Cartea cu jucării de Tudor Arghezi (90 de ani de la

publicare )

Țugui P.Arghezi necunoscut.Zbucimul vieâii și zidirea operei.- București 1998.- 220p.

În mod curios,biografia lui Tudor Argezi –scriitor care a trăit pînă în zilele noastre – conține încă numeroase
taine neelucidate de specialiști.Cîtorva din aceste întrbări – în special celor referitoare la tinereâea ți începuturile literare ale poetului sau
atingerile vieâii sale cu zona politicului

-încearcă să le răspundă ,pe bază unor profunde cercetări literare și arhivistice .

Poetul se adresează unui cititor surprins să îl vadă pe Arghezi scriind pentru copii, abandonând postura de poet
grav, serios, problematic, pentru a se “prosti”, pentru “a se copilări”.
Problema aceasta, a jocului, a poeziei care reflectă universul copilăriei în opera lui Arghezi, este
corelată cu aspectele vieţii moderne în care omul îşi pierde inocenţa şi, odată cu ea, spiritualitatea. Este posibil
ca prezenţa jocului în opera sa să se explice prin faptul că autorul vedea în pierderea inocenţei o dramă a
modernităţii. Tot el a sugerat în mai multe rânduri că, atâta vreme cât vor mai exista “tiparele”, se mai poate
spera în redobândirea inocenţei.
“O povestire e o jucărie”, scria T. Arghezi în proza Jucăriile. Dar nu numai povestirea, pentru că tot el
scria în articolul Ce este poezia: “Poezia are în sâmburele ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în
pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al
bătrânilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l ager şi
curat. Duceţi-vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde... Şi jucaţi-vă cu el în
fiecare zi..
În primul rând el se joacă cu copiii, apucându-se să “mintă” şi să povestească nu numai pentru cei
mici de tot, ci şi pentru cei mari, şi pentru adolescenţi. Provocarea este un joc de-a visul şi scrisul având ca
miză, ca răsplată, cum are orice joc, un “măr”. Precizarea “măr creţesc” este glumeţ-ironică, acest măr fiind mai
acrişor, urmează să-i vedem că li s-au cam strâmbat gurile, după ce le amorţiseră mâinile de atâta scris. Fireşte
că a câştigat tata, maturul, dar, generos fiind, ca să nu-i jignească “pe tovarăşii de coate”, a împărţit mărul egal.
Meritau şi ei o răsplată, pentru că, după ce s-au chinuit să scrie, au avut plăcerea şi răbdarea să-i asculte
“minciunile”.
Acum se adresează poetul şi cititorului matur, cititor avizat, dar neobişnuit cu asemenea poveşti
copilăreşti, un cititor rigid, cu regulile învăţate, cu pretenţii stereotipe, căruia nu-i plac decât poveştile “mai
scrise”, în sensul unei elaborări mai pretenţioase. Gestul de a-i cere iertare acestuia, deşi aparent serios, este,
vedem imediat în strofa următoare, ironic. “Sărăcia” în care cade poetul, corelată cu regăsirea naivităţii, a
spontaneităţii, a simplităţii, este de fapt, pentru cine înţelege, o dovadă de plenitudine spirituală.
Literatura mai pune o problemă gravă în relaţia cu receptorul. Acesta este nevoit să accepte şi să nu uite că
opera presupune ficţiunea, jocul, opera este verosimilă, conformă cu realitatea, dar o şi suspendă, devenind ea
însăşi realitate, fictivă, e adevărat, dar nu mai puţin reală. Orice intrare în joc implică ieşirea din joc. Iar
nerespectarea acestei condiţii, a convenţiei jocului dintre operă şi receptor, riscă să ducă la pierderea de sine, la
căderea în ficţiune, aventură similară cu “nebunia” lui Don Quijote de la Mancha, din romanul omonim al lui
Miguel de Cervantes. Asupra acestei posibile rătăciri atrage poetul atenţia în poemul propriu-zis, Ţara Piticilor,
atunci când naratorul îndeamnă pe copilul căruia i se adresează să rămână acasă, să nu plece în căutarea
acestei ţări, să-şi facă mai bine acasă o „piticărie”.