SURSE DE ENERGIE REGENERABILĂ

1.1. Stadiul actual al producerii și utilizării energiei

Cea mai mare parte a energiei utilizată în zilele noastre este obținută din arderea
combustibililor fosili. Cărbunele, petrolul și gazele naturale sunt combustibili fosili formați în
decursul a milioane de ani prin incarbonizarea plantelor și animalelor ce populau planeta. Acești
combustibili se găsesc în scoarța Pământului. În timp ce acești combustibili se formează încă, ei
sunt consumați cu o viteză ce este mult mai mare decât cea de formare. Din acest motiv,
combustibilii fosili sunt considerați neregenerabili, adică ei nu sunt înlocuiți imediat ce sunt
consumați. Asta înseamnă că in viitor vom rămâne fără aceste surse de energie. Pe lângă epuizarea
lor, arderea combustibililor fosili duce la poluarea și degradarea mediului ambiant.
Printre combustibilii fosili, un caracter aparte îl reprezintă combustibilul nuclear, care poate fi
epuizat într-o perioadă mai lungă de timp. Oricum problemele cu deșeurile radioactive, care vor
prezenta un pericol pentru milioane de ani, și impactul accidentului nuclear de la Centrala Nucleară
Cernobîl din Ucraina (26 aprilie 1986) și al celui de la Centrala Nucleară Fukushima din Japonia
(11 martie 2011), care au arătat riscurile ce țin de utilizarea energiei nucleare, au determinat multe
țări industrializate să abandoneze tehnologiile nucleare de producere a energiei. Această tendință
continuă în ciuda faptului că energia nucleară, care are emisii poluante nule poate reprezenta
cumva o soluție la schimbările climatice.
 Sistemele energetice regenerabile folosesc resurse care sunt constant înlocuite și sunt mai
puțin poluante. Aproape toate sursele de energie regenerabilă: energia solară, energia hidraulică,
energia din biomasă și energia eoliană își au originea în activitatea Soarelui. Energia geotermală
reprezintă căldura generată și stocată în straturile Pământului.
Sursele de energie regenerabilă sunt virtual neîntreruptibile și au o disponibilitate infinită
datorita răspândirii largi a tehnologiilor complementare, încadrându-se astfel foarte bine în politica
de diversificare a alimentării cu energie.

În funcţie de etapele de conversie şi utilizare, energia are următoarele forme (Fig. 1.1):
 energie primară, care poate fi finită sau regenerabilă. Este energia recuperată din natură;
 energie secundară, care este definită ca forma de energie obținută prin conversia energiei
primare şi care poate fi folosită într-o gamă largă de aplicaţii (ex.: energia electrică, benzina,
mangalul, cărbunele sortat şi de calitate superioară, lemnele de foc);
 energia finală, adică energia obţinută prin conversia energiei secundare într-un motor, cazan,
sobă, calculator, bec de iluminat;
 energie utilă este energia obținută prin conversia energiei finale. Este energia efectiv
înmagazinată într-un produs sau utilizată pentru un anumit serviciu.
Conversia energiei dintr-o formă în alta are loc întotdeauna cu pierderi, iar transportul de la
locul de producere la consumator este însoțit întotdeauna de pierderi de transmitere.
Sursele de energie primară pot fi grupate astfel:
 surse convenționale sau clasice (care s-au impus prin folosire îndelungată):
  combustibili fosili;
 deșeuri combustibile.
 surse neconvenţionale (care nu au o folosire îndelungată):
 energia nucleară/uraniu;
 energie primară regenerabilă:
o energia solară;
o energia geotermală;
o energia dată de mișcarea planetelor.
 Energie primară Forme intermediare de energie Forme finale
de energie

Energie chimică Gaze Pile de combustie

Combustibili fosili naturale Energie
Cărbune mecanică
Benzină Motoare cu
Energie finită

Petrol Motorină ardere internă

Păcură
Deşeuri combustibile
Energie
Instalaţii cu turbine cu termică
abur
Energie nucleară (uraniu)

Energia termică (căldură)

Instalaţii cu turbine cu
gaze

Energie electrică
Energie mecanică
Motoare Stirling Energie
Căldura scoarţei electrică
Pământului
(energia geotermală) Conversie MHD
Conversie
Energie regenerabilă

termoelectrică Energie
Energia dată de mişcarea luminoasă
planetelor
Radiaţia solară captată
Biomasa Energie
de sinteză
Energia solară Vânt, valuri chimică
Energia cinetică şi potenţială a apei

Energie fotoelectrică
 Fig. 1.1. Principalele forme de energie.

1.2. Sursele de energie regenerabilă

Aproximativ 30% din radiația solară primită de Pământ este reflectată înapoi în spațiu de
către nori și suprafața Pământului şi circa 70% este absorbită, ea regăsindu-se în căldura aerului şi a
apei (47%), în căldura latentă de evaporare a apei din mări, oceane, râuri şi lacuri (23%) şi în
biomasă, înmagazinată în urma procesului de fotosinteză a plantelor (0,5 %).
A doua sursă de energie regenerabilă, energia geotermală, produce un flux de energie
comparativ mic (351012 Wan/an) dinspre litosferă spre atmosferă şi ocean, prin conducţia căldurii.
Din această energie, doar 1% se regăseşte în vulcani sau câmpuri geotermale active.
Mişcarea planetelor din sistemul solar, cea de a treia sursă de energie regenerabilă reprezintă
12
310 Wan/an disipați prin maree în oceane.
Fluxurile de energie generate de radiaţia solară (fluxuri naturale de energie „secundară”) şi de
celelalte două surse în mediul înconjurător al omului sunt mult mai mici decât fluxurile rezultate
prin transferul direct de energie de la lumina solară. Energia potenţială a cursurilor de apă
continentale reprezintă 51012 Wan/an, vânturile, valurile şi energia cinetică a curenţilor
oceanici reprezintă circa 3701012 Wan/an, iar energia solară absorbită de biomasă prin fotosinteză
este de 1001012 Wan/an [1].
1.3. Tehnologii pentru conversia energiei primare regenerabile
Tehnologiile energetice care urmează să fie dezvoltate și aplicate sunt [3]:
- panourile fotovoltaice cu costuri reduse (costul investiției de 0,5 USD/W și costul energiei
electrice de câțiva cenți/kWh);
- producția de hidrogen cu costuri reduse, eventual, prin disocierea fotochimică, fotobiologică sau
termochimică (solară) a apei (cu costul combustibilului H 2 de 1 USD/10 kWh, adică prețul similar
unui litru de benzină);
- baterii cu cost redus pentru a stoca energia electrică (cu o densitate de stocare de 1 kWh/kg și cu
un cost de investiție de 5 USD/kg de baterie). Realizarea acestui obiectiv ar permite echiparea
centralelor eoliene și fotovoltaice cu producția lor discontinuă de energie și transformarea în
sisteme autonome de furnizare continuă de energie electrică;
- conversia hidrogenului (cu costuri reduse) în metanol sintetic pentru a fi folosit drept combustibil
în sectorul transporturi (poate fi ușor depozitat, distribuit și păstrat la bordul vehiculului);
- pile de combustie cu costuri reduse (costuri de investiții de 500-1000 USD/kWe pentru producția
de energie electrică staționară și de 100 până la 200 USD/kWe pentru producția de energie la
bordul vehiculelor);
- desalinizarea ieftină și purificarea apei (cu costul de 1 USD/tonă de apă) pentru a permite
creșterea sporită a biomasei pentru alimente și combustibil prin irigarea artificială.
 Tab. 1.1. Tehnologii pentru conversia energiei regenerabile în energie finală ( tehnologii
disponibile;  tehnologii se vor dezvolta) [3].
Energia finală
Sursa de
Tehnologia de conversie Căldură de nivel Căldură de nivel
energie Electricitate Combustibil
termic ridicat termic redus
Hidraulică Centrală electrică cu lac de acumulare 
Centrală electrică pe firul apei 
Centrală mareomotrice 
Centrală electrică acționată de valuri 
Centrală electrică acționată de curenți marini 
Eoliană Turbină eoliană 
Solară Fără concentrarea radiației:
- conversia în căldură 
- desalinizarea apei
- panouri fotovoltaice 
- descompunerea fotochimică a apei  H2
- descompunerea fotobiologică a apei  H2
- descompunerea termochimică a apei  H2
Cu concentrarea radiației:
- centrale termosolare 
- absorbția luminii solare în reacții chimice  
Biomasă - reziduuri, deșeuri   
- plante și copaci    
Energia - puțuri naturale  
geotermală - puțuri forate  
Căldura
aerului,
Pompe de căldură 
solului,
apei
 2. ENERGIA SOLARĂ

Suprafaţa Soarelui radiază energie electromagnetică sub formă de fotoni şi neutroni. Fluxul
total de energie radiantă a Soarelui este de 3,83·1026 W.
În atmosfera Pământului, radiația solară este primită direct (radiația directă) și prin difuzie
în aer, praf, gazele din atmosferă (radiația difuză). Suma celor două reprezintă radiația globală.
2.1.1. Constanta solară

În Fig. 2.1 este prezentată schematic legătura dintre Soare şi Pământ. La distanţa medie dintre
Soare şi Pământ, care este egală cu o unitate astronomică (1,495·10 11 m=1 UA), unghiul subîntins
de Soare este de 32’.
Fluxul de energie radiantă primită de unitatea de suprafaţă dispusă la distanţa egală cu cea
dintre Soare şi Pământ:
Ss 3,83  1026
I sc    1367
4R 2 4  1,495  1011  2
W/m2 (2.1)
Constanta solară, Isc este fluxul de energie radiantă primită pe unitatea de suprafaţă dispusă
perpendicular pe direcţia razelor solare la distanţa medie dintre Soare şi Pământ, la limita
exterioară a atmosferei terestre.
Fluxul de energie radiantă incident pe unitatea de suprafaţă se numeşte iradianţă (W/m2).
 Constanta solară
Soarele Isc=1367 W/m2
6,33·107 W/m2

0,695·109m 1,495·1011m=1 UA

Pământul

32’ 1,27·107m

Fig. 2.1. Legătura geometrică dintre Soare şi Pământ.

2.1.3. Variaţia radiaţiei extraterestre
Variaţia distanţei dintre Soare și Pământ duce la variaţia iradianţei solare extraterestre cu
±3,4%, valoarea maximă fiind la periheliu (3 ianuarie) şi minimă la afeliu (5 iulie). Dependenţa
iradianţei extraterestre cu perioada din an (Fig. 2.3) este dată de ecuaţia:
360n 
I on  I sc  1  0 ,033 cos 
 365  (2.3)
unde Ion este iradianţa solară extraterestră măsurată pe un plan perpendicular pe direcţia razei în
ziua n a anului.

Fig. 2.3. Variaţia iradianţei solare extraterestre cu perioada din an.

2.1.4. Caracteristicile radiaţiei solare la nivelul solului
La trecerea radiaţiei solare prin atmosfera terestră aceasta este absorbită (motiv pentru care
atmosfera se încălzeşte uşor), este reflectată (aceasta face posibil ca Pământul să poată fi văzut din
spaţiu), este împrăştiată (motivul pentru care există lumină şi la umbră) şi este transmisă direct
(motivul pentru care există umbră).
Atmosfera produce o reducere a energiei solare cu 30% în condiţiile unui cer senin şi cu
aproape 90% în condiţiile de cer înnorat.
Pe suprafaţa Pământului, noi primim iradianţă solară directă, care vine direct de la discul
solar şi iradianţa solară difuză sau împrăştiată ce vine din toate direcţiile dinspre cer. Suma celor
două iradianţe este numită iradianţa solară globală sau totală.
O parte din radiaţia solară incidentă pe Pământ este reflectată înapoi în atmosferă. Cantitatea
de radiaţie solară reflectată depinde de coeficientul de reflexie sau albedo, definit ca raportul dintre
radiaţia solară reflectată (împrăştiată) şi radiaţia solară incidentă măsurată deasupra atmosferei.
Există trei efecte astronomice care determină variaţia diurnă și sezonieră a radiaţiei solare incidente
pe Pământ aşa cum se vede în Fig. 2.5 şi 2.6. Deoarece axa Pământului este înclinată, iar mişcarea
sa în jurul Soarelui se face după o traiectorie eliptică, Pământul îşi modifică distanţa faţă de Soare,
cele două emisfere (de nord sau boreală şi de sud sau australă) fiind luminate inegal în timpul
anului. Astfel, la echinocţiul de primăvară (21 martie) razele soarelui cad perpendicular pe ecuator
şi ambele emisfere primesc la fel energia radiantă. În această zi începe primăvara în emisfera
nordică, iar în emisfera sudică începe toamna. În jurul datei de 21 sau 22 iunie (solstiţiul de vară)
razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul de Nord. În emisfera sudică începe iarna, iar în cea
nordică vara. Pe 23 septembrie (echinocţiul de toamnă) ambele emisfere primesc la fel razele de
soare. În emisfera sudică începe primăvara, iar în cea nordică, toamna. În jurul datei de 21 sau 22
decembrie (solstiţiul de iarnă) razele soarelui cad perpendicular pe Tropicul de Sud. Începând cu
această dată, emisfera sudică va fi luminată mai mult. În emisfera australă începe vara, iar în
emisfera boreală, iarna.

Fig. 2.5. Mişcarea Pământului în jurul Soarelui.

 Fig. 2.6. Traiectoria Soarelui pe bolta cerească.

Radiaţia solară incidentă pe Pământ mai depinde şi de longitudinea şi latitudinea locului şi de

starea atmosferică. Pentru o suprafaţă orizontală ce se deplasează dinspre ecuator spre unul dintre
poli în lungul aceleaşi longitudini iradianţa solară incidentă se reduce. Dacă axa de rotaţie diurnă a
Pământului nu ar fi înclinată ci verticală, un punct de pe suprafaţa Pământului ar primi aceeaşi
cantitate de radiaţie solară în orice zi din an. Cum axa de rotaţie diurnă este înclinată, acelaşi punct
primeşte cantităţi diferite de radiaţie solară în funcţie de ziua din an şi ora din zi. Astfel,
anotimpurile joacă un rol important în variaţia radiaţiei solare incidente. În plus, variaţiile diurne
ale radiaţiei solare incidente se datorează succesiunii zi noapte. Ca rezultat al rotirii Pământului în
jurul axei sale înclinate, în mod surprinzător, o regiune polară primeşte mai multă radiaţie în timpul
verii decât ecuatorul. Un aspect important îl reprezintă absenţa anotimpurilor la tropice şi existenţa
verilor şi a iernilor extreme de şase luni la poli.
În proiectarea instalaţiilor solare este necesar să se cunoască densitatea de putere ce variază în
timpul zilei, de la un anotimp la altul şi de asemenea efectul înclinării colectorului cu un anumit
unghi faţă de orizontală.
Iradianţa sau insolaţia (W/m2) este rata cu care energia solară ajunge o unitate de suprafaţă
de pe Pământ. Iradianţa solară este o măsurare instantanee a ratei şi poate varia în timp.
Cunoaşterea valorii maxime a iradianţei solare este utilă în proiectarea sistemelor pentru
determinarea vârfului de putere primită de sistem.
Proiectantul de sisteme de colectare a energiei solare este de asemenea interesat să ştie câtă
energie este incidentă pe un colector într-o anumită perioadă de timp (zi, săptămână, lună sau an).
Această însumare se numeşte radiaţie solară sau iradiaţie. Unitatea de măsură este Joule pe metru
pătrat (J/m2), dar se foloseşte şi Watt oră pe metru pătrat (Wh/m2). Radiaţia solară reprezintă
rezultatul integrării sau însumării iradianţei solare pe o perioadă de timp.
2.2. Măsurarea iradianţei solare
Instrumentul folosit la măsurarea iradianţei solare totale este piranometrul, care măsoară
energia soarelui ce vine din toate direcţiile în semisfera aflată deasupra planului instrumentului.
Rezultatul măsurării reprezintă suma iradianţei solare directe şi difuze, adică iradianţa solară
globală pe o suprafaţă orizontală sau înclinată, după cum piranometrul este aşezat pe o suprafaţă
orizontală sau înclinată. Cele mai utilizate piranometre folosesc o pilă termoelectrică (mai multe
termocupluri legate în serie) ataşată la o suprafaţă absorbantă neagră şi subţire, protejată împotriva
pierderilor prin convecţie şi izolată împotriva pierderilor prin conducţie (Fig. 2.12).

Gb

Gd

suprafaţa neagră
absorbantă
semisferă din sticlă
izolaţie

compensator
termocuple
voltmetru de
temperatură

Fig. 2.12. Piranometru [1].

 În locul suprafeţei absorbante înnegrite cu termocuplurile ataşate pot fi folosite celule
fotovoltaice din silicon ca o alternativă ieftină la pila termoelectrică. Curentul produs de celulele
fotovoltaice este proporţional cu intensitatea radiaţiei incidente pe suprafaţă.

Pentru măsurarea numai a componentei normale directe a iradianţei solare se foloseşte

pirheliometru (actinometru). Acest aparat (Fig. 2.13), numit şi pirheliometru de incidenţă normală,
constă dintr-un piranometru cu pilă termoelectrică plasat la capătul unui tub lung care se orientează
spre soare. Tubul este construit astfel încât să primească radiaţie într-un con cu unghi de 5°.

Prin modificarea piranometrului utilizând un dispozitiv de umbrire suficient de larg pentru a

bloca radiaţia ce vine direct de la discul solar se poate măsura numai componenta difuză a radiaţiei
globale (Fig. 2.14). Pentru a se evita discul umbritor ce își modifică poziţia în cursul zilei se
foloseşte adesea o bandă de umbrire. Această bandă trebuie ajustată în timpul anului pentru a
rămâne în planul eliptic al Soarelui.

Prin combinarea a două piranometre, unul cu faţa în sus şi celălalt cu faţa în jos se obţine
albedometru (Fig. 2.15). Piranometrul cu faţa în sus măsoară radiaţia globală, în timp ce
piranometrul cu faţa în jos măsoară radiaţia solară reflectată. Semnalele produse de fiecare
piranometru pot fi înregistrate împreună. Albedo, fracţia radiaţiei incidente reflectate de o
suprafaţă, poate fi calculat cu ajutorul semnalelor oferite de piranometre.
5°
Fig. 2.13. Pirheliometru [1].
Gb
bandă de umbrire

Gd

Fig. 2.14. Măsurarea radiaţiei solare difuze [1].

Fig. 2.15. Albedometru.
2.3. Baze de date cu iradiaţia solară

Pentru evaluarea performanţei energetice a unui sistem energetic solar în faza de proiectare
este necesar să se cunoască nivelul iradianţei solare în fiecare minut de-a lungul duratei de viaţă a
sistemului şi în locul exact de funcţionare al acestuia. Deoarece starea vremii este variabilă în timp
şi spaţiu şi predicţia ei este extrem de dificilă, proiectantul este nevoit să folosească baze de date cu
radiaţia solară, înregistrată într-o perioadă de timp în diferite locuri.
Aceste date pot fi găsite la serviciile meteorologice (Meteonorm - Global Meteorological
Database, Solar Radiation Resource Atlas of the United States, Satel-light, NASA Surface
meteorology and Solar Energy) şi în literatura de specialitate.
În Tab. 2.2 sunt date valorile mediei lunare a radiaţiei zilnice pe o suprafaţă orizontală, valori
mediate pentru 10 ani, potrivit datelor oferite de NASA Surface meteorology and Solar Energy, iar
în Fig. 2.16 este prezentată harta României cu potenţialul energetic solar. Harta radiaţiei solare din
România a fost elaborată pe baza datelor medii multianuale înregistrate de Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie (INMH), procesate şi corelate cu observaţii şi măsurători fizice
efectuate pe teren de instituţii specializate. Aşa cum se vede pe hartă, zonele cu radiaţie solară
importantă sunt: Dobrogea, Câmpia Română, Câmpia de Vest, Banat şi o parte din podişurile
Transilvaniei şi Moldovei.
În Fig. 2.17 este prezentată harta cu potențialul solar al Europei realizată de către Institutul
pentru mediu şi durabilitate (the European Commission’s Institute for Environment and
Sustainability - IES) cu ajutorul PVGIS (Photovoltaic Geographical Information System). Acest
sistem (PVGIS) poate oferi date despre iradianţa solară globală corespunzătoare cerului senin sau
normal estimată pentru fiecare 15 minute ale unei zile tipice dintr-o lună pentru o suprafaţă
orizontală sau suprafaţă cu diferite înclinări şi orientări pentru majoritatea oraşelor din Europa.
Tab. 2.2. Media lunară a radiaţiei zilnice pe o suprafaţă orizontală.
Media lunară a radiaţiei solare globale zilnice pe o suprafaţă orizontală*, H
kWh/m²/zi
Luna
Cluj
Constanţa Bucureşti Galați Craiova Iaşi Timişoara
Napoca
Ianuarie 1,47 1,45 1,39 1,28 1,58 1,22 1,33
Februarie 2,17 2,04 2,09 2,00 2,17 1,99 2,09
Martie 2,94 2,98 2,98 3,00 3,06 2,78 3,13
Aprilie 4,24 3,75 4,09 3,94 4,26 3,77 4,36
Mai 5,41 4,78 5,32 4,76 5,29 4,84 5,31
Iunie 5,95 5,13 5,79 5,28 6,07 5,28 5,93
Iulie 6,18 5,41 5,96 5,72 6,29 5,50 6,22
August 5,61 4,93 5,43 4,91 5,51 4,87 5,40
Septembrie 4,16 3,66 4,03 3,60 4,16 3,47 3,98
Octombrie 2,69 2,44 2,54 2,35 2,57 2,21 2,58
Noiembrie 1,55 1,50 1,45 1,43 1,63 1,30 1,54
Decembrie 1,15 1,15 1,10 1,05 1,30 1,00 1,15
* media pe 10 ani
Fig. 2.16. Harta potenţialului energetic solar al României.
Fig. 2.17. Harta cu potenţialul solar al Europei.