia că are loc un jaf, am pus
telefonul jos, cu mare precauţie, şi am reînceput să caut o armă.
Mâna dreaptă a lui Doc ajunsese între timp la niveltâl
şoldului. Îşi răsucise mult trupul, într-un efort de a masca
mişcarea braţului. Cei doi clienţi zăceau tot acolo, nemişcaţi pe
podea.
 Mi-am scormonit mintea. Trebuia să întreprind ceva. Ştiam
că dacă deschid uşa şi năvălesc în magazin voi fi împuşcat pe loc.
Şi totuşi, dacă aş fi născocit o diversiune, poate că Doc ar fi avut
timp să scoată pistolul. Mai exista o posibilitate. Să nu intru în
magazin, ci doar să izbesc zdravăn uşa despărţitoare, pe
neaşteptate, după care, să mă arunc la pământ şi, cu puţin noroc,
să scap teafăr.
Mă îndreptam spre uşă, când l-am văzut pe Doc strecu-
rând mâna la şold, sub haină. N-am apucat să schiţez nici un
gest. Două împuşcături au răsunat în magazin. Detunăturile au
fost asurzitoare, aşa cum numai un pistol de calibru 45 e în stare
s-o facă. Doc a fost proiectat pe
Arhetipuri spate de şocul loviturii, prăbuşindu-se peste una
dintre vitrine. Murise probabil înainte de a atinge podeaua.
Calibrul 45 face ravagii. Un singur cartuş retează braţul unui om.
Doc nu fusese lovit în braţ, ci în piept şi în burtă. De două ori. ^
Namila se retrăsese spre ieşire. Ţinea prada în mână. Ochii
îi scăpărau. Arăta ca un taur înfuriat, cu muşchii încordaţi ca
înaintea atacului decisiv. Mi-am dat seama că voia să treacă
direct prin uşa de siguranţă. Era un model de uşă care nu putea
fi deschisă decât dinăuntru, de la un declanşator montat sub
tejghea. O piesă redutabilă: cadru de oţel, sticlă armată. Bruta n-
avea însă timp să mai bâjbâie prin magazin după declanşator. Se
opri deci în faţa uşii, ridică piciorul echilibrându-se o clipă pe
celălalt, apoi se năpusti cu talpa înainte direct în cadrul metalic.
Uşa sări din ramă instantaneu ca o felie de pâine dintr-un toaster
automat. Sticla, intactă, ca înainte. Fusese o lovitură atât de
năprasnică, încât smulsese rama din perete cu tot cu buloanele
de ancorare.
Am ieşit repede din birou şi am înşfăcat pistolul lui Doc.
Reuşise totuşi, în ultima clipă, să-1 apuce. Cu o secundă înainte
de a fi împuşcat. Cei doi clienţi stăteau răstigniţi pe jos, exact ca
înainte, şi mă priveau îngroziţi. Am sărit peste resturile uşii drept
în aleea din faţa magazinului. Parcarea era plină de maşini. L-am
văzut atunci pe individ aplecându-şi trupul imens spre un
Mustang albăstrui. Înainte de a-şi vârî capul înăuntru, mai
aruncă o privire înapoi, spre magazin. Motorul porni cu un muget.
Trebuia să fac un lucru al dracului de greu: să ţintesc pe cineva
într-o parcare înţesată de maşini. Nu m-am lăsat şi am ochit. Am
ochit geamul din dreapta, chiar în clipa în care Mustangul ieşea
din parcare. Am văzut fereastra făcându-se ţăndări. Pe el însă nu-
1 nimerisem. N-am avut timp să mai trag o dată. Şi, de la distanţa
la care mă aflam, n-am reuşit să zăresc nici numărul maşinii/
Când m-am întors, am găsit o mulţime de oameni adunaţi
în faţa magazinului. Cineva telefonase după ambulanţă. Prea
târziu însă pentru Doc. Am intrat să mă uit la el. Nu mai era
nimic de făcut. Doc mă sprijinise mult. Mă ajutase în primul rând
să pătrund în comerţul cu monede. Deşi era de două ori mai
bătrân decât mine, nu-î socotisem niciodată un ramolit. Îl
cunoşteam de zece ani şi nici o clipă n-am avut senzaţia că omul
acesta îm-bătrâneşte. Porecla de Doc o primise ca semn de
respect din partea celor din branşă. Era preţuit nu numai ca om,
dar şi ca expert. Neîntrecut în cunoaşterea monedelor antice.
Citea în şase limbi. Istoria antică o ştia la fel de bine ca un
profesor universitar. Poate chiar mai bine. Memora monedele cu
uşurinţa cu care alţii reţin scorurile la baseball. Avea o memorie
perfectă. Nu-i scăpa nici cel mai mic detaliu. Meseria nu făcuse
totuşi din el un şoarece de bibliotecă. Dimpotrivă, era un bărbat
solid, de peste o sută de kilograme, foarte robust, şi îi plăcea să se
distreze. Era înnebunit după vânătoare. Îmi amintesc că eram
odată amândoi în deltă şi Doc a văzut un stol de gâşte sălbatice
zburând sus, pe cer. Zburau atât de sus, că abia li se mai auzea
cârâitul. Doc savura astfel de scene. Altă dată, ţin minte, am
plecat împreună după mistreţi în Big Sur. Ajunsesem amândoi
într-un ţinut accidentat, când pe neaşteptate o scroafă uriaşă s-a
năpustit asupra noastră. Se rostogolea spre noi ca un bolovan
imens şi negru. Cu colţii ei albi şi lungi ar fi spintecat un om într-
o secundă. Am tras de două ori, cu arma proptită de şold.
Riscant, mai ales cu o carabină. Am lovit-o în ceafă şi în rât.
Împinsă de inerţie, fiara ajunsese la câţiva paşi de mine, unde se
prăbuşise grămadă. Doc m-a îmbrăţişat atunci fericit. Cu atâta
forţă, că mi-am auzit oasele trosnind. Pe urmă a început să joace
în jurul meu, aplaudând de bucurie. Iar acum îmi zăcea mort la
picioare.
Am povestit totul poliţiştilor cu lux de amănunte. Mai ales
că observasem ceva nemaipomenit. Când namila a tras în Doc cu
pistolul, mâna nu-i zvâcnise deloc. De obicei, când foloseşti un
45, reculul te zguduie zdravăn. Pe el nici măcar nu-1 clintise. L-
am descris poliţiştilor. După ce am terminat, s-au uitat la mine de
parcă le-aş fi înşirat baliverne. „E adevărul gol-goluţ”, le-am spus
eu atunci. _”în viaţa mea n-am văzut un tip mai vânjos. Vânjos şi
agresiv. E o arătare cu trup de om, de om uriaş, Arhetipuri şi cap
de taur.” Ultima oară când m-am interesat de el la poliţie, mi-au
spus că nu-1 prinseseră încă.
Nu-1 recunoscusem când a intrat în magazin. De astă dată
avea cu totul altă înfăţişare. Deşi statura era aceeaşi, de gigant.
Nu putea s-o mascheze, orice ar fi făcut. Acum, părul era
tuciuriu, lung şi aspru. Parcă şi ochii aveau altă culoare. Băteau
spre un verde închis.
Ceva mai devreme, în aceeaşi dimineaţă, cineva mă sunase
să-mi spună că are nişte monede de vânzare. I-am explicat. Cum
să ajungă la magazin. Când persoana a apărut în dreptul uşii, am
apăsat pe butonul de sub biroul meu, declanşând broasca
automată. Intrase în chipul cel mai firesc, aşezându-se apoi în
faţa mea, pe unul din scaunele confortabile, îmbrăcate în piele
stacojie, pe care se tolănesc de obicei clienţii mei.
Purta un pulover negru peste o cămaşă sport, deschisă la
gât. Am observat că puloverul era tras peste şold. Avea loc
suficient să ţină acolo un pistol de calibru 45, m-am gândit eu.
Individul băgă mâna în buzunar, scoase o altă punguliţă de
celofan şi, aplecându-se puţin, o depuse pe biroul meu.
— Dar asta? întrebă el. Capul său monstruos de mâre se
alungise parcă spre mine. Namila reveni apoi pe scaun. Fiecare
gest al său degaja o aroganţă, un soi de dispreţ. Dacă nu faţă de
mine în mod deosebit, atunci faţă de tot ce-1 înconjura. Cu alte
cuvinte, nu era o simplă poză. Era pur şi simplu modul său de a
fi.
M-am uitat cu lupa la monedă. Era o manevră pentru a mai
câştiga timp de gândire. Îmi dădusem seama imediat că era vorba
de cealaltă monedă pe care o văzusem atunci la Doc, moneda
aceea cretană cu Minotaurul şi Labirintul. Era ca şi cum mi-ar fi
înmânat ultima dovadă, aruncân-du-mi-o în faţă, provocator, cu
un dispreţ colosal, de parcă totul ar fi fost deja hotărât dinainte.
Eu însă aveam o certitudine: în ziua aceea el nu mă văzuse în
magazinul lui Doc. Adică n-a avut cum să mă vadă. Aşa a fost să
fie, ca el să nu mă zărească. Nici măcar atunci când s-a mai uitat
o dată la magazin, înainte de a-şi vârî căpăţâna uriaşă în
Mustangul albăstrui. Nici măcar atunci, sunt sigur, nu mă
văzuse.
 Se uită spre colţul din spatele biroului. Adică în dreapta
mea. Acolo se află un seif de mărimea unei cămăruţe. Cât timp
stau în magazin, îlţin deschis. Noaptea, când plec, îl încui. În el
îmi ţin majoritatea pieselor. De pe scaunul pecare era aşezat
putea să-şi dea seama că e vorba de un seif şi că uşa lui este
deschisă. Era suficient, în dimineaţa aceea lucrasem la un catalog
pe care voiam să-1 expediez clienţilor. Căruciorul cu cărţi se afla
încă acolo, plin cu enciclopedii şi dicţionare. Căruciorul are
aproape un metru şi douăzeci înălţime, este din oţel şi rezistă la
greutăţi foarte mari. Roţile sunt de cauciuc, iar când e încărcat,
abia îl urneşti. Individul continua să studieze seiful. Am bănuit la
ce se gândeşte. În viaţa mea am avut de-a face cu clienţi de toate
felurile. De obicei, când cineva are o monedă de vânzare, se
concentrează asupra preţului. Uneori caută să umfle valoarea
piesei. Sau, dacă mai are dubii, încearcă să te tragă de limbă.
Poate astfel îţi smulge vreo cifră. Apoi, cu preţul pus de tine,
merge la alt anticar unde face tot posibilul să capete o sumă
frumuşică. Or el, individul din faţa mea, rămăsese impasibil când
îi spusesem că are o tetradrahmă de argint. Avantajul era încă de
partea mea. Ştiam că nu venise la mine să-mi vândă monede.
Am continuat să cercetez moneda cretană, sau cel puţin m-
am prefăcut c-o cercetez, întorcând-o pe o faţă şi pe alta, sub
lupă. Eram conştient că nu-i pot face faţă. Nu eram pe măsura
lui, nici măcar pe jumătate. Mi-ar fi putut zdrobi oasele cu aceeaşi
uşurinţă cu care spargi două nuci în pumn. Nu^mi făceam nici o
iluzie: dacă apuca să mă înhaţe, eram pierdut. În înfruntarea cu
el trebuia să speculez fiecare detaliu. Mai fusesem jefuit. Am fost
ameninţat şi lovit cu pistolul în propriul meu magazin. Am
ripostat, când s-a putut. Dar niciodată n-am întreprins ceva
nechibzuit. Numai un nebun s-ar năpusti la un borfaş înarmat.
— E o monedă valoroasă, i-am spus eu. Ţin foarte mult s-o
cumpăr.
Îşi întoarse capul cu iuţeală. Părea oarecum amuzat.
— Nu sunt sigur că vă pot oferi exact cât valorează. Am să
încerc însă să urc preţul cât mai sus. Între timp aşezasem lupa pe
masă.
Arhetipuri
— Dă-mi o cifră, zise el. Gura i se desfăcuse într-un zâmbet
insolent.
 — Ştiţi, am zis eu, chiar acum lucrez la un catalog pentru
clienţii mei. Aş vrea să includ în el şi această monedă. Ar face o
mică senzaţie, sunt sigur. Clienţii mei se omoară după monedele
rare. Le lasă gura apă, ca să zic aşa.
Mă privea fix, rece, fără nici o reţinere. Se comportă, am
conchis eu, de parcă ar fi intrat deja în posesia bunurilor mele, de
parcă eu aş fi fost clientul, şi nu el. Uitân-du-te la figura lui, era
imposibil să nu încerci această senzaţie. Te simţeai terorizat,
ameninţat, umilit. Simţeai dintr-o dată că o mare primejdie
planează asupra ta, o primejdie de moarte. Iar el nu scotea nici un
cuvânt. Îmi arunca doar o privire rece, fixă.
— De fapt, vreau s-o cumpăr nu pentru că n-aş deţine alte
piese preţioase în colecţiile mele, am continuat eu. Am chiar
destule. Câteva bucăţi excepţionale vor fi incluse şi în catalog.
Venise momentul să-i arunc momeala.
— Toate se află acolo, în tezaur, am precizat eu, făcând
semn cu capul în direcţia seifului.
— Dă-mi un preţ, insistă el, şi din nou zâmbetul acela
batjocoritor îi înflori pe faţă.
— Ei bine, pentru moneda cretană, am spus eu, ridi-când-o
în palmă, ce-aţi zice de o mie?
Tipul ridică din umeri. Expresia feţei i se schimbă parcă
pentru o clipă. Obţinuse o cifră de la mine, era un fel de victorie.
Poate chiar mai mult. Mă privea aşa cum un învingător îl priveşte
pe cel răpus. Se uită la mâinile mele. Era rândul lui să mi le
studieze. Făcusem şi eu acelaşi lucru, cu ale lui, puţin mai
devreme. În timp ce discutam, m-am străduit ca mâinile mele să
rămână la vedere. Pistolul meu, de calibru 38, era în sertar/ul de
la birou, la câţiva centimetri de degetele mele. Ştiam însă că, dacă
aş deschide sertarul, fie şi numai din întâmplare, namila şi-ar fi
scos imediat pistolul său de calibru 45. Nu-şi permitea să rişte.
Mai ales că nu ştia ce se poate ascunde în sertar. În timp ce-1
priveam, cu un zâmbet care se dorea cât mai convingător, am
înţeles că aveam de-a face cu un individ care reuşise să-şi impună
voinţa întotdeauna, indiferent cine i s-ar fi opus. Era în el o poftă
de putere irezistibilă. Dacă cineva i-ar fi stat în cale, l-ar fi omorât
fără să ezite. Îmi dădeam seama că viaţa mea era acum în pericol.
A lui sau a mea, m-am întrebat eu, umplându-mi din nou faţa de
acelaşi zâmbet. Căci, de un singur lucru eram sigur: unul din noi
trebuia să moară. El se uită lung la seif.
 — Pe tetradrahma de argint pot să vă ofer cinci sute. Am
ridicat moneda cu chipul lui Alexandru cel Mare şi am răsucit-o
între degete.
— Deci, o mie cinci sute pentru amândouă.
Nu voiam să întind coarda prea tare. Şi nici să mă arăt prea
interesat.
— Bani gheaţă sau cecuri? Ce preferaţi? Sper că am această
sumă în seif, am adăugat eu.
Mă privea cu un dispreţ evident. Probabil că mă socotea un
biet imbecil. O ţintă uşoară. O fleaşcă. I se citea pe chip dispreţul.
Era tot un rictus. Stătea la pândă, ca o fiară pregătită să-şi agaţe
prada. Formidabil! înghiţise momeala.
Mi-a venit atunci un gând. În vremurile noastre, jertfele nu
se mai aduc ca în trecut. Nu mai măcelărim tineri şi fecioare
pentru a-i îmbuna pe zei. Sau poate o facem, dar numai simbolic.
Niciodată în sens propriu. Ritualul începe printr-un gest de
intimidare. Astăzi ameninţarea cu violenţa constituie adesea un
mijloc pentru atingerea unui ţel, şi nu un scop în sine.
Întotdeauna vor exista indivizi care să pretindă sacrificii de la
ceilalţi. Fie prin legi, fie prin forţă brută. Probabil că ţelul nu este
suprimarea semenilor, şi oricum nu la modul direct, deşi în cazul
lui Doc fusese vorba de crimă, ci mai degrabă însuşirea de
bunuri, prin deposedare. Dacă un om îşi investeşte ştiinţa şi
timpul în strângerea unei averi, atunci ceea ce i se răpeşte este
chiar viaţa lui, într-o formă abstractă. Când gesturile de
intimidare n-au efect, iar victima refuză să renunţe la bunurile
sale, jefuitorul recurge la forţă, la ameninţări, sau chiar mai mult.
Dacă totuşi se încăpăţânează să reziste, victima se poate trezi cu
o ţeavă de pistol la tâmplă. Şi atunci mi-am amintit de pistolul
său de calibru 45. Oare unde îl ţinea? Probabil într-un toc, la
spate, sau poate prins de picior.
Arhetipuri
— Înţeleg că sunteţi pasionat de numismatică, am
improvizat eu, străduindu-măv să-1 privesc drept în faţă. M-am
ridicat de la masă. Am făcut-o ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, ţinându-mi în continuare mâinile la vedere. Mă
urmărea cu o privire de vultur.
— Altfel n-aţi fi ajuns în posesia acestor monede. Sper c-o
să vă facă plăcere să vedeţi câteva din piesele mele de excepţie.
Mă refer la cele rezervate special pentru catalog.
 Şi, făcând semn spre seif, am continuat:
— În orice caz, banii îi ţin acolo. Vorbesc de cei o mie cinci
sute pe care vi-i datorez.
Uriaşul se ridică, dezvăluindu-şi adevărata statură. Se
înclină spre mine. Nădăjduiam că ideea mea prinsese, că
deschizându-i drum spre ce aveam mai de preţ îl scuteam de
efortul de a născoci el o stratagemă ca să mă jefuiască. Totul era
ca momeala să nu fie prea grosolană, să nu sară în ochi. Mă privi
lung. Aştepta probabil să fac eu primul pas.
— Merg şi eu, spuse el.
Nu se vedea nici un semn de suspiciune pe chipul său.
Doar un zâmbet dispreţuitor.
M-am apropiat de seif. Uşa era deschisă. M-am oprit în
prag. În sfârşit, putea să vadă înăuntru. Ochii îi sclipiră, devorând
într-o clipă totul. Văzu cutiile cu monede pe rafturi, fişicurile de
dolari de argint pe masă. Şi căruciorul plin cu enciclopedii. Am
intrat.
Namila ezită o clipă. Apoi, se uită la mine şi păşi înăuntru.
— Aici păstrez una din cele mai scumpe monede, i-am spus
eu.
Vorbisem ca un negustor care-şi plasează marfa. Cam
trivial, dar oricum inspirând încredere totală.
— O piesă într-adevăr rară, am continuat eu. O monedă
franceză de aur de douăzeci de ducaţi. La preţurile de astăzi, face
pe puţin zece mii de dolari.
Exagerasem, fireşte. Nici vorbă de douăzeci de ducaţi de
aur. Era o banală monedă de aur de o sută de franci, care făcea,
în cel mai bun caz, vreo opt sute de dolari. Am ridicat-o,
depunând-o apoi pe blatul mesei, departe de el. Ca s-o vadă mai
bine, trebuia să se întindă. Şi atunci, în clipa când se răsuci spre
masă, am căzut în spatele lui, şi l-am izbit cu umărul cât am
putut de tare. Îi HicvsoTYi prin surprindere. Folosisem exact
secunda aceea când trupul său se afla în mişcare, uşor aplecat
deasupra monedei, într-o poziţie dezechilibrată, ca să-1 trântesc
de zidul din spatele seifului. 4
Am ieşit imediat din tezaur. Proptindu-mă de uşa de oţel, l-
am mai văzut încă o dată cum încerca să-şi recapete echilibrul.
Am dat un ghiont uşii masive, şi aproape că se închisese, când
am simţit o izbitură dinăuntru. Deşi lovitura mă zdruncinase, am
continuat să împing uşa. Mai erau vreo cincisprezece centimetri
până să se închidă. Îmi închipuisem că stând afară avantajul va fi
de partea mea. Uşa cântărea peste o tonă şi era în aşa fel
construită, încât era mult mai uşor s-o închizi decât s-o deschizi.
Trecuse mai bine de un minut şi nu reuşisem s-o împing nici
măcar un centimetru. Dar nici nu pierdusem teren. Uşa parcă
îngheţase într-un punct. Stătea nemişcată, ca şi cum amândoi am
fi împins de o parte şi de alta, cu aceeaşi forţă. Simţeam cum se
scurge transpiraţia pe mine. Niciunul din noi nu scosese un
cuvânt. Îmijsimţeam doar inima zvâcnindu-mi în piept.
Nu ne zăream. La un moment dat am observat că îşi
strecoară mâna prin crăpătură. I-am văzut pistolul. Încerca să
întoarcă mâna şi să tragă în direcţia în care bănuia că mă aflu.
Avea însă prea puţin spaţiu pentru această manevră, mai ales că
arma îl incomoda în mişcări. M-am opintit. Ştiam că huiduma din
seif îşi irosise şansa pe care. O mai avea vârându-şi mâna în
crăpătura uşii. În felul acesta nu mai putea să împingă. Am
profitat, izbind-o, atât de tare, că m-a trecut un junghi în spate, îi
prinsesem mâna. Sau cel puţin aşa am crezut, căci şi-o trăsese
înapoi împreună cu pistolul aproape fulgerător. Am mai izbit o
dată uşa şi abia atunci am auzit broasca ţăcănind. Cu cotul stâng
am învârtit minerul seifului. Apoi, m-am aplecat şi am format
cifrul.
Pusesem în sfârşit mâna pe el. '
M-am întors, rezemându-mă cu spatele de uşă. Broboane
de sudoare îmi picurau pe faţă. Am respirat de câteva ori adânc,
încercând să-mi relaxez muşchii. Apoi, m-am îndreptat spre
birou, am deschis sertarul de sus şi am scos revolverul de calibru
38. Am ridicat receptorul
Arhetipuri şi am sunat la poliţie. Au vrut să le explic în
detaliu ce se întâmplase. Cred că am vorbit cu ei cel puţin cinci
minute. Le-am spus că individul pe care-1 prinsesem era acelaşi
cu cel care îl jefuise şi îl omorâse pe Doc, cu doi ani în urmă.
Acum încercase să mă jefuiască şi pe mine, le-am spus eu. Îl
închisesem în seif. M-au anunţat că vor trimite un echipaj de trei
poliţişti. Le-am spus că voi aştepta maşina poliţiei la intrarea în
clădire.
Nu era o precizare întâmplătoare. Magazinul meu se a'flă în
centru, într-o clădire uriaşă, de mărimea a câtorva blocuri
obişnuite. Are cinci etaje. La fiecare din ele există cel puţin opt
coridoare, multe din ele intersectân-du-se. Trei scări leagă cele
cinci etaje. Clădirea e închiriată proprietarilor de magazine şi
birourilor unor agenţii. Când vii pentru prima oară, te poţi rătăci
foarte uşor. Unii din clienţii mei botezaseră colosul, oarecum în
glumă, „Labirintul”. După două, trei vizite te obişnuieşti. O
fermecătoare şi foarte tânără doamnă, amatoare de antichităţi, mă
sfătuise să iau cu mine un ghem de câte ori mă afund în clădire.
Voia pesemne să spună că mergând pe urmele ghemului deşirat
voi fi în stare, mai târziu, să găsesc drumhl spre ieşire.
După ce am închis uşa magazinului, am plecat să-i
întâmpin pe poliţişti. I-am întâlnit pe unul din coridoarele de la
primul etaj. În timp ce ne apropiam de magazin le-am descris pe
scurt situaţia.
— E înarmat. Are un 45. Nu va ezita să-1 folosească. E o
huidumă, cât doi oameni la un loc.
Poliţiştii au vrut să ştie dacă există vreo gură de aerisire. Îi
tenta ideea să-1 anihileze cu câteva grenade lacrimogene.
— Nu există. Niciuna, am răspuns eu.
— Se poate vorbi cu* el? întrebă poliţistul cu părul cărunt.
— Imposibil, am răspuns eu. N-aveţi pe unde.
— O să audă că deschidem uşa? mă chestionă poliţistul mai
rotofei.
— Da, am răspuns eu. O s-audă cifrul şi o să vadă minerul
răsucindu-se.
— Atunci să dau fuga până jos s-aduc lacrimogenele, se
oferi cel mai tânăr dintre ei.
— Adu şi puşca, strigă poliţistul cărunt. Pe urmă, rămâi în
maşină. Supraveghezi ieşirea. Cheamă şi o ambulanţă. Până-1
punem cu botu' pe labe, să fie aici.
Tânărul ieşi repede. Bătrânelul îmi spuse să deschid uşa
seifului. Un deget, nu mai mult. În aşa fel încât individul
dinăuntru să nu-şi poată strecura pistolul pe lângă ea. Rotofeiul
urma să mă ajute. Le-am explicat că uşa era în aşa fel construită,
că avantajul era de partea noastră.
— O întredeschizi puţin, mă dirijă bătrânelul. Eu mă aşez
în spatele uşii şi-1 somez să arunce arma. Sau încărcătorul. Dacă
se ţine băţos, îl ameninţ că-i dăm pe la nas cu lacrimogenele. Om
găsi noi pân' la urmă vr'o gaură în chiţimia asta. Mai complicat e
cu javra aia de pistol. Hai să proptim amândoi uşa. Îi venim noi
de hac.
Tinerelul se întorsese cu puşca şi cu grenadele lacrimogene.
 — Le-am încărcat. Pe amândouă. Am chemat ambulanţa,
raportă el.
— Dacă auzi împuşcături, îl instrui bătrânelul, chemi încă
un echipaj.
Am apăsat pe buton ca să-i deschid uşa de siguranţă.
Poliţiştii îşi scoaseră revolverele, ocupându-şi poziţiile din faţa
seifului. Mi-am fixat pistolul la brâu. Apoi, mi-am şters mâinile cu
o batistă. În sfârşit, m-am întors către bătrânel.
— Gata? l-am întrebat eu.
— O. K., zise el. Ia-o încetişor!
Rotofeiul stătea în dreapta mea, proptit cu toată greutatea
în uşă. Am format cifrul, am învârtit minerul, am crăpat uşa. La
început, pentru o clipă care mi s-a părut fantastică, am crezut că
eram stăpâni pe situaţie. Dar, imediat, în crăpătura uşii s-a ivit
capătul bont al unui drug de fier. Extraordinar! Uitasem complet
de rangă. O lăsasem în seif cu două săptămâni în urmă, când a
trebuit să mut nişte dulapuri metalice.
Namila o transformase într-o pârghie formidabilă. Uşa s-a
căscat pur şi simplu. M-am agăţat de ea, dar am fost luat pe sus
şi împins într-o parte. Rotofeiul, care încercase s-o stopeze, a fost
proiectat peste celălalt poli
Arhetipuri ţist, care pândea în faţa tezaurului. Am văzut
apoi cu coada ochiului căruciorul de cărţi la gura seifului. Namila
se ghemuise în spatele lui, ca un alergător pregătit de start, cu
gâtul arcuit înainte. Am strigat la cei doi poliţişti, dar era deja
prea târziu. Căruciorul se rostogoli fulgerător peste ei. Bătrânelul
se prăbuşi pe spate. Căruciorul trecuse peste piciorul drept al
rotofeiului, făcând un zgomot groaznic, de os sfărâmat.
Monstrul ieşise cu pistolul său uriaş în mână. Albul ochilor
i se împurpurase de furie. I-am văzut buzunarele burduşite de
monedele mele. În mâna stingă ţinea o geantă de pânză, era tot a
mea, zornăind de bani.
Bătrânelul încercă să se ridice. Îşi pierduse revolverul.
Rotofeiul zăcea încă pe podea, cu piciorul zdrobit. Osul ieşise prin
carne sfâşiind pantalonul.
Văzând că singurul poliţist rămas teafăr n-avea pistol în
mână, namila începu să mă caute. Faţa i se contorsionase de ură.
Umbla strângând din dinţi. Mă ghemuisem în spatele uşii de la
seif. Bătrânelul se îndreptă spre el în-cercând să-1 agaţe, dar se
pomeni în faţă cu o geantă doldora de monede, care îl proiectă la
câţiva metri în spate. Uriaşul prinse căruciorul şi îl orientă direct
spre uşa de siguranţă.
Se întorsese aşadar cu spatele la mine. M-am aplecat şi am
ţintit cu precizie în piciorul drept. Căruciorul sfă-râmase deja uşa
când am tras primul glonţ. Nu s-a prăbuşit. S-a întors doar către
mine şi a tras de două ori. M-am lăsat pe vine. Am auzit gloanţele
ricoşând din uşa metalică. Se îndepărtă, târându-şi un picior, şi
ţinând în continuare geanta în mână. Atunci m-am aplecat şi am
tras în celălalt picior. Namila a mugit îngrozitor, ca un taur
înfuriat. Apoi, s-a prăbuşit, izbindu-se cu putere de dalele de pe
hol. Uriaşul pistol de calibru 45 îi scăpase din mână. Am ieşit
imediat cu revolverul aţintit spre el.
Câţiva oameni din magazinele vecine, alarmaţi de
împuşcături, se adunară pe coridor. O femeie îşi acoperi gura cu
palma, înăbuşindu-şi probabil în ultima clipă un ţipăt de spaimă.
Nu se mai auzea nici un zgomot. Era atâta tensiune în aer, încât
ai fi putut s-o măsori cu un barometru. Matahala se răsuci,
oprindu-şi privirea asu pra mea. Nu văzusem în viaţa mea atâta
ură concentrată pe chipul unui om.
Cu o voce joasă, stinsă, îmi spuse:
— Trebuia să mă ucizi. De ce n-ai f ăcut-o?
Apoi mă fixă cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să spună: „N-ai să
mă opreşti. Nimic nu mă poate opri. Nimic în afară de moarte.”
După aceea, se rostogoli şi începu să se târască după pistol.
Întinse braţul încercând să-1 apuce. Scoase un geamăt de durere.
Ştiam că acum nu mai era în joc viaţa lui, ci a mea. Reuşise să
prindă cu degetele minerul pistolului. Cineva din mulţime dădu
un ţipăt. I-am auzit apoi împrăştiindu-se în fugă în magazinele
din apropiere.
— Lasă-1, am strigat eu, îndreptând arma spre inima lui.
Fără să scoată vreun cuvânt, namila se rostogoli cu iuţeală,
ridicând revolverul spre mine, în poziţie de tragere. Nu mai aveam
de ales. Am apăsat pe trăgaci.
Ochii îi deveniră inexpresivi, pierduţi undeva în gol. Se
prăbuşi pe spate, cu toată greutatea, trăgând de două ori în sus,
la întâmplare.
Din depărtare se auzeau sirenele ambulanţei şi ale poliţiei.
Lumea începu să iasă din nou pe coridor, cu teamă. Cadavrul
zăcea întins pe hol. M-am uitat la el. Coama imensă de păr 'negru
aproape că îi inundase faţa.
 Există în lumea aceasta, gândeam eu atunci, oameni care
trăiesc jertfindu-i pe alţii. Semnul violenţei le stă scris pe chip.
Probabil că i-aţi observat printre noi. Aceste brute te ameninţă, te
terorizează. Sunt gata să sară la bătaie pentru un fleac. Dacă sunt
îmbrânciţi la înghesuială, ripostează cu pumnii. Ai impresia că
aceşti indivizi aşteaptă de la tine să-ţi ceri scuze numai pentru
simplul fapt că exişti. În clipa când îşi dăduse duhul, în clipa
când am zărit acea privire goală, expediată în neant, m-am gândit
la victimele sale. M-am gândit la Doc Parker şi la cei pe care nu-i
cunoşteam, la nevinovaţii ucişi prin violenţă de acest monstru.
Bătrânelul ieşi şchiopătând pe coridor. Era încă buimăcit
după lovitura primită. Mi-am dat seama, văzându-i bărbia căzută
şi împietrită, că avea falca ruptă. Arătă
Arhetipuri cu degetul spre cadavrul de pe jos, îngăimând
ceva, aproape de neînţeles. Am încercat să-i ghicesc intenţia.
— Dacă e mort? >
Probabil că acelaşi lucru voia şi el să mă întrebe, căci l-am
văzut din nou dând din cap şi bâiguind. I-am răspuns:
— Da, e mort. Apoi am adăugat:
— A avut trup de om şi cap de taur.

Născut în South Hadley, Massachusetts, la 26 octombrie

1934. Studii la Holy Cross College, la Boston College, 1963, la
Woodstock College, 1967 şi la Harvard University, 1967-1968.
Specializări în psihologie, teologie şi literatură engleză. Intră la
iezuiţi în 1954, hirotonisit preot în 1966, solicită în 1971 ieşirea
din preoţie. Studiază actoria la Academia Naţională de Artă
Teatrală. Interpretează diverse roluri pe scenă şi la televiziune.
Conduce revista Atlantic Monthly, 1968-1970. Predă literatura
engleză şi cursuri de creaţie literară la Tufts, Georgetown,
Harvard, Stanford. În prezent, conduce Programul de creaţie
literară organizat de Stanford University.
Scrie povestiri, poezie, roman. Publică frecvent în reviste
precum Atlantic, Harper's, Esquire, The New Yorker, Fiction, The
Threepenny Review şi altele.
Volume de poezie: Quick as Dandelions (Vremelnic ca puful
păpădiei), Doubleday, 1964; Rubrics for a Revo-lution, (Sfaturi
pentru revoluţie), Macmillan, 1967; One Eye and a Measuring Rod
(Ochiul şi vergeaua), Macmillan, 1968; No Place for Hiding (Nici
un loc sigur), Doubleday, 1971.
 Volume de povestiri; Family Affairs (Probleme de familie),
Doubleday, 1974; Deşires (Dorinţe), Hoit, Rinehart and Winston,
1981.
Romane: Tight White Collar (Gulerul alb şi scrobit),
Doubleday, 1972; The Clang Birds (Păsări cloncănitoare),
Macmillan, 1972; Jessica Fayer, Macmillan, 1976; A Woman Run
Mad (O femeie nebună), Viking, 1988.
Proză americană contemporană 1975-1985
Inclus în The Best American Short Stories cu povestirea
Clothing (Veşmântul) în 1985. Inclus în Prize Stories: The O.
Henry Awards cu povestirile The PriesVs Wife (Soţia preotului),
1980, Brief Life în California (Şedere scurtă în California), 1981 şi
Comedian (Comediantul), în 1986. Opera lui John L'Heureux a
fost tradusă în rusă, japoneză, spaniolă, italiană şi maghiară.
Tight White Collar (Gulerul alb şi scrobit), 1972. Primul
roman al lui John L'Heureux descrie preambulul unei opţiuni
irevocabile. Personajul principal, preot iezuit, îşi rememorează
experienţe din trecut pe parcursul unei singure zile. La sfârşit, se
hotărăşte să abandoneze preoţia. Cartea inaugurează o temă
importantă în proza lui L'Heureux: imposibilitatea realizării
vocaţiei ecleziastice. „Este portretul fidel, convingător, al unui
erou care încearcă să se instaleze în rigorile sfinţeniei. El nu se
poatedărui cerului, fiindcă este în aşa fel construit, încât nu se
poate dărui nimănui” (Library Journal) The Clang Birds (Păsări
cloncănitoare), 1972, este un roman satiric. „De un comic
fulminant, scăpărător de inteligent, romanul prezintă mişcarea
protestatară iniţiată de câţiva clerici romano-catolici.” (Jonathan
Yardley, în Gainsboro Daily News). „O poveste despre oameni care
încearcă să trăiască după normele absolute ale principialităţii.
Minaţi însă de ispitele erotismului, descrise atât de ironic şi
subtil, protagoniştii naufragiază până la urmă în relativitatea şi
haosul moral al societăţii contemporane.” (Susan Braudy, în The
Village Voice) Family Affairs (Probleme de familie), 1974, îl impune
pe L'Heureux în competiţia autorilor de proză scurtă. John
Gardner elogiază cartea cu următoarele cuvinte: „John L'Heureux
se instalează cu acest volum într-o magnifică opoziţie. Într-o
epocă bântuită de inovaţii tehnice şi demonstraţii de virtuozitate,
L'Heureux îşi construieşte povestirile cu minuţia unui
meşteşugar; într-o epocă în care imaginaţia a luat-o razna,
L'Heureux scrie, ca şi venerabilul Cehov, observând, notând
fiecare detaliu. Un autor
John L'Heureux înţelept, o înţelepciune atât de aşezată,
încât nici nu-i mai putem acorda o vârstă.”
Jessica Fayer, 1976, prezintă destinul unei femei
confruntate cu violenţa marelui oraş american. „Eroina
romanului, o femeie de şaptezeci şi şase de ani, este jefuită şi
brutalizată în plină stradă. Incidentul îi prilejuieşte lui Jessica
Fayer o reîntoarcere în trecut. Orfană, crescută de călugăriţe, apoi
ea însăşi călugăriţă, cu o căsătorie nefericită, ezitând între
fidelitate şi o altă iubire, eroina îşi analizează secvenţele propriei
biografii. Finalul cărţii aduce împăcarea cu sine.” (The National
Observer) Pentru implicaţiile sale morale, romanul a fost cotat
„printre primele zece cărţi publicate în Statele Unite după al doilea
război mondial.” (The Wilson Quarterly, 1976)
Deşires (Dorinţe), 1981, volum de povestiri care s-a bucurat
de o primire extrem de favorabilă din partea criticii americane.
„Povestiri cu efect de fabulă morală, de o ironie ţesută foarte fin,
scrise într-un stil dens, elegant, şi pătrunzător în acelaşi timp.
Lumea acestor povestiri este subjugată de o singură dorinţă:
aspiraţia spre transcendent. Unele personaje încearcă s-o atingă
printr-o experienţă mistică. L'Heureux, în povestiri ca Departures
(Drumuri) şi The PriesVs Wife (Soţia preotului), găseşte o altă cale:
arta.” (Johanna Kaplan, în The New York Times Book Review)
„Povestiri care solicită. Au o construcţie savant întocmită. Autorul
nu face nici un compromis la acest capitol. Cititorul nu are de
ales: trebuie să accepte convenţia propusă de L'Heureux. Însă
odată depăşit acest prag, câtă desfătare! Nu e o lectură uşoară. E
totul. O operă de artă neobişnuită, dificilă, dar superbă.” (Carolyn
See, în Los Angeles Time) „Avem senzaţia că aceste povestiri ar
putea fi reduse la o intrigă, viabilă desigur, însă ceea ce nu putem
detecta cu precizie este forţa emanată de ele, implicaţiile
nenumărate, ramificaţiile de sensuri care se desprind din fiecare
text în parte. Ne captivează, dar în acelaşi timp ne produc şi un
sentiment de nelinişte, prin îngânarea atât de ciudată a unor
detalii ale existenţei umane. Viziunea lui L'Heureux este de o
mare densitate, Proză americană contemporană 1975-1985 e
plină de poezie, într-un contur tăiat extrem de precis.” (D. H.
Peterson, în Rawlings Times)
 La întrebarea „Care vi se par tendinţele dominante la ora
actuală în proza scurtă americană?”, John L'Heureux răspunde:
„Două curente sunt astăzi la modă în proza americană:
minimalismul şi triumfalismul confesiunii. ^Minimalismul în
literatură, aşa cum apare astăzi în America, desemnează o lipsă
de subiecte şi teme, absenţa oricărei profunzimi, eliminarea
povestirii în sine, a personajului, a oricărui episod revelator,
semnificativ. Minimalismul foloseşte aluzia şi sugestia pentru a
contura 'experienţe care nu ating niciodată plinătatea. Se
sugerează o lume, în loc să fie construită, cu mijloacele
tradiţionale ale prozei. Când spun minimalism nu mă refer la
Carver, Beattie sau Robison, care sunt socotiţi, în mod greşit,
minimalişti. Mă refer în schimb la Amy Hempel şi Lorrie Moore şi
la alţi scriitori asemănători. Triumfalismul confesiunii, deşi nu
este cel mai fericit termen, se referă la proza scrisă de tinerii care
afişează un ton superficial, sofisticat, caustic. Subiectele lor
aparţin unei generaţii călăuzite în exclusivitate de hedonism.
Personajele descrise de ei nu cunosc alte valori în afară de
erotism, senzaţii tari, evaziune şi bani. Aceşti scriitori – Jay
Maclnerny, Brett Easton Ellis sau Tama Ja-nowitz – descriu o
lume a falimentului moral, un oraş infernal, un oraş al morţii.
Cele două curente nu inovează nimic în planul imaginarului.
Dimpotrivă, ele utilizează un naturalism depăşit, un realism
degradat. Sunt, bineînţeles, mode efemere.” (text inedit)
Povestirea Departures (Drumuri) a apărut iniţial în revista
The New Yorker. Pentru traducere s-a folosit textul din volumul
Matters of Life and Death: New American Stories, edited by Tobias
Wolff, Wampeter Press, 1983.
Preotul soseşte cu trenul. De fapt, nu este preot, fiindcă are
numai douăzeci şi cinci de ani şi n-a terminat încă seminarul;
poartă însă guler alb în jurul gâtului şi toată lumea îl crede preot,
chiar şi el. Au trecut şase ani de când n-a mai fost acasă la
părinţi. S-au mai văzut, desigur, la seminar, niciodată însă acasă,
şi de aceea acum are emoţii.
Pe partea cealaltă a culoarului stă un cuplu care dă semne
de agitaţie. Pe măsură ce trenul intră în gară, febrilitatea,
indignarea lor alunecă în isterie. Nu vorbesc decât despre un
singur lucru, că amândoi au fost la un pas de moarte. „Puteau să
ne omoare”, zice ea cu o voce stridentă, afectată. „îngrozitor! Am
fost la un pas de moarte”.
 Pare că discută cu soţul ei, însă ceea ce spune este adresat
preotului, şi perechii din faţa preotului, şi celorlalţi din vagon.
Privirea ei este cenuşie, amorfă. Printre cuvinte strecoară câte un
icnet, câte un ţipăt, în timp ce bărbatul ei, cu o privire la fel de
opacă, încremenită, susură: „Aşa e, aşa e”, opintindu-se cu o
valiză vişinie, din material plastic. Înaintează amândoi pe culoar,
încet, anevoios, exclamând, copleşiţi şi mândri că*au fost atât, de
aproape de moarte.
Preotul aşteaptă. N-are chef să fie lângă cei doi bezmetici
când se va întâlni cu părinţii săi. Pentru el va fi un moment
deosebit, pe care îl doreşte perfect. Cei şase ani de seminar i-au
răpit uşurinţa de-a ieşi în lume. Nu mai suportă gălăgia,
vulgaritatea, insolenţa vocilor. Impulsurile se revarsă din oameni
şi urlă, violenţa explodează pretutindeni, în fiecare ins, pe stradă,
în gară, în tren.
Oamenii molfăie gumă. Râgâie. Se îmbulzesc. Câtă
neobrăzare ostentativă, e revoltător. La seminar nu există pulsaţii,
brutalitate, aroganţă. Cel puţin, nu vizibil. Fiecare păstrează
pentru el ce simte.
Preotul rămâne nemişcat pe locul său aşteptând ca cei doi
isterici să coboare din vagon. Apoi se ridică, îşi învăluie faţa într-
un zâmbet – într-o jumătate de zâmbet – se aranjează înainte de
a-şi vedea părinţii. Coborând scara abruptă de oţel, îşi dă seama
că lumea de pe peron stă cu privirile aţintite spre uşa vagonului.
Adică spre el? Aşteaptă pe cineva, fireşte, de aceea au venit. O
femeie scoate un ţipăt scurt. Preotul se întoarce, gândindu-se că
ar putea s-o ajute, gândindu-se la Anna Karenina, prăbuşită sub
roţile trenului. A fost numai un ţipăt de bucurie provocat de
apariţia unui băieţel, fiul ei probabil. „Billy”, strigă ea, „Billy,
scumpul meu Billy”, şi îl îmbrăţişează, şi îl sărută, scoţând un
nou ţipăt. Băieţelul pare jenat, iar el, preotul, nu mai puţin jenat,
se îndepărtează. Mama şi fiul, gândeşte el. Ce parodie! Pe părinţi
urmează să-i întâl-nească, aranjase acest lucru dinainte, în sala
de aşteptare, pe partea de răsărit a gării. Se pierde în mulţimea
care alunecă spre scări. Zăreşte în faţa lui, nu departe, un alt
preot, de o vârstă cu el, un individ atletic, roşcovan. Musteşte de
sănătate, îşi zise el, ce fericire. Când ajung la capătul scărilor, o
femeie se repede la preotul roşcovan şi-1 îmbrăţişează de câteva
ori, în vreme ce un bărbat, tatăl său, bineînţeles, roşcovan şi el, îl
bate cu palma pe spate. „Părinte Joe”, îi spun ei, deşi, după cum
arată, după vârstă, ar trebui să fie copilul lor. Femeia îşi strecoară
mâna sub braţul părintelui Joe, se sprijină pe el, pe fiul ei,
singura ei avere.
Ceva îl stânjeneşte acum. Se aude strigat. Cineva îi atinge
braţul. E perechea din tren, cei cu tărăboiul, între timp isterizaţi,
complet isterizaţi. Trag de el, a devenit o rugăminte agasantă, ca
să povestească unei alte perechi din apropiere tot ce se petrecuse
în tren. Mulţimea se îngroaşă în jurul lor, în timp ce preotul îşi
mută privirea de la unul la altul, nedumerit. Nu înţelege ce i se
spune. Vrea numai să scape din această îmbulzeală. Şi parcă
atunci, peste şirul de capete, o zăreşte pe mama sa, o
Drumuri vede zâmbind, iar ceva mai în spate, pe tatăl său,
care zâmbeşte şi el, sprijinindu-şi mâinile pe umerii ei. O imagine
a ordinii în acest haos. Femeia din tren îl smuceşte de mânecă,
dar el se desprinde, trecând de-a dreptul, orbeşte, prin grămada
de oameni, spre mama şi tatăl său. Da, îşi zice preotul, am să
transform haosul în ordine^
Mama are o frumuseţe senină. Va mai trăi încă
cincisprezece ani după această întâlnire. Îi zâmbeşte, ieşindu-i în
cale, într-un fel pe care nu-1 va putea uita niciodată. Noaptea,
uneori, se trezeşte cu amintirea acestei imagini, cu înfăţişarea, cu
gesturile ei. Pentru că ea, apropiindu-se să-1 îmbrăţişeze, să-1
sărute, este oprită cu un zâmbet distant, al stăpânirii de sine. „Te
voi săruta numai pe obraz”, sunt vorbele lui, „Să nu mă atingi. Pe
urmă dau mâna cu tata şi ieşim din vânzoleala asta”, se apleacă,
acum el, s-o sărute pe obraz, mişcarea încremeneşte însă în aer,
căci ea s-a tras într-o parte, ferindu-se. Se albise la faţă. Tot ce-ar
fi putut să-i spună se dizolvase în privirea ei înspăimântată.
Tatăl preotului e mort de cinci ani. Acum preotul veghează
la patul mamei. Trage să moară. Au trecut cincisprezece ani de la
întâlnirea lor. În gară, când încercase să-1 sărute, el o respinsese.
Acum e bolnavă. Are Par-kinson. Tratamentul cu dopamină nu
mai ajută la nimic. S-a gârbovit, îi tremură mâinile, îi curg balele.
Nu se mai controlează, face pe ea. Nu Parkinsonul o ucide, preotul
aflase acest lucru de la medici, nu Parkinsonul, ci un cancer.
Preotul e obligat să se gândească la moarte, destul de des, şi la
lucrurile care ne curmă viaţa. Are patruzeci de ani, a vegheat
mulţi muribunzi până acum şi, cum era de aşteptat, moartea a
devenit, după ce fusese un spectacol al agoniei, un lucru extrem
de agasant, extrem de anost. O veghează de câteva luni, o oră,
două pe zi, căci ea trăieşte, încă trăieşte.
E mai mult inconştientă. Sau aproape conştientă. Nici el
nu-şi dă seama. Uneori se întoarce spre el să-i vorbească, şi
atunci preotul descoperă în cuvintele ei exact gândurile lui. Îşi
derula în minte – să fi fost cu o lună în urmă – moartea subită a
tatălui său. Un infarct, fără chinuri, totul se petrecuse fulgerător,
întocmai cum şi-ar fi dorit dacă i s-ar fi dat, bineînţeles, vreodată
şansa să-şi aleagă singur moartea. „Tata a murit frumos”, îi spuse
ea, iar preotul, nedumerit, se aplecă deasupra patului. O crezuse
în stare de inconştienţă. „Tata?”, întrebă el. „A murit aşa cum şi-
ar fi dorit”, spuse ea. „Da”, încuviinţă el. „Şi eu mă gândeam tot la
el.” Ea oftă, dădu din cap şi o lacrimă se ivi în colţul ochiului. „Ce
s-a întâmplat?” întrebă el. „Dar, nu cum aş fi dorit eu”, spuse ea.
Văicăreala e un lucru inutil, dezgustător, preotul ar fi vrut s-o
spună, dar tăcu. Îşi muşcă buza şi spuse: „încearcă să dormi,
mamă.”
A trecut o săptămână, poate mai mult. Se gândeşte acum la
părinţi, la mama şi la tatăl său, la cei care îi dăruiseră totul, fără
a primi nimic în schimb. Ea zace în pat, cu ochii închişi. Are faţa
acoperită de sudoare. El o priveşte, ştie că ar trebui să ude un
prosop, să i-1 pună pe frunte. Înainte de a apuca prosopul, o
aude însă spu-nând: „Ne-ai oferit totul.” Şi ceea ce nu mai poate fi
rostit rămâne în privirea ei, sugrumat.
E o coincidenţă care se repetă de mai multe ori. Probabil
gândesc amândoi acelaşi lucru, fiindcă stau în aceeaşi încăpere
unul lângă celălalt, iar el, mai lucid, o influenţează. Nu, exclus.
Veghează în continuare la patul ei. Îi citeşte din Shakespeare –
doctoratul în engleză s-a apropiat între timp – îi aranjează
pernele, îi şterge fruntea, şi uneori vorbeşte cu ea. Sfârşitul este
atât de aproape, e o chestiune de zile. Dozele au fost mărite.
Calmantele sunt atât de puternice, încât îi dau o stare de
somnolenţă permanentă. El o veghează.
Mama preotului continuă să trăiască, deşi preotul îi
aşteaptă moartea. Durerile sunt îngrozitoare, moartea a devenit
necesară. Suferinţă interminabilă, de nesuportat. Ea continuă
totuşi să trăiască.
În sfârşit, îşi dă sufletul. Înainte de a muri, deschide ochii
şi-i vorbeşte, sunt ultimele ei cuvinte. În mintea lui revine
momentul acela, trenul intrând în gară, el în-cercând să
transforme haosul în ordine şi năruind totul într-o secundă, „nu
mă atinge”, îi şoptise el, şi ea îşi ferise faţa. Îl urmăreşte acest
moment, l-a urmărit toată ziua. Ea
Drumuri deshide ochii, e descumpănită, anihilată de
calmante, se uită la el şi-i spune: „Nu te teme. N-am să te sărut la
venire, n-am să te ating.” „Nu!”, este strigătul preotului, un strigăt
ascuţit. „Nu, mamă.” Se apleacă deasupra patului s-o sărute, dar
în aceeaşi clipă ea se răsuceşte într-o parte şi spune: „Am să fiu
cuminte, promit. Am să fiu cuminte”, şi, horcăind, întoarsă cu
spatele la el, este ultima ei suflare, murmură încă o dată.
„Promit.”
Aceeaşi zi. Mereu aceeaşi zi. Doar că acum şi-o aminteşte
altfel. Preotul este în tren, cursa Boston-Springfield, o călătorie de
trei ore. De fapt, nu este preot, fiindcă nu are decât douăzeci şi
cinci de ani şi n-a terminat încă seminarul, dar el se consideră
preot, şi părinţii la fel. Tatăl său mai are de trăit zece ani. Mama
încă cincisprezece. Vor apuca să-1 vadă hirotonisit.
Trenul se urneşte din staţie. Preotul începe să citească o
carte. Sartre. L9 exist entialisme est un humanisme. O carte
monotonă. Merge, totuşi. Existenţialismul e un lucru interesant.
Ca şi umanismul, de altfel. Dar monotonia e inevitabilă. O porţi
cu tine cum ai lua geamantanul la drum. A citit o jumătate de
pagină. Îşi dă seama că rân-durile îi fug prin faţa ochilor. N-a
priceput nimic. Ceva îl nelinişteşte. Ce anume? Nu ştie. Poate că
senzaţia asta îl urmărea de când se urcase în tren. Oamenii aceia
care se îmbrânceau, bătrâna care molfăia gumă lângă el,
vlăjganul care îi râgâise în ceafă. Poate că era din pricina lor, deşi
acum i se păreau nişte amănunte îndepărtate, minore. Se
îmbulzeau, iar locurile în vagon erau goale. Ce absurditate.
Uşa dintre vagoane se deschide şi o pereche între două
vârste îşi face apariţia. Ea cară două sacoşe, una plină de cadouri
învelite în staniol, cealaltă îndesată cu lucruri pe care preotul nu
le poate zări, fiindcă deasupra lor e un pulover. Bărbatul târăşte
după el un geamantan enorm, vişiniu, de care se izbeşte cu
piciorul la fiecare mişcare. E zăpuşeală. Amândoi sunt transpiraţi
leoarcă.
„Ce părere ai, e bine aici?” întreabă ea, arătând spre locul
din faţa preotului. Observându-1 însă pe acesta, se răzgândeşte şi
spune: „Nu, dincolo-i mai bine”, şi se trage un pas înapoi,
ciocnindu-se de bărbatul ei, care scapă geamantanul din mână şi
trage o înjurătură printre dinţi. „Aici”, repetă ea. „Da, aici e bine.
E mai bine pe partea asta. E foarte bine. Stai jos,. Freddie. Nu,
lasă-mă pe mine la fereastră.” Fără să rostească vreun cuvânt,
bărbatul se opinteşte şi urcă sacoşele în plasa de deasupra
banchetei. „Ia-o şi pe asta”, zice ea, împingându-i sacoşa cu
cadouri. „Sau nu, pe asta o ţin la picioare”, zice ea şi o trage
imediat înapoi. În fine, s-au aşezat. Preotul îi urmăreşte de pe
bancheta sa, care se află de partea cealaltă a culoarului, un loc
mai în spate. Se uită la ei. Simte acru în gură, nu ştie de ce, şi-ar
vrea să scuipe.
Înainte fusese neliniştit. Acum este agasat. Poate că s-a
enervat singur. Deschide din nou cartea. Nu e un simplu
seminarist. E un seminarist iezuit. Are obligaţii faţă de teologie. Şi
faţă de cultură. Citeşte încă două pagini şi-şi dă seama că faţă de
Sartre n-are nici un fel de obligaţii, în consecinţă, pune cartea în
valiză. Va medita, s-a hotărât. Iezuiţii meditează. Cel puţin o oră
pe zi. De obicei îşi aleg un eveniment din viaţa lui Hristos şi
meditează asupra lui, zilnic. Fără excepţie. La fel făcuse şi eV
Medita. Meditase şi la infirmerie când a fost internat, o
săptămână întreagă, cu 39 de grade.
Meditaţia aceea fusese de fapt o experienţă mistică.
Momentul răstignirii. Asupra lui se concentrase. Zăcea în pat, cu
febră. Îi văzu pe soldaţi cum înfig piroanele în încheieturile
condamnatului, cum ridică apoi crucea masivă până la înălţimea
potrivită, cum o proptesc cu baza într-o crestătură din stâncă. Se
auzi un geamăt. Apoi, văzu cămaşa albă, fără cusături, smulsă de
soldaţi de pe trupul răstignitului şi aruncată la poalele crucii,
murdară de sânge. După aceea se lăsă bezna. Adormise probabil,
şi după ce se deşteptă, încercă să vadă din nou cămaşa albă
aruncată la poalele crucii. N-a mai izbutit. Nu zărea decât spatele
lat al soldatului, iar de auzit nu auzea decât zornăitul zarurilor.
După ce soldatul se urni într-o parte, îi văzu şi pe ceilalţi trei.
Dădeau cu zarul, pe rând. Jucau pe cămaşa şi sandalele
răstignitului. Unul din ei ridică zarurile în pumn şi le întinse
preotului. I le oferea, deschisese palma, iar ceilalţi se uitau la el
aşteptând, şi atunci preotul
Drumuri întinse braţul, cu teamă, cu o încetineală
prudentă, şi le apucă. Pe urmă le strânse în pumn.
Febra a durat trei zile. De un singur lucru îşi mai-aduce
aminte: că a ţinut în mână zarurile acelea tot timpul. E o
meditaţie care îl obsedează. Poate şi fiindcă o poate retrăi în orice
clipă. Chiar şi acum, deşi nu ştie dacă are vreun motiv s-o facă.
Se gândeşte la ea nu fiindcă ar dori să simtă ceva anume –
sentimentele nu pot fi legate de nimic, în nici un fel – ci mai
degrabă pentru că astfel şi le estompează, explicându-şi mai bine
de ce a ales acest drum, de ce s-a făcut preot.
Era încă în şcoală, când, într-o zi, băiatul cu care împărţea
camera i-a spus: „Ştiu că eşti catolic. Şi mai ştiu că cel mai
înţelept lucru pentru un catolic este să se preoţească. N-ar trebui
să faci şi tu la fel?” Râsese satisfăcut, ştiind că lovitura lui
nimerise în plin. „Eşti inteligent, nu te ţii de prostii, nu bei. La
urma urmei, de ce nu te-ai face preot? Vreau să zic, nu simţi
această chemare?” Se gândise să se facă preot. Era chiar o
dorinţă. Îi fusese însă teamă să ceară un semn, o încredinţare.
Cuvintele acelui băiat fuseseră un fel de semn, fără a fi o
intervenţie miraculoasă. Un argument al raţiunii, nimic mai mult.
Nu un fulger căzut din cer, îşi zicea el, ci o uşă trântită. Atât. Iar
meditaţia din infirmerie părea o confirmare a acestui semn.
Preotul deschise ochii. Trenul se oprise pentru câteva clipe.
Alţi oameni urcară. Acum trenul se îndepărtează din nou de
peron. Sunt undeva lângă Worcester. Preotul se uită pe fereastră.
Zăreşte un deal acoperit de iarbă şi trei copii făcând cu mâna. De
partea cealaltă a intervalului, femeia scotoceşte în sacoşă. E foarte
absorbită. Bărbatul a dispărut. A plecat după apă, la capătul
vagonului. Trenul trece acum pe lângă dealul cu copii. Preotul le
face cu mâna, dar nu primeşte nici un răspuns. Copiii dau cu
pietre în tren, prea încet însă pentru a-şi atinge ţinta. Până la
urmă o piatră loveşte geamul de lângă femeia cu sacoşele. Un
zgomot, un şuierat. Pe fereastră se iveşte brusc un punct mic, de
mărimea unei monede de cinci cenţi, care se desface lent într-o
pată strălucitoare, cu nervuri argintii. Preotul e gata să intervină.
Nu e cazul însă. În ciuda bufniturii, femeia scotoceşte mai departe
în sacoşă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cei din jurul ei
dorm. Alţii citesc. Sunt foarte concentraţi, n-au auzit nimic.
Geamul spart. Nu l-a observat nimeni. În afară de el.
Bărbatul se întoarce cu o ceaşcă de apă în mână. Femeia
bea. Privesc amândoi pe fereastră, liniştiţi. „Fereastra asta aşa a
fost înainte?” întreabă el. „Fireşte”, răspunde ea, şi în aceeaşi
clipă se apropie de geam şi îl studiază mai atent. „Deşi… nu sunt
sigură”, zice ea şi, punând degetul pe punctul alb, începe să-1
plimbe peste crăpăturile care se întind spre marginile ferestrei…
„L-o fi spart cineva”, zice ea. „Cu o piatră. Trebuie că a aruncat cu
o piatră”, adaugă el şi se reazemă de spetează, comod. „Nu cumva
s-o fi spart când stăteam eu aici? Dacă se făcea ţăndări? Un ciob
era suficient ca să mă…”, zice ea. „Au dat cu o piatră”, repetă el.
„Dacă spărgeau geamul? Dacă mă loveau?” întreabă ea. „Un glonţ
ar fi putut să mă…”.
Femeia s-a înfierbântat. Se apleacă spre perechea din faţa
lor. „Dumneavoastră aţi văzut ce s-a întâmplat? Fereastra de
lângă mine s-a spart.” Dar ei n-au observat nimic. Femeia se
întoarce atunci spre individul care stă pe partea cealaltă a
intervalului, apoi spre perechea din faţa lui, şi, la urmă, spre
locurile goale din spatele lor. Nimeni nu văzuse nimic. Când
controlorul apare în vagon, ea îi face semn, strigând: „Uitaţi-vă
aici. S-a întâmplat un accident. Cineva a spart geamul de lângă
mine.”
Controlorul se uită la fereastră, apoi la femeie, pe urmă, din
nou la fereastră. „Cum adică?”, întreabă el, aşteptând o explicaţie
de la oamenii din faţa femeii sau de la ceilalţi. Se uită şi la preot.
Preotul povesteşte: „Un băieţel a aruncat cu o piatră şi a spart
fereastra.” „Vedeţi? V-am spus eu?” intervine femeia şi,
întorcându-se spre preot, spune: „Deci c-o piatră a dat. Iar eu
stăteam aici, pe locul acesta? Chiar lângă fereastră?” „Da”,
răspunde preotul. „Puteau să mă omoare”, se adresează ea
controlorului. „Aţi auzit ce-a spus părintele? Nici pe el nu-1
credeţi? Dacă era un glonţ?” „Puştii dracului”, zice controlorul şi
pleacă mai departe pe interval. „Freddie, Drumuri am fost la un
pas de moarte”, zice ea, şi de aici încolo, până la Springfield, va fi
tot mai agitată.
Pe preot îl apucă greaţa. Haos în lume, haos în gân-dire.
Nici o speranţă. Se uită la această pereche de isterici. Monotonia
vieţilor fără sens. E deprimant, e scârbos. Şi pasiunile, şi violenţa.
Simple exhibiţii.
Trenul ajunge la Springfield. Preotul aşteaptă ca perechea
gălăgioasă să coboare din tren. Nu vrea să fie în preajma lor când
se va întâlni cu părinţii. Se dă jos pe peron. Aude strigătul unei
femei. O mamă îşi îmbrăţişează copilul. Vede un preot gras,
roşcovan. E gălăgie. Vulgaritate pretutindeni. Cineva îl sâcâie. E
perechea din tren. Încearcă să-1 tragă într-un grup adunat în
jurul lor. „Părintele a văzut totul”, zice ea. „Părintele, îl vedeţi? El
poate să spună ce s-a întâmplat. Datorită lui suntem acum aici.”
Preotul nu-i mai aude cuvintele. O zărise, dincolo de mulţimea de
capete, pe mama sa, ea care era de o frumuseţe atât de senină,
zâmbind, şi pe tatăl său, în spatele ei. Ea mai are de trăit încă
cincisprezece ani. Amândoi vor apuca să-1 vadă hirotonisit. Adică
să-1 vadă realizat. Se apropie de ei, îşi dă seama unde se află, că
este într-o mulţime, într-un haos unde nu poate exista decât un
cerc restrâns de ordine. Şi, de aceea, când mama deschide braţele
să-1 îmbrăţişeze, el îi spune: „Te voi săruta numai pe obraz. Să
nu mă atingi. Pe urmă…” Dar ea întorsese deja capul.
Preotul vine cu trenul de la New York la Boston. O călătorie
de cinci ore. Au trecut mulţi ani de când a devenit preot. Un preot
bun. După părerea lui. De fapt ce înseamnă „bun”? se întreabă el.
Nu ştie, îşi dă seama că nu ştie, că de fapt nu-i pasă. Să poţi trage
anumite concluzii, iată singurul lucru care i-a mai rămas.
Gândurile şi speranţele. E destul. A împlinit cincizeci şi cinci de
ani. Mai are de trăit încă cincisprezece. Moartea nu-1 preocupă. E
un subiect care nu-1 interesează.
Preotul vine de la New York. A fost la priveghiul mătuşii
sale, ultima rudă pe care o mai avea. O despărţire, una definitivă,
în care se regăseşte, fără să ştie de ce.
N-a avut timp să facă slujba de înmormântare. Mătuşa
murise în vinerea mare, iar înmormântarea ar fi avut loc tocmai
luni. Preotul se întoarce deci la Boston, unde îl aşteaptă Vigilia
Pascală. A doua zi, fireşte, Liturghia învierii. Straşnic! Ce reacţii
necuviincioase are. Sau poate e numai o formă de acomodare la
absurdul existenţei, o expresie a amărăciunii, a suferinţei. N-are
importanţă. Peste puţin timp va fi la Boston. O să ajungă acasă, o
să tragă o duşcă de whisky şi pe urmă o să stea câteva ore în pat,
ca să-şi refacă puterile înaintea slujbei.
Călătoriile cu trenul nu-1 mai incomodează. Oamenii care
molfăie gumă, care se îmbulzesc, care se bruschează pentru
orice'fleac. Nu-i vede, nu se sinchiseşte de ei. Ce poţi face? Viaţa
trebuie s-o iei aşa cum e. Şi pe oameni, la fel.
S-a apucat de băutură, dar nu-i nici o problemă, îşi spune
el. Poate că ar fi devenit o problemă dacă nu s-ar fi înscris la
doctorat, pe la patruzeci de ani. S-a stabilizat oarecum. I se pare
mai firesc, mai uman să predea engleza decât teologia. Sunt
destui preoţi care ajung la patruzeci de ani resemnaţi, împăcaţi cu
ideea că nu vor realiza nimic. Îi cunoaşte foarte bine. Le ştie
supapele. Unii se combină cu asistenta medicală a şcolii şi o
şterg. Alţii cu mamele elevilor. Sau se apucă de băutură. E un
refugiu. Ar fi fost şi pentru el. Sau poate chiar este. N-o să ajungă
niciodată aici. Ştie să se ferească. E precaut. Deocamdată. Bea o
sticlă de whisky pe săptămână. Nici o picătură mai mult, chiar
dacă rămâne în pană după primele două zile. Mai bea când merge
într-o vizită, nu refuză, în fond este sticla gazdei, nu a lui. Este
ceea ce se numeşte o convenţie socială, deci cu totul altceva. Un
mod fericit de a-ţi găsi echilibrul. Fără regrete, gândeşte el.
Trenul intră în gară. Preotul îşi face loc spre uşa vagonului.
Vrea să coboare cât mai repede şi să ajungă acasă. O femeie
strigă, e încântată că-şi revede băieţelul pe peron. Dar el n-o
aude. Nu vede izbucnirile de violenţă, de frustrare, de bucurie. Nu
simte nici măcar mirosul stătut de mucuri şi urină. Cu capul în
jos, se îndreaptă spre sala de aşteptare, spre staţia de taxiuri.
Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii! îi venea în minte acest gând de
Drumuri câte ori trecea prin astfel de locuri deprimante.
Acum însă nu se mai gândeşte la nimic. Un preot care a renunţat
la lume. E vorba de el, fireşte.
A ajuns acasă. O cameră înghesuită. Îşi toarnă whisky. Un
pahar. Îl dă pe gât, repede. S-a aşezat în faţa oglinzii înalte. Se
răcoreşte cu apă pe faţă. E un prilej de a-şi urmări ridurile,
cutele. Prea multă mâncare, prea multă băutură. E cazul să mai
dea jos câteva kilograme. Se îmbracă cu pijamaua galbenă.
Întoarce ceasul. Mai are patru ore. După aceea va îmbrăca
veşmintele pentru liturghia de Paşti. Se întinde în pat. Închide
ochii. E tâmpul să adoarmă. Dar nu poate. Sunt prea aproape de
el drumul la New York, mătuşa, priveghiul, trenul spre Boston.
Toate i se perindă prin minte. Se simte mulţumit, şi tocmai pentru
că se simte mulţumit are un sentiment de vinovăţie. Trecuseră, şi
drumul, monotonie apăsătoare, şi priveghiul, mutre antipatice,
trecuseră. Bine că se terminase, gândi el. Orice sfârşit e bun. Şi
totuşi ce înseamnă „bun”? Important, pentru el, este că se simte
mulţumit. Adică bine^
Preotul se trezeşte dintr-un coşmar. Îl doare capul. Abia mai
respiră. Tremură. Încearcă să-şi amintească ce visase, dar nu
reuşeşte. S-a făcut târziu. Se aruncă sub duş, e grăbit, se
bărbiereşte, se îmbracă, gândurile însă îl duc înapoi, înapoi la vis,
la un vis pe care nu reuşeşte să şi-1 amintească. Probabil că e
iarăşi cel cu soldatul. Îl visează uneori, îl vede urnindu-se greu,
descoperindu-i pe ceilalţi, pe cei eare dau cu zarurile, răpăitul lor
se aude clar, şi, de fiecare dată, ultimul apucă zarurile şi i le
întinde lui, preotului, şi atunci el le prinde în mână, le strânge în
pumn, dar când se uită în jos şi parcă acest lucru nu-1 mai visase
până atunci, acest lucru îngrozitor, vede o şuviţă de sânge
prelingându-i-se printre degete, întotdeauna după acest moment
se trezeşte. Meditaţia pe care o retrăise cândva şi care îi adusese
un soi de consolare abstractă s-a transformat în vis, în coşmar. Şi
totuşi nu avusese acest vis, ci altul… pe care nu reuşeşte să şi-1
amintească.
Preotul s-a îmbrăcat. Rosteşte o scurtă rugăciune înainte de
a conduce procesiunea din spatele capelei. Vigilia
Pascală are un ritual lung şi complicat. Îşi rememorează
secvenţele principale în minte. Mai ales aprinderea focului,
operaţiune delicată, toate luminările fiind în clipa aceea stinse. Va
trebui să orbecăie cu amnarul în mână. După aceea
binecuvântarea focului, binecuvântarea luminării pascale şi, în
fine, procesiunea solemnă. Trebuie să cânte tare, altfel vocea sa
firavă nu va fi auzită. Apoi, lecturile. Apoi, binecuvântarea
agheasmei… Moartea prin înec, îşi spune el, şi pentru o clipă îşi
aminteşte de Ţara pustie. Recapitulează mai departe. Urmează
botezul – înaintea lui va trebui să verifice numele copilului – şi
litania, iar la miezul nopţii, în fine, liturghia. Foc şi apă. Moarte
prin foc, moarte prin apă. Lumină în întuneric. Apa naşterii din
nou. Un simbolism atât de vechi, fundamental, încât e cu
neputinţă să nu susţină o realitate, gândeşte el. >
Ceremonia a început. Preotul stă sub portal înconjurat de
întreaga comunitate. Luminările din capelă au fost stinse. Chiar şi
cea de deasupra uşii. E întuneric peste tot. Cei din jurul lui, fără
excepţie, aşteaptă un singur lucru. Ca el să scapere amnarul şi să
aprindă scânteia, cea care va birui întunericul. Loveşte pietrele
amnarului, le freacă, parcă zadarnic însă. Se teme că nu va reuşi
niciodată să-1 aprindă, şi o dată cu acest gând apare un sclipet,
un rotocol de lumină, cât un punct, flacăra izbucneşte şi se
înşurubează în căuşul strimt de ceară. Cu această luminare în
mână preotul începe binecuvântarea focului.
, Domnul să fie cu voi„, rosteşte el, iar credincioşii răspund
„Şi cu duhul tău.„ Respiră uşurat. Restul rugăciunii îl ştie pe de
rost. Se uită drept în flacără şi rosteşte binecuvântarea. „Să ne
rugăm. O, Doamne, prin Fiul Tău Isus Hristos, Tu ai revărsat
lumina slavei Tale asupra credincioşilor Tăi. Sfinţeşte…”
E clipa în care din conturul flăcării se dezlipeşte coşmarul.
Acum şi-1 aminteşte. Soldatul întors cu spatele, zarurile răpăind
şi spatele acela urnindu-se, descoperind imaginea cuiva, cei trei
au dispărut, în locul lor se află mama sa, preotul o vede,
broboanele îi strălucesc pe faţă, are braţul întins spre el, dar nu-1
priveşte, stă cu capul
Drumuri într-o parte, iar printre degete i se prelinge sânge,
din zarurile oarbe.
„Sfinţeşte…”, spune preotul încă o dată, pregătindu-se să
ridice braţul. Sosise clipa binecuvântării. A împietrit parcă, nu se
mai poate mişca, priveşte doar într-un singur punct, în conturul
flăcării. „Sfinţeşte…”, spune el iarăşi cu privirea agăţată în acelaşi
punct, nemişcat.
„Sfinţeşte…”
Cuvintele răsună prelung în întuneric, iar flacăra se mai
zbate o dată înainte ca preotul să întindă braţele şi, cu o singură
mişcare, s-o sugrume.

S-a născut la 22 iulie 1925 în Columbus, Ohio. Studiază la

Ohio State University (licenţa în engleză şi greaca veche, 1949).
Profesor asociat la Urbana College, Ohio, 1959-1962; profesor de
engleză la acelaşi colegiu, 1961- 1964. Profesor la Ohio University,
Athens, din 1964. Profesor emerit din 1977. În prezent locuieşte
în Athens, Ohio.
Scrie poezie, povestiri, romane, critică, eseu. Colaborează la
reviste precum Yale Review, Sewanee Review, Georgia Review,
Southern Review, Epoch, College English, Com-monweal,
Southern Humanities Review, Nation, The Malahat Review,
Michigan Quarterly Review, The New York Times, The New
Republic, The National Review, Poetry, The Kenyon Review şi
altele.
Volume de poezie: An Almanac for Twilight (Un almanah
pentru amurg), University of North Carolina Press, 1966; Private
Landscapes (Privelişti intime), Duane Schneider Press, 1975.
Volume de povestiri: Bitter Knowledge (Cunoaştere amară),
Scribner, 1964; Tales of the Ohio Land (Poveşti din Ohio), Ohio
Historical Society, 1980; Dubious Persua-sions (Convingeri
îndoielnice), The Johns Hopkins University Press, 1981 (volum
tradus în limba spaniolă); Crazy Women (Femei nebune), The
Johns Hopkins University Press, 1985; Ghostly Populations
(Fiinţe fantomatice), The Johns Hopkins University Press, 1986.
Romane: Hanger Stout, Awake! (Hanger Stout, trezeş-te-te!),
Harcourt Brace, 1967 (după acest roman s-au făcut până acum
patru scenarii de film); Beyond the Bridge
Proză americană contemporană 1975-1985
(Dincolo de pod), Harcourt, Brace, 1970; The Tale of aşa
Benn (Povestea lui aşa Bean), Harcourt, Brace 1971; The
Charisma Campaigns (Campanii cu har), Harcourt, Brace, 1972
(propus pentru Premiul Naţional al Cărţii în 1972); Pictures of the
Journey Back (Privelişti* de pe drumul înapoi), Harcourt, Brace,
1973; Sassafras, Houghton Mifflin, 1983 (dramatizat de Lynn
Wells în 1987).
Carte de eseuri: Booking în the Heartland (Incursiune în
miezul ţinutului), The Johns Hopkins University Press, 1985.
Alte cărţi cu caracter didactic: The Writer's Signature
(Semnătura autorului), Scott, Foresman, 1972; Arche-typal
Themes în the Modern Story (Teme arhetipale în povestirea
modernă), St. Martin's, 1973; Collecting Rare Books for Pleasure
and Profit (Colecţii de cărţi rare: plăcere şi profit), Putnam, 1977.
Inclus în antologiile The Best American Short Stories în
1970 şi 1975 şi în Prize Stories: The O. Henry Awards în 1972 şi
1981. Primeşte bursa Guggenheim pentru creaţie literară în 1974-
1975. Membru al Societăţii Phi Beta Kappa.
Hanger Stout, Awake! (Hanger Stout, trezeşte-te!), 1967.
Primul roman are ca personaj principal pe Clyde Stout, poreclit şi
„Hanger”. Eroul îşi narează experienţele din trecut pe un ton de o
incredibilă naivitate. „Cartea exprimă clasica înfruntare dintre
inocenţă şi forţele răului. Stout rămâne, ca personaj, neafectat de
tentaţiile vieţii moderne, preocuparea lui de căpătâi fiind cum să
trăiască cât mai firesc.” (Dictionary of Literary Biography)
Beyond the Bridge (Dincolo de pod), 1970, pleacă de la un
fapt real: prăbuşirea podului de pe râul Ohio în timpul unei
furtuni în 1967. Neil, supravieţuitor al acestei catastrofe, îşi
descrie viaţa într-un jurnal. „Neil este convins că i s-a oferit o
şansă: să-şi ia în serios vechile responsabilităţi şi să înceapă o
altă viaţă. O asemenea ruptură cu trecutul implică însă un mare
efort, pe care Jack Mat
 Peter Meinke thews îl descrie prin vocea angoasată a
naratorului.” (Stanley W. Lindberg, în Contemporary Novelists)
The Charisma Campaigns (Campaniile cu har), 1972, este
povestea unui vânzător de maşini dintr-un orăşel modest de
provincie. Matthews opune şi în acest roman tendinţele
conservatoare, inerţia împăciuitoare a individului onest şi naiv
reţetelor agresive lansate de viaţa modernă care promit succesul
facil şi grabnic în orice domeniu.
Dubious Persuasions (Convingeri îndoielnice), 1981,
cuprinde şaptesprezece povestiri, care configurează teritoriile
labile ale psihicului uman. Portretele ating uneori cotele
grotescului, ca în povestirea No More Babies (Nu mai vreau copii),
în care eroina rosteşte o incantaţie a disperării. Alteori umorul
este vitalizant, mai ales când surprinde contrastul dintre iluziile
protagoniştilor şi realitate, ca în povestirea Irma, the Good Sport
(Irma, calul de bătaie), în care o coafeză constată că idolul ei nu
este decât un pitic dizgraţios şi alcoolic. „Matthews păstrează faţă
de personajele sale o distanţă oscilantă, prezentân-du-le
excentricităţile ca pe nişte obsesii, ca pe nişte reverii, sau, ceea ce
este mai şocant, ca pe nişte manifestări normale.” (Tom O' Brien,
în The New York Times Book Review). „Multe din aceste povestiri
ne înfăţişează personaje imobilizate în situaţii imposibile, blocate
de neputinţa de a comunica. Scrise cu o ironie care este mai
degrabă îngăduitoare decât aspră, povestirile dezvăluie un autor
de o mare sensibilitate.” (Publishers Weekly)
Crazy Women (Femei nebune), 1985, include paisprezece
povestiri, care descriu comportamentul aberant al unor femei.,
Folosind un limbaj direct, Matthews dirijează evenimentele spre
semnificaţii care ne pun pe gânduri. Căci, sub veşmântul aparent
calm al realităţii, se strecoară insidios spaima, disperarea, groaza.
Proza sa atinge înălţimi copleşitoare.” (Doris Grumbach, în The
New York Times)
Jack Matthews face următoarele comentarii despre opera
literară:
Proză americană contemporană 1975-1985 „Fiecare operă
literară este, după opinia mea, un loc unde îşi dau întâlnire trei
elemente: autorul, cititorul şi personajele. Opera se defineşte în
primul rând, dacă nu chiar exclusiv, din perspectiva acestor trei
elemente, dar şi din relaţiile stabilite între ele. Opera devine o
arenă în care cele trei elemente îşi exercită infltienţa. Astfel,
fiecare povestire poate fi considerată, într-un grad mai mare sau
mai mic, un ceremonial al cunoaşterii profunde.
Toate povestirile sunt sondări filosofice, ipoteze, călătorii
euristice, hărţi care desenează realităţi posibile, imaginabile,
speculaţii, cererhonialuri ale descoperirii. Povestirea le poate
cuprinde pe toate acestea, sau doar pe una din ele. Unele
povestiri ies minunat, altele sună fals, neconvingător. Totuşi
autorul trebuie să abordeze cu îndrăzneală subiectul, să încerce,
conştient că doar în felul acesta arta se revitalizează, se
îmbogăţeşte.” (Contempo-rary Novelists) *
Pentru traducere s-a folosit textul din volumul Jack
Matthews, Dubious Persuasions (Convingeri îndoielnice), The
Johns Hopkins University Press, 1981.
Dis-de-dimineaţă, într-o zi de noiembrie, un văduv în vârstă
de şaizeci şi patru de ani a hotărât că nu va mai vorbi cu nimeni
cât timp va mai avea de trăit.
Soarele acelei dimineţi de iarnă îi invada, timid, domiciliul
întunecos – două camere închiriate, deasupra unei tipografii. De
fapt, încăperile nu-fuseseră niciodată bine luminate şi, câteodată,
Gluck avusese senzaţia că el însuşi era o simplă imagine obscură
sălăşluind într-o fotografie ştearsă.
Dar, în dimineaţa aceea, sentimentul de uşurare pe care i-1
dădu hotărârţa luată nu lăsă loc nici unui alt gând. Gol, se sui pe
cântarul pe care îl ţinea în bucătărie şi constată, după cum se şi
aştepta, că avea o greutate de fix patruzeci şi cinci de kilograme.
Mintea îi zumzăia, precum o albină grasă, asupra implicaţiilor pe
care le aveau învoiala cu sine şi hotărârea sa la tăcere, în timp ce
umplea ceainicul cu apă, pentru ceaiul de dimineaţă, punându-1
apoi, cu grijă, pe plita electrică.
Câtă vreme apa se încălzea, domnul Gluck se îmbrăcă. Apoi
turnă apa clocotită peste frunzele de ceai şi mâncă o conservă
mică de caise, în timp ce se făcea ceaiul.
Uri singur incident de oarecare importanţă a avut loc în
drumul său la slujbă: un băiat de şaisprezece ani, care obişnuia,
odată, să îi aducă ziarele la uşă, l-a salutat… şi, fireşte, nu a
primit nici un răspuns.
Gluck era bijutier. Era un om inteligent şi ştia că nu fusese
niciodată bun în meserie. Credea că motivul era neplăcerea
resimţită la îngrădirea vederii sale în limitele unor perspective.
Atât de reduse, privirea rămânându-i permanent concentrată
asupra unor obiecte atât de reci şi refractare cum erau pietrele
preţioase. Poate că şi Dumnezeu ar fi simţit acelaşi lucru dacă ar
fi trebuit să privească luna printr-o lupă de bijutier, opt ore pe zi,
timp de patruzeci de ani şi dacă, în tot acest răstimp, nu ar fi
putut să-1 contemple pe Jupiter, de exemplu, învăluit în metan,
sau îndepărtatul strănut de puf, în toată splendoarea lui, Calea
Lactee. Gluck era un om cu imaginaţie, după cum o cerea ocazia,
şi, deseori, se trezea gândindu-se la cum trebuie să se fi arătat
lucrurile în ochii lui Dumnezeu, care, fireşte, nu putea suferi de
slăbirea vederii, defect de văz specific bijutierilor şi oamenilor, în
general.
Lucra la Tempko şi Fiul. Bătrânul Tempko murise de
infarct, chiar acolo, în magazin, cu douăzeci şi unu de ani în
urmă, sub privirile fiului său – încă tânăr şi zvelt la vremea aceea.
Acum, acel fiu tindea să devină o copie de toată mân-dreţea
a bătrânului său tată. Se îngroşase de jur împrejur, capul îi era la
fel de rotund şi de chel ca al tatălui şi avea o privire imperială
când se uita, atât la clienţi, cât şi la funcţionari; prin ochelarii săi
cu rame groase de os. Expresia de pe chipul său sugera, în
permanenţă, dezamăgirea faţă de vreo greşeală omenească
iminentă – un amestec de compasiune anticipativă şi
nemulţumire.
Totuşi, domnul Tempko era un patron drept. Povara lui era
cea a unei lumi imperfecte, decurgând din consimţă-mântul lui
tacit de a fi victima slăbiciunilor celor din jur. El credea, probabil,
că era destul de puternic ca să le ingereze scăpările şi, totuşi, să
reziste.
Oricum, conducea afacerile prăvăliei cu mai. Mare eficienţă
decât o făcuse tatăl său. Avea dese dureri de cap şi obişnuia să îşi
arunce pastile de aspirină în gură, de mai multe ori pe zi. Avea o
voce ascuţită şi răsunătoare, care trebuie să îi fi dat cumplite
migrene, de fiecare dată când spunea ceva, pentru că nu era
capabil să o moduleze. Erau funcţionari care lucrau la firmă de
trei ani şi care nu îşi aminteau nici o situaţie în care domnul
Tempko să fi zâmbit numai, sau să fi avut un glas mai puţin
sonor decât cel necesar pentru interpretarea rolului principal de
tenor din Rigoletto.
Gluck, sau Oracolul mut
Deci, acesta era omul pentru care Gluck lucra de douăzeci
şi unu de ani, bijutierul fiind moştenit de acel fiu o dată cu
întreprinderea ca atare, alături de alţi doi funcţionari între două
vârste, de o secretară şi mai în vârstă, care se numea domnişoara
Barnes (decedaţi toţi trei) şi de o avere estimată la 176 milioane de
dolari.
Dar nu se declanşă nici o criză când Gluck intră în
magazin, în dimineaţa aceea. Abia dacă domnul Tempko şi-a
ridicat capul când mai vârstnicul bărbat trecu prin dreptul
tejghelei, spunând cu glas cântător:
— Bună dimineaţa, Gluck.
Apoi îşi lăsă capul în jos, cufundându-se, la loc, în nişte
chitanţe pe care le examina, fără să aştepte vreun răspuns.
Dar, puţin timp după ora zece, domnul Tempko se întoarse
la colivia în care Gluck şedea petrecându-şi viaţa cu calcule
infinitezimale, şi spuse:
— Gluck, a sunat doamna Thompson şi a întrebat de ceas.
E gata?
Tăcere.
— Gluck, n-auzi ce-ţi spun?
Încet şi calm, Gluck întinse mâna după o pensetă.
— Gluck! – intonă domnul Tempko (atât de tare, încât trei
clienţi şi patru funcţionari care aranjau vitrina magazinului
întoarseră capul şi se holbară la ei).
— Gluck! – strigă iar domnul Tempko, clipind din ochi la
auzul exploziei din propriul lui glas.
Timp de aproximativ o jumătate de minut, Gluck meşteri la
un arc din ceas, ascultând respiraţia stomacului domnului
Tempko, în vecinătatea braţului său. Atunci, domnul Tempko îl
apucă pe bătrânul bijutier de braţ şi îl scutură, nu foarte tare, ci
cu titlu de experiment.
Mai trecură încă treizeci de secunde de respiraţie grea şi
tăcere. Funcţionarii şi clienţii îşi apropiaseră, din nou, capetele şi
examinau mici obiecte preţioase, pe care le ţineau în mâini.
Atunci, Gluck auzi paşii domnului Tempko, care se îndepărta
încet, în costisitorii săi pantofi de lac.
La câteva minute după aceea, văzu, lângă cişmea, capul
rotund, ca un glob de lampă, al domnului Tempko, şi observă
privirea lui plină de reproş în spatele ochelarilor, în timp ce îşi lua
apă într-un pahar de carton; după aceea, îşi îndesă două pastile
de aspirină în gură şi le înghiţi, dând mânios din cap.
 Domnul Tempko mai făcu o încercare, puţin timp după ora
unsprezece treizeci, cu, aproximativ, aeraşi rezultat.
Iar apoi, la scurt timp după prânz, a încercat să îi telefoneze
lui Gluck. Gluck îl văzu ridicând receptorul telefonului de la
intrarea în magazin şi formând un număr. Apoi auzi sunând
telefonul de lângă propriul lui cot. Dar nu făcu nici o mişcare.
Niciodată nu se simţise atât de calm ca acum. Pe vremuri, ar fi
sărit ca un arc la sunetul telefonului aceluia de lângă cot, dar,
acum, nu îl deranja nicidecum, pentru că ştia că atâta timp cât
mai avea de trăit, nu va mai răspunde niciodată la telefon.
Tăcerea îl făcuse imun la orice. Telefonul era ca o ameninţare
răsuflată a unui vis înspăimântător, din punctul de vedere al unei
persoane care, în final, se trezise de tot.
Telefonul se opri, iar Gluck îl auzi pe domnul Tempko
strigând:
— Gluck, eşti surd? Gluck! N-auzi că te chem?
Domnul Tempko striga din sectorul din faţă al magazinului
şi încă mai ţinea mâna pe telefon. Poate că se temea să se
apropie. '
Bineînţeles că această situaţie nu mai putea continua. Pe la
trei şi douăzeci, Gluck îl văzu pe domnul Tempko scriind un bilet
la tejgheaua din faţă. Chipul îi era foarte palid – Gluck putu să
observe acest lucru, de la locul lui din spate.
Îl văzu pe domnul Tempko dând biletul uneia dintre
funcţionare, apoi bătând ostentativ din palme şi freeân-du-le una
de cealaltă, cu gestul larg şi teatral al unui interpret la talgere.
Fără să-şi ridice privirea, Gluck o auzi pe funcţionară
venind spre el, cu biletul domnului Tempko, împăturit, în mână.
Sunetul tocurilor ei înalte, în mers grăbit pe dalele de marmură,
creştea în volum, până când Gluck o văzu aruneându-i biletul
prin orificiul în formă de semilună al ghişeului de la biroul său.
(Acest orificiu era un vestigiu de pe vremea când bătrânul Tempko
lucra acolo ca bijutier, ocupându-se, în acelaşi timp, şi de
încasări. Era singurul lucru care mai supravieţuia din acele
timpuri.)
Gluck, sau Oracolul mut
Gluck despături biletul şi îl citi. Era reţinut în exprimare,
aşa cum se şi aşteptase. Dar tonul era definitiv.
Iar la ora patru, Gluck se duse la casierie şi îşi încasă
compensaţia pentru concediere, plata pe două săptămâni. La
marginea câmpului său vizual, se găsea chipul domnului Tempko,
strălucind ca o lună plină, de tristeţe… consternare şi nefericire.
Iar când Gluck vârî banii în buzunar, domnul Tempko se
repezi spre el şi se agăţă de braţul lui cu amândouă mâinile.
Gluck nu se întoarse, dar ştia că pe degetul mijlociu, ca un
cârnat, strălucea inelul cu unul dintre cele mai mari şi mai
frumoase diamante pe care le văzuse vreodată.
Gluck încercă să îşi vadă de drum, dar domnul Tempko îl
trase şi îl opri. Ceilalţi funcţionari îşi făceau de lucru în spatele
magazinului, puţin stânjeniţi şi, în acelaşi timp, puţin alarmaţi de
ceea ce se întâmplase cu Gluck şi de ceea ce se întâmpla acum cu
domnul Tempko.
— Gluck! – intonă domnul Tempko, şi vocea aproape i se
sparse.
Gluck se uita în gol, prin geamul de la uşă, în aşteptare.
— Domnule Gluck! Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a-
ntâmplat? Cu ce ţi-am greşit? Nu-i aşa c-am fost un patron bun?
Răspunde-mi numai! Nu-i aşa?
Domnul Gluck nu se uita nici la stânga, nici la dreapta. Pur
şi simplu aştepta.
Tempko trase repede aer în piept, de trei sau patru ori, ca şi
cum ar fi urmat să plonjeze în apă.
— Nu eşti mulţumit de salariu, Gluck? Răspunde-mi
numai! E vorba de salariu?
În momentul de tăcere care a urmat, un camion de gabarit
mare trecu scrâşnind din roţi prin faţa magazinului, făcu
geamurile să zbârnâie, lăsând în urmă o linişte şi mai adâncă.
— Ce ai, Gluck? Eşti cumva bolnav? Poate ai făcut infarct,
ca tata?! Asta e?
— Domnule Tempko, să chem doctorul? – întrebă una
dintre funcţionare.
— Nu, aşteaptă un moment. Nu cred că e bolnav. Nu i s-a
scfiimbat culoarea feţei, iar pulsul e normal.
Nu era nici un dubiu că domnul Tempko îşi strecurase o
mână la încheietura mâinii lui Gluck şi, discret, îi presa, cu două
degete, degetul mare, la bază.
Apoi, domnul Tempko încercă, uşor, să îl tragă pe Gluck
înapoi, spre biroul casierului.
— O vacanţă – spuse el. E numai o vacanţă. Nu e concediat.
Ai înţeles?
 Casierul spuse:
— Da, domnule Tempko.
— Ai auzit, Gluck? Ai o vacanţă de două săptămâni. Şi banii
ăia din buzunar sunt de cheltuit. O vacanţă plătită. Este un avans
din vacanţa de anul viitor. Bine-aşa? Noiembrie e o lună bună de
vacanţă. Acum e grozav în Florida. Soarele face bine unui bărbat.
Câţiva funcţionari ieşiră pe uşă în faţa lui Gluck, iar el îşi
văzu imaginea în geam, apropiindu-se şi depărtân-du-se o dată cu
mişcările uşii batante, până când aceasta se opri. Era încă acolo –
stând în picioare – cu chipul pe care şi-1 cunoştea de şaizeci de
ani şi cu Tempko încă ţinându-i braţul cu o mână şi încheietura
mâinii cu cealaltă.
— Concediu de boală! – anunţă domnul Tempko cu un
clinchet afirmativ în glas. Cheltuielile vor fi acoperite de compania
noastră de asigurări. Îţi păstrezi tot concediul de anul viitor,
Gluck. Bine-aşa? E bine şi cu salariul? Hei, amice! E-n ordine cu
salariul?
Domnul Tempko îl bătea acum pe umeri, iar vocea îi vibra
de camaraderie prietenească.
Dar nici acest lucru nu ţinu mult şi Gluck îl auzi din nou pe
domnul Tempko trăgând aer în piept. Cineva stinsese lumina,
apoi alţi câţiva funcţionari se strecurară pe uşă afară. După
aceea, casierul salută cu o voce stinsă şi plecă. Gluck şi domnul
Tempko rămaseră singuri.
— Isuse Cristoase, Gluck! – strigă dintr-o dată domnul
Tempko. Spune ceva!
Gluck deschise gura. Tempko scoase un icnet. Gluck
suspină. Şi un alt camion trecu hodorogind prin faţa magazinului.
Tempko îi frământa acum braţul cu ambele mâini.
Gluck, sau Oracolul mut
— Domnule Gluck, ai fost prieten cu tata. Nu-i aşa? Tata!
Ţi-1 aminteşti pe tata? Cum a murit, chiar aici, pe jos, în timp ce
noi toţi stăteam în jurul lui şi ne uitam la el! îţi aminteşti asta?
Nu-i aşa că-ţi aminteşti, domnule Gluck? Spune că da! Spune
numai atât! Spune: „Da, îmi amintesc.”
Dar Gluck nu spuse nimic… îşi trecu, doar, greutatea de pe
un picior pe celălalt. Nici măcar nu părea plictisit. Era clar că era
vorba de cu totul altceva.
— Uite – spuse Tempko, eliberându-i braţul şi du-cându-se
în spatele lui.
 Magazinul era frumos seara, aşa, cu luminile stinse, îi trecu
lui Gluck prin minte. Era ca o peşteră de sticlă de o splendidă
fineţe, cu faţete pătrate şi rotunjite de lumină tăcută… era ca şi
cum ar fi aşteptat cu patimă să izbucnească, în” spiralele de văpăi
ale peşterii, o chemare unică şi de neconfundat.
Tempko înghiţea în sec, cu un sunet perceptibil, şi repeta
prosteşte un singur cuvânt: „Uite!”, în timp ce se tot învârtea prin
spatele bătrânului bijutier pocnind nervos din degete. „Uite. Uite.
Uite.” în final, se opri şi spuse: *
— Domnule Gluck, ţi-aminteşti când eram la colegiu? Tu
erai deja funcţionarul cel mai de nădejde al tatei.
Când veneam aici, îmi zâmbeai şi mă întrebai cum merge cu
şcoala, iar eu mă aşezam pe un scaun, fumam o ţigară şi stăteam
de vorbă cu dumneata, în timp ce lucrai acolo, în spate, pe
banchetă. Iar tata zâmbea şi-mi spunea: „Al, nu-1 ţine pe domnul
Gluck din lucru. Gluck al nostru e o persoană importantă aici!”
Ţi-aminteşti? Aşa-ţi spunea el, „Gluck al nostru”! Ce cald şi
prietenos era bătrânul Papa, cu noi toţi!
Tăcere. Dintr-o dată, se auzi sunetul unei duzini de ceasuri
neidentificabile, precum ciocănitul în geam al unor păsări
mecanice de jucărie, măsurând dimensiunile liniştii adânci care
se lăsase în tot magazinul.
— Ţi-aminteşti? – întrebă iar Tempko.
Gluck se întoarse şi privi pe deasupra capului lui Tempko.
La ceasul electric al magazinului (cel mai silenţios şi mai eficient
dintre toate), fixat de peretele din spate. Îşi dădea seama că
Tempko îl privea tânjind oarecum, ca un copil dispreţuit şi
ignorat.
Apoi, Gluck se întoarse din nou spre uşă şi făcu un pas
spre ieşire. Il auzi pe Tempko plesnindu-şi, obosit, picioarele cu
mâinile, în semn de înfrângere, în timp ce ieşea tăcut pe uşă, în
vântul rece de noiembrie.
Acum că venise iarna, s-a întâmplat ca sistemul de încălzire
din locuinţa lui Gluck să se defecteze. Gluck tot meşterea la cele
două radiatoare, înfigând creioane cât putea de adânc în ţevi, apoi
un umeraş de haine pe care îl îndreptase în acest scop. Dar ceea
ce cauzase tromboza vechilor ţevi nu era de competenţa unui
creion sau a unui umeraş de haine; aşadar, încăperile începură
parcă să se ceruiască, în frigul umed şi amorţit.
 Niciodată Gluck nu fusese aşa de fericit. Era evident că era
supus la un fel de test, căci s-ar fi putut duce să dea un telefon,
de pe coridor, proprietarului, ca să ceară repararea instalaţiei de
încălzire.
Proprietarului îi era puţin teamă de Gluck, pentru că, de
unsprezece ani de zile, de când locuia acolo, bătrânului bijutier
nu i se întâmplase niciodată să nu achite chiria sau să întârzie cu
plata ei. Cu un an sau doi înainte, proprietarul nici nu găsise
client pentru cele două camere pe care le ocupa Gluck. Iar acum,
bafta care dăduse peste el cu un chiriaş oa acesta îl făcea să joace
cu servilism în faţa lui Gluck şi să sară cu promptitudine şi
entuziasm la cea mai mică sugestie de schimbare sau de reparaţie
(cu atât mai mult, cu cât rareori Gluck se plângea de câte ceva)…
şi, o dată sau de două ori, când Gluck l-a întâlnit pe stradă şi a
dat mâna cu el, bătrânul bijutier a fost surprins de privirea lui
plină de înţelegere şi veneraţie şi i-a trecut prin minte că moşul
ahtiat de bani (era cu şapte ani mai în vârstă decât Gluck) ar
putea chiar să îi sărute mâna, din instinct, în timp ce stătea
acolo, în stradă, şi i-o scutura în sus şi în jos, şoptind:
— Dragul meu domn Gluck, dragul meu domn Gluck, ce
plăcere să vă întâlnesc aşa, din întâmplare!
Aşa că Gluck, cu un sentiment al unei puteri echivalente cu
cea a unui demiurg omnipotent, chiar dacă deja căzut în dizgraţie
– ştiind că tot ceea ce avea de făcut era să arunce un bănuţ în
cutia telefonului, să îl sune pe pro
Gluck, sau Oracolul mut prietar şi să formuleze o singură
propoziţie… dar fiind sigur că nu o va face, din cauza acelui
contract sacru, încheiat cu sine, care îl constrângea să nu mai
vorbească cu nimeni atât timp cât mai avea de trăit… – aşa că
Gluck îşi mai puse pe el o pereche de izmene, o altă pereche de
ciorapi, paltonul şi, mulţumit, se apucă să îşi pregătească ceaiul.
La câteva zile, începură să vină, zilnic, scrisori de la
Tempko. Începeau cu îndemnurile previzibile ca Gluck să se
întoarcă la slujbă, chiar dacă hotăra să rămână tăcut (Tempko
scria că o să îi pună la dispoziţie un bloc de foi de scris şi creioane
ascuţite)… continuau apoi cu investigaţii privind măsura în care
contribuise Tempko la declanşarea acestei tragedii.
Dar după o săptămână, Tempko păru că a dat uitării
problema lui Gluck. Acum, scrisorile deveniseră lungi epistole şi
cuprindeau analize ale problemelor personale ale autorului lor.
Erau incursiuni intime în viaţa de familie a lui Tempko –
câteodată erau pagini întregi de dialog între el şi soţia lui.
Apoi, la câteva zile, veni confesiunea lui Tempko asupra
amantei sale, pe care, pur şi simplu, o ura, dar nu putea nici să
renunţe la ea şi nici să o dea uitării. Iar într-o altă scrisoare
pomenea de fiul său mai mic, pe care Tempko îl găsea prea
efeminat; se temea să nu fie homosexual, iar dacă descoperea că
acesta era adevărul, scria el, urma să îl alunge din casă pentru
totdeauna şi să nu mai vorbească cu el niciodată.
Şi, bineînţeles, la scurt timp apăru în scenă şi Papa. Acel
tată drag, iubit, infinit de bun şi răbdător mai trăia încă, trecând
în pas uşor prin visele fiului, vorbind despre „Gluck al nostru” şi
scuturându-şi trabucul de scrumul amintirilor pe casetele de
sticlă, pe dalele de marmură ale magazinului şi pe mâinile groase
şi albe ale fiului său îngrijorat şi supus.
Iar apoi, fireşte, bătrânului nu i-a mai rămas decât să
moară acolo, pe podea, ca şi cum actul acela hidos devenise un
obicei care se repeta atâta timp cât fiul său mai trăia… jucându-
se în pantomimă, în timp ce fantoma acelui tânăr zvelt, idealist şi
proaspăt ieşit din colegiu, stătea privind fascinată şi înfricoşată,
iar acum era captivă în bărbatul acesta gras şi chel, pe care toţi îl
ştiau sub numele de Tempko.
Toate acestea începură să apară în scrisorile zilnice,
confesive şi îndurerate, care veneau la cutia poştală de metal,
îndoită şi spartă, din faţa tipografiei, unde era depusă
corespondenţa lui Gluck. Plicurile se îngroşau din ce în ce mai
tare, până când se umflară precum coca de clătite care dă să se
reverse peste marginile crustei, aşa cum erau lipite cu timbre
unul lângă altul, cu chipurile identice îndreptate în aceeaşi
direcţie şi la fel de tăcute şi de enigmatice ca însuşi Gluck. În a
treia săptămână, Tempko nu îl mai rugă pe Gluck să vorbească.
Nu părea să mai creadă că Gluck este bolnav sau straniu. În
scrisori se făcea aluzie la faptul că Tempko găsise, în tăriile
abisale ale retragerii lui Gluck, ceva ce căutase de douăzeci şi unu
de ani, de la moartea tatălui său înconjurat de fiu, funcţionari şi
clienţi.
Pe de altă parte, Gluck a fost confruntat cu a doua sa
hotărâre: dacă, într-o bună zi, să îi scrie sau nu lui Tempko un
răspuns la scrisori. Dar, decise el, şi scrisul era o formă de vorbire
– cea mai durabilă şi mai incriminatoare, dacă stătea bine şi se
gândea – iar hotărârea lui de a nu mai vorbi cu nimeni nu avea
nimic de a face cu rostirea cuvintelor şi producerea de sunete, ci
cu vorbirea ca atare.
Aşadar, nu răspunse, iar zeiasca lui reticenţă de piatră, '
după toate aparenţele, îl înflăcără pe Tempko, acesta în-cepând să
îi expedieze salariul în cecuri, până când vei simţi că vrei să te
întorci la slujbă„, explicase el. Gluck observă că nu spusese, te vei
simţi destul de bine”, ci, vei simţi că vrei”. Această formulare
atentă avea semnificaţia ei.
Apoi, vremea deveni foarte rece. Gluck continua să trăiască
încotoşmănit în haine suplimentare… aşezat în faţa ferestrei, ca
un convalescent, şi privind iarna prin ochelarii săi de bijutier.
Corpul îi luase o formă monstruoasă din cauza hainelor
excedentare, iar noaptea, capul îi îngheţa atât de. Tare, încât
începu să poarte o şapcă veche de golf când se ducea la culcare.
Zăcea întins pe pat, înfăşurat şi legat într-o duzină de ţesături
diferite, de grosimi variabile. Nasul şi urechile căpătaseră o
strălucire roşiatică de la aerul îngheţat din cele două încăperi,
Gluck, sau Oracolul mut iar pielea frunţii devenise sticloasă şi
palidă, cu o tentă slabă de un albastru diafan, ca cel care se vede
uneori în porţelanul cel mai fin.
Gluck a descoperit repede, în noua sa viaţă, că această
simplă încetare a vorbirii îl eliberase în moduri subtile şi cu totul
neaşteptate. Un lucru era cert; acum, când ideile nu îi mai scăpau
în cuvinte, nu îşi mai dorea nimic şi nu mai era agitat. Îi trecu
prin minte că oamenii înnebunesc numai din cauza cuvintelor
rostite.
Şi, concentrându-se asupra acestui gând de mai multe ori
pe zi, se adânci şi mai mult în propria-i tăcere.
În plus, mânca mai puţin. Vreo două conserve de gem pe zi,
două căni de ceai, o conservă de peşte şi miere unsă pe pâine îi
umpleau stomacul. Dar, pentru a se adapta la noul lui trai,
bineînţeles că stomacul, pur şi simplu, i se micşorase; iar
deasupra corpolenţei umflate şi groteşti a hainelor sale
multistratificate, se înălţa chipul lui sfrijit, pe un gât de filament.
Cu toate acestea, pe Tempko nu l-a putut da definitiv
uitării. Îi părea chiar rău pentru el, într-un fel, de la distanţă.
Adevărul era că Gluck devenise un soi de oglindă a halucinaţiilor
lui Tempko, şi nu putea stăvili imaginea patronului său obsedat,
care juca în faţa acelei oglinzi ca un copil lovit de demenţă,
schimonosindu-şi chipul şi agi-tându-şi braţele şi dănţuind cu
mişcările cele mai groteşti pe care le putea concepe o minte
chinuită de coşmaruri.
Cine şi-ar fi putut imagina că Tempko era atât de ciudat,
avea atâtea subterfugii şi devenise atât de nenorocit în toţi aceşti
ani… ascunzându-şi, în spatele tuturor pastilelor de aspirină,
chipul obosit şi tolerant şi bel canto-ul acela furios din vocea-i de
tenor?
Apoi, într-o bună zi, scrisorile încetară.
Gluck de abia îşi dădu seama de acest fapt, pentru că
niciodată nu făcuse altceva decât să accepte scrisorile acelea – de
pildă, nu le aşteptase vreodată, cu atât mai puţin nu le anticipase
cu plăcere.
Mai târziu, la vreo două săptămâni, când vremea se încălzi,
dar Gluck încă mai era înfofolit în toate hainele pe care şi le
putuse pune pe el, auzi un ciocănit în uşă.
O deschise şi se trezi faţă în faţă cu proprietarul.
— Dragul meu domn Gluck. Am auzit de nenorocirea
dumitale. Vă rog, J#saţi-mă să intru pentru un minut!
Gluck a dat din c4p şi i-a făcut loc.
Ţinându-şi pălăria cu ambele mâini, proprietarul zise:
— Nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat, nu-i aşa,
domnule Gluck?
Gluck nu răspunse, iar proprietarul adăugă:
— Fireşte, nu e treaba mea, nu-i aşa, domnule Gluck? Apoi
se întoarse cu totul şi spuse:
— Ei, dar e înfiorător aici, domnule Gluck. Parcă a dat
îngheţul. O să mă ocup de instalaţia de încălzire imediat. Intre
timp, aş vrea să vă întreb dacă aţi uitat, cumva, de chirie. Îmi
displace enorm să vă deranjez, dat fiind că splendida evidenţă a
modului cum aţi avut grijă de chirie vorbeşte de la sine.
— Dar ştiţi că nu aţi plătit-o pe luna aceasta?
Tăcere.
— Bineînţeles că, pur şi simplu, v-a scăpat din vedere. Sunt
sigur de asta, domnule Gluck, sunt sigur, domnul meu!
Proprietarul îşi fixă o clipă privirea pe propria-i pălărie.
— Şi mai e ceva, domnule Gluck. V-am spus că am auzit
despre lucrul acesta teribil… O adevărată catastrofă, ca să-i spun
aşa. Adevărul este că mi-a telefonat soţia domnului Tempko. Ştiţi
că el e în spital. A avut o criză gravă de nervi. Se spune că este
foarte bolnav.
Proprietarul mormăi, un moment, nefericit, incapabil să
suporte tăcerea din privirea sobră a lui Gluck.
— Eram sigur că vestea o să vă afecteze – rosti el, într-un
târziu. Şi mai ales când o să aflaţi că domnul Tempko tot cere
întruna să vă vadă, pe dumneavoastră, în mod special. De fapt,
vrea să vorbească cu dumneavoastră. M-am dus să-1 văd; nu v-
am zis? Ei bine, domnule Gluck, l-am asigurat că o să vă duceţi
să-l vedeţi. Pare să fie un lucru teribil de important pentru
sărmanul om. Domnul Tempko este o fiinţă grozav de sensibilă.
Asta se simte imediat. Trebuie să fie un patron minunat. Minunat.
Simt că este minunat să lucrezi pentru el. Nu-i aşa? Nu-i aşa,
domnule Gluck?
Gluck, sau Otacolul mut
Proprietarul îşi învârtea pălăria în mâini, cu nerăbdare, şi
în privire i se citea îngrijorarea.
— Domnule Gluck, când pot să-i spun că mergeţi să-1
vedeţi? Spuneţi numai ora.
Pauză.
— Îatfeleg. Atunci, aţi putea să mi-o scrieţi pe o bucată de
hârtie?
Dintr-o dată, proprietarul deveni teribil de agitat. Într-un
târziu, suspină tare şi îşi scoase batista pe care şi-o duse repede
la gură, fixându-1, în tot acest răstimp, pe Gluck, cu ochi speriaţi.
Apoi icni o dată sau de două ori şi nimeri în uşă, izbind-o cu
putere, ca şi cum ar fi încercat să iasă cât mai repede, o dată cu
alte trei sau patru persoane cuprinse de panică.
Gluck rămase aşa, ascultând paşii bătrânului care o luase
la sănătoasa pe scări. Apoi simţi cum podeaua umedă din cameră
începe să sughiţă delicat, în timp ce presa tipografică de la etajul
inferior era pusă în funcţiune şi tipărea cu clănţănitul ei tipic.
Deşi afară se încălzise, cerul era foarte întunecat. Iar Gluck
observă că se pusese din nou pe ninsoare.
Probabil că singurul care ştia exact câte zile se scurseseră
era proprietarul. Tempko nu mai avea, de acum, grija timpului –
aşa cum era, într-o ipostază doar de piele şi os, îmbrăcat într-o
pijama în dungi, măsurând de la un capăt la altul rezerva în care
stătea, intonând instrucţiuni şi văicărindu-se de migrene, cu
clinchet de clopoţei în glas. Aparent, migrenele erau halucinaţii,
căci Tempko era ţinut, în limitele siguranţei, cât mai aproape de
tărâmul somnului… ţintuit acolo de un arsenal întreg de
medicamente ataraxice, a căror administrare îl făcea pe doctorul
care îl îngrijea să se mire de capacitatea lui Tempko de a-şi
continua plimbările de la un capăt la celălalt al încăperii.
Între timp, Gluck şedea în scaunul lui de la fereastră şi
privea în stradă, prin monoclul lui de bijutier, pe care nu uitase
să şi-1 ia de la antrepriza Tempko şi Fiul. Bijutieri. 0
Iar când poliţiştii, în cele din urmă, îl evacuară, refuză să se
uite la ei altfel decât prin monoclu – celălalt ochi era atât de tare
strâns şi orb, încât semăna cu un ombilic care îi crescuse ca o
monstruozitate pe faţă. Fireşte, nu răspunse la niciuna din
întrebările lor. Iar când i-au scos trupul din cameră, l-au cărat pe
scări, în jos, şi l-au aşezat în picioare în faţa tipografiei, unde
presa clănţănea în vechiul ei ritm strident… când l-au pus în
picioare, bă-trânul se puse în mişcare şi se îndepărtă pe stradă,
ca un soi de păpuşă mecanică – cu monoclul încă la ochi, păşind
lejer, cu mâinile la spate.
Evident că nu îl puteau lăsa să umble aşa, de capul lui şi,
după încheierea procedurii legale necesare pentru examenul
medical, a fost internat chiar la spitalul unde îşi trăiau suferinţa
rămăşiţele din piele şi os ale lui Tempko.
De altfel, Tempko îl şi zări pe Gluck, pe când un asistent
medical îl conducea pe bătrânul bijutier prin holul spitalului.
Făcuseră o greşeală atunci când l-au lăsat pe Tempko să stea
într-o rezervă cu o ferestruică la uşă.
Oricum, Gluck nici nu întoarse privirea spre fostul ^său
patron… în pofida strigătelor înfricoşătoare, de recunoaştere, care
se auziră din celulă.
În schimb, Gluck a fost dus într-un salon şi aşezat într-un
scaun. Stând acolo, începu să se uite la pereţi, prin monoclu. Îl
auzea însă pe Tempko strigând din camera lui.
— Gluck! Gluck! Trebuie să-ţi vorbesc, Gluck!
După câtva timp, Tempko nu se mai auzi, iar Gluck trase
concluzia că i se făcuse o injecţie şi adormise.
Gluck se instalase foarte confortabil în prima noapte. Iar în
ziua următoare, când a fost dus în salon, află că Tempko se
spânzurase în timpul nopţii, cu fâşii rupte din halat.
Când i s-a transmis vestea, Gluck îşi dădu seama că era
privit cu atenţie, de câţiva dintre cei internaţi în salonul său. Într-
un fel sau altul ştia că, în general, toţi erau conştienţi de faptul că
el şi Tempko se cunoscuseră.
Chiar în clipa aceea, Gluck realiză că tăcerea putea atrage
spre sine absolut totul, reducând voinţa celorlalţi la neputinţă.
Gluck apucăymonoclul şi îl înfipse şi mai tare în ochi, apoi
începu să vorbească… să spună. „E extraordinar tot ceea ce se
poate vedea printr-un obiect ca acesta!”
Gluck, sau Oracolul mut
Dar nu îi ieşi nici un sunet din gură. De fapt, era mai mult
un căscat decât un act de vorbire.
Un alt locatar al salonului observă mişcarea maxilarului
bătrânului bijutier şi se înghesui şi el mai aproape.
— Încearcă să vorbească. Uitaţi-vă la buzele lui cum se
mişcă.
Fusese uitat un lucru tainic, dar esenţial. Aşa că GlucK îşi
dădu seama că avusese un succes enorm şi incredibil. Puţini erau
aceia care ar fi putut duce la bun sfârşit ceva, aşa cum reuşise el.
Monoclul îi căzu atunci din ochi, eliberat din strân-soarea
muşchiului ocular, din cauza efortului de a vorbi. Iar când ochiul
acela sensibil se deschise asupra mediului impur în care se afla
acum – pereţii cu tencuiala coşcovită de atacurile din trecut cu
linguri groase de metal, cu pantofi şi degete, şi împestriţată cu
pete de cafea aruncată cu furie şi de sânge împroşcat de primele
capete izbite sinucigaş de pereţi… când ochiul percepu toate
aceste lucruri în întreaga lor nuditate, se rotunji îngrozit.

Născut la 29 decembrie 1932 în Brooklyn, New York. Studii

la Hamilton College New York, 1955, la University of Michigan,
1961 şi la University of Minnesota, de unde îşi ia doctoratul în
1965. Predă engleza la un liceu din Mountain Lakes, New Jersey,
1958-1960, şi la Hamline University, Minnesota, 1961-1966.
Asistent universitar, 1965-1966; asistent la Florida Presbyterian
College, din St. Petersburg, 1966-1968; profesor asociat la acelaşi
colegiu, 1968-1972. Din 1972 preia conducerea Centrului de
creaţie literară de la Eckerd College din St. Petersburg, Florida.
Invitat să predea un curs despre Chaucer la University of Sussex
în 1969. Invitat ca poet rezident de Hamline University,
Minnesota, în 1973. Lector Fulbright la Varşovia, 1978-1979.
Invitat ca poet rezident la Hamilton College, din Clinton, New
York, 1981. Ţine conferinţe în Iugoslavia şi Ungaria. În prezent
locuieşte în St. Petersburg, Florida.
Scrie poezie, critică, proză scurtă, cărţi pentru copii.
Colaborează la diverse periodice precum The Atlantic, The New
Republic, The New Yorker, The Nation, Poetry, Yankee, The
Georgia Review, The Virginia Quarterly, Redbook, Antioch Review,
Trace, Red Clay Reader şi altele.
Volume de poezie: Lines from Neuchâtel (Versuri din
Neuchâtel), Konglomerati Press, 1974; The Night Train and the
Golden Bird (Trenul de noapte şi pasărea de aur), University of
Pittsburgh Press, 1977; The Rat Poems (Poemele guzganului), Bits
Press, 1978; Trying to
Proză americană contemporană 1975-1985
Surprise God (Să-i facem o surpriză Domnului), University
of Pittsburgh Press, 1981; Underneath the Lantern (Sub felinar),
Heatherstone Press, 1986; Night Watch on the Chesapeake (De
strajă, noaptea în Chesapeake), University of Pittsburgh Press,
1987; Far From Home (Departe de casă), The Heatherstone Press,
1988.
Cărţi pentru copii: The Legend of harry the Lizzard (Legenda
lui harry şopârla), John Knox Press, 1969; Very Seldom Animals
(Animale foarte rare), Possum Press, 1970.
Cărţi de critică: Howard Nemerov, University of Minnesota
Press, 1968.
Volume de povestiri: The Piano Tuner (Acordorul de piane),
University of Georgia Press, 1986 (distins cu Premiul Flannery
O'Connor pentru cel mai bun volum de povestiri al anului 1986).
Inclus în Prize Stories: The O. Henry Awards cu povestirile
The Ponoes (Drăcuşorii), în 1983, şi Uncie George (Unchiul
George) în 1986. Prezent în antologiile Keener Sounds, New
Fiction from New England, The Best of Yankee, Ardis Anthology,
The Human Experience, Bo-restone Mountain Anthologies, The
Writing Workshop, Light Year şi altele. Bursă de creaţie literară
acordată de Consiliul Artelor din Florida, 1978; Premiul Emily
Clark Balch pentru proză scurtă în 1982; Premiul literar Luciile
Medwick în 1984; Premiul literar acordat de Consiliul Artelor din
Florida, pentru activitate pe tărâmul prozei scurte, 1985; Premiul
Flannery O'Connor pentru proză scurtă, 1986; Premiul literar
acordat de revista Southern Review, 1987. Membru al PEN
clubului.
 The Piano Tuner (Acordorul de piane), 1986, este primul
volum de povestiri după şase volume de poezie. „Povestirile lui
Meinke demonstrează cât de abil poate topi un autor începutul,
mijlocul şi finalul unei naraţiuni într-o urzeală perfectă. Debutul
fiecărei bucăţi îl acaparează pe cititor, pregătindu-1 pentru
impactul cu momentul culminant al acţiunii. Cele paisprezece
povestiri gravitează în jurul aceleiaşi teme: evenimentele şocante
ale existenţei nu au nevoie întotdeauna de înve
Peter Meinke lişul nopţii pentru a ne înspăimânta, ele ne
pot lua prin surprindere şi în mijlocul zilei, ţâşnind pur şi simplu
din rutina cotidiană. Astfel, sosirea acordorului de piane, în
povestirea care dă titlul volumului, spulberă liniştea
protagonistului, un scriitor erudit, tobişnuit să încredinţeze toate
chestiunile mărunte soţiei. Acordorul de piane nu aduce cu sine
ordinea, aşa cum ar fi de aşteptat, ci haosul şi violenţa, un
adevărat şoc pentru existenţa netulburată a naratorului.„ (P.eter
Jordan, în Nashville Tennesseean) „în povestirea Acordorul de
piane suspansul este atât de bine regizat, încât cititorul nu-şi
revine decât în finalul bucăţii, complet buimăcit, cu senzaţia că a
scăpat dintr-o teribilă tensiune. Efectul este într-adevăr
extraordinar, iar lectura, irezistibilă.„ (Shannon Ravenel, în St.
Petersburg Times) „Rareori un volum de povestiri poate exprima
cu o intensitate mai mare experienţa umană. Omul ne apare ca o
fiinţă captivă, prinsă în ipostaza pe care şi-a asumat-o singur,
neputincios în faţa elementelor străine care-i invadează existenţa.
De aici, tensiunea, dacă nu chiar spaima, în faţa unor personaje
care pătrund, pe neaşteptate, în universul pe care se obişnuise
să-1 socotească numai al său.” (Warren Eyster)
La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai interesante
la ora actuală în proza scurtă americană?”, Peter Meinke
răspunde: „Aspectul cel mai încurajator mi se pare a fi prezenţa
tot mai numeroasă a prozei scurte de calitate în presa americană.
Stimulate de organizaţii specializate (PEN, de exemplu), zeci de
ziare au început să publice povestiri, de preferinţă în ediţiile de la
sfârşitul săptămânii. Trebuie să amintesc aici că zece din
povestirile mele au apărut în acest fel. Sper că fenomenul actual
va lărgi numărul celor care citesc proză scurtă de calitate, încu-
rajându-i în acelaşi timp pe autori să scrie pentru un public
avizat.
 După părerea mea, povestirile se pot scrie oricum:
experimentalist, minimalist, expresionist, realist, dadaist, sau
altfel. În momentul de faţă, se remarcă o înclinaţie spre
experimentalism, în defavoarea realismului, încli
Proză americană contemporană 1975-1985 naţie încurajată
şi de critici. Un echilibru este însă de dorit, şi, cu ajutorul
publicităţii făcute de ziare, el va fi probabil atins până la urmă.
Important este să scrii bine, şi nu în ce mod. Stilul meu
variază adesea de la realism la suprarealism, în funcţie de
subiectul povestirii, şi în acest sens Acordorul de piane, ca
povestire, foloseşte atât elemente realiste, cât şi modalităţi care ies
din domeniul realismului.” (text inedit)
Povestirea The Piano Tuner (Acordorul de piane) a fost
publicată iniţial în The Atlantic Monthly. Gail Godwin şi Shannon
Ravenel au inclus-o în The Best American Short Stories 1985.
Pentru traducere s-a folosit textul din acest volum.
Acordorul era o namilă de om, care de-abia încăpea pe uşă.
Nu ştiam că urma să vină, dar m-am ridicat de la birou să-i
deschid uşa: soţia mea nu se întorsese încă de ia cumpărături.
Omul avea capul prea mic în comparaţie cu trupul, iar cureaua
era aproape ascunsă de burta răsfrântă. Cred că-i ajungeam la
umăr, iar mirosul lui de sudoare mă ameţea. Pe bluză, era
imprimat: „THE PIANO EXCHANGE”.
— Unde-i pianul? – întrebă el.
— Acolo. Şi am arătat spre camera de muzică. Dar nu cred
că are defecţiuni prea mari.
— Vom vedea. Şi vocea i-a răsunat ca un contrabas într-un
cvartet de amatori.
L-am condus prin sufragerie spre camera de muzică, într-
un colţ, harpa rusească de mahon a soţiei mele strălucea în
lumina de asfinţit a soarelui. Lângă oberliht, în dreapta, stătea
vechiul meu pian negru.
— E un Kimball din 1899 – i-am spus eu.
Eram mândru de acest obiect vechi şi frumos, cu picioarele
în spirală şi banchetă potrivită.
— Nu-i atât de vechi – spuse cu acreală acordorul, dar
seamănă foarte bine cu un Kimball.
— Dar scrie Kimball.
Şi i-am arătat inscripţia aurie. S-a aplecat peste clape dând
din capul lui mic.
 — Asta nu înseamnă nimic. O să ia ceva timp. Mă duc să-
mi aduc sculele.
Şi se îndreptă din şale, trăgând brusc aer în piept, de parcă
cineva l-ar fi lovit în rinichi.
— O, Doamne! – spuse el.
Am vrut să mă duc la birou să-mi continui lucrul.
Fredericks se va înfuria dacă întârzii iar cu recenzia, mai ales că
de data asta îmi dădea destul de multă bătaie de cap. Problema
era că-i cunoşteam pe autori; nu era niciunul pe care să-1 pot
ataca fără riscuri. Van Buren era, evident, cel mai slab, dar
spusese lucruri atât de frumoase despre ultima mea carte, încât
trebuia să mă revanşez într-un fel. Prokol era prieten cu
Fredericks. Şi tocmai când hotărâsem să-1 atac pe Foreman, care
era destul de bun, dar fără influenţă, acordorul a sunat la uşă.
' Aş fi vrut ca soţia mea să nu mai facă astfel de
aranjamente fără să-mi spună dinainte. Şi, la urma urmei, era
pianul meu, iar pentru mine suna foarte bine. Exersasem Valsul
lui Durând, o piesă nu prea grea dar rapidă, cu ruladă pentru
mâna dreaptă şi ritm sacadat pentru stânga, dar nu observasem
nimic. Poate şi bemol să sune fals când şi când. Exersam intens
când soţia mea era plecată, deşi pretindeam că nici nu mă aşez la
pian. Ea era o foarte bună harpistă şi trebuise să muncească din
greu pentru asta.
Nu-mi venea să-mi reiau lucrul când ştiam că bădăranul
acela mătăhălos îmi umblă prin casă. Cine era el, ca să afirme că
pianul meu nu era chiar atât de vechi? Aveam prin casă o
grămadă de suveniruri scumpe – de neînlocuit chiar – şi s-ar fi
putut să-şi strecoare în buzunar scrumiera noastră Wedgwood
sau să-şi bage în pantalonii kaki, strânşi sub pântecul său
pantagruelic, un platou polonez din lemn. Unde putea fi oare? M-
am uitat pe uşa din faţă., Stătea în drum, lângă o furgonetă
veche, şi vorbea cu un negru slăbănog, jumătate cât el. Pe
geamurile furgo-netei era pictată grosolan, parcă de mâna unui
copil nepriceput, o pădure; la spate păreau a fi desenate nişte
turnuri de castel. De câte ori vreo maşină trecea pe străduţa
noastră îngustă şi cotită, negrul se înclina puţin pe spate şi se
făcea că îi aplică o lovitură de karate, cu piciorul, dând pe alături,
apoi pleca mai departe. Acordorul nu-i dădea atenţie, dar vorbea
cu ardoare, aplecat înainte, Acordorul de piane degetele lui
împungând aerul. Când m-a văzut că-1 privesc, mi-a strigat:
 — Ajută-mă să duc astea, te rog.
Am văzut la picioarele lui două cutii metalice cu scule.
M-am gândit o clipă că erau două cutii şi că el avea tot
două mâini, dar tonul îi era atât de categoric, încât m-am
conformat şi am pornit-o spre el. De aproape, negrul arăta
groaznic. Pielea de pe faţă, braţele şi mâinile îi erau acoperite de
pete mari şi neregulate, roşiatice. Nu-1 priveam insistent, dar, cu
toate acestea, el întrebă:
— La ce te uiţi, omule?
Bineînţeles că nu i-am răspuns, şi m-am întors spre
acordor.
— Să fi fost şi mai bolnav – spuse negrul păşind între noi –
aş fi fost alb ca tine.
Apoi şi-a luat avânt, ţintind cu piciorul către mine, dar,
când am făcut un salt înapoi, s-a răsucit, s-a aplecat întâi în faţă
şi a lovit cu piciorul în spate, înfundând serios aripa furgonetei.
Acordorul se îndrepta deja spre casă, cărând una din cutiile
cu scule, cu atâta uşurinţă de-ai fi zis că-i goală, şi nu se mai
întoarse. Am săltat-o cu greu pe cealaltă şi l-am urmat
împleticindu-mă.
— Atenţie la flori! – am strigat, neştiind dacă să mă uit în
faţă sau în spate.
Bocancul lui cu vârf pătrat tocmai strivise o tufă de azalee
de pe marginea aleii. Îi spusesem soţiei că nu era bine să le
plantăm chiar atât de aproape de locul de trecere, dar ea era
întotdeauna optimistă, imaginându-şi că toată lumea este atentă
şi simţită şi calcă pe unde trebuie. De două ori pe an, curăţa
azaleele noastre de uscături, ţinând în ghivece vlăstarii, timp de
două luni, în amestecul ideal de pământ şi muşchi de turbă,
înainte de a-i transfera în diferite locuri ale terenului nostru, în
cadrul programului ei permanent de înfrumuseţare.
Ea era replica lui Lady Bird Johnson, dată de cartierul
nostru.
Acordorul se opri în uşă, aşteptându-mă să-i deschid.
— Soţia mea iubeşte mult azaleele, aşa că, te rog, ai grijă.
— Mie nu-mi plac florile – spuse el. Îmi fac rău la astm.
Observasem deja că are o respiraţie grea. Cu inima strânsă,
am deschis uşa şi l-am condus înăuntru, încer-când să-1 fac să-
mi urmeze exemplul şi să nu calce pe delicatele noastre carpete
persane, amintiri ale anului petrecut în Iran. Dar, greoi şi
nepăsător, soios şi înnoroiat, tropăi de-a dreptul pe ele. Cu o
iuţeală şi dexteritate neaşteptate pentru un om atât de masiv,
demontă într-o clipă partea din faţă şi capacul pianului. Clapele
dezgolite se-nghesuiau unele-ntr-altele ca nişte şiruri de soldaţi
dezbrăcaţi. Îşi potrivi ciocanul de acordaj şi începu să lovească
repetat câte o coardă.
— Cred că-i bine – am spus eu. -
— E fals. – replică el fără să mă privească – trebuie să-1 urc
cu cel puţin un ton. Asta o să vă coste cel puţin cincizeci de
dolari.
— Câteodată şi bemol se înţepeneşte – am spus eu,
încercând să dovedesc oarecare cunoştinţe în acest domeniu.
Puteam descifra muzica, dar eram afon. Notele lui stridente
nu-mi spuneau nimic.
— Mda, e nevoie de nişte ciocănele noi. Vreun nepriceput a
încercat să le fixeze cu bandă de lipit. Asta o să coste ceva în plus.
Am văzut, atunci, banda uscată, jupuită de pe cuie, ca un
bandaj vechi, de tifon.
Acordorul nu s-a aşezat. Stătea aplecat peste clape, cu
mâna dreaptă mânuind ciocanul de acordaj. Degetele îi erau atât
de late, încât îţi venea greu să crezi că poate să apese doar o
singură clapă o dată.
M-am întors la studiul meu, dar n-am fost în stare să lucrez
în camera aceea confortabilă, fără ferestre; zgomotul repetat, de
coarde lovite era prea enervant. Concomitent, am simţit nevoia să
deschid uşa, ca să-1 pot supraveghea pe acordor, în care
instinctul îmi spunea să n-am încredere. După ce am stat
nemişcat la biroul
Acordorul de piane meu un timp ce mi s-a părut o veşnicie,
m-am ridicat şi mi-am luat ceva de băut. De ce întârzia nevastă-
mea? Se lăsa seara. Uitându-mă pe fereastra sufrageriei, am văzut
că negrul acela era tot pe alee. Acum avea căştile pe urechi, iar un
aparat stereo portabil, destul de scump, stătea rezemat de unul
din stâlpii ce susţineau panoul de baschet atât de drag fiului
nostru înainte de a fugi de-a-casă. Omul dansa pe muzica pe care
numai el o auzea, mişcându-şi bărbia, gâtul şi mâinile, cu gesturi
asemănătoare figurilor de karate, practicate puţin mai înainte.
M-am îndreptat spre camera de muzică.
— Omul acela mai este încă acolo – am anunţat eu, inutil,
de altfel, căci putea fi văzut foarte clar prin oberliht.
 — Suntem o ţară liberă – spuse acordorul, ridicându-şi
privirea.
Broboane de sudoare i se scurgeau pe faţă, iar părul rar îi
strălucea lipit de capul ca un glonte. Pete întunecate şi umede i se
conturau pe bluză, şi bărbia parcă i se înnegrise şi mai mult din
pricina ţepilor neraşi, care deveniseră acum mai aspri şi mai deşi.
Se uită fix la băutura mea.
— Vrei un pahar cu apă sau o bere? – am întrebat eu.
— Nu – spuse el, mai bine nişte whisky. Berea îmi face rău
la stomac. Poate ai nişte Jim Beam.
— Am nişte whisky de porumb, nu mai ştiu de care.
— Da, un strop de whisky mi-ar ajuta la digestie. Am o
digestie tare proastă.
— Ai mâncat? – am întrebat eu.
M-am trezit făcând conversaţie fără să vreau. Luă ciocanul
de acordaj mormăind.
— Nu, când era să mănânc? O să mănânc mai târziu. Sunt
obişnuit. Adică vreau să zic că, dacă se rupe o coardă, va trebui
să mai dai nişte bani. A
Când i-am adus de băut, s-a aşezat cu un oftat şi şi-a săltat
pantalonii, strângându-i în jurul coapselor. L-am întrebat cât o
să-i ia acordajul; în caz că i-ar fi luat prea mult timp, i-am sugerat
să vină în altă zi.
— Nu – spuse el, dacă eşti acordor trebuie să lucrezi şi
noaptea ore suplimentare. Da, şi nici măcar aşa nu-ţi poţi permite
să-ţi plăteşti o femeie. Lovi pianul cu putere, împroşcând whisky-
ul din pahar.
Am. Vorbit, zâmbind în liniştea care ne învăluia, ca de la
bărbat la bărbat.
— Nu ştiam că azi încă mai trebuie să plăteşti femeile. Se
uită la mine cu scârbă.
— Ce vorbeşti, pe ce lume trăieşti? Parcă n-ai fi văzut
niciodată fetiţele alea drăgălaşe din mahala, cum stau la colţ de
stradă! Ce dracu' crezi că fac? Inginerie edilitară?
Sorbi tot whisky-ul dintr-o înghiţitură.
— Fetrul e ros de gândaci – continuă el, uitându-se cu
atenţie la pian. Şi asta o să te mai coste ceva.
Am aruncat o privire peste umărul lui; fetrul era într-adevăr
zdrenţuit, iar pe alocuri era rupt de tot.
 — Dacă nu plăteşti o femeie – continuă el – dai de bucluc.
Aveam odată un prieten foarte bun şi eram încurcat cu femeia lui;
aveau patru copii. Când a aflat, s-a supărat şi a plecat. A luat şi
maşina. Dumnezeu ştie unde s-o fi dus.
Sudoarea îi picura pe clape, în timp ce strângea corzile;
buza de jos îi atârna de parcă stătea să izbucnească în plâns, sau
poate era doar o expresie de nemulţumire faţă de nedreptăţile
lumii, sau se concentra, pur şi simplu, asupra lucrului.
— Ştii – am spus eu – nu trebuie să te simţi vinovat. Bacă ai
distrus o astfel de căsnicie, poate că nici măcar nu merita să fie
salvată. S-ar fi destrămat oricum, mai devreme sau mai târziu.
Nu-ţi face probleme.
— Da – spuse el. Toţi murim, mai devreme sau mai târziu,
aşa că aş putea foarte bine să te strâng acum de gât, nu?
Urmă un alt moment de tăcere, timp în care se uită fix la
mine. Încercam să zâmbesc.
— N-am dreptate? – spuse el.
Nu-mi venea să cred că soţia mea nu sosise încă. Trecuse
deja ora cinci. Se mai întâmplase asta, dar întotdeauna îmi lăsase
ceva de mâncare în cuptor. Negii
Acordorul de piane jenţa nu-i stătea în fire. Mă tot uitam
împrejur aşteptând parcă, pe undeVa, să se materializeze şi să
apară din perete.
Acordorul se aşeză din nou şi scormoni după o ţigară într-
un pachet boţit. M-am năpustit în bucătărie după una dintre
vechile noastre scrumiere de sticlă şi i-am adus-o.
— Eu şi soţia mea încercăm să ne lăsăm de fumat – i-am
explicat eu.
— Oamenii care fumează sunt mai vânoşi – spuse el cu
convingere. Doar patru ţigări pe” zi, ce zici?
— Am auzit că poţi fuma chiar şi şase pe zi, fără să-ţi
dăuneze, dar nu pot să mă limitez la atâta.
Fumul din ţigara lui mă ameţea. O parte din scrum se
scutura pe clape.
— Fumez patru pe zi – spuse el. Nu-mi dă mâna să mă
îmbolnăvesc şi trebuie să am şi eu o plăcere.
— Toată lumea are.
— Bogaţii nu se îmbolnăvesc. Ei au şi toate femeile pe care
le vor, şi mâncare bună. Săracii muncesc şi rabdă.
— Viaţa-i grea – am spus eu, încercând să schimb vorba.
 — Poate fi şi mai rău. Lovi câteva coarde.
— Scuip sânge în fiecare zi, dar nu vor să-mi facă o
radioscopie; nu ştiu de ce. Am făcut şi cinci flotări pe zi, trei zile la
rând, şi tot nu mi-am revenit. I-am spus doctorului că sunt un
acordor care lucrează cu braţele şi nu pot să-mi permit să fac
artrită la mâna dreaptă.
— Cum sună pianul? – l-am întrebat, încercând să schimb
subiectul, intrând puţin în specialitate.
A exersat diferite game, începând cu başii şi urcând spre
înalte.
— Pianinele nu fac doi bani, dar Kimball-ul ăsta vechi
merită întreţinut. Ştiu pe cineva care a recondiţionat unul şi l-a
vândut cu două mii nouă sute de dolari. Surdinele sunt
înţepenite. – spuse el acţionând pedalele – şi asta o să vă mai
coste ceva.
Se întunecase de-acum. I-am mai adus un pahar de whisky.
— Asta cât timp îţi mai ia?
— Mult – şuieră el, lovind cu ciocanul de acordaj. E fals de
tot. Am mult de lucru la ele. S-ar putea să-mi ia toată noaptea,
dar după ora nouă mă plăteşti dublu.
Era o perspectivă sumbră, aşa că i-am spus:
— Nu cred că am atâţia bani.
— Da' să ştii că merită. E un instrument foarte bun.
Aproape la fel de bun ca harpa.
Harpa părea foarte scumpă în lumina aceea palidă.
— Am cumpărat-o în Rusia – am spus eu. Acolo n-a costat
prea mult.
— Aici e foarte scumpă, o grămadă de bani – spuse el rotind
uşor mâna. Ştii că harpa asta are peste două mii de părţi mobile?
Îşi întoarse din nou privirea spre harpă.
— Şi corzi de cadgut, cadgut adevărat. Multe animale
moarte în camera asta. – zău aşa. Ascultă – îşi ridică umerii
căzuţi, cu uri oftat greu – aş mai vrea un pahar de whisky.
Îl înghiţise ca pe apă, dar şi eu mai aveam poftă de unul,
aşa că m-am îndreptat supus către bucătărie.
După ce i-am dat whisky-ul – unul mic de data asta, nu
doream să-mi fac de lucru cu un acordor beat – m-am întors în
camera mea de lucru şi m-am aşezat. Eram îngrijorat din cauza
soţiei mele. Era un om de cuvânt. Am avut poate prea multă
încredere în ea, iritat fiind de vocea ei nazală, deşi, practic, nu era
vina ei. Încă mai era atrăgătoare. Când o să vină acasă, o să-i
spun asta. O fi fost la vreun matineu cu Iris şi or fi stat să
comenteze filmul la o gustare. Nu-mi plăcea să discut despre
filme. Nu ştiam niciodată ce să spun. Dar de ce oare nu m-a
sunat?
M-am ridicat brusc şi m-am dus la telefon. Evitasem treaba
asta până atunci, telefonul era pe peretele de lângă camera de
muzică şi era oarecum penibil să-mi caut soţia de faţă cu
acordorul. Lucra acum la registrul de înalte. Telefonul lui Iris
suna ocupat. Acordorul nu-şi încetă lucrul cât am format
numărul, dar, când am pus
Acordorul de piane receptorul în furcă, s-a oprit, iar liniştea
a venit ca o uşurare după zgomotul obsedant al notelor repetate.
— Am o convocare mâine – i-am spus eu. Vreau să aflu
când trebuie să plec. Era într-un fel adevărat, deşi reţinerea pe
care o aveam de a vorbi în faţa lui despre soţia mea mă intriga.
— Lucrezi pentru armată?
— Da. – am spus – sunt căpitan în rezervă. Asta îmi aduce
un venit suplimentar bunicel.
Dintr-o dată am regretat cele spuse; omul acela mă făcea să
trăncănesc ca un idiot.
— Ai fost în război? – întrebă el, oarecum ambiguu,
gândindu-se la evenimentele recente.
— Da, dar am fost mobilizat la Washington, am lucrat cu
documente.
— Am fost la marină în şaizeci, în timpul războiului din
Vietnam. Acordorul oftă. N-am făcut mare lucru, dar ştii ce-mi
plăcea?
Degetele lui late de la mâna stingă loveau încontinuu
clapele, în timp ce mâna dreaptă mânuia cheia întinzând corzile.
Capul mic îi era aplecat peste pian, aproape atingând clapele.
— Îmi plăcea să zac în pat şi să ascult motorul, să-1 simt
cum zguduie cabina, torcând ca o pisică uriaşă. Alteori mă
trezeam şi vedeam, prin hublou, o pasăre mişcându-se o dată cu
vaporul, alunecând cu aripile desfăcute, nemişcată, de parcă era
pictată acolo, cu picioruşele negre strânse sub burtă ca nişte
bombe în miniatură. Grozavă metodă de adormit.
Se ridică gâfâind, înălţându-se brusc deasupra mea.
— Acum mă doare spatele şi nimeni nu dă doi bani. N-ai un
aspirator? Vreau să curăţ obiectul ăsta pe dinăuntru.
 — Ba da, sus în dormitor. Mă duc să ţi-1 aduc.
— Nu-i nevoie.
Cu o viteză care m-a derutat, păşi pe lângă mine spre
capătul scării.
— Trebuie să-mi dezmorţesc picioarele.
De îndată ce a dispărut, am telefonat din nou la Iris. De
data asta a sunat, dar nu a răspuns nimeni.
Se făcuse deja întuneric beznă. M-am uitat pe fereastră.
Furgoneta părea o maşină blindată pe alee, becul din stradă
proiectând asupra ei umbra copacilor ca un camuflaj; nu era
nimeni în apropiere. Acordorul era sus la toaletă, aşa că mi-am
pregătit o băutură tare şi m-am aşezat în camera de lucru,
aşteptându-1 să iasă. De-ar fi fost şi soţia mea acasă! îmi veni în
gând că, de fapt, ea era aceea care-i dădea afară pe nepoftiţi. Asta
era treaba ei. Ea trântea comis-voiaj orilor uşa în nas şi agenţilor
comerciali telefonul. Deşi aveam o reputaţie de critic dur şi
intransigent, de temut chiar, nu reuşeam să mă descurc în astfel
de confruntări directe. Ba, odată, chiar m-am întins pe jos în
bucătărie în timp ce nişte adventişti hălăduiau prin vecini cu
cărţile, broşurile şi predicile lor; o altă alternativă ar fi fost o
prelegere plicticoasă de o oră. Soţia mea le-a tras în schimb un
perdaf şi i-a poftit să-şi vadă de drum.
Acum aspiratorul mergea şi am răsuflat uşurat. Probabil că
era aproape gata. În fond, pentru orice om, casa este castelul său.
M-am aşezat la maşina de scris şi am încercat să mă concentrez
asupra recenziei. După un timp, mi-am dat seama că acordorul se
tot ducea în bucătărie şi-napoi, dar m-am hotărât să-1 ignor.
Timpul trecea, iar eu lucram foarte puţin. M-am trezit gândindu-
mă cum o cunoscusem pe soţia mea. Stătea în capul scărilor,
într-o rochie de vară, cu ochii ei strălucitori, plini de voinţă şi
energie, cu picioarele ei bronzate, lungi şi subţiri. Nimeni nu
aştepta de la viaţă mai mult decât ea şi chiar în clipa aceea am
hotărât că eu voi fi acela care poate să-i ofere totul. Acum, privind
în jur, mi-am dat seama că nici măcar nu aveam o fotofrafie de-a
ei pe biroul meu, doar una a fiului nostru trăgând cu mingea la
coşurile de pe alee. Şi mi-am amintit cât m-au enervat salturile
repetate ale mingii.
Deodată, pianul începu să cânte; acordorul alesese Imnul
de luptă al Republicii – „Ochii mei au văzut
 Acordorul de piane lumina la venirea Domnului”; vocea sa
groasă acompania pianul. Mi-am băgat carnetul cu cecuri în
buzunarul de la spate şi m-am îndreptat spre camera de muzică.
Pianul era tot aşa, sticla de whisky stătea lângă aspirator,
uneltele erau răspândite pe podea – nu-mi venea să-mi cred
ochilor.
— Am crezut c-ai terminat! – am strigat eu. Aproape că îmi
venea să plâng.
— Doamne, ce-mi place cântecul ăsta! – spuse el,: şi vocea
sa profundă se stinse dintr-o dată.
Cânta încet şi greoi.
— Ascultă, ce părere ai?
— E bine – am spus, atras din nou în discuţie, încercând să
mă controlez, gândindu-mă care-ar fi fost metoda cea mai bună
să scap de el. Mi-a plăcut întotdeauna sonoritatea anumitor
cuvinte.
— Nu, nu! Vreau să spun că mă face să doresc să port
drapelul, înţelegi ce vreau să spun? Adică, să ies şi să
mărşăluiesc pe străzi.
Lovi din nou corzile.
— Ei bine. – am încercat eu să zâmbesc, ca să-i intru în voie
– n-am fost niciodată un patriot, „Pentru ţara mea, la bine şi la
rău”.
Acordorul îşi răsuci trupul gras şi se uită urât la mine.
— Ascultă. – am spus – sper c-ai terminat. Probabil c-ai
obosit. Eu, cel puţin, sunt extenuat. Îţi plătesc şi du-te acasă.
— N-am pus încă fetrul; şi asta-i o treabă grea. O să coste
ceva. De-abia am curăţat fetrul vechi cu aspiratorul.
— Ascultă. – am repetat eu – ajunge. Ai sta't destul aici, pe
ziua de azi. Sună mâine şi o să fixăm o altă zi ca să termini
treaba.
Luă sticla de whisky şi-şi turnă în pahar. Sorbi lung şi
începu să tuşească. Se făcu stacojiu la faţă.
— Nu mă bate la cap – spuse el tuşind – fixez numai fetrul.
Doar avem un contract.
— Ce contract? N-avem nici un contract, pentru Dumnezeu!
I-am pus mâna pe braţ, unde ţigările boţite stăteau rulate
în mâneca suflecată a cămăşii, aşa cum obişnuiau să le ţină prin
anii cincizeci puştii care se dădeau mari.
 Se ridică brusc şi o porni clătinându-se printre obiectele
răvăşite de pe podea, reuşind, ca prin minune, să treacă pe lângă
sticla de whisky, fără să o răstoarne. M-a apucat de braţ, puţin
deasupra cotului.
— Tu vezi-ţi de treabă, la biroul tău, până termin – spuse el,
propulsându-mă până în celălalt capăt al sufrageriei.
Singura modalitate de a opune rezistenţă ar fi fost să mă
smucesc şi să-1 lovesc, sau să mă las la podea. Bineînţeles, n-am
făcut niciuna, nici alta.
— O să dai de bucluc, ştii asta – am spus eu, sim-ţindu-mă
laş şi umil. Dar avea şaizeci de kilograme în plus, şi ce era să fac?
Mi-a dat un ultim, brânci, o lovitură uşoară cu mâna lui groasă şi
păroasă, de m-am împleticit până în biroul meu. Uşa se trânti în
urma mea şi cheia, care era întotdeauna în broască, se răsuci.
Mă încuiase în propriul meu birou. Pentru prima dată, în
decursul atâtor ore, nu mai eram agitat sau speriat – ci furibund.
Am bătut în uşă, am zgâlţâit-o, am lovit-o cu picioarele. Şi, brusc,
s-a deschis. Mi-a trecut o clipă prin gând că glumea – o glumă
idioată; dar nu m-am amuzat deloc.
Stătea înfipt acolo, bineînţeles, aşa că i-am strigat cu toată
forţa de care mai eram în stare:
— Ieşi afară din casa mea!
Ca o broască apucând o molie-n zbor, mâna lui dreaptă s-a
repezit şi m-a înhăţat de mâna stingă. Mi-a dat degetul mic peste
cap, încât mi-au trosnit încheieturile şi am căzut în genunchi. Am
simţit o durere acută în ceafă şi mi-am înfipt degetele sub corzile
de pian pe care mi le încolăcise în jurul gâtului. M-a săltat în
picioare, în timp ce patru dintre degetele mele mai erau încă sub
sârme.
— Ascultă. – şopti el – data viitoare dacă mă mai plictiseşti,
îţi scot ochii. M-a îmbrâncit înapoi în camera de lucru şi a încuiat
uşa.
Acordorul de piane
Vreme îndelungată am zăcut pe podea. Un timp a cântat de
parcă lovea pianul cu pumnii. Clapele se spărgeau, lemnul se
făcea ţăndări, într-o simfonie drăcească. Muzica de la radio, dată
la maxim, făcea concurenţă pianului., Ce absurd„, m-am gândit,
ce-o să creadă vecinii?” Şi mi-am amintit că nu ştiam nici măcar
cum îi cheamă. Mi-am desluşit plânsul cu suspine, apoi, sunetul
unui glas feminin, familiar. M-am rostogolit pe podea şi mi-am
lipit urechea de uşă. În zgomotul asurzitor, am auzit vocea soţiei
mele.
— O, Doamne – spuse ea. Când venise oare?
— O, Doamne, Dumnezeule – strigă ea. O, Doamne J

S-a născut în Lockport, New York, la 16 iunie 1938.

Studiază la Syracuse University şi University of Wiscon-sin. Îşi
pregăteşte doctoratul la Rice University din Hous-ton. Debutul în
proză coincide cu apariţia numelui său pe lista celor mai bune
povestiri publicate în cursul anului 1960, listă redactată de
Martha Foley şi adăugată la sfâr-şitul volumului The Best
American Short Stories. Primul volum îi apare în 1963. Urmează o
serie impresionantă de cărţi abordând toate genurile, proză,
poezie, dramă, critică. Recunoaştere pe plan naţional în 1970,
când primeşte pentru romanul Them Premiul Naţional al Cărţii.
Invitată să predea la University of Detroit şi University of Wind-
sor. Invitată la Princeton University pentru a preda un curs de
creaţie literară. Din 1974 editează împreună cu soţul ei, Raymond
J. Smith, revista The Ontario Review: A North American Journal
of the Arts.
Cel mai prolific scriitor al Americii zilelor noastre. Face
proză scurtă, traduce, este autoare de eseuri şi cronici literare,
publică romane şi volume de poezie, editează antologii, prefaţează
diverse apariţii, colaborează frecvent la cele mai diverse reviste
literare.
Volume de poezie: Women în Love (Femei îndrăgostite),
Louisiana State University Press, 1968; Anonymous Sins and
Other Poems (Păcate nenumite şi alte poeme), Louisiana State
University Press, 1969; Love and Its De-rangements (Iubirea-i
neorânduită şi alte poeme), Louisiana State University Press,
1970 (distins cu Premiul Naţional al Cărţii); Angel Fire (Focul
angelic), Louisiana State University Press, 1973, Dreaming
America (America visu
384 Proză americană contemporană 1975-1985 lui meu),
Aloe Editions, 1973; The Fabulous Beasts (Fiare fabuloase),
Louisiana State University Press, 1975; Women Whose Lives Are
Food, Men Whose Lives Are Money (Femeile mănâncă, bărbaţii
adună bani), Louisiana State University Press, 1978.
Volume de povestiri: By the North Gate (Lângă North Gate),
Vanguard, 1963; Upon the Sweeping Flood (Puhoiul care vine),
Vanguard, 1966; The Wheel of Love and Other Stories (Roata
iubirii şi alte povestiri), Vanguard, 1970; Marriages and Infidelities
(Căsătorii şi adultere), Vanguard, 1972; The Hungry Ghosts:
Seven Allusive Comedies (Fantome înfometate: Şapte comedii
transparenţe), Black Sparrow Press, 1974; Where Are You Going,
Where Have You Been? Stories of Young America (Unde te duci, de
unde vii? Povestiri despre America tânăra), Fawcett, 1974; The
Goddess and Other Women (Femeia adorată şi alte femei),
Vanguard, 1974; The Poisoned Kiss and Other Stories (Sărutul
otrăvit şi alte povestiri), Vanguard, 1975; The Seduction and
Other Stories (Seducţia şi alte povestiri), Black Sparrow Press,
1975; Crossing The Border: Fifteen Tales (Traversând frontiera:
Cincisprezece povestiri), Vanguard, 1976; Night-Side: Eighteen
Tales (Vocile Nopţii: Optsprezece povestiri), Vanguard, 1977; AU
the Good People Vve Left Be-hind (Şi câţi aţi fost, şi câţi aţi mai
rămas), Black Sparrow Press, 1979; A Sentimental Education
(Educaţie sentimentală), Dutton, 1980; Last Days (Ultimele zile),
Dutton, 1984; Raven's Wing (Pană de corb), Dutton, 1986; The
Assignation (Întâlnirea), Ecco Press, 1988.
Romane: With Shuddering Fall (Prăbuşindu-se cu totul),
Vanguard, 1964; Garden of Earthly Delights (Grădina plăcerilor
terestre), Vanguard, 1967; Expensive People (Risipitorii),
Vanguard, 1968; Them, Vanguard, 1969 (distins cu Premiul
Naţional al Cărţii în 1970); Wonderland (Ţara minunilor),
Vanguard, 1971; Do With Me What You Will (Fă ce vrei cu mine),
Vanguard, 1973; The Assassins: A Book of Hours (Asasinii: O
carte a orelor), Vanguard, 1975; Childwold, Vanguard, 1976;
Triumph of the Spider Monkey (Triumful maimuţei), Black
Sparrow Press, 1976; Unholy Loves (Iubiri nelegiuite), Vanguard,
1979; Cybele, Black Sparrow Press, 1979; Bellefleur, Dutton,
1980;
Joyce Carol Oates
Angel of Light (înger de lumină), Dutton, 1981; A Bloods-
moor Românce (O poveste veche), Dutton, 1982; Mysteries of
Winterhurn (Misterele din Winterhurn), Dutton, 1984; Solstice
(Solstiţiu), Dutton, 1985; Mary a, Dutton, 1986; We Must
Remember This (Să nu uităm nicicând!), Dutton, 1987.
Volume de critică şi eseuri: The Edge of Impossibility: Tragic
Forms în Literature (Marginea imposibilului: Formele tragicului în
literatură), Vanguard, 1972; The Hostile Sun: The Poetry of D. H.
Lawrence (Soarele ostil: Poezia lui D. H. Lawrence), Black Sparrow
Press, 1973; New Heaven, New Earth: The Visionary Expe-rience
în Literature (Un cer nou, un pământ nou: Experienţa vizionară în
literatură), Vanguard, 1974; Contrarie s: Essays (Contrarii:
Eseuri), Oxford University Press, 1981; The Profane Art – Essays
and Reviews (Arta profană: Eseuri şi cronici), Dutton, 1983.
Prezentă de nenumărate ori în antologiile The Best
American Short Stories, Prize Stories: The O. Henry Awards,
Puschart Prize şi altele.
Membru al Academiei Americane şi al Institutului de Artă şi
Literatură.
O prezentare a reacţiilor criticii la cărţile lui Joyce Carol
Oates ar umple fără îndoială multe pagini, poate tot atât de multe
pe cât ocupă, în antologia de faţă, însăşi proza ei. Vom recurge de
aceea la câteva opinii cu caracter general, menite să sublinieze
rolul autoarei în literatura americană contemporană.
„în domeniul povestirii, Joyce Carol Oates nu are rivali.
Neîntrecută în arta dialogului, punctul ei forte, Oates îşi situează
povestirile într-o mare varietate de locuri: oraşul, campus-ul,
localităţile rurale, ferma. Structurile narative sunt şi ele foarte
diverse. Personajele sunt în general oameni alienaţi, urmăriţi de
obsesii, ceea ce face ca povestirile să erupă, nu o dată, în violenţă
şi haos.” (James C, Robison, în The American Short Story 1945-
1980) „Opera lui Oates este una din cele mai sensibile mărturii ale
dinamicii vieţii intelectuale, sociale, şi mai ales a celei emoţionale
din epoca noastră. Oates a cucerit un număr
Proză americană contemporană 1975-1985 impresionant de
premii literare, inclusiv un O. Henry Award pentru activitate
îndelungată în domeniul povestirii, şi, în ciuda rezervelor
manifestate de criticii avangardişti, proza ei a câştigat admiratori
şi discipoli devotaţi. Oates este frecvent inclusă în antologii; opera
ei este predată la cursurile de literatură din colegii şi face
subiectul a numeroase teze de doctorat; articolele ei apar în orifce
fel de periodice, de la Southern Review la Chelsea, de la Journal of
Existenţial Psychology and Psychiatry la Chatelaine, de la
Redbook la Family Circle.< (G. F. Waller, Dreaming America –
Obsession and Transcendence în the Fiction of Joyce Carol Oates,
Louisiana State University Press, 1979) „După ce au meditat
asupra vieţii şi operei lui Joyce Carol Oates, criticii s-au simţit
datori să observe vizibila discordanţă între viaţa autoarei, definită
chiar de ea ca o viaţă obişnuită, aproape „burgheză„, şi literatura
ei, plină de episoade violente. Într-un interviu cu Oates, Walter
Clem-son nota: -”Oates este atât de discretă, încât dacă o întâl-
neşti la o reuniune literară şi nu reuşeşti să-i auzi numele, cu
greu ţi-ai putea închipui că ea este aceea care scrie impecabil şi
semnează Joyce Carol Oates.„ Opera lui Oates, declară un alt
critic, este ca un câmp de mine unde, dacă te încumeţi să
pătrunzi, te poţi aştepta în orice moment la uluitoarele explozii
emoţionale.” (Ellen G. Friedman, în Joyce Carol Oates, Frederick
Ungar Pu-blishing Co., 1980)
Joyce Carol Oates face câteva comentarii asupra
conceptului de „inspiraţie”: „A fi inspirat: ştim ce înseamnă, ştim
ce senzaţie ne dă, dar totuşi ce este de fapt? Să te simţi dintr-o
dată copleşit, plin de vitalitate, de energie, o emoţie pe care abia
mai poţi s-o stăpâneşti. Şi totuşi de ce unele lucruri – un cuvânt,
o licărire, o imagine văzută prin fereastră, o amintire rătăcită, o
anecdotă întâmplă-toare, o fărâmă de vis – de ce totuşi ne pot
investi cu o uriaşă forţă creatoare, în vreme ce altele nu reuşesc?
Nu putem şti. Impulsul creaţiei, ca şi cel al distrugerii, rămâne un
mister absolut. Poate unul din cele mai mari
Joyce Carlos Oates din câte ne străbat existenţa.” (fragment
dintr-un discurs ţinut la University of Michigan la 15 aprilie 1987)
Povestirea In the Autumn of the Year (întotdeauna^ toamna)
a apărut iniţile în Bennington Review; inclusă în Prize Stories
1979: The O. Henry Awards şi apoi în volumul Jayce Carol Oates,
A Sentimental Education, Dutton, 1980, de unde a fost preluată
pentru antologia de faţă.
Povestirea The Witness (Martorul) a fost selectată din
volumul Joyce Carol Oates, Last Days, Dutton, 1984.
Întotdeauna, toamna
Se afla acolo şi fiul amantului ei. Al fostului ei amant. O
prezenţă bizară: tânăr, cu început de chelie, cu firişoare de păr
atârnându-i din nări, urmărit de un tic supărător – îşi freca
întruna unghiile – arborând un zâmbet chinuit, difuz, abrupt.
Ceilalţi o tratau cu o deferenţă care atingea absurdul.
Solicitudinea lor gâlgâitoare îi displăcea. Sau poate, dimpotrivă, o
încânta: cu trecerea anilor descoperise în fastul ceremoniilor
delicii meschine. Cu ce vă putem fi de folos, domnişoară
Gerhardt? Suntem la dispoziţia dumneavoastră.
 Cu eleganţă, le spunea că nu mai are nevoie de nimic, le
zâmbea.
Cu eleganţă, îşi muta privirea de pe un chip pe altul,
întârziind, în fracţiuni egale de timp, pe fiecare din ele. (Cu fiul
fostului ei amant schimbase câteva priviri, pe ascuns… la
aeroport el se recomandase, avea o voce poticnită, nesigură, era
atât de emoţionat, încât Eleanor, gâtuită şi ea de emoţie, începuse
să se bâlbâie. Ce. Prostie! îşi revenise însă foarte repede.) Explică
gazdelor că ar fi preferat să se odihnească, avionul de New York a
avut întârziere, şi zborul a fost atât de obositor, o explicaţie care
păru să mulţumească pe toată lumea. Evident, prezenţa ei îi
complexa: atât de celebră, atât de venerabilă.
Înainte de a pleca, decanul crezu de cuviinţă să închege o
conversaţie. Era mulţumită de camera pe care i-o oferiseră?
Observase mobilierul stil? Şi căminul cochet din piatră neşlefuită?
Dacă i se face frig noaptea, poate să aprindă focul… de fapt, Casa
de Oaspeţi a Universităţii e, în totul, un loc foarte pitoresc, iar el,
decanul, speră ca
Întotdeauna, toamna oaspetele să se simtă cât mai bine aici
şi la festivitatea de premiere, pregătită pentru seara aceasta,
desigur, astfel de ceremonii trebuie că i-au devenit de mult
familiare, e vorba, fireşte, de toate participările la recepţii, cu
elogiile, felicitările şi fotografiile obişnuite în asemenea
împrejurări, şi, tocmai de aceea, ţinu el să precizeze, cu un surâs
care-i acoperi faţa, da, tocmai de aceea, Colegiul Linden, membrii
conducerii, în mod deosebit, îi sunt recunoscători pentru prezenţa
ei aici.
Deşi nu se simţea deloc stânjenită, murmură câteva cuvinte
care sunară stingher. O femeie modestă. În ciuda celebrităţii,
rămăsese o femeie modestă, fără aere de vedetă. Puţin mai târziu,
decanul îi destăinui soţiei că vizita aceasta nu punea nici un fel
de probleme; că Eleanor Ger-hardt părea o persoană binevoitoare,
afabilă, calmă, deosebit de atrăgătoare, deşi împlinise şaizeci şi
cinci de ani. Păr alb, perfect aranjat, siluetă zveltă, ochi de un
verde pal, emanând seninătate, bunăvoinţă. Gâtul, purtând
probabil urmele necruţătoare ale bătrâneţii, era ascuns sub o
eşarfă elegantă, în nuanţe stacojii şi gris-perle.
— Şi acum, spuse decanul, vă lăsăm să vă odihniţi,
domnişoară Gerhardt. Vom trimite pe cineva la ora şase să vă
conducă la dineu. Vă convine ora şase?
 — E perfect, spuse Eleanor.
În timp ce se retrăgeau, bărbatul care era fiul fostului ei
amant se uită încă o dată la ea, zâmbindu-i vag, cu ochii mijiţi
parcă spre un fascicul puternic de lumină. Eleanor îi răspunse,
făcându-i cu mâna. Ar fi vrut să-1 ştie liniştit. Bietul om părea
atât de nesigur în mişcări… Oare se simţea vinovat pentru faptele
tatălui său, pentru relaţia lui cu ea? Era însă puţin probabil ca el
să ştie ceva despre legătura dintre Eleanor şi Edwin Holler, fiindcă
pe vremea aceea nu era decât un copil.
Acum era şeful catedrei de muzică de la Colegiul Linden,
fiind în acelaşi timp director şi dirijor al orchestrei din Ellicot.
Trebuia să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani, gândi Eleanor.
Nu-1 mai văzuse de aproape trei decenii.
Numele său era Benjamin. Oare ar fi putut să şi-1
amintească singură? Probabil că nu.
Vreau ca băiatul meu să nu sufere, îi spusese amantul ei.
Şi nici maică-sa. Dar mai ales băiatul, la el ţin cel mai mult. A
moştenit tendinţa mea nevrotică de a exagera lucrurile… şi
înclinaţia maică-sii spre disperare.
Înţeleg, spusese Eleanor.
Uneori îi răspundea furioasă. Alteori ironică. Sau cu o
francheţe dezarmantă. În sfârşit, degajată, cu un aer îndelung
studiat, crezând că în felul acesta îşi putea masca mai bine
disperarea. Da, înţeleg, zicea ea, mângâindu-i faţa, ghemuindu-se
în braţele sale. Minţea. De fapt, nu-1 înţelegea deloc.
Întotdeauna, toamna, se lăsa copleşită de o melancolie
vlăguitoare. Nu se mai cenzura… ore întregi se lăsa purtată de
gânduri, îi veneau în minte ceasurile de dragoste, imaginea morţii,
chipul copilăriei, şi singurul bărbat pe care îl iubise, adică
singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat (fuseseră, desigur,
mulţi alţii). Întotdeauna, toamna, îşi rememora cu acuitate
senzaţii care acum nu-i mai aparţineau, plăcerile aspre, bogate,
terifiante ale trupului. Poate era din pricina luminii care cădea
pieziş, poate din cauza mirosului înecăcios de frunze arse, sau
poate din pricina copiilor care mergeau grăbiţi la şcoală. Zilele
curgeau precipitat, împinse parcă de o febrilitate a momentului pe
care ea nu mai putea să şi-o asume. Toamna rămânea un
anotimp pentru alţii, pentru cei tineri. Nu-i părea rău. Devenea
doar elegiacă, asculta cvartetele lui Beethoven, se întorcea la
poemele încă nefinisate, la poemele acelea lungi evocând
tragismul necesar at renunţării.
Uneori izbucnea în plâns, dintr-o dată, fără motiv. Se trezea
din vis plângând, zguduită de un bocet mut, chinuitor. Plângea
fiindcă îmbătrânise, fiindcă-era deja bătrână. Bătrână! O noţiune
pe care n-o putea înţelege. Dar, cel mai adesea, se lăsa în voia
amintirilor, a lacrimilor purificatoare. Anumite experienţe le putea
converti în cuvinte, era un fel de triumf pe care încă şi-1 putea
îngădui. Era totuşi poetă. Meşteşugar abil, stăpân pe arta sa. Cu
ani în urmă, după relaţia ei nefericită cu Edwin Holler, se hotă-
râse să supravieţuiască eliminând lamentările şi scriind despre
propria ei experienţă. Descoperise atunci o forţă pe
Întotdeauna, toamna care nu avea s-o mai piardă niciodată,
forţa de a se împotrivi suferinţei.
Sincere felicitări, suna telegrama trimisă de Edwin, după ce
volumul ei de Poezii primise premiul Pulitzer, cu câţiva ani în
urmă. Cu admiraţie. Şi cu un dram de invidie.
A râs atunci încântată de rândurile lui, însă nu i-a trimis
nici un răspuns.
Întotdeauna, toamna, o invadau astfel de amintiri. Amantul
ei murise… dar, într-un fel, continua să rămână viu. Îşi amintea
glasul său. Amintirile, atunci când o năpădeau, îi aduceau în faţa
ochilor oameni la care ţinuse foarte mult cândva, figura tatălui,
imaginea mamei, a unuia din fraţii săi, a uneia dintre mătuşi,
oameni care nu mai erau în viaţă, dar pe care şi-i putea apropia
în minte, dacă ar fi vrut.
Mulţi ani o obsedase o idee stranie, gândul că nu va
supravieţui iernii. Îşi anticipa moartea: fulgurantă, sclipitoare ca o
dimineaţă de ianuarie. Nu s-ar fi opus, n-ar fi luptat împotriva ei.
(Numai durerea o înspăimânta, în faţa ei fusese întotdeauna
îngrozitor de laşă.) Nu avea nici un motiv, niciunul raţional ca să-
şi aştepte moartea, era încă destul de sănătoasă, cel puţin pentru
o femeie de vârsta ei, dar îşi închipuia, poate mai mult în glumă,
că, Edwin Holler murind la şaizeci şi doi de ani, adică cu un
deceniu în urmă, ea nu va reuşi să depăşească acest prag,
această vârstă. Se surprindea uneori regizându-şi sfârşitul, o
făcea cu acel sentimentalism care pe el probabil l-ar fi încântat.
Casa cu acoperiş de şindrilă din Chestnut Hill, Pennsylvania,
moştenită de la părinţi, ar fi lăsat-o nepoatei sale, o tânără
profesoară de liceu, căreia i-o şi închiriase cu ani în urmă, pentru
o sumă modică de şaptezeci şi cinci de dolari pe lună. Sally era o
fată de nădejde, ambiţioasă, harnică, nu foarte drăguţă, nici
măcar cu şarm; Eleanor continua s-o socotească nepoata ei
favorită, ştiind că pentru acest dar i-ar fi rămas mereu
recunoscătoare. Mobila din apartamentul ei de pe East Eighty-
fifth Street s-ar fi vândut, cărţile s-ar fi împărţit probabil pe la
prieteni, ca şi discurile, şi bogata ei garderobă, de altfel;
bijuteriile, unele de o mare valoare, ar fi rămas cunoştinţelor ei;
banii din bancă, ca şi cei investiţi în diverse întreprinderi, o sumă
considerabilă totuşi, ar fi urmat să fie donaţi unor instituţii de
binefacere, printre acestea numărându-se şi Asociaţia Americană
de Oncologie. Erau momente când îşi plimba privirile peste toate
aceste planuri, şi atunci simţea că un ciudat sentiment de
mulţumire o cuprinde. Desigur, nu voia să moară, viaţa constituia
pentru ea o imensă bucurie, dar în acelaşi timp… în acelaşi timp
viaţa ei începuse să devină ciudat de ireală, mai ales în ultimii
zece ani. Dacă simţea acest lucru din pricina lui Edwin sau din alt
motiv, asta n-o putea şti. (Se despărţi-seră de mult. Să fi trecut
douăzeci şi nouă de ani de atunci? Probabil că totuşi nu era din
pricina lui.)
Totuşi…
Totuşi ştia că nu este o superstiţioasă. Făcuse, probabil,
unele greşeli în viaţă, însă şi acelea niciodată din ignoranţă. I-a
plăcut întotdeauna să-şi epateze prietenii cu inteligenţa ei. Ştii
prea multe, îi spunea de obicei Edwin, râzând, îndepărtându-se
de ea, mimând o teamă caraghioasă. Şi nu numai despre mine, ci
despre tot ce există… despre toate. E înspăimântător… începu să
cerceteze camera. Era într-adevăr o încăpere plăcută. Adecvată
împrejurării. Tapet de mătase în nuanţe albăstrui şi gri, o masă
de scris stil Queen Anne, podea de stejar, carpetă orientală, pat
cu cadru de alamă. Şemineul îi atrase atenţia. Era foarte curat,
fără nici o urmă de praf pe el, iar cei doi buşteni aşezaţi în
mijlocul său nu păreau să aibă decât o funcţie decorativă.
Probabil că acolo nu se făcuse focul niciodată. Pe Eleanor o
tentase cândva ideea să se încălzească cu lemne. Trăind singură,
nemăritată, nu avusese însă niciodată energia necesară, poate
nici îndemânarea s-o facă. Dacă fumul vine înapoi în cameră? se
întreba ea. Cum să umble cu un lucru despre care nu avea nici
cea mai vagă idee?
 Pe consola şemineului se aflau un felinar de vânt, un vas
Wedgwood, pictat în albastru şi alb, şi un album, Istoria
Colegiului Linden – 1894-1964. Cândva, pe vremea când abia
începea să fie invitată de felurite universităţi şi instituţii,
asemenea cărţi ar fi constituit o noutate pe care, din respect
pentru gazde, s-ar fi apucat s-o răsfoiască. Acum nu mai era aşa.
Întotdeauna, toamna
Din oglinda scrinului nu mai rămăsese decât o pată
orbitoare de lumină, soarele amiezii lăsând peste chipul ei
reflectat un văl dens pe care, deocamdată, n-ar fi vrut să-1 dea la
o parte. (Poate că la aeroport curentul îi răvăşise o clipă părul, şi
poate că pungile moi, vineţii, dezolante, care-i atârnau sub ochi se
îngroşaseră între timp, şi poate că buzele se încărcaseră din nou
de acel rictus, arborat uneori fără voie, însă ce importanţă mai
avea acum, când vălul acela îi acoperea încă faţa, în oglindă?
Până la venirea lor, la ora şase, voia să rămână invizibilă.) Se
aşeză la fereastră şi dezveli cu privirile peisajul de ţară. Părea
cufundată într-o linişte desăvârşită. Oare unde se afla? în partea
de nord-vest a statului Connecticut? Nu reuşea să-şi amintească
dacă mai fusese aici vreodată. Şi chiar dacă ar mai fi fost, locurile
i se păreau acum încântătoare, colinele decupate graţios, frunzele
virând deja spre cărămiziul toamnei, o pace gravă, nemărginită:
eterna consolare a frumuseţii fără cuvinte.
Vă putem fi de folos cu ceva? o întrebaseră gazdele, ceea ce
nu putea fi decât un gest de politeţe, un respect ceremonios. Se
afla acolo şi fiul fostului ei amant, copilul său, nu se putea abţine
să nu-1 privească. Era mult mai plăpând decât tatăl său, nu
moştenise nimic din aerul acelui om, febril, efervescent. Ochii însă
erau aceiaşi… şi fruntea lată, aceeaşi. Îl privi şi schiţă un zâmbet.
Încercă şi el să zâmbească. Oare cei din sală observaseră
schimbul lor de priviri? Vă mulţumesc, rosti ea, cu eleganţă, dar
aş dori să rămân singură pentru câteva ore. Simt nevoia să fiu
singură.
Se făcuse trei fără zece. Brusc o cuprinse oboseala: toată
povara i se scurse în picioare, ca un plumb. Vârsta, bineînţeles,
putea fi o explicaţie. Trase jaluzelele, îşi desfăcu şalul de la gât, îşi
scoase rochia, pantofii, se aşeză încet pe pat şi închise ochii.
Trebuia să se odihnească. Să doarmă. Trebuia să se pregătească
pentru întâlnirea din seara aceea, cel puţin psihologic: vocile
zumzăind în sala aceea înaltă, elogiile ca nişte hiperbole,
solicitudinea risipită, haotică, a unor oameni care voiau să-i arate
cât de mult o preţuiesc, pe ea, o străină, Eleanor Gerhardt, şi
totuşi un om oarecum apropiat lor, poate şi fiindcă era atât <de
bătrână, toţi o socoteau o celebritate, un nume consa crat, o
prezenţă plăcută, un soi de monument reconfortant… Vă suntem
deosebit de recunoscători pentru că aţi acceptat invitaţia noastră,
aveau să-i declare ei în seara aceea.
Cu el, cu Edwin Holler, se zvârcolea pe canapeaua îngustă
din păr de cal. Biroul mirosea a praf, a cărţi. Erau sute de cărţi.
Undeva în spatele ei, dedesubt, sub capul ei, pe care îl simţea
zvâcnind, se auzea un pian: notele aveau uneori un sunet vătuit,
neclar, alteori extraordinar de precis. Cu două etaje mai jos un
băieţel exersa la pian. Ore întregi, cu o tenacitate exasperantă.
Era fiul lui Edwin, Benjamin, despre care se spunea că e talentat.
Deosebit de talentat. Eleanor îl auzea schimbând gamele, sărind
de la un fragment la altul, fixându-se în cele din urmă pe o
bucată pe care o cânta în întregime. (Abia mai târziu, mulţi ani
mai târziu, a aflat că bucata aceea lentă, frumoasă, de o excesivă
luciditate, era un Saţie.) Notele îi înotau în auz. Nu reuşea să le
asculte. Plângea în hohote, asurzită, orbită.
Frumoasa mea, îi spunea Edwin. Micuţa mea frumoasă.
O săruta cu lăcomie, o îmbrăţişa, se îngropa în ea. Când
vorbea de dragoste îl cuprindea fervoarea. Şi îi vorbise atunci,
abia păşise, pentru prima oară, în biroul său de mansardă, îi
vorbise despre dragoste, despre căsătorie; o îndemnase chiar să
plece împreună în Europa. Ar fi fost oare cu putinţă? Ofta,
rezemându-se de fruntea ei, trepi-dând, sărutând-o cu sălbăticie.
Lacrimogen, tumultuos, alintat, imprevizibil. Edwin Holler. Se
născuse la Miinchen, ar fi vrut să-i arate şi ei oraşul acela. Ar fi
vrut să plece împreună în Turcia, în Afganistan, în India. Scria o
carte despre Bactria, străvechea Bactrie. Istoria unei civilizaţii, cu
distrugerea şi sfârşitul ei. Voia să scrie o carte remarcabilă: cea
mai ambiţioasă, cea mai cuprinzătoare în acest domeniu. Voia să
devină celebru, un savant celebru. Să fie invitat pretutindeni în
lume, să ţină conferinţe, să fie visiting professor, iar ea să-1
însoţească peste tot. Micuţa lui, micuţa lui frumoasă.
Eleanor râdea disperată.
Se agăţa de el, îl săruta. Ar fi fost oare cu putinţă?
Întotdeauna, toamna
 Avea douăzeci şi nouă de ani când s-au întâlnit şi treizeci şi
patru când s-au despărţit. S-au cunoscut la mijlocul anilor
patruzeci, la Boston. Edwin Holler preda la un colegiu de fete şi
locuia la Cambridge. Eleanor l-a văzut pentru prima oară la o
petrecere, şi curând după aceea s-a dus la el, a urcat scara aceea
exterioară, de serviciu, in-trând direct în biroul lui de la
mansardă, păşind ca o mireasă neajutorată, stingherită. Te miră
că am venit? l-a întrebat ea atunci. Şi pe mine mă miră. Când vezi
o femeie atât de insistentă, cred că îţi pierzi capul…
Insă el n-o asculta. Frumoasa mea, şoptea el. Micuţa mea
frumoasă.
Profesorul Holler era un bărbat masiv, tumultuos,
exuberant, cu o figură care părea mult mai îmbătrânită decât era
în realitate. (Avea numai treizeci şi opt de ani când l-a cunoscut
Eleanor.) Nu era un bărbat frumos. Avea momente când devenea
chiar urât. Frunte – lată, întinsă, ochi sfredelitori, şi un nas prea
ascuţit. Degete mari, nesigure, veşnic pătate de cerneală.
Obişnuia să vorbească singur, cuprins de exasperare, de fericire.
Unde se scurg orele? era refrenul său. Pentru Edwin viaţa
era precipitată, melodramatică. Nu se sfia să plângă, nu se sfia să
implore. Când citea poeziile lui Eleanor (pe vremea aceea,
versurile ei afişau o retorică metafizică, foarte gustată de unii
tocmai din pricina dificultăţii lor, retorică repudiată de Eleanor
mai târziu) nu se sfia să recunoască, să admită că nu înţelegea
decât foarte puţin din ele, şi că într-un fel, imaginaţia ei îl
înfricoşa.
Nu cred că am mai întâlnit pe cineva care să-ţi semene,
spunea el.
Nu minţea. Era sigură că atunci n-o minţise.
Intrase atunci în biroul său, soţia sa era în apartamentul de
mai jos, băieţelul lui era acasă, poate că şi vecinii stăteau la
pândă, şi totuşi el nu se sinchisea, indiferenţa lui era într-adevăr
uluitoare. Despre nevasta lui nu spunea decât un singur lucru, că
este o femeie „dificilă” şi „egoistă”. Erau căsătoriţi de mulţi ani, de
foarte mulţi ani, se luaseră de tineri, nu aveau pe atunci decât
douăzeci de ani, însă cu timpul se înstrăinaseră, se întâmplase
ceva. Din vina cui? El nu se socotea vinovat, în nici un fel.
Poate că totuşi vizitele lui Eleanor nu aveau nimic şocant în
ele, atâţia studenţi, atâţia prieteni obişnuiau totuşi să-1 caute
adesea. Urcau scările, ca şi ea, băteau la uşă şi, dacă el nu era
înăuntru, sau lucra cufundat printre cărţi, plecau, coborând pe
aceeaşi scară. Uneori reveneau mai târziu sau îl căutau la
facultate. Se întâmplase de câteva ori ca Eleanor să audă şi ea
aceste bătăi în uşă, erau împreună, înghesuiţi pe canapeaua
îngustă, iubindu-se, şi dintr-o dată să fie cuprinsă de teamă, dar
nu fiindcă ar fi fost surprinsă alături de el, ci pentru că altcineva i
l-ar fi putut răpi. Nu voia să-1 împartă pe Edwin cu nimeni, nu
voia să cedeze nici măcar o f arama din atenţia lui binevoitoare.
Se vedeau în acel birou de mansardă unde nu te puteai
strecura decât printre mormane de cărţi, şi unde ceasurile de
dragoste erau trăite mai intens poate tocmai din pricina celorlalţi
din casă – soţia lui, mereu invizibilă, şi băieţelul care exersa la
pian. Mai târziu a început s-o viziteze Edwin în apartamentul ei
dintr-o casă veche, pitorească, aşezată chiar pe culmea dealului,
pe Beacon HilL îi aducea întotdeauna cadouri, o sticlă de vin, un
coniac, un buchet de trandafiri, de gura leului sau azalee, păpuşi
bizare în brocarturi aurii, un volum de poezii în germană de un
autor de care Eleanor nu auzise până atunci, dar pe care Edwin îl
considera un „geniu formidabil”. Alteori se întâlneau la un hotel
din centru, se plimbau cu un combi al lui Edwin pe coastă, până
la Swampscott sau Marble-head. De câteva ori au ajuns şi la New
York. Edwin era un îndrăgostit de modă veche, mereu atent, până
la exagerare, dramatizând uneori, până la ridicol.
Era convinsă că el trăieşte prima lui aventură de când s-a
căsătorit. Era convinsă că ea este prima femeie de care s-a
îndrăgostit cu adevărat.
Într-o zi s-au certat, şi atunci, ca s-o potolească, el i-a
răsucit mâna. Bine! Strânge mai tare. O merit. Hai, loveş-te-mă!
Era capricioasă, neastâmpărată, imprudentă, poate şi puţin
proastă. La începutul relaţiei lor, ea fusese aceea care se
implicase mai puţin, păstrându-şi o oarecare detaşare, îşi repeta
întruna că nu are de gând să se mărite, acest pas nu dorise
niciodată să-1 facă, numai ideea în sine de mariaj i se părea
imbecilizantă, absurdă. El o avertizase, îi
Întotdeauna, toamna spusese că va regreta amarnic această
obstinaţie. Era nefiresc ca o femeie să rămână nemăritată, să
pună atâta în-căpăţânare în acest refuz, o să vadă ea, o s-o simtă
pe pielea ei, o ameninţa el. S-au certat, întâi în glumă, apoi mai
serios, s-au împăcat însă repede, şi atunci Eleanor s-a hotărât să
se despartă de el, măcar câteva săptămâni, să-1 ţină la distanţă,
să-şi contemple în linişte, singură, sentimentele. L-a lăsat acasă,
el s-a apucat atunci de lucru, muncea douăsprezece, paisprezece
ore pe zi. Când s-au revăzut, s-au certat din nou. Abia atunci însă
Eleanor şi-a dat seama cât de mult îl iubea. Avea douăzeci şi nouă
de ani. Împlini treizeci. Apoi, treizeci şi unu.
Vrei să mă sinucid? îl întrebă ea o dată, împinsă parcă de
un impuls.
Apucase balustrada podului ca şi cum s-ar fi pregătit să se
arunce, azvârlise piciorul înainte, ca într-un joc, nici nu putea fi
altceva, căci ce era'dacă nu o simplă glumă, ea, Eleanor Gerhardt,
n-ar fi putut face un asemenea gest disperat. Edwin însă
reacţionă ca şi cum totul ar fi fost serios. Opreşte-te! Ai
înnebunit? Ce-i cu tine? O să regreţi… I-a vorbit atunci cu atâta
spaimă în glas, cu atâta îndârjire, încât Eleanor a izbucnit în râs.
Chiar îşi închipuise că ameninţările lui ar mai fi putut avea vreun
efect asupra unei femei hotărâte să se sinucidă? Nu fusese,
bineînţeles, decât o farsă, nimic mai mult decât o farsă, oricine şi-
ar fi dat seama de asta, oricine, numai Edwin Holler nu. Mai
târziu, când au ajuns acasă, acum erau iarăşi în apartamentul ei,
culcaţi în pat, Edwin a vrut cu orice preţ să-i amintească de acest
joc, să-i spună că jocul de-a sinuciderea nu-i decât o tâmpenie, o
glumă idioată de care, cândva, la bătrî-neţe, o să-şi amintească,
fără îndoială, cu destulă jenă.
Nu mai ştia ce să creadă. Parcă i-ar fi vorbit în altă limbă.
El care era o fiinţă atât de histrionică, capabilă de cele mai
surprinzătoare teribilisme, cum se putea preta la asemenea
inepţii, cum putea să debiteze asemenea naivităţi? Le scotea din
colecţia lui de proverbe germane sau din legendele pentru copii?
Nu se mai putea abţine, izbucni în râs.
O plesni peste faţă. S-o potolească.
Da. Aşa-i. Ai dreptate. Loveşte-mă. Fă ce vrei cu mine. Ştiu,
o merit.
Niciodată nu se simţise atât de tânără. Era sigură că nu va
îmbătrâni niciodată.
În braţele lui devenea nemuritoare.
Degetele ei pierdute în părul său aspru, des; gurile prinse
într-o sfâşiere prelungită; trupurile amestecate într-o zvârcolire;
ritualurile necesare ale iubirii. (După ce s-au despărţit, Eleanor îşi
făcuse un ţel din a căuta alţi bărbaţi; un timp, umblă după
bărbaţi înalţi, de o lene-voasă afabilitate, puţin dezordonaţi,
bărbaţi care să aibă, bineînţeles, familie; bărbaţi care s-o facă să
sufere. Voia să-şi elibereze memoria, să-1 şteargă pentru
totdeauna din ea. Nu-1 iertase, nu-1 putea ierta, oricât timp ar fi
trecut de la despărţirea lor. Ar fi vrut să-1 vadă mort. Abia după
cinci, şase ani reînvăţa să facă dragoste, fiindcă după legătura ei
cu Edwin îi amorţiseră toate simţurile, devenise crispată,
neatentă, stânjenită, sau prea lucidă. Din cauza lui se înstrăinase
de propriul ei trup, şi de aceea nu-1 putea ierta.), Premiul Edna şi
Walter G. Davison pentru merite în literatura americană îi aducea
un câştig de o mie cinci sute de dolari: Era un motiv pentru care
se simţea datoare să mulţumească, cu un zâmbet plin de
recunoştinţă şi acomodat împrejurărilor, şi să recite poemul ei
despre toamna în New England, o elegie cu care era sigură că va
cuceri publicul din sală; apoi, ţinu un scurt discurs care lăsă o
foarte bună impresie. Şi astfel se sfârşi cea mai dificilă parte a
serii.
Lumea se adună în jurul ei, voiau s-o felicite, să-i strângă
mâna, mâna aceea atât de plăpândă, atât de fragilă. O clipă se
dădură înapoi lăsându-1 pe fotograf s-o prindă în cadru, alături
de tânărul, jovialul decan al Facultăţii de litere.
E o cinste să vă avem în mijlocul nostru, se auziră câteva
voci din jurul ei. * E o mare cinste.
Dădu autografe pe cărţile ei, cele mai multe erau ediţii
ieftine de Poezii. Obosise, însă n-ar fi vrut s-o arate. Se putea
sprijini discret de podium dacă o lăsau puterile, se
Întotdeauna, toamna putea ajuta de mâna cealaltă, mai
odihnită. Nu mai distingea toate cuvintele care îi erau adresate,
continua însă să-şi învăluie asistenţa într-un zâmbet amabil, şi
nu trebuia decât să dea încet din cap, cu înţeles, pentru ca cei din
preajma ei să se declare mulţumiţi. N-ar fi fost deplasat nici dacă
le-ar fi cerut să repete câteva cuvinte, vreo întrebare, nimic mai
firesc cu atâta gălăgie în sală. Din fericire, reuşise să doarmă vreo
trei sferturi de oră în camera pe care o primise la Casa de Oaspeţi
a Universităţii, probabil că altfel i-ar fi fost foarte greu, poate* că
nici, discursul n-ar fi fost în stare să şi-1 mai ţină, dezamăgin-du-
şi astfel publicul, iscând speculaţii, discuţii, exact ceea ce i se
părea lui Eleanor de nesuportat, dezagreabil: vâlva inutilă.
Recepţia avea loc într-un salon cu o decoraţie sofisticată,
numit şi Camera Fondatorilor; Eleanor observă că decanul, soţia
sa şi Benjamin Holler alcătuiseră în jurul ei un fel de scut
protector, voiau probabil s-o apere de vorbăreţii agasanţi, de
inoportuni. (în ultimii ani doar foarte puţini poeţi tineri apelaseră
la ea, oferindu-i spre lectură un volum sau cerându-i părerea.)
Cineva îi întinse un whisky cu sifon pe care îl acceptă. Îşi auzi
râsul, era ca un chicotit de fetiţă, melodios. Oare cine erau aceşti
oameni? Aceşti străini. Era, desigur, impresionant să fii tratată cu
atâta deferenţă, să ţi se încredinţeze, ca semn de preţuire, un
premiu literar, să auzi tot felul de elogii, că poezia pe care o scrii
reprezintă foarte mult pentru ei, că poezia pe care o scrii
contribuie în mod evident la îmbogăţirea literaturii americane –
oare ce înţeleg ei prin literatura americană? oare ce înseamnă
literatura americană? se întrebase ea, nu o dată – era atât de
plăcut să auzi aceste lucruri, deşi nimic nu putea fi adevărat,
nimic în afară de politeţea lor desăvârşită. Atinsese o vârstă când,
în orice colţ al ţării s-ar fi dus, ar fi fost primită la fel, cu aceeaşi
afecţiune, cu aceeaşi admiraţie, cu aceeaşi generozitate. I se
păreau toţi atât de irezistibili, atât de tineri.
Auzi dintr-o dată o voce lângă ea.
— Mai doriţi ceva de băut, domnişoară Gerhardt?
Se întoarse şi-1 zări pe fiul lui Edwin. Fără să fie nevoie, se
sprijini uşor de braţul său. Strânse sub degete materialul aspru al
sacoului. Da. Nu. Ei, poate. Îi trecu prin minte atunci că mâna ei
palidă, subţire, fragilă, străbătută de vinişoare delicat-albăstrui,
era încă atrăgătoare. Safirul în formă de stea, prins în diamante,
era superb. Arăta ca un inel foarte vechi, ca o moştenire de la o
rudă îndepărtată, când, de fapt, nu era decât o bijuterie destul de
recentă, un cadou pe care Eleanor şi-1 făcuse singură, ca un
capriciu, când împlinise cincizeci şi nouă de ani.
— Da? Deci să vă mai aduc un pahar? întrebă Benjamin. '
— Dacă nu te deranjează, spuse Eleanor.
În timp ce soţia decanului îi povestea cât de multe lu-* cruri
se schimbaseră la Vassar (făcuseră amândouă studiile la Vassar,
însă în perioade diferite), Eleanor îl urmări pe fiul lui Edwin care
se îndrepta spre bar. Abia astăzi aflase că Benjamin Holler preda
la Linden – cuixi ar fi putut oare să afle mai devreme acest lucru?
– dacă nu cumva ştiuse de mult că el este profesor aici, însă, cu
vremea, uitase complet acest amănunt. Trecuseră mulţi ani,
foarte mulţi, de când spionase, de la distanţă, discret, casa soţilor
Holler, pe vremea aceea ştia aproape tot ce se întâmpla acolo, dar,
după ce Edwin a divorţat de soţia lui şi s-a mutat în California,
după ce s-a recăsătorit, după ce a acceptat postul de visiting
professor la Universitatea din Hawaii, de unde n-a mai revenit
niciodată în State, după derularea atâtor evenimente, Eleanor n-
a-mai ştiut exact ce trebuie să afle şi ce trebuie să dea uitării. Ştia
că Benjamin Holler studia muzica. Se înscrisese la Juillard,
încercă ea să-şi amintească, încă de la o vârstă fragedă, nu putea
avea mai mult de cincisprezece, şaisprezece ani pe vremea aceea.
Dar, între timp, Edwin plecase din Boston. Viaţa lui a luat alt
curs. Ca şi a ei, de altfel.
Un timp, s-a simţit îngrozitor. Lovită, crunt lovită. El îi
declarase la început că o iubeşte, îi făcuse curte, îi dăduse
impresia că vrea s-o ia de nevastă, dar, după câţiva ani, când
legătura lor a intrat pe alt făgaş, când a devenit limpede că cea
care nu poate trăi fără celălalt este Eleanor, şi nu Edwin, el nu i-a
mai amintit despre căsătorie, pome-nindu-i în schimb de
obligaţiile sale de soţ şi tată; şi asta nu pentru că şi-ar fi iubit
soţia, ci pentru că, zicea el, era de datoria lui să se îngrijească de
ei, de nevasta şi copilul său. Pe vremea aceea, Eleanor era o
tânără încântă
Întotdeauna, toamna
40Îtoare, fire deschisă, chiar puţin insolentă, renumită în
Boston pentru nonşalanţa şi sarcasmul ei, dar şi pentru versurile
care apăreau în tot felul de reviste, atât de des, încât începuse să
trezească invidii. Îşi făcuse multe cunoştinţe, dar şi duşmani, nici
ea nu ştia de ce, o gaşcă de detractori. Nu-i păsa, avea impresia
uneori că este invincibilă: era hotărâtă să-şi perfecţioneze tehnica,
s-o rafineze, după cum tot atât de hotărâtă era să ia cu asalt toate
premiile literare. (Prima ei carte, o tentativă destul de timidă,
intitulată Nutriri, a primit Premiul Consiliului Naţional *al Artelor,
iar un ziar din Boston s-a grăbit să publice un interviu cu ea, cât
se poate de măgulitor.) Erau şi momente când, dimpotrivă, se
simţea vulnerabilă, neajutorată ca un copil, ridicol de fragilă, şi
atunci, ghemuin-du-se în braţele lui, plângea. Nu voia să se
mărite, dar poate că totuşi… Oare n-ar fi fost cu putinţă să plece
împreună un an, undeva departe, l-a întrebat ea la un moment
dat, de fapt fusese mai mult o rugăminte, oare nu. Avusese chiar
el această idee la început, şi atunci de ce renunţase la ea, de ce se
răzgândise între timp? N-o mai iubea? Poate că nici n-o iubise
vreodată? încerca s-o liniştească, însă toate explicaţiile pe care i le
dădea o în-furiau şi mai mult, fiindcă poruncindu-i să înceteze, să
tacă, să se liniştească, o îndepărta de fapt de el, fiindcă ea, în loc
să-1 asculte, i se împotrivea, furioasă, îndârjită. Cum l-ar fi
sfâşiat atunci, dacă ar fi putut, cu mâinile ei l-ar fi sfâşiat! Când
erau împreună, dragostea lui părea deasupra oricărei suspiciuni.
Nici o altă femeie n-ar fi putut pretinde mai mult, o iubire mai
pătimaşă. O iubea ţipând, erau strigăte smulse din trupul său, cu
o brutalitate împinsă până la neruşinare. Şi ea îl iubea, ar fi putut
oare să nu-1 iubească? (Mai târziu, peste ani, îşi va aminti că tot
timpul cât au fost împreună a urmărit-o luciditatea, o
înspăimântătoare, anihilantă luciditate, chiar şi în momentele
când părea copleşită de pasiune, de furie. O tânără necugetată,
lacrimogenă, debordantă, şi cu toate acestea, mereu întoarsă spre
sine, spre propriile gesturi, ca spre un spectacol urmărit de la
distanţă, indiferent. Ca o actriţă care repetă replicile dificile
tocmai pentru a le controla până când cuvintele, în loc să fie
supuse, o supun pe ea, împin-gând-o încotro vor, subjugând-o.)
Te părăsesc, îi striga ea. Am să te părăsesc. Iubita mea,
Eleanor, te implor…
Ştiu ce vrei, ştiu ce urmăreşti, ce ai urmărit tot timpul. Şi
tocmai de aceea te părăsesc. -
Şi totuşi legătura lor nu s-a rupt. A continuat, s-a mai târât
încă un an. Telefoane, în fiecare noapte, ameninţări cu
sinuciderea, crize de plâns urmate de perioade de luciditate, de
calm, de speranţe; se întâlneau din nou, la Boston, petreceau câte
un week-end la New York; erau frânturi de dragoste disperată.
Relaţia cu Edwin a durat cinci ani; el se schimbase foarte puţin:
părul i se albise parcă, devenise mai zbârlit; se îngrăşase cu vreo
cinci kilograme. În mare, însă, rămăsese neschimbat. Eleanor
însă era alta. Se schimbase foarte mult. Nu mai era ca înainte…
nu mai era tânăra. Încă o urmărea imaginea ei de odinioară,
imaginea acelei tinere încântătoare, până când, alunecându-i
întâmplă-tor ochii pe oglindă, îşi dădea seama cât de jalnic putea
să arate în realitate.
M-a urâţit, mărturisea ea oricui ar fi fost dispus s-o asculte.
Uitaţi-vă ce-a făcut din mine. *
Şi cunoştinţele ei se amuzau, parcă le-ar fi spus o glumă
bună, nu s-a urâţit deloc, se înşală, ziceau ei, însă, mai târziu,
când se despărţeau de ea, începeau s-o bârfească. Avea tot mai
mulţi duşmani. Nu se mai putea încrede în nimeni.
Am să te părăsesc, îl ameninţa ea.
 El îi apucă în palme chipul palid, înfierbântat, şi o sărută,
un sărut de despărţire. Am să te părăsesc…
Gazdele şi-au dat seama că recepţia începea s-o obosească.
Deşi era numai zece, s-au grăbit s-o conducă la Casa de Oaspeţi a
Universităţii. Benjamin Holler îi însoţea, aşezat în maşina
decanului, alături de ea, pe bancheta din spate.
Se discuta degajat, se trecea de la un subiect la altul cu
uşurinţă, era tot mai evident, de altfel, că se aflau în faţa unei
toamne splendide, şi împrejurimile aveau, fără îndoială, un
pitoresc al lor, iar fondurile cu care era înzestrată facultatea se
dovedeau a fi, nici nu se putea altfel, din cele mai generoase,
fiindcă facultatea, ziceau ei, şi-a
Întotdeauna, toamna demonstrat cu prisosinţă „tinereţea,
vigoarea, spiritul comunitar”. Pe Eleanor n-o interesau câtuşi de
puţin aceste discuţii, ceea ce n-o împiedică să-şi audă de câteva
ori glasul, prins în schimbul de replici. Avea totuşi un sentiment
de mulţumire, ştia că se achitase în modul cel mai onorabil cu
putinţă de obligaţiile ei din acea seară. O seară care se apropia
acum de sf îrşit. Erau încă proaspete în memoria ei primirea
entuziastă a sălii, aplauzele generoase ale publicului. Probaţii că
după o săptămână, poate mai mult, amintirea vizitei la Colegiul
Linden va păli, poate că după o lună impresiile de aici se vor
amesteca, se vor suprapune cu cele de la Universitatea Virginia,
unde, cu un an în urmă, i se înmânase un grad onorific. Şi acolo
aceeaşi afabilitate, căldură, generozitate, aceleaşi strângeri de
mână, fotografiile de circumstanţă, clincănitul vesel de pahare, şi
apoi, zborul de întoarcere acasă.
Dar Benjamin Holler? Şi pe el îl va uita? Nu, fără îndoială,
imaginea lui îi va rămâne în memorie.
Cel puţin a fost dragoste adevărată, simţi brusc nevoia să-i
spună, în timp ce erau acolo, în maşină. Tatăl tău şi cu mine ne-
am făcut destul rău unul altuia, am suferit, ne-am chinuit, dar
cel puţin am fost vii, am trăit. Am fost stăpî-niţi de pasiune… am
trăit această iubire cu toată fiinţa noastră. Ani de zile l-am urât, i-
am dorit moartea, şi apoi, dintr-o dată, înverşunarea aceasta s-a
topit, acum, când mă gândesc la el, o fac iarăşi cu dragoste, de
parcă timpul nici nu s-ar fi scurs, ca şi cum totul ar fi
neschimbat. Sunt încă amanta lui tânără, lacomă, înspăimântată.
După ce a plecat din Boston, Eleanor s-a întors, pentru
câteva luni, la familia ei din Chestnut Hill. Nu s-au înţeles însă, îi
făceau mereu reproşuri, deveniseră posesivi (evident, sub
pretextul intangibil al iubirii), posesivi şi foarte susceptibili. Avea
treizeci şi cinci de ani. Se simţea o ruină, o femeie ratată, oribil de
secătuită: de câte ori se gândea la Edwin, simţea un nod în gât,
simţea că se înăbuşă, parcă un hohot de plâns i s-ar fi oprit în
coşul pieptului. Nu mai avea nici un prieten. Şi nici nu voia să-şi
mai facă vreunul. Se mută la New York, într-o cameră parţial
mobilată, din West Side, unde zăcu în pat câteva zile, în letargie,
epuizată, incapabilă să se îmbrace, să scrie. Era convinsă că nu
va mai scrie niciodată, ce rost ar mai fi avut să scrie? Avusese cu
poeziile ei destule succese; era invidiată chiar şi pentru succesele
ei efemere, locale. Însă tot timpul muncise cu îndârjire; ştia că,
apucându-se din nou de lucru, ar fi putut ajunge iarăşi o poetă de
clasă. Dar, ce rost mai avea să scrie? La început, Edwin se
arătase interesat de poezia ei, mai târziu însă avea s-o privească
cu indiferenţă. La început, o iubise într-adevăr, o iubise foarte
mult, însă cu timpul dragostea lui s-a mistuit. Şi chiar dacă s-ar
fi apucat iarăşi de scris, chiar dacă ar fi avut un mare succes cu
volumele ei, tot n-ar fi reuşit să-1 recucerească pe Edwin, să-1
convingă s-o iubească din nou.
Îl ura. Într-un mod mai mult abstract, fiindcă ura ei
aluneca dezlânat, fără să se poată fixa de imaginea lui, lă-sând
doar o mâzgă în urma ei, murdărind aerul. Într-o zi, îşi aşeză uşor
lama pe încheietura braţului, ar fi vrut să vadă ce se poate
întâmpla dacă… Cât de mult se detesta: era atât de falsă, atât de
laşă. Lama îi juli puţin pielea fină, şi atunci, fără să mai stea pe
gânduri, o aruncă la coş. Dumnezeule, ţipă ea, ce prostie!
Lama lăsase o urmă subţire pe piele. Dinţii pieptenului cu
care îşi îndrepta părul îi zgâriau pielea capului. Aerul limpede,
cumplit de rece al iernii îi sfâşia plămânii. Ce decădere, gândi ea.
Parcă nu mai era ea.
Voia să-i telefoneze. Voia să-i scrie.
Era sigură că dacă ar fi reuşit să ia din nou legătura cu
Edwin, el ar fi reprimit-o. O iubise totuşi atât de mult…
Nu-i telefonă, nu-i expedie nici o scrisoare. În schimb,
începu să lucreze. La început haotic, minată doar de cinismul
situaţiei. Dacă tot se detesta atât de mult, de ce n-ar fi exploatat
poetic acest simţământ? Era preferabil, desigur, să-ţi iubeşti eul,
sau măcar să-1 tratezi cu o oarecare toleranţă, însă dacă această
relaţie nu mai era de conceput, atunci trebuia să construiască
doar cu ce mai rămăsese. După luni de zile, rezultatele întârziau
să apară, eforturile ei se conturau doar în mormane de ciorne, de
schiţe. Senzaţii fruste. Cuvinte. Apoi, se lansă într-o nouă
legătură, de data aceasta era perfect conştientă că nu-1 iubea pe
celălalt, că nu se simţea în nici un fel atrasă, însă o făcea numai
fiindcă avea nevoie de o persoană, de un obsta
Întotdeauna, toamna col între ea şi Edwin Holler, fiindcă nu
putea să-şi controleze propria experienţă atâta timp cât nu se
detaşa de ea, cât nu lua o distanţă. Apoi, emoţiile s-au
transformat în cuvinte. Cuvintele urmau, la rândul lor, să capete
o anumită direcţie, un anumit ton. O anumită structură în care să
se lege, în care să rămână. O structură perfectă, ar fi spus ea.
Doi ani mai târziu a apărut Un anotimp al iubirii. O carte
stranie, nu avea mai mult de o sută de pagini, cu bucăţi scurte,
enigmatice, unele în versuri, altele în proză, într-un stil eliptic, cu
totul nou faţă de ce scrisese Eleanor până atunci. Volumul nu s-a
bucurat de prea multă atenţie din partea criticii, ca majoritatea
cărţilor de poezie, de altfel, însă Eleanor nu s-a simţit dezamăgită,
în fond nici nu se aştepta la altceva. Ar fi dorit însă ca măcar
Edwin să-i fi citit volumul, ar fi dorit să primească o scrisoare,
câteva rânduri de la el, şi poate că în felul acesta… El însă nu-i va
scrie nici un rând. Probabil că nu citise cartea, sau poate că nici
măcar nu auzise de ea.
Câţiva ani mai târziu, într-un moment când pregătea alt
volum pentru tipar, a primit un telefon de la un director de teatru
care, după ce citise Un anotimp al iubirii, o carte care îi plăcuse
foarte mult, ar fi dorit să-i facă o ofertă de dramatizare,
bineînţeles cu colaborarea unui regizor. La început a refuzat,
ideea în sine i se păru ridicolă. Nu avea nici o noţiune despre ceea
ce înseamnă să scrii o piesă, iar perspectiva unei colaborări o
irita. Cât despre subiect, i se părea prea banal: o poveste de
iubire, un sfârşit trist, doi oameni care suferă foarte mult şi care,
în final, se despart. Directorul a insistat totuşi. Până la urmă
Eleanor a acceptat. Rezultatul: o piesă surprinzător de bună.
Foarte uşor de montat, fiindcă nu cerea decoruri deosebite, şi nu
avea decât două personaje. O piesă de dragoste, care câştigă
repede publicul, mai ales pe femei. Deşi subiectul era destul de
banal, piesa era scrisă într-o limbă percutantă, incisivă, subtilă,
necruţător de precisă, impresionantă. Reuşi să vadă spectacolul,
şi nu regretă deloc. După aceea se întâmplă ceva extraordinar.
Piesa începu să aducă încasări, mai ales de la teatrele
universitare şi de la cele de vară. Pe la începutul anilor şaizeci, un
teatru din New York o prezentă într-o nouă montare. Eleanor Ger
hardt, între timp poetă consacrată, câştigă renumele de precursor
al mişcării feministe. Era apreciată pentru francheţea opiniilor,
pentru eficienţa şi forţa cu care condamna ideile preconcepute pe
care se construise supremaţia bărbaţilor. Ar fi putut să scrie şi
alte piese, ar fi putut să scrie un roman, dar, prudentă, ocoli
asemenea riscuri. Nu era avidă după aplauzele publicului; poezia
îi era suficientă. O vreme, primi drepturile de autor cu un
oarecare simţământ de culpabilitate… ca poetă era mereu tentată
să creadă că un autor nu e plătit niciodată la adevărata lui
valoare. Mai târziu, cu trecerea anilor, după ce câştigurile şi
tirajele cărţilor ei s-au mărit, a început să-şi încaseze veniturile cu
aerul cel mai firesc: nu numai că n-o mai deranjau, dar socotea că
esle cel mai normal lucru să le primească.
Cunoştinţele ei ştiau că Un anotimp al iubirii era inspirat de
relaţia ei cu un bărbat, Edwin Holler, şi mai ştiau că Holler
publicase o singură carte, un studiu erudit despre un aspect
obscur al civilizaţiei greceşti; pe Holler însă nu-1 cunoşteau
personal, şi nici nu ar fi avut curiozitatea să-1 cunoască. Cum a
reacţionat el la piesă? o întrebau ei pe Eleanor. Ce reacţie ar fi
putut să aibă un bărbat care îşi vede faptele, personalitatea, viaţa
dezvelite, expuse spectatorilor pe scenă? Eleanor le răspundea
scurt că nu ştie şi că nici nu-şi poate imagina reacţia bărbatului
într-o asemenea situaţie. Dar soţia lui, ea cum a reacţionat?
insistau ei. Probabil că a văzut în piesă o ironie, fosta amantă a
soţului ei făcând din acea legătură subiectul unei piese de succes.
Eleanor nu mai aflase nimic despre nevasta lui Holler. Însă cum
ea nu fusese niciodată o mare cititoare, probabil că nici nu auzise
de volumul ei de poezii, şi cu atât mai puţin de piesă. De fapt, ele
nici nu se cunoşteau, nu se văzuseră niciodată. Ar fi putut bănui
ceva, însă nu existau nici un fel de dovezi. Se spunea că această
femeie era egoistă, vanitoasă, limitată, ocupându-se numai de
căminul şi copilul ei. Soţul ei n-a mai stat mult cu ea, după
ruperea legăturii cu Eleanor. A divorţat, s-a căsătorit cu o femeie
de douăzeci şi cinci de ani, soţia unui fost coleg al său.
Am fost prima lui amantă, îşi spuse Eleanor. Se întreba
dacă acest lucru era adevărat. Probabil că se înşela:
 Întotdeauna, toamna îi plăcea însă sunetul cuvintelor,
ironic, ferm şi resemnat în acelaşi timp.
Să-i facă o cafea? în camera alăturată era o mică bucătărie
înzestrată cu cele trebuincioase. Nu, nu era nici un deranj.
El refuză, spunând că o singură ceaşcă îl ţine treaz toată
noaptea, când, şi aşa, suferă de insomnie. Eleanor murmură ceva,
dându-i dreptate. Zâmbiră amândoi, uşor stânjeniţi.
Eleanor se aşezase pe un scaun cu spate de pânză, lângă
şemineu, într-o poziţie care îi apăru de la început destul de rigidă.
O doamnă bătrână, venerabilă. Cu mâinile strânse în poală.
Benjamin Holler stătea în faţa ei pe un scaun firav, îmbrăcat în
creton. Era foarte agitat. Eleanor observă că degetele lui se
mişcau continuu, ca şi cum ar fi însăilat o melodie la pian, pe un
ritm tainic. Ar fi vrut să-i povestească, să-i spună cât de frumos
cânta când era copil, nu-i ieşea din minte sunetul acela, erau
câteva bucăţi melancolice, obsedante, care nu-i mai ieşeau din
minte…
— Am putea să…
— Mă gândeam că…
Se opriră amândoi. Eleanor începu prin a-1 întreba dacă
mai aflase ceva despre tatăl său, ar fi vrut să ştie dacă în ultimii
ani de viaţă fusese fericit, acolo în Hawaii, parcă în Hawaii trăise,
nu-i aşa? '
— N-am putut afla prea multe despre el, răspunse
Benjamin, cu un zâmbet difuz, amar. N-am păstrat legătura cu el.
— Îmi pare rău, spuse Eleanor.
— Îmi închipuiam că… probabil a păstrat legătura cu
dumneavoastră.
— Nu, spuse Eleanor uimită. Nici gând.
— M-am gândit că poate…
— O singură telegramă, acum câţiva ani… adică acum
doisprezece, poate chiar paisprezece ani… doar o singură
telegramă, nimic mai mult.
Degetele lui Benjamin alergau în gol, nestăpânite, vioaie. -
— Întotdeauna s-a purtat ca un om de nimic, spuse el.
Luată prin surprindere, Eleanor pufni în râs. Era însă
numai un gâlgâit strangulat, tern.
— A fost un om… un om excepţional… ar fi fost în „tare
să…
 — A fost un om de nimic, spuse Benjamin sec. Scoase apoi
din sacoul său cenuşiu, de tweed, un plic gros; pentru o clipă
expresia feţei i se schimbă. Eleanor se temu că-1 va vedea
izbucnind în plâns.
— Maică-mea credea că toate relele i se trag de la eşecul lui
profesional, fiindcă nu ajunsese niciodată acolo-unde ar fi dorit, o
autoritate în domeniu, nu devenise celebru, aşa cum credea că o
merită. Era atât de meschin, era atât de ranchiunos, atât de
răuvoitor… nu se dădea în lături de la nimic, putea să scrie
recenzii veninoase despre cărţile lui Eliade, le trimitea la tot felul
de reviste, şi asta numai ca să-şi vadă numele tipărit, nu conta că
în felul acesta lovea într-un vechi prieten. Şi totuşi cred că mama
se înşela… Chiar dacă ar fi ajuns vreodată celebru, probabil că tot
atât de mizerabil ar fi rămas… un om de nimic.
— Oare? întrebă Eleanor nedumerită. Se uită insistent la
Benjamin. Nimic din imaginea iubitului ei de odinioară nu se mai
afla pe acest chip: chiar şi ochii erau alţii, străini. Da, acest tânăr
cu început de chelie, atât de pornit împotriva tatălui său, îi era
străin.
— Am crezut că… da, am crezut într-adevăr că îl iubeai,
spuse ea cu o voce muiată, am crezut că totuşi… îl iubeai pe tatăl
tău…
Benjamin râse; un sunet înfundat, hârâit.
— Când?
— Poftim?
— Când ai crezut?
— Când am crezut că îl…
— Când ai crezut că îl iubeam?
— Nu ştiu… nu mai ştiu. Poate când erai copil.
— Şi când te gândeai la asta?
Eleanor era descumpănită, nu-şi putea reveni. Începu să-i
explice, apoi, brusc, se opri.
— Te gândeai la asta când făceai dragoste cu tata? Sau
poate după aceea…
Benjamin bătea cu degetele în plicul gros de pe genunchii
săi. Tonul său, bănui Eleanor, deşi plin de asprime, întotdeauna,
toamna trăda o mare nelinişte, o nervozitate. Începu şi ea să
tremure. Se simţea sleită.
— Câţi ani au trecut până când ai ajuns să te gândeşti la
asta?
 — Am crezut că nu ştii nimic, murmură Eleanor.
— Ce să ştiu? *
— Despre legătura dintre mine şi tatăl tău… despre…
— Să nu ştiu? Cum să nu ştiu, am ştiut amândoi, şi eu şi
maică-mea. Când a început povestea aceea, aveam zece ani, când
s-a sfârşit totul, împlinisem cincisprezece. Am ştiut totul. Sau
aproape totul. Era imposibil să nu aflu.
Benjamin râse din nou.
— Bine, dar…
— V-aţi purtat ca nişte porci. Amândoi, îi spuse Benjamin.
Pentru câteva clipe se aşternu tăcerea. Eleonor nu-şi putea
dezlipi privirile de pe chipul lui. Simţea că i se zbate ceva în gât,
în timpane. Să nu leşine cumva… Ce-o să se întâmple cu ea?
Văzu că buzele tânărului din faţa ei se mişcă din nou şi pricepu
că el îi vorbea.
— Ar fi fost imposibil să nu aflu, repetă el. Ştiam toţi. Nu
mai era un secret pentru nimeni. Într-o zi, eram aşezaţi la masă
în salon, când tata a azvârlit o sticlă de vin, a izbit-o în perete, a
început să urle la mama, s-o întrebe de ce tace, de ce se poartă cu
el ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum ar avea ceva de
împărţit cu el… bătea cu pumnul în masă ca un dement şi o
înjura… Nu, nu făcuse nici un secret din relaţia voastră, el nu
ţinea să aibă secrete. Pentru el un singur lucru conta: pasiunea,
credea numai în pasiune, spuse Benjamin cu o voce stinsă.
— Nu ştiam…
— Ba ştiai, ştiai foarte bine.
'Eleanor închise ochii pe jumătate. Se auzi negând totul, se
auzi implorând înţelegere. Oare acest tânăr răvăşit de furie nu
putea pricepe cu nici un chip că ea?
— Aţi fost nişte porci. Amândoi, spuse Benjamin, sec. Sigur,
trebuie să recunosc că dintre voi doi el s-a purtat mai odios. Te-a
prostit, ţi-a luat minţile, te-a înfricoşat, a făcut ce-a vrut din tine.
Câtă plăcere îi făcea s-o chinuie pe mama, îi spunea că are o
amantă, o femeie care îi este devotată, care îl iubeşte cu patimă, o
femeie de o inteligenţă sclipitoare, tânără, mai tânără decât tine, îi
arunca mamei în faţă, urlând, da, ea e frumoasă, iar tu nu eşti
decât o pocitură… Dumnezeule… ce orori putea să spună! îi
plăcea să ţipe, să zbiere, să se învârtă prin casă, gesticulând ca
un apucat. Aşa se manifesta pasiunea la el, aşa trebuiau să se
poarte oamenii cuprinşi de pasiune. Să fie plini de viaţă, pricepi?
Debita numai tâm-penii. Zicea că instinctul e suveran, că suntem
dirijaţi orbeşte de el. Toate cursurile şi le împăna cu astfel de
idioţenii. Adevărul e că îl rodea că nu reuşea să publice. Nimic
substanţial, că ideile se scurgeau pe lângă el, că îmbă-trânea şi
că, la urma urmei, nu era decât un biet ratat, un nimeni… de
aceea era atât de pornit împotriva colegilor, era obsedat că toţi îl
ridiculizează. Pe urmă ai apărut tu. A început coşmarul cu maică-
mea. Pe ea însă a distrus-o.
— Bine, dar n-am fost eu singura femeie din viaţa lui,
îngăimă Eleanor. Nu am fost nici măcar… prima… adică nu cred
să fi fost eu prima.
— Ai fost însă cea mai fidelă, replică Benjamin. Te-ai ţinut
scai de el. Nici dacă ar fi vrut să scape n-ar mai fi putut, deşi am
impresia că tocmai acest lucru îl încânta, faptul că erai
îndrăgostită de el, că îl iubeai ca o nebună, că voiai să te măriţi cu
el, să plecaţi în India, fireşte pe banii tăi… Iar el ce făcea? îi cerea
sfaturi mai-că-mii sau prietenilor care veneau pe la noi, îi întreba
ce să facă, fetişcana asta se îndrăgostise ca o nebună, cum să
scape de ea, ce să facă? Maică-mea n-avea încotro, trebuia să-1
suporte debitând toate tâmpeniile astea. Uneori se îmbăta şi
începea să zbiere prin casă, să dea din mâini, să gesticuleze, ca,
pe urmă, să spună că-i pare rău, că-i este ruşine de tot ce se
întâmplase. Bătrân scâr-bos. Ce porc! Dumnezeule, ţipa el cu
ochii holbaţi la mine, cu privirea aceea imbecilă, teatrală, de
brută, Dumnezeule, ce-o să se întâmple cu Benjamin… cu noi
toţi? Ii era teamă pesemne că într-o bună zi o să te sinucizi.
— Să mă sinucid? reacţionă Eleanor cu un glas străveziu. E
absurd… e ridicol. N-am vrut niciodată să mă sinucid. N-am vrut
niciodată să-1 iau de bărbat… nici pe el, nici pe altcineva. Minţea,
bineînţeles că minţea… întotdeauna, toamna
— Nu minţea deloc, o întrerupse Benjamin. Era prea idiot
ca s-o facă. Adevărul este că l-ai implorat să vă căsătoriţi, l-ai
ameninţat chiar cu sinuciderea. Ştiam toţi, nu mai era un secret.
Ideea îl îngrozise probabil pe moment, însă apoi îl făcuse să
delireze: oare era cu putinţă ca o femeie să fie atât de îndrăgostită
de el încât să se omoare, să-1 iubească pe el cu atâta înverşunare,
să renunţe la toate de dragul lui? Deşi, dacă până la urmă te-ai fi
sinucis…
— E ridicol ce spui, tresări slab Eleanor.
 — Aici sunt scrisorile tale, zise Benjamin, întinzându-i
plicul care stătea pe genunchii săi.
— Cu o iarnă înainte de a vă despărţi i-ai scris o mulţime de
scrisori. Ţin minte, îi plăcea să citească din ele când rămânea cu
mama, doar ei doi, în dormitor, eu stăteam la uşă, trebuia să fiu
în preajma ei, dacă s-ar fi întâmplat ceva, să pot să sar în ajutorul
ei. Cred că atunci, dacă ar fi îndrăznit să se atingă de mama, aş fi
fost în stare să-1 omor. Da, în iarna aceea i-ai trimis nişte scrisori
lungi, interminabile, îl implorai să te ia de nevastă, îl ameninţai
cu sinuciderea… Dacă nu mă crezi…
— Nu i-am scris nici o scrisoare, se apără Eleanor. Nu i-am
scris niciodată.
— Când a plecat de la noi a lăsat în urma lui un pod plin de
cărţi, de reviste şi corespondenţă. Erau printre ele şi scrisorile
tale, într-un sertar. Am vrut atunci să arunc toate resturile, însă
mama a ţinut să le păstreze. Am păstrat deci majoritatea cărţilor
care erau acolo, şi o parte din scrisori, le-am lăsat cum erau, la
locul lor, în teancuri. Dacă era după mine, le puneam pe foc, dar
mama nu m-a lăsat. Il mai iubea încă: era o parte din suferinţa ei.
Eleanor se uită la plicul gălbui din mâinile sale. Nu
trimisese nici o scrisoare, era foarte sigură că nu-i trimisese nici o
scrisoare, că nu-1 implorase niciodată pe Edwin Holler s-o ia de
nevastă.
— Nu-mi vine să cred, şopti Eleanor. Nimic din ce mi-ai
spus. Nu-jni vine să cred.
Benjamin îi spulberă cuvintele într-o clipă.
— Părerile dumitale nu mă interesează, domnişoară
Gerhardt, şi cu atât mai puţin sentimentele dumitale. De fapt,
persoana dumitale nu mă interesează deloc. Ceea ce ştiu este că
tata te-a manipulat după bunul lui plac, că ai fost destul de naivă
ca să crezi ce-ţi spunea el şi, tocmai de aceea, a fost o vreme când
te-am urât crâncen, acum însă, în seara aceasta, ceea ce crezi sau
simţi dumneata nu mă mai interesează. Voi doi m-aţi făcut să
înţeleg ceva din sensul vieţii, m-aţi făcut să înţeleg că „pasiunea”
şi „libertatea” nu sunt decât nişte cuvinte oarecare folosite pentru
a masca egoismul, indiferenţa, mai ales atunci când eşti tânăr, şi
tot datorită vouă am înţeles că pentru a-mi clădi viaţa fără să-i fac
pe alţii să sufere va trebui să-mi găsesc alte modele. Ceea ce am şi
făcut. Nici nu a fost greu, crede-mă. M-am îndrăgostit de
 0 femeie, m-am căsătorit, i-am rămas credincios. După câte
auzisem din gura lui tata, după toate absurdităţile debitate de el
odinioară, nici nu aş fi putut alege altă cale. Pentru mine familia
reprezintă o noţiune mult mai tradiţională, dacă pot să mă exprim
astfel, tradiţională în comparaţie cu ideile care se vântură astăzi.
De aceea şi modul în care concep eu fericirea e mai tradiţional,
însă vnu fac mare caz din asta, crede-mă. Nu voiam să ajung aici
cu discuţia, îmi pare rău. Am vrut doar să vă dau aceste scrisori,
domnişoară Gerhardt, de aceea v-am însoţit până aici.
Eleanor împietrise. Să primească acest plic gălbui? Dar nu
avea nici o legătură cu scrisorile acestea… n-avea nici un motiv să
le primească.
Benjamin aşeză încet plicul pe masă.
Respiraţia îi era întretăiată de scurte poticniri. Chipul
1 se umpluse de o strălucire ciudată, dispreţuitoare.
— I-ai fi provocat, desigur, o imensă bucurie dacă te-ai fi
sinucis atunci… ar fi urmat probabil un spectacol cu plânsete şi
ţipete. Era genul lui, zicea el, să nu ţină nimic ascuns. Era
convins că marile trăiri nu pot fi tăinuite. Mi-a distrus viaţa. A
distrus-o şi pe maică-mea. Şi tot el se lamenta. Zicea că nu ştie
încotro să se îndrepte, încotro s-o apuce, că viaţa este un teribil
mister. Mama a înghiţit atâtea umilinţe din partea lui, încât
aproape că-şi pierduse minţile. Ea era din Boston, tatăl ei fusese
pastor prezbiterian. Pur şi simplu nu mai ştia ce să facă. Îl iubea,
adică îl mai iubea încă după tot ce se
Întotdeauna, toamna întâmplase, după ce toată lumea
aflase că bărbatul ei o înşală. Aflase chiar şi familia ei. Se simţea
atât de înjosită, atât de terfelită. S-a apucat de băutură. Îmi
spunea uneori: Ce sunt eu? un gunoi, o cârpă, un nimic. Veneam
de la şcoală şi o găseam în bucătărie, băuse, băuse şi nu se mai
putea ţine pe picioare. Mi-era atât de milă de ea. Însă nu ştiam ce
să fac. Ce-aş fi putut face? Se certau îngrozitor. El urla ca un
dement, apoi începea să urle şi ea, aruncau unul în celălalt cu ce
le venea la mână. A doua zi o găseam din nou beată. Încerca să se
agaţe de mine, să-mi spună că se simte ca un” gunoi, ca o epavă,
şi că va fi aruncată, aşa cum e aruncat gunoiul, murdăria, că n-o
să mai dureze mult şi o să crape. Iar eu ce puteam să fac? Ce-aş fi
putut face pentru ea atunci? A fost o femeie extraordinară,
inteligentă, studiase la Radcliffe, avea o diplomă în franceză…
însă, când a început să fie înşelată, s-a dezintegrat pur şi simplu:
pierduse tot ce avea. Parcă ar fi trebuit să se întâmple altfel, nu
ştiu de ce, dar lucrurile ar fi putut să se întâmple altfel. Apoi, a
făcut un gest disperat. Nu cred că ştii ce s-a întâmplat. Lui i-ar fi
fost ruşine să-ţi povestească. Mama a rămas gravidă. La patruzeci
şi unu de ani. A vrut-o. Pesemne ca să-1 lege de ea. Să-1 câştige
cu feminitatea ei.
Eleanor îl privi fără să se clintească.
— A rămas gravidă? şopti ea. Nu putea pricepe, era cu
neputinţă. Ce se întâmplase oare? îl iubise pe Edwin la nebunie,
şi în acelaşi timp o* altă femeie, vaporoasă, ireală, continuase să
existe alături de el. Soţia lui Edwin. Nu devenise niciodată o
realitate, o prezenţă.
— Mama ta aştepta un copil? îngână ea. E cu neputinţă…
— Probabil că tata ţi-a dat impresia că se culca numai cu
tine, că erai singura femeie din viaţa lui, spuse Benjamin. Aşa e?
Sigur, era stilul lui, maiestuos, insolent, fiindcă le făcea pe toate
să creadă că sunt, în felul lor, unice, stârnind, întreţinând
pasiunea, marea lui pasiune. Maică-mea nu mai credea în acest
truc, ea îl cunoştea, desigur, foarte bine… Şi totuşi biata femeie a
rămas gravidă, pentru el, avea atunci patruzeci şi unu de ani. A
trebuit să avorteze. Nu se mai putea. Era bolnavă, băutura o
măcinase, ar fi însemnat o sinucidere, oricum tot n-ar fi rezistat,
era prea slăbită, distrusă, trebuia să avorteze, şi ăsta a fost
sfârşitul ei.
— N-am ştiut… n-am ştiut absolut nimic, bâigui Eleanor.
— N-ai ştiut? Chiar n-ai ştiut absolut nimic? întrebă
Benjamin ridicând vocea, imitând parcă tonul ei. Ce spui? Chiar
n-ai ştiut nimic? repetă el.
— Nu, n-am ştiut… n-am ştiut… n-am ştiut nimic.
— Iubitul tău nu-ţi făcea probabil confesiuni, spuse
Benjamin… Poate că în asta îi stătea şi şarmul, să fie un versatil,
un îndrăgostit pătimaş, de modă veche. Era irezistibil, nu mă
îndoiesc.
Eleanor îşi strivi obrajii cu palmele. Simţi o apăsare în
gâtlej. Abia mai putea respira. N-am ştiut, ar fi vrut să-i strige. N-
am ştiut, de ce-mi spui tocmai mie toate lucrurile astea, de ce nu
mă laşi în pace? N-am ştiut. Sunt nevinovată, crede-mă!
— N-are nici o importanţă, nu mai are nici o importanţă,
spuse Benjamin Holler şi se ridică de pe scâun. Şi acum vă las.
 Ea îl privi disperată. Pentru o clipă crezu că bărbatul care
stătea în faţa ei o va lovi.
El se dădu un pas înapoi. Vizita se încheiase. Cuvintele lui
îi înotau în auz, zvâcnind ca un ecou, ca un puls. Nu le mai putea
descifra, nu le mai putea distinge. Chiar avea de gând să plece
fără să-i întindă mâna? Ea era încă acolo, în camera aceea…
— Noapte bună, domnişoară Gerhardt.
— O clipă…
Se uită lung la uşă. Era oare tot acolo? Cât era ceasul?
Bărbatul acesta, un străin, cum de fusese atât de dur, atât de
înverşunat, nu putea înţelege. Fiindcă ea, desigur, nu putea avea
nici o vină. Ieşise într-adevăr fără să-i mai întindă mâna. De ce?
— N-am ştiut nimic, ţipă ea. N-am nici o vină.
Focul năvăli orbitor. Apoi, se stinse din nou.
Il aţâţă cu un coupe-papier pe care îl găsise într-un sertar.
Se apleca greu, icnind. De ce nu iau foc odată? Ce se întâmplă?
Se auzi suspinând.
Întotdeauna, toamna
Luase nişte coli de hârtie din birou, erau nişte foi aproape
transparente, le mototolise, le aşezase în jurul scrisorilor, ca un
fel de rug, şi aplecându-se, respirând adânc, aprinse un chibrit pe
care îl ţinu sub mormanul de hârtii. Flacăra izbucni imediat,
ştergându-i o clipă degetele.
Stătea în faţa căminului, gâfâind, zgâlţâită de un tremur
nervos. Se uită la colile zdrenţuite. Scrisorile acelea pe care nu
voise să-şi arunce ochii urmau să ardă acum. Şi, în sfârşit,
începură să ardă.
Unde se scurg orele? se întrebă ea.
Se frecă la ochi cu dosul mâinii. Era atât de obosită.
Epuizată. Fusese nedrept cu ea, atât de nedrept, nici măcar nu-i
întinsese mâna înainte de a ieşi. Nici măcar nu-i pomenise de
poezia ei, nici un elogiu, nici un cuvânt măcar. Fusese atât de
nedrept cu ea. Ce vină avea ea? Scrisorile ardeau încet, prea
încet. Oare vor arde până la urmă? Trebuie să ardă, da, fără
îndoială, chiar dacă va sta aici, în faţa căminului, toată noaptea,
până la urmă vor arde.
Tata stă întins pe pătură, cu pernele proptite la spate, cu o
scrumieră în forma de scoică pe piept, cu o ţigară fumegândă în
mână: răsfoieşte Biblia, se uită pe fereastră şi surâde., Duhul
sfânt m-a părăsit”, răsună glasul său, din când în când. Ca o
adiere uşoară de vânt, alerg pe acoperişuri, pe Main Street.
Alunec printre rufele întinse la uscat, mă strecor pe lângă
antenele de televiziune. O vecină mă strigă. Ai grijă, să nu te
împiedici, o să cazi, o să te loveşti, însă n-o mai aud, am făcut un
kilometru, sunt departe, un kilometru, cinci, alerg iute, ating
pământul, şi sprintenă, agilă ca o maimuţă, mă azvârl mai sus, şi
părul îmi fâlfâie în vânt.
Baţi câmpii, se răsteşte mama la mine. Are ochii umflaţi de
plâns. Buzele crăpate… s-a şters tot rujul de pe ele. Mincinoaso!
Visezi cu ochii deschişi.
Fugisem de acasă, dar nu era pentru prima oară.
Şterpelisem trei dolari şi optzeci şi şapte de cenţi din sertarul
scrinului. Acolo ţinea mama banii ascunşi, printre ciorapi şi
maieuri, sub o foiţă de ambalaj rămasă de la Crăciun. Alergam,
zburam, galopam. Nu mă putea prinde nimeni, nu mă vedea
nimeni. Doamna Ledbetter, murătura de la etajul întâi, cobora
scările. Hei, căluţule, unde goneşti aşa repede? Stai pe aici, în
blocul ăsta?
De ce mă urmăresc cu vocile lor gâjâite, şi grase, de ce îşi
întind mereu labele să-mi aşeze cârlionţii, să mi-i netezească? Am
învăţat să mă feresc de ei, şi iarăşi alerg, alerg mai departe.
Martirul
Ia mai lasă poveştile astea, îmi zice surioara mea Irene.
Sigur că da, îmi poartă şi ea pică.
S-au scurs mulţi ani de atunci, prea mulţi ca să le mai ţin
socoteala. Se zice că mai jos de parcul Water-man nu e sănătos să
te plimbi de unul singur. În acel loc, bărbatul cu haina aruncată
pe umăr vorbeşte cu o femeie îmbrăcată în bluză ţărănească, îi
vorbeşte însă în şoaptă, furios, iar eu nu-1 pot auzi, fiindcă mi-am
astupat urechile cu palmele. Ce vină am eu? Abia am împlinit
unsprezece ani.
E ultima vară petrecută în Main Street, Main Street colţ cu
Mohigan, înainte de incendiul acela, înainte ca totul să se
schimbe. „Ce-o să faceţi acum?”, întreabă sora mamei, cea din
Trenton. „îmi închipui că a devenit un pericol pentru voi, adică
pentru tine, ^ pentru fete…” La început mama nu i-a răspuns.
Simţea probabil că mă ascunsesem după uşă şi trag cu urechea.
A scos un sunet pe care nu l-am putut descifra, parcă râdea, un
râs înfundat, obosit, anemic. Zicea: „Nu, fetele sunt în siguranţă,
le iubeşte ca pe ochii din cap.”
 Fug de ei, din apartamentul de pe Main Street. Împărţeam
cu Irene acelaşi pat, mama dormea pe canapea în living, tata în
dormitorul „cel mare”. Ar fi fost în stare să ne facă vreun rău? Nu,
sau cine ştie, dar, nu, sigur că n-ar fi fost în stare, să ne facă
vreun rău. Ne iubea, vedeam asta pe chipul lui. Iubirea îi
răbufnea în priviri, şi atunci, ruşinat, se ştergea cu dosul mâinii
la ochi.
Alerg spre parcul Waterman. Tata amestecă teancul de cărţi
pentru un gin rummy, însă deodată se răz-gândeşte, şi lasă cărţile
să cadă, şi ele se revarsă, alunecă, aproape fără zgomot, ca o
cascadă mută. Nu-i beat, ci numai cam urâcios cu noi. Stă în
picioarele goale, ce culoare ciudată au, albicios-albăstruie, iar
unghia de la degetul mare, cea de la piciorul rănit, s-a îngroşat,
acum are vreo jumătate de centimetru, şi e arămie ca o prună.
Întinde mâna să apuce Biblia, apoi ia un pachet de ţigări
nedesfăcut.
Îmi zice: „Ieşi. Închide uşa. M-am săturat de voi. Mă
spionaţi încontinuu… toţi.” Are o voce domoală, mur murată. Nu
se răsteşte la noi. Niciodată nu se răsteşte la noi.
E o după-amiază de august. Afară e cald, zăpuşeală, totul a
împietrit. Alerg pe scările întunecoase până pe acoperiş, am trei
hârtii de un dolar în fundul buzunarului şi ceva mărunţiş, nimeni
n-o să ştie încotro am luat-o. Mama e plecată la serviciu, surioara
mea, la o prietenă, tata stă cocoţat în vârful patului, zâmbeşte, se
încruntă, surâde şi se uită pe fereastră, cine ştie unde. Pătura e
plină de găuri de la scrumul de ţigară.
O zbughesc afară. Am trântit uşa după mine, n-am vreme s-
o mai închid. Catranul acoperişului zvâcneşte de căldură. E
ultima vară petrecută în blocul acesta. Apartamentul nostru de
patru camere e aşezat deasupra magazinului de încălţăminte. E
un bloc cenuşiu, placat cu gresie. Main Street colţ cu Mohigan.
Mami lucra la un spital, pe East End Avenue, Irene avea
paisprezece ani şi era în clasa a zecea. Tata ieşea rar, mai ales
seara. Se întorcea abia pe la două, trei noaptea, chiar mai târziu,
pe la opt dimineaţa, noi însă nu-1 vedeam; când venea, intra în
baie şi închidea uşa după el. Îi plăcea însă mai mult să stea
acasă. Odată, când s-au luat la harţă, am auzit-o pe mama cum
spunea „De ce nu pleci? Du-te înapoi la Isle Royale, rămâi acolo…
sau du-te în Alaska, dar, pentru Dumnezeu, nu ne mai chinui,
lasă-ne în pace…” Tata îi răspundea, avea o voce domoală,
murmurată: „Unde? Unde să mă duc? Aici mă simt bine. Aici. Nu
în altă parte.”
Tata stă întins, cu pernele adunate, strivite, ghemuite sub
el. La încheieturile degetelor de la picioare are smocuri de păr
negru. Aerul din cameră e îmbâcsit, miroase a fum de ţigară, a
whisky, a ruţe nespălate. Ultima oară când a plouat şi tata a uitat
să închidă fereastra, salteaua s-a udat leoarcă, iar tapetul s-a
umflat de pete. Atâta doar că s-a aerisit camera. Cum adică,
întreabă neroada de Irene, cum adică l-a părăsit Duhul Sfânt? E
vorba de Dumnezeu, de Isus Hristos…? Şi noi? N-o să păţim
nimic?
Alerg pe acoperişul blocului. Alerg, zbor cu braţele întinse.
Nu mă mai poate ajunge nimeni din urmă. Nu
Martorul 419 mă vede nimeni. O femeie îşi aranjează rufele
la uscat: cârlige, o funie de nailon, un coş umplut cu cămăşi ude.
Mă strigă, n-o mai aud, am trecut deja de coşurile de cărămidă,
sunt pe acoperişul celuilalt bloc, şi nimeni nu ştie cum mă
cheamă. O clădire, încă una, şi încă una. Aerul se clatină de
căldură. Bucăţi de catran păstoase, calc peste ele, peste şipci de
lemn, cărămizi împrăştiate, grămezi de bitum, cutii de bere, ziare
îngălbenite. Primăvara trecută un băiat m-a dus până la marginea
acoperişului, voia pesemne să mă facă să plâng, însă eu m-am
ţinut tare şi n-am plâiis, voia să mă rog de el să-mi dea drumul,
însă eu m-am încăpăţânat şi nu m-am rugat de el, şi după ce mi-
a dat drumul, şi după ce m-a lăsat în pace, şi după ce am luat-o
la fugă, l-am auzit cum strigă în urma mea: „Aleargă ca o
căprioară”, vai, ce mândră m-am simţit atunci. Ca o căprioară, ca
un căluţ sprinten, ca un ghepard. Alerg, în salturi, prin aer. Cu
braţele întinse, cu părul în vânt. „Visezi cu ochii deschişi”, îmi
spune mama. Însă nu dorm, sunt trează şi nu sunt în patul meu.
Soarele e sus pe cer, iar eu alerg pe acoperişuri, pe Main Street, în
salturi mari, parcă aş fi o căprioară, un căluţ, un ghepard, alerg
cu ochii deschişi, privind înainte.
Altădată ne-am suit, eram câţiva copii din cartier, pe scara
de incendiu, de unde ne-am strecurat pe o fereastră într-un
vestibul. Am nimerit-o rău. Ne-a luat în primire o babă grasă şi
urâtă, s-a pus cu gura pe noi de cum am intrat. „Dracilor”, a
zbierat ea, „chem poliţia.” Noi însă o şi tulisem înapoi pe scara de
incendiu, şi de acolo, ţuşti, pe acoperiş. Ce-am mai râs atunci,
chit că nu şterpelisem nimic. Când colo, tot pe noi au dat vina, iar
Irene m-a pârât, i-a zis mamei tot ce făcusem. Câţiva puşti
furaseră scrisorile unui papă-lapte din bloc, cică ar fi fost şi nişte
cecuri printre ele, şi atunci au dat vina pe noi, ne-au zgâlţâit
puţin să zicem ce ştim, dacă şi unde le-am pitit, însă noi habar n-
aveam cine le luase, nu eram noi vinovaţi. Ia să dăm foc la blocu'
ăsta, le-am zis atunci celorlalţi. La ăsta şi la celelalte! Poate aşa le
trece supărarea.
Am împlinit unsprezece ani. Nu mai cresc. Asistenta
medicală de la şcoală mi-a zis că sunt cu capul în nori. Ce-i cu
semnele astea pe picioarele tale? Mi-a venit să intru în pământ de
ruşine când ne-a pus să ne descălţăm, să ne scoatem şosetele,
fiindcă ştiam că sunt murdară pe picioare. Termină cu
smiorcăiala, m-a repezit atunci una din fete. Da', ce, eu mă
smiorcăiam?
Funii întinse la soare, antene de televizor, porumbei şi urme
de găinaţ peste tot. Nici nu mai ai pe unde să alergi în picioarele
goale. Catranul s-a încins, asfaltul arde. Când mă uit în jos, peste
balustradă, mă ia cu ameţeală. Noi stăm la cinci, pe Main Street
blocurile nu sunt foarte înalte, nici nu se compară cu blocul
Wolcott, unde ne-am fugărit odată cu ascensoarele: cincisprezece
etaje, plus subsolul. Parcă mă strigă cineva. Să fie mami? Alerg pe
scări, e întuneric beznă. Ştiu unde sunt, e blocul de la capătul
străzii, între La Mode Wo-men's Fashions şi Dutch Boy Paint &
Paper.
Dii, dii, căluţule, mă cârâie stafiditul de Ledbetter.
Să nu pui laba pe mine, mă zburlesc eu. Şi alunec iute pe
sub braţul lui.
Ce căutam în parcul Waterman, mă vor întreba ei mai
târziu. Ce mă apucase? Să iau autobuzul/singură, şi să merg
cinci kilometri ca să ajung acolo, de capul meu… Nu ştiam cine e
femeia aceea care se tot poticnea când voia să facă un pas, prin
iarba înaltă de pe malul canalului. Nici măcar nu m-am uitat la
ea. Am închis ochii, mi-am astupat urechile. Cred că era de vârsta
mamei. Părul semăna la culoare cu cel al mătuşii June, era un
castaniu închis, mâzgălit parcă cu cerneală violet. Avea în jurul
gâtului un batic fin şi moale, de culoare roşie, ca acelea
cumpărate de Irene de la Woolworth, pe care le agăţi la gât să zici
că eşti şic sau le pui pe cap ca să nu ţi se vadă bigudiurile.
Mai demult, într-o zi când ai mei se luaseră iarăşi la harţă,
şi când Irene era plecată cu un prieten la patinoar, am fugit la
unchiul şi mătuşa mea, care stăteau tocmai în cealaltă parte a
oraşului. Asta s-a întâmplat demult, cred că într-o vară. Mătuşa
m-a ascuns în baie, nu voia să fiu văzută de verişorii mei mai
mici. M-a spălat pe faţă, m-a pieptănat, m-a strâns în braţe şi mi-
a şoptit să nu plâng. Pe urmă, m-a întrebat ce face tata. Dacă mai
merge la doctor, la vreun doctor? M-a întrebat ce face
Martorul mama. „De ce nu dă şi ea măcar un telefon? Mi-e
dor de ea…” N-am ştiut ce să-i răspund. I-am spus doar că vreau
să rămân acolo, la ea, şi că în ruptul capului nu mă mai întorc
acasă. Mi-a promis că n-o să-i sufle nimic mamei despre mine.
M M-a lăsat apoi să-mi prăjesc floricele. Pentru mine şi
pentru verişorii mei. Am topit untul într-o ceşcuţă de aluminiu, pe
plită. Am pus însă prea multă sare, fiindcă aveau o solniţă cu care
nu eram obişnuită.
Îmi promisese că n-o să-i anunţe pe ai mei, însă nu s-a
ţinut de cuvânt, şi, după câteva zile, mama şi tata au venit să mă
ia cu o maşină împrumutată de la un vecin de-al nostru. Am
fugit, m-am ascuns sub scară. N-am plâns, numai dinţii îmi
clănţăneau, cred că de frică. Când m-au dibuit, am apucat să-i
strig mătuşii June, cât am putut de tare, că o urăsc de moarte.
Atunci mama mi-a tras o palmă. Ştiam că o să mă pocnească, de
aceea nici că mi-a păsat. N-am plâns. De-aş putea, aş închide
acum ochii să văd mutra mătuşii June cum arăta ea atunci, însă
nu pot. Doar atât, să-i văd mutra ei de atunci. Şi casa aceea de pe
Ingleside Avenue, cu faţadă din cărămidă aparentă şi pe verişorul
meu în scutece. Mătuşa era drăguţă, deşi nu ca mama. Era
tânără, cât să fi avut atunci, poate douăzeci şi şase, douăzeci şi
şapte de ani. Avea o aluniţă pe obraz şi părul lucios, castaniu,
tuns paj, buzele mereu pline de un ruj carmin, şi sprâncenele
desenate, parcă ar fi fost Elizabeth Taylor, prea groase şi prea
negre pentru faţa ei îngustă. De-aş putea s-o văd cum era atunci,
însă nu pot. Nu m^i e tânără acum. Deschid ochii şi zăresc o
babă care se zgâieşte la mine. Are ochii injectaţi. Fire subţiri, albe
îi acoperă, în smocuri rare, ţeasta. Are cancer. A făcut o operaţie
la gât şi acum nu mai poate vorbi deloc. I-e ciudă pe mine fiindcă
eu voi trăi şi după ce ea nu va mai fi, şi fiindcă atunci i-am strigat
că o urăsc de moarte. Însă nu m-am gândit că o să moară, şi nici
n-aş fi vrut să se întâmple asta. Dumnezeu să mă ierte dacă am
greşit cu ceva. Numai să nu fie şi Dumnezeu supărat pe mine!
 Zburd prin galantarele magazinelor, mă strecor din-tr-unul
în altul fără să mă opresc. Trec prin ferestrele maşinilor parcate la
bordură. Le fac în ciudă vânzătoare-lor. Nu-mi pasă, nici nu mă
uit la ele, şi nimeni nu ştie cum mă cheamă. Vitrina de la
magazinul de bijuterii, apoi cea de la drugstore, apoi vitrinele
mari, lăbărţate, de la Woolworth, şi peste ele umbra unei fetiţe
care aleargă uşor, sprintenă ca o căprioară. Tata spune că n-are
nici un sens să se întoarcă la Isle Royale, să muncească din nou
pentru Administraţia Parcurilor Naţionale, n-are nici un sens să-i
viziteze pe bunicii care locuiesc în nordul peninsulei, să caute o
slujbă, să-şi ocupe din nou locul în biserică (după ce a ieşit din
spital, câteva luni tata a mers din uşă în uşă să împartă Biblii,
însă ce s-a întâmplat după aceea n-am mai reuşit să aflu, iar
mama probabil că n-o să-mi povestească niciodată): n-are nici un
sens să plece, căci toate locurile sunt în ochii lui Dumnezeu la fel,
iar el este foarte mulţumit acolo unde se găseşte acum. Voiam să
iau autobuzul pentru parcul Waterman, fiindcă îmi plăcea la
nebunie să merg acolo. Şi pentru că acolo mă simţeam grozav de
bine.
O singură dată însă am făciit-o boacănă. Spre norocul meu,
n-a aflat nimeni ce s-a întâmplat atunci.
Atunci, la picnicul cu ai lui Jaycee, când mami şi mătuşa
June ne-au scos pe toţi la plimbare, şi când eu am câştigat locul
întâi la o cursă pentru copii, şi când am primit ca premiu un
dolar de argint, şi când un băiat, Pat, pe care-1 ştiam din şcoală,
unul dintr-a şaptea, m-a întrebat dacă-i dau voie să se uite la
monedă. Zicea că nu văzuse până atunci un dolar de argint
adevărat. I l-am arătat. Pot să-1 ţin în mână? m-a întrebat el. I-
am zis: De ce? Poţi să-1 vezi şi aşa. Nu, a zis el, şi s-a apropiat de
mine, nu, eu vreau să-1 ţin în mână, dă-mi-1 numai o clipă.
Dolarul era încă în palma mea, îl simţeam. Hai, a zis el, dă-mi-1
numai un pic, să văd şi eu*cum arată. N-am vrut să i-1 dau, însă,
când am deschis palma, mi l-a smuls şi a şters-o apoi în spatele
bufetului cu foişor. M-a bufnit plânsul. Pe urmă m-am potolit. N-
am povestit nimănui ce se întâmplase, nici măcar lui Irene. Doar
atât i-am spus, că pierdusem dolarul de argint. „înseamnă că te-ai
prăjit de două ori”, mi-a râs ea atunci în nas.
Tata zice că e mândru de fetiţa lui, de amândouă fetiţele,
însă tot el zice că n-are chef să stea de vorbă cu noi, Martorul
fiindcă îl doare capul şi fiindcă oricum tot n-ar avea nimic nou să
ne spună. Îl supără lumina. Şi vocea mea îl supără. „Dacă mi-ar fi
dat să iubesc pe cineva, atunci pe tine te-aş iubi”, îmi spune el în
timp ce scutură ţigara în scrumieră, „însă, vezi tu, Duhul Sfânt
nu m-a găsit vrednic, şi de aceea m-a părăsit, m-a lăsat aşa cum
laşi în urma ta o scoică goală, secătuită, iar eu nu pot face nimic,
nu mă pot împotrivi. „Vântul suflă încotro vrea.„ Tu înţelegi ce
înseamnă asta? Astă înseamnă totul”
Mama izbucneşte în plâns. Icnete seci, urâte, ca o tuse
enervantă. Tata îi întoarce spatele. Îl dezgustă ce vede. Tace. Nu
se răsteşte la ea. Niciodată nu se va mai răsti la ea.
„Nu vreau să mă mânjesc cu sânge”, zice el. „Nu vreau. Nu
mai vreau.”
Negrul de la volanul autobuzului nu s-a mirat deloc când
m-a văzut că urc singură în maşină, că arunc două monede de
cinci cenţi în automatul pentru bilete şi că mă aşez la fereastră,
pe una din băncile din spate. Inima îmi bubuie să-mi spargă
pieptul. Simt un gol în stomac. Să merg singură cu autobuzul! în
parc, singură! Păcat că nu mi-am luat şi costumul de baie cu
mine. Ce m-aş mai fi bălăcit în bazin! Cu două săptămâni înainte,
într-o duminică, Irene şi cu mine am venit în parc, cu o maşină
plină de copii, conducea mama unei prietene de^a lui Irene, şi
atunci ne-am zbenguit în apă toată ziua, apoi am întins mâncarea
pe iarbă, şi mai târziu ne-am întors acasă. Acum sunt singură.
Sunt singură, şi aşa voi rămâne toată viaţa.
Scrumiera în formă de scoică e o amintire din Tâmpa,
Florida. Are la mijloc o sirenă în miniatură, din scoici mai mici,
crem-portocalii, cu o coadă de peşte răsucită şi nişte ochi albaştri
care privesc undeva, în depărtare. Sirena are, în loc de păr, un
smoc de alge care-i acoperă sânii. E foarte arătoasă. Acum însă n-
o mai admiră nimeni. S-a decolorat de atâta tutun, s-a acoperit de
grăsime, fiindcă tata pune mereu degetele pe ea. Acum n-o mai
bagă nimeni în seamă.
Scrumiera stă când pe pieptul, când pe burta tatei. O văd
cum coboară şi urcă, ca un val, încet, încet. Treptat se umple de
scrum. Şi atunci e golită la coş. Mă uit la tata. Ii văd părul de pe
piept, prin maieu, un păr creţ, roşcat, care a început să
încărunţească. Are păr şi la subsuori. Îmi amintesc cum îi creştea
părul în jurul tâm-plelor şi, când era cald afară, îi atârna pe
frunte, în şuviţe ude. Acum a început să chelească. Ochii lui au
culoarea pietricelelor de pe fundul bazinului, nu sunt albaştri,
nici gri, ci mai deschişi decât pielea, de un alb-cenuşiu
neobişnuit. Pe frunte, pe obraji, i-au apărut riduri, atâtea riduri,
de ce oare? Şi stă mereu pe gânduri. Se încruntă, se strâmbă, îşi
plimbă arătătorul, degetul îngălbenit de tutun, pe dinţii din faţă.,
N-am încredere în mine. Acolo…„, zice el şi face semn spre-
fereastră, spre strada de sub noi, spre tot ce se află dincolo de
camera în care ne aflăm. „Nu vreau să mă mânjesc cu sânge. Nu
mai vreau.”
Fumează Camei. Patul, podeaua sunt pline de foiţe de
celofan, de benzi subţiri, roşii. Marca sticlei de whisky e mereu
alta, însă nu pot reţine niciuna din ele. Sunt scrise atât de
încâlcit, nu sunt ca cele de ţigări, ordonate, clare.
Uneori ne apucăm să jucăm gin rummy. Cu fise de un cent.
Cine câştigă trebuie să vâre mărunţişul într-o „ca-niotă”, adică
într-o cutie de ţigări de foi. Alteori jucăm dame, sau Parcheesi *,
sau vreun alt joc cu zaruri după care se înnebuneşte Irene.
Agităm zarul într-un pahar negru, de carton, care, pe măsură ce
trece prin mâinile noastre transpirate, se face din ce în ce mai
moale. Dăm fiecare cu zarul, pe rând, şi ne prăpădim de râs, ce
chiote se aud, iar ploaia izbeşte în geam, ca un berbec înfuriat, iar
în cameră aerul e atât de greu, şi totuşi ne simţim atât de bine,
poate fiindcă suntem împreună, toţi trei, rupţi de ce este în jurul
nostru. Mama nu joacă niciodată, chiar dacă stă şi ea acasă.
Tata avea o pensie de invaliditate, însă cineva încurcase
probabil hârtiile, sau poate că el nu le completase cum trebuie, că
banii nu ajungeau niciodată la el. Din cauza asta mama îl certa
rău de tot. El însă ne explica, mie şi lui Irene, că e mai bine să
trăieşti fără bani decât
Joc originar din India, asemănător cu tablele.
Martorul să te guduri pentru ei. „Vor să mă gudur la
picioarele lor”, zicea el. „Duhul lui Dumnezeu e prea mândru ca
să se gudure pe lângă ei.” Tata stă în capul oaselor pe cuvertură,
fumează, soarbe din whisky, e liniştit. Uneori îşi aruncă ochii
peste vreun ziar sau prin cărţile mele de şcoală, însă după aceea
tot la Biblie revine, fiindcă nu se desparte de ea nici măcar o clipă.
Citeşte un verset sau o pagină, sare la alt capitol, citeşte şi buzele
i se arcuiesc, şi fruntea i se încreţeşte. Pentru el, tot ce se găseşte
acolo, în Biblie, este important. E important chiar dacă ar
deschide-o la întâmplare, fără să se uite, punând degetul pe
primul verset care i-ar ieşi în cale. E cel mai important lucru din
viaţă. Este chiar viaţa. Nici un verset nu este mai puţin important
decât celelalte.
Ce-o să se întâmple cu voi? întreabă sora mai mare a
mamei, cea din Trenton.
Nu ştiu, răspunde mama.
Adică… n-a devenit periculos pentru voi? Din moment ce l-
au arestat atunci, când a vrut să-1 omoare pe nenorocitu' acela,
care-o fi fost…
N-o să se mai întâmple aşa ceva niciodată, zice mama.
De unde ştii că n-o să se mai întâmple niciodată?
Fiindcă n-o să se întâmple.
Dar, pentru Dumnezeu, de unde ştii?
Nu ştiu, zice mami. Du-te şi întreabă-1 tu.
Şi dacă o să dea în tine sau în fete?
Nu, de fete nu se va atinge, zice mama calmă. Le iubeşte ca
pe ochii din cap.
Pătura are o puzderie de găuri de la scrum, e una şi pe faţa
de pernă, o gaură lunguiaţă, îngustă. Tata zice că nu era adormit
când s-a întâmplat, deşi atunci ţigara i-a scăpat din mână.
Altădată focul a izbucnit pe la patru dimineaţa, chiar lângă el, şi
tata a fost nevoit să-1 stingă cu degetele; îi curgeau lacrimile de
durere, dar nu s-a lăsat, trebuia să-1 stingă. Mama a ţipat la el,
şi, în timp ce ţipa, smulgea aşternutul de pe pat. Irene
încremenise în patul ei. Aproape că făcuse pe ea de frică. Şi
atunci am ieşit din cameră, eram numai cu pijamaua pe mine, şi
am văzut-o pe mama că stă acolo şi plânge, iar pe tata l-am văzut
cum îşi făcea palmele căuş, vai, ce curios, degetele lui se îndoiseră
ca nişte gheare, şi cum încerca s-o liniştească pe mama. „Nu s-a
întâmplat nimic”, zicea el. „A fost numai un accident. Atât.
Potoleşte-te, poto-leşte-te. Dumnezeu a voit să luăm aminte.” ~ în
parcul Waterman poţi întâlni uneori un schilod, care nu este însă
cerşetor, un bărbat cu pielea pătată cam fistichiu şi care, în loc de
coapse, are doar nişte cioturi pe care şi le plimbă, alunecând pe o
platformă de lemn, pe rotile. Ca să-şi apere mâinile de zgârieturi,
bărbatul poartă tot timpul mănuşi. Nu-mi place să mă uit la el.
Acum însă ochii parcă m^ar trage spre el, şi abia când ajung în
dreptul lui şi îl depăşesc, mă uit, o clipă, undeva, în sus. Mami
zice că numai oamenii răi se uită la schilozi, dar nu din pricina ei
m-am uitat eu în altă parte.
 El e aici şi în după-amiaza aceasta, îşi împinge scân-durica
lunguiaţă pe rotile în jurul bazinului de înot unde copiii se
bălăcesc în apă. Îl văd cum îşi încordează muşchii, are un gât
masiv ca al tatei, iar pe cap poartă o şapcă de postav, deşi afară e
o căldură de te topeşti. Alunecă pe banda de asfalt. Nu se
grăbeşte, fiecare mişcare e atât de precisă, parcă ar fi fost de
multe ori repetată, exact în acelaşi loc. Dacă dai cumva peste el,
ai să vezi că unul din ochi e alburiu şi zgâit, ai crede că vânează
vreo arătare de aiurea, însă dacă te uiţi şi la celălalt, ai să vezi că
e pironit pe tine, ţintă, nemişcat.
De ce te-ai dus singură în parcul Waterman, or să mă
întrebe ai mei. Tu, să mergi singură în parc? Măi ţâcă, măi
puşlama!
Ai vrut să vezi dacă Dumnezeu te iubeşte? o să mă întrebe
tata. Dar tu ar trebui să ştii dacă Dumnezeu te iubeşte sau nu. Ar
trebui să ştii că Dumnezeu te iubeşte oricum. Nu poţi să iei nimic
din dragostea lui, după cum nu poţi să-i adaugi nimic. Nici măcar
nu ai cum s-o pui la încercare.
Alerg prin apa tulbure de la marginea bazinului, e plină de
clor, alerg, îi. Ocolesc pe ceilalţi copii. Alerg desculţă şi apa îmi
vine până la genunchi, ce fericită sunt, am început să râd, să
chiui, şi nimeni nu mă poate ajunge oricât m-ar fugări. Fusta e
leoarcă, sunt toată udă. Acum aş vrea să râd, să ţip, să dau din
mâini ca o moară nebună, nebună. Mă izbesc de o fetiţă, cât să
aibă, şase, Martorul şapte ani, şi ea cade cu capul în apă, însă eu
n-am nici o vină, alerg mai departe. Cineva strigă în spatele meu,
însă eu fug mai departe, şi dau din mâini, şi ţip, şi nimeni nu mă
poate ajunge.
' Am ajuns la leagăne, îmi fac vânt, în sus, mai sus. Cerul e
gol şi foarte albastru. Întind picioarele. În spate nu mai e nimeni.
Cine să mă împingă? Şi nici împrejur nu mai e nimeni. Cine să-mi
spună că mă dau prea tare? Cine să-mi spună c-am luat-o razna?
Oare să mă arunc acum, să sar, să mă azvârl din leagăn? Ştiu, mi
s-a mai întâmplat o dată aşa, eram mai mică atunci, mă împingea
bunicul, şi tot el m-a bruftuluit. Acum însă nu e nimeni, sunt
aici, şi nimeni nu ştie. Aş putea să sar acum din leagăn, aş putea
să fac orice năzbâtie, fiindcă nu mă vede nimeni.
Urechile îmi ţiuie, gâtul mi s-a uscat. Mă urc pe o scăriţă,
mă caţăr, parcă aş fi o maimuţă, mă scălâmbăi. Ajung în vârf şi
de acolo mă arunc, ştiu, am mai făcut-o altădată şi n-am păţit
nimic, doar că te furnică puţin tălpile când atingi pământul.
Acum, să-mi ţin bine echilibrul, să nu cad cumva din greşeală.
Simt că se învârte pământul cu mine. Cobor pe aceeaşi scăriţă,
sunt ca o fetiţă ascultătoare, cobor, treaptă cu treaptă, şi mâna
parcă mi se lipeşte de metalul încins, vai, cum mă mai văicăresc.
Ce caut eu aici? Oare cum am ajuns aici? O s-o păţesc, o s-o iau
pe coajă, o s-o încurc… Am pus piciorul pe pământ, în sfârşit am
ajuns jos, ţopăi de bucurie. Am scăpat, ce bine că am scăpat!
Acum nu-mi mai pasă de nimeni, orice s-ar întâmpla.
„Mâna asta, o vezi cum se mişcă? Aici sălăşluieşte
Dumnezeu”, zice tata şi ridică alene mâna chiar sub ochii mei.
„Dar nu numai aici…”, zice el mai departe şi întoarce capul,
făcându-se că se uită la cealaltă mână, care rămăsese ascunsă la
spate, „sălăşluieşte Dumnezeu, ci pretutindeni, în toate
ungherele, în toate cotloanele. Înţelegi ce înseamnă asta?” Se
opreşte o clipă să vadă cum reacţionez la întrebarea lui. Zâmbeşte
moale. „Asta înseamnă totul”
Conul cu îngheţată s-a topit şi ciocolata a început să-mi
alunece pe braţ, spre cot. E atât de dulce, că nici nu-i mai simt
gustul. Mă ustură gâtul din cauza prafului.
Dintr-o dată, mă apucă furia… mi se face greaţă. Arunc
îngheţata într-un boschet. Mă supără ceva, dar nu ştiu ce anume.
Nu ştiu de la ce mi se trage.
Îmi vuieşte capul. Nu mai ştiu pe unde s-o iau, pe unde s-o
apuc, şi aş fugi, aş fugi acum, aş fugi fără să mă mai opresc.
Poate că aş uita şi de foame, şi de oboseală, numai să fug, tot
timpul, tot timpul, numai să fug. În salturi, prin aer, mai sus, mai
sus, să planez uşor şi apoi să cad pe degetele mele elastice, agile,
şi pământul să mă azvârle, şi iarăşi, în salturi să alerg. Cine să
mă mai oprească? Nu ştie nimeni unde am plecat. Mami şi-a şters
lacrimile de la ochi, pe urmă a trecut pe lângă mine, nici măcar
nu s-a uitat la mine, parcă nici n-aş fi existat, nu mi-a spus un
cuvânt, nu m-a certat, nu m-a dojenit, în spatele ei era tata.
Zicea: „Te iubesc, ştii că te iubesc. Te voi iubi numai pe tine.
Mereu.” Abia îl auzeam. Are o voce domoală, murmurată.
Niciodată nu se răsteşte la noi.
Oare poţi să adormi cu ochii deschişi? Cum? Mă uitam la
nişte porumbei care ciuguleau lângă coşul de gunoi. Câţi să fi
fost? Cinci, şase, şapte? Aveau aripi frumoase şi cozi înfoiate.
Ochii, de culoarea pietrişului de pe alee. Piguleau mâncarea cu
ciocurile, izbeau scurt, şi întotdeauna acolo unde trebuie. Când
unul dintre ei se înghesuia mai mult decât se cuvenea, era pus
imediat pe fugă de ceilalţi. Ce răi sunt! Aproape că ţi-e frică să le
dai de mâncare din palmă. Ţi-ar scoate şi ochii cu ciocurile lor
ascuţite!
Oare poţi să ai vedenii când eşti treaz? Cum? Să zici că
visezi. Firimituri, fâşii, umbre. De vis. Şi totul cu ochii deschişi.
Ştiu o fotografie cu tata şi cu o vulpe roşcată, de pe vremea
când muncea la stat, la Isle Royale, fotografie făcută pe lac, cu
soarele în faţă. Tata are un hanorac albastru şi o şapcă de lână.
Stă pe vine şi se hlizeşte în aparat, în timp ce vulpea, la numai
câţiva paşi de el, îşi dezveleşte botul ei subţire, parcă s-ar hlizi şi
ea. Tata arată bine, doar faţa îi este puţin umbrită de cozorocul de
la şapcă. Totul străluceşte de lumină, fiindcă e o imagine
supraexpusă. „Tăticu* a trebuit să plece o vreme, dar asta nu
înseamnă că nu ne mai iubeşte”, ne explicase mama atunci.
Repeta acelaşi lucru la toată lumea.
Martorul
Tata fusese angajat în cadrul unui proiect de cercetare
finanţat de guvern. Voiau să studieze comportamentul lupilor
cenuşii. Voiau să vadă dacă numărul lor este în creştere sau nur,
dacă vânează numai căprioare, elani şi iepuri, şi mai ales cât. La
început, tatei i-a plăcut munca. Era singur, avea linişte, lucra
uneori săptămâni în şir fără să-1 tulbure nimeni. Mai târziu însă
treaba a început să-1 scârbească: trebuia să umble după cadavre
de animale devorate, să facă fotografii cu hoituri, să ţină evidenţa
mortăciunilor.
— Mai şchiopăta încă de pe urma accidentului de la
topitorie. Frigul, care uneori ajungea până la -30°, şi vântul care
îţi tăia respiraţia i-au răscolit rana. După opt luni s-a întors
acasă. „Te-am iubit mereu”, mi-a spus el atunci. „Dar tu? Şi tu m-
ai iubit?” îl aud pe olog cum bodogăneşte pe scândurica lui
ţintuită de rotile. Nu mă uit la el. Dacă eu nu-1 văd înseamnă că
nici el nu mă vede pe mine. Porumbeii pigu-lesc de lângă acelaşi
coş de gunoi, îşi împart acum un corn desfăcut. Îşi înfoiază
aripile, se zburlesc unul la celălalt. Chiar nu s-a schimbat nimic?
Şi timpul să nu fi trecut deloc? Soarele parcă ar fi înţepenit pe
cer.
 Doamne, Dumnezeule, mi-e atât de teamă de ce-o să se
întâmple. Doamne, Dumnezeule, iartă-mi păcatele. Aju-tă-mă să
fiu o fetiţă ascultătoare!
Mami zice întruna: „Lucrurile stau mai bine acum. Ce-a fost
rău a trecut.”
Mami vorbeşte la telefon în timp ce-şi toarnă whisky în
pahar. Zice în continuare: „Are nevoie de mine. Mă iubeşte. Şi eu
îl iubesc. Nu e ce crezi tu.”
Un băiat de vreo şaptesprezece ani stă ghemuit în rondul de
trandafiri şi fotografiază o pereche de tineri căsătoriţi. Zâmbesc
toţi, râd, se strigă pe nume, poate sunt şi puţin ameţiţi de
băutură. Dacă m-aş furişa în spatele mirilor, m-ar prinde şi pe
mine în fotografie, însă aici sunt aşezată prost, chiar în spatele
fotografului, după o arcadă cu flori. În alaiul de nuntă sunt cinci
femei, să tot aibă vreo patruzeci de ani, aranjate, dichisite, cu
bucheţele de flori prinse la umăr, cu pălării de paie cu boruri, şi
alături de ele doar trei bărbaţi. Niciunul din ei nu se uită la mine.
Mireasa, în rochia ei lungă, albă, superbă, cu un voal de dantelă
care-i atârnă pe spate, zâmbeşte spre mine, deşi n-are cum să mă
vadă. Şi dacă m-aş holba, şi dacă aş scoate limba la ea, orice mi-
ar trece prin cap aş putea să fac, aici, unde mă aflu, căci ea tot nu
m-ar zări.
Sunt un căluţ care forăie, un elan cu capul plecat, galopez
pe alee, tropăi peste pietrişul grunţuros. Ce vă holbaţi la mine,
nătărăilor? Diii, căluţule! încolo e Polul Nord, iar dincolo e
ecuatorul, şi pretutindeni îl vei întâlni pe Dumnezeu.
Am ajuns la marginea parcului. O inimă micuţă,
neastâmpărată îmi zvâcneşte în mijlocul frunţii. N-ai voie să
cobori pe aici, e un semn cu Atenţie, sunt stânci şi mult grohotiş,
şi bolovani de pământ uscat, poţi să aluneci, să cazi, să te loveşti,
m-am zgâriat la mână, îmi curge sânge, dar nu mă doare, am
numai o senzaţie de amorţeală, praful o să oprească sângele până
la urmă, o să-1 închege. Cânt, e mai mult un ţiuit care mă
asurzeşte, cânt, şi mă cuprinde dintr-o dată un râs gâlgâitor. N-
am să mă întorc acasă niciodată: am să rămân aici, în parc,
pentru totdeauna.
Nu mă mai iubeşti? şopteşte cineva în apropiere… iubeşti?
iubeşti? iubeşti?
Sunt toată numai copite, şi aripi, şi coarne, un fulger.
Alunec scrijelind aerul.
 Şi apoi, deodată, îmi apar amândoi în faţă: un bărbat şi o
femeie, pe marginea canalului, aceiaşi pe care-i văzusem înainte
pe mal, cuibăriţi în iarba înaltă, însă acum eu nu mai pot face
nimic.
Bărbatul îşi înfige degetele în braţul ei dezgolit şi o
smuceşte. Ea începe să ţipe, însă n-ar trebui să ţipe, fiindcă
urletele ei îl întărită şi mai mult. Îmi dau seama acum că o va
omorî, însă nu pot face nici o mişcare, nu-1 pot opri.
Haina îi stă agăţată pe după umăr, iar pantalonii au dâre de
praf. Poartă o cravată din material argintiu care sclipeşte. Părul
lui n-are nici o culoare, e tuns scurt, şi stă ţeapăn în sus ca o
perie. Gura seamănă cu botul unui porc, e roşie, bălţată. Vorbeşte
încet, însă e limpede acum că fierbe de mânie.
Femeia nu arată grozav. Are buze prea cărnoase, umflate
parcă de osânză. Sub bărbie îi atârnă carnea, strânsă
Martorul ca într-o pungă care se clatină de câte ori îi
zvâcneşte capul, de câte ori o zgâlţâie el. Arată oribil. Nici nu mă
pot uita la ea. Părul e ruginiu, e vopsit şi stă ca o claie de fân. La
gât poartă un batic subţire. Are pantofi cu tocuri înalte şi, de câte
ori încearcă să facă un pas, se clatină prin iarbă ca ameţită.
Poartă o bluză decupată la spate şi la umeri, din acelea pe care le
găseşti la Sears, aduse probabil din Mexic sau Spania, şi o fustă
roşie, de bumbac, încinsă cu o curea neagră, sintetică, peste care
se revarsă nişte şolduri dolofane, nişte sâni mari. Când porcăria
începe, mă ghemuiesc, mă ascund, închid ochii, îmi astup
urechile cu palmele. N-o mai aud cum urlă, nu mai aud
bufniturile, gemetele. Nu mai aud nimic.
Nu adormisem. Când am deschis ochii din nou, mă aflam
tot în parc, în rondul de trandafiri, ghemuită în spatele arcadei cu
flori. Era încă lumină afară. Poate că nici nu trecuse timpul.
Copiii se jucau tot acolo, în bazin, aveam impresia că îmi alunecă
ceva prin creier, însă nu eram rănită, nu-mi curgea sânge, aşa că
probabil nu păţisem nimic. Trandafirii din jurul meu erau atât de
frumoşi, parcă atunci i-aş fi văzut pentru prima oară. Mirii şi
alaiul nu mai erau acolo.
Mi-am dat seama că era târziu, fiindcă mi se făcuse foame.
Soarele îşi schimbase şi el locul pe cer.
Am început să plâng. Nu puteam să mă mai opresc.
Plângeam.
 O femeie în şort galben s-a apropiat de mine, şi după ea a
venit o altă femeie, apoi un poliţist, şi o grămadă de oameni, voiau
toţi să ştie ce se întâmplă cu mine, de ce plâng. Genunchii îmi
amorţiseră, nu mai puteam să stau pe vine, m-am aşezat pe fund,
deşi mi-era teamă că o să-mi murdăresc fusta. Plângeam. Nu mă
mai puteam opri. Femeia aceea zăcea cu faţa în sus, avea fusta
ruptă, i se vedea carnea palidă, cu şanţuri de grăsime. Pierduse
un pantof cu toc, doar, cureluşa de la el îi rămăsese agăţată de
gleznă. N-am văzut nici o urmă de sânge. N-am auzit nimic. Când
bărbatul a luat-o la fugă, cravata i-a fluturat un pic peste umăr.
Nu, n-am văzut nimic. Nici nu m-am uitat la ei, nu-i aşa? Stăteam
chircită în spatele unei stânci, mă ascunsesem acolo, îmi
astupasem urechile cu palmele, şi ochii. Inima îmi zvâcnea în
piept. Mi-era frică să nu pocnească.
M-au întrebat ce-i cu mine, însă nu puteam să deschid
gura, mi se încleştase parcă, nu mai puteam să scot nici măcar
un cuvânt. Mi-era rău? Mă lovisem? Sau poate mă bătuse cineva?
Căzusem de pe scăriţă? O femeie îi povesti poliţistului că mă
văzuse mai devreme cum mă dădeam în leagăne. I se păruse ei
încă de atunci că ceva nu-i în regulă. Poate că mă pierdusem de
părinţi, zicea ea. Oamenii continuau să se strângă în jurul nostru.
Puştii se uitau la mine cam nedumeriţi. Mă rătăcisem? Unde erau
părinţii mei? Erau în parc? Cum mă cheamă?
Tremuram aşa de tare, că poliţistul a luat un prosop de
plajă de la una din femei şi m-a învelit cu el. Mi-a spus să fiu
liniştită, că n-o să mi se întâmple nimic rău. Îmi clănţăneau dinţii
îngrozitor şi gâfâiam atât de tare, încât abia mai puteam respira.
E o criză de isterie, a zis poliţistul, sunt foarte frecvente
astăzi. Poliţistul purta ochelari de soare cu lentile verzi,
întunecate. Vorbea calm, fără nici o umbră de reproş în glas.
În ambulanţă, în timp ce mă duceau la spital, am făcut pe
mine. Nu mi-au spus nimic, şi nimeni nu m-a certat, ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic.
O, mare tăcere” se aşternuse peste tata. Asta s-a întâmplat
după ce doi oameni au murit în accidentul acela de la topitorie şi
după ce tata a fost internat în spital.
Acolo a stat mai tot timpul în pat. Ieşea uneori pe coridor,
sprijinit în baston, îi plăcea să se oprească şi să spună câte o
istorioară, când asistentele aveau chef să-1 asculte. Alteori se
proptea de fereastră şi îşi înfunda privirea în parcarea din faţa
spitalului („Descoperi uneori Strălucirea soarelui, o descoperi în
parbrizul maşinilor: nimic nu e mai simplu”, îmi spunea el). Apoi
a simţit o apăsare în urechi, un zgomot asurzitor, şi după aceea
tăcerea. Atât. Tăcerea.
Nu mai auzea, nu mai putea să înghită, nu mai putea să
clipească. Deşi nu se schimbase nimic, lui începu să i se pară
totul atât de străin. Locul său era în mintea lui Dumnezeu. Auzea
gândurile lui Dumnezeu, şi acestea
Martorul erau aceleaşi cu ale lui. „Viaţa mea a avut o primă
parte”, zicea el, apoi, a urmat a doua parte. Acum mă aflu în
această a doua parte. De fapt, am fost aici tot timpul, fără să-mi
dau seama. Dumnezeu a fost alături de mine şi eu nu mi-am dat
seama. Îţi închipui că eşti singur – şi cât timp eşti copil, ce bine e
să fii singur; – că nu depinzi de nimeni, că poţi să pleci oriunde,
că poţi să faci ce vrei. Dumnezeu* este însă pretutindeni. Nu eşti
liber. Chiar şi gândul acesta, că ai putea să fii liber, este un gând
insuflat tot de Dumnezeu. Dumnezeu precede fiecare gând sau
faptă de-a noastră. De aceea nu poţi da greş niciodată. Totul are
un rost, chiar şi înştiinţările Sale.”
Uneori când ninge, după ce zăpada se aşterne zile de-a
rândul, aşa cum a fost şi iarna trecută, mă rezem de fereastră şi
aud liniştea din jurul meu. Presimt că într-o zi liniştea aceasta mă
va înghiţi şi pe mine aşa cum l-a înghiţit pe tata.
La spital am început să le povestesc despre femeia aceea de
pe marginea canalului, despre porcăria care se întâmplase acolo,
însă vorbeam greu, stâlceam groaznic cuvintele, şi gâfâitul acela
necontenit nu-mi dădea pace. Dacă aş fi închis ochii, aş fi văzut-o
din nou cum zăcea pe marginea canalului. Deschideam însă ochii
şi atunci totul se ştergea, nu-mi mai aduceam aminte de nimic.
Femeia avea o dâră de sânge pe falcă, avea sânge şi pe bluză, o
pată rotundă, întinsă.
O omorâse şi apoi fugise. N-avea picioare zvelte cu care să
alerge, să sară, să zburde. Nici copite sau aripi nu avea. Pe
cămaşă îi rămăseseră urme de sânge. Îi uram. Pe amândoi. Erau
atât de hidoşi.
„N-ai văzut nimic”, îmi şopteşte mama, în timp ce se
apleacă deasupra patului, şi, pe ascuns, îmi dă un ghiont uşor.
„Ai priceput? Bagă-ţi minţile în cap!”
Au trimis pe cineva să cerceteze locul, lângă canal, dar n-au
găsit nici un cadavru şi, bineînţeles, nici urme de sânge. Parcă nu
s-ar fi întâmplat nimic acolo. Doar un singur pantof cu toc, rătăcit
prin iarbă. Asta e tot ce-au găsit.
„Bazaconii d-ale ei”, zice mama, fără să se uite la mine.
Mai târziu, când s-a reclamat dispariţia unei femei, au
dragat canalul. N-au găsit nici un cadavru. Între timp eu mă
întorsesem acasă (la spital n-am stat decât o noapte, în salonul
pentru copii), între timp începuse şi şcoala.
„Spune-le că nu-ţi mai aminteşti nimic”, îmi zice mama.
„Spune-le că nu ştii ce s-a întâmplat… Oricum, astea nu sunt
decât bazaconii scornite de tine, să nu-mi spui că nu-i aşa.” Nu
mai am voie să intru la tata în cameră. Pentru mine uşa lui este
zăvorită. Lipesc urechea de eâ şi îl aud cum cântă, cum murmură
de unul singur. Uneori e şi Irene acolo, cu una din prietenele ei,
joacă împreună gin rummy, rostogolesc zarurile în paharul negru
de carton. Îi aud cum râd, stau acolo toţi trei, parcă ar face-o
dinadins ca să-i aud., Oricum, astea nu sunt decât bazaconii
scornite de tine, să nu-mi spui că nu-i aşa.” Mama îşi aprinde o
ţigară şi mă priveşte fix.
Nu mi-a pomenit nimic de cei trei dolari şi optzeci şi şapte
de cenţi ascunşi de ea în sertarul scrinului. Poate că nici nu-i
furasem eu… iar dacă nu-i furasem eu, atunci nu se întâmplase
nimic. Au trecut unsprezece zile şi uşa de la camera tatei e tot
zăvorită pentru mine. Deasupra patului meu, zgârii tencuiala cu
un ac, în fiecare dimineaţă, ca să nu pierd cumva şirul zilelor.
Născut la 24 februarie 1948 în Cincinnati, Ohio. Studiază la
Yale University (licenţa în 1970) şi la Oxford University (licenţa în
1973). Din 1981 colaborează regulat la revista Outside cu o
rubrică de eseuri pe teme ştiinţifice, în prezent locuieşte în
Bozeman, Montana.
Publică articole cu caracter ştiinţific în reviste precum
Esquire, Rolling Stone, Harper's, Audobon, Science 80, Fly
Fishermen şi altele. Semnează cronici literare în The New York
Times Book Review şi ştiinţifice în The Chris-tian Science Monitor.
Cărţi de eseuri pe teme ştiinţifice: Natural Acts (Fenomene
naturale), Nick Lyons Books, 1985; The Flight of the Iguana
(Zborul iguanei), Delacorte Press, 1988.
Romane: To Walk the Line (Ia-o înainte!), Knopf, 1970; The
Zolta Configuration (Configuraţia Zolta), Doubleday, 1987; The
Soul of Viktor Tronko (Sufletul lui Viktor Tronko), Doubleday,
1987.
 Volume de povestiri: Blood Line: Stories of Fathers and
Sons (Rudenie de sânge: Povestiri despre părinţi şi fii), Graywolf
Press, 1988.
Propus în 1984 pentru Premiul Naţional de Jurnalistică
(secţia eseu şi critică) pentru colaborările la revista Outside.
Câştigă acest premiu, la aceeaşi secţie, în 1987.
Natural Acts: A Sidelong View of Science and Nature
(Fenomene naturale: O privire din afară asupra ştiinţei şi naturii),
1985, reia o parte din colaborările lui Quammen la revista
Outside. Scrise alert, cu spirit, eseurile surprind aspecte inedite
ale unor fenomene naturale. „Quammen
Proză americană contemporană 1975-1985 scrie articole
ştiinţifice cu detaşarea şi eleganţa pe care numai un diletant abil
le poate turna într-un stil atrăgător. Un naturalist amator, un
pescar avid după scufundări spectaculoase în apele repezi de
munte, Quammen ştie să abordeze însă cel mai potrivit ton
pentru a descifra cititorului complicatul mecanism al evoluţiei,
fără să afecteze cu nimic splendoarea peisajului general al
lucrării. Quammen ştie însă la fel de bine să se oprească din
expunerile sale documentate, ca să strecoare, la momentul
cuvenit, o vorbă de spirit, o glumă. El ne menţine treaz interesul
descriindu-ne detalii neglijate de noi până astăzi sau facilitându-
ne accesul la o experienţă pentru el de mult familiară. Ca şi David
Attenborough, realizatorul binecunoscutei emisiuni Planeta vie,
Quammen este convins că natura rămâne o sursă de inspiraţie
pentru fiecare din noi.” (William A. Henry, în Time)
The Soul of Viktor Tronko (Sufletul lui Viktor Tronko), 1987,
este un roman de aventuri cu implicaţii psihologice. „David
Quammen desfăşoară firul unei complicate intrigi, cu acţiuni care
se închid ca într-ion şir de cercuri concentrice: agenţi dubli
capturaţi, trădări date la iveală, tot angrenajul necesar. Proza lui
Quammen, acum la al treilea roman, este incisivă, personajele
sunt puternic conturate, şi un umor acid străbate întregul
roman.” (William Hood, în The New York Times Book Review)
Blood Line: Stories of Fathers and Sons (Rudenie de sânge:
Povestiri despre părinţi şi fii), 1988, cuprinde trei nuvele care
dezvăluie influenţe diferite. Maeştrii lui Quammen sunt aici
Hemingway, pentru povestirea La vână-toare, William Faulkner,
pentru nuvela Scrisoarea lui Uriah şi autorii de romane gotice ai
Sudului american pentru povestirea Balada lui Nathan. În două
din ele, Quammen aduce în scenă copii care îşi ucid din greşeală
tatăl. „Povestirea La vânătoare ne prezintă un tată care încearcă
să-şi iniţieze fiul în tainele vânătorii. Cei doi pleacă împreună
după un elan, pe care, până laurmă, îl găsesc şi îl împuşcă. Dar
apariţia neaşteptată a unui urs provoacă un accident: arma se
declanşează şi tatăl este rănit grav. Quammen investighează aici
resursele relaţiei tată-fiu. Băiatul, în vârstă de numai unsprezece
David Quammen ani, îşi cară tatăl, prin zăpadă, mai mulţi
kilometri, o acţiune care dă povestirii valoarea unui act iniţiatic.
„ (James Kaufmann, în USA Today) „în aceste povestiri, dragostea,
sau chiar dragostea întrupată în ură, nu acoperă toate resorturile
admiraţiei, vinovăţiei, neînţelegerii, rivalităţii, răzvrătirii şi morţii,
resorturi care dau sens legăturii dintre tată şi fiu. Murind, tatăl
consolidează cu sângele său, vărsat la modul propriu, această
relaţie.„ (Edwin J. Kenney, în The New York Times Book Review).
„Povestirea La vânătoare este mărturia unei maturizări, în stilul
lui Hemingway, vânătoarea transformându-se într-un preambul al
morţii. Proza lui Quammen este de o frumuseţe unică,
întotdeauna foarte exactă, şi, dacă n-o putem elogia pentru
inovaţiile tehnice aduse, atunci să ne permitem măcar să-i
lăudăm forţa imaginativă.” (Publishers Weekly).
La întrebarea „Cum apreciaţi direcţiile actuale din proza
americană?”, David Quammen răspunde: „Cele mai multe din
celebrităţile literaturii americane, oameni uimitor de tineri,
reprezintă doar nişte mode trecătoare: nu sunt tentat să le
urmăresc cariera, nici ca cititor, nici în calitate de coleg. Locuiesc
aici în Montana la o depărtare considerabilă de New York, şi dacă
am preferat să menţin această distanţă, este numai fiindcă am
dorit să rămân în afara tumultului iscat de goana după
celebritate, de trecerea de la o modă la alta. Cel mai important
romancier rămâne, după opinia mea, William Faulkner. Deşi nu l-
am cunoscut personal, el a fost profesorul care a exercitat asupra
mea cea mai – mare influenţă. Romanele sale le-am citit, le-am
recitit (mai ales Absalom, Absalom!) de nenumărate ori. În timpul
studiilor universitare (la Oxford l-am avut ca profesor pe Richard
Ellmann), am cercetat structurile romanelor lui Faulkner cu
aceeaşi stăruinţă cu care un viitor arhitect ar analiza
Parthenonul. Faulkner a avut, fără îndoială, impactul cel mai
puternic asupra prozei mele, pe alocuri poate prea puternic.
Proză americana contemporană 1975-1985
 Un alt profesor care a exercitat o mare influenţă asupra
mea a fost Robert Penn Warren. Am studiat cu el critica literară
(la Yale), devenindu-i mai târziu prieten şi discipol. Îi datorez
începutul carierei mele de scriitor. Şi, într-o mare măsură,
gusturile literare şi atitudinile mele critice. Îl consider cel mai
mare scriitor american în viaţă, şi când fac această afirmaţie mă
gândesc la activitatea sa de poet, romancier şi eseist. Faptul că lui
Warren nu i s-a acordat Premiul Nobel mi se pare de neînţeles.”
(text inedit)
Povestirea Walking Out (La vânătoare) a apărut iniţial în
revista Triquarterly. Inclusă de Tobias Wolff în antologia Matters
of Life and Death: New American Stories, Wam-peter Press, 1983.
Traducerea s-a făcut după acest volum.
Când trenul a oprit în Livingston, îl văzu stând cu braţele
încrucişate, îmbrăcat într-o cămaşă kaki, încheiată la buzunare.
Mâna băiatului zvâcni în sus, într-un gest reflex, şi faţa i se
lumină de un zâmbet. Omul îi zâmbi şi el, şi dădu din cap. Dar nu
se mişcă. Băiatul se întoarse de la fereastră şi, cu prudenţa unui
copil gras care se simte nesigur în mişcări, se opinti ca să-şi dea
jos valiza. Tatăl său îl aştepta pe peron. Cum a dat cu ochii de el,
băiatul înţelese că nu mai avea nici o scăpare.
Merseră cu vechiul său Willys decapotabil spre cabană,
dincolo de oraş. Parbrizul era ridicat, dar picăturile de ploaie
mărunte, reci şi tăioase îi băteau în faţă şi băiatul nu putea să-şi
ridice ochii şi să privească drumul. Purta un hanorac pe care tatăl
său i-1 dăduse în gară. Bărbatul, apărat doar de cămaşa kaki, îşi
strângea buzele într-un rictus aducând mai mult a rânjet decât a
crispare. Să mergi prin oraş în ploaia rece, mândru şi cu capota
lăsată, udându-te până la piele, ca şi când asta ar fi fost o
necesitate, era – aşa cum băiatul îşi dăduse vag seama – o modă
de sezon.
— Am dat de o coadă de elan – strigă tatăl.
Băiatul nu spuse nimic. Nu înţelese ce vroia tatăl său să
spună cu asta, că a dat de o coadă de elan.
— Am dat de unul, un mascul. L-am pândit două
săptămâni. Sus, în munţi. Când ajungem la cabană, o să facem
un foc pe cinste.
Făcu o pauză, iar apoi continuă:
— Şi mama?
Suna oarecum a întrebare. Băiatul aşteptă.
 — Ce mai face?
— Cred că bine.
Ca să acopere zgomotul maşinii şi vântul care îi ducea
vocea aiurea, băiatul trebuia să ţipe.
— Te înţelegi bine cu ea?
— Cred că da.
— E tot aşa de frumoasă?
— Nu ştiu, cred că da, nu ştiu asta.
— Trebuie să ştii. Începe şi ea să facă riduri ca mine? Cum
pare? Neliniştită? Tristă? Sau este încă o femeie foarte frumoasă?
Asta trebuie să ştii.
— A rămas încă o femeie frumoasă. Aşa cred.
— Ţi-a spus să-mi transmiţi ceva?
— Mi-a spus… mi-a spus să-ţi spun că se gândeşte cu drag
la tine – minţi băiatul, spontan, cu stângăcie.
Se simţi apoi jenat de ceea ce făcuse.
— Mulţumesc, David – spuse tatăl său.
Ajunseră la cabană, după vreo doi kilometri de drum
noroios, care şerpuia printr-o pajişte, spre o pădurice de molid.
Înăuntru, băiatul fu izbit de un miros puternic de răşină şi
insecticid, combinat cu cel de cufere umede şi mucegăite, specific
cabanelor de munte. Avea podele galbene de pin, preşuri
împletite, perdele brodate cu mărgele în dormitor, o sobă de gătit
din fier, căreia nu îi lipsea nici un capac sau mâner, iar chiuveta
din bucătărie era prevăzută cu o pompă. Se mai găseau câteva
numere vechi din revista Field and Stream, iar pe poliţa
şemineului, în care acum ardea focul, o fotografie a bunicului
băiatului, telegrafistul gării, care fusese, cândva, proprietarul
cabanei.
Tatăl prăji nişte şuncă. Băiatul, deşi lui nu îi plăcea şunca
şi se aşteptase la o conservă de tocană sau de carne, nu spuse
nimic. Tatăl îl întrebă, apoi, despre şcoală. Băiatul îi povesti, iar el
păru interesat.
Era cald şi bine, iar băiatul începu să se simtă ocrotit de
propria-i suferinţă. Apoi, tatăl spuse:
— Mâine, pe la zece, o pornim.
Anul trecut, când băiatul venise în vizită, vânaseră păsări.
Dormiseră şase nopţi în cabană şi, în fiecare zi, umblau după
fazani pe mirişte, potârnichi în pădure, sau raţe de-a lungul
canalelor de irigaţie. Uneori, pe băiat îl pătrundea umezeala sau
frigul şi se simţea jalnic, dar, în
La vânătoare fiecare seară, se întorceau la cabană şi la
valiza cu haine uscate. Mâncau hrană caldă, gătită pe plită,
adulmecau mirosul din cabană şi dormeau împreună în acelaşi
pat. In şase zile de vânătoare, băiatul nu reuşise să împuşte nici o
pasăre. Şi totuşi, atunci, ştiuse că, cel puţin o dată pe zi, se va
simţi bine, dacă nu chiar fericit. Anul acesta tatăl său hotărâse ca
nici măcar să nu se simtă bine. Îi scrisese, în ultima scrisoare
ajunsă la Evergreen Park, înainte ca băiatul să plece din Chicago,
dar când era oricum prea târziu ca să-şi mai schimbe hotărârea,
că îl va lua în munţi, cu cortul, la vânat mare. Şi păruse convins
că băiatul se va bucura.
La zece fără zece, Willys-ul era încărcat şi gata de plecare.
Timp de trei ore, străbătură Big Timber, apoi o luară spre
nord, pe şosea, apoi din nou spre vest, pe un drum forestier
şerpuit şi plin de hârtoape, care îi duse sus, în munţi. Norii albi,
ca nişte fâşii de bumbac, pluteau printre copacii de pe creste,
fragmente luminoase şi dense, proiectate pe verdele intens,
măsliniu, ca într-o fotografie alb-negru. O ţinură pe drumul cu
grohotiş, timp de o oră, încât băiatul crezu că vor face pană sau
că se va rupe un ax de la roată. Ştia că, dacă făceau pană, tatăl
său va schimba roata şi vor continua drumul până vor face altă
pană, departe de şosea. În cele din urmă, trecură peste un pârâu,
iar tatăl său opri maşina în nişte buruieni.
— Aici – spuse el.
— Unde?
— Lângă canalul acela mic, spre gura izvorului.
— E departe?
— La vreo patru sau cinci kilometri.
— Acolo ai văzut elanul?
— Nu, acolo am văzut coliba ciobanului. Elanul e mai
departe, spre vârf.
— O să dormim în colibă? Credeam că urma să dormim în
cort.
— Nu, ce rost are să ne cărăm cu cortul până acolo, sus,
când există o colibă în perfectă stare în drumul nostru?
Băiatul nu putu să răspundă la întrebare. Simţea că nu-şi
mai putea stăvili lacrimile. Ştiuse că, la un moment dat, o să
izbucnească în plâns.
 — Nu vreau să dorm în colibă – spuse el, cu un hohot
sincer în glas şi cu ochii scăpărând.
Îşi ţinea gura încleştată ca să nu îi tremure bărbia.
Tatăl băiatului îşi lăsă capul pe volan, de parcă şi în el s-ar
fi rupt ceva, proptindu-şi fruntea de dosul palmelor. Rămase o
clipă aşa, respirând adânc. Ridică, însă, capul, înainte de a vorbi.
— Nu ne obligă nimeni să stăm, David. Băiatul nu spuse
nimic.
— E.o colibă veche a'unui cioban, făcută din bârne, e
aproape de locul unde o să vânăm, şi putem s-o încălzim şi să ne
simţim bine în ea. Am crezut că o să te bucuri şi că o să fie mai
plăcut decât în cort. Dar nu ne obligă nimeni să stăm în ea, dacă
nu vrem. Putem să mergem înapoi, în Big Timber, şi să
cumpărăm un cort, sau să ne întoarcem la cabană şi să vânăm
păsări, ca anul trecut. Facem cum vrei tu. Iartă-mă că mi-au venit
astfel de idei. Sper să poţi. Nu trebuie să facem lucruri pe care tu
nu vrei să le faci.
— Ba nu, vreau!
— Eşti sigur?
— Nu. – spuse băiatul – dar aşa vreau.
Îşi croiră drum prin tufele de la marginea pârâului, călcând
pe un strat gros şi moale de muşchi, pământ şi cetină, urcând
prin hăţiş. Apoi, hăţişul se rări şi începură să urce de-a lungul
văii unui râu de munte, lată de vrea treizeci de metri, întunecată
de brazi şi cedri. Mai departe, dădură 4de o potecă ce îi duse în
sus, de-a lungul râului. Şi mai departe, poteca făcea o ramificaţie,
apoi încă una şi, în final, se bifurca.
— Oare cine o fi făcut poteca asta? Ciobanul?
— Nu, cerbii şi căprioarele – spuse tatăl.
Treptat, micul chei al râului se îngusta, iar umerii săi de
piatră, ascuţiţi şi împăduriţi, se apropiau tot mai mult, ca pereţii
unui horn. Cărările făcute de animale se bifurcau şi se încrucişau
ca un labirint, dar, curând, rămaseră numai două ramuri, apoi
una singură, foarte bătătorită. Se strecura printre sălcii şi anini,
trecând pe lângă tufe
La vânătoare uscate de mure, aşa încât băiatul şi tatăl nu
mai vedeau nimic la mai mult de şase metri înainte. Când se
opriră să se odihnească, tatăl îşi scoase puşca din teacă şi o
încărcă.
 — Acum trebuie, să fim atenţi. S-ar putea să întâlnim vreun
urs – îi explică băiatului.
Sub cedri, valea emana o umezeală rece, care părea că se
adunase de la o iarnă la alta. Deodată, băiatului i se făcu frig. Îşi
puse haina şi continuară să urce. Curând, însă, începu să
transpire din nou, în aerul rece de munte.
Pe un mic platou, unde aninii se retrăgeau dinspre pârâu,
era construită o colibă, într-o margine de chei, sub coasta
înverzită a povârnişului. Uşa era o deschidere joasă şi întunecată.
Cu patruzeci sau cincizeci de ani în urmă, îi explică tatăl său,
acea colibă fusese construită şi locuită de un păstor basc. Pe
vremea aceea, trăiau mulţi basci în Montana şi îşi duceau oile
chiar pe acea creastă a munţilor Crazy. Tatăl uită să îi explice
sensul cuvântului „basc”, iar băiatul nu îl întrebă.
Făcură focul. Tatăl luase cu el nişte muşchi de vacă şi o
ceapă, iar băiatul a fost foarte mulţumit. În timp ce mâncau se
lăsa întunericul, dar băiatul şi tatăl său adunaseră un maldăr de
lemne uscate. În întunecimea nopţii, la lumina focului, tatăl
pregăti o budincă de ciocolată. Era surpriza lui. Băiatul stătea pe
o rogojină şi punea lemne pe foc, în timp ce tatăl său îşi bea
cafeaua.
Scânteile se ridicau la căldura focului şi” băiatul le urmărea
cum se înălţau spre vârfurile cedrilor şi spre peticele negre de cer.
Budinca nu se răcise încă.
— David, ţi-1 mai aminteşti pe bunicul?
— Da – spuse băiatul.
În clipa aceea îşi dori să şi-1 fi amintit într-adevăr, îşi
aducea aminte numai de o înmormântare, pe când avea trei ani.
— Bunicul tău m-a adus aici, în munţi, când aveam
şaptesprezece ani. Atunci a fost ultimul an când a mai mers la
vânătoare.
Băiatul ştia la ce se gândea tatăl său. Dar ştia, în acelaşi
timp, că locul său era în Evergreen Park şi că era, acum, copilul
unui alt bărbat şi purta numele acelui bărbat, deşi acesta era
tatăl lui.
— Bunicul tău avea cu cincizeci de ani mai mult decât
mine.
Băiatul nu spuse nimic.
— Iar eu am cu treizeci şi patru de ani mai mult decât tine.
— Iar eu am doar unsprezece ani – îi atrase băiatul atenţia.
 — Da. Iar într-o zi, vei avea un fiu şi vei avea cu patruzeci
de ani mai mult decât el şi vei dori nespus ca el să ştie cine eşti,
atât de mult, încât să simţi că-ţi vine să plângi.
Băiatul se simţea stânjenit.
— Iar asta se numeşte ciclul infinitei înţelepciuni a vieţii –
spuse tatăl, luându-se în râs.
— De ce-a murit? – întrebă fiul, încercând, cu disperare, să
iasă din focarul frământărilor tatălui.
— Avea optzeci şi şapte de ani. Era istovit.
Tatăl băiatului tăcu. Apoi dădu din cap şi îşi turnă restul de
cafea. – în noaptea aceea, băiatul nu reuşi să se mai încălzească.
Dormi pe o parte, cu genunchii strânşi, în această poziţie
incomodă pe care trupul i-o cerea ca să îşi păstreze căldura.
Pământul tare şi rece de munte se simţea prin culcuşul de crengi
de brad făcut de tatăl său şi sorbea căldura din trupul băiatului
ca o lipitoare. Îşi strânse bine sacul de dormit la gât şi îi îndoi
partea rămasă liberă vârându-şi-o sub picioare. Îl trezi brusc un
zgomot. Deşi tatăl său dormea între el şi uşa colibei, un timp
băiatul stătu treaz, ascultând speriat, apoi se trezi din nou, stând
pe spate, şi se întrebă cât timp trecuse. Auzi picăturile care loveau
prelata întinsă de tatăl său peste acoperişul de pământ, al colibei.
Apa nu ajungea până la el.
Se ridică adulmecând focul. Prelata era rigidă de lapoviţă şi
îngheţ. Lemnele de foc şi rucsacurile erau îngheţate. Era ceasul
când răsăritul e cenuşiu, înainte de a se lumina şi, printre
crengile de deasupra, băiatul nu putu să-şi dea seama dacă cerul
era mohorât sau senin. Ace delicate de gheaţă atârnau peste tot,
dar nu era pic de umezeală. Ploaia fusese redusă la tăcere de ger.
— Cât e ceasul?
La vânătoare
— E încă devreme. *
— Cât de devreme?
Când se gândea la frigul de acasă, băiatul avea în minte
timpul petrecut pe 96th Street, în aşteptarea autobuzului care îl
ducea la şcoală, dar acest lucru i se părea firesc şi deloc neplăcut,
în comparaţie cu ceea ce simţea acum.
— Devreme. N-am ceas. Ce importanţă are, David?
— Niciuna.
După micul dejun, porniră în susul văii. Tatăl avea o puşcă
de calibru 270, iar băiatul un Winchester vechi, de calibru 30-30,
cu vizor deschis. Înaintau cu uşurinţă, şi, făcând acest exerciţiu
uşor, în răcoarea dimineţii, băiatul se simţi, curând, bine şi
înviorat. „Acum merg la vânătoare de elani cu tata” – îşi spuse el
în gând. „Da, chiar asta fac.” Puţini băieţi din Evergreen Park au
fost vreodată la vânătoare de elani, în Montana, cu taţii lor, o ştia
prea bine. „Asta fac eu acum” – îşi spuse băiatul.
Ajungând la marginea unei pajişti înalte, la vreo doi
kilometri mai sus de colibă, nu văzură nici măcar o pasăre care să
le tulbure liniştea.
În faţa lor, la câteva sute de metri, se deschidea o câmpie cu
iarbă înaltă, fără viaţă, uscată de vânturile de septembrie şi ucisă
de geruri, care începea să putrezească în ploile de noiembrie.
Pârâul era, aici, un şanţ adânc şi tăcut, şerpuind lin, cu ierburi
atârnând pe margine şi o suprafaţă neagră ca păcura. După ce
avansară vreo cincizeci de metri pe pajişte, tatăl se întoarse şi
arătă spre un pin mare, cu coroana în formă de V, care se înălţa
la capătul văii. Îi arătă băiatului o pădurice de plopi, la mijlocul
drumului, dincolo de pajişte, spre care se şi îndreptară.
— Lângă pădurile de acolo, departe, e un heleşteu făcut de
castori. Acolo se adapă elanul. Putem să stăm la pândă între plopi
şi să supraveghem toată pajiştea, fără să fim observaţi. Dacă nu
vine, o luăm prin alt chei şi-1 urmărim pe drumul de întoarcere.
Aşteptară o oră, apoi încă una. Băiatul stătea cu mâinile în
buzunare, strângându-şi jacheta pe lângă trup, dar şezutul i se
udase de la umezeala pământului. Tatăl său stătea pe vine,
ridicându-se, din când în când, ca să scruteze pajiştea în toate
direcţiile. În cele din urmă, se ridică, îşi fixă privirea în depărtare,
la marginea pădurii, şi rămase nemişcat.
— David – îl chemă el.
Băiatul se ridică şi veni lângă el. Tatăl îi puse mâna pe
umăr. Băiatul văzu o umbră mare şi întunecată, rostogo-lindu-se
către ei, prin iarbă, ca o monedă uriaşă.
— E elanul?
— Nu – spuse tatăl. E un urs. Un mascul bătrân. Băiatul a
fost impresionat. Simţi, în forma aceea uriaşă, o aureolă de
putere, teamă şi autoritate, chiar şi de la două sute de metri
distanţă.
— Îl împuşcăm?
— Nu.
— De ce?
 — N-avem autorizaţie, şi, de fapt, nici nu vrem asta. Ursul
se îndreptă spre heleşteu, apoi se opri. Încremeni în iarbă, cu
urechile ciulite.
— Asta n-ar însemna că vânezi pentru carne, ci de frică. Iar
eu, de frică, n-am nevoie. Şi aş* am destule temeri în viaţă.
Ursul se întoarse şi fugi, croindu-şi cu greu drum prin
iarbă. Se pierdu, din nou, în pădurile îndepărtate.
— Ne-a auzit.
— Poate – spuse tatăl băiatului. Să mergem să aruncăm o
privire la heleşteu.
Un cadavru cu blană netedă zăcea în apă, intrat deja în
putrefacţie şi acoperit de muşte lucioase. Cam de patru zile, îşi
dădu cu părerea tatăl băiatului. Elanul fusese împuşcat de cel
puţin optsprezece ori, cu un pistol de calibru 22. Un ochi îi fusese
găurit şi fusese împuşcat de două ori în maxilar; şi toată partea
care se vedea plutind era ciuruită de gloanţe. Stând în genunchi,
în baltă, tatăl numără găurile şi scormoni cu cuţitul într-una din
răni. Se înfurie şi mai tare. Azvârli plumbul cât colo.
Timp de trei ore, alături de tatăl său, retras în tristeţea şi
amărăciunea lui caracteristice, băiatul se simţi abandonat. Nu
înţelegea de ce elanul fusese ucis cu un pistol de calibru 22 şi
lăsat să putrezească acolo. Tatăl său nu catadicsi să îi explice; ca
şi ursul, părea că înţelege atât cât îi era necesar.
La vânătoare
Continuară să meargă, dar nu mai vânară.
Părăsiră pajiştea şi intrară într-o pădure de pini, apoi într-
una de zadă, cu copacii desfrunziţi, unde acele galbene, căzute
aproape toate, puţin roşiatice, acopereau poteca. Băiatul şi tatăl
său merseră pe jos, pe o potecă dreaptă, trecând, apoi, prin alt
chei, cu o intrare largă, îngustându-se spre marginile înalte de
stâncă dezgolită. Traversară de mai multe ori pârâul ciobanului,
care, în cheiul acela, se transforma într-un şuvoi înaintând
vijelios printre stânci. Mergând la cinci metri în urma tatălui său,
privindu-i linia umerilor ce degajau răceală şi mânie, băiatul se
simţea îngrozitor de stânjenit că acesta devenise atât de rezervat
şi tăcut. Trecură peste trunchiuri căzute care blocau poteca,
escaladară o stâncă de mărimea unei cabane şi intrară într-un
câmp de urzici care îi înţepară prin pantaloni. Văzură bălegar
proaspăt de cerb şi fecale de urs, cu resturi de seminţe. Sătul de
atâtea meditaţii melancolice, tatăl îi arătă băiatului cum să stea la
pândă. Înainte de înserat, chiar în ziua aceea, împuşcară un cerb.
Pe o coastă lină de deal, se întindea o pajişte, pe aproape
cinci sute de metri, mărginită de plopi tremurători, niciunul mai
înalt de patru sau cinci metri. Cerbul era sus. Tatăl îl puse pe
băiat să-şi proptească arma în ramurile unui plop şi să tragă
primul foc. Nu nimeri.
Cerbul se întoarse şi vru să o ia la fugă, dar tatăl îl ucise. Îi
curăţară măruntaiele şi îl târâră spre liziera de pini înalţi de lângă
pârâu, unde urmau să îl tranşeze a doua zi. În amurg, se
întoarseră la colibă.
Noaptea, chiar ghemuit în culcuş, băiatul nu a mai reuşit
să se încălzească. A tremurat, ore în şir, fără să poată adormi. Se
bucura că ziua următoare, deşi vor merge mult, vor măcelări
prada şi vor face alte lucruri neplăcute, va fi, totuşi, ultima lor zi
în pădure. Nu auzi nimic. Când se trezi, văzu, prin uşa colibei,
albul intens al zăpezii.
Se aşternuse un strat de zăpadă de paisprezece centimetri
şi încă mai ningea. Privea uluit. Când stratul era de şapte
centimetri, în Evergreen Park, uruitul plugurilor şi zornăitul
lanţurilor îl trezeau înainte de răsăritul soarelui. Aici, însă, nu era
nici un semn că dăduse zăpada. Nu îi era cu mult mai frig decât
cu o zi în urmă, iar transformarea pădurii părea misterioasă şi
blândă, oarecum amuzantă. Ii veni în minte Crăciunul. Apoi, tatăl
se răsti la el.
Într-un fel, şi starea lui se schimbase, dar în alt sens; era
îngrijorat şi grăbit. In timp ce curăţa vasele cu zăpadă, îl punea pe
băiat la treabă. Părăsiră tabăra, cu două raniţe goale, cele două
puşti, un fierăstrău şi o frânghie. Băiatul înţelese curând de ce
tatăl său se grăbea; le luă aproape o oră să urce până la pajişte.
Zăpada continua să cadă. Nu se opriră pentru odihnă, până nu
ajunseră la plopi.
— Dimineaţa, la masă, mă gândeam să lăsăm cerbul aici, să
strângem bagajele şi să coborâm – spuse tatăl. Poate era mai bine
şi cerea mai puţin efort. Puteam să mă întorc pe schiuri,
săptămână viitoare. Dar până atunci, zăpada poate să se facă de
un metru şi să se adune în troiene. Putem să luăm două sferturi
azi. Asta o să-mi uşureze mie treaba, mai târziu.
Băiatul era surprins de două lucruri: că tatăl său era atât
de speriat în faţa unei ninsori atât de liniştite şi că el însuşi ar fi
fost dezamăgit să părăsească pădurea în dimineaţa aceea.
Abundenţa albului de pe pajişte impregna întreaga atmosferă.
— Dacă stă ninsoarea, e bine – spuse tatăl. Dar ningea fără
încetare.
Poteca ce ducea spre canionul îndepărtat era greu de urcat,
zăpada fiind de douăzeci de centimetri. Băiatul căzu o dată şi îi
intră zăpadă la guler şi la mâneci, iar cătarea puştii îi lăsă un
semn în bărbie. Dar nu se descurajă. Noaptea aceea vor fi la
căldură şi la loc uscat, în cabană. Mai merse vreo opt sute de
metri şi se opri lângă tatăl său, care privea nişte pete întunecate,
de sânge.
Dâre adânci şi urme de pântece târât prin zăpadă duceau
spre locul plin de sânge unde se dăduse lupta. Dârele erau lungi
de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi aveau formă de gheare.
Tatăl se lăsă în genunchi. În timp ce băiatul privea, o pată
maronie, de mărimea unei farfurii, se scufunda încet, dispărând
sub zăpadă. Sângele încă mai era cald.
Cercetând urmele cu atenţie, tatăl spuse:
— Are un pui cu ea., La vânătoare
— Ce s-a întâmplat? m
— Un omor. Pare să fie o pasăre. E prea mult sânge pentru
o potârniche, dar nu văd urme de patruped. Poate vreun curcan
sălbatic.
Se încruntă.
— Un curcan fără pene. Nu ştiu. Ce nu-mi place e că are
pui. * fncărcă puşca de 270. Urmărind petele roşii, dădură de
nişte urme. La vreo cincisprezece metri mai încolo, găsiră şi
cadavrul. Era pe jumătate îngropat. Cutia craniană fusese
smulsă, iar creierul puiului, devorat până la ultima bucăţică.
— Dumnezeule! – exclamă tatăl.
Părăsiră poteca. Tatăl îi făcu semn, iar băiatul îl urmă
îndeaproape. Merseră în semicerc, prin boscKeţi, şi se întoarseră
după ce făcură vreo patru sute de metri. Tatăl îşi croia drum prin
zădapă, oprindu-se adesea, ţinând puşca pregătită, privind în jur,
până când băiatul îl ajungea din urmă şi i-o lua înainte. Acesta
era derutat. Ştia că pe tatăl său îl cuprinsese îngrijorarea, dar el”
nu se simţea în pericol. Întâlniră, din nou, urma şi merseră spre
dealul cu plopi, fără să se oprească pentru odihnă. Băiatul scuipă
în zăpadă. Îl dureau plămânii.
— De ce a făcut asta?
 — Nu ea a făcut-o. Alt urs i-a ucis puiul. Un mascul. Poate
chiar cel pe care l-am întâlnit ieri. Apoi ea s-a luptat cu el pentru
cadavrul puiului şi a învins. Puţin a lipsit să nu dăm peste ei.
— S-ar putea să ne fi urmărit. Nimic n-ar fi înfuriat-o mai
tare.
Apoi, adăugă:
— Dacă se întâmplă s-o întâlnim, te rog să te sui repede în
cel mai înalt copac cUn apropiere. Nu te opri, până nu eşti la cel
puţin şase metri deasupra. Eu o să rămân jos şi o să hotărăsc
dacă e cazul s-o împuşc. Puşca ta are piedica trasă?
— Nu.
— Trage-o şi pune siguranţa. Poate fi un urs negru, şi urşii
negri se caţără în copaci. Dacă se urcă după tine, apleacă-te,
pune-i puşca la gură şi trage; aşa nu dai greş.
Armă Winchester-ul aşa cum îi spusese tatăl său. Porniră în
jos, spre şuvoi şi spre dâmbul unde era cerbul lor. Zăpada
continua să cearnă, într-o tăcere premeditată. Băiatului i se făcu
sete. Nu puteau fi multe grade sub zero, îşi dădea seama de acest
lucru, deoarece, făcând mişcare, nu avea mâinile reci, ba, mai
mult, şi le simţea transpirate la degete.
— Pot să beau apă?
— Da. Fii atent să nu te uzi la picioare. Nu te depărta prea
tare. Şi grăbeşte-te.
Merse câţiva metri, îşi croi drum printre tufe, până la
marginea râului, şi îngenunche în zăpadă ca să bea apă. Era atât
de rece, încât îl duru gâtul şi îi îngheţară mâinile. Ridicându-se,
observă trupul unui animal, puţin maiîn faţă, pe malul râului. In
acel moment, a fost sigur că era cadavrul unui alt pui. Chiar
atunci, tatăl îl strigă.
— David! Vino imediat încoace!
Băiatul vru să răspundă. Însă, mai întâi, se apropie de
cadavru şi vru să îl întoarcă cu piciorul. Dar, la atingere, brusc
prinse viaţă. Dintr-o dată se ridică, cu un ţipăt ascuţit, îşi răsuci
capul ca un şarpe şi se repezi. Băiatul urlă de durere. Puiul de
urs îi strângea mâna între fălci; şi nu îi dădea drumul.
Trăgea, zvârcolindu-se, înfigându-şi colţii tot mai adânc,
smulgând carne la fiecare mişcare. Băiatul nu mai simţea
durerea. Îşi dădea seama că mâna îi era rănită. Lucrul aceştia îl
îngrozea, şi încerca, cu disperare, să i-o scoată din gură, înainte
să i-o sfâşie de tot. Dar nu avea cum. Văzu că puiul de urs era tot
atât de înnebunit ca şi el, şi ţipă, crezând că, aşa, o să îi dea
drumul. Dar ţipetele îl speriară şi mai tare. Capul ursului smucea
înainte şi înapoi.
Băiatul nu se gândi nici o clipă să îşi strige tatăl. Nu îl văzu
şi nici nu îl auzi venind.
Înainta cu paşi mari, alergând fără zgomot prin zăpadă, fără
să spună nimic, ţinând în mână puşca pe care nu o folosise,
parcurse ultimii doi metri câştigând viteză, şi, cu bocancul drept,
izbi puiul de urs în burtă. Lovitura îl săltă din zăpadă. Îşi
deschise fălcile, scoţând un ţipăt care aducea mai mult a guiţat,
iar băiatul îşi simţi mâna eliberată din strânsoare, ca şi când tatăl
său ar fi desfăcut, cu piciorul, lamele unei capcane. Puiul se
rostogoli şi dispăru în spatele malului de râu, apoi reapăru în
josul apei, zbă
La vânătoare tându-se şi ţipând. Băiatul îşi privi mâna,
îngrozit. Tot nu simţea durerea, dar mâna era de nerecunoscut.
Degetele erau jupuite până în palmă, atârnând ca o banană cojită.
Avu o senzaţie de vomă şi s-ar fi uitat în continuare, prosteşte, la
mâna sângerândă, dacă tatăl său nu l-ar fi smucit brusc. Îl înhăţă
de mână şi îl târî şpre un pom, fără să se uite la mâna lui. Băiatul
se smuci înapoi, cu mânie, de parcă ar fi fost lovit. Ţipă la tatăl
său. Ţipă că avea mina rănită, crezând că acesta nu observase, şi,
ţipând, începu să plângă. Începu să simtă o durere arzătoare. Îl
neliniştea faptul că pierdea atâta sânge. Îşi imagina sângele
curgând în zăpadă şi topind-o, şi nici nu vru să se mai uite. Nu
mai vroia să facă nimic, până nu îşi pansa mâna. În clipa aceea
îşi ura tatăl. Dar acesta a fost mai puternic, îl duse până la copac.
Îl ridică în braţe. Cu o voce calmă şi grăbită, în discordanţă
cu strânsoarea brutală a braţului, spuse:
— Agaţă-te bine şi urcă-te mai sus cu câteva ramuri. Aşază-
te pe un picior şi ţine-te strâns, şi, dacă poţi, pune-ţi mâna rănită
la subsuoara celeilalte. Vin şi eu imediat. Ţine-te bine, pentru că o
să-ţi vină ameţeală.
Băiatul pipăi după o creangă, cu disperare. Tatăl îl susţinea
de jos, în aşteptare. Reuşi sŁ se caţere. Picioarele i se hârşâiau de
trunchiul pomului. În cele din urmă, ajunse în copac. Bucăţi de
scoarţă şi răşină i se lipiseră de mâna dreaptă, care era, acum,
carne vie. Tatăl spuse:
— Acum, ţine asta; mai repede.
 Băiatul nu a ştiut niciodată dacă şi tatăl său fusese atât de
speriat încât uitase, în clipa aceea, de mâna rănită sau dacă îşi
păstrase sângele rece. Poate că, judecind după el, se aşteptase ca
băiatul să fie în stare să se caţere în copac, aşa rănit cum era, şi
să ţină şi puşca, totul cu o întinse patul Winchester-ului spre
băiat. Acesta vru să spună ceva, dar lacrimile şi spaima îl
împiedicară. Se cutremură şi nu putu să scoată nici un sunet.
— David! – îl îmboldi tatăl.
Băiatul se aplecă, se clătină şi se prinse de trunchi cu
braţul sănătos. Plângea şi gâfâia, şi vroia să spună ceva. Îi era
frică să nu cadă din copac. Îşi dădu drumul, din nou, şi se
înclină. Tatăl întinse puşca, mai sus, ţinând-o de ţeavă. Băiatul
îşi îndreptă, atunci, brusc, spre el, mâna rănită, împroşcându-i
faţa cu sânge. Ajunse la puşcă şi, încercând să apuce patul armei,
cu degetele care îi atârnau fără vlagă, apăsă pe trăgaci.
Glonţul intră în partea de jos a femurului, făcându-i tatălui
genunchiul ferfeniţă, trecu de-a lungul tibiei şi se înfipse în
pământ, ieşind prin călcâi.
Tatăl se prăvăli şi puşca îi căzu alături. Zăcea nemişcat, în
zăpadă. Pentru o clipă, băiatul îl crezu mort. Apoi, îl văzu
bâjbâind după puşcă. O găsi şi se rostogoli pe burtă, ţintind spre
ursoaică. La vreo cincisprezece metri de ei, pe deal, înălţându-se
pe labele din spate, îşi înclina capul nehotărâtă. Când puiul ieşi
din râu şi ajunse pe un morman de zăpadă, îl mârâi
neînduplecată. Puiul veni spre ea, cu capul plecat. Îl lovi cu laba
ei uriaşă şi îl azvârli cât colo. Puiul scheună. Apoi, ursoaica se
întoarse repede. Puiul o urmă.
Pădurea era tăcută. Detunătura avea un ecou prelungit,
înfiorător, în mintea băiatului. Răsuna, de fapt, în el, fără zgomot.
Nu simţea nimic. Văzu trupul tatălui său întins pe zăpadă şi nu îi
venea să creadă că se afla acolo. Nu vroia să se mişte; vroia să se
trezească. Stătea în copac şi aştepta. Ningea la fel de liniştit ca şi
înainte.
Tatăl său se întoarse pe spate. Băiatul îl văzu ridi-cându-se
în şezut, privindu-şi piciorul fără ca faţa lui să exprime ceva, apoi
căzu înapoi, pe spate. Clipea des şi îşi ridica ochii, în căutarea
privirii băiatului. Acesta stătea în aşteptare. Credea că o să-i
spună: „Croieşte-ţi drum la vale, cu coatele şi cu genunchii, şi ia
trusa de prim ajutor, fierbe apă şi telefonează doctorului.
Numărul e scris pe disc.” Tatăl se uita fix. Băiatul văzu cum, în
spatele acestei priviri, licăreau gândurile. Îşi ridică, încet, braţele,
încrucişându-le peste faţă, de parcă se pregătea să. Aţipească la
soare.
Băiatul sări din copac. Avu o aterizare proastă şi căzu pe
spate. Se aşeză lângă tatăl său. Mâna îi sângera încet, pe zăpadă.
Se temea că tatăl său urma să se hotărască să moară. Vroia să-1
roage să se răzgândească. Nu-1 mai văzuse niciodată atât de
neajutorat. Îi era frică.
Dar nu se mai temea de tatăl său.
La vânătoare
Apoi, tatăl îşi descoperi faţa şi spuse:
— Ia să văd!
Bandajară mâna băiatului cu o bucată din cealaltă mânecă
a cămăşii. Tatăl îi înfăşură mâna strâns, tăie în două capătul
bandajului, cu cuţitul de vânătoare, şi îl legă cu putere, în două
locuri. Băiatul simţea, acum, o durere înfiorătoare în palma
sfâşiată, iar stomacul i se întoarse pe dos când se gândi la rană,
dar, aşa, cel puţin, nu mai trebuia să o vadă. Curând, bandajul de
cârpă începu să se coloreze în roşu-brun. Tăiară o mânecă de la
cămaşa tatălui, ca să lege rana de la genunchi. Ridicară cracul de
la pantalon şi văzură vânătaia de-a lungul gambei care sângera
abundent în şanţul săpat de glonţ. Abia atunci tatăl îşi dădu
seama că sângera şi prin călcâi. Băiatul îi scoase bocancul şi îi
puse o batistă folosită sub talpă, în locul pe unde ieşise glonţul,
aşa cum îl învăţase tatăl său. Apoi îl ajută să se ridice. Tatăl
încercă să păşească, dar se prăbuşi în zăpadă, cu un răcnet de
durere îngrozitor. Nu îşi dăduseră seama că genunchiul era făcut
praf.
Băiatul urmărea cum pieptul tatălui său se zbătea şi auzea
aerul şuierându-i în nări, în timp ce gâfâia neputincios. Tatăl
începu să respire mai liniştit şi păru că se gândeşte. Spuse:
— Poţi să găseşti drumul înapoi la colibă. Băiatul îşi ţinu
respiraţia şi nu se mişcă.
— Poţi, nu-i aşa?
— Dar nu plec. Nu plec singur. Plec numai cu tine.
— Bine, David, ascultă-mă, te rog. Nu mi-e frică de îngheţ.
Nu mi-e teamă c-o să murim îngheţaţi. Nimeni nu îngheaţă în
pădure, în luna noiembrie, dacă se îngrijeşte. Nici chiar în
Montana. Nu-i atât de frig. Am chibrituri şi carne proaspătă de
cerb. Nu cred că vremea asta o să se înrăutăţească. Mâine
dimineaţă, s-ar putea să plouă din nou. Ceea ce mă îngrijorează
este sângerarea. Dacă fac prea mult efort, timp îndelungat,
încercând să plec de aici, aş putea să pierd prea mult sânge şi să
mor. Iar, cu mâna ta, cred că n-o să fie probleme. E o rană urâtă,
dar doctorii vor putea să o vindece; şi atunci, o să fie ca nouă.
Sunt sigur de asta. Iţi promit că aşa va fi. O să mai curgă sânge.
Dar, dacă ai grijă, mâna n-o să-ţi sângereze mai mult când mergi,
decât atunci când stai pe loc. Iar diseară, ai să ajungi la doctor.
Dar, dacă merg şi calc pe piciorul ăsta, o să curgă sânge întruna
şi o să pierd prea mult sânge. Aşa că eu rămân aici şi mă înfăşor
ca să-mi fie cald, iar tu pleci după ajutor. Îmi pare rău, n-am
încotro. Iar tu n-ai cum să te rătăceşti. Te ţii de urma asta, drept
în jos, prin chei, aşa cum am venit, până ajungi la pajişte. Stai cu
faţa spre pinul cu coroana în formă de V. Când ajungi la pomul
acela, ai să dai, din nou, de pârâu. S-ar putea să nu-1 vezi, dar
stai liniştit şi ascultă. O să-1 auzi. Mergi pe firul lui în jos, treci de
colibă şi ajungi la maşină.
Cu greu, îşi băgă mâna în buzunar după chei.
— N-ai condus niciodată o maşină, nu-i aşa? Băiatul
strângea din buze. Îl dureau muşchii obrajilor de atâta încleştare.
Clătină din cap.
— O să poţi, nu-i greu.
Tatăl alese una din chei şi începu să-i explice băiatului cum
să pornească maşina, cum să acţioneze ambre-iajul, cum să
găsească marşarierul şi viteza întâi şi a doua. În timp ce tatăl îi
explica poziţiile schimbătorului de viteză, băiatul ridică mâna
dreaptă, bandajată. Tatăl se opri. Se frecă la ochi, de parcă s-ar fi
trezit din somn.
— Da, aşa este. Ei bine, va trebui să mă ajuţi.
Cu mâna stingă, băiatul luă fierăstrăul şi tăie un plop
tânăr, cu tulpina bifurcată. Tatăl îi arătă unde să-1 scurteze, în
aşa fel încât furca să îi ajungă sub braţ.
Apoi se ridică, cu ajutorul băiatului. Dar cârja nu-i era de
nici un folos pe o pantă abruptă, cu iarbă mare şi acoperită cu
zăpadă. Tatăl se sprijini de umerii băiatului şi urcară povârnişul,
timp de o oră.
Când băiatul călcă într-o groapă şi căzură amândoi, nu
scoase nici un crâcnet. Se întrebă dacă pe tatăl său îl durea
genunchiul tot atât de rău pe cât îl durea pe el mâna. Avea
senzaţia că îl durea mai rău. Nici nu pomeni de mână, deşi, de
mai multe ori, în timp ce mergeau, şi-o lovise sau şi-o sucise.
Ajunseră la potecă. Ninsese încontinuu, iar zăpada le acoperise
urmele paşilor.
Tatăl spuse:
— Avem nevoie de una din puşti. Am uitat. E vina mea. Va
trebui să te duci s-o aduci.
La vânătoare
Băiatul nu mai găsi pomul de care tatăl său spusese că
proptise puşca. Şe duse spre râu şi căută urmele de sânge. Nu
văzu niciuna. Urma corpului tatălui său se ştersese deja, la doi
centimetri sub marea de linişte. Îşi băgă mâna în zăpadă şi se
cutremură dând de sângele cleios şi rece, ca flegma, care îi năclăi
degetele. Alături, găsi Winchester-ul.
— Asta-i cea cu noroc – spuse tatăl. E-n regulă. Uite!
Manevră puşca şi un cartuş sări afară, iar el îl prinse în
zbor. Îl privi neînduplecat, apoi îl aruncă în zăpadă. Îi arătă, apoi,
băiatului puşca şi, cu degetul mare, coborî pârghia cu o diviziune.
— Îţi aminteşti? Siguranţa.
Băiatul ştia că ar fi trebuit să-i fie îngrozitor de ruşine. Dar
nu-i era foarte tare. Tatăl său nu putea să-1 mai rănească aşa
cum o făcuse cândva, deoarece, acum, băiatul începuse să-1
înţeleagă. Tatăl nu se putea stăpâni. Nu vroia ca băiatul să se
simtă vrednic de dispreţ, dar simţea, totuşi, nevoia să o facă, din
cauza singurătăţii şi amărăciunii, şi din cauza mamei băiatului;
nu se putea stăpâni.
După*încă o oră, abia urcaseră dealul cu plopi. Az-vârlind,
cu o furie neputincioasă, cârja, tatăl se aşeză în zăpadă. Băiatul
nu ştia dacă se mai gândea cum să ajungă la capăt, sau dacă
urma, deznădăjduit, alegerea făcută. Lumina scăzuse pe
nesimţite, părea mai mult noapte cu lună decât după-amiază.
Zăpada devenise cenuşie, fără profunzime, netedă, iar cerul
mohorât ameninţa cu noaptea. Pe băiat îl cuprinse neliniştea.
Apoi se hotărâră. Tatăl se urcă în cârcă şi se lăsă pe umerii
băiatului, cu puşca în mână. Acesta îl susţinea, vârându-şi
braţele, îndoite, până la cot, sub genunchii lui. Băiatul era înalt şi
solid pentru cei unsprezece ani ai săi.
Băiatul o porni.
Se mişca încet, ca troienele duse de vânt: întâi un pas, apoi
pauză, apoi încă un pas. Greutatea i se păru, la început,
copleşitoare. Nu crezu că o să fie în stare să-1 care prea departe.
 După câţiva paşi, avu senzaţia că o să se prăbuşească. Nu
căzu, aşa că merse mai departe.” Braţele şi umerii nu-i obosiră
atât de repede pe cât se aştepta, aşa că nu se opri. Să îţi croieşti
drum prin zăpada adâncă şi prăfoasă era echivalent cu a căra un
birou de stejar pe scări. Dar, pentru un timp surprinzător de lung,
povara nu i s-a mai părut grea. Îşi găsise echilibrul. Îşi găsise
ritmul. Înainta.
Întunericul învăluise pădurea, dar zăpada era luminoasă.
Putea discerne bine urmele. Merse mai departe.
— Cum îţi mai e, David? Mai poţi?
— Da.
— Ne oprim puţin, ca să te odihneşti. Lasă-mă aici. Băiatul
continuă să meargă. Se mişca atât de greu, încât la fiecare pas
dădea senzaţia că s-a oprit. Dar continua să meargă.
— Dă-mă jos. Nu vrei să te odihneşti?
Băiatul iju răspunse. Ar fi vrut ca tatăl său să nu-1 mai
oblige să vorbească. La început, gâfâia. Acum respira normal şi
regulat. Îşi urmărea picioarele cum despicau zăpada. Nu dorea să
fie întrerupt. După un timp, spuse:
— Nu.
Mergea. Ajunse la puiul de urs, acoperit, acum, de zăpadă;
nu îl văzu şi se împiedică de el. Faţa i se înfundă adânc în zăpadă,
sub greutatea tatălui său. Nu se putea mişca, dar putea să
respire. Se odihni. Simţi, apoi, piciorul tatălui său presându-i
mâna dreaptă. Îşi aminti de rană. Avusese noroc că ţinuse mâinile
pe lângă corp, altfel, poate, în cădere, s-ar fi proptit în mână.
Şteptând ca tatăl său să se dea la o parte, băiatul simţi
schimbarea de temperatură. Transpiraţia îi îngheţa repede.
Începu să tremure.
Tatăl deveni, din nou, tăcut. Băiatul ştia că n-o să se plângă
şi nici n-o să pomenească de durerea de picior. Nici el nu vroia să
pomenească nimic de mână. Sângele ieşit prin bandaj devenise
lipicios. Nu mai vroia să se gândească la amestecul încâlcit de
carne, tendoane şi oase, înfăşurat în cârpă. Durerea era prezentă,
dar o ţinea la distanţă. Nu mai era mâna lui. Nu mai spera să o
recupereze vreodată. O dată ce ajunsese la concluzia aceasta, La
vânătoare nici durerea nu mai putea fi a Iui. Era doar o durere
oarecare, de care era conştient. Mâna sănătoasă îi amorţise.
— O să ne odihnim, acum.
— Nu sunt obosit – spuse băiatul. Începe să-mi fie frig.
 — O să ne odihnim. Eu sunt obosit.
Sub genunchiul tatălui său, băiatul observă, în zăpadă, o
băltoacă de sânge proaspăt şi cald. Bandajul de cârpă, închis la
culoare, din jurul coapsei, nu părea lipicios. Strălucea.
Tatăl îi spuse cum să despice puiul de urs, cu cuţitul de
vânătoare.
Stătea într-un picior, sprijinit de un buştean, cu
Winchester-ul pregătit, rotindu-şi privirea în timp ce vorbea.
Băiatul se folosi de mâna stingă şi de ambii genunchi, împunse
puiul de urs în partea de jos a pântecu-lui, până se auzi un pârâit
uşor, apoi tăie, cu băgare de seamă, în sus. Nu îi scoase
măruntaiele. Tăie doar o bucată pătrată de carne. I-o întinse
tatălui său, iar acesta îi dădu puşca.
Tatăl scoase pieliţa şi lăsă grăsimea. Tăie carnea în două.
Rulă o bucată şi o băgă în buzunarul hainei. Pe cealaltă o împărţi
în două. Ii dădu o bucată bună, cu grăsime strălucitoare.
— Mănânc-o. Cu tot cu grăsime. Mai ales grăsimea. Pe
cealaltă o s-o gătim mai târziu. Nu vreau să facem focul aici, să n-
o aţâţăm pe ursoaică.
Carnea era jfreu de mestecat. Insă băiatului nu i se păru
dezgustătoare. Îi era foame.
Tatăl se aşeză, din nou, pe jos, şi îşi scoase bocancul din
piciorul sănătos. Înainte ca băiatul să înţeleagă ce avea de gând,
îşi puse bocancul la loc. Ţinea în mână o şosetă de lână, umedă.
— Dă-mi mâna stingă.
Băiatul îi întinse mâna sănătoasă, iar el îi trase şoseta pe
ea. -
— Se lasă frigul. Şi avem nevoie de mâna asta.
— Dar tu ce-o să faci? Avem nevoie şi de mâinile tale. Să-ţi
dau…
— Nu. Nu-mi dai nimic. Avem nevoie de picioarele tale mai
mult decât de orice. Bine. O să mi le bag în cămaşa ta.
Îl săltă pe tatăl său şi porniră mai departe.
Băiatul înainta neabătut, în bezna rece. Curând, începu să
transpire din nou, de la coaste în jos şi în bocanci, îşi simţea
numai mâinile şi urechile strivite parcă într-o menghină rece de
metal. Tatăl tremura. Băiatul se opri.
Tatăl nu-şi lăsă picioarele pe pământ. Băiatul rămase pe
potecă şi aşteptă. Îşi trase uşor mâinile. Picioarele tatălui său
căzură dintr-o dată. Băiatul era foarte atent cu piciorul rănit.
Tatăl continua să se ţină strâns de gâtul băiatului, îi simţea
degetele reci pe grumaz.
— Am ajuns la colibă?
— Nu; n-am ajuns nici măcar la pajişte.
— De ce te-ai oprit?
— E frig. Tremuri. Putem să facem focul?
— Da – spuse tatăl, fără vlagă. Să ne odihnim. Cât e ceasul?
— Nu ştiu, n-avem ceas.
Băiatul adună vreascuri. Tatăl curăţă zăpada de pe un
bolovan, cu patul Winchester-ului, şi făcură focul. Tatăl rupse
ramuri de pin şi le înfăşură în hârtia igienică uscată pe care o
ţinuse în buzunarul de la pipet, aranjară lemnele, dar mâinile îi
tremurau prea tare ca să poată aprinde chibritul. Băiatul aprinse
focul. Bătători zăpada, aşa cum îi spusese tatăl său, făcând, în
faţa bolovanului, un adăpost în formă de cuptor. Tăie ramuri de
pin şi căptuşi cu ele paravanul. Adăugă vreascuri. Dincolo de
norii invizibili, se zărea, din când în când, luna.
— Nu mai ninge – spuse băiatul.
— De ce?
Băiatul nu mai spuse nimic. Vocea tatălui său suna ciudat.
După un timp, acesta spuse:
— Da, aşa este. Nu mai ninge.
Frigeau bucăţile de carne de urs, înşirate pe ţepuşe din
lemn verde. Grăsimea topită făcea focul să se zbată în vâlvătăi.
Carnea se arse pe deasupra şivrămase crudă pe dinăuntru. Era
tot atât de gustoasă ca orice carne pe care o mâncase până
atunci. Îşi fripseră cerul gurii cu bucăţile fierbinţi de grăsime. A
tloua ţepuşă arse, fără
La vânătoare ca ei să observe, iar carnea căzu în foc. Tatăl
trase o înjurătură şi băgă mâna în flacără după ea, o scăpă, apoi
o apucă, o trase afară din foc şi îşi vârî mâna în zăpadă. Nu îşi
privi degetele arse. Mâncară. Băiatul văzu că mâinile tatălui său
deveneau din ce în ce mai neîndemânatice şi că aproape nu se
mai putea folosi de ele.
Băiatul se duse după lemne. Găsi un buştean, nu departe
de potecă, dar, cu o singură mână, nu putu decât să rupă şi să
care câteva mănunchiuri de vreascuri. Se aşezară în adăpost,
înghesuindu-se unul într-altul, băiatul mai aproape de foc. Se
acoperiră cu crengi de pin, să nu se aştearnă peste ei zăpada. Se
lipiră unul de altul. Tatăl băiatului era zgâlţâit de frisoane acum,
şi îl strângea în braţe ca într-un cleşte. Băiatul îi luă mâinile şi i le
băgă în cămaşă. Adormi. Se trezi când focul era aproape stins,
mai aruncă nişte lemne şi adormi iar. Se trezi, din nou, aţâţă
focul, schimbă locul cu tatăl său şi adormi la loc. De data aceasta,
dormi mai puţin adânc, cu tatăl între el şi foc.
Se trezi, din nou, când acesta începu să vomite.
Băiatul era îngrozit. Tatăl se smuci deodată şi începu să
vomite carnea de urs, un lichid galben şi sânge, răs-pândindu-le
pe zăpadă, în lumina roşu-cenuşie a focului, golindu-şi stomacul,
dar nu se linişti. Se zbuciuma înfiorător. Băiatul îl ruga să îi
spună ce se întâmpla cu el. Dar el nu putea sau nu vroia să îi
răspundă. Spasmele stomacului îi scuturau tot trupul, care se
încorda în convulsii groaznice. Între crize, respira cu un huruit
venit din adâncul plămânilor. Nu vorbea. Când se oprea din
vomitat, respiraţia i se transforma în suspine bolborosite, trecea
într-un gâfâit slab, apoi în suspine domoale. Aerul i se oprea în
gât, apoi în gură, se chinuia parcă să scoată un dop şi începea iar
să vomite. Băiatul credea că o să se sufoce. Înghenunche lângă el,
îl ţinu în braţe şi plânse. Nu îi vedea faţa şi nici nu încerca să se
uite de aproape, atâta timp cât din trupul său ieşeau nişte sunete
ce nu păreau omeneşti. Băiatul nu fusese niciodată aşa de
speriat. Plânse pentru el şi pentru tatăl său. Bănuia, din sunetele
şi mişcările acelea, că tatăl său putea să moară. Nu credea că îşi
va mai reveni.
Când tatăl se linişti, băiatul se duse şi mai aduse nişte
lemne. Rupea vreascuri, cu o insistenţă frenetică, şi le aducea în
braţe, făcând flacăra tot mai mare. Il adăposti pe tatăl său lângă
foc, se aşeză la spatele lui şi îl luă în braţe. Nu dormea, deşi îşi
ţinea ochii închişi. Aştepta. În cele din urmă, deschise ochii şi
văzu că se iveau zorile. Tatăl său se ridică şi începu să scuipe.
— Mai adu o legătură de vreascuri, ţine-mă aşa şi
încălzeşte-mi puţin spatele; apoi o să plecăm.
Băiatul făcu întocmai. A fost surprins că încă mai putea să
vorbească. I se părea ciudat, acum, că tatăl său era atât de
preocupat de propria lui soartă şi că îl interesa atât de puţin
soarta băiatului. Nici măcar nu îl întrebase cum îi era.
Îl ridică şi o porniră.
Pe măsură ce se lumina de ziuă, ninsoarea se înteţea. Nu se
mai aşternea liniştit. Vântul care bătea din spate, spre chei, în
jos, o spulbera uşor. Avea senzaţia că se rostogoleşte înainte, o
dată cu zăpada, ca într-un vârtej, pe verticală. Se rostogolea încet.
Trupul tatălui său îi apăra spatele de vântul rece. Amândoi aveau
hainele ude. Tatăl său tremura din nou.
Băiatul înainta. Muşchii spatelui şi ai gâtului îl dureau de
la efortul făcut cu o zi înainte. Il dureau şi braţele şi umerii şi
coapsele, dar, cel mai rău, îl durea gâtul. Îşi aplecă înainte capul,
ca să atenueze greutatea şi durerea, urmărindu-şi picioarele cum
ieşeau din zăpadă. Simţi, în stomac, o durere surdă de foame; nu
era poftă de mâncare, ci suferinţă. Se gândea la maşină. Mergea
înainte. '
Recunoscu marginea pajiştii, dar, prin viscol, nu zări pilcul
de plopi. Zăpada era mai adâncă în locul unde părăsi poteca din
pădure. Vântul îşi schimba, acum, direcţia, spulberându-i zăpada
în ochi sau biciuindu-1 din dreapta. Zăpada şi iarba i se agăţau
de coapse, şi mergea poticnindu-se, gata să cadă înainte, apoi se
echilibra din din nou. De două ori călcă în nişte firicele de apă şi
căzu foarte rău, de i se tăie respiraţia, iar, a doua oară, aproape
scrântindu-şi glezna. Mai departe, pe pajişte, zări plopii. Erau la
vreo sută de metri în dreapta. Nu o porni direct
La vânătoare spre ei. Ii era frică să nu mai nimerească în
vreun pârâu ascuns sub zăpadă. Nu mai era sigur, acum, dacă
pârâul principal se găsea între el şi plopi sau în spatele lui, la
stânga. Încercă să se orienteze, luând ca reper poteca ce ducea
spre plopi şi spre pinul bifurcat, din partea cealaltă a pajiştii, de-a
lungul unei linii drepte imaginare. Se orientă spre vârful
îndepărtat, unde ar fi trebuit să se afle pinul. Dar nu văzu
coroana în V. Nu vedea nici măcar copacii. Văzu doar o coroană
întunecată, deasupra * unei coline albe. Merse înainte.
Trecu de plopi şi îi lăsă în urmă. Cu vântul bătându-i în
faţă, băiatul se opri de câteva ori, în plină pajişte, şi se odihni. Nu
îşi lăsă povara jos. Tatăl nu-şi putea controla tremurul. Nu mai
vorbise de mult timp. Băiatul se îndârjea în dorinţa de a ajunge la
capătul pajiştii. Ciorapii îi erau uzi, bocancii şi manşetele erau
poleite cu gheaţă. Vântul îi biciuia faţa şi îl ameţea. Il dureau
coapsele de parcă i le zdrobise cineva cu o bâtă. Vru să renunţe şi
să îl dea jos din cârcă pe tatăl său. Ii venea să plângă de ciudă;
era nedrept; dorea să ajungă la copacii din depărtare. Totuşi, nu
se îndoia că îşi va continua drumul. Merse mai departe.
Zări copacii. Ridicându-şi anevoie capul, miji ochii
împotriva fulgilor care îl izbeau. Nu văzu coroana în V. Continuă
să meargă. Se opri, din nou, şi privi cu ochii strânşi. Îşi roti
privirea peste un pâlc de pomi, fără să-i vadă. Se întoarse cu totul
şi privi înapoi. Vântul spulbera zăpada de-a lungul pajiştii şi i se
părea că, în orice direcţie s-ar întoarce, l-ar fi izbit în faţă. Strânse
mai tare din ochi. Plopii încă se mai zăreau. Dar nu-şi mai
amintea unde dădea poteca de pe chei în pajişte. Nu mai ştia nici
de unde venise. Privi spre plopi, apoi, din nou, spre pini. Cântări
lucrurile. Era enervant că pinul în V nu se arătase încă, dar nu
intră în panică. Nevoit să aprecieze direcţia, o porni într-acolo.
Văzu pinul cu coroana bifurcată, departe, în stânga direcţiei
lui de mers. Se întoarse şi o porni mulţumit de el. Ajungând mai
aproape, îşi ridică privirea. Se opri. Băiatul nu era sigur că acela
era pomul pe care îl căuta. Nu avea nimic deosebit, în afară de
stratul gros de zăpadă care îi îngreuna ramurile şi, totuşi, părea
diferit. Văzuse mii de pini în ultimele zile. Acesta era la fel ca şi
ceilalţi. Şi avea coroana bifurcată. Intră în pădure.
În zadar se aşteptase să găsească poteca. Nu era nici o
potecă. După vreo sută de metri, încă îşi mai croia drum printre
copaci, buşteni şi tufişuri. Îşi aminti de pârâul ciobanului, care
era la capătul pajiştii, şi ducea spre chei. Se întoarse pe urmele
lăsate, la pinul bifurcat. Căută pârâul. Nu auzi nimic decât vântul
şi respiraţia sacadată a tatălui său.
— Unde-i izvorul? Nu-1 găsesc.
— Ce-ai zis?
— Am traversat pajiştea şi am găsit copacul, dar nu dau de
izvor. Am nevoie de ajutorul tău.
— Busola e în buzunar.
Îl lăsă în zăpadă. Găsi busola în buzunarul de la piept, o
deschise şi o ţinu drept. Băiatul observă că, pe coapsa dreaptă,
era mânjit de sânge proaspăt. Pentru o clipă, crezu că avea o altă
rană. Apoi îşi dădu seama că era sângele tatălui său. Acul busolei
se opri.
— Ce fac acum?
Tatăl nu îi răspunse. Repetă întrebarea. Tatăl său nu spuse
nimic. Stătea în zăpadă şi tremura.
Băiatul îl lăsă şi dădu târcoale în jurul pinului, până găsi
un pârâu. Ii urmară firul care curgea drept, la început, apoi
şerpuia coborând lin. Băiatul nu ştia ce altceva putea face. Ştia că
nu era pârâul la care dorise să ajungă. Spera să se verse în pârâul
ciobanului sau să îi ducă măcar la acelaşi drum unde lăsaseră
maşina. Era foarte obosit. Nu vroia să se oprească acum. Nu îi
mai păsa de frig. Dorea numai să ajungă la maşină şi să îşi
salveze tatăl.
Se întreba dacă tatăl său îl va iubi mai mult pentru că
făcuse acest lucru. Se întreba dacă tatăl său îl va ierta vreodată
pentru că făcuse acest lucru.
Dacă dădea greş, tatăl său nu ar mai fi putut niciodată să îl
facă să îi fie ruşine, se gândi băiatul, cu naivitate. Deci nu îi fu
frică de eşec. Nu îi era frică nici de moarte. Mâna nu îi mai
sângera şi se simţea puternic. Merse de-a lungul pârâului care
şerpuia în jos, spre stânga, La vânătoare cu toate că ştia că nu
acela era drumul. Nu vroia să se mai întoarcă. Ştia că, dacă s-ar fi
întors, s-ar fi simţit dezorientat, disperat şi speriat. Atâta timp cât
urma un drum şi cobora, se simţea puternic.
În după-amiaza aceea ucise o potârniche. O doborî cu o
creangă, aruncând-o ca pe un bumerang. Pasărea căzu în zăpadă,
începu să se zbată, iar băiatul alergă şi se aruncă peste ea. O
simţi zdrobindu-se sub pieptul lui. Băgă mâna după ea, dar ea îl
ciupi, iar atunci o prinse de gât şi strânse sucindu-i-1 fără milă,
până când pasărea încetă să se mai zbată.
O curăţă, aşa cum văzuse că făcea tatăl său. Făcu un foc
mic, cu chibrituri pe care le luă de la tatăl său, din buzunarul
cămăşii, şi străpunse pasărea cu o ţepuşă. Îşi hrăni, apoi, tatăl.
Acesta nu mai putea să mestece. Băiatul o făcea pentru el, scotea
dumicaţii mestecaţi şi-i băga tatălui în gură. Încă mai putea să
înghită. Dar nu mai vorbea.
Băiatul continuă să meargă. Se gândi la mama lui, care se
afla la Evergreen Park, şi se simţi deodată slab şi vulnerabil. Se
gândi la chipul şi la vocea ei când o să i se spună că fiul ei, rănit
la mâna care nu avea să i se mai vindece vreodată, se pierduse în
pădurile din Montana, împreună cu tatăl său, care fusese
împuşcat, îşi pierduse cunoştinţa şi trăgea să moară. Şi-o imagină
primind vestea că şi fiul ei s-ar putea să moară dacă nu reuşea să
îl ducă pe tatăl său până la marginea pădurii şi să găsească
poteca spre maşină. O văzu schimbându-se la faţă. Îi auzi glasul.
Băiatul trebui să se oprească. Plângea. Nu îşi mai putea controla
rictusul de plâns al gurii. Nu mai plângea cu durere, aşa cum
plânsese când îl strânsese în braţe pe tatăl său, ştiind că o să
moară. Acum, îşi plângea singur de milă. Îşi dădea seama de
diferenţă. Şi totuşi, plângea.
 Îşi dădu, apoi, seama că nu trebuia să se mai gân-dească la
mama lui. Cu gândul la ea, nu reuşea decât să se simtă mai slab.
Dacă ea ar fi ştiut unde se afla şi ce avea de făcut, l-ar fi
împiedicat. Avea noroc că ea nu ştia nimic, îi trecu lui prin minte.
Nimeni nu ştia ce făcea el sau ce făcuse până atunci. Nici
chiar tatăl băiatului nu mai ştia. Avea noroc. Nimeni nu privea,
nimeni nu ştia, iar el era liber să fie puternic.
Îşi închipui că este singur la mormântul tatălui său.
Mormântul era descoperit. Coşciugul fusese coborât. Stătea în
faţa mormântului, îmbrăcat în costumul lui negru pe care îl purta
de Crăciun, îşi ţinea mâinile în jos, încrucişate, şi nu plângea.
Oamenii cu lopeţi stăteau ceva mai în spate, aşteptând semnul
lui, ca să umple groapa. Simţea o bucurie copleşitoare. Oamenii îl
priveau, iar el se uita în groapă. Ştia că este o minciună. Dacă
tatăl său ar fi murit, mama lui s-ar fi grăbit să vină în Livingston,
l-ar fi înmormântat şi ar fi vegheat la mormânt, îmbrăcată într-o
rochie neagră, şi purtând voal. Şi l-ar fi strâns pe băiat în braţe,
ca pe un copil. Dar, acum, băiatul nu putea face nimic. Un motiv
în plus pentru a-şi vedea de drum.
Apoi l-ar fi luat pe băiat cu ea în Evergreen Park. Iar el ar
sta în stradă, pe 96th Street, dimineaţa, în zori, înainte ca trupul
tatălui său să se înstrăineze descompu-nându-se în coşciug. Ea l-
ar târî înapoi, şi, atunci, băiatul nu ar mai putea face nimic.
Îşi dădu seama că, dacă, după înmormântare, s-ar întoarce
cu mama sa, nu ar mai revedea niciodată cabana de lângă
Livingston. Nu avea să îşi mai petreacă verile şi nici luna
noiembrie în altă parte decât-în Evergreen Park.
Cabana era, acum, centrul vieţii lui. Şi-o imagina la mijlocul
drumului între această vale înzăpezită şi gara din Chicago.
Curând, urma să fie cabana lui.
Nu ştia nimic de testamentul tatălui său şi nimeni nu îi
spusese că era moştenitorul legal al cabanei. Pentru el, nu avea
nici o însemnătate. Cabana putea fi proprietatea mamei sale,
putea fi vândută pentru a se plăti datoriile tatălui său, sau putea
fi confiscată de stat, dar, cu toate acestea, rămânea cabana lui.
Întotdeauna va fi a lui. Tatăl său îi spusese: „O vezi? Iţi aparţine.
Fii gata să o primeşti!” Băiatul era pregătit pentru acest lucru.
Dar fusese ameninţat şi devenise îndărătnic. Realiza, acum, că
putea să stea la căldură, în cabană, peste câteva ore, sau putea
să nu o mai vadă niciodată. Îşi dădea seama că era drept să fie
aşa. Merse mai departe.
La vânătoare
Se gândea la tatăl său, ca şi când ar fi fost foarte departe de
el. Se văzu, din nou, în costumul negru, la mormânt, şi îl auzi pe
tatăl său spunând: „Aşa. Acum, ridi-că-ţi ochii şi spune-le, cu
voce de bărbat, să înceapă. Apoi, întoarce-te şi coboară dealul,
fără să te grăbeşti. Aşa.” Băiatul se opri. Îşi simţi ochii umplându-
i-se, din nou, de lacrimi. Ştia că era o minciună. Tatăl său nu va fi
niciodată acolo ca să îl felicite. Nu va şti niciodată cât de bine se
descurcase el.
Respiră adânc, de câteva ori. Se aşeză. Da, tatăl său poate
va şti, îşi închipui el. Tatăl său ştiuse, de fapt, tot timpul. Tatăl
său ştia.
Făcu un nou adăpost, aşa cum făcuseră în noaptea trecută,
numai că, de data aceasta, găsi un loc neted, între un bolovan şi
un trunchi mare de plop canadian. Dădu la o parte zăpada, puse
crengile şi făcu focul. La început, culcuşul era cald. Apoi, zăpada
topită de foc începu să se scurgă şi să se adune în mijloc, formând
sub ei o băltoacă plină de crengi ude. Băiatul se ridică şi săpă
şanţuri prin zăpada bătătorită, ca să se scurgă apa. Se culcă, din
nou, şi dormi la căldură, ţinându-şi tatăl în braţe. Se trezea la
fiecare jumătate de oră şi punea lemne pe foc.
Ninsoarea se opri în miez de noapte şi nu mai reîncepu.
Pădurea părea mai tăcută şi liniştită, suspinând sub greutatea
zăpezii. Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplase.
Băiatul obosi de atâta cărat de vreascuri şi o porni iar la
drum, înainte de a se lumina de ziuă. Mai merse încă timp de vreo
cinci ore. Nu mai încercă să omoare vreo potârniche, căci nu vroia
să îşi. Piardă timpul ca să o cureţe şi să o gătească. Se grăbea.
Bău apă din pârâu. La un moment dat, văzu nişte insecte mici şi
negre, ca nişte furnici cu aripi, forfotind prin zăpadă, lângă pârâu.
Se opri şi le adună, apoi mâncă vreo treizeci sau patruzeci. Nu
aveau nici un gust. Nu se osteni să îi dea şi tatălui său. Avea
senzaţia că mersese la vale destul de mult. Simţea că, de acum, ar
fi trebuit să dea de şosea. Urmă pârâul, care începuse să
primească mulţi afluenţi şi se transformase într-un râu. Terenul
devenise neted, d'in nou, iar albia râului se deschidea spre
lumină. Ducându-şi tatăl în spinare, începuse să îl doară capul.
Se opri, devenind conştient de toate celelalte dureri. Pe la prânz,
ajunse la un gard.
Tresări. Se uită împrejur şi, brusc, pulsul începu să i se
accelereze. Se aşteptase să vadă o întindere de zăpadă spulberată
şi bucăţi de gard rupt, şi se gândi la păstorii basci care părăsiseră
aceste locuri cu cincizeci de ani în urmă. Văzu, însă, o colibă şi
fum. Se destinse şi nu mai putu să facă vreo mişcare. Apoi,
plânse râzând. Plânse fără ruşine, bucurându-se şi mirându-se
prosteşte, fără să îi pese de nimic. Il ţinea pe tatăl său în cârcă şi
plângea. Îl puse jos, apoi îşi spălă faţa cu zăpadă şi se îndreptă
spre uşă.
Traversă curtea, cu paşi lenţi şi cu povara în spinare. Nu se
mai simţea obosit.
Când îi văzu, tânăra femeie se sperie şi se schimbă la faţă,
iar, la început, nu păru deloc prietenoasă.
— Avem o maşină, parcată prin apropiere, dar n-o găsesc –
spuse băiatul. El este tatăl meu.
Nu vorbiră cu el. Îl dezbrăcară şi îl aşezară lângă foc, învelit
în pături, îi dădură ceai şi îl lăsară să aştepte. Vroia să vorbească.
Vroia să i se pună întrebări. Dar ei se mişcau în linişte, cu gesturi
rapide, încercând să îl încălzească. Tatăl său era în dormitor.
Bărbatul avea o barbă neagră, care îi acoperea faţa aproape
în întregime. Telefonă după doctor. Se duse în dormitor, mai luă
nişte pături şi zăbovi acolo. Soţia sa trecea dintr-o cameră într-
alta, cu ceaiul fierbinte. Îi freca umerii prin pătură, îi ducea la
gură ceaşca cu ceai, dar nu vorbea cu el. El nu ştia ce să îi spună
şi nu putea să îşi mişte buzele. Dar ar fi dorit ca ea să îl întrebe
ceva. Se frământa în timp ce se dezmorţea, în tăcere, lângă vatră.
Se gândea că o să se întoarcă la cabana lor, cât de curând.
Îi dădea bărbosului indicaţii, în minte, cum să îi ducă pe el şi pe
tatăl său la cabană. Nu era departe. Nu i-ar fi luat mult timp. O
să îi mulţumească şi o să îi dea o bucată de carne de elan. Mai
târziu, el şi tatăl său se vor întoarce după maşină. Putea şi el să îl
încălzească pe
La vânătoare tatăl său, la cabană, aşa. Cum făceau ei aici;
băiatul era convins de acesta.
În timp ce femeia era în dormitor, băiatul îl auzi pe bărbos
rostind cu voce tare:
— Ce-a făcut?
— L-a cărat până aici – şopti femeia.
 — Cum adică, l-a cărat?
— L-a adus în spate. Am văzut eu.
— De unde l-a adus?
— De unde s-a întâmplat. Poate de la pârâul oilor.
— Treisprezece kilometri?
— Da.
— Atâta drum? Cum o fi putut?
— Nu ştiu. Nu-mi dau seama cum. Şi, totuşi, a făcut-o.
Doctorul veni într-o jumătate de oră, când băiatul începuse deja
să tremure. Se duse în dormitor, unde stătu cinci minute. Femeia
îi mai turnă băiatului ceai, înge-nunche lângă el şi îl strânse în
braţe, ţinându-1 de umeri.
Când doctorul ieşi, îl examină pe băiat, fără să spună
nimic. Acesta dorea ca doctorul să îi pună întrebări, dar, în
acelaşi timp, îi era teamă că, din cauza tremurului, nu va putea
să îi răspundă cu glas bărbătesc. În timp ce era palpat, consultat
şi i se lua temperatura, băiatul îl privea pe doctor drept în ochi, ca
să îi arate că se simţea bine.
Doctorul spuse:
— David, tatăl tău a murit. A murit mai de mult. Probabil
de ieri.
— Ştiu.

S-a născut la 30 noiembrie 1932 în Atlantic City, New

Jersey. Studiază la Rutgers University, New Jersey (licenţa în
1954), University of Chicago, 1955 şi Brandeis University,
Massachusetts (doctorat în 1962). Specialist în literatura engleză
a secolelor XVI-XVII. Asistent universitar la Syracuse University,
New York, 1962-1967. Predă literatură engleză la State University
of New York, din Cortland, 1967-1969. Asistent la Skidmore
College din Saratoga Springs, New York, 1969-1972. Din 1972,
profesor asociat la Skidmore College. În prezent, predă un curs de
creaţie literară la State University of New York din Binghamton,
New York. Locuieşte în Greenwich, New York.
Barry Targan scrie poezie, eseu, roman, povestiri.
Volume de poezie: Let the Wild Rumpus Start (Când s-o
stârni zarva cea mare), Best Cellar Brest, 1972; Thoreau Stalks
the Land Disguised as a Father (Bântuie Thoreau înveşmântat ca
un părinte), Greenfield Review Press, 1975.
 Romane: Kingdoms (Regate), distins cu Premiul Programelor
asociate de creaţie literară).
Volume de povestiri: Harry Belten and the Mendelssohn
Violin Concerto (Harry Belten şi Concertul pentru vioară de
Mendelssohn-Bartholdy), University of Iowa Press, 1975 (distins
cu Premiul Şcolii de Literatură de la University of Iowa, 1975);
Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind astfel unor condiţii
nefavorabile de existenţă), University of Illinois Press, 1979
(distins cu Pre
Proză americană contemporană 1975-1985 miul Saxifrage
pentru literatură acordat de University of North Carolina).
Prezent de două ori în antologia The Best American Short
Stories cu povestirile Surviving Adverse Seasons, 1976 şi The
Rags of Time (Fărâme de timp), 1980.
Harry Belten and the Mendelssohn Violin Concerto (Harry
Belten şi Concertul pentru vioară de Mendelssohn-Bartholdy),
1975. Primul său volum de povestiri propune o structură narativă
tradiţională susţinută de un mănunchi de valori morale bine
cristalizate. „Barry Targan scrie, ca majoritatea autorilor
contemporani de substanţă, despre moarte şi alienare. Spre
deosebire de cei mai mulţi dintre contemporanii săi, Targan oferă
însă soluţia izbăvirii. Personajele sale, descrise cu o tuşă fină, dar
convingătoare, înfruntă, ori se înfruntă, într-o luptă cu propriile
lor anxietăţi şi limite. Când nu biruiesc, ei câştigă totuşi o statură
a demnităţii, sau, confruntându-se cu alţii, provoacă treziri,
consolidări necesare. Targan îşi asumă un risc evitat de
majoritatea scriitorilor de azi: anatomia sentimentului. El
construieşte scenele în aşa fel, încât să descoperim treptat
complicatele, şi, în aceeaşi măsură, autenticele confruntări cu
şinele.” (James C. Robison, în The American Short Story 1945-
1980)
Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind astfel unor
condiţii nefavorabile de existenţă), 1979, cuprinde patru povestiri
în care accentul este aşezat pe confruntarea personajelor cu
situaţii limită. Moartea intervine de obicei cu brutalitate,
transformând înfruntarea într-o luptă inegală, sortită eşecului.
Apelul la luciditate transformă însă deznodământul într-o
transfigurare prin suferinţă. „Ceea ce uimeşte în aceste povestiri
este limbajul folosit de Targan. Epurat sever de artificii sau
preţiozitate, el câştigă în schimb o simplitate care funcţionează –
ce ironie a formei – ca un ornament verosimil şi desăvârşit.”
(Publishers Weekly)
La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai interesante
din proza americană contemporană?”, Barry Targan răspunde:
Barry Targan „Nu sunt sigur că proza care mă interesează
pe mine ar trebui să se bucure de mai multă atenţie decât se
bucură efectiv în momentul de faţă. Proza aceasta, care nu a
încetat să atragă cititorii de-a lungul istoriei literaturii, avea şi are
aceleaşi caracteristici: imaginea realistă, transparentă a vieţii. – în
toate detaliile ei. Aerul, adesea dur, al umanităţii. Ritmurile
cotidianului, ale teluricului, pregnante, palpitând energic.
Nu am nimic de spus împotriva diferitelor curente care
străbat întruna literatura americană contemporană – minimaliste,
conceptualiste, supraficţioniste, postmoder-niste,
deconstructiviste (dacă literatura deconstructivistă nu e cumva
un oximoron?) şi altele asemenea lor. Nu am nimic de spus
împotriva celor care scriu dintr-o onestitate intelectuală acordând
limbajului atenţia cuvenită. Nu am nimic de spus împotriva celor
care scriu. Am însă mai multe de spus împotriva celor care
pornesc şi întreţin războaie, care menţin oamenii într-o sărăcie
strigătoare la cer, obligându-i să trăiască sub cel mai elementar
nivel de trai, care permanentizează o clasă de sub-oameni.
Aceasta este într-adevăr o nenorocire. Aceasta dăunează
societăţii, spiritului uman. Şi nu scrisul, de orice speţă ar fi el.
Literatura de valoare, ca şi pictura, este doar aceea care se
apleacă direct asupra condiţiei umane, vorbind despre ea în
aceiaşi termeni pe care îi folosim şi noi (acum, în trecut,
întotdeauna) pentru a-i descrie înfăţişarea, în toate nuanţele ei.
Nu ştim – şi poate că nu vom şti niciodată – sensu] absolut
al lucrurilor, cel cuprins de un adevăr inalterabil. Şi atunci, ce-i
de făcut? Limitele acestea de natură filosofică nu sunt însă şi
limitele literaturii. O asemenea certitudine, aceeaşi pe care o
revendică postmoderniştii (respingând-o, totuşi) nu constituie nici
iluzia, nici ţelul literaturii. Ea este mai degrabă atrasă de
incertitudine, ambiguitate, paradox şi enigmatic. În orice caz, nu
de răspunsurile categorice. Deşi literatura adevărată (cea mai
preţuită^ fiindcă este şi cea mai citită) nu s-a ocupat exclusiv de
ambiguitate sau enigmatic, n-a făcut din ele un subiect.
Literatura adevărată şi-a ales întotdeauna o
 Proză americană contemporană 1975-1985 poziţie morală.
Ea ne înfăţişează opţiunile noastre ca fiinţe umane. Sursa ei este
identificabilă, ea nu creşte din orice şi oricum. Ea nu se ocupă de
mijloacele prin care e produsă. Se ocupă doar de condiţia noastră,
de splendorile, derizoriul şi tainele ei.” (Michigan Quarterly
Review, 1/1988).
Povestirea Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind astfel
unor condiţii nefavorabile de existenţă), a fost publicată iniţial în
revista Salmagundi 31-32/1975-1976. Inclusă de Martha Foley în
The Best American Short Stories 1976, volum dedicat lui Barry
Targan. Reluată în volumul de povestiri Surviving Adverse
Seasons, University of Illinois Press, 1979. Traducerea noastră s-a
făcut după antologia The Best American Short Stories 1976.
Citatele din latină sunt preluate după tălmăciri româneşti
consacrate. Ţinem să mulţumim distinsului clasicist Petru Creţia
pentru substanţialul sprijin acordat în găsirea surselor (pe care
versiunea din The Best American Short Stories nu le
menţionează), precum şi pentru traducerea pasajelor care nu au
putut fi identificate.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
Ori dezordine, destrămare şi împrăştiere, ori unitate,
rânduială şi providenţă divină. În primul caz, la ce-aş mai vrea să-
mi petrec viaţa într-o asemenea lume alcătuită la întâmplare, într-
o astfel de confuză dezordine? 1
Britannia est insula. 2
Pentru Abel Harnack începea aşadar încă o dată. Era un alt
început într-o viaţă care, prelungindu-se, lăsa în urmă multe
începuturi. Şi un sfârşit, cel puţin.
Britannia est magna insula. 3
— Şi acum aş vrea ca limba pe care o învăţaţi să ajungă şi
la urechile voastre, tot atât de clar pe cât vi se înfăţişează înaintea
ochilor, aş vrea s-o simţiţi pe buzele voastre, s-o simţiţi în toată
frumuseţea ei. De aceea v-aş ruga să citiţi acum textul acesta cu
voce tare. Vă rog, spuse ea, apleeându-se uşor deasupra
catalogului, domnule Harnack, începeţi dumneavoastră.
El citi clar, meticulos, cele două rânduri, apoi următoarele
două, până ce sfârşi întreg paragraful. Britannia non est patria
nostra, sed Britannia est terra pulchra. 4 îi trebuise un an ca să
ajungă aici, până aici. Luni seara. Pagina 1. Britannia est insula.
Însă nici în dimineaţa aceasta nu era sigur că va reuşi să
continue. Parcă nu-1 mai împingea nimic, nu mai era ca altădată,
dinamic, avid, nerăbdător să-şi încerce forţele, dornic să învingă,
să se impună, să reuşească. Nu se mai recunoştea, parcă ar fi fost
altul.
1 Către sine, VI, 10 (traducere de M. Peucescu şi D. Burtea),
Editura Minerva, 1977.
2 Britania este o insulă.
3 Britania este o insulă mare.
4 Britania nu este patria noastră, dar Britania este o tară
frumoasă.
— Du-te, îi spusese fiica lui, în timp ce luau micul dejun
împreună. Nu abandona!
Locuiau în apartamente diferite; dimineaţa, obişnuia să
treacă pe la ea, să ia împreună o mică gustare, la ora când soţul
ei Charles era deja plecat la slujbă, iar cei doi copii, la şcoală.
Când o ştia dusă cu treburi în oraş, se mulţumea să treacă doar,
alunecând pe lângă poarta ei, lăsându-se în voia unei zile, a acelei
zile spre care se îndrepta.
Câteodată se împotmolea în dreptul unui pâlc de muncitori,
pe lângă un şantier de reparaţii. Ca un buştean greu, târât de
firul apei, se apropia, captivat de ţesătura complicată de mişcări,
în aerul trepidând de zvâcnetul asurzitor al perforatorului, în
ploaia azurie de scântei lăsate de vreun aparat de sudură.
Pe la prânz, când totul amuţea, aluneca mai departe,
despotmolit. Ca să colinde magazinele, să revadă fabricile,
atelierele de care odinioară fusese atât de legat. Cu o vară în urmă
îşi făcuse un obicei: se oprea în parc şi se uita la tinerii care jucau
baseball. Când se lăsa seara, făcea drumul înapoi, iarăşi prin faţa
casei lui Vivian (o dată pe săptămână îl aşteptau să ia masa cu
ei), ajungea acasă, unde îi mai rămâneau câteva ore care trebuiau
umplute într-un fel, dacă nu intervenea până atunci altceva.
Noaptea, pe la douăsprezece, după ce sorbea câteva
înghiţituri de whisky, adormea, în sfârşit, cădea într-un somn
profund, netulburat de anxietăţi, încrâncenări sau speranţe. La
şase, se trezea şi lua totul de la capăt.
— Du-te, îi spusese Vivian în timp ce luau micul dejun. Nu
abandona! Du-te, continuă. O să-ţi facă bine.
— Bine? Bine la ce? întrebă el.
— Hai, tată, lasă asta, făcu ea, întorcându-se cu spatele la
chiuveta plină cu farfurii.
 Nu mai adăugă nimic. Ajunseseră din nou în punctul în
care discuţiile lor se blocau, de fiecare dată.
— Foarte bine, domnule Harnack, spuse Sylvia Warren. Vă
mulţumesc. Şi acum, doamna… domnişoara Green. Vreţi să
continuaţi dumneavoastră?
Şi domnişoara Green continuă cu Britannia, cu Europa, cu
Sardinia, cu Italia, despre unele se spunea că
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
475 sunt insule, despre altele că nu sunt, despre unele că sunt
mari, despre altele că sunt mici.
La sfârşitul celei de-a doua ore, după ce epuizaseră
conjugarea întâi şi a doua, după ce trecuseră şi prin declinarea
întâi, după ce atinseseră oarecum şi ablativul, Abel Harnack se
hotărî să renunţe la cursul de latină.
— Vale, se adresă Sylvia Warren celor din clasă care tocmai
îşi strângeau lucrurile.
— Vale, se auzi răspunsul lor.
Apoi se risipiră în parcarea din spatele liceului, fiecare spre
maşina lui, doar Abel Harnack, care avea de gând să meargă pe
jos, rămase puţin în urmă.
— Vreţi să vă duc cu maşina? se oferi ea, când îl văzu că
traversează singur parcarea şi se îndreaptă spre Wilson Street.
— E maşina dumneavoastră? întrebă el, întorcân-du-se,
deşi cu portiera deschisă, cu geanta aruncată la vedere sub
geamul din spate, aceasta nu putea fi decât maşina ei.
— Da. E comoara mea.
Era un tip mai vechi, un M. G., automobil sport, clasic,
oarecum lăbărţat, vopsit într-un verde strălucitor, intens, cu spiţe
la roţi, cu faruri despărţite de aripi şi parbriz detaşabil, cu volan
cafeniu şi tapiţerie de piele. Nu în această maşină şi-ar fi
închipuit-o.
Şi totuşi i se potrivea. Ea, o femeie zveltă, suplă, cu gesturi
prompte, agile. E sprintenă, gândi el. Încărunţise, îşi purta totuşi
părul lung, drept, desfăcut elegant, puţin deasupra umerilor. Un
zâmbet nesofisticat, deschis, întotdeauna binevoitor îi invada faţa.
Şi totuşi automobilul i se potrivea. Chiar dacă, şi Abel Harnack
încercă să ghicească, a împlinit cincizeci şi cinci de ani, sau poate
mai mult.
— E o maşină arătoasă.
Urmă o clipă de aşteptare, pentru amândoi.
 — O. K., încuviinţă el în cele din urmă. Deşi stau la doi paşi
de aici. Pe Wilson Street, la nici un sfert de oră de mers pe jos.
Ocoli maşina. Se opri apoi şi o întrebă:
— Dar cum se intră?
— Cam aşa. Întâi te aşezi, pe urmă îţi tragi picioarele
înăuntru.
Îi arătă cum să facă. El deschise cealaltă portieră şi îi imită
exemplul. „
— Foarte bine. V-aţi descurcat foarte bine.
— Învăţ repede.
— Da, am observat la curs.
Maşina prinse viaţă. Trecu în marşarier, apoi traversă
parcarea şi o luă la stânga, pe Wilson Street, spre locuinţa lui.
Conducea uşor, graţios, schimba vitezele cu mişcări scurte,
aruncând maşina înainte poate puţin prea repede, însă foarte
sigură pe volan. Îi face plăcere să conducă, constată Abel
Harnack.
După două minute, oprea în faţa casei lui, acolo unde îi
arătase el, cu câteva clipe înainte; motorul rula încă, când el se
strecură afară din maşină.
— Mulţumesc.
— N-aveţi pentru ce, răspunse ea şi schimbă brusc viteza,
pornind. Pe luni, adăugă ea şi, în timp ce apăsa pe accelerator, îi
făcu semn cu mâna, strigându-i: Vale!
— Vale, repetă el stins.
Latona est irata quod agricolae sunt în aqua. 5
— Vedeţi, le spuse ea, quod agricolae sunt în aqua este
propoziţia subordonată. Ea este determinată de cu-vântul irata.
Se întorsese totuşi.
După prima zi de curs, marţi dimineaţă, la micul dejun, îi
declară lui Vivian că vrea să renunţe la orele de latină, şi când
Vivian îi ceru, aşa cum era de aşteptat, o explicaţie, nu reuşi să-i
spună decât atât, că interesul lui pentru latină nu mai era atât de
mare, dacă fusese vreodată, că nu mai simţea nici un îndemn să
se ducă, şi că, de fapt, atât cât a fost, a fost suficient, zicea el, m-
am dus, am văzut cum e, şi cu asta basta.
Vivian, care stătea în faţa lui, dădu din umeri. Aşadar se
irosise un an, după atâtea emoţii, după atâtea strădanii; acum
nu-i rămânea decât să-1 accepte întocmai cum era. Avea şaizeci
de ani, ieşise din serviciu la cerere, cu un an în urmă, după
moartea soţiei; sfârşitul lui Estelle fusese
5 Latona este mânioasă fiindcă plugarii sunt în apă.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
477 ca un spasm teribil, o agonie care te cuprinde pe neaşteptate,
şi din care nu-ţi mai revii.
După înmormântarea soţiei, viaţa lui Abel Harnack stagnă.
Acesta era cuvântul, stagnă, fiindcă pentru a-i da un impuls ar fi
trebuit să accepte, încă o dată, tot ce-i oferea existenţa – care nu
era altceva decât propria lui viaţă sau virtualităţile acestei vieţi –
cea cunoscută de el până atunci. Or, tocmai într-acolo n-ar fi vrut
să se îndrepte. Adică nu s-ar fi cuvenit să se îndrepte, mai ales
după ce-şi imprimase în minte, fulgerător, un fapt esenţial, îl
aflase atât de repede, o săptămână îi fusese de-ajuns, nu mai
mult, îi apăruse evident că tot eşafodajul de presupuneri pe care
îşi clădise viaţa nu fusese niciodată contestat, şi că el îl acceptase
ca atare, aşa cum un copil îşi clădeşte lumea lui: post hoc,
propter hoc. Ceea ce aflase, însă, atât de repede era că nimic, şi
cu nici un chip, nu decurge din altceva. Nici anotimpurile, nici
mareele, nici aspiraţiile omului, chiar şi cele mai neînsemnate, ele
probabil cel mai puţin.
Trecuse un an şi el continua să rămână deoparte, nu mai
avea nici îndârjirea celui care se implică, nici detaşarea celui care
contemplă. Orice s-ar fi întâmplat, nu voia să se bizuie iarăşi pe
vechile lui presupuneri, nici pe ele, nici pe altele noi, clădite altfel.
— Pentru săptămână viitoare aş vrea să recapitulaţi
substantivele din declinarea întâi şi a doua. Să revedeţi, de
asemenea, declinarea lui bonus la toate genurile. Aş vrea să citiţi
şi să traduceţi primele trei povestiri din apendice, punctul a,
pagina 280. Scrieţi, vă rog, traducerea pe caiet. Şi nu uitaţi
regulile învăţate.
După terminarea orei, în parcare, el o anunţă că
abandonează cursul.
— Dar nu înţeleg de ce. Mergeţi atât de bine. Mă surprinde,
mai ales că am avut impresia că vă face plăcere să veniţi. N
— Bonus, bona, bonum? murmură el. Midas în magna regia
habitat? 6 E povestea regelui Midas. Vedeţi? Am învăţat-o deja.
6 Midas locuia într-un palat mare.
 — Bine, dar acesta e numai începutul, pornirea. Latina nu
se rezumă numai la declinări. Latina îţiseamnă şi Ver-giliu, şi
Horaţiu, şi Ovidiu. Şi Catul, fireşte.
Vivamus, mea Lesbia, atque amemus, rumoresque senum
seueriorum omnes unius aestimemus assis. Soles occidere et
redire possunt: nobis cum semel occidit breuis lux, nox est
perpetua una dormienda.
Ştiţi ce spune Catul în versurile acestea?
Să ne iubim, o! Lesbia mea cea scumpă, Şi să trăim! Pe ce
şoptesc bătrânii Posomoriţi noi nici un ban să nu dăm! Căci
soarele apune şi răsare, Dar când s-a stins văpaia vieţii scurte,
Atunci dormim pe veci o noapte lungă. 7
Nu, domnule Harnack, declinările şi exerciţiile nu sunt
decât începutul. Ţelul este poezia, începutul. Iarăşi începuturi.
Era prima săptămână din octombrie. Vremea, care nu se
răcise încă, amintea de lunile de vară. Luminile din jurul parcării
pâlpâiau prin perdeaua deasă de insecte, păreau nişte luminări
bătute de o briză plăpândă. Ecoul lui Catul persista, reverberat
parcă de aerul nopţii. Oare chiar atât de puternic declamase?
Oare o auziseră şi cei dimprejur, aşezaţi acum în verandele lor
întunecate, Tânduite pe Wilson Street, oare ajunsese până la ei,
plutind prin aer, versul latin, rostit de o femeie, această femeie
care stătea acum în faţa lui? început, începuturi, nu, nu mai voia
un alt început, se săturase.
— E un drum prea lung între regele Midas şi… versurile
acestea.
— Prea lung?
— Prea lung pentru mine. N-am timp. Nu mai sunt chiar
atât de tânăr.
7 Catul, Poezii, V, 1-6, (în româneşte de Teodor Naum), E. L.
U., Bucureşti, 1969.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
479
— Poate că aşa e. Poate că fără să vreţi vă vin în minte
lucruri pe care le credeaţi de mult uitate. Însă totul e la locul său,
nemişcat. Trecutul.
El nu mai adăugă nimic.
— Haideţi să vă duc acasă, îi spuse ea, îndreptându-se spre
maşină.
Nu o urmă.
 — Nu, mulţumesc. E o noapte superbă. Am să merg pe jos.
Vorbele abia i se auziră. Acum, după ce totul fusese rostit
cu forţă, pregnant, atât de direct, încât îi provocase un fel de
iritare. Catul declamat în plină noapte, discuţii despre ţeluri,
despre trecut, despre ce-ar putea fi înfăptuit, despre ce-a fost, şi
totul numai de dragul sonorităţii unor cuvinte, ca să fie spuse, ca
să fie auzite.
— Domnule Harnack, ar fi păcat să renunţaţi atât de uşor.
Ştiu, am mai pierdut şi alţi cursanţi, de aceea nici n-o iau ca pe o
ofensă la adresa mea, însă, repet, ar fi păcat să renunţaţi. Latina
nu e o limbă la îndemâna oricui. Să mergem totuşi.
Urcă în maşină. Aşteptă, nu mult, fiindcă el se grăbi' să
deschidă portiera şi să intre. Să plece odată de aici, să termine
odată această discuţie.
Maşina opri în faţa casei lui.
— Mulţumesc, spusa el coborând.
— Sper totuşi că ne vedem luni, îi spuse Sylvia Warren,
făcându-i semn cu mâna şi plecând apoi, imediat.
Reveni totuşi la curs. Reveni, săptămână următoare, luni,
cu lecţiile pregătite, cu exerciţiile bătute la maşină, conştiincios.
Reveni fiindcă ştia că efortul pe care ar fi trebuit să-1 facă ca să
blocheze impulsul, aşa fragil cum era, i-ar fi cerut prea multă
energie. Trecuse un an, şi acum se afla deja pe un drum care nu
avea cum să-i mai provoace emoţii, un drum de care riu depindea
nimic, şi pentru care nu trebuia inventată nici o justificare, nici o
raţiune de a fi. Voia sau poate că nu mai avea încotro, de acum
încolo trebuia să ocolească toate drumurile care l-ar fi dus spre o
ţintă anume, de care ar fi atârnat o miză, de orice fel. Urma să
înveţe latina, adică îşi găsise un mod de a-şi ocupa timpul, fără să
fie implicat, fără să depindă de ea, fiindcă latina nu putea să mai
joace nici un rol în viaţa sa, în anii, poate chiar în deceniile, pe
care le mai avea de trăit. Latina n-ar fi fost probabil niciodată în
stare să-i ofere o bucurie palpabilă, durabilă, şi totuşi de ea voia
să se ocupe, fără să se mai întrebe de ce se oprise asupra ei,
tocmai asupra ei, şi nu alesese altceva.
În timpul orei, ploaia care căzuse necontenit toată ziua se
înteţi, transformându-se într-o răpăială de vară, ce-şi amâna
scadenţa, neverosimil de mult, într-un octombrie însorit.
— Cadens imber mari similis est. Ploaia care cade este
asemenea mării, spuse ea oprindu-se o clipă în dreptul ferestrei.
 Ploaia se năpustea acum în fâşii groase, izbindu-se de
pereţii clădirii, zguduindu-i. După terminarea orei, ea îi făcu semn
să vină la catedră.
— Sunt fericită că v-aţi întors. Iar rezultatele
dumneavoastră, ce să mai spun, sunt la superlativ.
Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată, îi spuse:
— Astăzi n-o să mai puteţi merge pe jos acasă. Numai o
maşină cred că v-ar scoate din încurcătură.
— Mulţumesc, însă am venit cu a mea.
Ea clătină din cap, zâmbi, apoi îşi adună lucrurile
împrăştiate pe catedră, cărţi, lucrări, le vârî în geantă, şi
împreună cu ceilalţi cursanţi ieşi din clasă, pe lângă portarul care
se pregătea să închidă luminile. In parcarea din faţa şcolii
întunericul devenise, în bătaia ploii, aproape tangibil.
— Greu de condus pe o vreme ca asta, spuse Abel Harnack.
— Nu ţine mult, completă ea. Se domoleşte. Cursanţii se
înghesuiseră în pragul uşii ţintuiţi între două pânze de întuneric.
— Acum! spuse Sylvia Warren, şi în aceeaşi clipă se aplecă
cu bărbia în piept, strângând geanta în braţe, şi o luă la fugă spre
maşină.
Cursanţii, rămaşi în urmă, o priveau, complexaţi parcă de
atâta temeritate; în câteva secunde întunericul o înghiţi, nu se
mai zăreau, pâlpâind, decât becurile străjuind parcarea, globuri
tremurânde în perdeaua vâscoasă de ploaie. Apoi, se împrăştiară
şi ei, patru înspre o maşină, trei spre alta, câţiva în altă direcţie,
iar Abel Harnack spre automobilul său.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
481
Maşinile porniră, se angajară încet, una câte una, pe Wilson
Street. Când îi veni şi lui rândul să iasă din parcare, zări, prin
desişul ploii, automobilul ei; zăcea acolo, ţintuit, inert. Răsuci
imediat volanul şi trase chiar lângă maşina ei. Silueta ei se
distingea mai bine acum, ieşise din maşină, desfăcuse o parte din
capotă, şi cu lanterna în mână, umbla la motor. Gluga de ploaie îi
căzuse pe spate. Coborî şi se apropie de ea.
— Ce motor nenorocit! exclamă ea înfuriată. Am impresia că
a intrat apă, e un scurtcircuit, sunt sigură, dar nu ştiu unde.
Poate la distribuitor.
— Încercaţi să-1 porniţi, îi strigă el. Mă uit eu. Trecu un
minut, poate mai mult, şi el îi făcu semn cu mâna.
 — Cred că am găsit hiba, spuse el arătându-i un element
fixat pe firul care ducea la bobină. E condensatorul de
deparazitare.
— Da, ştiu. Eu l-am pus acolo.
— Nu stă bine aici, după câte văd eu.
Scoase fişa de contact, îndepărtă condensatorul, apoi legă
firele la loc.
— Acum, încercaţi din nou. Şi motorul porni imediat.
— Mulţumesc, strigă ea, ambalând motorul. Îmi pare rău,
văd că v-aţi udat tare de tot. Din cauza mea… Adă-postiţi-vă
acum. Poate o să-mi explicaţi săptămână viitoare ce s-a întâmplat
cu condensatorul acela.
Trase portiera după ea, apoi dădu drumul la faruri. Nu
apucă însă să plece, fiindcă el îi deschise portiera, spunându-i
grăbit:
— O clipă. N-am fixat legătura. Dacă intră din nou apă,
sigur n-ajungeţi acasă. Să oprim la mine. O montez în câteva
clipe.
Îşi strânse gulerul în jurul gâtului, ploaia însă îl pătrunsese
deja până la piele.
— O. K.
— Era în maşina lui, conducea atent, cu ochii pe oglinda
retrovizoare, urmărind farurile maşinii din spate cum spintecau
perdeaua de apă. După ce coti pe o alee, apăsă pe un buton de la
bordul maşinii, şi imediat, în faţa lor, se desfăcură porţile unui
garaj uriaş. Ea îl urmă, se stre cură în spaţiul lăsat liber în stânga
maşinii lui, apoi coborî şi se scutură ca un ogar bătut de ploaie.
Garajul lui Abel Harnack era de fapt un atelier înzestrat cu
tot ce era necesar pentru a demonta sau repara orice maşină. Sau
pentru a construi, de ce nu, o alta, complet nouă. Strunguri cu
diferite cuţite, maşini de găurit, ferăstraie mecanice şi cu bandă,
maşini de şlefuit, pârghii şi prese, aparate de măsură şi control,
aparate de sudură, cu arc electric şi oxiacetilenică, rafturi
metalice, rasteluri cu chei, ventile şi matriţe, ciocane, dălţi, cricuri
hidraulice, dispozitive de ungere, un troliu motorizat gli-sând pe o
grindă metalică. Într-un colţ stăteau înghesuite, în vrafuri până în
tavan, zeci de sertare, ca într-un magazin de fierărie, unde
obiectele de vânzare sunt agăţate de buza cutiilor: arcuri, piuliţe,
pivoţi, garnituri de reglare, dornuri, cabluri, şaibe, o diversitate
atât de mare, încât privirea naufragia printre ele, descumpănită.
De un raft suspendat atârnau, ca nişte stalactite, mai multe
curele, furtunuri, garnituri de plastic şi cauciuc.
Şi totul într-o ordine desăvârşită, şocând nu numai prin
luciditatea cu care erau dispuse, exact, fără greş, ci şi prin forţa
cu care demonstrau că pot exista atât de multe lucruri din care se
pot construi, negreşit, altele, tot atât de multe, cu totul noi.
— Domnule Harnack, totuşi cine sunteţi dumneavoastră?
Între timp el ridicase capota maşinii, şi începuse să repare
legătura, s-o lipească, de fapt să facă alta, nouă. Termină în mai
puţin de cinci minute.
— În sfârşit, spuse el, arătând spre fir. E ca nouă. N-o să
mai aveţi probleme cu ea. Decât cel mult aici, spuse el, ară-tându-
i garniturile de etanşare de sub carburator.
Ar fi putut să-i spună mai multe despre maşina ei, probabil
totul. Însă socoti că şi aşa vorbise prea mult. Închise capota şi,
când se uită din nou la ea, o văzu că se roteşte nedumerită prin
atelierul minune.
— N-am văzut niciodată aşa ceva. Nici măcar în fotografii.
Era udă, tremura de frig, însă parcă nici nu-i păsa,
descoperise în această încăpere o lume, şi acum trăia din
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
483 această descoperire, ca într-un fel de combustie. Părul i se
lipise de frunte, căpătase o strălucire ciudată, capul îşi desluşea
formele, fiecare teşitură sau proeminenţă devenită transparentă,
ieşind din frisoane iuţi, scurte.
— O cafea?
— Da, răspunse ea, răsucindu-se spre el. Da, mulţumesc.
Ar fi grozav, într-adevăr, o cafea.
11 urmă. Străbătură atelierul îndreptându-se spre uşa care
dădea în casă. În locul clanţei se afla o simplă placă metalică
pătrată, din oţel. Îl urmări cum îşi plimbă degetul pe modelul
desenat pe placă. Uşa se deschise. Intrară într-o încăpere mai
călduroasă.
— Domnule Harnack, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă
ea, în timp ce păşea după el, în bucătărie. Ce castel fermecat e
acesta?
Râdea încântată ca un copil care dă buzna într-o lume
mirifică, ^ ispitit şi înspăimântat în acelaşi timp de puterea vrăjii.
— Ce sunt? Nimic, răspunse el. Un pensionar.
 O aşteptă, în tăcere, să-şi tragă cafeaua în faţă. Ochii ei
alunecară încet, prin cele două uşi deschise din bucătărie, spre
living, şi spre o altă cameră, mai mică. Era tot ce se putea vedea,
de pe scaunul ei. Casa emana o ordine, o limpezime, care te făcea
să te gândeşti la un cub de gheaţă, împietrit, solidificat în
transparenţa lui.
— Soţia mea a murit. În august se face un an.
— Îmi pare rău, spuse Sylvia Warren.
Şi apoi nu-i mai rămase nimic de adăugat, nimic din ce-ar fi
putut să-i spună ea în acel moment. Existau nişte limite, le
simţea, înţelegându-le. Se aplecă încet deasupra ceştii.
Erau acele limite de care Abel Harnack n-ar mai fi vrut să
ţină cont. De ce să ridice ziduri de apărare în jurul său – oare
asemenea ziduri pot fi într-adevăr ridicate? – când ameninţarea
venea tocmai din fiinţa lui, era amărăciunea aceea care îl chinuise
cândva. După moartea lui Es-telle, trăise câteva săptămâni
cumplite, de nesiguranţă, de prăbuşire, tot mai adânc, tot mai jos,
până când reuşise, în sfârşit, să iasă din nou la suprafaţă, să se
prindă iarăşi de pojghiţa subţire de aer a vieţii. A unei alte vieţi, a
unei vieţi care, de data aceasta, trebuia cumpănită, împinsă
printre întâmplări şi fapte, prudent, cu grijă, strecurată printre
moleculele alunecoase, instabile, ale fiecărui gest în parte. Trebuia
să-i vorbească, tocmai de aceea, ca să-şi dovedească, acum, că nu
mai avea nevoie de cumpănirea aceea atentă, istovitoare.
— Am fost inventator, un fel de inventator. Am făcut şi
afaceri cu produsele mele.
— Inventator? întrebă ea, şi îşi aşeză ceaşca pe masă.
— Da, sau, ca să fiu mai exact, un amator. E suficient să
cunoşti modul de funcţionare al unor aparate ca să le poţi face să
meargă mai bine. N-o să mă credeţi, probabil, dar uneori şi cea
mai neînsemnată variaţie, fie că-i vorba de grosimea unui metal
sau de calibrul unui cablu, poate da peste cap funcţionarea unui
întreg angrenaj.
— N-am mai întâlnit un inventator până acum. E
impresionant, recunosc că e impresionant. De câte ori spun
inventator, îmi vine în minte, nu ştiu de ce, numele lui Thomas
Edison.
Ridică uşor ceaşca. Ochii ei exprimau forţă, aveau o tentă
albăstruie, trădând vitalitate, vioiciune, prospeţime. Se feri s-o
privească în ochi.
 — Ce Edison! Nici pomeneală! spuse el. Mai degrabă
domnul Meştereşte-Tot. Am început de când eram copil. Până să
ajung la facultate, îmi făcusem deja un atelier, cu tot dichisul,
unul adevărat. Câştigam destul. Îmi ajungea ca să mă întreţin, şi
ce îmi mai rămânea investeam în utilaje. După ce am terminat
studiile, m-am întors tot la asta. Adică la reparaţii. Apoi am
înjghebat o mică industrie. M-am dezvoltat. M-am extins. Nimic
spectaculos, drumul obişnuit, dacă pot să mă exprim astfel. Mai
târziu am constatat că nu mă mai ocup de reparaţii, ajunsesem
un fel de om afaceri, şi atunci am lichidat întreprinderea, am
vândut tot. Am devenit consilier, de un gen cu totul deosebit.
Răspundeam de probleme de înaltă tehnicitate, inginerii apelau la
mine când voiau să afle ce echipamente ar trebui să folosească, şi
mai ales de unde să şi le procure. Aveam o răspundere foarte
mare. Într-o oarecare măsură eram implicat în toate deciziile lor şi
nu exagerez când spun că succesul iniţiativelor depindea în mare
parte de sugestiile mele. În afară de asta, îmi rămânea timp şi
pentru mine.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
485
Continuă să-i povestească, cum colabora el cu diferite
industrii şi companii, mai mari sau mai mici, cum dădea formă,
prin sfaturile sale, unor proiecte foarte concrete. Şi în timp ce-i
povestea, îşi dădu seama că nu mai vorbise de mult cu cineva pe
îndelete, poate doar cu fiica sa, Vivian.
Sylvia Warren se ridică de la masă şi se îndreptă spre plita
electrică să-şi mai ia o cafea. Începuse să toarne apa fierbinte în
ceaşcă, când, brusc, se opri.
— Vai, iertaţi-mă. Ce obrăznicie din partea mea, nici măcar
nu v-am cerut voie, însă, credeţi-mă, m-aţi făcut să mă simt atât
de bine, pur şi simplu nu mi-am dat seama.
— Nu-i nimic, vă rog, serviţi-vă, vă rog, spuse el, făcându-i
în acelaşi timp semn să-şi toarne cafeaua.
Era însă adevărat. Vorbise mai mult decât şi-ar fi închipuit
că e posibil. Ii oferise o ceaşcă de cafea. Un simplu gest de
politeţe. Acum se simţea obligat, tot din politeţe, s-o ofere pe a
doua. Simţi un uşor tremur, parcă ar fi fost un fel de
încrâncenare, o împotrivire, îl simţi întâi în picioare, era amintirea
unei perioade nu prea depărtate, când trupul se zbătuse,
prăbuşit, agonizând, când fiecare parte, fiecare organ fusese
cuprins parcă de o furioasă răzvrătire, în vârtejul hormonilor, al
enzimelor, penumbre ale durerii şi haosului. Însă şi zbaterea
aceea chinuitoare avusese un sfârşit. Redus la cele mai
elementare procese biologice, trupul reuşise până la urmă să-şi
recapete forţele. Doar uneori, poate şi acum, câte un neuron uitat
făcea o conexiune, dar nu pentru multă vreme, fiindcă nici o
speranţă nu-1 alimenta, nu-1 hrănea, nu-i îngăduia să se bizuie
pe ceva trainic; în orice parte ar fi luat-o, drumurile se închideau,
nu duceau nicăieri, pornind de nicăieri. Aflase acest adevăr tot
atunci, când peste sufletul său se lăsase bezna, şi poate că
datorită acestui adevăr reuşise până la urmă să supravieţuiască.
— Vă rog, serviţi-vă, repetă el.
Aşadar nu se mai socotea o victimă.
Ea îşi turnă cafeaua şi se aşeză din nou. Pe scaun. Părul i
se zvântase, şi mişcările parcă erau mai iuţi, mai agile, culoarea îi
revenise în obraji, se simţea bine, fireşte.
— Cum se ajunge la o descoperire? Cum se procedează?
Cum apare ideea unei invenţii? Totul pare atât de… mistic.
— Nu e mistic deloc, răspunse el. Tot ce trebuie să faci este
să te gândeşti că un obiect a devenit necesar. Dacă ştii asta, te
poţi apuca de lucru.
— Nu înţeleg.
— De pildă, broasca de la uşă, chiar aceasta pe care ati
văzut-o înainte. Un obiect foarte solicitat, mai ales în zilele
noastre. Deci iată necesitatea. Apoi urmează să te gândeşti cum s-
ar putea construi o broască mai bună decât cele care există deja
pe piaţă.
— Şi? Mai departe? Ce se întâmplă?
— Vedeţi, această plăcuţă de metal, aparent rigidă, este de
fapt de o mare flexibilitate, avârld pe spatele ei mii de tuburi. E
suficient să torni un fluid în câteva din aceste tuburi ca să obţii
un model. Care va fi cheia, de fapt. Când vei apăsa plăcuţa, vei
opera de fapt cu modelul de pe ea. Plăcuţa va funcţiona ca o
broască obişnuită, cu întrerupătoare care deschid zăvorul.
— Splendid, exclamă ea entuziasmată. Cred că această
invenţie te poate îmbogăţi peste noapte.
— Credeţi? Nu cunoaşteţi psihologia cumpărătorului. El
vrea o cheie pe care s-o simtă în palmă, deşi necazurile pornesc
uneori tocmai de aici. Mai sunt şi alte impedimente; de exemplu,
ce facem cu familiile care au mulţi copii? Nu văd cum am putea
să-i învăţăm pe cei mici să umble cu această plăcuţă. Sau ce te
faci dacă vrei să laşi cheia unui vecin sau unui prieten, ca să-ţi
ude florile sau ca să dea de mâncare la peşti când eşti plecat în
concediu? Decât să-1 înveţi cum să umble cu plăcuţa, mai bine îi
laşi cheia sub preş.
Pufniră în râs amândoi.
— Vai, ce păcat, exclamă ea. Şi chiar trebuie să ţii cont de
toate aceste lucruri când faci o descoperire?
— Bineînţeles, răspunse el. Trebuie să ştii la ce să te
aştepţi. Şi eu am ştiut, şi cu toate astea am ţinut să inventez o
plăcuţă. M-a captivat, ca să zic aşa. Am obţinut şi un brevet cu
care s-ar fi putut câştigă nişte bani buni.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
487
Apoi, îi povesti despre invenţiile sale. Despre procesul
complicat de brevetare a unei invenţii, despre procedurile legale
care trebuie urmate, despre preţul de cost, aici ea rămase
oarecum descumpănită („între o mie şi două mii de dolari”),
despre toate încercările prin care trece un inventator, dornic să
găsească o soluţie, şi de obicei, pe cheltuiala lui. Apoi, îi povesti
despre el, cât de mult reuşise, folosindu-şi îndemânarea,
imaginaţia, inteligenţa, să sporească, încă puţin, spectrul
invenţiilor. Şi, bineînţeles, veniturile sale.
— Şi apoi? întrebă ea, încântată de descoperirea făcută, de
această forţă uriaşă de a dirija, de a stăpâni obiectele.
Pe nesimţite însă ajunseseră cu discuţia într-un domeniu al
afirmaţiilor incontrolabile, fiindcă în privinţa lui Abel Harnack, cel
puţin acest lucru îi devenise şi ei foarte limpede, deşi cum
ajunsese la această concluzie nici ea nu ştia, trecutul nu anunţa,
nu pregătea în nici un fel viitorul.
— Iartă-mă, spuse ea, ştiind totuşi că intuiţiile ei
rămăseseră intacte.
— Şi apoi? murmură el. Pericula belii non suntp, şi
indicativul viitor. Şi apoi?
Şi iarăşi pufniră în râs. Ea se ridică de pe scaun.
— A fost minunat. Totul. Absolut totul, zise ea şi se strecură
repede, cu o mişcare agilă, sigură, în trenciul încă ud de ploaie.
Un inventator, continuă ea, aruncân-du-şi părul peste guler. E
prima oară în viaţa mea că stau de vorbă cu un inventator.
— Iar eu cu un profesor de latină.
 — Vai, dar nici nu se compară, interveni ea, arcuin-du-şi
buzele, amuzată. Nici pe departe.
Ar fi vrut să-i răspundă, sau poate să-i mai spună ceva,
însă se opri.
Ea se aşezase în faţa uşii zăvorite de la bucătărie.
— Sesam, 'deschide-te! se adresă ea uşii, desfăcân-du-şi
larg braţele şi aşteptând. Am impresia că nu am rostit formula
potrivită.
8 Nu există pericole de război.
— Da, într-adevăr, formula e alta. Iat-o, spuse el şi întinse
mâna spre marginea uşii, unde răsuci un comutator.
Apoi, se trase câţiva paşi în urmă şi rosti:
— Sesam, &u cum te-o mai fi chemând, deschide-te! Şi uşa
se deschise brusc. Sylvia Warren dădu un ţipăt de uimire.
— E o încuietoare declanşată cu ajutorul vocii. Bună mai
ales la bucătărie, când ai mâinile pline cu farfurii.
Sylvia Warren se trezi înviorată, primenită de aerul rece
adus peste noapte. Toamna era în toi, chiar primele semne ale
iernii îşi făceau simţite prezenţa, deşi până la căderea zăpezii mai
erau câteva săptămâni, răgaz în care pajiştile, crângurile, pădurile
mai puteau fi colindate încă, nestânjenit. Se dădu jos din pat, îşi
pregăti gustarea de dimineaţă, apoi, în timp ce îşi bea a doua
ceaşcă de cafea, desfăcu agenda ca să contemple, scriind,
arhitectura zilei, a acelei zile care urma să înceapă.
Marţi.
Dimineaţa, sau cea mai mare parte a ei, o va petrece
corectând lucrările la latin§ sau pregătindu-şi orele pentru
săptămână următoare. Îi mai rămânea ceva timp pentru altele,
corespondenţă, mici chestiuni financiare, planuri, liste, tot felul.
Marţi. Pe urmă, un drum la bibliotecă, la un program ce includea
prezentarea ultimelor apariţii, acolo va sta până la unu, apoi,
împreună cu Mildred Latham, va face o excursie la Rezervaţia
Naturală Tri-verton, înarmată cu tot echipamentul necesar,
fileuri, borcănaşe de prins insecte, pensete; pe seară, se va
întoarce cu prada, insectele capturate, la Clubul de Biologie, iar la
şase va lua cina cu Mildred Latham, conform unui obicei stabilit
de multă vreme. Însă înainte de a păşi în această zi, îşi derulă în
minte cele întâmplate cu o seară în urmă.
Începu să scrie, cuvintele se închegau repede, exact,
descriind cu neutralitate, alcătuind un fel de raport, întocmai cum
procedează şefii de şantiere, care consemnează zilnic date din cele
mai diverse, cărămizile aduse, cimentul turnat, grinzile fixate, sau
cum sunt obligaţi să facă toţi comandanţii de navă, care trebuie
să noteze în
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
489 jurnalul de bord datele privind schimbările atmosferice,
vântul, curenţii, de parcă realitatea ne-ar aştepta cuminte,
răbdătoare, s-o luăm în primire, întotdeauna acolo unde bănuim
că trebuie să apară. Se opri deci la Abel Harnack şi notă:
Abel Harnack, trecut de cincizeci de ani (?), văduv, condiţie
fizică excelentă, foarte bine instruit, inteligent, îmi repară maşina
pe o ploaie torenţială, mergem la el acasă. Inventator. Atelierul
său, o peşteră fermecată. E reţinut? Timid? Poate fiindcă nu a
trecut destul timp de la moartea soţiei. Doar un an. Cu ce se
ocupă acum? A abandonat serviciul. Oare un inventator poate
abandona cursa vreodată? Rămâne de elucidat acest punct.
Închise agenda, se îmbrăcă şi se aşeză la birou; de
explorarea acelei terra incognita – Abel Harnack – urma să se
ocupe altă dată. Începu să corecteze lucrările la latină. Făcea
intervenţii prompte, nota întâi greşelile, apoi dădea explicaţiile
necesare pe margine, sau între rânduri, comentarii scurte,
îndreptând acolo unde era cazul, îndem-nând, încurajând.
Sylvia Warren predase latina (ţinuse şi câteva ore de
franceză, chiar şi de spaniolă) timp de douăzeci şi trei de ani la
liceul din localitate, şi o făcuse cu atâta devotament, cu atâta
plăcere, încât această limbă devenise o materie interesantă, dacă
nu chiar atractivă, mai ales pentru acei cursanţi, e adevărat, tot
mai răsfiraţi în ultima vreme, care, după ce depăşeau monotonia
declinărilor şi conjugărilor din anul I, izbuteau să treacă de Cezar,
cu ale sale Însemnări despre războiul cu galii din anul II, şi să
ajungă în cele din urmă la sublimul prozei lui Cicero, la
splendorile poeziei, la Tacit, pagini vibrante, anevoioase,
memorabile. O meserie ciudată, anacronică, îşi dădea şi ea seama
de acest adevăr uneori, să predai latina, o limbă perfectă,
desăvârşită, într-o lume tulbure, agresivă, zgomotoasă, fremătând
de palpitante inovaţii tehnice, cuprinsă de vârtejul schimbărilor,
tot mai tentante, irezistibile. Dacă predase latina, nu o făcuse ca
un apărător al ei – oare frumuseţea ar putea fi apărată, dacă
strigătul ei de ajutor s-ar auzi vreodată? Nu se aliniase nici
sloganurilor Asociaţiei Profesorilor de Limbi Clasice, sloganuri
învechite, neconvingătoare, întreţinute de o asociaţie care, cu
fiecare an, îşi subţia vizibil rândurile: Latina este limba istoriei
sau Învăţarea latinei este cea mai bună pregătire în vederea
studierii limbii engleze.
Nu. Erau devize pe care nu le putea accepta, pe care nu le
acceptase niciodată. Latina nu era un instrument. Dacă ar fi fost
aşa, cu siguranţă că n-ar fi supravieţuit. Latina se învăţa ca o
limbă în sine, ea îşi oferea singură răsplata, deşi ceea ce putea
oferi în acest fel nu mai spunea mare lucru tinerei generaţii.
Sylvia Warren îi înţelegea, le înţelegea de fapt reacţia, refuzul.
Latina era, devenise, irelevantă. Şi o dată cu ea, Sylvia Warren.
Nu persoana, ci meseria ei.
Avea destulă vechime ca să se poată retrage din serviciu,
dacă ar fi vrut să facă acest pas la un moment dat, dar, la fel de
bine, ar fi putut rămâne în şcoală, şi câţiva ani să predea ore de
franceză, să suplinească, să se ocupe de sala de lectură. Avea
cincizeci şi trei de ani. Dacă s-ar fi retras acum din serviciu,
pensia ar fi fost mult mai mică decât dacă ar fi aşteptat termenul
legal de pensionare, până atunci mai erau câţiva ani buni, s-ar fi
descurcat oricum, fiindcă avea economii, strânsese ceva bani, nu
i-ar fi fost greu să trăiască din ei, până atunci. Se putea retrage,
era convinsă c-o putea face în orice moment, doar să vrea.
Insă nu voia, sau nu voia s-o facă cu orice preţ. Preda la
liceul din localitate, venise aici la douăzeci şi riouă de ani şi, în
mai puţin de un an, se ataşase de aceste locuri, aşa cum o uşă
bine fixată în lăcaşul ei pare a fi acolo de când lumea; în mai
puţin de un an îşi făcuse prieteni, îşi descoperise preocupări, îşi
conturase o lume, care, cu trecerea anilor, nu numai că nu
suferise nici o modificare, ci, mai mult, căpătase o profunzime, o
densitate a ei, ca un vin lăsat să se învechească, îmbogăţit în
arome. Dacă a fi mulţumit poate fi socotit un sentiment autentic,
o bucurie nedisimulată a vieţii, atunci sentimentul acela o
stăpânea acum, oferindu-i o plenitudine, din care îi era dat să
trăiască, aşa cum odinioară Horaţiu se îndestulase şi el, în
Epistole, înălţându-1:
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
491
Ia dar mulţumitor în mâini fericitele ore
Cari un zeu ţi le dă: n-amâna cele bune pe alt an
Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume. 9
 De aceea viaţa ei nu se bizuise niciodată pe imprevizibilul
unor plăceri, pe exotismul unor evaziuni, pe insolitul unor
deviaţii. Foarte puţine lucruri se schimbaseră în ultimii douăzeci
şi trei de ani. -
Şi totuşi renunţase la orele ei, ca şi cum acest pas,
neînsemnat cum era, ar fi fost capabil să scoată la iveală şi
altceva, modificând fie şi numai o fracţiune din ritmul obişnuit,
cunoscut, să descopere acea diferenţă care în-târziase să apară,
pe care însă nu încetase s-o aştepte, ca într-o pândă, în toate
spiralele succesive, domoale, aşezate, ale vieţii, din care tot ce se
ivise la timpul lui fusese doar atât cât s-ar fi putut ivi, nimic mai
mult.
O dimensiune pierdută, lăsând în ea mai degrabă o
nedumerită curiozitate decât tristeţea neîmplinirii, energia,
inteligenţa, puterea de înţelegere purtând-o dintr-un spaţiu al
trăirii în altul, spre marginile vagi, nesigure, ale altor experienţe,
în penumbra aceleia, singure, care stătea să irupă, întreagă,
puternică, ca să devină altceva, mai presus de ceea ce devenea
totuşi până la urmă. Aşa se întâmplase cu pictura, şi ea o
experienţă.
Răspândite peste tot în apartamentul ei încăpător, acuarele
în rame duble, argintii, stăpâneau aproape fiecare perete, în
fiecare cameră: şoproane, cătune pe ţărmul mării; sate de pescari
pe malul unui râu, peisaje de ţară, în toate anotimpurile.
Măiestria execuţiei, a fiecărui tablou luat în parte, a tuturor la un
loc, izbucnea într-un talaz de lumină, care ameninţa să se
reverse, copleşitor, ca să rămână totuşi, până la urmă, înţepenit,
pe loc, tablourile prăbuşindu-se de pe culmile viziunii pe şesurile
calme ale meşteşugului. Aşa îşi evalua ea lucrările, opu-nându-se
cu încăpăţânare avalanşelor de elogii, cu care prietenii, nelipsiţi
de la vernisajele anuale, nu ezitau s-o acopere. Îşi dădea seama că
nu poate prinde în tablourile ei explozia aceea de lumină, deşi o
simţea atâta de acut,
9 Horaţiu, Epistole, XI, 23-25 (în româneşte de Mihai
Eminescu), în Horatius, Opera Omnia, ediţie critică de Mihai
Nichita şi Traian Costa, Editura Univers, Bucureşti, 1980.
Când, aşezată sub soarele agonic, vedea umbrele instalân-
du-se sigur, definitiv. În schimb, îşi descoperea limitele, şi le
distingea atât de limpede, încât nici un elogiu, da oriunde ar fi
venit, n-ar fi putut s-o convingă*
 Pe un perete erau prinse mai multe fotografii făcute de ea,
compoziţii de o logică, de o structură atât de bine regizată, încât
parcă ar fi reprodus o, scenă ehormă în plină zi, cu decoruri şi
actori. Lumina şi umbrele îşi îndeplineau perfect rolul, fixând
conturul gesturilor pe obiectiv. Dar, odată uscate şi prinse de
perete, fotografiile nu mai izbuteau să stârnească neliniştea
originară, efemerul subversiv, îngheţat în imagine, privirea se
scurgea pe lângă ele neutră, rece. Iar Sylvia Warren se uita la ele
şi înţelegea, înţelegea că oricât de puternice ar fi fost trilurile din
sonatele lui Mozart, pe care le cânta uneori la pian, muzica nu
reuşea să se înalţe, rămânând doar o zbatere confuză şi joasă,
nimic mai mult. După cum, atunci când juca tenis, ştia că nu
poate miza niciodată pe al doilea serviciu, nu putea fi sigură că va
fi eficient, nu numai bun. Nimic, absolut nimic nu reuşea să
ajungă atât de departe pe cât ar fi fost posibil să ajungă. Pe cât ar
fi trebuit să ajungă.
Nu fusese niciodată măritată. Nici măcar nu avusese un
prieten. Nu reuşise, şi nu înţelegea de ce. Uneori, noaptea, o
cuprindea subit o stare ciudată, parcă ar fi dorit să aibă pe cineva
lângă ea. Însă i se întâmpla rar acest lucru. Îşi dădea bine seama,
ar fi fost de altfel imposibil să nu ajungă la această concluzie, că
în viaţă există anumite momente pe care, în mod inexplicabil, le
ratăm. Fusese o femeie atrăgătoare, şi încă mai era, însă nu
făcuse din această calitate o punte de legătură între ea şi bărbaţi,
deşi tot atât de adevărat era că nici nu se izolase în spatele
timidităţii. Pe vremea când era mai. Tânără, la început, căutase o
explicaţie, crezuse că numai comportamentul ei e de vină, sau
poate volubilitatea excesivă, entuziasmul zgomotos, erau câteva
defecte despre care citise, despre care auzise, şi care îi sunaseră
cândva în urechi că un fel de avertisment. Însă nu acestea erau
motivele, nu acestea, şi nici altele: Fiindcă de fapt nici nu exista
un motiv. Se întâmplă uneori ca un om să rateze o ocazie, deşi,
după toate probabilităţile, n-ar trebui s-o
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
493 scape, însă totuşi o ratează, aşa cum clientul cu numărul
1000000, în loc să-şi adjudece cuvenitul premiu, se apleacă, doar
o secundă, ca să-şi lege şiretul, irosindu-şi astfel unica şansă.
Nu existau motive, şi atunci nu puteau exista nici explicaţii.
Ea rămăsese ca la început. Nu apăruse nimic ca s-o abată din
drumul ei. Sau să-i deschidă altul. Nimic sau mai degrabă
nimeni, se corectă ea. Da, gândi ea, aşa era. Poate că aşa era.
Nu-i era teamă să se gândească la ea, să-şi răscolească, să-
şi exploreze fisurile, crevasele fiinţei. Trăise atâta vreme cu
propriile ei gânduri, încât se obişnuise să le respecte, n-o mai
înfricoşau ca altădată când deveneau insistente. Pericolul apărea
doar atunci când încetai să mai ţii cont de ele. Era handicapul
fetelor bătrâne, şi ele profesoare nemăritate – în minte îi veni
atunci imaginea lui Mildred Latham – fiindcă le era frică să se
gândească, de fapt, se fereau de propriile lor gânduri, şi de aceea
tot ce făceau le ieşea pe dos, mai ales când erau nevoite de
împrejurări să discute cu un bărbat. Eşuau din pricina ambiţiei,
fiindcă voiau cu orice chip să-i elimine din minte, să-i şteargă,
însă, până la urmă, se împleticeau în propriile lor inerţii, obosite,
de o penibilă suficienţă.
Renunţase la ore închipuindu-şi că astfel îşi va putea
elibera din energiile până atunci încătuşate, reţinute, şi că
acestea, odată scoase la lumină, se vor topi într-un şuvoi, se vor
aduna ca într-o fervoare irezistibilă, fecundă, asal-tând toate
zăgazurile, şi că, în cele din urmă… însă nimic din toate acestea
nu se întâmplă. Continua să trăiască, ca şi în trecut, aceleaşi
bucurii, care-i ofereau, firesc, aproape împlinirea.
Dimineaţa se terminase. Marţi. În hol, înainte de a ieşi din
casă, îşi aşeză în rucsac un pulover mai gros şi bocancii,
echipamentul de care avea nevoie pentru excursia de după-
amiază.
— Ştii cât am umblat după acest exemplar? E un Vendalia
tarda, spuse Mildred Latham, agitând unul din borcănaşele cu
dop. De bumbac. Ca să-1 găsesc tocmai acum, în octombrie. Şi
sunt din abundenţă, inclusiv ouă.
O femeie scundă, îndesată, fără a fi greoaie, sărind prin
bucătărie ca o minge de plajă, pe jumătate dezumflată, ricoşând
imprevizibil în toate direcţiile. Mildred Latham.
— Ascultă un pic, spuse ea, întorcându-se din nou spre
masa din bucătărie. Pe ea se afla un număr din Revista de
entomologie, desfăcut printre farfuriile care aminteau de o cină
abandonată.
Fără a fi o specie rară în cadrul ordinului Coleoptere,
Vendalia tarda este greu de întâlnit chiar şi în zonele ei de
răspândire, respectiv în sudul Statelor Unite. Vendalia tarda
apare foarte rar deasupra paralelei 32, în statele de pe coasta de
est, sau deasupra paralelei 33, la vest de Munţii Apalaşi. Pe
coasta de vest nu a fost semnalată încă.
Faptul că Vendalia tarda apare destul de rar chiar în zonele
ei de răspândire şi că prezenţa ei la nord de zona amintită este
doar accidentală se explică prin condiţiile specifice de viaţă ale
acestei insecte, în mod deosebit condiţii de lumină şi căldură,
necesare pe parcursul fiecărui stadiu de dezvoltare, respectiv în
stadiul de ou, larvă, pupă şi adult. Diapauza quadruplă la
Vendalia tarda este aproape un caz unic la insecte. Se pare că
diapauza quadruplă suprapune un ciclu întreg de viaţă şi că, între
depunerea oului şi apariţia insectei adult, capabilă să depună la
rândul ei ouă, poate trece şi o perioadă de patru, cinci ani. Au fost
înregistrate şi perioade mai lungi de diapauză (Born-stein).
Mildred îi citi iar, adăugind din când în când propriile ei
explicaţii.
— Înţelegi? Fiinţa aceasta se poate dezvolta numai în
anumite condiţii de lumină şi temperatură. Care îi sunt necesare
nu numai într-un stadiu de evoluţie, ci în toate patru. Când e ou,
larvă, pupă şi, apoi, adult. Ceea ce înseamnă că oul, să zicem,
trebuie să stea la o temperatură constantă de treizeci de grade, pe
parcursul a douăsprezece ore de lumină. Să aibă aceleaşi condiţii,
la începutul iernii şi mai târziu, la sfârşitul iernii, când din ou
urmează să iasă larvele. Fii atentă, spuse ea, şi reîncepu să
citească din revistă:
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
495
Este cu atât mai regretabil că – din pricina acestui ciclu de
viaţă evident neprielnic numărul exemplarelor din această specie
este foarte mic, cu cât Vendalia tarda se hrăneşte cu cinci insecte
dăunătoare. Amplitudinea apetitului la Vendalia tarda pare să fie
o consecinţă a faptului că insecta trebuie să se dezvolte în condiţii
deosebite, care impun asigurarea hranei necesare în perioade
diferite din timpul anului.
Continuă să citească. Despre cât de dificil este să creşti
aceste insecte în condiţii de laborator, ţinând cont de
complexitatea ciclurilor duble din cele patru stadii de dezvoltare.
Nici un entomolog nu ar avea răbdarea (şi nici resursele
necesare) pentru a obţine condiţiile specifice de lumină şi
temperatură. Cele câteva succese înregistrate în creşterea acestei
insecte se datorează mai curând iniâmplării decât perseverenţei.
Mildred pocni cu palma peste revistă.
— Extraordinar! exclamă ea. Vendalia tarda.
— A trăi lent, traduse Sylvia Warren.
— Da, a trăi lent, repetă Mildred Latham ridicându-se de la
masă. Am prins cinci exemplare; le-am pregătit pentru întâlnirea
din seara asta. E un eveniment, ca să zic aşa. Vreau să-i duc şi
profesorului Alberts, de la Universitate, alte zece exemplare. Plec
cu maşina mâine dimineaţă. Vii şi tu? întrebă ea, însă nu aşteptă
răspunsul şi spuse: Pe celelalte le păstrez. O să văd mai târziu oe
fac cu ele. Şi să mai dăm o raită pe la Triverton, poate mai găsim
ceva.
— Şi totuşi ce-o să faci cu ele? întrebă Sylvia Warren. Ai
vreun plan?
— Da, vreau să le hrănesc, să încerc să le cresc. Sigur, va fi
doar o încercare, însă pentru mine înoercarea asta va fi o
premieră, cel puţin cu aceste gângănii. Şi acum, hai să mâncăm.
Să nu întârziem la club diseară.
— Să mâncăm, dar ce? întrebă Sylvia Warren.
Pe masă era risipit arsenalul vânătorii din după-amiaza
aceea, borcănaşe pentru prins insecte, sticluţe cu alcool, pensete,
lupe, ace entomologice, fileuri şi, printre ele, ici colo, câte o bucată
de brânză, câte o felie de pâine, o cutie de sardine, o ceapă
începută, câteva ceşti de ceai, uitate.
— Mda, asta cam aşa e, mormăi Mildred Latham. Da, ştii
ce, îţi iau un hamburger pe drum.
În maşina, în timp ce mergeau spre întâlnirea de la club, ea
veni cu alte amănunte, îi explică Sylviei Warren cum ar putea fi
crescută, în condiţii de laborator, Vendalia tarda, ce mijloace
sofisticate va trebui să conceapă, întâi să le conceapă şi apoi să le
construiască, ce habitat deosebit va trebui să născocească, dar nu
numai să-1 născocească, dar să-1 ţină şi sub observaţie, iar
pentru asta avea nevoie de nişte sisteme de reglaj deosebit de
sensibile.
— N-am nici o şansă, recunoscu ea, nu fără^o oarecare
vioiciune. Deşi ştiu, sau poate doar am impresia că ştiu ce
urmează să fac. Probabil că până la urmă am să mă împotmolesc
undeva, nici eu nu ştiu unde. Am fost şi rămân un om de teren;
pentru laborator, la tehnica de laborator mă refer, ei bine, pentru
laborator n-am făcut niciodată o pasiune. E adevărat, am mai
crescut insecte, şi încă destul de multe, acum însă e cu totul
altceva, am senzaţia că merg pe dibuite. Dar, nu mă las, ce naiba.
Maşina rula. Când ajunseră la. Primul semafor, Sylvia
Warren avu o idee; îi trecu atunci prin minte că cineva ar putea
să-i ajute, şi că acela ar fi Abel Harnack.
Miercuri.
Miercuri îi rezerva deliciul unei dimineţi fără angajamente,
câteva ore care nu erau legate de nimic şi de nimeni, încă o
jumătate de zi în care se putea odihni, răgaz înainte de asaltul din
finalul săptămânii. Până la ora unu era liberă, după aceea o
aştepta o după-amiază de yoga, înot şi saună. Seara, cânta la
pian, într-un trio, alături de două vechi prietene. La 8.30 îl sună
pe Abel Harnack. Voia să-i explice situaţia.
— Aşa că, spuse ea în final, prietena mea ar avea nevoie de
un mecanism care să regleze lumina… şi dacă se poate şi
temperatura… şi totul la intervale fixe de timp. Ceva în genul
acesta/Mă tem că a ieşit o brambureală din tot ce v-am spus,
adică datele privind diapauza, experimentul, în sfârşit… cred că
ar fi mai bine dacă v-aţi întâlni cu ea, să vă explice cum stau
lucrurile.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
497 El refuză însă.
Sylvia Warren se reculese repede, îşi ceru scuze pentru
telefon, şi apoi închise.
În subsolul casei lui Abel Harnack, pe aproape jumătate din
suprafaţa sa, se afla o reţea complicată de sârme, de grosimi
variabile, încolăcite, răsucite, prinse în noduri sau sudate, toate
atât de încâlcite, încât privirea se rătăcea printre ele, deşi tocmai
atunci când grămada aceea de cabluri părea să se transforme
într-un talmeş-balmeş absurd, se profila, brusc, o structură bine
conturată, în care nimic nu era de prisos. Şi nu era decât o simplă
maşinărie. Un proiect la care Abel Harnack muncise ani de zile,
smulgând din orele lui de răgaz atât cât îi mai rămânea după ce
se împărţea între familie, slujbă şi comenzile de la particulari.
Voia, lucrând la acest proiect, să introducă în reţea o sarcină
electrică, pe care, amplifi-când-o apoi, modulând-o în gradaţii
minuţios calculate, s-o conserve la infinit, fără să mai apeleze la
alte surse de energie.
 „Aici ajung toţi inventatorii, mai devreme sau mai târziu”,
încerca el să-i explice lui Estelle. „Pricepi”, îi spunea el, „pe toţi îi
interesează un singur lucru: energia. Fie că-i vorba de soare, fie
că-i vorba de un banal deschizător de conservă. Energia, iată cu
ce operăm toţi.” Estelle îl aproba, dădea încet din cap, uitându-se
pe furiş la mâncarea de pe plită. Detaliile rămâneau pentru ea
obscure, ca şi proiectele lui de altfel. El însă, persoana lui, îi
apărea foarte clar. Ceea ce fusese, pentru amândoi, îndeajuns.
Da, oamenii căutaseră mereu secretul mişcării perpetue, şi el îi
povestea, pe îndelete, amănunţit, toată această istorie: cine-şi ce
încercase, şi de ce, de fiecare dată, se împotmoliseră, toţi, fără
excepţie. Fiindcă făceau aceeaşi greşeală, foloseau materiale
supuse uzurii, distrugerii, fiindcă utilizau pârghii, manete, care
înghiţeau tot atâta energie pe cât ar fi trebuit să producă. Iar el
nu voia să repete această greşeală. Plănuia să antreneze doar
energia electronului, care, singură, să prolifereze, la nesfârşit.
Şi reuşise, aproape că atinsese performanţa de a păstra pe
reţea o mică sarcină electrică, timp de douăsprezece ore, înainte
ca aparatele de măsură să-i indice disoluţia ei, întâi lentă, apoi
abruptă, totală. Se întorcea acasă, într-o zi, când, dintr-o dată, îi
venise în minte o idee, o îmbunătăţire prin care ar fi putut câştigă
încă două ore, depăşind pragul la care se oprise înainte, şi asta,
făcând o modificare minoră în circuit, probabil că într-o oră sau
două ar fi fost gata. Se grăbi să ajungă acasă, dar când deschise
uşa n-o mai găsi pe Estelle acolo. Era numai Vivian.
„Tată”, îi strigase ea atunci, „am încercat să te sun la
serviciu.” Pe urmă i-a povestit ce se întâmplase.
Se grăbise să ajungă acasă, ca să câştige încă o bătălie, să
smulgă universului încă un centimetru, şi acasă descoperi că
Estelle nu mai era acolo, fusese internată la spital, soţia lui,
Estelle, n-avea s-o mai vadă niciodată aşa cum o cunoscuse el. Nu
mai putea face nimic pentru ea, şi nici pentru el, absolut nimic:
stătea la căpătâiul ei şi îi atingea uşor mâna. Nu, nu mai putea
face nimic. Iar dacă pentru ea nu mai putea face nimic, atunci tot
ce-i fusese cândva la îndemână acum nu-i mai era îngăduit, nu-i
mai stătea în putinţă, nici acum, nici mai târziu, niciodată.
Ridicase atunci pumnul, revoltat de sfârşitul acela de o incredibilă
vulgaritate, moartea ei fusese ca o sfidare insolentă, colosală,
fiindcă o zdrobise pe Estelle înjosind-o, o nimicise aşa cum
striveşti pe un ochi de geam murdar o muscă oarecare. Era
revoltat de născocirea aceasta rău ţesută, pe care nu poţi s-o mai
schimbi, pe care nu ai cum s-o mai îndrepţi, viaţa. Şi strigătul
acela de revoltă îl eliberă, pentru totdeauna, de tentaţia obscenă a
creaţiei, de orice fel.
Pe la mijlocul orei, Sylvia Warren le spuse:
— Mi se pare că am făcut destule exerciţii cu indicativul
perfect, cu timpul imperfect. Aş vrea să citim, în minutele care ne-
au mai rămas, nişte versuri.
Trecuse mai bine de jumătate din oră, le corectase la tablă
exerciţiile, le predase lecţia nouă, parcursese cu ei temele pentru
săptămână următoare.
— Şi acum, lăsaţi totul deoparte. Vreau numai să mă
ascultaţi. Nu vă străduiţi să înţelegeţi, fiindcă şi aşa mai mult de
un cuvânt, două, de vreo expresie ici-colo, mare lucru nu cred că
veţi putea înţelege. Concentraţi-vă mai bine asupra sonorităţii.
Urmăriţi cum sună fiecare
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
499 cuvânt. De acum încolo, în fiecare săptămână vom citi şi
câteva versuri. O să vedeţi cât de mult o să vă ajute. Ca să nu mai
vorbesc de plăcerea de-a asculta poezie.
Le citi din Eneida. Le dădu apoi, tot ea, traducerea.
— Şi acum, molliter cubes. Noapte bună, zise ea.
— Noapte bună. Vale, răspunseră ei.
Apoi se ridicară, şi, unul câte unul, ieşiră din clasă.
— Domnule Harnack, îi spuse ea când îl văzu trecând prin
faţa catedrei. Îmi pare rău că v-am deranjat ieri dimineaţă. A fost
o impertinenţă din partea mea. Mea culpa, zise ea, zâmbind cu
toată faţa, clar, deschis. Cu siguranţă că v-am apărut ca o
persoană impertinentă, dar să ştiţi că nu este aşa. Există nişte
limite, ştiu…
De fapt nu acesta era cuvântul pe care ar fi dorit să-1
folosească, însă nu-i venise altceva în minte.
— Oricum, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, repetă ea,
întinzându-i mâna. El i-o strânse.
— Nu era nevoie, zise el. Nu m-am simţit jignit.
Mâirjile li se depărtară. El se răsuci şi plecă mai departe,
spre uşă. Mai întoarse o dată capul. Nu era cazul să se justifice,
însă nici n-ar fi vrut ca lucrurile să rămâne neclare.
— Pur şi simplu nu vreau să mai fiu angrenat în alte
proiecte, zise el.
 — Atunci vă pot cere măcar o informaţie? insistă ea.
— Desigur, răspunse el, revenind la catedră.
— Unde am putea găsi pe cineva care să conceapă instalaţia
de care are nevoie prietena mea?
— Mai spuneţi-mi o dată despre ce este vorba.
Începu să-i explice şi, după ce termină, el scoase o foaie de
hârtie din caiet şi desenă nişte schiţe cu atâta precizie, încât
păreau executate la planşetă, rezumând foarte clar situaţia.
— Iată ce doreşte prietena dumneavoastră, spuse el,
arătându-i Sylviei Warren obiectele desenate schematic pe hârtie.
Şi aici sunt materialele necesare, preciză el, după care se grăbi să
calculeze, pe aceeaşi foaie, codificând fiecare obiect cu numere
minuscule. La sfârşit, notă adresa unei firme din New York, în
colţul de jos al paginii.
— Spuneţi-i prietenei dumneavoastră să precizeze în
comandă că eu sunt cel care a solicitat să i se acorde o reducere
corespunzătoare de tarif.
— Extraordinar, exclamă Sylvia Warren. Aţi făcut această
instalaţie atât de… atât de tangibilă. Nici măcar nu ştiu cum să vă
mulţumim. Mildred va fi în culmea fericirii. O s-o vedeţi curând,
spuse ea, însă brusc se opri şi adăugă: Vai, scuzaţi-mă.
Mulţumesc. Mulţumesc foarte mulf.
— N-aveţi pentru ce, zise el. Îmi pare bine că v-am putut fi
de folos. Şi acum, molliter cubes.
Se împotrivise, cu o dimineaţă în urmă, la telefon, nu
numai unei oferte, ci presupunerii cu care odinioară fusese atât
de obişnuit să convieţuiască, gândul că nimic nu este mai firesc
decât să conceapă şi să construiască tot ce-i stă în putinţă. Mai
mult, se împotrivise şi entuziasmului cu care fusese rostită oferta,
un entuziasm pe care ar fi trebuit să şi-1 asume dacă ar fi
acceptat-o, însă modulaţiile ispititoare îi erau prea cunoscute ca
să nu le respingă. Era oricând dispus să dea o mână de ajutor, o
rezistenţă, un condensator, simple înnădituri care nu-1 implicau,
ca şi orele de latină, nu vedea în ele nici un pericol. De ce să nu le
ajute în fond, dacă asta voiau? Plecă acasă cu maşina, nopţile
fiind acum prea reci ca să le bată cu pasul.
Săptămână următoare, după curs, ea îl abordă din nou. Se
ivise o defecţiune pe circuit. Îi povesti cum procedaseră, ea cu
Mildred Latham. Cum Mildred Latham, nemaiavând răbdare, se
urcase în maşină chiar în ziua în care primise proiectul, şi cum
plecase imediat la New York. Cum firma respectivă respectase
întocmai planurile lui. Şi, totuşi, după ce l-au pus în funcţiune,
au observat că în mai puţin de cinci minute aparatul de măsură
indica o creştere îngrijorătoare a parametrilor. În rest, totul părea
să fie în ordine. Doar că lumina şi căldura nu puteau fi controlate.
Cei de la firmă nu ne-au putut ajuta cu nimic, adăugă ea.
— Sigur aţi introdus o rezistenţă aici? întrebă el, arătându-i
locul care îl interesa.
— Da, bineînţeles. Am controlat de două ori. Undeva, totuşi,
trebuie să fie un scurtcircuit. Poate între şasiu
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
501 şi comutatoarele care sunt fixate pe el. Nu înţeleg de ce se
încălzeşte aşa de greu, abia în cinci minute. Iar pe urmă
tensiunea o ia razna. Un scurtcircuit, asta trebuie sa fie.
— Dar văd că ştiţi o mulţime de lucruri despre acest
domeniu.
— Nu chiar. Câteva noţiuni, prea puţin. Mildred a mai
lucrat cu aparate electrice. Cât despre mine, cred că mi-am vârât
nasul cam peste tot.
— Şi totuşi ştiţi foarte mult. E uimitor. ^ Ea făcu o scurtă
pauză, apoi zise:
— Ne puteţi ajuta?
— Da, răspunse el. De fapt sunt obligat s-o fac. Dacă
lucrurile stau aşa cum spuneţi, atunci e de vină proiectul meu.
Cu ce drept v-aş ţine pe loc? Fiindcă altfel, fără mine, nu văd cum
aţi putea ieşi din încurcătură. Când vreţi să-1 repar?
— Oricând, e în funcţie de dumneavoastră.
— De mine? Eu sunt un om liber. Deci cu cât mai repede,
cu atât mai bine. Fiindcă, după câte am înţeles, e vorba de o
experienţă cu animale. Mâine la opt şi jumătate. Vă convine? Ştiu
că la ora aceea sunteţi de mult sculată.
— Deci marţi?
— Nu e bine marţi?
Ii auzise, previzibil, replica, poate chiar înainte ca ea s-o
rostească, s-o audă, ea însăşi.
— Da, e bine marţi, răspunse ea prompt. La opt şi jumătate.
Poftim adresa, zise ea şi se aplecă să i-o scrie pe o bucată de
hârtie.
— Luăm şi micul dejun împreună, ce ziceţi? întrebă ea.
 — Nu, eu mănânc mult mai devreme, zise el. Totuşi,
mulţumesc pentru invitaţie.
Sosi exact la opt şi jumătate. Se apucă imediat de lucru.
Montă aparatul de măsură, verifică circuitul, în întregime, încercă
fiecare legătură, cu atenţie, notă câteva date într-un carneţel. Cele
două femei îl urmăreau în tăcere. Trecură douăzeci de minute.
— Aici e buba, făcu el, atingând termometrul de sticlă.
Siguranţa introdusă aici e mai mare decât cea proiectată de mine.
De aceea curentul este deviat pe aici, zise el, urmărind cu degetul
legătura pe traseul ei. Îl fac într-o clipă, continuă el, în timp ce
deschidea cutia de depanare, o trusă voluminoasă, închisă la
culoare.
Scoase din ea un ciocan de lipit, câteva scule, o rezistenţă,
în două minute totul era gata.
— Încercaţi acum.
Mildred Latham răsuci comutatorul. Lămpile se aprinseră,
acul indicator se ridică, rămânând fixat pe poziţie. El verifică
întregul montaj, încă o dată. Trecuseră abia zece minute.
— Merge, anunţă el, întorcându-se spre ele. Dădură
amândouă un chiot de bucurie.
— Pot să vă ofer o cafea, domnule Harnack? întrebă Mildred
Latham. Măcar atât.
— Vai, sigur că da, domnişoară Latham. Mi-ar prinde foarte
bine.
Se aşezară în salon la o ceaşcă de cafea. Mildred Latham îi
aşeză în faţă o farfurie cu fursecuri fine, apetisante, însă el nu
părea prea interesat de ele, le lăsă aşa cum erau, neatinse.
— Sunteţi ca un medic, zise Sylvia Warren. Geantă neagră.
Stetoscop electronic. Hapuri care se numesc rezistenţe,
condensatoare, şi câte-or mai fi. O asemănare perfectă. Doctorul
Harnack a venit, şi iată, pacientul e sănătos.
Abel Harnack îşi ţintuise privirea în fundul ceştii de cafea,
parcă ar fi căutat un pretext ca să nu se uite în ochii lor. Femeile
se priviră descumpănite.
— Domnule Harnack, sunt sigură că v-ar interesa să aflaţi
ceva despre viaţa insectelor, interveni Mildred Latham.
Ajunseseră într-un punct mort al discuţiei, fără să ştie de
ce, fără să ştie cum, deşi Mildred Latham îşi dădea seama că o
ieşire trebuie să existe, că ea o va găsi.
 — Seamănă foarte mult cu nişte maşini, cu nişte
mecanisme, încercă ea să-i câştige atenţia, să-1 capteze. N-au
personalitate. De fapt, insectele nu au nimic pentru care le-am
putea îndrăgi.
Vocea îi devenise stridentă. Se întâmplase ceva?
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
503.
— Ne atrag însă prin ceva abstract, nici nu ştiu dacă acesta
e cel mai potrivit cuvânt, în orice caz ele sunt cu totul altceva
decât mamiferele, acestea au un mod al lor direct de-a ne atrage,
şi nu numai ele, şi cu păsările se întâmplă la fel. Nici nu e greu să
îndrăgeşti un mamifer sau o pasăre, să te simţi legat de ele. Cu
insectele însă e cu totul altceva, accentuă ea, uitându-se,
nedumerită, la Sylvia Warren. Insectele sunt fascinante nu atât
pentru ce li s-ar putea întâmpla, în acest sens acţiunile lor sunt
perfect previzibile, cât pentru comportamentul lor: viaţa lor arată
ca o splendidă partidă de şah, sau ca un ceas elegant şi precis.
Abel Harnack se uita tot acolo, pe fundul înnegrit al ceştii
de cafea. Conversaţia părea compromisă. Fără să înţeleagă ce se
întâmplă, însă simţind că trebuie să întreprindă ceva, Mildred
Latham nu reuşea decât să-i împotmolească şi mai adânc.
— Da, continuă ea, sunt sigură că pentru un om cu talentul
dumneavoastră analitic, cu preocupările dumneavoastră, insectele
ar reprezenta un domeniu foarte interesant. Ştiţi de ce unele
insecte dau din aripi atât de repede? întrebă ea, ca să ofere, în
aceeaşi clipă, precipitat, răspunsul. Le-am putea compara cu…
— Nu mă pot concentra, spuse Abel Harnack, rete-zându-i
explicaţia şi ridicându-şi, pe neaşteptate, privirea, dezmeticit
parcă atunci dintr-un somn adânc. Îmi vuieşte capul. Am
impresia că aud numai conjugări şi declinări în latină, continuă
el, cu o voce scăzută. Să mai verific o dată circuitul, zise el apoi,
ridicându-se.
Le lăsă pe amândouă în salon, trecu grăbit în camera
cealaltă, care adăpostea instalaţia. Îl urmară şi ele, după vreo
cinci minute. Lucra încă la instalaţia electrică.
— Am să fac câteva modificări, spuse el. Nu e complicat.
Termin repede.
După cincisprezece minute, îşi adună sculele, le băgă în
cutia de depanare, îşi luă rămas bun de la ele, şi plecă.
 Diapauza este o perioadă de repaus aparent la insecte, în
care acestea îşi încetinesc funcţiile vitale, supravieţuind astfel
unor condiţii nefavorabile de existenţă. Diapauza îngăduie insectei
să intre într-o stare de somnolenţă în care orice proces de
dezvoltare încetează, metabolismul reducându-se la un nivel
foarte scăzut, doar atât cât să menţină organismul în viaţă. In
acest fel, rezervele de hrană ale instectei sunt suficiente pentru o
perioadă foarte îndelungată. Această stare de somnolenţă,
respectiv diapauza, poate surveni în orice stadiu de dezvoltare al
insectei: ou, larvă tânără sau dezvoltată, pupă sau adult, în cazul
din urmă oprirea procesului de creştere ducând la încetarea
reproducerii. Nu este un fapt ieşit din comun ca diapauza să
dureze mai multe anotimpuri, sau ca pupa să rămână în aceeaşi
stare timp de doi, trei ani, înainte de a da naştere insectei adult.
Recordul în această privinţă îl deţine, probabil, Stiodiplosis mo-
sellana, una din musculiţele de gogoşi, care atacă spicele de grâu
(Cecidomidae) şi care, în timpul iernii, trăiesc în sol, ca larve.
Sunt înregistrate cazuri în care insecta a rămas în această stare
de somnolenţă timp de optsprezece ani, după care larva s-a
transformat în pupă, şi apoi în insectă adult.
„… după care larva s-a transformat în pupă, şi apoi în
insectă adult.” Recitise ultimul rând şi nu-i venea să creadă.
Întorcându-se acasă, după vizita făcută lui Mildred Latham,
se gândise să se abată pe la bibliotecă. Mildred Latham îi vorbise
de caracterul perfect previzibil al insectelor, folosise exact aceste
cuvinte. Se referea oare la un anumit lucru sau fusese doar o
simplă expresie? Era, desigur, un domeniu în care se simţea la ea
acasă, nu putea vorbi decât în deplină cunoştinţă de cauză, şi,
totuşi, să se fi gândit oare la acest lucru, când îi amintise de
caracterul „perfect previzibil* al insectelor? Voia să se convingă
singur, să verifice dacă spusele ei aveau un temei. Era oarecum o
senzaţie nouă, să verifice, confrun-tând, poate că totuşi o mai
avusese cândva, dar trecuse foarte multă vreme de atunci. Fiindcă
pentru Abel Harnack demult însemna, sau mai degrabă ajunsese
să însemne, de atunci.
La bibliotecă începu cu Enciclopedia Britanică, pentru
informaţii generale, apoi ceru cărţi de specialitate. Le răsfoi,
oprindu-se în cele din urmă la Viaţa insectelor.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
505
 Citi primele două capitole, apoi căută la index cuvântul
„diapauză”. Era termenul de care se lega experimentul pe care-1
făceau ele. Incredibil. Închise volumul, se ridică de la masă, şi
porni, cu toate cărţile sub braţ, spre masa custodelui. Şi atunci le
văzu pe ele, cele două femei care erau tot împreună, aşa cum le
lăsase, cu câteva ore în urmă.
— Extraordinar! exclamă Sylvia Warren. Ce coincidenţă,
domnule Harnack! Drumurile noastre se întâl-nesc iar.
Ar fi vrut să-şi retracteze cuvintele, şăgălnicia lor măcar,
fiindcă nu era gehul ei, şi ştia că rostindu-le greşeşte, punându-1
şi pe el, bineînţeles, într-o situaţie care nu putea fi decât penibilă.
Mildred, care asistase la scenă, stătea deoparte căutând să
desluşească titlurile cărţilor pe care Abel Harnack le ducea în
braţe, spre catedra custodelui.
— Caut ceva despre insecte, încercă el să se justifice,
îndreptând cotoarele, ca să se vadă mai bine. Trebuie să recunosc
că m-aţi făcut curios.
— Excelent! făcu ea. Apelaţi la mine oricând aveţi nevoie de
o consultaţie în acest domeniu.
Dădu din cap, parcă ar fi vrut să-i spună ca aşa va face,
întocmai.
— Noi am venit pentru un program informativ, sunt
prezentate ultimele apariţii, câteva cărţi interesante. Se ţine în
fiecare marţi, la prânz, preciză Sylvia Warren.
Părea lipsit de sens ce făcea, însă totuşi explicaţiile ei
sunau ca un fel de scuză, ca şi cum i-ar fi fost teamă că vor fi
bănuite că se ţin după el.
— Vă doresc o după-amiază plăcută, le spuse el, dând încă
o dată din cap.
Le depăşi apoi, continuându-şi drumul. De fapt, nu-1
interesa deloc dacă ele aveau un motiv anume pentru care
veniseră aici. Ştia doar că el însuşi făcuse un salt, pe care cu
numai trei ore înainte nu şi l-ar fi imaginat. Gândurile îi pluteau
acum în alte direcţii, adulmecând, nerăbdătoare, inaccesibile.
Şi iarna sosi în cele din urmă.
, Abel Harnack o petrecu alături de cărţile de latină, îşi
făcea temele cu scrupulozitate, epuiza capitolele de gramatică
avid, precipitat, ablativul absolut şi conjugarea perifrastică
pasivă, declinarea la gradul comparativ, şi capitole mai ezoterice,
precum conjugarea lui eo sau construcţiile circumstanţiale de loc
şi de timp. Vocabularul sporea treptat, vizibil. Limba devenea, pe
zi ce trece, o delectare. Orele, temele, explicaţiile din clasă îl
făceau să simtă tot mai bine stilul de gândire latin, tonalitatea
limbii, a celei vorbite în epoca de aur, sau mai târziu, acea limbă
scandând eroic sau decadent, hrănită de stoicism şi înveşmântată
întotdeauna într-o impecabilă urbanitate. Atât cât reuşea el să se
apropie de aceste constante, niciodată prea mult, niciodată până
în profunzimile lor, izbutea totuşi să perceapă, să simtă magma
tumultoasă, nemărginită, de ambiţii şi fapte măreţe din care se
zămislise, pe care le zămislise latina, iar şi iar. Cicero vorbind
despre prietenie. Horaţiu tânjind după tihna vilei sabine. Pliniu
aruncând pe ecranul închipuirii pulsaţiile raselor. Vergiliu
întemeind o istorie.
Iar deasupra lor, dominând, echilibrul subtil al bunului
simţ, rostit în silabe minore, efemere, dar şi în propoziţii vitale,
definitive, implicat în destinul unei naţiuni sau al întregii
umanităţi, dar şi în înverşunarea denunţului, în josnicia
linguşirii, rămânând mereu acelaşi, un echilibru autoritar,
neasemuit, rezonând sub arcurile ordinii, o ordine care stăruie şi
în visul ei spulberat, chinuitor, fiindcă nici măcar declasaţii,
brutalizând, n-o pot izgoni, schimbând-o cu altceva.
Pentru Abel Harnack, ordinea din lumea insectelor ţinea de
alt domeniu, un proces mult mai fascinant decât învăţarea latinei
şi, pe deasupra, şi mult mai uşor de descifrat în intimitatea lui.
Cu cât citea mai mult despre insecte, cu atât era mai convins că
viaţa lor se bizuia în primul rând pe perpetuarea energiei la
nesfârşit. Aproape că atinsese, el însuşi, această ţintă, întinzând
în subsolul casei păienjenişul acela de cabluri şi sârme, crezuse
atunci că energia poate fi conservată la infinit, însă maşinăria
inventată de el, fără a fi foarte complicată, se dovedise totuşi prea
dependentă de materie, care, inevitabil, fie că e vorba de cupru,
cositor sau argint, până la urmă tot se oxidează devenind iarăşi
ceea ce a fost la început, adică nişte simpli electroni.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
507
Insectele însă atingeau perfecţiunea, se metamorfozau la
nesfârşit, preschimbând materia, mai încet sau mai grabnic, ca
nişte molecule impasibile într-o formulă chimică, fiecare parte
componentă fiind prinsă într-o structură, cu precizia cu care sunt
legaţi ionii între ei sau atomii de oxigen într-un lanţ de carbon. Iar
părţile nu erau dependente unele de altele, furnicile puteau să-şi
poarte povara şi după ce li se secţiona abdomenul, iar călugăriţele
îşi puneau la cale conspiraţiile şi după ce erau decapitate. Fără
ochi, cu membrele amputate, insectele supravieţuiau totuşi. Le
puteai îngheţa într-un cristal, ca să le readuci la viaţă mai târziu,
topindu-1.
Pentru Abel Harnack devenise tot mai limpede că insectele
nu puteau înţelege ce se întâmplă cu ele, după cum nu puteau
discerne, şi că de fapt soarta nu le afecta în nici un fel, şi nici nu
le-ar fi putut afeâta, fiindcă ele îndeplineau nu un destin, ci o
funcţie. Limpezimea aces^ tui adevăr aproape că îl cutremură.
Pricepu aşadar că visul mişcării perpetue este, cu toate opreliştile,
un vis realizabil, posibil, deşi pentru a-1 atinge trebuie să dai la o
parte orice altceva. Dar, şi mai tulburătoare era descoperirea
acestui mecanism, diapauza, mecanism prin care insecta îşi anula
însăşi necesitatea de a exista, ca să devină o prelungire a luminii
aşternute peste ea, o exflorescenţă.
Citi în iarna aceea foarte multe căpţi despre viaţa insectelor.
Află o mulţime de lucruri noi, pe care însă le ţinu pentru el, deşi
ar fi putut să i le împărtăşească şi lui Mildred Latham atunci când
se întâlneau. Se mulţumea s-o asculte; uneori îi punea câteva
întrebări, însă se oprea aici. Despre lecturile lui nu scotea nici un
cuvânt. Era un subiect de care nu voia să se atingă, devenise un
fel de răspântie decisivă pe care ar fi vrut s-o depăşească fără
martori. Adică fără să fie văzut de ea, sau de altcineva. Fiindcă
pentru ea, insectele nu erau decât nişte maşinării. Nu numai că
se asemănau cu nişte maşinării, dar chiar erau, ele însele, nişte
maşinării. Unele din ele nici măcar nu aveau nevoie de sex ca să
se reproducă.
Iarna trecea greu. Îşi ocupa timpul cu noile îndeletniciri,
fără să renunţe însă la cele de odinioară. Aceleaşi ore, aceleaşi
deprinderi. Dimineaţa, o vizită la Vivian, mai ales când se
îmblânzea vremea. O dată pe săptămână lua masa cu ei. Vivian
era fericită, îl vedea din nou activ, preocupat.
— Arăţi bine, îi spuse ea.
— Mă simt sănătos. Fac plimbări lungi, pe jos, în fiecare zi,
dacă nu e urât afară. Dorm suficient. E normal să mă simt în
formă.
— Deci latina îţi prieşte.
 Charles era în sufragerie, se uita la televizor. Copiii erau
sus, tropăiau în camera lor. Vivian stătea de vorbă cu tatăl ei în
bucătărie, farfuriile deja stivuite, spălate, masa şi plita curăţate,
totul pregătit parcă pentru micul dejun de a doua zi.
— E O. K., zise el. Mă ţin de ea.
— Şi profesoara? Cum o cheamă?
— Dornnişoara Warren. Sylvia Warren.
— Şi ea? Ea ce face?
— Ce vrei să spui?
— Cum te împaci cu ea? insistă Vivian uitându-se la el.
— La ce faci aluzie?
— Ştii bine la ce fac aluzie.
— Nu. Nu-i ce crezi tu, spuse el. Suntem doar cunoştinţe.
Prieteni, să zicem. Deşi, e mult spus prieteni.
— Am văzut-o. N-arată rău.
— Las-o baltă, Vivian.
— Dar. Nu-i nici o nenorocire, tată, ştii bine, zise ea
apăsând cuvintele, cu o voce în care vibrau speranţele ei de
odinioară, acum altfel, precipitat. Nu eşti bătrân, continuă ea.
Aşteptând apoi răspunsul, pregătită să se dueleze, să-1 înfrunte,
să se bată cu el, pentru el.
Trecutul era în urmă, îngropat, n-ar fi trebuit decât să
privească înainte, viitorul îi oferea în fond destule lucruri, putea
încă să aleagă. Însă el nu-i răspunse. „Nici t ea nu e bătrână.” Nu,
nu avea ce să-i răspundă. Vivian se ridică atunci de la masă şi
începu să se învârtă nervoasă prin bucătărie. Tăcerea lui o iritase.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
509
— Ai impresia că ştii multe, zise el, într-un târziu. Dar tot
ce ştii se reduce, îţi spun eu, la un singur lucru: relaţia bărbat –
femeie, soţ – soţie.
— Poate, încuviinţă ea. Poate că într-adevăr nu ştiu decât
atât. Dar poate că nici nu există altceva.
— Altceva mai important, o înfruntă el, curios, stârnit,
ridicându-se de la masă, dezvelindu-şi întreaga statură, ca şi cum
adevărul l-ar fi constrâns, pe neaşteptate, să se arcuiască. Mai
important, strigă el.
Apoi se aplecă şi o sărută pe frunte. Trecu prin celelalte
camere şi, după ce îşi luă la revedere de la Charles şi de la copii,
plecă acasă.
 Iarna se învrăjbise. Pământul îngheţase. Cerul era împietrit,
fără culoare. Câmpiile, pădurile păreau să se fi retras într-un cuib
nevăzut. Şi oamenii.
Nu treceau mai mult de două săptămâni fără să primească
câte un telefon, câte o scrisoare, prin care era invitat să-şi reia
postul. Ofertele, propunerile de contract continuau să sosească pe
adresa lui, deşi, de când abandonase serviciul, se scursese mai
bine de un an. Insă calităţile lui excepţionale, unii îl socoteau de
neînlocuit, stârneau, ca şi în trecut, interesul. I se simţea
absenţa, mai ales acolo unde sfaturile lui dăduseră rod. Uneori
pleca la vreun prieten să depaneze, să repare vreo instalaţie, însă
nu stătea mai mult de o zi, două. Îşi impusese singur limita, pe
care se străduia să n-o depăşească, oricare ar fi fost pretextul.
Veni şi ianuarie. Completă cererea de înscriere pentru al
doilea semestru de latină. Nu mai rămăseseră decât cinci elevi din
toată grupa de unsprezece cu care începuse cursul. Trei
abandonaseră la sfârşitul primului semestru, iar alţi trei, la
sfârşitul vacanţei, când n-au mai completat actele necesare. De
fapt, cinci era şi limita, fiindcă regulamentul nu permitea
organizarea de cursuri cu grupe de patru cursanţi. Dacă nu s-ar fi
înscris, cursul ar fi luat, inevitabil, sfârşit. Deşi nu se înscrisese
ca să-i facă ei o favoare, nici nu se gândise că decizia lui ar fi
putut sluji la ceva, voia să continue pentru că latina îşi câştigase
un loc, un rost în viaţa lui, şi dacă la început nu existase nici un
motiv serios ca să înceapă cursul, cu atât mai puţin nu exista
acum un pretext ca să-1 abandoneze.
Apoi, într-o dimineaţă, primi din partea tribunalului
0 decizie prin care i se comunica verdictul într-un proces cu
General Electric. Câştigase aşadar litigiul deschis cu cinci ani în
urmă, pretenţiile lui fiind considerate juste.
1 se remiteau, de fapt, drepturile de inventator încălcate
cândva, o sumă considerabilă, pe care se grăbi s-o depună într-un
cont la bancă. Şi s-o lase acolo, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic.
În februarie veni viscolul, zăpada se întări, zgrunţu-roasă.
Într-o dimineaţă, din cauza vântului puternic, un stâlp de înaltă
tensiune se prăbuşi. Şi atunci, făcându-şi drum printre nămeţi,
se luptă să ajungă la Mildred Latham. Ca să le monteze un
generator de mare putere, pentru ca lumina şi căldura să vină
fără întrerupere, pentru Vendalia tarda.
 Şi continuă astfel, zilele treceau, fireşti, previzibile,
ducându-şi cu sine rostul, împlinirea. Se îndepărtase atât de mult
de ceea ce fusese el însuşi cu un an în urmă, încât era tentat
uneori să-şi măsoare seninătatea rămânând. Singur, cu propriile
lui amintiri. S-o măsoare ar fi însemnat de fapt să deschidă uşa,
încet, aşa cum o deschisese atunci, când venind acasă, n-o mai
găsise pe Estelle, şi deschizând-o să aştepte valul acela sufocant,
năucitor, să-şi aducă aminte de clipa când fusese ţzbit, aruncat în
vârtejul învolburat al frustrării, şi să-şi dea seama că acum i se
putea împotrivi, zăgăzuindu-1, îl simţea doar năvălind. –
rostogolindu-se în dig, de partea cealaltă a digului, încor-dându-
se furios, vibrând apoi, slăbind treptat, şi în cele din urmă
mistuindu-se, pierind. Probabil că viaţa nu-i oferise niciodată o
plăcere mai autentică ca aceea pe care o trăia acum.
Era spre sfârşitul lui februarie, după terminarea cursului,
se pregătea să meargă acasă, când, înainte de a ieşi, se opri
câteva clipe la toaletă. Inscripţia era aceeaşi, o recunoscu imediat,
o plăcuţă cu litere albăstrui pe un fond alb, o ştia de pe vremea
când a fost ridicată şcoala, cu patruzeci de ani în urmă. Vivian
învăţase aici. Şi nepoţii lui, acum, învăţau tot aici. Afară vântul
mătura parcarea, Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile
de existenţă 511 nu era violent, ci doar stăruitor, insistent,
împingând, pre-sând tot ce întâlnea în cale, ca o plesnitură care
nu lasă urme. Zăpada, după ce se topise, îngheţase din nou, iar şi
iar, până când pământul se transformase într-un fel de fâşie
selenară, denivelată, cu adâncituri şi ascuţişuri. Se apropie de
maşina lui, şi atunci o zări pe Sylvia Warren. Stătea în genunchi,
lângă roţile automobilului, cu palmele desfăcute peste zăpada
zgrunţuroasă, cu fruntea sprijinită de portiera maşinii.
Îşi făcu drum spre ea, prin rafalele de vânt care nu
conteneau.
— Domnişoară Warren, o strigă el. Ea ridică puţin capul.
— Am alunecat. E ca sticla pe jos.
Il privea cu o mină oarecum destinsă, ca şi cum poziţia în
care stătea şi-ar fi ales-o de bună voie, ca să-şi tragă sufletul un
pic. O aşteptă să se ridice, însă ea nu se clinti.
— Să vă ajut, se oferi el, aplecându-se şi apucând-o de braţ.
— Mulţumesc, şopti ea. M-am lovit, am impresia că m-am
lovit.
 Acum era în picioare. Se uită mai bine la ea. Avea o tăietură
la genunchi, şi începuse să-i curgă sânge.
— Vă simţiţi bine?
— Puţin zguduită, zise ea, deschizând portiera maşinii. O
ajută să se urce.
— Sunteţi sigură că e numai atât? Nu vreţi să conduc eu?
Puteţi lăsa maşina aici, o luaţi mâine.
— Nu, zise ea încet. Am alunecat, asta-i tot.
— E un om foarte drăguţ, spuse Mildred Latham. Inteligent.
Cam tăcut, e adevărat, însă cu o intuiţie extraordinară. Şi atât de
blând. Asta întotdeauna e un semn bun.
— Un semn bun pentru oe? întrebă Sylvia Warren.
Erau împreună în apartamentul ei. Pin camera cealaltă, un
disc cu muzică de Bach, abia perceptibil, o muzică atât de amplă,
pusă atât de încet.
— Pentru un soţ potrivit? Cum, Mildred, vrei să spui că n-ai
renunţat încă la gândul de-a te mărită?
— Eu? sări Mildred Latham, de fapt fusese un fel de ţipăt.
Nu e vorba de mine, ci de tine.
Sylvia Warren râdea. Înţelesese, desigur, la ce se referea
Mildred Latham, era vorba de fapt de persoana ei, întotdeauna
fusese vorba doar de persoana ei, de când se cunoşteau, de
aproape douăzeci şi cinci de ani.
— Tot mai încerci să-mi găseşti un soţ?
— Crede-mă, nu-i vorba de asta. Doar am mai discutat. Pur
şi simplu nu înţeleg de ce n-ai făcut-o până acum. Eşti o femeie
atrăgătoare.
Bach îi absorbi ultimele cuvinte.
— N-am de gând să-mi schimb viaţa, Mildred. Cu atât mai
puţin nu sunt dispusă să las pe altcineva să mi-o schimbe. Te
rog, nu te băga. Ştii că lui Abel Harnack nu-i place să fie
amestecat în poveşti de soiul ăsta. Sigur că e plăcut să stai în
compania lui. Dar să nu cerem mai mult. E suficient.
— Sigur că n-am de gând să mă bag, doar nu-ţi închipui că
nu mai ştiu ce fac.
Subiectul era închis. Sylvia Warren se ridică să pregătească
un ceai. Cândva încercase, forţându-şi limitele imaginaţiei, să-şi
închipuie viaţa cu totul altfel decât era în realitate, căci, totuşi,
până la urmă, ar fi fost oare cu putinţă să devină soţia lui Abel
Harnack? Soţia lui Abel Harnack? Ideea însă nu-i spunea nimic,
n-avea nici o rezonanţă. Pur şi simplu nu o putea vizualiza.
Gândul în sine i se părea nelalocul lui, iar ei doi deveneau şterşi,
reduşi la un contur spălăcit, neînsemnat. Erau deocamdată toţi
trei, deveniseră cu timpul buni prieteni. Chiar dacă – dacă – viaţa
le-ar fi putut oferi mai mult, nu le putea pretinde totuşi mai mult
decât aveau. De ce să se predea atunci unei pasiuni, când ea n-ar
fi fost în stare nici măcar s-o accepte, ca un dar, de ce să se
abandoneze? Bineînţeles că-i plăcea. Abel Harnack avea un aer
neobişnuit, care părea să transmită ceva. Şi totul cu o politeţe
copleşitoare. Nici nu dorea mai mult. Viaţa îi oferise încă o
plăcere. O acceptase. Era suficient.
La începutul lui aprilie devenise evident că experimentul cu
Vendalia tarda a eşuat. Din ouă nu ieşise nici o larvă. Rămăseseră
toate ca înainte, în diapauză.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
513
— Dar sunt încă viia nu-i aşa? întrebă Abel Harnack. Poate
că vor ieşi peste un an, peste doi, cine ştie.
— Şi atunci ce propuneţi? Să lăsăm experienţa să continue?
Mildred Latham se învârtea pe lângă clopotul de sticlă sub
care ouăle păreau nişte bucăţi de materie, inerte, suspendate în
aşteptare, într-o aşteptare indefinită.
— Încă un an? Şi apoi? încă unul, şi încă unul? Şi pe
urmă? Ce-o să facem cu toată instalaţia? O s-o punem în braţe
celor de la universitate?
Palma ei descria valuri, prin aer, deasupra instalaţiei.
— Da, zise Abel Harnack.
Venise să ia cina împreună cu ele. Iarăşi. Se instituise un
fel de obicei. Se simţeau bine împreună, de fiecare dată discutau
despre latină, despre insecte, dar şi despre tehnica fotografiei, şi
despre sistemele sofisticate de măsură şi control, despre
microscopulelectronic, despre utilitatea plasticului, despre
mecanismul morilor de vânt, şi despre distanţele dintre stele.
— Iată-ne în mica noastră Academie Regală, proclamă
Sylvia Warren, chiar în seara aceea, deşi eşecul cu Vendalia tarda
era încă foarte proaspăt.
Acum, după ce luaseră cina, după ce băuseră cafeaua,
stăteau toţi trei, în ultima cameră din apartamentul lui Mildred
Latham.
 — Nu mai am entuziasmul de odinioară, mărturisi ea. In
plus, a venit primăvara. E aici, a venit, repetă ea spriji-nindu-şi
braţele pe umerii Sylviei Warren.
— Ne vezi? Noi două? Eu şi Warren, locul nostru e acolo, pe
câmp. Vreau să văd ce iese efectiv din ouă, nu să-mi pierd vremea
păzind nişte vietăţi care nu există.
— Şi totuşi ce-o să facem cu ele? întrebă el.
— Le punem înapoi de unde le-am luat. Dacă n-ai nimic
împotrivă, desigur. Vino cu noi marţea viitoare să vezi cum e. Ce
zici, te tentează?
O să vină, era de acord.
Triverton, o lume alcătuită din terenuri brăzdate de pâraie
şi bălţi, de pajişti şi crânguri de pini şi păduri de stejari, o lume
care îi ertt tot atât de puţin cunoscută, pe cât putea fi motorul
unui automobil pentru un profan. Oricine are o idee despre pajişti
şi bălţi, ca şi despre motoare, ceea ce este însă foarte departe de
cunoaşterea profundă a acestor lucruri, până acolo încât să vezi
înaintea ochilor, ca într-un film, supapele de admisie şi mişcările
pistonului comprimând combustibilul-aer din interiorul
cilindrului, aşa cum le vedea Abel Harnack, sau aşa cum îi
apăreau lui Mildred Latham celulele din vârful rădăcinii la
Symplocarpus foetidus, proliferându-se, divizându-se mai departe
în sol. Aici însă, în lumea aceasta, în care fiecare detaliu devenea
un fapt obiectiv, şi unde realitatea era susţinută de toate lucrurile
la un loc, aici, Abel Harnack nu mai fusese niciodată. Ajunsese
abia acum, descoperind, atingând o altă limită.
Sclipeţi, iarba fiarelor, ferigi, muguri de fag ascuţiţi ca nişte
vârfuri de suliţă, cuiburi cu ouă de călugăriţă, acoperite de cruste,
ciuperci răsărite de sub coaja prăfoasă a arborilor, muşchi firavi
înverziţi, un vindereu ţâşnind de sub coama copacilor, câte un
şoarece de câmp stingher, musculiţe îmbrobonind luciul tihnit al
bălţilor. Oare mai putea pătrunde în această lume, după ce o
descoperise atât de târziu, şi oare o putea primi, asemenea lor, ca
pe un, elixir, ca pe o poţiune vrăjită? Le vedea cum se depărtează
de el, parcă ar fi desenat pe pământ o dâră miraculoasă. Una din
ele călcând apăsat, cu un mers uşor previzibil, cealaltă, mai
tânără, profilându-se în gesturi agile, consistente, ferme. De pe
înălţimea pe care se afla, ea îi apărea ca o fetişcană
neastâmpărată. Se aflau amândouă într-o lume în care
transfigurarea devenea posibilă, chiar în momentul acela, în
după-amiaza aceea. V
— Domnule Harnack.
Fusese strigătul ei, al Sylviei Warren.
— Veniţi să vedeţi ce-am găsit.
Mildred Latham era undeva pierdută în iarbă. Se apropie de
ele, şi atunci ea se ridică brusc cu un şarpe subţire în mână. Îl
apucase de deasupra capului, cu cealaltă mână sprijinindu-i
coada.
— Thamnophis ordinatus, anunţă ea. Sau, cu alte cuvinte,
şarpele jartieră. Îl ştiţi?
— Nu, spre ruşinea mea, nu-1 ştiu. E un personaj
necunoscut pentru mine.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
515
— Şarpele este, cum să vă spun eu, un animal frumos.
Vedeţi, aici pe burtă, unde se întâlnesc solzii simpli cu cei dubli.
Iar aici începe coada.
Şi ea continuă să-i explice, îi vorbi despre şerpi, despre
glandele post-anale, care produc nişte secreţii urât mirositoare, ca
mijloc de apărare, despre glandele Jacob-son de la cap, care pot
detecta sursele de căldură, despre modul în care se reproduc, cei
mai mulţi se nasc din ouă? deşi acest Thamnophis ordinatus se
naşte viu, exact ca omul, adăugă ea. Dădu drumul şarpelui, care,
cu un zvâcnet abia perceptibil, dispăru în smocurile de iarbă.
Soarele sporise în tărie, o briză uşoară răzbătea câmpul, încă
pustiit după trecerea iernii. Din depărtare se auzea cârâitul
ciorilor. Împrejurul lor, pământul încă moale împrăştia în aer
arome ca un abur străveziu.
— E fantastic, zise Mildred Latham, cu ochii sclipind. Sylvia
Warren o luă de mână şi împreună plecară mai departe.
Întunericul coborî pe neaşteptate, aşa cum numai în aprilie
se poate întâmpla, albastrul strălucitor al zilei fiind înghiţit de
cenuşiul aspru al înserării. Începu să plouă. Erau încă destul de
departe unii de alţii, iar până la maşină mai aveau o bucată bună
de mers. Ii făcură semn cu mâna. Înţelese imediat despre ce era
vorba şi o luă la fugă spre ele. Se afundară cu toţii în desişul
pădurii, şi apoi sub un molid uriaş, de un verde întunecat. Ca să-
şi facă loc, ridicară crengile de jos, întocmai cum ai ridica tivul
unei rochii care mătură podeaua.
 — Hai înăuntru, îl îndemnă Mildred Latham.
Se aplecă, îngenunche, şi se strecură înăuntru. Ele îl
urmară imediat. Mirosul greu de molid, la început ameţitor, se
lichefie treptat, iar respiraţiile lor deveniră mai pregnante,
coborâte parcă la o mare adâncime, sub apă. Lumina aluneca
printr-o reţea infinită de ace, străpun-gând fin bezna dinăuntru.
Nu se udaseră, deşi afară ploaia cădea cu înverşunare. Stăteau
acum împreună în culcuşul cafeniu şi moale, sub un molid
îmbătrânit, stăteau ca într-un cuib, ocrotiţi.
— Nu mâncăm şi noi ceva? se agită Mildred Latham, şi apoi
tot ea se grăbi să scoată din rucsac un termos cu cafea şi câteva
sandvişuri cu pâine neagră şi şuncă.
— Îmi place când plouă. E minunat. Să te poţi ascunde sub
un copac, şi acolo să te ospătezi în tihnă, ferit de' ploaie, ferit de
tot ce-i afară. Şi totuşi, dacă n-ar ploua, nu ştiu cum, parcă n-ar
mai avea nici un farmec.
Le împărţi gustările şi cafeaua. Se înfruptau, din când în
când reveneau la cele văzute cu câteva ore înainte: o raţă cu ochi
de şoim, alunul pitic şi rodul pământului, toate ivite parcă atât de
timpuriu, ca şi cum primăvara şi-ar fi pierdut, dintr-o dată,
răbdarea.
— Ei, domnule Harnack, ce ziceţi, vă place aici?
— Da, într-adevăr, e foarte plăcut, domnişoară Warren. De
fapt, tot ce-am văzut aici e nou pentru mine.
— Nimic nu stă pe loc, spuse Mildred Latham. Iarna,
primăvara, vara, toamna.
După ce termină ceaşca de cafea, mai turnă una, pe care i-o
întinse lui. Apoi, spuse:
— Aş putea rămâne aici. Afară să cadă ploaia. Sau să fie
senin. Şi eu să stau aici, cuibărită sub molidul acesta, oricât,
toată viaţa.
— Da, făcu Sylvia Warren. Am trăit şi eu această senzaţie.
Tot aici. Dar nu numai aici. Şi când pictez simt acelaşi lucru. Sau
când mă aşez la pian şi cânt. Sau când citesc din Vergiliu. _
Şi izbucni în râs. Abel Harnack se uită la ea uimit. Râsul ei,
întotdeauna însoţit de o oarecare suavitate, atât de limpede, acum
îi sună, dimpotrivă, tăios, ca o salvă care te cutremură. Parcă ar fi
aflat dintr-o dată un secret ţinut cu străşnicie, dezvăluit doar
aceluia care l-ar tăinui cu aceeaşi emoţie cu care l-a primit.
 Nu ştia ce să spună, nu ştia nici măcar dacă ar mai fi fost
ceva de spus. Tot ce aflase de la femeile acestea îi era foarte
limpede, atât doar că nu reuşea să găsească în trecut un termen
de comparaţie, sau poate ar fi găsit, dar numai cu Estelle,
imaginea ei încă vibra, însă pe ea n-ar fi îndrăznit s-o asemuiască
cu nimic altceva.
Ridică ceaşca de cafea încercând să soarbă şi deodată,
cuprins parcă de un acces, trupul i se zgudui. Cafeaua se prelinse
leneş, ca şirul anilor, clipă rostogolită molcom, căscând un
interval lung de timp, îndeajuns să încapă în el toate gândurile.
Îndeajuns ca să priceapă că viaţa, aşa cum o concepuse el, se
transformase într-un fel de redută, Supravieţuind astfel unor
condiţii nefavorabile de existenţă 517 în timp ce fâşii de memorie
năvalnice îl cotropeau din toate părţile, rupând stăvilarele. Îşi
dădea seama că se înşelase. Şi că acum, după ce fortificaţiile erau
străpunse, după ce puhoiul se năpustise peste el, prin toate
crăpăturile şi fisurile posibile, nu mai avea de ales, suspendat
între spaima de a fi doborât şi dorinţa de a se apăra, trebuia să
decidă, şi din hotărârea lui, asumată sau nu, urmau să se
clădească celelalte hotărâri, toate câte vor mai fi.
Iubirea i se înfăţişase şi lui ca o experienţă, profundă,
răscolitoare, inexplicabilă, o experienţă nesupusă nici unui tipar
sau oprelişti, stăruind perpetuu într-o anume inde-terminare.
Experienţă pe care ar fi vrut s-o prelungească, ca să rămână la
adăpostul ei, totdeauna.
De fapt, de ce acceptase să vină aici, să le urmeze în
această lume care le aparţinea numai lor? Oare cât din tot ce
agonisiseră ele se putea pierde aici? N-ar fi trebuit să vină, să
păşească pe acest teritoriu care îţi transmitea toate vibraţiile sale,
care îţi dizolva orice sentiment de siguranţă, sau, dacă reuşeai
totuşi să mai păstrezi vreunul, acela era legat tot de certitudinea
că te aflai acolo, şi nu în altă parte.
— Vai, sări Sylvia Warren chiar în clipa în care cafeaua i se
prelinse pe genunchi.
O simţi trecându-i prin pantaloni, însă de acum fierbinţeala
se muiase. Un spasm, fusese ca un spasm, însă se linişti repede.
Îi întinse ceaşca Sylviei Warren şi ea bău ce mai rămăsese.
Terminară de mâncat. Vremea, întocmai cum prezisese Mildred
Latham, se însenină iarăşi. Le lăsă întâi pe ele să iasă din
adăpost, apoi se târî şi el afară, unde îl întâmpină un cer clar,
albastru, de aprilie. Erau acolo toate incertitudinile lui de
odinioară, intacte.
— După cum v-am mai spus, se adresă ea cursanţilor, nu
veţi susţine un examen la sfârşitul anului. Nota va reflecta
activitatea dumneavoastră din timpul semestrului.
Cuvintele se rostogoleau precipitat. Continuă:
— A fost un an deosebit de plăcut pentru mine, şi
nădăjduiesc că şi pentru voi. Am reuşit să ne cunoaştem destul
de bine. Am reuşit, de asemenea, să învăţăm ceva latină
împreună. Sunt mândră. De voi. Aţi fost la înălţime.
Era un discurs de adio, derulat cu iuţeala. Adăugă:
— Aş vrea să nu vă opriţi aici. Sunteţi abia la începutul
unei mari aventuri. Poate la vară, sau poate anul viitor, cine ştie,
se va ivi o posibilitate să continuaţi cursul. Se aplecă uşor,
rostind acum ceea ce ar fi trebuit să însemne mai mult decât nişte
simple cuvinte.
— Voi încheia cu un citat din Marcus Aurelius, zise ea, şi le
dădu citatul, ca de obicei, întâi în latină, şi apoi în traducere:
„Îndepărtează-te, deci, mulţumit de această viaţă, pentru că şi cel
care te îndepărtează de ea este mulţumit.” 1
— Vale, spuse ea, şi părăsi clasa înainte ca acest salut să
mai poată fi rostit o dată.
Se hotărâse să pună capăt întâlnirilor, să nu le mai vadă,
să nu mai calce în Rezervaţia de la Triverton. Ho-tărâri pe care
însă nu reuşi să le respecte.
Ar fi fost lipsit de sens să le ocolească doar pentru că
stabileau ele programul acelor zile. Era atras de cunoştinţele lor,
dar şi de prietenia, de compania lor. De fapt, prezenţa lor îi făcea
bine. De când le cunoştea, aflase o mulţime de lucruri. N-avea nici
un rost să se dispenseze de această plăcere, să renunţe la ea.
Dacă ar fi încercat să fugă de ele, să le ocolească, s-ar fi trezit
probabil din nou gonit, hăituit de temerile lui de odinioară, ar fi
reînceput fără îndoială să se apere fugind, alergând, o fugă care
nu şi-ar mai fi găsit niciodată sfârşitul. Viaţa ar fi alunecat iarăşi
în vechile albii, acelea săpate după moartea lui Estelle, la care s-
ar fi adăugat o spaimă descoperită nu demult, la adăpostul
uriaşului molid. I se păruse posibil să încheie un armistiţiu. Se
înşelase însă. Cât timp lupta continua, îndârjită, necruţătoare, nu
putea fi vorba de nici un armistiţiu. Trebuia să le vadă, de câte ori
i s-ar fi ivit prilejul, să rămână alături de ele, de Sylvia Warren şi
Mildred Latham.
Se întoarse aşadar la Triverton. Aşa cum se obişnuise, aşa
cum îl obişnuiseră ele. Şi nu o dată. Venea uneori cu ele, alteori
însoţea cercurile de ştiinţe naturale care organizau excursii aici,
sau pur şi simplu venea singur. Aşa cum venise acum.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
519
De pe culmea dealului le vedea pe amândouă. Erau într-o
poiană din vale. Mildred Latham, înarmată cu un fileu, bătea
smocurile de iarbă, căutând insecte de tot felul. Sylvia Warren, cu
un fileu mai mic, căuta fluturi pe care ar fi vrut să-i prindă direct
din zbor. Înaintau amândouă agale pe întinderea verde. De
departe, de unde se afla, îşi dădea seama că stăteau de vorbă, le
vedea cum izbucnesc în râs, cum îşi ating mâinile, cum chicotesc
ca nişte şcolăriţe, metamorfozate parcă de o bucurie fremătătoare.
Sylvia Warren purta o bluză de un galben ce amintea de
sânzienele de grădină sau de pilcurile de garoafe târzii. În bătaia
soarelui, părul ei încărunţit se luminase, devenise de un alb
strălucitor, reflectat parcă de o oglindă. Le vedea cum păşesc,
Mildred Latham arcuindu-se, cu fileul în mână, purtată de un
ritm interior, înainte, şi Sylvia, întinzându-şi plasa, în mişcări
sacadate, iuţi. Se opreau din când în când, nu mergeau mai mult
de trei, patru metri, după care scoteau din rucsac borcănaşele
pentru insecte şi sticluţele cu alcool. Mildred Latham făcea uneori
Un popas mai lung, monta obiectivul pe aparat şi fotografia, pe
loc, câteva detalii. Apoi plecau împreună mai departe. Sylvia se
oprea şi ea uneori, începea să descrie cercuri mici în jurul lui
Mildred Latham, bătând din braţe ca un fluture neastâmpărat.
Mildred se lua atunci după ea, alerga prin iarbă, prefăcându-se că
vrea s-o prindă în plasă.
Sylvia se apropiase de un ciot de copac, era destul de gros
ca să poată sta pe el. Se urcă pe el desfăcându-şi larg braţele,
declamând probabil spre nemărginirea aceea plină de flori şi
poieni, spre dealul ce se întrezărea în depărtare, spre cerul înalt şi
imens. Abel Harnack încercă să-i urmărească privirea, şi, deodată
îi veni să zâmbească, îşi dădea seama că ea se crede, acolo în
vale, singură, într-o efuziune fără martori. Poate că acum îşi
deschidea inima, generos şi fără nici un fel de sfială, chiar lui
Horaţiu, se simţea numai alături de el, destăinuindu-se. Şi apoi,
când se uită mai bine, n-o mai văzu, dispăruse. O văzu doar pe
Mildred Latham alergând, încercând să alerge, spre ciotul acela.
Se ridică şi el atunci, năpustindu-se în vale.
O găsi întinsă pe jos. Fruntea, pomeţii, nasul se coloraseră
într-un purpuriu încins, ca şi cum cineva i-ar fi şters faţa cu o
perie aspră. Lângă ea, Mildred Latham scâncea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Niciuna din ele nu se arătă surprinsă de apariţia lui. De
parcă ar fi fost cel mai firesc să-1 întâlnească aici, aşa cum îl
întâlniseră şi altădată, de atâtea ori.
— Domnişoară Warren, ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu, domnule Harnack, răspunse ea. Nu ştiu. Nu
ştiu. Nu ştiu.
Insă ea ştia foarte bine ce se întâmplase, şi în clipa când se
aplecă s-o ridice în braţe, era uşoară acum ca o scoică golită de
miez, în clipa aceea a ştiut şi el, la fel de bine, ce se întâmplase.
La spital, doctorul îi întrebă:
— Sunteţi cumva din familie?
— Nu, răspunse Mildred Latham. Nu are familie. Suntem
prietenii ei. Prietenii ei cei mai apropiaţi.
Încercă apoi să-i explice doctorului ce înţelegea ea prin „cei
mai apropiaţi”, însă doctorul pricepuse deja, sau poate că se
prefăcea că înţelege, fiindcă nu voia să afle mai mult. Dacă erau
sau nu familie nu mai conta acum, avea să le comunice ceva, şi
trebuia să le comunice, oricine ar fi fost ei. Stăteau într-un birou
îngust, lângă camera de gardă. Erau după o aşteptare de patru
ore.
— Îmi pare rău că a trebuit să aşteptaţi atâta timp. Am vrut
totuşi să vă comunicăm ceva concret, ceva de care să fim cât de
cât siguri. Nu am primit încă rezultatele de la toate analizele. Ceea
ce vă pot spune însă acum este că avem de-a face cu o formă de
lupus. Lupus erythematosus.
— Ahh, exclamă Mildred Latham şi apoi amuţi.
— Despre ce e vorba de fapt? întrebă Abel Harnack.
Doctorul le explică: le spuse că e vorba de o afecţiune reumatică
înrudită cu artrita sau cu febra reumatică, însă mult mai gravă
decât acestea; o boală a sângelui care produce anticorpi dirijaţi
împotriva propriului organism; o boală necruţătoare fiindcă atacă
nu numai ţesuturile de legătură, dar şi organele vitale; o boală
care provoacă, în timp, leziuni mari; şi care duce, în cele din
urmă, la moarte.
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
521
— În timp? în cât timp? întrebă Abel Harnack.
— E greu de calculat, spuse doctorul. Boala se
caracterizează prin perioade de acalmie şi prin crize, care apar
alternativ şi brusc. Pe parcurs se ivesc tot felul de complicaţii,
elemente noi de care trebuie ţinut cont. Am început să-i facem
injecţii cu hormoni corticosteroizi. Pentru inflamaţii şi dureri se
poate folosi aspirina.
Aspirina? zise Abel Harnack. Părea prea banal ca să fie
adevărat. Doctorul însă nu se înşelase, era într-adevăr vorba de
aspirină.
— Mâine dimineaţă o mutăm la Clinica Universitară. Mai
sunt de făcut nişte investigaţii. O va prelua doctorul Felner.
Specialistul reumatolog. In momentul de faţă este imposibil de
evaluat ce şanse de supravieţuire are, spuse doctorul şi apoi se
grăbi să adauge: Când e vorba de lupus, nu poţi să fii sigur
niciodată.
Urmă un minut în care nimeni nu scoase nici un cuvânt.
— Îmi pare rău, continuă doctorul. Aş fi vrut să vă spun
aceste lucruri mai pe ocolite, deşi cred că acesta e singurul mod
în care pot fi spuse.
Apăsă pe un buton de pe birou, şi după câteva clipe în
oficiu intră o asistentă. Doctorul ieşi. Asistenta îi informă unde va
fi mutată Sylvia Warren a doua zi, când o vor putea vizita, pentru
cât timp va fi internată în spital, şi ce lucruri să-i aducă, urmară
apoi alte^ şi alte detalii, pe care Mildred Latham nu le mai auzi.
Pe care însă Abel Harnack le ascultă cu atenţie, notându-le pe o
bucată de hârtie.
Urmă o noapte de nesomn. Abel Harnack se sculă din pat la
patru dimineaţa, luă o gustare, şi apoi se urcă în maşină şi plecă
la universitate. Avea de făcut un drum de vreo trei ore. Maşina
înainta prin pâcla dimineţii care începuse să se rarefieze. Abel
Harnack nu avea în minte decât un singur lucru. Lupus
erythematosus. Lupus. Adică lup. Ce denumire înfiorătoare
pentru o boală! Şi totuşi nici o denumire nu i s-ar potrivi mai bine
acestei boli care devorează ca un animal de pradă. Toate bolile
sfârşesc prin a sfârteca. Se gândi întâi la Estelle. Apoi la Sylvia
Warren. Şi la el. Câte trecuseră peste el până acum! Şi cu ce ră-r
măsese, dacă nu cu o necuprinsă seninătate, după atâtea şi
atâtea.
Ajunsese la universitate. Căută drumul spre bibliotecă, deşi
era încă devreme, abia peste două ore începea programul. Se
apucă atunci să cutreiere campusul. Liniştea învăluia încă
locurile. Soarele se ridica greu, prevestind parcă o zi fierbinte. Se
apropie de liziera pădurii. Dar, în loc să se afunde în ea, aşa cum
făcuse cu un an înainte, sau aşa cum ar fi fost în stare să facă
doar cu două zile în urmă, împins de curiozitate, acum se opri
doar, oarecum indiferent, de parcă ar fi locuit aici dintotdeauna,
de parcă întinderea aceea cândva bântuită de taine n-ar mai fi
fost în stare acum să spună absolut nimic. Fiindcă acum nu mai
era nimic de spus, sau de aflat. Căldura, tot mai aspră, risipi
grabnic fuioarele de rouă desprinse din iarbă, era aproape ora
nouă, şi cerul se spălase din tot adâncul lui.
Nu voia să se lase doborât din nou. Venise aici cu un scop
limpede, să îndeplinească un rol care fusese dintotdeauna al lui,
era singurul rol pe care l-ar fi putut juca, fără greşeală, să repare
ce era stricat, să îndrepte, să facă un lucru mai bun. Să încerce.
Cu latina pe care o ştia, atât cât o ştia, se prăvăli ca o
secure, crestând adânc, adunând frânturi dintr-o limbă veche,
perfectă, cizelând, pe cât mai frumos cu putinţă, un dar, prin care
cuvintele să alcătuiască singure tot ce-ar fi putut el să-i spună,
tot ce-ar fi trebuit ea să afle. Era singura limbă din care s-ar fi
putut înjgheba acest dar.
Găsi tot ce avea nevoie în cubul de sticlă care era clădirea
bibliotecii, la etajul trei, în aripa de răsărit, cea mai tihnită. Ca să-
i dea o formă coerentă, ar fi trebuit să mî-nuiască latina cu
uşurinţă, însă, cum acest lucru era cu neputinţă, se mulţumi să
adune, să pună cap la cap fragmente, care în cele din urmă să
alcătuiască mesajul dorit, începu să scormonească, să caute prin
antologii, prin colecţii, răsfoind volum după volum din seria de
autori latini, din colecţia Loeb, cu texte paralele în original şi
traducere. Era ca un om care se târăşte, care se caţără, prins de
un versant nesigur, ascuţit, stâncos. Sute de pagini îi trecură prin
faţa ochilor, în traducere, în original, înainte
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
523 de a alege, ici-colo, un fragment, un pasaj, pe care să-1 scrie
repede pe hârtie:
 Dar, după părerea mea, nimeni nu va putea fi un orator
întrunind toate laudele, dacă nu-şi va însuşi ştiinţa faptelor mari
şi a tuturor artelor 2
Era Cicero, cu surâsul său superior.
Ac, mea quidem sentenţia, nemo poterit esse omni cum
laude cumulatus orator, nisi erit omnium rerum mag-narum
atque artium scientiam consecutus.
Pasajele se adunau treptat. Uneori alegea, fără să ştie de ce.
Nigro multa mari dicunt portenta naturae, Monstra
repentinis terrentia saepe figuris, Cum şubiţo emersere furenti
corpora ponto.
Oare la ce i-ar fi putut sluji acest citat?
Se spune că în marea cea neagră sunt multe minuni ale
firii, Monştri care adesea îngrozesc cu formele lor neaşteptate,
Când trupurile lor au ieşit subit din marea clocotitoare.3
Oare inepuizabilul Vergiliu nu i-ar fi putut oferi un pasaj
mai potrivit? Ochiul însă îl purta înainte, doar el, constrâns parcă
de o forţă interioară.
Nu însă rar, când plugarul, ducându-şi în galbena holdă
Secerători, va să taie subţirile paie cu spice, Eu am văzut
cum, în luptă-nfruntându-se, vânturi vrăjmaşe
Până în zare bogata recoltă-o zmulgeau din ţărână
Cu rădăcini ţi-o purtau; şi la fel c-un vârtej de-ntuneric
Via furtună mâna ca-ntr-un zbor uşurelele paie.4
Ar fi vrut să apuce fructul de aur, adesea îl şi atingea, însă
doar pentru o clipă, ca apoi să-1 scape iarăşi* rămânând doar cu
veghea.
Metamorfoză-n noi forme a formelor gândul îmi este Să
povestesc, o zei (şi-acelea-s a voastră lucrare); Fiţi de-ajutor
năzuinţelor mele şi-mi aduceţi povestea De la obârşia lumii până
în vremile noastre.5
Pentru invocaţii însă era prea târziu.
Răscolea înfrigurat, căuta fără oprire, Tibul, Ovidiu,
Properţiu, Lucan, ei şi alte nume de care până atunci nu auzise,
poeţi atârnaţi de Fiinţă cu o frântură de strofă. Trebuia totuşi să
aleagă, şi alese, în cele din urmă.
Lucreţiu:
Căci tot aşa cum tremură copiii Şi-n noaptea oarbă ei se
tem de toate, Noi la lumina soarelui ne temem De nişte lucruri
care-ntru nimica Nu sunt mai de temut decât acele De care
noaptea se-ngrozesc copiii, Crezând că pot să li se-ntâmple-
aieve.6
Horaţiu:
Frigul hain e-mblânzit de zefiri, primăvara o mână vara
trece şi ea
Când încărcată de rod vine toamna, şi iar se arată iarna cu
chip amorţit.7
Şi Catul, pe care ea îl îndrăgea atât de mult:
De-ai dorit ceva şi soarta dorul tău l-a împlinit Când nici nu
visai, atitnce mai ales eşti fericit. Fericit şi eu sunt astăzi, ba mai
scump ca o comoară E norocul meu: la sânu-mi, Lesbia, te-ntorci
tu iară, Te-ntorci la sânu-mi dornic. Fără să mai fi sperat, Azi mi
te redai pe tine. Zi cu alb însemnat 1
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă
525
Cine-i fericit ca mine? Cine va mai spune oare Că decât
viaţa asta mai doresc ceva sub soare? 8
Din noianul de notiţe clădi mesajul pe care voia să-1
transmită, după ce trecuse peste atâtea pagini, eliminând,
adăugind, potrivind, şi după ce scrisese atât de mult, încât mâna
începuse să-i amorţească, înţepenită pe stilou. Se rezemă pentru
câteva clipe, încercând să aşeze între el şi vraful de cărţi o
distanţă, încercând de fapt să-şi contemple singur efortul. Reciti
tot ce era scris pe hârtie, un mesaj în latină, o limbă de care nici
acum şi probabil nici mai târziu nu s-ar fi putut apropia decât cu
sfială, descumpănit şi stingher. Dimineaţa trecuse demult. Se
hotărî, în sfârşit, apucă iarăşi stiloul şi întregi „ construcţia aceea
proiectată pe hârtie, simţind că în fiecare zvâcnet al mâinii
pulsează eşecul sau poate izbânda: ceea ce înseamnă că suntem
toţi, asemenea insectelor, supuşi morţii. Moartea este inevitabilă,
fie că e vorba de oameni sau gâze. După ce încetează
metabolismul, începe autoliza, şi în cazul lui Homo sapiens, şi la
Vendalia tarda. Dacă există undeva vreo consolare, atunci ea nu
poate fi găsită decât în acest adevăr, ori-cât de neîndurător ar fi
el, fiindcă din puterea cuvinte* lor sale ţâşneşte, nebiruit,
adevărul.
Apoi, se ridică de la masă, îşi adună hârtiile şi plecă, lăsând
totul în urma lui neschimbat, ca şi cum acolo nu s-ar fi petrecut
nimic.
 Când intră în salon, o văzu pe Mildred Latham alături de
ea. Arăta ceva mai bine, deşi stigmatele violacee îi stăruiau încă
pe chip. Parcă le-ar fi avut acolo dintot-deauna, un semn din
naştere. Aflase şi ea diagnosticul. El se apropie de pat şi îi întinse
hârtiile, cu un gest cât se poate de firesc. Ea se uită pe ele, le citi,
apoi, după ce ochii i se umeziră, îşi şterse lacrimile, zâmbi, se uită
la el şi dădu încet din cap. Se aşeză atunci şi el alături, în
aşteptarea unei nopţi, poate mai lungă decât celelalte.

John Hoyer Updike s-a născut la Shillington, Pennsyl-vania,

la 18 martie 1932. Studiază la Harvard, unde o întâlneşte pe Mary
Entwistle Pennington, cu care se va căsători în 1953. Studiază un
an la Oxford. În 1955 intră în redacţia revistei The New Yorker.
Debutează în 1958 cu un volum de poezii. Urmează o serie de
romane, volume de povestiri, critică şi eseuri, volume de poezie şi,
bineînţeles, o mulţime de premii literare. Are patru copii cu Mary
Pennington. Divorţează în 1976 şi se căsătoreşte, un an mai
târziu, cu Martha Bernhard. „Am avut multe satisfacţii, bani,
premii. Nu-mi lipseşte nimic. Aş vrea însă, în timpul care mi-a
mai rămas de trăit, să dau la iveală partea cea mai bună din
mine”, declara John Updike revistei Time, în 1982.
Updike scrie poezie, roman, povestiri, critică, eseu. Publică
frecvent în revista The New Yorker.
Volume de povestiri: The Same Door (Aceeaşi uşă), Knopf,
1959; Pigeon Feathers and Other Stories (Pene de porumbel şi alte
povestiri), Knopf, 1962; Olinger Stories (Povestiri din Olinger),
Vintage, 1964; The Music School (Şcoala de muzică), Knopf, 1966;
Bech: A Book (Bech: O carte), Knopf, 1970; Museums and Women
and Other Stories (Muzee şi femei şi alte povestiri), Knopf, 1972;
Too Far to Go (Uri drum prea îndepărtat), Fawcett, 1979;
Problems (Probleme), Knopf, 1979; Bech is Back (Bech s-a întors),
Knopf, 1982; Trust Me (Încrede-te în mine), Knopf, 1987;
Romane: The Poorhouse Fair (Bazarul azilului de săraci),
Knopf, 1959; Rabbit, Run (Fugi, Rabbit), Knopf, 1960; The
Centaur (Centaurul), Knopf, 1963 (distins cu Premiul
Proză americană contemporană 1975-1985
Naţional al Cărţii în 1964); Of the Farm (De la fermă),
Knopf, 1965; Couples (Cupluri), Knopf, 1968; Rabbit, Redux
(Rabbit s-a întors), Knopf, 1971; A Month of Sundays (O lună din
duminici), Knopf, 1975; Marry Me (Căsătoreşte-te cu mine),
Knopf, 1976; The Coup (Lovitura), Knopf, 1978; Roger's Vision
(Viziunea lui Roger), Knopf, 1986; The Witches of Eastwick
(Vrăjitoarele din Eastwick), Knopf, 1984; S., Knopf, 1988.
Volume de poezie: The Carpentered Hen and Other Tame
Creatures (Găina de lemn şi alte făpturi domestice), Harper and
Brothers, 1958; Telephone Poles and Other Poems (Stâlpi de
telefoane şi alte poeme), Knopf, 1963; Midpoint and Other Poems
(Punctul de mijloc şi alte poeme), Knopf, 1969; Tossing and
Turning (Sucite şi învârtite), Knopf, 1977.
Cărţi de eseuri şi critică: Assorted Prose (Proze variate),
Knopf, 1965; Picked-Up Pieces (Bucăţi regăsite), Knopf, 1975;
Hugging the Shore (Lângă ţărm), Knopf, 1983.
Inclus frecvent în antologii. Membru al Academiei
Americane de Artă şi Ştiinţă, din 1977.
Selectăm mai jos din reacţiile criticii la volumul Too Far To
Go: The Maples Stories (Un drum prea îndepărtat: Povestirile
soţilor Maple), 1979.
John Theroux: „Atât de multe din personajele lui John
Updike cochetează cu infidelitatea, încât suntem tentaţi să
credem că apariţia lor stă sub semnul poligamiei. Updike poate
înfăţişa existenţa simultană a mai multor amante şi neveste cu o
fluenţă imună la orice fel de confuzie sau suprapunere. Totul pare
cu atât mai straniu, cu cât scenele acestea sunt departe de a fi
pesimiste sau deprimante, personajele părând ispitite-de un
singur gând: cum să iasă mai repede din capcana mariajului.
Acum o sută de ani, reputaţia unui scriitor se cântărea după
numărul de verighete produse în ultimul capitol al cărţii – şi Trol-
lope este o bună pildă în acest sens – acum însă mariajele sunt pe
ducă, zilele lor de glorie s-au dus. Updike este poetul acestei
agonii moderne. Povestirile lui nu celebrează, ci pun gardă.
Titlurile povestirilor sunt chiar mai explicite decât povestirile
însele, dezvăluind limitele mo
John Updike deşte ale ambiţiei. Dacă totuşi lipseşte ceva,
atunci acesta nu poate fi decât punctul de vedere al personajului
feminin central: Joan. Mă tem că femeile care vor citi aceste
povestiri îl vor învinovăţi pe autor – şi pe bună dreptate – de
părtinire. I se poate reproşa astfel că favorizează personajul
masculin, Richard, că are grijă să ni-1 prezinte în situaţiile cele
mai convenabile. Dacă acest cuplu n-ar fi în pragul despărţirii,
probabil că atitudinea părtinitoare a autorului n-ar deranja atât
de mult. Dar dacă personajele n-ar fi în pragul despărţirii –
divorţul bate totuşi la uşă – probabil că nici n-ar mai fi atât de
interesante ca personaje. Updike observă în prefaţa la acest
volum: „Morala acestor povestiri este că, în viaţă, bine-cuvântările
vin foarte amestecat. Şi că oamenii îşi rămân fideli doar lor înşişi,
o fidelitate incorigibilă.” Cred că Updike ar fi trebuit să mai
adauge ceva: că nimeni nu aparţine în întregime celuilalt şi că
mariajul este o instituţie în care drumul spre ieşire e uşor de
găsit. Updike este totuşi unul dintre puţinii autori care au
exprimat cu o rafinată subtilitate ceea ce alţii s-au grăbit să
alunge ca pe un coşmar înfricoşător.” (The New York Times Book
Review)
Suzanne Henning Uphaus: „Cele şaptesprezece povestiri
care urmăresc istoria şi disoluţia căsătoriei lui Joan şi Dick Maple
sunt probabil familiare celor care urmăresc revista The New
Yorker. Povestirile au fost reunite în 1979 în volumul Too Far to
Go, şi puţin mai târziu adaptate pentru un film de televiziune.
Scrise pe parcursul a douăzeci şi trei de ani, povestirile narează
evenimentele care au marcat prima căsătorie a autorului. Dick
Maple, ca şi Updike, s-a căsătorit la începutul anilor cincizeci.
Personajele, ca şi autorul şi soţia sa, au avut patru copii,
divorţând după douăzeci şi unu de ani pe baza unei hotă-râri care
nu învinovăţeşte pe niciunul din parteneri – o adevărată premieră
în domeniul deciziilor judecătoreşti în statul Massachusetts. Cea
mai mare parte a povestirilor sunt narate din perspectiva lui Dick
Maple, un bărbat care, asemenea multor personaje din Updike,
suferă de insomnie şi de alte multe şi neînsemnate tulburări (o
criză de stomac, o febră trecătoare, răceli efemere). Sunt tulburări
care exprimă relaţia tensionată a lui Dick Maple cu
Proză americană contemporană 1975-1985 propriul său
trup. Când nu este incomodat de boli mărunte, personajul este
bântuit de dorinţe erotice. Este o stare incomodă de independenţă
şi totodată de insecuritate, agravată nu atât de prezenţa soţiei, cât
de statutul său de om căsătorit. Dick îşi bănuieşte soţia, atunci
când n-o acuză de-a dreptul; uneori însă devine posesiv, ca să
recadă apoi într-o stare de indiferenţă. Totul pare un dans foarte
elaborat, gândit în aşa fel, încât partenerii fac numai acele mişcări
care îi îndepărtează treptat şi definitiv. Cuplul Dick-Joan este în
centrul atenţiei. Amantele (sau amanţii) rămân în umbră,
personaje abia schiţate, când nu sunt implicite, fără să
accentueze distanţarea dintre soţi. Şi ca o ironie a acestei
distanţări, discuţiile celor doi se dovedesc a fi inutile, ele săpând
prăpastia în loc s-o umple. Cuvintele îşi au limitele lor, pare să ne
sugereze Updike, mai ales atunci când vor să transmită ceea ce
nu poate fi transmis.” (John Updike, Frederick Ungar Publishing
Co., New York, 1980)
În octombrie 1981, John Updike a participat la o masă
rotundă organizată de Colegiul Skidmore din Saratoga Springs.
Discuţia a fost condusă de Robert Boyers, redactor şef al revistei
Salmagundi.
Robert Boyers: Ai impresia, John, că în ultima vreme se
scrie o literatură mai interesantă în afara Statelor Unite?”
John Updike: „Cred că modernismul, ca set de speranţe şi
experimente mai mult sau mai puţin clare, este practicat
deocamdată de scriitori europeni, de pildă – Calvino sau Grass –
şi de unii latino-americani, Marquez sau de venerabilul Borges,
încă nerăsplătit de premiul Nobel. Găsesc că aceşti scriitori sunt
mai inventivi, mai îndrăzneţi decât mulţi autori americani. Pe de
altă parte, scriitorii americani ştiu să folosească limba, să descrie
lucruri accesibile, interesante. Îmi vine în minte acum numele lui
Barthelme, scriitor experimentalist de la care am învăţat
foarteimult şi care întotdeauna m-a surprins ctt ultimele lui
producţii. Totuşi trebuie să recunosc că termenul de modernism
nu este suficient de cristalizat la noi pentru a putea recunoaşte cu
uşurinţă experimentul.
John Updike îmi amintesc că pe vremea studenţiei mele am
dat peste nişte povestiri publicate în The New Yorker de un
scriitor care se numea J. D. Salinger. Au fost nişte revelaţii pentru
mine. Şi ca formă, şi ca dialog. Mi se deschidea o nouă lume,
fiindcă până atunci crezusem că nimic nu poate fi deasupra lui
Hemingway sau Dorothy Parker. Cred că prin astfel de iluminări
pot evolua experimentele şi„ stilul unui autor. Deşi, ca să mă
întorc la întrebare, scriitorul din mine este tentat să caute în afara
Statelor Unite noi idei în ce priveşte literatura.” (Salmagundi,
57/1982)
Povestirea Separ ating (Despărţire) a apărut iniţial în The
New Yorker. Publicată în 1976 în Prize Stories: The O. Henry
Awards. S-a folosit pentru traducere acest volum. Povestirea
Gesturing (Un mic gest) a apărut iniţial în revista Playboy. Inclusă
de Stanley Elkin şi Shannon Ravenel în The Best American Short
Stories 1980. S-a folosit pentru traducere acest volum.
Era o zi luminoasă. Strălucitoare. Toată luna iunie, vremea
îşi bătuse joc de nefericirea soţilor Maple arborând un soare
puternic – scânteieri de aur şi cascade de verde, în mijlocul cărora
conversaţiile lor fuseseră roase de carii nevăzute, eurile lor
tânguitoare fiind singura pată din natură. De obicei, la vremea
asta, erau deja bronzaţi; dar, când s-au întâlnit cu fiica lor, care
se întorcea cu avionul după un an petrecut în Anglia, erau
aproape la fel de palizi ca şi ea, cu toate că Judith a fost prea
ameţită de iureşul opulent al verii din ţara ei natală pentru a
observa acest lucru. Nu i-au spus imediat, ca să nu-i strice
momentul întoarcerii acasă. Aşteaptă câteva zile, las-o să-şi
revină din oboseala călătoriei, fusese una din formulele ei, în tot
acel şir de dialoguri serbede, la cafea, la un pahar de coktail sau
de Cointreau, în care se conturase strategia dezbinării cuplului, în
timp ce, neobservat din spatele ferestrelor închise, pământul îşi
făcea numărul anual de scamatorie a renaşterii. Richard se
gândise să plece de Paşte; Joan insistase să aştepte până se
adunau toţi cei patru copii, cu toate examenele trecute şi
obligaţiile sociale îndeplinite, cu o vară care-i aştepta ca premiu
de consolare. În tot acest răstimp, el trudise, cu dragoste şi
groază, reparând adăpostul, ascuţind maşinile de tăiat iarbă,
nivelând şi acoperind cu humă noul teren de tenis.
Terenul ieşise din prima iarnă surpat şi cu stratul roşu de
deasupra împrăştiat de vânt. Cu ani în urmă, soţii Maple
observaseră la diverşi prieteni cum divorţul urma unei
îmbunătăţiri majore în casa lor, ca şi cum căsnicia se zbătea într-
un ultim efort de supravieţuire;
Despărţire cea mai mare criză din propriul lor menaj se
ivise în mijlocul prafului de moloz şi al ţevilor expuse la vedere, pe
când se zugrăvea bucătăria. Totuşi, cu o vară în urmă, în timp ce
buldozere galbene precum canarii nivelau un dâmb cu iarbă
presărat cu părăluţe, preschimbându-1 într-un câmp noroios, iar
o echipă de tineri cu părul împletit în codiţe grebla pământul şi îl
tasa, această transformare nu li se păruse de rău augur,
dimpotrivă, un prilej de sărbătoare, cu toată indecenţa ei; căsnicia
lor putea sfâşia pământul pentru amuzament. În primăvara care a
urmat, trezindu-se în fiecare zi în zori, cu o senzaţie de cădere, ca
şi cum patul se surpa, Richard găsea terenul de tenis gol, fileul şi
benzile de fixare nedesfăcute încă erau în hambar, iar totul în jur
se potrivea cu starea lui de dezolare justificată, inclusiv huma
care se sfărâma în crăpăturile şi gropile de pe teren (câinii
zburdaseră pe-acolo în timpul topirii zăpezii, iar râuleţele
săpaseră şanţuri în teren), o foarte nimerită activitate elementară
şi interminabilă. Îşi dorea din toată inima sa pecetluită să nu mai
vină lumina zilei.
Acum sosise ziua. O zi de vineri. Judith se reaclima-tizase;
se adunaseră toţi cei patru copii, înainte ca munca, şcoala' şi
călătoriile să-i împrăştie, din nou, care încotro. Joan era de părere
că era mai bine să i se dea vestea fiecăruia în parte. Richard se
pronunţa pentru un singur anunţ, când se adunau cu toţii la
masă. Ea spuse:
— Cred că dacă le-am spune aşa, ar suna ca o mărturisire
la poliţie. Vor începe să se certe, să discute între ei, în loc să se
concentreze asupra faptului. Ştii, ei sunt, fiecare în parte, fiinţe
individuale, şi nu un obstacol oarecare în calea libertăţii tale.
— Bine, bine, sunt de acord.
Planul lui Joan era precis. În seara aceea urmau să dea o
masă de bun venit cu homari şi şampanie, în cinstea lui Judith,
ce-i drept, cu o oarecare întârziere. Apoi, la sfâr-şit, amândoi, cei
care cu nouăsprezece ani în urmă o plimbaseră în cărucior pe
Tenth Street spre Washington Square, urmau să o scoată la o
plimbare la podul de pe râuleţul cu apă sărată şi să-i dea vestea,
conjurând-o la tăcere. Urma, la rând, Richard junior, care pleca
direct la un concert rock la Boston şi care ar fi aflat seara, târziu,
la întoarcerea sa cu trenul, sau sâmbătă dimineaţă, înainte de a
se duce la slujbă; avea şaptesprezece ani şi lucra într-o echipă de
întreţinere a terenului de golf. In cursul zilei de sâmbătă, puteau
să-i informeze pe mezini, John şi Margaret.
— Şi cu asta basta – conchise Richard.
— Ai cumva un plan mai bun? Aşa, ai la dispoziţie restul
zilei de sâmbătă ca să răspunzi la eventualele întrebări, să-ţi
strângi bagajele şi să-ţi faci minunata ieşire din scenă. V
— Nu – răspunse el, vrând să spună că nu are o soluţie mai
bună şi că este de acord cu planul ei, cu toate că avea ceva de
ordine falsă, se vroia atoatecuprinzător în aparenţa deplinei lui
împliniri, precum listele ei lungi de treburi gospodăreşti şi
socotelile ei financiare iar, pe vremea când o cunoscuse, prea
amplele note de lectură. Planul ei îi transforma, lui, un singur
obstacol în patru ziduri cu margini tăioase ca lama de cuţit,
fiecare, cu verticalitatea lui abruptă, pregătindu-i o cădere în gol.
Toată primăvara Richard fusese conştient într-un fel morbid
de ceea ce se petrecea în fiinţa sa şi de ceea ce se întâmpla în
jurul lui, de bariere şi delimitări. El şi Joan se ridicaseră ca o
barieră îngustă între copii şi adevăr. Fiecare moment era o
delimitare, cu trecutul de o parte şi viitorul de cealaltă, un viitor
ce conţinea un acum de neconceput. Dincolo de cele patru ziduri
cu tăiş de cuţit îl aştepta o viaţă nouă, nedesluşită încă. Mintea
lui ascundea un secret, un chip palid, temător şi liniştitor, străin
şi cunoscut, pe care vroia să-1 apere de lacrimi, pe care îl simţea
permanent în preajmă, aievea precum lumina soarelui. Bântuit de
această prezenţă, a fost cuprins de obsesia ferecării casei în faţa
propriei lui absenţe, înlocuind draperii şi cordoane de jaluzele,
balamale şi zăvoare, precum un Houdini 9 care-şi pregăteşte
evadarea, lăsând totul în ordine, în urma lui.
Despărţire
Şi mai era broasca de la uşă. Încă mai avea de înlocuit
broasca de la una din uşile de la verandă. Treaba asta, ca cele
mai multe treburi de acest gen, s-a dovedit a fi mai anevoioasă
decât şi-ar fi imaginat. Vechea broască, dintr-un metal mâncat
acum de rugină, devenise inutilizabilă prin construcţie. La
niciunul din trei magazine de feronerie nu găsi vreuna care cât de.
Cât să se potrivească în locaşul eliberat de vechea încuietoare. –
pe care o scoase cu o surprinzătoare uşurinţă. Trebuia scobită o
nouă gaură, iar dălţile erau prea mici, ferăstrăul prea mare, şi
trebuia acoperit vechiul locaş cu o bucată de lemn, iar dălţile erau
tocite, ferăstrăul ruginit, degetele lui umflate de atâta nesomn.
Soarele îşi revărsa lumina dincolo de verandă, asupra unei lumi
indiferente. Deja trebuiau ajustate tufele ornamentale, de pe zidul
casei expus la vânt se desprindeau solzi de vopsea, croind drum
spre interior ploii, insectelor, putregaiului şi morţii, după plecarea
lui. Familia sa, toţi cei pe care urma să-i piardă, se perinda prin
zonele de graniţă ale conştientului său, în timp ce se lupta cu
găuri de burghiu, aşchii, instrucţiuni neclare de folosire a
uneltelor, detalii de feronerie.
Judith, prinţesa întoarsă din exil, stătea în verandă, îi
desfăta cu poveşti despre lipsa de combustibil, despre teama de
bombe manifestată în rândurile mişcării de opoziţie, despre
pakistanezele care o acostau fără ruşine în drumul ei spre şcoala
de dans. Joan era într-un du-te-vino continuu, mai calmă decât s-
ar fi cuvenit, lăudându-i truda de la broasca uşii, ca şi când ar fi
fost una şi nu ultima dintr-un şir de treburi gospodăreşti pe care
le făceau împreună. Fiul lui mai mic, John, ajuns brusc la
cincisprezece ani, inconştient de cât de bine arăta, i-a ţinut,
câteva minute, uşa şubredă de la intrare, în timp ce tatăl mânuia
cu stângăcie ciocanul şi dalta. În fiecare lovitură de ciocan
Richard auzea un suspin. Fiica mai mică, după o petrecere care
durase toată noaptea, dormea în hamacul din verandă, în
zgomotul acela asurzitor. Somnul îi era greu şi dulce, încrezător şi
fără apărare. Timpul, precum lumina soarelui, se scurgea fără
încetare; razele începeau încet să lumineze pieziş. Azi era una din
zilele cele mai lungi. Se auzi un clănţănit; se potrivise. Corvoada
se încheiase. Îşi luă ceva de băut; bău chiar în verandă, as-
cultând cuvintele fiicei sale.
— Era aşa de frumos, să fi văzut cum, în momentele cele
mai grele, toate măcelăriile şi franzelăriile ţineau ' deschis, cu
luminările aprinse. Toţi erau aşa de curajoşi şi de drăguţi. Din
ziare, situaţia apărea mult mai rea acolo – oameni care, chipurile,
trăgeau în cei care stăteau la rând la gaz şi toată lumea care
îngheţa de frig.
Richard o întrebă:
— Tot mai vrei să te stabileşti în Anglia, pentru totdeauna?
Totdeauna: conceptul acesta, devenit acum realitate pentru
el, îl apăsa şi-1 zgâria în gât.
— Nu – mărturisi Judith, întorcându-şi chipul prelung spre
el, cu ochii încă de copil, depărtaţi, dar cu buzele care parcă se
înfruptau dintr-o mâncare suculentă şi gustoasă. Abia aşteptam
să vin acasă, doar sar*t americană.
Era într-adevăr femeie. Ei o crescuseră; el şi Joan s-au
înhămat împreunăla creşterea ei, singura dintre toţi cei patru
copii ai lor. Fiecare dintre ceilalţi mai avea încă de crescut. Totuşi,
gândul că va trebui să îi spună lui Judith – imaginea ei, primul
lor copil, mergând de mână între ei doi, spre pod – îl sfâşia.
Bariera care îi stăvilea lacrimile cedă. Richard se aşeză la masa
festivă cu un nod în gât; şampania şi homarii păreau rupte din
soare; le-a văzut şi le-a gustat printre lacrimi. Clipi din ochi,
înghiţi şi, cu glas răguşit, glumi pe seama alergiei lui de vară.
Lacrimile nu conteneau să picure. Nu izvorau dintr-un orificiu
care se putea astupa, ci dintr-un punct permeabil al unei
membrane, şi se prelingeau consecvent, pur, rodnic, necontenit.
Lacrimile deveniră o pavăză împotriva celorlalţi, a feţelor lor, a
faptului de a fi din nou împreună, ultima oară în starea de
inocenţă, la masa în capul căreia se aşezase pentru cea din urmă
dată. Îi picurară lacrimi din nas în timp ce spărgea crusta
homarului; când sorbi din pahar, şampania avea gust de sare;
gheara crudă din gât i se părea delicioasă. Nu-şi putea fi de nici
un ajutor.
Despărţire
Copiii au încercat să se facă a nu-i observa lacrimile, în
dreapta lui; Judith îşi aprinse o ţigară şi-şi ridică privirea,
urmărind traiectoria fumului eliberat printr-o expiraţie prea
energică şi elaborată: lângă ea, John îşi aplecă faţa concentrându-
se asupra extragerii ultimelor rămăşiţe – picioare şi segmente de
coadă – din cadavrul stacojiu. La celălalt capăt al mesei, Joan îl
privi surprinsă, reproşului din ochii ei luându-i repede locul o
grimasă de iertare sau de încuviinţare a darului superior de simţ
strategic cu care-1 învestea. Între ei, Margaret, căreia nu-i mai
spunea Beau şi care era foarte bine dezvoltată pentru cei
treisprezece ani ai ei, îl privea pierdută, dincolo de fereastra
lacrimilor, ca şi cum s-ar fi uitat la un obiect mult dorit dintr-o
vitrină, îl privea pe el, tatăl ei, un mănunchi cristalin de frânturi
şi amintiri. Cu toate acestea, nu ea a pus întrebarea, la bucătărie,
în timp ce goleau farfuriile şi aruncau carapacele de homari, ci
John:
— De ce plânge tati?
Richard auzi întrebarea, dar nu şi răspunsul în şoaptă.
Apoi o auzi pe Beau tânguindu-se:
— Oh, nu-uh – exclamaţia uşor dramatizată a cuiva care se
aşteptase de mult la cele întâmplate.
John se întoarse la masă cu un vas de salată. Făcu un
semn rapid cu capul spre tatăl său, iar buzele lui schiţară
cuvintele conspirative:
— A spus.
— A spus ce? – întrebă Richard tare, nesăbuit. Băiatul se
aşeză pe un scaun, în semn de reproş la adresa diversiunii create
de exemplul bunelor maniere dat de tatăl său, şi spuse simplu:
— Despărţirea.
 Joan şi Margaret veniră de la bucătărie; copila părea mai
mică, în ochii lui Richard deformaţi de lacrimi, ' şi uşurată,
uşurată să-1 vadă aievea pe bau-bau.
O strigă – distanţele se măriseră extraordinar.
— Ai ştiut-o, ai ştiut-o dintotdeauna – vroia el să spună, dar
gheara din gât îl împiedică să vorbească.
De departe, o auzi pe Joan vorbind pe un ton aşezat,
înţelept, recitind tot ceea ce pregătiseră amândoi; era o despărţire
de-o vară, un experiment pe care-1 făceau. Ea şi cu tati, amândoi,
căzuseră de acord că asta le făcea bine; aveau nevoie de spaţiu şi
timp ca să mecTiteze; ţineau unul la altul, dar parcă nu reuşeau
să-şi dea unul celuilalt destulă fericire. Judith, imitânH tonul
obiectiv al mamei sale, dar în felul ei tineresc şi fals, prea rece,
spuse:
— Cred că e o prostie. Ar trebui ori să trăiţi împreună, ori
să divorţaţi.
Ca un val care atinsese^apogeul şi se spărgea, plânsul lui
Richard deveni tumultuos; dar fu depăşit de un alt tumult, pentru
că John, atât de rezervat până atunci, acum lua, în ochii lui,
proporţii uriaşe. Probabil că îl marcase presupusa informare
prealabilă a surorii lui mezine.
— De ce nu ne-aţi spus? – întrebă el cu un glas mare şi
rotund care nu semăna cu glasul lui.
— Trebuia să ne fi spus că nu vă împăcaţi bine. Richard s-a
văzut nevoit să facă încercarea de a-şi forţa cuvintele să iasă
printre lacrimi: '
— Necazul este că ne-mpăcăm bine, aşa că nici măcar
pentru noi nu e evident… că nu ne iubim, cam aşa ar fi sunat
restul frazei, dar nu putu să o formuleze până la capăt.
John nu se lăsă înduioşat.
— Ce vă pasă vouă de noi? – izbucni el. Suntem numai
nişte mici obiecte pe care le-aţi avut odată.
Râsul surorilor lui îi produse o ilaritate pe care o
transformă într-un rânjet cinic şi parodic:
— Ha, ha, ha.
Richard şi Joan şi-au dat seama amândoi, deodată, că
băiatul se îmbătase cu şarrî^anie. Simţind nevoia să se menţină
în centrul atenţiei, John scoase o ţigară din pachetul lui Judith şi
o vârî în gură, o lăsă să-i atârne de buza inferioară şi miji ochii
precum un gangster.
 — Nu sunteţi nişte mici obiecte pe care le-am avut odată. –
strigă Richard la el. Voi sunteţi lucrul cel mai important. Dar
sunteţi mari acum. Sau aproape.
Băiatul aprindea chibrituri. Însă în loc să-şi aprindă ţigara
(niciodată nu-1 mai văzuse fumând; rolul de copil „ascultător”
fusese modul său de a fi aparte), le apropia de faţa mamei sale
pentru ca ea să sufle şi să le stingă.
Despărţire
Apoi, aprinse toată cutia – se auzi o trosnitură şi se văzu o
făclie pe care o ţinea aproape de faţa mamei sale. Deformată de
lacrimi ca o prismă, flacăra era tot ceea ce Richard vedea; nu ştiu
cum a fost stinsă. O auzi pe Margaret spunând:
— Termină o dată cu parada asta.
Şi-1 văzu pe John care-i răspunse rupând ţigara în două,
băgându-şi bucăţile în gură şi mestecându-le, apoi scoţând limba
la sora lui, cu firele de tutun rămase lipite pe ea.
Joan îi vorbi chibzuit – un ocean de chibzuinţă incoerentă.
— Vorbim despre asta de ani de zile… copiii noştri trebuie
să ne ajute… Amândoi, tati şi cu mine, vrem…
În timp ce asculta, băiatul împăturea cu atenţie un şerveţel
de hârtie în foile de salată din farfuria lui, făcu un ghemotoc din
hârtie şi lăptuci şi şi-1 înfundă în gură, privind în jurul lui, în
aşteptarea ilarităţii scontate. Nimeni nu râse. Judith spuse:
— Poartă-te ca un om matur. Şi pufăi din ţigară. Richard se
ridică de la masa aceea sufocantă şi-1 conduse pe băiat afară.
Cu toate că în casă era o lumină scăzută de asfinţit, afară
lumina era încă puternică, acea risipă prelungită a verilor târzii.
Râzând amândoi, îl supreveghea pe John în timp ce scuipa în flori
lăptucii, hârtia şi tutunul. Îl luă de mână – John avea mâini late
şi ferme, de bărbat aproape, dacă nu ar fi fost moi. Totuşi, îi
susţinu strân-soarea. Alergară spre pajişte, pe lângă terenul de
tenis. Marginea terenului, neatinsă de buldozere, era presărată cu
părăluţe. Dincolo de terenul de tenis şi de un loc neted unde
obişnuiau odată să joace baseball cu toţii, se ridica semeţ, în
lumina soarelui, un dâmbuleţ verde, cu buruienile şi ierburile
profilate distinct, precum anlumi-nurile care împodobeau scrierile
medievale pe pergament. ^ – îmi pare rău, îmi pare aşa de rău –
spuse Richard, plângând. Ai fost singurul care mi-ai dat o mână
de ajutor la toate corvezile astea blestemate.
 Printre suspine, nestânjenit de lacrimile sale şi de şampania
băută la masă, John explică:
— Nu e vorba numai de despărţirea noastră, ci de tot anul
acesta mizerabil, urăsc şcoala aia, n-am nici un prieten acolo, iar
profesorul de istorie e un dobitoc.
Se aşezară în vârful micului dâmb, tremurând şi încălziţi de
atâtea lacrimi, dar uşuraţi, iar Richard încercă să îşi concentreze
atenţia asupra anului trist pe care-1 avusese copilul său – zilele
de lucru cu lecţii multe şi lungi, sfârşitul de săptămână acasă,
petrecut în camera lui, în mijlocul aeromodelelor sale, în timp ce
părinţii stăteau jos, împreună, vorbind în şoaptă şi pregătindu-şi
despărţirea. Cât de egoişti şi orbi putuseră ei doi să fie, îşi spuse
Richard în sine; îl ardeau ochii. Îi spuse fiului său:
— O să încercăm să te transferăm la altă şcoală. O viaţă are
omul, şi e păcat să fie nefericit.
Îşi spuseseră şi ei ce putuseră, dar nu doreau încă
vindecarea rănilor, aşa că vorbiră mai departe despre şcoală,
despre terenul de tenis, dacă va fi vreodată la fel de bun ca în
prima vară. S-au dus să-1 încerce şi întinseră mai tare o parte din
benzile de fixare. Puţin cam exagerat, poate pentru a da
momentului o mai mare importanţă, pentru a-1 prelungi, Richard
îl duse pe băiat în locul de pe pajişte cu priveliştea cea mai
frumoasă, râul de un albastru metalic, mlaştina de culoarea
smaraldului, insuliţele răspândite cu umbre violete în lumina de
asfinţit, peticele albe de plajă în depărtare.
— Vezi – spuse el – totul continuă să fie frumos. Iar mâine
va fi. Tot aici.
— Ştiu – răspunse John cu nerăbdare. Atmosfera acelui
moment se risipise.
Înapoi, în casă, ceilalţi beau vin alb, şampania termi-
nându-se, iar cele trei femei încă mai stăteau la masă, la taifas.
Joan se aşezase în capul mesei. Se întoarse spre el, fără urme de
lacrimi pe faţă, şi întrebă:
— Totul e-n regulă?
— Totul e bine – spuse el, iritat, dar uşurat că petrecerea
continuase în absenţa lui.
Mai târziu, când s-au dus la culcare, ea i-a explicat:
— Presupun că n-am putut să plâng acum pentru că am
plâns prea mult toată vara. De fapt, n-a fost drept
 Despărţire deloc. A fost ideea ta şi ai dat impresia că eu
sunt cea care te alungă.
— Îmi pare rău – spuse el. N-am vrut să se întâmple asta,
dar nu m-am putut stăpâni.
— Zici că n-ai vrut?! Totul ţi-a „fost pe plac. Când ai făcut
anunţul pentru toată lumea, de fapt, ai făcut ca tine.
— Mă bucur c-am isprăvit-o – admise el. Doamne, ce
grozavi au fost copiii ăştia! Atât de curajoşi şi de nostimi în acelaşi
timp!
Întors acasă, John îşi făcuse de lucru la un aeromodel, în
camera lui, şi le striga în continuu:
— Sunt bine! N-am transpirat!
Richard continuă, bucurându-se de propria-i uşurare:
— Şi, mai ales, n-au pus la îndoială motivele pe care le-am
invocat. Nici măcar nu le-a trecut prin minte că ar putea fi
implicată o terţă persoană. Nici chiar lui Judith.
— Asta chiar a fost emoţionant – spuse Joan. Richard o luă
în braţe. S
— Şi tu ai fost minunată, draga mea, şi-ţi mulţumesc. Cu
vinovăţie, îşi dădu seama că nu se simţea despărţit de ea.
— Ştii că ţi-a mai rămas Dickie – îi spuse ea.
Aceste vorbe i-au conturat, în beznă, un munte întunecat;
respiraţia rece şi greutatea pe care o simţea aproape îl apăsau şi-
şi simţi pieptul strivit. Dintre toţi cei patru copii, cel mai tare îi
stătea pe conştiinţă Dickie. Joan nici nu trebui să adauge:
— Asta este o parte din treaba ta mârşavă la care n-am să
te ajut.
— Ştiu, o s-o fac singur. Culcă-te. ~ în câteva minute,
respiraţia îi deveni mai rară şi se cufundă în uitarea unui somn
adânc. Mai era un sfert de oră până la miezul nopţii. Trenul lui
Dickie, care venea de la concert, sosea la unu şi un sfert. Richard
puse ceasul să sune la unu. De câteva săptămâni bune, dormea
îngrozitor. Dar, ori de câte ori închidea ochii, vreo licărire de
imagine îi ardea pleoapele – Judith scoţând fum de ţigară cu un
soi de înverşunare, privirea aţintită şi goală a lui Beau,
dâmbuleţul scăldat în soare de pe pajiştea unde se odihnise
alături de John. Muntele care-î stătea în faţă se apropia tot mai
mult şi intra în el; era imens şi copleşitor. Durerea din gât îi
dădea o senzaţie de rânced. Aşa cum dormea, lângă el, soţia lui
părea că fusese omo-râtă. Când, nemaiputându-şi suporta
pleoapele fierbinţi şi inima grea, s-a ridicat din pat şi s-a
îmbrăcat, se trezi şi ea, şi se întoarse spre el.
El îi spuse:
— Dacă aş putea dezlega tot ce-a fost, aş face-o.
— Şi de unde ai începe? – întrebă ea.
Nu avea de unde. Ea îi dădea curaj. Pe întuneric, îşi băgă
picioarele goale în pantofi. Copiii dormeau fiecare în camera lui, le
auzea respiraţia, iar parterul era cufundat în linişte. În confuzia
generală lăsaseră luminile aprinse. Le închise pe toate, în afară de
cea din bucătărie. Se duse la maşină. Motorul porni imediat.
Sperase contrariul. Singurii drumeţi erau el şi razele de lună;
acestea păreau un însoţitor diafan, dând licăriri frunzelor din
copacii de pe marginea drumului, bântuindu-i oglinda
retrovizoare precum un urmăritor mohorât şi topindu-se sub
faruri. Centrul oraşului, care nu era chiar pustiu, era straniu la
ceasul acela din noapte. Un poliţist tinerel, în uniformă, şedea în
mijloeul unui grup de copii în tricouri, pe treptele Băncii. Vizavi
de gară, câteva baruri mai erau încă deschise. Clienţii, cei mai
mulţi tineri, intrau şi ieşeau din căldura nopţii, bucurându-se de
noutatea verii. Se auzeau strigăte din maşinile care treceau; i se
părea că nimerise în toiul unei imense conversaţii generale.
Richard parcă maşina şi, cuprins de oboseală, îşi lăsă capul pe
scaunul de lângă volan, ca să iasă din raza vân-zolelii şi a luminii
farurilor. Era ca în filme, când asasinul îşi duce misiunea la capăt
trecând, neabătut, prin toată efervescenţa unui carnaval – numai
că filmele nu pot să arate panta abruptă şi atât de palpabilă din
abisul fiinţei omeneşti. Nu mai poţi reface drumul înapoi, ur-
când: căderea este singura posibilitate. Ţesătura sintetică a
scaunului încălzit de obrazul său emana un iz de vanilie venit
parcă din amintiri şi vremuri de demult.
Despărţire ' 543
Şuieratul unui tren îl făcu să-şi ridice capul. Venea la timp;
sperase că va întârzia. Barierele înguste de pe peron coborâră. Un
clinchet vesel îi anunţa sosirea. Trupul voluminos din metal
moletat pe orizontală se opri într-un legănat şi adolescenţi
somnoroşi coborâră din tren, fiul său printre ei. Dickie nu se
arătă surprins văzându-şi tatăl care îi aştepta la acea oră
imposibilă. Se îndreptă alene spre maşină, împreună cu doi amici.
Amândoi îl depăşeau în înălţime. Spuse un „bună” tatălui său şi
se trânti în scaunul de lângă volan cu o promptitudine care
exprima recunoştinţa. Amicii se urcară în spate, iar Richard se
simţi, la rându-i, recunoscător; aşa, câştigă câteva minute de
amânare, în timp ce-i ducea pe la casele lor.
Întrebă:
— Cum a fost concertul?
— Excelent – răspunse. Din spate unul dintre ei.
— A prins – spuse celălalt.
— A fost bun – spuse Dickie cu moderaţia care îi stătea în
fire şi care, în copilărie, lovindu-se de iraţionalita-tea lumii, îi
provocase multe dureri de cap, stomac şi greaţă.
Când îl lăsară pe cel de al doilea în faţa unei case
întunecate, băiatul izbucni:
— Tati, mă dor ochii îngrozitor de la alergia mea la fân.
Toată ziua n-am făcut decât să tai la ia^ba aia blestemată!
— Mai avem picăturile alea?
— N-au avut nici un efect, vat-a trecută.
— Poate, vara asta, o să aibă. ~ Richard făcu o întoarcere
din trei mişcări pe strada pustie. În câteva minute ajunseră acasă.
Richard îşi simţi din nou muntele acela în gât.
— Richard – spuse el, şi îl simţi pe băiat care, aşa prăbuşit
în scaun şi frecându-şi ochii, se încordă numai la tonul din glasul
lui – nu am venit doar ca să-ţi fac viaţa mai uşoară. Te-am
aşteptat la gară pentru că mama ta şi cu mine avem să-ţi dăm
nişte veşti, iar tu, de câtva timp, ai fost greu de găsit. Sunt veşti
proaste.
— Bine.
Starea de linişte s-a transmis uşor dar rapid, ca şi cum ar fi
izbucnit dintr-un vârf de arc.
Richard se temuse că lacrimile o să-1 sufoce, dar bărbăţia
fiului era un exemplu pentru el, aşa încât spuse cu o voce sigură
şi calmă:
— Sunt veşti proaste dar nu neapărat tragice, cel puţin în
ceea ce te priveşte. Nu ar trebui să-ţi afecteze viaţa de zi cu zi, cu
toate că, fără-ndoială, te vor marca afectiv. Vei munci la slujbă şi
te vei întoarce la şcoală în septembrie. Amândoi, mama ta şi cu
mine, suntem mân-dri de tine. Nu vrem să-ţi schimbi modul de
viaţă.
— Mda – spuse încet băiatul, în timp ce trăgea aer în piept,
păstrându-şi calmul.
 O luară după colţul străzii; biserica la care se duceau de
obicei se profila ca o fortăreaţă părăsită. Casa celei cu care
Richard spera să se căsătorească se afla dincolo, de pajişte.
Dormitorul era luminat.
— Mama ta şi cu mine am hotărât să ne despărţim – spuse
el. Pentru o vară. Nimic oficial, deocamdată fără divorţ. Vrem să
vedem cum e. De câţiva ani încoace, nu facem destul unul pentru
celălalt, nu ne facem fericiţi aşa cum ar trebui. Nu ţi-ai dat
seama?
— Nu – spuse băiatul.
Era un răspuns cinstit, fără nici o implicare emoţională:
adevărat sau fals, ca întrebările dintr-un chestionar.
Bucuros că fusese stabilită baza faptică, Richard intră în
amănunte, cu locvacitate. Vorbi despre apartamentul său din
celălalt capăt al oraşului şi accesul complet liber pe care-1 vor
avea la el, proiectele de vacanţă separată, libertatea mai mare de
mişcare şi varietatea pe care o oferea vara aceea. Dickie asculta şi
prindea totul.
— Ceilalţi ştiu?
Richard îi descrise modul în care li se dăduse vestea.
— Cum au luat-o?
— Fetele cu mult calm. John a luat-o razna; a zbierat, a
mâncat o ţigară, a făcut o salată din şerveţelul lui şi ne-a spus cât
de mult urăşte şcoala. '
Fratele lui John chicoti:
Despărţire
— Adevărat?
— Da. Dickie, vreau să-ţi spun ceva. Ora pe care am
petrecut-o aşteptându-te în gară a fost cea mai cumplită din viaţa
mea. Urăsc treaba asta. Pur şi simplu, o urăsc. Tatăl meu ar fi
preferat să moară decât să-mi facă mie una ca asta.
Se simţea extraordinar de uşurat în timp ce vorbea. Trecuse
asupra băiatului toată povara muntelui. Ajunseră acasă. Cu
mişcări foarte iuţi, ca o umbră, Dickie coborî din maşină şi se
strecură în bucătăria luminoasă. Richard strigă după el:
— Vrei să bei ceva? Poate un pahar cu lapte?
— Nu, mulţumesc.
— Vrei să dăm mâine un telefon că eşti bolnav şi că nu te
duci la lucru?
— Nu, nu-i nevoie.
 Răspunsul a venit slab, din uşa camerei lui; Richard
aşteptă să audă uşa trântindu-se cu furie. Zgomotul uşii închise
normal îi făcu rău.
Joan se adâncise în primul somn adânc şi se trezi cu greu.
Richard trebui să repete:
— I-am spus.
— Ce-a zis?
— Mai nimic. Ai putea să te duci şi să-i spui noapte bună?
Te rog.
Ea ieşi din dormitor fără să-şi pună halatul. Richard se
dezbrăcă încet, îşi puse pijamaua şi se duse în hol. Dickie era deja
îh pat, Joan se aşezase lângă el, iar radioul cu ceas murmura un
cântec. Când se ridică, o lumină inexplicabilă – să fi fost luna? – îi
contura trupul prin cămaşa de noapte. Richard se aşeză în locul
cald pe care-1 marcase cu trupul ei, pe salteaua îngustă, îl
întrebă:
— Dormi aşa, cu radioul deschis?
— Tot timpul e deschis.
— Poţi să dormi cu el aşa? Eu n-aş putea.
— Da.
— Nu ţi-e somn?
— Ba da.
— Bine. Eşti sigur că vrei să te scol? ea-^ă^/ţluci la
lM^i^'&Afeqvj”tOD JJm (r) t&bmg&<'Es uso-iv P9bbiG s. O.
— BirfqfriVireteto Ł99 Jaoî Ł e-jcg nî oJ-l'bnââqojţs o-
Jl'dgtââs. Oalturna. Atfqe&j2l&> şi^lă$ji&viţ^j^^ po$i
Săiâtfdrjiafczf0âu#6 |>i*$im şia t^iţgjfe jşi^ary^ujgşti. Când era
mic, obişnuia să doarmă atât de adân&j^qgnţiş-cat^şb^ransgiiâj
cui atfâ&fat&sit^ ^eanu^jăuto^nâr^ i^yiică.
MafaotârgWpî^afââaMăGufc (c) srşij&S ilffi9§îă? a#&. Phiar aţipea
la televizor, răşchirându-şi picioarejqelgijjjgproase şi
bronzsetetfqsl ud ifirffiq au 9jŁ0cI? ^793 isd ga i9iV
— Bine, băieţaş. Dickie, ascultă-g^^işiâji^eşjc^rasă de mulg
nicilorfaiiţaştfet rc$te] ^&; ^ povestea asta, o să fiu întotdeauna
cu tm^^Lirp^Pigaă.
Richard se aplecă, pregătindu-saţp^ş^ij. ^^^ sărut pe <?
b^jMieg^Sie9^6? ii0Î, m Pe buze> pătimaş, ca o femeie. Gemând,
r^ig^iyja îmju^chea tată: 9}9q97 B2 iudei) b” De ce? s<pq<? De ce.
Era un şuierat de vânt într-o sp^rjşură, un cuţit pa] un MIC gest
 I-a spus cu un mic gest pe care nu-1 observase ia ea
niciodată înainte. Joan telefonase de la gară,: după: ce luase
prânzul cu iubitul ei, şi asta Richard „or ştia-Era sâmbătă, iar fiul
său mai mare plecase cu 1 maşina lui decapotabilă; noul Volvo al
lui Joan la început ma-vrut să intre în viteză. Când el a ajuns în
centruheraşuluiy ea străbătuse deja strada principală şi
urcase'idealul. Până pe pajişte. Era un septembrie cald şi
înfrunzit, olar-totul era cuprins de un fior rece de cristal, de o
limpŁzkn (c) tulburătoare. Chiar de la distanţă şi-au zâmbit. Dând
cu privirea unul de celălalt. A deschis portiera: >şi s^a urcat în
maşină, şi-a pus centura de siguranţă-pentru îri readuce la tăcere
bâzâitul dojenitor. Faţa îi eta îmbujorată, de atâta mers, hainele
de oraş arătau ca o costumaţie, avea cu ea câteva pachete, dovadă
a „cumpărăturilor^ pe. Eare le făcuse. Richard încercă o
întoarcere din.1; rer: mişearî pe strada îngustă, şi, în momentul
prelungit; al-optiiriij în timp ce căuta marşarier-ul, ea i-a spus. -:
c: -~
— Dragule – zise ea, plesnind ŁV*; 4eg^tel§_ de-la o mână în
palma celeilalte, ciudat, timid, îr$*irdi ge&tsânţr^ bătutul din
palme de bucurie al unyi-tppiL-gijlRCQ^af^ unui adult de a atrage
atenţia – m-am decis să te alung* O să te rog să pleci din oraş.; jc:
ti; o noni^i^r: ^
Brusc, îşi simţi inima zvâcnindu-^îjfc pieptiş eE§i&şe& c§
îşi dorise. I.^1 r. I Ł:;4
— Bine. – spuse el cu băgarerder. §^jnă f^ri^^ă-crezi că o să
te descurci. Se uită la fa$a: ^îmhup3^1â, îtiâaie, ca să-şi dea
seama dacă vorbise ^erir^^mi îi^enea să creadă că era aşa. Un
camion de^sta^^ipgfe; îft r^şu. – ălb şi albastru oprise în spatele
lor, claxonându-i, mai mult în semn de/recunoaştere decât de
avertizare; familia Maple era cunoscută în oraş. Trăiseră aici cea
mai mare parte din viaţa lor de când se căsătoriseră.
Richard nimeri marşarier-ul, dădu înapoi, întoarse şi o
porniră spre casă în goană. Maşina, atât de nouă şi rigidă, părea,
în mişcare, aeriană şi uşoară, ca şi cum se evaporase şi ea în
micul gest jucăuş al lui Joan.
— Suntem într-un impas. – explică ea – ne-am blocat; nu
ajungem nicăieri aşa.
— Nu renunţ la ea – replică el.
— Ştiu, mi-ai mai spus-o.
— Şi nici nu te văd pe tine renunţând la el.
 — Aş face-o, dacă mi-ai cere-o tu. Mi-o ceri?
— Nu, Doamne fereşte! El este singurul meu atu.
— Ei bine, deci. Pleacă unde doreşti. Cred că cel mai
amuzant pentru copii ar fi să vină în vizită la Boston. Şi cel mai
puţin plictisitor pentru tine.
— Sunt de acord. Când zici tu că o să se întâmple asta?
Profilul ei, la marginea câmpului său vizual, îl simţea fragil,
gata să se frângă dacă ar fi spus un cuvânt nepotrivit, prea dur.
Îşi ţinea respiraţia încercând să fie detaşat, aerian, uşor, precum
maşina în mişcare. Trecură hopul de pe pod; Joan dădu drumul
fumului de ţigară.
— De îndată ce o să-ţi găseşti să stai undeva – spuse ea.
Săptămână viitoare. E prea devreme?
— Probabil că este.
— Este prea trist? Par oare prea brutală cu tine?
— Nu, pari minunată, foarte delicată şi dreaptă, ca-n-
totdeauna de altfel. Aşa e just. Este numai un lucru pe care eu
însumi nu l-am putut face. Cum poţi oare trăi fără mine?
La marginea câmpului său vizual, faţa ei se întoarse; se
întoarse şi el; avea o expresie răutăcioasă, curajoasă, şi era
aprinsă la faţă. Probabil că băuseră vin la prânz.
— Uşurel – spuse Joan.
Ştia că era o înşelătorie, un gest de bravadă din partea ei;
de fapt, implora o amânare. El rămase însă tăcut, refuzând să
discute. Aşa avea orgoliul ei de partea lui.
Un mic gest
Drumul cu şerpuirile lui se scurgea în viteză, cutiile poştale,
copacii, unii deja cu frunzele uscate de schimbarea anotimpului.
Întrebă:
— A fost ideea ta sau a lui?
— A mea. Mi-a venit în tren. Tot ceea ce a spus Andy a fost
că tot timpul pare că mi-1 petrec dându-ţi de mâncare.
Din vara aceea când îşi făcuseră vacanţele separat, în
săptămânile care se scurseseră de atunci, Richard dormise
aproape în fiecare noapte într-o baracă pe plajă, închiriată* la
două mile depărtare de casă; a încercat să doarmă acolo, dar, în
fiecare seară, odată cu nopţile mai lungir părea mai uşor şi mai
bine pentru copii să mănânce ceea ce gătea Joan. Se obişnuise cu
felul ei de a găti; de fapt, fiecare celulă din trupul lui era compusă
din hrana pregătită de ea. După cină urma un pahar, în timp ce
copiii (doi dintre ei învăţau în alt oraş, doi încă mai stăteau acasă)
se chinuiau cu lecţiile sau căscau gura la televizor, iar la un
pahar discutau, îşi făceau confidenţe, se certaur vărsau lacrimi
sentimentale şi urma, ocazional şi concesiv, o prăbuşire verticală
în pat. Avea dreptate; nu era nici sănătos, nici constructiv. Se
făcuseră deja douăzeci de ani de când ar fi fost potrivit să se
iubească.
A găsit apartamentul din Boston după două zile de căutări.
Agentul imobiliar avea părul roşu, fundul rotund şi o mască de
machiaj, aplicat ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă tinereţea.
Richard se simţea fericit şi speriat în timp ce urca şi cobora
scările în spatele ei. Mai plictisită ea de el decât el de ea, ea
întoarse cheia în broască, cu nerăbdare, deschise uşa cu umărul
şi îi arătă interiorul cu un gest neputincios al braţului larg
deschis. Podeaua nu era nici din linoleum şi nici din parchet, era
din mozaic alb şi negru ca cea dintr-un tablou de Vermeer; se uită
spre fereastră, văzu zgârie-norul şi atunci ştiu că acesta era
apartamentul care-i trebuia. Zgârie-norul, de ani de zile
suspendat într-o faimoasă stare de neîm-plinire, era un dezastru
frumos, faimos pentru că era dezastru (oglinzi cădeau încontinuu)
şi dezastruos pen tru că era frumos; arhitectul avusese o viziune.
Visase o clădire invizibilă şi totuşi imensă, oglinzile trebuiau să
reflecte cerul şi conturul Boston-ului şi să se topească în cer.
Geamurile din oglinzi cădeau în stradă şi erau înlocuite cu bucăţi
opace de placaj negru. Totuşi rămăsese o suprafaţă reflectantă
suficientă pentru a da încă impresia, prin vechea fereastră
tremurătoare a acestui apartament găsit în pripă, a unei
imensităţi de albastru, ruda verticală a imensităţii orizontale de
albastru al mării, pe care Richard o avea în faţa ochilor când se
trezea în fiecare dimineaţă, în frigul care intra până la os în
baraca sa neîncălzită. Îi spuse roşcatei, „excelent”, iar sprâncenele
ei de culoarea cărbunelui se ridicară. Mâinile lui tremurau în timp
ce semna contractul de închiriere, după ce scrisese „despărţit” la
rubrica pentru starea civilă. Telefonă dintr-o drogherie pentru a
da vestea, nu soţiei sale pe care ar fi întristat-o, ci amantei, care
se afla la fel de departe.
— Ei bine. – îi spuse pe un ton acuzator – am găsit o
locuinţă. Am semnat contractul. De necrezut. In mijlocul
anunţului pentru închirierea apartamentului era această simplă
propoziţie: „Nu se vor folosi saltele cu apă”.
 — Îţi tremură glasul.
— Parcă aş fi zămislit o temniţă. *
— N-o face, dacă nu vrei s-o faci.
După pauza şi scăderea intensităţii din vocea lui Ruth, îşi
imagină că se întindea după o ţigară sau o scrumieră, pregătindu-
se pentru o şedinţă de mângâiere a fiinţei iubite.
— Vreau s-o fac. Şi ea vrea s-o fac. Toţi vrem s-o fac. Chiar
şi copiii o vor. Sau numai se prefac.
Ea trecu peste „se prefac”.
— Descrie-mi locuinţa.
Tot ce şi-a putut aminti a fost podeaua şi imaginea
dezastrului albastru, cu norii care i se reflectau în faţadă, şi
femeia roşcovană. Îi spusese de unde să-şi cumpere alimente,
unde să-şi dea rufele la spălat. Oare avea spălătorie?
Ruth^? câfad^terrr^atrce şclavâiat sie spiifr. FDeiiinşi^.
Uaul „&auii; îpaşaaşuhe^^ fatai^câiqned *&e$<bmc&: oâi3<bep^
hlijâfaamea-hli. I^I 9lr> o-rfliî eb lolnudkjo & u&z diufi iul ob-q
CBij&re^tat*$6 dcăgmfci? f>-^^ă9l [BM^i7j9iq muoorq
VĄţfcâ^: $ad8 J3jŁr; unim ud ^înamugis Ł9 fio aols/niânid
ca te^ttoesc^m 19 '^f„1”1^! lL'ooI [ifri nî ImooBioeqz o- <i i-
TTi^â6^ +t0l9l loliioiua
4S” nici pe jumătate, care i se 9&MŞt OTfj 'Ł iflfeqţar
Ju$^u-ge cu disperare sa; suprayie%iasca. TQsipa |i pstentŁ&Ła
d^'^iMe” îf 'orice „ Ml” iată
? no
^llH^^%fj§bî^^^^S^im ŁsŁ38i9vnx un Łbnrfgu o j: d
îâftei^de Vr#F FSSnarfPl&S #îj#^fl r§faterâin&> ^c^M^a^Sl^^^^
Htfth, ^S^^ifilţlfiâfiPâiScHi„ ctfJlt”S] î*iĄi'i%Bî^lJoţ4
[ipralide -^tin^'pr^fnâtâ^eâayridicei ier„JJIw) ian, 9bu (imiirauri
otfte; gfcjg&r& lââflft'tf*'ţrcurt*} înmii JjetfaufiaŁd<^e^} pJ4. §fKa
xsăi-”bsiairKie căâfjiisb u„a/^3Bnte'ŞK§lej5n*rftr ifrS&iţa&fjyşeun
ggat (3eij”. /Ł„e CMRţftiqnCpajsip. I&gggs” %#r^ d^dine; djî
nedescris, farfuriile murdare, iar fiecare dintre cele trei scrumiere
(una de sticlă, una de ceramică şi una improvizată. Dintr-un
capac de tablă) fusese folosităv Golindu-le, zâmbea la vederea
cadavrelor dezordonate ale lui Ruth sau a cuiburilor de filtre ale
lui Joan, discrete precum pietricelele albe dintr-un acvariu. Când
o dojenea pe Ruth pentru că stingea ţigările prea devreme,
bineînţeles că ea argumenta, cu minunata ei încredere
nestrămutată în valoarea ei extraordinară, cât de bine era pentru
ea, pentru plămânii ei, să stingă ţigara din timp; şi fără îndoială
că avea dreptate; era mai bine să-1 distrugă pe celălalt decât pe
sine. Ruth se întrupa din dragoste şi din viaţă, iată de ce o iubea.
Totuşi, spiritul de economie irezistibil al lui Joan, dorinţa ei
ascunsă de moarte îi erau la fel de familiare şi dragi, ca şi scrisul
ei mărunt, cenzurat, şi părul pubic creţ şi strâns, aşa încât
Richard zâmbea în timp ce golea şi scrumierele ei. Zâmbetul lui
era un gest fără public. El, care îşi iniţiase spectacolul în mijlocul
părinţilor şi al bunicilor, fraţilor, surorilor şi animalelor dragi din
copilărie, care şi-1 regizase pentru un public format din colegi de
şcoală şi profesori, şi care şi-1 rafinase în faţa unei audienţe
fermecate iniţial, copiii săi, nu putea să nu-şi continue jocul chiar
şi în singurătate. Îşi născocise un fel de partener, un singur
spectator măreţ – zgârie-norul albastru, îl simţea tot timpul
aproape.
Albastru, el apărea totuşi mai verde decât cerul. Un timp,
Richard a fost nedumerit că norii care se reflectau în el se
deplasau în aceeaşi direcţie cu cei din spatele lui. Cu un efort de
imaginaţie în spaţiu, şi-a dat seama că o oglindă nu inversează
mişcarea, cu toate că fizionomia se modifică în oglindă, gura
capătă un rictus, astfel încât chiar faţa unei fiinţe iubite pare
străină şi urâtă când e privită în oglindă, aşa cum – ce gând
straniu – se vede pe sine. El observă că o oglindă aşezată în
mijlocul zgârie-norului nu afecta mişcarea unui pâlc întreg de nori
şi, de multe ori, jumătatea unui nor reflectat se potrivea cu
jumătatea altui nor de după colţul blocului, făcând una cu ea,
străpuns de dâra unui avion cu reacţie, ca de săgeata lui
Cupidon. Dezastrul răs
Un mic gest pândea lumină în inima oraşului. Noaptea, se
vedea ca un şirag palid de luminiţe, precum un vas suplu
navigând pe cer, iar în ploaie sau ceaţă dispărea de tot, în timp ce
coşurile de cărămidă şi turlele metalice din prim plan prindeau
consistenţă într-o culoare întunecată. Richard încercă să
descifreze logica înlocuirii geamurilor din jocul de oglinzi şi spaţii
libere. Nu detectă nici o logică, numai truda înceată a unor
muncitori invizibili, care goleau şi umpleau celulele de sticlă, cu
lipsa de raţiune a albinelor. Dacă privea mai mult timp, vedea
cum un spaţiu gol devenea sticlos şi reflectant, albastru-verzui,
precum condensarea unui strop de rouă. Trecură multe zile până
să-şi dea seama că, pe geamul vechi, în ape, al ferestrei sale, chiar
sub nasul său, chiriaşi care îl precedaseră, înarmaţi cu diamante,
scrijeliseră iniţiale, nume, date, şi, cel mai adânc şi cel mai alb
dintre toate, persistase un legământ emoţionant şi comic, incizat
în două rânduri pentasilabice:
Cu acest inel Pe tine te leg
Ce bogăţie transparentă a vieţilor anterioare se aş-ternea
peste bucuria actuală a oraşului? în timp ce hoinărea pe străzi,
propria lui fericire îl mira. Se aşteptase să fie trist, vinovat,
plictisit. În schimb, zile-le-i erau umplute în mod plăcut de listele
pe care le făcea, de incursiunile după hrană şi băutură, de
întâlnirile cu problematicele substitute de soţii precum
spălătoriile automate, unde studenţii meditau la Hesse şi-şi
sprijineau bărbia în palmă, în timp ce hainele se rostogoleau într-
o eternă cădere circulară, şi unde gospodinele negrese fredonau
încetişor, în timp ce împătureau rufele spălate. Ce plăcere
neaşteptată era să meargă noaptea spre casă strângând la piept
hainele curate, fierbinţi ca pâinea proaspătă, trecând prin faţa
ferestrelor arcuite din cartierul Back Bay, strălucitoare asemenea
unor vitrine de lux.
Se simţea lucid şi binedispus, împăcat cu tot ceea ce făcuse
în ziua aceea, la ceasul când, găsindu-se în vreun eartier
mărginaş, obosit de drum, se afla la al doilea pahar băut în grabă,
înainte de cină. Îi plăcea să aducă acasă mâncare, se bucura de
satisfacţia tautologică de a o găti şi de a o consuma pe toată la o
masă, în timp ce aparatul de radio îi hrănea auzul cu Bach sau
Bechet^ iar o carte îl privea senină de pe etajera pe care o
cumpărase; savura ciudatul joc disciplinat de a consuma hrana
înainte ca alimentele să se altereze şi laptele să se acrească. Îi
plăcea hoinăreala avioanelor pe cerul cenuşiu al nopţii, care părea
un alt oraş, subţiratic, suspendat peste oraşul lui, şi cântul
sirenelor poliţiei anun-ţând vreun dezastru care-i era străin. Nu
putea ţine mult această fericire. Era o stare provizorie, o vacanţă.
Dar era o fericire ciudat de curată şi dreaptă, egală şi demnă,
chiar dacă era câteodată întreruptă de goluri de teamă subită şi
dezorientare. Trebuia să-şi planifice fiecare ceas al zilei, altfel era
pierdut. Se mişca precum un gândae pe apă sau o piatră aruncată
în undele unui râu, trecând razant pe suprafaţa lucioasă şi
tensionată a vieţii sale. Se ducea peste tot. Odată s-a dus la
zgârie-norul său albastru, aproapele şi martorul său. A fost oribil.
Corsete grele de placaje şi tunele din plase de sârmă, păzite de
poliţişti lătrători, protejau trecătorii de oglinzile care cădeau şi pe
proprietarii clădirii de alte multe citaţii la tribunal. Strada era
ticsită de postamente şi camioane. Nivelele inferioare erau din
placaj rezistent, de un negru întunecat, edificiul, cu trupul său
minunat înălţat spre cer, avea rădăcinile murdare şi încâlcite. De-
atunci Richard nu mai trecu pe acolo vreodată. UB3Łând îl vizita
Ruth, se jucau de-a curăţenia – frecau: (c) $&fttnuEăte^Sj? ^ a*
podelei Vermeer cu o cârpă de lus-toĂp>^n^i) ^î^2(c) ^ (^toate
carourile albe erau curate. Tktetfgşu $te$te pătdut^rrâlegâye^.
Goală, în timp ce freca. Pedffiaaiap. Ristflqqf) ^ genunchi,
apleeată), iQ sqrârgii^ $J^iitii^i^ ciwiulafe. O! ^) jbpat#,
nffirâteâcd^„e Qte^^^-pt^cr^8&tdî*ii „n feibde^ (i^amăj^dnq^^.,
aftrtâi ramvapfcc^-s&fc&a^^ dfe (uojjoaiiQUi^deî podeai
'Eknpliljiplahifâttat ^tâţrrde. ^tebt j^o<jtoepisfiâgrito fî^; fiŁ>
iă^6ŁPB&teuoi&âţââiklcâr^i) 2^^ni6ilte9jaM
Un mic gest stea de vorbă împreună abia la sfârşit, când ea
era deja cu mâna pe clanţă.
— E uluitoare clădirea asta, cu tot apusul oglindit în ea! –
exclamă ea.
— O iubesc mult. Şi ea mă iubeşte pe mine.
— Nu-i adevărat. Eu sunt aceea care te iubesc.
— Nu poţi să-mparţi iubirea?
— Nu:
Avea un sentiment puternic de posesiune faţă de
apartament; când i-a spus că şi Joan fusese acolo, numai aşa, de
„pam-plaisir”, se culcase cu el, cu soţul ei legitim, Ruth zbieră în
telefon:
— În patul nostru?
— În patul meu – răspunse el cu o fermitate care nu-i
stătea în fire.
— În patul tău – cedă ea, cu* o voce răguşită de copil
somnoros.
Când dialogul s-a încheiat, după ce şi-a împăcat amanta,
Richard se duse la fereastră şi îşi anină privirea de prietenul său
uriaş, lipsit de viaţă, care îşi întuneca încet culoarea într-o parte,
căpătând o tentă mov, încă azuriu pe partea opusă, striat uşor de
reflexia unui nor cirus din înălţimi. Şi vorbea, aşa cum numai
privirea unei necuvântătoare poate vorbi, despre frumuseţe şi
suferinţă, despre o simplitate sortită pieirii, despre deznădejde.
Seara îi topea umbra în noaptea care îi învăluia conturul. Raza
vizuală scăzu treptat şi Richard dădu cu ochii de inscripţia de pe
geamul ferestrei, pe care o citi cu iritare pentru a o suta oară. Era
acelaşi fragment de litanie lipsită de pudoare şi pios tulburătoare,
gravată strălucitor de focul muribund al soarelui.
Cu acest inel Pe tine te leg
De câteva luni bune Ruth nu mai purta verighetă. Venind la
el pentru o călătorie de-o noapte, purta pe degetul până atunci gol
un inel cu diamant, moştenire de familie, ca o concesie pe care o
făcea fără tragere de inimă imposturii. Pe vremea când încă se
mai duceau la hotel, Ruth suferise mult pentru că trebuise să-şi
piardă numele în presupunerea falsă că l-ar purta pe al lui, cu
toate explicaţiile lui că aceasta nu era decât o convenţie. „Dar îmi
place să fiu cine sunt acum”, protestase ea. Aceasta era, într-
adevăr, adevărata ei podoabă, indestructibilă şi luminoasă. Îi
plăcea cine era ea. Fiecare avusese drumurile lui de făcut, şi,
întoarsă la hotel înaintea lui, ceruse la recepţie cheia după
numărul camerei. Recepţionerul a rugat-o atunci să îşi spună
numele. Era o strategie. Nu dădea cheia unui număr.
— Şi cum i-ai spus că te numeşti? a întrebat-o Richard
când ea s-a oprit din povestit.
În răgazul şi privirea ei fixă, de un albastru intens, el văzu
re-creată ezitarea ei din momentul provocării re-cepţionerului. De
altfel, înainte de a se căsători, Ruth fusese profesoară de liceu, iar
Richard vedea acum felul în care trebuie că apăruse în faţa
claselor de copii – formală, exigentă şi dominatoare.
— I-am spus că mă numesc Maple. Atunci Richard a
zâmbit.
— Ai spus ce trebuia.
Când a dus-o pe Joan să ia masa în oraş, i s-a părut că face
un gest nelegitim. Ei i-a venit ideea aşa, de „pam-plaisir”, la
sfârşitul unei duminici petrecute cu copiii acasă. Locuia de două
luni la Boston, noi obiceiuri luaseră locul celor vechi şi era
tentant să îi lase acasă pe copiii care se plictiseau şi găseau că e
mai uşor să te plictisească televizorul decât propriul tău tată,
vizitatorul autoritar.
— Nu mai îmi tot spune că te plictiseşti – îl certase pe John,
cel mai docil dintre ei şi cel faţă de care se simţea cel mai vinovat.
Cincisprezece ani este şi trebuie să fie o vârstă plictisitoare. Când.
Aveam eu cincisprezece ani, lâncezeam citind cărţi de science-
fiction. Tu lânce-zeşti uitându-te la Kung-Fu. Cel puţin, eu
învăţam să citesc.
— Dar e un program bun – protestă copilul cu vocea lui de
adolescent, puţin spartă şi de teama de a fi deranjat tocmai în
momentul când privea o figură de tai chi filmată cu încetinitorul.
Un mic gest
Când locuia încă acasă, Richard văzuse programul destul
de des pentru a recunoaşte că era bun, într-un sens al
cuvântului, că pasivitatea orientală a eroului, „eliberată de
izbucniri de violenţă mistică, se insinua în sistemul etic al
copilului, aşa cum Richard îşi luase idealurile de comportament
din filmele ieftine şi din cărţile comice – sângele rece de la Bogart,
nesăbuinţa jovială de la Errol Flynn, dualitatea şi şmecheria de la
Superman.
Se lăsă într-un genunchi lângă canapeaua de unde John,
cu mustaţa mijind şi sprâncenele lui masculine, întunecate,
privea resemnat licărirea transcendentă a televizorului, însăşi
vocea lui Richard sunase aproape spart atunci când întrebă:
— Crezi că te-ai plictisi mai puţin dacă tata ar mai locui
încă aici?
— Nuuuuuu…
Răspunsul veni instantaneu şi nerăbdător, ca şi cum
întrebarea fusese anticipată. Oare băiatul credea ce spunea?
Privirea lui nu alunecă nici un moment într-o parte, poate din
teama de a se trăda sau poate numai dintr-un plictis sincer faţă
de adulţi şi gesturile lor. Din fericire, la televizor, gesturile
ucideau. Richard se ridică din poziţia de implorator, uşurat când
o auzi pe Joan coborând scările. Se îmbrăcase de oraş în veşnica
ei rochie neagră cu decolteul festonat şi gulerul de argint mexican.
Cel puţin nu se întâmplase să o plictisească vreodată şi,
recunoştea el cu ciudă, nici ea pe el. Şi asta era, poate, un semn
al fascinantei lor nepotriviri. Era prudent. Trebuia să fie prudent.
Totul între ei se consumase. Trebuie că era aşa.
Dar cocktail-urile, scoicile şi vinul risipiră prudenţa; se auzi
spunând chipului atât de familiar şi totodată străin din faţa sa:
— E minunată, şi ştii că mă iubeşte? (se simţi stân-jenit, ca
un fiu care şi-a dat seama brusc că mama lui, cu toată atenţia
politicoasă pe care i-o acorda, era indiferentă la farmecul unei
lupte atletice pe care el i-o descria). Dar explică absolut totul şi
vrea să i se explice totul. E ca şi cum aş fi din nou la şcoală. Şi,
din nefe ricire, cu toată această explicitare, cu toată superba
experienţă erotică pe care mi-o dă, ea nu este încă aievea pentru
mine, aşa cum eşti tu. Şi aici îl lăsă vocea. Mersese prea departe.
Joan îşi puse mâna stingă, la care încă mai purta verigheta,
pe faţa de masă, cu un gest practic şi neutru.
— Va fi – spuse ea. E o chestiune de timp.
Vechea stare de lucruri rămase aceeaşi în ochii lumii.
Chelneriţa, care-şi dăduse copiii la şcoala duminicală, îi
întâmpină ca şi cum căsnicia lor era aceeaşi; obişnuiau să ia
masa la restaurantul acesta de trei-patru ori pe an şi veniseră la
timp. Îl cunoscuseră pe contractorul care construise aripa aceasta
de local, imitaţie a stilului clasic, cu vreo doisprezece ani înainte,
şi care părăsise apoi oraşul de ruşinea falimentului, dar într-o
ciudată stare de optimism. Amintirea lui încă mai stăruia în
decorul localului. Un alt cuplu, mai în vârstă decât ei – soţul
lucrase odată cu Richard într-un comitet orăşenesc – se îndreptă
spre separeul unde luau masa de obicei, drăgăstos, vesel şi
radios, aşa cum îi stă bine unei familii de americani. Oare aflaseră
de ei doi? Oricum, faptul n-avea nici o importanţă în această ţară
de aranjamente temporare. Joan şi Richard răspunseră cu aceeaşi
veselie şi reveniră la starea lor iniţială numai după ce perechea
cealaltă se îndepărtă. Joan se uită lung în urma lor.
— Stau şi mă-ntreb, oare ce au ei şi noi nu am avut?
— Poate că au avut mai puţin decât noi şi tocmai de asta
nici nu s-au aşteptat la mai mult.
— E o explicaţie prea simplă.
Richard simţea în Joan o umbră de rezistenţă la
complimentele lui voalate; şi era recunoscător. „Te implor, rezistă
mai departe”.
O întrebă:
— Cum crezi că se descurcă puştii? Joan părea absentă.
— Aşa e John, nu te mai lua atâta de el.
— Nu vreau decât să nu se simtă dator s-o facă pe soţiorul
tău grijuliu. Ce mare pare acum casa!
— Bine că mi-o spui tu.
Un mic gest
— Îmi pare rău.
Şi chiar îi părea rău; îşi aşeză amândouă mâinile pe masă.
— E uimitor cum azi o sticlă de vin nu mai ajunge la două
persoane – spuse Joan.
 — Să comand alta?
Într-ascuns, se îngrozi în sinea lui: Ce iroseală! Ea îşi dădu
seama şi spuse: N
— Nu. Cedează-mi doar jumătate din paharul tău.
— Ia-1 pe tot.
Îi turnă vinul în pahar. Ea spuse:
— Deci amorul e superb cu ea!
El se simţi stânjenit şi se temu că remarca ei putea da o
turnură de prost gust situaţiei. În timp ce cu Ruth trebuia să
afişeze o întreagă etichetă a adulterului, cu Joan trebuia să se
respecte un cod al despărţirii.
— De obicei, aşa se întâmplă cu cei care nu sunt căsătoriţi.
— Chiar aşa, omule?
Deja înghiţise vinul lui. Pe Joan începea deja să d umfle
râsul.
Se aplecă peste masă atât cât îi permise spaţiul.
— Trebuie să promiţi că n-o să mai spui asta niciodată,
nimănui, nici măcar lui Ruth. Şi-şi însoţi cuvintele cu un mic gest
de protest, agitându-şi mâinile.
— Poate tu n-ar trebui să-mi spui mie. Da, chiar aşa, nu-mi
spune nimic!
El înţelese de ce fusese ea atât de laconică până atunci; tot
timpul dorise să-i povestească despre iubitul ei, ocro-tindu-1 în ea
ca pe un prunc. Era pe cale să-1 trădeze.
— Te rog, nu! – spuse Richard.
— Termină cu ifosele. Eşti singurul om cu care pot sta de
vorbă. Asta n-are absolut nici o importanţă.
— Este exact ceea ce-ai spus şi când te-ai culcat cu mine în
apartamentul meu.
— S-a supărat cumva?
— Teribil.
Joan izbucni în râs şi Richard rămase frapat pentru a mia
oară de perfecţiunea dinţilor ei rotunjiţi şi albi, dezvăluiţi de
buzele ei, ca pentru a scoate la iveală un craniu fără cusur, un
suflet imaculat. Veselia ei o purta într-un fel de paradis în timp ce
povestea despre ea şi Andy – cum el se certase cu
administratoarea unui motel pentru că nu erau prosoape în
camera închiriată pentru o după-amiază, cum el dormea exact
şapte minute de fiecare dată după ce făceau dragoste. Richard îl
cunoştea pe Andy de ani de zile. Era un tip înalt, oacheş,
specialist în legislaţia corporaţiilor. El însuşi divorţase, cu toate că
prin natura profesiei se ocupa de aranjamentele dificile legate de
fuzionarea concernelor gigant. Era preocupat de cum se îmbrăca,
se ducea la biserică, iar în multe ocazii arbora o demnitate
nepotrivită şi poate că fusese atras mai mult de răceala de
suprafaţă a lui Joan, de firea ei glacială caracteristică celor din
New England, decât de demonii ei ascunşi.
— Psihiatrul meu crede că Andy era în simbioză cu tine şi
că acum că te-ai dus, el e de prisos.
— Nu e de prisos. E bun, leal, arată bine şi are o situaţie
prosperă.
Şi plăteşte. Handicapul lui este că te iubeşte.
— Vrei să zici că te apără de mine. Şi nasturii lui! – trebuie
să lăsăm o marjă de o jumătate de oră ca să-şi poată încheia toţi
iţasturii. Dacă s-ar face costume din patru piese, fii sigur că le-ar
purta. Şi se spală, spală totul, de fiecare dată.
— Termină, o imploră Richard. Nu-mi mai spune toate
astea.
Dar era deja năucă în vârtejul de oglinzi ale trădărilor ei, cu
obrajii în flăcări şi fremătând, încât chelne-riţa chicoti
înţelegătoare în timp ce le turna cafeaua. Faţa lui Joan era roşie
ca un bujor, ochii de un albastru pal ca gheaţa, aproape
transparenţi. Richard şi-a dat seama de înţelesul cuvintelor ei – că
aceşti iubiţi, oricât de mult i-am iubi, nu sunt noi, nu sunt sacri
aşa cum numai realitatea poate fi. Noi suntem realitatea. Noi am
făcut copii. Noi ne-am dat trupurile tinere unul altuia. Noi am
promis că vom îmbătrâni alături unul de celălalt. Joan relată un
incident petrecut în casa ei, odată a lor, când a venit pe
neaşteptate instalatorul. Richard a fost nevoit să râdă cu ea;
instalaţiile casei aceleia deveniseră.
Un mic gest de mult obiect de glumă pentru ei, o poveste
care nu se mai încheia niciodată.
— S-a auzit soneria la uşa din spate, domnul Kelly a intrat
direct în casă; şi ştii ecoul pe care orice zgomot din bucătărie îl
are în dormitor, aşa că atâta ne-a fost.
Il privi ca să se convingă dacă se făcuse înţeleasă. El dădu
din cap afirmativ. Ochii ei aruncară scântei. Ea accentuă:
— Chiar în acel moment.
Şi cu un gest asemănător celui din maşină, cu un veac în
urmă, schiţă cu vârful degetului, în aer, un A, ca şi cum ar fi
început să scrie oceZ. Mişcarea a fost avidă, timidă, încântătoare,
sfioasă, încrezătoare. El a văzut semnificaţiile ei şi atunci a ştiut
că Joan nu va înceta niciodată să facă un mic gest în adâncul
fiinţei lui; niciodată; chiar dacă îi va despărţi o sentinţă, ori chiar
moartea, micul ei gest va dăinui gravat în sticlă.

SFÂRŞIT