Odată, domnitorul Moldovei Petru Rareş mergea călare pe malul

împădurit al Nistrului. Şi mergând el aşa, numai iată ce vede sus, pe cer,

cum un uliu s-a luat după două lebede. Atunci Petru Rareş a scos din tolbă
o săgeată, a ochit în uliu şi a întins coarda arcului. Dar tocmai în clipa
aceea calul voievodului s-a speriat de ceva, a nechezat puternic şi s-a

ridicat în două picioare. A tremurat mâna voievodului, şi săgeata slobozită

a zburat nu spre uliu, ci spre una dintre lebede. Fără suflare, biata pasăre a
căzut în apa râului. Domnitorul a mai tras o dată şi a căzut uliul. Multă
vreme s-a rotit lebăda singură în înalturi tot chemându-şi tovarăşa de viaţă,

dar, văzând că nu mai apare, s-a înălţat sus de tot, a strâns aripile şi s-a
aruncat pe o stâncă ascuţită, ce se afla lângă satul Căsuţa.
Apropiindu-se de stâncă, a văzut mult sânge voievodul şi nu-şi afla
locul de mâhnire. Iar nu departe de stâncă un meşter cioplea în piatră.

— E tare piatra?
— Alta mai tare nu găseşti, domnitorule. De vrei cetate să-ţi durezi, să
ştii că va ţine o veşnicie.
— Aşa să fie! Să se ridice o cetate din piatra acestei stânci.

De atunci stânca se numeşte a Lebedei, iar din piatra adusă de lângă

satul Căsuţa, azi Cosăuţi, a fost construită vestita cetate a Sorocii.

Odată, domnitorul Moldovei Petru Rareş mergea călare pe malul

împădurit al Nistrului. Şi mergând el aşa, numai iată ce vede sus, pe cer,
cum un uliu s-a luat după două lebede. Atunci Petru Rareş a scos din tolbă
o săgeată, a ochit în uliu şi a întins coarda arcului. Dar tocmai în clipa
aceea calul voievodului s-a speriat de ceva, a nechezat puternic şi s-a

ridicat în două picioare. A tremurat mâna voievodului, şi săgeata slobozită

a zburat nu spre uliu, ci spre una dintre lebede. Fără suflare, biata pasăre a
căzut în apa râului. Domnitorul a mai tras o dată şi a căzut uliul. Multă
vreme s-a rotit lebăda singură în înalturi tot chemându-şi tovarăşa de viaţă,

dar, văzând că nu mai apare, s-a înălţat sus de tot, a strâns aripile şi s-a
aruncat pe o stâncă ascuţită, ce se afla lângă satul Căsuţa.
Apropiindu-se de stâncă, a văzut mult sânge voievodul şi nu-şi afla
locul de mâhnire. Iar nu departe de stâncă un meşter cioplea în piatră.

— E tare piatra?
— Alta mai tare nu găseşti, domnitorule. De vrei cetate să-ţi durezi, să
ştii că va ţine o veşnicie.
— Aşa să fie! Să se ridice o cetate din piatra acestei stânci.

De atunci stânca se numeşte a Lebedei, iar din piatra adusă de lângă

satul Căsuţa, azi Cosăuţi, a fost construită vestita cetate a Sorocii.