RESPECTUL FAȚĂ DE CELE SFINTE

Sfinţii sunt creştini sau persoane alese, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de
desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi care, după moarte duc o viaţă fericită în cer;

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi.
Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată toată puterea minunată a harului
său. 

Cinstirea  ce li se cuvine sfinţilor este una relativă, numită venerare, manifestată în

sărbători închinate lor, biserici ridicate în cinstea lor, în slujbe de pomenire închinate lor.

Sfinţilor li se cuvine o cinstire relativă numită venerare, pe când lui Dumnezeu i se

cuvine o cinstire absolută, numită adorare. Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte mijlocitori ai noştri
către Dumnezeu.
Cinstindu-i pe sfinţi, cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Cel care le-a dat acestora
harul său care îi ajută la desăvârșire .

-         Rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu, de mulţumire, de pocăinţă, de cerere.

-         Instituirea de sărbători în cinstea sfinţilor
-         Invocarea numelor sfinţilor spre mijlocire şi ajutor
-         Zidirea de biserici care poartă numele sfinţilor sau a evenimentelor din istoria
sfântă.
-         Adoptarea numelor de sfinţi ca nume de botez.
-         Cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte
-         Aducerea de ofrande din roadele pământului…

 Închinarea la moaştele sfinţilor e permisă deoarece sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei
ori asemănări ale lui Dumnezeu. Dacă însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunata
pe care ce le-o dă atunci înseamnă că  şi noi trebuie sa le cinstim, deoarece prin aceasta
cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască
din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau
păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi
proslăvim pe Dumnezeu prin ele.
Sfânta Cruce, Sfântul Potir, Sfântul Chivot de pe Sfânta Masă, Sfintele Icoane -  faţă de
acestea trebuie să manifestăm un respect deosebit, ele fiind în contact permanent cu Sfinţenia
revărsată de Dumnezeu în Biserică.
-         Noi cinstim de fapt Sfinţii reprezentaţi în ele, nu materia, lemnul, pictura
respectivă. Cinstim de fapt prototipul pe care ele îl reprezintă, persoană care există în realitate.
-         Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor.
-         Icoanele au mai fost numite şi Biblia neştiutorilor de carte. Ele au deci un rol
ajutător în rugăciunea credinciosului şi uneori îl ajută să înţeleagă sensuri ale învăţăturii
creştine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul şi mijlocul
răspândirii învăţăturii noastre despre Dumnezeu. 
Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit
Crucea şi a îmbrăţişat-o pe ea cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru. Crucea
arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea
ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva
lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de alta parte, să ne
înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin Cruce din păcatele noastre şi să o
slăvim. Desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane
scumpe nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus numai întristare, ci şi bucurie şi
mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotesc unii, o simpla spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă
pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasa jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.

DATORIILE FAȚĂ DE DUMNEZEU

Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De
altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi prin urmare nu are dreptul să le necinstească şi să le
strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă. Cel ce îşi
aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu
frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu
Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte.

Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi
aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi când îşi uneşte voia sa cu
voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia lui cea bună şi desăvârşită.

Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. lucrează pe pământ

pentru împărăţia lui Dumnezeu, Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte.
Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui
Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către
Dumnezeu pentru cei care încă nu l-au cunoscut.