Curs FIZICA 2.11

FIZICĂ
http://adl.anmb.ro
11. Elemente de acustică şi ultraacustică.

Câmpul acustic. Presiunea acustică.
Intensitatea acustică. Generarea
ultrasunetelor. Propagarea ultrasunetelor
în diferite medii şi proprietăţile lor
Timp mediu de studiu: 2 ore
Sarcini de învăţare: Prin parcurgerea acestei unităţi de studiu, studentul va fi capabil să
 definească câmpul acustic
 definească intensitatea acustică şi presiunea acustică
 explice propagarea sunetelor şi infrasunetelor în diferite medii
 utilizeze noţiunile definite mai sus
11.1 Noţiuni de acustică şi ultraacustică. Caracteristicile sunetelor

Undele acustice sunt unde elastice produse de un corp care oscilează
într-un mediu elastic. Corpul oscilant se numeşte sursă sonoră. Undele acustice fiind
recepţionate de un organ auditiv, produc senzaţii auditive numite sunete.
Clasificarea undelor se face în funcţie de frecvenţă. Undele sonore care au
frecvenţa cuprinsă între 16-20.000 Hz produc senzaţia de sunet şi se numesc sunete.
Dacă frecvenţa lor depăşeşte 20.000Hz urechea umană nu recepţionează senzaţia de
sunet (eventual, la intensităţi mari pot provoca dureri); în acest caz, se numesc
ultrasunete. Dacă frecvenţa lor este mai mică de 16 Hz nu se mai produc senzaţii auditive
şi se numesc infrasunete.
Spaţiul în care se face simţită prezenţa sunetelor se numeşte câmp sonor (acustic).
Înălţimea. Se remarcă obiectiv faptul că sunetele pot fi mai ascuţite sau mai grave.
Această calitate este determinată în mod obiectiv de frecvenţa sunetului. Cu cât aceasta
este mai mare, cu atât sunetul este mai înalt. S-a observat că două sunete simultane
produc o senzaţie plăcută doar dacă ele formează un acord sau, cu alte cuvinte,
frecvenţele lor se află într-un raport bine determinat. Sunetele folosite în muzică au fost
grupate după înălţimea lor, în game muzicale. Studiul gamelor muzicale este de domeniul
acusticii muzicale şi depăşeşte domeniul acestui curs.
14 October 20146Lector univ.dr. Silvestru GROZEANU; Asistent univ.drd. Tiberiu PAZARA 1

© Academia Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB). Orice formă de copiere, stocare, modificare
şi/sau transmitere a acestui material fără acordul prealabil şi scris al ANMB este strict interzisă.
FIZICĂ
Elemente de acustică şi ultraacustică. Câmpul acustic. Presiunea
acustică. Intensitatea acustică. Generarea ultrasunetelor. Propagarea
ultrasunetelor în diferite medii şi proprietăţile lor
Timbrul sunetului. Sursa sonoră este un corp care oscilează în general într-un
mod foarte complex, apărând, în afară de sunetul fundamental, şi armonice care-l
însoţesc. Suprapunerea dintre sunetul fundamental şi armonice conferă sunetului
(senzaţiei) o proprietate specială numită timbru. Fiecare sursă sonoră (sau voce umană)
au un alt timbru care îl face să fie recunoscut.
Intensitatea sunetului. Sunetul fiind o undă elastică va transporta în unitatea de
timp, prin unitatea de suprafaţă, o energie pe care am numit-o intensitatea undei; deci,
sunetul va avea o intensitate (densitate de putere) dată de formula dedusă anterior:
1
I Z 2 A 2 (11.1)
2
Dacă se consideră unda acustică, ca fiind armonică plană (monocromatică), ecuaţia
ei este:
 x
  x, t   A cos   t   (11.2)
 c 
viteza de oscilaţie a particulelor mediului străbătut de unda acustică este:
d x
v  x, t     A sin  (t  ) (11.3)
dt c
A  v max reprezintă valoarea maximă a vitezei de oscilaţie a particulelor.
Intensitatea sunetului va fi:

1 2
I Zv max (11.4)
2
Unda acustică, prin propagarea sa prin mediu, provoacă deformări ale elementelor
acestuia, generând forţe elastice care, acţionând pe unitatea de suprafaţă, produc o
presiune numită presiune sonoră.
Se va deduce în continuare expresia acestei presiuni sonore:
dF
p (11.5)
dS
Considerând că s-a decupat din mediu un element cilindric de lungime infinit mică,
dx, care este deformat de unda acustică cu o elongaţie infinitezimală d , conform legii lui
Hooke, se poate scrie expresia:
dF d
E (11.6)
dS dx
în consecinţă, expresia presiunii va fi:
14 October 2014 Lector univ.dr. Silvestru GROZEANU; Asistent univ.drd. Tiberiu PAZARA 2
FIZICĂ
d  x  EA x
p  E  A cos (t  )  sin (t  ) (11.7)
dx  c  c c
unde valoarea maximă a presiunii este:
EA
pmax  (11.8)
c
unda acustică fiind longitudinală unidimensională, dacă se neglijează deformările
transversale, viteza sa satisface relaţia:
E  c2 (11.9)
deci valoarea maximă a presiunii sonore va fi:
 c 2 A
pmax    cv max (11.10)
c
de unde se deduce:
pmax   cv max  Zv max (11.11)
deci valoarea vitezei maxime de oscilaţie a particulelor mediului este dată de

relaţia:
pmax
v max  . (11.12)
Z
Înlocuind în ecuaţia intensităţii se obţine expresia matematică a acesteia:
2
1 pmax
I (11.13)
2 Z
Nivelul sonor. Urechea umană este un aparat care transformă energia
transportată de undă în alte forme de energie, care în creier produc senzaţia de sunet
(traductor spectroscopic). Ea are o sensibilitate şi în domeniul de percepere a intensităţilor
excepţionale. Intensitatea minimă percepută se numeşte nivel sonor inferior având
valoarea I 0  10 12 W / m 2 , iar intensitatea maximă la care apare senzaţia de
durere I  10 2 W / m 2 se numeşte nivel maxim sau prag dureros.

Legea Weber-Fechner. S-a observat experimental că la toţi traductorii fiziologici
mărimea variaţiei senzaţiei creşte proporţional cu creşterea variaţiei intensităţii şi scade
direct proporţional cu mărirea intensităţii şi depinde şi de frecvenţă. Dacă se notează cu
S variaţia senzaţiei, cu I variaţia intensităţii, cu I 0 intensitatea corespunzătoare
nivelului minim şi cu I intensitatea, din considerentele experimentale de mai sus, se poate

scrie următoarea relaţie de proporţionalitate:
FIZICĂ
I
S~ (11.14)
I
Această relaţie de proporţionalitate se transformă într-o egalitate introducând un
factor de proporţionalitate k(v) care este funcţie de capacitatea traductorului de a selecta
frecvenţele.
Mărimea k(v) este denumită constanta de sensibilitate spectrală şi, în cazul urechii
umane, are valoare nulă pentru toate frecvenţele mai mici decât 16 Hz şi mai mari decât
20 kHz. Introducând constanta de sensibilitate spectrală în relaţia (11.14), rezultă:
I
S  k (v) (11.15)
I
această relaţie trecută la limită ia următoarea formă:
dI
dS  k (v) (11.16)
I
Această se integrează de la intensitatea nivelului minim I I 0  1012W / m 2 la care
nivelul senzaţiei auditive este S0, la o intensitate oarecare I, la care nivelul senzaţiei
auditive este S.
S I
dI
 dS  k (v) 
S0 I0
I
(11.17)
În urma integrării rezultă relaţia:

I
S  S 0  k (v) ln (11.18)
I0
Această expresie matematică exprimă legea Weber-Fecher, care se mai poate

scrie şi în felul următor:
I
S  S 0  k ' (v) lg (11.19)
I0
Se defineşte nivelul de intensitate sonoră L a unei unde acustice ca fiind logaritmul

raportului dintre intensitatea (densitatea de putere) a acelei unde acustice şi intensitatea
corespunzătoare nivelului minim I 0  10 12 W / m 2 : Dacă se utilizează logaritmul zecimal,
nivelul de intensitate sonoră se exprimă în Bell (de regulă în decibeli dB).

I
L  lg (dB) (11.20)
I0
Dacă pentru definirea nivelului de intensitate sonoră se utilizează logaritmul natural,

nivelul de intensitate sonoră se exprimă în Neper (Np).
FIZICĂ
I
L  ln (Np) (11.21)
I0
Se utilizează scările logaritmice datorită faptului că lărgimea domeniului de

intensităţi percepute este foarte mare.
Dacă se normează k ' (v)  10 pentru v  1 kHz , relaţia:
I (v )
S ( I , v)  10 lg (11.22)
I 0 (v )
va defini nivelul intensităţii auditive sau tăria sunetului exprimată în foni.

Deci, tăria sunetului exprimată în foni este egală cu nivelul sonor exprimat în
decibeli al sunetului de referinţă de 1 kHz, care produce aceeaşi intensitate a senzaţiei
auditive (pragul auditiv inferior este 0 foni, iar pragul dureros la 140 foni).
11.2 Ultrasunetele
Ultrasunetele, după cum s-a mai arătat, sunt unde mecanice cu frecvenţe mai mari
decât 20 kHz, atingându-se frecvenţe de ordinul 10 GHz ( 1010 Hz ).
1
Intensitatea undei fiind dată de relaţia I  Z2 A2 , este de remarcat că, deşi
2
amplitudinea de regulă este destul de mică, intensitatea totuşi va fi mare datorită valorilor
foarte mari ale pulsaţiei (se ating în mod curent ~ 10 5 W/m cu p max ~ 10atm ). Studiul
ultrasunetelor prezintă o importanţă deosebită datorită efectelor pe care le produc în

mediile pe care le traversează şi datorită multitudinii de aplicaţii tehnice. Un fenomen
foarte interesant produs de ultrasunete le care traversează un lichid este cavitaţia care
apare atunci când intensitatea undelor este foarte mare. În semiperioadele de destindere
se produce o rupere microscopică a lichidului, formând cavităţi locale, care se umplu cu
vapori ai lichidului şi cu gaze dizolvate. În momentele de comprimare bulele formate se
comprimă producând efecte termice şi electrice deosebite, presiunea ridicându-se la
câteva mii de atmosfere. Cavitaţia are efecte distructive asupra materialului solid supus
zonei de cavitaţie, dar tocmai această proprietate este folosită pentru prelucrarea
materialelor foarte dure, cu ajutorul ultrasunetelor.
Datorită lungimii de undă foarte mici, ultrasunetele pot fi uşor dirijate. Directivitatea
unei surse de undă este proprietatea sa de a emite unde într-o anumită direcţie. De
exemplu, o placă circulară oscilantă emite cea mai mare parte a energiei într-un domeniu,
ca în figura 11.1:
FIZICĂ
Fig. 11.1
Se observă că, cu cât λ este mai mic, cu atât sin  este mai mic, deci energia se
concentrează într-un fascicul mai îngust. Directivitatea se poate îmbunătăţi punând surse
în focarul unei oglinzi acustice cu diametrul mare.
Ultrasunetele, ca şi orice undă, se refractă şi se reflectă, coeficientul de reflexie şi
de transmisie depinzând de impedanţele acustice ale mediilor.
Absorbţia ultrasunetelor este destul de puternică datorită faptului că coeficientul de
absorbţie depinde de 3 , deci se utilizează cu precădere în mediul lichid şi solid.
Ultrasunetele au efecte foarte interesante asupra suspensiilor coloidale, putând
contribui la formarea lor.
Datorită acestor proprietăţi, ultrasunetele au un câmp foarte larg de aplicaţii.
11.2.1 Producerea ultrasunetelor

Ultrasunetele sunt produse provocând în mediul de propagare oscilaţii cu frecvenţă
corespunzătoare.
Pentru început, ultrasunetele au fost produse folosind diapazoane foarte mici,
diferite sirene sau aşa numitul fluier Galton. Se pot produce ultrasunete în aer sau lichide
dielectrice provocând oscilaţia unui arc electric. Aceste metode nu prezintă decât interes
istoric.
În momentul de faţă se utilizează traductoare (elemente vibratoare)
electrodinamice, magnetostrictive şi piezoelectrice.
Traductoarele electrodinamice sunt de fapt mici difuzoare de o construcţie specială
(protejate de contactul cu mediul lichid). Alimentate cu un curent sinusoidal, având o
frecvenţă corespunzătoare, vor produce oscilaţii care se transmit mediului. Se pot utiliza
doar la frecvenţe mici.
Traductoarele magnetostrictive se bazează pe fenomenul de magnetostricţiune,
care constă în variaţia dimensiunilor geometrice ale unei baze din material feromagnetic
FIZICĂ
atunci când el este supus unor câmpuri magnetice variabile. Deformarea relativă este dată
de:
l 
 B (11.23)
l E
unde:
B este inducţia câmpului magnetic;
γ este constanta de magnetostricţiune;
E este modulul lui Young.
Pentru a lucra pe o porţiune mai abruptă a curbei l (B) , bara este premagnetizată.
Lungimea este astfel aleasă încât traductorul să fie la rezonanţă.
Traductoare piezoelectrice. Fenomenul de piezoelectricitate constă în modificarea
dimensiunilor unei plăci de cristal supuse unui câmp electric. Cristalul de grosime are două
feţe argintate. Aceste feţe constituie electrozi de contact cu un generator electronic de
înaltă frecvenţă, care produce un câmp electric variabil intens în cristal. Cristalul se va
comprima sau dilata în funcţie de sensul câmpului. Vibraţiile cristalului vor fi transmise
mediului prin care se vor propaga unde având frecvenţa acestor vibraţii (figura 11.2a)
Fig. 11.2a
Se calculează în aşa fel grosimea încât să formeze două ventre la margini, deci
 c
e . Dacă c este viteza de propagare a undei prin placă, atunci e  , deci frecvenţa pe
2 2v
c
care vibrează plăcuţa este v  , ca în figura 11.2 b.
2e
FIZICĂ
Fig. 11.2b
11.2.2 Propagarea ultrasunetelor în mediul marin şi utilizări în marină

În navigaţie, ultrasunetele se utilizează pentru determinarea adâncimii cu ajutorul
undei ultrasonice, detectarea obstacolelor aflate în apă etc. Pentru aceasta se vor discuta
câteva lucruri despre propagarea ultrasunetelor în mediul marin.
Evident, legile generale cărora li se supune propagarea ultrasunetelor în mediul
marin sunt cele de reflexie, refracţie, difracţie, absorbţie ale undelor, dar va trebui să se
ţină seama de faptul că mediul marin este un mediu complex care nu poate fi considerat
perfect izotrop şi omogen. În primul rând, viteza de propagare a sunetului în apa de mare
depinde de mai mulţi factori locali. Unii autori folosesc următoarea expresie empirică:
c = 1480 + 4,21t – 0,037t 2 + 0,0175 h + 1,14 s (11.24)
unde:
t este temperatura locală;
h este adâncimea locului de propagare;
s este salinitatea apei (în g/l).
Fenomenele de reflexie şi refracţie sunt influenţate foarte mult de existenţa
curenţilor care au altă temperatură decât mediul. În acest caz, sursa de apă va avea altă
densitate, iar c se va modifica, deci impedanţa acustică Z = ρ c va fi modificată.
Ultrasunetele, întâlnind astfel de mase de apă, se vor reflecta. În unele situaţii, datorită
condiţiilor locale, se formează la adâncime un strat de impedanţă acustică mult modificată,
care la anumite unghiuri de incidenţă produce o reflexie totală a undei. Acest strat se
numeşte strat de inversiune. Un submarin care se găseşte sub acest strat, devine foarte
greu detectabil prin mijloace hidroacustice. Procese complexe de reflexie şi refracţie apar
pe zonele în care există aglomerări de bule de gaz datorate descompunerilor de substanţe
organice de pe fundul apei. Bancurile de peşti dau, de asemenea, reflexii puternice
permiţând detectarea lor de către pescadoare.
FIZICĂ

Curs FIZICA 2.11

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs FIZICA 2.11

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIZICĂ

11. Elemente de acustică şi ultraacustică.

11.1 Noţiuni de acustică şi ultraacustică. Caracteristicile sunetelor

14 October 20146Lector univ.dr. Silvestru GROZEANU; Asistent univ.drd. Tiberiu PAZARA 1

Intensitatea sunetului va fi:

deci valoarea vitezei maxime de oscilaţie a particulelor mediului este dată de

durere I  10 2 W / m 2 se numeşte nivel maxim sau prag dureros.

nivelului minim şi cu I intensitatea, din considerentele experimentale de mai sus, se poate

În urma integrării rezultă relaţia:

Această expresie matematică exprimă legea Weber-Fecher, care se mai poate

Se defineşte nivelul de intensitate sonoră L a unei unde acustice ca fiind logaritmul

nivelul de intensitate sonoră se exprimă în Bell (de regulă în decibeli dB).

Dacă pentru definirea nivelului de intensitate sonoră se utilizează logaritmul natural,

Se utilizează scările logaritmice datorită faptului că lărgimea domeniului de

va defini nivelul intensităţii auditive sau tăria sunetului exprimată în foni.

ultrasunetelor prezintă o importanţă deosebită datorită efectelor pe care le produc în

11.2.1 Producerea ultrasunetelor

11.2.2 Propagarea ultrasunetelor în mediul marin şi utilizări în marină

S-ar putea să vă placă și