PROCEDURA FR Drept - Partea I 1 PDF

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de ŞTIINŢE JURIDICE şi ADMINISTRATIVE
Program de studii DREPT -FRECVENŢĂ REDUSĂ
DREPT
– DREPT PROCESUAL CIVIL –
TABACU ANDREEA
2009
CUPRINS
2
– CUPRINS –
1. Unitatea de învăţare 1:
INTRODUCERE........................................................................................................................7
1.1.Obiectivele cursului..............................................................................................................7
1.2.Concepţia curriculară..........................................................................................................7
1.3.Scopul unităţilor de învăţare...............................................................................................7
1.4.Tematica unităţilor de învăţare...........................................................................................7
1.5.Bibliografie generală.............................................................................................................7
INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL CA RAMURĂ DE DREPT
2.1.Obiective.................................................................................................................................13
2.2.Noţiunea dreptului procesual civil.......................................................................................13
2.3. Rolul dreptului procesual civil…………………………………………………………….13
2.4. Izvoare………………………………………………………………………………………14
2.4.1. Legea in sens larg………………………………………………………………………...14
2.4.2. Jurisprudenţa…………………………………………………………………………….15
2.4.3. Obiceiul şi dotrina……………………………………………………….……………….15
2.5.Normele de procedură civilă……………………………………………………………….15
2.5.1. Noţiune……………………………………………………………………………………15
2.5.2. Clasificare………………………………………………………………………………...15
2.6. Acţiunea normelor de procedură civilă…………………………………………………..17
2.6.1. Acţiunea normelor de procedură civilă în timp………………………………………..17
2.6.2. Acţiunea normelor de procedură civilă în spaţiu şi asupra persoanelor……………..18
2.6.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine………………………………………19
2.7.Lucrare de verificare...........................................................................................................21
2.8.Bibliografie............................................................................................................................21
REALIZAREA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL – PROCESUL CIVIL
3.1.Obiective................................................................................................................................22
3.2. Procesul civil………………………………………………………………………………22
3.2.1. Noţiune şi principii………………………………………………………………….…..22
3.2.2. Aplicarea principiilor în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului…….….27
3.2.3. Participanţii la procesul civil…………………………………………………………...30
3.2.3.1. Instanţa de judecată…………………………………………………………………..30
3.2.3.2. Părţile………………………………………………………………………………….35
3.2.3.3. Procurorul……………………………………………………………………………..46
3.3.Lucrare de verificare………………………………………………………………….......48
3.4.Bibliografie…………………………………………………………………………………48
COMPETENŢA........................................................................................................... 51
4.1.Obiective............................................................................................................................51
4.2.Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti……51
4.2.1. Competenţa generală…………………………………………………………………51
4.2.2. Competenţa jurisdicţională…………………………………………………………..54
4.2.2.1. Competenţa materială………………………………………………………..…….54
4.2.2.2. Competenţa teritorială……………………………………………………………..60
4.3.Prorogarea competenţei, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă….64
4.4.Lucrare de verificare..........................................................................................................67
4.5.Bibliografie..........................................................................................................................68
ACŢIUNEA CIVILĂ, ACTELE DE PROCEDURĂ, TERMENELE PROCEDURALE ŞI SANCŢIUNI
PROCEDURALE
5.1.Obiective..............................................................................69
5.2.Acţiunea civilă……………………………………………69
5.2.1. Noţiune…………………………………………………69
5.2.2. Clasificare………………………………………………71
5.2.3. Condiţii de exerciţiu………………………………….72
5.3.Actele de procedură……………………………………..77
5.4.Termenele procedurale.....................................................80
5.5.Sancţiunile procedurale………………………………….81
5.5.1. Nulitatea procesuală………………………………………………………….….81
PROCEDURĂ CIVILĂ - PARTEA I
5.5.2. Decăderea………………………………………………………………………...83
5.5.3. Perimarea…………………………………………………………………………84
5.5.4. Sancţiuni pecuniare................................................................................................85
5.6.Lucrare de verificare.................................................................................................86
5.7.Bibliografie.................................................................................................................86
ŞEDINŢA DE JUDECATĂ..........................................................................................87
6.1.Obiective....................................................................................................................87
6.2.Reguli de desfăşurare.............................................................................................. 87
6.3.Prima zi de înfăţişare............................................................................................... 88
6.4 Incheierile de şedinţă……………………………………………………………….90
6.5. Cerearea de chemare în judecată…………………………………………………91
6.5.1. Noţiune……………………………………………………………………………91
6.5.2. Condiţii……………………………………………………………………………91
6.5.3. Efecte…………………………………………………………………………..….93
6.6. Intâmpinarea……………………………………………………………………….94
6.6.1. Noţiune……………………………………………………………………………94
6.6.2.Condiţii……………………………………………………………………………94
6.7. Cererea reconvenţională…………………………………………………………..95
6.7.1. Noţiune………………………………………………………………………..….95
6.7.2. Domeniu de aplicare..............................................................................................95
6.8.Excepţiile procesuale................................................................................................97
6.9.Lucrare de verificare................................................................................................98
6.10.Bibliografie..............................................................................................................98
PROBELE ŞI INCIDENTE PROCEDURALE................................................. 99
7.1.Obiective..............................................................................................................99
7.2.Probele ……..99
7.2.1. Aspecte generale………..99
7.2.2. Inscrisurile………….100
7.2.2.1.Înscrisurile autentice…..100
7.2.2.2. Inscrisuri sub semnătură privată……..101
7.2.2.3. Administrarea probei cu înscrisuri…102
7.2.2.4. Procedura verificării de scripte………..103
7.2.2.5. Procedura falsului…103
7.2.3. Proba cu martori……….104
7.2.4. Expertiza………….107
7.2.5. Marturisirea….109
7.2.6. Prezumţiile…..110
7.2.7. Cercetarea locală………111
7.2.8. Asigurarea dovezilor……….112
7.3.Incidente procedurale………..113
7.3.1. Suspendarea………….114
7.3.2. Renunţarea şi achiesarea……….114
7.3.3. Tranzacţia…….115
7.4. Lucrare de verificare..116
7.5.Bibliografie.................................................................................................................................116
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ................................................. 117
8.1.Obiective..............................................................................................................117
8.2.Elementele esenţiale ale hotărârii judecătoreşti......................................................................... 117
8.2.1. Procedura pronunţării…117
8.2.2. Cuprinsul hotărârii ………….118
8.2.3.Felurile hotărârilor……119
8.3. Cheltuieli de judecată…….120
8.4. Îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea hotărârii…………121
8.5.Efectele hotărârii judecătoreşti....................................................................................................122
8.5.1. Act autentic.122
8.5.2.Autoritatea de lucru judecat.122
8.5.3. Titlu executoriu.123
8.6.. Execuţia vremelnică.123
8.7.Lucrare de verificare.................................................................................................................... 124
8.8.Bibliografie….124
4
– Unitatea de învăţare 1 –
INTRODUCERE
1.1.Obiectivele cursului
1.2.Concepţia curriculară
1.3.Scopul unităţilor de învăţare
1.4.Tematica unităţilor de învăţare
1.5.Bibliografie generală
1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.

Obiectivele cursului constau în înţelegerea, cunoaşterea şi însuşirea noţiunilor esenţiale ale dreptului procesual civil,
pe temeiul elementelor de drept privat deja însuşite, utilizarea corectă a instituţiilor procesuale, observarea dreptului
procesual în dinamica sa, în lumina transformărilor recente, dar şi punerea în practică a noţiunilor importante din
procedura civilă, prin intermediul cazurilor practice de rezolvat.
1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ.

Dreptul procesual civil prezintă metoda şi conţinutul procesului civil, modul de apărare efectivă a drepturilor
subiective civile şi a intereselor legitime, fără de care întreaga materie a dreptului substanţial nu şi-ar regăsi valoarea.
Prin rolul său de drept comun faţă de alte materii procesuale, dreptul procesual civil prezintă regulile generale
aplicabile în cazul tăcerii normei speciale, astfel că utilitatea sa subsidiară şi completatoare este certă.
Cursul este conceput astfel încât să permită studenţilor atât punerea în practică a noţiunilor importante din procedura
civilă, prin intermediul cazurilor practice de rezolvat cât şi raportarea noţiunilor procedurii interne la dispoziţiile din
reglementările supranaţionale, în special pentru a înţelege raportul faţă de dreptul comunitar şi determinarea legii
aplicabile în raporturile procesuale cu element de extraneitate.
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

Unităţile de învăţare selectate au fost astfel alese încât să ajute studenţii să dobândească o serie de competenţe legate
de instituţiile fundamentale ale dreptului procesul civil, înţelegând prin aceasta capacitatea de a utiliza terminologia
specifică, recunoaşterea şi înţelegerea instituţiilor procesuale civile.
Faţă de importanţa esenţială a dreptului procesual civil în viaţa juridică, independent de profesia concretă pe care o
urmează fiecare absolvent, devine evident scopul familiarizării destinatarilor cursului cu noţiunile şi aplicarea acestora
la cazuri practice, întocmite pentru fiecare materie.
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

PARTEA I
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 2: INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL CA RAMURĂ DE DREPT
Unitatea de învăţare 3: REALIZAREA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL – PROCESUL CIVIL
Unitatea de învăţare 4: COMPETENŢA
Unitatea de învăţare 5: ACŢIUNEA CIVILĂ, ACTELE DE PROCEDURĂ, TERMENELE PROCEDURALE ŞI
SANCŢIUNI PROCEDURALE
Unitatea de învăţare 6:ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
Unitatea de învăţare 7:PROBELE ŞI INCIDENTE PROCEDURALE
Unitatea de învăţare 8: HOTĂRĂREA JUDECĂTOREASCĂ
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.

I. Tratate, cursuri, monografii
C.E. ALEXE, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Al. BACACI, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;
Gh. BELEIU, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă Şansa –
S.R.L., Bucureşti, 1994;
C. BÎRSAN, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, - Comentarii pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.
BECK, Bucureşti, 2005;
C. BÎRSAN, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a IIa, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
G. BOROI, Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997;
G. BOROI, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001;
G. BOROI, D. RĂDESCU, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1996;
C.E. CAMUZET, „Manuel des matieres de code de procedure civile,”, Librraire Editure, Paris;
V.G. CĂDERE, Tratat de procedură civilă, Ediţia a II a, Bucureşti, 1935;
St.D.CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 2005;
I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, vol. II, Universitatea Bucureşti, 1977;
5
E. CHELARU, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, comentată şi adnotată, Editura „ALL BECK”, Bucureşti, 2001;
E. CHELARU, A. TABACU, Drept civil. Partea generală, Editura Universităţii din Piteşti, 2001;
E. CHELARU, Drept civil. Partea generala, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
E. CHELARU, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. BECK”, Bucureşti, 2006;
E. CHELARU, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
R.CHIRIŢĂ, Dreptul la un process echitabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
V.M. CIOBANU, Drept procesual civil, vol. I, Bucureşti, 1986;
V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997;
V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Teste grilă, Editura „ALL
BECK”, Bucureşti, 2002;
V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grila, Ediţia a III-a, Editura ALL BECK, Bucureşti,
2005;
F.CIORĂSCU, A.DRĂGHICI, L. OLAH, Dreptul familiei şi stare civilă, Editura paralela 45, Piteşti, 2005;
N. COCHINESCU, Totul despre Ministerul Public. Organizarea parchetelor. Statutul procurorilor. Atribuţiile procurorilor,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
O.COJOCARU, Legea caselor naţionalizate, Explicaţii teoretice, întrebări şi răspunsuri, Ediţia a II a revizuită şi adăugită
potrivit modificărilor Normelor Metodologice, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1997;
G. CORNU, Vocabulaire juridique, P. U. F., 3e ed, 1987;
M. COSTIN şi colaboratorii, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
G.COUCHEZ, Procédure civile, „Sirey”, Paris, 1984;
C. CRIŞU, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997;
C.CRIŞU, Taxele de timbru, timbrul judiciar, taxele extrajudiciare de timbru, Editura Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2000;
Em. DAN, Codul de procedură civilă adnotat, Bucureşti, 1921;
D. DASCĂLU, C. ALEXANDRU, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Editura Rosetti, Bucureşti,
2005;
L. DĂNILA, C. ROŞU, Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Fr. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura „Actami”, Bucureşti, 1996;
Fr. DEAK, Tratat de drept succesoral, Editura „Actami”, Bucureşti, 1999;
Fr. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediţia a IV-a, actualizată de Lucian MIHAI şi Romeo POPESCU, vol. III,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997;
I. DELEANU, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002;
I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
R.DINCĂ, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Praxis, All Beck, Bucureşti, 2001;
I.P.FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Editura „ALL”, Bucureşti, 1997;
I.L. GEORGESCU, Drept comercial Român, Teoria generală a obligaţiilor, Probele, contractul de vânzare cumpărare,
lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de I.Băcanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
C.HAMANGIU, I ROSETTI – BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil roman Restitutio, vol. I, Editura
ALL, Bucureşti, 1995;
NUALA MOLE ŞI CATHARINA HARBY, The Right to a Fair Trial, Human Rights Handbooks, nr. 3, Council of Europe
for a Guide to the implementation of. Article 6 of the European Convention on Human Rights;
HEGEL, Principiile filosofiei dreptului, Editura „Academiei”, Bucureşti, 1969;
E. HEROVANU, Principiile procedurei judiciare, vol. I, Bucureşti, 1932;
E. HEROVANU, Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară, Editura „Librăriei Juridice”, Bucureşti, 1944;
A.IORGOVAN, Drept administrativ, vol. II, Editura „Atlas Lex”, Bucureşti, 1994;
A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002;
A. JAUFFRET, J. NORMAND, Manuel de procédure civile et voies d’exécution, „LGDJ”, Paris, 1984;
I. Leş, Proceduri civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
I.Leş, Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a IV a Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
I. LEŞ, Codul de procedura civila, Comentariu pe articole, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
N. LUCA, Executarea silită asupra bunurilor nemişcătoare, Bucureşti, 1905;
M. MACOVEI şi L. MIHAI, Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
M. MACOVEI şi L. MIHAI, Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
F.MĂGUREAN, Inscrisurile, mijloace de probă în procesul civil, Editura ALL, Bucureşti, 1998
F. MĂGUREAN, Drept procesual civil, ediţia a VII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
E. MOLCUŢ, Drept roman, Editura Casa de Editură şi Presă Sansa SRL, Bucureşti, 1994;
A.NICOLAE, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008;
M. NICOLAE, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004;
E. OPRINA, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
Victor Valeriu PATRICIU, Ioan VASIU, Serban George PATRICIU, Internet-ul şi dreptul, Editura „ALL BECK”, Bucureşti, 1999;
D. PETICĂ ROMAN, Dreptul finanţelor publice, Editura „Alma Mater „, Sibiu, 2004;
E. PETIT, CONST. GR. C. ZOTTA, Ordonanţele prezidenţiale de refere, Editura Adevărul, Bucureşti, 1935;
E. POENARU, Procurorul - parte în procesul civil, colecţia Praxis, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003;
TR. POP, Drept procesual penal, vol. I, Cluj Napoca, 1946;
T.POP, Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
N. POPA, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
6
Gr. PORUMB, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962;
C. SINON, Executarea silită imobiliară, Vaslui, Tipografia Nouă Chiriac, 1935;
C. SINON, Căile de execuţie, Iaşi, 1943;
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
I. STOENESCU, Gr. PORUMB, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
I. STOENESEU. S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Căile de atac şi proceduri speciale, Ed.Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981;
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
V.STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004;
F. ŞTEF, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995;
T. ŞTEFAN, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
T.ŞTEFAN, B. ANDREŞAN-GRIGORIU, Drept comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
A. TABACU, Contractul de închiriere a suprafeţelor locative, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, ediţia a II a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
M. TĂBÂRCĂ Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină Decizii ale Curţii
Constituţionale, Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
M. TĂBÂRCĂ, Excepţiile procesuale în procesul civil - Monografie, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002;
M.Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a II a,
revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008;
S. TĂMAŞ, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura „Academiei Române”, Bucureşti, 1993;
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Manual de drept internaţional privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001;
O. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, ediţia a VII a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
O. UNGUREANU, Drept civil. Drepturi reale, Ediţia a III a, Revăzută şi adăugită, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2005;
P. VASILESCU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Iaşi, 1943;
D. VĂDUVA, A. TABACU, Drept civil. Contracte speciale, Editura „Universităţii din Piteşti”, 2002;
D. VĂDUVA, A. TABACU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003;
J.VINCENT, S.GUINCHARD, Procédure civile, 22 éme édition, Dalloz, Paris, 1991;
N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală, vol. I, ediţia a III-a, Editura Paideia, Bucureşti, 1996;
S. ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU. Drept procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
S. ZILBERSTEIN; V.M. CIOBANU, I.Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. II, Editura Lumina Lex. Bucureşti,
1996;
S. ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
WORLD INTELLECTUAL PROPERTY ORGANIZAtion – Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2001;
C. GR. C. ZOTTA, Codul de procedură civilă adnotat, vol. IV, Ediţia a II a, Bucuresti, 1941;
II. Studii, articole, note, comentarii

I. ALBU, Noţiunea de vătămare şi nulităţile actelor de procedură în materie civilă, Dreptul nr. 11/2006;
Fl. BAIAS, comentariu la sentinţa civilă nr. 1134/1986, în RRD, nr. 1/1988;
Ş. BELIGRĂDEANU, Corelaţii între Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi dreptul
muncii, Dreptul nr. 10/2006;
D. BREZOIANU, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, Dreptul, nr. 6/1997;
T.C.Briciu, Particularităţi ale măsurilor asigurătorii în materie comercială, R.R.D.P. nr. 6/2007;
T.C.Briciu, Observaţii cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, R.R.D.P. nr. 3/2009;
Gh. CHELARU, Examen al practicii judiciare privitoare la procedura executării silite imobiliare de drept comun, în R.R.D.,
nr. 3/1985;
V.M. CIOBANU, G. BOROI, Probleme privind excepţiile procesuale, „Dreptul” nr. 9-12/1990;
V.M. CIOBANU, Gabriel BOROI, Marian NICOLAE, Modificări aduse Codului de procedură civilă prin ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 138/2000, în „Dreptul” nr. 1/2001;
V.M. CIOBANU, Gabriel BOROI, Marian NICOLAE, Modificări aduse Codului
de procedură civila prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în „Dreptul” nr. 2/2001;
V. M. CIOBANU, G. BOROI, M. NICOLAE, Modificări aduse codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, ( III),
Revista Dreptul nr. 4/2001;
V.M. CIOBANU, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, Revista Română de Drept Privat nr.
1/2007;
I. DELEANU, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10/2006;
I. DELEANU, Observaţii cu privire la flexiunile argumentului de lege lata în procesul civil, Revista Română de Drept Privat,
nr. 1/2007;
I. DELEANU, Accesul la justiţie şi excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa judecătorului sindic, Dreptul nr. 5/2007;
I.DELEANU, Gh. Buta, Măsuri normative pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării diferendelor juridice având ca
obiect unele categorii de creanţe, R.R.D.P. nr. 2/2008;
I.DELEANU, Proporţionalitatea în procedura civilă, R.R.D.P. nr. 5/2008;
I.DELEANU, Observaţii cu privire la criteriul valoric de determinare a competenţei de atribuţiune a instanţelor
judecătoreşti în cazul unor categorii de acţiuni, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2008;
B. DIAMANT ŞI V. LUNCEAN nota la dec. nr. 1387/1995 a sect.civ. a Tribunalului Sibiu, Dreptul nr. 4/1996;
I. BETINIO DIAMANT SI VASILE LUNCEAN, II. CRISTIANA TURIANU notă la decizia nr. 559A din 21 aprilie 2005
a Curţii Apel Alba – Iulia, în Dreptul nr. 1/2006;
B. DIAMANT, V. LUNCEAN, Ş. BELIGRĂDEANU, Efectele admiterii recursului civil dacă hotărârea recurată este
nemotivată si / sau nu s-au pronunţat asupra fondului cauzei. Reflecţii asupra deciziei nr. XXI/2006 a Î.C.C.J. – secţii unite -, în
Dreptul nr. 6/2007;
7
H. DUMBRAVĂ, Interdicţia urmăririi silite a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a oricăror alte venituri ale bugetului
general consolidat în cursul procedurii executării silite, în Dreptul, nr. 5/2007;
GOGA A., Drept, libertate şi interes legitim în sfera contenciosului administrativ, Buletin Ştiinţific al Universităţii din
Piteşti, nr. 3-4/2000;
A. HILSENRAD, T. POP, Unele probleme ale procedurii de divorţ în R.R.D. nr. 3/1967;
I. LEŞ, M. ENACHE, Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în cauzele de divorţ, „Dreptul” nr. 2-3/1993;
I. LEŞ, Reglementări naţionale şi comunitare privitoare la soluţionarea cererilor cu valoare redusă, RRDP nr. 1/2009;
L. MIHAI, R. POPESCU – Reglementarea juridică a principiului confidenţialităţii în privinţa depunerilor de sume de bani
la instituţiile de credit, în R.R.D.P. nr. 1/2007;
F.A.MOŢIU, Reexaminarea somaţiei europene de plată, Pandectele Române, nr. 6/2009;
M. NICOLAE, Notă critică şi explicativă la decizia Curţii Constituţionale nr. 253 din 9 martie 2006 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din L. nr. 10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2008;
C. OLTEAN, Consideraţii generale asupra executării silite a imobilelor debitorilor pentru recuperarea creanţelor
bugetare, în Dreptul, nr. 6/1999;
Al. I. OPROIU, Invocarea compensaţiei legale pe calea contestaţiei la executare, în cazul prescripţiei dreptului de a cere
executarea silită, J.N.nr. 1/1966;
V. PĂTULEA, Conţinutul principiului oficialităţii în administrarea probelor în procesul civil, Dreptul nr. 11/2006;
C.L. POPESCU, Accesul liber la justiţie. Acţiune în contencios administrativ. Procedură administrativă prealabilă, fără
caracter jurisdicţional. Obligativitate. Constituţionalitate, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2004;
C.L. POPESCU, Natura juridică administrativ jurisdicţională a procedurii fiscale prevăzută de Codul de procedură fiscală,
Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 2/2004;
Gr.PORUMB, Problema indivizibilităţii mărturisirii, Revista „Justiţia nouă” nr. 1/1956;
C. ROŞU, A. FANU MOCA, Opinii în legătură cu modificarea Codului de Procedură Civilă prin L. nr. 459/2006 în
materia executării silite, Dreptul nr. 8/2007;
A.SOARE, Toleratul în sau în afara dreptului, Buletin ştiinţific al Universităţii din Piteşti, nr. 2-3/2001;
A. SOARE, Excepţia de ilegalitate, în Reforma sectorului public în context european, Caiet ştiinţific, Sibiu, Editura „Burg”,
2002;
S. SPINEI, Natura activităţii instanţei şi posibilitatea administrării probelor în situaţia reţinerii cauzei spre rejudecare
după casare, în procesul civil, Dreptul, nr. 5/2007;
A. TABACU, Contestaţia la executare împotriva titlului executoriu care nu provine de la o instanţă judecătorească, Revista
Romană de Drept Privat, nr. 1/2008;
A. TABACU, Scurte consideraţii asupra nulităţii hotărârilor judecătoreşti, Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2008;
A. TABACU, Consideraţii asupra regulilor comunitare şi a celor interne privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor
străine în materie civilă şi comercială, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2008;
A. TABACU, Ajutorul public judiciar, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2008;
A. TABACU, Investirea cu formulă executorie, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 8/2008;
A.TABACU, M. MOŞNEANU COMĂNECI, Instituţii procesuale reglementate de Proiectul Noului Cod de Procedură
Civilă, care asigură accesul liber la justiţie, R.R.D.P. nr. 2/2009;
A.TABACU, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă şi mijloace procedurale de asigurare a celerităţii în
procesul civil, potrivit Proiectului Noului Cod de Procedură Civilă, RRDP nr. 4/2009;
M.TĂBÂRCĂ, Crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, RRDP nr. 5/2007;
R.M. TRIF şi M. LOHĂNEL, Înţelesul sintagmei „litigii al căror obiect are o valoare...” cuprinsă în art. 282 indice 1 din
Codul de procedură civilă, Dreptul, nr. 8/2007;
P. VASILESCU, Privilegiul statului cu privire la creanţele bugetare, în Revista Dreptul, nr. 12/1998;
III. Decizii ale Curţii Constituţionale
Culegeri de practică judiciară
A. PENA, Garantarea obligaţiilor – Culegere de practică judiciară, Editura CH BECK, Bucureşti, 2006
I. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1969-1975, Edit. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
C. CRIŞU, N. CRIŞU, St. CRIŞU, Repertoriu de practică şi jurisprudenţă română, anii 1989-1994, vol. I, Editura „Argessis”,
Curtea de Argeş, 1995
Şt. şi D. CRIŞU, Repertoriu de practică şi literatură juridică., vol. IV, 1997-2000, Editura „Juris Argessis”, Curtea de Argeş,
2000
B.MISCHIE, Ordonanţa preşedinţială, Culegere de practică judiciară, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
P. PERJU, Jurisprudenţă civilă comentată a Inaltei Curţi de Casaţie şî Justiţie şî a altor instante judecătoreşti, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2007
S.G.PIETREANU, M.D.GAVRIŞ, Executarea silită, Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
M.M.PIVNICERU, D.TĂTĂRUŞANU, C.SUSANU, Citarea şi comunicarea actelor de procedură, Practică judiciară,
Editura Hamangiu, 2006
M. TĂBĂRAŞ, Contestaţia la executare, Culegere de practică judiciară, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
C.D. T.S. anterior 1989
Culegere de decizii ale C.S.J./1990 – 1992
Buletinul Jurisprudenţei C.S.J. 2003
Buletinul Jurisprudenţei I.C.C.J. 2005-2008
Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000-2003 Tribunalul Bucureşti, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
Buletinul Jurisprudenţei - Culegere de practică judiciară pe anul 2005, Curtea de Apel Alba Iulia
8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

Airey contra Irlandei din 09.10.1979
Albina împotriva României, hotărârea CEDO nr. 4/2005 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1049 din
data de 25.11.2005
ANCA contra Belgiei Comisia EDO 12 martie 1981
Androne împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 875 din 29 septembrie 2005
Anghel împotriva României, hotărârea din 4 octombrie 2007
APEH Uldozotteinek Szovetsege ş.a. contra Ungariei, CEDH – 5 octombrie 2000
Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980
Aydin contra Turciei CEDH 25 septembrie 1997
Baraona contra Portugaliei, CEDH 8 iulie 1987
Bellet contra Franţei, CEDH 4 decembrie 1995
Buzescu împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 210 din 8 martie 2006
Pierre Bloch contra Franţei, CEDH 21 octombrie 1997
Bozano contra Franţei – Comisia EDO 15 mai 1984
Brumărescu contra României, CEDH 28 octombrie 1999
Bulut contra Austriei, CEDH, 22 februarie 1996
Canciovici şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 210 din 8 martie 2006
Caracas împotriva României hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 29/06/2006 publicată in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 189 din 19/03/2007
Crişan împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1136 din 1 decembrie 2004
Couez contra Franţei, CEDH 24 august 1998
Dulaurans împotriva Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000
De Haes şi Gizsels contra Belgiei, CEDH, 24 februarie 1997
De Geoffre de la Pradelle contra Franţei/16.12.1992
Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH contra ţărilor de Jos, CEDH 23 februarie 1995
Guenonn contra Franţei – Comisia EDO, 2 iulie 1990
Ginikanwa contra Regatului Unit, Comisia EDO 9 martie 1998
Guillem contra Franţei, CEDH, 2 septembrie 1998
H. contra Belgiei CEDH, 30 noiembrie 1987
Henra contra Franţei, CEDH, 29 aprilie 1998
Helle împotriva Finlandei (1997)
Hokkanen versus Finlanda, 23.09.1994
Huber contra Franţei, CEDH – 18 februarie 1998
Ignaccolo Zenide contra României/25.01.2000
Iorga împotriva României, din 25.01.2007
Janquie şi Ledun contra Franţei, CEDH, 28 martie 2000
Kamasinski contra Austriei, CEDH 19 decembrie 1989
Keegan contra Irlandei/26.05.1994
Kiiskinen contra Finlandei, CEDH, I iunie 1999
Konig contra Germaniei, CEDH 12 octombrie 2000
Kress contra Franţei, decizia din 7 iunie 2001
Kurzac contra Poloniei, CEDH – 25 mai 2000
Laino contra Italiei, CEDH, 18 februarie 1999
Langborger contra Suediei Comisia EDO 9 iulie 1986
Lungoci împotriva României hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26/01/2006 publicată in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 588 din 7 iulie 2006
Maszni vs. România, hotărârea din 21 septembrie 2006
Maşinexportimport Industrial Group” - S.A. împotriva României, din 1 decembrie 2005, definitivă la 1 martie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 682 din 9 august 2006
Metaxas împotriva Greciei
Mc Vicar contra regatului Unit, Recueil, 2002-III
Maaouia contra Franţei, DH 5 octombrie 2000
Garcia Manibardo contra Spaniei, 15 februarie 2000
Mihaies contra Franţei, Comisia EDO, 25 mai 1998
Nibbio contra Italiei, CEDH, 26 februarie 1992
Niderost -Huber contra Suediei, CEDH, 18 februarie 1997
Oerlamans contra Olandei/27.11.1991
Olsson contra Suediei/24.03.1988
Osman contra Marii Britanii, CEDH 28 octombrie 1999
Paulsen – Medalen şi Svensson contra Suediei, CEDH, 19 februarie 1998
Pellegrin contra Franţei, - 7 octombrie 2003
Perez de Rada Cavanilles contra Spaniei, CEDH, 28 octombrie 1998
Poiss contra Austriei, CEDH, 23 aprilie 1987
Sabin POPESCU împotriva României, Hotărârea din 02.06.2004, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 770
din data de 24.08.2005
Raf contra Spaniei, CEDH, 21 noiembrie 2000
Ruianu împotriva României, Hotărârea nr. 17 din 17 iunie 2003
9
Schrepler împotriva Romaniei, hotărârea din 15 martie 2007
Schuler – Zgraggen contra Elveţiei/24.06.1993
Schouten şi Meldrum contra Olandei/9.12.1994
Siegel contra Franţei CEDH 28 noiembrie 2000
Silva Pontes contra Portugaliei, CEDH, 23 martie 1994
Sporrong et Lonnroth contra Suediei, CEDH 23 septembrie 1982
Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003
Şandor împotriva României – hotărârea din data de 24 martie 2005 publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.
1048 din data de 25 noiembrie 2005
Thlimmenos contra Greciei, CEDH, 6 aprilie 2000
Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994
Vasilescu contra României, CEDH 22 mai 1998
Virgil Ionescu împotriva României, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 396 din 8 mai 2006
Vocaturo contra Italiei, CEDH, 24 mai 1991
W. şi B. contra Marii Britanii, CEDH 8 iulie 1987
Weissman şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. 588 din 27 august 2007
Wiesinger contra Austriei, CEDH, 30 octombrie 1991
X. contra Belgiei, Comisia EDO, 30 martie 1992
Siteuri
www.scj.ro
www.just.ro
www.europa.eu.int
www.europa.eu
www.mae.ro
www.inm.lex
www.echr.coe.int
10
INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL CA RAMURĂ DE DREPT
–
2.1.Obiective
2.2.Noţiunea dreptului procesual civil
2.3. Rolul dreptului procesual civil
2.4. Izvoare
2.4.1. Legea in sens larg
2.4.2. Jurisprudenţa
2.4.3. Obiceiul şi dosctrina
2.5.Normele de procedură civilă.
2.5.1. Noţiune.
2.5.2. Clasificare
2.6. Acţiunea normelor de procedură civilă
2.6.1. Acţiunea normelor de procedură civilă în timp.
2.6.2. Acţiunea normelor de procedură civilă în spaţiu şi asupra persoanelor
2.6.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine
2.7.Lucrare de verificare
2.8.Bibliografie
2.1. OBIECTIVE.
 Prezentarea dreptului procesual civil în raport cu alte ramuri de drept, explicarea rolului acestuia de
drept comun, în raport cu alte proceduri
 Familiarizarea cu noţiunile specifice normelor de procedură civilă
 Cunoaşterea modului de acţiune al normei procesuale în timp, spaţiu şi asupra persoanerlor
2.2. Noţiunea dreptului procesual civil şi procedură civilă

1. Dreptului procesual civil ca ramură de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime
care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a
altor titluri executorii. 1
Noţiunea „drept procesual civil” include pe cea de „procedură civilă”, deşi frecvent cele două sintagme sunt
utilizate în acelaşi sens, fiind confundate. Procedura civilă are două sensuri: unul restrâns, privind procedura civilă
propriu-zisă, cuprinzând o parte importantă a dreptului procesual civil, reglementând modul de desfăşurare a
procesului civil, pe parcursul celor două faze – judecata şi executarea silită şi un sens larg în care se includ atât
conţinutul procedurii propriu-zise cât şi regulile de organizare judecătorească, de competenţă şi cele privind
acţiunea civilă.
Prin jurisdicţie se înţelege atât competenţa de a judeca, cât şi ansamblul organelor ce au competenţă de a
judeca pricini de aceeaşi categorie. Jurisdicţia cuprinde organizarea judecătorească dar şi competenţa instanţelor
judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională.
2.3. Rolul dreptului procesual civil şi izvoarele sale
Dreptul procesual civil are un rol sancţionator, destinat să asigure respectarea altor dispoziţii normative,
făcând parte din alte ramuri de drept. Ca o dimensiune a caracterului normativ al dreptului procesul civil stă
formalismul acestuia, măsură necesară pentru disciplinarea conduitelor particulare, cu respectarea aceloraşi
exigenţe de formă, pentru protejarea în final a prevederilor dreptului material.
Dreptul procesual civil este drept comun pentru toate celelalte ramuri de drept procesual, care protejează
drepturi substanţiale aparţinând fie dreptului privat fie dreptului public. În măsura în care acestea au o
reglementare proprie, se va aplica aceasta din urmă (dreptul procesual penal), iar dacă legea respectivă lato sensu
tace, se va apela la normele procesuale civile. De asemenea aplicarea dreptului procesual civil se va realiza şi în
cadrul acelor ramuri de drept în care există dispoziţii procedurale speciale2, însă acestea nu sunt suficiente pentru
asigurarea protecţiei dreptului substanţial respectiv. În concluzie rolul de drept comun al dreptului procesual
implică atât aplicarea sa acolo unde nu există nici o prevedere procesuală, cât şi completarea normelor de
procedură existente, dar insuficiente.
Principala şi cea mai importantă legătură ce trebuie stabilită este dată de raportul procedurii cu dreptul civil
substanţial. Aşa cum am arătat utilitatea fiecăreia dintre aceste ramuri se concretizează prin intermediul celeilalte,
1V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 158.
2 O.G. nr. 92/20032 privind Codul de procedură fiscală, L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, L. nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, Codul Muncii etc.
PROCEDURA CIVILA – PARTEA I
nefiind de conceput drept material fără drept procesual şi reciproc.
Pentru a exprima cu suficienţă raportul între cele două ramuri de drept profesorul V.M. Ciobanu arăta că
legătura dintre ele „dă expresie corelaţiei dintre conţinut şi formă”.
2.4. Izvoarele dreptului procesual civil
2.4.1. Legea in sens larg
Dreptul procesual civil are ca izvoare norme interne cât şi în norme internaţionale.
Izvoarele formale internaţionale sunt aşadar tratatele la care România este parte, cum sunt: Convenţia privind
procedura civilă semnată la Haga în 1954 şi ratificată de România în anul 19713, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului adoptată de statele membre ale Consiliul Europei în anul 1950 şi ratificată de România în anul
19944, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, ratificat în 1974 de România, Convenţia asupra
competenţei şi executării hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles (1968), Regulamentul
nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene, Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti, Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în
materie civilă sau comercială adoptată la Haga în data de 15.11.1965 - Legea nr. 124/11.04.20035, Convenţia
privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga în 18.03.1970 - Legea
nr. 175/09.05.20036, Legea nr. 189/13.05.2003 privind asistenţa judiciară în materie civilă şi comercială7,
Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie, încheiată la Haga la 25.10.1980 - Legea nr.
215/22.05.20038, Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a
copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Luxemburg la 20.05.1980 - Legea nr. 216/22.05.20039.
O mare importanţă sunt prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde dispoziţii
generale în materie procesuală, ridicând la rang de principii anumite valori care trebuie respectate indiferent de
reglementarea internă, care pe cale de consecinţă trebuie adaptată acestor normative. Art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului arată că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, iar art. 13 prevede că
orice persoană are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale în cazul încălcării unor drepturi şi libertăţi
recunoscute în convenţie.
Constituţia reprezintă un alt izvor formal al dreptului procesual civil, datorită faptului că reglementează
principiile fundamentale în materie, principii care urmează să fie preluate de normele ramurii de drept procesual.
Astfel legea fundamentală prevede: egalitatea tuturor în faţa legii (art. 16), neretroactivitatea legii (art. 15 alin 2),
accesul liber la justiţiei (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), înfiinţarea organelor judecătoreşti prin lege organică
(art. 73 şi 126), dreptul de a ataca hotărârea judecătorească în faţa unei instanţe mai mari în grad (art. 129) etc.
Cel mai important şi cuprinzător izvor formal al dreptului procesual civil este Codul de procedură civilă,
adoptat la 9.09.1865 şi pus în aplicare de la 1.12.1865.
După 1989 codul a fost modificat în mai multe rânduri, in special prin O.U.G. nr. 138/200010 modificată la
rândul său prin OUG nr. 59/200111, O.U.G. nr. 58/200312, aprobată prin L. nr. 195/200413, O.U.G. nr. 65/200414
aprobată cu modificări prin L. nr. 493 din data de 10.11. 200415, Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr.
138/2000 care au adus modificări de substanţă codului, tinzând să înlăture formalismul şi să sporească celeritatea
desfăşurării procedurii, aspect dorit de foarte multă vreme şi propus în literatura de specialitate16.
Alte legi lato sensu, izvoare ale dreptului procesual civil sunt: L. nr. 105/1992 privind raporturile de drept
internaţional privat, L. nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, L. nr. 51/1995 privind organizarea şi
desfăşurarea profesiei de avocat, L. nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, L. nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară17, L. nr. 47/1992 privind organizarea Curţii Constituţionale, L. nr. 272/2004 privind
3
Prin Decretul nr. 81/1971.
4 L. nr. 30/1994, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 135 din data de 31.05.1994.
5 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 265 din data de 16.04.2003.
6 Legea nr. 187/9.05.2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie
civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene publicata în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 331
din data de 15.05.2003 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, de la acest moment actele normative comunitare respective urmând
să se aplice direct, fără a fi necesară transpunerea acestora în dreptul intern.
9 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 367din data de 29.05.2003.
10 Activitatea ordonanţei a fost suspendată de OUG nr. 290/20.12.2000 (Monitorul oficial partea I, nr. 706 din data de
29.12.2000) timp de încă 5 luni de la publicarea sa în Monitorul Oficial.

16 V.M. CIOBANU, op. cit., p. 167. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 479 din data de 2.10.2000.
17 Publicata în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 576 din data de 29.06.2004 supusă unor propuneri de modificare
12
protecţia drepturilor copilului etc.
2.4.2. Jurisprudenţa
Jurisprudenţa nu constituie izvor formal în dreptul românesc, judecătorii fiind conform Constituţiei revizuite
(art. 125) şi Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor independenţi şi supunându-se numai legii – art. 1
alin. 218.
Prin excepţie, există şi cazuri în care soluţia unei instanţe judecătoreşti constituie izvor de drept, în sensul că
trebuie luată în considerare ca şi drept pozitiv de către judecătorul învestit cu soluţionarea litigiului.
Este cazul recursului, dacă instanţa de recurs casează hotărârea atacată şi trimite spre rejudecare, hotărârea
instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi
necesitatea administrării unor dovezi (art. 315 C. proc. civ.).
De asemenea, în materia recursului în interesul legii, hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sub aspectul problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru instanţele care judecă ulterior cauze
asemănătoare, deoarece textul art. 329 C. proc. civ. arăta că scopul acestei căi extraordinare de atac este tocmai
interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării.
După aderarea României la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă adaptarea legislaţiei interne,
inclusiv a Codului de procedură civilă, la prevederile acesteia, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
a devenit un important izvor de drept procesual.
Soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională, chiar dacă aceasta nu face parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti, au valoare legală, de act normativ abrogativ (pentru viitor)19, astfel că instanţele judecătoreşti vor
trebui să ţină cont de acestea.
2.4.3. Obiceiul şi doctrina
Dat fiind caracterul imperativ al normelor procedurale şi necesitatea prevederii exacte a dispoziţiilor de formă
necesare pentru derularea procesului, de importanţa organizării justiţiei, ca serviciu public, cutuma şi doctrina nu
pot constitui izvoare formale ale dreptului procesual civil.
2.5.NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

2.5.1. Noţiune
Normele de procedură civilă reprezintă acele dispoziţii legale, care reglementează modul de judecată a
cauzelor civile şi executarea hotărârilor date de instanţele judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Pentru cuprinderea tuturor categoriilor de norme de procedură civilă, este mai potrivit a se utiliza sensul de
normă de drept procesual civil, ceea ce include pe lângă normele de procedură propriu – zise şi normele de
organizarea judecătorească şi pe cele de competenţă.
2.5.2. Clasificarea normelor de procedură civilă
Având în vedere acest complex de norme care compun împreună dreptul procesual civil, o bună înţelegere şi
utilizare a acestora, în scopul respectării lor întocmai, este posibilă numai în măsura în care se realizează, din
punct de vedere sistematic o clasificare a acestor norme.
Astfel, sunt incidente mai multe criterii de clasificare printre care cele mai importante sunt: raporturile
reglementate de norma procesuală, sfera de acţiune a normei şi modul de prevedere a conduitei de urmat de
către destinatarii normei.
.După primul criteriu, al raporturilor reglementate de norma procesuală acestea se împart în norme de
organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă
Normele de organizare judecătorească reglementează instanţele judecătoreşti, din punctul de vedere al
organizării şi funcţionării acestora20, statutul magistraţilor şi principalele organe îndrituite să urmărească
activitatea acestora, compunerea completelor de judecată şi anumite incidente procedurale care pot să apară pe
parcursul procesului în legătură cu compunerea instanţei. De asemenea normele de organizare judecătorească
arată organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, acest aspect având importanţă în materia procedurii civile
dată fiind participarea procurorului în procesul civil, ca reprezentant al statului şi apărător al drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti este reglementată în principal de norme imperative, care
se integrează în legi organice (L. nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară), conform art. 73 alin. 3 lit. l) din
Constituţia României.
Normele de competenţă reglementează în primul rând atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu
atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională, iar în cadrul acestei competenţe generale a instanţelor
judecătoreşti, prevăd cum sunt repartizate pricinile între instanţele de grad diferit (competenţa materială),
substanţiale prin proiectul formulat de guvernul Tăriceanu.

18 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 576 din data de 29.06.2004.
19 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Publicată în Monitorul oficial al României, nr. 16 din 26 ianuarie
1995.
20 Se are în vedere atât compunerea şi funcţionarea instanţelor de judecată din punct de vedere conceptual, cât şi în ceea ce
priveşte organizarea efectivă în teritoriu a instanţelor prevăzute ca atare de Legea specială organică.
13
respectiv între instanţe egale în grad (competenţa teritorială).
Normele de procedură propriu – zisă arată cum trebuie să se desfăşoare procesul civil şi cum se realizează
executarea hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. De aici reiese că normele de procedură se împart
în norme de procedură şi norme de executare silită.
În principal normele de procedură şi de competenţă se regăsesc reglementate în Codul de procedură civilă, ca
principal izvor al dreptului procesual civil, iar normele de organizare judecătorească se regăsesc în Legea nr.
304/2004 pentru organizarea judiciară. Numai că din ansamblul reglementărilor se desprinde cert faptul că atât
codul cât şi legea de organizare a instanţelor cuprind şi norme din cealaltă categorie.
Independent însă de sediul lor este important a se realiza o delimitare clară între cele două categorii de norme,
deoarece normele de organizare judecătorească sunt imperative pe când normele de procedură şi de competenţă
pot avea şi caracter dispozitiv. Pe de altă parte clasificarea interesează în folosirea mijloacelor procedurale
adecvate, pentru a evita confuzii nedorite. Astfel, dacă nu se realizează o distincţie certă între aceste norme de
drept procesual, se poate ajunge la soluţii de speţă nelegale21.
În raport cu cel de-al doilea criteriu normele sunt generale şi speciale
Normele generale reglementează conduita de urmat în majoritatea cazurilor, de regulă, indiferent de sfera
relaţiilor supuse reglementării. Aceste norme compun structura dreptului comun într-o anumită materie, cum este
cea procesuală, evident completându-se şi cu cazurile derogatorii, prevăzute de normele speciale.
Normele speciale vizează numai o anumită materie, ele cuprinzând derogări de la normele generale, fiind
prevăzute expres de lege şi neputând fi extinse pe cale de interpretare. Apariţia unei asemenea prevederi este
justificată de specificul situaţiei reglementate, care cere prin natura sa o regulă distinctă de cea generală. Cele mai
frecvente asemenea norme se regăsesc în materia procedurii propriu – zise, în ceea ce priveşte termenele
procedurale, depunerea cererilor, desfăşurarea şedinţei de judecată etc.
Importanţa acestei clasificări rezidă în aplicarea regulilor specialia generalibus derrogant şi generalia
specialibus non derrogant22.
Pe cale de consecinţă norma specială se va completa cu dispoziţia generală, în cazul în care prima tace, pe
când norma generală nu se poate completa cu cea specială23.
Normele de drept procesual sunt imperative sau dispozitive după cum legea impune o anumită conduită sau
dimpotrivă o prescrie ca o recomandare
Normele imperative sunt acele norme care comandă o anumită conduită (onerative) sau obligă la abţinerea de
la o anumită conduită (prohibitive), iar normele dispozitive permit subiectelor de drept destinatare ale normei sa
aibă conduita pe care o consideră favorabilă lor, însă cu respectarea limitelor generale ale ordinii publice şi
bunelor moravuri.
Cea mai importantă diferenţă între cele două categorii de norme este reprezentată de posibilitatea subiectelor
de drept de a deroga de la prevederile lor, aspect care este interzis în cazul normelor imperative şi permis în cazul
normelor dispozitive sau permisive24.
Datorită acestei obligativităţi diferite, frecvent această clasificare se suprapune pe cea care are în vedere
norme de ordine publică şi de ordine privată, care este determinată însă de interesul ocrotit prin norma respectivă.
Implicit sancţiunile aferente încălcării acestor norme sunt şi ele diferite. Astfel, pentru încălcarea normelor
imperative care sunt şi de ordine publică sancţiunile ce intervin sunt mai energice (nulitate absolută, decădere etc.)
iar în cazul încălcării normelor de ordine privată sancţiunea este de regulă nulitatea relativă. Dacă norma este
dispozitivă sancţiunea nulităţii nu poate opera devreme ce este permisă derogarea. De aici se desprinde întregul
regim juridic al sancţiunilor intervenite pentru încălcarea normelor imperative de ordine publică sau de ordine
privată ori a celor dispozitive. Astfel, încălcarea unei norme imperative de ordine publică poate fi invocată oricând
(în orice stare a pricinii) şi de orice parte interesată, chiar de instanţă din oficiu, pe când încălcarea unei norme de
ordine privată trebuie invocată cel mai târziu la următorul termen care a urmat încălcării25 şi numai de partea al
cărei interes sau drept procesual a fost vătămat. De asemenea un aspect important este dat de posibilitatea
confirmării nulităţii care intervine, în funcţie de cum aceasta este relativă sau absolută, astfel că sancţiunea
intervenită pentru încălcarea normei imperative de ordine publică nu poate fi înlăturată.
21 În discuţie incompatibilitatea, mascată sub invocarea normelor de competenţă – T.S. decizia nr. 1949/1980, Culegere de
decizii 1980, p. 169 şi urm.

22 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. XII din 20 martie 2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 656
din 28 iulie 2006 – normele de executare concursuală prevăzute de L. nr. 64/1995 se aplică prioritar, fiind speciale faţă de
normele de executare silită individuală.
23 Dacă în materie de desfacere a căsătoriei codul prevede care sunt mijloacele de probă admise, permiţând administrarea probei
cu martori rude în grad de regulă prohibit (art. 189 rap. la 190 C. proc. civ.), înseamnă că în tăcerea normelor din procedura specială
a divorţului, se vor aplica regulile generale privind dovada.
24 Pentru analiza noţiunii de „ordine publică”, adeseori apreciată conjunctural, a se vedea I. DELEANU, Tratat de procedură
civilă, vol. I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 10 cu trimitere la opiniile H. S OLUS şi R. PERROT.
25 De asemenea încălcările unor norme dispozitive nu pot fi invocate niciodată direct în calea de atac, decât dacă vizează
nerespectarea unor norme care reglementează activitatea instanţei de după închiderea dezbaterilor. A se vedea S. ZILBERSTEIN, V.M.
CIOBANU, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 254 şi urm.
14
Având în vedere faptul că în anumite situaţii normele par a se încadra atât în categoria celor imperative cât şi
a celor dispozitive, regimul juridic expus anterior cu caracter de regulă, suferă în asemenea situaţii anumite
excepţii (art. 118 alin.2 raportat la art. 108 alin. 3, art. 161 C. proc. civ., art. 43 C. proc. civ.).
Tocmai datorită acestor situaţii, este important a se determina unele criterii pentru stabilirea caracterului
normei juridice în cauză.
În acest sens stau modul de formulare a textului (art. 151 – „poate”, art. 155 alin. 3 – „instanţa este obligata
să”, art. 161 alin. 2 – „instanţa va anula cererea”, art. 170 alin. 4 „ depunerea sumei se va putea însă face şi după
…” etc.).
Ca şi în cazul nulităţilor de drept substanţial, un criteriu de delimitare a caracterului normelor juridice este dat
de scopul normei26 şi de interesul ocrotit, fără a înţelege prin aceasta o suprapunere între cele două clasificări27.
Astfel, dacă prin instituirea comandamentului normei se urmăreşte protejarea unui interes general, atunci norma
dobândeşte caracter imperativ de ordine publică, dimpotrivă dacă se protejează un interes particular, norma este de
ordine privată. Când legiuitorul lasă la latitudinea părţii conduita de urmat norma este dispozitivă.
În materia probei cu martori, dacă această probă a fost încuviinţată în condiţiile art. 138 C. proc. civ., partea
interesată trebuie să depună lista cu martori în termen de cinci zile de la încuviinţare, sub sancţiunea decăderii,
însă chiar cu nerespectarea acestui termen, dacă la termenul următor martorii se prezintă, instanţa va putea să-i
audieze, deoarece nu s-a pricinuit amânarea judecăţii. Uneori formularea legală denotă o normă imperativă, pe
când interesul ocrotit prin acea normă este pur particular, aparţinând părţii în proces. De exemplu art. 113 C. proc.
civ. obligă la depunerea unui număr de copii de pe cererea de chemare în judecată în funcţie de câţi pârâţi sunt
(„la cerere … se vor alătura …”), dar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, nu se poate ajunge la anularea
cererii, pentru că prevederea vizează interesul particular al pârâtului, chiar dacă este şi un aspect al
contradictorialităţii. Aşadar, la primul termen partea interesată va putea cere să i se comunice un exemplar de pe
cerere, complinindu-se astfel lipsurile date de nerespectarea art. 113, care pare imperativ.
Pentru a facilita interpretarea normelor de drept procesual civil, sub aspectul determinării caracterului
acestora, unele precizări se impun: normele de organizare judecătorească sunt imperative şi de ordine publică, cu
unele excepţii (recuzarea – care poate fi cerută sau nu, funcţie de alegerea părţii); normele de competenţă
generală, materială şi teritorială exclusivă sunt de asemenea de ordine publică (art. 159 C.proc.civ)28, restul fiind
de ordine privată (competenţa teritorială de drept comun); principiile fundamentale ale procesului civil sunt
imperative; normele de procedură propriu-zisă se vor analiza în funcţie de interesul ocrotit, astfel că cele care
apără un interes general (principiile de desfăşurare a procesului civil, hotărârea judecătorească etc.) vor fi
calificate ca atare, iar cele care apără interesul părţilor în proces29, vor fi de ordine privată, ţinând însă seama de
particularităţile fiecărei situaţii.
TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Enumeraţi cazurile în care jurisprudenţa este izvor de drept. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct. 2. 4.2.
2.Prezentaţi raportul între norma de ordine publică şi cea de ordine privată şi calificaţi din această
perspectivă disp, art. 113 C.proc.civ. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct. 2.5.2.
2.6. Acţiunea normelor de drept procesual civil

2.6.1. Acţiunea normei procesuale în timp
26 I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 10-11.

27 Normele de ordine publică şi normele de ordine privată nu se suprapun integral pe normele imperative şi normele dispozitive.
28 I. LEŞ, Codul de procedura civila, Comentariu pe articole, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 86 şi 460
asupra caracterului dispozitiv al normei art. 19 faţă de caracterul imperativ al art. 159 C. proc. civ.
29 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 175, asupra caracterului dispozitiv caracteristic normelor care facilitează acţiunea părţilor în
cadrul procesului civil.

Citarea părţilor este obligatorie, afară de cazul când legea prevede altfel (art. 85 şi 107 C. proc. civ.), rezultând şi că norma este
de ordine publică, însă invocarea încălcării acestei norme denotă regimul aplicabil normelor de ordine privată, necitarea urmând să
fie invocată numai de partea al cărei interes a fost nesocotit.
Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată nesemnată – art. 133 C. proc. civ. atrage concluzia că norma este de ordine
publică, însă lipsa poate fi acoperită pe tot parcursul judecăţii.
15
Norma de drept procesual se aplică între momentul intrării sale în vigoare şi momentul abrogării sale.
În materie funcţionează două principii importante: neretroactivitatea, de ordin fundamental, fiind
reglementată în Constituţie art. 15 alin. 2, şi aplicarea imediată a legii procesuale – tempus regit actum, prevăzută
în art. 725 alin. 1 C. proc. civ. (după modificări, abrogarea art. 724 de L. nr. 59/1993 şi modificarea art. 725 de
O.U.G. nr. 138/2000).
Datorită caracterului constituţional al regulii neretroactivităţii legii noi, în actuala reglementare nu se mai
admit derogări de la acest principiu. Ele erau specifice perioadei comuniste, când atât norme de drept substanţial
cât şi norme procesuale, primeau îndrituirea de a se aplica şi asupra situaţiilor juridice născute şi petrecute anterior
intrării sale în vigoare.
Aceleaşi raţiuni de ordin juridic, conform cărora se justifică interdicţia aplicării normei substanţiale noi
pentru situaţiile trecute, subzistă şi în cazul aplicării în timp a normei procesuale. Încrederea populaţiei în sistemul
de drept, securitatea circuitului juridic impun principiul neretroactivităţii legii procesuale, de la care nu poate
exista derogare30.
Principiul aplicării imediate a legii procesuale noi, este de asemenea de ordine publică, deşi la prima vedere
ar rezulta că îmbinarea a două proceduri diferite, succesive în timp, poate crea dificultăţi, atât la nivelul aplicării
dreptului cât şi în ceea ce priveşte infrastructura existentă la data apariţiei legii procesuale noi.
Articolul 725 alin. 5 C. proc. civ. arată că dacă un act de procedură va putea fi anulat potrivit legii vechi, el
nu va fi menţinut chiar dacă potrivit noii legi ar fi valabil, ceea ce înseamnă că formele procesuale trebuie
observate întotdeauna în raport de momentul încheierii actului. Astfel se întăreşte încă odată principiul
neretroactivităţii legii procesuale noi.
2.6.2. Acţiunea normei procesuale în spaţiu şi asupra persoanelor
Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor
Legea procesuală română se aplică pe teritoriul României, aşa cum este acesta definit de legile speciale 31 şi
tuturor persoanelor care se află pe acest teritoriu. Astfel, ea se aplică cetăţenilor români dar şi celor străini sau
apatrizilor, aflaţi pe teritoriul ţării. În raport de cetăţenia subiectului de drept căruia i se aplică norma, se poate
spune că legea substanţială română urmăreşte propriul cetăţean pe teritoriul oricărui stat, însă numai cu privire la
anumite raporturi juridice, strâns legate de titularul drepturilor subiective (starea şi capacitatea persoanei). În atare
condiţii se ajunge ca legea română (norma substanţială) să se aplice pe teritoriul altui stat.
Legea procesuală română se aplică şi cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul ţării, sau cetăţenilor români cu
domiciliul în străinătate, sub condiţia ca punctul de legătură să ducă la aplicarea legii române32. Aplicarea legii
române se va realiza cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a regimului naţional aplicat
cetăţenilor străini, conform căruia străinii persoane fizice sau persoane juridice au, în condiţiile legii, în faţa
instanţelor române, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi
persoanele juridice române.
Pentru misiunile diplomatice se ridică chestiunea imunităţii de jurisdicţie, care reprezintă o excepţie de la
principiul potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. Nu este vorba
despre exceptarea de la răspunderea legală ci numai ca exceptare de la jurisdicţia statului forului. Agentul
diplomatic va răspunde conform legii statului acreditat, conform art. 31 din Convenţia de la Viena din anul 1961
cu privire la relaţiile diplomatice33.
2.6.2. Aplicarea normelor de procedură în spaţiu
Legea procesuală română se aplică uniform pe întreg teritoriul ţării.
Din punctul de vedere al aspectului internaţional al aplicării normei procesuale în spaţiu, deşi legea română
procesuală nu depăşeşte frontierele statului român se impune corelarea reglementării interne cu cea internaţională,
mai ales în raport cu normele europene. Această activitate de uniformizare a dreptului procesual în raport de
prevederile străine este realizată şi prin aderarea României la tratate internaţionale în domeniu, tratate care devin
drept intern dar care, conform Constituţiei, au prioritate faţă de reglementările interne, dacă între acestea există
diferenţe în materia drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
prevede dreptul fiecărui individ la un proces echitabil (art. 6), astfel că, pe plan intern, se impune luarea tuturor
măsurilor necesare asigurării conţinutului constitutiv al dreptului la un proces echitabil.
Uniformizarea reglementării se asigură în plan intern şi prin adoptarea unor acte normative noi, care pun în
evidenţă necesitatea adaptării legii la noile realităţi, vechea reglementare devenind prea formalistă şi stufoasă,
30 Art. 15 alin. 2 din Constituţie reglementează şi o excepţie, în privinţa legii penale şi a celei contravenţionale mai favorabile,
însă aceasta nu este incidentă în materia analizată, astfel că se admite imposibilitatea derogării în materie procesual civilă de la
principiul neretroactivităţii.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 291 din 1 iulie 2004, Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 753 din 18 august 2004.
31 O.U.G. nr. 105/2001 privind regimul juridic al frontierei de stat, art. 3 din Constituţie care face trimitere la acest act normativ
special.
32 O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, op. cit., p. 33.
33 Ratificată prin Decretul nr. Nr. 566/8.07.1968, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89 din data de
8.07.1968.
16
fiind în contradicţie cu noul spirit procesual, caracterizat prin celeritate şi eficienţă.
În legătură cu acest aspect se vor reţine şi reglementările interne, care au în vedere cooperarea între instanţele
interne şi cele din statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, conform L. nr. 189/2003 privind asistenţa
judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, aşa cum a fost modificată prin L. nr. 44/2007, în aplicarea
Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea asupra documentelor
judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială în statele membre procedura se realizează direct către
autorităţile primitoare ale statelor membre ale Uniunii Europene. Totodată, în ce priveşte autoritatea română
primitoare a cererii de comunicare de acte judiciare şi extrajudiciare din statele membre ale Uniunii Europene se
arată că aceasta este judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul destinatarul.
Acelaşi act normativ arată că în aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1206/2001 din 28 mai 2001
privind cooperarea dintre organele jurisdicţionale ale statelor membre în vederea obţinerii de probe în materie
civilă sau comercială, cererile de obţinere a probelor prin comisie rogatorie internaţională se efectuează prin
transmiterea cererii direct către instanţele solicitate competente din statele membre ale Uniunii Europene.
Comunicarea şi comisiile rogatorii se vor efectua astfel în mod direct între statele membre ale Uniunii
Europene, formularele necesare şi informaţii relative la limba folosită pentru traducerea actelor anexate
regăsindu-se în pagina specializată de internet a Comisiei Europene.
În ipoteza în care uniformizarea nu este posibilă, între reglementări fiind evidente diferenţe, în cazul
raporturilor juridice cu element de extraneitate trebuie să se determine care este legea aplicabilă. Aşadar, ori de
câte ori suntem în prezenţa unui raport juridic asupra căruia pot fi aplicate două sau mai multe legi aparţinând
unor state diferite, Legea privind raporturile de drept internaţional privat (nr. 105/1992) va arăta care anume
reglementare se va aplica.
Ceea ce este important pentru materia dreptului internaţional privat, cu implicaţii în dreptul procesual civil,
este determinarea competenţei instanţelor române.
În acest scop, pentru statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, Legea nr. 105/1992 stabileşte pe de o
parte competenţa exclusivă a instanţelor române, iar pe de altă parte cazurile în care este competentă instanţa
română deşi, în aceste cazuri competenţa poate aparţine şi instanţei străine, în funcţie de prevederile scop legii de
drept internaţional privat străine.
Prevederile art. 149 şi 150 din L. nr. 105/1992 arată cazurile în care instanţele judecătoreşti române sunt
competente deşi în aceste cauze se poate stabili şi competenţa instanţelor străine, în funcţie de reglementările legii
străine.
L. nr. 105/1992 se referă şi la procedura de judecată, arătând că: atunci când instanţa română este
competentă, conform regulilor de mai sus, ea va aplica legea procesuală română; obiectul şi cauza acţiunii civile
precum şi calitatea procesuală, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, sunt determinate de
legea care se aplică fondului raportului juridic litigios; mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi
puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt determinate de legea locului încheierii actului sau de legea
aleasă de părţi dacă ele aveau puterea să o aleagă; proba faptelor juridice se face după legea locului unde acestea
s-au produs; administrarea probelor se face după legea română. Totodată legea arată care este procedura de urmat
în vederea folosirii în faţa instanţei române a actelor oficiale întocmite de autorităţi străine (procedura
supralegalizării – art. 162 din L. nr. 105/1992).
2.6.3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine
Un aspect deosebit de important în materie procesuală, în cazul raporturilor juridice cu element de
extraneitate, este dat de recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în România.
Daca hotărârea este pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene se aplică acestor proceduri de
recunoaştere şi executare a hotărârilor, Regulamente ale Consiliului European34, adoptate în scopul de a
uniformiza şi simplifica procedurile în cadrul tuturor statelor membre.
Dacă hotărârea nu se încadrează în categoria sus menţionată se apliă dispoziţiile prevăzute de L. nr. 105/1992
pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
Cele două proceduri a recunoaşterii şi a executării hotărârii judecătoreşti străine sunt legate de efectele unei
hotărâri judecătoreşti, anume: hotărârea judecătorească este act autentic, are autoritate de lucru judecat şi este titlu
executoriu.
Pentru ca o hotărâre străină să fie recunoscută în România se cere ca: hotărârea să fie definitivă potrivit legii
statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o să fi avut potrivit legii competenţa să judece procesul
respectiv; există reciprocitate în privinţa efectelor hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a
pronunţat hotărârea.
Unele hotărâri judecătoreşti beneficiază de recunoaştere de drept, fără a mai fi necesar a se urma procedura
legală de recunoaştere. Conform art. 166 din L. nr. 105/1992, în cazul în care hotărârea străină se referă la statutul
34 Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială; Regulamentul nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
17
civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută
mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi, ea este recunoscută de plin drept în România.
Pentru ca recunoaşterea să producă efectele prevăzute de lege este necesar ca recunoaşterea să nu fie refuzată
de autorităţile române, refuz care poate interveni numai în cazurile în care: hotărârea străină este rezultatul unei
fraude comise în procedura din străinătate; hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;
procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a instanţelor române sau se află în
curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Cererea de recunoaştere se rezolvă prin cerere principală de competenţa Tribunalului judeţean, în
circumscripţia căruia îşi are sediul sau domiciliul cel ce a refuzat recunoaşterea. Cererea de recunoaştere va fi
însoţită de copia hotărârii străine, dovada caracterului definitiv al acesteia, de copia dovezii de înmânare a citaţiei
şi actului de sesizare comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că
citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea.
Procedura se finalizează printr-o hotărâre care admite sau respinge cererea de recunoaştere, în funcţie de cele
menţionate anterior.
Cea de-a doua modalitate de recunoaştere a hotărârii străine presupune sesizarea instanţei române cu un
proces, în care se ridică excepţia autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri străine, tinzând astfel la paralizarea
procesului în faţa instanţei române. Instanţa română se va pronunţa printr-o hotărâre, după urmarea tuturor
regulilor şi cerinţelor arătate mai sus.
Legat de efectul hotărârii judecătoreşti de a fi titlu executoriu, L. nr. 105/1992 reglementează procedura de
exequatur.
Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către una din părţi, pot fi aduse la
îndeplinire pe cale silită. Exequatur-ul este procedura judiciară prin care hotărârea judecătorească străină este
declarată executorie de către instanţa statului pe teritoriul căruia se va face executarea.
Competenţa soluţionării cererii aparţine tribunalului în raza teritorială a căruia urmează să se facă executarea.
Pentru a fi declarată executorie hotărârea străină trebuie să îndeplinească aceleaşi trei cerinţe pozitive, respectiv
trei cerinţe negative (refuzul recunoaşterii) prevăzute de lege şi pentru recunoaşterea hotărârilor străine.
În afara acestor condiţii legea română cere ca hotărârea să fie executorie potrivit legii străine (a instanţei care
a pronunţat-o) şi dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris conform legii române35. Aşadar, dacă în
conformitate cu legea străină cererea este prescrisă executarea nu se mai poate solicita nici instanţei române. Este
o recunoaştere a legii străine ca element de drept.
Cererea de exequatur se face de către cel interesat, care va anexa şi dovada caracterului definitiv şi executoriu
al hotărârii străine. Pârâtul va fi nevoit să se refere numai la aspecte legate de procedură, fără a mai putea aduce în
discuţie fondul dreptului deja soluţionat şi intrat în puterea de lucru judecat. Instanţa română se pronunţă printr-o
hotărâre supusă căilor de atac, apel la Curtea de Apel şi recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. După
rămânerea irevocabilă a hotărârii se emite titlul executoriu în condiţiile Codului de procedură civilă, care va fi
urmat şi în ceea ce priveşte executarea propriu-zisă.
În privinţa hotărârilor pronunţate în state membre ale Uniunii Europene cererea de executare se depune la
instanţa sau la autoritatea competentă indicată în lista din anexa II la Regulament36 iar competenţa teritorială este
determinată de domiciliul părţii împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare.
Regulamentul arată că modalităţile de depunere a cererii se determină conform legislaţiei statului membru
solicitat, reclamantul fiind obligat să-şi aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanţei sesizate.
Hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităţilor de depunere a unei copii a
hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia precum şi certificatul
prevăzut de anexa VI, fără a fi necesară legalizarea actelor prezentate sau o formalitate echivalentă, simpla
traducere certificată de o persoană autorizată în acest sens într-unul din statele membre, fiind suficientă.
Hotărârea privind cererea de încuviinţare a executării se aduce de îndată la cunoştinţa reclamantului şi părţii
împotriva căreia se solicită executarea în conformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului membru
solicitat.
Hotărârea este supusă căii de atac, în termen de o lună de la data comunicării acesteia, în faţa instanţei
superioare celei care a pronunţat-o, procedura fiind contradictorie.
Instanţa sesizată cu calea de atac nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviinţare a executării decât
pentru unul dintre motivele pentru care se poate refuza în condiţiile aceluiaşi Regulament recunoaşterea – art. 34
si 35, hotărârea pronunţată în străinătate neputând fi revizuită pe fond în nici o situaţie.
35 Art. 405 alin. 1 C. proc. civ. introdus de O.U.G. nr. 138/2000 arată că „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în
termen de trei ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie
este de zece ani”.
36 Indică instanţele sau autorităţile competente la care poate fi depusă cererea prevăzută la articolul 39.
18
1. In ce condiţii poate fi recunoscută hotărârea străină în România? Folosiţi spaţiul de mai jos oentru
răspuns.
.........................................................................................................................................................................
 Răspuns la pct. 2.6.4.
2. Prezentaţi normele care reglementează competenţa în raporturile cu element de extraneitate, după cum
acest element are sau nu legătură cu statele membre ale Uniunii Europene. Folosiţi spaţiul de mai jos
oentru răspuns.
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
 Răspuns la pct.2.6.3.
2.7. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi principiile aplicării legii procesuale în timp
Instrucţiuni privind testul de evaluare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea bibliografiei
indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
2.8. BIBLIOGRAFIE.
V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grila, Ediţia a III-a, Editura ALL
Em. DAN, Codul de procedură civilă adnotat, Bucureşti, 1921;
D. DASCĂLU, C. ALEXANDRU, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2005;
A. TABACU, Consideraţii asupra regulilor comunitare şi a celor interne privind recunoaşterea şi
executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2008;
M. TĂBÂRCĂ Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină
Decizii ale Curţii Constituţionale, Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
M.Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008;
S. TĂMAŞ, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura „Academiei Române”,
Bucureşti, 1993;
N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală, vol. I, ediţia a III-a, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.
19
REALIZAREA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL – PROCESUL CIVIL
3.1.Obiective
3.2. Procesul civil.
3.2.1. Noţiune şi principii.
3.2.2. Aplicarea principiilor în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
3.2.3. Participanţii la procesul civil.
3.2.3.1. Instanţa de judecată.
3.2.3.2. Părţile.
3.2.3.3. Procurorul.
3.3.Lucrare de verificare.
3.4.Bibliografie.
3.1. OBIECTIVE.
 Cunoaşterea principiilor procesului civil;
 Evidenţierea normelor interne prin prisma reglementărilor internaţionale, în special în raport cu
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
 Cunoaşterea elementelor esenţiale ale procesului civili, participanţii şi drepturile şi obligaţiile
acestora;
 Înţelegerea noţiunilor esenţiale ale acţiunii civile, clasificarea acestora şi aplicaţia lor practică;
 Dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice ale fiecărei noţiuni prezentate.
3.2. Procesul civil.

3.2.1. Noţiune şi principii
Din punct de vedere procesual, restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul apelului la forţa
coercitivă a statului, care constituie o componentă a dreptului subiectiv civil, ca o garanţie a apărării prin mijloace
juridice a conţinutului drepturilor subiective.
Procedura este fie contencioasă, când se pretinde un drept împotriva altei persoane (art. 109 C. proc. civ.), fie
necontencioasă, când nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană sau când se cere
emiterea autorizaţiilor judecătoreşti ori luarea unor măsuri de către instanţa de judecată (art. 331 C. proc. civ.).
Indiferent însă de fondul urmărit, restabilirea ordinii încălcate, recunoaşterea unor drepturi, solicitarea unor
autorizaţii etc., în urma exercitării posibilităţii subiectului de drept de a apela la forţa coercitivă a statului, se
declanşează procesul civil, în sens de „activitate desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte organe
sau persoane chemate să participe la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii
drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevăzute de lege”.
Procesul civil se structurează în două faze: judecata şi executarea silită.
Judecata cuprinde depunerea cererii de chemare în judecată (sesizarea instanţei), dezbaterile (susţinerea şi
dovedirea pretenţiilor sau cererilor părţilor), deliberarea şi pronunţarea hotărârii, căile de atac finalizate cu
rămânerea irevocabilă a hotărârii. Executarea silită este o etapă facultativă a procesului civil, deoarece de cele mai
multe ori se ajunge la executarea de bună voie a hotărârii de către partea care a pierdut procesul. În cazul în care
însă această parte nu voieşte executarea se poate solicita instanţei de judecată dispunerea executării silite, partea
apelând încă odată la forţa coercitivă a statului, de data aceasta cu scopul final al aducerii la îndeplinire efectiv a
prevederilor hotărârii judecătoreşti. In unele cazuri procesul se poate compune, numai din judecată, sau
dimpotrivă poate cuprinde numai executarea silită, cum este atunci când se pune în executare silită un alt titlu
executoriu decât o hotărâre judecătorească (înscrisul autentic întocmit de notarul public – art. 66 din L. nr.
36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială).
a. Principiul disponibilităţii
Incălcarea unui drept subiectiv civil atrage necesitatea depunerii unei cereri în faţa instanţei competente -
judex ne procedat ex oficio, fără sesizarea instanţei prin depunerea unei cereri de chemare în judecată nu se poate
declanşa procesul. Sunt însă şi cazuri de excepţie în care instanţa poate dispune anumite măsuri fără a exista o
cerere în acest sens (exercitarea din oficiu a acţiunii civile în procesul penal conform art. 17 C. proc. Pen, punerea
sub interdicţie (art. 115, 143 C. fam.), ori luarea măsurilor de către instanţa de divorţ cu privire la copiii minori.
Disponibilitatea înseamnă aşadar consacrarea anumitor drepturi pentru titularul cererii, anume: dreptul de a
porni sau nu procesul prin depunerea cererii, dreptul de a stabili limitele cererii sale, dreptul de a renunţa la
judecată sau chiar la dreptul subiectiv dedus judecăţii ori de a stinge litigiul printr-o tranzacţie (acte de dispoziţie),
dreptul de a exercita sau nu calea de atac şi dreptul de a solicita executarea silită a hotărârii.
Reclamantul este acela care arată cu cine doreşte să se judece în cererea principală, fără ca instanţa să-i poată
impune chemarea în judecată a unei anume persoane. Posibilitatea extinderii cadrului procesual aparţine exclusiv
părţilor în proces, prin utilizarea unor instituţii cum sunt chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în
garanţie, arătarea titularului dreptului etc.
Tot reclamantul arată în cerere ce anume doreşte să obţină, instanţa de judecată neputând judeca altceva, dând
mai mult sau ceea ce nu s-a cerut. În cazul încălcării de către instanţă a limitelor cererii de chemare în judecată
stabilite de reclamant sau de pârât în cererea reconvenţională, părţile pot ataca hotărârea, motivul respectiv
menţinându-se şi în faţa instanţei de recurs, dacă încălcarea disponibilităţii nu a fost remediată pe calea apelului
(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Titularul cererii are dreptul de a propune probele pe care le consideră necesare în dovedirea cererii sale, fără
ca instanţa să-i poată impune administrarea altor probe decât cele solicitate, cu excepţia cazului în care situaţia
respectivă se încadrează în dispoziţiile art. 129 alin. 5 C. proc. civ.
Reclamantul poate renunţa la judecată în condiţiile art. 246 C. proc. civ., atât reclamantul cât şi pârâtul pot
renunţa la însuşi dreptul pretins (în cererea principală sau în cea incidentală), conform art. 247 C. proc. civ. ori
părţile pot încheia o tranzacţie, determinând stingerea litigiului dintre ele (art. 271 şi urm. C. proc. civ.)37.
Sunt şi drepturi la care nu se poate renunţa deoarece ele sunt reprezentarea unui interes major, cum este de
exemplu interesul minorului în stabilirea pensiei de întreţinere, faţă de unul dintre părinţi.
De asemenea atunci când părţile urmăresc fraudarea legii, utilizând în acest scop un act de dispoziţie în
cadrul judecăţii, instanţa poate aprecia că se impune continuarea judecăţii, fără a se ţine cont de actul de dispoziţie
al părţilor, pentru că fraudarea legii este o cauză de nulitate absolută.
În virtutea disponibilităţii părţile pot ataca hotărârea sau pot achiesa la conţinutul acesteia.
Şi executarea silită este la latitudinea celui care a obţinut titlul executoriu. Dacă partea care a pierdut nu
respectă de bună voie hotărârea judecătorească iar cel care a câştigat nu solicită punerea în executare silită a
hotărârii, practic nu se va ajunge niciodată la realizarea dreptului respectiv.
Tocmai în vederea asigurării intereselor generale ale cetăţenilor codul a reglementat posibilitatea procurorului
de a acţiona în temeiul art. 45 alin. final C. proc. civ. şi în vederea solicitării executării silite, pentru partea care
rămâne pasivă.
b. Principiul rolului activ al judecătorului
Atât procesul civil cât şi cel penal se urmează după principiul rolului activ al judecătorului, însă dată fiind
disponibilitatea în civil faţă de oficialitate în penal conţinutul principiului amintit suferă unele diferenţieri.
În ceea ce priveşte procesul civil, dreptul procesual civil român actual se situează la limita între procedura
acuzatorială şi cea inchizitorială, dispoziţiile codului nostru amintind de trăsături aparţinând ambelor proceduri.
Dacă în procedura acuzatorială judecătorul este un simplu arbitru, rolul principal revenind părţilor şi
avocaţilor acestora, iar în procedura inchizitorială rolul judecătorului este esenţial, prin aceea că el este cel care
construieşte întregul raţionament al procesului, codul nostru pare a reglementa o a treia procedură, care împrumută
aspecte atât din procedura acuzatorială cât şi din procedura inchizitorială. Astfel, părţile sunt cele care în virtutea
disponibilităţii stabilesc câmpul de bătaie, putând chema alte persoane în judecată sau renunţând la cereri, dar
totodată judecătorul invocă încălcarea unor norme de ordine publică din oficiu sau poate ordona chiar probe în
ciuda opoziţiei părţilor, dacă le consideră necesare.
Deşi principiul rolului activ al judecătorului se regăseşte în multe dispoziţii ale codului, principalul sediu al
reglementării sale este reprezentat de art. 129-131 C. proc. civ.
Rolul activ al judecătorului se manifestă încă din faza prealabilă judecăţii când primeşte cererea de chemare
în judecată, înainte de constituirea dosarului. Art. 114 C. proc. civ. arată că judecătorul va verifica îndeplinirea
cerinţelor legale la momentul primirii cererii iar în cazul în care acestea nu sunt îndeplinite va îndruma pe titular
în vederea completării acesteia.
Pe parcursul procesului, rolul activ al judecătorului constă, conform articolului 129 C. proc. civ., în aceea că
judecătorul: pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui, în
toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei, asigură respectarea principiilor procesului civil în
special principiul contradictorialităţii, prin aceea
că este obligat ca orice chestiune să o pună mai întâi în discuţia părţilor (art. 129 alin. 4).
În virtutea rolului activ judecătorul are îndreptăţirea să ceară părţilor explicaţii asupra situaţiei de fapt şi
asupra încadrării acesteia în drept. Totodată judecătorul trebuie să stăruie în vederea prevenirii oricărei greşeli
care ar împiedica aflarea adevărului în cauză, fie prin deformarea situaţiei de fapt fie prin aplicarea greşită a legii
la cazul dat. În acest scop, judecătorul are posibilitatea de a dispune administrarea anumitor probe, chiar dacă
acestea nu au fost cerute de către părţi şi mai mult chiar dacă părţile se împotrivesc. Această normă urmăreşte
respectarea întocmai a legii de către părţile în proces, pentru evitarea eludării normei prin utilizarea unor mijloace
legale. Este cert că părţile pot deturna legea de la scopul pentru care a fost emisă fie individual, fie, mai grav,
colaborând una cu cealaltă, asigurându-şi diverse avantaje.
37 Pentru tranzacţia judiciară şi contractul de tranzacţie a se vedea D. V ĂDUVA, Teză de doctorat, Contractul de tranzacţie,
nepublicată.
22
În virtutea rolului conferit de cod în conducerea dezbaterilor, judecătorul pune întrebări martorilor şi
experţilor, iar părţile vor putea face acest lucru numai prin intermediul preşedintelui, afară de cazurile în are acesta
încuviinţează ca întrebările să fie puse direct (art. 130 C. proc. civ.).
Judecătorul poate invoca din oficiu orice excepţie de ordine publică, ceea ce reprezintă totodată şi o obligaţie
pentru judecător în faţa instanţelor de fond şi va da calificarea corectă cererii formulate de către parte, chiar dacă
nu poate trece peste obiectul cererii deduse judecăţii.
Judecătorul are posibilitatea în anumite cazuri să aplice sancţiunile prevăzute de lege sau să acorde la cerere
suspendarea executării unei hotărâri, situaţii în care aprecierea acestuia este suficient de largă.
Judecătorul are obligaţia ca, în primă instanţă, să încerce împăcarea părţilor (art. 131 C. proc. civ.). Deşi
codul nostru nu prevede o procedură prealabilă de conciliere obligatorie cu excepţia materiei comerciale dacă
litigiul are un obiect evaluabil în bani, dispoziţiile menţionate sunt binevenite pentru a suplini această lipsă, în
vederea degrevării rolului instanţei de cauze care sunt declanşate de părţi pentru că nu s-a putut realiza o mediere
a intereselor lor, cu toate că acestea sunt dispuse să o facă.
Spre deosebire de conciliere, medierea presupune un acord între părţi, care supun conflictul unui mediator
profesionist.
În prezent, procedura medierii, ca modalitate facultativă de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, este
reglementată de Legea nr. 192/200638, care reprezintă o altă încercare în domeniul armonizării dreptului procesual
civil din ţările aparţinând Uniunii Europene.
c. Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea reprezintă posibilitatea fiecărei părţi de a-şi manifesta punctul de vedere, de a-şi susţine
şi dovedi ipoteza cea mai avantajoasă pentru sine.
În interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european a arătat că
trebuie distins între contradictorialitate şi principiul egalităţii armelor, consacrat de jurisprudenţa curţii39. Deşi
ambele rezultă din dreptul la un proces echitabil, ele se diferenţiază în mare prin aceea că prin contradictorialitate
se înţelege: posibilitatea părţilor într-un proces penal, civil, disciplinar de a lua cunoştinţă de toate piesele şi
observaţiile prezentate judecătorului, de natură să-i influenţeze decizia, fiind una din principalele garanţii ale unei
proceduri judiciare.
Spre deosebire de aceasta, egalitatea armelor presupune tratarea egală a tuturor părţilor pe toată durata
desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din părţi să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte
părţi în proces. Astfel, fiecărei părţi trebuie să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a–şi susţine cauza în condiţii
care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul ei40. Egalitatea armelor trebuie văzută
ca un just echilibru între părţi, fără a se aplica în raporturile dintre părţi şi tribunal.
Contradictorialitatea se regăseşte pe tot parcursul procesului civil, încă din etapa scrisă, de sesizare a
instanţei. Astfel, reclamantul depune cererea prin care îşi expune propriul punct de vedere (art. 112). În replică
pârâtul prin întâmpinare (art. 115) sau prin cerere reconvenţională (art. 119) răspunde la fiecare capăt din cererea
reclamantului sau pretinde la rândul său ceva de la reclamant.
În faza judecăţii codul prevede imperativ că judecătorul nu poate proceda la judecată decât după o corectă
citare a părţilor. Astfel art. 85 şi art. 107 C. proc. civ. instituie obligativitatea acordării posibilităţii fiecărei părţi de
a participa la judecată.
Dacă părţile sunt prezente personal sau prin mandatar instanţa va da cuvântul mai întâi reclamantului apoi
pârâtului, pentru a-şi susţine cererile (art. 128 alin. 2 C. proc. civ.). Dacă se solicită, instanţa poate acorda cuvântul
şi în replică sau chiar duplică, însă are îndrituirea să mărginească cuvântul fiecărei părţi, în funcţie de aprecierile
personale asupra celerităţii desfăşurării şedinţei de judecată.
Părţile au dreptul să propună dovezi în susţinerea afirmaţiilor lor, fiecare parte având dreptul sa-şi spună
punctul de vedere asupra probelor solicitate de cealaltă parte. Astfel, fiecare parte va discuta admisibilitatea
dovezii propuse de către partea adversă (în funcţie de termenul în care a fost solicitată sau de cerinţele generale de
admisibilitate41) precum şi oportunitatea acesteia în raport cu condiţiile cauzei.
Privitor la acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respectarea principiului
contradictorialităţii se referă la toate dezbaterile ce au loc în faţa unui tribunal. Astfel atunci când tribunalul
desemnează un expert părţile ar trebui să aibă în toate situaţiile facultatea de a asista la discuţiile conduse de
acesta sau să li se comunice piesele de care el se foloseşte. Esenţial rămâne faptul ca ele să participe în
modalităţile adecvate la procedura contradictorie în faţa tribunalului spre exemplu prin discutarea conţinutului
raportului.
Tot în contextul contradictorialităţii hotărârea judecătorească se comunică părţilor în proces pentru a avea
38 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 441 din 22 mai 2006. Legea reprezintă o reacţie la imperativele europene
exprimate prin rapoartele întocmite de experţi ai Comisiei Uniunii Europene, care consideră această procedură ca fiind foarte utilă şi
de actualitate.
39 C. BÎRSAN, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, - Comentarii pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, op. cit., p. 512.
40 Kress contra Franţei, decizia din 7 iunie 2001.
41 Art. 1191 C. civ. privind proba actelor juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 de lei.
23
posibilitatea luării la cunoştinţă a conţinutului acesteia şi pentru a exercita în consecinţă calea de atac pusă la
dispoziţie de legea procesuală.
Contradictorialitatea se păstrează şi în căile de atac realizându-se aproximativ prin aceleaşi mijloace ca şi la
prima instanţă. Astfel întâmpinarea este obligatorie în continuare şi în apel, citarea se menţine ca o regulă necesară
judecării în calea de atac, părţile vor lua cuvântul în ordinea stabilită de cod sau încuviinţată de instanţa
judecătorească etc.
Dat fiind caracterul imperativ şi de ordine publică al majorităţii normelor reglementând aspectele legate de
contradictorialitate, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării sale este nulitatea absolută a hotărârii (art. 107,
art. 317 pct. 1 C. proc. civ.).
d. Principiul dreptului la apărare
Normele procesuale în fiecare stat european trebuie să satisfacă aceste cerinţe minime, reglementând
posibilitatea exerciţiului efectiv al dreptului la apărare al fiecărui cetăţean.
Această interpretare se impune având în vedere prevederile O.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public
judiciar42, care a abrogat art. 75 C. proc. civ., astfel că nerespectarea dreptului la apărare va putea să se traducă
facil în încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a statuat că neacordarea asistenţei judiciare când aceasta se dovedeşte indispensabilă accesului efectiv la
judecător43 precum şi fixarea unui cuantum excesiv la sumei care trebuie avansată pentru exercitarea acţiunii în
justiţie sau a căii de atac dacă petentul este lipsit de mijloace financiare44, reprezintă restrângeri nepermise ale
dreptului al un tribunal, care afectează însăşi existenţa acestuia.
Constituţia României prevede expres în art. 24 că dreptul la apărare este garantat. Acest principiu
fundamental se întregeşte în materia procedurii civile prin consacrarea sa în mod indirect, prin reglementarea
anumitor instituţii care asigură realizarea conţinutului acestui drept.
Din punct de vedere strict formal dreptul la apărare vizează posibilitatea oricărei părţi de a beneficia de
serviciile unui apărător specialist – avocatul. Insă apărarea nu este realizată numai prin intermediul serviciilor
avocaţiale ci şi indirect prin intermediul modului de organizare a justiţiei în ţara noastră.
Conform L. nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat apărarea calificată este permisă în toate
cazurile în faţa instanţei. Părţile pot să obţină în acest sens un termen pentru angajarea unui apărător, conform
dispoziţiilor art. 156 alin. 1 C. proc. civ. Dacă însă instanţa constată că partea care face o asemenea cerere a abuzat
de dreptul său procesual45 va putea respinge cererea însă va fi putea să amâne judecata pentru ca partea să poată
depune concluzii scrise.
În cazul în care o parte dovedeşte că nu are mijloacele necesare angajării unui apărător legea procesuală îi
pune la dispoziţie instituţia ajutorului public judiciar. Legea are în vedere o mare diversitate de ipoteze, cum sunt:
plata onorariului de avocat pentru prevenirea unui litigiu; plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit
în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată
incumbă, potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar; plata onorariului executorului judecătoresc.
Potrivit normei interne ajutorul public judiciar se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de
muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale, orice persoană fizică putând solicita
asistenţa judiciară în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică
obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în
pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.
Sub aspectul material dreptul la apărare se realizează indirect, datorită reglementării unor instituţii care îi
garantează conţinutul. Astfel, părţile sunt în mod obligatoriu încunoştiinţate despre proces; ele pot propune probe
42 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 327 din 25 aprilie 2008, modificată prin Legea nr. 193 din 21 octombrie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 723 din 24 octombrie 2008. A se vedea A. TABACU, Ajutorul public judiciar, în
Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2008.
43 Mc Vicar contra regatului Unit, Recueil, 2002-III, § 47; Airey contra Irlandei din 09.10.1979, § 25 unde se arată că
«respectarea unei obligaţii asumate prin Convenţie cere în anumite situaţii o acţiune pozitivă din partea statului, care nu poate rămâne
pasiv deoarece nu exista motive pentru a distinge între acţiuni şi omisiuni… obligaţia de a asigura accesul efectiv la justiţie face parte
din această categorie de obligaţii.» Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. I, îngrijită de M.
MACOVEI şi L. MIHAI, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 82.
44 Iorga împotriva României, din 25.01.2007 în care după ce s-a constatat că valoarea taxei de timbru reprezenta totalul
veniturilor lunare ale familiei reclamantului, Curtea a statuat că ea reprezintă o sarcină excesivă pentru reclamant, în măsura în care
veniturile acestuia erau mai mici decât pensia lunară medie în România – http://www.mae.ro.
Weissman şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a reţinut că taxa de timbru impusă reclamanţilor, foarte ridicată pentru un justiţiabil obişnuit, nu
a fost justificată nici de circumstanţele particulare ale cauzei, nici de situaţia financiară a reclamanţilor, ci a reprezentat un procent
fix, stabilit prin lege, a sumei care reprezenta obiectul litigiului. S-a mai reţinut că suma impusă cu titlu de taxă de timbru a fost
excesivă, blocându-se astfel accesul reclamanţilor la instanţă.
45 Dacă partea face a doua oară o asemenea cerere după ce în prealabil mai solicitase apărare calificată încă o dată, sau dacă
instanţa apreciază că în raport cu dificultatea dosarului şi cu timpul avut la dispoziţie de parte nu se mai impune amânarea judecăţii,
deoarece partea putea să acţioneze până la momentul cererii, dar a rămas totuşi pasivă etc.
24
în dovedirea cererilor lor, iar dacă probele nu au fost solicitate din lipsă de pregătire sau din neştiinţa părţii ele vor
putea fi totuşi propuse şi după trecerea termenului prevăzut de lege (data depunerii cererii sau a întâmpinării, până
la prima zi de înfăţişare - art. 138 C. proc. civ.).
Un alt mijloc de realizare a dreptului la apărare, sau mai bine zis de asigurare a realizării acestui drept este
principiul non reformatio in pejus (nimeni nu-şi poate crea o situaţie mai grea decât cea anterioară în propria cale
de atac), pe care îl vom examina în materia căilor de atac.
e. Principiul publicităţii
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraful 1) şi Constituţia României (art. 126) prevăd că
şedinţa de judecată este publică, cu alte cuvinte orice persoană poate participa la judecată, în limitele stabilite de
lege. Acest principiu este consacrat expres şi în Codul de procedură civilă prin art. 121.
Instanţele pot admite la cerere ca şedinţa să fie secretă dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau
moralitatea publică sau pe părţi.
Totodată hotărârea se pronunţă în şedinţă publică întotdeauna, sancţiunea virtuală care se desprinde din
imperativitatea şi caracterul de ordine publică al textului fiind nulitatea hotărârii nepronunţate public46.
f. Principiul oralităţii
Codul de procedură civilă arată că pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel (art. 127). De
asemenea preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi apoi pârâtului (art. 128).
Principiul oralităţii complineşte în realitate un aspect al publicităţii, asigurând pe cale de consecinţă şi
contradictorialitatea necesară desfăşurării în condiţii legale a procesului.
Unele acte procesuale se întocmesc în scris în mod obligatoriu, chiar dacă părţile pot susţine conţinutul lor şi
oral. Astfel cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, apelul, recursul, căile
extraordinare de atac trebuie constatate prin act scris. Aceleiaşi reguli i se supune şi hotărârea.
Declaraţiile martorilor, proba cu expertiză, procesele-verbale de îndeplinire a procedurii de citare trebuie
consemnate sau întocmite şi ele în scris, pentru o mai bună edificare asupra actelor desfăşurate în cauză şi pentru a
exista posibilitatea efectuării controlului judiciar
3.2.2. Aplicarea principiilor în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Domeniul de aplicare
Pentru a aplica aceste principii, este important mai întâi să se determine sfera raporturilor juridice civile şi a
contestaţiilor care intră sub incidenţa textului, în acest sens jurisprudenţa curţii europene fiind extrem de bogată,
motiv pentru care este necesară o sintetizare a acesteia.
Prin „civil” curtea înţelege în mod constant: ceea ce are obiect patrimonial sau se întemeiază pe drepturi
nepatrimoniale civile ori este vorba despre drepturi şi obligaţii cu caracter privat. Pentru determinarea sferei civile
a drepturilor supuse convenţiei curtea a avut în vedere şi apărarea unei aparenţei de drept, fiind suficient ca
titularul să fi putut pretinde că este titularul dreptului în legislaţia naţională47, chiar dacă acest drept nu-i fusese
stabilit încă48.
Este de civilă şi se încadrează în sfera articolului 6 paragraf 1 şi contestaţia care are obiect comercial,
administrativ sau financiar. Nu se încadrează în noţiunea de drept civil aşa cum este ea văzută în jurisprudenţa
curţii drepturile şi obligaţiile de natură politică şi cele constituţionale, precum şi procedurile de expulzare a
străinilor.
Aşadar în jurisprudenţa curţii sunt reţinute ca drepturi cu caracter civil: drepturile civile personal
nepatrimoniale (dreptul la o bună reputaţie, dreptul la restabilirea onoarei familiei celui condamnat, dreptul la
dobândirea capacităţii de folosinţă a unei asociaţii, dreptul de vizită al părinţilor, dreptul de a avea legături
personale cu minorul rezultat din afara căsătoriei, încredinţarea copiilor unuia din părinţi după desfacerea
căsătoriei, drepturile părinţilor asupra copiilor încredinţaţi spre creştere şi educare unor instituţii publice) şi cele
patrimoniale (dreptul de proprietate, executarea contractului de locaţiune49, repararea pagubei rezultate dintr-o
faptă ilicită, reparaţia cuvenită din atingerile aduse dreptului de proprietate în perioada unor regimuri politice,
dreptul la indemnizarea victimelor unor reţineri abuzive sau rele tratamente aplicate de către organele statului50,
46 A. TABACU, Scurte consideraţii asupra nulităţii hotărârilor judecătoreşti, Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2008.
Î.C.C.J. secţii unite, decizia nr. XIII din 5 februarie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, Publicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 733 din 30 octombrie 2007. S-a decis că minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă menţiunea că
pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică iar nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condiţiile art.
105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin
anularea acelui act.
47 Acesta trebuie să se sprijine pe una din dispoziţiile Convenţiei. A se vedea R.DINCĂ, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de
admisibilitate, Praxis, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 218 şi urm.

48 Ibidem – Baraona contra Portugaliei, CEDH 8 iulie 1987.
49 Langborger contra Suediei Comisia EDO 9 iulie 1986.
50 Aydin contra Turciei CEDH 25 septembrie 1997.
25
litigiile succesorale51.
Din sfera relaţiilor comerciale, intră sub incidenţa textului, ca drepturi cu caracter civil lato sensu litigiile
privitoare la: concurenţa neloială52, procedura de declarare a falimentului, dreptul de a desfăşura o activitate
comercială în sectorul privat, atacarea deciziei unei bănci de a mări capitalul social. In relaţiile fiscale este posibilă
naşterea unor drepturi care se încadrează în articolul 6 paragraf 1 fiind cuprinse în noţiunea de raport civil. Este
asemenea procedura de restituire a unor fonduri către o societate comercială, chiar dacă ea îşi avea temeiul legal în
legislaţia fiscală şi conducea în final şi la plata unor impozite. Şi în materia asigurărilor sociale instanţa europeană
a decis că articolul 6 paragraful 1 este aplicabil (plata unor indemnizaţii, alocaţii, pensii).
Au de asemenea natură civilă şi atrag aplicarea articolului în discuţie: accesul şi exercitarea unor profesii
liberale, într-o anumită măsură litigiile privitoare la exerciţiul funcţiei publice, dacă au în vedere drepturi cu
caracter exclusiv patrimoniale însă după reorientarea practicii curţii articolul 6 nu mai este aplicabil chiar dacă
vizează aspecte pur patrimoniale.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre stat şi particulari curtea a decis că este aplicabil articolul 6 paragraf 1, fiind
incidentă noţiunea de «drept civil» atunci când procedura considerată de «drept public» în dreptul intern este
totuşi determinantă pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat, cum ar fi: vânzările de terenuri, acordarea de
autorizaţii administrative pentru exercitarea unei activităţi comerciale sau desfăşurarea unei profesii, exploatarea
unei clinici private, exproprierea pentru cauză de utilitate publică. De asemenea intra sub incidenţa
textului procedurile judiciare care vizează efectele unor acte administrative privind: limitarea folosirii unor
terenuri de către reclamant, interdicţia de a construi pe un anumit teren, menţinerea unei licenţe în vederea
continuării unei activităţi de către titular.
Sub aspect procedural instanţa de contencios european a decis că se încadrează relaţiilor civile şi se aplică
articolul 6 din convenţie situaţia în care se atacă în justiţie o hotărâre arbitrală, însă textul nu se aplică dacă este
vorba despre o procedura urgentă (pentru că nu vizează o judecată de fond), cum este aceea a ordonanţei
preşedinţiale.
Principiile consacrate de art. 6 din CEDO
Pe fondul determinării sferei de aplicare a articolului 6 paragraf 1 din Convenţie se impune prezentarea
principiilor care constituie în acelaşi timp garanţii ale unui proces echitabil: dreptul la un tribunal prevăzut de
lege, independent şi imparţial şi desfăşurarea procedurii în faţa acestui tribunal în mod echitabil, public si
într-un termen rezonabil.
Dreptul la un tribunal, la care se referă articolul 6 al convenţiei, reprezintă unul din aspectele dreptului la
acţiune, asupra căruia ne vom apleca într-un paragraf ulterior şi este echivalent cu conţinutul principiului
accesului liber la justiţie consacrat şi în Constituţia României (art. 21). Cu alte cuvinte orice persoană trebuie să
aibă posibilitatea de a deferi litigiul legat de drepturile sale civile (şi penale) unei instanţe, judecătorului, învestit
de stat cu puterea de a judeca. Promovarea unei acţiuni în justiţie trebuie admisă în toate cazurile, cu excepţia
limitărilor permise, dar în nici un caz nu se poate admite ca o hotărâre pronunţată de o instanţă naţională prin care
s-au recunoscut drepturi patrimoniale unei persoane să fie desfiinţată în urma exercitării unei căi extraordinare de
atac, pe motiv că persoana respectivă nu avea acces la justiţie ci trebuia să aştepte reglementarea legală specială.
De asemenea nu se poate admite ca o instanţă învestită cu soluţionarea unei cereri să refuze examinarea
acesteia, justificat de faptul că legea specială nu prevede o cale de atac în faţa instanţelor judecătoreşti împotriva
deciziilor unei comisii constituită pentru aplicarea unei legi speciale sau să respingă cererea cu îndrumarea părţii
către o procedură prevăzută de o lege specială, cu consecinţa respingerii ulterioare a acestei cereri, deoarece s-a
apreciat că legea specială nu poate fi aplicată cazului respectiv.
Dreptul de a promova o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti nu este însă absolut, fiind permise limitări din
partea statelor, cu condiţia ca acestea să urmărească un scop legitim şi între mijloacele folosite şi scopul propus să
existe un raport rezonabil de proporţionalitate.
Aşadar, primul principiu este legat de existenţa unui tribunal prevăzut de lege, imparţial şi independent.
Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege, aceasta din urmă înţelegând nu numai legislaţia referitoare la
stabilirea competenţelor organelor judiciare dar şi orice altă dispoziţie internă a cărei nerespectare ar fi de natură
să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei
anumite cauze.
Tribunalul independent ca noţiune vizează mai multe aspecte legate de: durata mandatului membrilor
tribunalului, protecţia contra presiunilor externe, verificarea aparenţei de independenţă53. Astfel, instrumente
necesare pentru asigurarea aparenţei de independenţă sunt: inamovibilitatea judecătorilor, garantarea
independenţei faţă de puterea executivă, legislativă şi faţă de părţile procesului.
Tribunalul este imparţial dacă atât din punct de vedere subiectiv dar şi obiectiv nu se poate prezuma nici o
bănuială legitimă de imparţialitate. Astfel, judecătorul trebuie să pronunţe soluţia numai pe baza datelor dosarului
51 Siegel contra Franţei CEDH 28 noiembrie 2000.

52 ANCA contra Belgiei Comisia EDO 12 martie 1981.
53 C. BÎRSAN, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, - Comentarii pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, op. cit., p. 490.
26
şi a dezbaterilor de şedinţă, fără alte ingerinţe din exterior, care ar putea atrage concluzia oricărei influenţe. Este
motivul pentru care în statele membre au fost luate măsuri legat de interdicţiile de a profesa la aceeaşi instanţă la
care soţul sau o rudă are calitatea de avocat sau de a profesa o anumită perioadă de timp la o instanţă la care a
deţinut anterior calitatea de magistrat, ori de a pronunţa o soluţie într-o cauză în care anterior a instrumentat în
calitate de procuror. În acelaşi sens jurisprudenţa curţii a respins anumite puncte de vedere legate de
imparţialitatea judecătorilor pe motiv de apartenenţă la o organizaţie secretă54.
În faţa tribunalului prevăzut de lege, procedura trebuie să se desfăşoare în mod echitabil, public si într-
un termen rezonabil.
Pentru aceasta tribunalul este ţinut să procedeze la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de
către reclamant, al cererilor de probatorii şi să informeze toate părţile asupra cerinţelor pe care le are fiecare parte
în proces. Aşadar, nu poate fi admisă respingerea unei cereri în mod arbitrar, fără respectarea termenelor şi
formalităţilor prevăzute de lege şi fără o examinare efectivă a cererilor formulate55.
Principalele instrumente aflate la latitudinea codurilor interne ale statelor, în scopul protejării şi garantării
acestui principiu în sferă civilă sunt: principiul contradictorialităţii, al egalităţii armelor, motivarea hotărârilor.
Egalitatea armelor presupune menţinerea unui just echilibru între părţile procesului, care trebuie să
beneficieze de posibilitatea rezonabilă de a – şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze pe o poziţie de net
dezavantaj în raport cu adversarul său56.
Contradictorialitatea presupune la rândul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate piesele
dosarului, care sunt de natură a influenţa decizia finală, deci actele procedurale care au o anumită importanţă
pentru soluţia ce va fi dată procesului.
Motivarea hotărârilor implică răspunsul detaliat dat de judecător fiecăruia dintre argumentele părţilor
procesului, fiind necesar sa se ţină seama de diversitatea capetelor de cerere, de motivele formulate în căile de
atac, de diferenţele existente între state în diferitele izvoare de drept: legea scrisă, cutuma, doctrina etc. Astfel,
judecătorul trebuie să arate clar motivele pe care îşi întemeiază decizia şi să analizeze efectiv problemele esenţiale
care îi sunt supuse aprecierii, fără a accepta de plano concluziile trase de o jurisdicţie inferioară57.
Însă această cerinţă legată de dreptul la un proces echitabil nu exclude obligaţia părţilor de a coopera în
sensul de a-şi exprima clar pretenţiile, structurându-le neambiguu şi rezonabil.
De asemenea procesul trebuie se desfăşoare public, cu excepţia cazurilor admise de reglementarea naţională
pe fondul prevederilor articolului 6 paragraf teza a II a din convenţie.
Procedura trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, legislaţiile naţionale având posibilitatea să
prevadă principiul celerităţii procedurii, în scopul apărării acestei cerinţe europene. Dreptul procesual civil
recunoaşte indirect acest principiu, însă spre deosebire de dreptul procesual penal nu îl reglementează expres.
Domeniul de aplicare al acestui imperativ european este dat de procedurile ce se desfăşoară în faţa oricărei
autorităţi judiciare, iar pentru a fi incident textul şi a se putea angaja răspunderea statului este necesar ca
întârzierea să fie imputabilă autorităţilor judiciare competente.
În orice situaţie instanţa europeană va aprecia de la caz la caz motivele întârzierii în procedura judiciară, în
raport de circumstanţe. Astfel vor fi analizate: complexitatea de drept şi de fapt a cauzei, comportamentul părţilor
în proces, comportamentul organelor competente.
Pe fondul principiului disponibilităţii organul judiciar trebuie să vegheze la respectarea acestui imperativ
european, în procedura civilă acest aspect fiind posibil în virtutea principiului rolului activ al judecătorului.
Instanţa europeană a apreciat că în materie civilă termenul rezonabil are un punct de plecare – data învestirii
instanţei cu soluţionarea procedurii respective şi un punct final determinat de executarea concretă a hotărârii.
În ansamblul procedurii nu trebuie omis rolul reclamantului şi al pârâtului faţă de principiul disponibilităţii,
în sensul ca orice acţiunea sau demers al acestora în sensul de a extinde procedura în mod nejustificat sau
determinat de un interes particular, fie şi acela de a prejudicia cealaltă parte, trebuie apreciate ca atare, pentru a
exclude vina autorităţii statale în nerespectarea termenului rezonabil.
De asemenea instanţa europeană a statuat că nu reprezintă motive justificate pentru afectarea principiului
54 Kiiskinen contra Finlandei, CEDH, I iunie 1999.

55 Virgil Ionescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 396 din 8 mai 2006. S-a reţinut că
„reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul
principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court
Shiping Company S.A. împotriva Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, paragraful 34, 28 octombrie 2003). Cum Convenţia nu îşi
propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13
mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi
observaţiile părţilor sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus,
art. 6 impune „tribunalului” obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale
părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei.
56 Kress contra Franţei, CEDH, 7 iunie 2001; Niderost -Huber contra Suediei, CEDH, 18 februarie 1997. A se vedea supra -
principiul contradictorialităţii.
R.CHIRIŢĂ, Dreptul la un process echitabil, op.cit., p. 228.
57 Van der Hurk contra Ţărilor de Jos, CEDH 19 aprilie 1994.
27
desfăşurării procedurii într-un termen rezonabil: aglomerarea rolului instanţelor naţionale, o grevă a avocaţilor,
adoptarea unei reforme a curţii naţionale de conturi în vederea raţionalizării activităţii acestuia.
Prevederile articolului 6 paragraf 2 şi 3 se aplică numai în raport cu domeniul dreptului penal, astfel că nu va
fi tratat în cadrul acestei materii, însă o parte dintre cerinţele europene consacrate în aceasta sfera pot fi
recunoscute ca aplicabile şi în procedura civilă, cum ar fi dreptul la apărare, dreptul la un interpret.
1. Care sunt fazele procesului civil? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
........................................................................................................Răspunsul poate fi consultat la pct. 3.2.1.
2. Enumeraţi principiile procesului civil. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
3.Raportul între non reformatio in pejus şi dreptul la apărare.
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………..
…..……………………………………………… Răspunsul poate fi consultat la pct. 3.2.1.lit.d
3.2.3. Participanţii la procesul civil

3.2.3.1. Instanţa de judecată
Sensurile şi rolul instanţei de judecată
Consacrând principiul separaţiei puterilor în stat, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară58, arată că
puterea judecătorească are atribuţii proprii care sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti, în conformitate cu
principiile din Constituţie şi celelalte legi ale ţării.
Instanţa judecătorească cuprinde numai acele organe care fac parte din cadrul puterii judecătoreşti, adică
instanţele aşa cum sunt prezentate prin Lege: judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curţile de apel,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile maritime şi fluviale.
În sens restrâns, prin instanţă judecătorească se înţelege şi numai un anumit grad de jurisdicţie, anume fie
numai judecătorie, numai tribunal etc., pentru a arăta organul în faţa căruia procesul se află la un moment dat59.
Un ultim sens dat noţiunii de instanţă judecătorească este acela de persoane împuternicite de lege să compună
instanţa de judecată în vederea soluţionării procesului: judecător (judecători) competent să soluţioneze o anume
pricină, procuror, când este cazul, grefier (sau magistrat asistent la Curtea Supremă de Justiţie).
Principiile de organizare a instanţelor judecătoreşti
Independenţa magistraţilor
Legea privind statutul magistratului – nr. 303/2004 prevede că judecătorii sunt independenţi, se supun numai
legii şi trebuie să fie imparţiali (art. 1 alin. 2 din lege), repetând principiul fundamental reglementat în art. 124
alin. 3 din Constituţie.
Aceasta cerinţă este consacrată şi în acte internaţionale60 dintre care o importanţă deosebită, datorită
posibilităţii aplicării unor sancţiuni în caz de nerespectare, o reprezintă Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, care în articolul 6 paragraful 1, arată că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de
către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.”
Independenţa judecătorilor trebuie înţeleasă în raport cu atribuţiilor acestora de a pronunţa dreptul, de a
soluţiona procesul, prin interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii. A vedea în prevederile arătate
consacrarea unei independenţe absolute a judecătorului ar însemna a-l declara pe acesta independent şi în raport
cu legea, ceea ce nu este admis în legislaţia noastră61, mai ales că şi Constituţia arată că nimeni nu este mai presus
de lege (art. 16 alin. 2).
Astfel, pe de o parte judecătorul beneficiază de independenţă funcţională, ceea ce-i conferă dreptul de a nu se
supune nici unei influenţe din partea altor puteri în stat, în special cea executivă, sau din partea altor persoane,
cum sunt justiţiabilii.
58 Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 576 din data de 29 iunie 2004 şi a abrogat fosta lege de
organizare judiciară nr. 92/1992.

59 Conform acestui sens exprimarea este reprezentată de aceea că procesul se află în primă instanţă, în apel sau în recurs.
60 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 10), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ale
cetăţeanului (art. 14) etc.

61 V.M. CIOBANU, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, Revista Română de Drept Privat nr.
1/2007, p. 82-89.
28
In vederea complinirii ideii de independenţă a judecătorilor legea cuprinde şi o serie de instrumente menite să
asigure independenţa personală a judecătorilor.
Recrutarea magistraţilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei
reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează prin
Institutul Naţional al Magistraturii.
Judecătorii şi procurorii sunt numiţi de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, după absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii şi susţinerea examenului de capacitate, sau a
promovării examenului de admitere în magistratură.
După numirea de către Preşedintele României, judecătorii sunt inamovibili62, aşa cum arată Constituţia (art.
125), în sensul că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului pot fi dispuse numai de Consiliul
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Cu alte cuvinte judecătorul este sub protecţia legii în ceea ce priveşte
stabilitatea sa în funcţia în care a fost numit. Mai mult, avansarea sau transferarea judecătorului nu se pot realiza
decât cu consimţământul acestuia, iar în cazul în care instanţa la care funcţiona judecătorul se desfiinţează, este
obligatorie asigurarea unui alt post judecătorului care funcţiona la acea instanţă.
Durata numirii este limitată doar de vârsta de pensionare, ceea ce conferă stabilitate în funcţie magistratului.
Un alt aspect de natură să asigure independenţa şi imparţialitatea magistratului este dat de formarea
profesională continuă a acestuia, care constituie o obligaţie pentru magistrat. Legea statutului profesiei arată că în
cadrul acestei activităţi Institutului Naţional al Magistraturii, care poartă responsabilitatea, trebuie să ţină seama
de dinamica procesului legislativ şi să se cuprindă în programe aspecte legate de cunoaşterea şi aprofundarea
legislaţiei interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei
instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice ale profesiei de
magistrat, precum şi în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate.
Pe lângă argumente funcţionale şi personale judecătorii beneficiază de un sistem de salarizare stabilit numai
prin lege. Cuantumul salariului acestora nu trebuie să constituie subiect de discuţie însă literatura de specialitate
este unanimă în a aprecia că se impune acordarea unor drepturi băneşti ridicate, pentru a garanta şi în acest mod
independenţa judecătorilor63.
Tot în vederea asigurării independenţei legea cuprinde şi un sistem de incompatibilităţi, arătând că funcţia de
magistrat este incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior (art. 6 din L. nr. 303/2004). De asemenea magistraţilor le este interzisă exercitarea direct sau prin
persoane interpuse a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unei societăţi comerciale sau civile. Ei nu
pot desfăşura activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, nu pot avea calitatea de membru al
unui grup de interes economic. Magistraţii nu pot da consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase sau să-şi
exprime public părerea cu privire la chestiuni aflate pe rolul unei instanţe de judecată şi nici să îndeplinească o
activitate specifică avocatului.
Magistraţii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare activităţi cu caracter
politic. Ei sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice.
Magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literare ori
ştiinţifice sau la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic. Ei pot fi membri ai unor comisii de
examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale, cu
acordul conducătorului instanţei sau al parchetului.
Magistraţii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai asociaţiilor sau fundaţiilor care
au scop ştiinţific ori profesional.
Justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie sau de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Astfel, ca un corolar al desfăşurării procesului civil în materia organizării activităţii instanţei de judecată se
regăseşte principiul egalităţii subiectelor de drept care apelează la justiţie.
Justiţia este gratuită, în sensul că judecătorii nu sunt plătiţi de părţile procesului ci de către stat, fără a
înţelege aici că achitarea unei taxe de timbru pentru promovarea unei cereri presupune înfrângerea acestui
principiu. În final, taxele de timbru se recuperează de către partea care a câştigat de la partea care a pierdut
procesul, numai în anumite împrejurări determinate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
ajungându-se ca taxa de timbru stabilită să pună în discuţie însuşi dreptul la un tribunal64.
Jurisdicţiile sunt permanente, nefiind posibilă înfiinţarea de instanţe extraordinare, instanţele prevăzute şi
62 În acelaşi timp procurorii se bucură conform legii (art. 91) de stabilitate.

63 M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, op. cit., p. 42.
64 Fixarea unui cuantum excesiv la sumei care trebuie avansată pentru exercitarea acţiunii în justiţie sau a căii de atac dacă
petentul este lipsit de mijloace financiare. Iorga împotriva României, din 25.01.2007 în care după ce s-a constatat că valoarea taxei de
timbru reprezenta totalul veniturilor lunare ale familiei reclamantului, Curtea a statuat că ea reprezintă o sarcină excesivă pentru
reclamant, în măsura în care veniturile acestuia erau mai mici decât pensia lunară medie în România – www.mae.ro
29
organizate conform legii activând continuu.
La judecată trebuie să se ţină seama şi de principiile continuităţii completului de judecată şi al nemijlocirii.
Continuitatea are în vedere ca aceeaşi judecători să facă parte din completul de judecată pe tot parcursul
procesului, ţinând cont de situaţiile în care judecătorul nu poate participa efectiv la judecată65. Nemijlocirea
presupune ca administrarea probelor să se facă în faţa instanţei de judecată, legea instituind excepţii în ce priveşte
administrarea probelor prin avocaţi66, prin comisie rogatorie în ţară sau în străinătate67 sau dacă legea conferă
valoare actelor îndeplinite de către o instanţă care nu poate pronunţa şi hotărârea68.
Activitatea instanţei de judecată.
În vederea asigurării scopului general pentru care au fost organizate de lege, înfăptuirea justiţiei, instanţele
judecătoreşti trebuie să soluţioneze cauzele civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale
precum şi orice alte cauze date de lege în competenţa lor.
Activitatea de judecată se concretizează prin intermediul actelor de procedură pe care le întocmeşte
judecătorul instanţei. Aceste acte procedurale pot lua forma: încheierilor, proceselor verbale, hotărârilor
judecătoreşti etc.
În principal, actul prin care judecătorul exprimă dreptul este hotărârea judecătorească - act jurisdicţional, însă
pe parcursul procesului, până la pronunţarea soluţiei el îndeplineşte şi o serie de alte acte, cărora le lipseşte acest
caracter, sau dimpotrivă, după unii autori69, chiar actul prin care se finalizează procedura desfăşurată în faţa
judecătorului (hotărârea) este lipsită de caracterul jurisdicţional, el rămânând în sferă pur administrativă. În prima
situaţie sunt avute în vedere procesele verbale întocmite pe parcursul procesului sau acordarea unui nou termen de
judecată, pe când cea de-a doua situaţie vizează procedura necontencioasă, prin care se soluţionează cereri care nu
tind la stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, însă pentru încuviinţarea lor este nevoie de mijlocirea
instanţei de judecată70.
Insă în regulă generală judecătorul soluţionează cereri cu caracter contencios, pronunţând o soluţie la finalul
procedurii în temeiul lui jurisdictio (puterea de a pronunţa dreptul) şi ordonând totodată executarea acestei soluţii
(puterea de a impune executarea silită, numită şi imperium).
Soluţia este reţinută în hotărârea judecătorească, act jurisdicţional, caracterizat prin aceea că: este elaborată în
baza puterii conferite de stat (prin lege) judecătorului, anume aceea de a pronunţa dreptul pe baza faptelor
stabilite, îndeplinind astfel o funcţie publică de interes general; judecătorul care elaborează actul jurisdicţional are
calitatea de organ de jurisdicţie independent (este învestit a funcţiona în acel loc şi are acea competenţă stabilită
de lege); procedura după care se desfăşoară procesul este reglementată de lege, ca şi competenţa organului de
jurisdicţie; hotărârea pronunţată are autoritate de lucru judecat relativă sau absolută, în funcţie de faza în care se
găseşte procesul respectiv.
Un criteriu care poate asigura pe lângă cele prezentate calificarea unui act ca fiind jurisdicţional atunci când
este îndeplinit, este dat de aplicarea dreptului la o situaţie de fapt71, ceea ce denotă în principal rolul pentru care
este organizată justiţia. Astfel, actul dobândeşte caracter jurisdicţional atunci când se tinde la verificarea faptelor
concrete în raport cu dispoziţiile legii, iar în cazul constatării unei încălcări a dreptului se tinde la restabilirea
situaţiei anterioare, pronunţându-se dreptul.
Conform acestor criterii rezultă că hotărârea judecătorească este act jurisdicţional indiferent după cum este
pronunţată în cadrul procedurii contencioase sau a celei necontencioase, în ambele cazuri ea fiind urmarea unor
dezbateri publice, după o procedură prestabilită iar hotărârea având caracter de lucru judecat. Faptul că în
procedura necontencioasă nu se tinde la stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană nu poate atrage
concluzia că lipsind caracterul contradictoriu al dezbaterii, actul prin care se finalizează procedura nu este
pronunţat în temeiul lui jurisdictio.
Compunerea şi constituirea instanţei de judecată.
65 H.C.S.M. nr. 387/2005 cu modificările ulterioare – art. 98-99, cu privire la incidentele procedurale.
66 Art. 2411 C. proc. civ. introdusă în cod de O.U.G. nr. 138/2000.
67 Art. 169 C. proc. civ. sau Legea nr. 175/09.05.2003 pentru aderarea României la Convenţia privind obţinerea de probe în
străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga în 18.03.1970.

68 Art. 40 C. proc. civ. in caz de strămutare; art. 160 C. proc. civ. în ipoteza declinării competenţei; art. 254 C. proc. civ. pentru
probele administrate în faţa instanţei care a constatat perimată cererea.

69 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 27, asupra opiniilor exprimate de autorii francezi J.Vincent, S.Guinchard, Procédure civile,
22 éme édition, Dalloz, Paris, 1991, p. 106.

70 Cererile de instituire a protecţiei juridice prin intermediul punerii sub interdicţie, cererea de autorizare a funcţionării unor
persoane juridice sau de obţinere a personalităţii juridice a unor subiecte colective de drept, cereri de dizolvare şi lichidare a unor
asemenea persoane juridice fără scop lucrativ (O.U.G. Nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile), învestirea cu formulă executorie
a cambiilor (L. nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin după aderarea României la Convenţia Internaţională în materie
desfăşurată la Geneva, modificată prin O.G. nr. 11/1993, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 201 din data de 23.08.1993) etc.
71 G. BOROI, op. cit., p. 361. Autorul consideră că pentru calificarea unui act ca fiind jurisdicţional este necesar a se îndeplini
criterii formale dar şi criterii materiale, conform cu care actul este emis de un anumit organ învestit cu putere publică de a aplica
dreptul la o situaţie de fapt, existenţa unei contestaţii deduse judecăţii, şi finalitatea actului anume confruntarea faptelor cu regulile de
drept.
30
Normele de organizare judecătorească prevăd modul în care se constituie şi se compune instanţa de judecată
pentru a întruni condiţiile legale în vederea soluţionării cauzei. Procesul civil este judecat în realitate de judecător,
dar acesta face parte din cadrul unei anumite instanţe, astfel că nu numai judecătorul este cel ce conferă legalitate
şi veridicitate hotărârii ci şi alte persoane, învestite de lege cu forţă publică, ce ajută la soluţionarea cauzei şi care
compun instanţa de judecată: procurorul şi grefierul.
Aşadar prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea acesteia din judecător (judecători), procuror (când
este cazul) şi grefier72. În cadrul acestui sens al noţiunii de instanţă intră noţiunea de complet de judecată, care
reuneşte judecătorii învestiţi cu judecarea cererii. Deci instanţa include completul de judecată, ea fiind alcătuită
din judecători, procuror şi grefier, pe când completul desemnează numai pe judecători.
Legea de organizare judiciară arată cum anume se compune completul de judecată (compunerea instanţei).
Regula este aceea a judecării în primă instanţă (la judecătorie, la tribunal sau la curtea de apel) de către un singur
judecător. Totodată, apelurile se judecă în complet de doi judecători73 iar recursurile se judecă de tribunale sau de
curţile de apel în complet format din trei judecători. Căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare şi revizuirea
se judecă în complet de unu, doi sau trei judecători, după cum vizează o hotărâre a primei instanţe sau a unei
instanţe superioare.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în anumite cazuri prevăzute de lege, aceasta judecă în Secţii Unite. În
acest caz la judecată trebuie să ia parte cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie iar decizia poate
fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
În completele colegiale completul de judecată este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, ori,
după caz, de preşedintele de secţie, atunci când aceştia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul de
judecată este prezidat, prin rotaţie, de judecătorul desemnat de preşedintele instanţei sau al secţiei, dintre
judecătorii care compun acel complet.
Atât compunerea cât şi constituirea instanţei de judecată sunt reglementate de norme de organizare
judecătorească, cu caracter imperativ, de ordine publică, a căror nerespectare atrage sancţiunea gravă a nulităţii
hotărârii dată împotriva acestor dispoziţii.
Nu numai numărul judecătorilor şi constituirea instanţei cu procuror şi grefier trebuie avute în vedere, ci şi
cerinţele legale pentru ca cei ce compun instanţa să poată funcţiona legal în acel loc. Astfel, nulitatea va fi
incidentă şi atunci când la judecată participă un judecător care nu a depus jurământul, sau a fost suspendat ori
eliberat din funcţie, ori este stagiar iar cauza nu putea fi soluţionată de către acesta.
Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei
Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este instituţia de drept procesual care constă în limitarea dreptului judecătorului de a lua
parte la judecata unei cauze, dacă a mai judecat acea cauză, ori dacă a fost martor, expert sau arbitru în acea
pricină anterior.
Cazurile de incompatibilitate sunt reglementate de articolul 24 C.proc.civ, şi au în vedere următoarele
ipoteze:
– judecătorul care a participat la judecarea cauzei şi a pronunţat o hotărâre nu mai poate face parte din
completul de judecată în instanţa de apel sau de recurs (ipoteza promovării judecătorului la instanţa superioară
după pronunţarea hotărârii);
– judecătorul care a participat la judecarea unei cauze şi a pronunţat o hotărâre care soluţionează fondul, nu
mai poate judeca procesul respectiv în cazul în care s-a dispus de către instanţa superioară casarea şi trimiterea
spre rejudecare (ipoteza revenirii dosarului în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel, după ce o instanţă
superioară a casat hotărârea). În atare situaţie există riscul ca judecătorul fondului să-şi menţină punctul de vedere
şi să emită o nouă judecată identică cu prima în ciuda dispoziţiilor instanţei superioare74.
– judecătorul care a participat în cauză în calitate de expert, arbitru sau martor nu mai poate judeca acea
pricină, lipsind siguranţa obiectivismului.
Cum aceste cazuri urmăresc pronunţarea unei hotărâri ele sunt inaplicabile procurorilor şi grefierilor, care nu
au atare atribuţii conform legii.
De asemenea dat fiind caracterul de excepţie al reglementării, alte incompatibilităţi vor trebui prevăzute
72 Grefierul este şi el investit cu funcţie publică, având conform legii atribuţii importante legate de desfăşurarea procedurii.
Astfel, el întocmeşte şi afişează lista dosarelor, participă la şedinţele de judecată consemnând în caietul său tot ceea ce se discută în
faţa judecătorului, întocmeşte citaţiile şi se îngrijeşte de comunicarea actelor de procedură, ţine registre de evidenţă privind parcursul
dosarului în instanţă şi stadiul actual, execută orice acte care îi sunt atribuite de către preşedintele instanţei etc.
73 În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa,
procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui
instanţei, a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei.
74 Pentru prevenirea unor asemenea situaţii în cazul casării hotărârii instanţei inferioare de către instanţa de recurs, art. 315
alin.1 arată că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate şi
asupra necesităţii administrării unor probe.
31
expres de lege, forma tacită nefiind compatibilă cu normele de excepţie. Mai mult, aceste prevederi nu vor putea fi
extinse prin analogie, în virtutea regulii exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis. Astfel, nu se
poate vorbi despre incompatibilitate în materia căilor extraordinare de atac, în caz de anulare şi de casare fără
trimitere, ci cu reţinere, în cazul reînvestirii acelui judecător cu aceeaşi pricină (când după ce a judecat fondul
partea mai depune o cerere identică cu prima operând autoritatea de lucru judecat), atunci când judecătorul a
pronunţat în cursul procesului doar unele încheieri preparatorii, când a soluţionat numai anumite excepţii sau când
judecătorul a fost anterior avocatul uneia din părţi sau a pus concluzii în calitate de procuror. De asemenea
judecătorul nu este incompatibil atunci când este chemat să soluţioneze o cale extraordinară de atac, împotriva
hotărârii pronunţate de acesta, date fiind împrejurările noi care îi sunt deduse. În acest sens Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a decis în recurs în interesul legii că judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil
să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţie în anulare.
Incompatibilitatea este reglementată de norme imperative şi de ordine publică, putând fi invocată de orice
parte, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii, în apel sau în recurs, nu însă în contestaţie în
anulare, care are în vedere numai ipoteza necompetenţei iar nu pe cea a incompatibilităţii. Dat fiind acest caracter
al normei, rezultă că pentru judecător invocarea incompatibilităţii este o obligaţie, abţinerea fiind reglementată
imperativ.
Abţinerea şi recuzarea
În anumite situaţii, din cauza unei stări sau a unei legături existente între un membru al completului de
judecată şi una din părţi, soluţionarea obiectivă a cauzei este pusă sub semnul întrebării.
În asemenea situaţii legea procesuală intervine arătând că judecătorul sau membrul completului de judecată
este obligat a se abţine, iar dacă nu o face părţile au posibilitatea invocării situaţiei respective ca motiv pentru
îndepărtarea din instanţă a acelei persoane. Altfel spus, abţinerea aparţine judecătorului iar recuzarea aparţine
părţilor în proces.
Aşadar abţinerea şi recuzarea sunt instituţii procesuale menite să apere imparţialitatea membrilor completului
de judecată, prin instituirea interdicţiei acestora de a participa la constituirea instanţei dacă se află într-unul din
cazurile prevăzute de lege.
Articolul 27 C. proc. civ. cuprinde cazurile în care judecătorul, procurorul sau grefierul este obligat să se
abţină iar dacă nu o face, conferă părţii posibilitatea de a cere îndepărtarea acestuia. Aceste cazuri sunt:
- el, soţul său, ascendenţii lor au vreun interes în judecarea cauzei sau el este soţ, rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv cu vreuna din părţi;
– el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul
sau mandatarul unei părţi, sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
– soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă
fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
– el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare ce aceea care se judecă
sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
– dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării;
– dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
– dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
– dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori alte îndatoriri;
– dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi,
soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.
Pentru a nu se ajunge la abuzuri din partea celor implicaţi în proces codul a prevăzut anumite limitări ale
cazurilor de recuzare. Astfel, calitatea de rudă sau afin a unuia dintre membrii completului de judecată cu
reprezentantul legal al unui incapabil sau al unei instituţii publice ori societăţi comerciale, dacă aceştia din urmă
nu au nici un interes în cauză, nu constituie motiv de recuzare (art. 28).
Toate motivele care atrag îndoială asupra imparţialităţii judecătorului trebuie văzute ca apărând un interes
general, nefiind admis ca un judecător care nu se poate pronunţa total imparţial asupra cererii să rămână în
complet. Ceea ce diferă însă este procedura de invocare a acestor situaţii în care se află judecătorul. Dacă acesta le
cunoaşte el este obligat să se abţină, această instituţie procedurală fiind de ordine publică şi imperativă, legea
lăsând numai părţii posibilitatea de alegere în a apela la aceste norme sau a se încrede pe deplin în imparţialitatea
judecătorului. Din economia textelor codului nu rezultă expres o sancţiune care ar interveni în cazul în care
recuzarea nu s-a propus, apreciindu-se în consecinţă că este vorba despre norme de ordine privată75, a căror
nerespectare poate atrage numai nulitatea relativă cu tot regimul juridic al acesteia.
Judecătorul care este recuzat poate declara că se abţine. Această normă nu relevă caracterul de ordine privată
al abţinerii, ci lasă numai la aprecierea judecătorului formularea cererii, atunci când consideră că respectivul caz
este incident sau nu, pentru a nu se ajunge ca o ipoteza necunoscută judecătorului să determine admiterea unei
cereri de recuzare deşi judecătorul era obligat să se abţină (art. 25 raportat la art. 29 alin. 3 C. proc. civ.).
75 V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil, Curs selectiv, op. cit., p. 40.
32
Recuzarea poate fi formulată de orice parte scris sau verbal în faţa instanţei de judecată de îndată ce motivul
de recuzare îi este cunoscut. Cererea trebuie însă formulată înainte de orice dezbatere deoarece, dacă s-ar admite
ar putea atrage şi înlăturarea actelor de procedură îndeplinite de judecătorul recuzat.
Recuzarea instanţelor ierarhic superioare formulate în faţa instanţei învestite cu soluţionarea procesului nu
este admisibilă, partea având posibilitatea să ceară recuzarea la aceste instanţe, odată cu soluţionarea căilor de
atac. De asemenea este inadmisibilă recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. În
aceste două situaţii recuzarea se soluţionează de către aceeaşi instanţă, în faţa căreia a fost invocată,
constatându-se inadmisibilitatea cererii, putând fi aplicată în încheiere şi o amendă judiciară în temeiul art. 1081
pct. 1 lit. a) C. proc civ. părţii care cu rea credinţă a formulat-o.
Recuzarea se hotărăşte de instanţa respectivă, în a cărei compunere nu poate intra cel recuzat. Dacă din cauza
recuzării nu se mai poate forma completul de judecată sau dacă sunt recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, atunci
cererea de recuzare se va judeca de instanţa superioară celei învestite cu acel proces76.
Procedura de soluţionarea a cererii de recuzare sau a abţinerii este specială, ea se desfăşoară în camera de
consiliu, fără prezenţa părţilor şi cu ascultarea obligatorie a judecătorului recuzat sau care se abţine. Interogatoriul
nu poate fi folosit ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.
Judecarea cererii de recuzare suspendă de drept procedura în cererea principală (art. 31 C. proc. civ.).
Instanţa se pronunţă asupra recuzării sau abţinerii printr-o încheiere, care se citeşte în şedinţă publică şi în
care se vor arăta şi actele procedurale care se menţin precum şi cele care se refac, deoarece au fost întocmite de un
judecător aflat într-unul din cazurile de recuzare (art. 32 C. proc. civ.). Dacă încheierea de admitere a cererii nu se
arată ce acte se menţin, toate actele vor fi refăcute.
Consecinţa admiterii recuzării este îndepărtarea din complet a celui recuzat. Dacă cererea de recuzare s-a
făcut împotriva tuturor judecătorilor de la o instanţă şi nu se mai poate constitui completul de judecată, admiterea
cererii de recuzare atrage trimiterea cauzei la o instanţă de acelaşi grad cu cea recuzată (art. 33 C. proc. civ.).
Legea procesuală cuprinde şi prevederi asupra căilor de atac ce pot fi folosite împotriva încheierii de recuzare
sau abţinere.
Astfel, încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea ori s-a încuviinţat recuzarea nu este
supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul.
Faţă de posibilitatea atacării încheierii odată cu fondul, în literatura de specialitate s-a analizat situaţia în care
se constată în calea de atac, faptul că recuzarea sau abţinerea au fost greşit respinse. Dacă se soluţionase fondul de
instanţa a cărei hotărâre se atacă, nu este posibilă desfiinţarea sau casarea hotărârii cu trimitere la aceeaşi instanţă,
deoarece atare ipoteză nu este reglementată de cod, instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac urmând să
rejudece fondul77. De altfel, art. 34 alin. 3 C. proc. civ. arată că dacă instanţa superioară de fond constată că
recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
1. Enumeraţi sensurile noţiunii de instanţă, folosind spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct.3.2.3.1.
2.Care sunt instrumentele care asigură independenţa magistratului? Rememorare.
 Răspunsul poate fi consultat la pct.3.2.3.1

3. Deosebirea între cazurile de incompatibilitate şi cazurile de recuzare.Rememorare
 Răspunsul poate fi consultat la art. 24 şi 27 C.proc.civ.

4. Este recuzabil judecătorul care a publicat opinia sa în legătură cu o temă juridică, într-o revistă de
specialitate, într-un proces în care este incidentă exact aceeaşi problemă de drept?
3.2.3.2. Părţile.
Părţile între care se naşte şi se desfăşoară un proces poartă denumiri specifice, în funcţie de faza procesuală în
care se află. În faţa primei instanţe părţile raportului de drept procesual poartă denumirea de reclamant şi pârât, în
apel se numesc apelant şi intimat, în recurs recurent şi intimat, în cadrul contestaţiei în anulare contestator şi
intimat, în revizuire revizuent şi intimat, în faza executării silite creditor şi debitor.
76 Aceeaşi este situaţia şi când recuzarea priveşte pe singurul judecător care funcţionează la instanţa respectivă, fiind cert că nu
se poate alcătui completul pentru soluţionarea cererii de recuzare.

77 Pentru o practică contrară a se vedea Curtea de Apel Piteşti. Numai Î.C.C.J. trimite cauza spre rejudecare, în temeiul art. 313
C. pr. Civ.
33
Orice parte în proces are drepturi şi obligaţii, pe care aceasta trebuie să şi le exercite independent de
naţionalitate, cetăţenie, origine etnică, poziţie socială, cultură etc.
Cetăţeanul străin este văzut din punct de vedere procesual ca şi cetăţeanul român, conform L. nr. 189/2003
privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială persoanele fizice sau juridice străine având
dreptul să se adreseze liber şi nestânjenit autorităţilor judiciare române, să formuleze cereri, să introducă acţiuni şi
să-şi susţină interesele în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice sau juridice române.
Aşadar părţile sunt îndrituite: să depună cereri, să participe la judecată, să se apere prin a-şi spune punctul de
vedere, a propune şi administra probe, a cunoaşte toate datele dosarului, a recurge la interpret, a angaja un avocat.
Totodată părţile au şi obligaţii procesuale: de a îndeplini actele de procedură în ordinea, condiţiile şi
termenele prevăzute de lege, de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună credinţă, de a suporta cheltuielile
procesuale în condiţiile stabilite de lege.
Deşi de regulă raportul de drept procesual se stabileşte între două persoane, uneori cadrul procesual fie se
desfăşoară de la început între mai multe persoane fie se extinde prin participarea altor subiecte de drept în cadrul
procesului început între alte persoane, din proprie iniţiativă sau chiar împotriva voinţei lor.
În această situaţie trebuie distins între raporturile de drept procesual simple, care se nasc de regulă între două
subiecte de drept şi cele cu participare multiplă.
În situaţia în care procesul se desfăşoară de la început între mai multe persoane instituţia procesuală poartă
denumirea de coparticipare procesuală, activă sau pasivă, după cum sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi, respectiv mixtă dacă pluralitatea afectează fiecare categorie.
Când procesul se declanşează între două părţi dar pe parcurs se extinde prin intrarea în cadrul procesual a
altor subiecte de drept, este în discuţie instituţia participării terţilor la procesul civil.
a) Coparticiparea procesuală
Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil se regăseşte şi în plan procesual, prin aceea că respectivul
raport este dedus judecăţii, urmare a încălcării atitudinii conforme dreptului subiectiv sau a tulburărilor aduse de
către terţi.
În raportul care are în conţinut un drept real, pluralitatea ia forma proprietăţii comune pe cote părţi78 şi a
proprietăţii devălmaşe. Dacă dreptul de proprietate este tulburat de către un terţ, coproprietarii şi devălmaşii vor
formula împreună cererea de chemare în judecată, astfel că în raportul juridic procesual va exista pluralitate activă
– mai mulţi reclamanţi. Dimpotrivă, dacă o singură persoană este proprietarul bunului iar dreptul său este tulburat
de mai multe persoane, prima se va îndrepta împotriva tuturor tulburătorilor astfel că în acest caz pluralitatea este
pasivă – mai mulţi pârâţi. Când dreptul de proprietate aparţinând mai multor persoane este tulburat de mai multe
persoane, pluralitatea va fi mixtă – mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi, toţi coproprietarii îndreptându-se cu
cererea de chemare în judecată împotriva tuturor celor ce le-au afectat dreptul de proprietate sau exerciţiul
acestuia.
În raportul juridic personal, care are în conţinut un drept de creanţă pluralitatea ia mai multe forme, în funcţie
de cum ea vizează pe creditori (activă), pe debitori (pasivă) sau ambele categorii de subiecte ale raportului juridic
(mixtă). În acelaşi mod se va realiza şi raportul procesual, mai mulţi creditori chemând în judecată pe debitorul
comun, un singur creditor chemând în judecată pe toţi debitorii, sau toţi creditorii se pot îndrepta împotriva tuturor
debitorilor. În cadrul pluralităţii divizibilitatea, solidaritatea şi indivizibilitatea vor determina numai anumite
consecinţe în ceea ce priveşte eficienţa actelor de procedură întocmite numai de unul dintre participanţi.
Coparticiparea procesuală este activă, pasivă sau mixtă după cum sunt mai mulţi reclamanţi, mai mulţi pârâţi
sau pluralitatea se regăseşte în ambele categorii.
Coparticiparea este de regulă facultativă, părţile putând alege pornirea procesului faţă de toate persoanele
implicate în raportul juridic sau numai faţă de unele dintre acestea. În unele situaţii legea prevede coparticiparea
procesuală obligatorie, cum este cazul partajului care nu se poate desfăşura valabil decât cu participarea tuturor
succesorilor acceptanţi ai moştenirii (art. 797 C.civ.). Asemenea este şi cererea de revendicare imobiliară care trebuie
pornită de către toţi coproprietarii sub sancţiunea respingerii sale ca inadmisibilă79 sau a cererii în constatarea
nulităţii unui act juridic civil, în care toate părţile actului trebuie să fie conceptate, nefiind admis ca un act să fie
valabil pentru unele părţi şi nul pentru celelalte.
Coparticiparea procesuală este obiectivă dacă între aceleaşi părţi, mai multe ca număr, sau între acestea
împreună cu alte părţi, există mai multe cereri (capete de cerere) şi subiectivă când între mai multe părţi există
78 Pentru noţiunile de „indiviziune” şi „coproprietate”, în ceea ce priveşte diferenţele dintre acestea a se vedea E. CHELARU,
Drept civil. Partea generală, op. cit., p. 44.

79 Se apreciază că regula unanimităţii, considerată ca previzibilă şi accesibilă, se menţine şi după soluţionarea cauzei Lupaş
împotriva României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 464 din 10 iulie 2007). În cauza respectivă s-a apreciat că regula unanimităţii i-a împiedicat pe reclamanţi să
obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe, reprezentând un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare
de recuperare a bunurilor indivize, ţinându-se seama de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de
dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar precum şi de refuzul moştenitorului altui fost
coproprietar de a se alătura acţiunii lor (paragraf 73.).
34
aceeaşi cerere. Numai că textul art. 47 C. proc. civ. nu reglementează coparticiparea obiectivă, cuprinzând doar
ipoteza în care mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte, având drept sau obligaţie comună ori cu
aceeaşi cauză, ceea ce se încadrează în pluralitatea subiectivă.
Efecte
În cadrul coparticipării procesuale fiecare parte îşi urmăreşte realizarea propriilor interese, fără ca un act al
uneia din părţi să afecteze sau să folosească celorlalţi. Este principiul independenţei procesuale (art. 48 alin. 1)80.
Dacă însă prin natura raportului juridic sau printr-o dispoziţie expresă a legii, efectele hotărârii se întind
asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor81, actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre aceştia sau
termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi.
Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai
favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură vor continua
să fie citaţi.
Aşa cum am arătat coparticiparea procesuală reprezintă replica procesuală a raportului de drept civil cu
pluralitate de subiecte. Dacă în materia drepturilor reale coproprietatea şi devălmăşia impun formularea acţiunii de
către toţi coproprietarii sau devălmaşii82, în raporturile de creanţă, regula o constituie divizibilitatea, astfel că
raportul procesual se poate lega numai între creditor şi un debitor, sau între un creditor şi debitor ori între un
creditor şi un debitor. Dacă însă obligaţiile sunt solidare sau indivizibile efectele hotărârii obţinute numai de unul
din subiectele raportului juridic civil se vor extinde şi asupra celorlalţi, în temeiul art. 1036 C. civ. – pentru
solidaritatea activă, art. 1045 C. civ. – în materia solidarităţii pasive, art. 1065 C. civ. în materia obligaţiei
indivizibile83.
Extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor participanţilor atrage înlăturarea principiului independenţei
procesuale, astfel că actele îndeplinite numai de către unii reclamanţi sau pârâţi vor profita şi celor ce nu au făcut
asemenea acte. De exemplu calea de atac declarată numai de unul dintre perdanţi va profita şi celor care nu au
atacat hotărârea. Se va ţine cont însă numai de actele favorabile; dacă un reclamant face un act de renunţare la
dreptul pretins această renunţare nu va afecta şi pe ceilalţi reclamanţi, pentru ei procesul continuând.
Dacă unii îndeplinesc anumite acte contrare actelor îndeplinite de ceilalţi, atunci se vor lua în considerare tot
actele mai favorabile84. Se are în vedere numai situaţia actelor îndeplinite de părţile animate de acelaşi interes,
care se află de aceeaşi parte, deci numai reclamanţi sau numai pârâţi, actele reclamanţilor fiind cert contrarii sau
defavorabile pârâţilor şi viceversa.
Din punct de vedere procesual coparticiparea produce şi alte consecinţe care ţin de buna desfăşurare a
procesului. Astfel, dacă toţi reclamanţii sau toţi pârâţii au aceleaşi interese şi un singur reprezentant, lor li se va
comunica o singură copie de pe cerere şi un singur rând de acte (art. 113 C. proc. civ.); la primirea cererii de
chemare în judecată, în cazul coparticipării procesuale, dacă judecătorul apreciază că în raport cu numărul mare al
părţilor se impune reprezentarea celor cu aceleaşi interese printr-un singur mandatar, va dispune prin încheiere
numirea acestuia şi îndeplinirea actelor de procedură, comunicărilor şi citaţiilor numai faţă de mandatar la
domiciliul acestuia (art. 114 alin. 5 C. proc. civ.); pluralitatea subiectivă nu influenţează asupra cuantumului taxei
de timbru, care se calculează în raport cu obiectul cererii, astfel că taxa va fi suportată de către toţi cei cu interese
comune; cheltuielile de judecată vor fi suportate conjunct sau solidar în raport cu felul raportului substanţial dintre
ei (art. 277 C. proc. civ.).
b) Participarea terţilor în procesul civil
Noţiune şi feluri
Dreptul civil consideră terţ, orice persoană care nu a participat nici personal nici prin reprezentant la raportul
juridic civil. Penitus extranei, sau terţii, se împart la rândul lor în două categorii: terţi care au un interes faţă de
raportul născut între părţi şi terţi care nu sunt afectaţi sau avantajaţi de pe urma respectivului raport juridic, astfel
că sunt consideraţi terţi în mod absolut.
Această situaţie se regăseşte şi în materie procesuală, când după declanşarea litigiului între părţi, se naşte
interesul participării în proces şi a unor terţe persoane, interes care poate aparţine terţului sau părţilor în proces.
80 Sunt însă şi situaţii în care legea prevede excepţii de la acest principiu, cum este cazul perimării, în care cererea de perimare
sau actul întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi (art. 251 C. proc. civ.) independent de categoria raportului juridic
civil, adică şi în situaţia în care nu există solidaritate sau indivizibilitate.
81 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1883 din 15 mai 2002.
Potrivit art. 1041 C. civ., obligaţia solidară nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres sau să rezulte din lege; de aceea
obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de o persoană la un imobil aflat în coproprietate se divide între
coproprietari în funcţie de cotele pe care aceştia le deţin.
82 Raţiunea constă în aceea că dacă s-ar admite formularea cererii de chemare în judecată de către un singur coproprietar şi s-ar
ajunge la câştigarea procesului de către acesta, s-ar recunoaşte indirect calitatea sa de unic proprietar. Or, aceasta ar însemna
încetarea coproprietăţii sau a devălmăşiei din voinţa manifestă a unui singur coproprietar sau devălmaş, anume titularul cererii de
chemare în judecată, ceea ce nu poate fi admis.
83 C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 383 şi urm.
84 C.S.J. secţia civilă, dec.nr. 209/1992, F. Măgurean, Drept procesual civil, Curs universitar, Ediţia a VII-a, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 2004, p. 78.
35
Dacă terţa persoană este interesată să intre în procesul declanşat între părţi, fie justificând un drept al său,
care ar fi afectat în cazul pasivităţii sale, fie tinzând să apere o parte în proces, instituţia juridică la îndemâna
terţului pentru a intra în judecata dintre părţi poartă denumirea de intervenţie voluntară.
Dimpotrivă, dacă părţile sunt cele interesate să atragă în cauza ce se desfăşoară între ele, o anumită persoană
terţă, atunci ele au la dispoziţie trei instituţii procesuale, încadrate în noţiunea de participare forţată a terţilor în
procesul civil85: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.
Avantajele participării terţilor în procesul civil prin intermediul instituţiilor prezentate sunt reprezentate de
aceea că printr-o singură hotărâre se soluţionează mai multe raporturi juridice litigioase, hotărârea fiind obligatorie
pentru toţi cei care au participat la proces (are efecte relative). Se evită astfel pronunţarea unei hotărâri
contradictorii şi risipa de timp şi mijloace, care este iminentă purtării mai multor procese în loc de unul singur.
Participarea terţilor în procesul civil poate avea şi unele inconveniente, determinate de întârzierea pe care o
poate provoca extinderea cadrului procesual, precum şi de lipsirea terţului de posibilitatea efectuării unor acte de
procedură datorită momentului în care intră în proces şi luării procedurii din stadiul în care se află (art. 53 C. proc.
civ.).
Deosebirea de ipoteză dintre coparticiparea procesuală şi participarea terţilor în procesul civil constă în
primul rând în aceea că în primul caz procesul este pornit de la început între mai multe persoane, pe când
participarea terţilor se realizează pe parcursul procesului dintre părţi, iar în al doilea rând în caz de coparticipare
instanţa nu poate dispune disjungerea pe când în cazul participării terţilor în procesul civil, dacă aceasta întârzie
judecarea cererii principale se poate dispune despărţirea pricinilor (art. 55 şi 63 C. proc. civ.).
Intervenţia voluntară
Un terţ faţă de raportul de drept procesual poate justifica un interes personal de a-şi proteja un drept sau
interes legitim, care ar fi afectat dacă nu participă în procesul dintre părţi sau poate ajuta o parte în proces să-şi
facă apărarea şi să-şi susţină drepturile invocate.
Astfel, o persoană formulează cerere de revendicare împotriva altei persoane, iar un terţ care se consideră
adevăratul proprietar al bunului, are interes să intervină în acel proces pentru a-şi apăra dreptul de proprietate. Este
cert că el poate aştepta o tulburare a dreptului său, deoarece hotărârea dintre părţile în proces nu-i este opozabilă, însă
în raport de temeinicia dreptului său, poate fi mai avantajos să intervină în procesul respectiv, dovedindu-şi dreptul şi
obţinând o hotărâre opozabilă tuturor participanţilor. În acelaşi fel, adjudecatarul la licitaţie publică desfăşurată în
cadrul executării silite are interes să intervină în contestaţia la executare formulată de către debitor, prin care se tinde
la anularea tuturor formelor de executare (inclusiv a licitaţiei), pentru a-şi apăra, în principal dreptul de proprietate
dobândit, iar în subsidiar pentru a recupera preţul plătit la vânzarea silită.
De asemenea, în cadrul raportului juridic obligaţional, cum creditorii chirografari sunt afectaţi indirect de
actele debitorului lor, ei vor fi interesaţi să intre într-un proces al debitorului pentru a-l apăra pe acesta faţă de
adversar, în ideea de a conserva patrimoniul din care se vor despăgubi pentru creanţele lor86. În acelaşi mod un
creditor cu garanţie reală are interes să intervină în procesul prin care se solicită de către un terţ, anularea titlului
de dobândire a proprietăţii debitorului asupra bunului cu care s-a garantat, pentru a dovedi alături de debitorul
pârât, că bunul este proprietatea acestuia din urmă, evitând astfel stingerea garanţiei sale.
În primele două cazuri intervenţia voluntară a terţului este bazată pe un drept personal al acestuia, astfel că ea
este denumită intervenţie voluntară principală sau în nume propriu (în interes propriu); în ultimele două cazuri
terţul intervine pentru a apăra dreptul uneia dintre părţile în proces, intervenţia voluntară fiind numită în această
situaţie accesorie (în interesul uneia din părţi).
În toate cazurile însă interesul, ca cerinţă de exerciţiu a acţiunii civile, aparţine celui care intervine iar nu
părţii pentru care se intervine, de exemplu în ipoteza intervenţiei accesorii. Aşadar, diferenţa între cele două cereri
nu constă în interesul invocat, şi într-un caz şi în celălalt intervenientul fiind ţinut să justifice un interes personal.
Diferenţa este dată de dreptul invocat, în intervenţia principală terţul invocând un drept propriu, iar în intervenţia
accesorie terţul invocând dreptul uneia dintre părţile în proces.
Intervenţia voluntară principală
Premisa depunerii unei cereri de intervenţie voluntară principală este existenţa unui proces pe rol – pendinte,
iar în cadrul acestuia intervenţia voluntară principală întruneşte trăsăturile unei cereri de chemare în judecată
introdusă împotriva ambelor părţi din proces, motiv pentru care ea se va face în forma cererii de chemare în
judecată, cu respectarea dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară se admite că intervenţia principală nu se poate face în
cererile cu caracter strict personal ca: divorţul sau tăgada paternităţii. De asemenea cererea nu este admisibilă în
materie posesorie, terţul trebuind să invoce un drept, or, în posesoriu nu se discută dreptul ci numai starea de
85 Mai este numită şi intervenţie forţată, însă preferăm exprimarea participării forţate, rezervând noţiunea de intervenţie numai
pentru situaţia în care terţul este cel ce doreşte intrarea în procesul ce se poartă între alte persoane.
86 Creditorii pot intenta acţiunea oblică în vederea apărării drepturilor debitorului lor, care rămâne în pasivitate (art. 974 C.
civ.), astfel că se impune cu atât mai mult a le permite acestora să intervină într-un proces în care debitorul lor participă ca reclamant
sau pârât.
36
fapt87.
S-a apreciat că nu este admisibilă cererea de intervenţie în litigii de muncă, decât dacă priveşte litigiile
colective de muncă. De asemenea nu poate fi primită intervenţia principală în materia contenciosului
administrativ, dacă se exercită acţiunea în anularea actelor administrative ale autorităţilor locale de către prefect88.
Cererea de intervenţie principală poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar cu
învoiala părţilor şi direct în apel. Astfel, intervenţia principală este inadmisibilă în recurs, independent de cum
recursul este singura cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe (art. 2821 C. proc. civ.) sau urmează apelului.
Motivul este dat de faptul că recursul nu este o cale devolutivă de atac prin care se analizează fondul cauzei, în
faţa instanţei de recurs putând fi invocate numai chestiuni de drept, astfel că pretenţiile proprii ale terţului vor
putea fi analizate numai pe calea unei cereri separate. Nu este însă exclusă intervenţia la rejudecarea cauzei după
casarea cu trimitere.
În ce priveşte celelalte căi extraordinare de atac, intervenţia ar fi admisibilă dacă se face după admiterea
acestei căi de atac, cu ocazia rejudecării fondului
După depunerea cererii, instanţa va analiza admisibilitatea sa în principiu, urmărind momentul depunerii
cererii faţă de cerinţele legale, legătura care trebuie să existe între dreptul invocat de terţ şi dreptul dedus
judecăţii între părţile din proces. În lipsa unei conexiuni strânse între aceste drepturi, instanţa va respinge cererea
de intervenţie. Cu această ocazie se va analiza de către instanţă şi posibilitatea intervenţiei în raport de obiectul
procesului pendente.
Instanţa se pronunţă asupra admiterii în principiu a cererii de intervenţie principală prin încheiere
interlocutorie89, iar dacă admite cererea în principiu o va comunica părţilor şi o va soluţiona în fond. Codul
prevede comunicarea cererii de intervenţie abia după ce instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii sale în
principiu, astfel că se poate afirma că părţile nu cunosc care sunt motivele pentru care terţul intervine, astfel că nu
vor putea să susţină un punct de vedere avizat atunci când sunt ascultate asupra admisibilităţii în principiu a
cererii. Totuşi, până la pronunţarea asupra admiterii în principiu terţul nu are calitatea de parte în proces, nu poate
fi considerat că are pretenţii faţă de părţi şi astfel nu va putea fi ascultat neavând nici o calitate, fiind străin de
proces. Pe de altă parte discuţia asupra admisibilităţii în principiu nu antamează fondul dreptului invocat de terţ, în
această fază se fac simple afirmaţii şi se pipăie fondul dreptului verificându-se şi legătura acestuia cu dreptul
dedus judecăţii de către părţi. Dacă instanţa consideră că terţul poate sta în proces, comunică părţilor cererea de
intervenţie pentru ca acestea să ştie cum îşi vor coordona cererile viitoare. Mai mult, legea spune că terţul ia
procedura din stadiul în care se află (art. 53), astfel că necomunicarea cererii de intervenţie înainte de admiterea sa
în principiu nu le vatămă. O singură obiecţiune se poate face în legătură cu momentul comunicării cererii de
intervenţie, atunci când intervenţia se face direct în apel şi este nevoie de acordul părţilor (art. 50 alin. 3). Insă şi
în acest caz acordul sau opoziţia părţilor nu trebuie să fie motivate, astfel că printr-un simplu refuz acestea pot
obstrucţiona accesul terţului în proces.
Efecte cererii de intervenţie.
Terţul devine parte în proces, având calitatea de reclamant faţă de ambele părţi faţă de care doreşte să-şi
stabilească un drept propriu potrivnic. De aceea orice parte va răspunde cu întâmpinare la cererea de intervenţie
sau va putea depune cerere reconvenţională. Dacă însă instanţa va respinge cererea de intervenţie în principiu,
terţul nu va putea ataca încheierea decât odată cu hotărârea pronunţată în fond, sau va avea la îndemână o acţiune
separată împotriva părţilor din proces.
Cererea de intervenţie principală are caracterul unui incident procedural care se judecă împreună cu cererea
principală, independent de competenţa materială sau teritorială implicată de obiectul cererii de intervenţie (art.
17 C. proc. civ.). Instanţa va putea dispune disjungerea cererii de intervenţie principală dacă judecata acesteia
ar întârzia foarte mult judecata cererii principale (art. 55 C. proc. civ.).
Un inconvenient al cererii de intervenţie principală este acela determinat de prevederile art. 53 C. proc. civ.
Intervenientul ia procedura din starea în care se află în momentul admiterii în principiu a cererii sale. Or, acest
aspect îl poate afecta pe intervenientul principal, deoarece numai în funcţie de momentul la care intervine va mai
putea propune şi administra probe sau solicita comunicarea unor acte din dosar. Tocmai de aceea este în interesul
celui care intervine să-şi analizeze temeinic posibilităţile înainte de a interveni în procesul ce se poartă între alte
persoane, deoarece în funcţie de stadiul cauzei în curs ar putea fi mai indicat să se abţină de la intervenţie şi să se
prevaleze de inopozabilitatea hotărârii ulterior.
La soluţionarea cererii instanţa va avea în vedere şi întârzierea pe care o poate produce aceasta asupra
soluţionării cererii principale, astfel că dacă se produce un atare efect, ea va putea disjunge cererea de intervenţie.
Soluţiile posibile în cazul judecării celor două cereri în acelaşi dosar se influenţează reciproc. Astfel, dacă se
admite cererea principală având acelaşi obiect ca şi intervenţia principală, aceasta din urmă va fi obligatoriu
87 Ar fi admisibilă cererea dacă şi terţul invocă tot posesia - V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil. Curs selectiv, op.
cit., p. 65.
88 Pentru detalii, a se vedea V.M. CIOBANU, G. BOROI, Drept procesual civil. Curs selectiv, op. cit., p. 65.
89 Asupra unei încheieri interlocutorii instanţa nu mai poate reveni, fiind ţinută de cele dispuse prin aceasta.
37
respinsă pentru că cele două cereri se exclud reciproc, neputând fi admisă ipoteza câştigării aceluiaşi obiect de
două persoane cu interese şi drepturi contrare. Ambele cereri vor putea fi însă respinse, dacă nici reclamantul din
cererea principală nici intervenientul nu şi-au dovedit dreptul, sau dimpotrivă admise numai în parte (fiecare
pentru o altă parte a obiectului cererii). Când între obiectului cererii principale şi a cererii de intervenţie nu există
identitate, ele fiind legate între ele printr-o conexiune obiectivă este posibilă admiterea ambelor cereri integral.
Dacă părţile din cererea principală fac acte procesuale de dispoziţie, stingând procesul pendinte, cererea de
intervenţie principală va fi soluţionată în continuare de către instanţă, aceasta fiind învestită conform art. 17 C.
proc. civ. cu o cerere incidentală, care a avut nevoie de un proces în curs numai ca o premisă pentru depunerea sa,
odată însă realizată învestirea instanţei cele două cereri dobândesc independenţă, fiind obligatorie soluţionarea lor
de către instanţă90.
Intervenţia voluntară accesorie
Titularul unei cereri de intervenţie accesorie nu pretinde un drept propriu împotriva părţilor din proces ci
tinde la apărarea dreptului invocat de una dintre părţile procesului pendinte. Terţul are însă un interes personal in a
interveni în procesul în curs, care se poartă între alte persoane.
Astfel, premisa acestei cereri este existenţa unui proces în curs, care se poartă între alte persoane, cu diferenţa
faţă de intervenţia principală că ea întruneşte trăsăturile unei simple apărări formulate de un terţ în favoarea unei
părţi. Aşadar cadrul procesual nu se extinde prin apariţia unui alt obiect sau a unei cereri distincte ci determină
numai intrarea unei persoane în cadrul procesual respectiv.
Intervenientul accesoriu devine parte, împrumutând ceva din calitatea părţii pe care o ajută, însă nu devine
reprezentantul acesteia sau apărător, în sensul legii nr. 51/1995.
Nu se poate admite ca cererea de intervenţie accesorie să nu fie justificată de un interes personal al celui care
o formulează. Dacă dreptul invocat este identic şi acelaşi cu dreptul uneia din părţi, interesul cererii trebuie să
aparţină titularului. Astfel intervenientul accesoriu are şi el de câştigat de pe urma cererii sale, evitând o situaţie
defavorabilă pentru sine, care ar fi susceptibilă a se crea dacă nu ar acţiona91.
Fiind o simplă apărare, intervenţia accesorie poate fi făcută alături de întâmpinare, de cererea reconvenţională
sau ca simple note de şedinţă prin care terţa persoană susţine punctul de vedere al părţii pentru care intervine,
propunând probe, ridicând excepţii sau formulând cereri de atragere forţată a unor terţi în proces (împotriva cărora
partea sa ar putea să se îndrepte în cazul pierderii procesului – art. 60 C. proc. civ.). În orice caz însă ea va trebui
să îmbrace forma unei cereri distincte, din care să se desprindă concluzia că aparţine altei persoane decât părţilor
în proces.
Nici intervenţia accesorie nu este admisibilă în procesele strict personale, însă spre deosebire de intervenţia
principală este admisibilă în majoritatea materiilor, inclusiv în litigii de muncă având ca obiect contractul
individual de muncă.
Legea procesuală nu limitează momentul până la care trebuie depusă cererea arătând că ea se poate face şi în
recurs (art. 51 C. proc. civ.). Ea poate fi formulată şi în cadrul căilor extraordinare de atac, fără să aibă nevoie de
încuviinţarea celeilalte părţi.
Şi intervenţia accesorie se analizează sub aspectul admiterii sale în principiu, pentru a se verifica de către
instanţă legătura cu cererea principală şi admisibilitatea sa în raport cu obiectul cererii principale.
Pretenţia terţului nefiind distinctă de ceea ce s-a discutat până în acel moment între părţi, cererea nu
determină nici întârzierea cererii principale astfel că ea nu se va disjunge ci va fi soluţionată împreună cu cererea
principală.
Intervenientul accesoriu va face numai actele procesuale favorabile părţii pentru care intervine. Dacă va face
un act contrar părţii respective acesta nu va fi luat în considerare. Mai mult legea arată că apelul sau recursul
intervenientului accesoriu se consideră neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau
recurs (art. 56 C. proc. civ.).
Urmare a caracterului acestei cereri, ea nu poate fi disjunsă, iar ca argument de text este adus art. 55 teza a
doua C. proc. civ., care menţionează numai disjungerea cererii de intervenţie principală.
Soluţiile cererii de intervenţie accesorie depind de rezolvarea cererii principale: dacă cererea de intervenţie
s-a făcut în favoarea reclamantului, admiterea cererii principale atrage şi admiterea intervenţiei accesorii, deoarece
apărarea a fost întemeiată; dimpotrivă respingerea cererii principale atrage respingerea cererii de intervenţie
accesorie, apărarea de această dată nefiind fondată; când intervenţia accesorie s-a făcut în favoarea pârâtului
admiterea cererii principale va atrage respingerea intervenţiei accesorii, apărarea făcută nefiind profitabilă
pârâtului, dacă însă cererea principală este respinsă se va admite cererea de intervenţie accesorie pe motiv că ea a
fost binevenită, sprijinind eficient punctul de vedere al pârâtului.
90 Pentru ipoteza in care cererea principală este respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române sau nefiind de competenţa
instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa altor organe fără activitate jurisdicţională, neputând opera declinarea de competenţă, se
apreciază că instanţa nu va putea judeca nici cererea incidentală, deoarece n-a fost învestită conform legii cu judecarea acesteia. V.M.
CIOBANU. G. BOROI, Drept procesual civil, Curs selectiv, op. cit., p. 52.
91 Creditorul care intervine în procesul pornit de debitorul său pentru a-l susţine pe acesta tinzând să readucă un bun în
patrimoniul lui, are interesul reîntregirii gajului general, de care va profita la executarea propriei creanţe împotriva debitorului.
38
Actele de dispoziţie făcute de către o parte atrage rămânerea fără obiect a cererii de intervenţie în interesul
acesteia. Tranzacţia ca act de dispoziţie aparţinând ambelor părţi stinge litigiul iar intervenientul accesoriu nu va
putea cere continuarea procesului decât dacă probează că tranzacţia s-a făcut prin fraudă (fraus omnia corrumpit).
În rest, intervenientul accesoriu nu poate cere continuarea judecăţii deoarece cererea sa, fiind accesorie, va urma
soarta cererii principale, stingându-se odată cu aceasta – accesorium sequitur principalem.
Participarea forţată a terţilor în procesul civil
Chemarea în judecată a altor persoane
Conform art. 57 C. proc. civ. orice parte în proces poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Din textul menţionat rezultă că atât reclamantul cât şi pârâtul pot avea interes să cheme în judecată o
persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Astfel, creditorul cesionar cheamă în judecată
pe debitor pentru ca acesta să execute creanţa, însă se loveşte de refuzul debitorului, care arată că el nu-l
recunoaşte de creditor, deoarece nu ştie despre cesiune. Ca atare cesionarul reclamant va fi interesat să-l cheme în
judecată pe cedent, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă şi acestuia, în scopul evitării plăţii creanţei de către
debitorul cedat către cedent, care în ciuda cesiunii ar putea pretinde debitorului plata creanţei. În altă ipoteză, o
persoană care se pretinde moştenitorul alteia formulează cerere de revendicare împotriva celui ce posedă bunul,
acesta din urmă va fi interesat să introducă în cauză şi pe ceilalţi moştenitori pentru a se pronunţa o hotărâre
opozabilă şi acestora.
Deşi interesul de a chema în judecată alte persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul
aparţine fie reclamantului fie pârâtului, totuşi condiţiile în care aceştia vor putea formula cererea sunt diferite.
Reclamantul poate chema în judecată o altă persoană cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea
primei instanţe, spre deosebire de pârât care trebuie să facă cererea de chemare în judecată a altei persoane numai
până la prima zi de înfăţişare. Justificarea este dată de faptul că reclamantul va cunoaşte persoana care ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi el abia după depunerea răspunsurilor sau pretenţiilor proprii ale pârâtului prin
întâmpinare sau cerere reconvenţională. Până la acest moment el nu cunoaşte punctul de vedere al pârâtului, care
de regulă refuză să respecte dreptul pretins de reclamant, fie pe motiv că acesta îi aparţine lui fie că dreptul
aparţine altei persoane, pe care o arată. Dimpotrivă în momentul în care primeşte cererea de chemare în judecată
pârâtul ştie cine este cel de la care a primit dreptul invocat de către reclamant. Ca atare şi momentele până la care
se pot depune cererile celor două părţi sunt distincte, reclamantul beneficiind justificat de o prelungire a
termenului.
Dacă nu se respectă termenele arătate sancţiunea care intervine nu este decăderea din dreptul de a mai
formula acea cerere (art. 103 alin. 1 C. proc. civ.), ci judecarea separată a acesteia, dacă părţile nu se învoiesc să
fie judecate împreună (art. 135 C. proc. civ.).
Cererea întruneşte trăsăturile cererii de chemare în judecată, astfel că va trebui să îndeplinească toate
cerinţele legale de validitate ale acesteia şi în plus va trebui să menţioneze legătura pe care cererea o are cu
procesul în care ea se formulează (motivarea).
Cererea se va comunica atât celui chemat cât şi părţii potrivnice, terţului comunicându-i-se toate actele
importante ale dosarului – cerere de chemare în judecată, întâmpinare şi copii de pe înscrisurile din dosar.
Legea nu mai prevede obligativitatea instanţei de a se pronunţa în principiu asupra admiterii cererii, astfel că
ea se va judeca împreună cu cererea principală dacă a fost depusă în termen.
Prin depunerea cererii terţul intră în proces dobândind calitatea de intervenient principal – parte (art. 58 C.
proc. civ.), însă spre deosebire de intervenţie această intrare în proces este forţată, determinată de voinţa părţilor
iar nu de voinţa terţului respectiv.
Cererea se încadrează în categoria cererilor incidentale care conform art. 17 vor rămâne să fie judecate de
instanţa în faţa căreia au fost formulate, indiferent de actele de dispoziţie făcute asupra cererii principale şi chiar
dacă în acel dosar instanţa a dispus disjungerea.
Articolul 59 C. proc. civ. cuprinde o dispoziţie specială, menită să faciliteze cadrul procesual, într-o ipoteză
aparte. Astfel, dacă pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să
o execute faţă de cel care-şi va stabili prin judecată dreptul, el poate fi scos din judecată dacă depune suma
datorată, urmând ca procesul să se poarte mai departe numai între cei care se pretind în acelaşi timp creditori ai săi
pentru aceeaşi datorie.
Chemarea în garanţie
În dreptul civil substanţial chemarea în garanţie este aferentă instituţiei răspunderii pentru evicţiune, în
materia contractelor translative de proprietate sau pentru vicii, în general, caz în care garanţia este instituită de
lege, instituţiei garanţiilor convenţionale personale sau reale, constituite asupra drepturilor reale sau asupra
drepturilor de creanţă, instituţiei regresului pe care o persoană îl poate exercita împotriva alteia în cazul angajării
răspunderii civile delictuale etc.
Chemarea în garanţie ca instituţie de drept procesual reprezintă conţinutul oricărui regres pe care o persoană
îl poate exercita împotriva alteia, independent de natura legală sau convenţională a acestuia.
De exemplu cumpărătorul evins de bunul achiziţionat se îndreaptă împotriva evingătorului cu acţiunea în
39
revendicare, însă pentru a se asigura în cazul în care pierde procesul, el va chema în garanţie şi pe vânzătorul său,
pentru ca acesta să-l despăgubească pentru pierderea suferită92.
De asemenea în cazul cesiunii de creanţă, creditorul – cesionar, care pretinde plata de la debitorul cedat va
putea chema în garanţie pe creditorul cedent, de la care va putea recupera suma ce i-a plătit dacă i se va respinge
acţiunea împotriva debitorului.
Chemarea în garanţie este aşadar mijlocul procesual prin care o persoană, parte într-un proces (reclamant,
pârât sau intervenient), atrage în judecată şi o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte în ipoteza
pierderii procesului. Cererea poate fi făcută de către persoana garantată, de succesorii săi universali, cu titlu
universal şi cu titlu particular, împotriva garantului, a succesorilor săi universali şi a celor cu titlu universal.
Terţul chemat în garanţie va putea la rândul său să cheme în garanţie o altă persoană. În această privinţă
literatura de specialitate este de părere că numărul celor chemaţi în garanţie trebuie limitat la două persoane, însă
acest aspect ar îngrădi dreptul procesual al părţilor de a chema în garanţie o persoană, fără a exista o prevedere
legală în acest sens. Distincţia este utilă mai ales în cazul transmiterilor succesive de proprietate, când fiecărui
cumpărător ar trebui să i se permită să-şi cheme în garanţie propriul vânzător, până la ultima za din lanţul
regresului, cu riscul extinderii cadrului procesual (art. 60 alin. 2 C. proc. civ.).
Avantajele pe care le oferă această instituţie sunt determinate de finalizarea litigiilor dintre toate aceste
persoane printr-o singură hotărâre, evitându-se soluţii contradictorii, precum şi de facilitarea probatoriului în
proces urmare a conlucrării părţilor interesate. Desigur că cel care cade în pretenţii poate depune o cerere separată,
pe cale principală împotriva celui ţinut să-l garanteze, dar acest proces separat reprezintă risipa unor mijloace
materiale şi chiar riscul opunerii excepţiei procesului rău condus, de către garant.
Cererea va fi făcută în condiţiile cererii de chemare în judecată şi va trebui depusă de către reclamant până cel
mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar de către pârât odată cu întâmpinarea sau până cel
mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Nici în cadrul acestei cereri codul nu solicită o judecată prealabilă asupra admiterii în principiu, însă instanţa
va trebui să analizeze pe lângă momentul depunerii cererii, care trebuie respectat sub sancţiunea judecării separate
a cererii principale şi a celei de chemare în garanţie şi legătura care trebuie să existe între cererea principală şi
cererea de chemare în garanţie. În anumite situaţii chiar dacă există această legătură între cele două cereri,
chemarea în garanţie nu va fi primită, fiind inadmisibilă. Se întâmplă astfel în ordonanţa preşedinţială deoarece
aceasta nu prejudecă fondul dreptului.
În legătură cu momentul depunerii cererii în materia chemării în garanţie nu se admite depunerea cererii
direct în apel, pentru aceleaşi considerente ca şi în cazul cererii de intervenţie principală. Conform art. 135 C.
proc. civ. dacă părţile vor consimţi ca cererea de chemare în garanţie depusă peste termenul legal (în faţa primei
instanţe – n.n.) să se judece împreună cu cererea principală atunci se va proceda ca atare. Insă dacă chemarea în
garanţie se formulează direct în apel, convenţia părţilor privind judecarea împreună a celor două cereri va încălca
dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. conform cu care în apel nu se pot face cereri noi, astfel că dispoziţiile art. 135
nu-şi vor găsi aplicarea.
Urmare a depunerii cererii şi a analizării de către instanţă a condiţiilor prealabile de admitere a acesteia,
chematul în garanţie devine parte în proces (pârât), bucurându-se de o poziţie independentă faţă de aceea a părţilor
în proces. Intre partea care a chemat în garanţie pe terţ şi acesta se stabileşte, prin intermediul dispoziţiilor art. 60
C. proc. civ. un raport juridic procesual. Acest raport nu se creează însă şi între terţul chemat în garanţie şi partea
adversă celei ce a formulat cererea de chemare în garanţie93, asemenea aspecte având importanţă deosebită în
privinţa exercitării căilor de atac.
Pe parcursul desfăşurării procesului, chematul în garanţie va putea să sprijine punctul de vedere al părţii care
l-a chemat în judecată, deoarece poziţia acesteia în urma pronunţării unei soluţii va influenţa soluţia şi în ceea ce-l
priveşte. Insă chematul în garanţie va putea să abordeze un punct de vedere contrar părţii care l-a chemat în
judecată susţinând de exemplu că cererea de chemare în garanţie nu se justifică în drept, raportul juridic civil
nefiind de natură a crea posibilitatea părţii respective de a se regresa împotriva lui94.
Având caracterul unei cereri incidentale chemarea în garanţie se va judeca de instanţa învestită cu cererea
principală, chiar dacă se dispune disjungerea sa datorită tardivităţii depunerii sale (art. 17 C. proc. civ.).
Soluţia pe care o va primi cererea de chemare în garanţie este în strânsă legătură cu soluţia din cererea
principală.
92 Această chemare în garanţie se apreciază ca fiind chiar obligatorie pentru cumpărător, deoarece în cazul în care nu o va face
vânzătorul îi va putea opune excepţia procesului rău condus (exceptio mali procesus), dovedind că avea mijloace să-l apere în proces
dar cum nu a fost anunţat nu le-a putut folosi. În această situaţie vânzătorul va putea fi scutit a răspunde pentru evicţiune faţă de
cumpărător.
93 Raport procesual va exista între pârâtul care cheamă în garanţie pe terţ şi acesta nu şi între reclamant şi chematul în garanţie,
mai mult şi datorită şi faptului că nici în dreptul substanţial nu se naşte un atare raport juridic.
94 Un indiciu care atrage concluzia că cel chemat în garanţie este de acord cu susţinerea părţii care-l cheamă în judecată este
formularea de către chematul în garanţie la rândul său a unei cereri de chemare în garanţie împotriva unei terţe persoane. Acceptând
să se îndrepte împotriva unui terţ înseamnă că ştie că partea care l-a chemat pe el are dreptate.
40
Astfel, dacă cererea de chemare în garanţie este formulată de către reclamant, admiterea cererii principale
atrage respingerea cererii de chemare în garanţie, iar respingerea cererii principale atrage admiterea chemării în
garanţie. Această soluţie este justificată de aceea că dacă reclamantul câştigă procesul nu îşi mai are raţiunea
cererea sa de regres împotriva chematului în garanţie şi dimpotrivă dacă pierde, este necesar a i se asigura regresul
împotriva terţului, evident şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii.
Când cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât (situaţia cea mai frecventă), admiterea
cererii principale depusă de reclamant atrage în principiu şi admiterea cererii de chemare în garanţie, pârâtul
având în această ipoteză dreptul a se recupera ceea ce a pierdut prin admiterea cererii principale de la chematul în
garanţie. Dacă însă nu se poate dovedi legătura de regres între pârât şi terţul chemat în garanţie, instanţa va
respinge cererea de chemare în garanţie, în ciuda admiterii cererii principale. Dacă cererea principală este respinsă
chemarea în garanţie se va respinge şi ea, pentru că devreme ce pârâtul nu a pierdut nimic nu are nici ce să invoce
împotriva chematului în garanţie.
O chestiune importantă în materie este dată de posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii de către
chematul în garanţie, precum şi de posibilităţile pe care le au părţile de a se îndrepta cu cerere de apel sau de
recurs împotriva chematului în garanţie, atâta vreme cât între ele nu se stabileşte un raport de drept procesual95.
Dacă chemarea în garanţie a fost formulată de reclamant şi acesta pierde procesul, admiţându-se cererea de
chemare în garanţie, apelul va putea fi făcut atât de reclamant cât şi de chematul în garanţie. Când chemarea în
garanţie formulată de reclamant este respinsă urmare a admiterii cererii principale, apelul va fi declarat de către
pârât. Când însă chemarea în garanţie a fost formulată de către pârât iar instanţa admite cererea principală
admiţând în consecinţă şi cererea de chemare în garanţie, apelul va putea fi făcut de către pârât împotriva
reclamantului şi de către chematul în garanţie împotriva pârâtului. Când s-a admis cererea principală şi s-a respins
chemarea în garanţie, apelul va fi făcut de către pârât atât împotriva reclamantului (pentru cererea principală) cât
şi împotriva garantului (pentru cererea de chemare în garanţie). Dacă instanţa a respins cererea principală
respingând şi chemarea în garanţie a pârâtului, apelul va fi declarat de reclamant împotriva pârâtului nu şi
împotriva chematului în garanţie, cu acesta nestabilindu-se nici un raport procesual.
Lipsa raporturilor procesuale între una din părţi şi chematul în garanţie nu va putea însă fi invocată pentru a
evita reanalizarea cererii de chemare în garanţie sau a cererii principale după exercitarea şi admiterea recursului,
atâta vreme cât această cale extraordinară de atac a fost admisă, dispunându-se modificarea deciziei de apel sau a
sentinţei primei instanţe96 (art. 315 C. proc. civ. „După casare instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de
toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”).
Arătarea titularului dreptului
Un caz particular al chemării în judecată a altor persoane este arătarea titularului dreptului, ca modalitatea de
a atrage forţat într-un proces o terţă persoană şi a determina producerea consecinţelor hotărârii judecătoreşti şi
împotriva acesteia.
Arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de către pârâtul care se află în ipoteza descrisă de textul
art. 64 C. proc. civ.
Ea constă în posibilitatea pârâtului, chemat în judecată de o persoană care invocă un drept real asupra unui
bun, aflat în stăpânirea pârâtului pe baza unui acord cu titularul dreptului, de a prezenta instanţei pe acesta din
urmă (cel pentru care deţine bunul respectiv), tinzând să-l aducă în proces.
Astfel este nevoie de îndeplinirea a două condiţii pentru a se putea formula cererea: pârâtul deţine un bun
pentru altul, pe baza unei convenţii încheiate cu o terţă persoană, convenţie care-i conferă titlu precar şi
reclamantul pretinde un drept real asupra bunului deţinut de către pârât.
În asemenea situaţie, cum pârâtul ştie că nu este titularul nici unui drept real asupra bunului în litigiu, el va fi
interesat sau chiar obligat să cheme în proces pe cel de la care deţine bunul şi pe care îl consideră titularul
dreptului real respectiv. Arendaşul nu poate să se apere eficient într-o acţiune de revendicare îndreptată împotriva
lui, deoarece este un simplu detentor precar, astfel că va fi interesat să aducă în proces pe cel pe care-l consideră
proprietar şi cu care a încheiat contractul de arendare, pentru ca acesta din urmă să-şi facă apărările necesare.
Dacă nu ar fi astfel s-ar ajunge ca o cerere petitorie97 să fie uşor câştigată de către o persoană, care se pretinde
titularul unui drept real, deoarece s-ar judeca cu un detentor care recunoaşte de plano că nu este titularul nici unui
drept real asupra bunului.
Cel arătat ca titular al dreptului va dobândi calitatea de intervenient în proces, dar în cazul său, cum
intervenţia se face fără voinţa sa, el devine un intervenient forţat.
Cererea se va depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Ea se va comunica
95 V.M. CIOBANU. G. BOROI, Drept procesual civil, Curs selectiv, op. cit., p. 92-93.
96 Când soluţia instanţei inferioare este schimbată de instanţa de recurs, aceasta din urmă va repune în discuţie şi cererea de
chemare în garanţie deşi recursul a vizat numai cererea principală, respectiv cererea principală deşi recursul a vizat numai chemarea
în garanţie.
97 Terţul poate invoca şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate, caz în care acţiunea sa confesorie, prin care tinde să-şi
apere dreptul invocat va avea aceeaşi sorţi de izbândă ca şi cererea petitorie, deoarece pârâtul nu se pretinde a fi decât detentor
precar.
41
persoanei indicată ca fiind titularul dreptului, împreună cu cererea principală şi actele de la dosar, pentru ca acesta
să cunoască punctele de vedere exprimate de părţile în proces.
Cel arătat ca titular al dreptului are mai multe posibilităţi de a acţiona. Ceea ce va influenţa şi soarta
procesului pendinte. Astfel, dacă cel arătat ca titular al dreptului se prezintă la instanţă şi este de acord cu cele
prezentate de către pârât, iar reclamantul este de acord, pârâtul va fi scos din judecată, locul său fiind luat de către
terţ (art. 66 alin. 1 C. proc. civ.). Dacă însă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului în proces, acesta
se va purta mai departe între toţi trei urmând a se stabili cine este titularul dreptului, terţul devenind parte în
proces, în calitatea de intervenient principal. Dacă cel arătat ca titular al dreptului se prezintă dar nu este de acord
cu susţinerile pârâtului, el nu va lua locul acestuia ci va rămâne în judecată, ca intervenient principal (art. 66 alin.
2 C. proc. civ.) urmând ca instanţa să stabilească în patrimoniul cui se află dreptul. Aceeaşi soluţie va fi adoptată
şi dacă terţul nu se prezintă în instanţă pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra susţinerilor pârâtului, astfel că
indiferent de atitudinea sa hotărârea îi va fi opozabilă.
c) Reprezentanţii părţilor
Datorită situaţiilor prezentate în materie procesuală se distinge între reprezentarea convenţională, bazată pe
un acord de voinţă în acest sens şi reprezentarea legală, impusă de lege pentru protecţia incapabililor.
Reprezentarea nu trebuie confundată cu asistarea, caz în care partea stă personal în judecată, numai că
beneficiază de sfaturi şi ajutor fie din partea unui apărător calificat fie din partea reprezentantului legal, după caz.
Reprezentarea convenţională
În raporturile juridice civile părţile pot intra fie prin manifestarea voinţei lor în mod direct fie prin
intermediul altei persoane. Instituţia reprezentării la încheierea de acte juridice este admisă în regulă generală,
numai anumite acte fiind strict personale, neputând fi încheiate decât de către titular personal.
Reprezentarea în procesul civil este acea instituţie juridică în temeiul căreia o persoană, numită reprezentant,
face acte de procedură în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, parte într-un proces.
Articolul 67 C. proc. civ. arată că partea poate să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Mandatarul poate fi avocat sau neavocat alegerea rămânând strict la latitudinea părţii. În această din urmă situaţie
mandatarul nu va putea să pună concluzii în faţa instanţei decât prin avocat, astfel că rolul său pare a se reduce la
un simplu auditor. Acest aspect depinde însă de sensul care se conferă sintagmei „a pune concluzii”. La prima
vedere, dat fiind şi sensul literal al cuvântului concluzii, aceasta pare a desemna luarea cuvântului pe fondul
procesului, la final, după desfăşurarea probatoriului şi a tuturor actelor de procedură necesare conform legii. Din
dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. pare a se desprinde o altă concluzie, acest text având în vedere prima zi de
înfăţişare, arătând că se socoteşte ca atare ziua în care părţile legal citate pot pune concluzii. Ar rezulta astfel că
punerea concluziilor în faţa instanţei înseamnă orice cerere pe care părţile o fac instanţei, inclusiv cele de
probatorii, de extindere a cadrului procesual, de invocare a unor excepţii etc. O asemenea interpretare trebuie
totuşi nuanţată, altfel s-ar ajunge ca rolul mandatarului neavocat să fie anihilat, iar de altă parte să se deformeze
sensul noţiunii în discuţie, când în realitate legea procesuală prevede un alt termen pentru actele prezentate mai
sus – dezbateri (art. 126, 127, 129 alin. 4, 145, 146, 147, 256 C. proc. civ.). Reglementând prima zi de înfăţişare
sub condiţia punerii de concluzii legiuitorul a urmărit situaţia dorită a deveni regulă – tip, anume desfăşurarea
procesului într-un singur termen, ceea ce ar fi de multe ori posibil dacă părţile ar respecta prevederile legale
asupra momentului şi conţinutului depunerii cererilor98. Este o consacrare indirectă a necesităţii desfăşurării
procesului civil cu celeritate, aspect neridicat la rang de principiu, din pricina practicii instituite în timp, conform
cu care procesele sunt amânate, tergiversându-se permanent judecarea cauzei, fie datorită părţilor fie din cauza
aglomerării rolului instanţei. Aşadar, punerea de concluzii se încadrează în noţiunea generală de dezbateri,
referindu-se la dezbaterea finală a fondului procesului înainte de pronunţarea unei hotărâri99.
Mandatarul neavocat, care are titlul ştiinţific de doctor în drept, sau este licenţiat în drept, va putea pune
singur concluzii dacă este mandatat în cauza privind pe soţul său sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv.
Nici mandatarului care are calitatea de soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv al părţii nu i se cere
punerea de concluzii prin avocat, în faţa judecătoriei.
Dacă reprezentarea se conferă înainte de judecată, reprezentantul convenţional trebuie să-şi justifice
împuternicirea primită cu o procură specială sau cu o procură generală în care se specifică totuşi că se conferă
dreptul de reprezentare. Această cerinţă nu funcţionează în cazul în care reprezentatul nu are nici domiciliul nici
reşedinţa în ţară, sau dacă procura s-a dat unui prepus (art. 67 alin. 3 C. proc. civ.).
Procura trebuie să fie constatată prin înscris sub semnătură legalizată. Dacă dreptul de reprezentare se conferă
în faţa instanţei de judecată aceasta va lua act de declaraţia părţii în încheierea de şedinţă, care îndeplineşte rolul
unui înscris autentic (art. 68 alin. 2 C. proc. civ.).
În temeiul mandatului judiciar reprezentantul poate face toate actele de procedură necesare judecăţii, dacă nu
98 Părţile trebuie să arate în cererile lor probele pe care se sprijină, depunând copii de pe înscrisuri şi arătând numele martorilor,
pentru ca la prima zi cu procedura completă să se poată administra probele şi să se dezbată în fond procesul (art. 112, 114, 114 1,
115-118, 119-120 C. proc. civ.).
99 M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 208.
42
i s-a restrâns dreptul de a face anumite acte. Ca şi în cazul mandatului de drept substanţial, pentru actele
procesuale de dispoziţie va fi necesar un mandat special, care să menţioneze clar actul ce va fi realizat (art. 69
alin. 1 C. proc. civ. - renunţarea la judecată, tranzacţia etc.).
Reprezentarea judiciară nu încetează dacă partea reprezentată decedează sau devine incapabilă. Ea va trebui
exercitată în continuare până la retragerea sa de către succesorii părţii sau de către reprezentantul legal al
incapabilului100.
De asemenea retragerea mandatului sau renunţarea la mandat nu produc efecte în privinţa celeilalte părţi a
convenţiei decât de la data comunicării, cu excepţia cazului când aceste acte au fost făcute în şedinţa de judecată
în prezenţa celeilalte părţi a convenţiei.
Pentru mandatar legea procesuală instituie o obligaţie aparte, în caz de renunţare la mandat, constând în aceea
că va trebuie să înştiinţeze pe mandant cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de înfăţişare sau de îndeplinirea
căilor de atac, în caz contrar renunţarea sa fiind lovită de nulitate, născându-se şi dreptul la despăgubiri al
mandantului pentru renunţarea intempestivă a mandatarului.
Reprezentarea convenţională prin mandatar avocat
Dacă mandatarul este avocat regulile de mai sus comportă anumite particularităţi, determinate de specificul
exercitării profesiei şi de dispoziţiile Legii nr. 51/1995101 şi a Statutului profesiei de avocat102.
Activitatea avocatului se desfăşoară numai în baza unui contract încheiat cu partea respectivă, în care se pot
stabili şi clauze particulare faţă de prevederile generale ale legii.
Prin intermediul acestui contract avocatul este mandatat (fără clauză specială) să facă acte de procedură în
afară de actele de dispoziţie pentru partea pe care o reprezintă, deoarece Codul de procedură civilă cere o procură
specială (nu şi autentică) în acest sens.
După analiza şi interpretarea textelor se poate concluziona că avocatul nu poate face acte de dispoziţie fără
împuternicirea părţii decât în baza unei procuri speciale, conform regulii generale.
Conform legii sale de organizare avocatul este obligat să depună toate diligenţele pentru apărarea drepturilor
clientului său, să stăruie pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces echitabil (art. 2 din Lege).
Avocatul care a asistat o parte la judecata pricinii poate face orice acte consideră necesare pentru păstrarea
drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor în timp (acte juridice de conservare).
Asemenea acte pot fi făcute chiar dacă nu sunt cuprinse în contractul încheiat cu clientul, neexistând deci
împuternicire expresă pentru a fi făcute. Raţiunea constă în aceea că aceste acte sunt favorabile părţii,
neefectuarea lor atrăgând pierderea unor drepturi procesuale. Astfel, avocatul poate exercita orice cale de atac
împotriva hotărârii date, însă actele de procedură se vor face numai faţă de partea înseşi.
Forma procurii date avocatului va fi cea prevăzută de legea nr. 51/1995, fără a fi nevoie ca aceasta să fie dată
sub semnătură legalizată, ci semnătura părţii va fi certificată de avocat (art. 68 alin. 1 teza a II a C. proc. civ.).
Cererea de chemare în judecată va trebui să menţioneze pe lângă numele părţii şi numele şi calitatea celui
care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional.
Aşadar, cererii depuse prin reprezentant trebuie să i se ataşeze şi dovada calităţii de reprezentant sub sancţiunea
prezentată de art. 161 C. proc. civ.).
Atât în situaţia reprezentării prin neavocat cât şi prin avocat, dacă la termenul de judecată instanţa constată că
reprezentantul nu poate face dovada calităţii sale, lipsind procura, instanţa va acorda termen pentru a se complini
această lipsă (art. 161 alin. 1 teza a II a C. proc. civ.).
Dacă la termenul acordat nu s-a acoperit acest viciu instanţa va anula cererea, sancţiune care atrage atenţia
asupra importanţei dovedirii calităţii de reprezentant al părţilor în proces.
În ceea ce priveşte reprezentarea persoanei juridice ca titular de drepturi procesuale, la ora actuală s-a
reglementat un cadru uniform, asociaţii care să includă toate persoanele care îndeplinesc rolul de reprezentant
judiciar calificat, a fost adoptată Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier
juridic.
Conform statutului, consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale
autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice
de drept public, precum şi ale persoanelor de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în conformitate cu
Constituţia şi cu legile ţării.
Consilierul juridic se subordonează numai pe linie administrativă persoanei juridice în favoarea căreia îşi
100 În realitate nici mandatul civil nu încetează prin moartea mandantului de plano, ci această încetare se va analiza în funcţie de
momentul in care mandatarul cunoaşte despre moartea mandantului său. De la moartea mandantului şi până la acest moment actele
făcute de el în executarea mandatului sunt obligatorii pentru moştenitorii mandantului (art. 1557 C. civ.).
101 Publicată în Monitorul oficial partea I, nr. 116 din data de 9.06.1995, modificată prin OUG nr. 85/1997 (Monitorul oficial al
României, partea I, nr. 378 din data de 29.12.1997), aprobată prin L. nr. 246/1998 (Monitorul oficial al României, partea I, nr. 495
din data de 22.12.1998 şi abrogată prin OG nr. 73/1999 (Monitorul oficial al României, partea I, nr. 419 din data de 31.08.1999) şi
modificată prin L nr. 231/2000 (Monitorul oficial al României, partea I, nr. 635 din data de 7.12.2000).
102 Adoptat de Uniunea Avocaţilor din România şi publicat în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 237 din data de
17.10.1995.
43
exercită profesia şi asigură consultanţa, asistenţa, reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice respective,
precum şi avizarea actelor cu caracter juridic în condiţiile legii.
Activitatea consilierului juridic se concretizează printre altele în semnarea la solicitarea persoanei juridice,
în cadrul reprezentării, a actelor juridice emanate de la persoana juridică sau de la instituţia publică interesată.
Ca atare, semnătură consilierului pe actele încheiate de către persoana juridică se rezumă la verificarea aspectelor
juridice ale acestuia nu şi la cele de ordin economic sau tehnic.
Actele de dispoziţie pe care consilierul juridic le poate face în timpul procesului nu sunt reglementate aparte
de către Legea nr. 514/2003 însă în acest caz se vor aplica prevederile dreptului comun în materie, anume fiind
necesară o procură specială, conform art. 69 C. pr. civ.
Reprezentarea legală
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu datorită prezumţiei legale conform căreia ele sunt lipsite de
discernământ, nu pot încheia acte juridice de drept substanţial sau procesual personal şi singure, astfel că legea
instituie posibilitatea încheierii acestor acte prin intermediul reprezentantului legal103.
Minorii până la 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească sunt lipsite de capacitate de
exerciţiu104, astfel că actele civile şi procesuale vor fi întocmite pentru ei de către reprezentantul legal, părinte,
tutore sau curator. Aceşti reprezentanţi sunt prevăzuţi de lege sau numiţi printr-o hotărâre a unui organ
administrativ sau jurisdicţional după caz.
Dacă minorul este ocrotit prin părinţi sau dacă se află într-una din situaţiile speciale în care i se numeşte
tutore (art. 113 C.fam.) actele sale procesuale vor fi făcute de către aceşti reprezentanţi legali, însă pentru actele de
dispoziţie vor fi nevoiţi să ceară şi autorizarea autorităţii tutelare (art. 105 şi 131 C.fam.).
Deşi în regulă generală Codul familiei arată că numirea reprezentantului legal se face de către autoritatea
tutelară, într-un caz aparte Codul de procedură civilă prevede posibilitatea numirii reprezentantului legal
(provizoriu) de către instanţa de judecată. Astfel, art. 44 C. proc. civ. arată că în caz de urgenţă, dacă persoana
fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa la cererea părţii
interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit
legii.
Ca o dispoziţie de favoarea, articolul 70 C. proc. civ. arată că dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege
sau dintr-o dispoziţie judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.
3.2.3.3. Procurorul.
Constituţia României consacră în articolul 131 rolul Ministerului Public, arătând cu valoarea de principiu că
acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
Aşadar procurorul are conform legii fundamentale şi atribuţii legate de procesul civil care interesează ordinea
de drept şi implică drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Prevederile constituţionale sunt întărite de normele Codului de procedură civilă şi de alte legi105 care
reglementează poziţia procurorului în procesul civil şi formele participării sale la judecata civilă.
Principiile care guvernează activitatea procurorilor sunt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul ierarhic.
Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără
drepturile persoanei. Totodată parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu
celelalte autorităţi publice.
Din aceste dispoziţii legale rezultă natura juridică aparte a instituţiei Ministerului Public, care nu face parte
nici din autoritate judecătorească, nici din puterea executivă ci reprezintă o autoritate autonomă cu atribuţii conexe
activităţii judiciare dar şi celei administrative.
Din ansamblul reglementărilor, doctrina consacrată în materie procesuală106 la care achiesăm, a ajuns la
concluzia că procurorul este parte în procesul civil, cu corectivul că această calitate îi este recunoscută numai sub
aspect procesual, fără a influenţa raporturile de drept substanţial ale părţilor asupra cărora se răsfrâng în final
efectele hotărârii judecătoreşti.
Formele participării procurorului la procesul civil
Conform articolului 60 din L. nr. 304/2004 procurorul exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege,
participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în
condiţiile prevăzute de lege, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
103 E. CHELARU, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 98.
104 Bolnavul psihic poate fi pus sub protecţia legii prin instituirea tratamentului medical sau prin internarea medicală, fără a fi
nevoie de exercitarea procedurii punerii sub interdicţie astfel că din punct de vedere civil aceste persoane sunt capabile (conform L.
nr. 487/2002 legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice publicată în Monitorul oficial al României, partea
I, nr. 589 din data de 8.08.2002 a abrogat D. nr. 313/1980 asupra asistenţei bolnavilor psihic periculoşi.
105 L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
106 I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 131, V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 349.
44
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
Articolul 45 din Codul de procedură civilă arată că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte
ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Astfel, în ceea ce priveşte pornirea acţiunii civile între textul constituţional şi reglementarea codului există
diferenţe, în sensul că legea procesuală restrânge sfera posibilităţilor de participare a procurorului în faţa instanţei
civile numai la cazurile în care e vorba despre protejarea drepturilor persoanelor incapabile sau în cazuri expres
prevăzute de lege.
Dată fiind această situaţie Curtea Constituţională, sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a
textului articolului 45 alin. 1 din C. proc. civ. s-a pronunţat prin decizia nr. 1/1995107, admiţând excepţia şi
constatând că „articolul 45 alin. 1 Cod procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului
procurorului de a participa la orice proces civil în oricare fază a acestuia şi ca atare, în privinţa acestei atribuţii,
urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. 1 din Constituţie. Aşa fiind, în afara cazurilor în care
procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui
proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”
Date fiind efectele deciziilor Curţii Constituţionale se impune considerarea acestor concluzii cu putere de
lege pentru viitor, astfel că art. 45 alin. 1 C. proc. civ. va fi considerat modificat în consecinţă.
Din noul text al art. 45 C. proc. civ. rezultă aşadar că procurorul: porneşte orice acţiune civilă, ori de câte ori
este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi
ale dispăruţilor; participă la judecarea oricărei cauze civile dacă consideră necesar108; exercită orice cale de atac
împotriva hotărârilor civile; poate solicita punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii.
Textul de lege restrânge aşadar posibilitatea procurorului de a porni orice acţiune civilă, la cele care au în
vedere drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, fără
distincţie după cum aceste acţiuni sunt strict personale sau pot fi formulate şi de către alte persoane109. Practic,
faţă de lipsa menţiunii în text cu privire la acţiunile cu caracter strict personal, după modificarea codului, în
situaţii în care aprecierea intimă a titularului acţiunii este necesară, instanţele sunt chemate să analizeze
adevăratele raporturi între părţi, aşa cum se impune şi în cazul formulării acestora de către reprezentantul legal, cu
autorizarea autorităţii tutelare.
Independent însă de cum procurorul îşi exercită sau nu această atribuţie de a porni orice acţiune civilă art. 45
alin. 2 C. proc. civ. obligă la introducerea în cauză a titularului dreptului, care se va putea folosi de dispoziţiile art.
246-247 (renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul dedus judecăţii), 271-273 (tranzacţia judiciară), iar în
cazul în care procurorul renunţă la cerere va putea cere continuarea judecăţii.
Distinct de pornirea acţiunii civile, procurorul poate participa la orice proces, iar în anumite cazuri prevăzute
de lege, participarea acestuia la judecată este obligatorie. Sunt asemenea: judecarea cererii de declarare a
dispariţiei şi a morţii prezumate – D. nr. 32/1954; pentru luarea măsurilor de protecţie specială în temeiul L. nr.
272/2004 privind protecţia copilului; în materie de adopţie, de declarare judecătorească a abandonului de copil –
L. nr. 273/2004110; în materie de expropriere (art. 22, 23 din L. nr. 33/1994); în procedura punerii sub interdicţie
(D. nr. 32/1954); în instanţa de contencios administrativ – art. 1 alin. final din L. nr. 554/2004; la înregistrarea
unui partid politic – L. nr. 14/2003; în procedura plângerii împotriva Oficiului Naţional pentru Refugiaţi – O.G.
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România; în materia contestaţiilor şi întâmpinărilor în
materia alegerilor publice locale – L. nr. 67/2004; în contestaţia împotriva comunicării Consiliului Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii ca Poliţie Politică – L. nr. 187/1999111. Unele legi speciale prevăd expres
posibilitatea procurorului de a porni şi de a participa la procesul civil. Sunt astfel: L. nr. 18/1991 a fondului
funciar republicată – art. 32 asupra acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare făcut de titular
împotriva dispoziţiilor art. 19, 21 şi 43 din lege; L. nr. 169/1997, pentru modificarea şi completarea L. nr.
18/1991; L. nr. 119/1996 privind actele de stare civilă – acţiunea în anularea, rectificarea, modificarea sau
107 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 66 din data de 11.04.1995.
108 În materie penală participarea procurorului la judecată constituie regula. Art. 315 C. proc. pen. prevede că participarea
procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriei este obligatorie atunci când instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, când legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care cel puţin unul din inculpaţi se află
în stare de detenţie, este minor şi când se dispune înlocuirea pedeapsa amenzii cu cea a închisorii. La şedinţele de judecată ale
instanţelor superioare participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile.
109 În materie civilă sunt acţiuni strict personale, care nu pot fi promovate decât de către titular cum sunt cererea de revocare a
donaţiei pentru ingratitudine, sau revocarea donaţiei între soţi. În materia raporturilor de familie: desfacerea căsătoriei, tăgada
paternităţii, stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei etc.
110 Abrogă O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopţiei.
111 Declarată neconstituţională prin decizia nr. 51/31 ianuarie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 95 din 6 februarie 2008.
45
completarea actelor de stare civilă; L. nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averilor demnitarilor,
magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere – recursul împotriva ordonanţei de
clasare pronunţată de comisia de cercetare a averilor.
Indiferent de natura cauzei civile sau de participarea efectivă la judecarea acesteia în primă instanţă
procurorul are posibilitatea exercitării căii de atac împotriva acesteia112.
În cadrul judecării acestora partea poate însă să renunţe la judecată sau să-şi manifeste în alt mod dreptul de
dispoziţie asupra cererii.
Faţă de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate considera că cel puţin acolo
unde s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intervenirea procurorului pentru promovarea
căilor extraordinare de atac trebuie să fie rezervată, pentru protejarea principiului fundamental al securităţii
circuitului juridic civil113.
În cea de-a doua fază a procesului civil procurorul poate solicita punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti şi poate formula contestaţie la executare, dacă acest aspect este necesar pentru protejarea drepturilor
şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, sau în alte cazuri
prevăzute de lege.
1. Enumeraţi formele participării forţate a terţilor în procesul civil, folosind spaţiul de mai jos
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct.3.2.3.2.lit. b
2. Enumeraţi cazuri de particpare obligatorie a procurorului în procesul civil, folosind spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la p. 47.
3. Ce soluţii poate pronunţa instanţa în cererea de chemare în garanţie formulată de pârât? Rememorare.
4. Deosebirea între reprezentarea legală şi cea convenţională.
Prezentaţi principiile procesului echitabil şi cerinţele CEDO.
Efectele participării terţilor în procesul civil.

- se foloseşte în primul rând cursul şi Codul de procedură civilă, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
3.4. BIBLIOGRAFIE.
C.E. ALEXE, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008;
112Art. 11 alin. 2 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii prevede că dacă procurorul nu a participat la judecarea
cererii de dobândire a personalităţii juridice o copie de pe încheiere se va comunica şi acestuia pentru a putea exercita calea de atac.
113 Androne împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 875 din 29 septembrie 2005, paragraf 52 – „Curtea
consideră că redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, şi anularea
Hotărârii definitive din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanţilor, au ignorat principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă,
dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1.”
După abrogarea recursului în anulare, hotărârea menţionată urmează ciclului hotărârilor de tip Brumărescu împotriva României,
curtea identificând astfel un alt instrument pus la dispoziţia procurorului de către lege pentru a solicita desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
A se vedea M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, op. cit., p. 219-220.
46
V.M. CIOBANU, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, Revista Română de
Drept Privat nr. 1/2007;
I. DELEANU, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10/2006;
NUALA MOLE ŞI CATHARINA HARBY, The Right to a Fair Trial, Human Rights Handbooks, nr. 3,
Council of Europe for a Guide to the implementation of. Article 6 of the European Convention on Human Rights;
I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a IV a Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
M. MACOVEI şi L. MIHAI, Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. I, Editura
Polirom, Iaşi, 2000;
M. MACOVEI şi L. MIHAI, Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol. II, Editura
Polirom, Iaşi, 2001;
E. OPRINA, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
Victor Valeriu PATRICIU, Ioan VASIU, Serban George PATRICIU, Internet-ul şi dreptul, Editura „ALL BECK”,
Bucureşti, 1999;
E POENARU, Procurorul - parte în procesul civil, colecţia Praxis, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003;
C.L. POPESCU, Accesul liber la justiţie. Acţiune în contencios administrativ. Procedură administrativă
prealabilă, fără caracter jurisdicţional. Obligativitate. Constituţionalitate, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2004;
A.TABACU, M. MOŞNEANU COMĂNECI, Instituţii procesuale reglementate de Proiectul Noului Cod
de Procedură Civilă, care asigură accesul liber la justiţie, R.R.D.P. nr. 2/2009

Bucureşti, 1993;
N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală, vol. I, ediţia a III-a, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului
Airey contra Irlandei din 09.10.1979
Albina împotriva României, hotărârea CEDO nr. 4/2005 publicată în Monitorul Oficial al României, partea
I, nr. 1049 din data de 25.11.2005
ANCA contra Belgiei Comisia EDO 12 martie 1981
Androne împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 875 din 29 septembrie 2005
Anghel împotriva României, hotărârea din 4 octombrie 2007
APEH Uldozotteinek Szovetsege ş.a. contra Ungariei, CEDH – 5 octombrie 2000
Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980
Aydin contra Turciei CEDH 25 septembrie 1997
Bellet contra Franţei, CEDH 4 decembrie 1995
Buzescu împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2005, publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 210 din 8 martie 2006
Pierre Bloch contra Franţei, CEDH 21 octombrie 1997
Bozano contra Franţei – Comisia EDO 15 mai 1984
Brumărescu contra României, CEDH 28 octombrie 1999
Bulut contra Austriei, CEDH, 22 februarie 1996
Crişan împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1136 din 1 decembrie 2004
De Haes şi Gizsels contra Belgiei, CEDH, 24 februarie 1997
De Geoffre de la Pradelle contra Franţei/16.12.1992
Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH contra ţărilor de Jos, CEDH 23 februarie 1995
Guenonn contra Franţei – Comisia EDO, 2 iulie 1990
Ginikanwa contra Regatului Unit, Comisia EDO 9 martie 1998
Guillem contra Franţei, CEDH, 2 septembrie 1998
H. contra Belgiei CEDH, 30 noiembrie 1987
Henra contra Franţei, CEDH, 29 aprilie 1998
47
Helle împotriva Finlandei (1997)
Hokkanen versus Finlanda, 23.09.1994
Huber contra Franţei, CEDH – 18 februarie 1998
Ignaccolo Zenide contra României/25.01.2000
Iorga împotriva României, din 25.01.2007
Janquie şi Ledun contra Franţei, CEDH, 28 martie 2000
Kamasinski contra Austriei, CEDH 19 decembrie 1989
Keegan contra Irlandei/26.05.1994
Kiiskinen contra Finlandei, CEDH, I iunie 1999
Konig contra Germaniei, CEDH 12 octombrie 2000
Kress contra Franţei, decizia din 7 iunie 2001
Kurzac contra Poloniei, CEDH – 25 mai 2000
Laino contra Italiei, CEDH, 18 februarie 1999
Langborger contra Suediei Comisia EDO 9 iulie 1986
Lungoci împotriva României hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26/01/2006 publicată in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 588 din 7 iulie 2006
Maszni vs. România, hotărârea din 21 septembrie 2006
Maşinexportimport Industrial Group” - S.A. împotriva României, din 1 decembrie 2005, definitivă la 1
martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 682 din 9 august 2006
Metaxas împotriva Greciei
Mc Vicar contra regatului Unit, Recueil, 2002-III
Maaouia contra Franţei, DH 5 octombrie 2000
Garcia Manibardo contra Spaniei, 15 februarie 2000
Mihaies contra Franţei, Comisia EDO, 25 mai 1998
Nibbio contra Italiei, CEDH, 26 februarie 1992
Niderost -Huber contra Suediei, CEDH, 18 februarie 1997
Oerlamans contra Olandei/27.11.1991
Olsson contra Suediei/24.03.1988
Osman contra Marii Britanii, CEDH 28 octombrie 1999
Paulsen – Medalen şi Svensson contra Suediei, CEDH, 19 februarie 1998
Pellegrin contra Franţei, - 7 octombrie 2003
Perez de Rada Cavanilles contra Spaniei, CEDH, 28 octombrie 1998
Poiss contra Austriei, CEDH, 23 aprilie 1987
Sabin POPESCU împotriva României, Hotărârea din 02.06.2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 770 din data de 24.08.2005
Schrepler împotriva Romaniei, hotărârea din 15 martie 2007
Schuler – Zgraggen contra Elveţiei/24.06.1993
Schouten şi Meldrum contra Olandei/9.12.1994
Siegel contra Franţei CEDH 28 noiembrie 2000
Silva Pontes contra Portugaliei, CEDH, 23 martie 1994
Sporrong et Lonnroth contra Suediei, CEDH 23 septembrie 1982
Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003
Şandor împotriva României – hotărârea din data de 24 martie 2005 publicată în Monitorul oficial al
României, partea I, nr. 1048 din data de 25 noiembrie 2005
Thlimmenos contra Greciei, CEDH, 6 aprilie 2000
Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994
Vasilescu contra României, CEDH 22 mai 1998
Virgil Ionescu împotriva României, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 396 din 8 mai 2006
Vocaturo contra Italiei, CEDH, 24 mai 1991
W. şi B. contra Marii Britanii, CEDH 8 iulie 1987
Weissman şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 588 din 27 august 2007
L. nr. 303/2004
L. nr. 51/1995
L.nr.514/2003
48
Unitatea de învăţare 4 –
COMPETENŢA
4.1.Obiective..........................................................................................................................................
4.2.Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti
4.2.1. Competenţa generală.
4.2.2. Competenţa jurisdicţională.
4.2.2.1. Competenţa materială.
4.2.2.2. Competenţa teritorială.
4.3.Prorogarea competenţei, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă
4.4.Lucrare de verificare....................................................................................................................
4.5.Bibliografie...................................................................................................................................
4.1. OBIECTIVE.
 Cunoaşterea limite între oţiunile „competenţă generală” şi „competenţă jurisdicţională”;
 Cunoaşterea regulilor de competenţă, materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti;
 Utilizarea noţiunilor şi rezolvarea problemelor pe care le ridică materia competenţei, raportat la cazul
concret;
 Familiarizarea cu noţinea prorogării şi a conflictelor de competenţă;
 Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a interpreta şi aplica normele de competenţă pentru rezolvarea
unor aspecte deosebite care se ridică în practică.
4.2. Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

4.2.1. Competenţa generală.
Din punct de vedere procesual prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe
judecătoreşti de a judeca un anumit litigiu. În acest context sensul noţiunii de instanţă este acela de organ de
jurisdicţie – judecătorie, tribunal, curte de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Numai că soluţionarea litigiilor nu incumbă numai instanţelor judecătoreşti, chiar dacă în final oricine trebuie
să aibă acces la justiţie, în sensul de ansamblu al instanţelor judecătoreşti.
Astfel se ridică problema realizării unei distincţii între competenţa instanţelor judecătoreşti şi cea a altor
organe de jurisdicţie. Se distinge între competenţa generală şi competenţa jurisdicţională, după cum este vorba
despre organe de jurisdicţie făcând parte din sisteme diferite sau din cadrul aceluiaşi sistem.
În cadrul competenţei jurisdicţionale se distinge între competenţa materială şi competenţa teritorială, după
cum este vorba despre instanţe judecătoreşti situate pe orizontală sau pe verticală.
În cadrul competenţei materiale se distinge de asemenea între competenţa funcţională, în raport cu felul
atribuţiilor jurisdicţionale ale fiecărei instanţe şi competenţa procesuală, în raport cu obiectul, valoarea sau natura
litigiului respectiv.
În cadrul competenţei teritoriale se distinge între competenţa teritorială de drept comun, competenţa
teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.
După cum normele care reglementează competenţa sunt de ordine privată sau de ordine publică114 se distinge
între competenţa relativă şi competenţa absolută115.
Articolul 21 din Constituţia României prevede cu valoare de principiu accesul liber la justiţie al oricărei
persoane, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Totodată legea fundamentală arată că
nici o lege nu poate îngrădi acest drept.
Articolul 126 din Constituţie prevede că justiţia de realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Coroborat cu articolul 2 din L. nr. 304/2004116 pentru organizarea
judiciară, se determină că justiţia, la care orice persoană trebuie să aibă acces, se realizează în România prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin curţile de apel, prin tribunale, tribunale specializate şi judecătorii.
Prin urmare accesul la justiţie trebuie să fie recunoscut oricărei persoane, indiferent dacă a urmat alte căi
jurisdicţionale pentru soluţionarea cererii sale.
În anumite domenii, legea recunoaşte posibilitatea de a soluţiona litigiile ivite altor organe de jurisdicţie, care
nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti. Alteori, legea conferă competenţă unui organ de jurisdicţie
numai în ceea ce priveşte soluţionarea anumitor aspecte ale litigiului dedus judecăţii, cu consecinţa că instanţa de
114 Pentru formularea textului art. 159 C. proc. civ. - normele sunt de ordine publică şi respectiv de ordine privată, deşi
interesează şi după cum există posibilitatea derogării de la aceste norme conform voinţei părţilor, ceea ce atrage incidenţa clasificării
în norme imperative şi dispozitive.
115 V.M. CIOBANU, Tratat …, op. cit., vol. I, p. 371-372. I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 433-434.
116 Art. 2 din L. nr. 304/2004: „ Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) judecătorii.”

judecată va trebui să ţină cont de aceste soluţii, ele fiind de natură a ajuta la pronunţarea unei hotărâri corecte.
Ca atare, regulile privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti urmăresc realizarea distincţiei între
competenţa instanţelor judecătoreşti şi alte «instanţe», care nu fac parte din rândul acestora, dar care sunt investite,
conform unor dispoziţii speciale, cu competenţe jurisdicţionale.
În materia constituţionalităţii L. nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale 117
stabileşte competenţa acestui organ de jurisdicţie118 în stabilirea conformităţii legilor, tratatelor internaţionale şi
ordonanţelor cu legea fundamentală.
Curtea Constituţională este organ de jurisdicţie specializat119, independent de orice autoritate publică, învestit
de lege cu soluţionarea litigiilor contenciosului constituţional. Acesta cuprinde conform art. 144 din Constituţie
pronunţarea curţii cu privire la constituţionalitatea legilor înainte de promulgare120, a tratatelor internaţionale sau
altor acorduri internaţionale121, a regulamentelor Parlamentului122, a legilor şi ordonanţelor în vigoare123, a
partidelor politice, a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Curtea are şi atribuţii legate de verificarea şi
respectarea Constituţiei şi a legilor în cadrul anumitor proceduri: alegerea preşedintelui României, constatarea
interimatului funcţiei, suspendarea preşedintelui României din funcţie, referendumul, exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
Deciziile sunt pronunţate, în cazurile în care curtea: se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra
constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de ratificarea acestora de Parlament; se
pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului; soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; hotărăşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Hotărârile sunt pronunţate în cazurile în care curtea: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Curtea formulează avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor124.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile constituţionale. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Asupra hotărârilor judecătoreşti deja pronunţate deciziile curţii nu produc consecinţe, însă pot constitui un
temei pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia neconstituţionalităţii într-un proces civil,
117 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 101 din data de 22.05.1992. Regulamentul de funcţionare a curţii –
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 12/1997, publicat în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 308 din data de 12.11.1997.
Legea a fost modificată prin L nr. 138/1997 şi republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 187 din data de 7.08.1997. A
doua republicare a legii s-a făcut în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 643 din data de 16 iulie 2004
118 Art. 5 din L. nr. 47/1992 – (1) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu
poate fi prelungit sau înnoit. (2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. (3)
Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani.
119 Judecătorii curţii trebuie să fie persoane cu o pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de
cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

120 La sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Guvernului, a Avocatului Poporului, a unui număr de 50 deputaţi sau 25 de senatori (art. 146 alin. 1 lit. a) din Constituţie.
121 La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau 25 de senatori. (art. 146 alin. 1 lit. c) din Constituţie.

122 La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau 25 de senatori. (art. 146 alin. 1 lit. c) din Constituţie.

123 Curtea este sesizată în acest caz pe baza excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii normative cuprinse într-o lege sau
într-o ordonanţă a Guvernului, ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti, învestite cu judecarea unui litigiu în care se aplică norma
juridică respectivă, a cărei neconstituţionalitate se invocă.
124 Anterior revizuirii Constituţiei decizia Curţii Constituţionale era definitivă cu excepţia cazului în care se verifica
constituţionalitatea unei legi înainte de promulgare şi Parlamentul, în ciuda deciziei curţii adopta cu majoritate calificată (2/3 din
numărul fiecărei camere) legea în forma iniţială.
50
iar în procesul penal dacă condamnarea a fost dată pe baza textului de lege constatat a fi neconstituţional.
În ceea ce priveşte constituţionalitatea altor acte normative, cum sunt hotărârile Guvernului, ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor etc. curtea nu are competenţă să se pronunţe, deoarece asemenea acte având caracter
administrativ vor putea fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, pentru a fi anulate ca orice act
administrativ care vatămă un drept sau un interes legitim al cetăţenilor (art. 1 din L. nr. 554/2004).
Ca atare, controlul constituţionalităţii legilor nu se realizează de către instanţele judecătoreşti, instituindu-se
prin lege un organ de jurisdicţie special, menit să urmărească conformitatea legilor cu legea fundamentală.
Competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, curtea fiind independentă faţă
de orice astfel de autoritate, astfel că nici instanţele judecătoreşti nu vor putea interveni asupra chestiunilor date
exclusiv în competenţa curţii. Aceasta nu înseamnă limitarea accesului liber la justiţie, deoarece obiectul acestui
control jurisdicţional este diferit şi special în raport cu litigiile care pot fi deduse instanţelor judecătoreşti şi care
nu vizează respectarea dispoziţiilor constituţionale de către actele normative sau alte proceduri speciale. Când se
ridică excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti, aceasta va suspenda din oficiu orice
procedură trimiţând cauza la Curtea Constituţională dacă textul invocat are legătură cu pricina aflată pe rol. Ca
atare, se recunoaşte printr-o dispoziţie normativă rolul curţii în verificarea constituţionalităţii, verificare care
reprezintă numai un aspect incidental al litigiului125, de natură să influenţeze soluţia acestuia, care va fi pronunţată
de instanţa judecătorească.
Competenţa jurisdicţională în dreptul administrativ.
În dreptul administrativ Constituţia şi Legea nr. 554/2004 reglementează accesul la justiţie al oricărei
persoane ale cărei drepturi, libertăţi şi interese legitime au fost afectate de către o autoritate administrativă
printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a întocmi un atare act.
Astfel, actul administrativ emis de către organul competent, care încalcă un drept sau un interes legitim al
cetăţeanului poate fi atacat în termen de 6 luni în faţa instanţei judecătoreşti de contencios administrativ, după
parcurgerea procedurii prealabile, reglementată de articolul 7 din L. nr. 554/2004.
În această ipoteză, care reprezintă regula generală în materia contenciosului administrativ, Legea nr.
554/2004 reglementează acţiunea directă pe care orice persoană interesată o poate declanşa în faţa instanţelor
judecătoreşti competente, după parcurgerea căilor administrative de atac (procedura prealabilă).
Materia contenciosului administrativ este deosebit de complexă, iar în perioada anterioară apariţiei Legii nr.
554/2004 dificultatea consta în calificarea unor acte ca «administrative» sau «administrativ jurisdicţionale», cu
consecinţa aplicării unui regim juridic propriu pentru fiecare categorie126.
Actul administrativ jurisdicţional era, spre deosebire de actul administrativ, acel act administrativ tipic,
care în cazuri riguros determinate de lege, soluţionează cu forţa de adevăr legal şi după o procedură bazată pe
principiul independentei şi al contradictorialităţii, litigii ivite în realizarea administraţiei de stat active.
În literatura de specialitate127 s-a încercat determinarea unor criterii după care să se realizeze analiza unui act
şi calificarea sa drept act jurisdicţional, atât din punct de vedere procedural cât şi sub aspectele sale de drept
substanţial. Astfel, este jurisdicţional acel act emis într-o procedură jurisdicţională care se caracterizează în esenţă
prin următoarele: organul care soluţionează cauza este stabilit de lege, este imparţial şi independent; el este
învestit de lege cu deplină jurisdicţie de fapt şi de drept; el are putere de decizie nu doar de aviz; procedura este
echitabilă şi prezintă elemente de contradictorialitate, publicitate şi termene rezonabile; procedura se desfăşoară
cu respectarea dreptului la apărare, funcţionează principiul non reformatio in pejus şi autoritatea de lucru judecat;
actul emis în această procedură este obligatoriu şi poate fi pus în executare silită128.
Din aceste cerinţe şi caracteristici ale procedurii jurisdicţionale vom reţine în special ca:
- actul să fie emis de către un organ învestit cu atribuţii jurisdicţionale, independent, după o procedură
contradictorie (cu participarea părţilor care-şi expun în contradictoriu punctul de vedere) şi cu respectarea
dreptului la apărare;
- actul să se bucură de autoritate de lucru judecat şi de forţa executorie.
În prezent, dată fiind noua reglementare, atât pentru categoria actelor administrative cât şi pentru cele
administrativ jurisdicţionale se poate exercita acţiune directă în justiţie.
Mai mult, legea defineşte în prezent actul administrativ jurisdicţional spre deosebire de actul administrativ,
iar sub aspect procedural consacră obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile pentru actele administrative
anterior sesizări instanţei şi caracterul facultativ al procedurii administrativ jurisdicţionale pentru actele cu
caracter jurisdicţional, anterior sesizării instanţei de judecată (art. 21 din Constituţie şi art. 7 din L. nr. 554/2004).
125 În materia contenciosului administrativ Curtea Constituţională a decis prin decizia nr. 660/4 iulie 2007 (Monitorul Oficial al
României nr. 525 din 2 august 2007), în legătură cu art. 9 din L. nr. 554/2004 că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care
permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei
ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă.
126 I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 455-460.
127 C.L. POPESCU, Accesul liber la justiţie. Acţiune în contencios administrativ. Procedură administrativă prealabilă, fără
caracter jurisdicţional. Obligativitate. Constituţionalitate, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2004, p. 24.

128 I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, op. cit., p. 6.
51
Aşadar, independent de perioada (a Legii nr. 29/1990 sau a Legii nr. 554/2004) sub care au fost emise în
doctrină discuţii contradictorii pentru această temă, a fost întotdeauna permis accesul la justiţie pentru controlul
asupra actelor administrative şi a celor administrativ jurisdicţionale, fie că se numea acţiune directă fie că era
calificată ca recurs.
1. Ce reprezintă competenţa generală (folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului).
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct.4.2.1.
2. Efectele exercitării controlului de constituţionalitate. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 52.
4.2.2. Competenţa jurisdicţională.

4.2.2.1. Competenţa materială.
Între instanţele judecătoreşti s-a instituit conform legii de organizare o ierarhie verticală, în funcţie de gradul
fiecărei instanţe în parte. Datorită importanţei diferite a obiectului dedus judecăţii, determinată fie de valoarea fie
de natura acestuia, se impune ca anumite cauze să fie judecate de către instanţe superioare, unde funcţionează
judecători mai experimentaţi, iar cauzele obişnuite să fie lăsate în competenţa instanţelor de la bază.
Se distinge ca atare între competenţa materială a judecătoriei, a tribunalului, a curţii de apel şi a Curţii
Supreme de Justiţie.
Competenţa materială a judecătoriei.
Conform Codului de procedură civilă (art. 1 pct. 1) judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi
cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Aşadar, judecătoriile sunt înzestrate cu
competenţă generală în privinţa judecării în primă instanţă a litigiilor.
Pentru determinarea cererilor care sunt de competenţa judecătoriei în primă instanţă trebuie eliminate din
ansamblul cererilor în justiţie cele care sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului (art. 2 pct. 1), a curţii
de apel (art. 3 pct. 1) şi a Curţii Supreme de Justiţie (art. 4). Cererile care au fost date prin lege în competenţa altor
instanţe, care nu fac parte din rândul instanţelor judecătoreşti, dar care au activitate jurisdicţională vor fi şi ele
excluse din cadrul competenţei în primă instanţă a judecătoriei.
Pe cale de consecinţă, în cazul în care legea tace fără a preciza instanţa căreia trebuie să i se adreseze cererea,
aceasta va fi depusă spre soluţionare la judecătorie.
Articolul 1 pct. 2 C. proc. civ. arată că judecătoria judecă şi plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute
de lege. Se încadrează aici toate căile de atac speciale îndreptate conform legilor speciale împotriva hotărârilor
organelor cu activitate jurisdicţională. Asemenea sunt contestaţiile îndreptate împotriva hotărârilor autorităţilor cu
atribuţii în sferă electorală (L. nr. 67/2004, L. nr. 370 şi 373/2004). Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede că deciziile medicale emise de către cabinetele de expertiză
medicală şi recuperarea a capacităţii de muncă teritoriale se poate face plângere la instanţa judecătorească
competentă, care cum nu e menţionată expres, va fi judecătoria. Legea nr. 18/1991 prevede expres atribuţiile
jurisdicţionale ale Comisiei judeţene, actele administrativ jurisdicţionale ale acesteia putând fi atacate cu plângere
la judecătoria din raza teritorială unde se situează imobilul, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În alte cazuri însă legea specială trimite la legea contenciosului administrativ129, arătând că actele organelor
cu activitate jurisdicţională respective vor putea fi atacate conform legii contenciosului administrativ, ceea ce
poate crea confuzii, deoarece potrivit Legii nr. 554/2004 actele administrative (inclusiv cele jurisdicţionale) pot fi
atacate la tribunalele administrativ fiscale sau la curţile de apel, în raport de criteriile art. 10 din lege. În atare
cazuri cererea se va depune la tribunal, respectiv la curtea de apel nu la judecătorie, devreme ce legea specială
129 OUG nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate arăta că împotriva hotărârii Comisiei pentru protecţia
copilului se putea acţiona în justiţie conform Legii contenciosului administrativ, însă în prezent dispoziţiile sale sunt abrogate iar
conform Legii nr. 272/2004 competenţa aparţine tribunalelor de minori şi familie.
O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice (Monitorul oficial al
României, partea I, nr. 68 din data de 2.02.2003) arată că împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de schimbare a numelui se
poate face contestaţie în condiţiile L. nr. 29/1990 (art. 18) – în prezent L. nr. 554/2004 ( art. 29 din L. nr. 554/2004 corelarea
terminologică).
52
„prevede”, chiar dacă printr-o normă de trimitere.
Pentru a întări încă odată competenţa generală a judecătoriei codul arată la art. 1 pct. 3 că judecătoriile judecă
în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Ca atare, dacă judecătoriei i se atribuie competenţă prin alte
dispoziţii ale codului sau prin lege specială, aceasta va rămâne să judece, în temeiul acelei norme şi a art. 1 pct. 3
C. proc. civ. De exemplu judecătoria este competenţă să judece130: cererile de asigurare a dovezilor (art. 236 C.
proc. civ.)131, cererile de îndreptare a erorilor materiale şi cele de completare a propriilor hotărâri (art. 281-2812 C.
proc. civ.), contestaţiile în anulare (art. 317 C. proc. civ.) şi cererile de revizuire îndreptate contra propriilor
hotărâri (art. 323 C. proc. civ.), învestirea cu formulă executorie dacă sentinţa a fost pronunţată de judecătorie (art.
374 alin. 2 C. proc. civ.), contestaţia la executare şi contestaţia la titlu în cazul hotărârilor proprii132 (art. 400 C.
proc. civ.), învestirea cu formulă executorie a înscrisurilor pentru ca acestea să devină executorii, cererea de
dobândire a personalităţii juridice de către asociaţii şi fundaţii (O.G. nr. 26/2000), de către sindicate (L. nr.
54/2003), cereri de anulare a actelor notariale (L. nr. 36/1995), cereri de înscriere în Cărţile funciare provizorii sau
în Noile cărţi funciare (L. nr. 7/1996), cereri de anulare, modificare şi completare a actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea (L. nr. 119/196) etc.
Anumite judecătorii au competenţe speciale stabilite prin legi speciale cum este cazul judecătoriilor
Constanţa şi Galaţi care au competenţa materială exclusivă în materie maritimă şi fluvială.
De asemenea în materie de stare civilă judecătoria sectorului I Bucureşti soluţionează cererile referitoare la
anularea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă sau a menţiunilor de pe acestea, în cazul în care
acestea sunt formulate de către un cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate (L. nr.
119/1996).
Competenţa materială a tribunalului.
Având în vedere faptul că judecătoria este instanţă de drept comun în judecata în primă instanţă, până la
modificarea codului prin O.U.G. nr. 58/2003, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1
C. proc. civ. rezulta că tribunalul era instanţă de drept comun în judecata în apel a cauzelor, deoarece textul ultim
menţionat arăta printr-o enumerare limitativă, care sunt pricinile de competenţa în primă instanţă a tribunalului,
astfel că restul cererilor rămân în principal în competenţă judecătoriei, iar în materie de apel tribunalul soluţiona
această cale de atac dacă era îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie, ca instanţa de drept
comun de primă instanţă. Astfel, ca instanţă de apel, tribunalul judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de către judecătorii.
Ca instanţă de recurs tribunalul judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor nesusceptibile de apel
pronunţate de judecătorii. Aşadar în privinţa recursului tribunalul era instanţă de excepţie.
După modificarea codului prin O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin L. nr. 195/2004 şi prin O.U.G. nr. 65/2004
aprobată prin L. nr. 493/2004, tribunalul a pierdut calitatea de instanţa de drept comun în apel, deoarece textul
modificat al art. 2 pct. 2 C. pr. civ. arăta că acesta soluţionează ca instanţa de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă instanţă¸ în cazurile expres prevăzute de lege iar art. 3 pct. 2 C. pr. civ.
conferea curţii de apel competenţă asupra apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate atât de judecătorii cât
şi de tribunale în primă instanţă, dacă prin lege nu se prevedea altfel.
Totodată, conform alineatelor 2 şi 3 ale art. 299 C.proc. civ., introduse prin L. nr. 195/2004 şi art. 3 C. pr. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era competentă să soluţioneze cererile de recurs, atunci când hotărârea este
susceptibilă de apel, tribunalul soluţiona recursul atunci când hotărârea era pronunţată în primă instanţă de
judecătorie şi nu era supusă apelului conform legii, iar curtea de apel soluţiona recursul atunci când hotărârea era
pronunţată în primă instanţă de tribunal şi nu era supusă apelului, sau când hotărârea era pronunţată de tribunal în
apel.
Aşadar, în virtutea acestor modificări tribunalul nu mai era instanţă de drept comun în nici o materie, prima
instanţă fiind judecătoria, instanţă de apel de drept comun curtea de apel, iar instanţă de recurs de drept comun
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curţile de apel.
130 V.M. CIOBANU, Drept procesual civil, Curs selectiv pentru examenul de licenţă, op. cit., p. 81-84.
131 Nu are importanţă dacă cererea principală este deja în apel sau este de competenţa tribunalului în primă instanţă.
132 A se vedea Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Î.C.C.J. Secţii Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 733 din 30 octombrie 2007, în care se reţine că „judecătoria în circumscripţia căreia se face
executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului
organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul
căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ
jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.”
De asemenea a se vedea Decizia nr. XV din 5 februarie 2007 a Î.C.C.J. Secţii Unite, pronunţată în recurs în interesul legii,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în care se stabileşte „1. Competenţa de soluţionare în
primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine judecătoriei. 2. Competenţa de soluţionare a
contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt
titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat
hotărârea ce se execută.”
53
133
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219 din 6 iulie 2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă s-a revenit la regulile de competenţă stabilite prin acest
act normativ, cu consecinţa înlăturării tuturor normelor reglementate de O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin L. nr.
195/2004 şi de O.U.G. nr. 65/2004 aprobată prin L. nr. 493/2004.
Ca atare, s-a revenit la vechiul sistem în care tribunalul este instanţă de drept comun în soluţionarea apelului
iar curţile de apel instanţă de drept comun în soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
păstrându-şi competenţa avută anterior modificării codului prin O.U.G. nr. 138/2000.
Aşadar, în prezent tribunalul judecă în primă instanţă:
a) procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste un miliard de lei (vechi),
precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani134;
Chestiunea competenţei de drept comun în materia dreptului comercial a constituit o preocupare permanentă
a doctrinei, datorită frecventelor modificări aduse codului prin ordonanţe de urgenţă şi datorită neclarităţii
acestora.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, s-a părut că a fost lămurită definitiv chestiunea
competenţei de drept comun în materie comercială, deoarece anterior şi judecătoria avea competenţă în
soluţionarea cauzelor comerciale al căror obiect era evaluabil în bani şi care se încadrau într-o anumită valoare135.
Ca atare, unele instanţe interpretau greşit textul şi ajungeau la concluzia că în materie comercială competenţa de
drept comun aparţinea judecătoriei.
Asemenea confuzii au fost înlăturate prin dispoziţiile art. I pct. 1 al O.U.G. nr. 138/2000, care arăta că
tribunalul judecă toate cererile în materie comercială, atât evaluabile în bani cât şi neevaluabile în bani136,
stabilind numai un prag valoric (10 miliarde de lei), de la care pricinile treceau în competenţa curţilor de apel137.
Se înlătura astfel total competenţa judecătoriei în materie comercială.
După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 s-a revenit la vechea reglementare, anterioară O.U.G. nr.
138/2000, judecătoria redevenind competentă în materie comercială, numai pentru litigiile al căror obiect este
evaluabil în bani şi a căror valoare nu depăşeşte un miliard. Tribunalul rămâne instanţă de drept comun în
domeniul comercial, iar pentru litigiile evaluabile în bani, devine competent numai dacă valoarea acestora
depăşeşte 1 miliard de lei.
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde de lei, cu excepţia
cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor
privind materia fondului funciar; inclusiv cele de drept comun petitorii, sau după caz, posesorii, formulate de terţii
vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Aşadar, judecătoria este competentă în primă instanţă să judece toate procesele şi cererile în materie civilă
neevaluabile în bani precum şi cele al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde de lei inclusiv, cererile care
depăşesc această valoare trecând în competenţa tribunalului.
În materia partajului judiciar, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor
privind materia fondului funciar; inclusiv cele de drept comun petitorii, sau după caz, posesorii, formulate de terţii
vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar, independent de valoarea acestora, ele
se soluţionează în primă instanţă de către judecătorie.
c) Conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;
Această dispoziţie a fost introdusă în cod de O.U.G. nr. 138/2000, în formularea anterioară legea neprevăzând
expres ce instanţă este competentă să judece litigiile în materie138.
Intrarea în vigoare a L. nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă nu a lămurit problema
competenţei în materie; Codul muncii în vigoare până la data de 1.03.2003139 arăta că aceste litigii sunt de
133 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 609/14 iulie 2005.

134 Textul anterior al art. 2 pct.1 lit. a), conform modificării codului prin O.U.G. nr. 138/2000, era următorul „procesele şi
cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde de lei inclusiv, precum şi procesele şi cererile în
această materie al căror obiect este neevaluabil în bani”.
135 Textul art. 2 pct. 1 C. proc. civ. anterior – „Tribunalul judecă în primă instanţă: a) procesele şi cererile în materie comercială
cu excepţia celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane de lei inclusiv;” care sunt date pe cale de consecinţă în
competenţa materială a judecătoriei.
136 Cereri neevaluabile în bani sunt: cererea de anulare a unei hotărâri a Adunării Generale a acţionarilor unei societăţi
comerciale (art. 62 L. nr. 31/1990), cererea de înscriere a menţiunilor în Registrul Comerţului, făcută conform L. nr. 26/19990, în faţa
judecătorului delegat la Registrul Comerţului, cererea de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului conform L.
nr. 85/2006 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 359 din data de 21.04.2006 etc.
137 Criteriul valoric arată importanţa unor cereri care depăşesc o anumită valoare astfel că acestea trebuie soluţionate de instanţa
superioară.
138 Pentru o distincţie realizată în materie după obiectul pricinii, care atrage competenţa instanţei de drept comun în soluţionarea
litigiilor de muncă iar nu a instanţei de contencios administrativ, chiar dacă este vorba despre funcţionari publici - Î.C.C.J. secţia
civila, decizia nr. 5149 din 9 septembrie 2004, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2005, p. 59-60.
139 Codul muncii - L. nr. 10/1972 a fost modificat prin L. nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a
Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea L. nr. 59/1968 şi a D. nr. 218/1977.
54
competenţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe prevăzute de lege, fără a prezenta expres aceste instanţe sau
organe. Ca atare, s-a statuat că judecătoria este instanţa competentă să judece procesele şi cererile care se
încadrează în noţiunea de litigii de muncă.
După modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus textul art. 2 pct. 1 lit. b1)
care trece competenţa soluţionării litigiilor de muncă de la judecătorie la tribunal. Codul muncii actual (art. 284)140 face
trimitere la Codul de procedură civilă, astfel că jurisdicţia muncii141 aparţine în esenţă tribunalului, iar dacă legea
prevede competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională se vor aplica acele reguli, prin excepţie de la dreptul
comun.
d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de
apel;
Tribunalul este instanţă de drept comun şi în judecata în primă instanţă în materie de contencios
administrativ, astfel că orice cerere întemeiată pe disp. art. 1 din L. nr. 554/2004 sau pe alte legi speciale,
împotriva unui act administrativ emis de autorităţile administraţiei publice locale, se va îndrepta la tribunal, în
funcţie de distincţiile realizate de textul art. 10 din L. nr. 554/2004.
Astfel, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5
miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii,
datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
Creaţia intelectuală (proprietatea intelectuală)142 cuprinde materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe
(L. nr. 8/1996)143, invenţiilor şi soiurilor de plante (L. nr. 64/1991 şi L. nr. 255/1998), mărcilor şi indicaţiilor
geografice (L nr. 84/1998)144, desenelor şi modelelor industriale (L. nr. 129/1992)145.
Litigiile care se pot naşte în aceste materii sunt legate de calitatea de autor sau creator al operei, invenţiei,
desenului industrial etc. atât sub aspect patrimonial cât şi nepatrimonial, determinate de posibilitatea de folosire,
transmitere şi exploatare a creaţiei respective146.
f) procesele şi cererile în materie de expropriere147;
Cererea de expropriere va fi soluţionată de către tribunalul locului unde se află situat imobilul supus
exproprierii, dispoziţia codului regăsindu-se şi în prevederile L. nr. 33/1994, care în plus, detaliază obiectul cererii
şi procedura de urmat.
g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea şi desfacerea adopţiei;
Conform O.U.G. nr. 25/1997, cererea de încuviinţare a adopţiei era de competenţa tribunalului de la
domiciliul adoptatului, iar dacă acesta nu se cunoştea Tribunalului Municipiului Bucureşti. Si în acest caz
prevederea legală generală reprezenta o reluare a reglementării speciale. Aceleaşi reguli se urmau şi pentru
cererile având ca obiect nulitatea şi desfacerea adopţiei148.
În prezent Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei149 prevede în articolul 34 că încuviinţarea
adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără derogare de la dispoziţiile codului, astfel ă regulile
anterioare în materie s-au păstrat.
h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
i) cererile pentru recunoaşterea precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări
străine.
140 L. nr. 53/2003 publicat în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 72/5.02.2003, în vigoare de la 1.03.2003.
141 Art. 281 C.Mc. arată că jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz colective de muncă prevăzute de codul
muncii, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prevederilor Codului muncii.
142 Exprimarea legii este „pleonastică deoarece în categoria drepturilor de creaţie intelectuală se include atât drepturi de autor şi
drepturi conexe cât şi drepturile de proprietate industrială”. A se vedea V.M. CIOBANU, Curs selectiv…, op. cit., p. 85.
146 Pentru forme de protecţie a proprietăţii intelectuale a se vedea World Intellectual Property Organization – Introducere în
proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001.

147 L. nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, prevede că procedura de trecere silită a dreptului de
proprietate de la particular la stat sau la unitatea administrativ teritorială este judiciară, astfel că ea se va finaliza printr-o hotărâre
judecătorească.
148 Anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 în cod, la art. 2 existau şi literele g) şi h) care au fost însă abrogate. Ele
aveau următorul conţinut – g) „cererile privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei şi declararea morţii”, reglementate de D.
nr. 32/1954; h) - „cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopţiei şi cele pentru decăderea din drepturile
părinteşti”.
149 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din data de23 iunie 2004.
55
Articolul 2 pct. 4 C. proc. civ. arată că tribunalul este competent în orice materie dată de lege în competenţa
sa. În această ipoteză se încadrează: cererile de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire a dispozitivului şi de
completare a propriilor hotărâri (art. 281-2812 C. proc. civ.); cererile de soluţionare a căilor de atac de retractare a
propriilor hotărâri (contestaţia în anulare şi revizuirea), conflictele de competenţă dintre două judecătorii aflate în
raza teritorială a aceluiaşi tribunal, strămutarea de la o judecătorie la alta pe motiv de rudenie şi afinitate; cereri
asupra învestirii cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale; cererea de înscriere în registrul persoanelor juridice
a federaţiilor constituite din asociaţii şi fundaţii (OG nr. 26/2000); contestaţiile la titlu în ceea ce priveşte
hotărârile pronunţate de tribunal, cererile formulate împotriva organelor de executare ale Caselor Judeţene de
Pensii (L nr. 19/2000 cu modificările ulterioare); recursul împotriva încheierii judecătorului delegat la Registrul
Comerţului (L.nr. 26/1990 şi L. nr. 31/1990) etc.
Legi speciale prevăd şi competenţe aparte pentru Tribunalul Municipiului Bucureşti, respectiv pentru
Tribunalele Constanţa şi Galaţi, determinate de necesitatea soluţionării unitare şi uniforme a litigiilor în domeniile
respective. Este astfel cazul cererilor de înregistrare a partidelor politice (L nr. 14/9.01.2003150), cereri în materia
proprietăţii intelectuale atunci când se atacă un act al OSIM, respectiv a cererilor în materie maritimă şi fluvială.
Competenţa materială a curţii de apel.
Curtea de apel judecă în primă instanţă cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale iar ca instanţe de apel judecă apelurile îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de către tribunale.
Înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 Curtea de apel judeca în primă instanţă cererile în materie
comercială al căror obiect avea o valoare de peste 10 miliarde de lei şi cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi ale instituţiilor centrale.
În ambele cazuri competenţa curţii de apel era atrasă de importanţa litigiului, care se impunea a fi soluţionat
de către o instanţă superioară.
Astfel, se ajungea ca în ciuda denumirii şi a rolului jucat de curţile de apel în perioada interbelică, acestea să
nu fie instanţe de drept comun în judecarea în apel ci în recurs, marea majoritate a cauzelor fiind date în
competenţa în primă instanţă a judecătoriei, apelul fiind exercitat la tribunal iar recursul la curtea de apel. Ca
atare, conform, art. 3 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. înaintea modificării prin O.U.G. nr. 58/2003, curţile de apel judecau
apelurile declarate împotriva hotărârilor date în primă instanţă de către tribunal şi recursurile împotriva hotărârilor
date în apel de către tribunal, sau împotriva hotărârilor date în primă instanţă de către tribunal şi care nu erau
susceptibile de apel.
Conform art. I din O.U.G. nr. 58/2003, curţile de apel au redevenit instanţe de drept comun în judecarea
apelurilor. Totodată curţile au pierdut competenţa în materia recursurilor, rămânând să judece numai în primă
instanţă în materie de contencios administrativ şi apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de către judecătorii şi
tribunale.
Legea nr. 219/2005 a readus regulile de competenţă instituite prin O.U.G. nr. 138/2000, curţile de apel
redevenind instanţe de drept comun în materie de recurs şi pierzând competenţa de drept comun în apel. În prezent
curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă şi
recursurile declarate împotriva hotărârilor nesusceptibile de apel, pronunţate de tribunale.
Codul arată că aceste instanţe sunt competente şi în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. În
această categorie de cereri intră: îndreptarea erorilor materiale, completarea şi interpretarea propriilor hotărâri (art.
281-2812 C. proc. civ.); căile extraordinare de retractare îndreptate contra propriilor hotărâri (contestaţie în anulare
şi revizuire); conflictele de competenţă ivite între două judecătorii aparţinând de tribunale diferite, ambele în raza
sa teritorială, sau între două tribunale din raza sa teritorială, sau între o judecătorie şi un tribunal din raza sa
teritorială; strămutarea unei cauze din faţa unui tribunal din raza sa teritorială, solicitată pe motiv de rudenie şi
afinitate; în materie de expropriere se pronunţă asupra contestaţiei formulate împotriva soluţiei date întâmpinării
depuse în faţa comisiei locale; recursul împotriva hotărârilor date de către judecătorul sindic în procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului etc.
Acolo unde legea specială stabileşte o anumită competenţă în privinţa Tribunalului Municipiului Bucureşti,
calea de atac a apelului se va exercita la instanţa superioară acestuia, anume Curtea de Apel Bucureşti.
Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie151.
În prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de
apel în apel.
Conform L. nr. 304/2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal -, Completul
de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie
150 Monitorul oficial al României, partea I, nr. 25 din data de 17.01.2003.

151 O.U.G. nr. 58/2003 a modificat substanţial competenţa Curţii Supreme de Justiţie. O serie de reglementări importante,
incidente în materia competenţei C.S.J. sunt cuprinse şi în L. de modificare a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale,
printre care şi legea nr. 56/1993 (art. VII), republicată în Monitorul oficial al României, partea I, din data de 1.07.2003).
56
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios
administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, .soluţionează: a) cererile de
strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură; b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute
de lege; c) orice alte cereri prevăzute de lege. Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile
declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe
nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, şi funcţionează ca instanţă
disciplinară.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: a) judecarea recursurilor în interesul
legii; b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie; c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare.
Alte cereri date în competenţa curţii sunt cele de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă şi de
siguranţă publică (art. 39 alin. 2 C. proc. civ.); conflictele de competenţă între două curţi de apel, între două
tribunale sau două judecătorii din raze teritoriale a două curţi diferite, între un tribunal şi o curte de apel, între o
judecătorie şi o curte de apel; cereri de delegare a instanţei (art. 22 C. proc. civ.); căi de retractare împotriva
propriilor hotărâri sau cereri de completare, îndreptare a erorilor materiale sau interpretarea propriilor hotărâri; căi
de atac specifice reglementate de legi speciale, îndreptate contra unor organe cu activitate jurisdicţională
(Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Concurenţei, Biroul Electoral Central etc.).
Modificarea competenţei determinată de schimbarea valorii obiectului cererii.
Delimitarea competenţei materiale între judecătorie, tribunal şi curtea de apel, în materiile cele mai
importante şi cel mai frecvent materializate pe rolul instanţelor judecătoreşti, se realizează prin intermediul
criteriului valoric. Astfel, dacă cererea în materie civilă sau comercială are un obiect evaluabil în bani, cu o
valoare de peste un miliard de lei, cererea va fi soluţionată de către tribunal
În principiu, pentru stabilirea competenţei instanţei se ia în calcul valoarea obiectului cererii principale arătată
de reclamant (art. 112 pct. 3 C. proc. civ.), însă în raport cu aceasta se pot ridica două probleme: pe de o parte este
posibil ca partea adversă să nu fie de acord cu evaluarea făcută de reclamant, ridicându-se problema modificării
instanţei competente, iar pe de altă parte, cererea reclamantului poate suferi pe parcurs modificări.
În prima situaţie, competenţa instanţei nu se va modifica dacă preţuirea reclamantului nu este conformă
realităţii, atunci când valoarea acesteia nu este în legătură directă cu soluţionarea în fond a litigiului. Când se
revendică un bun, valoarea obiectului revendicat nu poate atrage modificarea competenţei instanţei învestite,
deoarece nu este o chestiune esenţială pentru soluţionarea fondului, reprezentată de stabilirea şi dovedirea
existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului. Dacă însă se cere o sumă de bani, indiferent că ea
reprezintă valoarea obiectului pierdut, sustras, un împrumut sau repararea unui prejudiciu de orice natură, valoarea
acesteia va atrage modificarea competenţei instanţei sesizate dacă nu sunt respectate limitele valorice prevăzute de
lege la momentul depunerii cererii.
Dacă reclamantul îşi restrânge sau măreşte valoarea obiectului cererii pe parcursul procesului (după
sesizarea instanţei) instanţa sesizată rămâne competentă pe mai departe să judece, în acest sens fiind dispoziţiile
art. 181 C. proc. civ152. Astfel, în raport de momentul modificării se va atrage schimbarea competenţei, prin
declinarea de competenţă sau nu153.
Când reclamantul formulează mai multe capete principale de cerere, împotriva aceluiaşi pârât154, valoarea
fiecărui obiect se va însuma pentru stabilirea instanţei competente (art. 17 C. proc. civ.). Când însă cererea
reclamantului are mai mute capete de cerere subsidiare faţă de capătul principal, acestea nu se vor însuma la
valoarea capătului principal de cerere, dar dacă un capăt subsidiar are o valoare mai mare decât limita legală
oferită, se va declina competenţa. Nu este o cerere subsidiară ci accesorie aceea prin care se cer dobânzi la suma
pretinsă prin acţiune. În acest caz se va menţine aceeaşi regulă, capătul principal fiind determinant, cu diferenţa
însă că dacă dobânzile sunt cerute pentru perioada anterioară, deoarece au fost stabilite prin convenţia părţilor, ele
se vor însuma la valoarea cererii principale, iar dacă se cer pentru întârziere, cuantumul acestora depinzând de
durata procesului, ele nu se vor aduna capătului principal pentru determinarea valorii cererii155.
152 Când valoarea obiectului cererii s-a dovedit a fi mult superioară celei pretinse, după administrarea probei cu expertiză prin
care s-au evaluat bunurile, determinând în mod normal o altă competenţă, această situaţie nu mai atrage declinarea competenţei,
schimbarea valorii producându-se la finalul procesului, după administrarea de probe.
153 Art. 132 alin. 2 C. proc. civ. arată că cererea nu se socoteşte modificată dacă reclamantul măreşte sau micşorează câtimea
obiectului cererii, însă dat fiind faptul că aceasta s-a produs la prima zi de înfăţişare, se poate declina competenţa în favoarea
instanţei devenită competentă.
154 Pluralitatea este în acest caz obiectivă, mai multe cereri între aceleaşi părţi în aceeaşi calitate.
155 V.M. CIOBANU, op. cit., p. 98.
57
Dacă cererea reclamantului cuprinde pretenţii împotriva mai multor pârâţi, nelegaţi între ei prin raporturi de
solidaritate sau indivizibilitate, ori dacă mai mulţi reclamanţi formulează cerere împotriva aceluiaşi pârât, valoarea
obiectelor cerute de la fiecare sau de către fiecare nu se va însuma pentru stabilirea instanţei competente, deoarece
între cereri nu există altă legătură decât identitatea părţilor. Dimpotrivă când raportul este solidar sau indivizibil
capetele de cerere îndreptate împotriva fiecăruia sau ale fiecărui reclamant se vor aduna, deoarece în acest caz
obiectul cererii este comun, unul şi acelaşi.
Când mai multe cereri sunt conexate după sesizarea instanţei, nu se vor însuma valorile obiectelor fiecăreia,
deoarece fiecare cerere îşi menţine individualitatea după conexare
Dacă în raport cu cererea principală sunt formulate şi cereri incidentale (cererea reconvenţională, intervenţia
principală, chemarea în garanţie etc.) valoarea acestora nu va determina modificarea instanţei sesizate, capătul
principal al cererii principale fiind determinant pentru stabilirea competenţei (art. 17 C. proc. civ.)156. Se poate
ajunge astfel ca cererea care de regulă este de competenţa unei instanţe să fie judecată de către o altă instanţă
datorită caracterului incidental al acesteia pe lângă o cerere principală157.
4.2.2.2. Competenţa teritorială.

Competenţa teritorială de drept comun.
Competenţa teritorială distinge care este instanţa competentă dintre toate instanţele egale în grad (judecătorii,
tribunale sau curţi de apel), delimitarea realizându-se în acest caz pe orizontală.
Articolul 5 C. proc. civ. instituie regula generală în materia competenţei teritoriale, arătând că cererea se va
depune la instanţa competentă material, în raza teritorială a căreia domiciliază pârâtul.
Deplasarea reclamantului la domiciliul pârâtului este justificată de faptul că până la soluţionarea procesului
după administrarea probelor, nu se poate considera că pârâtul a încălcat într-adevăr drepturile reclamate în
justiţie158, ca atare ar fi abuziv să se permită reclamantului să-l cheme pe pârât acolo unde domiciliază el.
Textul procedural nu are în vedere numai domiciliul de drept comun sau pe cel legal aşa cum sunt ele definite
în legea civilă şi tratate în literatura de specialitate, pentru procedurist importantă este anunţarea pârâtului despre
proces, existenţa posibilităţii reale ca acesta să ia la cunoştinţă despre litigiu şi participarea efectivă la instanţa
locului unde pârâtul obişnuieşte să locuiască.
Din aceste considerente este necesar ca dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. să fie interpretate extensiv, cuprinzând
în noţiunea de domiciliu şi pe aceea de locuinţă efectivă a pârâtului (acolo unde poate fi găsit), nu numai locuinţă
principală sau statornică159.
Interesează domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul depunerii cererii, rămânând fără importanţă
modificarea locuinţei după acest moment, cu excepţia cazurilor când el însuşi anunţă instanţa despre aceasta.
Codul prevede şi situaţia în care pârâtul nu are domiciliul în ţară sau nu are domiciliul cunoscut, caz în care
cererea se va face la instanţa în raza teritorială a căreia se situează reşedinţa pârâtului, iar dacă nu are nici
reşedinţa cunoscută, cererea se va depune la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
Toate aceste reguli sunt subsidiare una faţă de cealaltă, în ordinea prezentată de cod, rolul lor fiind acela de a
putea declanşa procesul şi a-l purta chiar dacă nu se cunoaşte locul unde domiciliază sau unde are reşedinţă
pârâtul, dreptatea necunoscând frontiere.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată împotriva unei persoane juridice, art. 7 alin. 1 C.
proc. civ. arată că aceasta se depune la instanţa sediului principal al persoanei juridice. Prin sediu principal se va
înţelege centrul activităţii de conducere şi de gestiune al activităţii statutare.
Subiectele colective lipsite de personalitate juridică vor fi chemate în judecată la instanţa domiciliului
persoanei căreia i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa
domiciliului oricăruia dintre asociaţi (art. 7 alin. 3 C. proc. civ.).
Aceste reguli, reprezentând dreptul comun în materia competenţei teritoriale, îşi vor găsi aplicarea ori de câte
ori legea nu prevede altfel, stabilind competenţa unei alte instanţe decât cea determinată conform art. 5 şi art. 7
alin. 1 şi 3 C. proc. civ.
Competenţa teritorială alternativă.
Pentru a facilita desfăşurarea procesului şi alegerea instanţei competente teritorial în funcţie de interesele
ambelor părţi, acolo unde este posibil, legea a prevăzut reguli alternative asupra competenţei teritoriale, în sensul
că deopotrivă mai multe instanţe egale în grad pot judeca aceeaşi pricină.
156 Pentru soluţii în cadrul procesului de partaj, a se vedea Tribunalul Suprem CD/1971 şi 1974, competenţa se determină în
principal în funcţie de valoare totală a masei partajabile.

157 De exemplu, prin cererea principală se solicită judecătoriei, lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unui imobil – teren, iar
pârâtul solicită în reconvenţională obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de investiţii făcute pe teren, a căror valoare poate fi
mai mare de 1 miliard de lei (fiind astfel in mod normal de competenţa tribunalului).
158 În materia posesiei legea instituie prezumţia de proprietate astfel că până la îndepărtarea aparenţelor, nu este normal ca
pârâtul să fie considerat vinovat de tulburarea dreptului de proprietate reclamat.

159 Nu vor fi avute în vedere în mod absolut menţiunile de pe cartea de identitate privind domiciliul, dacă persoana locuieşte în
altă parte (art. 25 din L. nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate).
58
În asemenea situaţie reclamantul va fi cel care are alegerea instanţei la care se va îndrepta, dintre cele la care
codul îi permite să se adreseze (instanţa domiciliului pârâtului sau o altă instanţă arătată de cod), deoarece el este
titularul cererii (art. 12 C. proc. civ.).
Codul reglementează următoarele cazuri de competenţă teritorială alternativă:
a) art. 6 C. proc. civ. – prevede că dacă pârâtul are, în afară de domiciliul său, în chip statornic, o
îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face
şi la instanţa locului acestor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să
se execute în acel loc;
b) art. 7 alin. 2 C. proc. civ. – reglementează situaţia în care o persoană juridică are pe lângă sediul principal
şi o reprezentanţă, reclamantul având alegerea între a depune cererea la instanţa sediului persoanei juridice sau la
instanţa sediului reprezentanţei, dacă este vorba despre obligaţii ce urmează a fi executate în acel loc sau care
izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta;
c) art. 8 C. proc. civ. – prevede că cererile îndreptate împotriva statului160, direcţiilor generale, regiilor
publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din
reşedinţa judeţului unde domiciliază reclamantul;
În asemenea cazuri legea procesuală prevede o normă de favoare pentru reclamant, care va avea posibilitatea
alegerii între a învesti instanţa din capitala ţării sau pe cea din judeţul unde locuieşte el, în scopul apropierii
justiţiei de cetăţean, chiar dacă acesta se judecă cu o autoritate centrală. Dacă s-ar urma regula de drept comun
(sediul unităţii pârâte), în această materie, s-ar ajunge frecvent ca cetăţeanul să renunţe la a mai declanşa procesul,
deoarece va trebui să se îndrepte cu cerere la o instanţă situată de regulă în capitală (cel puţin în ceea ce priveşte
statul ca pârât).
Când urmând această normă se ajunge ca mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal să fie
competente, cererea se va introduce la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală, la
Judecătoria Sectorului 4 (art. 8 alin. 2).
d) art. 9 C. proc. civ. – când cererea este formulată împotriva mai multor pârâţi reclamantul are alegerea între
instanţele de la domiciliul unuia dintre ei; dacă sunt mai mulţi pârâţi coobligaţi se va ţine seama numai de
domiciliile debitorilor principali, nu şi a celor accesorii161;
e) art. 10 C. proc. civ. reglementează 7 cazuri în care pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului mai sunt
competente şi alte instanţe, reclamantul având şi de această dată alegerea între cea de la domiciliul pârâtului şi: 1.
În cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea au rezilierea unui contract162, instanţa locului prevăzut
în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei; 2. În cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a
unui imobil163, în acţiunile în justificare164 sau în prestaţie tabulară165, instanţa locului unde se află imobilul; 3. În
cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată; 4. În cererile privitoare la
obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii; 5. În cererile izvorâte
dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire; 6. În cererile făcute de ascendenţi sau
descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului166; 7. În cererile ce izvorăsc dintr-un
fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt167.
f) Art. 11 C. proc. civ. – în materie de asigurare cererea privitoare la despăgubiri se va putea face la instanţa
în circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs accidentul. Ca
atare în afară de instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului mai sunt competente alternativ încă trei instanţe.
Prevederile menţionate nu se aplică în materie de asigurare maritimă şi fluvială, aici funcţionând reglementări
specifice. Pe de altă parte convenţia privind alegerea competenţei înainte de naşterea dreptului la despăgubire este
160 Statul este reprezentat în justiţie prin Ministerul de Finanţe.

161 Fidejusorul răspunde pentru debitor, iar dacă cererea se îndreaptă numai împotriva acestuia, atunci este competentă instanţa
de la domiciliul fidejusorului, neavând importanţă domiciliul debitorului principal.
162 Cum art. 1368 C.civ. califică cererea vânzătorului de rezolutare a vânzării ca reală, consecinţa acesteia va fi restituirea
imobilului, astfel că această cerere nu se va face la locul stabilit pentru executare ci la locul situării imobilului, fiind incidente disp.
art. 13 C. proc. civ. competenţa fiind de această dată exclusivă.
163 Cererea de predare a imobilului la sfârşitul contractului de locaţiune, cererea privind plata chiriei, cererea de despăgubiri
pentru stricăciunile aduse imobilului, cererea de efectuare a cheltuielilor capitale de către locator, evacuarea locatarului etc.
164 Justificarea tabulară presupune cererea de transformare a unei înscrieri provizorii în înscriere definitivă în Cartea Funciară,
de exemplu după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti în baza căreia s-a efectuat înscrierea provizorie.
165 Prestaţia tabulară presupune cererea adresată instanţei pe lângă care este organizat biroului de carte funciară de a dispune
înscrierea transmiterii unui drept real, dacă singurul înscris doveditor al dreptului respectiv se află în posesia transmiţătorului şi
acesta refuză să-l producă. Este asemenea şi cererea prin care se solicită acordarea preferinţei faţă de un dobânditor ulterior al
bunului în cartea funciară.
166 Alocaţia de stat pentru copii este asimilată pensiei alimentare, ca atare şi ea va urma aceeaşi regulă privitoare la competenţa
teritorială V.M. CIOBANU, op. cit., Curs selectiv pentru licenţă, op. cit., p. 106.
167 Şi în acest caz este o normă de favoare deoarece de regulă locul săvârşirii faptei şi domiciliul victimei coincid. În cazul
accidentelor de circulaţie, situaţia este diferită, ca atare competentă va fi instanţa locului producerii accidentului. Pentru pagubele
survenite ulterior judecării procesului, nu se exclude revenirea la regula de drept comun.
59
nulă. Acest text are în vedere faptul că normele în materie sunt permisive, astfel că printr-o simplă manifestare de
voinţă părţile ar împieta aplicarea normelor prevăzute de lege, ceea ce în anumite situaţii, chiar dacă este vorba
despre norme permisive, nu se poate admite. Legea a dorit să stabilească o normă de favoare pentru asigurat, care
ar deveni inaplicabilă în condiţiile actuale ale încheierii contractelor de asigurare.
Competenţa teritorială exclusivă.
Legea procesuală stabileşte uneori reguli de competenţă de la care nu se poate deroga, părţile fiind ţinute să le
urmeze întocmai, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate.
Importanţa ridicată a unor relaţii sociale sau a unor bunuri, posibilitatea aflării adevărului şi stabilirii situaţiei
de fapt reale mai lesne şi mai eficient de către o instanţă apropiată topografic de elementele cauzei respective, au
determinat legiuitorul să adopte reguli aparte, imperative168 în materia competenţei teritoriale. Acestea se regăsesc
în principal în art. 13-16 C. proc. civ. şi se referă la litigiile în materie imobiliară, succesorală, de societate şi de
faliment.
a) Articolul 13 C. proc. civ. arată că cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află nemişcătoarele. Dacă imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe,
cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste
circumscripţii, iar dacă nu, la oricare dintre instanţele în circumscripţia cărora se află situat imobilul.
Domeniul de aplicare al acestei reguli este dat de acţiunile reale imobiliare, fiind deci excluse acţiunile
personale, în legătură cu bunurile imobile (plata unei sume de bani reprezentând investiţii imobiliare) cât şi cele
mixte care au ca obiect un imobil imobile (anulare, executarea contractului, rezoluţiunea etc.). Ca atare sunt
supuse acestei norme de competenţă exclusivă acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile negatorii,
grăniţuirea, acţiunile posesorii, acţiunile ipotecare, acţiunea în rezolutarea vânzării formulată de către vânzător.
Regula a fost instituită pentru raţiuni practice, deoarece numai această instanţă va putea asigura o judecată
bună, administrând probele care sunt în legătură cu acel bun imobil.
Cererile reale accesorii faţă de altă cerere principală se vor judeca de instanţa competentă să judece cererea
principală, chiar dacă aceasta este diferită de cea determinată conform art. 13 C. proc. civ., temeiul de drept
constând în dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. Astfel partajarea bunurilor cerută odată cu desfacerea căsătoriei se va
judeca conform art. 607 C. proc. civ. la instanţa ultimului domiciliul comun al soţilor, chiar dacă printre bunuri se
află şi imobile situate în raza teritorială a altei instanţe.
b) Articolul 14 C. proc. civ. reglementează reguli de competenţă teritorială exclusivă în materie succesorală.
Astfel este competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului pentru judecarea: cererilor privitoare la
validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; cererilor privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; cererilor legatarilor sau ale creditorilor defunctului
împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Raţiunea instituirii acestei reguli constă în aceea că la ultimul domiciliu al defunctului se găsesc de regulă
cele mai importante bunuri ale sale, iar pe de altă parte şi documente sau acte din care să rezulte manifestarea sa
ultimă de voinţă, ceea ce influenţează asupra numărului şi cotelor moştenitorilor, precum şi asupra împărţirii. Mai
mult prin judecarea tuturor pricinilor legate de succesiune la acea instanţă se va asigura o judecată unitară,
evitându-se în principiu posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii.
În prima categorie se încadrează cererile privitoare la executarea testamentului şi la stabilirea validităţii
acestuia, conform regulilor dreptului substanţial. În a doua categorie de cereri intră: reducţiunea liberalităţilor
excesive, raportul donaţiilor, anularea certificatului de moştenitor, partajul, petiţia de ereditate etc. A treia
categorie de cereri încadrează: pretenţiile terţilor privind bunuri din masa succesorală (predarea bunurilor lăsate ca
legat), pretenţii băneşti asupra succesiunii, derivate din cheltuieli făcute de terţi cu înmormântarea, sau cu
conservarea bunurilor succesorale, ori din creanţe mai vechi faţă de defunct. Această ultimă ipoteză nu vizează
cererile pe care moştenitorii le pot formula împotriva terţilor, acestea urmând regula de drept comun prevăzută de
art. 5 C. proc. civ.169
Dacă moştenirea revine unui singur succesor, cererile sale împotriva altor pretinşi moştenitori sau ale
creditorilor succesiunii împotriva sa se vor urma la instanţa ultimului domiciliu al defunctului, dar după
clarificarea problemelor şi stabilirea situaţiei sale ca unic moştenitor, orice cerere ulterioară va fi depusă conform
dreptului comun, la domiciliul pârâtului moştenitor, dacă nu sunt incidente alte dispoziţii speciale (de exemplu
dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.).
c) Articolul 15 C. proc. civ. reglementează situaţia competenţei teritoriale în materie de societate, arătând că
toate aceste cereri sunt de competenţa instanţei de la sediul principal al societăţii, până la finalizarea lichidării în
fapt a respectivei societăţi.
Domeniul de aplicare al textului, deşi nu rezultă cu claritate din formularea legală, a fost interpretat în
doctrină ca fiind constituit din toate cererile pe care societatea le-ar formula contra asociaţilor, sau pe care
168 Imperative şi totodată de ordine publică în altă clasificare, ceea ce are incidenţă cu privire la regimul juridic aplicabil
invocării lor.
169 Toate cererile trebuie să aibă legătură cu succesiunea, să derive din aceasta, în caz contrar textul neavând aplicare.
60
asociaţii le-ar formula împotriva societăţii sau unii împotriva altora. Asemenea cereri trebuie să vizeze activitatea
societăţii, să fie în legătură cu societatea, în caz contrar aplicându-se dreptul comun. Sunt asemenea cereri: cererea
de anulare a unui act emis de societate, care vătămă drepturile acelui asociat, cererea de acordare a despăgubirilor
pentru cheltuielile făcute în contul societăţii, dizolvarea societăţii, repartizarea activului între asociaţi etc.
Când cererile sunt îndreptate de către terţi împotriva societăţii sau asociaţilor nu sunt aplicabile dispoziţiile
art. 15 C. proc. civ.
Această regulă funcţionează până la încetarea personalităţi juridice a societăţii respective, anume efectuarea
ultimului act de lichidare170, după dizolvare personalitatea persoanei juridice păstrându-se pentru nevoile lichidării
Art. 51 din D. nr. 31/1954 arată că „Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării
activului şi a plăţii pasivului”.
d) Articolul 16 C. proc. civ. determină regula competenţei teritoriale exclusive în materia reorganizării
judiciare şi a falimentului, cererile fiind de competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal
al debitorului.
Această normă de competenţă se regăseşte şi în dispoziţiile L nr. 85/2006171 privind insolvenţa, precum şi în
dispoziţiile OG nr. 10 din 22 ianuarie 2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor
de credit172.
Aceste reglementări arată şi care sunt cererile care se încadrează în această materie, astfel că amintim numai:
cererea de deschidere a procedurii, cererea de numire a administratorului, a lichidatorului, cereri de anulare a
actelor frauduloase încheiate de debitor anterior deschiderii procedurii etc.
e) În materie de divorţ, art. 607 C. proc. civ. stabileşte exclusiv competenţa instanţei de la ultimul domiciliu
comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun (nelocuind efectiv împreună pe parcursul căsătoriei) sau
dacă nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei ultimului domiciliu comun173, cererea de divorţ se va
soluţiona de judecătoria de la domiciliul pârâtului, iar dacă acesta nu are domiciliul în ţară, competenţa revine
judecătoriei de la domiciliul reclamantului.
f) Cererea de încuviinţare a adopţiei este de competenţa instanţei (tribunalului) de la domiciliul adoptatului,
iar dacă acesta nu se cunoaşte, competenţa revine Tribunalului Municipiului Bucureşti (L. nr. 273/2004 privind
adopţia).
g) Cererea de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea
sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului (art. 57 L. nr. 119/1996).
h) Cererea de înregistrare tardivă a naşterii se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana
interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului (art. 21 din L. nr. 119/1996).
i) Cererea în materie contravenţională se soluţionează de către instanţa de la locul săvârşirii contravenţiei
(art. 32 OG nr. 2/2001 aprobată prin L. nr. 180/2002).
j) În materia conflictelor de muncă cererile se soluţionează de instanţa în circumscripţia căreia reclamantul
îşi are sediul, domiciliul sau după caz reşedinţa (art. 284 alin. 2 C.mc.).
Sunt şi materii în care legea nu prevede expres competenţa teritorială a instanţei de judecată, în acest caz
aplicându-se dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. Dacă însă legea prevede o anumită regulă, caracterul exclusiv sau
neexclusiv al competenţei stabilite, se va determina în funcţie de interpretarea art. 19 C. proc. civ. din care rezultă
că în pricinile privitoare la bunuri, părţile pot stabili şi o altă competenţă. Ca atare, dacă materia în discuţie nu
interesează bunurile ci persoanele, competenţa va fi exclusivă, deoarece conform art. 19 în acest caz nu se poate
stabili o altă competenţă.
1. Care este instanţa competentă în materia recunoaşterii hotărârilor străine? Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
2. Ce caracter au normele de competenţa materială?
……………………………………………………………………………………………………………
Raspusul poate fi consultat la pct.4.2.2.1.
170 Gh. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994, p. 384.
171 Monitorul oficial al României, partea I, nr. 359 din data de 21.041.2006.
172 Monitorul oficial al României, partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2004. Art. 3 alin. 2 din lege arată că procedurile prevăzute de
această ordonanţă, cu excepţia recursului, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul social al
instituţiei de credit debitoare, astfel cum acesta figurează în registrul comerţului, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.
173 Este vorba despre circumscripţia ultimului domiciliu comun iar nu despre ultimul domiciliu comun, ceea ce înseamnă că
soţul poate să-şi fi schimbat domiciliul fără însă a depăşi limita circumscripţiei instanţei ultimului domiciliu comun.
61
3. Care este instanţa competenţa dacă reclamantul cere de la fiecare dintre cei patru pârâţi câte 101.000
le?
4. Care instanţa este competentă material în soluţionarea unei cereri de reziliere a unui contract de
închiriere?
5. Care este instanţa competentă dacă reclamantul cere dintr-o faptă de comerţ 90.000 lei şi dobânzi de
12.000 lei pe perioada procesului?
6. Cine soluţionează cererea de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă?
7. Care este intestanţa competentă pentru anularea certificatului de moştenitor?
4.3. Prorogarea competenţei, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă

Prorogarea legală de competenţă.
Codul de procedură civilă reglementează trei cazuri de prorogare de competenţă, în articolele 9, 17 şi 164.
Articolul 9 C. proc. civ. prevede un caz de competenţă teritorială alternativă, care în acelaşi timp reprezintă şi
un caz de prorogare legală de competenţă. Dacă reclamantul se îndreaptă cu cererea sa împotriva mai multor
pârâţi, el va putea alege una din instanţele în razele teritoriale ale cărora se află domiciliile pârâţilor, pentru a se
simplifica procedura, deoarece altfel va fi silit să se îndrepte cu câte o cerere la fiecare dintre aceste instanţe.
Instanţa sesizată cu toate cererile nu este în mod normal (conform art. 5 C. proc. civ.)174 competentă teritorial să
judece unele dintre acestea, dar în temeiul art. 9 C. proc. civ. competenţa sa se extinde şi asupra acestora.
Articolul 17 C. proc. civ. are o importanţă deosebită în ceea ce priveşte extinderea competenţei instanţei
sesizate cu cererea principală. Conform acestui text cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală.
Norma cuprinde două ipoteze diferite, pe de o parte prorogarea competenţei instanţei sesizate asupra cererilor
accesorii, care însoţesc cererea reclamantului iar de altă parte prorogarea competenţei instanţei sesizate asupra
cererilor incidentale, care pot fi formulate după învestirea instanţei cu cererea principală.
În prima ipoteză, nu interesează distincţia între cererea accesorie în esenţă, care nu poate fi formulată pe altă
cale ci numai odată cu cererea principală175, şi cererea care devine accesorie deoarece este formulată odată cu
cererea principală prin voinţa titularului acesteia176. Sunt cereri accesorii, cererea de despăgubiri care însoţeşte
cererea de revendicare a unui bun, cererea de acordare a pensiei de întreţinere pentru copiii minori formulată în
procesul de divorţ, cererea de încredinţare a copiilor minori după desfacerea căsătoriei formulată în cadrul cererii
de divorţ, cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzilor aferente sumei a cărei restituire se cere etc.
A doua ipoteză a textului art. 17 C. proc. civ. prevede situaţia extinderii competenţei instanţei sesizate asupra
judecării cererilor incidentale, care în mod normal au existenţă de sine stătătoare, însă datorită legăturii cu cauza
ce se judecă sunt formulate împreună cu aceasta. Sunt cereri incidentale: cererea reconvenţională formulată de
către pârât, cererea de intervenţie voluntară principală, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în
garanţie, arătarea titularului dreptului, cererea de aplicare a sechestrului asigurator şi a celui judiciar, cererea de
asigurare a dovezilor, cererea de luare a măsurilor prevăzute de art. 6132 C. proc. civ. pe parcursul procesului de
divorţ etc.
Toate aceste cereri se vor judeca de către instanţa învestită cu judecarea cererii principale, chiar dacă obiectul
lor ar atrage în mod normal o altă competenţă, materială sau teritorială. Condiţia pentru ca judecarea cererilor să
se facă împreună este ca acestea să fie depuse în termenele prevăzute de lege pentru fiecare situaţie în parte, în caz
contrar codul prevăzând sancţiunea judecării lor separate (art. 135 C. proc. civ.).
Ca atare, chiar dacă în conformitate cu prevederile imperative ale codului, competenţa pentru judecarea
cererii incidentale ar fi în căderea altei instanţe, dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. înlătură asemenea competenţă,
astfel că se ajunge ca instanţa învestită cu cererea principală să judece şi o cerere dată imperativ în competenţa
altei instanţe. Această încălcare a dispoziţiilor imperative în materia competenţei este justificată de faptul că art.
17 C. proc. civ. este aşezat la Titlul III, Dispoziţii speciale privitoare la competenţă, astfel că el însuşi este o
dispoziţie de excepţie, derogatorie de la normele competenţei materiale şi teritoriale177.
Articolul 164 C. proc. civ. reglementează conexitatea, care presupune existenţa a două sau mai multe pricini
pe rolul aceleiaşi instanţe sau pe rolul unor instanţe deosebite, dar egale în grad, în care figurează aceleaşi părţi
174 Dacă fiecare dintre cei trei pârâţi locuieşte în raza teritorială a altei judecătorii, reclamantul va putea alege una dintre aceste
judecătorii, care în temeiul art. 9 C. proc. civ. va deveni competentă să le judece şi pe celelalte, deşi ele erau date de art. 5 în
competenţa teritorială a instanţelor de la domiciliile celorlalţi pârâţi.
175 Cererea privind păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei nu poate fi formulată decât odată cu cererea de divorţ, dacă ea
nu se formulează ca atare, instanţa va aplica din oficiu prevederile art. 40 alin. 3 C. fam., fiecare soţ revenind la numele purtat
anterior încheierii căsătoriei.
176 Este vorba despre cereri care pot fi formulate şi separat, caracterul lor accesoriu fiind determinat de voinţa titularului cererii
principale, care pe aceasta cale încearcă să soluţioneze conflictul cu partea adversă sub toate aspectele.
177 În materia competenţei teritoriale aceste norme sunt speciale faţă de art. 5 C. proc. civ., dar de la ele se derogă la rândul lor
prin alte dispoziţii speciale.
62
sau chiar împreună cu alte părţi, obiectul şi cauza cererilor lor având între ele o strânsă legătură.
Legătura care trebuie să existe între cereri este apreciată de către instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de
conexitate, legea neoferind soluţii pentru determinarea legăturii de conexitate. Pot fi ca atare cererile având ca
obiect pretenţii diferite (revendicare şi despăgubiri pentru investiţii la bunul revendicat), formulate separat, însă în
legătură cu acelaşi bun, de către două persoane una împotriva celeilalte.
Stadiul în care se află judecata cererilor are o mare importanţă în conexarea acestora, deoarece dacă anumite
cereri sunt avansate în procedură (se află în stare de judecată) iar altele abia la început, iar judecarea acestora ar
întârzia judecarea celorlalte, instanţa nu va mai dispune conexarea, fiecare judecându-se separat. Aceeaşi soluţie
se va urma şi dacă după conexare instanţa constată că numai una dintre cereri este în stare de judecată, pentru
celelalte dispunând disjungerea (art. 165 C. proc. civ.).
La conexare se vor urmări regulile de ordine publică privitoare la competenţă. Dacă una din cereri este de
competenţa exclusivă a unei instanţe cererile se vor întruni la acea instanţă. Dacă însă nu se ridică problema
competenţei exclusive în nici o pricină din cele a căror conexare se doreşte, cererile vor fi întrunite la instanţa mai
întâi învestită, dacă părţile nu cer prin acord trimiterea dosarului la una dintre celelalte instanţe (art. 164 alin. 2 şi
3 C. proc. civ.).
Aşadar, în materia conexităţii, competenţa unei instanţe se extinde şi asupra judecării unor cauze, pentru care
în mod normal nu este competentă să judece. Numai că această extindere funcţionează, spre deosebire de cazul
precedent de prorogare legală de competenţă, numai în cazurile în care competenţa este reglementată de norme
dispozitive (teritorială de drept comun şi alternativă), competenţa exclusivă neputând fi înlăturată prin conexitate.
Conexitatea nu trebuie confundată cu litispendenţa, care reprezintă învestirea mai multor instanţe, nu
neapărat egale în grad, cu judecarea aceleiaşi cereri, între aceleaşi părţi, cu aceeaşi cauză şi acelaşi obiect. Tripla
identitate de părţi, obiect şi cauză atrage pericolul soluţionării aceluiaşi litigiu prin mai multe hotărâri
contradictorii, încălcându-se prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat.
Litispendenţa nu este un caz de prorogare legală de competenţă deoarece în această situaţie este vorba despre
o singură cerere, între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi având aceeaşi cauză, aflată pe rolul mai multor instanţe de
fond, deci chiar de grad diferit. În acest caz pluralitatea vizează numai instanţele de judecată nu şi cererile, ca în
cazul conexităţii. Litispendenţa nu înseamnă în realitate întrunirea cauzelor ci întrunirea cererilor (dosarelor), cu
consecinţa că instanţa va judeca o singură dată printr-o singură hotărâre178.
Instrumentul procesual de invocare a litispendenţei este excepţia, care se va putea ridica de orice parte sau de
instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond (art. 163 alin. 2 C. proc. civ.), ceea ce nu este
valabil în cazul conexităţii.
Prorogarea judecătorească de competenţă.
Extinderea competenţei unei instanţe asupra unor cereri care nu sunt de regulă în competenţa sa poate fi
dispusă în anumite cazuri printr-o hotărâre judecătorească. Sunt asemenea cazuri: strămutarea pricinilor, delegarea
instanţei, trimiterea cauzei la o altă instanţă, egală în grad cu cea care a judecat, de către instanţa de recurs după
admiterea recursului şi casarea hotărârii, recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe, astfel că nu se mai poate
constitui completul de judecată etc.
Delegarea instanţei are loc atunci când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este
împiedicată un timp îndelungat să judece. În asemenea situaţie se poate solicita Curţii Supreme de Justiţie
desemnarea unei alte instanţe, egale în grad cu prima, care să soluţioneze pricinile aflate în competenţa acesteia.
Ca atare, se ajunge la situaţia în care o altă instanţă decât cea competentă conform regulilor de procedură civilă să
judece anumite cauze, temeiul învestirii sale reprezentându-l hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.
Strămutarea pricinilor reprezintă un caz de prorogarea judecătorească de competenţă, reglementat de cod, în
vederea asigurării unei judecăţi imparţiale şi corecte.
Articolul 37 C. proc. civ. arată că dacă o parte are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv
printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii la o altă instanţă
egală în grad. Strămutarea se mai poate cere şi pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică.
Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită
datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiei locale. Constituie motive de siguranţă publică acele
împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea
ordinii publice.
În toate cele trei ipoteze înfăţişate de cod apare evident ideea că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită
datorită legăturii cu una din părţile în proces sau din cauza unor stări, situaţii sau împrejurări de natură să
influenţeze decizia. Toate acestea trebuie dovedite de cel care solicită strămutarea pricinii.
Codul reglementează regulile care trebuie respectate în fiecare caz de strămutare în parte, competenţa
soluţionării lor aparţinând unor instanţe diferite, în funcţie de importanţa şi gravitatea motivului invocat. Astfel,
178 Dacă cererile se află în faţa unor instanţe de grad diferit, primă instanţă şi apel, se va ridica excepţia de litispendenţă, dacă
însă cererile sunt deja una în faţa instanţei de recurs iar cealaltă în faţa primei instanţe, se va invoca autoritatea de lucru judecat
relativă, a hotărârii instanţei de apel, iar nu litispendenţa.
63
strămutarea pentru motive de rudenie sau afinitate se poate cere de partea interesată instanţei superioare celei
învestite cu judecarea cererii, iar cererea pentru motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică se poate
formula numai în faţa Curţii Supreme de Justiţie, cererea întemeiată pe motiv de siguranţă publică putând fi
formulată numai de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Şi în privinţa momentului depunerii cererii codul consacră norme diferite. Cererea întemeiată pe motive de
rudenie şi afinitate trebuie făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, pe când cererea întemeiată pe motive de
bănuială legitimă şi siguranţă publică poate fi făcută în orice stare a pricinii.
Cererea se judecă în camera de consiliu, preşedintele instanţei putând solicita trimiterea dosarului de fond şi
să ordone suspendarea judecăţii până la soluţionarea cererii de strămutare.
Dacă cererea se admite dosarul va fi trimis unei alte instanţe egale în grad cu cea învestită, hotărârea de
strămutare reprezentând temeiul juridic pentru modificarea regulilor de competenţă teritorială. În această hotărârea
se va arăta şi care anume dintre actele de procedură efectuate de prima instanţă până la admiterea strămutării se
păstrează şi care vor trebui refăcute de către instanţa nou învestită. Dacă se admite cererea de strămutare actele de
procedură efectuate de către instanţă, inclusiv hotărârea judecătorească se desfiinţează de drept prin efectul
admiterii cererii de strămutare. Ca atare, cererea de strămutare creează riscul, pentru părţile între care se continuă
procesul, de a obţine o hotărâre nulă de drept, astfel că în funcţie şi de temeinicia cererii de strămutare, instanţa
superioară ar trebui să dispună suspendarea judecăţii de către instanţa de la care se cere strămutarea.
Hotărârea asupra strămutării nu se motivează şi nu este supusă nici unei căi de atac, ordinare, codul
înlăturând această posibilitate a părţilor pentru a nu se ajunge la tergiversarea permanentă a judecăţii, prin
promovarea căilor de atac, împotriva unei hotărâri fără legătură cu fondul pricinii.
Prorogarea convenţională de competenţă.
Regulile de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă, în ceea ce priveşte cererile referitoare la
bunuri, nu au caracter imperativ, astfel că de la ele se poate deroga prin voinţa părţilor cu respectarea următoarelor
cerinţe:
1. părţile să fie deplin capabile să încheie actul juridic;
2. convenţia părţilor să fie expresă şi să cuprindă în conţinutul său arătarea instanţei alese;
3. competenţa de la care se derogă prin convenţie să nu fie de ordine publică179.
Uneori, înainte de declanşarea unui litigiu, ambele viitoare părţi pot avea interes de a se judeca la o anumită
instanţă180, caz în care vor putea încheia o convenţie de alegere de domiciliu. Dacă prevederile convenţiei nu sunt
respectate de către titularul cererii, partea adversă se va putea opune judecării cauzei la instanţa învestită, alta
decât cea convenită, invocând excepţia de necompetenţă şi relevând conţinutul convenţiei de alegere de domiciliu.
Excepţia de necompetenţă.
Nu întotdeauna reclamantul învesteşte cu cererea instanţa prevăzută de lege. Dacă regulile de competenţă nu
sunt de ordine publică, aspectul nu este în mod obligatoriu de natură să vatămă, însă când nu se respectă regulile
de competenţă de ordine publică, este necesar să se poată invoca aceasta şi să se dea curs prevederilor legale.
Mijlocul juridic prin care se poate invoca necompetenţa instanţei sesizate este excepţia de necompetenţă. Ea
dobândeşte un anumit regim juridic, după cum normele încălcate au un caracter absolut sau relativ.
Necompetenţa absolută poate fi invocată pe calea excepţiei, oricând, în orice stare a pricinii, de orice parte
sau de instanţă din oficiu. Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de partea interesată – pârâtul
şi numai până la prima zi de înfăţişare. Dacă necompetenţa este relativă, partea care a făcut cererea (reclamantul)
la o instanţă necompetentă, nu va putea invoca excepţia, solicitând declinarea competenţei alese tocmai de el (art.
158 alin. final C. proc. civ.).
Excepţia de necompetenţă trebuie soluţionată înaintea altor excepţii181, deoarece judecarea cererii trebuie
făcută de instanţa competentă potrivit legii, astfel că înainte de judecată trebuie să se stabilească dacă excepţia este
sau nu fondată.
Instanţa poate admite sau respinge excepţia invocată. În primul caz va pronunţa o hotărâre de declinare de
competenţă, susceptibilă de recurs (în termen de cinci zile de la pronunţare), trimiţând dosarul cauzei către
instanţa sau organului cu activitate jurisdicţională pe care îl consideră competent, după rămânerea irevocabilă a
hotărârii de declinare. Dacă instanţa constată că cererea este de competenţa altui organ fără activitate
jurisdicţională, instanţa va respinge cererea ca inadmisibilă sau dacă competenţa aparţine unui organ de jurisdicţie
străin, va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Când se constată necompetenţa instanţei învestite, actele efectuate de instanţa necompetentă sunt lovite de
nulitate (art. 160 C. proc. civ.), cu excepţia probelor care rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu le va
reface decât dacă există motive temeinice.
179 În materie de asigurare convenţia nu este permisă înainte de a se produce cazul asigurat.
180 Competenţa aparţine în mod normal instanţei de la domiciliul pârâtului care este foarte îndepărtat de cel al reclamantului, iar
pârâtul îndeplineşte toate formalităţile de a se muta într-o altă localitate. El va avea interes să atragă competenţa instanţei de la noul
său domiciliu, chiar dacă cererea se va depune anterior mutării sale efective.
181 Nu va fi însă analizată înaintea excepţiei de netimbrare.
64
În cel de-al doilea caz instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie, care leagă instanţa, neputând reveni
asupra ei, prin care se va declara competentă să judece şi care va putea fi atacată numai odată cu hotărârea dată
asupra fondului.
Conflictele de competenţă.
În anumite cazuri, este posibil ca mai multe instanţe să fie învestite cu aceeaşi cerere de către reclamant.
Competenţa nu le poate aparţine tuturor, cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar considera ca atare s-ar ajunge la
litispendenţă, şi în final la pronunţarea mai multor hotărâri pentru aceeaşi pricină, cu tripla identitate de părţi,
obiect şi cauză.
În asemenea situaţii trebuie analizată competenţa instanţelor învestite, ceea ce poate determina situaţia ca
fiecare dintre acestea să se considere competentă să judece pricina şi să înceapă soluţionarea. Această falsă
suprapunere de competenţă defineşte conflictul pozitiv de competenţă.
Dacă instanţa învestită cu judecarea unei cereri îşi declină competenţa, va trimite dosarul instanţei pe care o
consideră competentă, care la rândul său poate să considere că în realitate nu ea este competentă, declinându-şi
competenţa înapoi sau către o altă instanţă. Dacă declinarea se face înapoi către instanţa iniţială, ambele instanţe
se consideră deci necompetente, situaţia creată purtând denumirea de conflict negativ de competenţă.
Ca atare pentru a fi în prezenţa conflictului de competenţă este necesară întrunirea mai multor condiţii: cel
puţin două instanţe să fie învestite cu judecarea aceleiaşi cereri (tripla identitate de părţi, obiect şi cauză),
declinările de competenţă să fie făcute prin hotărâri irevocabile şi să fie reciproce, cel puţin una dintre instanţele
învestite să fie competentă să judece cauza dedusă judecăţii.
Soluţionarea conflictelor de competenţă.
Pentru soluţionarea conflictelor de competenţă şi pronunţarea unei hotărâri182 care să determine cine va
judeca litigiul, codul reglementează în articolele 20-22 C. proc. civ. competenţa instanţei superioare comune.
Astfel, conflictul dintre două judecătorii se va soluţiona de către tribunalul în circumscripţia căruia se găsesc cele
două instanţe. Dacă însă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal judeţean sau dacă conflictul se naşte între
o judecătorie şi un tribunal sau între două tribunale, competentă în soluţionarea conflictului de competenţă este
curtea de apel. Când instanţele în conflict nu se găsesc în raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel, sau dacă
conflictul se naşte între două curţi de apel, competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Dacă conflictul de competenţă se naşte între o instanţă de judecată şi un alt organ cu activitate jurisdicţională,
soluţionarea acestuia este de competenţa instanţei judecătoreşti ierarhic superioare instanţei judecătoreşti aflate în
conflict. Aceeaşi soluţie este reglementată de art. 3434 alin. 4 C. proc. civ. în privinţa conflictului de competenţă
născut între o instanţă de judecată şi un tribunal arbitral, care se va soluţiona de către instanţa judecătorească
superioară instanţei aflată în conflict.
Hotărârea asupra soluţionării conflictului de competenţă se dă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi
este supusă numai recursului în termen de cinci zile de la comunicare.
Dacă hotărârea este pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este irevocabilă,
nemaiputând fi atacată cu nici o cale de atac ordinară.
1.Limitele aplicării art. 17 C.proc.civ. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la p.64.
2.Condiţiile prorogării conventionale de competenţă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
3. Soluţionarea conflictelor de competenţă.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
182 V.M CIOBANU, Curs selectiv pentru licenţă…, op. cit., p. 134. Hotărârea poartă denumirea de regulator de competenţă.
65

Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională.
Care este instanţa competentă, dacă valoarea de 150.000 lei din cererea, în materie civilă, este
majorată pe parcursul procesului la 560.000 lei?
Se disjunge şi se declină competenţa pentru soluţionarea cererii reconvenţionale depusă la
judecătorie, în materia recunoaşterii hotărârilor străine?

- se utilizează în primul rând Codul de procedură civilă, cursul dar, pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
4.5. BIBLIOGRAFIE.
I.DELEANU, Observaţii cu privire la criteriul valoric de determinare a competenţei de atribuţiune a
instanţelor judecătoreşti în cazul unor categorii de acţiuni, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2008;
Bucureşti, 1993;
66
ACŢIUNEA CIVILĂ, ACTELE DE PROCEDURĂ, TERMENELE PROCEDURALE ŞI SANCŢIUNI
PROCEDURALE
5.1.Obiective..............................................................................
5.2.Acţiunea civilă
5.2.1. Noţiune.
5.2.2. Clasificare.
5.2.3. Condiţii de exerciţiu
5.3.Actele de procedură
5.4.Termenele procedurale
5.5.Sancţiunile procedurale
5.5.1. Nulitatea procesuală.
5.5.2. decăderea.
5.5.3. Perimarea.
5.5.4. Sancţiuni pecuniare
5.7.Bibliografie
5.1. OBIECTIVE.
 Înţelegerea şî insuşirea noţiunilro referitoare la acţiunea civilă, la actele de procedură, termenele
procedurale şi sancţiuni procedurale;
 Recunoaşterea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile şi utilizarea corectă a acestora în cazurile
practice;
 Cunoaşterea regulilor privind curgerea termenelor procedurale;
 dezvoltarea capacităţii de a delimita, recunoaşte şi utiliza noţiunile teoretice în dinamica activitătii
practice.
5.2.Acţiunea civilă
5.2.1. Noţiune.
Procedura civilă reprezintă o creaţie juridică necesară complinirii dreptului civil, acesta din urmă neputând
să-şi găsească realizarea şi finalitatea fără recunoaşterea prin lege a unui ansamblu de posibilităţi coercitive,
care să ducă la respectarea drepturilor, intereselor şi libertăţilor consacrate de legea civilă cetăţenilor. Simpla
prevedere în lege, a unei posibilităţi sau facultăţi de a acţiona pentru subiectele de drept, ori impunerea unei
conduite acestora, nu determină întotdeauna conformarea indivizilor cu cele prescrise de norme, deoarece
fiecare este animat de un interes propriu, care uneori concurează cu prevederea legală şi atrage alegerea
subiectului de drept de a nu respecta dispoziţia normei. În anumite cazuri, pentru recunoaşterea unor stări sau
pentru naşterea unor situaţii noi este nevoie, conform prevederii legale de formularea unei cereri în justiţie.
Aşadar, indiferent că se ridică problema neconformării unui individ cu prescripţia normei de drept, afectând
astfel drepturi subiective şi interese ale altei persoane, sau este necesar apelul la justiţie pentru valorificarea sau
recunoaşterea unor situaţii, stări sau împrejurări, ori pentru luarea unor măsuri legale, se impune instituirea unui
ansamblu de reguli care să determine cadrul juridic pentru realizarea accesului la justiţie. Acest rol este
îndeplinit de procedura civilă, care reglementează o serie de mijloace prin care se ajunge în final la menţinerea
sau restabilirea ordinii de drept.
Instrumentul juridic procesual prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil sau a unor situaţii
ocrotite de lege este acţiunea civilă. Ea se regăseşte indirect, existenţa ei fiind derivată din conţinutul dreptului
subiectiv civil, prin intermediul dreptului la acţiune. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea titularului de a
avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu
facă) şi în caz de nevoie de a apela la forţa coercitivă a statului. Această ultimă posibilitate conferită de dreptul
subiectiv civil titularului său reprezintă dreptul la acţiune în justiţie. Având posibilitatea de a se adresa autorităţii
pentru apărarea conţinutului efectiv al dreptului său, individul recurge la acţiune. Astfel, acţiunea este modalitatea
de realizare a dreptului la acţiune, instrumentul juridic prin care se tinde la protecţia dreptului subiectiv civil sau
a unor interese legitime.
Spre deosebire de dreptul la acţiune, noţiune abstractă constituită dintr-un ansamblu de posibilităţi juridice
ţinând de pornirea şi desfăşurarea procesului, acţiunea civilă reprezintă în concret ansamblul mijloacelor
procesuale prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil ori a altor situaţii juridice ocrotite de lege.
Ea reuneşte toate mijloacele de care se poate servi o persoană apelând la justiţie sau fiind chemată în justiţie:
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de probatorii, administrarea
acestora, excepţiile procesuale, căile de atac, cererea de executare silită, contestaţia la executare, măsurile
provizorii pe care le poate lua instanţa etc.
67
Prin utilizarea acestor instrumente procesuale subiectul de drept îşi exercită dreptul la acţiune, care are un
conţinut complex, determinat de complexitatea acţiunii însăşi. Toate mijloacele de care se poate servi cetăţeanul
apelând la justiţie îşi găsesc corespondent în planul dreptului la acţiune, care include: dreptul de a se adresa
instanţei, dreptul de a solicita şi administra probe, dreptul de a ridica excepţii, dreptul de a stinge litigiul prin
tranzacţie, dreptul de a primi cheltuieli de judecată, dreptul de a obţine obligarea pârâtului la conduita pretinsă,
dreptul de a ataca hotărârea judecătorească sau de a achiesa la aceasta, dreptul de a solicita executarea silită,
dreptul de a solicita luarea măsurilor asigurătorii de către instanţa de judecată etc.
Elementele acţiunii civile.
Subiectele acţiunii civile.
Persoanele între care se leagă acţiunea civilă sunt de regulă subiectele raportului juridic civil, cel activ, care
pretinde dreptul şi cel pasiv care trebuie să respecte acest drept. În materia drepturilor absolute, unde este
discutabilă stabilirea unui raport juridic între titular şi toate celelalte persoane, dacă se aduce o încălcare dreptului
subiectiv titularul acestuia poate apela la forţa coercitivă a statului. În raporturile care au în conţinut un drept
relativ creditorul poate apela la justiţie dacă debitorul nu urmează conduita asumată. Când nu se creează nici un
raport juridic între două persoane ci numai o situaţie asemănătoare dreptului subiectiv, cel care beneficia de
situaţia respectivă o poate apăra pe calea coerciţiei statale, în anumite condiţii. În ipoteza în care anumite
autorizaţii sau măsuri nu pot fi date/luate decât pe calea justiţiei, cel interesat solicită aplicarea dreptului la starea
de fapt, fără ca în prealabil să se lege un raport între persoana interesată şi altă persoană.
Subiectele acţiunii civile sunt numite părţi, însă acestea vor purta denumiri diferite în funcţie de calea
procesuală urmată. Astfel, în cererea de chemare în judecată (la prima instanţă) părţile se numesc reclamant şi
pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent şi intimat, în contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în
revizuire - revizuent şi intimat, în executarea silită - creditor şi debitor.
Este posibil ca nu numai reclamantul să depună cerere de chemare în judecată ci în replică pârâtul să aibă şi
el pretenţii proprii împotriva reclamantului, astfel că poate depune cerere reconvenţională. În această ipoteză
reclamantul primeşte pe lângă această titulatură şi pe cea de pârât (pentru cererea reconvenţională), iar pârâtul se
va numi pârât – reclamant (pentru cererea principală, respectiv pentru cererea reconvenţională).
In noţiunea de părţi nu se vor încadra reprezentanţii legali sau convenţionali ai acestora, aceste persoane
îndeplinind actele procesuale în numele şi pe seama părţilor, fără ca urmările actelor respective să se producă
asupra lor.
Obiectul acţiunii civile.
Prin acţiunea civilă se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a situaţiei juridiceşte ocrotită. Acesta este
obiectul acţiunii civile, care nu are o existenţă constantă, variind în funcţie de pretenţia invocată prin cerere.
Astfel, în funcţie de mijlocul juridic prin care se realizează atitudinea părţilor obiectul îmbracă diferite forme.
În cererea de chemare în judecată sau în cererea reconvenţională obiectul îl poate constitui anularea unui act
juridic, evacuarea unei persoane, respectarea dreptului de proprietate, executarea unei obligaţii contractuale etc.
Obiectul excepţiilor ca mijloace de apărare la îndemâna părţilor din proces îl constituie invocarea încălcării unei
norme de drept substanţial sau procesual. În căile de atac obiectul cererii îl constituie desfiinţarea hotărârii
judecătoreşti (schimbare în sensul art. 296 C. proc. civ., anulare în sensul art. 297 alin.2 C. proc. civ., modificare
sau casare după caz conform art. 312 C. proc. civ.). În executarea silită obiectul cererii îl constituie fie bunurile
debitorului, în cazul executării silite directe în privinţa obligaţiei de a da şi a celei indirecte, fie obligaţia de a face
sau a nu face a debitorului în cazul executării silite directe.
Cauza acţiunii civile.
Pentru analiza acestui element al acţiunii civile este necesar a se realiza distincţia între cauza dreptului dedus
judecăţii (causa debendi) şi cauza acţiunii (causa petendi).
Cauza acţiunii reprezintă motivul pentru care reclamantul porneşte acţiunea în justiţie. Titularul acţiunii se va
întemeia întotdeauna pe cauza dreptului său pentru a acţiona eficient, cu reuşită.
Cauza dreptului este cauza pretenţiei invocate, temeiul dreptului invocat, ca de exemplu contractul în temeiul
căruia a obţinut un anume drept, uzucapiunea, succesiunea, accesiunea, hotărârea judecătorească etc. Cauza
acţiunii este însă dată de atitudinea pârâtului contrarie dreptului reclamantului, cum ar fi stăpânirea abuzivă a
bunului acestuia, neexecutarea creanţei, tulburarea posesiei, vicierea consimţământului, schimbarea destinaţiei
bunului locat etc.
Cauza dreptului este importantă pentru soluţionarea fondului litigiului şi interesează instituţia autorităţii de
lucru judecat, prin aceea că o cerere soluţionată între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză nu mai
poate fi analizată de către instanţă încă odată. De exemplu, dacă în prima cerere de chemare în judecată având ca
obiect revendicarea unei suprafeţe de teren reclamantul se întemeiază pe dobândirea prin succesiune a dreptului de
proprietate (cauza dreptului), cauza acţiunii fiind deţinerea abuzivă a terenului de către pârât, în cazul pierderii
procesului, în cea de-a doua cerere în care reclamantul se întemeiază pe dobândirea dreptului prin uzucapiune
(cauza dreptului), deşi cauza acţiunii este tot deţinerea abuzivă a bunului de către pârât, nu există autoritatea de
lucru judecat a primei hotărâri.
În realitate toate elementele acţiunii sunt importante pentru analizarea autorităţii de lucru judecat a unei
68
hotărâri. Obiectul şi părţile acţiunii civile influenţează competenţa, taxa de timbru, litispendenţa şi conexitatea.
5.2.2. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor).
Criteriul scopului urmărit prin acţiune - Acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire de
drepturi.
Acţiunea în realizarea dreptului este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât la
respectarea dreptului său, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil să-l oblige pe pârât la despăgubiri.
Acţiunea este consacrată prin intermediul articolului 109 C. proc. civ. care arată că oricine pretinde un drept
împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente. În cadrul acestei acţiuni
reclamantul va trebui să dovedească dreptul invocat şi tulburarea adusă de către pârât. Hotărârea pronunţată în
acţiunea în realizare este titlu executoriu, putând fi adusă la îndeplinire pe cale silită dacă pârâtul nu respectă de
bună voie dispoziţiile acesteia.
Sunt acţiuni în realizarea dreptului: acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii, acţiunile confesorii, acţiunea
prin care se cere executarea obligaţiilor contractuale, acţiunea în rezoluţiunea (rezilierea) unui contract, acţiunea
în pretenţii băneşti, petiţia de ereditate etc.
Acţiunea în constatarea unui drept este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate
existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.
Articolul 109 C. proc. civ. constituie regula în privinţa consacrării acţiunii în justiţie (numai sub aspectul
cererii de chemare în judecată), astfel că pentru a reglementa aspectele deosebite ale acţiunii în constatare era
nevoie de un text distinct. Articolul 111 C. proc. civ. arată că partea care are interes poate să facă cerere pentru
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Din dispoziţiile codului rezultă că acţiunea în constatare nu poate fi folosită decât pentru constatarea unui
drept nu şi a unei situaţii de fapt183. Pentru constatarea stărilor de fapt codul reglementează procedura asigurării
dovezilor (art. 235-241).
Articolul 111 teza a II a C. proc. civ. consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în
realizarea dreptului, arătând că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului184.
Din dispoziţiile articolului 3712 C. proc. civ. rezultă că hotărârile obţinute în acţiuni în constatare nu pot fi
aduse la îndeplinire pe calea executării silite. Acest text arată că pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect
constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii,
plantaţii sau altei lucrări sau în luarea unor măsuri admise de lege. Astfel, deşi enumerarea nu este limitativă, se
desprinde concluzia că hotărârile prin care se constată existenţa sau inexistenţa unui drept nu sunt susceptibile de
executare silită, nefiind titluri executorii.
Acţiunile în constatare se subclasifică în: acţiuni pozitive (prin care se solicită constatarea existenţei unui
drept) şi negative (prin care se solicită constatarea inexistenţei unui drept); declaratorii (prin care se cere instanţei
să constate existenţa unui anume raport juridic185), interogatorii (prin care se cere prezentarea pârâtului în instanţă
şi arătarea de către acesta dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului186) şi provocatorii (prin care cel ce se
pretinde titularul unui drept cheamă în judecată pe cel ce-l tulbură în exerciţiul acestui drept, pentru a-l determina
pe acesta din urmă să-şi valorifice pretenţiile dovedindu-şi dreptul sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca pe
viitor, în cazul în care nu reuşeşte să-l probeze187).
Acţiunea în constituire de drepturi este aceea prin care reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la o
situaţie de fapt, în vederea creării unei situaţii juridice noi între părţi.
Efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinute în soluţionarea unei asemenea cereri se produc de regulă pentru
viitor (în acţiunea de divorţ, în acţiunea de punere sub interdicţie, în acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare autentic), însă sunt şi cazuri în care efectele hotărârii
judecătoreşti în asemenea cereri se produc şi pentru trecut (în acţiunile declarative de moarte, în acţiunile de
stabilire a filiaţiei, în tăgada paternităţii).
Criteriul naturii dreptului valorificat prin acţiune – Acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte.
183 În practica se creează şi confuzii între stări care la prima vedere rămân în sfera faptelor dar în realitate ele constituie
adevărate stări de drept care influenţează drepturile părţilor. În legătură cu cererea de constatare a existenţei consimţământului
proprietarului în vederea realizării unor îmbunătăţiri la imobilul proprietate comună, care reprezintă în realitate contract iar nu o
simplă stare de fapt a se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 293.
184 În materie succesorală, un moştenitor poate cere constatarea întinderii drepturilor sale din bunurile moştenite dacă nu doreşte
şi partajarea acestora, astfel că nu se poate susţine că acest succesor are la îndemână acţiunea în partajarea bunurilor moştenite, atâta
vreme cât legea nu îl sileşte să iasă din indiviziune, lăsând această opţiune exclusiv la latitudinea coindivizarilor. V.M CIOBANU, op.
cit., vol. I, p. 294.
185 Dacă părţile interpretează diferit clauzele unui contract ele vor putea cere instanţei să facă interpretarea acestuia, hotărârea
pronunţată urmând să fie respectată de către părţile actului juridic.

186 Constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, poate fi opusă adevăratului proprietar pentru ca acesta să-şi
exprime punctul de vedere asupra dreptului reclamantului.

187 Dacă cel ce se pretinde proprietar se află în stăpânirea bunurilor respective, iar un terţ îl tulbură în această stăpânire, nu
se poate introduce acţiune în revendicare deoarece proprietarul este şi posesor dar acesta va putea promova o acţiune prin ca re va
cere terţului să-şi probeze pretenţiile pe care le are iar dacă acest lucru nu se va realiza, să nu mai poată emite pretenţii pe viitor.
69
Acţiunea personală este acea acţiune prin intermediul căreia se tinde la protecţia (realizarea) unui drept de
creanţă. Aceste acţiuni nu pot fi prezentate exhaustiv, ele sunt nenumărate deoarece şi numărul drepturilor de
creanţă este nelimitat.
Acţiunile personale sunt la rândul lor mobiliare şi imobiliare după cum dreptul de creanţă valorificat are ca
obiect un bun mobil (acţiunea prin care se cere plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea preţului unui
contract de vânzare cumpărare) sau un bun imobil188 (acţiunea prin care se cere executarea obligaţiei de a construi
un imobil născută dintr-un contract de antrepriză).
Acţiunea reală este acea acţiune prin intermediul căreia se apără un drept real (acţiunea în revendicare,
acţiunile confesorii, acţiunea negatori, acţiunea creditorului gajist în cazul neexecutării creanţei garantate).
Acţiunile reale sunt la rândul lor mobiliare sau imobiliare după cum dreptul real valorificat prin acţiune
poartă asupra unui bun mobil sau asupra unui bun imobil. Acestea din urmă se subclasifică în acţiuni petitorii şi
acţiuni posesorii după cum prin ele se apără dreptul de proprietate sau alt drept real imobiliar, sau numai o simplă
stare de fapt producătoare de consecinţe juridice – posesia.
Acţiunea mixtă este acea acţiune care întruneşte atât caracterele unei acţiuni personale cât şi caracterele unei
acţiuni reale.
Asemenea acţiuni sunt legate de regulă de executarea, anularea (constatarea nulităţii) şi rezoluţiunea
(rezilierea), revocarea actelor juridice.
Ele au un obiect complex constând în aceea că reclamantul are o dublă calitate, pe aceea de titular al unui
drept real transmis prin actul juridic cât şi pe aceea de titular al unui drept de creanţă cu privire la predarea
bunului. În cazul acţiunilor în anulare, rezoluţiune, revocare, caracterul mixt se regăseşte în ipoteza în care
reclamantul pretinde totodată şi restituirea prestaţiei născută din contractul a cărui anulare, rezoluţiune sau
revocare se cere.
În ciuda acestei clasificări legea derogă uneori de la criteriile oferite, calificând acţiuni care prin natura lor
sunt mixte ca reale. Astfel este articolul 1368 C. civ. care arată că «acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea
vânzării este reală».
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că în funcţie de felul acţiunii personală, reală sau mixtă se
modifică şi regulile privitoare la competenţă, la prescripţie şi la calitatea procesuală.
Criteriul căii procedurale aleasă de către reclamant – Cereri principale, accesorii şi incidentale.
Această clasificarea are ca temei de drept articolul 17 din Codul de procedură civilă, conform cu care cererile
accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Cererile principale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, fiind exercitate independent, fără a fi
formulate în cadrul unei alte acţiuni.
Cererile incidentale pot fi independente de alte cereri, asemănător cererilor principale, însă ele sunt formulate
în cadrul unui proces în curs, deja început (cererea reconvenţională, cererea de intervenţie principală, cererea de
chemare în judecată a altor persoane, cererea de chemare în garanţie, cererea de arătare a titularului dreptului etc.).
Cererile accesorii nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind formulate alături de o cerere principală, deoarece
soarta lor depinde de soarta cererii principale (cererea de acordarea a pensiei de întreţinere în procesul de divorţ,
cererea de încredinţare a copiilor minori după desfacerea căsătoriei, cererea de revenire la numele purtat înainte de
încheierea căsătoriei care trebuie făcută în cadrul procesului de divorţ, fiind prin esenţă accesorie, cererea de
acordarea a fructelor produse de bunul revendicat faţă de acţiunea în revendicare, cererea de acordare a dobânzilor
la sumele de bani pretinse prin acţiune etc.).
5.2.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.
a) Dreptul.
Reclamantul trebuie să invoce în faţa instanţei un drept sau un interes ocrotit de lege. Acţiunea nu poate fi
concepută fără pretenţia reclamantului, care de cele mai multe ori se bazează pe un drept subiectiv civil.
Această condiţie a acţiunii (cererii) este cerută de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. conform cu care cel ce
pretinde un drept trebuie să facă o cerere în faţa instanţei competente. Această normă consacră indirect principiul
conform căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate, deoarece orice pretenţie trebuie dedusă judecăţii, iar pe de
altă parte reglementează prima cerinţă de exerciţiu a acţiunii civile – invocarea unui drept.
Din alte dispoziţii legale, cu valoare de principiu rezultă însă că apelul la justiţie nu este îngrădit numai la
situaţiile în care se invocă un drept subiectiv ci şi atunci când se pretinde vătămarea unui interes legitim sau a unei
libertăţi (art. 21 alin. 1 din Constituţie).
Extinderea posibilităţii de a apela la justiţie în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale persoanei a fost combătută în literatura de specialitate189, motivul esenţial fiind dat de faptul că numai dreptul
subiectiv se bucură de protecţie legală, conferind titularului aflat în caz de nevoie apelul la forţa coercitivă a
statului.
188 Nu se face distincţie în funcţie de criteriile de subclasificare a bunurilor mobile şi a celor imobile, prin natura lor, prin
obiectul la care se aplică etc.
189 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 266 asupra opiniilor exprimate de către autorii francezi R. MARTIN şi R. PERROT.
70
Trebuie însă reţinut că în raport cu reglementările noastre constituţionale se impune recunoaşterea apelului la
justiţie şi pentru apărarea unor libertăţi individuale şi a unor interese legitime. Diferenţa între drepturile
subiective, recunoscute de lege şi interesele legitime respectiv libertăţi, este determinată de aceea că în primul caz
instanţa nu va putea lăsa nesoluţionată cererea dacă sunt îndeplinite toate cerinţele legale, pe când în cel de-al
doilea caz instanţa poate aprecia că interesul respectiv este un simplu interes190 fără a avea şi calitatea de a fi
legitim şi ca atare ocrotit de lege; în materia libertăţilor, de regulă coerciţia statală se încadrează în alte ramuri ale
dreptului, astfel că datorită caracterului fundamental al acestora se impune şi o protecţie mai energică, ca de
exemplu sancţiuni de drept penal.
În concluzie, în ceea ce priveşte drepturile subiective şi libertăţile fundamentale, care se aseamănă puternic cu
primele, nu se poate nega accesul la justiţie, orice persoană care se pretinde vătămată într-un drept sau o libertate
având posibilitatea de a obţine protecţia statului prin intermediul acţiunii în justiţie.
În ceea ce priveşte interesul este necesar a se opera distincţia între simplul interes, ca stare de fapt lipsită de
protecţie juridică şi interesul legitim, ocrotit de lege deoarece creează aparenţa existenţei unui drept, astfel că şi
protejarea sa devine o necesitate în scopul salvării situaţiilor juridice şi a păstrării siguranţei raporturilor juridice
civile.
Pentru a nu realiza permanent asemenea distincţii se va utiliza numai noţiunea de drept subiectiv, fără însă a
omite şi considerarea celorlalte situaţii în care titularul se poate adresa justiţiei.
Dreptul subiectiv invocat de către reclamant, de către pârât în cererea reconvenţională, de către intervenient
în cererea de intervenţie etc. trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- să fie recunoscut de normele în vigoare şi să fie exercitat în raport cu limitele generale ale legii şi bunelor
moravuri;
- să fie exercitat în limitele sale interne (conform scopului pentru care a fost recunoscut de lege) şi în limitele
sale externe (materiale şi juridice);
- să fie exercitat cu bună – credinţă (art. 723 C. proc. civ.);
- să fie actual, nesupus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Primele trei cerinţe ale dreptului invocat supun dezbaterii teoria abuzului de drept. Articolul 723 C. proc. civ.
arată că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi conform scopului pentru care au fost
recunoscute de lege. Deşi în drept este recunoscut adagiul qui suo jure utitur neminem laedit, sunt posibile şi
cazuri în care titularul nu exercită propriul drept conform cu legea, producând consecinţe negative partenerilor din
raporturile juridice.
Teoria este susţinută în drept prin intermediul textului menţionat, însă ea s-a dezvoltat şi în dreptul
substanţial, chiar în lipsa unei norme exprese191. Este important a se delimita între abuzul de drept substanţial şi
abuzul de drept procesual, deoarece în primul caz se urmăreşte deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul
pentru care a fost recunoscut de lege, iar în cel de-al doilea caz se urmăreşte deturnarea dreptului procedural de la
scopul său reglementar, ceea ce atrage totodată şi exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. Se tinde a se
apăra un drept în mod abuziv, în sensul că protecţia acestuia nu este necesară în maniera abordată dar totuşi
titularul o face astfel că deturnează şi dreptul substanţial de la finalitatea sa.
Dreptul este exercitat abuziv atunci când titularul său nu respectă limitele interne ale dreptului, deturnează
dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. Dreptul este exercitat însă cu respectarea limitelor sale
externe, faţă de terţi exerciţiul dreptului părând normal, terţele persoane neputând cunoaşte adevărata voinţă a
celui ce-şi exercită dreptul. De exemplu, dreptul de petiţionare a fost recunoscut de lege pentru ca individul să
aibă un mijloc de apărare a dreptului subiectiv apelând la forţa coercitivă a statului. Acest drept nu a fost
recunoscut sub nici o formă ca un mijloc de şicanare a adversarului, aspect care se poate realiza prin depunerea
unor cereri vădit nefondate sau repetate numai în scopul de a-l purta pe drumuri pe pârât şi de a-i produce acestuia
pierderi de natură patrimonială sau chiar morală.
Structura abuzului de drept se întemeiază pe două aspecte: unul obiectiv constând în deturnarea dreptului de
la scopul său legal şi unul subiectiv constând în intenţia de a vătăma pe care o are titularul dreptului. Nu este
suficient ca dreptul să fie exercitat cu rea – credinţă pentru a se complini elementele abuzului de drept, deoarece în
lipsa oricărei vătămări, acesta lipseşte, lipsind ca atare şi sancţiunea aferentă.
Este considerat abuz de drept procesual: formularea unor cereri vădit nefondate (de chemare în judecată, de
recuzare, de acordare a asistenţei juridice gratuite, de amânare a procesului, de efectuare a unui act de dispoziţie –
tranzacţia), angajarea unui număr mare de apărători calificaţi pentru un litigiu relativ simplu etc.
Sancţiunea abuzului de drept este refuzul forţei coercitive a statului şi în anumite condiţii şi plata unei sume
de bani cu titlu de sancţiune (art. 1081 C. proc. civ.).
190 Un simplu avantaj conferit de titularul dreptului, avantaj lipsit total de protecţie juridică. Cazul toleratului într-o locuinţă,
atâta vreme cât acesta recunoaşte calitatea sa de detentor, fără a opera intervertirea acesteia în posesie şi fără a exista un titlu pentru
deţinerea bunului, afară de îngăduinţa proprietarului. Pentru o analiză amănunţită a se vedea A.SOARE, Toleratul în sau în afara
dreptului, Buletin ştiinţific al Universităţii din Piteşti, nr. 2-3/2001.
191 Se utilizează de regulă argumentul de analogie pentru încadrarea în drept a teoriei abuzului de drept. E. CHELARU, op. cit., p.
61 şi urm.
71
În cadrul condiţiei analizate însă ne interesează abuzul de drept substanţial (subiectiv civil), deoarece acesta
este invocat la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.
Ultima cerinţă a dreptului invocat comportă anumite excepţii consacrate expres de lege, în cazuri în care deşi
dreptul nu este actual reclamantul poate introduce o acţiune preventivă, hotărârea obţinută urmând a se executa
însă numai la termenul prevăzut. De asemenea înainte de împlinirea termenului sau a condiţiei, titularul dreptului
poate cere instanţei luarea unor măsuri în vederea conservării dreptului său (sechestru sau poprire asiguratorie),
ori în vederea asigurării dovezilor necesare unei viitoare cereri, care riscă să se piardă prin întârziere (art. 235 şi
urm. C. proc. civ.).
Articolul 110 C. proc. civ. prevede trei situaţii în care cererea de chemare în judecată poate fi formulată
înainte ca dreptul să devină actual. Aceste cereri anticipate se justifică prin aceea că nu se trece la executarea
hotărârii obţinute înainte de termen dar odată împlinit acesta, titularul va putea să pună în executarea titlul obţinut
anterior, pentru a nu suferi pierderi din cauză întârzierii pe care ar reprezenta-o purtarea unui proces.
Reprezentând excepţii de la caracterul actual al dreptului invocat aceste categorii sunt prevăzute limitativ: cererea
pentru predarea unui imobil la împlinirea termenului de locaţiune, cererea de executare la termen a unei obligaţii
alimentare sau a altei prestaţii periodice şi cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va
demonstra că reclamantul ar suferi o pagubă însemnată dacă ar aştepta împlinirea termenului pentru a putea
acţiona192.
Dacă la finalul procesului se dovedeşte că dreptul invocat nu există sau că nu îndeplineşte cerinţele exercitării
cu bună credinţă sau în limitele sale interne, cererea va fi respinsă ca nefondată sau se va aplica sancţiunea
specifică abuzului de drept. Dacă dreptul nu este actual cererea va fi respinsă ca prematură, dar reclamantul va
putea formula o nouă cerere după împlinirea termenului sau a condiţiei suspensive.
b) Calitatea.
Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între reclamant şi titularul dreptului invocat
în judecată şi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic civil dedus judecăţii193.
Identitatea între reclamant şi titularul dreptului se încadrează în noţiunea de calitate procesuală activă iar cea
dintre pârât şi cel obligat la respectarea dreptului constituie conţinutul calităţii procesuale pasive.
Invocarea dreptului subiectiv trebuie să se realizeze odată cu depunerea cererii, însă stabilirea concretă dacă
dreptul aparţine în realitate reclamantului se va verifica de către instanţă ulterior acestui moment. Astfel, în
majoritatea cererilor judecătorul verifică la începutul procesului dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv
invocat, însă în anumite situaţii această verificare nu se poate realiza decât după dezbateri în fond, stabilirea
calităţii procesuale active şi soluţionarea în fond a litigiului presupunând aceleaşi probatorii şi acte procesuale. În
asemenea situaţii instanţa are posibilitatea unirii excepţiei calităţii procesuale active ridicate de către pârât cu
fondul cauzei, urmând ca la finalul procesului să se pronunţe prin hotărâre atât asupra excepţiei cât şi asupra
soluţiei cererii principale, care vor depinde una de cealaltă (art. 137 alin. 2 C. proc. civ.)
Nu se pot stabili criterii exacte pentru aprecierea existenţei calităţii procesuale active sau pasive 194, însă în
analiza acestui aspect este necesar a se urmări cerinţele legale în funcţie de fiecare categorie de cerere în parte.
Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este făcută de
o persoană cu calitate procesuală activă dacă se stabileşte că reclamantul este aceeaşi persoană cu cel menţionat în
titlul de creanţă; în acţiunea în desfacerea căsătoriei reclamantul şi pârâtul trebuie să aibă calitatea de soţi; cererea
de reconstituire a dreptului de proprietate poate fi formulată de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora; în
cererea de stabilire a pensiei de întreţinere reclamantul trebuie să aibă conform legii calitatea de creditor iar
pârâtul să aibă obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta; în cererile posesorii reclamantul trebuie să fie
posesorul bunului imobil (sau chiar detentorul bunului – 676 C.proc.civ.)195 iar cererea să fie îndreptată împotriva
tulburătorului (cu excepţia celui pentru care detentorul deţine).
Legea conferă uneori şi altor persoane posibilitatea de a intenta acţiunea în locul titularului, însă în acest caz
noţiunea utilizată nu poate fi aceea de calitate procesuală activă ci aceea de legitimare procesuală activă, deoarece
indiferent de natura acţiunii titularul va fi introdus în proces iar efectele hotărârii judecătoreşti se vor produce
numai în patrimoniul acestuia, nu asupra celui ce a declanşat acţiune. Este cazul procurorului (art. 45 C. proc.
civ.), al autorităţii tutelare (art. 44, 109, 143 şi 151 C. fam.), al sindicatelor (L. nr. 54/2003 a sindicatelor), al
asociaţiilor pentru protecţia consumatorului (O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului – modificată), al
asociaţiilor pentru protecţia împotriva discriminării, conform O.G. nr. 137/2000 privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare, al organismelor de gestiune colectivă pentru drepturile de autor etc.
192 Când debitorul prin acte frauduloase îşi creează starea de insolvabilitate creditorul va fi interesat să demonstreze că
aşteptarea termenului scadent i-ar produce pierderi importante nemaiputând să-şi realizeze creanţa. În acelaşi mod creditorul ipotecar
are interes să formuleze cererea în justiţie înainte de împlinirea scadenţei deoarece debitorul nu conservă bunul imobil, care este pe
cale de a se pierde datorită degradărilor suferite în urma unei inundaţii.
193 V.M. CIOBANU, op. cit. vol. I, p. 280.
194 A se vedea Decizia nr. LXXII din 15 octombrie 2007 a Î.C.C.J. Secţii Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată
în Monitorul Oficial al României, nr. 685 din 7 octombrie 2008.

195 Titularul cererii este mai degrabă fostul posesor sau detentor al bunului.
72
În alte cazuri legea arată cine anume poate formula acţiunea astfel că verificarea identităţii
reclamantului cu titularul dreptului şi cea a pârâtului cu cel obligat se realizează facil pri n aplicarea normelor
de drept la situaţia de fapt şi verificarea conformităţii acestora. Este cazul acţiunii în tăgada paternităţii, a
divorţului, a contestării recunoaşterii de filiaţie etc.
Calitate procesuală este o cerinţă de fond a acţiunii civile care trebuie să fie îndeplinită în orice situaţie în
care se adresează instanţei judecătoreşti o cerere prin care se invocă un drept sau un interes legitim. Datorită
importanţei calităţii procesuale active şi a celei pasive, această condiţie de fond poate fi pusă în discuţia părţilor
oricând pe parcursul procesului din oficiu de către instanţa de judecată, poate fi invocată de către procuror sau de
orice parte. Mijlocul procesual prin care se ridică discuţiei părţilor această condiţie de fond este excepţia. Dacă
excepţia este admisă deci găsită întemeiată acţiunea se va respinge fie ca formulată de o persoană lipsită de
calitate procesuală activă fie ca îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ulterior
acţiunea putând fi formulată împotriva pârâtului de adevăratul titular al dreptului sau reclamantul putând formula
acţiunea împotriva celui obligat într-adevăr prin raportul juridic civil.
Dacă excepţia se uneşte cu fondul în condiţiile art. 137 alin. 2 C. proc. civ. iar la finalul procesului se
dovedeşte că dreptul nu există acţiunea se va respinge ca nefondată iar dacă se constată că dreptul există dar nu
aparţine reclamantului, fără a se stabili cine este titularul dreptului, acţiunea se va respinge ca fiind introdusă de o
persoană fără calitate procesuală activă.
Ca atare, nu trebuie confundată respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală
activă cu respingerea acţiunii ca nefondate, deoarece în acest din urmă caz reclamantul nu va mai putea formula
nici o cerere în viitor cu acelaşi obiect, deoarece s-a dovedit că nu e titularul dreptului196. Dacă însă cererea este
respinsă ca făcută de o persoană lipsită de calitate procesuală activă sau îndreptată împotriva unei persoane lipsită
de calitate procesuală pasivă, în viitor adevăratul titular va putea formula acţiunea împotriva pârâtului sau
reclamantul se va putea îndrepta cu altă cerere împotriva adevăratului obligat în raportul juridic civil.
Calitatea procesuală activă sau pasivă nu trebuie confundată cu calitatea de reprezentant a părţilor în proces.
În timp ce calitatea procesuală este o condiţie de fond, a cărei neîndeplinire se sancţionează cu respingerea
acţiunii, calitatea de reprezentant este o cerinţă de formă a acţiunii civile, care poate fi complinită în cazul lipsei
dovezii calităţii de reprezentant, nulitatea intervenind numai după ce instanţa acordă termen pentru înlăturarea
viciului de formă (art. 161 C. proc. civ.).
c) Interesul.
Interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic197 pe care-l speră reclamantul în urma
câştigării procesului. Dacă reclamantul dovedeşte că este titularul dreptului subiectiv invocat acest aspect nu
echivalează cu dovada existenţei interesului promovării acţiunii în justiţie. Interesul este o condiţie distinctă de
dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei existenţă trebuie apreciată în concret în fiecare caz în parte.
Nu are importanţă natura interesului, care poate fi material198 sau moral199, singurul aspect important este
existenţa acestuia la momentul depunerii acţiunii şi la efectuarea oricărui act de procedură care se încadrează în
noţiunea de acţiune în justiţie.
Sunt lipsite de interes: cererea de reducere a cuantumului pensiei de întreţinere formulată de către cel
întreţinut, acţiunea pauliană formulată de creditor când patrimoniul debitorului este solvabil, formularea căii de
atac îndreptată împotriva hotărârii de către partea care a câştigat procesul sub toate aspectele, depunerea unei
cereri prin care se solicită anularea unui act juridic civil care nu vatămă pe cel ce reclamă în justiţie ci pe partea
adversă, etc.
Interesul care trebuie să caracterizeze acţiunea trebuie să fie legitim, să fie personal şi să fie actual.
Interesul este legitim atâta vreme cât conţinutul său, urmărit de reclamant, se încadrează în limitele legii şi
bunelor moravuri. Dacă reclamantul urmăreşte doar să-i producă pârâtului o pagubă, fără a justifica un interes
material sau moral care să se reflecte asupra lui, se ridică problema abuzului de drept care se sancţionează cu
refuzul forţei coercitive astfel că acţiunea reclamantului va fi respinsă.
Interesul trebuie să fie personal adică să aparţină celui care recurge la proces iar nu adversarului său. Această
cerinţă a interesului este îndeplinită şi atunci când acţiunea se formulează pentru parte de către alte persoane cu
legitimare procesuală activă, cum sunt procurorul, asociaţiile pentru protecţia drepturilor minorităţilor naţionale
etc. În aceste cazuri, în realitate efectele hotărârii vizează partea, interesul şi dreptul aparţin părţii iar nu organului
sau persoanei care exercită acţiunea200.
Interesul trebuie să fie şi actual. Această cerinţă este îndeplinită întotdeauna când dreptul subiectiv invocat
196 Regula se menţine cât timp se menţine situaţia de fapt şi de drept existentă la momentul depunerii cererii, deoarece dacă
ulterior reclamantul dobândeşte dreptul respectiv se va putea îndrepta contra celui care-l tulbură.
197 V.M. CIOBANU, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 270.
198 Reclamantul poate urmări satisfacerea unei nevoi materiale sau împiedicarea pârâtului de a-i cauza un prejudiciu; de
asemenea interesul material este reprezentat de obiectul pe care urmăreşte să-l primească reclamantul la câştigarea procesului.
199 Reclamantul urmăreşte numai obţinerea unei satisfacţii morale. În procesele al căror obiect nu este evaluabil în bani interesul
este de cele mai multe ori moral, dorind să se obţină protecţia legii sau încetarea unei stări care prejudiciază sufleteşte pe reclamant.
200 Asupra situaţiei acţiunilor colective I. DELEANU, citat de prof. univ. dr. V.M. CIOBANU, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 272.
73
este actual, însă în anumite cazuri dreptul nu este actual dar interesul promovării acţiunii subzistă. Astfel, în
conformitate cu art. 110 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată poate fi introdusă şi înainte de împlinirea
termenului sau a condiţiei suspensive, astfel că dreptul nu este actual în aceste ipoteze. Acţiunea poate fi introdusă
tocmai pentru că legea recunoaşte interesul promovării acţiunii şi înainte ca dreptul să devină actual. De exemplu
în materie de locaţiune interesul constă în aceea că la împlinirea termenului de locaţiune locatorul va putea
executa direct hotărârea obţinută pentru a nu mai pierde timp cu purtarea unui proces. De asemenea interesul
conservării unor probe care s-ar putea pierde până la declanşarea procedurii judiciare sau până la momentul în
care instanţa va fi în măsură să administreze probele, animă cererea de asigurare a dovezilor (art. 235 şi urm C.
proc. civ.).
Existenţa interesului reprezintă o condiţie de fond a acţiunii, care poate fi ridicată în discuţie în orice stare a
pricinii, de orice parte, de procuror sau de către instanţă din oficiu pe calea excepţiei procesuale. De regulă
interesul se analizează la depunerea cererii201, astfel că dacă se constată lipsa lui excepţia va avea caracter
dirimant, peremptoriu, împiedicând continuarea procedurii, care se stinge prin respingerea acţiunii ca lipsită de
interes.
d) Capacitatea.
Capacitatea procesuală reprezintă transpunerea în plan procesual a capacităţii civile, de folosinţă şi de
exerciţiu. Din acest motiv şi în materie procesuală se distinge între capacitatea procesuală de folosinţă şi
capacitatea procesuală de exerciţiu.
Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii procesuale.
Articolul 41 alin.1 C. proc. civ. arată că oricine are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată, iar
asociaţiile şi societăţile lipsite de personalitate juridică, pot sta în judecată dacă au organe proprii de conducere.
Au capacitate procesuală de folosinţă toate persoanele fizice începând cu momentul naşterii, precum şi toate
persoanele juridice din momentul naşterii lor ca subiecte distincte de drept, prin actul de autorizare, înfiinţare sau
avizare, conform legii.
Capacitatea de folosinţă poate fi îngrădită numai în temeiul unei prevederi exprese a legii. De regulă
îngrădirile aduse capacităţii civile de folosinţă reprezintă şi îngrădiri ale capacităţii procesuale de folosinţă nefiind
posibilă pornirea unei acţiuni care să protejeze un drept nerecunoscut persoanei respective202.
Persoana juridică poate avea numai acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut (art. 34 din D. nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice). Principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice influenţează şi aspectul procesual al dreptului subiectiv,
persoana juridică putând fi parte în judecată numai pentru apărarea acelor drepturi conforme scopului propus.
Capacitatea procesuală de folosinţă încetează odată cu decesul persoanei fizice sau la încetarea personalităţii
juridice a persoanei juridice prin comasare sau divizare (odată cu finalizarea ultimului act de lichidare).
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este reprezentată de nulitatea absolută a tuturor actelor
întocmite cu nerespectarea acestei cerinţe de fond. Capacitatea de folosinţă poate fi discutată în orice stare a
pricinii, la cererea oricărei părţi, a procurorului sau poate fi invocată de către instanţă din oficiu.
Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a sta personal şi singură în judecată
pentru valorificarea drepturilor sale procesuale. Partea poate să-şi desemneze un reprezentant care va sta efectiv în
judecată în locul său însă această delegare se poate produce tocmai în temeiul capacităţii de exerciţiu a persoanei,
care dacă nu ar putea sta singură în judecată nu ar putea nici să-şi desemneze reprezentant convenţional.
Regulile capacităţii de exerciţiu din dreptul civil se regăsesc şi în materie procesuală. Astfel, pentru
persoanele care nu au exerciţiul drepturilor procesuale legea prevede instituţiile reprezentării, asistării şi
autorizării unor acte. Articolul 42 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate sta în judecată şi poate face acte de dispoziţie.
Minorii până la vârsta de 14 ani precum şi persoanele puse sub interdicţie pot sta în judecată prin intermediul
reprezentantului lor legal, părinte, tutore sau curator. Aşadar prin reprezentare cel lipsit de capacitate de exerciţiu
va fi „prezent” la judecată prin intermediul reprezentantului.
Numirea reprezentantului legal stă în căderea autorităţii tutelare sau a instanţei de judecată după caz. Regula
o constituie prima situaţie, astfel că reprezentantul numit de către organul administrativ va sta în judecată în locul
incapabilului.
În condiţiile articolului 44 C. proc. civ. numirea curatorului se va face de către instanţă203: dacă persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi există urgenţă; când există conflict de interese între
reprezentat şi reprezentant sau dacă persoana juridică chemată în judecată nu are reprezentant legal204.
201 Pentru „menajarea timpului magistraţilor şi a finanţelor statului”, M. TĂBÂRCĂ, op. cit., p. 124.
202 Cetăţenii străini şi apatrizii nu vor putea figura ca părţi într-un proces pentru apărarea dreptului de proprietate asupra
terenurilor atâta vreme cât acesta le este interzis a fi dobândit, în temeiul unei prevederi cu valoare de principiu.
203 Î.C.C.J. secţii unite, decizia nr. XXXVII din 07 mai 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 752 din 6 noiembrie 2007. Reglementarea este distinctă de cea pe care o conţine art. 152 C. fam. privind
instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.
204 M. TĂBÂRCĂ, Excepţiile procesuale, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 103 şi urm.
74
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor sta personal în judecată dar vor fi asistate de către
reprezentantul legal. Minorul între 14-18 ani va fi citat şi toate actele de procedură se vor îndeplini faţă de acesta
dar alături de el în proces va sta şi reprezentantul legal pentru a-l sfătui asupra actelor de procedură ce trebuie
întocmite şi pentru a veghea ca interesele minorului să nu fie prejudiciate.
În cazul în care se fac acte de dispoziţie pe seama incapabilului sau a celui cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acestea trebuie să fie autorizate de către autoritatea tutelară. În unele situaţii, dat fiind interesul
minorului actul de dispoziţie nu poate fi întocmit nici cu autorizarea autorităţii tutelare, cum este cazul renunţării
la dreptul de creanţă al minorului în cererea de stabilire a pensiei de întreţinere.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este o cerinţă de fond a acţiunii civile, a cărei lipsă se sancţionează cu
nulitatea relativă. Numai că anulabilitatea împrumută în acest caz trăsături specifice nulităţii absolute, în sensul că
ea poate fi invocată în orice stare a pricinii conform art. 43 alin.1 C. proc. civ. Dacă instanţa constată că nu sunt
întrunite cerinţele legale privind capacitatea de exerciţiu, fie pentru că minorul până la 14 ani a făcut singur un act
de procedură sau că minorul între 14-18 ani a întocmit actul fără încuviinţarea ocrotitorului legal, ea va acorda un
termen ocrotitorului legal pentru a putea confirma actele respective, numai în caz negativ anulând cererea.
1. Enumeraţi cerinţele de exerciţiu a acţiunii civile. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
..................
2. Calitatea de parte şi calitatea de reprezentant. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pct.5.2.3.lit.b)
3. Acţiuni reale şi acţiuni mixte. Distincţie. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
………………….……………………………………………… Răspunsul poate fi consultat la p. 72
5.3.Actele de procedură
Asemănător dreptului civil, dreptul procesual civil distinge între acte ca manifestări de voinţă şi acte ca
înscrisuri, în care se reţin existenţa şi conţinutul manifestării de voinţă. Datorită specificului actelor de procedură,
dreptul procesual civil include în categoria actelor de procedură pe lângă manifestările de voinţă săvârşite cu
intenţia de a se produce anumite consecinţe juridice şi operaţiunile sau faptele juridice, reprezentând manifestări
de voinţă efectuate fără intenţia de a produce consecinţe juridice, care consecinţe se produc totuşi în virtutea legii.
Astfel, fără a trata cu noţiunea fapt juridic stricto sensu, din raţiuni ce ţin de structura manifestării de voinţă,
dreptul procesual civil utilizează generic noţiunea de act procedural prin care înţelege orice manifestare de voinţă
producătoare de consecinţe juridice procesuale, realizată în vederea declanşării procesului sau în cadrul procesului
civil, de către instanţa de judecată, de către părţi sau de către ceilalţi participanţi la procesul civil.
Din conţinutul definiţiei rezultă că actele de procedură sunt efectuate fie de părţi: cererea de chemare în
judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, apelul, recursul etc. fie de instanţă: hotărârea judecătorească,
încheierile etc. fie de alţi participanţi la proces: procesele-verbale de îndeplinire a procedurilor de citare şi
comunicare, declaraţiile de martori, raportul de expertiză, cererea interpretului pentru acordarea onorariului etc.
Indiferent însă de cum sunt realizate de către părţile în proces, de instanţă sau de alţi participanţi, actele de
procedură trebuie făcute în limba română205, constatate în formă scrisă206 şi să rezulte din conţinutul lor că au fost
întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale. Ca atare actul de procedură trebuie să cuprindă în conţinutul său toate
menţiunile necesare pentru a fi valabil conform legii, în caz contrar intervenind sancţiunile procesuale, actul
neputând fi completat prin elemente extrinseci, decât în situaţii excepţionale, când legea prevede expres acest
lucru.
Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură.
Codul de procedură civilă consacră obligativitatea ca participantul la proces să fie anunţat în mod oficial
205 Dreptul la un interpret, atunci când participantul la proces nu cunoaşte limba română, nu reprezintă o excepţie de la
efectuarea actelor de procedură în limba română ci constituie o dimensiune a dreptului la apărare, procedura pentru toate celelalte
persoane continuând să se desfăşoare în limba română.
206 Şi actele încheiate verbal în faţa judecătorului trebuie constatate în scris, oralitatea fiind numai o formă de manifestare a
procedurii pe când reţinerea în scris constituie o necesitate cerută de o bună organizare a procesului civil.
75
despre desfăşurarea judecăţii la care trebuie să participe, înştiinţarea realizându-se de regulă prin intermediul
procedurii de citare. Articolul 85 C. proc. civ. arată că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Cum legea nu distinge, înseamnă că
citarea este obligatorie pentru orice judecată, numai prin excepţie, acolo unde legiuitorul a considerat necesar,
procesul putând să se poarte şi fără citarea părţilor.
Deşi legea vorbeşte despre citarea părţilor, este cert că din conţinutul altor norme ale codului rezultă că
citarea este regula pentru toate persoanele chemate să se înfăţişeze la judecată. De exemplu martorii, propuşi în
condiţiile legii, trebuie citaţi, aceasta derivând din dispoziţia art. 188 alin. 1 C. proc. civ. Experţilor li se aplică
aceleaşi dispoziţii ca şi martorilor, inclusiv în ceea ce priveşte citarea (art. 205 C. proc. civ.).
Raţiunea obligativităţii citării în vederea desfăşurării procesului este dată de necesitatea asigurării
contradictorialităţii în procesul civil, ca principiu fundamental.
Aşadar, participanţii vor fi anunţaţi prin citaţie despre proces. Din această regulă rezultă că prezenţa lor nu
este obligatorie, fiind suficientă îndeplinirea procedurii de citare, anume să rezulte din dosarul cauzei că
persoanele respective au luat la cunoştinţă despre proces.
În ceea ce priveşte părţile, citarea este obligatorie până la înfăţişarea acestora în judecată. Astfel că după ce
s-a prezentat, partea nu va mai fi citată pentru viitor, fiind presupusă că are termen în cunoştinţă, afară de cazul în
care trebuie să i se administreze proba cu interogatoriul. Conform art. 153 C. proc. civ. partea care a depus cererea
personal sau prin mandatar şi a luat termen în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare, ea
însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul
judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare. Această dispoziţie înfrânge şi orice
tendinţă de manifestare cu rea credinţă a părţilor, deoarece dacă partea lipseşte după ce are termen în cunoştinţă, o
face pe riscul său, suportând consecinţele judecării procesului în lipsa sa. Aşadar, pentru operativitate, dacă partea
a fost prezentă în judecată şi a luat cunoştinţă despre termenul ulterior, ea nu va mai fi citată, operaţiunea
devenind inutilă, devreme ce partea are cunoştinţă despre proces şi despre termen. Codul cuprinde şi excepţiile de
la această situaţie, când independent de prezenţa părţii la un termen şi de luarea termenului în cunoştinţă, citarea
este totuşi obligatorie. Este cazul administrării interogatoriului şi cel al participării la proces a militarilor şi
deţinuţilor, care conform art. 153 alin. 2 trebuie citaţi la fiecare termen. În unele situaţii partea nu este în măsură
să ia cunoştinţă despre termen, deoarece cursul judecăţii a fost întrerupt sau instanţa a rămas în pronunţare. Astfel,
dacă judecata a fost suspendată şi se redeschide la cererea unei părţi, ori dacă după rămânerea instanţei în
pronunţare aceasta consideră că pricina trebuie repusă pe rol pentru noi lămuriri (art. 151 C. proc. civ.), părţile
trebuie citate. Raţiunea textul este dată de aceea că în asemenea situaţii cauza a fost în nelucrare un anumit timp,
fără a exista o succesiune de termene, suspendarea judecăţii şi rămânerea în pronunţare având caracterul de a
dezînvesti părţile de proces.
Citarea nu trebuie confundată cu comunicarea actelor de procedură, care este la rândul său o măsură stabilită
în vederea asigurării contradictorialităţii. Dacă partea a fost înştiinţată despre proces, trebuie înştiinţată şi asupra
actelor care se găsesc în dosarul cauzei, pentru ca venind la judecată să fie în măsură să-şi formuleze un punct de
vedere. Articolul 86 C. proc. civ. dispune că procedura de comunicare se efectuează din oficiu prin agenţi ai
instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror
circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. Ca atare, regula o constituie comunicarea actelor de procedură
prin agenţii instanţelor de judecată, iar prin excepţie, atunci când comunicarea în această formă nu este posibilă,
comunicarea putându-se realiza prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin orice mijloace
ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Această ultimă dispoziţie arătată
urmăreşte să degreveze instanţa şi să înlăture formalităţile şi cheltuielile implicate de transmiterile speciale poştale
sau de utilizarea angajaţilor speciali în acest scop. Mai mult, această prevedere se doreşte a fi o punte de legătură
între formele conservatoare ale dreptului şi viitorul informatizat al acestuia, când probabil se vor putea realiza
comunicările actelor de procedură în formă electronică, fiind astfel satisfăcută necesitatea celerităţii şi
contradictorialitatea în procesul civil.
Datorită importanţei îndeplinirii acestei proceduri de citare şi de comunicare, legea procesuală descrie
amănunţit cum se efectuează aceasta, atât din punctul de vedere al formelor cât şi al destinatarilor procedurii.
Modul de citare.
Modul de citare diferă în funcţie de persoanele care urmează să fie citate, natura acestora şi regimul juridic
atrăgând consecinţe diferite în cadrul procedurii.
Persoanele ce urmează a fi citate.
Persoanele juridice de drept public, statul, judeţul, comuna, vor fi citate prin intermediul conducătorului lor
(capul autorităţii) la sediul central al administraţiei respective.
Persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al
sucursalei ori al reprezentanţei, în aceste ipoteze finale, fiind vorba despre litigii în legătură cu drepturile şi
obligaţiile reprezentantului sau care urmează să fie executate în acel loc.
Asociaţiile şi societăţile fără personalitate juridică vor fi citate prin organele lor de conducere la sediul
administraţiei lor.
76
Comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi falimentului va fi citat la judecată prin intermediul
administratorului sau lichidatorului, după caz, la sediul principal al societăţii, respectiv la locul unde persoana
fizică comerciant îşi desfăşoară activitatea comercială..
Incapabilii vor fi citaţi prin reprezentanţii lor legali, la domiciliul acestora. Dacă instanţa numeşte conform
art. 44 C. proc. civ. un curator special citarea reprezentatului se va face prin curator.
Personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari
la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu dânşii în străinătate, vor fi citaţi
prin Ministerul Afacerilor Externe, care va trimite citaţia prin Ministerul Afacerilor Externe din statul respectiv
către destinatar.
Cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, care nu fac parte din categoria prezentată anterior,
vor fi citaţi prin intermediul persoanei care i-a trimis sau în subordinea căreia se află persoana care i-a trimis.
Alte persoane, care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, vor fi citate prin citaţie
trimisă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care domiciliul sau reşedinţa acestora nu
este cunoscută citarea lor se va face prin publicitate. Dacă cel cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate are în
ţară un mandatar cunoscut va fi citat şi mandatarul alături de parte.
Dacă cel chemat în judecată nu are domiciliul sau reşedinţa cunoscută, şi reclamatul arată că a făcut tot ce i-a
stat în putinţă pentru a afla domiciliul pârâtului, citarea se va face prin publicitate, conform art. 95 C. proc. civ. În
acest caz citaţia se afişează la uşa instanţei şi se publică în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai
răspândit, în funcţie de aprecierea preşedintelui instanţei sau al completului de judecată. Afişarea şi publicarea
trebuie realizate cu cel puţin 15 zile înainte de termenul fixat pentru care se citează partea, numai în pricini
urgente şi cu aprobarea preşedintelui termenul putând fi redus la cinci zile. Citarea şi comunicarea actelor de
procedură nu se poate face prin publicitate în cazul persoanelor juridice, decât în cazul în care se refuză primirea
citaţiei sau dacă se constată că la sediul unde s-a efectuat procedura nu se găseşte nici o persoană.
Moştenitorii părţii decedate în timpul procesului vor fi citaţi printr-un curator special numit de instanţă până
la intrarea lor în proces.
Conţinutul citaţiei.
Independent de persoana citată, citaţia va trebui să cuprindă:
1. Numărul şi data emiterii, numărul dosarului; 2. Arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; 3. Arătarea
instanţei şi a sediului ei; 4. Numele, domiciliul şi calitatea celui citat; 5. Numele şi domiciliul părţii potrivnice şi
felul pricinii; 5 Alte menţiuni prevăzute de lege; 6. Parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului (art. 88 C.
proc. civ.).
Înmânarea citaţiei.
Citaţia va fi înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată, iar în pricinile urgente,
după aprecierea instanţei, termenul poate fi şi mai scurt. Dispoziţia menţionată a art. 89 C. proc. civ. vizează
numai situaţia citării părţilor între termene, deoarece conform art. 1141 C. proc. civ. primul termen de judecată va
fi stabilit astfel încât de la primirea citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti
apărarea. Aşadar, dacă citarea se va face pentru primul termen de judecată citaţia va trebui înmânată pârâtului
astfel încât până la termen să aibă cel puţin 15 zile, iar în pricini urgente cinci zile.
Dacă nu sunt respectate dispoziţiile legale relative la cuprinsul citaţiei (punctele 2, 3, 4 şi 6) şi la înmânarea
citaţiei în termenul arătat sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului de procedură întocmit în atare
condiţii.
Legea prevede unde şi cui se va face înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură.
De regulă, ele se înmânează la domiciliul sau la reşedinţa celui citat. Dacă însă acesta are o aşezare agricolă,
comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se va putea face şi la locul acestor aşezări. Când
cel citat primeşte citaţia înmânarea se va putea face oriunde, semnătura sa pe actul de procedură (procesul-verbal
de îndeplinire a procedurii de citare) reprezentând dovada faptului că cel citat a luat cunoştinţă despre proces.
Cei ce se găsesc sub arme vor fi citaţi la comandamentul superior cel mai apropiat, unde le va fi înmânată şi
citaţia.
Cei înrolaţi pe un vas comercial vor primi citaţia la căpitănia portului de înregistrare a vasului, dacă nu au
domiciliul cunoscut.
Deţinuţii vor primi citaţia la administraţia închisorii, iar bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii, la
direcţia aşezământului respectiv.
Regula o constituie înmânarea citaţiei personal celui citat, care va trebui să semneze dovada de primire. În
unele situaţii, cum sunt cele reglementate de art. 87 pct. 1, 2, 3, 5 şi 7 şi 90 alin. (3-6) C. proc. civ. sau dacă
înmânarea urmează să se facă unui notar sau unui avocat, citaţia va putea fi primită şi personal de funcţionarul
însărcinat cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele, precum şi calitatea, iar apoi va
semna de primire.
Dacă cel citat, deşi aflat la domiciliu, refuză primirea citaţiei, sau dacă primind-o nu voieşte sau nu poate să
semneze de primire, agentul lasă citaţia în mâna celui citat, iar dacă refuză să o primească afişează actul pe uşa
locuinţei celui citat, încheind despre aceasta proces-verbal.
77
Dacă cel citat nu se află la domiciliu sau dacă locuieşte într-un imobil cu mai multe etaje şi apartamente iar
apartamentul său nu este cunoscut, agentul va înmâna citaţia în primul caz unei persoane din familie sau care
locuieşte cu dânsul ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa, iar în cel de-al doilea caz administratorului,
portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte. Persoana primitoare va semna de primire, în
procesul-verbal făcându-se menţiune despre faptul că o altă persoană a primit în locul celui citat.
Dacă nici aceste persoane nu vor să semneze adeverinţa de primire agentul lasă citaţia în mâna lor. Când
persoanele arătate nu doresc să primească citaţia sau nu sunt găsite, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei celui
citat, iar dacă nu se cunoaşte apartamentul, pe uşa principală a clădirii, întocmind despre toate acestea
proces-verbal.
Înmânarea citaţiei nu se poate face decât persoanelor peste 14 ani. Înmânarea citaţiei nu se va face
persoanelor lipsite de judecată, puterea de judecată fiind presupusă până la proba contrarie.
Actele de procedură nu pot fi îndeplinite în zilele de sărbătoare legală, cu excepţia cazului în care
preşedintele încuviinţează această datorită urgenţei care caracterizează cererea.
În timpul judecăţii orice schimbarea de domiciliu trebuie adusă la cunoştinţa instanţei, sub sancţiunea ca toate
actele de procedură să se desfăşoare pe mai departe la vechea adresă. Informarea asupra modificării domiciliului
se va face prin cererea depusă la dosar sau prin scrisoare recomandată, recipisă de predare depunându-se la dosar
odată cu înştiinţarea despre schimbarea domiciliului (art. 98 C. proc. civ.).
Despre toate comunicările actelor de procedură şi despre îndeplinirea procedurii de citare agentul sau cel
însărcinat cu înmânarea citaţiei va trebui să întocmească proces-verbal, care va cuprinde: 1. Anul, luna, ziua când
a fost încheiat; 2. Numele celui care l-a încheiat; 3. Funcţia celui care l-a încheiat; 4. Numele, prenumele şi
domiciliul celui căruia I s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă
cel căruia I s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă
actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa ori a fost afişat pe uşa acelei locuinţe; 5. Arătarea instanţei de la
care porneşte actul de procedură şi identificarea lui, iar pentru citaţii şi a termenului de înfăţişare; 6. Arătarea
înscrisurilor comunicate; 7. Numele şi calitatea celui căruia I s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea;
8. Semnătura celui ce a încheiat procesul-verbal. Este cert că şi semnătura primitorului trebuie să se regăsească pe
procesul-verbal, dispoziţiile art. 100 C. proc. civ. trebuind interpretate coroborat cu celelalte articole în materie
(art. 91, 92 C. proc. civ.).
Întotdeauna când destinatarul refuză să semneze procesul-verbal sau nu poate să o facă se va face menţiune în
procesul-verbal despre aceasta.
Procesul-verbal întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 91, 92, 100 alin. 3 C. proc. civ.) este act
autentic şi face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate prin proprii simţuri de către cel
care l-a încheiat.
5.4.Termenele procedurale
O formalitate procesuală instituită de lege în scopul disciplinării conduitelor participanţilor la procesul civil şi
pentru desfăşurarea procesului cu celeritate, este termenul procedural, ca intervalul de timp, stabilit de lege sau de
judecător, în care trebuie îndeplinite anumite acte de procedură (termen peremptoriu, imperativ) sau dimpotrivă, în
care este interzisă efectuarea anumitor acte de procedură (termen dilatoriu, prohibitiv).
Nerespectarea termenului procedural atrage sancţiuni diferite după cum termenul este absolut sau relativ207.
În primul caz actul efectuat peste termenul peremptoriu sau în termenul dilatoriu este lipsit de efectele sale legale,
iar în cel de-al doilea caz deşi nu este afectată validitatea actului procedural, cei care nu au respectat terenul
respectiv îşi atrag riscul unor sancţiuni pecuniare.
În funcţie de durata lor termenele sunt stabilite fie pe ore, fie pe zile, pe săptămâni, pe luni208 sau pe ani.
Uneori legea procesuală stabileşte termene indirect, fără a arăta durata acestora, ea fiind determinată în funcţie de
alte acte de procedură care trebuie întocmite.
De exemplu termenul de 15 zile în care se poate ataca hotărârea judecătorească cu recurs este un termen
peremptoriu, absolut, stabilit pe zile în timp ce termenul de graţie stabilit de către instanţă conform art. 1021
C.civ. (art. 381 C. proc. civ.) este dilatoriu, absolut şi poate fi stabilit pe zile, săptămâni, luni sau chiar ani.
Termenul procedural are un punct de pornire şi un punct de împlinire, între acestea situându-se durata
prevăzută de lege sau stabilită de către judecător.
Curgerea termenelor procedurale.
Regula instituită de art. 102 C. proc. civ. arată că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de
procedură, dacă legea nu dispune altfel. Prin excepţie, conform tezei a doua a textului indicat, este posibil ca
termenul să curgă de la alt moment decât comunicarea. De exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale, termenul
de recurs de cinci zile curge de la pronunţarea hotărârii, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor (art. 582 C. proc.
civ.); în materia probelor depunerea sumelor statornicite pentru cheltuieli trebuie făcută în termen de cinci zile de
207 Termenul relativ se aseamănă cu termenul de recomandare, însă acesta din urmă pare a fi lipsit de sancţiune juridică, pe când
termenul relativ atrage sancţiuni pecuniare.
208 Art. 324, 67311 C. proc. civ. etc.
78
la încuviinţarea probei (art. 170 C. proc. civ.).
În anumite cazuri legea asimilează comunicarea actelor de procedură cu alte momente, care fac să curgă
termenul procedural (teoria echipolenţei). Sunt asemenea situaţii: curgerea termenului de la momentul la care
partea a cerut comunicarea actului de procedură al cărui conţinut nu-l cunoaşte (art. 102 C. proc. civ.), curgerea
termenului de apel şi de recurs de la data comunicării hotărârii odată cu somaţia de executare (art. 284, art. 316 C.
proc. civ.)209 şi curgerea termenului de apel sau de recurs de la data la care partea face apel sau recurs împotriva
hotărârii înainte de comunicarea acesteia210.
Punctul de împlinire al termenului de procedură este marcat de momentul final al duratei maxime a acestuia,
calculată de la data la care începe să curgă termenul. Art. 104 C. proc. civ. arată că actul procedural trimis prin
poştă recomandat în ultima zi a termenului peremptoriu este considerat făcut în termen, chiar dacă ajunge la
destinatar ulterior împlinirii termenului.
Termenele procedurale se înţeleg pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când au început nici ziua când se
sfârşesc (art. 101 alin. 1 C. proc. civ.).
Termenul statornicit pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare, termenul stabilit pe ani, luni
sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Termenul pe luni
sau pe ani, care începând la data de 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va
socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.
Indiferent că termenul este stabilit pe zile, săptămâni, luni sau ani, termenul care se sfârşeşte într-o zi de
sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Spre deosebire de termenele de prescripţie care pot fi suspendate sau întrerupte, termenele procedurale nu
sunt susceptibile de atare modificări, astfel că ele curg continuu. Cu alte cuvinte nu există în materia termenelor
procedurale un regim juridic general al suspendării sau întreruperii. Un aspect al acestui regim juridic aparte al
termenelor procedurale este sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor, anume decăderea.
Totuşi, în situaţii speciale legea permite întreruperea termenului de apel, de recurs sau de perimare, printr-o
prevedere expresă derogatorie de la dreptul comun211.
În situaţii excepţionale, când partea nu poate efectua actul de procedură în termen datorită unei împrejurări
mai presus de voinţa sa, legea îi conferă posibilitatea de a formula instanţei competente o cerere de repunere în
termenul pierdut, invocând şi dovezi în sprijinul susţinerii că a fost împiedicată de împrejurări peste voinţa sa să
acţioneze. Cererea de repunere în termen trebuie făcută în 15 zile de la momentul încetării împiedicării (art. 103
C. proc. civ.)212, iar în cazul în care se solicită repunerea în termenul căii de atac, cererea se va adresa instanţei
competente să judece calea de atac respectivă.
Nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege pentru depunerea cererii de repunere în termen, atrage
la rândul său decăderea titularului din dreptul de a mai solicita repunerea în termen şi pe cale de consecinţă şi din
dreptul procesual de a mai efectua actul pentru care se solicită repunerea în termen.
5.5. Sancţiuni procesuale.
5.5.1. Nulitatea procesuală.
Nulitatea procesuală întruneşte aceleaşi forme ca şi nulitatea de drept substanţial. Distingem ca atare între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă, în funcţie de interesul ocrotit prin norma încălcată; între nulităţi exprese şi
nulităţi virtuale, după cum sancţiunea este prevăzută expres în text sau nu213; între nulităţi totale şi nulităţi parţiale,
după cum nulitatea afectează întregul act sau numai o parte214.
Regimul juridic din dreptul civil se aplică şi nulităţilor procesuale arătate, astfel că nulitatea absolută va
putea fi invocată de orice parte interesată, de instanţă sau de procuror, în orice stadiu al judecăţii şi nu se poate
renunţa la a invoca nulitatea absolută. Dimpotrivă nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea al cărei
interes a fost încălcat, cel mai târziu la primul termen următor celui la care s-a produs încălcarea şi partea poate
renunţa la efectele nulităţii expres sau tacit.
Pe lângă aceste forme de nulitate, care se regăsesc şi în dreptul civil, în dreptul procesual întâlnim şi nulităţi
209 Dacă s-a încuviinţat execuţia vremelnică a hotărârii, este posibil să se treacă la executarea acesteia anterior judecării
procesului în apel sau în recurs şi rămânerii hotărârii definitive şi irevocabile. Ca atare, partea va cunoaşte conţinutul hotărârii la
momentul la care va primi somaţia de executare silită, deoarece odată cu somaţia trebuie comunicat şi titlul executoriu (art. 387 C.
proc. civ.)
210 Se prezumă că partea cunoaşte conţinutul hotărârii atacate, astfel că nu mai este necesară calcularea termenului căii de atac
de la comunicarea hotărârii.
211 Termenul de perimare poate fi şi suspendat – art. 250 C. proc. civ.).
212 Repunerea în termen se regăseşte şi în dreptul substanţial, dar regimul juridic este puţin diferit, de exemplu termenul în care
se poate solicita repunerea în termen este de o lună, iar motivele trebuie să fie temeinic justificate nu mai presus de voinţa titularului
care nu a acţionat – art. 19 din D. nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
213 Art. 161 alin. 2 arată că dacă nu se îndeplinesc lipsurile cererii în care se constată lipsa capacităţii de exerciţiu instanţ a va
anula cererea. Art. 85 C. proc. civ. arată că instanţa nu poate dispune asupra unei cereri decât după citarea părţilor, fără a se arăta
ce sancţiune intervine, astfel că nulitatea absolută în acest caz este virtuală. Ea rezulta din alt text al codului art. 107 C. proc. civ.
214 De exemplu art. 32 C. proc. civ. arată că dacă se admite cererea de recuzare încheierea judecătorului va arăta şi în ce măsură
actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie păstrate, ceea ce înseamnă că nulitatea în acest caz poate fi totală sau parţială.
79
aparte, determinate de specificul procesului civil pe de o parte şi de natura diferită a actului procesual pe de altă
parte.
Sunt astfel nulităţile proprii şi nulităţile derivate, după cum sancţiunea intervine pentru nerespectarea
condiţiilor cerute de lege pentru însuşi actul anulat ori respectiv pentru alt act de procedură cu care cel anulat este
într-o strânsă dependenţă. Astfel art. 106 C. proc. civ. arată că anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea
actelor următoare, dacă acestea sunt legate de actul anulat215.
O altă categorie specifică a nulităţilor procesuale este aceea a nulităţilor condiţionate de existenţa unei
vătămări şi a celor necondiţionate de o atare vătămare. Articolul 105 alin. 2 C. proc. civ. face această distincţie,
arătând că actele îndeplinite de un funcţionar necompetent sau cu nerespectarea formelor legale se vor declara
nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În
cazul nulităţilor exprese vătămarea se presupune până la proba contrarie.
Spre deosebire de nulitatea de drept substanţial al cărei regim juridic nu are o reglementare aparte,
structurată, nulitatea procesuală de drept comun este reglementată în cod într-un capitol aparte, ea completându-se
şi cu alte dispoziţii ce se regăsesc în diferite alte texte ale legii procesuale.
Articolul 105 alin. 1 C. proc. civ. arată că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent216 sunt
nule, astfel că nulitatea care afectează actul de procedură nu mai este condiţionată de nici o vătămare a părţii care
invocă nulitatea.
Necompetenţa poate fi consecinţa încălcării normelor de competenţă generală, materială sau teritorială, legea
nefăcând nici o distincţie în acest sens. Distincţia care rezultă din art. 159 C. proc. civ. între competenţa absolută
şi relativă, nu are relevanţă aici decât în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil nulităţii, devreme ce sancţiunea
este expres prevăzută de lege. În cazurile de necompetentă absolută nulitatea va fi absolută iar în cazul încălcării
competenţei teritoriale de drept comun şi alternative nulitatea va fi relativă.
Articolul 105 alin. 2 C. proc. civ. reglementează nulitatea condiţionată de vătămare217, vătămare care nu
poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural respectiv. În această situaţie legea pare că nu distinge
între nulitatea expresă şi cea virtuală, sancţionând cu nulitatea orice încălcare a formelor procesuale, precum şi
întocmirea unui act de către un funcţionar necompetent (nu judecător) chiar dacă nulitatea nu este prevăzută de
lege expres. Insă ori de câte ori nulitatea este expres prevăzută de lege, nu mai este necesară dovada vătămării,
care este presupusă de lege indirect, prin faptul că a prevăzut sancţiunea nulităţii.
Astfel, ori de câte ori încălcarea unei norme procesuale218 afectează o parte în proces aceasta va putea
pretinde recunoaşterea efectelor sancţiunii nulităţii, dacă va dovedi vătămarea corespunzătoare219 şi faptul că
vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. De exemplu, lipsa de citare a pârâtului vatămă
interesele acestuia, putând conduce la judecarea pricinii în lipsa lui şi străin de cunoştinţa lui. În asemenea caz el
va suferi o pierdere determinată de imposibilitatea formulării apărării. Ca atare, va trebui reluată procedura de
citare, care va trebui efectuată cu respectarea formelor legale, anularea primei proceduri fiind singura posibilitate
de înlăturare a vătămării produse pârâtului. Dacă însă pârâtul se prezintă în instanţă, având cunoştinţă despre
proces din altă parte, vătămarea nu mai există, chiar dacă actul de citare a fost întocmit cu nerespectarea formelor
legale, la primul termen de judecată pârâtul putând să ceară chiar un nou termen pentru a lua cunoştinţă de actele
de la dosar (art. 89 alin. 2 C. proc. civ.).
Pe structura prezentată de art. 105 C. proc. civ. care reprezintă dreptul comun în materie de nulitatea
procedurală se vor analiza şi alte cazuri de nulitate reglementate expres sau virtual de lege.
Instrumentul prin care se poate invoca nulitatea procesuală.
Actele de procedură întocmite de un judecător necompetent, de un funcţionar necompetent sau cu
neobservarea formelor legale sunt nule în condiţiile mai sus arătate, însă important este a se analiza şi
instrumentul prin care se ajunge la constatarea nulităţii sau la anularea actului, devreme ce nu există nulităţi de
drept. Pe cale de consecinţă, un act deşi nul conform prevederilor legale dar pentru care nu s-a cerut constatarea
nulităţii sau anularea va produce pe mai departe efecte.
Pe parcursul procesului, până la pronunţarea hotărârii instrumentul la îndemână părţilor sau a instanţei pentru
215 Când hotărârea este nulă deoarece s-a dat de către o instanţă necompetentă judecata va fi refăcută de către instanţa
competentă căreia i se trimite cauza de către instanţa de apel, actele de procedura îndeplinite anterior hotărârii fiind nule şi ele (art.
297 alin. 2 C. proc. civ.). Pe de altă parte art. 160 C. proc. civ. în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate rămân
câştigate cauzei şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. Astfel, în acest caz nulitatea
hotărârii nu afectează probele administrate în cauză.
Dacă însă între actele de procedură nu este nici o legătură anularea unuia nu afectează celelalte acte de procedură. Dovada cu
martori rude - administrată dar anulată nu afectează celelalte probe din dosar.
216 Nu este vorba de judecător în adevăratul sens al cuvântului, noţiunea desemnează aici instanţa de judecată ca organ cu
atribuţii jurisdicţionale.
217 I. ALBU, Noţiunea de vătămare şi nulităţile actelor de procedură în materie civilă, Dreptul nr. 11/2006, p. 115-121.
Vătămarea - Consecinţele negative asupra soluţionării juste a cauzei sau posibilitate de influenţare negativă a judecării cauzei.
218 Cerinţele de capacitate şi calitate procesuală, existenţa dreptului şi a interesului, compunerea instanţei, incompatibilitatea,
netimbrarea etc.
219 Cu excepţia cazului când este prevăzută expres de lege.
80
invocarea nulităţii este excepţia. Excepţia de nulitate poate îmbracă diferite forme, în funcţie de regula
procedurală încălcată. Astfel, dacă se încalcă o normă de competenţă excepţia de nulitate se va numi excepţie de
necompetentă, iar dacă se încalcă norme privind organizarea judecătorească excepţia de nulitate poate îmbrăca
forma excepţiei de incompatibilitate sau de recuzare220.
Excepţia de nulitate absolută poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, de orice persoană interesată şi de
instanţă din oficiu şi nu se poate renunţa la efectele sale.
Excepţia de nulitate relativă se poate invoca numai la termenul următor celui la care s-a produs încălcarea
normei procesuale şi înainte de punerea de concluzii pe fond, numai de partea al cărei interes sau drept a fost
vătămat prin nerespectarea normei.
Instanţa se va pronunţa asupra excepţiei de nulitate printr-o hotărâre prin care admiţând excepţia se poate
dezînvesti, sau printr-o încheiere, respingând excepţia păstrându-şi pe mai departe competenţa de soluţionare a
cauzei.
După pronunţarea hotărârii nulitatea poate fi invocată şi prin intermediul căilor de atac, iar ulterior după
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii şi prin contestaţia la executare.
Nulitatea procesuală produce efecte asemănătoare nulităţii de drept civil, în ceea ce priveşte lipsirea actului
de efecte cu caracter retroactiv. De asemenea anularea unui act de procedură nu afectează actele îndeplinite
anterior sau ulterior actului anulat, independenţa actelor de procedură între ele constituind regula. Insă actele care
nu au o existenţă de sine stătătoare vor fi afectate de nulitatea unui act de procedură cu care sunt în legătură.
Astfel, nulitatea hotărârii va atrage şi nulitatea actelor anterioare, sau nulitatea citării va trage şi nulitatea hotărârii.
Actele de procedură nule pot fi refăcute la dispoziţia instanţei de judecată (art. 106 alin. 2 C. proc. civ.).
Refacerea poate fi dispusă în timpul procesului de instanţa în faţa căreia s-a întocmit actul nul sau de către instanţa
superioară, în judecarea căii de atac (art. 297, art. 312 C. proc. civ.).
5.5.2. Decăderea.
Sancţiune specifică dreptului procesual, decăderea reprezintă pierderea dreptului de a mai îndeplini un act de
procedură, în cazul în care nu a fost respectat termenul imperativ sau peremptoriu221, prevăzut de lege, pentru
efectuarea actului respectiv. Raţiunea instituirii unei asemenea consecinţe a nerespectării termenelor procesuale
constă în asigurarea celerităţii desfăşurării procesului civil, prin aceea că părţile îşi îndeplinesc obligaţiile
procesuale conform cu legea şi la timp.
Dreptul comun în materie de decădere îl constituie articolul 103 C. proc. civ. care arată că neexercitarea
oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea.
Deşi din exprimarea textului nu pare a se desprinde ideea caracterului imperativ al termenului care trebuie
respectat, legea nefăcând nici o distincţie, nerespectarea unui termen relativ nu atrage decăderea222. Dat fiind
faptul că art. 103 C. proc. civ. arată în ce cazuri intervine decăderea ca sancţiune procesuală, legiuitorul nu a mai
prevăzut de cele mai multe ori în mod expres această sancţiune. În unele cazuri însă decăderea este arătată expres
în textul de lege (art. 138, 170, 186, 610 C. proc. civ.), alteori rezultă indirect din exprimarea normei juridice (art.
136 C. proc. civ.).
Pentru a opera decăderea este necesar ca legea să prevadă un termen imperativ pentru efectuarea unui act de
procedură, partea să nu fi îndeplinit actul de procedură în acel termen, iar legea să nu arate expres că decăderea nu
funcţionează în acel caz. Ca atare, dacă în dreptul comun se arată că decăderea intervine ori de câte ori nu se
respectă un termen imperativ, înseamnă că decăderea operează independent de o prevedere expresă în acest sens,
iar dacă legea consideră că se impune acoperirea decăderii trebuie să o arate expres, ca pe orice excepţie.
Termenul trebuie să fie prevăzut de lege, dacă el este acordat de către instanţa de judecată, neefectuarea
actului până la termenul respectiv nu atrage decăderea ci poate determina pe judecător să nu mai acorde un nou
termen în acest sens. Astfel, termenul încuviinţat pentru efectuarea raportului de expertiză într-o cauză, ca termen
judiciar, nu atrage decăderea părţii din proba solicitată şi încuviinţată, dacă ea şi-a îndeplinit obligaţiile relative la
plata onorariului şi a celorlalte cheltuieli, ocazionate de efectuarea lucrării. În acest caz neefectuarea actului de
procedură este în sarcina expertului, astfel că termenul acordat va trebui prelungit de către instanţa de judecată.
Decăderea nu va opera dacă: legea prevede expres contrariul (art. 170 alin. final C. proc. civ.); legea prevede
expres o altă sancţiune decât decăderea (art. 135 C. proc. civ. cererea reconvenţională şi introducerea unei
persoane în judecată se vor judeca separat dacă nu au fost formulate în termenul legal); partea care putea invoca
decăderea renunţă la acest drept iar instanţa nu sesizează neîndeplinirea actului de procedură în termenul
220 În sensul că nulitatea se manifestă si sub forma excepţiei de tardivitate a actului de procedură, deşi depunerea unei cereri
peste termenul prevăzut de lege atrage decăderea ca sancţiune procesuală. Totuşi efectele celor două sancţiuni sunt asemănătoare. M.
TĂBÂRCĂ, op. cit., p. 195.
221 Termenul dilatoriu exclude prin natura sa decăderea ca sancţiune deoarece în termenul prevăzut de lege sau acordat de
judecător nu se poate îndeplini un act de procedură sau mai bine zis nu trebuie îndeplinit actul, latura materială constând într-o
inacţiune, abţinerea de la a face actul respectiv. Ca atare, sancţiunea care va afecta actul efectuat în termenul dilatoriu este nulitatea.
222 Art. 167 alin. 3 C. proc. civ. arată că dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp. Ordinea
administrării probelor şi concomitenţa nu sunt stabilite imperativ de lege, astfel că se va putea deroga de la aceasta fără a opera
decăderea părţii care, după ce a propus dovada şi acesta i-a fost admisă, nu a şi administrat-o concomitent cu cealaltă parte.
81
imperativ; partea formulează cerere de repunere în termen şi aceasta este admisă în condiţiile art. 103 C. proc. civ.
Ca şi nulitatea, decăderea nu operează de drept, ea trebuie cerută instanţei de judecată, instrumentul principal
pentru invocarea acesteia în cursul procesului în primă instanţă fiind excepţia. Ridicarea excepţiei va putea fi
făcută numai de către părţi sau şi de către instanţă din oficiu, după cum norma care prevede termenul în care
trebuie efectuat actul de procedură vizează interese particulare sau dimpotrivă interese generale223. După
pronunţarea unei hotărâri în cauză decăderea poate fi invocată prin intermediul căilor de atac, cu distincţia că dacă
norma care reglementează termenul în care trebuie efectuat actul apără interese generale aceasta poate fi invocată
direct şi în calea de atac, iar dacă norma protejează interese private decăderea trebuie invocată mai întâi în faţa
primei instanţe şi numai dacă aceasta a respins excepţia de decădere ea va putea fi reiterată prin calea de atac224.
Decăderea atrage pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul prevăzut de lege. Acest efect al
decăderii se asemănă cu efectul nulităţii, actul de procedură îndeplinit totuşi peste termen fiind nul, însă în
realitate cele două sancţiuni se completează. Astfel, decăderea atrage interzicerea efectuării actului peste termenul
legal prevăzut datorită faptului că nu mai există dreptul de a-l face, iar nulitatea afectează actul îndeplinit în ciuda
acestei interdicţii.
5.5.3. Perimarea.
O sancţiune procesuală aparte care nu se regăseşte în dreptul substanţial este perimarea. Ea a fost
reglementată în vederea asigurării soluţionării procesului civil şi a finalizării raporturilor conflictuale între
subiectele de drept, pentru a nu permite lăsarea în nelucrare a pricinilor nelimitat în timp, cu consecinţa încărcării
artificiale a rolului instanţelor şi cu faptul că asupra drepturilor subiective ale părţilor planează în continuare
incertitudinea.
Perimarea este aşadar o sancţiune procesuală care atrage stingerea procesului în faza în care se găseşte, din
cauză rămânerii sale în nelucrare, din vina părţii, o anumită perioadă de timp reglementată de lege225.
Dreptul comun în materie de perimare a cererii de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi
orice altă cerere de reformare sau revocare226 este dat de articolele 248-254 C. proc. civ.227
Pentru a opera primarea este necesar ca o instanţă să fi fost învestită cu o cerere, fie în primă instanţă fie
într-o cale de atac iar pricina să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie
comercială din vina unei părţi în proces.
Situaţia premisă a îndeplinirii condiţiilor perimării constă în ajungerea pricinii în stare de nelucrare, adică
aceasta a fost suspendată sau scoasă de pe rol. Lăsarea în nelucrarea a pricinii pe timpul arătat în cod înseamnă
neefectuarea nici unui act de procedură în acest interval, de natură a determina reluarea procedurii de judecată.
Aşadar, pricina ajunsă în nelucrare este lăsată ca atare datorită faptului că părţile nu cer redeschidere
procesului, atunci când aceasta depinde de voinţa lor.
Deşi legea nu arată expres de când începe să curgă termenul de perimare, în doctrină se arată că acesta începe
să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză. De exemplu sunt ultime acte efectuate în
procedură: încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii pentru lipsa părţilor sau prin învoiala acestora, ori
pentru nerespectarea obligaţiilor procesuale ale reclamantului, data la care cererea a ajuns la instanţa competentă
să o judece, învestită prin hotărârea de declinare de competenţă, data la care cererea a ajuns la instanţa învestită cu
judecarea căii de atac etc.
Perimarea operează numai dacă lăsarea pricinii în nelucrare se datorează culpei părţii. Astfel, codul arată în
ce cazuri partea nu se socoteşte a fi în culpă pentru efectuarea actului întreruptiv de perimare: dacă actul de
procedură urma a fi îndeplinit din oficiu228, dacă fără vina părţii cererea nu a ajuns la instanţa competentă să
judece cererea sau când fără vina părţii nu se poate fixa termen de judecată cererii (art. 248 alin. 2 C. proc. civ.).
Termenul de perimare se întrerupe dacă o parte interesată229 face un act de procedură în vederea judecării
procesului. Termenul de perimare se suspendă: timp de trei luni de la data când s-au petrecut faptele care au dus la
suspendarea judecăţii în temeiul art. 243 C. proc. civ., dacă aceste fapte s-au petrecut în ultimele şase luni ale
termenului de perimare, cât timp judecata este suspendată pe temeiul art. 244 C. proc. civ., dacă suspendarea
judecăţii nu este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată şi cât timp partea este împiedicată de a
stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa.
223 Tardivitatea căii de atac poate fi invocată şi de instanţă din oficiu, efectul depunerii căii de atac peste termenul imperativ
fiind respingerea acesteia.

224 Dacă decăderea din proba cu martori, pe motiv că nu a fost cerută prin întâmpinare, nu a fost invocată în faţă primei instanţe,
iar proba cu martori a fost administrată, motivul nu poate fi invocat şi în apel, deoarece decăderea nu a operat, iar excepţia nu a fost
invocată în faţa primei instanţe, decăderea acoperindu-se.
225 V.M. CIOBANU, Tratat…, op. cit. vol. II, p. 224.
226 Aceste dispoziţii se aplică şi in cazul în care cererea este de competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională din afara
sistemului instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral nu se perimă ci devine caduc conform art. 353 3 alin. final C. proc. civ. Vezi
V.M. CIOBANU, Curs selectiv…, op. cit., p. 276.
227 Art. 389 C. proc. civ. pentru perimarea cererii de executare silită.
228 De exemplu dacă instanţa nu a fixat termen de judecată deşi partea îşi îndeplinise toate obligaţiile legale sau dacă instanţa a
dispus suspendarea judecăţii deşi o parte ceruse judecarea în lipsă.

229 Art. 249 C. proc. civ. „partea care justifică un interes”.
82
Conform. Art. 248 C. proc. civ. perimarea operează de drept, prin împlinirea termenului de perimare, însă
dacă ea nu este constatată printr-o hotărâre judecătorească nu produce nici un efect.
Pentru constatarea perimării instanţa va trebuie să fie sesizată cu o cerere sau să se sesizeze din oficiu. Codul
arată că perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, în camera de consiliu sau în şedinţă publică (art. 252
alin. 2 C. proc. civ.). Se cere numai ca atunci când perimarea se invocă de către o parte aceasta să justifice un
interes în constatarea perimării230.
În procedura de perimare instanţa va verifica îndeplinirea cerinţelor legale şi posibilitatea intervenirii unei
cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare.
Codul obligă la citarea părţilor de urgenţă şi la întocmirea unui raport asupra actelor de procedură în legătură
cu perimarea, de către grefa instanţei. Dacă instanţa constată că perimarea nu a operat va pronunţa o încheiere ce
poate fi atacată odată cu fondul, iar dacă constată perimarea va pronunţa o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare.
Legea dispune că perimarea nu poate fi invocată direct în apel pentru prima dată, deoarece ajungerea cauzei
în faţa instanţei de apel presupune efectuarea unor acte „întreruptive” de perimare, făcute chiar peste termenul de
perimare, cărora legea le conferă eficienţă. În acest caz perimarea se acoperă, astfel că instanţa de apel va putea
trece la judecată.
Perimarea stinge procesul în faza în care se află, toate actele efectuate de către instanţa de judecată rămânând
fără efecte.
Perimarea produce efecte împotriva oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv împotriva incapabililor.
Constatarea perimării împiedică întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în judecată, conform art. 16
din D. nr. 167/1958. Dacă însă partea mai este în termenul de prescripţie va putea formula o nouă cerere de
chemare în judecată, în care se va putea folosi de toate probele administrate în cererea perimată, dacă noua
instanţă nu consideră necesară refacerea acestora.
Când s-a pronunţat o hotărâre şi apelul (sau recursul) împotriva acesteia s-a perimat, hotărârea respectivă
devine definitivă (irevocabilă) din momentul pronunţării hotărârii de perimare a cererii de apel (recurs). Ca atare
nu se va mai putea formula o nouă cerere, chiar dacă reclamantul mai este în termenul de prescripţie, deoarece I se
va opune autoritatea de lucru judecat.
Când sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi împreună (pluralitatea procesuală), nelegaţi obligatoriu
printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, cererea de perimare formulată de unul dintre ei sau actul
întrerupător de perimare făcut de unul dintre aceştia va folosi şi celorlalţi (art. 251 C. proc. civ.). Se derogă astfel
de la principiul independenţei procesuale consacrat de art. 48 alin. 1 C. proc. civ. Raţiunea constă în aceea că nu
se poate concepe ca procesul să fie stins pentru anumite părţi dar să continue pentru altele, astfel că în materie se
derogă de la dreptul comun în caz de pluralitate procesuală, prevăzându-se indirect principiul indivizibilităţii
perimării, care în consecinţă va produce efecte pentru toate părţile din proces.
5.5.4. Sancţiuni pecuniare.
Atunci când părţile în proces nu îşi îndeplinesc obligaţiile procesuale sau dacă îşi exercită abuziv drepturile
procesuale, legea prevede sancţiuni pecuniare, sub forma amenzilor judiciare şi a despăgubirilor.
Articolele 1081-5 C. proc. civ. au fost introduse în cod prin OUG nr. 138/2000, nevoia reglementării uniforme
a unor sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale resimţindu-se cu mult timp anterior231.
Astfel, codul sancţionează cu amendă judiciară cuprinsă între 50 – 700 lei introducerea cu rea credinţă a unor
cereri vădit netemeinice, formularea cu rea credinţă a unei cereri de recuzare sau de strămutare, obţinerea cu rea
credinţă a citării prin publicitate, obţinerea cu rea credinţă de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor
măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit, contestarea cu re credinţă a scrierii sau semnăturii unui înscris.
Cuantumul amenzii este între 30 lei la 500 lei vechi, care se aplică dacă persoanele implicate nu pot
demonstra un motiv întemeiat care le-a împiedicat să-şi îndeplinească obligaţia procesuală.
Amenda se aplică pentru: neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când
este prezent în instanţă, în afară de cazul când acesta este minor; neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau
a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă,
dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecăţii; refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în
termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute; neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia
urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia la timp sau împiedicarea de către
orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care
îl deţine, la termenul fixat în acest scop de către instanţă; refuzul ori omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane
de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele sau din evidenţele
230 Reclamantul este cel care are interes să invoce perimarea şi să ceară constatarea acesteia, dacă se intrase în cercetarea în
fond a pricinii şi termenul de prescripţie încă nu se scursese în întregime, existând posibilitatea depunerii unei noi cereri de chemare
în judecată.
231 Reglementarea anterioară se distingea prin aceea că deşi existau norme care să sancţioneze atitudinile culpabile în raport cu
drepturile procedurale, aceste norme erau dispuse disparat în cod, pentru fiecare situaţie în parte.
83
lor; cauzarea amânării judecăţii sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;
împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor
desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, a agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţei.
Pentru oricare dintre aceste fapte, dacă s-a pricinuit amânarea judecăţii sau a executării silite, partea interesată
va putea solicita instanţei de judecată şi obligarea persoanei vinovate la plata unei despăgubiri pentru paguba
cauzată prin amânare.
Atât amenda cât şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se va comunica celui obligat. Cel
interesat va putea formula cerere de reexaminare prin care să solicite motivat revenirea instanţei de judecată
asupra amenzii aplicate ori a despăgubirii sau să ceară reducerea cuantumului acestora. Cererea de reexaminare se
face în termen de 15 zile de la data luării măsurii sau comunicării acesteia. Instanţa se pronunţă prin încheiere
irevocabilă dată în camera de consiliu.
Tulburarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu amendă de la 30 la 200 lei. De
asemenea nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind executarea silită poate atrage la cererea
executorului judecătoresc sancţiunea amenzii de la 50 la 500 lei vechi.
Încheierea prin care se aplică amenda judiciară trebuie să arate şi în ce constau faptele sancţionate.
1.Cum se citează cei aflaţi sub arme?
 Răspunsul poate fi consultat la art. 90 C.proc.civ..
2. Exemple de acte de procedură care sunt preponderent orale? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art.29, 68 alin. 2, 196, 211 C.proc.civ.
3. Suspendarea termenului de perimare. Cazuri.
4. Care e specificul nulităţii procesuale?
5. Este tardiv actul depus la poştă prin scrisoare în ultima zi a termenului?

Trataţi calitatea procesuală.
Nulitatea independentă de vătămare.

- se foloseşte în primul rând cursul, se poate folosi Codul de procedură civilă, se recomandă parcurgerea
bibliografiei indicate.
5.7. BIBLIOGRAFIE.
84
ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
6.1.Obiective
6.2.Reguli de desfăşurare
6.3.Prima zi de înfăţişare
6.4 Incheierile de şedinţă
6.5. Cerearea de chemare în judecată
6.5.1. Noţiune
6.5.2. Condiţii
6.5.3. Efecte
6.6. Intâmpinarea
6.6.1. Noţiune
6.6.2.Condiţii
6.7. Cererea reconvenţională
6.7.1. Noţiune
6.7.2. Domeniu de aplicare
6.8.Excepţiile procesuale
6.10.Bibliografie
6.1. OBIECTIVE.
 Cunoaşterea principalelor instituţii procesuale legate de declanşarea procesului
 Inţelegerea regulilor de desfăşurare a sedinţei de judecată
 Corecta înţelegere şî utilizare a exceptiilor procesuale de procedură şi de fond
 Soluţionarea unor aspecte practice care implică noţiunile sus menţionate
 dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita efectele cererilor şi de a utiliza corect noţiunile.
6.2.Reguli de desfăşurare
Şedinţa de judecată se desfăşoară cu respectarea unor reguli prevăzute de cod sau de regulamentul de
desfăşurare a activităţii instanţelor de judecată232, menite să asigure o bună funcţionare şi desfăşurare a
raporturilor dintre participanţii la procesul civil, precum şi respectarea unui anumit cadru necesar desfăşurării
şedinţei de judecată.
Grefierul de şedinţă va întocmi la dispoziţia preşedintelui instanţei o listă cu pricinile care se vor judeca de
fiecare complet la fiecare termen de judecată (art. 125 C. proc. civ.). Aceasta va trebui afişată la uşa sălii de
şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. La întocmirea listei se va ţine cont de pricinile care
conform legii trebuie să se judece cu precădere, de urgenţă precum şi cele rămase în divergenţă, acestea fiind
trecute la începutul listei de dosare.
Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa de judecată, o suspendă atunci când se ivesc motivele
de suspendare şi la final ridică şedinţa (art. 128 C. proc. civ.).
Dat fiind faptul că şedinţa de judecată este publică şi că în consecinţă poate participa orice persoană,
preşedintele instanţei are atribuţii şi în legătură cu păstrarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată. Ca atare, el
exercită poliţia şedinţei de judecată, putând lua orice măsuri pentru menţinerea ordinii şi bunei cuviinţe (art. 122
C. proc. civ.). Dacă nu mai este loc în sala de şedinţă preşedintele va putea înlătura pe cei care stau în picioare sau
pe cei care au venit mai târziu. În sala de judecată nu se poate intra cu arme, afară de cazul în care acestea sunt
purtate în vederea serviciului îndeplinit de purtător în faţa instanţei. Cei care iau parte la judecată au obligaţia de a
avea o purtare cuviincioasă, cel ce se adresează instanţei trebuind să stea în picioare, însă judecătorul poate
încuviinţa excepţii de la această normă. Dacă nu se respectă regulile expuse preşedintele are căderea de a
îndepărta din sală persoana vinovată de tulburarea cursului dezbaterilor sau care au o ţinută necuviincioasă. Dacă
printre cei îndepărtaţi din sală se află şi una din părţi, înainte de deschiderea dezbaterilor în dosarul respectiv,
instanţa o va chema pe aceasta în sală şi I se vor aduce la cunoştinţă toate faptele esenţiale petrecute în lipsa sa
precum şi declaraţiile celor ascultaţi (art. 123 C. proc. civ.) cu excepţia cazului în care partea a fost asistată de
avocat şi acesta a rămas pe mai departe în sală.
Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală judecătorul va constata infracţiunea de audienţă conform
art. 299 C.proc.pen. conform cărora preşedintele identifică pe făptuitor şi constată fapta prin proces-verbal pe care
îl înaintează procurorului. Când fapta are o gravitate deosebită instanţa va putea dispune arestarea învinuitului,
făcând menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă şi trimiţând pe arestat procurorului.
232 Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 /2005 cu modificările ulterioare pentru organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti.
PROCEDURĂ CIVILĂ – PARTEA A IIA
Dacă solemnitatea şedinţei este tulburată astfel încât şedinţa nu se mai poate desfăşura, preşedintele va putea
dispune îndepărtarea tuturor persoanelor din sala de judecată (art. 122 alin. final C. proc. civ.).
Această din urmă ipoteză diferă însă de aceea în care părţile solicită instanţei de judecată ca dezbaterile să se
desfăşoare în şedinţă secretă, în condiţiile articolului 121 C. proc. civ. Acesta arată că dacă dezbaterea publică ar
putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi, instanţa va putea dispune ca şedinţa să fie secretă,
părţile putând fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de către ele.
Aceste atribuţii ale instanţei de judecată se aplică oriunde judecătorii sunt chemaţi să îndeplinească funcţiile
lor, prin excepţie şedinţa putând să se desfăşoare şi în alte locuri decât la sediul instanţei (art. 124 C. proc. civ.).
Preşedintele conduce şedinţa de judecată, arătând părţilor succesiunea actelor de procedură, respectând şi
dispoziţiile imperative ale codului. De regulă judecata se face în ordinea stabilită pe lista de procese, dar articolul
125 C. proc. civ. permite părţilor să ceară schimbarea rândului, dacă împricinaţii având pricini fixate înaintea lor
nu se împotrivesc.
La începutul şedinţei de judecată părţile pot cere amânarea celor care nu sunt în stare de judecată, dacă
cererea de amânare nu provoacă dezbateri233. În acest caz vor trebui urmate şi dispoziţiile art. 155 şi 156 C. proc.
civ., preşedintele având obligaţia de a cerceta dacă amânarea cerută de ambele părţi nu tinde la o amânare prin
învoiala părţilor, caz în care va trebui refuzată cererea de amânare. După amânarea cauzelor solicitate, se reiau în
ordinea listei cauzele rămase.
În cadrul fiecărui dosar, grefierul va face apelul părţilor, care vor răspunde „prezent” şi se vor înfăţişa
completului de judecată. Preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi pe urmă pârâtului, în caz de nevoie
putând să dea cuvântul de mai multe ori, având însă posibilitatea de a-l mărgini în timp de fiecare dată.
În faţa primei instanţe judecătorii au îndatorirea de a încerca împăcarea părţilor, caz în care vor solicita
înfăţişarea în persoană a părţilor dacă acestea sunt reprezentate (art. 131 C. proc. civ.).
După încuviinţare, probele se vor administra conform regulilor prevăzute de art. 167 şi urm. C. proc. civ.
coroborate cu dispoziţiile relative la momentul propunerii probelor reglementate de art. 112, 115, 132 şi 138 C.
proc. civ. Prin mijlocirea preşedintelui, judecătorii din complet şi părţile pot pune întrebări martorilor sau
experţilor, dacă preşedintele completului de judecată nu încuviinţează adresarea directă (art. 130 C. proc. civ.). În
materie de probe trebuie respectate şi dispoziţiile privitoare la dreptul la un interpret sau la un traducător.
Şedinţa de judecată se va putea desfăşura chiar după orele statornicite pentru judecată, şi despre care
participanţii au fost înştiinţaţi, în funcţie de complexitatea şi de numărul cauzelor (art. 145 C. proc. civ.).
Dacă părţile solicită, instanţa va putea încuviinţa stenografierea dezbaterilor, caz în care stenograful va fi
supus dispoziţiilor privitoare la experţi, privind jurământul, prezenţa la instanţă şi onorariul.
Când instanţa se va considera lămurită preşedintele va declara dezbaterile închise, pricina putând însă să fie
repusă pe rol, dacă instanţa mai găseşte necesare anumite lămuriri. După închiderea dezbaterilor părţile vor putea
depune concluzii scrise din proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţei de judecată.
Dezbaterile desfăşurate se vor menţiona între termene în încheierea de şedinţă, semnată de judecători şi de
grefier, iar dacă instanţa se consideră lămurită şi rămâne în pronunţare, va da o hotărâre, care reprezintă soluţia
finală a procesului, în raport de faza procesuală în care se află acesta.
1. Arătaţi care sunt regulile privind participarea în sala de judecată. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 122 C.proc.civ.
2. Care este succesiunea actelor de procedură, anterior închiderii dezbaterilor? Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 125 şi urm. C.proc.civ.
6.3.Prima zi de înfăţişare
Un moment foarte important în desfăşurarea procesului este prima zi de înfăţişare, care marchează o serie de
consecinţe juridice de natură a influenţa chiar soluţia procesului.
233 Lipsa procedurii de citare, lipsa expertizei dispusă în cauză, lipsa unor relaţii solicitate la autorităţi ale administraţiei publice,
lipsă de apărare etc.
86
Nu întotdeauna prima zi de înfăţişare este la primul termen de judecată, stabilit de către preşedintele instanţei.
Este posibil ca până la primul termen să nu se îndeplinească procedura de citare sau de comunicare a actelor de
procedură, sau să nu fie respectate termenele legale prevăzute pentru primirea cererii de chemare în judecată,
pentru depunerea întâmpinării sau a cererii reconvenţionale etc. Ca atare, în aceste situaţii se va tinde la acoperirea
viciilor de procedură, sau mai bine zis la reluarea procedurii, pentru îndeplinirea cerinţelor legale, pentru ca la
următorul termen să fie prima zi de înfăţişare.
Conform articolului 134 C. proc. civ. este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal citate pot
pune concluzii. Astfel, este nevoie de îndeplinirea a două cerinţe legale: îndeplinirea procedurii de citare după
regulile prescrise de art. 85 şi urm. C. proc. civ. şi posibilitatea părţilor de a-şi susţine cauza în faţa instanţei de
judecată234.
Efecte
Rareori procesul se termină la un singur termen de judecată, deşi din dispoziţiile codului pare a se desprinde
ideea că procesele trebuie soluţionate rapid, pe cât posibil printr-o judecată unică. Cum realitatea demonstrează că
nu se poate ajunge la atingerea acestui deziderat, codul a reglementat şi o serie de reguli care să stabilească ce se
întâmplă în cazul în care procesul se desfăşoară pe parcursul mai multor termene. A fost consacrată astfel prima zi
de înfăţişare, ca moment determinant pentru soarta ulterioară a procesului, de care legea leagă anumite consecinţe,
astfel:
- la prima zi de înfăţişare reclamantul poate cere instanţei de judecată un termen pentru întregirea sau
modificarea cererii de chemare în judecată. Articolul 132 C. proc. civ. arată că în acest scop instanţa după ce
dispune amânarea judecăţii, va dispune comunicarea cererii modificate către pârât în vederea facerii întâmpinării.
În această situaţie, deşi la primul termen procedura este îndeplinită, dacă reclamantul solicită termen pentru
modificarea cererii instanţa va avea posibilitatea aprecierii acestei cereri şi a amânării procesului, astfel că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru a fi prima zi de înfăţişare.
Pentru a înlătura posibilitatea speculării prevederilor legale şi a obţinerii unei amânări nejustificate, legea
procesuală reglementează şi situaţiile în care cererea nu se socoteşte modificată, astfel că instanţa nu va dispune
amânarea judecăţii ci se vor face menţiunile necesare în încheierea de şedinţă în legătură cu susţinerile verbale ale
reclamantului. Cererea nu se socoteşte modificată dacă: reclamantul îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul
cererii, măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, cere valoarea obiectului pierdut sau pierit, înlocuieşte
cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în
constatare poate fi primită. Aceste cereri vor putea fi făcute până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fără a
fi necesar acordul pârâtului. Dacă însă pârâtul este lipsă la termenul la care se fac asemenea cereri din partea
reclamantului, o copie de pe încheierea de şedinţă, în care s-au trecut precizările, se va comunica şi pârâtului, când
instanţa consideră necesar aceasta.
- la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune probe noi, pe care nu le-a indicat în cererea de
chemare în judecată.
- la prima zi de înfăţişare, dacă pârâtul a depus cerere reconvenţională se va putea cere de către reclamant
un termen pentru facerea întâmpinării la cererea depusă de pârât. Este posibil ca susţinerile pârâtului din cererea
reconvenţională să fie necesar a fi combătute cu alte probe decât cele propuse prin cererea de chemare în judecată,
astfel că prin întâmpinarea la cererea reconvenţională reclamantul va putea propune noi probe.
- la prima zi de înfăţişare pârâtul neasistat sau reprezentat de avocat va putea arăta excepţiile, dovezile şi
mijloacele de apărare, aceste susţineri fiind trecute în încheierea de şedinţă, iar la cerere, instanţa va putea acorda
chiar termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.). Excepţiile de
ordine publică însă, vor putea fi invocate şi după prima zi de înfăţişare, chiar de către instanţă din oficiu (art. 136
C. proc. civ.).
- până la prima zi de înfăţişare sau cel mai târziu la acest moment se vor putea formula de către pârât cereri
în vederea introducerii în judecată a altor persoane, pentru chemarea în garanţie sau de arătare a titularului
dreptului.
Aşadar, în funcţie de acest moment se pot produce modificări în structura cadrului procesual determinat
iniţial prin cererea de chemare în judecată şi dacă este cazul prin cererea reconvenţională, depusă până la prima zi
de înfăţişare.
Depăşirea acestui moment decade părţile din drepturile de a mai aduce modificări cererilor lor, de a mai
propune noi dovezi sau mijloace de apărare, de a mai extinde cadrul procesual cu alte persoane, procesul
urmându-se numai în raport cu elementele stabilite anterior primei zile de înfăţişare.
1. Definiţi prima zi de înfăţişare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
234 Din formularea codului rezultă că prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile pot să-şi susţină pretenţiile în final, pe
fondul cauzei, dar interpretarea jurisprudenţială ajunge la concluzia că este vorba despre orice cerere adresată instanţei şi care vizează
soluţionarea în fond a procesului TS, dec. nr. 1027/1972, RRD nr. 1/1973, p. 164.
87
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
..................
2. Arătaţi importanţa primei zile de înfăţişare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
..........................
6.4 Incheierile de şedinţă

Dacă procesul nu se finalizează la un termen de judecată, după care se pronunţă o hotărâre, el se va desfăşura
pe mai multe termene, la fiecare dintre acestea îndeplinindu-se acte de procedură, în raport de dispoziţiile legale.
La fiecare termen de judecată a dosarului, se întocmeşte câte o încheiere de şedinţă, în care sunt trecute toate
actele de procedură care s-au efectuat la acel termen, pentru a se putea reţine exact cum s-a desfăşurat procesul
(art. 147 C. proc. civ.). Neîntocmirea încheierii la un termen de judecată atrage nulitatea hotărârii finale, deoarece
nu se poate stabili cu certitudine dacă părţile şi-au exercitat drepturile procesuale şi în ce mod, astfel că instanţa
superioară va proceda la o nouă judecată.
Încheierile se încadrează în categoria hotărârilor, conform art. 255 alin. 2 C. proc. civ., însă ele nu reflectă
soluţia procesului ci cuprind numai anumite aspecte de natură a conduce la dezlegarea pricinii.
Hotărârile judecătoreşti propriu-zise sunt sentinţele, prin care se soluţionează fondul cauzei în primă instanţă,
şi deciziile, prin care se soluţionează apelul, recursul, recursul în interesul legii (art. 255 alin. 1 C. proc. civ.).
Feluri.
Încheierile de şedinţă sunt anterioare hotărârii prin care se finalizează procesul, astfel că sunt numite încheieri
premergătoare, din ele desprinzându-se cu claritate actele îndeplinite de participanţii la procesul civil pe parcursul
derulării cauzei. Ele se clasifică în încheieri premergătoare preparatorii şi încheieri premergătoare interlocutorii.
Primele sunt acelea care nu leagă instanţa de judecată, aceasta putând reveni asupra a ceea ce s-a dispus prin ele,
pe când încheierile interlocutorii leagă instanţă de judecată, care nu va mai putea reveni asupra lor.
Pe lângă aspectul obligativităţii încheierilor, distincţia între cele două categorii se realizează în funcţie de
conţinutul lor. Astfel, încheierile interlocutorii deşi nu hotărăsc întru totul asupra pricinii, pregătesc dezlegarea
acesteia, pe când încheierile preparatorii cuprind numai aspecte administrative, de organizare a procesului şi
pregătire a îndeplinirii procedurilor. În aceste din urmă încheieri instanţa nu decide nimic în legătură cu
soluţionarea în fond a procesului, ci ia numai măsuri prealabile dezbaterilor, ori amână cauza pentru motive care
nu vizează aspecte legate de fond. Dimpotrivă prin încheierile interlocutorii, instanţa ia măsuri şi îndeplineşte acte
procesuale care pregătesc dezlegarea pricinii şi soluţionează anumite aspecte ale procesului, de natură a duce la
soluţia finală. Sunt asemenea: încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă, în
sensul respingerii acesteia, încheierea de admitere în principiu în partaj, în situaţiile în care aceasta mai este
necesară în raport de complexitatea procesului (art. 6736 C. proc. civ.), încheierea prin care instanţa respinge
excepţiile procesuale invocate de către pârât (autoritate de lucru judecat, calitate procesuală, prescripţie etc.).
Încheierile premergătoare prin care instanţa dispune în legătură cu procesul se vor motiva sub sancţiunea
nulităţii. Ele nu pot fi atacate de regulă decât odată cu hotărârea pe care o pregătesc, cu anumite excepţii prevăzute
de lege, în ceea ce priveşte încheierile prin care cursul judecăţii este suspendat ori întrerupt (art. 2441 C. proc. civ.,
art. 246 C. proc. civ.).
1. Câte feluri de încheieri de şedinţă cunoaşteţi? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct.6.4.
2. Cu ce cale de atac se atacă încheierea? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
6.5. Cererea de chemare în judecată.

6.5.1. Noţiune.
88
Cererea de chemare în judecată este unul dintre cele mai importante acte de procedură efectuate în cadrul
procesului civil. Ea reprezintă actul de învestire a instanţei de judecată prin care subiectele de drept, pun în
mişcare acţiunea civilă235.
Aşadar, în reglementarea procesuală actul prin care se învesteşte instanţa de judecată poartă de regulă
denumirea de cerere, art. 109 C. proc. civ. raportat la art. 82 C. proc. civ. constituind temeiul acestei concluzii.
Insă, în anumite cazuri cererea de chemare în judecată poartă alte denumiri, determinate de specificul materiei în
cadrul căreia sunt aplicabile. Astfel, în sferă contravenţională sau în materia fondului funciar236, cererea de
chemare în judecată se numeşte plângere, în materie de pensii237 sau în sferă electorală cererea de chemare în
judecată poartă denumirea de contestaţie etc.
6.5.2. Condiţii de validitate.
Independent de denumirea purtată cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite cerinţe
legale pentru a produce efectul învestirii instanţei de judecată cu soluţionarea sa.
Dreptul comun în materie îl reprezintă articolele 82-84 şi 112 C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie făcută în formă scrisă şi să cuprindă arătarea instanţei, numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori după caz denumirea şi sediul lor, numele şi domiciliul reprezentantului,
obiectul cererii şi semnătura (art. 82 C. proc. civ.). Dispoziţiile arătate se completează însă cu cele ale art. 112 C.
proc. civ. care reglementează unele elemente în plus faţă de cele din art. 82 C. proc. civ. Explicaţia constă în aceea
că textul art. 82 este cuprins în Titlul II al Cărţii a II a care prevede reguli generale de procedură, iar art. 112 C.
proc. civ. se află în Titlul III al aceleiaşi cărţi reglementând procedura înaintea primei instanţe. Aşadar art. 82 C.
proc. civ. reprezintă dreptul comun pentru orice cerere, indiferent de obiectul acesteia, fie ea cerere de chemare în
judecată, cerere reconvenţională, întâmpinare, plângere, contestaţie, cerere de probatorii, de amânare a judecăţii,
de îndreptare a erorilor materiale săvârşite în încheierea de şedinţă etc., pe când art. 112 C. proc. civ. reprezintă
dreptul comun numai în materia cererilor care au ca efect învestirea instanţei de judecată – cerere de chemare în
judecată, cerere reconvenţională, întâmpinare, apel, recurs etc.
Uneori legea procesuală pretinde şi îndeplinirea unor cerinţe speciale, derogatorii de la dreptul comun în
materie, care vor complini238 conţinutul cererii determinat conform dreptului comun sau care dimpotrivă vor
deroga de la acesta239.
Conform art. 112 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:
a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi
după caz numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
Legea procesuală prevede că cererea trebuie să cuprindă numele, fără nici o referire la prenume deoarece D.
nr. 31/1954 arată că numele cuprinde atât numele de familie cât şi prenumele, distincţia între cele două atribute de
identificare interesând numai din punct de vedere teoretic. Ca atare, din exprimarea codului coroborată cu
dispoziţiile D. nr. 31/1954, rezultă că cerere trebuie să cuprindă şi prenumele părţilor.
Lipsa numelui în cerere se sancţionează conform art. 133 C. proc. civ. cu nulitatea cererii de chemare în
judecată. În acest caz nulitatea este dependentă de vătămarea părţii adverse însă această vătămare se presupune,
datorită prevederii exprese a legii.
Codul prevede că în cerere trebuie arătat domiciliul sau reşedinţa părţilor, astfel că se desprinde concluzia că
pentru procedură importantă este găsirea părţii şi anunţarea sa despre proces, iar nu simpla efectuare a procedurii
de citare la domiciliu, dacă partea nu mai locuieşte în realitate acolo.
Atunci când domiciliul uneia din părţi sau al ambelor se află în străinătate, legea procesuală tinde să transfere
procedura între hotarele României, obligând pe reclamant să arate şi domiciliul ales în ţară, unde urmează să I se
facă toate comunicările (art. 112 pct. 1 C. proc. civ.) iar pe pârât de asemenea să-şi aleagă un domiciliu în
România (art. 1141 alin. 4 C. proc. civ.).
b) numele şi calitatea celui ce reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele
acestuia şi sediul profesional;
Atunci când cererea nu este formulată personal de către reclamant ci de altă persoană în numele şi pe seama
acestuia, cererea trebuie să cuprindă şi atributele de identificare ale reprezentantului legal sau convenţional, pe
lângă atributele de identificare ale reprezentatului. De asemenea, dacă cererea este îndreptată contra unei persoane
lipsite de capacitate de exerciţiu sau împotriva reprezentantului unei persoane juridice este necesar a se arăta şi
reprezentantul (legal sau convenţional).
235 Acţiunea civilă cuprinde toate elementele şi mijloacele procesuale puse la îndemâna părţilor pentru apărarea drepturilor lor,
cererea de chemare în judecată fiind numai un asemenea element component al acţiunii civile.
236 Art. 53 din L. nr. 18/1991 privind fondul funciar.
237 OMSS nr. 340/2001 pentru aprobarea normelor de aplicare a L. nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

238 Cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să arate şi numele copiilor minori rezultaţi din căsătorie (art. 612 C. proc. civ.).
239 Cererea în materie necontencioasă nu pretinde arătarea calităţii de reprezentant (art. 333 C.proc.civ.).
89
Dacă nu se respectă aceste dispoziţii cererea va fi considerată a fi făcută în nume propriu de către
reprezentant, care-şi va asuma astfel toate consecinţele patrimoniale şi de orice natură ale cererii.
Cererea făcută de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă se va semna de către acesta dar numele şi
domiciliul reprezentantului legal trebuie să fie menţionat lângă cel al minorului. Când cererea este făcută pentru
minorul fără capacitate de exerciţiu, se va arăta de asemenea persoana şi calitatea de reprezentant al minorului
lângă numele acestuia din urmă.
Dacă reprezentarea se va face prin avocat numele şi sediul profesional al acestuia sunt suficiente. Cererea va
fi însoţită în toate cazurile de o procură pentru reprezentant, astfel că menţiunile din cerere vor trebui să
corespundă celor din procură.
c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Pentru
identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau,
când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;
Obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia pe care reclamantul o are împotriva pârâtului şi
care poate consta în: obligarea la plata unei sume de bani, la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a unui bun,
rezoluţiunea unui contract, restituirea prestaţiilor dintr-un contract anulat, încredinţarea minorului etc.
Natura patrimonială sau nepatrimonială a obiectului cererii de chemare în judecată este determinată de
normele dreptului substanţial, urmând regulile de calificare a bunurilor precum şi a drepturilor subiective.
Valoarea obiectului cererii este necesar a fi arătată în cerere deoarece în funcţie de aceasta se determină taxa
judiciară de timbru, competenţa materială, admisibilitatea unor probe etc.
Lipsa obiectului în cerere se sancţionează conform art. 133 C. proc. civ. cu nulitatea acesteia, vătămarea fiind
presupusă240.
d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
Acest element al cererii de chemare în judecată interesează cauza acţiunii civile, ca temei de fapt şi de drept
ce determină pe reclamant să învestească instanţa de judecată. Astfel, în cerere se vor descrie faptele pe care se
întemeiază cererea şi se va arăta încadrarea lor juridică, deoarece fără aceste aspecte instanţa nu va putea cerceta
elementele acţiunii civile: calitatea, capacitatea, dreptul şi interesul. De asemenea dacă nu s-ar menţiona faptele
care stau la baza cererii de chemare în judecată, precum şi încadrarea lor în drept (textul de lege încălcat), nu s-ar
şti ce trebuie dovedit pentru soluţionarea cererii.
Uneori încadrarea juridică a faptelor este simplă, ea decurgând din simpla aplicare a textului de lege, al cărui
conţinut se regăseşte integral în situaţia de fapt descrisă. Alteori însă încadrarea motivelor de fapt în textele legii
este dificil sau chiar imposibil de făcut, deoarece în materia respectivă, nu există reglementare. De exemplu
cererea având ca obiect evacuarea unei persoane din locuinţa reclamantului nu-şi găseşte temei decât în materie de
locaţiune (închiriere a suprafeţelor locative)241. Astfel dacă nu există un contract de închiriere între părţi, care să
constituie temeiul de drept al cererii, propriu - zis reclamantul va trebui să formuleze numai acţiune în
revendicare, care implică costuri mai ridicate, cel puţin sub aspectul timbrajului, precum şi riscuri mai mari,
deoarece dacă pierde în această acţiune, poate pierde chiar proprietatea.
În aceste din urmă cazuri, judecătorul va trebui ca în virtutea rolului său activ să dea calificare corectă cererii,
deoarece partea poate avea interes să califice altfel o cerere de chemare în judecată, decât aşa cum rezultă ea din
descrierea faptelor, deoarece această calificare îi oferă mai multe avantaje (art. 129 alin. 5 C. proc. civ.).
Dacă lipseşte motivarea în fapt sau în drept a cererii de chemare în judecată, cel interesat va trebui să
dovedească o vătămare pentru a solicita anularea cererii de chemare în judecată, deoarece spre deosebire de nume,
obiect şi semnătură, unde legea prezumă vătămarea deoarece prevede expres sancţiunea nulităţii, în acest caz
vătămarea va trebui probată.
e) arătarea dovezilor pe care e sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor
alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile se
vor certifica de reclamant că sunt la fel cu originalul.
Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor a pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la
nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere
latine, certificate de parte.
Când reclamantul doreşte să probeze cu martori se va arăta numele şi locuinţa acestora, iar când se doreşte
interogatoriul pârâtului se va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.
Neindicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată, atrage decăderea din dreptul de a
mai solicita probe, decăderea fiind în acest caz determinată din dispoziţiile art. 138 C. proc. civ.
f) Semnătura.
Când cererea este formulată în nume propriu de către o persoană, semnătura acesteia va trebui să se
240Mihaela TĂBÂRCĂ, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, op. cit., p. 199.
241Art. 25 din L. nr. 114/1996 privind legea locuinţei republicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 393 din data de
31.12.1997.
90
regăsească pe cerere, iar dacă cererea este formulată prin reprezentant acesta va semna.
Cererea întocmită şi depusă prin avocat este considerată semnată dacă lângă numele părţii respective
semnează proprio manu avocatul, care-şi dovedeşte această calitate prin delegaţia avocaţială.
Lipsa semnăturii atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, conform art. 133 C. proc. civ., însă spre
deosebire de lipsa numelui şi a obiectului cererii care nu poate fi complinită, lipsa semnăturii se poate împlini în
tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa semnăturii reclamantului, acesta va trebui să semneze cel mai târziu
la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţa va trebui să semneze în şedinţă.
În anumite cazuri prevăzute este necesară îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei de judecată
(art. 109 C. proc. civ.). În asemenea situaţii cererea de chemare în judecată va trebui însoţită de dovada efectuării
acestei proceduri prealabile, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă242.
Această procedură prealabilă este obligatorie în materia contenciosului administrativ243, L. nr. 554/2004
prevăzând organele cărora trebuie să li se adreseze cererea precum şi termenele în care trebuie depusă aceasta244.
Legea stabileşte aşadar două proceduri, una administrativă şi una judiciară, fiecare caracterizată de termene
legale diferite245. Dacă procedura administrativă nu este îndeplinită prealabil sesizării instanţei, aceasta nu va
putea aprecia punctul de vedere al autorităţii administrative, care în temeiul acestei proceduri, are ocazia de a-şi
reorienta punctul de vedere asupra actului administrativ în cauză.
6.5.3. Efectele cererii de chemare în judecată.
Aspectul procesul al dreptului la acţiune, ca element al dreptului subiectiv civil, se manifestă prin depunerea
cererii de chemare în judecată. În acest moment se produc efecte care conturează aspecte procesuale şi de drept
civil, de o deosebită importanţă în ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii corecte.
a). Cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa judecătorească cu soluţionarea pricinii respective.
Conform principiului disponibilităţii judecătorul nu poate soluţiona un litigiu dacă nu este învestit cu o cerere în
acest sens. Regula o reprezintă aşadar solicitarea adresată instanţei de a soluţiona un litigiu, cazurile în care
acţiunea civilă poate fi soluţionată din oficiu constituind excepţia în procedura noastră civilă246.
Depunerea cererii de chemare în judecată se poate face direct sau prin poştă, însă indiferent de modalitatea de
trimitere ea atrage anumite consecinţe.
La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele instanţei sau judecătorul care îl înlocuieşte verifică
dacă sunt întrunite toate cerinţele legale, iar în cazul în care cererea prezintă lipsuri, îi pune în vedere
reclamantului personal sau mandatarului său să o completeze. Dacă cererea este trimisă prin poştă înştiinţarea
despre necesitatea completării cererii se va face prin poştă, comunicându-i-se şi termenul până la care trebuie să
efectueze completările.
Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, în raport şi de împrejurările cauzei, de numărul participanţilor şi
de necesitatea desfăşurării normale a activităţii de judecată, judecătorul va putea dispune reprezentarea tuturor
celor care nu au interese contrare de către aceeaşi persoană, pentru facilitarea procedurii de citare şi de
comunicare a actelor de procedură.
Când nu este cazul efectuării unor completări la cererea de chemare în judecată, preşedintele instanţei fixează
termenul de judecată, pe care îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia. Termenul de
judecată va fi stabilit astfel încât de la primirea citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile247 pentru
formularea apărării, iar în procesele urgente cel puţin cinci zile. Când pârâtul locuieşte în străinătate preşedintele
va putea fixa un termen mai îndelungat, până acesta va fi înştiinţat că are obligaţia să îşi aleagă domiciliu în
România, pentru a i se face toate comunicările actelor de procedură.
Preşedintele va dispune comunicarea actelor depuse de reclamant către pârât, precizându-i-se acestuia că are
242 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 16 asupra dec. nr. 416/1995 în Dreptul nr. 5/1996, p. 114. Soluţia respingerii cererii ca
premature este greşită, judecătorul care primeşte cererea având obligaţia de a încunoştinţa partea că trebuie îndeplinită şi procedura
prealabilă, în caz contrar riscând pierderea procesului, fără a se mai intra în cercetarea fondului.
243 În contenciosul special prevăzut de L. nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în care prefectul are îndrituirea de a ataca
un act al autorităţii administraţiei publice locale ori judeţene, se regăseşte din nou problema obligativităţii recursului graţios, în
condiţiile în care art. 135 alin. 2 din lege arată că „Prefectul va solicita autorităţii administraţiei publice locale şi judeţene să
reanalizeze actul pe care îl apreciază ca ilegal, în vederea modificării sau după caz a revocării acestuia.”
244 Art. 5 din L. nr. 29/1990 - „Înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel ce se consideră
vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, in termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la
expirarea termenului prevăzut de art. 1 alin. 2 (30 de zile în care autoritatea administrativă nu a emis un act – refuzul nejustificat –
n.n.), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta”.
245 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 13 şi urm cu privire la natura termenului de 30 de zile pus la dispoziţia celui vătămat
pentru sesizarea instanţei de judecată. Termenul este de decădere, nefiind supus regulilor întreruperii şi suspendării specifice
termenelor de prescripţie extinctivă.
246 Punerea sub interdicţie se poate face şi la dispoziţia instanţei de judecată, fără a exista cerere în acest sens (art. 115, 151 C.
fam.).
247 Înainte de modificarea codului prin OUG nr. 59/2001 termenul era de 30 de zile, astfel că se resimţea necesitatea reducerii
acestuia, pentru evitarea tergiversării proceselor pentru neprimirea citaţiei în timp de 30 de zile cel puţin anterior termenului de
judecată.
91
obligaţia să depună la dosar întâmpinare cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată.
Cu ocazia fixării termenului de judecată, dacă s-a solicitat prin cerere, preşedintele poate dispune (sub
rezerva dezbaterii la prima zi de înfăţişare) citarea pârâtului cu menţiunea „personal la interogatoriu”. De
asemenea preşedintele poate dispune orice măsuri pentru administrarea dovezilor solicitate prin cererea de
chemare în judecată248.
Totodată preşedintele va putea încuviinţa prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii249 sau pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt250.
b). În virtutea disponibilităţii cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va
desfăşura judecata. Instanţa va trebui să judece numai ceea ce s-a cerut, fără posibilitatea extinderii cadrului
procesual prin introducerea altor persoane în judecată sau prin modificarea obiectului cererii.
c) Introducerea cererii de chemare în judecată reprezintă alegerea competenţei în cazul competenţei
teritoriale alternative (art. 12 C. proc. civ.), după depunerea cererii la una dintre instanţele menţionate în cod el
nemaiputând să solicite declinarea competenţei.
d) Cererea de chemare în judecată operează punerea în întârziere a debitorului pârât, în situaţiile în care nu
fusese pus în întârziere prin notificare sau nu era de drept în întârziere. În cazul cererilor reale imobiliare sau
mixte cererea de chemare în judecată transformă pe pârât în posesor de rea credinţă.
e) Un efect important al cererii de chemare în judecată este reprezentat de întreruperea prescripţiei, în mod
provizoriu până la soluţionarea procesului, întreruperea reală a prescripţiei operând, după cum se ştie, în materia
drepturilor de creanţă, numai dacă cererea este în final admisă.
6.6. Întâmpinarea.
6.6.1. Noţiune.
Întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul îşi exprimă punctul de vedere în raport cu
pretenţiile reclamantului, răspunzându-i acestuia la toate pretenţiile invocate. Întâmpinarea are natura unei apărări
a pârâtului faţă de pretenţiile reclamantului, deoarece nu este de conceput ca reclamantul să aibă la îndemână un
mijloc procesual pentru pretenţiile sale iar pârâtului să nu i se ofere măcar posibilitatea de a se apăra.
După modificarea codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000 caracterul obligatoriu al întâmpinării a
fost consacrat expres în cod251 (art. 118 alin. 1 C. proc. civ.), utilitatea acesteia constând în faptul că încă de la
începutul procesului se clarifică poziţiile participanţilor, nemaiexistând îndoială în ceea ce priveşte mijloacele de
apărare ale fiecăruia.
6.6.2. Condiţii.
Întâmpinarea se va formula şi depune în două exemplare (sau mai multe în funcţie de numărul părţilor), unul
pentru instanţă şi unul pentru reclamant şi va cuprinde: 1. Excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea
reclamantului; 2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; 3. Dovezile cu care se apără pârâtul
împotriva fiecărui capăt de cerere; 4. Semnătura.
Excepţiile pe care pârâtul le poate ridica în raport cu cererea reclamantului pot viza timbrarea, prescripţia,
necompetenţa, calitatea şi capacitatea procesuală etc.
Când pârâtul solicită proba cu martori va trebui să arate numele şi locuinţa acestora, iar dacă va depune
înscrisuri va trebui să comunice un exemplar şi reclamantului.
Dacă sunt mai mulţi pârâţi ei pot răspunde toţi sau numai o parte dintre ei printr-o singură întâmpinare. Dacă
sunt mai mulţi reclamanţi şi aceştia au un singur reprezentant, sau dacă un reclamant stă în judecată în mai multe
calităţi juridice, pentru aceste părţi se va depune o singură copie de pe întâmpinare.
Un aspect foarte important în reglementarea anterioară era dat de momentul până la care trebuia depusă
întâmpinarea, anume cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată (art. 118 C. proc. civ.). Această cerinţă
legală trebuia îndeplinită sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi a mai invoca excepţii,
dacă erau îndeplinite şi celelalte cerinţe în privinţa primirii comunicării cererii de chemare în judecată de către
pârât cu 15 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. Dacă însă pârâtul nu primea în termen de 15 zile înaintea
termenului de judecată cererea de chemare în judecată, termenul de cinci zile nu mai trebuia respectat, pârâtul
fiind admis să depună întâmpinarea chiar la termenul de judecată.
Codul avea în vedere situaţia regulă, în care partea este şi asistată de un avocat, caz în care întâmpinarea
trebuia depusă cu cinci zile anterior termenului fixat pentru judecată, sub rezerva respectării şi a cerinţelor expuse
anterior. Insă dacă pârâtul nu era asistat sau reprezentat de avocat, codul îi permitea acestuia ca la primul termen
să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele de apărare despre care se făcea menţiune în încheiere. În acest caz
248 După efectuarea acestor operaţiuni procesuale cererea însoţită de actele depuse de reclamant se va preda la registratură, unde
va primi un număr în registrul general de dosare, care reprezintă numărul de dosar. De asemenea cererea se va înscrie în opisul
alfabetic, în registrul informativ şi în registrul de termene al arhivei. Vezi V.M. CIOBANU, op. cit., p. 164.
249 Sechestrul judiciar, poprirea asigurătorie şi sechestrul asigurător.
250 Prin aplicarea dispoziţiilor art. 235-241 C. proc. civ.
251 Urmare a instituirii acestei reguli, care anterior era dedusă pe cale de interpretare, acolo unde codul a dorit să excludă
obligativitatea întâmpinării a arătat-o expres – de exemplu art. 612 C. proc. civ. în materia cererilor de divorţ, art. 674 C. proc. civ. în
cererile privitoare la posesiune, art. 236 alin. 3 C. proc. civ. în materia asigurării dovezilor.
92
pârâtului i se putea acorda un termen pentru formularea apărării şi depunerea întâmpinării în scris.
Ca atare, deşi prin dispoziţiile legale ale art. 118 C. proc. civ. s-a încercat dinamizarea procesului civil, se
poate observa că printr-o simplă cerere de lipsă de apărare, formulată de către pârât la primul termen de judecată,
se înlătura consecinţa gravă a decăderii prevăzută expres de art. 118 alin. 2 C. proc. civ., singura cerinţă fiind
aceea ca cererea de lipsă de apărare să fie motivată, în condiţiile articolului 156 C. proc. civ.252.
În prezent, textul art. 118 alin. 2 C. proc. civ. a fost abrogat253, decăderea nemaifiind prevăzută ca sancţiune
pentru nerespectarea termenului de depunere a întâmpinării, astfel că probele şi excepţiile vor urma numai regimul
prevăzut de art. 132 şi 138 C. pr. civ.
Dacă pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat, la prima zi de înfăţişare preşedintele îi va pune în
vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele de apărare pe care se sprijină,
făcând menţiune despre aceste susţineri în încheierea de şedinţă, care va servi astfel ca „notă de probatorii” pentru
pârât.
6.7. Cererea reconvenţională.
6.7.1. Noţiunea.
Dacă pârâtul are la rândul său pretenţii fată de reclamant şi acestea sunt în legătură cu obiectul cererii
principale, el are la îndemână un instrument procesual special – cererea reconvenţională.
Aşadar, cererea reconvenţională reprezintă actul procedural prin care pârâtul formulează propriile pretenţii
împotriva reclamantului254. De această dată pârâtul nu mai răspunde doar la capetele de cerere ale reclamantului
împotriva sa, ci adoptă o poziţie ofensivă, pretinzând şi el ceva de la adversar.
Cererea reconvenţională oferă multiple avantaje atât pârâtului cât şi reclamantului, deoarece prin acelaşi
proces se soluţionează două sau mai multe cereri, care în mod normal ar fi constituit obiectul unor dosare separate,
uneori supuse unor reguli de competenţă teritorială sau materială diferite, ceea ce ar atrage eforturi financiare şi de
altă natură mult mai importante. Pe de altă parte judecarea cererilor în acelaşi cadru procesual evită pronunţarea
unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
6.7.2. Domeniul de aplicare.
Atunci când pârâtul tinde numai la respingerea cererii formulate de către reclamant şi are al îndemână apărări
de fond care atrag o atare consecinţă, nu este nevoie de depunerea unei cereri reconvenţionale, fiind suficientă
prezentarea punctului de vedere respectiv pe calea întâmpinării (la punctul 1 sau 2 al art. 115 C. proc. civ.). Spre
deosebire de întâmpinare, care are caracter obligatoriu, cererea reconvenţională este facultativă, pârâtul putând
opta pentru judecarea separată a propriilor sale pretenţii, dacă acest aspect îl avantajează.
În consecinţă este necesar a se determina sfera de aplicare a cererii reconvenţionale, anume a contura un
anumit domeniu în care se impune formularea unei atare cereri. Ce înseamnă pretenţii pe care pârâtul le poate
avea împotriva reclamantului şi care au legătură cu cauza principală? A stabili exhaustiv domeniul de aplicare al
cererii reconvenţionale este imposibil astfel că se impune numai prezentarea câtorva criterii pe baza cărora acesta
să se determine.
Cererea reconvenţională are caracterul unei cereri de chemare în judecată, ea devine reconvenţională numai
pentru ca este formulată în cadrul unui proces deja început, însă ar fi putut fi formulată şi separat, ca o acţiune
principală.
În anumite situaţii, simple apărări de fond pot constitui atât obiectul unei cereri reconvenţionale cât şi al
întâmpinării, însă soluţia care va fi dată va fi diferită în funcţie de fiecare caz în parte. De exemplu, dacă pârâtul
invocă în replică nulitatea contractului pe care se întemeiază reclamantul solicitând executarea obligaţiei
contractuale de către pârât, această susţinere poate face obiectul unei cereri reconvenţionale sau al unei
întâmpinări. În primul caz instanţa va putea constata nulitatea absolută sau va putea anula actul juridic pe care se
întemeiază reclamantul – soluţia regăsindu-se în dispozitivul hotărârii iar în raport de exercitarea şi respingerea
căilor de atac intrând în autoritatea de lucru judecat, pe când în cel de-al doilea caz nu va putea decât să respingă
cererea principală urmare a constatării nulităţii contractului pe care o va menţiona ca motiv de respingere a cererii
în considerentele hotărârii, fără ca acest aspect să fie susceptibil a dobândi autoritate de lucru judecat.
Prin urmare ori de câte ori pârâtul doreşte nu numai respingerea pretenţiilor reclamantului ci şi să obţină un
rezultat concret care să se materializeze în dispozitivul hotărârii, el va trebui să formuleze cerere
reconvenţională255. Uneori însă deşi are pretenţii proprii faţă de reclamant pârâtul formulează numai întâmpinare,
deşi din conţinutul acesteia ea poate fi calificată simplu ca cerere reconvenţională. În atare situaţii revine
judecătorului obligaţia, în temeiul rolului său activ, de a califica corect cererea cu toate consecinţele ce decurg de
252 Uneori, deşi partea are angajat apărător calificat acesta nu-şi dovedeşte calitatea prin depunerea unei procuri prevăzută de
legea nr. 51/1995, astfel că fără această dovadă pârâtul se află in situaţia celui lipsit de apărare, astfel că va putea arăta la primul
termen excepţiile şi dovezile pe care se sprijină, în condiţiile art. 118 alin. final. C. proc. civ.
Ca atare la primul termen pârâtul va arată că deşi a primit cererea de chemare în judecată cu 15 zile anterior termenului, nu a
avut bani suficienţi pentru angajarea unui apărător iar apărarea calificată se impune datorită dificultăţii speţei etc.
253 L. nr. 219.2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.
254 Î.C.C.J. secţia comercială, decizia nr. 1694 din 13 mai 2004 în Buletinul Casaţiei nr. 2/2005, p. 75.
93
256
aici .
Obiectul cererii reconvenţionale va putea consta în: obligarea reclamantului la plata unei sume de bani, care
reprezintă anumite investiţii la imobilul revendicat, cheltuielile făcute cu conservarea bunului aflat în depozit,
valoarea construcţiilor şi plantaţiilor realizate pe terenul revendicat, contravaloarea impozitelor plătite pentru
bunul în litigiu, rezoluţiunea, rezilierea, anularea, nulitatea contractului a cărui executare se cere prin cererea
principală, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului rezoluta sau anulat executarea de către
reclamant a obligaţiei corelative din contract, compensaţia judiciară sau legală etc.
Cererea reconvenţională nu trebuie formulată în mod obligatoriu numai pentru pretenţii ale pârâtului derivate
din acelaşi raport juridic ca şi cel pe care se întemeiază reclamantul257, ci este suficient ca între cele două pretenţii
să existe o strânsă legătură258.
6.7.3. Condiţii.
Având caracterul unei adevărate cereri de chemare în judecată cererea reconvenţională trebuie să
îndeplinească toate cerinţele legale de validitate pentru cererea de chemare în judecată. Pentru anumite elemente
ale acesteia din urmă, care se regăsesc în cererea principală nu va interveni nici o sancţiune dacă lipsesc din
cererea reconvenţională, atâta vreme cât ele se pot determina simplu din coroborarea celor două cereri259.
Independenţa cererii reconvenţionale faţă de cererea principală atrage şi consecinţa că în cazul în care reclamantul
va renunţa la cererea principală, sau nu o timbrează ori o lasă să se perine, instanţa va rămâne învestită cu cererea
reconvenţională260.
Codul stabileşte un anumit moment pentru depunerea cererii reconvenţionale, pentru satisfacerea celerităţii
procesului civil. Articolul 119 C. proc. civ. arată că cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Când reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată cererea
reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul acordat pârâtului în acest sens. Nerespectarea
termenului prevăzut atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai formula cerere reconvenţională în acel proces,
cele două pretenţii judecându-se separat. Dacă însă reclamantul este de acord ca cele două cereri să se judece
împreună cererea pârâtului va păstra caracterul unei cereri reconvenţionale, judecându-se împreună cu cererea
principală.
Cererea reconvenţională este de competenţa instanţei învestită cu judecarea cererii principale, chiar dacă ea ar
fi în mod normal în competenţa altei instanţe. Caracterul său de cerere incidentală atrage această soluţie urmare a
dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, dar dacă numai aceasta din urmă este în stare
de judecată, instanţa va putea judeca deosebit. De fiecare dată însă va trebui să se ţină cont de legătura existenţă
între cele două cereri, principală şi reconvenţională, deoarece, dacă ele sunt strâns legate una de cealaltă, se va
impune pentru o corectă soluţionare, chiar întârzierea judecării cererii principale.
Cererea reconvenţională produce aproximativ aceleaşi efecte principale ca şi cererea principală, învestind
instanţa cu judecarea obiectului acesteia, determinând cadrul procesual, operând punerea în întârziere a
debitorului, întrerupând prescripţia, în funcţie de îndeplinirea cerinţelor legale etc.
1. Care sunt efectele cererii de chemare în judecată? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
2. Domeniul de aplicare a cererii reconvenţionale? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
256 De exemplu în materie de timbrare întâmpinarea nu este supusă nici unei taxe pe când reconvenţionala va primi regulile
aplicabile cererii principale.

257 În materia arbitrajului codul pretinde ca pretenţiile celor două părţi să derive din acelaşi raport juridic, (art. 357 C. proc.
civ.), după modificarea prin OUG nr. 59/2001.

258 În procesul de partaj un comoştenitor poate formula cerere reconvenţională pentru a se reţine că un bun care fusese trecut pe
lista de partaj este în realitate bunul său propriu, nefăcând obiectul împărţelii, bunul fiind dobândit de el printr-un act de vânzare
cumpărare şi aflându-se în momentul decesului la dispoziţia lui decujus, ca obiect al unui contract de împrumut.
Pentru legătura existentă între cererea de penalităţi şi executarea obligaţiei privind plata contravalorii produselor, din care s-a
născut dreptul la penalităţi a se vedea T.S., secţia civilă, dec.nr. 436/1989, în G. BOROI, D. RĂDESCU, op. cit., p. 202.
259 Domiciliul părţilor nu este obligatoriu să apară şi în cererea reconvenţională, atâta vreme cât aceasta va ajunge la dosar şi se
va întregi din conţinutul cererii principale. V.M. CIOBANU, op. cit., p 172.
260 T.S., secţia civilă, dec. civ. nr. 578/1978, în CD/1978, p. 332.
94
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
..................
6.8.Excepţiile procesuale
Excepţia procesuală reprezintă unul dintre elementele acţiunii civile, ca mijloc procesual la care recurge de
regulă pârâtul, pentru a se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului.
Făcând parte dintre mijloacele de apărare puse la dispoziţia pârâtului, care compun o sferă foarte largă ţinând
atât de dreptul procesual cât şi de dreptul substanţial, excepţia constituie modalitatea prin care se aduc în discuţie
aspecte de natură să întârzie sau să determine respingerea cererii de chemare în judecată.
Ca atare, excepţia ar include în noţiunea sa atât aspectele procesuale, formale, cât şi de drept civil, care tind la
respingerea cererii sau la amânarea procesului. Pârâtul poate tinde la respingerea cererii atât pe calea excepţiei de
netimbrare cât şi pe calea excepţiei prin care se invocă o compensare legală. Raporturile strânse între procedură şi
dreptul civil, reglementarea combinată a excepţiilor, atrag o serie de consecinţe în privinţa determinării sferei
excepţiilor procesuale în raport cu cele de fond. Excepţiile care prin esenţa lor sunt excepţii de fond, punând în
discuţie fondul dreptului, nu sunt tratate în materie procesuală, deoarece ele odată soluţionate atrag consecinţe
asupra autorităţii de lucru judecat, soluţia dată asupra procesului intrând sub incidenţă autorităţii de lucru judecat
pentru viitor. Sunt asemenea excepţii cele bazate pe tranzacţie, pe compromis, pe novaţie, pe compensaţie etc.
Se ajunge la concluzia că excepţiile procesuale presupun obiecţiuni care nu ţin de fondul cauzei, nu
antamează discuţii asupra acestuia şi au rolul de a întârzia sau evita cercetarea fondului.
Felurile excepţiilor.
Excepţia interesează de regulă dacă se invocă în cadrul unui proces261, caz în care ea poartă denumirea de
excepţie procesuală. Excepţiile de fond sunt şi ele ridicate şi discutate în procesul civil, însă rolul lor este acela de
a invoca anumite lipsuri ale dreptului la acţiune (actualitatea dreptului, autoritatea de lucru judecat, interesul,
calitatea şi capacitatea procesuală), cu consecinţe asupra soluţiei pe fondul cauzei262. Spre deosebire de acestea,
excepţiile de procedură tind la întârzierea judecăţii sau la respingerea cererii, datorită faptului că nu a fost
respectate formele de procedură. Trebuie deci distins între excepţiile procesuale de fond şi excepţiile (procesuale)
de procedură. Pe calea acestora din urmă se pot ridica probleme privind compunerea şi constituirea instanţei de
judecată, competenţa acesteia, procedura de judecată, cerinţele acţiunii civile, declinarea competenţei, amânarea
judecăţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea sau perimarea cererii de chemare în judecată263.
În funcţie de efectul produs excepţiile se împart în excepţii dilatorii, care tind la amânarea judecăţii, refacerea
unor acte de procedură sau la declinarea competenţei şi excepţii peremptorii, care tind la respingerea cererii sau la
stingerea procesului. Din prima categorie fac parte excepţia de incompatibilitate, de recuzare, a lipsei procedurii
de citare, de necomunicarea actelor de procedură etc. În cea de-a doua categorie se încadrează excepţiile
procesuale de fond (lipsa interesului, a dreptului, autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale pasive sau
active etc.).
În raport de cum sunt reglementate prin norme de ordine publică sau privată excepţiile se împart în excepţii
absolute, care pot fi invocate în orice stare a pricinii, de orice parte, de procuror sau de instanţă din oficiu şi
excepţii relative, care se pot ridica numai de partea interesată şi numai cel târziu la termenul următor celui la care
s-a săvârşit încălcarea normei respective. Din prima categorie fac parte: excepţia de prescripţie, de necompetenţă,
a autorităţii de lucru judecat etc. iar din cea de-a doua categorie fac parte excepţia de nulitate relativă, excepţia de
recuzare etc.
Datorită faptului că prin excepţie se tinde la amânarea procesului sau la respingerea cererii fără a se analiza
fondul cauzei, este necesar ca ele să fie invocate in limine litis, la începutul procesului. Pe cale de consecinţă şi
instanţa de judecată va trebui să analizeze excepţiile şi să se pronunţe asupra acestora înainte de a intra în
soluţionarea cauzei pe fond, deoarece este posibil ca prin soluţionarea excepţiei să nu se mai ajungă la fondul
procesului. Dacă însă pentru analizarea excepţiei invocate este nevoie de să se administreze dovezi aflate în
legătură cu fondul pricinii, excepţia, deşi invocată in limine litis va fi unită cu fondul şi soluţionată odată cu
acesta. Totuşi şi în acest caz, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei şi apoi va pronunţa soluţia pe fond,
dacă excepţia respectivă nu a determinat respingerea acţiunii.
Pârâtul va trebui să invoce excepţiile pe care se sprijină prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de în
cazul în care nu este asistat sau reprezentat de un avocat, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea
invoca. Dacă însă excepţiile au caracter absolut, fiind vorba despre încălcarea unor norme de ordine publică,
261 Exceptio non adimpleti contractus nu este o excepţie procesuală, dimpotrivă ea se invocă întotdeauna independent de un
cadru procesual, tocmai acesta fiind rolul său, de a evita un litigiu judiciar. Este un litigiu privat, desfăşurat în sferă privată. C.
STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 86.
262 Apărările de fond sunt susţinerile care tind la a dovedi că pretenţia adversarului nu este întemeiată în fapt.
263 V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 116 asupra definiţiei date excepţiei procesuale de fond sau de procedură.
95
excepţia va putea fi ridicată în cursul judecăţii. Articolul 294 arată că în apel excepţiile de procedură nu sunt
considerate cereri noi astfel că ele pot fi formulate în apel. Insă aici trebuie realizată o diferenţă între excepţiile
procesuale absolute şi cele relative, deoarece în cazul primelor este cert că dispoziţiile art. 136 C. proc. civ. permit
invocarea şi după momentele stabilite sub sancţiunea decăderii, pe când în cazul celei dea doua categorii, dacă
acestea nu au fost invocate la prima instanţă ele nu vor putea fi formulate direct în apel, operând decăderea.
O chestiune foarte importantă dar lipsită de reglementare în dreptul nostru este aceea a ordinii de soluţionare
a excepţiilor, care în atare condiţii a fost determinată de doctrină264. Dacă excepţiile trebuie invocate in limine
litis, ordinea invocării lor nu este şi ordinea soluţionării lor. Unele excepţii ridică probleme care fac inutilă
cercetarea altor excepţii, astfel că în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a determinat următoarea
ordine de soluţionare: mai întâi excepţiile care vizează nulitatea cererii de chemare în judecată (netimbrarea, lipsa
numelui părţilor, obiectului şi a semnăturii – art. 133 C. proc. civ.), apoi excepţia de necompetenţă, excepţia
puterii lucrului judecat, excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune, excepţiile procesuale de fond
(vizând calitatea, capacitatea, dreptul şi interesul acţiunii) etc.
Asupra excepţiei instanţa se pronunţă prin încheiere sau prin hotărâre după cum soluţionează excepţia la
începutul procesului, se dezinvesteşte sau uneşte excepţia cu fondul cauzei. Dacă instanţa pronunţă declinarea
competenţei, anularea cererii, perimarea sau respingerea acesteia se pronunţă asupra excepţiei respective prin
hotărâre, deoarece se dezinvesteşte. Dacă însă instanţa respinge excepţiile arătate anterior ea va pronunţa o
încheiere (interlocutorie), rămânând pe mai departe să judece procesul respectiv.
1.Enumeraţi categoriile de excepţii procesuale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la. p.97.
2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................

Prezentaţi excepţiile procesuale de fond.

indicate.
6.10. BIBLIOGRAFIE.
Al. BACACI, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;
264 E. HEROVANU, Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară, Editura „Librăriei Juridice”, Bucureşti, 1944, p. 110., I. LEŞ,
Tratat de drept procesual civil, op. cit., p. 399.
96
Unitatea de învăţare 7 –
PROBELE ŞI INCIDENTE PROCEDURALE
7.1.Obiective..........................................................................................................................................
7.2.Probele
7.2.1. Aspecte generale.
7.2.2. Inscrisurile.
7.2.2.1.Înscrisurile autentice.
7.2.2.2. Inscrisuri sub semnătură privată.
7.2.2.3. Administrarea probei cu înscrisuri.
7.2.2.4. Procedura verificării de scripte
7.2.2.5. Procedura falsului.
7.2.3. Proba cu martori.
7.2.4. Expertiza.
7.2.5. Marturisirea.
7.2.6. Prezumţiile.
7.2.7. Cercetarea locală.
7.2.8. Asigurarea dovezilor.
7.3.Incidente procedurale
7.3.1. Suspendarea.
7.3.2. Renunţarea şi achiesarea.
7.3.3. Tranzacţia.
7.4. Lucrare de verificare
7.5.Bibliografie......................................................................................................................................
7.1. OBIECTIVE.
 Cunoaşterea aspectelor esenţiale legate de probe în procesul civil, înţelegerea noţiunilor şi corecta lor
utilizare
 familiarizarea studenţilor cu modul de aplicare a normelor referitoare la probe în procesul civil
 dezvoltarea capacităţii studenţilor de a face aplicarea normelor referitoare la probe în procesul civil,
prin soluţionarea unor aspecte practice în materie
 cunoaşterea şi înţelegerea normelor referitoare la incidentele procedurale
7.2.Probele
7.2.1. Aspecte generale.
Proba desemnează atât acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, cât şi mijlocul
procesual prin intermediul căruia se poate stabili raportul de dovedit. Scopul pentru care se administrează probele
este acela de a determina convingerea judecătorului asupra realităţii celor susţinute de către autorul cererii. Ca
atare subiectul probei este judecătorul.
Obiectul probei este reprezentat de actele şi faptele juridice care au născut, modificat sau stins raportul juridic
dedus judecăţii. Sunt asemenea: actul juridic (unilateral şi contractul), fapta ilicită, plata nedatorată, gestiunea de
afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, moartea unei
persoane fizice sau lichidarea persoanei juridice, compensaţia, remiterea de datorie, novaţia, confuziunea etc.
Faptele de dovedit comportă o serie de diferenţe, astfel că datorită acestora s-au conturat şi reguli pentru
efectuarea probaţiunii acestora.
Faptele negative pot fi dovedite prin dovedirea faptului pozitiv contrar.
Faptele nedefinite, fie pozitive sau negative, nu pot fi dovedite, conţinutul lor fiind nedeterminat. În unele
situaţii însă dreptul civil pretinde efectuarea probei asupra unor fapte negative indefinite. De exemplu art. 1012
C.civ. arată că atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment are să se întâmple, fără a se
stabili timpul în care acesta trebuie să se producă, condiţia este reputată ca neîndeplinită dacă se dovedeşte că
evenimentul nu are să se mai întâmple niciodată.
Datele cunoscute personal de către judecător vor trebui şi ele dovedite cu mijloacele de probă determinate de
lege, deoarece cunoştinţele judecătorului nu sunt suficiente pentru stabilirea faptelor litigioase şi pentru realizarea
controlului de către instanţa superioară care trebuie să stabilească situaţia de fapt în raport cu datele dosarului.
Faptele notorii, cunoscute de un număr foarte mare de persoane, pot să nu mai fie dovedite, însă va trebui să
se probeze notorietatea faptului respectiv.
Faptele necontestate de către partea adversă nu au valoare absolută, deoarece judecătorul poate dispune în
97
virtutea rolului său activ probe pentru a se convinge de realitatea acestora.
Obiceiul locului trebuie dovedit de către partea care îl invocă, atunci când el produce consecinţe juridice
deoarece legea face trimitere la el.
Norma juridică străină (legea străină) va trebui demonstrată în raport de prevederile L. nr. 105/1992, prin
atestări obţinute de la organul de stat care a edictat-o, prin avizul unui expert sau în orice alt mod adecvat. Dacă
legea străină este invocată de către o parte în proces instanţa va putea dispune ca aceasta să dovedească existenţa
normei străine, iar în cazul în care aceasta nu va fi în măsură să o facă, se va aplica legea română.
Obligaţia de a dovedi cele afirmate aparţine celui care face afirmaţia, fie pe cale directă, fie pe calea excepţiei
– onus probandi incumbit actori, probatio incumbit ejus qui dicit non ejus qui negat, in excipiendo reus fit actori.
Dacă reclamantul a reuşit să dovedească cele afirmate, rolul probei revine pârâtului, pentru a dovedi ceea ce
el afirmă la rândul său în replică.
În anumite situaţii însă sarcina probei este inversată prin intermediul prezumţiilor legale. Astfel, beneficiarul
prezumţiei va trebui să demonstreze numai faptul vecin şi conex cu cel care trebuie demonstrat, din aceasta,
coroborat cu dispoziţia legală reieşind dovada faptului de demonstrat.
Pentru ca o probă să fie admisă a fi administrată în instanţă ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie legală, prevăzută de lege şi permisă în cazul dat (regulile de admisibilitate vor fi analizate în cadrul
fiecărei categorii de probe în parte);
- să fie verosimilă, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile;
- să fie pertinentă, în legătură cu obiectul procesului;
- să fie concludentă, să ducă la soluţionarea cauzei265.
În literatura de specialitate, urmare şi a aplicării regulilor de dovadă, s-a consacrat regula desprinsă şi din
legile logicii formale, conform căreia orice probă concludentă este şi pertinentă, însă nu orice probă pertinentă
este şi concludentă.
Probele vor trebui cerute prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare, prin cererea reconvenţională
şi în cazurile analizate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, oral în faţa instanţei de judecată.
Dacă nu sunt respectate aceste prevederi sancţiunea care intervine este decăderea din dreptul de a mai
propune dovezi, cu excepţia aplicării art. 138 C. proc. civ., conform cu care, dovezile care nu au fost cerute în
condiţiile art. 112, 115, 132 nu vor mai putea fi propuse în cursul instanţei, afară de cazurile în care: nevoia
dovezii ar reieşi din dezbateri şi părţile nu o puteau prevedea, administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea
judecăţii, când dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată
sau reprezentată de avocat.
Conform art. 167 C. proc. civ. dovada şi dovada contrară se vor face pe cât posibil în acelaşi timp, iar dacă
unei părţi i s-a încuviinţat o dovadă în condiţiile art. 138 C. proc. civ. partea adversă va avea şi ea dreptul la o
contradovadă, pe care va trebui să o propună imediat sau dacă este absentă în şedinţa imediat următoare.
Instanţa se va pronunţa asupra admiterii probelor solicitate printr-o încheiere în care îşi va motiva punctul de
vedere, privind admiterea sau respingerea dovezilor cerute de către părţi. Instanţa nu va putea reveni asupra
dovezilor încuviinţate, decât în condiţiile în care se ajunge la modificarea cererii sau pe parcurs, dovada devine
inutilă, conţinutul cererii fiind deja suficient dovedit cu alte mijloace de dovadă.
De regulă administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererii (cu
excepţia asigurării dovezilor în timpul procesului, comisiei rogatorii, strămutării, necompetentei etc.), şi înainte de
începerea dezbaterilor pe fondul cauzei.
7.2.2. Inscrisurile.
Materia probei cu înscrisuri este reglementată atât în Codul civil cât şi în Codul de procedură civilă,
propunerile autorilor în literatura de specialitate fiind însă în sensul cuprinderii acestor dispoziţii într-un act
normativ uniform, ca de pildă Codul de procedură civilă.
În Codul civil sunt reglementate noţiunile generale şi condiţiile de admisibilitate a probei cu înscrisuri, iar în
Codul de procedura civilă se arată care sunt procedurile de urmat pentru a administra această probă.
Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau un fapt juridic, realizat prin scriere: automată sau de
mână, imprimată pe un suport material, de orice natură.
Conform Codului civil înscrisurile se subclasifică în înscrisuri preconstituite şi nereconstituite, primele fiind
întocmite special pentru a fi utilizate ca probă într-un eventual litigiu, iar cele nereconstituite sunt utilizate în
dovedirea raportului juridic litigios numai accidental.
Înscrisurile preconstituite sunt împărţite la rândul lor în originare, întocmite în vederea constatării încheierii,
modificării sau stingerii unui raport juridic, recognitive – întocmite în vederea recunoaşterii preexistenţei unui
înscris anterior întocmit şi care a fost pierdut şi confirmative, întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de o
cauză de nulitate.
După formele utilizate la momentul încheierii lor, înscrisurile preconstituite se împart în înscrisuri autentice
şi înscrisuri sub semnătură privată.
265 I. LEŞ, op. cit., p. 436.
98
După cum sunt întocmite la momentul facerii actului sau ulterior şi după raportul care se stabileşte între ele
înscrisurile sunt originale şi copii266. Copiile de pe înscrisuri notariale au aceeaşi valoarea ca şi originalul (L nr.
36/1995), iar certificatele de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite în registrele de stare
civilă (L nr. 119/1996).
7.2.2.1. Înscrisurile autentice.
Codul civil defineşte în art. 1171 înscrisul autentic ca fiind acela întocmit de un funcţionar public, care are
competenţă să funcţioneze în locul unde actul s-a făcut, cu formele cerute de lege.
Sunt acte autentice: hotărârile judecătoreşti (lato sensu), actele întocmite de notarii publici în virtutea
competenţelor conferite de lege, procesele – verbale întocmite de executorii judecătoreşti şi de către agenţii
procedurali ai instanţei, în privinţa realizării procedurii de citare şi de comunicare a actelor de procedură etc.
În materia administrării probelor de către avocaţi, aceştia nu au îndrituirea conform legii de a întocmi acte
autentice, programul probelor şi orice alte acte întocmite de către aceştia rămânând în sfera unui înscris sub
semnătură privată.
Înscrisul autentic este opozabil tuturor, conform prevederilor art. 1173 alin. 1 C.civ., el având deplină
credinţă împotriva tuturor despre convenţiile ce le constată. În privinţa terţelor persoane prin opozabilitate se
înţelege obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică (drepturile şi obligaţiile părţilor) născută din acel act
juridic267. Astfel, trebuie distins între constatările personale ale agentului care a instrumentat actul juridic
respectiv, făcute prin proprii simţuri şi fondul actului juridic, în primul caz fiind vorba despre menţiuni privitoare
la prezenţa părţilor în faţa agentului instrumentator, a stabilirii identităţii acestora, a exprimării consimţământului
în vederea încheierii actului juridic, a datei la care se întocmeşte actul etc., iar în cel de-al doilea caz interesând
chiar situaţia juridică născută între părţile actului juridic civil respectiv.
Ca atare, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului care instrumentează actul acestea pot fi
combătute numai prin înscrierea în fals, respectivele menţiuni făcând deplină crezare despre cele constatate, pe
când conţinutul actului juridic poate fi combătut prin proba contrară, cu respectarea regulilor de dovadă prescrise
de cod.
Datorită acestor trăsături, de cele mai multe ori părţile preferă să încheie actele importante în formă autentică,
deoarece acestea conferă o mai mare stabilitate şi siguranţă. Înscrisul autentic se bucură de prezumţia de
autenticitate, în sensul că el este considerat că emană de la cel care l-a semnat, şi de prezumţia de validitate, în
sensul că ceea ce se menţionează în cuprinsul actului este considerat a fi conform cu realitatea, cel care se
foloseşte de înscrisul autentic fiind scutit de a face orice dovadă, proba contrară aparţinându-i celui care afirmă
contrariul conţinutului actului.
Mai mult, înscrisul notarial care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate fi pus direct în executare,
fără vreo altă formalitate – judecată sau învestire cu formulă executorie, L. nr. 36/1995 prevăzând că un asemenea
act este titlu executoriu (art. 66).
Dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale, anume competenţa materială şi teritorială) a funcţionarului care
întocmeşte actul şi respectarea cerinţelor de formă prevăzute de lege, actul respectiv este nul absolut sau relativ ca
act autentic, după cum forma autentică este cerută de lege ad validitatem sau nu. În acest din urmă caz actul
autentic nul ca act autentic poate fi valabil ca act sub semnătură privată, dacă este semnat de către părţi, ori cel
puţin ca început de dovadă scrisă.
7.2.2.2. Înscrisul sub semnătură privată.
Înscrisul sub semnătură privată este acela care se întocmeşte şi se semnează de părţi sau de partea de la care
emană, fără vreo altă formalitate.
Astfel, semnătura părţii este suficientă pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată, însă în anumite
situaţii, acolo unde legea prevede expres este nevoie şi de îndeplinire altor cerinţe, în raport cu natura actului juridic
încheiat. Articolele 1179 şi 1180 C.civ. prevăd formalitatea multiplului exemplar respectiv formalitatea bun şi
aprobat, a căror îndeplinirea vizează chiar validitatea actului juridic.
În cazul actelor juridice sinalagmatice, actul în sens de instrumentum care îl constată, trebuie întocmit într-un
număr de exemplare egal cu numărul părţilor care se obligă şi care au interese contrarii. Pe fiecare original se va
face menţiune despre numărul exemplarelor care s-au întocmit. Lipsa menţiunilor arătate în cuprinsul înscrisului
sub semnătură privată şi a întocmirii acestora în numărul de exemplare egal cu numărul părţilor atrage
nevalabilitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, nevalabilitate care trebuie invocată de către părţile
actului juridic respectiv.
Totuşi, în unele cazuri se admite că îndeplinirea formalităţilor arătate nu mai este necesară: când actul este
nul ca act autentic dar este valabil ca înscris sub semnătură privată, când convenţia este constatată printr-o
266 A nu se confunda copia unui înscris cu fotocopia, Cauza Buzescu împotriva României, hotărârea Curţii Europene a
Drepturilor Omului din 24 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 210 din 8 martie 2006. Paragraf 72 extras " un
document fotocopiat trebuie supus unei verificări atente înainte de a fi acceptat ca o copie autentică a unui original. "
267 Ion DELEANU, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002, p. 241 şi
urm.
99
hotărâre judecătorească, dacă actul s-a redactat într-un singur exemplar şi acesta a fost lăsat în păstrare unui terţ,
când contractul respectiv s-a încheiat la distanţă – între absenţi, când partea care putea invoca nevalabilitatea
înscrisului nu face acest lucru sau nu se opune valorificării lui în instanţă de către cealaltă parte (derivă din art.
1179 alin. 3 C.civ.), dacă una dintre părţi a executat propria obligaţie la momentul încheierii actului juridic sau
până la naşterea litigiului, astfel că nu se mai impune existenţa unui număr de exemplare egal cu numărul părţilor
actului juridic.
Înscrisurile sub semnătură privată care constată convenţii unilaterale, prin care se stabilesc obligaţii numai în
sarcina unei părţi, trebuie să îndeplinească pentru valabilitate formalitatea „bun şi aprobat”. Conform art. 1180
C.civ. actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime
oarecare de bunuri fungibile, trebuie să fie scris în întregime de acela care l-a semnat, sau cel puţin acesta, înainte
de a-l semna să adauge la sfârşitul actului cuvintele „bun şi aprobat”, arătând întotdeauna în litere suma sau
câtimea lucrurilor şi apoi să semneze.
Dacă sunt diferenţe între suma înscrisă în cuprinsul actului şi suma trecută în menţiunea „bun şi aprobat” se
va lua în considerare suma cea mai mică.
Menţiunea bun şi aprobat nu este însă o formulă sacramentală, importantă fiind însă scrierea făcută de mână
celui ce se obligă care să cuprindă şi suma sau câtimea de bunuri fungibile ce formează obiect al obligaţiei. Cu
atât mai mult dacă actul este redactat în întregime de mâna celui ce se obligă, menţiunea bun şi aprobat nu este
necesară pentru valabilitatea actului, neexistând două categorii de scrieri pe act (aparţinând la două persoane
diferite – debitorul şi creditorul).
Uneori, chiar dacă este vorba despre obligaţii unilaterale, formalitatea bun şi aprobat nu este totuşi necesară:
dacă actul este nul ca act autentic dar valabil ca înscris sub semnătură privată sau când obligaţia a fost contractată
de meseriaşi sau comercianţi (art. 1180 alin. 2 C.civ.), deşi textul indicat pare să fi fost modificat prin intrarea în
vigoare a Constituţiei României din anul 1948, care consacră egalitatea între cetăţeni.
Nerespectarea formulei bun şi aprobat atrage nevalabilitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, fără
a se afecta însă valabilitatea obligaţiei unilaterale stabilită prin convenţia respectivă. Ca atare, actul juridic va
putea fi dovedit cu alte mijloace de probă, cu respectarea cerinţelor legale, în special în ceea ce priveşte concursul
între proba cu martori şi cu înscrisuri (art. 1191 şi urm. C.civ.).
În ceea ce priveşte valoarea probatorie a înscrisului sub semnătură privată, articolul 1177 C.civ. arată că dacă
o parte se foloseşte de înscris în instanţă cealaltă parte trebuie să recunoască sau să tăgăduiască semnătura sau
scrierea sa. Numai succesorii persoanei de la care se pretinde că vine înscrisul pot arăta că nu cunosc scrierea sau
subscrierea autorului lor.
Dacă înscrisul opus părţii adverse este recunoscut de aceasta, el va avea valoarea actului autentic, în privinţa
celor ce constată, până la proba contrară. Dacă însă, înscrisul nu este recunoscut de partea căreia i se opune, se va
trece la verificarea de scripte, iar dacă se invocă faptul că înscrisul a fost falsificat partea interesată va solicita
trecerea la procedura falsului.
Dacă de pe înscris lipseşte semnătura părţii (părţilor) care se obligă înscrisul va putea fi folosit ca un început
de dovadă scrisă, în cazul în care forma scrisă nu era cerută pentru actul respectiv ad validitatem268, caz în care ar
fi fost afectată validitatea actului juridic - negotium.
Data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă părţilor atunci când este recunoscut înscrisul, iar dacă
recunoaşterea lipseşte, până la dovada contrară. În ceea ce-i priveşte pe terţii faţă de actul juridic, data înscrisului
este opozabilă numai dacă întruneşte cerinţele datei certe (art. 1182 C.civ.). Înscrisul dobândeşte dată certă din
ziua prezentării sale la o instituţie publică, din ziua înscrierii într-un registru anume destinat, din ziua morţii părţii
(părţilor semnatare), prin menţionarea actului în acte oficiale întocmite de funcţionari publici (procese-verbale de
sechestru, de inventar etc.
7.2.2.3. Administrarea probei cu înscrisuri.
Proba cu înscrisuri comportă anumite reguli, prevăzute atât în Codul civil cât şi în Codul de procedură
civilă în ceea ce priveşte administrarea. Astfel, acela care propune proba cu înscrisuri trebuie să le depună la
dosarul cauzei în numărul de exemplare determinat de numărul părţilor cu interese contrare. Dacă proba este
admisă în condiţiile art. 138 C. proc. civ. partea va fi obligată să depună cu cel puţin cinci zile înainte de
termenul de judecată copiile certificate de pe înscrisurile respective, sub sancţiunea decăderii. D epunerea
copiilor nu scuteşte părţile de prezentarea înscrisului în original la cererea instanţei de judecată (art. 139 C.
proc. civ.).
Indiferent de modalitatea în care înscrisul a devenit probă în dosar, el va trebui pus în discuţia părţilor şi
analizat în contradictoriu, în vederea respectării principiului dreptului la apărare şi principiului
contradictorialităţii.
O procedură specială este prevăzută pentru cazul în care înscrisurile nu se găsesc la partea care le invocă.
Dacă aceasta arată că înscrisul se găseşte la partea adversă şi aceasta recunoaşte la interogatoriul propus în acest
sens acest lucru, instanţa va putea ordona înfăţişarea lui, afară de cazurile în care: înscrisul priveşte chestiuni cu
268 Contractul se societate comercială trebuie încheiat ad validitatem în formă scrisă.
100
totul personale ale părţilor; înfăţişarea înscrisului ar încălca obligaţia de a păstra secretul profesional, înfăţişarea ar
atrage răspunderea penală a uneia din părţi sau ar supune-o dispreţului public (art. 173 C. proc. civ.). Dimpotrivă
instanţa va admite cererea de înfăţişare a înscrisului dacă înscrisul este comun părţilor, partea potrivnică s-a referit
în proces la înscrisul respectiv sau aceasta, potrivit legii este obligată să înfăţişeze acel înscris (art. 172 C. proc.
civ.).
Dacă însă partea căreia i se administrează interogatoriul în vederea stabilirii dacă deţine sau nu înscrisul,
refuză să răspundă sau să-l înfăţişeze, ori dacă se dovedeşte că l-a ascuns sau distrus, instanţa va putea considera
ca dovedite susţinerile părţii adverse cu privire la conţinutul acelui înscris.
Când înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va ordona aducerea înscrisului
şi dacă aceasta nu se aduce la îndeplinire instanţa va putea aplica amenda prevăzută de art. 1081 pct. 2 lit. e) C.
proc. civ.
Codul arată că nu se va putea cere înfăţişarea cărţilor funciare, a planurilor, a registrelor unei autorităţi269 şi a
înscrisurilor originale ale instanţelor sau ale notarilor publici. Pentru acestea verificarea se va face de un judecător
delegat la locul unde acestea se află.
În cazul în care partea căreia i se opune un înscris îi neagă conţinutul sau semnătura, ori dacă instanţa, în
virtutea rolului său activ are îndoieli în ceea ce priveşte veridicitatea înscrisului se va putea trece la procedura
verificării de scripte, iar dacă înscrisul este defăimat ca fals atunci se va apela la procedura falsului.
7.2.2.4. Procedura verificării de scripte, reglementată de art. 177-179 C. proc. civ., reprezintă cercetarea
înscrisului negat sau nerecunoscut de partea căreia i se opune în vederea determinării dacă într-adevăr acesta a fost
sau nu scris de cel care nu-l recunoaşte. Verificarea se face de către instanţă în faţa căreia se depune înscrisul,
adică de prima instanţă sau de instanţa de apel270.
În cazul aplicării procedurii administrării probelor prin avocaţi (în condiţiile art. 241 C. proc. civ.), verificarea
de scripte se face de către instanţa de judecată, avocaţii părţilor neavând această posibilitate, conform dispoziţiilor
legale.
Deşi legea vorbeşte de înscris sub semnătură privată, doctrina de specialitate271 a admis că verificarea poate
privi şi o scriere care nu întruneşte cerinţele unui asemenea înscris (scrisori sau însemnări casnice, registre etc.).
Concret, verificarea de scripte presupune confruntarea înscrisului cercetat sau a semnăturii de pe acesta cu
alte înscrisuri sau piese depuse de cel care neagă înscrisul spre comparaţie şi cu scrieri făcute după dictarea
preşedintelui. Dacă partea care neagă înscrisul refuză să scrie după dictare, refuzul va echivala cu recunoaşterea
înscrisului negat (art. 178 alin. 3 C. proc. civ.).
Când după o atare verificare a înscrisului instanţa nu se consideră edificată, se va putea dispune compararea
scrierilor prin intermediul unui specialist care va întocmi în acest sens o expertiză.
Pentru acest sfârşit instanţa va dispune ca părţile să depună scrierile necesare pentru verificare, fie acestea
înscrisuri autentice, sub semnătură privată, părţi din înscris netăgăduite (dacă este cazul), scrierea executată la
dictarea preşedintelui instanţei etc. Preşedintele, grefierul şi părţile vor semna spre neschimbare înscrisurile
depuse care vor fi înaintate expertului spre comparare.
Dacă în urma verificării se constată că înscrisul respectiv provine de la partea care l-a negat el va fi folosit ca
probă împotriva acesteia, iar dacă se constată că înscrisul nu aparţine celui care nu l-a recunoscut, înscrisul se va
îndepărta din dosar şi partea care a cerut cu rea credinţă verificarea de scripte va putea fi obligată şi la o amendă,
dacă se dovedeşte că înscrisul provine de la aceasta. Instanţa va consemna rezultatul verificării într-o încheiere cu
caracter interlocutoriu, astfel că instanţa nu va mai putea reveni asupra celor dispuse.
7.2.2.5. Atunci când o parte nu numai că nu recunoaşte scrierea sau semnătura ci declară că acestea sunt false,
se va putea apela la procedura falsului, în acest scop instanţa dispunând înfăţişarea părţilor în persoană, pentru
a-şi exprima fiecare punctul de vedere în raport cu afirmarea falsului. În cazul înscrisurilor autentice procedura
falsului va putea purta asupra constatărilor personale ale agentului instrumentator, care fac dovadă deplină până la
declanşarea procedurii falsului. În materia înscrisurilor sub semnătură privată sau a restului menţiunilor din
cuprinsul unui înscris sub semnătură privată autentificat, în procedura falsului se vor analiza atât conformitatea
celor reţinute în act – instrumentum cu realitatea cât şi autenticitatea scrierii sau subscrierii negate, prin
intermediul procedurii falsului.
Preşedintele va trebui să constate starea materială a înscrisului, întocmind în acest sens un proces-verbal şi va
semna înscrisul împreună cu grefierul şi părţile, spre neschimbare, încredinţându-l grefei.
Pentru a verifica dacă înscrisul este sau nu fals instanţa va soroci termen de judecată pentru înfăţişarea
părţilor, la care va întreba partea care s-a folosit de înscris dacă doreşte să se mai servească de acesta. Dacă
269 Cauza Buzescu împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 210 din 8 martie 2006. Asupra înaintării unui registru al UNBR în faţa instanţei, faţă de valoarea
fotocopiilor depuse cu certificare de către parat.
270 Având în vedere că înscrisurile pot constitui probă şi în recurs se poate concepe şi verificarea de scripte de către instanţa de
recurs, cu excepţia cazului Curţii Supreme de Justiţie, care soluţiona fondul numai când era nevoie de aplicarea corectă a legii la
fapte pe deplin stabilite (art. 314 C. proc. civ.).
271 V.M. CIOBANU, Curs selectiv…, op. cit., p. 224.
101
partea lipseşte sau nu vrea să răspundă ori dacă declară că nu se mai foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat
din cauză. Iar dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals lipseşte, nu doreşte să răspundă sau declară ca nu mai
stăruie în declaraţia de fals, acesta va fi socotit ca recunoscut şi va fi folosit cu efectele sale specifice în cauză
(art. 182 C. proc. civ.).
Când partea care defaimă înscrisul arată şi pe cel pe care îl consideră autor al falsului respectiv sau pe
complicele falsului, instanţa are posibilitatea de a suspenda judecată cauzei, înaintând înscrisul procurorului şi va
întocmi în acest sens proces-verbal (art. 183 C. proc. civ.).
Dacă acţiunea penală s-a prescris ori s-a stins din alte cauze, ori dacă procurorul nu trimite pe cel arătat ca
autor al falsului în judecată penală, falsul se poate constata chiar de către instanţa civilă utilizându-se orice
mijloace de dovadă (art. 184 C. proc. civ.). În acest sens instanţa de judecată va putea fi învestită printr-o acţiune
principală în constatare întemeiată pe dispoziţiile articolului 111 C. proc.civ.272.
1.Enumeraţi cazurile în care nu este necesară formalitatea bun şi aprobat. Folosiţi spaţiul de mai jos
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct. 7.2.2.2.
2.Succesiunea actelor de procedură în verificarea de scripte. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct.7.2.2.4.
7.2.3. Proba cu martori

Declaraţia martorului este relatarea orală, pe care o face în faţa instanţei de judecată o persoană neinteresată
în conflictul dintre părţi, care are cunoştinţă despre fapte referitoare la pricina ce se judecă şi care sunt de natură să
conducă la soluţionarea acesteia.
În vederea determinării criteriilor de admisibilitate a probei cu martori este important să se realizeze diferenţa
între acte juridice şi fapte juridice, din dispoziţiile Codului civil relative la această probă desprinzându-se ideea că
numai în ceea ce priveşte actele juridice există limitări sub aspect probatoriu. Articolul 1191 alin. 1 C.civ. se
referă la dovada actelor juridice iar nu proba faptelor juridice. De asemenea articolul 1198 C.civ. arată că regulile
restrictive, de excepţie, reglementate în art. 1191-1197 C.civ. nu se aplică pentru dovada cvasicontractelor, a
delictelor sau a cvasidelictelor, care se încadrează generic în categoria faptelor juridice stricto sensu.
Regulile privind dovada cu martori reglementate de Codul civil se aplică numai în raporturile dintre părţile
raportului juridic civil, pentru terţele persoane orice act al părţilor având valoarea unui fapt şi putând fi dovedit ca
atare cu orice mijloc de probă.
În unele cazuri prevăzute de lege, proba faptelor juridice, în special naturale, este îngrădită în raport cu
dovada testimonială, datorită importanţei faptelor de dovedit. Este cazul naşterii şi a morţii, care nu pot fi probate
cu alte mijloace de dovadă decât actele de stare civilă273. Prin excepţie, aceste fapte juridice pot fi totuşi probate şi
cu martori în cazurile anume arătate de legea în domeniu nr. 119/1996 privind actele de stare civilă (de exemplu
dacă registrele de stare civilă au dispărut, au fost pierdute sau sustrase, dacă nu este posibilă procurarea
certificatului de stare civilă din străinătate etc.).
În materia actelor juridice Codul civil arată că nu se poate dovedi cu martori un act juridic a cărui valoare este
mai mare de 250 de lei (art. 1191 alin. 1).
O altă regulă importantă în materia administrării probei cu martori este dată de faptul că nu se poate dovedi
cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris (art. 1191 alin. 2 C.civ.).
Dacă legea cere o anumită formă ad validitatem şi aceasta lipseşte, actul juridic nu are eficienţă juridică,
astfel că nu va putea fi probat cu nici un mijloc de probă, inclusiv martori, cu excepţia cazului imposibilităţii
conservării probei scrise (art. 1198 pct. 4 C.civ.). Dacă actul este supus unei anumite forme ad probationem
dovada cu martori pentru determinarea existenţei şi conţinutului actului este inadmisibilă.
272 V.M. CIOBANU, Curs selectiv…, op. cit., p. 228 asupra unor cazuri în care se poate promova acţiunea în constatare: când
acţiunea în constatarea falsului de către instanţa civilă este îndreptată împotriva unui act juridic solemn, dacă se solicită declararea
falsului unui proces verbal de comunicare a hotărârii, pentru a se introduce ulterior o cale de atac care nu ar mai fi afectată de
tardivitate, dacă se solicită constatarea falsului unui înscris care a stat la baza pronunţării unei hotărâri a cărei revizuire se cere
ulterior etc.
273 E. CHELARU., Drept civil, Persoanele, op. cit., p. 61.
102
De la aceste reguli sunt reglementate expres excepţii, conform cu care fie actul juridic nu poate fi dovedit cu
martori independent de valoare (art. 1597 C.civ. pentru depozitul voluntar) fie actul juridic poate fi dovedit cu alte
mijloace de dovadă, cum sunt prezumţiile, sau anumite manifestări pot fi dovedite cu martori (art. 1167 alin. 3
C.civ.).
De asemenea, unele manifestări de voinţă, legate de încheierea actelor juridice se vor putea dovedi
întotdeauna cu martori. Sunt astfel: viciile de consimţământ, cauza falsă, ilicită şi imorală, frauda la lege etc.
În ceea ce priveşte excepţiile de la regulile arătate, articolele 1191-1197 C.civ. reglementează situaţii în care
se poate administra şi dovada cu martori pentru probarea unui act juridic cu valoare mai mare de 250 de lei sau în
contra ori peste conţinutul actului.
În principiu, regulile de probă sunt permisive, părţile actului juridic putând deroga de la ele prin convenţie
(art. 1191 C.civ.). O atare convenţie între părţi este posibilă chiar în faţa instanţei de judecată, dacă o parte
propune proba cu martori iar cealaltă parte nu se opune la aceasta, deşi conform regulilor generale, proba
testimonială nu ar putea fi primită. Instanţa va putea în virtutea rolului activ să învedereze dispoziţiile încălcate,
dar dacă şi în această ipoteză părţile sunt totuşi de acord cu administrarea dovezii cu martori atunci instanţa nu se
va putea opune.
Codul civil prevede posibilitatea administrării probei cu martori în ciuda regulilor menţionate, anume inclusiv
cu martori pentru dovada actului juridic, dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1197). Se numeşte început
de dovadă scrisă orice scriere care provine de la cel împotriva căruia s-a formulat cererea şi care este de natură să
facă credibil faptul pretins. Cu alte cuvinte, începutul de dovadă scrisă, care poate fi completat cu martori şi cu
prezumţii, constă într-o scriere274 executată de cel în contra căruia se opune această scriere, din care se poate
desprinde ideea că ceea ce se pretinde de către adversar este adevărat.
Proba cu martori poate fi admisă şi atunci când la momentul preconstituirii actului (instrumentum) a existat
imposibilitate de a întocmi înscrisul. Codul civil enumeră asemenea cazuri în articolul 1198: la obligaţiile care se
nasc din delicte, cvasidelicte şi cvasicontracte, la depozitul necesar,in caz de ruină, incendiu, tumult sau naufragiu,
la depozitele ce fac călătorii în ospătăriile unde trag, la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute,
când nu le-a fost cu putinţă părţilor să preconstituie un înscris, dacă înscrisul nu a putut fi conservat sau păstrat
dintr-o cauză de forţă majoră. La aceste cazuri practica judiciară a adăugat şi pe cel al imposibilităţii morale de a
preconstitui înscrisuri cu ocazia încheierii actului.
În cazul imposibilităţii de a conserva înscrisul sensul forţei majore prevăzută de text este mai larg decât cel
oferit în literatura de specialitate, ca o situaţie, împrejurare, absolut imprevizibilă şi absolut insurmontabilă.
Astfel, se asimilează forţei majore şi situaţiile în care înscrisul doveditor a fost pierdut fără culpa deţinătorului sau
a persoanei interesate, a fost distrus, sustras ori se află în deţinerea unui terţ, care refuză înfăţişarea lui etc.
Administrarea probei cu martori.
Proba cu declaraţiile martorilor presupune îndeplinirea anumitor cerinţe legale, reglementate de Codul de
procedură civilă, în principal în dispoziţiile art. 186-200. Interesează în mod special persoanele care pot fi propuse
ca martori, procedura concretă de chemare a martorului la judecată şi de ascultare a acestuia, aprecierea declaraţiei
martorului275.
Prevederile generale ale Codului de procedură civilă arată că martorii trebuie propuşi prin cerere sau
întâmpinare, ori dacă este cazul prin cererea reconvenţională, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării
acestor prevederi fiind decăderea din dreptul de a mai propune martori. Această sancţiune nu operează dacă sunt
incidente dispoziţiile art. 138 C. proc. civ., anume când proba nu a fost cerută din lipsă de ştiinţă a părţii, sau
necesitatea acesteia a reieşit din dezbateri şi părţile nu o puteau prevedea, sau când administrarea dovezii nu
pricinuieşte amânarea judecăţii. Când proba a fost încuviinţată în condiţiile art. 138 partea căreia i s-a admis
această dovadă va trebui să depună lista cu numele martorilor şi adresele acestora în termen de cinci zile de la data
încuviinţării (art. 186 alin. 2 C. proc. civ.). De asemenea codul obligă partea care a propus martorii ca în termen
de cinci zile de la încuviinţare să depună sumele necesare deplasării martorilor la instanţă, sub sancţiunea
decăderii (art. 170 C. proc. civ.)276. Dacă totuşi fără respectarea acestor prevederi martorii se prezintă la termenul
încuviinţat sancţiunea decăderii nu va opera (art. 186 alin. final C.proc.civ.).
Dacă uneia din părţi i-a fost încuviinţată dovada cu martori, cealaltă parte va trebui să propună proba contrară
pe cât posibil în acelaşi timp, iar dacă proba a fost admisă în condiţiile art. 138, în aceeaşi şedinţă de judecată (art.
167 C. proc. civ.).
Numărul martorilor propuşi poate fi mărginit de către instanţa de judecată, iar conform principiului egalităţii
părţilor el va fi egal pentru fiecare parte (art. 187 C. proc. civ.).
În încheierea prin care se încuviinţează dovada cu martori trebuie să se arate teza probatorie solicitată şi cea
274 Scriptura poate consta în scrisori, însemnări particulare, note, chitanţe, cereri, memorii, acte autentice sau sub semnătură
privată nevalabile ca asemenea înscrisuri etc.
275 I. LEŞ, op. cit., p. 460.
276 Sumele trebuie să fie proporţionale şi în raport de distanţa de deplasare a martorului precum şi de pierderea pecuniară pe
care o înregistrează martorul prin absenţa de la serviciu etc. (art. 200 C. proc. civ.).
103
admisă de către instanţă, aşadar, faptele care se tinde a fi dovedite cu martorii propuşi (art. 168 alin. 1).
Martorii se vor cita pentru a fi încunoştiinţaţi asupra faptului că au această calitate şi pentru a se prezenta în
instanţă. Părţile îşi pot lua angajamentul să aducă ele martorii necitaţi, cu încuviinţarea instanţei, deşi dispoziţiile
codului nu permit o atare ipoteză. Aşadar, dacă deşi s-a angajat astfel, partea nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată,
instanţa nu va putea decade din proba cu martori partea dacă aceştia nu s-au prezentat, la dosar neexistând dovada
îndeplinirii procedurii de citare. Lipsind un text, din care să rezulte chiar virtual această sancţiune va trebui
realizată procedura de citare, astfel că în asemenea caz există riscul pierderii în van a unui termen, datorită relei
credinţe a părţii. Dacă martorul nu se prezintă la prima citare instanţa va putea dispune aducerea acestuia cu
mandat, iar dacă nici în această situaţie nu se va prezenta, instanţa va trece la judecată, sancţiunea reală care
operează fiind de asemenea decăderea părţii din proba încuviinţată.
Dacă pe parcursul procesului, după încuviinţarea probei cu martori, unii dintre aceştia se află în imposibilitate
de a se mai prezenta la instanţă datorită morţii, dispariţiei sau unor motive bine întemeiate, instanţa va putea
încuviinţa înlocuirea martorului (art. 186 alin. 3 C. proc. civ.)277, sens în care partea va trebui să arate în şedinţă
numele şi adresa noului martor propus, sau cel mai târziu în cinci zile de la încuviinţare. Înlocuirea martorilor se
va putea cere şi atunci când partea a propus ca martori persoane care nu pot fi ascultate în această calitate, iar în
faţa instanţei se demonstrează încadrarea în dispoziţiile care interzic depunerea mărturiei. Astfel, art. 189 C. proc.
civ. arată că nu pot fi ascultate ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul chiar despărţit,
interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a depune mărturie, cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Ca
atare, dacă se propun astfel de persoane ca martori, instanţa va putea admite înlocuirea lor cu persoane care pot
depune mărturie.
Codul nu prevede condiţii de vârstă sau capacitate pentru ca o persoană să fie audiată ca martor în proces.
Insă conform dispoziţiilor art. 195 C. proc. civ. se lasă la latitudinea instanţei de judecată aprecierea mărturiei
depusă de către un minor sub 14 ani sau de către o persoană debilă mintal, vremelnic lipsită de discernământ.
Dintre calităţile speciale arătate la art. 189 C. proc. civ. care înlătură posibilitatea ascultării ca martor a
anumitor persoane, cele de la pct. 1 şi 2 ale art. 189 nu sunt reglementate imperativ, părţile putând să cadă de
acord asupra ascultării ca martor şi a rudelor, afinilor şi a soţului, chiar despărţit.
În pricinile privitoare la starea civilă şi la divorţ legea derogă de la interdicţia de ascultare a rudelor şi afinilor
ca martori, cu excepţia descendenţilor, justificat de faptul că aceste persoane cunosc cel mai bine situaţia părţilor,
fiind foarte apropiate de acestea (art. 190 C. proc. civ.).
Pe lângă cazurile în care legea interzice depunerea mărturiei de anumite persoane, sunt reglementate şi
situaţii în care martorul propus poate să refuze să depună mărturie. Astfel, conform art. 191 sunt scutiţi de a fi
martori: slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii publici şi orice alţi muncitori pe care
legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul îndeletnicirii; funcţionarii
publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate; cei
care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe vreuna din rudele, afinii sau soţul chiar despărţit la
o pedeapsă penală sau la dispreţul public.
Spre deosebire de situaţia în care legea interzice ascultarea ca martor a anumitor persoane, când părţile sunt
cele care au interes să releve cazurile de incompatibilitate cu calitatea de martor, în această din urmă situaţie însuşi
martorul va fi cel interesat să invoce dispoziţiile art. 191 C. proc. civ. pentru a nu depune declaraţie de martor.
Înainte de a depune mărturie martorul este întrebat despre nume, îndeletnicire, locuinţă şi vârstă, dacă este
rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad, dacă se află în serviciul uneia din părţi, dacă este in judecată sau în
duşmănie ori legături de interes cu vreuna dintre părţi. După menţionarea acestor aspecte, şi în cazul în care
martorul este admis să mai depună mărturie, în funcţie de răspunsurile date, el va trebui să depună jurământul
după distincţiile art. 193 C. proc. civ.
După ce se depune jurământul, instanţa va arăta martorului că dacă nu spune adevărul este pasibil de a fi
pedepsit pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Minorul sub 14 ani nu depune jurământ dar i se atrage atenţia că trebuie să spună adevărul.
Martorii se vor asculta deosebit, nici unul dintre cei neascultaţi nefiind de faţă la ascultarea altuia. Instanţa va
stabili şi ordinea de ascultare a martorilor, ţinându-se cont şi de cererile părţilor. Martorul nu poate să se
folosească de înscrisuri sau notiţe atunci când depune mărturie, cu excepţia cazului în care nu-şi reaminteşte nume
sau denumiri şi preşedintele încuviinţează citirea acestor însemnări. După ce este ascultat martorul va rămâne în
sala de şedinţă, afară de cazul în care preşedintele instanţei încuviinţează altfel.
Dacă instanţa va găsi de cuviinţă martorii vor fi din nou ascultaţi, iar când instanţa constată că între declaraţii
există contradicţii importante, va putea dispune reaudierea martorilor sub forma confruntării acestora278.
277 Aprecierea temeiniciei cererii de înlocuire este la latitudinea instanţei de judecată. Starea de boală gravă şi prelungită
necunoscută de propuitor, sau ameninţarea martorului de către partea adversă cu denunţarea pentru o anumită faptă, ameninţare de
natură să-i producă martorului o stare de teamă, pot fi apreciate ca motive temeinice în vederea admiterii cererii de înlocuire a
martorului.
278 Această norma este dispozitivă pentru instanţa de judecată, care are şi posibilitatea de a înlătura ca nesincere ambele
depoziţii.
104
După ce martorul declară ceea ce ştie şi răspunde la întrebările preşedintelui instanţei el va putea fi întrebat
de către părţi asupra unor aspecte asupra cărora partea consideră că mai trebuie date lămuriri. Când instanţa
apreciază că întrebarea pusă de parte martorului este jignitoare ori tinde la dovedirea unui fapt a cărui dovedire
este oprită de lege279, va putea respinge întrebarea, dar la cererea părţii va trece în încheierea de şedinţă cuprinsul
acelei întrebări şi motivul pentru care aceasta a fost înlăturată.
Declaraţia scrisă se va semna pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care a depus mărturie precum şi de
judecător şi de grefier. Când martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiunea despre aceasta în
declaraţia scrisă şi în încheierea de şedinţă. Locurile nescrise din declaraţie de barează pentru a nu se putea adăuga
nimic, iar erorile materiale se vor îndrepta numai sub semnătura preşedintelui, în caz contrar, orice modificare
nefiind luată în seamă.
Aprecierea probei cu martori se face în raport de sinceritatea martorului şi de corespondenţa între spusele
acestuia şi realitate. Instanţa va trebui să analizeze dacă martorul respectiv a perceput personal faptele descrise,
gradul de obiectivitate al acestuia, de pregătirea martorului, de aptitudinea martorului de a relata exact ceea ce a
perceput, de timpul scurs de la perceperea faptelor descrise şi până la momentul declaraţiei. Aprecierea mărturiei
constituie un aspect foarte dificil pentru instanţă, de natură psihologică, mai ales atunci când martorul este
„capabil” să ascundă unele situaţii sau relatează trunchiat omiţând anumite fapte sau prezentându-le deformat pe
altele.
Mărturia se va consemna întocmai de către o persoană convenită de părţi şi se va semna, pe fiecare pagină şi
la sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de
cuprinsul consemnării.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor arătaţi
la alin. 1, sub sancţiunea de a nu fi luate în seamă. Dacă mărturia a fost stenodactilografiată, aceasta va fi
transcrisă. Atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi semnate potrivit alin. 1 şi depuse la dosar.
1. Cine nu poate fi martor?. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 189 C.proc.civ..
2. Ordinea de ascultare a martorilor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 196 C.proc.civ. .
7.2.4. Expertiza.
În cazul în care în dosarul cauzei se impune ca anumite aspecte să fie lămurite prin intermediul unui
specialist, tehnicitatea relaţiei respective atrăgând o atare necesitate, instanţa va putea administra proba cu
rapoarte de expertiză.
Expertiza constă în activitatea de verificare a unor împrejurări de fapt legate de obiectul litigiului, activitate
desfăşurată de un specialist numit expert. Acesta relatează scris sau oral constatările şi concluziile sale, prezentând
opinia sa asupra împrejurărilor de fapt a căror lămurire se solicită de către instanţă280, întocmind în acest sens
raportul de expertiză. Pentru facilitarea exprimării, de regulă, în limbajul juridic se utilizează noţiunea de
expertiză pentru desemnarea raportului ca atare, incluzând în aceasta şi sensul de activitate ce se desfăşoară de un
specialist în verificarea unor împrejurări de fapt şi care se finalizează cu raportul de expertiză.
În realitatea raportul de expertiză este un act de procedură cu caracter autentic, întocmit cu solemnităţile
cerute de lege, de un funcţionar (expert) care are îndrituirea să funcţioneze în locul în care actul se efectuează (art.
1171 C.civ.). Dedus instanţei de judecată el devine mijloc de probă, asemănător oricărui înscris autentic, cu
diferenţe însă în ceea ce priveşte regimul său juridic procesual. Aceste deosebiri faţă de proba cu înscrisuri sunt
determinate de faptul că acest act autentic se întocmeşte pe parcursul derulării procesului, nu este preconstituit
spre a servi ca dovadă ci el este rodul muncii ştiinţific fondate a unui specialist, care utilizând faptele constatate, le
suprapune pe criteriile şi regulile ştiinţifice şi tehnice, în scopul stabilirii realităţii asupra chestiunilor litigioase
dintre părţi.
Ca orice probă şi expertiza va trebui să se supună regulilor concludenţei şi pertinenţei, însă în anumite situaţii
legea este aceea care impune efectuarea expertizei, datorită specificităţii obiectului cauzei care nu poate fi lămurit
279 Dacă prin întrebarea pusă partea tinde să dovedească actul juridic cu valoare mai mare de 250 de lei cu martorul respectiv,
aceasta este contrară disp. art. 1191 C. civ. astfel că va putea fi înlăturată.
105
281
altfel.
Ca orice dovadă expertiza ar trebui cerută prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare sau prin
cererea reconvenţională, însă uneori necesitatea administrării sale decurge numai din celelalte probe administrate,
astfel că de multe ori, în materie de expertiză, aceasta va fi cerută în condiţiile art. 138 C. proc. civ.
Dacă se solicită această dovadă va trebui să se arate şi ce anume împrejurări urmează să fie dovedite prin
intermediul său pentru a se putea verifica pertinenţa şi concludenţa probei.
Procedura numirii expertului la efectuarea lucrării este prevăzută expres de dispoziţiile art. 201 şi următoarele
C. proc. civ.. Instanţa va putea dispune efectuarea expertizei fie printr-un expert independent fie prin intermediul
unui institut sau laborator de specialitate. Părţile vor putea propune şi instanţa va putea dispune luarea punctului
de vedere al unei persoane, adevărată personalitate în domeniul analizat, atunci când în acel domeniu nu există
încă experţi autorizaţi.
Desemnarea expertului se va face de regulă prin tragere la sorţi dacă părţile nu cad de acord asupra unui
nume. Tragerea la sorţi se va face în şedinţă publică, avându-se în vedere lista întocmită de biroul local de
expertiză, pe care sunt trecute numele experţilor activi. Fiecare parte are dreptul conform art. 201 alin 5 C. proc.
civ. la angajarea unui expert consilier, care va participa la întocmirea lucrării pe lângă cel desemnat de instanţă.
După alegerea unui expert printr-una din modalităţile indicate de art. 202 C. proc. civ. instanţa de judecată va
întocmi încheierea de şedinţă în care se va specifica cuantumul onorariului de expert, în sarcina cui se află acesta,
obiectivele expertizei şi termenul la care trebuie depusă lucrarea.
Procedura desfăşurării expertizei este reglementată aparte de cod datorită importanţei acestei dovezi în aflarea
adevărului. Regulile procedurale privind desfăşurarea expertizei reglementate de cod se completează cu
dispoziţiile O.G. nr. 2/21.01.2000 privind expertiza tehnică, care abrogă vechile norme în materie282. De
asemenea, în materie medico-legală se aplică O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea
instituţiilor de medicină legală283, care prezintă anumite particularităţi faţă de dreptul comun284.
Procedura civilă consideră că este necesară prezenţa părţilor la efectuarea lucrării, dacă pentru aceasta este
nevoie de o deplasare în teren. Dreptul părţilor de a fi prezente la efectuarea cercetărilor de către specialist este
apărat prin aceea că pe de o parte legea obligă expertul să citeze părţile cu carte poştală recomandată cu
confirmare de primire285, în care se arată orele şi zilele în care începe lucrarea, iar pe de altă parte prin aceea că
nerespectarea acestei obligaţii procesuale atrage refacerea raportului de expertiză în prezenţa părţii care nu a fost
citată. La faţa locului părţile vor da explicaţiile solicitate de expert şi care sunt necesare întocmirii în bune condiţii
a lucrării.
Dacă pentru întocmirea lucrării nu este nevoie de deplasarea în teren, expertul nu va trebui să citeze părţile,
putând chiar să lămurească aspectele solicitate în faţa instanţei de judecată.
Expertul este obligat să depună lucrarea la dosar cu cinci zile înaintea termenului de judecată fixat în acest
sens, nerespectarea acestuia atrăgând obligativitatea instanţei de a se acorda un alt termen de judecată, cu
posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 1081 pct. 2 lit. c) C. proc. civ. privind amendarea expertului pentru
neefectuarea expertizei. Instanţa nu va putea decădea însă din probă partea care a propus-o dacă neefectuarea
raportului de expertiză nu este determinată de culpa acestei părţi.
Când instanţa nu este lămurită de conţinutul lucrării depuse va putea dispune motivat refacerea raportului de
expertiză sau completarea acestuia, ţinând cont şi de obiecţiunile formulate de către părţi la raport. Refacerea
expertizei sau completarea se poate dispune către acelaşi expert sau către altul în funcţie şi de cererea părţilor.
Dispoziţia de refacere sau completare poate fi bazată pe faptul că experţii nu au apreciat obiectiv aspectele pe
care trebuia să le lămurească, astfel că şi concludenţa probei respective este afectată.
Dacă între rapoartele de expertiză întocmite în aceeaşi cauză există diferenţe notabile, instanţa va trebui să
înlăture concluziile unuia dintre acestea, fără a putea realiza o combinare între acestea, deoarece, aceasta ar
reprezenta întocmirea expertizei de către instanţa de judecată, ceea ce legea nu permite.
Dacă expertul dovedeşte că cheltuiala sa este ridicată şi că onorariul dispus nu acoperă această cheltuială,
instanţa va putea mări cuantumul onorariului, prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor (art. 213 alin. 2 C.
proc. civ.).
Dacă administrarea probelor se face de către avocaţi, în condiţiile art. 241indice C. pr. civ. în programul
administrării probelor părţile vor trece numele expertului pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum şi numele
consilierilor fiecăreia dintre ele. Dacă părţile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, ele vor cere instanţei să
281 De exemplu L. nr. 119/1996 cere obligatoriu întocmirea unui raport de expertiză pentru stabilirea vârstei copilului găsit, în
cazul înregistrării tardive a naşterii. De asemenea, art. 25 şi art. 37 din L. nr. 31/1990 privind societăţile comerciale pretind efectuarea
unui raport de expertiză pentru evaluarea aporturilor în natură, a avantajelor rezervate fondatorilor şi a operaţiunilor efectuate de
fondatori în contul societăţii pe acţiuni care se înfiinţează.
282 D. nr. 79/1971.
283 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005.
284 Avizarea diverselor acte medico legale şi refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru
verificare şi avizare – art. 24 din OG nr. 1/2000.

285 Pentru a se evita riscul nedeschiderii scrisorii trimise codul cere carte poştală recomandată.
106
procedeze la desemnarea acestuia, potrivit legii, prin tragere la sorţi în şedinţă publică.
Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel
puţin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă. De asemenea, el are îndatorirea să dea explicaţii avocaţilor şi
părţilor, iar după fixarea termenului de judecată, să se prezinte la instanţă pentru a da lămuririle necesare.
7.2.5. Mărturisirea.
Mărturisirea reprezintă recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază o
pretenţie sau o apărare, recunoaştere de natură să producă consecinţe împotriva autorului său286.
Conform Codului civil mărturisirea este judiciară, când este făcută în timpul procesului şi în faţa instanţei de
judecată şi extrajudiciară când este făcută în afară de proces, de regulă înainte de acesta sau în timpul său, fără
însă a se da în faţa judecătorului.
Codul civil arată care sunt regulile de admisibilitate a acestei probe, făcând deosebire între mărturisirea
verbală judiciară şi cea verbală extrajudiciară. Astfel, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă
când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit cu martori, deoarece altfel s-ar încălca dispoziţiile art. 1191 C.civ.
privitoare la admisibilitatea probei cu martori, prin aceea că admiţând martori pentru dovada unei manifestări de
voinţă este egal cu a admite martori pentru proba unui act juridic, de regulă cu o valoare peste 250 lei.
Mărturisirea judiciară este aceea făcută în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea pricinii. Ea poate fi spontană,
recunoaşterea fiind făcută direct în faţa instanţei de judecată, care va reţine declaraţia părţii în încheierea de
şedinţă sau provocată, caz în care partea va trebui să răspundă la întrebările puse de cealaltă parte prin intermediul
interogatoriului.
Această din urmă formă de mărturisire judiciară se subclasifică în simplă, calificată şi complexă. Mărturisirea
simplă este aceea în care partea chemată la interogatoriu recunoaşte necondiţionat pretenţiile părţii adverse;
mărturisirea calificată este aceea în care partea întrebată recunoaşte pretenţia părţii adverse, dar adaugă anumite
împrejurări anterioare sau concomitente faptului pretins şi care atrag calificarea răspunsului final ca negativ la
întrebarea pusă; mărturisirea complexă este aceea care pe lângă recunoaşterea faptului pretins adaugă un alt fapt
care tinde la diminuarea sau chiar anihilarea efectelor faptului mărturisit.
Mărturisirea este un act juridic, reprezentând manifestarea de voinţă a celui întrebat la interogatoriu, în
scopul producerii unor consecinţe juridice. Acest act juridic este un act de dispoziţie, strict personal şi constituie o
probă împotriva autorului său.
Dat fiind faptul că este un act juridic unilateral ea este irevocabilă, cu excepţia situaţiei prevăzută de art. 1206
alin 2 C.civ. conform cu care mărturisirea poate fi revocată numai pentru eroare de fapt.
Deoarece este un act personal ea nu poate fi făcută decât de către autor sau de reprezentantul său legal (art.
220 C. proc. civ.) ori convenţional cu procură specială. Dacă însă partea care trebuie să răspundă la interogatoriu
locuieşte în străinătate, ea va putea fi interogată prin intermediul reprezentantului său la judecată, interogatoriul
fiind comunicat în copie acestuia, care va depune la dosar răspunsurile date de parte în cuprinsul unei procuri
speciale şi autentice. Dacă interogatoriul este luat unei persoane juridice sau statului, în această calitate, aceştia
vor răspunde scris la interogatoriu care li se va comunica, cu excepţia situaţiei societăţilor comerciale de persoane,
ai căror reprezentanţi legali vor răspunde personal la interogatoriu, fiind citaţi în acest sens.
Pentru administrarea probei cu interogatoriu, prin care se ajunge la mărturisire, Codul civil se completează cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă, art. 218-225.
Conform acestor norme legale interogatoriul se propune de către partea care are interes să-l administreze şi să
obţină pe această cale recunoaşterea părţii adverse. Cererea privind încuviinţarea interogatoriului se va face prin
cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare sau prin cererea reconvenţională. De asemenea, în virtutea
rolului său activ instanţa de judecată va putea dispune administrarea interogatoriului dacă consideră că aceasta
este în interesul aflării adevărului.
În procedura administrării probelor de către avocaţi aceştia nu au posibilitatea administrării
interogatoriului, instanţa fiind singura îndrituită în acest sens. Deosebirea faţă de procedura de drept comun este
că administrarea probei se face în cameră de consiliu iar răspunsurile vor fi înmânate şi avocaţilor părţilor.
După primirea cererii preşedintele va dispune citarea personal la interogatoriu a pârâtului sub rezerva
rediscutării sale la termenul de judecată (art. 1141 C. proc. civ.). Ca orice probă şi interogatoriul va trebui pus în
discuţia părţilor, la termenul de judecată, pentru respectarea contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât este vorba
despre cereri incidentale care nu au putut fi încă comunicate celeilalte părţi.
Fiind o probă surpriză, dacă se dovedeşte că necesitatea administrării interogatoriului a reieşit din dezbateri şi
partea nu o putea prevedea, acesta va putea fi administrat chiar dacă nu a fost propus conform art. 112, 115 şi 119
C. proc. civ., în condiţiile art. 138 C. proc. civ. şi în aceeaşi şedinţă în care a fost admis ca dovadă, deoarece nici
nu se pricinuieşte amânarea judecăţii.
Interogatoriul se va redacta în scris şi va cuprinde întrebări asupra faptelor personale care sunt în legătură cu
pricina şi care pot duce la dezlegarea acesteia. Sunt fapte personale acelea despre care partea are cunoştinţă şi care
constau în manifestări proprii de voinţă ale acesteia. Dacă întrebările nu sunt în legătură cu obiectul pricinii sau
286 V.M. CIOBANU, G.BOROI, Curs selectiv…, op. cit., p. 249.
107
sunt insidioase ori de natură a jigni partea care trebuie să răspundă, instanţa va putea respinge întrebarea.
Instanţa va întreba partea, citind cele menţionate în înscris şi va consemna în dreptul fiecărei întrebări
răspunsurile date de aceasta. Partea care răspunde nu poate citi un răspuns scris pregătit dinainte, însă se poate
folosi de însemnări când este vorba despre cifre sau denumiri şi dacă preşedintele instanţei încuviinţează aceasta.
De asemenea cu încuviinţarea preşedintelui şi ceilalţi membri ai completului de judecată, precum şi partea
potrivnică pot pune direct întrebări celui interogat. Când partea declară că pentru a putea răspunde trebuie să
cerceteze înscrisuri, instanţa va putea acorda un termen de judecată în acest sens.
Interogatoriul se semnează pe fiecare pagină de către preşedinte, grefier, de cel care l-a propus şi de cel care a
răspuns. Orice adăugire sau ştersătură ori schimbare adusă înscrisului se va semna de către toate persoanele
menţionate sub sancţiunea neluării lor în seamă. Dacă o parte nu vrea sau nu poate să semneze se va face
menţiune pe înscrisul respectiv.
În funcţie de răspunsurile pe care le poate da partea întrebată se disting următoarele situaţii: partea răspunde
afirmativ la toate întrebările puse, astfel că în raport şi de adăugirile făcute suntem în prezenţa unei mărturisiri,
care la rândul său va fi simplă, complexă sau calificată; partea tăgăduieşte toate susţinerile părţii adverse, astfel că
aceasta din urmă va trebui să le dovedească cu alte mijloace de probă; partea întrebată refuză nejustificat să
răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, astfel că instanţa va putea considera aceasta ca o mărturisire
deplină sau cel puţin ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice. În această ultimă situaţie se
instituie prin lege o prezumţie de recunoaştere a pretenţiilor părţii care a propus interogatoriul, lăsată de lege la
latitudinea judecătorului, ceea ce o califică drept prezumţie simplă, pentru că judecătorul se poate folosi de ea sau
nu, în raport şi de celelalte împrejurări şi probe ale cauzei.
Codul civil arată că în ceea ce priveşte efectele mărturisirii judiciare, aceasta poate fi luată numai în întregime
împotriva autorului ei, cu excepţia cazului în care acesta probează că a făcut-o din eroare de fapt. De asemenea
potrivit art. 1206 C.civ. revocarea mărturisirii este posibilă dacă a fost dată din eroare de fapt.
7.2.6. Prezumţiile.
Un alt mijloc de dovadă, util soluţionării cauzelor civile este reprezentat de prezumţii, care în concepţia
Codului civil care le reglementează sunt „consecinţe ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut (art. 1199 C.civ.).
Pentru a opera o prezumţie este nevoie mai întâi de cunoaşterea şi deci de dovedirea unor fapte concrete din
care ulterior se deduce existenţa unui alt fapt, care interesează în cauză, această deducţie fiind rodul legăturii care
există între cele două fapte, cel cunoscut şi cel care trebuie dovedit.
Prezumţiile sunt fie legale287, determinate special de lege, fie judecătoreşti sau simple, lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului. Diferenţa esenţială între cele două categorii de prezumţii nu este dată de efectele lor ci
de modul de consacrare. Astfel, pe când cele legale sunt arătate expres de lege, cele simple sunt lăsate la
latitudinea magistratului, conferindu-se acestuia eventuale criterii de determinare a unor asemenea concluzii.
În ceea ce priveşte posibilitatea înlăturării efectelor acestora însă, între cele două feluri de prezumţii nu există
în principal nici o diferenţă, concluzia trasă pe cale de prezumţie putând fi înlăturată cu orice mijloc de probă,
regula constituind-o în ambele situaţii caracterul relativ al prezumţiei. Prin excepţie, în materia prezumţiilor
legale, în raport şi de subclasificarea acestora se pot admite sau nu alte dovezi în contra concluziei trasă prin
respectiva prezumţie.
Prezumţiile legale se subclasifică în prezumţii legale absolute - irefragabile, împotriva cărora nu se poate
admite nici un mijloc de dovadă (art. 1200 C.civ. 1. declararea ca nule a unor acte pentru că legea le priveşte
făcute în frauda dispoziţiilor sale288; 2. dobândirea dreptului de proprietate289 sau liberarea unui debitor rezultate
din oarecare împrejurări determinate290; 4. puterea ce legea acordă autorităţii de lucru judecat.), prezumţii legale
relative împotriva cărora legea admite numai anumite mijloace de dovadă291 şi prezumţii legale relative
împotriva cărora se admite orice dovadă contrară292.
Prezumţiile simple, lăsate la înţelepciunea judecătorului, trebuie să îndeplinească două cerinţe pentru a
produce consecinţe probatorii: să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea şi să fie admisibilă proba prin
declaraţiile martorilor.
287 Art. 35 alin. 2 C.fam., art. 51 C.fam., art. 602 C.civ, art. 754 C.civ., art. 967 C.civ., art. 1181 C.civ., art. 1854 C.civ etc.
288 Art. 812 C.civ., art. 940 şi 941 C.civ. „Dispoziţiile (cu titlu gratuit inter vivos– n.n.) în favoarea unui incapabil sunt nule, fie
ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse. Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl
şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei incapabile.
Sunt reputate persoane interpuse copiii ce soţul donatar are din alt maritaj, asemenea sunt reputate şi rudele soţului donatar, la a
căror ereditate acesta este chemat în momentul donaţiunii.
289 Posesia de bună credinţă valorează proprietate art. 1909 C.civ. Aşadar dacă se dovedeşte posesia bunului, din aceasta se va
trage direct concluzia că dreptul de proprietate aparţine celui ce posedă.

290 Remiterea titlului constatator al creanţei către debitor de către creditor valorează liberarea debitorului 1138 C.civ.
291 Prezumţia de răspundere a locatarului conform art. 1435 C.civ. poate fi înlăturată numai dacă se dovedeşte că focul s-a
întâmplat prin caz fortuit, sau forţă majoră, sau prin defect de construcţie, sau că focul a venit de la o casă vecină.
292 Art. 1899 alin. 2 C.civ. „Buna credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă reaua
credinţă.” Cum legea nu distinge asupra modalităţilor de dovadă contrară se înţelege că ea poate fi făcută cu orice mijloc de probă.
108
Aceste cerinţe legale sunt justificate pe de o parte de necesitatea ca judecătorul să ajungă la concluzii reale,
bazate pe fapte concrete, conexe cu ceea ce trebuie demonstrat, iar pe de altă parte se impune ca prin intermediul
acestui mijloc de dovadă să nu se eludeze normele legale reglementând administrarea şi mai ales admisibilitatea
celorlalte probe (de ex. martori peste înscris sau martori pentru act juridic cu valoare mai mare de 250 de lei).
7.2.7. Cercetarea la faţa locului.
O probă utilă şi care poate lămuri aspecte litigioase ale cauzei foarte rapid o reprezintă cercetarea la faţa
locului, care constă în observarea directă, la faţa locului, de către instanţa de judecată a situaţiei de fapt pretinsă
prin cererea dedusă judecăţii.
În aceeaşi măsură în care un expert prezintă starea de fapt a bunurilor mobile sau imobile asupra cărora se
efectuează constatarea, instanţa va aprecia şi constata prin proprii simţuri starea lucrurilor. Rolul de probă îl joacă
aici rezultatul cercetării la faţa locului, constatarea, de care se foloseşte instanţa în pronunţarea unei soluţii.
Cercetarea propriu-zisă la faţa locului nu poate constitui mijloc de probă ci ea reprezintă o manifestare de voinţă a
instanţei de judecată, act procedural, constând în deplasarea şi constatarea faptelor, urmate de întocmirea unui
proces – verbal, adevăratul mijloc de probă.
Cazurile în care se poate dispune o asemenea cercetare nu sunt arătate de legea procesuală, articolul 215 C.
proc. civ. lăsând la aprecierea instanţei acest aspect, arătând că ea se va dispune atunci când instanţa va socoti de
trebuinţă. Martorii pot prezenta deformat realitatea, astfel că instanţa nu-şi poate reprezenta exact ceea ce trebuie
dovedit. Totodată, uneori partea are interesul să deformeze realitatea din conţinutul cererii sale nerezultând însă
acest aspect. Nu departe şi expertul, autor al unui act autentic (raportul de expertiză), poate să prezinte situaţia de
fapt prin prismă proprie, diferit de modalitatea în care însuşi judecătorul şi-ar reprezenta faptele, datorită unei
tente de subiectivism caracteristică oricărei persoane. De aceea, în anumite cazuri este indicat ca instanţa să se
deplaseze la faţa locului şi să constate prin proprii simţuri starea lucrurilor în vederea pronunţării unei hotărâri
drepte, bazate pe fapte reale. Această probă va fi utilizată de regulă în cazul în care se impune constatarea stării
sau situaţiei unor bunuri care nu pot fi deplasate şi pentru care nu se impune efectuarea unei expertize, nefiind
nevoie de cunoştinţe de specialitate, simpla observare de către instanţa fiind suficientă.
În cazul administrării probelor de către avocaţi, în condiţiile articolului 241 C. pr. civ., cercetarea locală nu se
va face decât de către instanţă, în condiţiile art. 215-217 C. pr. civ. înmânându-se o copie de pe procesul verbal şi
avocaţilor părţilor.
În scopul administrării cercetării la faţa locului instanţa se va putea deplasa în întregul ei sau numai o parte
din membrii completului de judecată. Această dispoziţie are valoare în cazul cercetării la faţa locului dispuse în
apel, deoarece la primă instanţă completul este alcătuit dintr-un singur judecător. Dacă pricina se judecă de o
instanţă în a cărei alcătuire trebuie să intre şi procurorul, conform unor dispoziţii imperative de organizare
judecătorească atunci şi acesta va trebui să participe la cercetare (art. 217 C. proc. civ.).
Codul obligă ca cercetarea să se efectueze cu citarea părţilor, precum şi a martorilor sau experţilor dacă
instanţa consideră necesar. Chiar în lipsa unei astfel de norme instanţa ar fi trebuit să citeze părţile, aceasta fiind
regula în procesul civil (art. 85 C. proc. civ.). Insă legiuitorul a simţit nevoia de a prevedea obligativitatea citării
părţilor pentru a atrage atenţia încă odată asupra necesităţii asigurării contradictorialităţii, mai ales în cazul în care
la termenul de judecată respectiv de desfăşoară activităţi deosebite, chiar derogatorii de la regulă. Aşa cum pentru
administrarea interogatoriului partea trebuie citată expres cu această menţiune – personal la interogatoriu, în
aceeaşi măsură, când şedinţa de judecată se desfăşoară în afara sediului instanţei, se impune anunţarea părţilor
despre acest lucru, pentru a putea fi prezente. În cazul în care nu se respectă dispoziţia imperativă, cercetarea la
faţa locului va fi nulă, în condiţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ.
Grefierul va întocmi procesul-verbal al cercetării în care va menţiona cele petrecute la faţa locului şi
constatările proprii ale instanţei. Acest proces-verbal se va dresa separat de încheierea de şedinţă293 şi va cuprinde
pe lângă menţiunile privitoare la instanţă, data şi locul cercetării, date despre prezenţa părţilor, martorilor şi a
experţilor, cele constatate, operaţiile efectuate, susţinerile părţilor, ale experţilor şi martorilor şi se va semna de
membrii completului de judecată şi de grefier.
1. Procedura cercetării locale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pct. 7.2.7.
2. Felurile prezumţiilor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
293 Cercetarea la faţa locului se efectuează între termene, astfel că el va avea rolul unui act procesual diferit de încheierile de
şedinţă.
109
3. Marturisirea simplă, calificată, complexă. Distincţie.
7.2.8. Asigurarea dovezilor.

Probele se administrează în faţa instanţei de judecată, în timpul procesului, deoarece până la declanşarea
litigiului nu este nevoie de administrarea lor. În anumite situaţii însă se resimte necesitatea administrării urgente a
unor probe, tocmai datorită faptului că până la pornirea procesului sau până la administrarea acestora în faţa
instanţei de judecată, acele probe pot să dispară sau să nu mai poate fi administrate. Dacă partea poate beneficia şi
de alte probe pentru dovedirea în viitor a pretenţiilor sale, pericolul pieirii probei respective nu o afectează, însă,
dacă proba pe cale de pieire este singura, sau foarte importantă, zdrobitoare, se ridică problema interesului de a se
conserva conţinutul acelei dovezi, în caz contrar ajungându-se indirect la pierderea drepturilor subiective pentru că
a nu proba este tot una cu a nu fi – idem est non esse et non probari.
Ca atare, Codul de procedură civilă pune la dispoziţia celui interesat să-şi conserve dovezile pentru un
eventual litigiu, sau chiar pentru un litigiu în desfăşurare posibilitatea asigurării dovezilor (art. 235 şi urm.).
Articolul 235 C. proc. civ. arată că oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea
unui expert, starea unor lucruri, mişcătoare sau nemişcătoare, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, a
unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi, dacă este primejdie ca ele să dispară sau să
fie greu de administrat în viitor.
În asemenea ipoteze, solicitantul nu va trebui să demonstreze decât urgenţa şi riscul pieirii probei ori
dificultatea administrării sale în eventualul litigiu sau în cadrul litigiului în curs. Dacă însă pârâtul îşi dă acordul
proba se va putea administra chiar dacă nu există pericolul întârzierii şi pieirii acesteia (art. 235 alin. 2 C. proc.
civ.).
O altă ipoteză reglementată de cod este aceea a constatării unei anumite stări de fapt, care ar putea să înceteze
sau să se schimbe până la administrarea dovezilor (art. 239 C. proc. civ.). Aceasta diferă de situaţiile prevăzute în
art. 235 C. proc. civ., însă, deşi diferenţa între cele două ipoteze este sensibilă, ea se impune a fi analizată, datorită
implicaţiilor sale practice. Astfel, în art. 235 este vorba despre reţinerea unor fapte probande (raporturi juridice iar
nu doar simple stări de fapt) care pot fi conservate prin intermediul probelor reglementate de lege (mărturie,
expertiză, mărturisire etc.), iar în cel de-al doilea caz este vorba despre o stare de fapt, care se constată printr-o
modalitate ce nu reprezintă în general o probă în procesul civil – constatarea făcută prin executor judecătoresc.
Dacă cererea este formulată înainte de declanşarea litigiului, ea se va depune la instanţa în circumscripţia
căreia se află obiectul cercetării, iar dacă se face în timpul unui proces, se va depune la instanţa învestită cu
judecarea pricinii. Cererea de asigurare a dovezilor va cuprinde arătarea faptelor ce trebuie dovedite, primejdia de
întârziere, iar când este cazul învoirea pârâtului.
Instanţa va hotărî prin încheiere executorie dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor (art. 85 C. proc.
civ.), afară de cazul în care există primejdie de întârziere, când instanţa va putea încuviinţa cererea şi fără citarea
părţilor. De asemenea, dacă există urgenţă, instanţa va putea admite ca proba să fie administrată imediat.
Încheierea este supusă recursului în termen de cinci zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de
la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor. Dacă instanţa a admis sau a respins cererea pe parcursul judecării
procesului în care se impunea asigurarea dovezii, încheierea se va putea ataca numai odată cu fondul (art. 238 alin.
2 C. proc. civ.). Este o repetare a textului art. 282 alin. 2 C. proc. civ., menit să statueze că această procedură este
lăsată la latitudinea instanţei de judecată, care trebuie să aibă instrumentele necesare combaterii exercitării abuzive
a drepturilor procesuale.
În caz de primejdie de întârziere, administrarea dovezii şi constatarea prin executori judecătoreşti se vor putea
efectua cu încuviinţarea preşedintelui instanţei şi în zilele de sărbătoare legală sau în afara orelor de program.
Textul art. 241 C. proc. civ. menţionează că dovezile administrate pot să fie folosite şi de partea care nu a
cerut administrarea lor, însă acest text nu era necesar, deoarece nimic nu se poate opune ca partea adversă să se
folosească de probele de la dosar, fie combătându-le fie folosindu-le în favoarea sa, mai ales date fiind dispoziţiile
art. 168 alin. 3 şi art. 171 C. proc. civ.
1. Procedura încuviinţării cererii de asigurare a dovezilor. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
2. Deosebirea între asigurarea dovezilor şi constatarea unei stări de fapt. Folosiţi spaţiul de mai jos
110
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 235 şi 239 C.proc.civ.
7. 3. Incidente procedurale.
7.3.1 Suspendarea.
Pe parcursul procesului se pot ivi o serie de aspecte care determină fie prelungirea judecăţii, fie atrag o altă
competenţă, fie duc la oprirea cursului judecăţii, cu titlu provizoriu sau chiar definitiv.
Părţile în proces au la îndemână şi instrumente procesuale pentru a dispune de drepturile lor (substanţiale sau
procesuale), care pot fi la rândul lor calificate ca incidente procedurale, în sensul că determină oprirea cursului
procesului fără a se realiza o judecată completă. Este cazul renunţării la judecată şi renunţării la dreptul dedus
judecăţii.
De asemenea, părţile se pot servi şi de excepţie, ca mijloc procesual prin care se poate atrage o altă
competenţă sau se poate ajunge la reunirea mai multor cauze în faţa aceleiaşi instanţe (excepţia de litispendenţă,
de conexitate etc.).
În anumite situaţii, când continuarea judecăţii nu mai este posibilă, fie datorită unor cauze legate de voinţa
părţilor fie independente de aceasta, instanţa va putea sau va trebui să dispună suspendarea judecăţii, sau va putea
pronunţa perimarea cererii.
Intre cauzele de suspendare şi perimare, ca incidente procedurale, cele dependente de voinţa părţilor şi
implicând culpa acestora, au fost tratate în materia sancţiunilor procesuale, astfel că nu vom reveni asupra lor.
Rămâne de analizat chestiunea suspendării legale, ca incident procedural, perimarea fiind la rândul său analizată
ca o sancţiune de procedură, care atenţionează părţile asupra lăsării pricinii în nelucrare o anumită perioadă de
timp.
Suspendarea legală.
Suspendarea legală intervine în cazurile în care legea prevede expres. Efectele suspendării însă se produc
obligatoriu (de drept) sau după dispoziţia instanţei, în raport de modul în care este reglementat fiecare caz în parte.
Astfel, în art. 243 C. proc. civ. legea procesuală arată cazurile suspendării de drept iar în art. 244 C. proc. civ. sunt
prevăzute cazurile de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Ceea ce distinge aceste
situaţii de suspendarea sancţiune, este faptul că în aceste ipoteze nu se ridică problema voinţei sau culpei părţilor,
acestea fiind total străine, independente de voinţa părţilor.
Suspendarea legală trebuie pronunţată de către instanţa de judecată dacă:
- a intervenit moartea unei părţi şi partea interesată nu cere termen pentru introducerea în cauza a
moştenitorilor;
- s-a dispus punerea sub interdicţie, ori s-a numit tutore ori curator uneia din părţi;
- a intervenit decesul mandatarului uneia din părţi, cu mai puţin de 15 zile înainte de termenul de judecată;
- a încetat funcţia tutorelui sau curatorului;
- s-a deschis procedura reorganizării şi a falimentului prin hotărâre judecătorească irevocabilă, asupra
reclamantului în proces.
Aceste cazuri trebuie să se ivească înainte de închiderea dezbaterilor în proces, în caz contrar neatrăgând
suspendarea, devreme ce instanţa a rămas în pronunţare. Dar dacă ele intervin după repunerea pe rol a cauzei
dispoziţiile art. 243 C. proc. civ. îşi vor găsi din nou aplicarea.
Această suspendare va dura până la formularea unei cereri de redeschidere a procesului de către: moştenitori,
tutore sau curator, a reprezentatului, a noului mandatar sau după caz a părţii interesate, a administratorului judiciar
sau a lichidatorului judiciar.
Alte cazuri de suspendare legală obligatorie sunt prevăzute de cod în: art. 21 – în caz de conflict de
competenţă, art. 31 în materie de recuzare, art. 155 alin. 2 după amânarea potrivit învoielii părţilor. De asemenea
şi alte legi reglementează cazuri de suspendare obligatorie a oricărei proceduri în faţa instanţei civile: art. 19
C.proc.pen., art. 23 din L. nr. 47/1992 privind organizarea Curţii Constituţionale294 conform cu care pe timpul
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, orice procedură în faţa instanţei
civile se suspendă.
Suspendarea legală este lăsată la aprecierea instanţei de judecată atunci când:
- dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul
294 În materia insolvenţei această suspendare este lăsată la aprecierea judecătorului sindic (?), dacă anterior Curtea
Constituţională s-a mai pronunţat asupra aceluiaşi aspect. Art. 8 alin. 7 din L. nr. 85/2006 „judecătorul-sindic va putea să nu dispună
suspendarea cauzei, în situaţia în care dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă au făcut obiectul cel puţin al unei decizii
pronunţate de Curtea Constituţională.”
Pentru un comentariu sub acest aspect a se vedea Ion DELEANU, Accesul la justiţie şi excepţia de neconstituţionalitate invocată
în faţa judecătorului sindic, Dreptul nr. 5/2007, p. 44-54.
111
altei judecăţi;
Există legătură între două cauze şi soluţia dintr-una ar putea influenţa pe cealaltă atunci când: pe rolul unei
alte instanţe de judecată se află o pricină privitoare la revendicarea bunului care formează în acelaşi timp şi
obiectul contractului de locaţiune; dacă pe rolul altei instanţe se află o cerere de partaj a bunurilor comune aceasta
se va suspenda până la soluţionarea divorţului dacă nu se întemeiază pe art. 36 alin. 2 C.fam.; dacă instanţa a
dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie, aceasta urmând să se judece separat, ea se va putea suspenda
până la soluţionarea cererii principale, pentru a vedea dacă mai are obiect sau nu după cum partea care a
formulat-o cade sau nu în pretenţii.
- s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce
urmează să se dea (art. 244 C. proc. civ.);
- este formulată cerere de strămutare. În acest caz, instanţa care judecă strămutarea poate dispune
suspendarea cauzei până la finalizarea judecăţii pe cererea de strămutare (art. 40 C.proc.civ.).
Suspendarea va dăinui până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în procesul care atras suspendarea, până la
definitivarea cauzei penale de către instanţă sau, în caz de scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi
penale sau clasare, până la definitivarea soluţiei date de procuror.
În cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ. nu trebuie înţeles că suspendarea operează de drept, ci numai că
ea este obligatorie pentru instanţă. Orice incident procedural neconstatat de instanţă printr-un act procedural se
acoperă sau nu produce efecte.
Astfel, suspendarea se va pronunţa printr-o încheiere, susceptibilă de recurs separat, deoarece întrerupe cursul
judecăţii.
Totodată dacă instanţa respinge cererea de repunere pe rol a pricinii partea interesată o va putea ataca cu
recurs separat (art. 2441 alin. 2 teza a II a) C. proc. civ.).
După formularea cererii de redeschidere a procesului instanţa va cita părţile pentru că efectul termenului în
cunoştinţă nu se mai produce, conform art. 153 C. proc. civ.
7.3.2. Renunţarea şi achiesarea.
Acte de dispoziţie ale părţilor.
Printre actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, care constituie în acelaşi timp şi incidente
procedurale, se încadrează şi renunţarea la judecată, renunţarea la însuşi dreptul pretins şi achiesarea la pretenţiile
părţii adverse precum şi la hotărârea instanţei.
Renunţarea la judecată şi la dreptul pretins sunt reglementate de art. 246-247 C. proc. civ.
Regimul juridic al acestor acte de dispoziţie nu este detaliat reglementat, însă pentru a se contura regulile
generale se face apel la dreptul comun în materia actelor de dispoziţie. Astfel, acestea pot fi făcute personal sau
prin mandat cu procură specială, ori prin reprezentanţii legali ai incapabilului, cu autorizarea autorităţii tutelare.
De asemenea partea care face actul de dispoziţie trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, iar actul să
constituie exprimarea voinţei sale libere şi neviciate. Totodată, instanţa va trebui să verifice îndeplinirea cerinţelor
legale privitoare la obiectul şi cauza actului juridic, pentru a nu pronunţa o hotărâre pe baza unei manifestări de
voinţă care tinde la fraudarea legii care sunt ilicite ori imorale.
.Renunţarea la judecată reprezintă manifestarea de voinţă a reclamantului, făcută în şedinţă publică, verbal
sau prin cerere scrisă, conform cu care acesta arată că nu mai urmăreşte realizarea pretenţiilor sale în judecată.
Codul nu condiţionează această cerere de un anumit moment, însă stabileşte consecinţe diferite după cum ea
a fost făcută înainte sau după comunicarea cererii către pârât, respectiv după cum procesul se afla în faza de
dinainte de dezbaterea fondului sau ulterior.
Consecinţele prevăzute de cod vizează nu numai cererea de chemare în judecată, deşi din redactare aceasta ar
fi concluzia care se desprinde, ci ele se produc şi în cazul cererii reconvenţionale, care în raport cu pârâtul are
natura unei adevărate cereri de chemare în judecată.
Astfel, dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, la cererea
acestuia instanţa va obliga pe reclamant la cheltuieli. Dimpotrivă, dacă cererea nu fusese comunicată, sau dacă
aceasta a fost comunicată dar pârâtul nu solicită instanţei obligarea reclamantului la cheltuieli, acest efect nu se
mai produce.
Dacă părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se va putea face decât cu învoiala celeilalte părţi.
Ca atare, înseamnă că dacă pârâtul în cererea de chemare în judecată, sau reclamantul, în cererea reconvenţională
nu sunt de acord cu renunţarea la judecată, instanţa nu va putea lua act de aceasta şi va continua judecata.
Dacă se respectă momentele prevăzute de legea procesuală sau cerinţa acordului părţii adverse, instanţa va
lua act de renunţarea la judecată printr-o încheiere nesusceptibilă de apel, conform art. 246 alin. 2 C. proc. civ.
Când procesul este extins fie prin participarea altor persoane la judecată (de exemplu sub forma intervenţiei
principale), sau prin existenţa unei cereri reconvenţionale, renunţarea reclamantului nu va avea nici o influenţă
asupra celorlalte cereri formulate, care vor fi judecate în continuare.
Spre deosebire de renunţarea la judecată, renunţarea la însuşi dreptul pretins se poate realiza oricând în
cursul procesului, atât în primă instanţă cât şi în apel (şi în recurs) şi independent de manifestarea de voinţă a
părţii adverse.
112
Renunţarea poate fi făcută în şedinţă sau prin înscris autentic. Insă, practica judiciară este în sensul admiterii
renunţării la însuşi dreptul pretins chiar dacă este făcută extrajudiciar, prin act sub semnătură privată, recunoscut
de cel căruia i se opune, deoarece actul sub semnătură privată recunoscut are valoare de act autentic între părţi.
Instanţa va pronunţa o hotărâre prin care cererea se va respinge în fond. Dacă renunţarea la drept se face în
faţa instanţei de apel sau de recurs, hotărârea primei instanţe, respectiv a celei de apel se va anula în măsura
renunţării, în tot sau în parte.
Hotărârea prin care se constată renunţarea nu este susceptibilă de apel, iar dacă s-a dat de către o instanţă de
recurs nu mai este susceptibilă nici de recurs.
O renunţare indirectă la pretenţii o reprezintă achiesarea, ca act juridic prin care pârâtul acceptă pretenţiile
reclamantului, sau partea care a pierdut procesul este de acord cu hotărârea instanţei, renunţând să mai exercite
calea de atac.
Prin urmare, achiesarea se înfăţişează sub două forme, pe de o parte achiesarea pârâtului iar pe de altă parte
achiesarea părţii, care a pierdut procesul, la hotărârea judecătorească.
În primul caz pârâtul va putea recunoaşte pretenţiile reclamantului la primul termen de judecată, spontan, fără
a fi întrebat asupra acestora, sau ulterior, prin intermediul interogatoriului.
În cel de-al doilea caz, perdantul va putea să renunţe la a mai formula cale de atac sau să renunţe la calea de
atac declarată, menţinându-se astfel hotărârea instanţei prin care această parte a pierdut procesul. Achiesarea la
hotărâre se poate face expres, în condiţiile art. 267 C. proc. civ., anume după pronunţarea hotărârii, în faţa
instanţei sau prin înscris autentic depus la dosar. Dacă renunţarea la exercitarea căii de atac se face în faţa
instanţei, aceasta va lua act de manifestarea de voinţă a celui care a pierdut procesul printr-un proces-verbal
semnat de preşedinte şi de grefier.
O altă modalitate de achiesare la hotărârea judecătorească, la rândul său indirectă, este renunţarea la calea de
atac în faţa instanţei învestită cu judecarea acesteia (retragerea căii de atac). Deşi în Codul de procedură civilă nu
există un text similar celui al art. 369 C.proc.pen.295 renunţarea la calea de atac se poate exercita tot în condiţiile
art. 267 C. proc. civ. prin retragerea căii de atac de către partea interesată în faţa instanţei învestită cu judecarea
căii de atac.
Achiesarea tacită constă în executarea de bună voie a hotărârii judecătoreşti dată împotriva acestei părţi. Dacă
partea se supune executării silite, această conduită nu reprezintă o achiesare, deoarece, regula o constituie
executarea de bună voie a hotărârii judecătoreşti (3711 C. proc. civ.), iar nu acceptarea forţei publice pentru
punerea în executare a dispozitivului. De asemenea, dacă partea nu exercită calea de atac deoarece a pierdut
termenul, în mod culpabil, această atitudine de asemenea nu reprezintă achiesare.
7.3.3. Tranzacţia.
Un alt act de dispoziţie al părţilor în proces îl reprezintă tranzacţia judiciară, ca actul juridic prin care părţile
finalizează un proces în curs, prin concesii reciproce, constând în renunţări la pretenţii sau în prestaţii noi,
săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.
Codul civil cuprinde o reglementare a contractului de tranzacţie (a rt. 1704-1717 C.civ.), care se completează
cu dispoziţiile codului de procedură civilă, în privinţa tranzacţiei judiciare (art. 271-273 C. proc. civ.).
În materie procedurală interesează în special tranzacţia judiciară, ca act juridic încheiat de către părţi în faţa
instanţei de judecată, prin care acestea arată că doresc să stingă litigiul existent între ele, arătând care sunt
punctele asupra cărora s-au înţeles şi pe care urmează să le prindă în convenţia lor.
Instanţa va lua act de tranzacţia părţilor, constatată prin înscris, printr-o hotărâre de expedient al cărei
dispozitiv îl va constitui cuprinsul actului dintre părţi.
Hotărârea se dă fără drept de apel, putând fi atacată numai cu recurs, pentru motive procedurale de formă,
deşi conform art. 3041 C. proc. civ. atacarea unei hotărâri care nu este susceptibilă de apel, nu trebuie încadrată în
motivele reglementate de art. 304 C. proc. civ. Această regulă rezultă din interpretarea normelor Codului civil prin
aplicarea regulii ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus asupra prevederii art. 1704 şi 1712 C.civ.,
care nu disting între tranzacţia judiciară şi cea extrajudiciară, atacarea hotărârii judecătoreşti cu acţiunea în anulare
prevăzută de art. 1712 şi următoarele C.civ. trebuind să se încadreze în motivele acolo arătate, care în majoritate
afectează chestiuni vizând fondul actului juridic civil – tranzacţia. Astfel, tranzacţia poate fi atacată cu acţiunea în
anulare pentru eroare asupra persoanei sau obiectului ei, ori dacă a fost făcută în executarea unui titlu nul sau
bazat pe documente care ulterior s-au dovedit a fi false.

Procedura falsului.
Trataţi comparativ renunţarea la judecată şi renunţarea la drept.
Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare din părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie
295
făcută personal de parte sau prin mandatar special… Declaraţia de retragere poate fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie
la instanţa de apel.
113
Este admisibilă proba cu martori pentru dovada unui act juridic translativ de proprietate,
privind un bun în valoare de 10.000 lei, încheiat între fraţi?
Renunţarea la judecată este posibilă în calea de atac?

- se foloseşte în primul rând cursul, Codul de procedură civilă dar şi bibliografia indicată.
7.5. BIBLIOGRAFIE.
F.MĂGUREAN, Inscrisurile, mijloace de probă în procesul civil, Editura ALL, Bucureşti, 1998
A. TABACU, Contractul de închiriere a suprafeţelor locative, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;
M. TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, vol. I, ediţia a II a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
O. UNGUREANU, Drept civil. Drepturi reale, Ediţia a III a, Revăzută şi adăugită, Editura „Rosetti”,
Bucureşti, 2005;
114
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
8.1.Obiective
8.2.Elementele esenţiale ale hotărârii judecătoreşti
8.2.1. Procedura pronunţării.
8.2.2. Cuprinsul hotărârii
8.2.3.Felurile hotărârilor.
8.3. Cheltuieli de judecată.
8.4. Îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea hotărârii.
8.5.Efectele hotărârii judecătoreşti
8.5.1. Act autentic
8.5.2.Autoritatea de lucru judecat.
8.5.3. Titlu executoriu
8.6.. Execuţia vremelnică.
8.8.Bibliografie
8.1. OBIECTIVE.
 cunoaşterea şi însuşirea noţiunilor relative la cel mai important act de procedură;
 familiarizarea studenţilor cu efectele hotărârii judecătoreşti;
 dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita elementele specifice fiecărui tip de hotărâre,
prezentată în această unitate de învăţare.
8.2.Elementele esenţiale ale hotărârii judecătoreşti .

Procesul se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri, în care judecătorii cauzei arată soluţia în urma
deliberării. Prin soluţie se înţelege deliberarea asupra tuturor capetelor de cerere, principale, accesorii sau
incidentale, lipsa unui răspuns asupra unuia dintre acestea atrăgând de multe ori exercitarea cu succes a căii de
atac împotriva hotărârii.
8.2.1. Procedura pronunţării.
Pentru a se pronunţa o soluţie, după închiderea dezbaterilor judecătorii se retrag pentru deliberare, procedând
după prevederile art. 256 şi urm. C. proc. civ. Ei vor chibzui în secret în şedinţă sau în camera de consiliu. Dacă
completul de judecată este format din mai mulţi judecători (în apel sau în recurs sau căi extraordinare de atac la
Curtea Supremă de Justiţie) preşedintele va aduna părerile judecătorilor începând cu cel mai nou în funcţie, el
urmând să se pronunţe ultimul. Aşadar, în cazul în care completul este compus din mai mulţi membri pentru
pronunţarea soluţiei funcţionează principiul majorităţii, codul necerând expres unanimitatea de păreri.
Pronunţarea se va face de către aceeaşi judecători care au judecat pricina în fond, codul prevăzând această
obligativitate, chiar dacă un judecător nu mai face parte din alcătuirea instanţei respective la data pronunţării
soluţiei, cu excepţia cazului când a fost suspendat din funcţie sau a pierdut calitatea de magistrat. În acest din
urmă caz procesul se va repune pe rol cu citarea părţilor pentru a se putea pune din nou concluzii în faţa unui
complet legal constituit.
Când instanţa are nevoie de timp pentru deliberare, pronunţarea se va putea amâna pentru un termen care nu
va putea depăşi 7 zile (art. 260 alin. 1 C. proc. civ.).
Dacă nu se poate întruni majoritatea pricina se va judeca în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel
mult cinci zile. Completul de divergenţă se constituie prin adăugarea unui membru la completul de judecată pe
lângă cei existenţi, prin desemnarea preşedintelui instanţei respective.
Dacă se ajunge la constituirea completului de divergenţă se vor relua dezbaterile numai asupra punctelor
asupra cărora judecătorii din completul iniţial nu au ajuns la o concluzie comună sau majoritară. Înainte de
judecarea în complet de divergenţă opiniile tuturor magistraţilor membri în complet vor trebui motivate de cei
care le-au expus.
Dacă şi după judecarea cauzei în complet de divergenţă vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror
opinii se apropie cel mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere, sau vor putea să revină asupra părerii
avute iniţial.
După pronunţarea soluţiei se întocmeşte dispozitivul hotărârii, care se va semna de către judecători sub
sancţiunea nulităţii, iar dacă există şi opinie separată se va arăta şi aceasta. Dispozitivul hotărârii, numit minută,
va fi scris de unul dintre membrii completului de judecată pe cererea de chemare în judecată sau pe verso-ul
ultimei încheieri, ori în funcţie de dimensiunile sale pe foi separate ce se vor ataşa obligatoriu la dosar.
Pronunţarea soluţiei se face potrivit dispoziţiilor art. 258 C. proc. civ. în şedinţă publică, chiar în lipsa
115
părţilor după ce se menţionează în condica de şedinţă datele esenţiale din cuprinsul minutei. După acest
296
moment nici un judecător nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate în legătură cu cererile din dosar.
Când instanţa nu poate hotărî de îndată pronunţarea se poate amâna pentru maximum 7 zile, iar preşedintele
va anunţa acest termen prin încheierea de dezbateri care se întocmeşte după dezbaterea cauzei în fond.
8.2.2. Cuprinsul hotărârii şi felurile hotărârilor.
Hotărârea reprezintă actul jurisdicţional final al procesului, obiectivul urmărit de către părţi, prin care se
soluţionează litigiul dintre acestea pronunţându-se o soluţie.
Hotărârea judecătorească include ca noţiune şi încheierile de şedinţă, însă acestea nu vor fi avute în vedere în
următoarea analiză, deoarece ele reprezintă acte jurisdicţionale intermediare, care preconizează soluţia, nu o
definesc, ci numai o pregătesc (art. 255 alin. 2 C. proc. civ.).
Indiferent de felul hotărârii, aceasta trebuie să cuprindă: arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele
judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat,
numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale
părţilor cu arătarea dovezilor; concluziile procurorului, dacă acesta participă la judecata civilă; motivele de fapt şi
de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
dispozitivul; calea de atac şi termenul în care se poate exercita; arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă
publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.
Legea procesuală nu arată care este sancţiunea lipsei sau îndeplinirii necorespunzătoare a celor prevăzute cu
privire la cuprinsul hotărârii, însă această sancţiune nu poate fi decât nulitatea virtuală, care va fi constatată sau
pronunţată după caz, de către instanţa care va soluţiona calea de atac împotriva acestei hotărâri.
Astfel, lipsa menţiunilor arătate la art. 261 alin. 1 pct. 1-7 vor atrage nulitatea hotărârii pronunţate în
condiţiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ. adică dacă se va dovedi de către partea interesată o vătămare care nu poate
fi înlăturată altfel decât anulându-se hotărârea. În realitatea, vătămarea constă în faptul că în lipsa acestor menţiuni
nu se va putea verifica legalitatea actelor întocmite şi a procedurii urmate, astfel că partea nu va mai trebui să facă
dovada acestei vătămări, aceasta fiind prezumată din caracterul de ordine publică al textului.
Despre lipsa semnăturii judecătorilor sau grefierului pe hotărâre, spre deosebire de minută (art. 258 C. proc.
civ.), legea procesuală nu arată expres că aceasta se sancţionează cu nulitatea, aceasta fiind de asemenea relativă,
însă este reglementată o modalitate de confirmare a acestei nulităţi. Articolul 261 prevede că lipsa semnăturilor
poate fi complinită oricând în cursul judecăţii, iar dacă după pronunţare unul dintre judecători nu poate să
semneze va semna preşedintele instanţei în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, în
locul său va semna grefierul şef, despre ambele situaţii făcându-se menţiune în cuprinsul hotărârii.
Primele menţiuni din hotărâre, referitoare la instanţă, părţi, obiectul cererii, susţinerile părţilor şi concluziile
procurorului se întocmesc de către grefierul de şedinţă şi poartă denumirea de practica a hotărârii judecătoreşti. Ea
permite să se verifice dacă instanţa respectivă a fost competentă să judece procesul, dacă aceasta a judecat în
compunerea prevăzută de lege, dacă părţile au avut posibilitatea să pună concluzii respectându-se astfel
contradictorialitatea şi dreptul lor la apărare.
Dacă instanţa nu s-a putut pronunţa în aceeaşi zi se va întocmi o încheiere de şedinţă, care va cuprinde
menţiunile necesare unei încheieri şi în care se va menţiona că instanţa amână pronunţarea la o altă dată
specificată în cuprinsul acestei încheieri.
Orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată pentru a se demonstra legătura între pretenţiile părţilor,
probele administrate în cauză şi soluţia pronunţată. În motivare se vor arăta de către instanţă atât probele care au
susţinut punctul de vedere al instanţei cât şi probele care au fost înlăturate şi care este motivul pentru o atare
înlăturare. Instanţa va arăta care sunt motivele de fapt precum şi motivele de drept care au determinat convingerea
sa în sensul arătat în dispozitiv, deoarece sistemul nostru de drept se urmează după regulile dreptului pozitiv, scris,
astfel că orice soluţie trebuie să fie justificată de conţinutul unei norme juridice, fie aceasta lege scrisă, publicată
sau principiu de drept.
Din interpretarea art. 312 raportat la art. 304 pct. 7, art. 297 şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ. rezultă că lipsa
motivării hotărârii atrage modificarea hotărârii, în sensul că instanţa superioară se poate substitui primea pentru a
completa motivarea acesteia sau pentru a o reface integral. Ca atare lipsa unei motivări complete nu atrage
casarea, care este incidentă în principal, în prezenţa cauzelor de nulitate (art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ.) şi care
poate atrage trimiterea spre rejudecare, ci instanţa superioară va reţine cauza spre rejudecare şi va îndepărta acest
viciu, motivând hotărârea atacată, care a evocat fondul. Dacă însă nu se poate verifica dacă soluţionarea cauzei a
vizat şi fondul pricinii, devreme ce motivarea lipseşte în totalitate, instanţa superioară are posibilitatea să caseze
hotărârea în temeiul art. 312 alin. 5 C. proc. civ., constatând că prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei.
Dispozitivul hotărârii cuprinde soluţia dată speţei de către instanţa de judecată care se regăseşte şi în minuta
semnată de către membrii completului de judecată şi pronunţată în şedinţă publică. Dispozitivul trebuie să
296 Deşi pronunţarea soluţiei în şedinţă publică este prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii virtuale a hotărârii, practica
instanţelor de judecată este de cele mai multe ori în sensul completării condicii fără o reală pronunţare în şedinţă publică, justificat de
faptul că timpul şi spaţiul aferent instanţelor nu permite şi această activitate.
116
cuprinsă răspunsul cu privire la toate cererile părţilor, principale, accesorii sau incidentale, a cererilor de
intervenţie şi chemare în garanţie sau arătarea titularului dreptului etc. Dacă în dispozitiv se omite să se arate
soluţia asupra unuia dintre aspectele solicitate de către părţi sau se vor opera greşeli, va exista un motiv de atacare
a hotărârii, chiar dacă situaţia se încadrează în ipotezele prevăzute la art. 281-2812 C. proc. civ. privind
îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii.
Redactarea hotărârii, cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care întemeiază soluţia instanţei se va face în
maximum 30 de zile de la pronunţare. Redactarea va reveni unuia dintre membrii completului de judecată
desemnat de preşedintele instanţei.
Hotărârea se va redacta în două exemplare originale, dintre care unul se va aşeza la dosarul cauzei iar celălalt
se va depune spre conservare la mapa de hotărâri a instanţei respective. Pentru judecătorii preşedintele va putea
încuviinţa ca în locul celui de-al doilea exemplar al sentinţei să se treacă într-un registru dispozitivul acesteia care
se va semna de către judecătorii care au judecat şi de grefier.
Hotărârea se va comunica părţilor în copie numai dacă aceasta este necesar pentru curgerea termenului unei
căi de atac, deoarece conform art. 102 C. proc. civ. termenul curge de regulă de la data comunicării hotărârii. Dacă
calea de atac se va exercita conform dispoziţiilor legale de la pronunţarea hotărârii comunicarea se va face părţilor
doar după ce se declară calea de atac, această hotărâre fiindu-le necesară pentru motivarea căii de atac. Dacă
părţile nu au declarat calea de atac de la pronunţare după cerinţa legii, hotărârea nu li se va mai comunica dacă a
expirat termenul de declarare a căii de atac şi aceasta nu a fost exercitată de nici o parte.
Aceste reguli trebuie să fie urmate de orice hotărâre indiferent că este dată de o instanţă în fond sau în recurs,
ori în exercitarea unei căi extraordinare de atac.
În privinţa comunicării hotărârii în raport cu termenul de motivare a acesteia, legea cuprinde o disensiune,
constând în aceea că se cere să se facă comunicarea hotărârii în şapte zile de la pronunţare – art. 261 alin. 3 C. pr.
civ. iar motivarea trebuie făcută în maxim 30 de zile – art. 264 C. pr. civ. Faţă cu aglomerarea vădită a rolului
instanţelor de judecată comunicarea hotărârii nu se va putea realiza în termenul de şapte zile devreme ce în acest
termen hotărârea nu a fost încă motivată, iar comunicarea vizează hotărârea în întregul ei nu numai dispozitivul. În
consecinţă, deşi formularea textului articolului 261 alin final îndreaptă către ideea unei norme imperative, prin
coroborarea acestor prevederi rezultă că acesta este un simplu termen de recomandare.
8.2.3. Felurile hotărârilor.
Clasificarea hotărârilor are importanţă pentru a se analiza exercitarea căilor de atac şi executarea silită a
acestora, atât sub aspectul acţiunii lor în timp cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi puse în executare silită.
Un prim criteriu de clasificare a hotărârilor judecătoreşti îl oferă art. 255 C. proc. civ. conform cu care
hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă de numesc sentinţe iar hotărârile prin care se
soluţionează apelul, recursul precum şi recursul în interesul legii ori în anulare de numesc decizii. Toate celelalte
hotărâri, date în cursul judecăţii, se numesc încheieri. Ca atare, se realizează distincţie între hotărârile prin care se
rezolvă fondul şi cele date în cursul judecării cauzei. Acest text reprezintă dreptul comun în materie, legea
procesuală consacrând şi excepţii de la această dispoziţie normativă, fie în sensul că legea arată uneori expres că
hotărârile prin care se soluţionează procesul se numesc încheieri, fie că uneori hotărârile nu rezolvă fondul cauzei
deşi sunt date în primă instanţă. De exemplu în cazul prevăzut de art. 246 C. proc. civ., instanţa va lua act de
renunţarea la judecată printr-o încheiere dată fără drept de apel, sau art. 158 C. proc. civ. care în cazul declinării
competenţei arată că se pronunţă o hotărâre, deşi prin aceasta nu se rezolvă fondul cauzei. În aceeaşi măsură,
atunci când instanţa anulează acţiunea ca netimbrată sau pentru lipsa anumitor elemente ale acţiunii care nu
antamează discuţii asupra fondului cauzei.
Un al doilea criteriu de clasificare a hotărârilor, de o importantă deosebită, îl oferă art. 377 C. proc. civ. care
se completează cu dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. Conform acestor dispoziţii se realizează distincţie între
hotărârile definitive şi cele irevocabile. Sunt hotărâri definitive: cele date în primă instanţă fără drept de apel, cele
date în primă instanţă neatacate cu apel sau chiar atacate cu apel, dacă judecata acesteia s-a perimat ori cererea de
apel a fost respinsă sau anulată, hotărârile date în apel, precum şi orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi
atacate cu apel. Sunt hotărâri irevocabile: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel nerecurate, hotărârile
date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel nerecurate, hotărârile date în recurs
chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul cauzei, orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu
recurs.
Un criteriu esenţial pentru executarea silită a hotărârilor este acela al posibilităţii de a fi puse în executare
silită sau nu, aspect care depinde de natura hotărârii. Astfel, dacă hotărârea este obţinută într-o acţiune în
constatare ea nu poate fi pusă în executare, dispozitivul său nefiind susceptibil de aceasta prin natura lui, el
constatând existenţa sau neexistenţa unei situaţi de drept care nu se poate aduce la îndeplinire faptic, mai ales
datorită caracterului subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizarea dreptului. Dimpotrivă,
hotărârile date în realizarea dreptului de regulă, se pot aduce la îndeplinire prin executare silită, datorită faptului că
prin intermediul lor instanţa obligă la o acţiune sau atitudine concretă, nu constată o situaţie numai în scopul
stabilirii de care parte este dreptatea.
117
1.Enumeraţi tipurile de hotărâri judecătoreşti. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
2. Prezentaţi pe scurt procedura pronunţării. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 256-258 C.proc.civ.
8.3. Cheltuieli de judecată.

Orice hotărâre judecătorească trebuie să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată dacă acestea au fost
cerute de către părţi. Cheltuielile de judecată cuprind atât pe cale reprezentând onorariul de avocat, cât şi cele
efectuate cu timbrarea cererii, cu efectuarea actelor de procedură, ca: expertize, cheltuieli privind deplasarea şi
sumele ce se cuvin martorilor sau sume cheltuite pentru propria deplasare ori dobândirea unor înscrisuri,
legalizarea unor acte necesare etc.
Codul de procedură civilă arată că judecătorii nu vor putea reduce cuantumul cheltuielilor făcute cu timbrarea
cererii cu taxele de procedură, plata experţilor, despăgubirea martorilor şi a altor cheltuieli pe care partea va
dovedi că le-a făcut. Instanţa va putea însă diminua sau micşora onorariile avocaţilor, potrivit celor prevăzute în
tabloul onorariilor minimale dacă se va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea
pricinii şi faţă de munca depusă de către avocat. Acest text (art. 274 alin. 3 C. proc. civ.) a suscitat discuţii aprinse
în special în rândurile avocaţilor care consideră că negocierea dintre client şi avocat, care reprezintă o prevedere a
legii de organizare (art. 30 din L. nr. 51/1995 şi art. 94 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat297) nu trebuie
îngrădită de un atare text care transferă judecătorului puterea de a restabili cuantumul onorariului de avocat.
Având în vedere însă faptul că suntem în prezenţa unei norme de drept pozitiv, aplicarea acestuia nu poate fi
îngrădită în lipsa unei modificări, însă va fi nevoie de prudenţă în aplicarea sa efectivă de către instanţele de
judecată, un criteriu fiind acela al abuzului de drept pe care îl poate săvârşi partea care contractează cu avocatul
său un onorariu disproporţionat de mare faţă de dificultatea cauzei.
Articolul 274 C. proc. civ. reglementează regula suportării cheltuielilor de judecată de către partea care cade
în pretenţii. Aceasta va suporta atât propriile cheltuieli făcute cu procesul cât şi pe cele făcute de către partea
adversă, cu unele nuanţări. La această soluţie s-a ajuns în mod logic datorită faptului că partea care pierde
procesul este prezumată a fi vinovată de toate cheltuielile care s-au făcut în proces, deoarece dacă ar fi avut o
atitudine corectă de la început, executându-şi obligaţia, toate aceste cheltuieli ar fi fost evitate.
Dacă cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte de către instanţă, aceasta va aprecia şi în ce
măsură partea adversă va fi obligată la suportarea cheltuielilor. Dacă ambele părţi au avut pretenţii reciproce
instanţa va dispune compensarea cheltuielilor. În cazul coparticipării procesuale active, pasive sau mixte, instanţa
va aprecia obligarea la plata cheltuielilor de judecată în raport cu interesul pe care îl are fiecare parte şi în raport
cu natura raportului juridic de drept substanţial dintre părţi. Astfel, dacă sunt mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi
pârâţi din care unii coobligaţi sau obligaţi solidar în raportul de drept civil instanţa va putea dispune ca suportarea
cheltuielilor de judecată să se facă solidar, în părţi divizibile egale sau proporţional cu cheltuielile determinate de
către acea parte.
Regula din art. 274 C. proc. civ. suportă şi excepţie în cazul în care partea care cade în pretenţii vine la prima
zi de înfăţişare şi recunoaşte pretenţiile reclamantului, iar anterior nu fusese pusă în întârziere conform art. 1079
C.civ.
Recunoaşterea pretenţiilor trebuie să fie efectivă, să se facă în cunoştinţă de cauză cu voinţă liberă şi
neviciată. De asemenea recunoaşterea trebuie făcută în faţa primei instanţe, în apel sau în recurs reprezentând
numai o achiesare la hotărâre sau o renunţare la calea de atac, fără consecinţe asupra cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată reprezintă un capăt separat de cerere faţă de cererea principală, susceptibil de a fi
formulat pe calea unei cereri separate. Aceasta se întâmplă de regulă dacă cheltuielile nu s-au cerut în procesul în
care au fost efectuate, fie din neştiinţă fie datorită unor omisiuni neintenţionate ale părţilor.
Dacă hotărârea nu este definitivă şi prima instanţă sau instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu
cheltuielile de judecată solicitate, instanţa care judecă respectiva cale de atac împotriva hotărârii va putea să se
pronunţe asupra obligării la plata cheltuielilor de judecată, deoarece fiind un capăt de cerere nepronunţarea asupra
acestuia atrage modificarea hotărârii.
297 Art. 94 din Statutul profesiei de avocat arată că avocatul nu este ţinut să justifice cuantumul onorariului său în raport cu
clientul, astfel că se consideră pe bună dreptate că a fortiori el nu va trebui să-şi justifice onorariul în faţa magistratului.
118
8.4. Îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea hotărârii.
Îndreptarea erorilor materiale.
Orice hotărâre judecătorească poate fi supusă procedurii de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire a
sensului termenilor din dispozitiv şi de completare, reglementată de art. 281-2813 C. proc. civ.
Îndreptarea erorilor materiale constă în înlăturarea oricăror erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea
şi susţinerile părţilor sau a celor de calcul strecurate în încheieri sau în hotărâri.
Îndreptarea erorii materiale se efectuează la cerere sau din oficiu, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu
citarea părţilor dacă instanţa consideră necesar, în funcţie de cum are sau nu nevoie de unele lămuriri de la
acestea. Hotărârile se vor îndrepta pe ambele exemplare originale şi la cererea părţii se va face menţiune şi pe
exemplarele comunicate părţilor.
Lămurirea dispozitivului.
Procedura lămuririi prevederilor dintr-o hotărâre se urmează ori de câte ori este nevoie să se lămurească
aspecte legate de înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, sau dacă acesta cuprinde dispoziţii
potrivnice298.
Anterior modificării codului prin L.nr. 219/2005 cererea se formula în termenul prevăzut de lege pentru
formularea căii de atac împotriva respectivei hotărâri. În prezent însă cererea se poate formula oricând în cursul
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, concluzia rezultând din articolul 2811 coroborat cu
art. 401 alin 11 C. pr. civ.
Procedura de soluţionare este urgentă şi se finalizează prin încheiere dată în camera de consiliu cu citarea
părţilor. Prin încheierea care se va ataşa la dosarul cauzei instanţa va lămuri aspectele contradictorii şi va înlătura
pe cele care sunt potrivnice. Spre deosebire de procedura anterioară, care vizează numai cazul erorilor materiale
calificate sub aspecte ca numele părţilor, susţinerile acestora sau calculelor, procedura lămuririi sensului
dispozitivului are în vedere cazurile în care dispoziţiile aceleiaşi hotărâri sunt contradictorii şi nu se pot aduce la
îndeplinire. Anterior modificării codului prin OUG nr. 138/2000 această dispoziţie nu se regăsea decât în cazul
executării silite (art. 399 C. proc. civ.), vizând contestaţia la titlu, care în esenţă era acelaşi lucru. De asemenea o
altă cale de a se înlătura dispoziţiile potrivnice ar fi fost la acel moment revizuirea (art. 322 pct. 1 C. proc. civ.)
însă pentru a se realiza aceste modificări într-o manieră mult mai operativă, s-a resimţit nevoia reglementării
acestei instituţii juridice procesuale a lămuririi dispozitivului hotărârii.
Completarea hotărârii reprezintă procedura care urmăreşte acoperirea omisiunilor instanţei de judecată de a
se pronunţa asupra unor aspecte solicitate de către părţi (capete de cerere principale, accesorii sau incidentale)
martori, experţi, traducători, interpreţi sau apărători, cu privire la drepturile acestora. Este cert că se poate exercita
şi apelul sau recursul pentru a se acoperi o atare lipsă de pronunţare însă această procedură, introdusă în cod prin
OUG nr. 138/2000, este mai rapidă, dând satisfacţie principiului celerităţii. Totodată această procedură asigură
acoperirea unor vicii ale hotărârii, care nu se datorează părţilor şi care pe această cale le scuteşte pe acestea de a
mai apela la instanţa superioară în acest scop. Un argument în acest sens este şi faptul că art. 2813 C. proc. civ.
scuteşte părţile de plata cheltuielilor legate de această procedură, ca şi cele anterioare, tocmai justificat de ideea că
ea nu este urmarea culpei părţilor.
Completarea se face la cererea persoanei interesate, formulată în termenul în care se poate declara apel sau
recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile
de la pronunţare.
Procedura de soluţionare este urgentă, se face cu citarea părţilor şi se finalizează printr-o hotărâre separată
care se va ataşa primeai în dosarul cauzei.
Impotriva hotărârilor date în această procedură se pot exercita aceleaşi căi de atac care se pot exercita şi
împotriva hotărârii a cărei completare se solicită.
1.Ipoteza îndreptării erorilor materiale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
2. Ipoteza completării hotărârii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 281 indice 2 C.proc.civ.
3. Condiţii ale acordării cheltuielilor de judecată.
298 Viorel Mihai CIOBANU, Gabriel BOROI, Marian NICOLAE, Modificări aduse Codului de procedură civilă prin ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în „Dreptul” nr. 1/2001, p. 21, pentru detalii.
119
8.5. Efectele hotărârii judecătoreşti
8.5.1. Hotărârea judecătorească este act autentic.
Deşi nu există un temei expres pentru care să se declare hotărârea judecătorească ca act autentic, aceasta
îndeplineşte cerinţele art. 1171 C.civ., fiind dată de către o persoană competentă să funcţioneze în locul unde actul
s-a făcut şi cu respectarea solemnităţilor cerute de lege. Regimul juridic al hotărârii judecătoreşti este acela al
actului autentic, ale cărui menţiuni făcute după constatările proprii ale jucătorului nu pot fi combătute decât prin
înscrierea în fals.
8.5.2. Autoritatea de lucru judecat.
Cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti este dat de faptul că hotărârea definitivă are autoritate de
lucru judecat, în sensul că soluţia este considerată a exprima adevărul astfel că aceeaşi cauză nu va mai putea fi
judecată încă odată de către o instanţă. Siguranţa circuitului civil ar fi periclitată dacă s-ar permite reanalizarea
unei soluţii date de o instanţă de judecată ori de câte ori o parte ar considera necesar aceasta.
Acest efect nu este reglementat expres de către lege, dar el se regăseşte sub aspectul prezumţiei irefragabile,
absolute prevăzute de art. 1201 C.civ. Acest text arată că este autoritate de lucru judecat dacă a doua cerere are
acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, Această excepţie este preluată şi în plan
procesual, art. 166 C. proc. civ. arătând că ea poate fi invocată de către părţi sau de judecător din oficiu în orice
stare a pricinii. Faptul că cel mai important efect al unei hotărâri judecătoreşti se înfăţişează sub forma unei
prezumţii nu trebuie să conducă la ideea că acesta îşi pierde din importanţă ci este cert că pe această cale se pune
la dispoziţia părţii sau judecătorului un instrument probatoriu util, prin care să se lămurească aspectul soluţionării
aceleiaşi cauze prin intermediul instanţei.
În autoritatea de lucru judecat intră dispozitivul hotărârii iar nu considerentele acesteia, deşi pentru o bună
ordine juridică acestea din urmă trebuie să susţină dispozitivul din toate punctele de vedere.
Autoritatea de lucru judecat este incidentă în cazul hotărârilor judecătoreşti299, încheierile nefiind în principiu
susceptibile de această noţiune deoarece prin ele nu se soluţionează fondul cauzei. În materia necontencioasă însă,
în raport de aspectele soluţionate prin încheierile la care se referă art. 335 C. pr. civ. autoritatea de lucru judecat
nu este exclusă atâta vreme cât situaţia de fapt nu a suferit modificări.
Totodată autoritatea de lucru judecat poate fi analizată şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti străine, care
după parcurgerea procedurii de recunoaştere au aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţe interne.
La autoritatea de lucru judecat nu se poate renunţa. Părţile vor putea doar să nu o invoce, însă atâta vreme cât
şi instanţa are posibilitatea de a o ridica din oficiu, înseamnă că părţile nu pot dispune de această posibilitate, fiind
permanent la latitudinea instanţei de judecată sub acest aspect.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat, legea civilă cere ca între cele două cereri să existe triplă identitate
de: părţi, obiect şi cauză.
Asupra acestor trei puncte comune ale celor două pricini doctrina şi jurisprudenţa au dezbătut îndelung, însă
în ciuda acestor încercări nu se poate spune că s-a consacrat o practică uniformă şi de necombătut în materie.
În noţiunea de părţi se vor încadra nu doar părţile propriu-zis ci şi succesorii lor universali şi cu titlu
universal, iar în anumite situaţii şi creditorii chirografari şi succesorii cu titlu particular. S-a decis că există
identitate de părţi dacă al doilea proces se poartă între aceleaşi persoane, chiar având calităţile inversate,
reclamantul din prima cerere este pârât în cea de-a doua cerere. De asemenea s-a arătat că dacă situaţia juridică
este identică cu cea deja judecată printr-o hotărâre definitivă, reclamantul din prima cerere îi poate opune cu
succes pârâtului din a doua cerere, altul decât primul autoritatea de lucru judecat pentru a obţine şi împotriva
acestuia o hotărâre.
Există identitate de obiect dacă cele două cereri vizează acelaşi drept şi acelaşi bun asupra căruia poartă
dreptul respectiv. Dacă dreptul invocat asupra bunului este diferit nu va mai exista identitate de obiect şi după
anumite soluţii nici de cauză.
Al treilea aspect asupra căruia trebuie să existe identitate între cele două cereri este cauza, în sensul de cauză
a dreptului pretins în judecată (causa debendi), iar nu cauză a acţiunii (causa petendi), care constă în atitudinea
pârâtului contrarie conţinutului dreptului subiectiv al reclamantului. De exemplu, dacă în prima cerere se pretinde
recunoaşterea şi respectarea dreptului de proprietate dobândit prin act autentic de vânzare cumpărare şi în ce-a
de-a doua cerere se pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului de proprietate urmare a uzucapiunii, cauza
dreptului este diferită astfel că nu există autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este foarte importantă şi sub aspectul raportului între răspunderea civilă
contractuală şi cea delictuală care reprezintă temeiuri ale acţiunilor civile. După vechea dispută doctrinară şi
jurisprudenţială s-a concluzionat că între cele două tipuri de răspundere care pot fi invocate nu există posibilitate
de opţiune, electa una via non datur recursus ad alteram, cu excepţia cazului în care fapta respectivă este în
acelaşi timp şi infracţiune şi în faţa instanţei penale acţiunea civilă se porneşte din oficiu.
Importanţa acestei chestiuni asupra autorităţii de lucru judecat rezidă în aceea că dacă o instanţa a pronunţat o
299 A.NICOLAE, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.
240 şî urm.
120
soluţie asupra cauzei întemeiat pe răspunderea civilă contractuală nu se va mai putea porni o acţiune întemeiată pe
răspundere civilă delictuală, deşi cele două temeiuri sunt diferite, deoarece în caz contrar s-ar putea ajunge la
încălcarea principiului reparării integrale dar o singură dată a prejudiciului (non bis in eadem).
Aceleaşi implicaţii le comportă şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra civilului, sub aspectul
laturii civile, deoarece autoritatea de lucru judecat între hotărârile penale se urmează după alte reguli. Articolul 21
C.proc.pen. arată că hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce
priveşte fapta, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. Insă anumite soluţii ale instanţei penale pot
determina posibilitatea reluării laturii civile în faţa instanţei civile. Astfel, dacă instanţa penală nu soluţionează
latura civilă evident nu există autoritate de lucru judecat, partea interesată putând să se adreseze instanţei civile,
însă dezlegările date de instanţa penală asupra faptei, făptuitorului şi vinovăţiei acestuia vor intra în autoritatea de
lucru judecat în faţa instanţei civile. Când instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă o respinge pe motiv că fapta
nu există sau nu a fost săvârşită de către inculpat, nu se va mai putea apela la instanţa civilă pentru despăgubiri.
Dacă însă instanţa penală nu acordă despăgubiri pentru că apreciază cauzele de achitare sau încetare a procesului
penal ca incompatibile cu acestea, partea interesată se va putea adresa instanţei civile, care va ţine însă cont de
ceea ce a statuat instanţa penală asupra faptei, făptuitorului şi vinovăţiei acestuia.
8.5.3. Caracterul de titlu executoriu.
Un alt efect important al hotărârii este reprezentat de aceea că hotărârea judecătorească constituie titlu
executoriu, dacă este pusă în executare într-un anumit interval de timp de la momentul devenirii sale definitive sau
irevocabile după caz.
Astfel, în materia drepturilor de creanţă punerea în executare a hotărârii se poate face în termen de 3 ani, iar
în cazul acţiunilor reale imobiliare în termen de 10 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea
silită. După împlinirea termenului de prescripţie de a cere executarea silită hotărârea judecătorească îşi pierde
calitatea de titlu executoriu, putând fi utilizată numai ca probă într-un eventual proces viitor, dacă nu s-a prescris
dreptul material la acţiune.
8.6. Execuţia vremelnică.
Unele hotărâri pot fi puse în executare fără a fi definitive, datorită naturii litigiului soluţionat prin ele, care
se caracterizează printr-o urgenţă deosebită sau prin aceea că protejează interese strâns legate de titular, de
drepturile sale nepatrimoniale sau patrimoniale cu incidenţă în sfera nepatrimonială, care se cer a fi reparate
rapid. În vederea asigurării protecţiei acestor drepturi subiective precum şi pentru protejarea unor raporturi
juridice sensibile şi urgente, legea procesuală a consacrat instituţia execuţiei vremelnice de drept şi facultative.
Articolul 278 C. proc. civ. arată că sunt executorii de drept hotărârile care privesc: plata salariilor sau a
altor drepturi izvorâte din raporturile de muncă, precum şi a unor sume cuvenite şomerilor; despăgubirile pentru
accidente de muncă; rente ori sume de bani datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie de stat
pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale; despăgubiri pentru caz de moarte sau
vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti
periodice; reparaţii grabnice; punerea şi ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; pricinile privitoare la
posesiune; hotărârile parţiale, date pe baza recunoaşterii pârâtului; în orice cazuri în care legea arată că
hotărârea este executorie de drept.
De asemenea instanţa poate încuviinţa executarea unei hotărâri care nu este definitivă (execuţia facultativă),
sub condiţia ca aceasta să nu privească strămutarea de hotare sau de lucrări având o aşezare fixă sau înscrieri ori
radierea din cartea funciară. Instanţa va încuviinţa cererea de executare numai dacă va găsi aceasta de cuviinţă faţă
cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau cu pericolul vădit de întârziere.
Aşadar, în situaţia execuţiei vremelnice încuviinţarea instanţei este necesară, spre deosebire de dreptul comun în
materia executării silite, unde după modificarea art. 3731 C. proc. civ., executarea se realizează fără a fi necesară
încuviinţarea din partea instanţei. Acest aspect este justificat de natura specială a situaţiilor în care se
încuviinţează execuţia vremelnică şi îndeosebi de faptul că hotărârea nu este definitivă.
Cererea se va putea face în faţa primei instanţe sau în instanţa de apel până la închiderea dezbaterilor, iar
instanţa va putea obliga partea la darea unei cauţiuni în cuantumul stabilit de instanţă.
Odată încuviinţată execuţia vremelnică se va putea cere de către partea adversă suspendarea executării, numai
cu dare de cauţiune. Cererea se va putea face odată cu apelul sau în tot cursul judecăţii acestuia şi se depune la
prima instanţă sau la instanţa de apel, în acest din urmă caz ataşându-se copie de pe dispozitivul hotărârii.
În orice caz, până la soluţionarea cererii de suspendare, suspendarea se va putea încuviinţa vremelnic prin
ordonanţă preşedinţială, cu dare de cauţiune şi evident cu îndeplinirea cerinţelor art. 581 C. proc. civ.
1.Enumeraţi efectele hotărârii judecătoreşti. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
121
 Răspunsul poate fi consultat la pct. 8.5..
2. Definiţi autoritatea de lucru judecat. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la art. 1201 C.civ. şi pct. 8.5.2.

Prezentaţi conţinutul hotărârii judecătoreşti şi cazuri de nulitate a acesteia.

indicate.
8.8. BIBLIOGRAFIE.
A.NICOLAE, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2008;
doctrină, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008.
122

PROCEDURA FR Drept - Partea I 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROCEDURA FR Drept - Partea I 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

– DREPT PROCESUAL CIVIL –

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ.

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.

II. Studii, articole, note, comentarii

III. Decizii ale Curţii Constituţionale

Culegeri de practică judiciară

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

2.2. Noţiunea dreptului procesual civil şi procedură civilă

29.12.2000) timp de încă 5 luni de la publicarea sa în Monitorul Oficial.

2.5.NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

substanţiale prin proiectul formulat de guvernul Tăriceanu.

decizii 1980, p. 169 şi urm.

2.6. Acţiunea normelor de drept procesual civil

26 I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 10-11.

cadrul procesului civil.

2.7. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

3.2. Procesul civil.

3.2.2. Aplicarea principiilor în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

admisibilitate, Praxis, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 218 şi urm.

51 Siegel contra Franţei CEDH 28 noiembrie 2000.

54 Kiiskinen contra Finlandei, CEDH, I iunie 1999.

3.2.3. Participanţii la procesul civil

organizare judiciară nr. 92/1992.

cetăţeanului (art. 14) etc.

62 În acelaşi timp procurorii se bucură conform legii (art. 91) de stabilitate.

străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga în 18.03.1970.

probele administrate în faţa instanţei care a constatat perimată cererea.

22 éme édition, Dalloz, Paris, 1991, p. 106.

procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

 Răspunsul poate fi consultat la pct.3.2.3.1

 Răspunsul poate fi consultat la art. 24 şi 27 C.proc.civ.

se poate alcătui completul pentru soluţionarea cererii de recuzare.

Drept civil. Partea generală, op. cit., p. 44.

BECK, Bucureşti, 2004, p. 78.

procedură civilă, vol. I, op. cit., p. 349.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

M. TĂBÂRCĂ Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină

4.2. Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) judecătorii.”

cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

sau 25 de senatori. (art. 146 alin. 1 lit. c) din Constituţie.

sau 25 de senatori. (art. 146 alin. 1 lit. c) din Constituţie.

caracter jurisdicţional. Obligativitate. Constituţionalitate, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2004, p. 24.

4.2.2. Competenţa jurisdicţională.

133 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 609/14 iulie 2005.

proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001.

150 Monitorul oficial al României, partea I, nr. 25 din data de 17.01.2003.

4.2.2.2. Competenţa teritorială.

principal în funcţie de valoare totală a masei partajabile.

pârâtul să fie considerat vinovat de tulburarea dreptului de proprietate reclamat.

160 Statul este reprezentat în justiţie prin Ministerul de Finanţe.

4.3. Prorogarea competenţei, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă

prin alte dispoziţii speciale.

4.4. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

pronunţată urmând să fie respectată de către părţile actului juridic.

exprime punctul de vedere asupra dreptului reclamantului.