CARTEA CU JUCARII — Volum de proza scurta de Tudor Arghezi, publicat

pentru prima data la Bucuresti, la Editura „Cultura Nationala", in . Editia „definitiva"

- Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, 1943.

Cartea cu jucarii est una din scrierile cele mai cunoscute ale lui Tudor Arghezi.

Volumul contine scurte naratiuni sau „scenete" având în centru pe cei patru membri
ai unei familii (Taicuțu, Maicuța și cei doi copii mici, Mitu si Barutu) .Aceasta este
familia autorului însuși. Personajele fac parte din „cronica unei copilării" pe care
naratorul (Taicutu) o retraieste, dar o si recreeaza pentru copiii sai.

In aceasta carte, lumea adultilor si aceea a copiilor este aceeasi, difera numai perspectivele.
Întreaga carte se construieste pe joc — fascinant, pentru autorul-narator. Indiciul arghezian
intalneste aici punctul originar al plasmuirii de vorbe, ce va alcatui „Cartea".

Mai mult — cei doi copii reprezinta doua modalitati diferite de a trai aceeasi aventura a
cunoasterii, ca intr-o piesa muzicala .
,,Coastele pasunilor sunt cutreierate de vaci mici, galbui si caramizii, cu cate o stropitura
vanata prin petele roscovane si albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte cu ciocolata,
atarna clopote, sunatoare ca muzicile si ca la liturghie. Asa ca vaile canta din fund si pana-n
crestetele cele mai inalte si daca se scarpina taurii clocotesc in vuiete furtunoase".

„A fost, intai, destul de greu de descoperit urechea. Barutu crezand ca aude cu nasul sau cu
falca. Mana lui grasa purta ornicul pe la barbie si imprejurul gurii, prins cu toata palma, ca un
sapun. I se parea ca asculta cu spranceana, cu dintii, cu limba, cu gaura cetii albe, ignorant in
auz, ca tatucu cand scrie, nesigur daca isi aduce aminte cu degetul mic si daca gandește cu
inelul". E o aventura presarata de poticneli si accidente, pe care privirea induiosata a
Tatucului le descrie in detalii savuroase ,cu stilul sau ironic: „in fiece zi Barutu trebuie sa
aiba o deceptie noua, constatand ca toate lucrurile merg de-a-ndaratelea fata de sincerele lui
do-rinti. Fragilitatea obiectelor cu picioare si roti l-a uimit, si sensul intrebuintarilor, mereu
contrariat de realitati, cere de la el o schimbare de principii. // Cu cele mai bune ganduri,
Barutu a gasit un ciocan si un cui si a dorit sa bata cuiul in oglinda dulapului — si nici n-a
intrat ,ba ,ce e mai mult, s-a crapat toata oglinda ca de trasnet, in zig-zag, de-a curmezisul
intre colturi" (Amaraciuni).

Ca intotdeauna, dificultatea majora a subiectului cunoscator la Tudor Arghezio reprezinta raportarea

sa la Divinitate. Fiului duc amin, unde copiii stâlcesc numele divinitatii („Mudnezeu") si incurca
vorbele rugaciunii, unde Barutu fantazeaza stingaci („Eu l-am vazut pe Mudnezeu in pom"), iar Mitu
pune intrebari fără raspuns („Unde sta, mamico, Dumnezeu?") Cartea cu jucarii arata una din
solutiile cele mai importante ale poeticii argheziene, fata cu suferinta, cu „seriosul", cu tragicul:
jocurile redimensioneaza universul; copilaria e „varsta adoptiva a poetului, si copilarirea este
atitud$ine in fața lumii si vietii".

Autorul pune semnul egalitatii intre scris, viaja si joc („Viata e o jucarie si toate sint facute numai
pentru joaca. Mitu si Barutu stiu asta bine, de la tatutu, care se joaca toata noaptea cu un condei si o
bucata de hartie si toata ziua se joaca de-a fuga, umbland dupa cai verzi. ,,A! o sa le-arate el odata
un cal verde si lor, Numai sa nu-l cereti pentru voi de tot, ca tatutu nu da.", in Spectacole), fara a
reduce astfel dimensiunea tragica a vreuneia din ele.
Prilej de ridiculizare a pretioasei „literaturi" (pe care Barutu o confunda cu „untura", „din pricina
unei precocitati intelectuale perverse"), „povestea" reia mitul Sheherezadei, ca explicatie a menirii
naratorului (Taieut-Demiurg) insusi: „Scriitorul de povestiri din imparatiile de mai tarziu urmeaza
pilda fetei cu pielea cenusie, care s-a destramat de-acuma cateva mii de ani si s-a topit, prin preajma
raului Eulrat // Ca sa nu piara si ca sa i se para ca traieste ziua indoit, o data cu el si o data cu
imprejurarea povestita, el povesteste zi de zi, a sufletului si a pamintului, o imprejurare" (Fata de
demult). Cea mai frumoasa jucarie din Cartea aceasta, singura care potoleste certuri, pedepseste
vinovati, imblinzeste lacrimile copiilor si supararile parintilor, adunandu-i pe toti intr-un centru al
casei si al lumii, jucaria — este „jucaria de vorbe": „Nici o jucarie nu e mai frumoasa ca jucaria de
vorbe. Copiii, ca si oamenii mari, sunt mai simtitori la vorbe decat la fapte, placandu-le mai mult
decat faptele facute, faptele povestite.

Si, daca povestea miroase a minciuna si minciuna este povestita bine, povestea si atunci place mai
mult; de unde un scriitor scoate invatul ca inchipuirea e mai adevarata decat adevarul si ca viata
trebuie rascolita, ca sa fie scrisa pe placul cititorului mare si al ascultatorului mie" (Poveste cu oi).