Rolul și locul filosofiei în epoca contemporana

Legătura strânsă dintre filosofie şi ştiinţă e prezentă de-a lungul întregii lor istorii.
Această istorie a parcurs trei etape principale: 1) de la apariţie până la 28 aprilie 1686, când I.
Newton a prezentat Societăţii Regale din Londra lucrarea sa Principiile matematice ale filosofiei
naturale; 2) de la această dată până la ultimele decenii ale sec. XIX; 3) perioada ce a urmat după
criza fizicii şi până în zilele de azi.
În prima perioadă istoria ştiinţei se confundă în cea mai mare parte cu istoria filosofiei.
Atât timp cât ştiinţele au existat în forme nemature, filosofia, şi ea nematurizată încă, preluase
funcţii ce erau, în fond, ale ştiinţei, încercând să le rezolve cu mijloacele proprii. Toate aspectele
incomode ale cercetării naturii de către ştiinţă erau preluate şi „rezolvate” în mod filosofic, adică
abstract şi calitativ, valoric de către filosofie. În fond, toate filosofiile naturii, toate sistemele
filosofice, toate meditaţiile filosofice asupra materiei, mişcării, spaţiului, timpului, cauzalităţii
conţineau informaţii care în mare parte pot şi trebuie să fie atribuite şi istoriei ştiinţelor naturii,
nu doar istoriei filosofiei. Concepţiile ionienilor, atomiştilor, eleaţilor asupra lumii nu erau
neştiinţifice şi prin aceasta filosofice, ele aparţin perioadei preştiinţifice cu toate urmările
caracteristice acestei perioade. Pe măsura maturizării atât a filosofiei, cât şi a fiecărui domeniu al
ştiinţei, acestea deveneau de sine stătătoare. Însă, până la aceasta mai trebuia de parcurs o cale
lungă.
În condiţiile când faptele noi descoperite vin în contradicţie cu concepţiile despre lume
anterior admise (mitologico-religioase), iar cunoştinţele filosofico-ştiinţifice au parcurs o cale
relativ avansată, apare situaţia favorabilă pentru trecerea ştiinţei pe primul plan în rezolvarea
problemelor puse de aceste fapte. Ion Petrovici descrie astfel această situaţie: „Metafizica se
retrage în faţa ştiinţei, de pe terenurile pe care aceasta le poate cuceri, bucuroasă că i-a putut ţine
locul într-un timp când ştiinţa pozitivă ar fi fost imposibilă şi când a înlocuit constatarea faptelor
cu supoziţia lor anticipată, îndrumând şi servind cu dânsa, dacă a fost fericită, constatarea de mai
târziu”. Astfel se creează premise pentru apariţia celei de-a doua perioade în istoria ştiinţei şi a
stabilirii unei noi platforme metodologice între filosofie şi ştiinţă.
Odată cu evoluţia viziunii din ştiinţă asupra naturii de la căutarea simplicităţii spre
descoperirea complexităţii, ritmul, intensitatea şi valoarea descoperirilor ştiinţifice n-a scăzut, ci,
dimpotrivă, a generat producerea unor structuri conceptuale noi. Cercetările din ştiinţă i-au adus
pe savanţi la ferma convingere că „...bogăţia de comportamente pe care o observăm în natură nu
poate fi inclusă într-o singură schema teoretică”. Astfel, începe etapa a treia.