Universitatea din Bucureşti.

Facultatea de Administraţie şi Afaceri

Economia României în
perioada comunistă
 Odată cu proclamarea Republicii Populare Române s-a început implimentarea
principiilor şi ideologiilor stalinismului economic, proclamate încă de la conferinţa
naţională PCR din 1945.
Terenul pentru aplicarea acestora a fost pregătit în anii premergători abdicării
monarhiei şi preluăriitotale a puterii de către comunişti odată cu proclamarea Republicii
Populare Române. Avem în vedereaici, în primul rând, reforma agrară din 1945, cea
monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor. Din1948, ritmul aplicării principiilor mai
sus menţionate a fost unul accelerat, cu consecinţe dramaticepentru economia şi
societatea românească. Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare„marii
naţionalizări” ce urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii supreme
spunea că„bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele,
izvoarele de energienaturală, căile de comunicaţii ferate, rutiere, pe apă şi pe mare,
poşta, telegraful şi radioul aparţinstatului, ca bunuri comune ale poporului”; articolul 11
crea practic baza juridică a exproprierii,menţionând că atunci „când interesul general o
cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile deasigurare, care sunt proprietate
particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietateastatului adică bun al
poporului, în condiţiile prevăzute de lege”.
Pe 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională vota Legea nr. 119, pentru
naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de
transporturi, cu scopul creării sectorului socialist destat şi premiselor trecerii la
conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării politicii deindustrializare forţată
de mai târziu. La articolul 1, se menţiona faptul că „se naţionalizează toatebogăţiile
subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a
ConstituţieiRepublicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile
de orice fel şiasociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de
transporturi şi telecomunicaţii”. La acelaşi articol erau enumerate cele 77 de criterii de
naţionalizare, pentru fiecare categorie de întreprinderi în parte.

Deşi legea avea articole în care se menţiona că se vor acorda despăgubiri

proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, acestea erau de fapt
inaplicabile întrucât, dela plata despăgubirilor erau excluşi cei care „fiind în serviciul
Statului, judeţelor sau comunelor, s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte
ilicite constatate judecătoreşte”, precum şi cei care„au plecat din ţară în mod clandestin
ori fraudulos, precum şi acelora care nu se întorc în ţară dupăexpirarea termenului de
valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autorităţile române”.
Deci comuniştii îşi făcuseră în aşa fel calculele încât să nu plătească nici o
despăgubire. De asemenea, se prevedeau sancţiuni dure pentru cei care s-ar fi opus
procesului de naţionalizare.
Sarabanda naţionalizărilor a continuat în anul 1948. Prin decretul nr. 197 din 13
august 1948, eraudizolvate şi lichidate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit; prin
decretul din 9 septembrie 1948se naţionalizau ultimele întreprinderi de căi ferate; prin
decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate instituţiile sanitare particulare.
Vor urma în anii următori: casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele,
restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare. Nu trebuie uitat decretul nr. 92
din 19 aprilie 1950, privind naţionalizarea unor imobile, prin care „imobilele clădite ale
foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale
marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea”,
intrau în proprietatea statului.
După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin
decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 se stabileşte regimul de colectare a cotelor la cereale
(înnoit în fiecare an, adăugându-se şi alte categorii de produse). Prin volumul lor şi prin
maniera de colectare, cotele obligatorii, menţinute până în 1956, au construit un
instrument foarte eficient pentru a “convinge ţărănimea să-şi predea pământul şi
inventarul pentru a intra în colectivă“. Situaţia era de-a dreptul aberantă, întrucât,
cantitatea datorată statului (între 20 şi 60% din producţie – cereale, carne, lapte, lână,
fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de
producţie, astfel că, de multe ori cota datorată era mai mare decât producţia obţinută,
iar ţăranul nu numai că nu rămânea cu nimic, dar ajungea în situaţia de a cumpăra
produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate
de comunişti. Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 a elaborat
programul vizând transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei de
colectivizare şi de „îngrădire a chiaburilor”.
 Ultimul aspect era considerat foarte important, din moment ce se stabilea că „în
etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea
unei politici de îngrădire a chiaburimii”, stabilindu-se şi mijloacele prin care se duce
această „luptă”: „prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi
mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte”; „printr-o politică fiscală
de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de o parte, şi să apese pe
chiabur, pe de altă parte”; prin „curăţirea” mişcării cooperatiste „de orice fel de elemente
capitaliste”; prin acordarea conducerii cooperativelor „numai muncitorilor agricoli,
ţăranilor săraci şi mijlocaşi”; prin neprimirea chiaburilor în gospodăriile colective etc.
După modelul sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi
Gospodăriile Agricolede Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci
G.A.C.-uri: Zorile, din Turnişor – Sibiu, Drumul Nou, din Zăbrani – Arad, Ogorul Roşu
din Laslea – Târnava Mare, Victoria Socialismului, din Răşcani – Vaslui şi Tractorul
Roşu, din Lunca de Jos – Cluj. Gospodăriile colective au primit un sprijin important de la
autorităţi: le-au fost date cele mai bune terenuri, le-au fost oferite reduceri de 20% la
cotele obligatorii, scutiri la impozitul agricol, ajutor din partea staţiunilor de maşini şi
tractoare (S.M.T.).
În ciuda acestor facilităţi, gospodăriile nu au dat dovadă nici de eficienţă
economică, nici nu au exercitat o atracţie pentru majoritatea ţăranilor. La sfârşitul anului
1949 erau înfiinţate doar 56 deunităţi G.A.C., cuprinzând 4.085 gospodării ţărăneşti, cu
o suprafaţă de 14.692 ha. Autorităţile comuniste au acţionat în forţă pentru a-i
determina pe ţărani să intre în G.A.C. Bătăile, arestările, schingiuirile, şantajul au fost
folosite în acest scop. Spre exemplu, în judeţul Târnava Mică, au fost bătuţi câte opt
ţărani în fiecare comună, iar în Constanţa, preoţii şi învăţătorii au fost nevoiţi să intre în
gospodărie, pentru a-i atrage pe ţărani. Au avut loc chiar şi execuţii demonstrative.
Evident, în faţa acestor abuzuri ţăranii au răspuns pe măsură, în numeroase
localităţi înregistrându-se revolte împotriva „colectivei”, care au degenerat deseori în
confruntări violente cu autorităţile, în urma cărora s-au înregistrat morţi şi răniţi. În ciuda
presiunilor permanente, ritmul colectivizării a fost unul lent.
Până la sfârşitul anului 1953 (an în care producţia agricolă o atinsese pe cea din
anul 1938), se înfiinţaseră 1.997 de G.A.C.-uri, reprezentând doar 8,3% din totalul
gospodăriilor ţărăneşti, restul de 91,7% fiind reprezentat de gospodăriile particulare. A
urmat o perioadă de relativă relaxare, în condiţiile în care, după moartea lui Stalin şi în
contextul convulsiilor care au marcat blocul comunist, liderii comunişti români au fost
preocupaţi mai mult de rezolvarea problemelor interne de partid.
Din 1958 procesul de colectivizare a reînceput în forţă, plenara Comitetului
Central din 26 – 28 noiembrie declarând că ţara este pregătită de un efort general de
modernizare socialistă. Comuniştii au declanşat o adevărată ofensivă împotriva
chiaburilor. În martie 1959, printr-un decret al Marii Adunări Naţionale s-a anunţat
„lichidarea exploatării omului de către om” şi practic desfiinţarea chiaburimii. La Plenara
din 30 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej admitea că „în numele luptei împotriva
chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor muncitori, au fost trimişi în
judecată, dintre ei peste 30.000 au şi fost judecaţi în procese publice”.
La plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1962, liderul comunist român anunţă
încheierea colectivizării, remarcând faptul că 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4%
din suprafaţa agricolă, cu 3.201.000 familii, sunt cuprinse în sectorul socialist.
Mecanismul de organizare a economiei centralizate s-a bazat pe sistemul de
conducere pe bază de plan. Primul plan anual a fost cel din 1949, urmat de altul în
1950. Ulterior s-a trecut la planurile cincinale, primul fiind cel dintre 1951 – 1955 şi chiar
planuri şesenale (1960 – 1965). Cuvântul de ordine pentru economia socialistă a fost
industrializarea, fenomen ce implica: electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea
industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini), automatizarea producţiei.
Pe 26 octombrie 1950, în şedinţa plenară a Comitetului Central al P.M.R., s-a
aprobat raportul lui Dej asupra planului de electrificare a ţării şi s-a hotărât „mobilizarea
tuturor organizaţiilor de partid, a instituţiilor de stat, a organizaţiilor de masă, a
oamenilor de ştiinţă, inginerilor şi tehnicienilor şi a întregului popor muncitor din
Republica Populară Română la acţiunea de realizare a sarcinilor cuprinse în raport şi a
planului de electrificare”.
Fonduri considerabile au fost alocate industriei româneşti. Partea industriei din
produsul social total a crescut de la 46,6% în 1950 la 57,3% în 1965. S-au construit
mari obiective industriale, unele dintre ele fără a avea o justificare economică. Cu toate
acestea, rata acumulărilor necesare investiţiilor şi industrializării a fost printre cele mai
ridicate din lume. Se remarcă un progres economic evident faţă de anul 1938, în ceea
ce priveşte industrii precum: industria chimică, metalurgică sau cea producătoare de
maşini. În domeniul agriculturii şi a ramurilor industriale legate de aceasta, progresul
faţă de anul de referinţă interbelic nu este atât de mare.
Însă, cu tot acest progres, puterea decumpărare a muncitorului din 1938,
rămânea de 1,9 ori mai ridicată decât a muncitorului din 1963.
Pe plan extern, România este integrată în cadrul Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (C.A.E.R.), organizaţia economică a statelor comuniste, creată în 1949, şi din
care făceau parte: Uniunea Sovietică, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.S.F.
Cehoslovacă şi R.P. Ungară.
Partea română nu a fost mereu pe aceleaşi poziţii cu „tovarăşii” din celelalte
state şi în special cu cei din U.R.S.S., la începutul anilor '60 având chiar atitudini critice
la adresa propunerilor venite de la Moscova.
Merită amintită şi faimosul „plan Valev”, care propunea realizarea unui „complex
de producţie interstatal al Dunării de Jos”, în componenţa căruia urmau să intre partea
de sud-est a României, nordul Bulgariei şi nordul Deltei Dunării, atunci parte a U.R.S.S.
Teritoriul nostru trebuia să se transforme într-un fel de „grădină de zarzavaturi” a
Europei comuniste, fapt de care liderii politici de la Bucureşti nici n-au vrut să audă.
Venit la putere în 1965, Ceauşescu a continuat planul de industrializare al ţării,
accentul fiind pus pe industria grea. Ca o mare realizare în acest sens a fost prezentată
inaugurarea (ce-i drept parţială) a combinatului siderurgic de la Galaţi, în anul 1968.
În perioada 1965 – 1970, rata de acumulare din industrie este foarte ridicată
(11,8%), iar investiţiile în această ramură economică ajung la în 1970 la 47,5% din
totalul investiţiilor. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre agricultură, unde
investiţiile sunt mult mai mici (doar 16% în 1970), la fel şi exporturile de produse
alimentare (în jur de 4% dintotalul exporturilor), în condiţiile în care producţia agricolă
fusese foarte bună la începutul anilor '70.
La Congresul al X-lea al P.C.R. (6 – 12 august 1969) Ceauşescu şi-a impus
punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte
mult prevederile producţiei economice. Este momentul în care începe „etapa făuririi
societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de
către liderul comunist de la Bucureşti.
Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice
ample, dar de o valoare economică îndoielnică. Se insistă foarte mult asupra
siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini.
Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia
românească de petrol era în scădere iar preţul petrolului de import era în creştere.
Dacă în 1975 România importa peste 10 milioane tone minereu de fier, în 1981
acesta a crescut la peste 15 milioane tone; în acelaşi an (1981) ţara noastră importa
aproape 13 milioane tone de petrol. Cu toate acestea, în anul 1975, Republica
Socialistă România se putea „mândri” cu: fabricile de amoniac şi acid azotic de la Târgu
Mureş; grupul de îngrăşăminte azotoase nr. 1 la Combinatul chimic Craiova;
Combinatul petrochimic Piteşti; Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea; Uzina de
superfosfaţi şi acid sulfuric de la Năvodari; Combinatul chimic de la Brăila; Uzina
dedetergenţi de la Ploieşti; Combinatul petrochimic Ploieşti; Combinatul chimic de la
Turnu-Măgurele; Combinatul chimic din oraşul Victoria; Uzina de ţevi de la Roman;
Fabrica de rulmenţi de la Bârlad; unităţile siderurgice de la Alba-Iulia, Bucureşti, Buzău,
Roman, Hunedoara, Câmpia Turzii sau Slatina.
Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea
nu numai de automobile (la Colibaşi) şi maşini agricole (la Braşov) ci şi elicoptere,
avioane sau vase maritime de până la 100.000 de tone.
O altă obsesie a regimului Ceauşescu a fost cea legată de „asigurarea
independenţei energetice a ţării”. În acest scop au fost construite zeci de centrale
termoelectrice şi hidroelectrice: Doiceşti, Borzeşti, Paroşeni, Fântânele, Bicaz, Sadu,
Lotru, Mintia – Deva, Bucureşti Sud etc., ce se adaugă sistemului hidroenergetic de la
Porţile de Fier, construit anterior, în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Românii aveau să
simtă din greu costurile acestei „independenţe” în următorii ani.
În ceea ce priveşte agricultura, deşi era privită ca o problemă de bază a planului
cincinal, a beneficiat de investiţii chiar mai mici decât cele avute anterior, doar 13% din
total, în ciuda dublării, în primii patru ani ai deceniului opt, a exporturilor de produse
cerealiere şi de carne.
 O sintagmă care revine în actualitate cu şi mai mare putere şi care a făcut zile
negre românilor, indiferent în ce domeniu economic activau, a fost cea legată de
„depăşirea planului de producţie” sau „cincinalul în patru ani jumate” (ori poate chiar
mai puţin).
Un proiect care a avut costuri uriaşe a fost Canalul Dunărea – Marea Neagră.
Construcţia Canalului, a fost începută de comunişti în 1949, lucrările fiind sistate în
1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, adâncime :7
m, lăţime la bază: 70 m, lăţime la suprafaţă: 110 – 140 m, pescaj maxim admis – 5,5 m,
prevăzut cu câte două ecluze la fiecare capăt) fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai
1984.
Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari,
preconizându-se o recuperarea a investiţiei în circa 50 de ani. Numai că exploatarea
acestuia adduce venituri anuale de 3 milioane de euro, ceea ce înseamnă că
recuperarea investiţiei se va face în câteva sute de ani. Un alt proiect de anvergură,
Canalul Dunăre – Bucureşti a rămas neterminat.
Planificarea planului cincinal 1976 – 1980 este nerealistă, majoritatea
indicatorilor principali (venitul naţional, producţia industrială, producţia agricolă)
rămânând neîndepliniţi. Drept consecinţă, prevederile cincinalului următor, cu excepţia
indicatorilor pentru comerţ exterior şi agricultură, au fost reduse pentru prima dată în
istoria comunismului românesc. Cu toate acestea, planul rămâne neîndeplinit la
numeroşi indicatori: energie electrică, petrol, cărbune, oţel, automobile, vase maritime,
cereale, construcţii locuinţe.
Una din repercusiunile acestei politici economice a fost creşterea datoriei externe
care, în 1983 ajunsese undeva pe la 11 miliarde de dolari. Lichidarea acesteia va
reprezenta încă una din obsesiile dictatorului de la Bucureşti.
Agricultura este poate cea mai văduvită ramură economică în anii `80. Partidul a
căutat prin diferitelegi să rezolve criza din acest sector, dar acestea nu au făcut decât
să accentueze controlul central şi să creeze mari probleme ţăranilor.
Un astfel de exemplu îl reprezintă decretul din 18 octombrie 1981 ,,privind unele
măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi
la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină şi mălai”. Prin
acesta se interzicea populaţiei aprovizionarea cu produse din afara localităţii de
reşedinţă sau în care lucrează şi se stabileşte ca, în perioadele de vârf ale lucrărilor
agricole, toţi locuitorii satelor, comunelor şi oraşelor agro-industriale, indiferent de
unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, să participe efectiv la efectuarea muncilor
agricole în unităţile de stat şi cooperatiste. Acest lucru, ce recunoaştea faptul că C.A.P.
- urile nu erau în stare să-şi îndeplinească menirea cu forţa de muncă proprie, nu făcea
altceva decât să ateste falimentul agriculturii socialiste. Un alt decret, cel din 24 ianuarie
1982, cu privire la aplicarea experimentală a proiectului „Legii retribuirii muncii în
unităţile agricole cooperatiste”, desfiinţa venitul minim garantat. Cooperatorii erau
obligaţi să presteze un număr sporit de zile de muncă pe an, în cooperativele agricole
de producţie şi să îndeplinească planurile de producţie. Acestea erau fixate fără a ţine
seama de condiţiile locale sau de variaţiunile climatice. A fost redusă cota în produse ce
le revenea ţăranilor şi înlocuită prin plata în bani, calculată fireşte la preţurile oficiale şi
nicidecum la valoarea pieţei.
Şi în ceea ce priveşte relaţiile economice cu alte state lucrurile au mers din rău în
mai rău. În primii ani ai deceniului opt România a stabilit relaţii bune cu Occidentul şi cu
organismele financiare internaţionale: a fost admisă la GATT, a aderat la Fondul
Monetar Internaţional şi a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor
Unite (1975). Au fost împrumutate mari sume de bani în vederea industrializării, dar
produsele realizate nu au avut calitatea necesară care să le impună pe piaţa mondială.
În anii `80 exporturile pe pieţele occidentale au scăzut foarte mult, crescând în
schimb cele cu statele blocului socialist (57% din total, în 1985). Trebuie admis că nu
toate proiectele iniţiate de Ceauşescu au fost eşecuri. Sistemul energetic şi Metroul din
Bucureşti se pot număra printre cele reuşite. În epocă s-a bătut monedă pe faptul că s-
au construit numeroase blocuri de locuinţe în toată ţara. Trebuie însă ţinut seama de
faptul că înainte de a se construi s-a demolat. Case, biserici, palate, stadioane,
construcţii de valoare istorică extraordinară au fost rase de buldozere în numele
socialismului şi a procesului de sistematizare. Cheltuieli imense au fost cu construcţii
megalomanice de tipul Casei Poporului, a doua clădire administrativă ca mărime din
lume, după Pentagon.
 Criza economică instalată în România în a doua jumătate a anilor '70 şi
incapacitatea regimului de schimbare în bine, aduce după sine şi reacţia societăţii.
Nemulţumirea oamenilor devine tot mai acută, greva minerilor din Valea Jiului (1977)
fiind un semnal important în acest sens.
De asemenea un moment dramatic se petrece la Braşov în 15 noiembrie 1987,
când marşul de protest al muncitorilor de la Uzina de camioane “Steagul Roşu” a fost
reprimat şi conducătorii lui au fost arestaţii. Interesant fost că spre deosebire de
protestul din 1977, acum au loc manifestări de susţinere pentru gestul muncitorilor
braşoveni în capitalele est-europene (Praga, Varşovia, Berlinul de est şi Budapesta).