VULPISOARA

de F. Sahling

Vulpişoara era copila cea mai mică a vulpii şi între fraţii ei era cea mai
răsfăţată, fiindcă era isteaţă şi îndrăzneaţă.
Într-o bună zi, mama vulpe îşi chema puii şi le spuse:
- Azi vă iau cu mine la vânătoare, ca să vă învăţ cum să vă furişaţi pe
lângă animalul ce vreţi să-l prindeţi!
Vulpişoara zise grozăvindu-se:
- Mă pricep de pe acum la treaba asta. Deseară ma duc să vânez şi
aşteptăţi-vă la o masă îmbelşugată!
Mama îi spuse că se cam laudă şi o avertiză asupra pericolelor.

Vulpişoara porni prin pădure cântând.

Pe drum se întâlni cu un viezure, care o întrebă:
- Unde te duci aşa singură, fără fraţii şi părinţii tăi?
- Mă duc să vânez, fiindcă le-am promis celor de acasă o masă pe
cinste!
- Noroc bun, mititico! Însă un vânător bun trebuie să fie tăcut, altfel
goneşte vânatul!
Apoi vulpişoara îşi continuă drumul în linişte.

Tot hoinărind prin pădure se gândi: “ Ce-ar fi dacă am mânca deseară

friptură de iepure ? Am să prind un iepuraş.Uite acolo unul care se joacă în
faţa vizuinii lui.”
Se apropie pe furiş,dar, vai, o frunză foşni, şi iepuraşul fugi în vizuină.
Vulpişoara rămase la pândă şi-l văzu pe iepuraş scoţând capul din altă
gaură. Până să ajungă la el, iepuraşul se ascunse în alt loc şi începu să se
joace de-a v-aţi ascunselea cu Vulpişoara, până când aceasta se plictisi.

-Doar nu trebuie neapărat să mănânce friptură de iepure deseară. E

bună şi cea de pui! îşi zise vulpiţa şi fugi mai departe.
Ajunse repede la o gospodărie ţărănească, de unde avea să-şi aleagă
cel mai frumos pui.
Într-adevăr, puişorii se plimbau prin ogradă, unul mai frumos ca altul.
Dar înainte ca Vulpişoara să poată inşfăca vreunul, cocoşul o zări şi începu
să trâmbiţeze de zor. Auzi şi dulăul şi porni în urmărirea ei. Abia reuşi să
scape de colţii câinelui.
 “Ei, se pare că nici de friptură de pui nu-i rost astăzi! Lasă că am să
găsesc altceva. Dar oare pe pajiste ce se zăreşte?”
Vulpişoara sări în sus de bucurie când văzu o capră cu iedul ei. Se şi
vedea ducând acasă un ditamai iedul!
Se apropie cu pas tiptil. Când ajunse în apropiere, mama capră se
repezi şi o izbi cu coarnele, de o zbură prin aer ca pe un fulg.
Sărmana Vulpişoară zăcu multă vreme la pământ, încât îi pieri pofta
de iezi.

Apoi alergă la vale spre gârlă. Nici friptura deraţă nu era de dispreţuit.
Dar ia raţele de unde nu-s! Înotau în mijlocul râului.
“Apropiaţi-vă de mal, drăguţelor!”, le strigă ea linguşitor. Dar mama-
raţă era înţeleaptă şi nu se lăsă ademenită.
“Vino tu la noi aici în apă! Nu vrei să faci o baie?”
Vulpişoara încercă apa cu lăbuţa , dar era mult prea rece, aşa că rămase pe
uscat!
“E drept că o friptură de raţă ar fi fost foarte bună, dar n-a fost să fie!
Voi găsi altceva!”

Vulpişoara porni în căutarea unei alte prăzi!

Poate chiar o să apuce o veveriţă! Văzu una tăindu-i calea. Vulpişoara
o zbughi după ea! Pe când era gata-gata s-o prindă, veveriţa sări în copacul
vecin, strigându-i: “ Prinde-mă dacă poţi!”
Vulpişoara nu putea să se caţăre în copac, aşa că rămase din nou
supărată.

Văzu un şoricel fugind.

“Tot e bine şi atât, decât nimic!” îşi zise Vulpişoara şi porni după
şoarece.
Însă Ronţ-Ronţ se strecură repede în gaură.
În goana sa disperată, puiul de vulpe intră cu piciorul într-un viespar.
Viespile roiau în jurul Vulpişoarei, iar una mai furioasă i se aşeză pe
nas şi o înţepă.
Biata de ea, nu mai putea de durere!

Sătulă de alergătură, o-ntinse drept spre casă.

-Vai, mamă, m-a înţepat o viespe rea şi mă doare îngrozitor!
Mama vulpe îşi mângâie puiul, dar în cele din urmă tot nu se
putu opri să-l întrebe:
-Ei, ce bunătăţi ne-ai adus pentru cină?