UTA MIELUTA

de F. Sahling

Pe la mijlocul iernii, oaia cea bătrână a bunicului , aduse pe lume o mieluţă, pe care o numiră :
„Uţa – Mieluţa”. Într-o dimineaţă, cam pe la sfârşitul lunii ianuarie, Uţa – Mieluţa se trezi plină de
voie bună. Nu-şi dădea seama de ce. Am visat oare ceva frumos, sau poate e din cauza soarelui ? se
întreba ea. Nu-şi amintea totuşi să fi avut vreun vis. Şi nici soarele nu putea fi pricina voioşiei sale,
căci razele lui nu pătrundeau încă până în staul. Atunci care să fie cauza? Deodată, Uţa – Mieluţa o
descoperi: Pe uşa deschisă a grajdului şedea o păsărică şi cânta de mama focului. După ce-şi isprăvi
cântecul, păsărica îi spuse: „Vino afară, somnoroaso ! Toată lumea a ieşit la aer, numai tu leneveşti
aici. Soarele ne zâmbeşte, cerul e albastru, vântul adie uşor şi întreaga fire se bucură de această zi
minunată.
Uţa – Mieluţa, nu stătu mult pe gânduri şi sări cu voioşie gardul staulului. În ogradă toate
animalele îşi plimbau puii şi le arătau ograda. Căţeluşa – mamă îşi scoase căţeluşii din cuşcă şi îi
învăţa să latre la persoanele necunoscute, că de, nu ea păzeşte casa? Mama – purceluşă îşi învăţa
purceluşii să grohăie – semn că le e foame şi să vină gospodina să le aducă . Mama – văcuţă îşi scoase
şi ea viţelul din grajd la plimbare prin ogradă şi-l învăţa să rumege fânul din fânar.
Ei, dar trebuie să o caut şi eu pe mămica mea şi a început a behăi: „Behehe, behehe”. Mama –
oaie a auzit-o şi a venit spre ea. Uţa – Mieluţa, o salută frumos , ca un miel cuminte ce era: „Bună
dimineaţa mămico!”. Să trăieşti mieluţa mamei, nu îţi e foame. Uite colo în iesle, gospodarul ne-a adus
ogrinji proaspeţi şi dulci. După ce s-a săturat bine, Uţa – Mieluţa , o rugă pe mama – oaie: „Mămico,
spune-mi şi mie o poveste !” pentru că Uţei îi plăceau poveştile tot atât de mult ca şi vouă, copiilor.
Cel mai mult îi plăcea povestea cu lupul şi cei şapte iezi, şi ar fi ascultat-o oricât de des.
„Da , Mieluşica mea, îi spuse Mama-oaie, când isprăvi de povestit, îi spuse: „trebuie să bagi de
seamă şi tu, ca nu cumva să te prindă vreodată Lupul cel Rău”.
- Dar cum arată lupul mămico? – întrebă Uţa. Şi maică-sa , i-l descrise amănunţit.
- Ce bine ar fi să nu-l întâlnesc vreodată, oftă Uţa. Mi-e frică şi numai când aud de el !.
Pe urmă, Uţa-Mieluţa, ceru voie mamei ei să meargă până afară la izlaz, să pască ceva iarbă
proaspătă , care fusese acoperită de zăpadă , şi mai ales, să ajungă şi la iazul care tocmai se dezgheţase,
pentru că două zile la rând se ivise soarele. Ea, îşi făcuse obiceiul să se ducă adesea acolo şi să se
privească în oglinda limpede a apei. Era, e drept, un mieluşel nespus de drăgălaş: alb din vârful botului
până la codiţă şi cu o lână moale ca puful.
Când ajunse la iaz, Uţa-Mieluţa, se trezi faţă în faţă cu un animal roşcat, micuţ, cu o coadă
lungă şi arcuită şi care se căţăra foarte repede în copacii de pe marginea iazului, în salturi foarte mari.
Uţa nu mai văzuse niciodată un asemenea animal.
- „Cum te cheamă?” întrebă ea curioasă, animalul mic şi drăgălaş.
-„Eu, sunt Riţa-Veveriţa şi trăiesc acolo sus în scorbura din copacul acela cel mai înalt” .- Dar, ia
spune, de acolo de sus, ai văzut vreodată Lupul cel Rău?, o iscodi Uţa - Mieluţa pe Riţa – Veveriţa.
„Fireşte , că l-am văzut”, răspunse Riţa.
- „Şi nu ţi-a fost frică de el ?”
- „Nu, pentru că eu cum îl văd, fac un salt, şi gata ajung la scorbura mea, iar lupul nu se poate
căţăra în copacii înalţi.
-„Ce bine ar fi să pot face şi eu salturi la fel ca tine, atunci când vine lupul cel rău. Fac şi eu
salturi, dar mai mici,nu mă pot căţăra în copaci. Eu pot sări doar peste garduri mai mici, sau peste
buşteni” şi porni mai departe , luându-şi rămas bun de la veveriţă. Şi cum mergea ea aşa, mândră,
deodată văzu o namilă apropiindu-se de ea. De spaimă, inima i se opri: nu putea fi decât Lupul cel
Rău, îşi zise Uţa-Mieluţa ! Întocmai aşa i-l descrisese maică-sa. Uţa se întoarse şi o luă la goană cât o
ţineau picioarele. Namila însă venea după dânsa. Uţa-Mieluţa alerga tot mai repede şi mai repede. La o
vreme îndrăzni să arunce o privire înapoi. Răsuflă uşurată ! Namila se oprise. Dar Uţa alergă mai
departe până ce ajunse lângă Mama-oaie.
 - „Vai , mămico, strigă ea de departe, încă aşa de înspăimântată, încât aproape că-i pierise
glasul. Am văzut Lupul cel Rău ! Mi-am amintit însă de ceva ce m-ai învăţat tu, şi am luat-o la
goană”.
- „Dar cum arăta Lupul cel Rău, fata mamei ?” întrebă mama-oaie.
- „Nici nu pot să-ţi spun cât de groaznic era, răspunse Uţa. Avea urechile ca nişte ţepuşe şi nişte
ochi mari şi sălbatici. Mai mare însă, îi era gura şi se vedeau în ea o mulţime de dinţi ascuţiţi. Şi din
gură îi atârna o limbă lungă şi roşie !”.
Mama-oaie de abia reuşi să o liniştească pe fetiţa ei, Uţa.
Câteva zile mai târziu, Uţa-Mieluţa se întâlni din nou cu namila cea fioroasă. Îşi scoase capul
de după colţul grajdului şi o privea, după aceea dădu fuga în staul şi se ascunse. Abia, după mai multă
vreme îndrăzni să se uite afară. Guiţ-guiţ, purceluşul şi Grivei – câinele din ogradă, tocmai treceau pe
acolo, iar Uţa-Mieluţa îi întrebă cu teamă: „N-aţi văzut lupul cel rău ?”. – „Nu, n-am văzut nici un lup”
– grohăi purceluşul, iar Grivei adăugă: „Dacă ar fi venit vreun lup, eu repede l-aş fi gonit, n-avea
grijă!”
Însă de atunci Uţa-Mieluţa nu mai îndrăzni să se depărteze da Mama-oaie, şi într-o zi o rugă:
Mi-e sete , mămico, hai să mergem până la iaz”. Se duseră acolo şi Uţa îşi astâmpără setea, sorbind apa
încetul cu încetul. Dar când ridică odată privirea, zări namila în tufiş. De spaimă, făcu un salt atât de
mare, că ajunse tocmai în mijlocul iazului ! Mama-oaie începu să strige speriată, după ajutor. Atunci
namila sări în apă şi înotă înspre Uţa-Mieluţa. Aceasta, de frică, închise ochii. Namila, o înşfăcă de
după gât,cu grijă să nu o rănească, şi o duse la mal. Când Uţa deschise ochii, se văzu lângă maică-sa,
care o lingea cu duioşie, să o încălzească, pentru că apa era foarte rece, că de era cam pe la mijlocul
iernii – către sfârşit.
Alături, însă, şedea şi namila. „Mămico, lupul!” se bâlbâi Uţa. „Unde vezi tu vreun lup?” –
întrebă Mama-oaie. „Uite, acolo, lângă tine!”.
- „Vai Uţă, prostuţă, acesta nu e Lupul cel Rău, ci e un câine!”
- „Dar nu seamănă cu câinele, Grivei din ograda noastră, ci arată cu totul altfel”.
- „Păi, să ştii , draga mea, că acesta este un câine lup şi nu-ţi face nici un rău. Ar trebui să-i
mulţumeşti, mai degrabă, că te-a salvat de la înec”.

Povestea se află în : „Preşcolarul şi literatura” (Studiu şi antologie), Bianca Bratu,

Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971( pag.151).
Povestea a fost prelucrată de ed. Tincuţa Gherase , Grădiniţa O.N. 1 Basarabi –
adusă de la anotimpul primăvara – la anotimpul iarna cam de la mijloc , spre sfârşitul
iernii – ţinând cont de caracteristicile specifice în acest timp.