©Narcisa Sichet

Există cîteva seriale despre care pot să spun, fără să greșesc, că devin o sursă constantă de
inspirație, fiind cazul și așa-numitului serial Euphoria în care suntem intorduși aproape imediat
într-o dialectică expresionistă a imaginii. La bază stă povestea caracterului principal, Rue
(Zendaya), o adolescentă care consumă substanțe psihedelice și care ajunge în comă din cauza
unei supradoze. Pentru că nu reușește să-și țină sub control condiția medicală, suferind de o serie
de afecțiuni psihice precum bipolaritate, depresie, obsesivitate, recurge la droguri pentru a-și
amorți pentru o perioadă scurtă de timp simțurile. Putem spune că abuzul de droguri are un efect
invers asupra ei, el este cel care readuce normalitatea în viața acesteia, ajutînd-o să-și controleze
crizele induse de boală. Estetica imaginilor pare a spune aceeași poveste, identificându-se perfect
cu lupta pe care o duce Rue, culorile și tehnica luminii creînd senzația că totul este privit dintr-o
perspectivă suprarealistă, alimentînd ideea că întreg serialul poate fi privit drept o adicție pentru
puterea de a fi în viață, nu doar pentru droguri, prin atmosfera pe care o construiesc. Sam
Levinson, directorul, regizorul și scenaristul serialului, reușește să compună un tot al inimității și
să expună într-un mod fantastic o realitate ce este plasată într-un cadru mistic prin tehnicile de
capturare a imaginii. Camera devine unealta ce urmărește caracterele, ea surprinde totul prin
mișcarile ei de spinning, cadrele fiind luate de foarte aproape pentru a asigura caracterul realistic.
În fond, ea este ochiul prin care e expusă perspectiva lui Rue, întrucît ea își narează demersul, pe
al său și pe al celor din jur. Stilul, culorile, fumul, toate acestea susțin intenția de a reda
caracterul specific al cadrelor rupte dintr-o hiperrealitate. Straniul și distanța de sine determină
personajele să se proiecteze înafara corpului lor în anumite momente dificile, simțind că unele
acțiuni au fost executate de o altă personă, nu reușesc să se identifice cu propriul eu, și de aceea
ajung să simtă că sunt doar martori ale propriilor acțiuni. Stilul vestimentar al caracterelor este și
o prelungire a esteticii imaginii, în special în cazul lui Jules (Hunter Schafer), prietena și colega
lui Rue de care se îndrăgostește. Este ușor observabil faptul că gama de culori este mereu aleasă
pentru a promova stilul aesthetic, stil care cultivă predominanța culorilor pale, cele mai des alese
fiind roz și albastru, iar machiajul mereu unul accesorizat de sclipici, creînd un efect de carnaval,
culorile fiind cele care dau, împreună cu lumina, un sentiment de suprarealitate. Subiectele ce
sunt alese spre a fi integrate în poveste sunt niște problematici actuale și controversate, fiind
propusă o detabuizare a acestora. Spre exemplu, sexualitatea este una dintre acestea. Ne dăm
seama pe parcurs de faptul că Jules este bisexuală, fiind urmărită în demersul său de a se
descoperi pe sine și, implicit, sexualitatea sa. Pe de altă parte, drogurile, care sunt mereu o
problemă ridicată la rang de moralitate și etică, sunt expuse aici ca estetică a vieții. Ideea că
trăirile ontice sunt adesea experimentate prin sentimente, fiecare dintre noi dorind să cunoască
lumea și viața prin simțuri, este aici răsturnată, întrucât o putem privi pe Rue drept un caracter
distopic, care dorește ca vibrațiile și simțurile puternice cu care se confruntă să înceteze.
Reușește, în final, să afle ce înseamnă iubirea, însă până și acest sentiment creează dependență și
tulbură echilibrul pe care încearcă să-l mențină.