UNDELE RADIO

Eni Ansriesh
a X-a B
 Unde radio
 Undele radio sînt unde electromagnetice
utilizate în special pentru transmisii de radio şi
televiziune, cu frecvenţe de la cîţiva kilohertzi
pînă la cîţiva gigahertzi (1 GHz = 109Hz). În
anumite aplicaţii speciale însă domeniul de
frecvenţe poate fi mult extins. Astfel, în
comunicaţiile cu submarinele se folosesc uneori
frecvenţe de doar cîţiva herţi, iar în comunicaţiile
digitale fără fir sau în radioastronomie frecvenţele
pot fi de ordinul sutelor de gigahertzi.
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, forul
care reglementează telecomunicaţiile prin unde
radio, stabileşte prin convenţie limita superioară
a frecvenţei undelor radio la 3000 GHz.
 In ziua de 12 decembrie 1896, italianul Guglielmo Marconi,
un tinerel de numai 21 de ani, facea la Londra demonstratia
publica a ciudatului sau aparat, cu care putea transmite
semnale la distanta, fara fir.

Experimentul parea modest, atat de modest, incat presa vremii nu

s-a sfiit sa comenteze ca totul este un simplu truc, cu atat mai
mult cu cat inaintasii acestui Marconi facusera si ei descoperiri
notabile in domeniu, fara sa fi impresionat publicul cu vreun
rezultat spectaculos.
O schema
 Distante
 Benzi
 Pentru transmisii radio şi TV se definesc benzile:
 Radio
• Unde lungi: 153 kHz - 279 kHz
• Unde medii: 531 kHz - 1620 kHz
• Unde scurte: 2310 kHz - 25.820 kHz
• Unde ultrascurte: 88 MHz - 108 MHz
 Televiziune
• Banda I (canalele 2-6): 54 MHz - 88 MHz
• Banda III (canalele 7-13): 174 MHz - 216 MHz
• Benzile IV şi V (canalele 14-69): 470 MHz - 806 MHz
 Radiodifuziunea
 Radiodifuziunea este o formă de radiocomunicaţie
unilaterală destinată transmiterii programelor pentru
recepţia publică. Principalele forme de radiodifuziune sunt:
 radiodifuziunea sonoră, destinată transmiterii programelor
de radio, şi
 radiodifuziunea vizuală (televiziunea radiodifuzată),
destinată transmiterii programelor de televiziune.
 În prezent, în radiodifuziune sunt folosite ca purtătoare de
sunet, undele kilometrice, hectometrice, decametrice şi
metrice, iar în televiziune undele metrice şi decimetrice, ca
purtătoare de sunet şi imagine. Folosirea
lungimilor de undă mici prezintă avantaje în ceea ce
priveşte reducerea perturbaţiilor, creşterea numărului de
canale de transmisiune fără perturbare reciprocă, lărgirea
domeniului de frecvenţe a semnalului transmis, dirijarea
emisiei, dar se micşorează zona de serviciu a emiţătoarelor.
 În radiodifuziunea sonoră sunt folosite, în funcţie de tipul
programului transmis, modulaţia în amplitudine sau
modulaţia în frecvenţă. Sunt modulate în amplitudine undele
kilometrice, hectometrice şi decametrice, iar undele metrice sunt
modulate în frecvenţă. În televiziune, semnalul de imagine
modulează în amplitudine purtătoarea de imagine, iar semnalul de
sunet modulează în amplitudine sau în frecvenţă purtătoarea de
sunet. Pentru evitarea perturbării emisiilor cu frecvenţe purtătoare
învecinate, se stabileşte prin acorduri internaţionale repartizarea
frecvenţelor şi a benzilor de frecvenţe pe tipuri de radiocomunicaţii,
regiuni ale lumii, respectiv ţări şi staţii de emisie.

 Prima demonstraţie de radiodifuziune sonoră a avut loc în 1906,

fiind efectuată de către Reginald Fessenden. Organizarea
emisiunilor regulate de radiodifuziune sonoră datează din perioada
anilor 1919 - 1920 (în special în SUA şi URSS). În 1922 s-au
realizat emisiuni radiofonice în Anglia şi Franţa, în 1923 în
Germania, iar în 1924 în Italia. În România primele emisiuni
radiofonice au avut loc în 1925, iar primul organism oficial, creat în
1928 cu scopul realizării unor programe radiofonice regulate, a fost
„Societatea de Difuziune Radiotelefonică”. Postul naţional de radio
din România a fost inaugurat la 1 noiembrie 1928, iar Studioul
naţional de televiziune la 31 decembrie 1956.
 Emiţătorul
 Emiţătorul cu modulaţie în
amplitudine
 Emiţătorul cu modulaţie în frecvenţă
 Emiţătorul de televiziune
 Emiţătorul de imagine
 Emiţătorul de sunet
 Radioreleul
 Radar