COLECŢIA

BIBLIOTECA ARABĂ

© Toate drepturile sunt rezervate Asociaţiei Nord pentru Cooperare şi

Integrare.
Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a conţinutului
acestei lucrării este permisă doar cu acordul prealabil scris al
Asociaţiei.
 INTEGRALA
KHALIL GIBRAN

VOL.1

Operele elaborate în limba arabă

Traducere din limba arabă,

studiu introductiv, repere biografice şi note
Dumitm Chican

Volum apămt cu ocazia aniversării a 50 de ani de relaţii

diplomatice între România şi Republica Libaneză

~ÂJ&
Alllâ'V'~
PROEMA
2 01 4
 Volum realizat în colaborare cu
Asociaţia Nord Pentru Cooperare şi Integrare
Tel./Fax: 0262 280114 email: office@anci.org.ro

Consilier editorial: Emanuel PETERLICEANU

Redactor de carte: Andrei Alexandru ACHIM
Tehnoredactori: ing. Ioan KRUCZ, Vasile PUCI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Integrala Khalil Gibran / trad. din lb. arabă, studiu
introductiv, repere biografice şi note: Dumitru Chican. -
Baia Mare : Proema, 2014
2 vol.
ISBN 978-606-8138-37-4
Voi. 1. - 2014. - ISBN 978-606-8138-38-1

I. Chican, Dumitru (trad., pref.)

821.411.21(569.3).09 Gibran,K.
929 Gibran,K.

Preţ de vânzare 28,25 Lei

 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

CUPRINS
KHALIL GIBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII ..... 9
INTEGRALA Khalil Gibran ................................................... 32
MUZICA .................................................................................... 35
Muzica ... ...... ............... .... .. ... ..... .... ...... .. ...... .............. .... ............... 36
IELELE DE PE PAJIŞTI ......................................................... 45
Precuvântare .. ..... ... .. ... .. ........... .......... .. ............ .... ....... ... .. .. ... ....... 46
Primăvara anului 1890 de la întruparea lui Isus Nazarineanul .. . 49
Marta, ziditoarea ......... ..... .... .......... .... ........... .............................. 54
Iona nebunul .............. ... ............ .. ................... ... .... .. ... .. ........... .... . 63
SPIRITE RĂZVRĂTITE ......................................................... 75
Roza Al-Hani ........ ........ ...... .. ... ... .......... ................. ... .... ... .......... . 76
Gemetele mormintelor ............. ..... .... .... ............... ............ ... ... .. ... 88
Alcovul miresei ..... .. ........... ... ............... ....................................... 96
Khalil necredinciosul ..... .... ................. ........ ......... ................... .. 104
ARIPI ZDROBITE ................................................................. 141
Înainte-cuvântare ............... ................... ..................................... 142
Durere mută .......................... ..... ... .... .... ..... ... ..... ...... ..... ....... ..... . 143
Mâna destinului ... ......... ......... ... ....... .. .................... ..... .......... ..... 146
La uşa altarului ..... ...... ..... ...... ... ... .. ......... ........ .... ............... .... .... 148
Flacăra albă .... .. ... ........... ... ....... ................ .. .. .............. ... ...... ..... . 152
Furtuna ................ .... .. .. .. .. .. .... .. ....... ... .... .. ...... ...... .......... ...... .... .. 154
Lacul de foc .. ...... ..... ... ........ ............... .. .... .. .... .. .. ............. ...... ..... 161
La tronul morţii ... ..... .. ... ........ ...... .... .. ....... ... .... ......... .......... ... .... 172
Între Iştar şi Christos .... ................ ...... .. .. .................... ... ....... .. ... 182
Sacrificiul .. .. .... ................. ...... .... ....... ..... ...... ..... ... ....... ... .. ........ . 185
Salvatorul ... .. ...... .... ...... ......... ................. .......... ....... .............. .... 191
O LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET ............................................. 197
Precuvântare .... .... ...... .. ........... .... ... .. ........ ....... ........ .. ... ........... .... 198 ·
Anotimpurile iubirii .. .... ... ... .. .. ................ ... .... ..... .... ...... ..... ... .... 198
Poveste .... ... .......... ...... .... ..... .. ........ .. .... .... ....... ...... ...... ... ...... .... .. 200
Oraşul celor morţi .... .. .... ...... ..... .. ............... .... ..... .... ........ ...... .... 203
În moartea poetului stă vieţuirea sa .. .. ... .... .... ... ..... .............. ..... . 204
Sirenele ... ...... ... .... .............. .................. .... ..... ....... .... .... .. .... ... ..... 206

5
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Sufletul ...................................................................................... 207

Zâmbet şi lacrimă ...................................................................... 208
Vedenii ...................................................................................... 21 O
Frumuseţea ................................................................................ 211
Slove de foc ............... .... ............................................ ....... ......... 212
Printre ruine .... .. ..... ................................................................... . 213
Viziuni ....................................................................................... 214
Ieri şi astăzi ............................................................................... 216
Ai milă, suflete, fie-ţi milă! ....................................................... 218
Văduva şi copilul ei ............................. ......... ............................. 220
Timpul şi naţiunea ........ ....................... .......... ......................... ... 221
Înaintea tronului Frumuseţii ...................................................... 222
O vizită a înţelepciunii .............................................................. 224
Povestea unui prieten .............................................................. .. 225
Între Adevăr şi închipuire ......................................................... 227
O, bieţii mei prieteni ..... ........................................................... 228
Lamentaţii ........... ......... .............. ........... ........ .. .. .. ...... .... .... ... ..... 229
Între palat şi cocioabă ............................................................... 230
Doi copii .................................................................................... 231
Poeţii Emigraţiei ..................... .... ............ .. ............................... 232
Sub Soare .................................................................................. 233
Privind către ce va să fie ........................................................... 234
Regina fantasmelor ................................................................... 235
Ucigaşul ........... .................. ..... .... ..... .............. .. ...... ... .............. .. 237
Întâlnirea ................................................................................... 23 7
Fiinţa necuvântătoare ................................................................ 239
Pacea ............. ..... ....... ... ...... .. ... .. ............................. ............. ...... 240
Poetul ........................................................................................ 241
Splendoarea morţii .................................................................... 242
Despărţirea ...... ... .............. ... ............ ... .... ......... .... ................ ...... 243
Odihna ............ ... ............... ... ...................................................... 243
Cântări ..................................................... ....... .......... ...... ..... ...... 244
Imnele 01nului ........... ................................................................ 248
Alcovul miresei ......................................................................... 249
Cuvânt de încheiere ................................................................... 253
FURTUNILE ........................................................................... 255
Groparul .................................................................................... 256

6
 INTEGRALA KHALJL GJBRAN - V OL. 1

Robie ... .. ............. ... ........ .................... ....... ... ... ...... ... ... ............... 260
Monarhul captiv .. ...... .... ..... ...... .... .... .. .............. ....... ... ..... ..... ... .. 263
Isus crucificatul ................ ........... ............. ................. ... ... ........ .. 264
La poarta templului ............ .......... ....... ... ....... ..... ..... ........... ....... 267
O, noapte .......... ....... ....... .. .. .. .. ... ..... ...... .... .................... .. .......... 269
Zâna vrăjitoare ..... ............... .... .... .. .... ... .... ......... ............... .. ....... 272
Înainte de sinucidere ..... ....... .. ...... .. ........... .... ..... ...... .... .. ..... ...... 273
Ya, banni ummi ..... ..... .. .............. .... ....... ... ..... .. ........... ..... ... ....... 275
Noi şi voi ... ...... ...... .. ............. ...... .. ... ................... ...... .. ...... ........._277
Copii de zei şi nepoţi de maimuţe ........ .... ................................. 280
Între noapte şi zi ........ ..... .... ..... ... ... ...... .... ...... ....... .... .. :.. ... ......... 282
Stupefiante şi bisturiu ........... ....... ............ ......... ........................ 285
Gunoiul de aur ................................ .. ... .... .. ..... .. ..... .. ... ... ...... ...... 290
Vedenii ............. .... .. ....... ...... .... ....... ....... ...... ...... ........................ 293
În negura nopţii ......... .... ...................... ..... ........... .. ....... .... .... .. :.. 294
Noapte de sărbătoare .......... ............................. ............... ..... ...... 296
Coloşii .................. ............................................................. .. ...... 298
Filosofia logicii sau despre cunoaşterea Sinelui .. ..................... 301
Furtuna ....... .... .... .. .. ...... ... ...... .............. .. .................... ................ 303
Diavolul ... ....... ... ...... ...... ..... .... ......... ....... .. .. ...... ........ ............ .. ... 312
Sulban ...... ...... ................ ... ..... ............... ............ ......... ...... ... .... .. 320
Poetul din Baalbek .......................... ..... ... .............. ........... ...... ... 329
Veninul binelui şi al răului .... ............ ......... .. .... ... ... ........ :..... ..... 333
Poetul ..... ..... ... .. .... ..... ... ....... ...... ............ ......... ................... .. .. .... 336

7
Motto:
"Sunt viu, asemenea vouă şi mă aflu alături de voi.
Închideţi ochii, uitaţi-vă de jur- împrejur şi mă veţi vedea."

Ultimele cuvinte ale poetului, săpate în marmura

sarcofagului în care îşi trăieşte eternitatea.
 KHALIL GIBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

KHALIL GIBRAN - UN "PROFET" AL

ETERNITĂŢII

I
Schiţă de portret
În limba arabă, onomasticul Gibran, cu variantele sale de
scriere şi pronunţie Gibran, Jubran sau Gubran înseamnă
"aducătorul de mângâiere, de consolare", în vreme ce principala
semnificaţie a numelui Khalil este aceea de "prieten intim,
apropiat". Un nume sugerând, poate, predestinarea, dar prefăcut, cu
certitudine, într-un renume neumbrit în vreun fel nici astăzi la peste
130 de la naştere şi la aproape 85 de la dispariţia biologică.
Asemenea operei sale, viaţa şi trăirea tranzientă a marelui libanez
pot fi receptate ca o capodoperă rezultată din geniul ficţiunii. Gibran
însuşi a ales s ă se auto-de finească în această man ieră ficţională, ·
creându-şi, astfel, un nume şi un loc cu totul aparte şi lipsit de
precedente în istoria literaturii şi artei universale, datorat nu doar
acestei auto-definiri identitare, umane şi creatoare, cât; cu deosebire,
aşa cum avea să remarce abia mai târziu istoriografia creaţiei
spirituale şi literar-artistice, faptului fundamental că el a fost, mai
întâi, unul din precursorii libanezo-americani ai modernismului de la
sfărşitul secolului al XIX-iea şi începutul celui de-al XX-iea veac şi
"renascentistul "care a revoluţionat gândirea, filosofia, artele
vizuale, limba şi creaţia arabă literară însăşi a unei lumi arabe aflate,
din toate punctele de vedere material şi spiritual, ca un simplu
1
vilayet al Imperiului Otoman. Gibran a fost omul cu o polimorfie
creativă fără precedent, manifestându-şi geniul ca artist pictor, mai
întâi, apoi ca prozator, poet, filosof, teolog meditativ, devenind, la
vremea respectivă şi multă vreme după dispariţia sa, creatorul
considerat în mediile occidentale, înainte de cele otomane şi arabo-
islamice, cel de-al treilea mare poet ca popularitate bibliofilă şi
lecturală după Shakespeare şi Lao-Tzî, în vreme ce capodopera sa
Profetul, devenită cu rapiditate ceea ce azi am numi prin termenul
alogen de "best-seller", a fost citită, în occidentul latin cel puţin, mai
mult decât textele Bibliei.

1
Vi layet (în I. turcă): provincie a Imperiului Otoman

9
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

Khalil a fost cel mai popular creator în toată pleiada poeţilor şi

artiştilor din aşa numita mahjar - emigraţia sau exilul provenit din
Orientul Mijlociu arab, plecaţi din ţările lor de origine şi care, prin
noul mediu social-cultural şi prin deschiderea şi asimilarea valorilor
occidentului, adaptate la condiţiile istorice lăsate acasă, aveau să
constituie aşa-numita Al-Nahda, Renaşterea spirituală şi creatoare a
lumii arabe şi mijlociu-orientale. Dar, fiind un "exilat" emigrant şi
un "renascentist" ofensiv şi incoruptibil, Gibran este privit, mai ales
în spaţiul spiritual de origine, şi ca un rebel politic al lumii arabe şi
un răzvrătit artistic care a adus ruptura cu vechea şcoală filosofică,
poetică şi artistică a spaţiului arab. Astăzi, cei un miliard şi jumătate
de arabi îl privesc, cu aceeaşi ardoare ca pe marele "erou literar"
care, pentru libanezi , echivalează, simbolic şi emoţional, cu profilul
stilizat al cedrului imprimat pe drapelul naţional al Libanului.
Cunoscut pe plan mondial îndeosebi pentru opera sa Profetul,
elaborată în limba engl eză, Gibran Khalil Gibran rămâne, prin tot ce
a scris, unul dintre marii înainte-stătători ai modernizării literaturii
de limbă arabă, întreaga sa operă pornind, înainte de toate, din
izvoarele culturii arabe clasice ş i populare pentru a îngloba, mai
apoi, marile resurse culturale ale patrimoniului universal: cultura şi
filosofia semitică a Bibliei şi a c i vilizaţiilor antice ale Orientului
Mijlociu, poezia şi estetica l iturgică şi coranică, moştenirea
Renaşterii europene şi a Secolului Luminilor, până la filosofia şi
gândirea mistică a Extremului Orient. Foarte sintetic vorbind,
scrierile djubraniene pot fi orânduite după trei mari tendinţe
predominante: romanul de compoziţie care, după paradigma
europeană, îşi desfăşoară construcţia în jurul individului şi a
universului său personal şi irepetabil; scriitura pe care am numi-o
"profetică", inspirată din poezia romantică a veacului al XIX-lea şi
îmbogăţită cu o dinamică biblică laicizată cu generozitate; abordarea
transgenerică, obişnuită în patrimoniul biblic ca şi în proza literară
arabă clasică în care sunt integrate într-un tot unitar diverse genuri şi
tehnici tradiţionale şi modeme.
Cert este că de-a lungul numeroaselor generaţii care i-au
succedat, opera lui Gibran a lăsat o amprentă neştearsă şi încărcată
de un vibrant umanism, mai ales prin locul central acordat fiinţei
umane ca univers individual în raport cu toate celelalte instituţii
sociale, politice sau religioase.

10
 AL ETERNITĂŢII
11 11
KHALIL GIBRAN - UN PROFET

II
Venirea, trecerea şi plecarea din lume
Gibran Bin Khalil Saad Gibran a văzut lumina zilei la 6
ianuarie 1883 într-o familie modestă de creştini romano-catolici
maroniţi din satul Bişarri, aflat în nordul muntos al Libanului şi
deschis către pantele pitoreşti ale Văii Qadişa (Valea Sfântă) pe care
o va evoca, nostalgic, în multe dintre scrierile sale de maturitate.
Tatăl său Khalil, descendent dintr-un străbunic, Yussuf Gibran Al-
Baş'alani, sirian prin rădăcini, a fost al treilea soţ al mamei viitorului
poet, Kamila Rahmeh care a adus în noua căsnicie un fiu, Butrus
(Petru), rezultat dintr-unul din mariajele anterioare cu un văr, Hanna
Abdel Salam Rahmeh, şi cu care vârstnicul Khalil va mai avea încă
trei progenituri - un fiu, Gibran, mai mic cu trei ani decât fratele
vitreg Butrus, şi două fete, Mariana şi Sultana. Kamila, ea însăşi
fiică de preot maronit creştin, provenea dintr-o descendenţă
familială puternic religioasă care se va resimţi şi în educaţia primară
a lui Gibran şi va avea un rol moral şi psihic important în înfruntarea
dificultăţilor vieţii de mai târziu, îndeosebi după emigrarea şi
stabilirea în Statele Unite. Fără a fi dispus de o educaţie deosebită,
dar vorbind fluent araba literară , engleza şi franceza, mama
viitorului poet a fost înzestrată natural cu o înclinaţie aparte pentru
muzică pe care a transmis-o şi copiilor săi.
Petrecându-şi copilăria în spaţiul natural şi izolat al localităţii
natale, al nordului libanez şi al cedrilor săi , Gibran s-a fonnat,
timpuriu, ca un spirit meditativ şi însingurat, iubitor nu al
reuniunilor de familie sau al evenimentelor cotidiene, cât al spaţiilor
verzi, al micilor cascade muntoase, al stâncilor golaşe, al majestăţii
pădurilor de cedri şi, în general, al marii şi liniştitei naturi
înconjurătoare. Impresiile copilăriei şi ale primei adolescenţe îl vor
um1ări întreaga viaţă şi se vor regăsi, cu deosebire, în opera sa
picturală.
Despre tatăl său, Gibran îşi aminteşte că, părinte al unei familii
nevoiaşe, Saad Khalil a avut ocupaţii ocazionale, mai ales aceea de
cioban, fiind, însă, un împătimit al alcoolului şi al jocurilor de cărţi,
dar şi un temperament ursuz, autoritar şi prea puţin preocupat de
grijile şi nevoile celor patru copii. A fost, aceasta, pricina de
căpetenie pentru care Gibran nu a fost dat la şcoală, primind,
sporadic lecţii de la preotul satului, părintele Sem'an, şi , mai apoi,
preotul Germanos, spirite care au înţeles energiile zăgăzuite ale
copilului pe care le-au încurajat şi de la care emulul a deprins

11
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

scrierea şi cititul în limbile arabă şi siriacă (vechea aramaică)

precum şi dragostea pentru lectură - atâta cât îi putea fi accesibilă în
condiţiile precare ale locului şi ale timpului. Acestui necunoscut
dascăl i se datorează şi trezirea înclinaţiei somnolente a copilului
pentru desen. ,,Atunci - va spune Gibran mai târziu, am văzut pentru
întâia oară un album cu reproduceri după operele lui Leonardo da
Vinci şi atunci am simţit că o parte din spiritul acestuia s-a prelins
pentru totdeauna în sufletul meu". Copilăria lui Gibran s-a petrecut,
totuşi, în imensitatea naturii şi într-o largă sălbăticie a libertăţii, în
pofida certurilor şi neînţelegerilor cotidiene dintre părinţii Khalil şi
Kămila.
Împlinirea vârstei de opt ani a coincis şi cu năpustirea
inspectorilor şi a soldaţilor otomani care l-au arestat pe bătrânul
Khalil, aruncându-l în închisoare pentru neplata birurilor şi taxelor
vremii. Toată adunătura familiei a fost sechestrată şi confiscată,
locuinţa scoasă la vânzare şi Kamila silită ca, împreună cu cei patru
copii, să-şi caute adăpost pe la prieteni şi rude, hotărând, după multe
frământări că unica soluţie pentru salvarea copiilor şi supravieţuire
era aceea de a lua calea pribegiei, ţinta aleasă fiind, ca pentru multe
alte familii din Liban şi din Imperiul Otoman, America.
Tatăl Khalil avea să fie eliberat în 1894, după trei ani de
temniţă, cu interdicţia de a părăsi vilayetul şi fruntariile imperiului
Otoman. Soţia şi copiii săi se pregăteau, însă, pentru exil.
La 25 iunie 1895, Kămila, împreună cu copiii Gibran, în vârstă
de 12 ani, Mariana, Sultana şi Butrus părăsesc ţărmurile Libanului
cu direcţia America unde îşi vor găsi adăpost mai întâi în Boston,
unde au găsit o comunitate puternică de mai vechi emigranţi arabi şi
libanezi, inclusiv unii plecaţi chiar din Bişarri, ceea ce, prin
legăturile fireşti care s-au stabilit şi prin posibilitatea de a vorbi
limba natală şi de a trăi într-un mediu familiar, a facilitat adaptarea
şi mai lesnicioasa integrare a noilor veniţi în mediul primitor.
Kămila nu mai era acum doar mama de acasă, ci şi unica sursă de
existenţă pentru copii săi, pe care a câştigat-o fie lucrând ca
spălătoreasă, fie vânzând din uşă în uşă broderii şi alte lucruri
artizanale făcute de mâinile ei. Şansa a făcut ca, beneficiind de
sprijinul unor asociaţii caritabile de susţinere a imigranţilor, dar şi cu
ajutorul conaţionalilor săi, să îşi găsească o reşedinţa modestă şi să îl
poată înscrie pe Khalil la şcoală, beneficiu de care, însă, din pricina
concepţiilor conservatoare privind segregaţia dintre bărbaţi şi femei,
nu au putut profita şi fetele Mariana şi Sultana.
La 30 septembrie 1895, la două luni de la sosirea pe pământul
Americii, Gibran începea studiile la "Quincy Public School". O

12
 KHAUL GIBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

neobservată eroare de înscriere a făcut ca registrele şcolii să

transforme numele original de Kahlil în Khalil, nume pe care Gibran
îl va adopta şi pe care îl va purta toată viaţa în forma cu care a întrat
în istorie, aceea de Gibran Khalil Gibran.
În paralel cu studiile la "Quincy Public School", tânărul s-a
înscris şi la cursurile unei şcoli de artă, "Denison House", un
aşezământ sponsorizat de "College Settlement Association" condus
şi administrat de voluntari. Aici, Gibran avea să cunoască primul
fior al dragostei pentru una din profesoarele de desen ale colegiului,
Florence Pierce, din care a făcut model pentru exerciţiile sale de
desen şi pictură. Înclinaţiile artistice ale elevului au fost remarcate
de un influent coordonator social de la "Boston Children's Services
Association", Jessie Fremont Beale, care avea să-l recomande, la
rândul său, unuia dintre artiştii, editorii şi fotografii cunoscuţi ai
vremii, Fred Holland Day, pe care l-a întâlnit 1 în decembrie 1896, zi
care pentru adolescentul de 13 ani a marcat începutul unui drum
artistic ascensional de-a lungul căruia avea să se impună progresiv în
cercurile artistice din Boston şi, mai apoi, din America. Fred
Holland Day a avut o remarcabilă influenţă asupra dezvoltării
intelectuale şi estetice a lui Gibran, căruia i-a deschis şi porţile spre
familiarizarea cu cultura şi mitologia greacă, literatura universală a
vremii, cu creaţia marilor nume ale literaturii modeme între care, nu
în ultimul rând, belgianul Maurice Maeterlinck şi americanul Walt
Whitman. Istoriografia biografică reţine anecdoticul întâmplării în
care, în urma unor lecturi asidui a cărţilor indicate de Holland,
Gibran şi-a exprimat, entuziast, cea dintâi credinţă religioasă
primară, declamând: "Eu nu mai sunt catolic, sunt un păgân!".
Acelaşi Fred Holland i-a călăuzit paşii către descoperirea tainelor
artei plastice a desenului, expunându-i chiar, un portret al
0,

bătrânului său tată Khalil, la o expoziţie de artă organizată, în 1898,

la Boston, moment cu reacţii favorabile şi laudative la adresa
tânărului aspirant la gloriile artistice. În această perioadă o cunoaşte
pe tânăra de 24 de ani Josephine Preston Peabody, o poetă şi
dramaturgă americană ale cărei frumuseţe şi caracter plăcut l-au
cucerit pe junele Khalil.
Era anul în care viitorul poet şi artist îşi încheia studiile
elementare. Starea materială a familiei cunoscuse o ameliorare
relativă după ce şi fiul cel mic al Kamilei îşi găsise de lucru,
contribuind la diminuarea poverilor şi greutăţilor materiale
cotidiene. În atari împrejurări, Kamila a decis că venise vremea ca
Gibran să se întoarcă. vremelnic în ţara natală pentru a-şi completa
educaţia şi a absorbi tradiţia şi specificul lingvistic şi cultural

13
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

oriental care să creeze un echilibru armonios cu cultura şi estetica

occidentală, deja familiare acestuia.
Reîntors la Beirut în vara anului 1898, este admis la Madrasat
Al-Hikma (Şcoala Înţelepciunii), fondată de episcopul maronit
Joseph Debs ca un colegiu cu caracter naţional bazat pe învăţătura
Bisericii şi pe istoria şi practica liturgică creştină. La solicitarea sa,
candidatul este înscris la un nivel superior de studii concentrate pe
studiul literaturii şi limbii arabe clasice. În cadrul acestui aşezământ
s-a consolidat şi a început să se exteriorizeze temperamentul său ostil
şi refractar la rigorismul şi dogmatismul religios, tendinţă încurajată
şi de aceeaşi ostilitate îndârjită arătată de bătrânul Khalil
îndeletnicirilor "rătăcite" ale fiului său. Faţă cu încordarea survenită
în relaţiile dintre tată şi fiu, Gibran părăseşte locuinţa pe care
bătrânul o aflase la Beirut şi se mută la o rudă îndepărtată.

La trei luni de la revenirea în ţară, Gibran are surpriza de a

primi o scrisoare de la tânăra poetesă americană Josephine Peabody
care, între altele, îşi infonna destinatarul despre faptul că, din
in iţiativa lui Fred Holland, putuse să-i cunoască mai multe dintre
lucrările plastice care îi aduseseră "o profundă bucurie şi încântare".
Răspunsul transmis de Gibran, la 3 februarie 1899, a fost începutul
nu doar al unei îndelungate corespondenţe care avea să dureze peste
9 ani, dar şi al unei relaţii în care poetul a putut cunoaşte multele
faţete ale iubirii de la fericire şi suferinţă, la divinaţie şi disperare.
În anul 1900, în vârstă de 17 ani, Gibran realizează o serie de
reprezentări portretistice inedite ale marilor gânditori arabi pe care îi
studiase şi contribuie cu ilustraţii la realizarea magazinului literar al
colegiului, Al-Manara (Farul) editat de mentorul său spiritual,
părintele Joseph Hawayk, faptă pentru care a fost "înnobilat" cu
titlul de "poet al şcoli i". Străbate ţinuturile Libanului şi ale Siriei
putând cunoaşte vicisitudinile, înapoierea morală şi materială,
greutăţile generate de stăpânirea otomană, iar sentimentul de revoltă
şi neputinţă faţă de asemenea stare de lucruri îl va urmări întreaga
viaţă şi îşi va găsi o exprimare tulburătoare în paginile multora dintre
creaţiile sale literare de mai târziu. Dezamăgit, dar şi sub impulsul
veştilor despre starea precară de sănătate a sorei sale Sultana, Gibran
îşi vizitează pentru ultima oară localitatea natală Bişarri, înainte de a
decide reîntoarcerea în America de unde nu va mai reveni niciodată.
Din nefericire, sosirea sa la Boston a fost prea târzie pentru a o
mai regăsi în viaţă pe Sultana, răpusă, prematur, de tuberculoză, la 4
aprilie 1902, la vârsta de numai I 4 ani. A fost un şoc pe care Gibran
l-a resimţi t cu o intensă acuitate a durerii. Dar depresia pricinuită de

14
 KHALIL GIBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

dispariţia surorii sale mai mici şi puternica afecţiune pe care a arătat­

o familiei sale nu au au putut să împiedice, în acelaşi timp,
ataşamentul crescând până la iubire, mărturisită pentru tânăra femeie
pentru care Gibran devenise "tânărul său profet", fără, însă ca
aceleaşi sentimente să fie reciproce, Gibran rămânând, pentru
Josephine, după propriile destăinuiri ale acesteia, un "prieten" şi un
"dascăl de artă". Cu toate acestea, mărturisindu-şi credinţa că tânărul
libanez are calităţile unui om de geniu, nu a pregetat să îl susţină, să
îl încurajeze şi să îl introducă în cele mai rafinate cercuri literar-
artistice şi intelectuale ale vremii. Rămâne o întrebare nelămurită
dacă infatuarea - aşa cum au susţinut unii biografi - sau diferenţa
prea mare de vârstă a împiedicat-o pe Josephine să decline repetatele
cereri în căsătorie primite din partea poetului. Istoricii sunt de acord
în afirmaţia că dragostea neîmpărtăşită pentru Josephine a fost
imboldul care 1-a determinat pe Gibran să elaboreze opera sa
"Profetul", lucrare al cărei titlu este preluat dintr-un lung poem scris
de autor în decembrie 1902 - o reprezentare vizionară a anilor trăiţi
în localitatea natală Bişarri şi în tulburătoarele împrejurimi naturale
ale acesteia. Ediţia publicată a "Profetului" este dedicată Josephinei
Peabody.
Necazuri neprevăzute încep însă să se adune în familia
exilatului. În februarie 1903, mama, Kamila, este supusă unei
intervenţii chirurgicale pentru extirparea unei tumori canceroase.
Fratele vitreg, Butrus, părăsise Bostonul pentru a-şi căuta de lucru în
Cuba, astfel încât Gibran rămâne unicul întreţinător al mamei sale
bolnave şi al surorii mai mici Mariana, într-o vreme în care
neajunsurile şi privaţiunile cotidiene îl silesc să rămână mai tot
timpul dep~rte de preocupările sale literare şi artistice. Avea mimai
20 de ani. In luna martie, fratele Butrus se întoarce la Boston, grav
afectat şi el de o tuberculoză în urma căreia se va stinge din viaţă în
aceeaşi lună. Nu a fost ultima lovitură pentrn Gibran: cancerul
mamei sale a degenerat într-un proces de expansiune rapidă şi, trei
luni mai târziu, la 28 iunie 1903, Kamila îşi află şi ea obştescul
sfârşit. Trei pierderi ale celor dragi au avut un impact devastator
asupra sensibilităţii poetului. Mariana începe să facă croitorie
ocazională pentru a aduce un plus de subzistenţă pentru sine şi
pentru Gibran care decide să lichideze măruntele afaceri ale familiei
pentru a-şi încerca şansele, începând să scrie în arabă şi în engleză.
Cu ajutorul prietenilor săi, Fred şi Josephine, organizează o
expoziţie de debut ca pictor, în care expune, realizate în cărbune un
grupaj de lucrări cu tematică algebrică şi simbolistă. Evenimţntul s-
a bucurat de o vremelnică atenţie din partea criticii, mai multe

15
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

tablouri fiind chiar vândute. El nu a marcat, însă, doar primul pas

public pe care Gibran îl făcea pe cărările artei, ci şi un moment care
acea să îi influenţeze în mod decisiv şi binefăcător evoluţiile
ulterioare. Din iniţiativa Josephinei, la vernisaj fusese invitată şi
Mary Elizabeth Haskell, o femeie cultă şi respectabilă, cu 1O ani mai
vârstnică decât Gibran, directoare şi administratoare a colegiului
"Cambridge School" şi dispunând de solide relaţii şi cunoştinţe în
societatea culturală a vremii. Între cei doi se va lega o prietenie care
avea să dureze până la moartea poetului, cu urmări benefice asupra
vieţii personale şi a carierei ulterioare a lui Gibran. Este plauzibilă
afirmaţia că pentru viitorul scriitor, Mary Elizabeth a fost receptată
mai degrabă ca imagine a mamei protectoare şi blânde, reverberaţie
a afecţiunii deosebite purtate defunctei mame Kămila. Ea a fost cea
care l-a susţinut pe Gibran inclusiv din punct de vedere financiar şi
care l-a încurajat şi motivat să îmbrăţişeze cariera artistică la care ea
însăşi visase. Ea este, totodată, cea care l-a determinat pe scriitor să
renunţe la a-şi mai traduce în arabă scrierile elaborate în engleză şi
să se concentreze pe realizarea acestora direct în limba lui
Shakespeare, rămânând alături de el, susţinându-i strădaniile,
corectându-i greşelile, şlefuindu-i expresivitatea şi acumulările
lexicale şi chiar familiarizându-se însăşi cu limba arabă pentru a
putea să se apropie mai mult de temperamentul poetic şi de gândirea
emulului său.
La vârsta de 21 de ani, în 1905, Gibran Khalil Gibran şi-a făcut
debutul publicistic cu un eseu publicat în periodicul Al-Muhagir
(Emigrantul) editat de comunitatea expatriaţilor arabi din Boston.
Era vorba de lucrarea Visiori, lucrare de factură romantică, dar cu o
scriitură în care abundă procedeele simbolismului şi se resimte
puternic influenţa limbajului colocvial deprins în vremea traiului său
la Bişarri şi, ulterior, în anii de şcoală petrecuţi la Beirut. Articolele
care au unnat sunt încărcate de intensitate pasională şi de o
deosebită fervoare lirică prin care autorul îşi cheamă poporul şi
lumea arabă în general, la "trezire din somn" şi la eliberarea din
sclavia imperială otomană. Khalil Gibran se vesteşte, deja, a fi
vizionarul militant pentru refonna societăţii - un mesaj cu
reverberaţii universaliste care va fi întâlnit, cu deosebire, în operele
redactate în limba engleză .
Un an mai târziu, în 1925, la 22 de ani, îi este publicată prima
sa carte în limba arabă, pamfletul Nubzat fi.fann Al-Muszqa (Schiţă
asupra artei muzicii) şi îi este încredinţată o rubrică permanentă la
Al-Muhagir, din New York, de data aceasta, având drept titlu Tears
and Laughter (Lacrimi şi râs), o selecţie din materialele, formând,

16
 PROFET" AL ETERNITĂŢII
11
KHALIL GIBRAN - UN

ulterior, o carte de sine-stătătoare cu titlul A Tear and a Smile (O

lacrimă şi-un zâmbet). În perioada colaborării cu periodicul
newyorkez, a beneficiat de aprecierile celui care avea să devină mai
târziu unul din marii reprezentanţi ai literaturii arabe renascentiste a
emigraţiei şi un la fel de mare prieten al lui Gibran. O prietenie la fel
de trainică avea să-l lege pe Gibran şi de un strălucit reprezentant al
literelor libaneze din exil, Mikhail Nu'aimeh.
Scrierile de început ale lui Gibran ne arată un spirit revoltat
împotriva dominaţiilor şi injustiţiei făcută de om semenilor săi.
Opera sa publicată, în 1906, Arii 'is Al-Murug (literal "Nimfele
pajiştilor") tradusă în arabă prin "Miresele spiritului" dar preferată
de Gibran însuşi cu denumirea de "Nimfele din vale", titlu pe care îl
vom păstra şi noi) este o grupare de trei alegorii a căror epică se
desfăşoară în nordul Libanului şi care dau expresie spiritului anti-
feudal şi anti-clerical al autorului. Alte scrieri alegorice din această
perioadă - "Martha", şi "Yuhanna Al-Magnun" (,,Ioan nebunul") au
drept temă nefericirea prostituţiei, hărţuiala religioasă, reîncarnarea
şi iubirea ca predestinare. Şi în scriitura acestora se resimte puternic
in fluenţa istorisirilor şi povestirilor populare auzite de Gibran la
Bişarri, dar şi propria fascinaţie a autorului faţă de textul biblic şi
viziunea despre natura mistică a iubirii, teme care vor fi abordate şi
în lucrarea sa în limba engleză The Madman (Al-Magnun -
,,Nebunul").
Ideile sale revoluţionare şi critice vor face ca următoarea sa
carte, Al-Anvah Al-Mutamarrida (,,Suflete răzvrătite"), un grupaj de
patru texte, publicat în 1908, să fie arsă în pieţele publice la Beirut şi
cenzurată de caimacamul guvernului sirian. Era vorba, în cele tr.ei
povestiri, despre problemele sociale ale Libanului, "erezia"
împotriva canoanelor religioase rebarbative la ideea de nou şi de
reformă, de violenţa şi strâmbătatea justiţiei feudale, de condiţia
femeii arabe în societatea acelui început de veac XX. Mai mult,
autorul aduce severe critici atât Bisericii, cât ş i instituţiei statale,
"erezie" pentru care, vremelnic, avea să fie excomunicat din
Biserica maronită şi supus oprobriului public în localitatea natală,
Bişarri.
Cu sprijinul financiar al bunei sale prietene, Mary Haskell,
Gibran, acum în vârstă de 25 de ani, va putea să plece, pentru doi
ani, la Paris, pentru studii de artă, lucru petrecut la 1 iulie 1908. În
capitala Franţei s-a înscris la Academie Julian, o şcoală care îi
pregătea pe aspiranţii la statutul de student ai prestigioasei Ecole. des
Beaux-Arts şi în care l-a avut ca dascăl şi mentor pe faimosul
sculptor Auguste Rodin. Tot aici îi va cunoaşte şi pe părinţii

17
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

psihanalizei, Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung. Contactele cu

boema franceză, cu viaţa cultural-artistică din "Capitala Luminilor"
numeroasele preumblări prin muzeele şi aşezămintele culturale
aveau să aducă un plus de maturitate, complexitate şi bogăţie
personalităţii şi temperamentului său artistic. Şederea la Paris avea
să fie încununată de reîntâlnirea cu mai vechiul său prieten libanez
Amin Al-Rihani, aflat şi el în drum spre America.
La 31 octombrie 191 O, revine la Boston decis să se consacre
exclusiv scrisului. O cere în căsătorie pe Mary Elizabeth Haskell,
solicitare pe care aceasta o declină invocând diferenţa de vârstă, dar
refuzul ei nu înseamnă şi întreruperea relaţiilor de prietenie între cei
doi. Este momentul în care Mary Haskell începe elaborarea unui
jurnal personal despre relaţiile sale cu Gibran, în realitate un portret
atent şi profund al personalităţii şi gândirii poetului, jurnal care avea
sa rămână drept cea mai complet şi complex despre viaţa şi
universul lăuntric şi artistic al marelui libanez.
În anul următor Gibran îl cunoaşte pe proeminentul poet de
origine irlandeză William Butler Yeats, căruia îi realizează portretul,
începând, astfel seria mai multor lucrări portretistice care vor ·
constitui un album de sine stătător pe care autorul l-a intitulat
"Temple of Arts" şi care va cuprinde portrete ale căror modele au
fost, între alţii, compozitorul Claude Debussy, sculptorul Auguste
Rodin, actriţa Sarah Bemhardt, psihologul şi psihanalistul Carl G.
Jung ş.a.
În acelaşi timp, Gibran manifestă preocupări pentru viaţa
politică, alăturându- se societăţii "Golden Links Society", o grupare
constituită din tineri imigranţi siro-libanezi militanţi pentru
drepturile comunităţilor arabe expatriate. Declararea de către Italia a
războiului împotriva Imperiului Otoman va înflăcăra spiritele
emigranţilor arabi cărora Gibran li se alătură ca un entuziast
susţinător al eliberării Libanului şi chiar al unei uniuni armate de
luptă împotriva Turciei otomane. A continuat să publice pamflete şi
apeluri patriotice în cotidianul Mir 'ăt Al-Gharb (,,Oglina
Occidentului"), colaborare care încetează în 1912 când, la
încurajarea şi cu susţinerea materială a prietenei sale Mary Elizabeth
Haskell şi având cu sine mai multe scrisori de recomandare din
partea acesteia, se mută la New York în speranţa că va beneficia de
o mai largă deschidere către cercurile şi mediile literar-artistice
americane. După o scurtă găzduire de către Amin Al-Rihani,
închiriază un studio de pictură, folosit şi ca locuinţă, continuând să
scrie şi să picteze. Publică, cu dedicaţie pentru Mary Elizabeth,
cartea Al-Agniha Al-Mutakassira (,,Aripi zdrobite"), o nuvelă

18
 AL ETERNITĂŢII
11 11
l<HALIL GrnRAN - UN PROFET

poetică şi o tragică poveste de iubire înăbuşită de convenţiile şi

conservatorismele sociale din ţara natală. Pentru autor, eroina
imaginară, tânăra Selma Karameh este asemuită cu "o pasăre cu
aripile zdrobite şi închisă în cuşcă" .
În 1913, devine colaborator al revistei Al-Funun (,,Artele"),
revistă de literatură şi artă al comunităţii arabe new yorkeze în care
va publica o serie de scrieri care, mai târziu, vor fi adunate în
volumul Al-Magnun (,,Nebunul"), o culegere de parabole şi poeme
publicată în acelaşi an.
În această perioadă s-a aplecat asupra filosofiei lui Nietzsche la
care descoperă, îndeosebi, o abordare a creştinismului şi a lui Iisus
Christos, deosebită de propria concepţie a poetului. Dacă pentru
filosoful german, religia şi biserica creştină poartă întreaga
responsabilitate pentru dezumanizarea şi sclavizarea popoarelor, iar
Christos este prezentat ca o personalitate neputincioasă şi învinsă, la
Khalil Gibran, acesta este omul perfect, muritorul admirabil care îşi
biruie propria moarte, iar acestuia îi va dedica, în 1928, cea mai
întinsă operă elaborată în limba engleză, Jesus, The Son of Man
(,,Isus, Fiul Omului").
În paralel, autorul şi Mary au procedat la recitirea şi la
pregătirea unei noi ediţii a "Nebunului", iar în 1914, la 31 de ani,
Khalil îşi publică a cincea carte în limba arabă, Dam 'a wa lbtisama
(,,O lacrimă şi-un zâmbet").
Odată cu declanşarea Primului Război Mondial, Gibran şi-a
intensificat implicarea în activităţile şi în militantismul politic,
mesajul său fiind acela al necesităţii de unitate între creştini şi
musulmani în lupta pentru abolirea dominaţiei otomane. O pornire
entuziastă de a se întoarce în Liban pentru a lupta cu arma în mână
împotriva opresorilor turci îi este stopată de poveţele lui Mary.
Khalil Gibran se va vedea silit să urmeze un mai lung tratament
de electroterapie pentru dureri la umăr provocate, în copilărie, de o
cădere de pe stâncile din valea Qadişa, durere care l-a urmărit toată
viaţa, afectându-i, cu timpul, chiar geografia naturală a umerilor. În
1916, este primul imigrant arab care aderă la gruparea şi la publicaţia
"The Seven Arts" şi în acelaşi timp îi destăinuie lui Mary proiectul
său de a aşterne pe hârtie o nouă lucrare care ar fi trebuit să fie
intitulată "My Island Man" la care a renunţat în favoarea
"Profetului". Acesta va apărea ca atare şi îl va .consacra cu rapiditate
pe Gibran drept "omul unei singure cărţi" - aserţiune pe care
întreaga creaţie gibraniană şi istoriografia literară o vor infirma după
publicarea cărţii şi până astăzi.

19
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

În 1918 vorbeşte despre o carte la care lucra, sub titlul "My

Island Man", care va fi începutul operei sale cele mai cunoscute,
"Profetul", despre care însuşi autorul declara, aşa cum a notat Mary
Elizabeth Haskell: "aceasta este prima carte din cariera mea, prima
mea carte adevărată, fructul meu cel copt". Finalizarea şi pregătirea
pentru publicare a acestei opere a constituit şi un nou şi puternic
imbold scriitoricesc, astfel că, între 1918 şi 1926 Gibran avea să mai
elaboreze încă patru cărţi sau să publice lucrări deja elaborate:
"Nebunul" (1918), "Înainte-mergătorul" (1920), "Profetul" (1923) şi
"Nisip şi Spumă" (1926).
Tot în această perioadă, cu începere din 1920, Gibran se alătură
grupării "Ar-Răbita Al-Qalamiya" (,,Asociaţia Condeielor"), prima
societate arabo-americană constituită în anii 1915-1916 de către
literaţii Nasib Arida şi Abdul Masih Haddad ca mişcare care îşi
propunea "renaşterea literaturii arabe", încurajarea libertăţii de
expresie şi ruperea creaţiei literare de tabuurile stilistice şi prozodice
tradiţionale, promovarea, într-un cuvânt, a unei noi generaţii
modeme de scriitori arabi. Mikhail Nuaimeh, Nassib Arida, Raşid
Ayyub, Nudra Haddad, Elia Abu Madi, Amin Al-Rihani şi, desigur,
Gibran Khalil Gibran s-au aflat printre animatorii şi promotorii
acestui nou curent "renascentist" în literatura arabă la începutul
secolului al XX-iea.
În anul 1923, în vârstă de 40 de ani, Khalil Gibran se impusese
deja ca un scriitor reputat şi apreciat, nu numai în Statele Unite, ci şi
în întreaga lume arabă.
În anul 1923, un nou personaj intră în viaţa lui Gibran, o
cunoscută intelectuală, poetă şi publicistă palestiniano-libaneză,
considerată, atât în plan literar, cât şi social, o pionieră a mişcării
feministe arabe. Este vorba de May (Maria) Zyadeh cu care, fără a
se fi întâlnit vreodată, Gibran a întreţinut o bogată corespondenţă
care nu s-a încheiat decât după 19 ani, odată cu încetarea din viaţă a
poetului. Fiind apropiată a unor celebri scriitori egipteni ai vremii,
precum Tahha Hussein, Khalil Mutran sau Ahmed Lutfi Al-Sayyed,
ea este cea care a contribuit activ la introducerea şi răspândirea
operelor lui Gibran în Egipt.
Către sfârşitul deceniului al doilea al secolului trecut, apar şi se
accentuează primele semne de suferinţă fizică, datorate unei mai
vechi răni suferite în copilărie (o fractură a umărului stâng), cât şi
suprasolicitării fizice şi intelectuale, manifestări pe care poetul a
încercat să le tempereze refugiindu-se în consumul alcoolului. Învie,
de asemenea, şi un mai vechi cancer nedetectat la vreme şi complicat
de o ciroză pricinuită de consumul asiduu de băuturi alcoolice. Este

20
 AL ETERNITĂŢII
11 11
l<HALIL GJBRAN - UN PROFET

internat în spitalul St. Vincent din New York unde, la 1O aprilie 1931
trece în lumea de dincolo. "S-a stins un profet" au fost cuvintele prin
care jurnalul New York Sun anunţa intrarea în eternitate a celui care
fusese Gibran Khalil Gibran.
Respectându-i ultimele dorinţe, în iulie 1931, sora Mariana
împreună cu Mary Haskell i-au însoţit rămăşiţele pământeşti în
Liban unde a fost întâmpinat ca un erou al Libanului şi decorat post-
mortem cu Medalia pentru Arte Frumoase. A fost înhumat
provizoriu la capela Mănăstirii Mar Sarkis din satul natal, Bişarri şi
mutat, apoi definitiv, într-un mausoleu care-o poartă numele, cioplit
în piatră, cu pereţi albi, căutând veşnic către frumoasa Vale Qadişa,
atât de dragă şi de inspiratoare poetului. Construcţia este străjuită de
o reprezentare statuară realizată în bazalt negru, iar în marmura
aurită a sarcofagului sunt săpate ultimele cuvinte ale lui Gibran, pe
care le-am pus drept motto acestei lucrări.

*
Postum, au fost publicate ultimele două lucrări gibraniene: AL-
Ta 'ih (Pribeagul, 1932) şi Hadiqat An-Nabiy (Grădina profetului,
1933)
III
Dacă, pentru Liban, cedrul simbolizează o identitate naţională,
Gibran Khalil Gibran oferă acestei ţări o inconfundabilă identitate
spirituală şi culturală. "Gibran Khalil Gibran este arab din acel
Liban care a fost izvorul de inspiraţie al lui Solomon" scria· părintele
Emil Murakkadeh, preotul sirian vorbitor al limbii române care,
printre primii, dacă nu chiar înainte-mergător absolut, a oferit
publicului cititor român tălmăcirea unor "spicuiri "din operele lui
Gibran, apărute în 1944, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, la numai
13 ani de la trecerea în nefiinţă a poetului şi la mai puţin de un
deceniu de la apariţia postumă a ultimei cărţi a acestuia, Grădina
Profetului.
Gibran a fost artist, gânditor şi poet şi, fiind toate acestea, a
fost, în toate un umanist, un revoltat, un mistic şi un desăvârşit
moralist. "Dacă vreţi să ştiţi ce este Gibran - spunea acelaşi Emil
Murakkadeh - închipuiţi-vă un Lamartine, un Alfred de Musset în
sensibilitatea lui, un Eminescu în gândirea şi în suferinţa lui
sufletească ... Gibran a trăit viaţa în căutarea cuvântului. A fost

21
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

asemenea lui Diogene în căutarea Adevărului şi ca Socrate înaintea

paharului cu otravă".
Atunci când, după o febrilă luptă cu sine însuşi şi cu Cuvântul,
punea punctul de încheierea a uneia dintre cele mai cunoscute şi mai
traduse opere ale sale, "Profetul", putea să pronunţe această frază:
"În sfârşit, Cuvântul a fost rostit, Cuvântul pe care îl port în mine
încă de la naştere, fiindcă am fost trimis în lume pentru ca să-l fac
auzit"
A vorbi despre Gibran Khalil Gibran doar ca despre "poetul"
Gibran înseamnă a săvârşi pe nedrept o restrictivă etichetare. Este
adevărat că, din punctul de vedere al istoriei literare, el aparţine
romantismului târziu, dar, fiind poet, eseist, prozator, militant
împotriva strâmbătăţilor sociale, moralist, pictor, Gibran este
romantic prin temperament şi unul dintre întâistătătorii literaturii
arabe modeme. În acelaşi timp, trăind perioada de declin şi
dezmembrare a Imperiului Otoman, el a fost martor şi participant
activ la mişcările de emancipare naţională, atitudine care şi-a găsit
reflectarea nu numai în concepţia şi creaţia sa literar-artistică, dar şi
în activitatea civică şi politică. De altfel, o întreagă generaţie de
intelectuali din provinciile arabe ale Imperiului Otoman, preocupaţi
şi animaţi de idealul dezrobirii şi neatârnării naţionale, dar
determinaţi şi de precaritatea vieţii materiale şi sociale, au ales calea
emigraţiei, îndeobşte către cele două Americi, unde au putut să se
dedice nu numai activităţilor creatoare ci şi militantismului politic şi
civic. Acestei Mahjar - Emigraţie - îi aparţine Gibran Khalil Gibran.
Universul în care marele romantic îşi plasează eroii şi epicul
este unul de cea mai puternică extracţie romantică, asemenea
"decorului", "recuzitei" şi chiar personajelor. Trăirile şi sentimentele
sunt extreme - singurătatea şi alienarea, incapacitatea de adaptare şi
răzvrătirea pe care aceasta o generează, meditaţia, refugiul în istorie,
legendă sau mit, sau în ambianţa care domină crestele sălbatice ale
munţilor, pădurea, malul umbros al lacului, valea cu nimfe, dar şi
templul, peştera, grota, ruinele, ospiciul, cimitirele. Personajele
însele nu sunt mai puţin stranii şi lipsite de o identitate în registrul
onomastic: ele aparţin, mai degrabă, unor categorii: poetul,
dănţuitoarea, pribeagul, nebunul, prinţul, profetul, arhanghelii,
zeităţile ... Cu toate acestea, Gibran nu a promovat în opera sa o
viziune mortificatoare, eschatologică, eclesiastică şi anihilatoare
asupra morţii, rămânând, constant, în filiaţia romantismului
european căruia i-a aplicat propria sa estetică puternic orientală în
care moartea este "umanizată" şi aproape deificată ca "înger negru"
sau, am putea spune, "cu părul blond şi des" cum a văzut-o Mihai

22
 l<HALIL G!BRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

Eminescu - vestitor al eliberării din contingentul efemerid ş1

deschizător al drumului către eternitate.

IV
Experienţa lui Gibran Khalil Gibran const1tu1e, fără mc1 o
umbră de îndoială, un punct de cotitură pentru noua literatură arabă,
scriitorul artist şi filosof fiind unul din străluciţii "înaintemergători"
care au deschis calea modernităţii în faţa lumii arabe, inaugurând; în
acelaşi timp, morfologia unor noi raporturi între aceasta şi realitatea
culturală şi socială.
Atunci când, în 1883, Gibran vedea lumina zilei la Bişarri, în
nordul Libanului, această ţară, incusă în provincia Siria administrată
de Imperiul Otoman, cunoştea una dintre perioadele cele mai dificile
ale istoriei sale, atât în plan cultural, cât şi în cel al realităţilor
politico-sociale şi cutumiare. Despotismului turcesc i se adăuga o
criză economică acutizată şi permanentizată pe fondul clivajelor şi
conflictelor inter-confesionale - nu de puţine ori violente şi
sângeroase -unul dintre rezultatele cele mai vizibile ale acestei stări
de lucruri regăs i ndu- se în dezvoltarea unui fenomen migraţionist
provocat de căutarea unor spaţii mai libere şi mai atractive.
Influenţat de climatul cultural al ţării de adopţie, dar şi de
contactele nemijlocite cu literatura şi cultura romantică occidentală
şi, îndeosebi, cu cea de expresie francofonă, dar şi de lectura Bibliei
sub a cărei influenţă ideatică vor sta debuturile literare ale
romanticului libanez, Gibran, întors cu predilecţie către viitor în
defavoarea trecutului va imprima creaţiei sale o coloratură care îl
deosebea fundamental de tradiţiile, canoanele şi tiparele vechii
literaturi tradiţionaliste şi clasicizante arabe. ·
Se poate spune că opera gibraniană se desfăşoară pe două
coordonate temporale, tematice şi de expresie: prima, cea a
lucrărilor elaborate în limba arabă, o etapă a refuzului, revoltei şi a
dezvoltării spiritualiste de mai târziu, şi cea de expresie engleză,
începută prin opera "Nebunul" (The Madman- Al-Magniin) în care
autorul recurge la metoda contemplativă şi a aspiraţiei către absolut,
mister şi spaţiul metafizic. Cele două portrete cu care Gibran
operează din perspectivă stilistică - cel al omului revoltat şi
neliniştit, pe de o parte, şi cel al omului spiritualizat şi senin, pe de
altă parte, nu sunt, în definitiv decât două chipuri ale lui Janus, dou~
faţete ale uneia şi aceleiaşi fiinţe umane pe care autorul o propune ca
prototip şi model.
Sunt nenumărate scrierile şi analizele dedicate operei
gibraniene, dar marea parte a acestora pun accentul pe detaliile

23
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

biografice şi epistolare ale omului Gibran, insistând mai puţin asupra

structurii polimorfice a gândirii, tematicii şi metodologiei sale
stilistice. Şi cum viaţa zbuciumată a autorului şi-a pus, inevitabil,
amprenta asupra scriitorului şi artistului plastic, aceste două faţete
ale lui Janus-Jibran - omul şi creatorul au fost supuse nevoii de
analiză relaţională, ceea ce, însă, nu a împiedicat ca, de multe ori,
latura biografică să prevaleze până la a oculta, aproape în totalitate,
opera însăşi.
Iar unul dintre subiectele preferate de biografi şi analişti, în
egală măsură, a fost oferit de raporturile dintre Gibran şi
reprezentantele "sexului frumos" şi, în egală măsură, pe strădania de
a descoperi posibile nuanţe patologice, cu atât mai mult cu cât
Gibran a frecventat un număr ridicat de femei, dintre care unele,
precum Mary Haskell sau poetesa egipteano-libaneză May Ziyadeh
au lăsat unne adânci şi emoţionante în viaţa sa tranzientă.
De la Bişarri la Beirut şi de la Boston la Paris şi New York -
iată un traseu pe parcursul cămia personalitatea şi opera gibraniană
se dezvoltă. Căutând, în permanenţă noi orizonturi şi abordări. Şi
dacă, părăsind Libanul, autorul a luat cu el un important bagaj de
voinţă şi de revoltă împotriva despotismului otoman şi a condiţiilor
sociale mizere din patria sa, astăzi, la o sută de ani de la naştere,
ceea ce reţine cu deosebire atenţia la Gibran Khalil Gibran, făcându­
! contemporan cu noi şi impunându-l drept unul dintre cei mai
curajoşi reformişti ai epocii sale, este poziţia pe care el a avut-o şi a
susţinut-o fără rezerve într-o serie de probleme esenţiale dintre care
unele îşi păstrează actualitatea atât în Liban, cât şi în Orientul
Mijlociu arab al zilelor noastre. Şi este vorba, în primul rând, de
chestiunea religioasă, de problemele privitoare la femeie şi la locul
acesteia în societate, familie şi în viaţa publică, şi de unele probleme
referitoare la limbă . Sunt probleme asupra cărora s-au aplecat şi alţi
scriitori din Emigraţie, precum Amin Al-Rihani, Elias Abu Shabaka
sau Khalil Takieddine, dar au făcut-o într-o manieră mai inegală şi
mai puţin profundă.
Este adevărat că în opera sa şi, cu deosebire, în "Nimfele de pe
paj işti" Arais Al-Muriig),, "Spirite răzvrătite" (Al-Arwah Al-
Mutamarrida ), "Aripi zdrobite" (Al-Agniha Al-Mutakassira),
"Furtunile" (Al- 'Awasif), revolta lui Gibran este una de factură
eminamente romantică, putând părea contemporanilor săi utopică şi
idealistă în măsura în care automl abordează acute probleme sociale
fără a le analiza sub raport cauzal, dar ea este, în acelaşi timp, una
încărcată de un profund umanism prin denunţarea tuturor formelor
de dominaţie şi despotism şi condamnarea inegalităţilor sociale şi a

24
 AL ETERNITĂŢII
11 11
l<HALIL GIBRAN - UN PROFET

tarelor din societate, adică feudalismul politic social şi clerical care

i-a caracterizat epoca de la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, corespunzătoare perioadei de prăbuşire şi dispariţie a
Imperiului Otoman. El construieşte o virulentă critică la adresa unei
caste clericale creştine şi a practicilor sale, aflate în diametrală
opoziţie cu principiile transcendenţei aşa cum o înţelege Gibran.
("Aripi zdrobite", ,,Khalil necredinciosul" ş.a.).
Denunţând prăpastia existentă între învăţăturile lui Christos şi
clerul chemat să le propovăduiască şi să le respecte, Gibran
analizează şi raporturile existente între puterea civilă şi puterea
religioasă, punându-le în relaţie cauzală cu întregul sistem feudal şi
cu inechităţile pe care acesta le-a provocat, văzute ca principal
obstacol în calea evoluţiei fireşti a realităţilor sociale. Abordând
chestiunea subdezvoltării de tip feudal şi a confesionalismului
specific Libanului, autorul avertizează că viitorul ţării şi al poporului
său depindea în măsură covârşitoare de felul în care libanezii însuşi
îşi vor conştientiza existenţa acestor racile şi vor acţiona pentru
eradicarea acestora. Un protest care, la Gibran, nu a fost străin nici
de observarea progresului către laicism ş i civi lizaţi e al Occidentului,
şi nici de ideile iluminismului şi ale Revoluţiei franceze de la 1789,
toate contribuind în bună măsură la dezvoltarea cadrului de gândire
care avea să fie magistral dezvoltat în capodopera sa "Profetul", în
care "Alesul şi preaiubitul" Almustafa, propovăduieşte imaginea
unei religii puternic idealizate în care se regăsesc "toate faptele şi
contemp l aţiile care există în viaţa de zi cu zi" şi care trebuie să se
traducă prin înălţare morală şi libertate şi nu ca atitudine de
renunţare şi supunere necondiţionată şi oarbă. O asemenea concepţi e
avea să se manifeste, o dată în plus şi în mod magistral, în "Isus, fiul
Omului", operă de o largă respiraţie umanistă şi de o remarcabilă
originalitate stilistică, în care imaginea şi simbolistica christică este
construită pornindu-se din exteriorul concepţiei eclesiastice către
esenţa nealterată şi imanentă a religiei înseşi în care Christos, plasat
în contextul istoric al mesianismului său, nu mai este un Dumnezeu
întrupat, ci, mai degrabă, un om angajat pe calea Divinităţii, un mare
poet şi reformator purtător al mesajului iubirii, dreptăţii, egalităţii şi
libertăţii.
Într-o altă lucrare a sa, în fond o culegere de aforisme, Gibran
reia tema christică afirmând chiar că, miracolul fundamental săv.ârşit
de Christos a constat în aceea că, înainte de toate, "a fost un om ca
mine şi ca voi, ceilalţi oameni". Se cuvine spus că portretul pe care
Gibran îl face Nazarineanului ca model şi materializare a unui
idealism extrem se plasează în filiaţia unor lucrări de referinţă ale

25
 INTEGRALA KHAuL GrnRAN - V OL 1

secolului al XIX-lea, dintre care nu lipseşte "biografia" lui Christos

scrisă de Ernest Renan a cărui concepţie nu este străină de viziunea
arianismului din secolul IV care, situând personalitatea lui Iisus în
registrul superior al perfecţiunii, nega acestuia orice natură şi
încorporare divină. Aceasta poate explica şi faptul că Isus, fiul
Omului este plasat în exteriorul creştinismului clerical, pentru a fi
situat în interiorul creştinismului non-doctrinar al omului simplu. În
această logică trebuie înţeles şi apelul pe care, în mod statornic,
Gibran îl face pentru o unificare universală a religiilor, ţel care - ne
spune gânditorul - nu poate fi atins în absenţa unei singure religii
transcendentale, deschisă şi depăşind frontierele teologice şi
dogmatice ale fiecărei religii în parte.
Această concepţie religioasă îl impune pe Gibran Khalil Gibran
drept unul dintre reformatorii esenţiali ai renaşterii moderne în
cultura arabă - o nouă concepţie despre om şi despre relaţiile sale cu
Universul, sintetizată, cu deosebire, în opera gibraniană "Nebunul"
în care autorul realizează, practic, o negare totală a legăturii
tradiţionale om-Dumnezeu, înlocuită cu o alta la care se ajunge prin
intermediul nebuniei care" refuză tot ceea c e ex istă, respinge
tradiţiile, distruge trecutul şi aspiră la edificarea unui alt viitor.
Faptul că nu este vorba de nebunia maladivă în se 11s patologic ci de
un suflu de geniu îl dovedeşte şi insistenţa cu care, în mai multe din
lucrările sale, autorul revine asupra nebuniei şi a "nebunului"
sinonim cu delatorul a ceea ce este caduc şi care "îndrăzneşte să
spună lucrurilor pe nume" ("Nebunul"). In perioada elaborării
acestei lucrări, autorul i se confesa prietenie şi protectoarei sale
Mary Haskell cu aceste cuvinte: "Recurg la el (la modelul
nebunului, n.n.) ori de câte ori sunt bolnav sau trudit. El este singura
mea armă de apărare în această lume ciudată". Nebunia apare, astfel,
la Gibran, ca o formă de confruntare, de aderare la valorile noului şi,
paradoxal, de siguranţă spirituală. Iar nebunul este, cu necesitate, un
"crucificat", sfâşiat între voinţa sa de schimbare şi piedicile care îi
stau în cale. În textul intitulat chiar "Crucificatul" (Al-Maslîib)
întâlnim această mărturisire: "Eu nu ispăşesc un păcat, nu caut
sacrificiul şi nu ţintesc la glorie. Nu am nimic a ierta nimănui, dar
sunt însetat şi îmi vărs sângele ca pe o băutură. Căci există, oare, altă
băutură care să stingă setea nebunului?.
Gândirea revoltată şi reformistă a lui Gibran s-a manifestat cu
aceea originalitate şi profunzime şi în maniera în care a abordat
condiţia femeii în societate. În opera sa literară, femeile sunt, de
obicei, eroine umilite, alienate, nefericite, victime ale tradiţiilor,
legăturilor de familie şi structurilor sociale. În "Aripi zdrobite",

26
 l<HALIL GJBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

personajul Salma (inspirat de o femeie reală, Hala, cu care Gibran a

întreţinut, o vreme, relaţii sentimentale platonice), monologhează,
asemenea biblicului Iov, adresându-se transcendenţei: 'Doamne, cu
ce a păcătuit femeia pentru a merita pedeapsa ta? Ce greşeală a
săvârşit pentru ca blestemul tău să o urmărească până la sfărşitul
tuturor timpurilor? Tu eşti puternic, Doamne, iar ea e slabă. De ce o
arunci în atâta suferinţă covârşitoare?"
"Marta ziditoarea", din povestirea cu acelaşi titlu care deschide
"Nimfele de pe pajişti", Roza Al-Hani, din "Suflete răzvrătite" sau
Selma Karameh din "Aripi zdrobite" sunt asemenea modele de
femei a căror personalitate, aspiraţii şi demnitate sunt victime ale
convenienţelor sociale vetuste şi care îşi caută apărarea fie în
renunţare şi marginalizare, fie în sinucidere. Atitudinea pe care o
adoptă, în asemenea situaţii, autorul este una decurgând din chiar
învăţătura christică de apărare a tuturor celor oprimaţi de către
familie, societate sau tabuuri morale de sorginte tribală şi de clan.
"Eşti oropsită, Marta, scrie Gibran, şi cel care de asupreşte este cel
crescut în palat, având multă avere şi prea puţin suflet. Tu eşti
floarea zdrobită sub picioarele animalului care se ascunde în orice
bărbat... Consolează-te, Marta, căci mai bine este să fii floare
zdrobită decât călcâiul care zdrobeşte". De fiecare dată, analiza
acestei teme este plasată în contextul său social. Când autorul
descrie nedreptăţile, viziunea peiorativă asupra femeii, opresiunea şi
mizeria la care aceasta este supusă, el circumscrie toate acestea
contextului istoric şi social, iar când denunţă aceste tare, el
adresează, în sub text, un vibrant apel la eliberarea omului, în
general, din chingile unei rânduieli sociale nedrepte.
O altă chestiune care priveşte analiza operei gibraniene se
referă la limbă ca temă fundamentală abordată de autorul libanez şi
care constituie şi astăzi un subiect de intense dezbateri. Conştient de
importanţa limbii în societăţile arabe, el a susţinut ideea că un rol
esenţial al limbii nu va putea fi realizat decât în strânsă corelaţie cu
realitatea culturală şi socială, în ansamblu, viitorul însuşi al limbii
arabe fiind dependent şi condiţionat în bună măsură de cel al
gândirii novatoare şi creatoare. Gibran crede că perspectivele de
evoluţie a limbii şi a culturii arabe, în general, nu vor fi încurajatoare
decât în măsura în care aceasta va integra influenţa civilizaţiei
europene şi a spiritualităţii occidentale: "Diseminarea limbii arabe şi
utilizarea ei în toate domeniile de învăţământ, educaţie şi cultură nu
va fi realizabilă decât atunci când şcolile vor trece din mâinile
asociaţiilor de binefacere, ale congregaţiilor şi ordinilor confesionale
şi a misionarilor religioşi în mâinile statului, iar aceasta va deveni

27
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

realitate doar atunci când fiecare dintre noi vom fi devenit fii ai unei
singure naţiuni şi nu ai două naţiuni opuse şi ostile una alteia."
Lui Gibran nu i-a fost necunoscută nici opera negurosului
Schopenhauer, după cum nu i-a fost străin nici năvalnicul Nietzsche
şi al său Zarathustra, dar între abisalismul primului şi grandilocvenţa
întruchipată de supra-omul celui de-al doilea, Gibran a rămas un
raţionalist sentimental pentru care coordonata filosofică şi
existenţială profundă a identităţii umane se concentrează şi se
sublimează în paradigma "iubirii". O iubire care, departe de a fi de
extazul şi beatitudinea iconografică, rămâne una reificată,
conciliantă şi primitoare aşa cum "Fiul Omului" din opera omonimă
a dăruit-o semenilor săi vremelnici - oamenii.
S-a imputat operei gibraniene faptul de a fi fost prea puţin
înţeleasă şi apreciată de contemporanii săi occidentali şi de a fi
rămas tributară modelelor estetice ale romantismului, într-o perioadă
în care acesta îşi epuizase puterea de seducţie spre a lăsa locul altor
curente, modele şi mode. Există, fără doar şi poate, limitări care ar
putea fi puse în responsabilitatea esteticii gibraniene şi ar fi de ajuns
să pomenim câteva dintre cele mai frecvent invocate.
Potrivit acestora, atât în scrierile literare, cât şi în creaţia
artistică figurativă, Gibran este lipsit de orice sugestie de umor,
lejeritate şi ironie obişnuite în societatea anglo-saxonă de la
începutul celui de-al douăzecilea veac. Dar, chiar în raport cu
gusturile lumii contemporane poetului, libanezul Gibran nu a fost
nici întâiul şi nici singurul condeier "serios", literatura occidentală
europeană şi de dincolo de Ocean abundând în opere şi autori cât se
poate de "serioşi" şi, tocmai de aceea, apreciaţi (,,Miracole şi
frumuseţi" -Al-Badii 'ia wa At-Tariiif).

Ceea ce particularizează opera literară a lui Gibran, atitudinile

şi ideile sale, se regăsesc în insistenţa cu care se referă la relaţia
dintre om şi propria sa identitate, dintre om şi semenii săi şi dintre
om şi universalitate. El susţine unitatea indisolubilă dintre om şi
natură, idee din descendenţa lui Buddha şi a culturii indiene pre-
columbiene. Şi poate că nicio altă lucrare nu exprimă mai bine
această credinţă decât ceea ce iniţial a fost conceput ca o trilogie a
"Profetului" din care Gibran a realizat şi publicat antum prima parte,
"Profetul" şi "Grădina Profetului", apărută postum şi care trebuia să
se încheie cu "Moartea Profetului" a cărei realizare a fost
împiedicată de moartea prematură a autorului. "Acest pământ creat
s-a născut din visul cel mai măreţ pe care Dumnezeu l-a avut
vreodată. Tot ceea ce se află pe faţa acestui pământ cenuşiu, fiecare
rădăcină, fiecare copac, fiecare ramură, fiecare mugur, fiecare fruct,

28
 AL ETERNITĂŢII
11 11
l<HALIL GIBRAN - UN PROFET

fiecare plantă,toate sunt creaturile mele şi tot ceea ce eu iubesc cu

adevărat" (manuscris inedit aflat în custodia Muzeului Gibran din
localitatea natală Bişarri).
Oricât de diferite ar putea să fie opiniile exprimate în legătura
cu opera literară şi plastică a lui Gibran Khalil Gibran, nu poate fi
negat faptul că autorul "Profetului" este un pionier şi un novator de
excepţie şi un punct de reper decisiv în istoria culturii, literaturii şi
spiritualităţii arabe modeme.
Personajele sale, fie ele din regnul antropologic, animal sau
imaginar sunt, în primul rând, nişte alegorii din sfera sapienţialului
popular şi mai puţin, sau deloc, entităţi naturaliste, în came şi oase şi
clocotitoare de trăiri ludice.
Nu mai puţin amintite în registrul critic sunt şi limitele
determinate de ceea ce am putea numi "componenta arabă" a
personalităţii artistice şi estetice a lui Gibran care, prin forţa
împrejurărilor impuse de exodul prematur şi definitiv, nu a putut să
fie foarte familiarizat cu complexitatea tradiţiilor şi a tehnicilor
specifice literaturii arabe clasice. Scrierile sale poetice în stilul
consacrat al qassidei arabe sunt extrem de puţine şi au, mai curând,
un caracter colocvial şi, nu de puţine ·ori, influenţat de limba
adoptivă a scriitorului - engleza. Nu este vorba de o carenţă de stil,
cât, pur şi simplu, de faptul că Gibran nu a ştiut să scrie potrivit
canoanelor arabe tradiţionale .
Ce greutate poate fi acordată acestor reproşuri sau, altfel spus,
care este contextul căruia ar trebui să se circumscrie lectura
scrierilor gibraniene pentru a fi corect şi onest înţelese?
Credem că, în abordarea operei scriitorului libanez, trei factori
sunt demni de a fi luaţi în consideraţie.
În primul rând faptul că, înainte de a fi scriitor, Gibran a fost
pictor şi, când scrie, el îşi reprezintă pictural personajele şi ideile.
"Gibran îşi pictează gândurile în mod simbolic, apoi scrie ... Scrie
poezie în proză, de o muzicalitate desăvârşită" - spunea preotul şi
poetul sirian Emil Murakkadeh.
În al doilea rând, scriitorul aparţine funciar unei tradiţii a
modernismului pierdut, prea puţin cunoscută în lumea anglofonă a
secolului trecut. Într-o scrisoare adresată protectoarei şi prietenei
sale Mary Haskell, Gibran făcea o veritabilă "declaraţie de
independenţă" faţă de modernismul pe care îl cunoscuse la Paris şi
în saloanele de pictură din Boston şi din alte oraşe americane,
distanţându-se de acesta şi subliniindu-i "tranzienţa" şi
"superficialitatea". El a rămas un produs al avangardismului de la
1890, iar peisajele pe care le-a realizat trimit către descrierile

29
 INTEGRALA KHAuL GrBRAN - V OL. 1

belgianului Maurice Maeterlink; recunoaşte grandoarea unui Picasso

sau Matisse, dar se distanţează de modernismul zgomotos al
timpului său.
Este vorba, în sfârşit, de faptul că universul estetic gibranian nu
este nici american, nici englez, ci arab. Nu trebuie să se uite că, până
în jurul vârstei de 30 de ani, el a scris în limba arabă - pentru cititorii
arabi, în primul rând -, abia după această vârstă aventurându-se pe
tărâmul limbii engleze şi, se pare, unele dintre scrierile sale
publicate în această limbă au fost, mai întâi, elaborate în arabă şi
apoi traduse. O carte precum celebrul său "Profet" este, în esenţa sa,
literatură arabă scrisă în englezeşte. Poetul nu a scris rău în engleză,
dar a scris cu originalitate orientală. Iar aceste aspecte au fost
sesizate de cititori, înainte de a fi remarcate de critici.
Prozele scurte şi poemele în proză sensibilizează cititorul într-o
manieră în care literatura arabă clasică nu poate să o facă. Scriitorul
foloseşte limbajul colocvial, evitând complicatele şi severele reguli
ale limbii esteticii literare arabe. Iar simplitatea, a-temporalitatea şi
a-spaţialitatea eroilor şi a temelor sale dau acestora caracterul de
universalitate chiar şi atunci când sunt cunoscute prin intermediul
tălmăcirilor.
Există ceva inefabil care l-a ridicat pe Gibran mai presus de
contemporaneitatea sa şi am numi prin aceasta răsturnarea
fulgurantă pe care a produs-o atât în limbaj cât şi în stilul şi tematica
poeziei şi a creaţie literare arabe, în general. Este dificil să se
identifice, pentru această afirmaţie, explicaţii cauzale concrete, căci
dacă Romantismul universal s-a impus, s-a dezvoltat şi s-a consumat
ca o etapă inevitabilă, transformarea gibraniană nu a fost nici
inevitabilă şi nici nu s-ar fi putut produce fără intervenţia acestui
geniu irepetabil al solitudinii creatoare. Desigur, Gibran nu deţine
apanajul exclusiv al pasiunilor, al proiecţiilor în viitor, al chemărilor
spirituale mistice, dar el a avut, singur, îndrăzneala de a crea altceva,
un stil fără nici o filiaţie şi fără nici o legătură cu stilul sau cu
modele vremii sale - adică acel stil care a rămas în istoria ideilor şi a
creaţiei estetice şi poetice drept "stilul gibranian".
Literatura arabă a fost, cu certitudine, una dintre cele mai
bogate şi mai surpinzătoare ale lumii. Şi ea rămâne şi astăzi, la fel de
bogată, generoasă şi surprinzătoare şi aceasta pentru că, într-un fel,
spiritul gibranian continuă să o anime şi pentru că Gibran trăieşte,
încă, printre noi şi alături de noi, aşa cum ne profeţea în ultimele
sale cuvinte care, pe sarcofagul de la Bişarri, ii definesc, fără
pereche, universalitatea şi nemurirea.

30
 l<HALIL GIBRAN - UN "PROFET" AL ETERNITĂŢII

Vom încheia acest periplu prin viaţa şi opera lui .Gibran cu

vorbele scrise al unui alt mare siro-libanez care, asemenea co-
naţionalului său, ar fi meritat să poarte pe frunte laurii unui Nobel
pentru literatură: Ali Ahmad Said, care şi-a căpătat binemeritata
notorietate sub numele literar Adonis: ,,Gibran a fost asemenea unui
astru rotindu-se singur pe orbita unui Soare al lui, care se numeşte
literatură, în accepţiunea cea mai universală şi cuprinzătoare a
termenului".
Dumitru Chican

31
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Integrala Khalil Gibran

Atât în timpul vieţii poetului, cât şi după încetarea din viaţă a

acestuia, publicarea nesistematizată a operelor sale, atât în lumea
arabă cât şi în restul lumii, a adus pe piaţa editorială de pretutindeni
o răspândită şi menţinută confuzie. Lucrări integrate în volume au
fost desprinse din întregul lor şi publicate ca opere independente,
scrieri unitare au fost fărâmiţate şi publicate ca atare, creând
impresia independenţei şi integralităţii de sine stătătoare, astfel încât
astăzi, nu se cunoaşte sau nu se ţine seama de structura cronologică
şi editorială a operelor marelui libanez Khalil Gibran. Noi înşine am
fost surprinşi să constatăm că un volum de debut precum „Muzica" a
fost detaşat în cele trei alegorii componente pe care, cu deosebire
editorii arabi şi cei din şcoala franceză, le-au dat publicităţii ca
lucrări independente. După o asemenea practică şi cu un calcul
simplu, s-ar ajunge la concluzia că numărul lucrărilor editoriale ale
lui Gibran sunt de două-trei ori mai numeroase decât cele care, în
forma originară, au ieşit de sub teascurile editurilor.
Este motivul pentru care am stabilit, recurgând la resurse şi
trimiteri biografice şi bibliografice credibile, structura exactă - pe
volume - a operei gibraniene, aşa cum a fost ea acreditată de
gibranistica academică din Liban şi din alte ţări arabe, în primul rând
şi occidentale, în egală măsură .
Am acceptat, pentru scopurile lucrării de faţă, clasificarea
întocmită de Biserica Maronită Libaneză, care urmează dublul
criteriu al clasificării după limba în care lucrările au fost redactate şi
după anul apariţiei editoriale, demers realizat prin supravegherea şi
implicarea nemijlocită a arhimandritului Antonios Bachir ( în
lucrarea "Gibran Khalil Gibran: ,,Opere complete", vol. I-II, Editira
„Kitabuna", Beirut, 2008)*, înalt ierarh al Bisericii Maroni te
Libaneze şi reprezentant al acesteia în Statele Unite, prieten apropiat
al lui Gibran în cooperare, cu consultarea şi acordul căruia a realizat
versiunea arabă a covârşitoarei părţi a operei literare gibraniene
elaborate în limba engleză. De un real folos ne-au fost şi textele
originale în limba engleză, publicate în ediţie princeps la editura
newyorkeză Alfred A. Knoph cu traducerea în limba arabă realizată
· de gibranistul egiptean Tharut Aqqasha, la editura cairotă „Dar Al-

32
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Jim Li-! Malaiyn" şi, parţial, de poetul libanez contemporan lui

Gibran, Abdel Latif Shirara.
Din lista operei literare gibraniene, inserată mai jos, nu am
inclus în prezenta antologie următoarele două opere:
-,,Născociri şi Splendori" ( Al-Badă'ia wa At-Tară'f), 1923, o
culegere de 36 articole publicate în periodice şi adunate ulterior în
volum, care nu au caracter literar, ci sunt scrieri de dezbateri
militantiste sau teoretice abordând o largă şi variată gamă tematică:
critică şi cronică literară, probleme ale limbii arabe, chestiunea
naţională, polemici cu caracter dogmatic religios, estetică, arte
plastice etc.
- Creaţia considerată, în general şi în mod nejustificat, drept
poezie. Ceea ce conţin majoritatea volumelor publicate în Occident
sub numele generic de „poeme" ale lui Gibran reprezintă, de fapt,
fragmente cu un caracter accentuat liric din scrierile în proză poetică
ale poetului, şi nu creaţii poetice de sine stătătoare. De asemenea, nu
au fost incluse poemele redactate în limba arabă şi care, puţine la
număr, sunt, din perspectivă valorică, inferioare nivelului general al
creaţiei gibraniene, ele fiind redactate cu respectarea aproximativă a
prozodiei specifice poeziei tradiţionale arabe, cu puternice influenţe
colocviale şi dialectale libaneze şi chiar engleze, nereprezentative -
aşa cum criticii arabi şi non-arabi consideră în unanimitate - pentru
spiritul şi adevăratul geniu gibranian.
În primul volum al mitologiei au fost incluse operele literare
elaborate în limba arabă, în vreme ce al doilea volum este rezervat·
creaţiei realizate în limba engleză şi „aşezate" ulterior în limba
arabă. În ambele volume am respectat ordinea cronologică
crescătoare a anului apariţiei operelor incluse, astfel:

I. Operele elaborate în limba arabă:

- 1905: ,,Al-Miisiqă" (Muzica)
- 1906: ,,Ară 'is Al-Muriig" (Ielele de pe pajişti)
- 1908: ,,Al-Arwăh Al-Mutamarrida" (Spirite răzvrătite)
- 1912: ,,Al-Agniha Al-Mutakassira" (Aripi zdrobite)
- 1914: ,,Dam 'a wa Jbtisăma" (O lacrimă şi-un zâmbet)
- 1919: ,,Al-Mawăkib" (Cortegiile)
- 1920: ,,Al-Awăsif' (Furtunile)

II. Opere elaborate în limba engleză şi traduse în limba

arabă
- 1918: ,,Al-Magniin" (Nebunul)

33
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

- 1920: ,,As-Săbiq" (Premergătorul)

- 1923: ,,An-Nabiy" (Profetul)
- 1926: ,,R.aml wa Zabd" (Nisip şi Spumă)
- 1928: ,,Yasu Jbn Al-Insăn" (Isus, Fiul Omului)
- 1931: ,,Alihat Al-Ard" (Zeii Pământului)
- 1932: "At-Tă 'ih" (Pribeagul) - postum
- 1933: ,J[adzqat An-Nabiy" (Grădina profetului) - postum

Traducătorul

34
MUZICA
l.,J o ..• 1
I li_,_...
A A 1
,...,1905 ,...,
 INTEGRALA KHAuL GrnRAN - VoL 1

Muzica
Alături de cea care a fost dragă inimii mele am stat să-i ascult
vorbele, dar nici un cuvânt nu i-a picurat de pe buze. Simţeam că în
vocea ei stă ascunsă o putere gata să-mi zguduie sufletul mai vârtos
decât ar fi făcut-o orice prăbuşire de fulger căzută să-mi despice
fiinţa. Iar sufletul mi s-a înălţat plutitor către nesfârşirile universului,
fără hotare şi fără de zări, universul ca vis şi trupul precum o
închisoare îngustă.
O vrajă ciudată a prins a împleti vocea iubitei cu simţămintele
mele şi nu-i ascultam vorbele care erau cântece despre vorbe.
Era muzica însăşi, pe care o auzeam în fiecare cuvânt suspinat
al iubitei, în fiecare surâs, muzica întrupată, uneori, în sunetele
întreţesute, legate între ele ca o unduire de val, alteori, sau rămase
agăţate de buzele ei. Bătăile inimii dragi le-am văzut cu ochiul
auzului, iar esenţa cuvintelor se prefăcea în esenţe de simţuri
întrupate în vocea sufletului care, astfel, se cheamă muzică.
Da, oameni buni, muzica este vorbire a sufletului, iar unduirile
sale sunt adieri de briză uşoară care clatină strunele simţămintelor,
ea este făcută din degete care bat la uşa simţirilor, trezind aducerile-
aminte, aducând în lumină ceea ce nopţile au acoperit cu negurile
trecutului, sunete scrise pe filele subţiri ale închipuirii, ea este
reînviere a tristeţilor şi nefericirilor care au fost, ori a bucuriilor şi
desfătărilor curate din alte timpuri.
Roiuri de sonorităţi tremurătoare şi repede trecătoare asemenea
ielelor, ori vesele şi aducătoare de bucurii şi vindecare.
Sunete de strună pătnmzând în tainele inimii şi îndemnând-o să
dănţuiască în clipa când dintre genele tale se strecoară o lacrimă
arzătoare, trezită de vocea unui nai pe care l-ai îndrăgit odată, sau de
aducerea aminte a nefericirii din alte timpuri, sau în clipa în car pe
buze ţi se trezeşte surâsul uitat care altădată a fost semn de împăcare
şi fericire.
Muzica este trup zămislit din răsuflarea cea de pe urmă, cu duh
întrupat din spirit şi cu raţiune venită din inimă.
Muzica i-a fost insuflată omului încă în clipa Genezei,
dăruindu-i- se ca limbă cum nu este nici una din toate limbile
celelalte, vorbire scrisă cu semnele făcute de inimă pentru inimi, este
ca dragostea atotbiruitoare asupra omului. Barbarii au silabisit-o în
necuprinderea şi tăcerea deşertului şi ea a trezit simţămintele regilor
cu sânge albastru. Mama căruia i s-a luat pruncul drag de la sân a
amestecat-o cu hohotul de amărăciune, prefăcând-o în lacrima care a

36
 MUZICA

zdrobit tăria şi inima stâncii. Petrecăreţii au trimis-o să le fie sol şi

ea a le-a purtat bucuriile, făcându-le cântec şi irnne de bucurie.
Muzica este aidoma zorilor, destrămând ceţurile din suflet,
aducând lumină în tainiţa inimii. Murmurele ei sunt adevăratele
arătări tremurânde prin care ne aflăm fiinţa şi ne cunoaştem
sentimentele vii şi sufletul, precum o oglindă în care se străvăd
trecerile şi faptele existenţei ca nişte chipuri ale arătărilor
tremurânde şi precum caliciile de flori.
Sufletul omului este asemenea unei flori aflată sub voia,
schimbătoare ca vântul, a sorţii, dezmierdată de adierile dimineţii şi
împodobită de colierul boabelor de rouă, de uguitul păsărelelor
cerului care ne trezesc din somnolenţă şi necunoaştere, făcându-ne
să trudim, să simţim şi să aducem laudă înţelepciunii născătoare,
întrebându-ne despre rostul pe care-l avem şi despre laţurile acelui
cântec de zburătoare care ne face prizonieri, silindu-ne să ne căutăm
noimele în noi şi în înţelesul Celui Prea Înalt şi Întâi Stătător. Oare
pasărea vorbeşte florilor de pajişti şi copacilor rămuroşi, imită
murmurul pârâiaşelor sau întregii naturi? La asemenea întrebări,
pasărea nu caută un răspuns, ori îl caută şi nu îl descoperă niciodată.
Omul nu pricepe ce vrea să-i spună zburătoarea ascunsă în
frunzarele crengilor, nu pricepe nici noima larmei acestora pe
prundişuri, nici valurile care se urmează alene pentru a se face una
cu ţărmul. Nu pricepe ceea ce-i spun picurii ploii prelingându-se
alene pe frunzele reavene, sau bătând cu degete moi în sticla unei
ferestre. Nu pricepem nici cele pe care zefirul le şopteşte florilor de
pe pajişti, dar simţim cum sufletul nostru tresaltă şi parcă înţelege
toată această simfonie de şoapte. Şi atunci ne dăm pradă valurilor de
sunete şi suspinăm a tristeţe şi deznădejde, ascultând acel~ şoapte
chemătoare care ne vorbesc într-o limbă ascunsă creată de
înţelepciunea cosmică încă înainte de naşterea noastră. Atunci,
numai, pricepem de câte nenumărate ori am vorbit naturii şi
universului, încremeniţi , cu limbile încleştate şi înţelegem, abia în
clipa aceea, sensul cuvântului lacrimă pe care nimeni nu a ştiut să
ni-l tălmăcească până atunci.
Vino cu mine, prietene, spre a cerceta împreună leagănul
muzicii la naţii şi seminţii peste care istoria a întors pagina
anotimpurilor. Vino să cugetăm asupra însemnătăţii pe care muzica
a avut-o asupra tuturor celor pe care le-a izbândit sau nu a putut să le
săvârşească cei coborâtori din părintele nostru Adam.
Robii cei dintâi ai acestei zeiţe, chaldeenii şi egiptenii au
venerat-o, au preaslăvit-o şi au ţinut-o în mare cinste. Perşii şi
hinduşii au privit-o ca pe Spiritul lui Dumnezeu răspândit printre

37
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

oameni, poetul din Persia zicând cum că "muzica a fost o zână în

cerurile lui Dumnezeu care a căzut în lanţurile iubirii pentru un
pământean şi s-a pogorât către el din înălţimile înălţimilor. Iar
auzind despre toate acestea, zeii amarnic s-au mâniat au trimis după
fugară un duh straşnic şi nemilostiv la mânie care a făcut-o mii
fărâme, împrăştiind-o în toate colţurile pământului. Că zâna nu a
pierit, ci vieţuieşte, ascunsă în urechile şi în simţirile fiinţelor
pământeşti."
Iar un preaînţelept din India ne spune cum că dulceaţa şi
frumuseţea cântului ne întăreşte credinţa că
nemurirea cea fericită
există".
La vechii greci şi romani, muzica a fost o zeiţă cât se poate de
apreciată căreia i s-au ridicat temple măreţe şi altare somptuoase pe
care s-au adus jertfe, ofrande, parfumuri subtile şi mirodenii dintre
cele mai rare şi preţioase . Apoi cine nu ştie de preafrumosul Apollo,
cel cu o statură dreaptă precum ramura străjuind peste apele râului,
având în stânga lira şi degetele dreptei aşezate pe strune. Amintiţi-vă
de acest zeu cu fruntea trufaşă, cu ochii privind către zări neştiute de
parcă ar cerceta esenţa însăşi a lumii.
Nu spuneau, oare, cei vechi că strunele lui Apollo sunt ecou al
naturii şi voce a tristeţii adunată din cântecul păsărilor, din şoaptele
râului, din suspinele vântului şi din ramurile copacilor?
Şi nu ne povestesc cum Orfeu, pierzându-şi soaţa, a plâns-o şi a
bocit-o până când suspinele sale au cuprins întregul pământ, iar zeii,
înduioşaţi, i-au deschis înainte porţile eternităţii, spre a-i îngădui s-o
regăsească pe cea dragă în lumea spiritelor?
Şi oare, după ce Orfeu a fost ucis, şi lira i-a fost aruncată în
apele mării, nu a plutit aceasta, purtată de valuri, până ce a ajuns pe
ţărmurii acelei insule căreia grecii i-au zis Insula Cântecelor? Iar
valurile care au purtat capul şi lira acelui Orfeu nu şi-au mai găsit
odihna de atâta durere, iar necontenitele lor suspine de jale le aud în
toată vremea năierii care trec prin acele locuri.
Toate asemenea vorbe au pierit ş i au fost date uitării împreună
cu naţia care le-a rostit, locul lor fiind luat de născociri zămislite de
închipuire şi vis, dar ele dovedesc puterea pe care muzica a avut-o
asupra simţirilor profunde ale străvechilor greci care au crezut cu
adevărat în născocirile lor. Şi nu am păcătui în vreun fel spunând că
acele legende şi acele istorisiri ale închipuirii sunt, toate, zămislite
din sentimente şi din iubirea neţărmurită pentru frumos. Iubire
precum cea pe care poeţii o nutresc pentru poemele lor.
De la asirieni ne-au rămas acele fresce care înfăţişează cortegii
regale înaintea cărora merg muzicanţi cântând din instrumentele lor.

38
 MUZICA

Iar scribii şi istoricii lor, vorbind despre muzică, o zugrăvesc ca pe

un nume de glorie la festinuri, şi ca pe un simbol al fericirii la
sărbători. Şi cu îndreptăţire, căci bucuria şi petrecerile sunt precum
tânăra cântăreaţă căreia i-a fost smulsă limba din gură. Da, muzica
este limba în care vorbesc toate popoarele şi seminţiile lumii.
Împodobită cu imne de glorie şi încoronată cu melodii meşteşugite,
ea s-a făcut cântare sacră şi rugăciune psalmodiată în temple şi
înaintea jertfelnicelor pe care se arde spiritul însuşi al omului. Rugă
izvorâtă din inimi şi din zbuciumările sufletului. Răsuflări dezlegate
şi libere precum suspinele regelui David ai cărui psalmi au umplut
întregul pământ al Palestinei - punţi de trecere între sufletul regelui
şi Divinitatea de la care cere milostenie şi iertare, în sunetele lirei
care îi vibrează în inima sa zdrobită, prelingându-se către degetele
meşteşugite şi preaplăcute lui Dumnezeu şi tuturor fiilor lui Adam.
"Aleluia, aleluia, Domnul fie lăudat şi mărit" spune David însoţit de
strigătul cornului, al lirei şi în cântec de chimvale ş i surle. Ni se
spune în psalmi cum că îngerii se vor pogorî din ceruri când va să
vină sfărşitul veacurilor, suflând în trâmbiţe să vestească tuturor
seminţiilor şi ţinuturilor, iar sufletele vor învia şi se vor întrupa încă
o dată gătindu-se pentru Judecata cea mare. Regele a simţit şi a
gândit acest psalm ca pe un mesager al lui Dumnezeu trimis
sufletelor omeneşti, făcând din stihuri tot atâtea oglinzi ale
simţămintelor sale turnate în cuvinte pe înţelesul contemporanilor
săi.
În partea de început a martirajului căruia i-a fost dat Fiul
Omului, ni se spune că, mai înainte de a urca pe Muntele Măslinilor,
ucenicii s-au rugat Domnului să îl ia în pază pe Învăţătorul căzut în
mâinile urmăritorilor lui. Chiar în această clipă îmi pare că îmi
răsună în auz psalmodierea acelei rugăciuni triste, izvorâte din
adâncul inimii, apostolii ştiind ce avea să î se întâmple Celui trimis
să aducă pacea. Este ruga cea de pe urmă.
Muzicanţii merg înaintea oştirilor plecate să bată război,
întărind bărbăţia, şi dorinţa de bătălie a oştenilor, asemenea unei
atracţii magnetice care îi adună pe toţi făcându-i unul în faţa
duşmanului. Nu poeţii au mers în fruntea ciopoarelor plecate la
luptă, nu, şi nici retorii şi predicatorii cu condeiele şi cu cărţile lor.
Înaintea oştilor s-a aflat numai muzica, asemenea unui comandant
invincibil care ştie să reverse în spiritele şiîn trupurile soldaţilor săi,
o putere mai presus de cuvinte, care învinge foamea şi setea şi truda
mersului şi sporeşte încrederea în biruinţa asupra duşmanilor.
Muzica îi înflăcărează şi duce năvalnic în nepăsare faţă de moartea
care îi pândeşte din faţă.

39
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Muzica îi este păstorului soţ şi tovarăş în singurătatea zilelor

lui. Şezând pe o cioplitură de piatră, în mijlocul mioarelor lui, el
prinde a sufla în fluierul lui unduiri de sunete pe care mieluşele şi
oile îl cunosc şi care le face să pască în linişte. Fluierul, pentru
păstor, este asemenea prietenului nedespărţit şi nelipsit de la brâu,
tovarăş care alungă tăcerea apăsătoare a văilor pentru a pune în loc
livezi şi grădini forfotitoare de viaţă. El, cu trilurile lui, ucide
tristeţile şi însingurarea, aducând bucurie şi zâmbet.
Ea călăuzeşte paşii drumeţilor, domoleşte truda şi scurtează
lungimea drumurilor, căci cămila nu merge înainte prin pustietatea
deşertului decât auzind glasul care o îndeamnă al cămilarului şi nu
primeşte să ducă în spinare poverile decât auzind clopoţelul care îi
este legat la genunchi. Iar înţelepţii zilelor noastre nu îmblânzesc
fiarele decât cu voce blândă şi cu sunete liniştite.
Muzica ne însoţeşte sufletele şi împreună cu ele străbate
trecerea anotimpurilor şi a anilor, ea ne este alături la bucurie şi
întristare, la rău şi la bine, martor desfătărilor noastre şi rudă în
clipele de durere.
Pruncul vine pe lume, primit fiind de moaşe şi de neamuri cu
cântece de bucurie, mulţumire şi desfătare, prin ţipăt şi scâncet el le
spune tuturor bun-găsit şi prin chiote şi strigări ei îi dau semne
bucuroase de bun-venit, ca şi cum, prin muzica timpului, ar vrea să-i
dăruiască înţelepciunea dumnezeiască.
Bărbatul îşi alege tovarăşa de viaţă şi se uneşte cu ea prin
legătura căsătoriei împlinind, în chipul acesta, juruinţa pe care
înţelepciunea a încrustat-o în inima lor încă de la cea dintâi zbatere a
acesteia. Iar rudele şi prietenii se adună să cânte, să înalţe imne şi
cântece din popor, făcând din muzică martor şi naş în clipa nuntirii,
iar voci se înalţă în slăvi spre a aduce laudă şi mărire Celui de Sus şi
nemărginite-i puteri asupra făpturilor Lui şi spre a vesti viaţa
adormită care se deşteaptă în clipa aceea, spre a se răspândi, a se
înmulţi şi a umple pământul.
Iar la ceasul când vine moartea spre spre a juca ultimul tablou
din povestea aceasta a vieţii, auzim muzica, tristă şi cernită cum
risipeşte în văzduhuri ielele nemângâierilor noastre în clipa aceea în
care sufletul se destramă pe ţănnurii lumii noastre atât de frumoase,
spre a se pierde în oceanul eternităţii, lăsându-şi întruchiparea
lumească în voia bocitoarelor şi a cortegiilor funebre.
Am stat alături de dulcea întruchipare a lui Dumnezeu care se
cheamă vrajă a muzicii şi mi-a fost dăruită înţelegerea a ceea ce este
filosofie a facerii cântului şi a născocirii ritmului prin care acesta
există şi în clipele acelea o-am privit pe cei ce ascultau, pe cei care

40
 MUZICA

auzeau cu răsuflările zăvorâte în coşul pieptului, dominaţi de

ritmurile tăcerii aidoma poeţilor înlănţuiţi de o putere care se află
deasupra lor, înlănţuiţi de taine niciodată bănuite până atunci. Iar
când muzicantul a sfârşit înşiruirea melodiilor lui, şi recitarea
oraţiilor, am auzit ridicându-se din străfundurile piepturilor lor acel
suspin - singurul suspin sărăcăcios pe care buzele omului îl pot
întrupa: Aah ... Aah .. O rostire măruntă născută dintr-o foarte
îndelungată istorie. "Ah ... ". Ne este suspinul final al celui care a stat
să asculte sunetele şi cuvintele cântăreţului şi nici cel care, prin
cuvintele acestuia şi-a retrăit, în câteva clipe fugare, întreaga sa
vieţuire. Ea este, această alăturare de sunete, o fărâmă din cortegiul
răsuflărilor din cere ne este ţesută viaţa - răsuflete vii, capitole ale
unui roman numit viaţă sau vieţuire pierdută.
Muzica este precum poemul sau cum este pictura aşternută pe
pânză de penelul zugravului. Ah ... Un cuvânt mărunt care închide în
el o foarte lungă poveste. Ah ... Silabă care nu este doar o spusă a
celui care ascultă cuvintele cântătorului ori de cel care priveşte
chipul acestuia, ci suspin şi broderie ţesută din răsuflete calde şi vii.
Am privit acele chipuri ale ascultătorilor şi pe ele am deslµşit
tristeţe lăuntrică, uneori, destindere şi înseninare, alteori, dezvăluind,
odată cu văluririle sunetelor, o întreagă şi neştiută ascunzime a
sufletului omenesc.
Nehavand 2
Nehavand înseamnă despăt1irea îndrăgostiţilor, înstrăinarea
de
ţară, înseamnă chipul celui drag care ne-a părăsit pentru totdeauna.
El este jeluirea mamei doborâtă şi măcinată de dor. Nehavand este
glas izvorât din adâncul sufletului năpădit de tristeţe, cântec întrupat
din fiinţa părăsitului care caută o sclipire de milă înainte -de a se
pierde în depărtări, este suspinul de deznădejde născut din
amărăciune şi din disperarea celui măcinat de suferinţă şi aşteptare.
Nehavand este toamna şi cernerea în tăcere şi linişte a frunzelor
galbene, este joaca vântului printre aceste scântei de copac aşternute
pământului. Nehavand este ruga mamei care îşi ştie pruncul rătăcit

2
După numele oraşului omonim din Persia, denumeşte ca, de altfel, şi titlurile
subcapitolelor următoare, principalele tonalităţi modale, în gamă majoră, ale
muzicii orientale. Bazată pe alternanţa dintre jumătăţi şi pătrimi de timp, este
utilizată, de obicei, în compoziţii melancolice, pasionale, de dragoste. sau
incantaţii religioase. Chemarea muezinului la rugăciune este realizată în
această gamă .

41
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

în pământuri străine şi depărtate şi pentru care depărtarea aceasta se

preface în tristeţe pe care nu o domolesc decât speranţa şi aşteptarea.
În Nehavand stau ascunse înţelesuri şi taine, le înţelege doar
inima şi le tălmăceşte doar sufletul. Taine pe care limba zadarnic
încearcă a le rosti şi pana a le aşterne în slove, căci limba se usucă
de neputinţă şi pana se frânge învinsă.

Esfahan 3
Am ascultat Esfahanul şi cu ochiul auzului am văzut cele din
urmă file ale poveştii îndrăgostitului căzut în suferinţele bolii,
suspinând după moartea iubitei, gemând cu ultima picătură de vlagă
rămasă în trup, prohodindu-şi puţinele şuviţe rămase dintr-o viaţă de
dureri şi de lipsuri.
Esfahan este răsuflarea cea de pe urmă a luptătorului rămas în
picioare pe corabia morţii, între ţărmurii vieţii şi mările veşniciei.
Esfahan este elegia funerară a sinelui alcătuită din suspine fără
sfârşit şi din bocete. Vibraţie al cărei ecou se cheamă tăcere scăldată
în cucutele pierderii şi în dulceaţa lacrimii şi a dragostei.

Al-Sabă 4
Ascultăm AI-Saba şi tresaltă în noi inimile învăluite în linţoliile
tristeţii.Se trezesc şi prind a dănţui în cuşca coastelor, căci AI-Saba
este licoare de veselie care ne smulge din cenuşiul amărăciunii şi pe
care o sorbim cu nesaţ ca pe un vin şi ca pe ambrozia fericirii. Al-
Saba este l ungă şi întru toate preafericită poveste care a înfruntat
ponmca şi trecerea vremurilor, care a supus înfumurarea nehotărârii
şi a primit în singurătate darul de fericire al nopţilor spre a primi,
mai apoi, descoperirea şi întâlnirea iubitei pe o pajişte de departe,
fiind aceasta pricină de desfătare şi de petrecere. AI-Saba este
aidoma vânticelului de la Soare- Răsare sub a cărei trecere se înfioară
florile din câmpie, dând semn de împlinire şi veselire.

3
O altă tonalitate majoră a muzicii orientale, după numele oraşului Esfahan,
sau Isfahan şi Ispahan, capitală a provinciei iraniene cu acelaşi nume s i tuată
la cca. 350 km. sud de Teheran.
În arabă, cu sensul de iubi re, dragoste pasiona lă, dar şi cu acela de vânt care
4

bate dinspre răsări t, denum irea unei alte game în muzica orientală persane,
arabe ş i turce.

42
 MUZICA

Al-Rasd 5
"Pânda" în muţenia nopţii se asemuie urmelor pe care cuvintele
unei misive de la iubitul cel de departe le lasă în necuprinderea
simţămintelor. Nu mai vin alte solii din ţinuturile aflate în
necuprinderea lumii şi iată cum, dintr-o dată, soseşte carte de la cel
drag să învie, precum jarul mocnit sub spuma cenuşii, speranţa că
revederea mult lipsită şi mult aşteptată se va petrece. În clocotul
meu, singuraticul care vibrează precum frunza în aşteptare am văzut,
fără a vedea cu vederea, zorii care păşesc către mine, întunericul
care prinde să se destrame. Precum în vechea zisă a înţelepţilor:
"cân~ se plineşte noapte~ ia seama şi îndoieşte-ţi veghea!"
In frumoasa 'atiiba de prin părţile Ba'albecului auzim o fără
de seamăn ceartă plină de mustrări şi învinuiri cântate care urcă de la
reproşul molatic până la admonestarea severă, iar toate acestea curg
melodic ca o îmbrăţişare între Nehavadul cutremurător şi bucuria
ieşită din matcă pe care o găsim în Al-Sabâ.
În clipa de faţă, fiind aproape de sfârşitul filelor pe care le-am
înnegrit, trăiesc eresul de a fi asemenea unui copil care recită,
învăţate, versuri dintr-o odă prea lungă spre a putea să fie cuprinsă,
un psalm, ori irnne pe care Ie-au psalmodiat heruvimii în clipa în
care Dumnezeu a zămislit primul om. Poate că văd în eresul acesta
chipul mamei celei dintâi care este şi Mama şi care îmi trece prin
faţa ochilor, frunzărindu-le, tomurile pe care înţelepciunea le-a scris
în pergamentul simţirii înainte ca Timpul însuşi să fi fost zămislit şi
să fie Vreme.
Tu şi voi, muzică şi strunele mele preasfinte, surorile voastre
care se cheamă arte şi muze au dănţuit de-a lungul generaţiilor peste
care s-a aşternut pulberea trecerii şi aripile din străfundurile uitării.
Numai voi aţi rămas, zi după zi, pe larga scenă a sufletului ca un
ecou al celui dintâi sărut pe care Adam l-a picurat pe buzele Evei.
Ecou care stârneşte un alt ecou care trezeşte, încă, ecouri întretăiate,
întreţesute, învăluind totul şi vieţuind în totul pe care îl învăluie în
daruri de nobilă frumuseţe.
Tu, fiică a spiritului şi a iubirii, tu, cupă umplută cu
amărăciunea şi cu dulceaţa dragostei, tu, achilee a inimii, limbaj de
taină al celor care iubesc şi dezvăluitor de taină al tuturor amanţilor
lumii, tu care prefaci lacrimile în giuvaeruri ale sufletelor învinse,

5
Cu sensul, în arabă, de aşteptare, urmărire, pândă, denumeşte o altă tonalitate
principală a muzicii tradiţionale orientale.
6
Denumirea unui gen de poezie dialectală libaneză

43
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

inspiratoare de poezie şi rânduitoare a ciorchinilor de stihuri şi rime,

tu care împreunezi ideea cu pana de puf a cuvântului, fiind
născătoare a simţămintelor din moştenirile frumuseţii, ambrozie
scumpă pe care o sorb caliciile de floare, tu dai bărbăţie oştenilor şi
îi curăţeşti de umilinţă pe cei robiţi, tu eşti efluviul de eter care porţi
cu tine fantomele sufletelor, eşti ocean de nobleţe şi dragoste, scară
pe care spiritele îţi pătrund în străfunduri pentru a-ţi dărui inima:
poart-o mai presus de materie şi dezvăluie-i tainele lumii celei
necunoscute. Tu faci să crească, să se înmulţească şi să rodească
simţămintele sufletului şi tresăririle inimii, tu aduni mâinile într-•o
singură mână pentru a-ţi zidi templele măreţiei.
Coboară-te, tu, înger al revelaţiei peste sufletele poeţilor şi
stropeşte-le cu picuri de rugăciune şi preamărire întru sfânta ta
măreţie. Revarsă-ţi duhul peste frunţile pictorilor şi cioplitorilor şi
încununează-le cu vedenia geniului.
Iar voi, oameni ai acestui pământ, preacinstiţi-i pe preoţii şi
preotesele acestei zeiţe, aduceţi-vă aminte de slujitorii ei şi ridicaţi­
le statui pe înălţimile soclurilor. Voi, neamuri şi seminţi i ale lumii
aduceţi cântare.de laudă lui Orfeu şi regelui David, cinstiţi memoria
lui Beethoven, a lui Wagner şi Mozart.
Iar voi, Siria mea şi Egiptul meu, cântaţi întru amintirea lui
Shakir Al-Halabi şi a lui Abdu Hamuli.
Mă rog marelui Univers să-i păstreze sub aripa sa pe toţi aceia
care şi-au risipit sufletele în înălţimea bolţilor tale, învăţându-l pe
om să vadă cu auzul şi să asculte cu inima, Amin

44
IELELE DE PE PAJIŞTI

[-J~l~\_J-'-
,..., 1906,...,
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - VoL. 1

Cenuşa Generaţiilor şi Focul etern

Precuvântare
(În toamna anului al 6-lea de dinaintea Naşterii
Domnului)
Nrnrtea se coborâse, potolind clocotul de viaţă în Cetatea
Soarelui .Opaiţele s-au stins în casele risipite de jur-împrejurul
măreţelor temple, printre coroanele măslinilor şi ale dafinilor, iar
Luna şi-a început urcare pe boltă, îmbăind cu razele ei albul
coloanelor de marmură aidoma unor uriaşi puşi să străjuiască pacea
neclintită a nopţii şi altarele de jertfă în cinstea zeilor, privind cu
încântare turlele de la Libanul întins prin sălbăticia văilor depărtate.
În ceasul acela plin de vrăjile liniştii odihnitoare a spiritelor
cufundate în somn şi în visele infinitului, s-a înfăţişat Nathan, fiul
preotului Hiram, cu o făclie în mână şi a păşit în templul zeiţei
Aştarut8 aprinzând opaiţele şi pocalele pline cu mirodenii , din care
prinseră a se înălţa aburi înmiresmaţi de aloe şi mirt. Apoi acoperi
chipul veneratei zeiţe cu un văl precum pânza care înfăşură inima
omului, întru care îngenunchind înaintea j ertfelnicului împodobit cu
foi de ivoriu şi aur, îşi ridică mâna privind spre înalturi, iar din ochi
îi şiroiau lacrimi urmate de lacrimi. Şi cu voce scăzută şi tulburată
ca de o spaimă rosti într-un geamăt, zicând:
" La tine mă rog, preamărită Astarte şi de la tine cer milă, zeiţă
a iubirii şi frumuseţii, îndepărtează aripa morţii de la ceea pe care,
prin voia ta, am ales-o să-mi fie dragă. În zadar au fost licorile şi
pomezile vracilor doctori şi fără de folos s-au dovedit rugăciunile
preoţilor şi vrăjile ghicitorilor, iar nici un alt ajutor nu mai ştiu decât
numele tău preasfânt. Pleacă-te către durerile mele, ascultă-mi
7
Aici, Heliopolis, vechiul Baalbeck, diferit de oraşele cu aceleaşi denumiri din
vechea Grecie şi Egipt.
8
Aştarut, lştar, Astarte (la vechii greci) : zeiţă în mitosfera popoarelor semitice
răsăritene (akkadienii, sumerienii, babilonienii, asirienii) simbol al iubirii,
erotismului, fe1iilităţii şi procreaţiei.

46
 IELELE DE PE PAJIŞTI

sfâşierile inimii şi durerile care-mi chinuie simţurile. Lasă să-mi

rămână alături cea care este parte din sufletul meu, spre a ne bucura
de tainele dragostei tale şi a gusta fericirea tinereţii pentru a afla
tainele măreţiei şi slavei ce ai. Din străfunduri îmi ridic către tine
ţipătul de durere, preasfântă şi întru slavă zeiţă Astarte, din negurile
nopţii acesteia vin să mă las în puterea voinţei şi milosteniei tale.
Afla, dar, că eu sunt robul tău Nathan, fiul preotului Hiram care şi-a
petrecut viaţa toată slujindu-te pe tine la temelia jertfelnicului. Draga
mea este o fată din multe fete, dar ielele au prins a ne pizmui pentru
dragostea noastră, întru care au revărsat în trupul ei plăpând
zbaterile unei suferinţe ciudate, trimiţându-l, mai apoi, pe spiritul
morţii, care a luat-o, ducând-o în văile şi în peşterile lor cele pline de
vrăji. Iar acum, chiar în clipita aceasta, Îngerul Morţii şade alături de
ea şi rage precum leul înfometat, bătându-şi deasupra ei aripile
cernite şi ghearele cu care vrea s-o smulgă din fiinţa mea. Iată
pricina care mă aduce la tine, cu umilinţă să-ţi cer milostenie să-i ţii
vie floarea vieţii care încă nu a cunoscut încă frumuseţea din vara
tinereţii, pasăre care încă nu şi-a împlinit cântecul bucuriei. Scapă-o
din ghearele morţii şi în bucurie îţi vom aduce mulţumire şi slavă,
făcând ardere de tot pe jertfelnic pentru numele tău, cu vin vechi şi
ulei parfumat umplând ulcioarele şi amforele tale, cu petale de
iasomie încununându-ţi templul şi la picioarele tale arzând mirodenii
şi rămurele de lemn cu frumoase mirozne. Scapă-ne, stăpână a
miracolelor, fă ca iubirea să aibă biruinţă asupra morţii, tu, stăpână a
morţii şi a iubirii.
Acestea zicând, a tăcut, cu durerea prefăcută în lacrimi şi
suspin. Întru care, după o vreme, iar a vorbit: "Ah, Aştarut,
preasfăntă zeiţă, visele mi s-au ţăndărit, sufletul vieţii mi s-a topit
făcându-se geamăt şi lacrimă, inima îmi este moartă în piept,
lacrimile îmi ard luminile ochilor. Dă-mi viaţă aducând-o pe draga
alături de mine". În clipita aceea a intrat, venind lângă el în tăcere,
unul din slujitorii pe care-i avea, apoi i-a şoptit la ureche aceste
cuvinte" "A deschis pleoapele, stăpâne, a privit în jurul lăcaşului său
de pieire, dar nevăzându-te, te-a chemat cu înfricoşare, iar m-am
înfăţişat spre a te duce la ea".
Iar Nathan, ridicându-se, a plecat în graba mare, urmat de sluga·
aceea şi, ajungând la o hrubă dărăpănată, s-a aplecat asupra
aşternutului ei, cuprinzându-i mâinile străvezii şi plouându-i buzele
cu săruturi de parcă ar fi vmt să reverse în trupul acela sleit răsuflare
de viaţă din trupul lui. Ci ea şi-a mişcat fruntea în căpătâiele de
mătase să-şi întoarcă chipul spre chipul lui, a întredeschis pleoapele
grele în vreme ce pe buze îi înflorea o părere de surâs care era cea de

47
 INTEGRALA KHALIL G rnRAN - VoL. 1

pe urmă de viaţă a ei, cea din urmă rază a sufletului care stătea să
plece - ecou de chemare a inimii gata să-şi înceteze zbuciumul.
Apoi a şoptit, iar şoapta era precum răsuflarea unui copil sărac şi
înfometat: "Zeii mă cheamă la ei, o, mirele meu, moartea a venit să
mă despartă de tine. Să nu plângi, căci voinţa zeilor este sfântă şi
moartea, cu dreptate îşi cere partea. Acuma am să mă duc, deci să
ridicăm cupele tinereţii şi ale iubirii, căci frumoasele poteci ale vieţii
stau întinse la picioarele noastre. Va să plec, iubite al meu, către
tărâmul spiritelor, dar mă voi întoarce în lumea aceasta, căci Aştarut
cea preasfăntă aduce la viaţa sufletele îndrăgostiţilor plecaţi spre
câmpiile veşniciei mai înainte de a fi ştiut plăcerile vieţuirii şi
splendorile tinereţii . Ne vom regăsi, Nathan, şi vom sorbi amândoi
roua zorilor în cupe de narcise şi ne vom bucura de razele soarelui
laolaltă cu păsările . La bună vedere, iubite."
Vocea îi era stinsă şi buzele îi tremurau ca floarea de salcâm
ofilită în adierea zefirului de la răsărit. Iubitul o cuprinsese cu
braţele, mângâindu-i albeaţa gâtului, iar când şi-a apropiat gura de
buzele ei le-a găsit reci precum este zăpada iernii şi atunci din piept
i-a scăpat un ţipăt grozav, iar cu degetele îşi sfăşia straiul, prăvălit
peste trupul ei nemişcat între zbuciumul vieţii şi prăpastia fără
străfunduri a morţii.
Iar de s-a luminat de ziuă, lumea a întrebat de Nathan să- l aline
în neostoita lui durere, dar nu l-au găsit.
Mai apoi, într-o bună zi, o caravană venind dinspre Răsărit a
trecut prin partea aceea de loc şi cămilarul le-a spus oamenilor că îl
văzuse pe Nathan rătăcind prin pustiuri îndepărtate în tovărăşia
ciopoarelor de gazele.
De atunci, generaţii s-au petrecut, călcând sub tălpi nevăzute
faptele şi urmele generaţiilor de dinainte. Zeii au fost alungaţi din
ţinuturi, iar locul lor a fost luat de alte zeităţi, mânioase, iubitoare de
ruinare şi de distrugere, templele care au făcut altădată mândria
acelei Cetăţi a Soarelui au trecut în pulbere, palatele şi jertfelnicele
s-au năruit, strălucirea grădinilor s-a uscat, ogoarele şi păşunile au
îmbătrânit prefăcându-se în gheburi ale pământului. Au mai rămas
din toate acestea pe ici-colo, amintiri de dealuri şi de coline -
fantome ale zilei de ieri - prăbuşite sub propria suferinţă pe care o
naşte cuvântul "ieri". Când ascultăm, astăzi, un imn de bucurie, o
slăvire poetică a gloriilor de altădată, ne cuprinde tristeţea, dacă nu
sentimentul nefolosinţei.
Cu toate acestea, generaţiile care îşi duc mai departe trecerile
binemerită numele de "fapte umane" fie şi pentru aceea că nu îşi

48
 IELELE DE PE PAJIŞTI

aruncă visele la pubela uitării şi nici nu-şi trădează originile

spirituale. ·
Acestea şi visele care nu sunt decât alte irizări reflectate ale
unei nostalgii de care devenim tot mai puţin conştienţi vor vieţui
atâta vreme cât nu vom uita că există spirit, spiritul universal şi etern
care mai are puterea de a se bucura şi a se nunti cu un răsărit de
soare, cu noaptea care ne aduce fascinantul răsărit din neguri al
Lunii ca semn că mâine va începe o nouă zi.

Primăvara anului 1890 de la întruparea lui Isus

Nazarineanul
Ziua s-a ascuns, lumina s-a stins, soarele şi-a strâns medaliile
risipite prin câmpiile Baalbecului, iar Ali Husseini şi-a mânat turma
către ruinele templului. Acolo s-a aşezat printre sfărâmăturile
coloanelor prăbuşite amintind de rămăşiţele lumeşti ale unui oştean
căzut pe câmpul de bătălie, iar mioarele şi-au făcut culcuş de jur-
împrejur, ademenite de litania dulce a fluierului.
Timpul ajunsese la răscrucile nopţii, iar adâncimile cele de sus
ale cerului prinseseră a arunca semincioarele zilei de mâine în huma
întunericului a toate stăpân. De atâta veghe, pleoapele lui Ali erau
trudite şi prin minte i se perindau năluciri de cortegii închipuite din
tăcerile nopţii, mai înspăimântătoare din pricina ruinelor dimprejur.
Sprijinit într-un cot, simţea apropierea somnului care îl atingeau,
făcând să fluture uşor colţurile niqabului, precum ceaţa uşoară atinge
faţa liniştită a lacului . Se uitase pe sine, cel de toate zilele,
cufundându-se în celălalt sine, cel lăuntric, tainic şi plin de
închipuiri şi vise despre canoanele şi învăţăturile omeneşti - vedenii
care acum i se dezvăluiau înaintea văzului dinlăuntru, îndepărtându-l
de cortegiul timpului repede trecător, chemându-l către neantul
nimicului, arătându-i frânturi de taine care se contopeau, se legau
între ele şi se prefăceau în idei. Pentru cea dintâi oară în viaţa sa,
pricepea ori era pe cale de a pricepe pricinile acelei flămânzeli
sufleteşti care îl urmăriseră în toţi anii tinereţii trecute, o foamete cu
gust de dulceaţă şi de amărăciune, o însetare în care se adunau
gemetele de dor şi liniştea mulţumirii, un dor pe care nu îl poţ
alunga toate măreţiile şi strălucirile lumii şi nu îl ofileşte nici
curgerea neoprită a anilor. Pentru cea dintâi oară în viaţa lui, Ali
Husseini încerca un simţământ ciudat izvorât, parcă, din ruinele

49
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

templului de alături, asemuindu-se cu parfumurile arse, mirositor, în

căţui, o vrajă care îi dezmierda simţurile asemenea unei muzici
revărsată din şiruri de strune. Ceva nemaiştiut, născut din nimic sau
din toate, sporind şi învăluindu-i toate ungherele minţii, izvodind
imagini şi chipuri ale generaţiilor născute din zbaterea unei clipe
precum naţiile toate se întruchipează dintr-un singur picur de vreme.
Privi, în jur, rămăşiţele căzute în pulbere ale templului şi
somnul pieri lăsând loc unei stări de trezie a minţii prin care putea să
vadă ruinele a ceea ce altădată fusese altarul de jertfe, trupurile .
coloanelor culcate în iarbă, temeliile zidurilor dărăpănate şi simţi în
clipa aceea că globii ochilor îi sunt înţepaţi de gheaţă şi că inima şi
opreşte bătăile. Asemenea celui care orb a fost şi a început să vadă
din nou, tot aşa şi el a prins a vedea idei, a gândi, a vedea iarăşi şi a
cugeta iarăşi asupra aceea ce vede, căci din cercul rotitor al ideilor
sale şi al veden iilor se întrupau fantomele aducerilor-aminte care îi
arătau coloanele templului drepte, înalte şi trufaşe, făcliile şi opaiţele
aprinse, căţuile ridicând către bolţi fumuri înmiresmate. Vedea
preoţi impunători aducând jertfele arderii de tot la altarul îmbrăcat în
ivoriu ş i aur, feci oare bătând în tambure şi feciori cântând imne de
preamări re întru mulţumirea ze iţei stăpâne a iubirii şi frumuseţii. Îşi
amintea şi vedea cum amintirile se prefac în imagini curate şi
învăluite ca într-o lumină albăstruie de fulger care îi străpungeau,
tulburându-le, liniştirile din străfunzimile sufletului. Ce aducerile-
aminte nu arată decât numai fantome ale întrupărilor celor trecute
sub pulberi şi nu aduc auzului decât ecoul glasurilor auzite în alte
vremuri. Ce necunoscute fire leagă între asemenea aduceri-aminte
vrăjite şi viaţa trecută a unui prunc născut printre cocoaşele
dealurilor ca să- şi risipească anii cei tineri tot călăuzindu - şi pâlcul de
mioare prin moliciunea păşunilor şi a padinilor?
Ali se ridică de la locul lui, prinzând a păşi printre pietrele
risipite şi amintirile venite din depărtări adânci pentru a destrăma
vălurile uitării aşa cum ai destrăma pânza paingului aşternută
deasupra oglinzii. Chiar înainte de a ajunge la treptele templului, se
opri ca şi cum o putere venită din fundul pământului i-ar fi înlănţuit
tălpile şi picioarele. Îşi miji ochii şi putu să desluşească o statuie
zdrobită zăcând în pulbere. Cu inima bătând năvalnic, căzu în
genunchi, fără seamă. Sângele i se zbuciuma tot mai tare precum
valurile mării aţâţate de vântul furtunii şi curgea răzvrătit şi fără de
stăpânire prin trup, iar el simţi geamăt născând înlăuntru,
amărăciune şi plânset de praznic cernit, singurătate sfâşietoare şi
depărtare dă sfârşit între sufletul său şi spiritul frumoasei care îi
dusese aproape încă înainte de a se fi aflat în viaţa acestei lumi.

50
 IELELE DE PE PAJ IŞTI

Simţea că esenţa însăşi a sufletului său este părticică a unei

torţe arzânde în jur şi în adâncimile minţii sale.
Simţea fluturarea unor aripi uşoare care se zbat înlănţuindu-i
trupul şi adâncimile spiritului.
Simţea uriaşa năboire a dragostei cuprinzându-i inima şi
punându-i stăpânire pe suflet. Iubirea care dezvăluie alcătuirile
spiritului către alt spirit despărţind între raţiune şi universul
măsurilor şi al cantităţilor, iubirea aceea pe care o auzim cum
glăsuieşte când seminţele vieţii prind să de colţ şi care se arată
ochilor noştri precum un stâlp de jeratic atunci când întunericul se
împuterniceşte peste toate câte există. Iubirea aceea, zeitate coborâtă
asupra spiritului în ceasul calm precum potolit era acuma sufletul lui
Husseini în care înfloreau bucuria şi amărăciunea, aşa cum florile
îmbobocesc laolaltă cu spinii sub mângâierile soarelui.
Dar ce este această iubire, de unde a purces şi ce îi cere acestui
Ali care nu trăieşte decât pentru fluierul şi pentru mioarele lui? Vor
fi fiind cele dintâi seminţe sădite de rădăcini beduine în inima lui,
fără ca simţurile să ia aminte? Este vin neştiut, ceaţă ascunsă în
spatele razelor şi care abia acum au prins a lumina ascunzişurile
lăuntrice? Este vis vrăjitor al simţămintelor în întunericul nopţii, ori
este adevărul născut din veşnicie spre a rămâne veşnic până la
sfârşitul vremurilor şi al veacurilor?
Ali îşi coborî genele înmuiate de lacrimi, întinzându-şi palma
aidoma unui cerşetor al milostivirii şi din tremurul sufletului şi din
lăuntrul cel mai adânc al străfundurilor s-au desprins şoapte
întretăiate şi alcătuite din s fioşenia mulţumirii şi incendiul dorului.
Cu o voce care era plângere şi suspin a putut să şoptească:
"Cine eşti tu, cea pe care inima mea o ştie şi o simte aproape,
depă1iată privirilor mele şi punte aruncată între vremea mea de acum
şi vremurile de mult trecute şi date uitării? Eşti, oare, zână venită din
lumile veşniciei pentru a-mi arăta zădărniciile lumii şi neputinţa
umană, ori eşti duh ieşit, ca un abur, din spărturile pământului pentru
a-mi fura mintea şi a mă face de batjocura feciorilor tribului meu?
Cine eşti tu şi ce noimă are farmecul acesta care îmi înlănţuie inima?
Ce simţăminte sunt acestea care mă învăluie cu lumină şi flacără?
Cine sunt eu şi cine este această fiinţă nouă; neştiută şi străină
sinelui meu? Am sorbit, oare, într-o clipită, din apa vieţii, tăcându­
mă înger să aud şi să văd tainele tainelor, ori am băut din vinuri·
viclene care m-au îmbătat tăcându-mă orb în faţa adevărurilor ştiute
cu mintea?"
A tăcut o clipă în care simţirea şi spiritul i s-a ridicat către
înălţimi apoi a continuat a vorbi: "Tu, arătare a sufletului acoperită

51
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

de aripa nopţii, tu duh frumos şi plutitor printre valuri de vis, tu ai

trezit în adâncul meu simţăminte care au stat adormite precum
seminţele florilor sub zăpezi, ai trecut ca boarea peste câmpie,
atingându-mi simţirile care s-au tulburat foşnind ca frunza
copacului. Lasă-mă să te pipăi spre a vedea dacă straiele tale cu
adevărat sunt cusute din pânză, ori dă somnului poruncă să mi se
pogoare pe gene ca să aflu în adormire dacă ai fost zămislită din lut.
Lasă-mă să te ating, îngăduie să îţi aud glasul, sfâşie niqăbul 9 acesta
care îmi acoperă chipul, dărâmă împrejmuirea care-mi ascunde
dumnezeirea şi teama spre a zbura împreună cu tine spre înălţimi
dacă în acele înălţimi îţi este sălaşul, ori atinge-mi cu vrajă vederea
spre a te urma în împărăţiile slavei dacă eşti, în adevăr, zână dintre
zânele slavei. Pune-ţi palma pe inima mea şi ia-mă în stăpânire, dacă
eşti fermecată, şi voi veni după tine".
Ali îşi şoptea, astfel, în urechile nopţii, cuvintele care erau ecou
vălurit în adâncimile pieptului, închipuind fantome noptatice aidoma
aburilor ridicaţi din fiertura aşezată pe foc şi chipuri amestecate şi
colorate cu strălucirile curcubeului.
În chipul acesta a petrecut Ali un ceas de vreme stropită cu
lacrimi de fericire, preamângâiat simţindu-se în frământarea
viziunilor sale, ascultându-şi bătăile inimii, cu privirile ţintuite în
zarea de dincolo de starea în care vedea cum chipul vieţii se stinge
încet-încet, iar în locul ei se înstăpâneşte visarea, ameţitoare în
frumuseţile ei, doborâtoare prin coşmarurile pe care le naşte, ca un
prooroc privind gânditor către stelele cerului, aşteptând scoborârea
revelaţiei şi a clipelor de suspin şi de geamăt înfrigurat, apoi
regăsirea răsuflărilor potolite, a sufletului rotitor de jur-împrejurul
sinelui şi încrezător în clipa întoarcerii sufletului rătăcit printre ruine
şi pulberi.
Începea să se crape de răsărit, şi liniştea se trezea îndemnată de
boarea celor dintâi tresăltări ale zilei. Lumina curgea viorie printre
picuri eterice, pe când Universul avea surâsul celui adormit într-un
vis cu chipul frumoasei iubite. Din spărturile vechilor ziduri
începuseră a ţâşni păsărele, săgetând printre coloanele roase de timp,
şi picurându-şi ciripitul ca pe o vestire a zilei. Înviorat, Ali, se ridică
pe picioarele luÎ, ducându-şi palma la fruntea înfierbântată. Aruncă o
privire în jur, nedumerită, rece, cum va fi fost prima privire a lui
Adam, în clipa când a fost atins de suflarea Dumnezeirii care i-a
arătat, pentru întâia oară, săvârşirea Creaţiei. Se apropie de turma

9
Piesă din vestimentaţia tradiţională arabo-islamică, văl sau broboadă
care acoperă capul şi chipul atât la femei, cât şi la bărbaţi.

52
 IELELE DE PE PAJIŞTI

liniştită,chemând-o şi mioarele se înviorară, călăuzite către verdeaţa

reavănă a păşunilor. Ali îşi ridică ochii larg deschişi către
limpezimea bolţii cereşti, iar simţirile sale lăuntrice îi dezvăluiau
umbrele şi tainele existenţei, urmele odihnind sub pulberi ale
generaţiilor trecute a căror vedenie îi trezea un dor şi o nostalgie
tulburătoare în care spiritul acoperit sub niqabul necunoştinţei se
despărţea de sufletul omenesc precum despărţit este ochiul de
lumina pe care o vede. Ajunse la pârâiaşul al cărui foşnet se
răspândea peste tăpşanele de departe. Se aşeză pe mal, sub o ramură
de salcie plângătoare aplecată spre apă de parcă ar fi vrut să soarbă
răcoarea pârâului şi îşi lăsă oile să pască în voie prin iarba crudă
Picături de rouă scânteiau în albeaţa hainei de lână a animalelor şi,
după o vreme, Ali simţi dintr-o dată că inima îi bate mai grăbită
sufletul i se zbuciumă, înşit ca de spasme. Ca un somnambul îmbătat
de lumina Soarelui se răsuci să privească în jur, văzând-o, astfel, pe
malul de dincolo, pe fata tânără care se ivise printre copaci, purtând
pe umăr un ulcior şi păşind rar, cu tălpile ude de rouă, spre râu. S-a
aplecat, apoi, să-şi umple ulciorul şi, în această clipită, ridicându-şi
fruntea, privirile ei s-au întâlnit cu privirea lui Ali. S-a ridicat,
părăsindu-şi povara în iarbă şi s-a dat înapoi, cu ochii iscodind
arătarea străină de parcă ar fi aflat acolo ceva pierdut şi regăsit pe
neaşteptate. S-a scurs, în chipul acesta, un minut ale cărui secunde
erau lămpaşe dăruind o inimă celeilalte şi izvodind din tăcere
ciudate cântece în care pluteau, ca într-o lumină, aduceri-aminte ale
unui alt timp şi ale unui alt loc înconjurat de chipuri şi vedenii aflate
departe de acel pârâu şi de copacii aceia. Se cercetau unul pe celălalt
cu priviri rugătoare, căutând pe chipul celuilalt amintirea unor
suspine şi a unor simţiri care nu erau stinse, cercetând să afle o punte
întinsă către contopirea a două suflete. A trecut râul împins de o
putere ascunsă şi, găsindu-se lângă tânăra fată, şi-a apropiat-o la
piept, sărutându-i buzele şi gâtul, iar ea stătea împietrită între braţele
lui, secată de vlagă şi de dulceaţa atingerilor. Învinsă, şi-a lăsat
fruntea pe pieptul lui asemenea celui trudit care şi-a aflat loc de
odihnă şi linişte. Iar suspinul adânc care i-a zburat de pe buze era
semn de mare linişte coborâtă în într-o inimă care fusese îngheţată şi
acum se desfăcea din robie şi lanţuri. Şi-a ridicat, mai apoi, capul şi
privirile au început a vorbi într-o limbă secretă a sufletelor în care
dragostea se prefăcuse în spirit care nu avea trebuinţă să se întrupeze
în trup pentru a vesti că există.
Au prins, întru aceasta, a păşi printre sălcii, însingurarea
fiecărnia fiind limbă a contopirii celor două singurătăţi şi auz în care
se şoptea revelaţia dragostei. Mioarele îi urmau ciugulind vârfuri de

53
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

iarbă şi flori şi de jur împrejur erau păsări ciripind cântece de iubire

şi vrajă.
La capătul poienei soarele urcase pe boltă îmbrăcând luncile şi
ponoarele în mantii de aur. S-au aşezat lângă o stâncă în a cărei
umbră se ascundeau tămâioare, iar fata a privit adânc în ochii cei
negri ai tânărului, lăsându-şi cosiţele să le mângâie boarea ca o gură
tainică şi dornică de sărut.
Simţea pe limbă şi pe buză furnicături ale unor degete nevăzute
şi vorbi, având în glas o moliciune copleşitoare:
Aştarut ne întoarse sufletele la viaţă, spre a ne bucura de
balsamurile dragostei şi de măreţia tinereţii, iubitul meu.
Cu pleoapele coborâte, Ali se lăsa cuprins de o muzică ale cărei
sunete erau cioburi de vis, se simţea purtat de aripi nevăzute înspre
spre locul acela de demult şi coborât într-o încăpere cu forme
ciudate, la marginea unui pat pe care se afla întins trupul unei femei
preafrumoase căreia moartea îi îngheţase suflarea şi buzele. A scos,
atunci, un ţipăt de groază care l-a trezit din visare. Aşezată alături, a
regăsit-o pe tânăra fată cu buzele înflorite de un surâs iubitor şi
luminat de razele vieţii. Iar chipul lui a fost acoperit de lumină,
vedeniile toate s-au făcut nevăzute şi peste trecut şi suferinţele lui s-
a aşternut uitarea.
Îmbrăţişaţi, s-au lăsat cuprinşi de beţia sărutului şi aşa au
dormit, până când i-a trezit vipia soarelui ajuns la chindie.

Marta, ziditoarea

1
Rămăsese orfană de tată pe când era în leagăn, iar mama se
stinsese şi ea înainte de a fi împlinit zece ani. A rămas în grija unui
vecin sărac care, împreună cu soaţa şi pruncii lor, trăiau din
seminţele şi din roadele pământului, trăind într-o casă singuratică,
pierdută prin frumoasele văi şi ponoare ale Libanului.
De la tatăl ei i-a 'rămas moştenire doar numele şi o cocioabă
dărăpănată, împrejmuită de plopi şi de nuci. Mamă-sa nu-i lăsase
decât lacrimile şi goliciunea orfanului străin pe pământul unde
văzuse lumina zilei şi singur printre colţurile de stâncă şi coroanele
noduroase şi împletite ale copacilor. În fiecare zi, dis-de-dimineaţă,
pleca, desculţă şi îmbrăcată cu un strai ponosit, să ducă o vacă la
păscut tocmai în partea cealaltă a ponorului, unde era iarba mai
crudă şi mai necălcată de om. Se aşeza sub vreo coronă de pom
zbârnâind de ciripitul gureş al păsărilor, lăcrimând odată cu

54
 IELELE DE PE PAJIŞTI

murmurul pârâului ce şerpuia în apropiere, simţind, tulbure, un soi

de pizmă împotriva acelei vaci care avea hrană pe săturate, privind,
gânditoare, cum se deschid florile ori urmărind jocul frânt prin aer al
fluturilor. Iar când soarele începea să treacă spre noapte, înfometată,
se întorcea la coliba ei şi, laolaltă cu o fetiţă de seama ei, morfoleau,
drept cină, o turtă din făină de porumb, câteva poame uscate şi
legume picurate cu oţet şi ulei. Mai apoi, îş i desfăcea aşternutul
aspru şi, cu braţele adunate sub cap, cădea într-un somn chinuit şi
zguduit de sughiţuri, dorindu-şi, cu judecata ei de copilă ca viaţa
toată să fi fost doar un somn adânc necolorat de visuri şi neurmat de
trezire. Iar când începea să se crape iarăşi de ziuă, o trezea fetiţa care
îi era tovarăşă, şi se desprinde din aşternut înfricoşată, somnoroasă şi
îmbufnată.
În chipul acesta, printre coline şi văi, s-au trecut şi s-au petrecut
anii peste nefericita Marta. Dar ea creştea precum creşte statuia din
mâinile cioplitorului, iar înlăuntrul fiinţei sale creşteau, totdeodată şi
nebăgate în seamă, s imţiri şi fiori noi ş i necunoscuţi , care prindeau a
se răspândi precum se răspândeşte mireasma florii. Se întâmpla în
multe dăţi să se înfioare de visuri şi vedenii care i se întretăiau, se
adunau şi se de spărţeau sub frunte precum apele ie şite din mătcile
lor. Marta se arăta a creşte ca o fiinţă a cărei judecată era precum
huma virgină şi roditoare, o humă în care seminţele cunoaşterii nu
fuseseră semănate şi peste care nu trecuse nici grapa ştirilor care
umblă prin lume. Ea era sufletul încăpător şi neprihănit, rămas, prin
vrerea sorţii, într-o epocă a colibei în care viaţa se ame stecă, după
legi neştiute, cu anotimpurile, fiind aidoma unei zeităţi care pluteşte
între pământ şi cosmos neştiind pe care dintre acestea să o aleagă.
Noi, cei care ne-am petrecut zilele în marile oraşe civilizate,
aproape că nu ştim nimic despre traiul celor care vieţuiesc la sat ş i
prin gospodăriile ţărăneşti de care Libanul este plin. Ne-am lăsat
duşi de valul civilizaţiei modeme într-atât încât am uitat sau am dat
uitării cu bună ştiinţă filosofia simplităţii acestei vieţi frumo ase,
plină de curăţenie şi de puritate. O viaţă pe care, dacă am sta câteva
clipe mai mult să gândim, am descoperi în ca, adevăratul zâmbet al
primăverii care, cu trecerea zilelor, se preface în vară rodnică, apoi
în mamă hrănitoare care este toamna care se va lăfăi , mai apoi, în
odihna albă a iernii. Toate aceste treceri pot fi asemuite cu trecerile
mamelor noastre prin toate anotimpurile împlinirilor lor. Punându-ne
în balanţă, vom spune că noi. târgoveţii, avem mai mulţi bani şi mai
multe agoniseli decât sătenii, dar avem mai puţină demnitate şi
puritate decât aceştia. Noi aruncăm seminţele în brazdă cu nemiluita,
dar nu culegem nimic, spre deosebire de ei, care culeg rod din

55
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

fiecare sămânţă aruncată în humă. Noi suntem robi ai ambiţiilor, ei

sunt copii ai credinţelor lor. Noi ne bem paharul vieţii în care
licoarea este amestecată cu amărăciune, deznădejde, frică şi
plictiseală. Ei varsă pe podele cupa cu băutură curată.
La şaisprezece ani, Marta arăta ca o femeie împlinită în care se
oglindeau splendorile pajiştilor, iar inima îi era aidoma cotloanelor
umbroase ale văilor care trimiteau înapoi toate glasurile ş i toate
vocile primite.
Era o zi de toamnă mohorâtă de suferinţele naturii aplecată spre
iarnă .. . Marta era aşezată nu departe de un izvor ţâşnind din
adâncurile pământului cum izvorăsc chipurile din imaginaţia şi
eresurile unui poet şi din cernerea frunzelor îngălbenite şi lăsate în
voia vântului, tot aşa cum sufletele omeneşti se lasă, când se apropie
vremea, în voia pieirii şi morţii . Privea florile ofilite ca o prevestire a
culcării în praful în care aveau să-şi ascundă seminţele, întocmai
cum femeia îşi tăinuieşte giuvaerurile în vremuri de răzmeriţe şi
răsculări.
Auzi, venind dinspre capătul văii, lovituri ritmate în pământ şi ,
întorcându-se, văzu alcătuirea unui călăreţ apropiindu-se la pas de
locul în care stătea. Ajuns lângă izvor, cu chipul şi înfăţişarea pe
deplin lămurite, descălecă din spinarea calului şi, zicându-i vorbe
molatice de bun-găsit, întocmai precum fac bărbaţii ajunşi în puterea
maturităţii îi zise: "Am rătăcit drumul ce duce spre ţărm. Ai putea,
frumoasă domnişoară, să mă călăuzeşti pe calea cea dreaptă?" . "Nu
o ştiu, domnule, îi răspunse, dar îngăduie şi am să întreb pe cei care
ştiu". Vorbise cu o undă de teamă în glas care nu îi împuţina cu
nimic mândria şi frumuseţea. "Nu, nu pleca", îi dădu răspuns
călăreţul şi ea rămase locului ca împi etrită de o putere necunoscută.
A aruncat o privire fugară asupra străinu lui, văzându-l surâzător şi
cercetând-o, la rândul său , trecându-şi privirile peste picioarele ei
desculţe, peste gâtul molatic, peste părul moale şi des şi peste
întreaga fiinţă, bucurându-se, parcă, de razele soarelui care îi aureau
statura zveltă. Cât despre ea, era măcinată de nelinişte şi nehotărâre
- nici nu voia să mai rostească ·vreo vorbă, nici nu avea îndrăzneala
să fugă, iar pricinile îi rămâneau întru totul ascunse.
In seara aceea, vaca s-a întors singură în ogradă. Marta
rămăsese locului, aşteptând întoarcerea de la câmp a vecinului ei
care îi era tutor ş i care o căutase prin povârnişuri şi prin coclauri, o
chemase pe nume fără să primească răspuns altceva decât ecoul
trimis înapoi dinspre grote şi şopotul vânticelului printre ramurile
copacilor. S-a întors de unul singur la casa lui, povestindu-i nevestei
despre toată întâmplarea aceea. Au stat treji amândoi toată noaptea,

56
 IELELE DE PE PAJIŞTI

doar femeia îşi tot amintea în sinele ei de visul în care, odată, o

văzuse pe Marta cuprinsă în ghearele unei sălbăticiuni care îi sfâşia
trupul în vreme ce prada surâdea şi plângea.
Atât este tot ce ştiu despre viaţa Martei la gospodăria aceea
singuratică şi ce am .aflat de la un moşneag al satului care o
cunoscuse de pe vremea când venise pe lume şi până când fata
plecase în lume nelăsând în urmă decât câteva lacrimi vărsate de
nevasta vecinului şi aduceri-aminte frumoase ca adierile zefirului
peste necuprinderea văilor. Pierise precum chipul unui copil răsfrânt
fugarnic în geamul unei ferestre.

2
Venise toamna anului 1900 când, după o vacanţă petrecută în
nordul Libanului, m-am întors la Beirut. Săptămâna de dinainte
începerii şcolii o cheltuisem hoinărind cu prietenii pe străzile
oraşului, bucurându-ne de desfătările libertăţii atât de potrivită cu
anii tineri şi care avea să fie, mai apoi, zăvorâtă de canoanele
familiei şi între zidurile şcolii. Eram aidoma păsărilor prizoniere
care, văzând deschisă uşa cuştii, dau năvală în afară, bucurându-se
de zborul neîncercuit şi de frumuseţea fără de seamăn a trilurilor. Pe
atunci, tinereţea noastră era aidoma unui vis frumos răpit de seceta
tomurilor şcolare şi prefăcut într-o necontenită şi aspră stare de
veghe. Va veni, oare, vreodată, ziua aceea în care preaînţelepţii să
adune la un loc visările tinereţii şi deliciile cunoaşterii, tot aşa cum
simţămintele aduc alături inimile şi spiritele rătăcitoare? Va fi , oare,
o zi în care natura să fie dascăl al copiilor lui Adam, în care
umanitatea să se prefacă în carte şi viaţa în şcoală? Vom trai
vreodată o asemenea zi? Nu ştim, dar simţim că mergem cu stăruinţă
şi zel către înălţarea spirituală, că această ridicare înseamnă
înţelegerea frumuseţii pe care creaturile o dobândesc prin subţirimea
spirituală şi prin iubirea pentru fericirea născută din urcuşul
necontenit către înălţimi.
Într-un amurg, mă aflam pe caldarâmul din faţa casei privind la
necurmata forfotă a cetăţii, şi ascultând strigătele ademenitoare ale
negustorilor ambulanţi lăudându-şi mărfurile şi zaharicalele. Atunci
s-a apropiat de mine un băieţel - să tot fi avut ca la cinci ani de
vârstă -. Avea ochi încercănaţi de vineţiul tristeţii, iar buzele îi erau
întredeschise de parcă o rană ascunsă în piept îşi trimitea în afară
suspinele, braţele îi erau subţiratice şi era, cu întreaga făptură,
aplecat asupra bunei tipsii cu flori care aduceau mai degrabă a o
creangă de trandafiri ofiliţi şi gălbui. I-am zâmbit, măcar că eram

57
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

îndemnat a vărsa o lacrimă de tristeţe. Era acel surâs care uneori se

desprinde din căuşul inimii noastre, căutând în zadar libertatea şi
puterea de a dărui bucurie. I-am cumpărat câteva flori, mai mult
pentru a lega vorbă, bănuind că in spatele privirilor sale cernite se
ascunde o inimă obosită de poverile pe care doar cei obidiţi şi săraci
o cunosc. I-am spus câteva cuvinte prietenoase care l-a încurajat să
se învioreze şi să- şi ridice privirile către mine, priviri mirate, căci cei
săraci sunt deprinşi doar cu vorbele aspre ale celor pentru care copii
din fundăturile mahalalei nu sunt altceva decât obiecte fără valoare.
- "Cum te cheamă", l-am întrebat şi mi-a răspuns cu privirile
coborâte către pământ
- Mă cheamă Fuad.
- Al cui copil eşti şi unde îţi este familia?
- Sunt al Martei Ziditoarea.
- Şi tatăl tău?
Şi-a clătinat căpşorul de parcă atunci auzea acest cuvânt pentru
prima oară.
- Unde e mama ta, Fuad?
- Zace de boală, acasă.
Aceste puţine vorbe ieşite de pe buzele unui copil le-am sorbit
ca pe nişte imagini ale unor vedenii triste. Mi-am amintit despre
acea sărmană Marta despre care îmi vorbise bătrânul din sat şi care,
iată, se afla bolnavă, undeva, în Beirut. Fata care, până mai ieri, se
simţea la adăpost printre copacii ponoarelor era acum pierdută în .
măruntaiele marelui oraş, săracă şi suferindă, ea, copila care îşi
risipise tinereţea veghind asupra unei vaci, în mijlocul naturii
nesupuse şi pe care o înghiţiseră puhoaiele urâte ale cetăţii, pradă a
disperării şi a durerii.
Copilul mă urmărea cu privirile de parcă mi-ar fi citit
zbuciumul dinlăuntru. A dat să plece, dar l-am prins de mână,
oprindu-l
- Vino cu mine, du-mă la mama ta, vreau s-o văd .
Nedumerit, mi-a luat-o înainte, întorcându- şi, din vreme în
vreme, capul să vadă dacă mai mă aflu în s·patele lui.
În acele fundături mizere unde până şi aerul dospeşte de
răsuflările morţii, printre acele alcătuiri de case fantomatice unde cei
răi îşi săvârşesc crimele, la adăpostul întunericului, pe străduţele
acelea contorsionate la dreapta şi la stânga, asemenea unor vipere
negre, păşeam temător şi crispat în urma unui copil care, în
nevinovăţia şi curăţenia lui, nu era înveninat de relele oamenilor
trăitori într-un oraş căruia orientalii îî spune "mireasa Siriei Mari" şi
"mărgăritar din coroana Sultanilor".

58
 IELELE DE PE PAJIŞTI

Ajunşi către latura mărginaşa a mahalalei, copilul a intrat într-o

cocioabă din care trecerea anilor nu mai lăsase în picioare decât
închipuiri de pereţi. L-am urmat cu inima bătându-mi în goană şi m-
am trezit în mijlocul unei odăi mirosind a umezeală şi aer stătut. Nu
se afla acolo, în loc de mobilă, decât un opaiţ al cărui sâmbure
luminos abia reuşea să arunce o săgeată firavă în întuneric şi un pat
care dovedea sărăcia lucie şi pe care am zărit o femeie cufundată în
somn, cu chipul întors spre perete, parcă ar fi vrut să se adăpostească
de întunecimile lumii ori să afle în lutul acelui zid ascunsă o inimă
mai primitoare decât inimile oamenilor de pe faţa pământului.
Copilul s-a apropiat de ea, dând chemare: "Mamă" şi, întorcându-se
a răspuns şi-a văzut copilul arătând cu degetul înspre mine. S-a
răsucit în aşternut şi a întrebat, cu un glas stins, care era mai mult
durere şi geamăt:
- Ce vrei, omule? Ai venit să mă vezi cum mă sting, ori să-ţi
faci vreo poftă? Nu mai am ce să vând, în afară de aerul care mai îmi
iese din piept. Curând-curând şi acesta va să fie cumpărat de moarte
şi pus în odihna pământului.
Am păşit către pat, îndurerat de cuvintele ei şi i-am răspuns cu
dorinţa ca vorbele mele să curgă odată cu simţirile care mă tulburau:
- Nu te teme de mine, Marta, căci nu am venit la tine ca un
animal înfometat, ci am venit ca un om încărcat de durere. Eu sunt
un libanez care, într-o vreme, a trăit prin văile şi satele vecine cu
pădurea de cedri. Nu-ţi fie teamă de mine, Marta.
Cred că m-a ascultat, încredinţată că vorbele auzite erau ieşite
dintr-un suflet care suferă împreună cu ea. S-a cutremurat în aşternut
ca o smicea desfrunzită în bătaia crivăţului de iarnă. Apoi şi-a
acoperit faţa cu palmele, vrând, parcă, să se ascundă de o veche
amintire a tinereţii şi frumuseţii. După o vreme presărată cu suspine
şi-a descoperit faţa şi i-am zărit ochii rătăciţi, privind ţină către ceva
nevăzut între pereţii odăii, buzele uscate şi tremurânde, gâtul brăzdat
de riduri şi, cu un glas slab care, parcă, era rugăciune, mi-a zis:
- Ai făcut bine că ai venit să aduci alinare şi cerul să te
răsplătească în locul meu, dacă fapta bună este iertare de păcat şi
aducere a celor greşiţi pe calea cea dreaptă. Dar eu îţi cer să te
întorci de unde ai venit, căci locul acesta este loc de hulă şi de
întinare a bunătăţii pe care mi-arăţi . Pleacă până nu vei fi văzut în
odaia aceasta plină de mizerii şi de porci. Grăbeşte pasul şi acoperă­
ţi chipul cu pulpana vestmântului, să nu te cunoască vreun trecător.
Bunătatea pe care o ai în suflet nu îmi poate aduce curăţenia înapoi,
nici viciile nu mi le poate şterge şi nici gheara morţii care mi-a
încleştat inima nu o poate îndepărta. Din pricina greşelilor şi ·a

59
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

păcatelor mele eu sunt sortită la surghiun în hăurile întunecimii. Nu

lăsa ca bunătatea ta să îţi păteze sufletul bun, căci eu sunt asemenea
leprosului silit să vieţuiască printre morminte. Să nu te apropii de
mine, căci gloata te va socoti murdărit şi te va pedepsi cu pedeapsă.
Du-te, acum, şi nu îţi mai aduce aminte de numele meu şi de acele
văi minunate, căci şi pe oaia cea stearpă o alungă păstorul ca să-şi
păzească turma. Oare de îţi vei aduce amine de mine, să nu spui
altceva decât că biata Marta nu mai viază.
Întru care, cuprinzând mâinile mărunţele ale copilului le-a
acoperit cu sărutări şi suspine, zicând:
- Lumea se vor uita cu mirare la pruncul acesta al meu zicând:
iată rodul păcatului, iată plodul Martei născut din flori , iată
10

pruncul ruşinii. Aşa şi mai multe vor cleveti despre acest prunc
născut precum mărgăritarul din scoică, pentru că lumea e oarbă şi
proastă şi nu pricepe că Marta i-a curăţit copilăria prin durere şi
lacrimi şi şi-a osândit viaţa prin nefericire şi suferinţă. Eu am să
plec, lăsându-l orfan laolaltă cu toţi copiii din mahala, singur pe
lumea aceasta lipsită de milă, dându-i drept moştenire amintirile
mele numeroase, pe cât de strălucitoare, care vor aduce ruşine dacă
va fi nepăsător şi fără de minte, după cum îi va învigora sângele de
va dovedi dreptate şi bărbăţie. De-1 vor ţine cerurile şi îi vor da tărie
va aduce bucurii şi fală numelui său şi al mamei lui, iar de va pieri,
liberat se va afla din ghearele vremii şi mă va găsi aşteptându-i
venirea acolo, la loc de lumină şi de veşnică odihnire.
I-am răspuns cu inima tresăltând:
- Nu eşti asemenea leprosului, Marta, chiar de ţi-ai petrecut
viaţa printre morminte şi nu eşti murdărită măcar că viaţa te-a
aruncat în mâinile celor murdari. Dacă trupul se ofileşte, sufletul
rămâne neprihănit. Iar zăpezile, oricât de omeţite ar fi, ele nu ucid
seminţele vieţii. Ce altceva este viaţa aceasta decât un arman unde se
bat şi se treieră tristeţile ascunse în suflet. Dar vai acelor spice
rătăcite prin mirişti, în afara armanului, căci ele vor fi ciugulite de
păsări şi nu se vor mai bucura de căldura tatălui nostru, pământul.
Tu, Marta, ai fost asuprită, dar din suferinţă ai născut fiu al palatelor
şi castelelor. Ai fost oropsită, Marta, dar este cu mult mai de primit
nedreptatea decât de împărţit altora. Mai bine este a fi martir blând
la suflet decât asupritor, hrăpăreţ şi poftitor la toate florile vieţii.

10
Gibran recurge la un joc de cuvinte în care Marta este şi "ziditoare"
(baniya), dar şi creatoare hulită de oameni, adulterină (zaniya) care prin
crearea, "zidirea" unui copil, se înnobilează în registru spiritual şi moral.

60
 IELELE DE PE PAJIŞTI

Sufletul, Marta, este colier de aur din giuvaerurile divinităţii. Se

poate ca focul să îl topească şi să îi întunece strălucirea, dar nu îl
poate preface în altceva decât aur, ci, dimpotrivă îi sporeşte
frumuseţea şi preţul. Dar vai celui slab căci vine flacăra focului şi îl
face cenuşă pe care o iau vânturile şi o împrăştie peste faţa pustiului.
Da, Marta, tu eşti floare zdrobită de tălpile animalului care se
ascunde în templele omeneşti, ai fost călcată fără de milă dar nu ţi-ai
pierdut parfumul izvorât din suspinele văduvelor, din plânsetele
orfanilor şi din gemetele săracilor ridicate spre cerul de unde vine
dreptatea şi mila. Fii mândră, Marta, că eşti floare zdrobită şi nu
piciorul care zdrobeşte.
Astfel am vorbit, iar chipul ei se luminase încetul cu încetul,
aşa cum franjurii norilor se luminează sub razele soarelui în amurg.
Mi-a făcut semn să mă aşez pe marginea patului şi i-am dat
ascultare, căutând să-i citesc în ochi tainele triste ale străfundului
sufletesc. Erau ochii celui care ştie că a murit, ochii frumoasei copile
din floarea vieţii care, acum simţea apropierea picioarelor morţii,
ochii femeii însingurate care vieţuise, până mai ieri, trăise în
frumoasele văi şi ponoare ale Libanului, aşteptându-şi acum
eliberarea din cătuşele vieţii. După câteva clipe, cu ultimele puteri,
printre lacrimi a prins a vorbi către sinele său:
- Da, am fost asuprită şi sunt martiră a fiarei care sălăşluieşte în
om. Sunt floare zdrobită sub tălpi... Stăteam aşezată pe malul
izvorului când l-am întâlnit pe drumeţul acela care mi-a vorbit cu
blândeţe şi în vorbe alese, spunându-mi cât de frumoasă sunt şi cât
de mult mă iubeşte, atât de mult încât nu mă va părăsi niciodată. Mi-
a vorbit despre întinderile nesfârşite ale pământului, despre
singurătatea şi liniştea văilor, despre păsări cântătoare şi despre
zânele primitoare. M-a cuprins, aducându-mă la pieptul lui şi
acoperindu-mă cu săruturi. Nu cunoscusem, până în clipa aceea,
gustul unui sărut, pentru că nu eram decât o copilă orfană şi părăsită.
Mai apoi, m-a ridicat în şa, împreună cu el şi m-a dus la o casă
frumoasă şi singuratică. Mi-a adus straie de mătase şi parfumuri
alese, mâncăruri şi licori cum nu mai ştiusem . Făcea toate acestea cu
un zâmbet înstăpânit pe buze şi cu mişcări molatice. Iar. .. După ce
şi-a săturat cu trupul meu poftele, umplându-mi sufletul de văpaia
ruşinii, a plecat lăsându-mi în măruntaie o flacără vie şi arzătoare .
Am adom1it acolo unde eram şi nu m-am trezit din somn decât
pentru a intra în întuneric şi în durere. Astfel, viaţa mea s-a împărţit
pe din două: o jumătate slabă şi îndurerată şi o alta, măruntă,
speriată şi ţipând în liniştea nopţilor, rugându-mă să mă pot întoarce
în nesfârşirile cerului. În casa aceea singuratică am stat cu pruncui şi

61
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

cu durerea, răpuşi de foame, de frig şi de singurătate, neavând alt

sprijin şi altă hrană decât suspinele şi lacrimile şi nici alt tovarăş în
afară de frică şi de gânduri întunecate.
Auzind oarece prieteni ai lui despre cele petrecute şi despre
locul unde eram, au început să vină, unul după altul, la mine
cumpărându-şi cu bani plăcerile trupului. O, cât de mult mi-am ţinut
captiv sufletul cu unghiile, păstrându-l spre a-l dărui veşniciei, fără
a-mi împlini această dorinţă pentru că sufletul acesta nu mai era doar
al meu, el era şi al tatălui meu pe care cerurile au voit să-l
îndepărteze şi de acest suflet şi de această viaţă, tot aşa cum au vrut
să mă separe de viaţă spre a mă prăbuşi în abis. Acum, a sunat
ceasul, iar logodnicul meu, îngerul morţii a venit, după îndelungi
căutări, să mă conducă spre cel din urmă aşternut nupţial.
S-au scurs clipe tăcute asemenea unui zbor de iele şi de mirese.
Şi - a ridicat privirile aburite de umbrele veşniciei şi a spus, cu o
linişte mare:
- O, dreptate ascunsă înapoia unor chipuri ascunse, tu, tu doar
îmi auzi plânsetul şi chemarea din urmă a inimii. Doar ţie îţi cer şi la
tine mă rog iartă-mă şi păstrează de-a dreapta ta pe acest copil şi
ţine-mi de-a stânga ta sufletul.
Vlaga i se sfârşise şi suspinele prinseseră a se domoli. A lăsat o
privire să lunece peste copilul de alături, apoi pleoapele au coborât
cu lentoare. Şi dintre buze i s-au desprins cuvinte care erau mai
neauzite decât tăcerea: "Tatăl nostru carele eşti în Ceruri .. .
Sfinţească-se numele tău ... Vie împărăţia Ta ... Facă-se voia Ta .. .
Precum în ceruri aşa şi pe Pământ... Iartă-ne nouă greşelile
noastre ..."
Buzele i s-au mai mişcat câteva frânturi de clipă, fără cuvinte şi
atunci trupul întreg a încremenit, iar chipul s-a acoperit de un alb
care era revărsare de suflet.
Am purtat pe umeri trupul fiinţei năpăstuite şi l-am pus în
pământ, într-un loc neumblat şi îndepărtat de forfotele oraşului.
Preotul nu a primit să citească rugăciunile morţil or şi nici să- l
înmormânteze în locul unde Crucea străjuieşte mormintele. Drept
cortegiu a fost pruncul ei şi un alt copil pe care asprimile vieţii îl
învăţaseră, deja, milostenia.

62
 IELELE DE PE PAJIŞTI

Iona nebunul

1
Cât ţinea vara, în fiecare dimineaţă Iona pleca la câmp, cu sapa
pe umăr, îndemnându-şi din urmă boii şi tăuraşii. Tare îi plăcea, în
asemenea clipe ale îngânării zilei cu noaptea, să asculte cântecul
mierlelor şi foşnetul frunzişurilor din copaci. Aşa, încet-încet, când
se tăcea vremea prânzişorului, ajungea şi el, cu dobitoacele lui, la
Saqiya 11 printre scoborâşurile văioagelor verzi şi se punea să
înfulece ce îşi pusese în traistă, având grijă să lase nestrânse şi
risipite în iarbă firmiturile, să fie hrană şi ospăţ zburătoarelor şi
sălbăticiunilor câmpului.
Mai apoi, înspre vremea amurgitului, când lumina lărgeşte
cerurile şi le ascunde hotarele, pornea şi Iona, la fel de molcom,
către căsuţa lui cuminte care, se atâta vreme, cerceta prin ochii
ferestrelor salba de sătucuri şi case risipite în acele locuri din
miazănoaptea Libanului. Se aşeza, fără să scoată vreo vorbă, alături
de bătrânii săi, ascultându-l cum deapănă în vorbe puţine
întâmplările zilei aceleia şi ale tuturor zilelor şi vorbele acestea
molcome îi turnau în măruntaie o moleşeală şi o preaispititoare
chemare la odihnă şi somn.
Iar când, după curgerea crugurilor şi trecerea timpurilor, venea
ceasul când vremea vremuia şi iarna se tăcea stăpână a lumii, atunci,
abia, se cuminţea şi el din toate lucrările, ghemuindu-se lângă
cărbunii vetrei cu urechea deschisă spre în afară, să asculte
proorocirile vântoaselor şi ale zăpezii peste gemetele pustiurilor din
jur. Cugeta, atunci, purtat ca de o apă ieşită din curgerea ei, la
această minunată şi neînţeleasă petrecere a anotimpurilor care vin şi
pleacă şi iarăşi vin, ţinându-şi ochii mijiţi într-o crăpătură a pereţilor,
crezând a desluşi în linioara aceea liniştea împăcării pe care doar
cocoaşele din Valea Libanului, cuminţite sub nămeţii surii o
aşterneau peste sufletele şi peste cugetele săteni lor. Se zăreau, prin
fumegările iernii, copaci despuiaţi de frunzarele lor - cine ştie ce
nevoi îi va fi podidit şi pe ei sa se petreacă printre geruri şi crivăţuri
albe.

11
Instrument rudimentar folosit pentru irigaţii, roată cu mai multe cupe
învârtităcu ajutorul animalelor pentru aducerea la suprafaţă şi distribuirea
apei pe canalele săpate în acest scop printre rândurile de culturi.

63
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Nopţile de iarnă sunt lungi ş1, m necuprinderea lor, Iona

rămânea nemişcat, cu pleoapele treze până când, în aşternutul de
alături îşi vedea bătrânul tată cum se robeşte somnului, la ceasuri
târzii. Abia atunci, cu grijă mare, îşi părăsea şi el aşternutul, păşind
cu tălpi de pâslă, către dulăpiorul de lemn în care, ca şi în alte dăţi,
avea să găsească, zăvorâtă, acea carte pe care el o ştia că poartă
numele "epoca nouă". Silabisea, atunci, pe ascuns, în lumina chioară
a lumânării, pândind aşternutul bătrânului care nu avea acea
cunoştinţă de buchiseală şi de citire. Căci preacuvioşii popi ai
locului nu-i îngăduiseră a citi, afurisindu-l cum că acele cărţi şi acele
citanii îl învaţă lucruri care arată celor ce nu trebuie să le ştie, tainele
lui Mesia Iisus, şi îi înstrăinează de Adevărul, singurul Adevăr care
este cel rostit şi legiuit de Biserică.
În chipul acesta s-au scurs tinereţile lui Iona, împărţite între
pajiştile plesnind de rouă şi de verdeaţă şi între fabulele despre
prealuminata împărăţie a lui Iisus. Ce să fi înţeles el din această
îndoită îndatorire? Ori de câte ori mergea la biserică - aceasta fiind
o lege precum schimbarea anotimpurilor între ele - se întorcea acasă
mai nedumerit şi mai tulburat, ba chiar mai trist decât fusese mai
înainte, căci învăţăturile auzite ca pe nişte porunci din susul
amvonului, ori rostite în faţa Uşilor Împărăteşti de dinaintea
Altarului erau toate o altă învăţătură decât cea pe care el o pricepuse
din buchisirea Sfintelor Evanghelii. Iar vieţile dreptcredincioşilor
întâi-stătători a bisericii şi ai părinţilor din Pateric, cum le auzea
povestite la predica de după slujbă, erau altceva decât viaţa şi
patimile Nazarineanului cum le cunoscuse el în tomul ascuns în
dulăpiorul lui de lemn pe care nu-l ştia nici bătrânul său tată.
Venise primăvara. Zăpezile de pe ogoare şi pajişti începuseră să
se ridice în aburi spre cer. Petice albe mai rămăseseră pe crestele
munţilor, dar şi acestea se topeau încetişor trimiţând pârâiaşe de apă
către încrucişările văilor, unde se adunau laolaltă închipuind torente
gureşele care vesteau trezirea din somn a naturii. Migdalii şi merii
au arătat flori roşiatice, iar pe nuielele plopilor şi sălciilor au înflorit
cupe roşcate . Ponoarele şi împodobeau cu verdeaţă şi flori de câmp
şi în toată această renaştere primordială, Iona -a simţit că îi este
îndeajuns vieţuirea petrecută la gura sobei. Şi-a văzut viţeluşii care
căutau libertate dincolo de împrejmuiri şi că tânjesc după verdeaţa
padinilor şi a ponoarelor. Nu mai era loc pentru fânul de orz şi
pentru uscăciunea de anul trecut a câmpiilor.
Era, atunci, cam pe la sfârşitul postului. Sătenii care tot
răbdaseră opriţi de la gustul cărnii, aşteptau, cu răbdarea pe sfârşite,
începutul sărbătorii. Iona, asemenea tuturor ţăranilor săraci, nu avea

64
 IELELE DE PE PAJIŞTI

pricină să osebească între zilele postului şi restul zilelor anului.

Viaţa lui toată
fusese un post nesfârşit din care nu lipsise lipia coaptă
cu brânză şi poateme uscate de sânge. Lipsa cărnurilor şi a
mâncărurilor stârnitoare de poftă, trecuse, în chipul acesta, nebăgată
în seamă. Canoanele postului nu le simţea, aşadar, cu poftirile
trupului, ci era, mai degrabă, poftiri ale spiritului.
Cârdurile de păsărele fulgerau în jurul lui Iona, stoluri de
porumbei brăzdau nesfârşirile aerului, pe când tulpinile florilor se
unduiau în adierile brizei, scăldate în razele soarelui, pe când el nu
contenea a buchisi în cartea sa slovele, ridicându-şi, din vreme în
vreme, fruntea şi închipuindu-şi cupole de biserici prin oraşe şi sate,
risipite pe coaste de pajişti, le auzea dangătele clopotelor şi plutea,
parcă, împreună cu generaţiile trecute, către vechiul Ierusalim,
cortegii călcând pe urmele paşilor lui Iisus, iar, din vreme în vreme,
auzea glasurile gloatei ce urca povârnişul uliţelor înguste rostind, ca
prin vis: aici s-au vindecat cei doi orbi, aici ologii au început am
merge pe picioarele lor, aici i-au pus pe frunte coroana de spini, în
locul acesta a stat rostindu-şi parabolele, acolo, în palatul acela a
fost legat de un stâlp, biciuit, ş i scuipat în obraji, pe străduţa aceasta
a dat iertare femeii care a făcut adulter, aici a căzut la pământ sub
povara crucii de lemn .. .
Astfel treceau ceasurile în care Iona îndura durerile trupeşti ale
Dumnezeului întrupat şi se preamărea cu El întru sfinţenia duhului.
Pe la chindie s-a ridicat din locul unde şedea, nemaivăzându-şi
viţeii, întru care a pornit să îi caute, minunându-se unde putuseră să
se ascundă în lărgimea acelei pajişti lipsită de cotloane. Ieşind la
drumul dintre răzoare, văzu, în depărtate, umbra unui om
învestmântată în straie cernite şi grăbi pasul înspre acela, cunoscând
că omul era un călugăr de la mânăstirea apropiată pe care îl salută cu
o înclinare a frunţii, întrebându-l, apoi, dacă nu văzuse , venind într-
acolo, printre livezi, un ciopor de juncani, iar omul domnului îi
răspunde în cuvinte puţine şi privindu-l ferit: "am văzut, sunt acolo,
vino să ţi-i arăt".
Iar Iona îl urmă pe călugăr până ce ajunseră la zidurile ce
împrejmuiau schitul. Îşi văzu viţeii adunaţi într-un ocol larg întărit
cu frânghii şi păziţi de un alt călugăr având în mână o jordie groasă
cu care lovea animalele care cum se mişcau. Iar văzându-l pe Iona, îl
prinse de straie şi, întorcându-se cu faţa spre mânăstire, începu a ţipa •
ca din gură de şarpe : "iată-l, l-am prins pe nelegiuitul bouar", şi din
toate cotloanele se arătară, în fugă, călugări şi novici, avându-l
înainte pe stareţ, un om deşirat şi mai înalt decât ceilalţi şi cu mare
grabă îl înconjurară pe Iona ca nişte vânători bucuroşi că şi-au

65
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

încolţit prada. Privi liniştit înspre stareţ şi-l întrebă: "ce am făcut de
mă credeţi nelegiuit? Şi de ce m-aţi împresurat?", iar mai-marele
schitului aplecă asupra lui un chip aspru şi cu o voce ca de ferăstrău
îi răspunse: "viţeii tăi au intrat în lanul mânăstirii şi ne-au culcat la
pământ jordiile de viţă. Iar păstorul este platnic pentru stricăciunile
pricinuite de turma lui". "Sunt dobitoace lipsite de judecată,
părinte", îi zise Iona cu glas potolit, "iar eu sunt om sărac şi n-am
altă avere decât braţele mele şi viţeii aceştia. Lasă-mă să îmi văd de
cale şi mă leg să nu mai vin niciodată prin locurile acestea". Iar
stareţul, dădu un pas înainte şi, cu o mână ridicată spre cer îi zise:
"Bunul Dumnezeu a voit să ne aşeze în locşorul acesta, dându-ne în
pază pământurile alesului său, preacinstitul Elişa" Iar noi luăm
12

seama la aceasta noapte şi zi, pentru că sunt pământuri sfinţite, care

ard şi pârjolesc pe ori cine care s-ar apropia şi le-ar călca în picioare.
Iar de nu vei plăti mânăstirii ispaşă, iarba locului se întoarce asupra
viţeilor tăi, otrăvindu-i. Ce, însă, nu e trebuinţă pentru aceasta, căci
îţi vom popri dobitoacele până ce ne vei plăti ultimul bănuţ pentru
stricăciunea pricinuită".
Stareţul se întoarse să plece, dar Iona îl opri, vorbindu-i la fel
de blând ca şi înainte: "Îţi fac rugăciune, părinte, în zilele acestea în
care Domnul nostru Iisus a pătimit, plâns fiind de mama Lui, Maria,
să-mi îngădui a pleca cu viţeii mei şi să nu arăţi înspre mine răutate
de inimă. Eu sunt un biet sărac, pe când schitul vostru este slăvit şi
avut în ajuns ca să-mi ierte necugetarea şi bătrâneţea tatălui meu."
Tar, întorcându-se, stareţul îi răspunse cu asprime: "Schitul nostru nu
te va ajuta nici cât o ronţăitură de şoarece, orişicât de sărac ori de
înstărit ai fi, omule prost şi neştiutor. Iar de cele sfinţite să nu
vorbeşti, căci noi le ştim tainele mai bine ca tine. Iar de vrei să pleci
cu dobitoacele tale, te uşurez şi îţi cer doar trei dinari pentru
pagubele pricinuite". Cu glas sugrumat, Iona îi răspunse: "dar eu,
preacucemice părinte, nu am nici măcar o para chioară. Miluieşte­
mă şi iartă-mă pentru sărăcie". Călugărul îşi trecu degetele prin
desimea bărbii, apoi zise cu acelaşi glas aspru: "Mergi şi-ţi vinde o
postaţă din ogor şi întoarce-te cu cei trei dinari. Mai bine este ţie să
te duci la ceruri sărac de ogor decât să-l mânii pe preaslăvitul Elişa
şi să te duci în focul cel veşnic al Iadului".

Elişa, Elisei (ebr. "Dumnezeu este salvarea mea): profet şi făcător de minuni
12

vindecătoare, menţionat în Biblia Ebraică, Coran şi în scrierile Baha'i care a

trăit
în nordul Regatului lui Israel în vremea regilor Joram, Jehu, şi Joash din
timpurile profetice.

66
 I ELELE DE PE PAJIŞTI

Iona tăcu, doar chipul i se lumină şi ochii avură o scânteiere. În

locul umilinţei de până atunci simţi ridicându-se înlăuntrul lui o
putere nemaiştiută şi cu o voce în care se amesteca înţelepciunea cu
o boare de tinereţe răspunse: "Părinte, este cu putinţă ca săracul şi
sărmanul să-şi vândă ogorul care îi dă lui pâinea ce de toate zilele ca
să sporească cu trei dinari haznaua mănăstirii care geme umplută de
aur şi de argint? Este cu dreptate, preacucemice, ca săracul să cadă
în sărăcia lui tot mai mult şi să se s fârşească de foame pentru că
măritul Elişa să ierte păcatele săvârşite de nişte dobitoace
neştiutoare?". Ridicându-şi cu trufie fruntea încărunţită, stareţul
cuvântă : "Aşa a grăit Iisus Mesia: cel ce are şi dăruieşte îşi va spori
bogăţia, iar cel care nu are, va lua de la altul".
Auzind acestea spuse de purtătorul straiului chinoviei, Iona îşi
simţi inima şi mai vârtos tulburată în pieptului lui, dar însă şi fiinţa
lui o simţi crescând dinlăuntru şi înălţândl!_-se, de parcă, sub tălpile
lui, pământul însuşi începuse să crească. lşi smulse din buzunarul
straiului Evanghelia ce avea asupra lui în tot timpul precum oşteanul
nu se lipseşte de spada şi de teaca acesteia: "Preacuvioşilor, zise, în
chipul acesta vă j ucaţi cu Cartea pe care o aveţi înainte, în chipul
acesta vă folosiţi de tot ce este mai rău în viaţă, pentru a împrăştia
răul. Vai vouă, vă spun, căci va să vie, încă o dată, Fiul Omului spre
a vă fărâma schiturile şi mânăstirile şi a le risipi cărămizile pe
costişele văii acesteia, a vă da focului jertfelnicele şi zugrăvelile
pline de hulă. Vai vouă, căci asupra voastră vor curge sângele
preacurat al Christosului şi lacrimile mamei sale îndurerate -
şuvoaie dezlănţuite care vă vor târî pe voi în fundul prăpăstiilor şi al
viroagelor, vai şi de o mie de ori vai vouă, iudelor care sunteţi,
vânduţi zeilor care vă stăpânesc poftele, voi, care sub sutanele negre
vă ascundeţi negrul urii şi zavistiei, voi care vă mişcaţi în rugăciune
inimile şi buzele încremenite precum stâncile şi munţii pământului,
voi care vă ghemuiţi înaintea altarelor şi jertfelnicelor pe când
sufletele voastre cârtesc răzvrătite împotriva lui Dumnezeu. M-aţi
târât prin şiretlicuri în locul acesta plin de miasmele voastre
înveninate şi ca pe un ucigaş m-aţi prins pentru un smoc de verdeaţă
pe care soarele ne-a dăruit-o şi mie şi vouă. Auzindu-vă cum vorbiţi
în numele lui Iisus şi cum vă prefaceţi a plânge pentru tristeţile şi
durerile Lui, m-am cutremurat auzind cu glăsuieşte neştiinţa şi
goliciunea minţii. Luaţi Cartea aceasta, citiţi şi spuneţi-mi când nu s-
a arătat Christos milostiv. Citiţi despre această nenorocire cerească
şi arătaţi-mi când a vorbit el altcumva decât cu milă şi iubire de
oameni: în predica de pe munte, în pildele glăsuite la templu înaintea
celor năpăstuiţi, înaintea acelei femei căzute sau pe cruce, când şi

67
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

deschis mâinile pentru a îmbrăţişa omenirea? Uitaţi-vă, păstori de

suflete, la aceste oraşe şi sate obidite şi veţi vedea, în casele lor, cum
se zvârcolesc de durere, în aşternuturile lor, cei bolnavi, cum se
ofilesc, în întunericul închisorilor, zilele celor neajutoraţi şi uitaţi,
cum cerşesc flămânzii la porţile puşcăriilor şi cum dorm cei străini
la margini de drumuri. Pe mormintele acestor oraşe gem şi plâng
văduve şi orfani, pe când voi vă lăfăiţi în ghiftuială şi lene,
bucurându-vă de roadele câmpului şi de vinul cules din vii. N-aţi
mers niciodată ca căpătâiul celui bolnav, nu aţi intrat între zidurile în
care zace cel condamnat la temniţă, n-aţi dat de mâncare celui
flămând, nu l-aţi mângâiat pe străinul pribeag, nu aţi alinat tristeţile
disperatului şi, pe deasupra, nu vă ajung cele jefuite şi luate cu sila şi
îndrăzniţi a cerşi, întinzându-vă mâinile precum viperele îşi întind
limbile otrăvite, şi primiţi cu lăcomie ceea ce vă dăruie văduva din
puţinul cât are şi săteanul din nimicul adunat pentru zilele
bătrâneţii."
Se opri să îşi tragă sufletul, iar apoi, ridicându-şi cu mândrie
fruntea, rosti liniştit: "Aici unde mă aflu, voi sunteţi mulţi, iar eu
sunt singur. Faceţi cu mine ce vreţi, căci lupii măcar că sfăşie mioara
în întunericul nopţii, dar sângele ei rămâne pe iarba pajiştii până va
răsări soarele să arate urâta faptă . "
Iona avea în glas o putere care îngheţa sângele în măruntaiele
călugărilor şi le încremenea îngâmfarea şi poftele. Tremurau
asemenea corbilor prinşi după gratii, le clănţăneau şi priveau
îngroziţi, aşteptând un semn de la stareţ ca să-l sfăşie pe cel ce
vorbise şi să îl facă mii fărâme. În liniştea aşternută ca ·după
zbuciumul furtunii destrămată prin crengi, răsună, dintr-o dată,
ţipătul stareţului: "Luaţi-l pe nelegiuitul acesta, smulgeţi-i Cartea şi
duceţi-l într-o chilie fără lumină, căci cel ce se răzvrăteşte asupra
alesului lui Dumnezeu nu va găsi milă şi îndurare nici aici şi nici în
veacul veacurilor." Întru aceasta, călugării se năpustiră asupra lui
Iona ca păsările de pradă şi, legându-l, îl duseră într-o odăiţă îngustă
unde îl părăsiră după ce îl zobiseră cu pumnii şi cu picioarele, şi
zăvorâră uşa în urma lor.
Iona se ridică şi avea în înfăţişarea lui măreţia biruitorului. Privi
printr-o spărtură care dădea în afară, spre priveliştea pajiştii năpădită
de soare, iar chipul i se lumină şi simţi o liniştire şi o pace lăuntrică,
căci închisoarea aceea nu era decât pentru trup, iar sufletul lui se afla
liber vălurind asemenea boarei peste ponoare şi văi. Mâinile
călugărilor care îl frământaseră nu-i atinseseră şi spiritul străjuit de
vecinătatea Nazarineanului. Omul nu va fi îngenuncheat de tulburări
dacă este drept la cugetul lui, şi nici cel rău nu îl face să se ofilească

68
 IELELE DE PE PAJIŞTI

dacă stă de partea dreptăţii şi adevărului. Socrate a sorbit cucuta

având pe buze zâmbetul, iar Paul a fost bătut cu pietre fără a fi
părăsit de fericirea adoratoare. Ceea ce trădăm noi şi ne face, astfel,
să suferim este conştiinţa noastră interioară.
Auzind părinţii lui Iona despre cele întâmplate copilului lor,
mama acestuia şi-a luat toiagul şi a plecat spre schit, iar ajungând
acolo, înlăcrimată, a căzut la picioarele stareţului sărutându-i mâinile
şi rugându-se de iertare pentru copilul ei şi neştiinţei ce arătase. Întru
care acesta, ridicându-şi ochii spre cer de parcă ar fi fost rupt de
lumea aceasta şi de lumea cea veşnică, i-a răspuns: "Noi îţi iertăm
odrasla şi arătăm milostenie faţă de fapta lui nebunească, dar schitul
are drepturile sale sfinte care nu pot fi încălcate. În mare smerenia
noastră, noi iertăm faptele cele omeneşti, dar preamăritul Elişa nu
poate să îngăduie şi să ierte celor care îi calcă în picioare jordiile de
viţă şi lanurile.
Femeia l-a privit, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii stafidiţi de
lucrările bătrâneţii şi luându-şi din juml gâtului un colan de argint ce
purta, l-a pus în palmele stareţului, zicându-i: "Părinte, nu am nimic
altceva decât colieml acesta pe care l-a primit de la tatăl meu, când
şi-a dat cea din urmă suflare. Să-l ia schitul, ca semn de iertare
pentru greşelile singurului meu copil". Ascunzând giuvaerul în
buzunarul sutanei, stareţul a grăit mamei înlăcrimate: "Vai acestor
copii, căci s-au adeverit cele scrise la carte, că va veni vremea când
copiii vor mânca aguridă, iar gura părinţilor se va încreţi de acreală.
Mergi, bună femeie, şi roagă-te pentru copilul tău smintit, să-l ierte
Cernl şi să-l întoarcă pe calea cea dreaptă" . Iar fiind scos din temniţa
lui, Iona şi-a îndemnat viţeii şi a plecat mergând agale împreună cu
mama lui îndoită de trecerea anilor. Ajungând la cocioaba lor, a pus
fân uscat înaintea animalelor şi s-a aşezat tăcut la fereastră, privind
cum lumina zilei se stingea încet-încet. Şi atunci l-a auzit pe bătrân
şoptindu-i mamei aceste cuvinte: "Mai ştii, Sara, cât de mult te-ai
împotrivit când îţi spuneam că fiul nostru nu e în toate minţile. Iar
acum, că vorbele mele s-au adeverit, nu te-ai mai opus când sfinţia
sa, stareţul, ţi-a spus aceleaşi vorbe pe care le-ai auzit şi din gura
mea". Iar Iona a continuat să privească norii îmbujoraţi de ultimul
licăr al asfinţitului.

69
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

2
Au venit ş1 sărbătorile Paştelui, punând capăt postului ş1
opreliştilor. În orăşelul Bişarri , fusese ridicat un nou schit care se
13

înălţă, mândru asemenea unui prinţ străjuind colibele şi

magherniţele păstorilor. Poporenii aşteptau venirea unui episcop
care avea să sfinţească altarul lăcaşului pe care, rânduri-rânduri, l-au
primit la marginea aşezării, în cântece de copii, litanii de preoţi,
foşnet de pini şi dangăt de clopote. A descălecat de pe calul cu şa şi
frâie împodobite cu lucrături de argint, a fost întâmpinat cu alese
cuvinte de vlădici, imami şi de înaltele feţe ale oraşului care se
întreceau în a-i ridica imnuri şi cântări de laudă şi slăvire. Tar,
ajungând la lăcaşul sfânt, l-au îmbrăcat în vestmintele preoţeşti,
cusute cu fir de aur, dându-o mitra bătută cu nestemate şi cârja
episcopală încrustată şi ea cu frumoase horbote şi cu giuvaeruri de
preţ. Întru care, însoţit de soborul de preoţi care se ridicau şi cântau,
a înconjurat schitul, învăluit în aburi frumos mirositori de tămâie şi
smirnă şi de sfârâitul molcom al mării de lumânări şi făclii aprinse.
În ceasul acela, Iona se afla, împreună cu un pâlc de păstori şi
săteni, pe o ridicătură de unde privea cu ochi trişti la cortegiu şi
suspina, în răstimpuri, cu amărăciune, văzând, de o parte, vestminte
de mătase brodată şi vase de aur bătut cu mărgăritare, candele şi
sfeşnicele de argint preţios şi, de partea cealaltă, gloata de sărmani şi
săraci veniţi de prin satele şi de pe la gospodăriile vecine să vadă
slujba de Paşte şi de târnosire a schitului. De o parte - măreţia
învestmântată în catifea şi atlaz, de altă parte - mizeria ascunzând
flămânzenia şi tristeţea . Acolo era mulţimea celor neputincioşi
primind cu o bucurie ascunsă Învierea din morţi a Nazarineanului.
Dincolo erau cei puternici, îndeplinind din obişnuinţă tipicul, iar
dincoace, cei care se rugau înghiţindu-şi suspinele slobozite din
adâncul inimilor zdrobite. Acolo - vlădicii şi înaltele feţe mândri
precum chiparoşii veşnic verzi, aici - năpăstuiţii a căror viaţă este
aidoma unei corăbii plesnite de valuri şi având drept cârmaci
moartea, o barcă cu pânzele sfâşiate, săltând şi coborând între mânie
neputincioasă şi groaza în faţa furtunii dezlănţuite. De o parte,
împilarea nemiloasă, de cealaltă parte, supunerea oarbă. Cine pe cine
a zămislit? Este, oare, asuprirea care rodeşte fără a avea nevoie de
humă, sau este supunerea, asemenea ogorului în care nu cresc decât
spinii?

13
Localitatea natală a autorului, situată în zona muntoasă din nordul Libanului

70
 IELELE DE PE PAJIŞTI

Acestea erau gândurile şi întrebările dureroase care îl munceau

pe Iona, cu suspinele înăbuşite şi cu teama că hangere şi suliţe stau
să îi sfâşie pieptul.
Slujba era pe sfârşite şi poporenii începeau să plece la casele
lor. Iona simţea, parcă, în văzduh, prezenţa unui spirit care îl
îndemna să vorbească şi să-şi spună cerului şi pământului toate
tainele. Făcu câţiva paşi până la marginea deluşorului şi, ridicându-
şi mâinile şi privirile către înălţimi zise cu o voce răsunătoare:
"Isuse, Nazarineanule care stai înconjurat într-un cerc de
lumină, priveşte din spatele bolţii celei albastre şi vezi pământul
acesta din care ţi-ai făcut, odată, şi acoperiş, şi vestmânt. Uită-te, tu
care ne eşti pavăză credincioasă, şi vezi cum spinăriile înăbuşă
florile pe care le-ai stropit cu sudoarea ce ţi-a şiroit de pe frunte.
Priveşte, bunule păstor, cum colţii sălbăticiunilor sfăşie trupul firav
al mielului pe care tu l-ai purtat pe braţe. Vezi cum sângele tău curat
năpădeşte şi îneacă pământul, cum lacrimile tale s-au uscat în inima
omului, cum răsuflările tale fierbinţi se risipesc în faţa furtunilor din
deşert. Ogorul pe care l-ai sfinţit cu tălpile tale a ajuns câmp de
bătaie în care copitele celor puternic îi sfărâmă pe cei căzuţi şi în
care ghearele celor asupritori îi rup pe cei lipsiţi de putere. Strigătul
celor nefericiţi, care se ridică din această întunecime, nu îl aud cei
care, în numele Tău, stau pe tronuri, suspinul celor întristaţi nu
ajunge la urechile acelora care, din înălţimea amvoanelor, vorbesc
de învăţăturile Tale. Porumbeii pe care i-ai slobozit în numele
cuvântului vieţii s-au prefăcut în păsări de pradă care, cu ghearele
lor, sfârtecă porumbeii pe care i-ai adunat, odată, la pieptul tău.
Cuvântul «viaţă» pe care l-ai pogorât din pieptul Tatălui cel ceresc s-
a ascuns în filele cărţilor, alungat de zgomote înspăimântătoare de
teama cărora sufletele fug îngrozite. Întru gloria şi slava numelor lor
şi-au zidit, Nazarineanule, pentru ei, biserici şi altare acoperite cu
mătăsuri şi cu aur topit, trupurile aleşilor tăi săraci au fost aruncate
să zacă goale prin fundături şi cotloane reci. Au umplut văzduh1,1l cu
fum de tămâie şi cu marea de flăcări a lumânărilor şi a sfeşnicelor,
lipsindu-i de pâine pe cei credincioşi nesătui, dar în dumnezeirea şi
sfinţenia, ei umplu văzduhul cu rugăciuni şi imne de slavă, dar sunt
surzi la plânsetele orfanilor şi la suspinele văduvelor. Iisuse cel fără
de moarte, întrupează-te a doua oară şi alungă-i pe vânzătorii
credinţei din templele lor care s-au prefăcut în peşteri şi cuiburi în
care colcăie şi şuieră viperele lăcomiei şi ale nesaţului. Vino şi cere
socoteală acestor cezari care au smuls de la săraci şi ce li se cuvine
lor şi ce se cuvine lui Dumnezeu. Vino şi vezi cum roada viţei sădită
de mâinile tale este roasă de viermi şi cum ciorchinii sunt zdrobiţi în

71
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

picioare de hoţi. Vino şi vezi-i pe cei cărora le-ai dăruit pacea cum
se duşmănesc şi se războiesc între ei, iar morţii războaielor lor sunt
sufletele şi inimile noastre cernite. La sărbătorile lor îşi ridică
glasurile spunând "slavă întru Cel de Sus, pe pământ pace şi între
oameni bunăvoire!". Oare se slăveşte Tatăl ceresc prin vorbe rostite
de buze otrăvite şi de limbi mincinoase? Şi oare pe pământ este
pace, când copiii durerii de pe ogoare îşi ofilesc vlaga şi sunt arşi de
vipia soarelui pentru a hrăni gura celor puternic şi a umple burţile
celor nedrepţi? Şi este între oameni bunăvoire, când cei oropsiţi
privesc la moarte ca la ultima lor salvare? Ce este pacea, blândule
Nazarinean? Este, oare, ceea ce vedem în ochii trişti pruncilor
ghemuiţi la sânii mamelor flămânde, prin cocioabe întunecoase şi
reci? Este pacea din trupurile sleite ale celor care zac pe aşternuturi
de piatră aşteptând, zadarnic, rămăşiţele pe care călugărul de la schit
le aruncă la porci pentru a-i îngrăşa? Şi ce este bunăvoirea, Isuse
preablând şi frumos? Înseamnă ea ca bogatul să cumpere pe câteva
grăunţe de argint vlaga bărbaţilor şi cinstea femeilor? Înseamnă să
rămânem robiţi cu sufletul şi cu trupul celui care ne înşeală ochii cu
strălucirea de aur a decoraţiilor şi a podoabelor, cu sclipirea
nestematelor şi a atlazului vestmintelor lor? Înseamnă ea să ne
tânguim şi să urlăm pentru ca puternicii să--şi trimită poterele să ne
taie cu săbiile, să ne plesnească cu bicele şi să zdrobească trupurile
nevestelor şi copiilor noştri, iar noi să udăm ţărâna cu râuri de
sânge? Întinde-ţi mâna spre noi, Isuse atotputernic şi
binecuvântează-ne, căci mâna împilatorului ne apasă, ori trimite
moartea să ne călăuzească înspre mormintele ca să adormim · în
odihnă, în umbra crucii Tale, aşteptând cea de-a doua venire a Ta,
căci viaţa noastră nu este viaţă, ci întuneric în care plutesc ielele cele
rele şi râpă e ale cărei povârnişuri colcăie şerpi înfricoşători. Zilele
noastre nu sunt zile, ci săbii ascuţite care ne chinuie nopţile şi le
înspăimântă până în faptul zilei când pornim iarăşi către ogoare
călăuziţi de dorul de a trăi. Ai milă, Iisuse, de aceşti oameni adunaţi
de ziua învierii tale din morţi şi mângâie-le umilinţa şi neputinţa".
Iona îşi ridica rugile către cer în vreme ce, de jur-împrejur, se
mişca adunarea: unii veseli şi mulţumiţi, alţii mânioşi şi lipsiţi de
speranţe. Văzându-l şi auzindu-l, un oarecare striga că este şarlatan
care vorbeşte cu aerul despre durerile lumii, altul îşi sădea cu
părerea zicând că omul este bântuit de demoni şi are limba
înveninată, celălalt spunea că de la bunicii şi părinţii lui n-a mai
auzit asemenea bolboroseală lipsită de noimă şi că nu mai vrea să
asculte, iar un altul îi şoptea tovarăşului despre vraja pe care i-o
turnase în suflet omul de colo cu limba şi cuvintele sale atât de

72
 IELELE DE PE PAJIŞTI

ciudate. Da, îi răspundea prietenul, dar părinţii şi conducătorii ne

ştiu mai bine nevoile şi e păcat să vorbim aşa despre ei.
Vocile se înmulţeau şi se unduiau crescând ori coborând
asemenea valurilor, până când un preot s-a desprins din gloată şi
luându-l pe Iona de braţ l-a împins şi l-a lăsat pe mâna gărzilor care,
la rândul lor, l-au dus la casa guvernatorului care a prins a-l acoperi
cu întrebări la care prinsul nu a răspuns, aducându-şi aminte cum
tăcuse Iisus înaintea judecătorilor Lui. L-au închis într-o odăiţă
întunecoasă unde a adormit sprijinit de răceala zidului de piatră.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, a venit acolo tatăl lui Iona care a
jurat în faţa guvernatorului că odrasla sa e nebun. "De multe ori l-am
auzit vorbind singur asemenea vorbe lipsite de noimă despre lucruri
ciudate, chemând fantomele întunericului, de parcă ar vorbi un vraci,
ori un cititor în stele. A ajuns, domnule, de râsul tinerilor de seama
lui, cu această aplecare către lumi de departe, iar în asemenea clipe
de rătăcire nu mai aude pe nimeni şi nu mai răspunde nimănui. Iar
de se întâmplă să le vorbească, spune vorbe fără nici o legătură cu
întrebările celorlalţi. Mama lui, care se pricepe mai bine decât mine
la oameni, l-a văzut de multe ori privind zările cu ochi îngheţaţi, ca
de sticlă şi l-a auzit tot de atâtea ori vorbind despre copaci, despre
râuri, despre stele ori despre flori. S-au mâniat şi s-au mirat şi
călugării de la schit în faţa cărora chiar ieri, s-a sumeţit, nearătându­
le supunere şi ascultarea ce se cuvine. E nebun, domnule, dar cu
mine şi ca mama lui se poartă cum se cade şi are grijă de zilele
bătrâneţilor noastr~, tmdind cu sudoarea frunţii să ne agonisească
cele de trebuinţă. Intru aceasta te rugăm de iertare pe el şi pe noi,
căci tu eşti părintele nostru".
Pe Iona l-au lăsat să plece, iar vestea despre nebunia lui s-a
răspândit în tot locul. "Ciudate lucruri se mai află în sufletul omului,
spuneau despre el, căci în copilul acesta s-au adunat laolaltă şi
frumuseţea chipului şi tulburarea de judecată, iar în ochi are şi
lumină blândă şi întuneric bolnav". Printre văi şi printre colinele
împodobite cu ierburi şi flori, Iona se afla întotdeauna împreună cu
animalele sale neştiutore de câte poate să îndure acest păstor. Cu
ochi înmuiaţi de lacrimi privea pierdut către satele şi ogoarele
răspândite pe costişe şi mai întotdeauna îl auzeai rostind aceste
vorbe care erau mai mult gemete şi suspin: "Voi sunteţi mulţi, iar eu
sunt singur, puteţi să spuneţi despre mine ce vreţi şi puteţi să faceţi
ce vreţi, căci lupii îşi sfâşie prada în întunericul nopţii, dar sângele
rămâne pe frunzele ierbii până ce soarele se ridică şi aduce lumină".

73
 SPIRITE RĂZVRĂTITE
oJ~ o 1 ~, c\J.J~ţ
"' 1908"'

Spiritului care mi-a îmbrăJişat spiritul,

inimii care mi-a stropit inima cu tainele sale, mâinii
care a aprins tor/a sentimentelor mele, închin această
carte
Gibran
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL 1

Roza Al-Hani

1
Nefericit este bărbatul care, îndrăgostit de o tânără femeie, şi-o
ia să-ifie tovarăşă de viaţă, aşternându-i la picioare sudoarea frunţii
şi sângele inimii, dându-i pe mână roadele muncii şi ale strădaniei
sale, pentru ca, mai apoi, să ia seama pe neaşteptate că inima ei pe
care s-a silit s-o câştige prin strădania zilelor şi în nesomnul nopţilor,
a fost dată pe degeaba unui alt bărbat să se bucure de toate tainele ei
şi să fie fericit cu dragostea primită în dar.
Nefericită este femeia care, trezită dintr-o clipă de rătăcire a
tinereţii, se vede închisă în casa unui bărbat care o acoperă cu bani,
cu daruri şi cu onoruri, dar este neputincios de a-i atinge sufletul cu
făclia vie a dragostei şi de a o face să cunoască beţia vinului pe care
Dumnezeu îl varsă din privirea bărbatului într-o inimă de femeie.
Pe Raşid Bey Na'man l-am cunoscut încă din tinereţe. Era un
14

libanez care se născuse şi trăia la Beirut, coborâtor dintre veche şi

înstărită familie având cultul respectului pentru gloriile trecutului.
Lui Rashid însuşi îi plăcea să reînvie întâmplări care să dovedească
nobleţea moşilor şi strămoşilor săi şi să-şi trăiască viaţa de zi cu zi în
tradiţia şi obiceiurile vechi, chiar dacă prinsese gust pentru straiele
cu croială apuseană care începuseră să se poarte în Orient.
Raşid Bey era om bun la suflet şi cu o morală desăvârşită, dar,
asemenea multora dintre locuitorii Siriei era obişnuit să vadă numai
lucrurile din jur, fără a încerca să pătrundă şi în spatele aparenţelor,
să-şi asculte mai puţin inima şi să arate mai mult interes pentru
vocea realităţii decât pentru esenţa acesteia. Se bucura de ceea ce
vedea, fără a se strădui prea mult să înţeleagă tainele vieţii
mărginindu-se la bucuria oferită de plăcerile trecătoare. Era, într-un
cuvânt omul care se grăbea să-şi arate pe faţă dragostea sau
dezgustul, pentru ca apoi să-şi facă mustrări de cuget când era prea
târziu. Mustrările tardive îi ţineau loc de iertare şi scuză. ·
Toate acestea l-au făcut pe Raşid Bey să se însoare în pripă cu
doamna Roza Al-Hani, mai înainte chiar ca sufletele lor să se fi unit

14
Bey, în turcă, bek, în arabă, titlu de nobleţe acordat unor demnitari din
provinciile otomane; formulă reverenţioasă de adresare adăugată la numele
unei persoane.

76
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

prin acea dragoste adevărată care fac din căsnicie o viaţă de bucurii
de mulţumire.
Treburile m-au făcut să lipsesc câţiva ani din Beirut, iar la
întoarcere, am mers să-I fac o vizită lui Raşid. L-am găsit slăbit, cu
faţa palidă, trasă şi tristă. Privirile sale exprimau, fără cuvinte, o
durere şi o melancolie care îi zdrobea pieptul. Am căutat în zadar cu
privirile în jur să găsesc pricina care ar fi putut să-mi lămurească
starea de amărăciune în care-l găsisem şi în cele din urmă l-am
întrebat: "Ce s-a întâmplat, omule, unde îţi sunt zâmbetul strălucitor
şi starea de bucurie care ţi-a însoţit zilele tinereţii? Ţi-a răpit
moartea vreun prieten drag.? Ori nopţile negre şi-au răpit averea
adunată în zilele albe? Dacă ţii la mine, spune-mi de ce această
întristare a sufletului şi slăbiciunea care ţi-a cuprins trupul?"
Mi-a aruncat o privire în care se ghiceau ascunse păreri de rău
şi imagini unor zile fericite care nu mai erau. Cu o voce indiferentă
şi deprimată mi-a răspuns: "Atunci când pierzi un prieten drag, îţi
poţi afla consolare la alţi prieteni din jurul tău, iar dacă omul îşi
pierde agoniseala şi averile, stă să se gândească la noimele bogăţiei
şi se consolează, bucurându-se că e sănătos şi uită de pierdere. Dar
atunci când îşi pierde liniştea sufletului, unde va găsi altă linişte şi
cu ce poate s-o înlocuiască? Când moartea îşi întinde mâna spre tine
şi te loveşte, poţi să primeşti suferinţa. Dar când zilele şi nopţile trec
şi simţi atingerea plăcută a vieţii, atunci zâmbeşti şi te bucuri. Soarta
ţi se arată într-o clipită, aşa cum e, te ţintuieşte cu ochii rotw1zi şi
înfricoşători, te prinde de gât cu ghearele ascuţite şi te aruncă în
pulbere, te zdrobeşte cu călcâie de fier şi pleacă mai departe, râzând
în hohot, iar apoi se întoarce la tine blestemându-şi faptele şi
cerându-ţi iertare, te înlănţuie cu braţele-i mătăsoase, îţi cântă ode şi
imne de speranţă şi bucurie şi te face să uiţi de necazuri. Multe griji
şi multe rele îţi sunt aduse de ielele nopţii spre a se destrăma odată
cu zorii şi atunci te simţi încă o dată puternic şi plin de speranţe. Dar
se întâmplă că, uneori, partea ta de viaţă este o pasăre cântătoare pe
care o iubeşti, o hrăneşti cu bucăţi din inima ta din care îi faci
colivie după cum din sufletul tăi îi faci cuib. Iar pe când stai,
sorbind-o din ochi, o vezi scăpând şi zburând departe de tine, către o
altă colivie de unde nu se va mai întoarce vreodată. Ce poţi să faci
atunci? Unde vei afla mângâiere şi înţelegere? Cum să îţi mai
retrăieşti speranţele şi visele. Ce putere să mai aibă inima ta
tu !burată?"
Terminând de vorbit cu un glas sugrumat şi plin de durere,
Raşid Bey s-a ridicat, tremurând ca trestia în bătaia vântului, cu
mâinile întinse spre înainte, de parcă ar fi vrut că prindă ceva între

77
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

degete şi să-l zdrobească în mii de fărâme. Chipul ofilit avea o

paloare gălbuie. Ochii stăteau, parcă, să iasă din orbitele lor, de
parcă ar fi avut vedenia unui demon venit de dincolo de viaţă spre
a-l răpi şi a-l duce în alte lumi. Apoi şi-a aţintit privirile asupra mea,
dintr-odată schimbat, mânia de mai înainte se transformase într-o
aparenţă ciudată de suferinţă şi disperare şi l-am auzind aproape
ţipând: "Este o femeie cea pe care am salvat-o de la chinurile morţii
şi de la spasmele sărăciei, femeia înaintea căreia mi-a deschis toate
sipetele, făcând-o să fie pizmuită de toate femeile cu nestematele
sale cu strălucitoare nepreţuită şi cu alte bogăţii zugrăvite de bidivii
imaginaţiei sufleteşti. Femeia pe care inima mea a iubit-o, arătându-i
o afecţiune fără de margini . Femeia căreia am fost adevăratul
prieten, tovarăş devotat şi soţ credincios întru toate. Femeia care m-a
trădat, părăsindu-mă pentru un alt bărbat cu care să împartă lipia
plămădită din drojdia păcatului. Femeia pe care am iubit-o,
splendida pasăre căreia i-am dat hrană şi pentru care mi-am prefăcut
inima într-o colivie şi din suflet şi spirit mi-a făcut cuib pentru
odihna ei, pasărea care a fugit din căuşul palmelor mele spre a se
închide într-o cuşcă străină, acest înger neprihănit care a vieţuit în
paradisul iubirii mele şi care, iată, îmi apare acum în chipul
demonului malefic prăbuşit în împărăţia întunericului pentru a-şi
ispăşi păcatul şi a mă face să plătesc cu suferinţă pentru păcatul cu
care m-a răsplătit."
Şi-a acoperit obrajii cu palmele parcă pentru a se apăra pe sine
de sine înşişi. A vorbit, după câteva clipe lungi de muţenie: "Asta e
tot ce pot să îţi spun şi te rog să nu mai întrebi altceva. Nu face
plânset din vocea mea potolită, ci las-o să-şi trăiască în singurătate
nefericirea. Poate că, în chipul acesta, ea va creşte şi va da lujeri in
inima mea rănită, căci puterea mea de a înţelege nu îi poate lumina
sinele." Aveam ochii umezi de lacrimi şi inima plină de compă­
timire. Am plecat fără vreun cuvânt, căci vorbele erau neputincioase
de a-i aduce vindecare inimii suferinde.
2
Nu peste multe zile, aveam să o cunosc, pentru prima oară, pe
doamna Roza Al-Hani, într-o casă modestă, înconjurată de flori
copaci. Auzise de mine de la Raşid Bey Naaman, omul căruia îi
zdrobise inima, părăsindu-l, apoi, ca şi mort printre rămăşiţe de
viaţă. Văzându-i privirile luminoase şi auzindu-o vocea melodioasă
şi sinceră, m-am întrebat în sinele meu:" E cu putinţă ca femeia
aceasta să fie atât de rece la suflet, ca sub chipul acesta luminos să
se ascundă un suflet urât şi o inimă ucigaşă? Aceasta este soaţa

78
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

necredincioasă, femeia pe care am învinuit-o de-atâtea ori

închipuind-o ca pe şarpele ascuns în trupul unei păsări frumoase?
Dacă mă înşel, atunci ce altceva decât chipul acesta scânteietor l-a
făcut pe Raşid Bey să sufere într-atâta de mult? Dar oare nu ştim că
înapoia frumuseţii vizibile stau ascunse atâtea pricini de disperare şi
suferinţă adâncă? Şi nu este, oare, Luna cea care inspiră versurile
poeţilor, dar sperie şi liniştea mărilor cu fluxurile şi refluxurile
pricinuite?
Stăteam unul în faţa celuilalt şi doamna Roza El-Hani avea
aerul că mi-ar fi citit şi auzit gândurile şi cuvintele nerostite, că ar fi
vrut să-mi împrăştie într-un fel îndoielile. Îşi sprijinise capul pe
braţul sidefiu şi cu un glas mai melodios decât un sunet de liră mi-a
spus: "Măcar nu ne-am mai întâlnit până azi, ţi-am auzit, domnule,
din gura lumii, ecourile gândurilor şi viselor care mi-au dat credinţa
că eşti un om milostiv care înţelege o femeie asuprită şi
neputincioasă, care îi cunoaşte sentimentele, tainele, înclinaţiile. Iată
pentru ce vreau să-mi deschid inima înaintea dumitale, spre a-ţi arăta
toate tainele ei şi a putea să înţelegi că Roza El-Hani nu a fost
niciodată o femeie necredincioasă şi rea.
Aveam abia optsprezece ani când soarta mi l-a adus în cale pe
Raşid Bey Naaman, care, atunci, se apropia de patruzeci de ani. S-a
îndrăgostit de mine lulea, cum ar spune lumea şi m-a făcut tovarăşă
de viaţă şi doamnă într-o casă luxoasă şi plină de servitori. M-a
îmbrăcat în mătăsuri, m-a împodobit de sus până jos cu giuvaeruri şi
nestemate arătându-mă prietenilor şi cunoştinţelor ca pe o raritate de
preţ şi pe buze îi înflorea un zâmbet triumfător ori de câte ori vedea
privirile tuturor admirându-mă cu încântare şi admiraţie, îşi ridica
fruntea, cu neascunsă mândrie auzind cuvintele de aceeaşi admiraţie
pe care celelalte demei şi le şopteau despre mine. Se prefăcea că nu
aude când cineva se întreba cu mirare dacă eu eram soţia sau numai
copila lui, sau când altcineva îi şoptea vecinului: "dacă Raşid Bey
s-a fi însurat când era tânăr, prima lui odraslă ar fi fost acum mai
mare la ani decât Roza Al-Hani".
Toate acestea s-au petrecut mai înainte ca viaţa mea să se
trezească din adânca neştiinţă şi nevinovăţie a tinereţii, înainte ca
zeii să-mi aprindă flacăra iubirii în suflet, mai înainte ca sâmburii
simţămintelor să-mi încolţească în inimă. Da, da, toate aceste se
petreceau într-o vreme când mă îmbătam de fericire doar îmbrăcând
o rochie mai frumoasă sau când eram plimbată într-o caleaşcă
simandicoasă, ori împodobită cu pene de preţ. Dar m-am trezit, când
pleoapele mi s-au deschis şi au început să văd adevărata lumină,
când am simţit flacăra focului sacru arzându-mă lăuntric, când s-a

79
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

deşteptat în mine foamea sufletească, mi-am văzut aripile zbătându­

se de-a dreapta şi de-a stânga spre a mă ridica spre firmamentul
iubirii, dar tremurând neputincioase şi înlănţuite în canoanele legii,
ale obişnuinţei şi ale oamenilor, în asprimea unei legi ale cărei
noime nu le puteam înţelege, când m-am trezit, aşadar şi am văzut
toate acestea, am înţeles că fericirea unei femei nu izvorăşte din
generozitatea şi afecţiunea bărbatului, nici din gloria şi onomrile de
care se înconjoară, ci vine din iubirea prin care sufletul ei şi al lui se
unesc într-un singur suflet, într-un singur tmp, parte din trupul mare
al vieţii, un singur cuvânt pe buzele sfinte ale dumnezeirii. Când
acest adevăr mi s-a arătat de la sine, m-am văzut singură în palatul
lui Raşid Bey, prizonieră sau asemenea hoţului intrat să fure pâinea
stăpânului şi să se topească, apoi, în întunericul nopţii. Am înţeles,
atunci, că fiecare zi petrecută alături de el era o uriaşă minciună
încrustată cu focul iadului pe fruntea mea, în văzul cerului şi
pământului. Nu îi puteam dărui dragoste şi afecţiune. Zadarnic m-
am străduit să învăţ iubirea şi să i-o dau, căci nimic nu am învăţat
iubirea este cea care ne creează inima şi nu invers. Apoi m-am rugat
şi m-am rugat zadarnic în întunericul nopţii, cerând cerului să-mi
toarne în fiinţă un simţământ sufletesc pentru omul pe care cerul
însuşi mi-l sortise să-mi fie bărbat. Cerul nu a vrut să-mi asculte
ruga, pentru că iubirea se coboară în noi prin voinţa lui Dumnezeu,
nu prin dorinţa noastră, a oamenilor. Aşa am stat doi ani în casa
acelui om, pizmuind păsările cerului pentru libertatea de a zbura, în
vreme ce, din afară, eu eram pizmuită pentru greutatea aurului pe
care-l purtam. Îmi plângeam inima născută pentru cunoaştere · şi
ucisă de lege, de foamea şi de setea spiritului meu răzvrătit.
Iar într-una din zilele acelea negre, prin întuneric, am văzut o
rază blândă izvorând din ochii unui tânăr mergând singur pe drumul
vieţii, trăind retras printre hârtiile şi cărţile lui, în această casă
bătrână. Am închis ochii, să nu mai văd raza aceea şi mi-am zis în
sine: "Suflete, spirite al meu mai întunecos decât este mormântul, nu
te lăsa orbit de lumină" . Şi atunci am auzit o muzică venită din
Paradis, picurându-mi puritate pe răni şi punând stăpânire pe fiinţa
mea toată. Mi-am astupat urechile, să nu mai şi din nou mi-am
vorbit: ,,totul este ţipăt al goliciunii, nu te lăsa înşelată de cântece".
Am închis ochii, să nu mai văd, mi-am astupat urechile, să nu mai
aud, dar ochii mei au continuat să zărească raza aceea şi urechile
mele să audă divinitatea acelei muzici. Şi pentru prima oară în viaţă
am simţit o frică, am simţit amărăciunea săracului care a găsit o
nestemată lângă palatul emirului pe care nu poate să o ia din pricina
fricii şi nici nu vrea să o lase, din pricina sărăciei . Am plâns, atunci,

80
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

pentru prima oară cu jelania unui suflet însetat lângă apa izvorului
ademenitor dar înconjurat de păsări de pradă, de păsările sălbatice
ale codrilor."
Roza Al-Hani a tăcut, rămânând o vreme cu ochii închişi, parcă
s-ar fi aflat înaintea propriului trecut pe care nu voia să-l privească
în faţă. "Oamenii care vin din eternitate şi se întorc în eternitate
înainte de a fi cunoscut gustul vieţii adevărate - a urmat ea, apoi -
nu pot să înţeleagă ce este aceea suferinţa unei femei aflată între un
bărbat pe care îl iubeşte din voia Cerului şi un altul de care stă legată
prin legea pământului. Este o dramă dureroasă, scrisă cu sângele şi
cu lacrimile femeii şi pe care bărbatul o citeşte râzând, pentru că nu
înţelege, iar dacă ea îşi înţelege propria inimă, atunci înţelegerea
aceasta este socotită o blasfemie pe care bărbatul o întoarce prin
umilire, furie, foc şi pucioasă topită.
Este o piesă tristă pe care nopţile negre o joacă pe scena
sufletului fiecărei femei legată de un om pe care l-a cunoscut ca
bărbat înainte de a şti ce este aceea căsătorie, dar al cărei suflet
zboară asemenea fluh1relui în jurul altui bărbat pe care îl iubeşte cu
întregul ei suflet şi cu toată curăţenia şi frumuseţea care dă o noimă
dragostei. Este o teribilă luptă începută încă de când neputinţa s-a
cuibărit în femeie şi decât puterea şi forţa aparţin doar bărbatului. Şi
care nu se va încheia decât în clipa în care slăbiciunea nu se va mai
afla în robia puterii. O bătălie înfricoşată între legea strâmbă a
omenirii şi simţămintele sacre ale spiritului şi ale inimii. Pe câmpul
unei asemenea bătălii am fost căzută până mai ieri, gata să mă sting
de durere şi disperare. Dar mi-am adunat puterile câte mai
rămăseseră, mi-am dezlegat aripile din ştreangurile slăbiciunii şi
prăbuşirii şi m-am înălţat spre spaţiul înalt al iubirii şi libertăţii.
Acum sunt fericită alături de omul împreună cu care am aprins o
singură lumină din făclia aflată în mâna lui Dumnezeu încă de
dinaintea naşterii Timpului".
M-a cercetat cu o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să­
mi pătrundă în piept şi să cerceteze urmele cuvintelor ei, să le afle
ecoul în inima mea. Am tăcut, nevoind să-i întrerup şirul istorisirii
pe care a reînnodat-o cu o voce în care era şi amărăciunea trecutului
şi salvarea în libertate: "Ai să auzi din gi1ra oamenilor că Roza Al-
Hani este şi o eretică şi o înşelătoare care s-a supus poftelor inimii,
părăsindu-şi bărbatul care a înălţat-o la el şi a făcut-o podoaba casei
lui. Îţi vor spune că Roza Al-Hani este o trădătoare şi o femeie
căzută care şi-a destrămat cu ghearele întinate coroana ce i-a fost
pusă pe creştet în credinţa părinţilor şi strămoşilor, şi s-a încoronat
cu diademă împletită din mărăcinii Gheenei, îţi vor spune că Roza

81
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Al-Hani a aruncat de pe trup veşmintele curate ale virtuţii,

îmbrăcând straiele destrăbălării şi ale ruşinii. Îţi vor spune chiar mai
multe decât atât, pentru că fantomele bătrânilor lor n-au murit şi le
bântuie mintea şi trupurile, pentru că ei sunt asemenea peşterilor din
munţi, goale, trimiţând înapoi ecoul unor voci pe care nu le pot
înţelege. Pentru că nu pătrund Legea lui Dumnezeu şi nici sensul
adevărat al credinţei, neştiind să deosebească între cel greşit şi cel
drept, văzând doar faţa lucrurilor, dar nu şi tainele din adânc, şi
punând în acelaşi taler al balanţei şi pe răufăcător şi pe nevinovat, pe
cel curat şi pe cel pângărit. Vai celui care judecă şi vai celui care
învinuieşte. Dacă am săvârşit adulter şi necredincioasă în casa lui
Raşid Bey Naaman a fost pentru că el m-a dus la patul lui şi m-a
făcut nevastă după cum i-au poruncit obiceiurile şi tradiţiile, mai
înainte ca să-i fiu juruită de ceruri după legea spiritului şi a
dragostei. Acum, însă, m-am curăţit pentru că lămpaşul iubirii mi-a
dăruit libertatea, sunt cinstită şi nepătată pentru că m-am lepădat de
zilele trăite doar pentru pâine şi straie bogate. Da, am săvârşit
adulter pe când lumea mă socotea o nevastă croită după cuviinţă, iar
azi, pentru că mi-am regăsit puritatea, aceeaşi lume mă numeşte
trădătoare şi decăzută pentru că judecă spiritele după aparenţele
trupului, pentru că măsoară sufletul cu balanţa materiei".
S-a întors, mergând spre fereastră şi, cu mâna dreaptă a arătat
spre oraş, căutând umbrele depravării şi decăderii căzute peste
acoperişuri de case, fundături, şi stradele: "Uită-te, mi-a zis, apoi,
priveşte casele şi palatele acelea scânteietoare în care se lăfăie cei
bogaţi şi puternici. Între zidurile lor îmbrăcate în cele mai fine
mătăsuri vei găsi trădarea îmbrăţişată cu şiretenia şi ipocrizia, sub
tavanele lor aurite sălăşluieşte minciuna şi se lăfăie prefăcătoria.
Priveşte şi ia aminte la zidirile acestea făcute pentru a adăposti
gloria, măreţia şi fericirea: toate acele ce vezi nu sunt decât grote în
care se ascunde fericirea clădită pe asuprire şi umilire a altora. Toate
aceste nu sunt altceva decât monninte lăcuite în care şiretenia femeii
neputincioase este acoperită de ochii îngreunaţi de sulimanuri şi de
roşul vopselelor aprinse pe buze. Vei vedea cum în umbra
ungherelor străluceşte animalul din om şi egoismul lui aţâţat de
ispitele aurului şi ale argintului. Palate care îşi ridică, înfumurate,
zidurile şi turlele către ceruri: ar fi de ajuns ca peste aceşti pereţi să
înflorească mucegaiul mizeriei, al corupţiei şi al goliciunii pe care
au fost clădiţi, s-ar prăbuşi într-o clipă şi s-ar face ruine risipite
printre ierburi şi pietre. Săteni din partea locului, lipiţi pământului de
atâtea lipsuri, privesc toate acestea cu ochi perdeluiţi de şiroaiele
lacrimilor care plouă şi ele în ţărână precum o ploaie urgisitoare,

82
 S PIRITE RĂZVRĂTITE

măcar că nu pricep că stăpânii acelor castele şi case nu au în priviri

şi în inimi nici o sămâncioară de dragoste, nici pentru ei, nici pentru
tovarăşa lor de viaţă care a uitat, de multă vreme, până şi noima
simplă a unui surâs.
Doamna Roza El-Hani mi-a luat mâinile în palmele ei şi m-a
dus la fereastra prin care se întrevedeau casele şi ogoarele: "Vezi -
m-a întrebat - vezi palatul acela cu coloane de marmură, cu întărituri
de aramă şi cu geamuri de cristal rar? Acolo stă un bogătaş care a
moştenit totul de la părintele lui, cunoscut drept cel mai avar dintre
lacomii lumii, iar morala şi-a cules-o pe caldarâmurile fundăturilor
putrede. Îţi voi spune că, în urmă cu să tot fie doi ani, omul acesta
şi-a luat de nevastă o femeie despre care nu ştia nimic altceva decât
că părintele ei se număra printre nobilii şi feţele bine văzute şi
cinstite printre preaputernicii ţării şi oraşului său. S-a întâmplat,
însă, că, înainte de a se scurge luna de miere, nevasta a fost copleşită
de noroiul greu curgător al ceea ce îi fusese dat drept căsnicie, întru
care s-a întors printre fiicele plăcerii din aceea. Se înţelege că
bărbatul a părăsit-o între saloanele şi odăile palatului lui, aşa cum
beţivul lasă în ulcior ultima înghiţitură de vin care nu îl mai cheamă
şi care îi dăruieşte doar scârbă. Nevasta a năvălit în plânsete,
pocăindu-se, întru cele dintâi. Mai apoi, a început a deprinde
hăţişurile răbdării izvorâte din înţelegerea greşelilor şi a păcatelor
sale. Lucrul cel mai de preţ pe care l-a învăţat, însă, a fost acela că
lacrimile sale nu au nici un preţ, pus în talgerele balanţei în care acul
spune că pierduse un bărbat aidoma celui pierdut de mine. Acum,
femeia de care vorbesc este ocupată numai de sine însăşi, iubeşte un
om frumos la înfăţişare şi la vorbă, care o face să-şi afle odihna între
propriile sale aripi, care îi umple faldurile veşmântului care este fald
din fiinţa lui.
Întru care, făcu semn cu mâna către grădina luxuriantă care
duse împrejmuia casa, proprietate a unui om coborâtor dintr-o
familie care dăduse ţării conducători şi guvernatori, dar care se
ruinase cu timpul, împrăştiindu-se averile şi dedându-se, cu vremea,
nepăsării şi lenei. Cu nişte ani înainte, omul proprietar al acelui palat
stând să cadă se legase de o tânără pe cât de bogată, pe atât de
respingătoare la chipul ei. Iar după ce îndrăgostitul a pus mâna pe
întreaga avere a fetei, a dat-o uitării, alegându-şi o altă urmaşă, ba
frumoasă şi atrăgătoare care, azi, nu face altceva decât să îi pieptene
pletele bărbatului, să-şi coloreze buzele şi să aibă grijă de
înfăţoşarea şi de ispitele ei trupeşti. Poartă cele mai costisitoare
vestminte în care nu face altceva decât să aştepte că, vreodată, într-o

83
 INTEGRALA KHAuL GrnRAN - VoL. 1

zi, un alt tânăr necunoscut va veni să-o surâdă. Dar singurul chip pe
care îl întâlneşte zi, după zi, este propriul chip reflectat în oglindă.
Priveşte palatul acela împodobit cu stucaturi şi statui - casa
unei femei frumoase la chip, dar cenuşie la suflet, rămasă văduvă
după moartea întâiului ei bărbat şi singură moştenitoare a averii
acestuia. Şi-a ales, în singurătatea sa, drept tovarăş, pe cât de slab şi
neîmplinit la trup, pe atât de lipsit de voinţă, dar socotit drept
potrivit pentru a-i fi pază proteguitoare împotriva vorbelor
înveninate ale lumii din jur. Acum ai s-o vezi printre pretendenţii la
farmecele şi la averile ei care roiesc împrejuru-i precum albinele în
jurul florii, căutând să-i culeagă ultimele bobiţe de nectar şi parfum.
Uită-te la casa aceea cu saloane cuprinzătoare şi terase ispititoare:
este averea unui proprietar pentru care nimic altceva nu are valoare
decât materia, un om cu multe ocupaţii şi, mai ales, cu multe ambiţii
şi pofte. Are o nevastă a cărei frumuseţe întreagă se restrânge la
trup, iar spiritul îi este ospitalier şi plăcut. Fiinţa ei este alcătuită
dintr-un ciudat amestec între spirit şi învelişul lui corporal, un soi de
echilibru poetic în care metrul se potriveşte melodios cu sensul
cuvintelor. O femeie născută din dragoste pentru a muri din iubire.
Dar, asemenea multora dintre surorile ei de sex a fost culeasă de
tatăl său, asemenea fructului rupt de pe ramură înainte de a fi atins
vârsta de optsprezece ani. Gâtul i-a fost prins în jugul măritişului
făcut pe hârtie. Azi, s-a topit la trup precum făclia se topeşte în
sfeşnic, la căldura propriilor sentimente înlănţuite, se stinge încetişor
ca o adiere de mirodenii înaintea furtunii, arzând în dorul de a
îmbrăţişa moartea pentru a se elibera din laţurile unei vieţi îngheţate,
din robia unui om care îşi petrece zilele vieţii pentru a pune ban
peste ban şi îşi pierde nopţile pentru a număra şi a socoti ce a strâns,
scrâşnind din dinţi şi blestemând ceasul când s-a însoţit cu o femeie
stearpă, nehărăzită să-i dăruiască prunc care să-l moştenească şi să îi
ducă mai departe numele, gloria şi averea.
Acum, ia seama şi la casa aceea singuratică, înconjurată la
grădini şi livezi. Este a unui poet care trăieşte din ideile sale
închipuite. Un rob al spiritului, robit unei neveste înceată la minte,
goală de frumuseţea feminităţii, dar vrăjită de poemele lui tocmai
pentru că nu le înţelege şi fremătând la rime pentru că nu are nimic a
face cu noima şi frumuseţea acestora. Acum, poetul şi-a aflat
alinarea în braţele unei alte femei, măritate, dar hărăzită cu darul
ascuţimii de minte, şi cu puterea de a aduce în spiritul lui o altă
lumină şi a-i dezvălui cuvintele stihurilor doar prin puterea unei
priviri şi a unui surâs.

84
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

Doamna Roza Al-Hani tăcu, aşezată pe un scăunaş din faţa

ferestrei, trudită, parcă, de atâta rătăcire printre şi în lăuntrurile
acelor case misterioase
Îşi reluă firul cuvintelor, după o vreme: "Toate acestea câte le
vezi sunt palatele în care nu am vrut niciodată să vieţuiesc şi care nu
mi-au adus bucuria pe care am aşteptat-o de la viaţa neîmpodobită,
cu marmură, cu atlazuri, cu pergole şi statui. Acestea sunt
sarcofagele şi mormintele în care nu am vrut niciodată să fiu
îngropată de vie. Iar cei aflaţi între zidurile pe care le vezi sunt
semenii noştri de a căror generozitate materială m-am dezlegat şi din
al căror jug am fugit. Ei sunt "soţii" care joacă la masa verde trupuri
şi care mizează pe suflete. Nu îi urăsc. Urăsc doar uşurinţa cu care
cedează în faţa ruşinii, a necinstei, a urâţeniei omeneşti. Nu ţi-am
dezvăluit nimic din ceea ce stă ascuns în inimile lor şi în viaţa lor
care se scurge, la fel, zi după zi, anotimp după anotimp. Nu am
făcut-o pentru că îmi place discreţia şi pentru că urăsc ceea ce se
cheamă delaţiune. Am făcut-o din dorinţa de a-ţi arăta adevărul
despre oameni cărora am aparţinut şi eu, până ieri, şi de care m-am
desprins, de a te face să cunoşti felul de a trăi al unei specii umane
care îşi face un deliciu din a întina pe cei care nu sunt asemenea lor
şi a cărei prietenie am pierdut-o salvându-mă pe mine, în schimb.
M-au excomunicat dintre ei, dar, prin aceasta, mi-au dăruit salvarea
şi libertatea, înţelegând că oamenii nu-i alungă decât pe cei care se
răzvrătesc cu sufletul împotriva nedreptăţii şi falsităţii . Până mai
ieri, am fost asemenea unei mese încărcate pentru festinuri
ispititoare, o masă de care Raşid Bey Naaman se apropia doar atunci
când era îmboldit de foame. Dar sufletele noastre, al lui şi al meu,
rămâneau depărtate unul de altul, ca doi servitori umili şi indiferenţi
între ei. Am văzut aceasta şi am putut să o înţeleg. Am încercat să
mă supun la ceea ce, de obicei, se numeşte noroc, destin ori soartă,
şi încercările mi-au fost zadarnice pentru că m-am împotrivit acestei
sorţi care voia să facă din viaţa mea o nesfârşită prosternare şi
îngenunchere în faţa unei zeităţi născute din neputinţa şi ardoarea
generaţiilor trecute şi asuprite, ardoare şi umilinţă pe care au
botezat-o cu numele "lege". Mi-am zdrobit cătuşele şi atunci am
auzit iubirea chemându-mă şi mi-am văzut sufletul gata de marea
călătorie de unul singur.
Din casa lui Raşid Bey Naaman am plecat cam în chipul în care
puşcăriaşul îşi părăseşte celula după ispăşirea pedepsei. Am lăsat în
urmă, giuvaerurile, slugile, caleştile şi trăsurile şi am fugit la casa
iubitului meu goală de pene colorate, dar plină de spirit. Ştiam că nu
fac altceva decât ceea ce este bine şi drept, pentru că voinţa

85
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Cerurilor nu îmi cere să-mi tai aripile cu propria mână şi să-mi pun
cenuşă pe creştet şi văl acoperitor, amăgindu-mă că acesta mi-a fost
destinul. Cerurile nu vor să îmi irosesc zilele strigându-mi durerea în
crucile nopţilor şi tot întrebându-mă când va să vină răsăritul de
soare pentru a mă întreba când va să apună soarele şi să lase loc unei
alte nopţi. Cerurile nu vor ca făptura umană să fie pedepsită pentru
că, în adâncimile sale, a visat la o fantomă pe care o numim fericire,
o fericire care, fiind a omului, este o glorificare a lui Dumnezeu
însuşi.
Asta este, domnule, povestea mea, acesta este, tot deodată,
ţipătul meu de răscoală în faţa cerului şi în faţa pământului. O spun,
o voi spune, o voi repeta fără încetare, ştiind că oameni îşi vor vârî
degetele în urechi să nu mai audă, temători ca nu cumva sufletele lor
însele să se ridice în răzvrătire şi să le di strugă edificiile construite
veacuri de-a rândul şi să le prăbuşească peste obişnuinţel e şi
tradiţiile din a căror came sunt zămisliţi.
Aceasta a fost piedica pe care am înfruntat-o până ce m-am
ridicat pe vârful liber al libertăţii şi fericirii. Dacă, în clipa aceasta,
moartea ar veni să mă ia, spiritului meu ar rămâne neîndoit în faţa
tronului ceresc, fără teamă ş i fără trufie, ci cu speranţă şi bucurie, iar
mintea mi-ar fi curată, neprihănită precum ninsoarea, pentru că am
îndeplinit nimic altceva decât porunca primită de la sufletul meu
care a fost îndepărtat de divinitate şi am ascultat doar chemarea
inimii în care am auzit ecoul cântecelor psalmodiate de îngeri.
Aceasta este, domnule, povestea mea pe care oamenii din
Beirut o judecă a fi un blestem pus pe buzele vieţii şi un puroi în
trupul alcătuirii lor sociale. Le va părea, poate, rău pentru aceasta,
atunci când viaţa le va arăta că în ei înşişi, că în inimile lor există
iubire care va încolţi precum, sub razele soarelui, dau rădăcină
florile din huma îngrăşată cu rămăşiţele pământeşti ale morţilor.
Abia atunci, rătăcitorul pe drumuri va face popas la marginea
mormântului meu şi îi va spune cuvânt de împăciuire: "Aici s-a
culcat spre odihnă Roza Al-Hani, care şi -a dezlegat s imţămintele şi
fiinţa din jugurile legilor omeneşti păcătoase, ca să trăiască întru
lumina iubirii celei din veşnicie, ridicându-şi privirile către soare, ca
să nu-şi vadă umbra trupului printre cranii şi spini".
Nici nu terminase de vorbit când uşa s-a deschis, lăsând să intre
un tânăr subţiratic la trup, cu trăsături plăcute, având în priviri o
licărire stranie şi un surâs abia bănuit pe buze. Doamna Roza Al-
Hani l-a prins cu gingăşie de braţ şi l-a adus înaintea mea nu mai
înainte de a-mi rosti numele. Am aflat, apoi, că el era cel care pentru
care Roza repudiase lumea şi toate legile pământeşti. Am rămas

86
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

tăcuţi, cercetându-ne din priviri. I-am urmărit cum se aşezau unul

lângă altul şi într-o străfulgerare am văzut ceea ce niciodată nu mai
văzusem şi am înţeles noima poveştii pe care mi-o depănase Roza
Al-Hani, am desluşit pricina care o făcuse să se ridice împotriva unei
lumi şi a unor legi care îi condamnă pe cei răzvrătiţi înainte de a
înţelege cauza însăşi a răzvrătirii. Am avut în faţa ochilor un singur
suflet unit în două suflete pe care le înfrumuseţa tinereţea şi le
înnobila prin comuniune. Părea că între ei stă însuşi zeul iubirii
ocrotindu-i cu aripile deschise împotriva clevetirilor omeneşti. Era
înţelegerea şi comunicarea deplină izvorând din două chipuri
luminate de sinceritate şi aureolate de curăţenie. Pentru întâia oară în
viaţa mea am zărit imaginea fericirii oprită, asemenea unei arătări
străvezii, între un bărbat şi o femeie umiliţi de religie şi condamnaţi
de legile ei.
M-am ridicat, luându-mi un bun-rămas fără cuvinte şi am ieşit
din casa aceea sărăcăcioasă pe care simţămintele o prefăcuseră într-
un templu al concordiei şi iubirii. Am trecut pe lângă toate palatele
şi casele acelea ale căror taine mi le dezvăluise Roza Al-Hani şi
gândeam la adevărul din spusele ei. Mai înainte de a ieşi din partea
aceea a oraşului mi-am adus aminte de Raşid Bey Naaman şi de
suferinţele lui. Era, la urma-urmelor şi el un nefericit, dar oare cerul
îl văzuse şi-l auzise în clipele când risipise aceeaşi nefericire asupra
Rozei Al-Hani? Oare ea îl învinovăţise părăsindu-l şi urmându-şi
calea spre libertate sau el era cel care o nedreptăţise luându-i trupul
înainte de a-i cuceri sufletul şi iubirea? Dacă el este cel care e
nedreptăţit, cine este nedreptăţitul, cine este răufăcătorul şi cine este
nevinovatul? Îmi înviau în amintire zile şi întâmplări şi m-am trezit
vorbind cu propriul sine: înfumurarea împinge de multe ori o femeie
să-şi părăsească bărbahd sărac pentru a se dărui altuia mai avut şi
bogat, ispitită de straiul scump şi de viaţa îndestulată care o orbeşte
şi îi întunecă raţiunea, împingând-o spre ruşine şi decădere. Dar oare
tot înfumurarea şi orbirea au făcut-o pe Roza Al-Hani să plece din
casa unui bogat, părăsind straiele lucitoare, giuvaerurile, mulţimea
de servitori pentru a merge într-o cocioabă, lângă un om sărac care
nu are nimic altceva decât un raft plin cu hărţi prăfuite? Da, de multe
ori se întâmplă ca ignoranţa să ucidă onoarea unei femei şi să-i învie
pofte care o fac să caute un alt om încă mai decăzut şi mai lipsit de
onoare. Dar oare ignoranţa şi plăcerile cărnii au împins-o pe Roza
Al-Hani să plece dintre poleielile lumii şi să aleagă un tânăr cu
mintea plină de imagini şi de vise, când ar fi putut să-şi
mulţumească poftele pe ascuns, în casa bărbatului ei, cu atâţia tineri
care din jurul ei, gata să-i cadă la picioare robiţi de frumuseţea şi de

87
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

farmecul ei? Roza Al-Hani a fost o femeie nefericită care a căutat

fericirea pe care a găsit-o, dăruindu-se fără umbră de şovăială.
Acesta e adevărul pe care îl urăşte speţa omenească şi îl blamează
legile ei. Îmi şopteam gândurile să le audă văzduhul: este îngăduit ca
o femeie să-şi cumpere fericirea cu preţul nefericirii omului ei? Şi
îmi răspundeam tot eu; întrebându-mă: de este cu putinţă ca bărbatul
să ucidă sentimentele femeii pentru a- şi câştiga fericirea doar pentru
el? Vocea mlădioasă a Rozei Al-Hani m-a urmărit tot drumul, până
am ajuns la marginea târgului. Soarele se coborâse pe dunga
amurgului şi liniştea se lăsa peste livezi şi ogoare în vreme ce
păsărele îşi făceau rugăciunea de seară . Mi-am zis că, în faţa
tronului fericirii chiar şi copacii se veselesc mângâiaţi de brizele
nopţii, de gustul tare al libertăţii se veselesc zburătoarele cerului, sub
soare şi în razele lunii. În spaţiul libertăţii florile îşi revarsă petalele
cu miresme, aşteptând răsăritul. Toate câte vieţuiesc pe pământ
trăiesc prin legea naturii şi din natura legii izvorăsc gloria şi
bucuriile libertăţii . Numai oamenii sunt lipsiţi de o asemenea
binecuvântare pentru că singur s-au înconjmat cu gardurile legilor
făcute de ei, clădindu- şi de bună voie temniţe înfiorătoare şi strâmte.
Singuri - au săpat morminte adânci pentru spiritele şi minţile lor, iar
dacă vreunul se rupe de gloată, nu mai vrea să asculte de legile lor
putrede, vor striga în gura mare că acela este un răzvrătit, decăzut şi
bun să fie ucis. Oare aşa va să rămână fiinţa umană, până la sfârşitul
veacurilor şi al vremilor, sau va avea parte de libertatea de a se
bucura cu spiritul pentru spirit? Va continua să vieţuiască cu
privirile veşnic privind în ţărână, sau va învăţa să-şi ridice privirile
către soare pentru a nu-şi mai zări umbra trupului printre cranii şi
spini?

Gemetele mormintelor

1
Prinţul se aşeză în divanul de judecată, având de-a dreapta şi
de-a stânga sfatul înţelepţilor din principat, pe ale căror chipuri
stafidite se citeau urmele lăsate de cărţi şi îndelungate călătorii.
Oştenii stăteau nemişcaţi de jur împrejur, cu spadele trase din teacă,
şi cu mănunchiuri de săgeţi în mâinile ridicate. Mai departe se
îmbulzea mulţime de oameni, aduşi de curiozitate ori din dorinţa de
a auzi cu urechile lor osânda dată vreunei rude, toţi cu ochii aţintiţi
şi cu răsuflarea tăiată de înfăţişarea prinţului în ale cărui priviri
strălucea o putere vrăjitorească şi răspânditoare de frică în sufletele

88
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

şi în inimile celor de faţă. Iar când înţelepţii bătrâni sfârşiră de vorbit

între ei şi veni clipa când osânda avea să fie rostită, prinţul îşi ridică
braţul şi ceru, cu voce răsunătoare: "aduceţi-i pe făptaşi înaintea
noastră, unul câte unul, spunând pentru fiecare nelegiuirea ce-a
făptuit".
Porţile temniţei se deschiseră lăsând vederii înlăuntrul întunecat
şi larg precum gâtlejul păsării răpitoare când îşi deschide larg clonţul
să-şi înfulece prada. Se auzi zuruit greu de cătuşe şi lanţuri, iar
adunătură îşi lungi gâturile şi îşi deschise ochii să vadă apropiata
pradă a morţii ieşind din străfundurile acelui mormânt.
Nu după multe clipe, se iviră două străji târând un tânăr cu
lanţuri la glezne, al cărui chip uscăţiv şi încordat trăda mândrie a
sufletului şi putere în inimă. Se opriră în mijlocul divanului şi oştenii
făcură doi paşi îndărăt. Prinţul îi iscodi cu privirile o frântură de
vreme, întrebând mai apoi: "Ce învinuire se aduce acestui om care
stă înaintea noastră cu trufie de parcă nu s-ar afla înaintea osândei, ci
în fruntea vreunui cortegiu sărbătoresc?"
Iar unui din curtenii care-i stăteau împrejur dădu lămurire:
"Omul acesta este un ucigaş înrăit. Ieri, pe când una din
ştafetele prinţului trecea pe drumul ce legă satele între ele, s-a
năpustit asupra acestuia şi l-a trântit în pulberea drumului. Făptaşul a
fost prins pe când încă mai avea în mână spada înroşită de sângele
celui ucis.
Prinţul, se ridică în tron, cu ochii slobozind săgeţi de mânie, iar
glasul i se ridică tunător: "legaţi-l în ştreanguri şi aruncaţi-l înapoi,
în întunericul temniţei. Iar mâine în zori să fie descăpăţânat cu sabia
şi leşul să-i fie aruncat păsărilor de pradă şi sălbăticiunilor, să ducă
celor ai lui duhoarea fărădelegii făcute" .
Gloata l-a urmărit cu părere de rău, căci era tânăr în floarea
vârstei şi era chipeş la înfăţişare.
Perechea de străji se ivi iarăşi în poarta temniţei, ducând între ei
o femeie tânără, cu chipul palid şi ochii înlăcrimaţii. Pieptul îi era
scuturat de suspine.
Privind-o, prinţul întrebă din nou: "Şi femeia aceasta care vine
faţa ca vai de ea, să ne stea înainte precum umbra în faţa adevărului,
ce păcate a săvârşit?"
"Este o muiere destrăbălată, răspunse unul dintre oşteni, a fost
prinsă noaptea, în braţele ibovnicului ei care a părăsit-o, rupând-o la
fugă, iar pe ea lăsând-o să fie luată de străji" .
Iscodind-o pe tânăra doborâtă de arsura ruşinii, prinţul care
porunci cu glas aspru: "să fie dusă în temniţă şi culcată pe aşternut
de spini ascuţiţi ca să-şi amintească de patul ei pe care l-a pângărit.

89
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Stropiţi-o cu oţet amestecat cu zeamă de cucută, iar în zori să fie

târâtă, despuiată, în afara oraşului şi bătută cu pietre, pentru ca
tmpul ei să fie desfătare a lupilor, iar oasele să i le roadă gângăniile
şi viermii."
Femeia fu ascunsă privirilor, pierzându-se în întunericul
închisorii, în vreme ce mulţime o urmărea cu privirile, unii miraţi de
atâta dreptate câtă arătase prinţul faţă cu fapta ei, alţii cu părere de
rău pentru frumuseţea chipului său acoperit de tristeţe.
Pentru a treia oară, gărzile se întoarseră, aducând la judecată un
om aproape bătrân, abia trăgându-şi picioarele atât ~de subţiri că
păreau mai curând a fi pulpanele straiului său sfâşiat. In priviri o se
citea suferinţa, frica şi deznădejdea.
"Care este vina nespălatului acestuia care abia stă, tremurând ca
mortul printre cei vii" a întrebat, cu îngâmfare prinţul, din înălţimea
tronului său.
"Este un hoţ jefuitor pe care preasfinţii călugări l-au prins la
schitul lor în toiul nopţii, găsind ascuns în zdrenţe straiul, atârnând
potirul de la sfăntul altar", i s-a dat lămurirea cerută.
Asemenea uliului înfometat ţintind o pasăre cu aripile zdrobite,
prinţul vorbi şi de această dată: "Să fie pus în fiare şi aruncat în
adâncimile temniţei, şi dis-de-dimineaţă să fie dus şi spânzurat de o
creangă înaltă, cu ştreang de cânepă, iar trupul să-i fie lăsat acolo,
atârnat între cer şi pământ pentru ca vulturii să-i smulgă păcătoasele
degete, iar vântul să-i usuce ş i să-i împrăştie măruntaiele." Astfel
zicând, prinţul coborî din jilţul de judecată, înconjurat de înţelepţii
lui şi de gloata prin care oştenii de dinaintea convoiului deschideau
potecă de trecere. În locul părăsit nu mai rămăseseră decât gemetele
întemniţaţilor şi zumzetul vocilor, urcând în aer precum iedera pe
pereţi. Mă aflasem tot timpul acolo, nemişcat ca o oglindă în care se
străvăd, unduind, fantome fugare, cugetând la legile făcute de
oameni pentru semenii lor, la ceea ce gândim cu nezdruncinată
credinţă că este dreptate, la noima şi la tainele vieţii şi ale fi inţei
umane. Apoi, cu gândurile tulburate şi amestecate ca nişte poteci în
desimile ceţii, am plecat spunându-mi în sinele meu: iarba suge seva
pământului , oaia paşte această iarbă, lupul se hrăneşte cu oaia şi este
la rândul său spintecat de cornul rinocerului; leul îl vânează pe
rinocer şi moartea îl ucide pe leu. Există, oare, vrei putere mai
puternică decât moartea, o putere care să facă din şirul acesta de
nedreptăţi o dreptate fără sfărşit? Se află vreo forţă care să prefacă
toate aceste lucruri întristătoare în pricini de frumuseţe, care să
cuprindă în căuşul palmei tot ceea ce înseamnă viaţă pentru a-l reda
vieţii, precum marea readuce la ţărm toate sfărâmăturile de corăbii

90
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

adunate pe fundul ei? Unde este puterea aceea care să îi aducă pe

ucigaş şi pe cel ucis, pe femeia necredincioasă şi pe amantul ei, pe
hoţ şi pe cel păgubit înaintea unui tribunal mai înalt şi mai presus
decât judeţul făcut de prinţ?

2
A doua zi am ieşit din oraş, rătăcind printre câmpii şi ogoare,
unde liniştea şi tăcerea dezvăluie sufletului taine pe care el însuşi le
ţine ascunse, unde puritatea şi limpezimea bolţii cereşti anulează
răutăţi le săvârşite, prin fundături strâmte şi case întunecate, din
nefericire şi disperare. Ajuns la marginea colinei, am zărit, rotindu-
se prin aer, stoluri de corbi şi păsări de pradă, într-un neostenit suişi
şi coborâş, într-o asurzitoare larmă de croncănituri şi foşnet de aripi.
Mai făcând câţiva paşi , am căzut un leş omenesc spânzurând de o
creangă înaltă, apoi un trup de femeie, neînsufleţit şi lipsit de straie,
aproape îngropat în grămada de pietre cu care femeia fusese lapidată
pân ă la moarte şi, nu departe, un al trup fără cap zăcând într-o baltă
de sânge amestecat cu ţărână.
Groaza îmi tulbura vederea ca un văl des şi negru. Am mijit
ochii să văd mai bine şi n-am căzut decât imaginea închipuită a
morţii înălţată printre cadavrele înroşite de sânge, Am ascultat şi n-
am auzit decât vaierele nimicniciei amestecate cu ţipetele corbilor
dând ocol la ceea ce erau victimele legilor omeneşti.
Trei scoborâtori din Adam care se aflaseră ieri în braţele vieţii,
aflându-se, astăzi, în ghearele nefiinţei.
Trei fiinţe care au nesocotit obiceiurile şi legile croite de om
împotriva naturii primordiale şi pe care orbirea acestor legi i-a
zdrobit fără milă .
Trei oameni vii pe care ignoranţa i-a declarat criminali pentru
că au fost neputincioşi să se apere şi pe care legea i-a ucis pentru că
a fost mai puternică decât ei.
Un om a fost nimicit de alt om, iar ceilalţi oameni au hotărât:
iată ucigaşul, iar când prinţul l-a dat morţii pe acest neputincios,
ceilalţi au ridicat osanale justiţiei hotărâte de prinţ.
Un om flămând care a furat de la schit, întru care gloata a spus
"Iată-l pe hoţul cel rău, dar când prinţul a furat viaţa flămândului, au
hotărât: iată-l pe prinţul prealuminat!
O femeie care şi-a înşelat stăpânul numit bărbat, şi aceeaşi
mulţime a spus: iată femeia neruşinată şi decăzută, dar când prinţul a
poruncit să fie dezgolită şi ucisă cu pietre, fiinţele omeneşti au decis:
iată întruchiparea onoarei!

91
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

Vărsarea de sânge este oprită, dar câţi şi l-au vărsat pentru

gloria prinţului?
Furtul şi jaful sunt crime, dar ce este furtul sufletelor şi al
minţilor?
Trădarea este un lucru urât, dar cine a făcut o cinste şi o onoare
din sfărâmiţarea cu pietre a trupului omenesc?
A răspunde răului printr-un rău mai mare - aceasta este legea?
Întâmpinăm decăderea printr-o decădere mai oarbă şi numim aceasta
comportare firească, supunem crima printr-o crimă mai mare şi
strigăm în gura mare că aceasta este justiţia?
Oare, de-a lungul vieţii sale, prinţul n-a ucis pe nimeni în care a
văzut un duşman, nu a jefuit de averi şi de agoniseală pe nici unul
dintre supuşii săi lipsiţi de putere, nu a siluit nicio femeie frnmoasă,
a fost atât de neprihănit încât să-şi ia dreptul de a-l ucide pe ucigaş,
de a-l da ştreangului pe tâlhar şi de a ucide cu pietre o femeie
căzută? Cine sunt cei care l-au ridicat în furci pe tâlhar? Îngeri veniţi
din ceruri, sau oameni care siluiesc şi jefuiesc tot ce le cade în
mână?
Cine l-a descăpăţânat pe cel ucigaş? Profeţi şi prooroci sau
oşteni care ucid şi varsă sânge după bunul lor plac?
Cine a luat piatra pentru a o arunca asupra femeii? Schivnici
veniţi din pustietăţile lor sau oameni răufăcători care îşi săvârşesc
nelegiuirile ascunşi în întunericul nopţii?
Legea? Dar ce este legea? A văzut-o cineva coborând din cemri
pe o rază de soare? Ce creatură umană a văzut esenţa lui Dumnezeu
şi a priceput dorinţele Lui? Pe ce munte s-au arat îngerii să
poruncească oamenilor: "împilaţi-i pe cei fără de apărare , pedepsiţii
cu fierul sabiei pe cei căzuţi, zdrobiţi greşelile sub călcâie de fier!"?
Din aceste gânduri care se adunau, învălmăşindu-mi-se în
minte, m-a trezit sunetul unor paşi care se apropiau şi, întorcându-
mă, am zărit o tânără care venea dinspre pădurice, îndreptându-se cu
băgare de seamă către cele trei leşuri. Când privirile i-au întâlnit
capul desprins de trup al tânărnlui, a scos un ţipăt înspăimântat şi a
căzut în genunchi, cuprinzându-l în palme, cu părul despletit, cu
ochii şiroindu-i de lacrimi şi cu pieptul scuturat de suspine. După o
vreme, doborâtă de bocet, s-a apucat să scormonească ţărâna până ce
a crăpat o groapă destul de încăpătoare în care l-a târât pe cel mort,
întinzându-l cu mişcări încete şi aşezându- i capul între umeri. În
urma l-a acoperit cu pământ înfigând în grămăjoară vârful spadei cu
care fusese ucis. Pe când se ridicase să plece, am făcut câţiva paşi
înspre ea şi m-a privit cu ochi îngroziţi, tremurând de frică. Printre
lacrimile care prinseseră iar a curge precum şuvoiul de ploaie, mi-a

92
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

zis cu un glas întrerupt de suspine: "N-ai decât să mă duci la prinţ,

dacă vrei, să mă ucidă şi pe mine, să scap, decât să mor singură de
ruşine. Dar cum aş fi putut să-l las pe mortul acesta pradă în
ghearele uliilor şi ale sălbăticiunilor?"
"Nu-ţi fie teamă, i-am zis, să nu te temi de mine, sărmană fată.
Mai bine spune-mi ce să fac pentru a te uşura de povara ruşinii? Ce
ţi s-a întâmplat"
"Eram la câmp când a venit slujitorul domnesc să strângă
birurile şi să-i plătim giziya şi văzându-mă, m-a cântărit cu priviri
15

pofticioase, hotărând un haraci foarte greu pe ogorul bietului meu

tată, aşa de mult că nici un bogătaş n-ar fi fost în stare să-l plătească.
Iar văzând aceasta, m-a luat să mă ducă de-a sila la prinţ şi să mă
dea lui în loc de haraci şi de bani. L-am rugat zadarnic să aibă milă
de lacrimile ce vărsam şi de bătrâneţea părintelui meu. Şi atunci am
prins a striga şi a-i chema în ajutor pe oamenii satului. Ce a venit
acest tânăr care mi-a fost logodnic de m-a scos din mâinile cele rele
care s-au întins asupra acestuia, să-l sugrume. Dar flăcăul, fiind mai
ager, s-a repezit şi apucând o spadă veche ce era spânzurată de un
perete, l-a lovit ca să-şi apere viaţa şi să mă scape pe mine. Dar în
urmă, fiind mândru de felul lui, n-a fugit ca toţi ucigaşii, a stat pe
loc, lângă leşul omului boieresc, până ce au venit caraulele ş i,
legându-l, l-au dus la temniţă".
A ridicat asupra mea o privire sfâş i etoare şi a plecat grăbită, în
vreme ce ecourile glasului său mai stăruiau în aer cop leşitoare.
Nu după multă vreme, am zărit venind către mine un om care
părea a fi în primăvara tinereţilor sale. Avea chipul acoperit cu o
aripă a straiului şi oprindu-se lângă leşul celei care fusese femeia
adulterină, şi-a scos vestmântul acoperind goliciunea moartei, apoi,
cu un cuţit ce îl avea asupra sa, a scociorât pământul, închipuind o
groapă în care, cu grijă, a aşezat trupul lipsit de suflet, acoperindu-l,
apoi, cu ţărână. A cules câteva flori crescute sălbatic în partea
locului şi, cu fruntea plecată, le-a pus pe mormântul abia astupat.
Văzându- l gata să plece, l-am întrebat: "Văd că ai nesocotit voinţa
prinţului, primejduindu-ţi viaţa şi venind aici ca să dai acestei femei
un acoperiş împotriva păsărilor de pradă. Ce legătură de rudenie vă
uneşte?". M-a privit printre genele înroşite de plânset şi veghe. ,,Eu
sunt, mi-a grăit apoi, nefericitul pentru care femeia acesta a fost

Taxă pe proprietate sau pentru scutirea de serviciul militar, haraci, impozit

15

practicat în imperiul musulman şi otoman asupra non-musulmanilor (creştini

şi evrei) în schimbul pă strării identităţii religioase şi a libertăţii de cult.

93
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

uc1Sa cu pietre. Am îndrăgit-o şi m-a iubit încă de pe vremea

copilăriei, hârjonindu-ne împreună pe uliţe. Am crescut şi odată cu
noi a sporit şi dragostea noastră pe care am slujit-o cu inimile şi care
ne-a ocrotit sufletele la pieptul ei, ca o mamă. S-a întâmplat că, fiind
odată plecat din oraş, au dat-o cu sila de nevastă unui bărbat pe care
nu-l mai văzusem până atunci şi pe care nu-l cunoşteam. Când m-am
întors şi am aflat de cele petrecute, zilele mele s-au prefăcut în nopţi
lungi şi viaţa mi-a fost o zvârcolire neostoită şi o bătălie
încrâncenată cu sufletul şi cu simţirile mele, încercând să mă împac
cu datul sortit. Dar simţirile s-au dovedit mai puternice decât mine,
biruindu-mă şi m-am lăsat dus de ele precum orbul este călăuzit de
închipuirea luminii. Am mers în taină la draga mea doar să-i mai văd
o dată lumina ochilor şi să-i mai aud o dată murmurul glasului. Am
găsit-o singură, plângându-şi zilele şi norocul. Am stat lângă ea, fără
a ne spune unul altuia vreun cuvânt. Peste vreun ceas de vreme a
intrat pe neaşteptate cel care îi fusese dat de stăpân şi văzându-ne s-a
năpustit, cuprins de turbare, la gâtul ei, s-o sugrume, urlând cât îl
ţineau plămânii: săriţi, veniţi s-a vedeţi pe târfă şi pe ibovnicul ei!
Mai întâi, au dat buzna vecinii, apoi au venit soldaţi care au luat-o,
smulgându-i părul şi sfâşiindu-i vestmintele. De mine nu s-au atins:
legea şi obiceiurile spun că în împrejurări ca aceasta, doar femeia e
vinovată, pe când bărbatul este iertat".
A făcut calea întoarsă aşa cum venise, cu chipul acoperit şi m-
am trezit singur cugetând la cele ce auzisem. Trupul spânzuratului se
legăna la fiecare adiere a vântului printre crengi de parcă ar fi
chemat spiritele din ceruri să coboare pe faţa pământului, alături de
un martir al iubirii.
A trecut, în chipul acesta, încă un ceas, apoi am văzut-o pe
femeia slăbită, îmbrăcată sărăcăcios care a păşit încep oprindu-se
sub copacul în care atârna trupul lipsit de viaţă. A prins a plânge
lovindu-se cu pumnii în piept, apoi, mai potolită, s-a căţărat în copac
şi cu dinţii a ros ştreangul de cânepă până când leşul s-a prăbuşit la
pământ ca o bucată de pânză. Coborând, apoi, femeia a scobit o
groapă alături cu cele de dinainte şi l-a aşezat acolo pe cel ucis
acoperindu-l cu ţărâna din jur, întru care a adunat două leaţuri pe
care le-a legat în chip de cruce aşezând-o dreaptă la capul mortului.
Am oprit-o şi pe ea în clipa când a dat să se întoarcă unde venise şi
am întrebat-o: "Ce te îndeamnă, femeie, să vii ca să îngropi leşul
unui tâlhar?"
M-a privit cu ochi arzători şi încercănaţi de tri steţe: "Acesta -
mi-a vorbit încet - a fost soţul meu preadrept, tovarăş de viaţă şi
părinte iubitor al copiilor mei. Cinci copii care acum plâng de

94
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

foame. Cel mare se află în al optulea an al vieţii, iar mezinul este

copil de ţâţă, neînţărcat. Omul meu nu a fost hoţ tâlhar, ci lucrător cu
mâinile pe pământul şi în grădinile schitului, iar pentru truda lui
toată răsplata primită de la călugări a fost o lipie pe zi, cu care venea
seara şi o mâncam cu toţii, lihniţi. Nimic nu mai rămânea pentru a
doua zi. De mic copil a udat cu sudoarea frunţii ogoarele şi livezile
schitului. Dar anii s-au adunat şi i-au încovoiat trupul năpădindu-l cu
boli, întru care călugării l-au izgonit, zicându-o să plece întrucât nu
mai au trebuinţă de el. "Când ţi-or creşte copiii, trimite-i la noi, să
muncească îl locul tău", i-au mai zis. Mult a plâns pentru aceasta şi
am plâns şi eu împreună cu el, dar i-a iertat în numele lui Iisus,
lăsând să-i judece îngerii şi toţi sfinţii. Nu l-au iertat, nu le-a fost
milă nici de el, nici de mine, nici de pruncii noştri veci flămânzi. A
mers la oraş, în căutare de lucru, dar s-a întors izgonit, căci cei
trăitori în palate au nevoie de tineri în putere, nu de bătrâni storşi de
vlagă. A stat şi pe marginea drumului, cu mâna întinsă, dar nimeni
nu l-a băgat în seamă, văzându-şi de cale şi zicând cum că pomana
nu este pentru cei leneşi.
Aşa au crescut copiii, scâncind de foame, aşa a crescut şi cel
mic, nemaiavând ce să sugă la sânul meu secat. Iar într-o noapte, la
adăpostul întunericului, răposatul s-a furişat într-un hambar al
schitului în care călugării adună rodul ogoarelor şi al viilor şi a luat
un paner cu făină, cu gând să îl aducă acasă, dar n-a apucat să facă
doi paşi că schivnicii s-au trezit din moţăielile lor şi, cu mare larmă,
s-au năpustit asupra lui lovindu-l şi suduindu-1, iar când s-a crăpat de
ziuă l-au dat caraculelor zicând: iată tâlharul venit să fure potirul de
aur al schitului. A fost dus la temniţă, apoi ridicat în ştreang, ca să
sature cu trupul lui burţile şi pungile călugărilor, pentru că încercase
să - şi umple burţile copiilor lui cu resturi din roadele adunate prin
sudoarea vărsată cât slugărise la schit".
Femeia a tăcut, făcând cale întoarsă şi lăsând în urmă fantome
triste şi încremenite în toate părţile, ca nişte stâlpi de abur în foşnetul
vântului.
Am rămas singur alături de cele trei moviliţe, încercând să-mi
adun gândurile, dar spiritul mi-a stat împotrivă, căci el este precum
floarea care îşi adună petalele la căderea nopţii şi nu îşi mai
răspândeşte parfumul în întuneric.
Auzeam, parcă, ridicându-se din morminte, aidoma ceţii care se
adună din fundul văii, strigăte şi gemete care mă îndemnau să
vorbesc.
Dar tăcem. Dacă oamenii ar auzi şi ar înţelege ce spune tăcerea,
ar fi mai apropiaţi de îngeri decât de păsările prădalnice din pădure.

95
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

Din când în când un suspin îmi e-n piept. O, dacă toţi copacii
acelor câmpii ar fi putut să-mi audă suspinele, s-ar fi smuls din
rădăcinile lor pornind, pâlcuri-pâlcuri să se războiască cu prinţul şi
cu oştenii şi slujitorii lui şi să dărâme schitul peste capetele
călugărilor.
Priveam şi din privirile mele se revărsa compătimire şi îndurare
peste ţărâna mormintelor proaspete - locul de veci al unui tânăr care
a plătit cu viaţa să apere cinstea iubitei de colţii şi ghearele lupilor,
fiind dat sabiei pentru că avusese bărbăţia de a sta împotrivă. Spada
pe care fata o înfipsese la căpătâiul lui era semn vorbitor înaintea
soarelui despre soarta şi noima bărbăţiei în ţara nedreptăţii şi a
prostiei. Apoi mormântul femeii al cărei suflet a pipăit iubirea mai
înainte ca poftele josnice să-i întineze trnpul, ucis cu pietre pentru că
inima sa a vrut să rămână credincioasă până la moarte. Omul iubit a
pus flori de câmp deasupra trnpului ei zdrobit pentrn ca ofilindu-se
şi scuturându-se, acestea să vorbească despre sufletele pe care
iubirea le-a sfinţit într-o lume orbită de materie şi amuţită de
ignoranţă. Mormântul unui biet sărac ale cărui braţe au făcut să
rodească ogoarele unor călugări care l-au alungat, pentru a se sluji
de sudoarea altora mai puternici. A căutat, prin muncă, pâine pentru
foamea copiilor săi şi nu a găsit-o, a fost silit să cerşească şi nimeni
nu l-a băgat în seamă, iar când a îndrăznit să ia puţin din agoniseala
adunată cu trnda trupului şi cu sudoarea frunţii sale, a fost bătut,
blestemat şi ucis. Văduva pe care a lăsat-o în urmă i-a pus o cruce la
cap, pentru ca, în liniştea nopţii, să dea mărturie stelelor cerului
despre nedreptăţile săvârşite de nişte călugări care din învăţăturile
Nazarineanului au făcut spade cu care să taie mâinile şi să
zdrobească trupurile celor sărmani şi neputincioşi. Soarele se
ascunsese, nemaivoind, parcă, să vadă necazurile omeneşti, iar
amurgul prinsese a ţese văluri de întuneric şi linişte în care să se
îmbrace universul întreg. Am privit spre înalturi, întinzându-mi
braţul către morminte şi toate înţelesurile acestora şi am strigat:
aceasta este spada ta, bărbăţie, un fier înfipt într-o grămadă de lut.
Acestea sunt, iubire, florile tale, arse de arşiţa pârjolului. Aceasta
este, lsuse din Nazaret, crucea ta, acoperită de întunericul nopţii.

Alcovul miresei
Mirele şi mireasa ieşiră din biserică unnaţi de mulţimea
bucuroasă a celor veniţi să-i firitisească cu urările cuvenite la o
asemenea împrejurare. Înaintea lor le legănă, purtă de mâini tinere, o
mare de lumânări şi făclii, iar de jur-împrejur vălureau rândurile de

96
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

copii intonând cântece populare, şi înălţând strigăte şi urări de

veselire şi bucurie. ·
Cortegiul ajunse, în chipul acesta, la casa mirelui împodobită cu
peneturi de preţ, potire lucitoare şi cupe cu mirodenii arzând, iar cei
doi se aşezară, alături unul de altul, pe jilţuri mai înălţate, pe când
nuntaşii îşi găsiseră locuri care pe covoare de mătase aşternute pe
jos, care pe scaune îmbrăcate în catifele, până când întregul salon se
umplu de lume. Servitorii lunecau printre oameni purtând pe braţe
tipsii cu pocale umplute al căror clinchet se amestecat cu strigăte şi
vorbe de bucurie. Pe urmă întrară şi muzicanţii şi, aşezându-se,
prinseră fără zăbavă a îmbăta sufletele cu melodiile lor vrăjite, ţesute
laolaltă cu şoaptele strunelor de lăută, cu suspinele fluierelor şi cu
răspunsurile şoptite ale tamburelor.
Iar apoi un cârd de fetiţe se avântară la danţ, unduindu-se după
mlădierile muzicii cum se văluresc mlădiţele copacilor tineri în
adierile vânticelului, cu vălurile străvezii ale straielor ca nişte fulgi
de nori albi dezmierdaţi de razele lunii. Cei vârstnici se desfătau cu
pocalele şi cu aromele vinului. Treptat zvonul de glasuri a prins a
scădea şi plutea un aer de libertate în care nu mai era umbră de
răutate, în care spiritele şi inimile se lăsau pradă unei dulci tulburări,
casa întreagă cu toţi cei dinlăuntru era asemenea unei lăute cu
strunele ciupite de unghiile unei nimfe nevăzute care făcea să se
reverse şuvoaie de sunete amestecate cu şoapte: colo, un tânăr îşi
mărturisea dragostea pentru frumoasa vaporoasă de lângă el,
dincolo, un altul îşi căuta cuvintele cele mai alese spre a- şi mărturisi
sentimentele ascunse pentru o altă fată la fel de strălucitoare, mai
departe un bărbat în vârstă golea pahar după pahar cerând
muzicanţilor să repete o pies ă care îi amintea lui de zilele tinereţii;
într-un colţ, o femeie îşi tremura languros genele încercând să atragă
atenţia unui bărbat care încerca acelaşi lucru cu o altă femeie, în alt
colţ o doamnă cerceta pâlcurile de tinere fete, doar-doar va găsi între
ele o viitoare mireasă pentru unicul ei copil; la fereastră, o doamnă
tocmai îş i părăs ise soţul pentru a se apropia de amantul rătăcit prin
mulţime , toţi plutind într-o mare de vinuri şi muzică, fericiţi ş i
nepăsători, dând uitării cu bună şti inţă întâmplările petrecute până
mai ieri şi pe cele care ar putea să- i aştepte mâine, ocupaţi, fiecare,
să trăiască în clipa prezentă.
În toată această vreme, frumoasa mireasă stătuse nemişcată, cu
priviri triste şi indiferente mulţimea aceea zgomotoasă aşa cum
întemniţaţii privesc la zidurile întunecate ale temniţei lor. Din vreme
în vreme se întorcea uşor către un colţ al salonului unde, nepăsător
la forfota dimprejur, stătea un tânăr ca de douăzeci de ani, însingurat

97
 INTEGRALA KttALIL GrnRAN - VoL. 1

ca o pasăre rănită departe de cuibul ei. Îşi adunase la piept pumnii şi

privea în gol, fără să vadă altceva decât fantome ale închipuirii.
Pe la miezul nopţii dezlănţuirea petrecăreţilor ajunsese la
paroxism. Mai toţi aveau minţile înecate în aburii alcoolului şi
limbile li se împleticeau în gură. Mirele, un bărbat aspru şi necioplit
la înfăţişare, răzbit de câte pahare golise, s-a ridicat de la locul lui
amestecându-se, cu paşi nesiguri în vălurirea mulţimii. În aceeaşi
clipă, mireasa a făcut semn cu degetul unei tinere, să se apropie şi să
stea alături, apoi, rotindu-şi privirile peste capetele nuntaşilor, de
parcă ar fi fost urmărită, zise tinerei cu voce tremurătoare: "te
conjur, draga mea, pe toată prietenia care ne leagă de când eram
copile, pe ce ai tu mai de preţ în viaţă, pe tainele pe care le ţii
ascunse în piept, pe dragostea care ne face sufletele să plutească
uşoare ca fulgul, pe bucuriile inimii tale şi pe durerile inimii mele, te
conjur şi te rog să mergi chiar acum la Salim şi să-i spui să coboare
pe nevăzute în grădină şi să mă aştepte acolo, ascuns printre sălcii.
Insi stă, Suzana, până va accepta, aminteşte-i de trecutele noastre zile
frumoase, imploră-l în numele dragostei, spune-i cât de nefericită
sunt, spune-o că o moartă vrea să-şi deschidă inima înainte de a fi
înghiţită de întuneric, spune-i că o bolnavă vrea să-i mai vadă ochii
cât nu este răpită de focul iadului. Vorbeşte-i de o păcătoasă care
vrea să-şi mărturisească greşelile şi să-i ceară iertare. Du-te de grabă
şi nu te teme de toate animalele acestea din jur, căci băutura le-a
astupat urechile şi le-a zăvorât ochii."
Suzana s-a ridicat de lângă mireasă şi s-a aşezat cu toată
simplitatea lângă tristul şi însinguratul Salim, începând a-i şopti la
ureche tot ce îi spusese prietena ei, mireasa. Tânărul a ascultat-o
tăcut, cu capul plecat şi abia când ea terminase cele ce avusese de
zis, a privit-o ca un însetat care vede în zaţul cafelei cupe pline cu
apă, apoi, cu o voce venită, parcă, din străfundurile pământului, i-a
răspuns: "am s-o aştept în grădina cu sălcii".
Atât a rostit şi s-a ridicat plecând spre ieşirea salonului.
N-au trecut prea multe clipe până când mireasa a plecat pe
urmele lui, strecurându-se cu greu printre bărbaţi ameţiţi de farmece
bahice şi femei care se străduiau să joace rol de copile. Odată ajunsă
afară, în grădina învestmântată cu straiul nopţii, a pornit în fugă,
spre grădina din spate, ca o gazelă care fuge de lupi, să afle scăpare
la vânător şi când, dintr-o dată, s-a trezit înaintea lui, l-a cuprins în
neştire cu braţele, sorbindu-l din priviri şi, apoi, cuvintele i-au
picurat de pe buze la fel de grăbite ca lacrimile care Îi şiroiau dintre
pleoape: "Ascultă-mă, iubitul meu, ascultă-mă bine, am fost
blestemată pentru neştiinţa şi graba mea. Salim, blestemul mi-a

98
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

sfâşiat inima îndestul. Te iubesc, numai pe tine te iubesc şi am să te ·

iubesc până la capătul zilelor mele. Mi-au spus că m-ai înşelat, că m-
ai părăsit, că ţi-ai găsit o altă iubită. Aşa m-au minţit, Salim, aşa mi-
au otrăvit inima cu limbile lor, aşa mi-au sfâşiat pieptul cu ghearele
şi mi-au umplut sufletul cu minciunile lor. Nagiba mi-a spus că nu
mă mai vrei, m-a amăgit că este mai bine să-mi iau de mire pe
altcineva, dar tu, Salim, tu eşti mirele meu, singurul mire pe care-l
iubesc. Acum, acum, că vălul orbirii şi al minciunii mi-a căzut de pe
ochi, am venit la tine. Am fugit din casa aceasta şi nu mă mai întorc.
L-am părăsit pe cel pe care minciuna mi l-a ales, mi-am părăsit
părintele, am aruncat cununa pe care preotul mi-a aşezat-o pe
creştet, am rupt frânghiile tradiţiilor în care am fost legată. Am lăsat
în urmă toată beţia şi destrăbălarea din casa asta, venind să te urmez
departe, până la capătul lumii, până în rai, până în lumea morţii .
Vino, Salim, cât ne mai apără întunericul nopţii, să fugim pe
ţărmurii mării, să fugim cu corabia către tărâmuri străine şi
necunoscute. Vino, cât nu s-au arătat zorii şi cât noaptea ne mai
apără de duşmani. lată, brăţările acestea de aur, aceste colane,
inelele preţi oase , giuvaerurile acestea toate ne ajung să trăi m rară
grija zilei de mâine, ca prinţii. De ce nu vorbeşti, Salim? De ce nu
mă priveşti? De ce nu mă săruţi? Îmi auzi ţipătul inimii, geamătul
sufletului? Nu crezi că mi-am părăsit mirele, pe tata, pe mama, şi am
venit la tine în strai de nuntă, să fiu doar a ta şi să fugim amândoi,
departe, în lumea largă? Spune ceva sau să plecăm de aici, căci
clipele astea sunt mai preţioase decât boabele de diamant şi decât
toate coroanele regilor".
În glasul ei fusese muzică mai frumoasă decât şoaptele vieţii şi
mai amară decât geamătul morţii, mai mătăsoasă decât foşnetul
aripii şi mai profundă decât răsunetul valului, o muzică ale cărei
bătăi erau speranţă şi deznădejde, plăcere şi durere, bucurie şi
suferinţă, toate simţămintele ascunse în pieptul unei femei.
Ascultând, în sufletul tânărului se ducea o nevăzută înfruntare
între iubire şi simţul onoarei: iubirea care face din povârniş pantă
lină şi strălucire din întuneric; onoarea care, înfruntând spiritul, îl
face să îşi pună stavilă poftelor şi instinctelor. Iubirea pe care numai
Dumnezeu o revarsă asupra inimilor, onoarea săpată în minţile
omului de tradiţii şi moşteniri.
S-au scurs clipe apăsătoare, lungi cât generaţiile împilate de-a
lungul cărora seminţiile omeneşti au oscilat între renaştere şi pieire,
tânărnl şi-a înălţat fruntea, biruit de simţul onoarei şi ocolind
privirile fetei care tremura, înspăimântată, în faţa lui, i-a spus cu glas
stăpânit: "Femeie, întoarce-te în braţele mirelui tău, căci soarta a

99
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

hotărât, iar visele s-au destrămat sub puterea lucidităţii. Du-te

degrabă înapoi, la desfătările tale, mai înainte de a fi zărită de ochii
iscoditori şi mai înainte ca gura lumii să spună că ţi-ai trădat mirele
în noaptea nunţii aşa cum ţi-ai trădat iubitul în vremea cât s-a aflat
departe de tine.
Sub aceste cuvinte, tânăra femeie a fost străbătută de un
cutremur şi s-a îndoit ca floarea ofilită în bătaia vântului dezlănţuit,
apoi regăsindu-şi glasul pierdut, a răspuns : "mai bine mor decât să
mă întorc în casa aceea din care am plecat pentru totdeauna. Am
părăsit-o, cu tot ceea ce se află în ea, aşa cum surghiunitul fuge din
pământul surghiunului său. Nu mă alunga şi nu-mi spune că am
trădat, căci mâna iubirii care mi-a unit sufletul cu sufletul tău este
mai puternică decât voinţa preotului care mi-a pus trupul în
stăpânirea mirelui care mi-a fost ales. Te-am înlănţuit cu
îmbrăţişările mele şi nimic nu va mai rupe legătura aceasta, mi-am
topit sufletul în sufletul tău şi nuci moartea nu va avea puterea să ne
despartă".
Silindu-se să se d e scătuşeze din cercul braţelor ei, tânărul i-a
spus aceste cuvinte: "Stai departe de mine, femeie, căci te
dispreţuiesc şi te urăsc, da, te urăsc i-ar dragostea mea am dăruit-o
alteia decât tine. Lumea nu a spus decât adevărul, auzi? Pentru mine
nu mai exişti, nu mai vreau să te văd. Îndepă1iează-te de mine, căci
vreau să plec, şi întoarce-te la mirele tău, să-i fii femeie dăruită şi
credincioasă. "
"Nu, cu neputinţă să cred ce spui. Tu mă iubeşti, pentru că ţi ­
am citit iubirea în ochi, am pipăit-o când ţi-am îmbrăţişat trupul. Mă
iubeşti, mă iubeşti, mă iubeşti cum şi eu te iubesc pe tine şi n-am să
plec din locul acesta decât alături de tine şi n-am să mai intru în casa
aceea atât timp cât în mine se va mai afla un strop de putere. Am
venit ca să te urmez la capătul lumii, mergi înainte şi călăuzeşte-mi
paşii, ridică-ţi mâna, arată-mi calea şi încălzeşte sângele meu".
Cu o voce mai ridicată decât înainte, tânărul îi răspunse:
"Pleacă, femeie, dacă nu vrei să strig, să se umple grădina de lumea
venită la nunta ta, să-ţi vadă ruşinea şi să ajungi de ocară pe toate
limbile. O să-mi iau alături fata pe care o îndrăgesc, să se bucure că
te-a biruit şi să te privim amândoi, cu dispreţ"
Când a prins-o de braţ, s-o îndepărteze, chipul femeii s-a
schimbat şi în ochii i s-au aprins scântei. Umilinţa de mai înainte şi
privirile rugătoare s-au prefăcut într-o furie dezlănţuită din
străfundurile fiinţei şi cuvintele i-au ţâşnit ca un şuvoi de pe buze:
"Cine este cea pe care să o mai poţi iubi după mine şi cine te-a mai
îmbătat cu sărutul aşa cum te-am îmbătat eu? Nimeni!: Cu o mişcare

100
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

iute şi, mai repede decât fulgerul a scos din faldurile rochiei un
hanger, împlântându-l în pieptul bărbatului care s-a prăbuşit ca o
creangă despicată de zbaterile furtunii. Ţinând în mână cuţitul roşu
de sânge, s-a aplecat asupra celui căzut ai cărui ochi întredeschişi se
tulburaseră de apele morţii. Tremura şi cu voce abia auzită şopti:
"Vino lângă mine, iubito, nu mă părăsi, căci viaţa este mai puternică
decât moartea şi moartea este mai neputincioasă decât iubirea.
Ascultă, ascultă râsetele celor care se bucură de nuntirea ta. Ascultă
clinchetul cupelor, ascultă, iubita mea, căci mi-ai dat salvarea de
urâţenia acestor râsete şi de amărăciunea din cupele şi pocalele lor.
Lasă-mă să sărut mâna care mi-a zdrobit cătuşele, sărută-mi buzele,
buzele care au rostit minciuni şi mi-au acoperit taina ascunsă în
inimă. Închide-mi pleoapele ofilite cu degetele tale pe care le-ai
muiat în sângele meu. Iar când sufletul mă va părăsi, înălţându-se
către ceruri, aşează-mi hangerul în palmă şi spune-le tuturor că mo-
am luat singur viaţa, din disperare şi deznădejde. Te-am iubit, Layla
cum n-am iubit pe nimeni altcineva, dar am ales să-mi sacrific inima
şi fericirea decât să fug cu tine în noaptea nunţii. Sărută-mă, iubito,
mai înainte ca lumea să-mi vadă trupul lipsit de viaţă . .. Sărută­
mă .... Sărută-mă ... Layla ... "
Şi-a dus mâna la rană, capul i s-a aplecat într-o parte şi şi-a dat
răsuflarea din urmă.
Femeia şi-a înălţat fruntea, întorcându-şi privirile către casa
scăldată în lumini şi a dat strigăt mare: "Veniţi, veniţi, oameni buni,
căci aici este nunta şi aici este mirele. Veniţi să vă arăt alcovul
nostru cel primitor. Deşteptaţi -vă, nepăsătorilor, luaţi seama,
beţivilor şi grăbiţi-vă să vă arăt tainele iubirii, ale morţii şi ale
vieţii!"
Ţipătul ei a plutit ajungând în toate ungherele casei, turnând
fiori în inimile nuntaşilor care s-au îmbulzit, treziţi din aburii
vinului, înghesuindu-se prin deschizăturile uşilor şi alergând,
înainte, împleticindu-se, până când, zărind trupul celui ucis şi
mireasa plângând lângă el, s-au oprit dându-se îngroziţi înapoi,
nevenindu-le să-şi creadă ochilor, muţi, de parcă vederea sângelui şi
a cuţitului din mâna femeii le încleştase limbile şi le îngheţase
sângele în trupuri.
Întorcându-se încet către ei, mireasa a vorbit, din nou şi vocea
ei era ţipăt: "Apropiaţi-vă, laşilor, nu vă fie frică de chipul morţii
care este prea mare ca să vă bage în seamă micimea. Veniţi aproape
şi nu tremuraţi la vederea acestui hanger căci el este un lucru sfănt
care nu se atinge de cărnurile voastre murdare şi de piepturile
voastre pline de întuneric. Ui taţi-vă la acest preafrumos tânăr

101
 INTEGRALA KHAL!L GIBRAN - V OL. 1

învestmântat în straie de nuntă - este iubitul meu şi eu l-am ucis

pentru că este iubitul meu, mirele a cărui mireasă sunt. Am căutat
zadarnic în lumea aceasta un pat nupţial potrivit cu dragostea noastră
pe care aţi încătuşat-o în obiceiurile voastre, aţi asuprit-o cu neştiinţa
voastră şi aţi stricat-o cu uşurătatea voastră. Noi am ales să mergem
dincolo de nori. Apropiaţi-vă, neputincioşilor şi fricoşilor şi priviţi,
poate veţi vedea chipul lui Dumnezeu oglindit în chipurile noastre şi
poate veţi auzi glasul frumuseţii care ne izvorăşte din inimi. Unde
este femeia aceea pizmătareţă şi înfumurată care l-a murdărit pe
iubitul meu, încercând să mă murdărească pe mine, spunându-vă că
mirele meu m-a părăsit pentru a o iubi pe ea, unde este această
izvoditoare de vorbe calpe? Unde este vipera născută în adâncimile
iadului? Chemaţi-o să vină şi să vadă cum vă bucuraţi, acum, de
nuntirea mea cu mirele meu şi nu cu omul pe care alţii mi l-au ales.
Nu puteţi să pricepeţi noima cuvintelor mele pentru că josnicia nu
aude cântecul astrelor. Ştiu că veţi povesti copiilor voştri despre
femeia care şi-a ucis iubitul în noaptea nunţii. Mă veţi pomeni
blestemându-mă cu buzele voastre otrăvitoare. Dar copiii copiilor
voştri îmi vor da binecuvântare, pentru că ziua de mâine va fi ziua
dreptăţii şi ziua trăirii în spirit. Iar tu, omul prost, care te-ai folosit de
giuvaeruri şi bogăţie ca să mă faci nevastă a ta, tu eşti croit după
chipul şi asemănarea acestei naţii nefericite care caută lumina în
întuneric, aşteptând ca apa să ţâşnească din stâncă şi trandafirul să
încolţească din ou de gândac. Tu eşti croit după măsura acestei ţări
supusă de bună propriei ignoranţe ca orbul care se lasă dus un călăuz
tot atâta de orb. Tu eşti întruchipare a vitejiei mincinoase care taie
capete şi sfâşie piepturi ca să dobândească inele şi colane şi bogăţii.
Eu îţi iert micimea, pentru că sufletul care pleacă fericit din această
lume ştie să ierte toate urâţeniile lumii pe care o lasă în urmă."
A ridicat spre înalturi mâna care ţinea hangerul şi , aidoma
însetatului care îşi duce la buze pocalul, l-a coborât fulgerător
împlântându-l în propriul piept. S-a prăbuşit lângă iubitul ei, precum
se prăbuşeşte caliciul crinului retezat din codiţa lui. Femeile aflate
de faţă au scos ţipăt de groază, bărbaţii s-au agitat vânzolindu-se şi
apropiindu-se, apoi, de cei doi neînsufleţiţi, cu aere de pioşenie şi
durere.
Cu ultimele puteri, pe când sângele îi şuvoia din piept,
muribunda mireasă a mai putut să. zică "Nu vă apropiaţi, cârcotaşilor
şi nu despărţiţi trupurile noastre căci de veţi face aşa, sufletele
noastre care ne dau ocol, vă vor sugruma. Lăsaţi pământul înfometat
să ne înghită trupurile ca pe un singur trup, să ne ascundă şi să ne

102
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

apere precum apără de viforniţele şi gerul iernii seminţele puse în

brazdă.
Cu greu s-a târât deasupra trupului neînsufleţit al iubitului şi şi­
a lipit buzele de buzele lui îngheţate de pe care, odată cu ultima
răsuflare, au zburat şi aceste cuvinte: "Priveşte iubitul meu, priveşte
mirele meu, cum pidosnicia se grămădeşte jur-împrejurul patului
nostru de nuntă. Vezi-le privirile aţintite asupra noastră şi auzi-le
scrâşnetul dinţilor şi al oaselor. M-ai aşteptat vreme îndelungată,
Salim, şi iată că mi-am rupt legăturile, am zdrobit lanţurile şi am
venit să plecăm degrabă spre soare, căci am stat prea multă vreme în
negură. Liniile şi chipurile s-au şters, totul se acoperă de văluri şi nu
te mai văd decât pe tine, iubitul meu. Dă-mi buzele să-mi primească
sărutarea cea de pe urmă. Să plecăm acuma, Salim, căci dragostea
şi-a deschis aripile şi ne duce către cercul luminii." Şi-a lipit pieptul
de pieptul lui, amestecându-şi sângele într-un singur sânge, capul i s-
a lăsat pe gâtul lui şi a încremenit cu privirile lipite de pleoapele lui.
Oamenii au rămas tăcuţi, tremurători, cu chipurile îngălbenite
de parcă duhul morţii îi vlăguise de putere şi de suflare.
Atunci a ieşit mai în faţă preotul care împletise, din învăţăturile
şi pildele lui, coroanele acelei nuntiri. A privit la trupurile golite de
viaţă, apoi, la oamenii îngroziţi şi cu o voce seacă a grăit:
"Blestemate să fie mâinile care se vor întinde spre aceste trupuri
mânjite cu sângele crimei şi al ruşinii. Blestemaţi să fie ochii care
varsă lacrimi de întristare pentru ucigaşii ale căror suflete au fost
duse de diavoli în Iad. Trupul acestui fiu al Sodomei şi al acestei
fiice a Gomorrei să rămână neatinse pe această ţărână săturată de
sângele lor până ce câinii îi vor sfâşia şi oasele le vor fi mărunţite şi
împrăştiate de vânturi . Mergeţi la casele voastre, fugiţi de duhoarea
stătută care se înalţă din două inimi otrăvite de păcat şi zdrobite de
dezmăţ şi destrăbălare. Împrăştiaţi-vă şi depărtaţi -vă de aceste două
leşuri spurcate până ce nu veţi fi ajunşi de flăcările infernului. Cel
care, dintre voi, rămâne aici ca să fie afurisit şi oprit să mai calce
pragul bisericii în care îngenunche dreptcredincioşii şi să mai fie
părtaş la rugăciunile noastre creştine".
Atunci a ieşit înainte Suzana, tânăra pe care mireasa o trimisese
cu solie la mirele ei şi, oprindu-se înaintea preotului, l-a privit cu
ochii înlăcrimaţi şi i-a zis cu glas sfidător: "Popă orb ce eşti, eu am
să rămân nemişcată aici, să-i priveghez până în zori de ziuă, eu am
să le sap mormântul sub coroanele sălciilor, iar de nu veţi îngădui
groparului să facă această, am să scurm pământul cu unghiile, iar de-
mi veţi tăia mâinile, am să sap cu dinţii. Plecaţi din locul acesta c;ire
miroase a tămâie şi smirnă, căci sălbăticiunilor nu le plac miroznele

103
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

sfinte, iar hoţilor le este frică să se apropie, ca să nu-i prindă lumina

zilei. Întoarceţi-vă în aşternuturile voastre pustii, căci cântecele
îngerilor care zboară peste trupurile acestor mucenici nu pot
pătrunde în urechile voastre astupate cu humă!" Lumea s-a risipit
dinainte preotului, lăsând-o pe tânără ca o stană nemişcată de piatră
lângă trupurile încremenite, ca o mamă duioasă care-şi veghează
pruncii în somnul nopţii. Iar când locul s-a pustiit, m-am lăsat pradă
plânsului şi suspinelor.

Khalil necredinciosul
Printre poporenii satului acela uitat din nordul Libanului,
şeicul Abbas putea fi asemuit unui emir în faţa supuşilor săi. Avea
16

casă semeaţă ridicată printre cocioabele din jur ca un uriaş în

mijlocul piticilor. Îndestularea lui se deosebea de a celorlalţi cum se
deosebeşte avuţia de sărăcie şi felul lui de a fi se deosebea de al
celorlalţi cum se deosebeşte puterea de neputinţă. Când vorbea
şeicul Abbas, toţi îşi plecau frunţile a supunere, de parcă ar fi văzut
în el întruchiparea însăşi a înţelepciunii pe care limba lui nu făcea
decât să o tălmăcească pe înţelesul celor neştiutori. De se întâmpla
să se mânie, se risipeau cu toţii din faţa lui, ca frunzele galbene ale
toamnei din faţa vântului, iar de pălmuia obrazul vreunuia, omul
încremenea fără să rostească o vorbă, de parcă l-ar fi lovit palma
cerului, căci ar fi fost semn de necuviinţă să-şi ridice privirile ca să
vadă cine îl pălmuise. Alteori se mai întâmpla să zâmbească,
arareori, cuiva, ceilalţi îşi ziceau în sinele lor: "ce băiat norocos,
şeicului îi place de el".
Supunerea bieţilor săteni la toate toanele şeicului nu izvora doar
din frica lor şi puterea acestuia, ci şi, mai ales, din sărăcie şi din
nevoi, căci pământurile pe care trudeau şi magherniţele în care
stăteau ale şeicului erau, moştenite de la străbunici şi părinţi tot aşa
cum ei moşteniseră din tată în fiu nefericirea şi neaverea. Sub ochii
lui iscoditori arau, semănau şi culegeau roadele, neprimind în
schimbul muncii lor nici cât să-şi astâmpere veşnica foame. Pâinea
nu le ajungea nici până în primăvară şi atunci începeau să meargă la
el, unul câte unul, jeluindu-se şi rugându-se să-i împrumute cu un
dinar ori să le dea pe datorie o desagă de grâu. Iar şeicul le dădea
bucuros ştiind că dinarul dat se va întoarce la el îndoit şi măsura de

16
În arabă lit.: bătrân, om în vârstă. Titlu de respect acordat unui om mai în
vârstăsau unui demnitar. Aici: lider, şef al unei comunităţi locale

104
 S PIRITE RĂZVRĂTITE

grâu îi va aduce înapoi, de la arman, o măsură în plus. Aşa rămâneau

nefericiţii săteni,trecând dintr-o povară în alta, mereu îndatoraţi
şeicului şi mereu temători de izbucnirile lui.

2
Iama venise cu crivăţele şi cu viscolele ei, pustiind ogoarele şi
văile. Rămăseseră în singurătate doar ciorile şi copacii goliţi de
frunze . Oamenii îşi întorseseră datoriile ce le aveau la şeicul Abbas
şi îi umpluseră hambarele şi pivniţele cu roadele câmpului şi ale
viilor. Acum se ascunseseră în vizuinile lor, trecându-şi vremea la
gura sobei, ori depănând, cât era noaptea de lungă, aduceri aminte şi
poveşti auzite în alte vremuri.
Aşa a trecut şi decembrie, aşa a plecat şi anul vechi ridicându-
se ca un abur către bolta cerului cenuşiu, aşa a venit şi noaptea în
care vremuirea pune coroană pe creştetul noului an copil şi îl urcă în
tronul fiinţei. Lumina cerului s-a împuţinat aşternând negură
mohorâtă peste creste şi văi, apoi a prins a curge omăt amestecat cu
urletele criveţelor pornite dinspre crestele munţilor să podească
drumurile şi văgăunile cu troiene, făcând să geamă îndoite crengile
goale ale copacilor, până ce câmpiile, colinele şi drumurile s-au
făcut o întindere albă şi netedă precum o pagină pe care moartea îşi
scria cuvintele urlătoare . Ziduri de ceaţă s-au ridicat între satele
risipite pe costişele văilor, vălătuci prin care, rareori mai răzbăteau
ca o părere luminiţele din ferestre şi de la sobe. Sătenii simţeau o
aburire de teamă în suflet, mai ales că sălbăticiunile începuseră să
iasă din singurătăţi şi să dea ocol aşezărilor, dulăii din ogrăzi se
ascunseseră prin cotloane, numai vântul aprig rămăsese
atoatestăpânitor, mânându-şi telegarii prin văi şi prin peşteri şi
urlând a ameninţare de parcă întreaga natură se mâniase pentru
plecarea vechiului an, voind să se răzbune, cu ger şi cu chiciură pe
oamenii ascunşi în bârlogurile lor.
Într-un asemenea întuneric coborât peste întregul pământ prin
aerul tăietor, un flăcău de douăzeci şi doi de ani mergea cu greu prin
nămeţii care astupaseră drumeagul suitor dinspre schitul lui Iezechia
către satul şeicului Abbas. Era îngheţat de ger, de foame şi de frică.
Mantila lui neagră îşi schimbase culoarea, acoperită de căderea
ninsorii, făcându- l să pară înfăşurat într-un linţoliu, înainte de a-şi da
sfârşitul în albul fără sfârşi t. Făcea cu greu faţă crivăţului care-i
stătea împotrivă şi îl împingea înapoi. Paşii i se înfundau în troiene,
cădea se ridica după cazne îndelungate şi din vreme în vreme dădea
în singurătate strigăt de ajutor. Frigul îl pătrundea tot mai aspru şi

105
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

omul tremura clătinându-se între speranţă şi teamă, ca o pasăre cu

aripile zdrobite căzută în şuvoaiele unui zăpor care o trage către
adânc. A mai făcut, în chipul acesta, câţiva paşi, urmărit de
pulpanele morţii, cu sângele îngheţa în vine, până când, vlăguit, s-a
întins încet pe albeaţa zăpezii. Cu ultimele puteri a dat strigăt lung,
strigătul de groază al celui căruia i s-a înfăţişat moartea, strigătul
celui doborât de nefericire şi împilare, ţipătul fiinţării în faţa
mm1cmc1e1.

3
În latura dinspre miazănoapte a satului acela, într-o închipuire
de magherniţă trăia o femeie, Rahila, pe nume, împreună cu fata ei,
Mariam, de nouăsprezece ani. Iar femeia aceea era văduvă a lui
Samaan Rami care, în urmă cu cinci ani fusese găsit ucis şi aruncat
în sălbăticie . Ucigaşul nu fusese aflat. Ca toate femeile sărace,
Rahila trăia din munca mâinilor ei, veşnic temătoare că într-o bună
zi avea să se stingă şi ea. În vremea secerişului, ieşea pe mirişti să
adune spicele scăpate de secere ori căzute din legături . Toamna
aduna, prin livezi, poame căzute de pe ramuri, iar la vreme de iarnă
torcea lână sau cosea straie pentru câţiva bănuţi sau pentru un pumn
de mălai. Muncea cu răbdare statornică, aproape cu îndărătnicie. Cât
despre Mariam, o fată frumoasă şi potolită, îşi ajuta mama şi îngrijea
de trebile casei.
În noaptea aceea mohorâtă de care am vorbit, stătea amândouă
în faţa unei sobe în care frigul din odaie prefăcuse jeraticul în
cenuşă. Deasupra lor atârna un opaiţ abia împrăştiind o lumină
gălbuie în întuneric, ca o rugăciune de înmormântare la capătul
muribundului.
Era aproape miezul nopţii şi femeile ascultau urletele crivăţului
de afară. Din când în când, Mariam se ridica şi mergea să deschidă o
ferestruică, scrutând întunericul şi se întorcea, apoi, la locul e1,
tulburată şi înfricoşată de urgia iernii.
Într-o asemenea aşteptare, a tresărit ca ieşită din somn şi,
întorcându-se către mama ei, a întrebat speriată: "Mamă, ai auzit? A
strigat cineva!"
Rahila şi-a ridicat fruntea, ascultând încordată, apoi i-a
răspuns:"Ce să aud, fata mea? E doar crivăţul.". "Nu, mamă, i-a zis
fata, am auzit voce care nu semăna cu mugetul vântului". S-a ridicat,
mergând să deschidă ferestruica şi după câteva clipe a zis, întoarsă
către Rahila: "Iar am auzit strigătul!" . Si mama s-a ridicat şi ea,
venind lângă fereastră: "Ai dreptate, a zis după o clipă de ascultare,

106
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

acuma l-am auzit şi eu. Hai să deschidem uşa, să ne uităm. Închide

bine fereastra, că intră vântul şi ne stinge lămpaşul".
Îmbrăcată într-o mantie lungă, a deschis uşa, ieşind cu paşi
hotărâţi în vreme ce Mariam se oprise în prag, lăsând palele vântului
să-i zbuciume pletele.
După câţiva paşi prin zăpada înaltă, a vorbit întunericului:
"Cine strigă? Cere cineva ajutor?". Neprimind răspuns, şi-a repetat
întrebările încă o dată şi încă o dată, neauzind decât mugetul vijeliei
şi atunci a mai făcut câţiva paşi, încercând să-şi ferească obrajii de
loviturile vântului vrăjmaş. A mers ca la o azvârlitură de băţ şi
atunci a văzut urme de paşi aproape acoperite de valurile zăpezii.
Luându-se după ele, după câţiva paşi a desluşit înaintea ei un trup
omenesc prăbuşit în omăt, ca o pată neagră pe albul curat al unei
pânze. Cu palmele a măturat stratul de zăpadă care-l acoperise. Şi-a
aşezat pe genunchi capul străinului, punându-i mâna pe piept. A
simţit bătăile inimii, rare şi slabe şi a strigat înspre casă "Vino şi mă
ajută, Mariam, l-am găsit, vino şi să-mi o mână de ajutor!".
Tremurând de frig şi de teamă, tânăra a urmat urmele lăsate de
paşii Rahilei până lângă omului întins pe zăpadă. Apucându-l de
subsuori, Rahila i-a zis fetei: "Trăieşte, nu-ţi fie frică. Prinde-l de
poalele straiului, să-l ducem în casă!"
L-au cărat, luptându-se cu vântul şi cu zăpada care le fulgera
ochii şi, ajunse la adăpost, l-au întins lângă sobă. În vreme ce Rahila
îi freca braţele îngheţate, Mariam îi încălzea capul şi degetele
învineţite cu mânecile mantiei. Încet-încet, viaţa s-a întors în trupul
tânărului Un tremur uşor i-a atins pleoapele, apoi o răsuflare adâncă
i-a ridicat pieptul, aducând speranţa salvării în sufletele celor două
milostive femei. Slobozindu-i legăturile încălţărilor întărite de ger, şi
dezbrăcându-l de mantaua udă, Mariam i-a vorbit mamei sale:
"Vezi, mamă? Parcă poartă straie călugăreşti". Rahila s-a ridicat să
arunce câteva vreascuri în sobă şi i-a răspuns nedumerită: "Călugării
nu pleacă de la schit pe o vreme ca asta şi la cumpăna nopţii. Ce
pricină l-o fi împins, oare, pe omul ăsta să-şi pună în primejdie
viaţa?" Înţelegând adevărul acestor spuse, Mariam a clătinat din cap:
"Da, mamă, şi uite că nu poartă barbă stufoasă, după tipicul
călugăresc. Cu o lumină de milostenie în priviri, Rahila i-a zis:
"Ridică-i puţin capul, Mariam, să-i dăm o înghiţitură de vin, să se
încălzească şi să se înzdrăvenească.". Şi Rahila apropie felegeanul
de buzele încă reci, iar după o sorbitură, tânărul îşi deschise larg
ochii, privindu-le, pentru întâia oară, pe salvatoarele lui. Era o
privire tristă, repede amestecată în lacrimi de recunoştinţă pentru
fapta lor bună. Dar era o privire întoarsă la viaţă după ce se aflase în

107
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

ghearele morţii, o privire de speranţă după ceasul de deznădejde. Iar

buzele sale abia au şoptit aceste cuvinte: "Dumnezeu să vă
binecuvânteze!". "Reazemă-te, frate, de căpătâiul acesta şi trage-te
mai aproape de sobă" i-a dat răspuns Rahila, ajutându-l să se mişte
din loc. Întru care a venit cu un felegean plin cu vin şi i-a dat să
soarbă a doua oară, zicându-i, apoi, fetei sale: "adu-i şi giubeaua
aici, fata mea". Ceea ce Mariam a făcut îndată, privindu-l cu milă de
parcă ar fi vrut ca privirile ei să aducă viaţa şi vlaga în trupul lui.
Estimp, Rahila a adus două lipii, o ulcică. plină cu dulceaţă şi
câteva poame uscate şi, aşezându-se lângă el, a prins a-i da cu mâna
ei trandafirie să mănânce cu înghiţituri mici, ca unui copil, până ce,
săturat, s-a simţit îndeajuns de întremat că să se aşeze pe pătură,
având în priviri şi pe chipul tras sclipiri de lumină. Apoi grăi liniştit:
"Mila şi răutatea se războiesc în sufletul omului, aşa cum se
războiesc, în noapte alta, puterile naturii, dar milostenia va birui căci
ea de la Dumnezeu este. Frica acestei nopţi va să se destrame odată
cu crăpatul de zi". A tăcut câteva clipe, apoi şi - a reluat vorba cu glas
abia auzit: "o mână omenească m-a împins în ruşine şi umilinţă şi o
altă mână omenească mi-a dăruit salvarea. Cât de aprigă este
răutatea omului şi cât de multă este milostenia lui!"
Cu o voce în care se amestecau simţăminte de mamă cu vorbe
de liniştire, l-a întrebat, atunci: "Ce curaj ai avut frate să pleci de la
schit pe o vreme ca asta care îngrozeşte şi lupii şi ulii aciuaţi prin
peşteri şi prin crăpăturile stâncilor?"
"Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului
n-are unde să-şi plece capul"," i-a şoptit tânărul, iar Rahila i-a zis:
"Acestea sunt vorbele spuse de Iisus din Nazaret cuvântând
ucenicilor lui când le-a poruncit să-l urmeze"
"Şi tot aşa va glăsui cel doritor să urmeze calea spiritului şi a
adevărului în lumea aceasta plină de răutate şi de desfrâu" a mai zis
tânărul.
Clipe lungi, Rahila a cugetat asupra noimei pe care o aveau
cuvintele lui şi, parcă cuprinsă de îndoială, i-a zis: "Dar la schit se
află chilii numeroase şi primitoare, haznale pline cu argint şi cu aur,
pivniţe care gem de vinuri şi de roade ale pământului, staule cu viţei
şi cu berbeci graşi. Ce te-a îndemnat să laşi în urmă toate acestea şi
se pleci în noapte pe aşa vreme câinoasă?"
"Am lăsat toate acestea şi am fost silit să părăsesc şi schitul."
"Călugărul de la mănăstire este precum oşteanul pe câmpul de
bătălie - şi-a urmar Rahila cuvântul - că face ascultare mai marelui
său, tace, îşi înclină fruntea şi grăbeşte întru împlinirea poruncii. Am
auzit zicându-se că bărbatul nu se trage către tagma monahicească

108
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

decât dacă îl părăseşte voinţa şi vrerea şi toate celelalte câte sunt ale
omului. Dar mai marele care cugetă cu dreptate nu îşi sileşte supusul
să facă ceea ce nu îi stă în puteri. Este cu putinţă ca stareţul de la
schitul lui Iezechia să te fi dat pradă omeţilor şi viforniţei?"
"Omul nu se schimniceşte şi nu se supune mai marelui său
decât dacă este precum lucrurile neînsufleţite, oarbe, lipsite de simţ
şi de putere. Iar eu am plecat din schit pentru că nu sunt lucru fără de
suflet, ci om care aude şi care vede."
Rahila şi Mariam îl priveau ca şi cum ar fi zărit pe chipul lui o
taină pe care voia s-o ascundă. Iar după o clipită de vreme, Rahila îl
întrebă cu mirare: "Dar cum e cu putinţă ca un om care aude şi care
vede să plece în miez de noapte, pe o vreme care astupă şi auzul şi
văzul?". Iar tânărul, plecându-şi capul, îi răspunse cu glas adânc:
"Am plecat izgonit fiind de la schit". "Izgonit?" se miră Rahila şi
Mariam a repetat acelaşi cuvânt de nedumerire.
Tânărul îşi ridică frunte, cu părerea de rău că se destăinuise
acestor bune femei: se temea ca milostenia lor să nu se transforme în
mânie şi neîncredere, dar privindu-le mai adânc, a văzut în ochii lor
aceeaşi lucire de bunătate şi dragoste. Întru care le-a spus cu un glas
sugrumat: "Da, am fost alungat de la schit întrucât nu am fost în
putere a-mi săpa mormântul cu mâinile mele, pentru că sufletul din
mine nu mai putea duce povara minciunii şi a prefăcătoriei. Pentru
că nu am mai răbdat să mă bucur de agoniseala celor sărmani şi
săraci, de averile acestui neam îngenuncheat de nepăsare şi neştiinţă.
Am fost alungat pentru că trupul meu nu mai putea să îşi afle odihna
în chiliile largi zidite de cei ce trăiesc în cocioabe. Pentru că
stomacul meu nu mai putea primi pâinea plămădită din lacrimile
femeilor văduve şi ale orfanilor, pentru că limba nu mai putea să se
mişte în gura mea molfăind rugăciunile vândute de stareţ celor
dreptcredincioşi, dar neştiutori. Am fost izgonit precum leprosul cel
necurat, căci n-am mai putut psalmodia în urechile călugărilor
versetele Sfintei Scripturi care i-a făcut călugări şi popi".
În tăcerea care a urmat, Rahila şi Mariam au rămas neclintite,
privind, cu multă, nedumerire, la chipul frumos al tânărului. Din
vreme în vreme se uitau întrebătoare una la cealaltă, căutând parcă
un răspuns la pricinile care îl aduseseră la sălaşul lor. Apoi mama a
rnpt liniştea, întrebându-l cu voce caldă: "Spune-mi, frate, părinţii
tăi unde sunt? Mai trăiesc?"
Iar cel întrebat, a răspuns, vorbind întretăiat: "Eu nu am nici
mamă. nici, tată, nici locul de naştere nu mi-l ştiu".
Privea la cele două femei precum învinsul priveşte la salvatorul
său. Bunătatea lor îl înviorase, ca floarea de stâncă stropită de roua

109
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

zorilor. Apoi le-a dat lămurire: "Tata şi mama s-au prăpădit când
nici nu împlinisem şapte ani de viaţă. Atunci am fost luat de preotul
satului în care am venit pe lume şi dus la schitul lui Iezechia, spre
mulţumirea călugărilor care m-au primit punându-mă îngrijitor la
vacile lor. La cincisprezece ani, m-au îmbrăcat în straiul acesta
negru şi, ducându-mă înaintea altarului mi-au zis: "jură pe
Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că ai să-ţi duci viaţa în sărăcie, în
ascultare şi curăţenie!" . Le-am repetat vorbele, fără să fi priceput
ceva din noima lor şi mai înainte de a fi cunoscut ce va să zică
sărăcia, curăţenia şi supunerea şi fără a fi zărit poteca îngustă către
care m-au călăuzit monahii. Din naştere am primit numele de Khalil,
dar la schit au prins a-mi zice fratele Mubarak , măcar că nu m-au
17

privit vreodată ca pe un frate. Ei se desfătau cu cărnuri şi feluri

gustoase, iar mie îmi dădeau să mă hrănesc cu lipie uscată si cu
poame stafidite, se lăsau plăcerilor vinului şi licorilor frumos
mirositoare, mi-e dându-mi, spre a-mi potoli setea, apă îndoită cu
lacrimi, îşi odihneau trupurile în aşternuturi moi, iar eu aveam drept
pat o lespede de stâncă, lângă cocina râmătorilor. Îmi ziceam că într-
o bună zi aveam să intru şi eu în tagma călugărească, să mă bucur
împreună cu ei de bucuriile şi desfătările lor, să nu mai ameţesc de
aburul lipiei calde şi de mirosul şi culoarea licorilor, să nu mai
tremur de frică doar auzind vocea stareţului. Zadarnice mi s-au
dovedit visele şi dorinţele, căci am rămas ceea ce am fost de la bun
început, văcar cu dobitoacele la păşune, cărând piatră grea în spinare
şi scurmând pământul cu unghiile. Şi toate acestea pentru o bucată
de pâine rea şi un adăpost întunecat şi îngust, c~ci nu ştiam că pe
lume se află şi alte locuri decât schitul, în care să pot trăi, pentru că
monahii m-au învăţat că a râvni la ceva e păcat, pentru că mi-au
otrăvit sufletul cu veninul supunerii şi al nefericirii. Aşa credeam, că
lumea este un tărâm al nefericirii şi suferinţei, în care schitul este
limanul şi portul cel salvator".
În vreme ce rostea aceste cuvinte, chipul i se luminase ca de un
foc lăuntric , iar privirile priveau fără de ţintă, sau către ceva numai
de el văzut. Mariam şi Rahila tăceau, privindu-l, la rândul lor, până
când tânărul a surâs şi a vorbit iarăşi: "Dar Cerul care s-a milostivit
şi mi-a luat părinţii la el, şi m-a hărăzit să rămân orfan la un schit nu
a vrut să-mi trec toată viaţa ca orbul pribeag pe poteci lunecoase, nu
a vrut să fiu rob nefericit şi umil până la capătul zilelor mele, ci mi-a

17
În arabă: binecuvântat ; fericit

110
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

deschis ochii şi mi-a destupat urechile, arătându-mi lumina şi

făcându-mă sa aud adevărul întreg".
"Se află, oare, altă lumină decât cea pe care soarele o dăruieşte
tuturor oamenilor? Şi putem noi, fiinţele omeneşti, să aflăm
adevărul?" a întrebat Rahila, clătinându-şi capul a îndoială.
"Adevărata lumină, i-a răspuns Khalil, este cea care izvorăşte
din străfundul duhului nostru, ca sufletul să se poată vedea şi
cunoaşte pe sine şi să se bucure, prin sine, de viaţă. Iar adevărul este
aidoma stelelor ascunse de nori. Adevărul se află în tot ce este
frumos pe această lume, dar nu se dezvăluie decât celor care au
pătruns sensul zădărniciei. Adevărul este simţământul acela tainic
care ne învaţă să ne bucurăm de zilele noastre şi să dorim aceeaşi
bucurie pentru toţi oamenii".
"Mulţi sunt cei care trăiesc după cum le porunceşte
simţământul tainic de care vorbeşti, mulţi sunt cei care cred că
simţământul acesta este chipul naturii pe care Dumnezeu ne-o arată .
Şi cu toate aceste, nimeni nu se bucură de zilele lui, trăindu-şi
nefericirea până la moarte."
"Greş i tă este credinţa aceasta, a tresărit Khalil, şi strâmbe sunt
învăţăturile care aduc nefericire în viaţa omului. Mincinoase sunt
simţămintele care îl călăuzesc pe om către suferinţă, durere şi
întristare. Căci dator este omul să vieţuiască fericit pe pământ, să
cunoască bucuria şi să o arate în tot locul. Iar cel care nu vede
împărăţia cerurilor pe acest pământ nu o va vedea nici în viaţa de
dincolo. Noi nu am venit pe această lume ca nişte bogaţi şi
atotştiutori, ci am venit ca nişte copii neştiutori, ca să învăţăm din
frumuseţile vieţii şi din tainele ei cum să ne slăvim sufletul
atotcuprinzător şi nemuritor şi să îi cunoaştem toate tainele. Acesta
este adevărul pe care l-am aflat citind învăţăturile Nazarineanului şi
aceasta este lumina dinlăuntru care mi-a arătat schitul în ale cărui
tainiţe veşnic întunecate stau fantome ucigătoare. Aceasta este taina
pe care am aflat-o stând singur şi înfometat şi plângând sub coroana
vreunui copac de pe padini.
S-a întâmplat ca, odată, beat fiind de licoarea acestor ambrozii
cereşti, să mă aflu printre călugării adunaţi în grădină ca
sălbăticiunile la sălaş şi am prins a le arăta ce cred eu şi a le aminti
acele rânduri din Sfânta Scriptură prin care se dovedeşte rătăcirea şi
întreaga lor necredinţă. Le-am vorbit şi i-am întrebat: De ce ne
irosim zilele vieţii în goliciunea aceasta, desfătându-ne cu
agoniseala celor sărmani şi săraci, hrănindu-ne cu lipie dospită în
sudoarea şi în lacrimile ochilor lor, ghiftuindu-ne cu roadele
pământului pe care le furăm de la ei? De ce trăim în umbra nepăsării

111
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

şi lenei, depărtaţi
de poporenii dornici să afle şi să cunoască şi
vlăguindu-ne neamul? Iisus Nazarineanul v-a trimis pe voi ca nişte
miei în mijlocul lupilor. Dar ce învăţături să vă arătaţi asemenea
lupilor printre miei? De ce vă ascundeţi de oameni dacă Dumnezeu
v-a făcut pe voi oameni? Dacă sunteţi mai presus de cei care
vieţuiesc neştiuţi, atunci mergeţi la ei şi învăţaţi -i, iar dacă ei sunt
mai presus decât voi, amestecaţi-vă printre ei şi învăţaţi de la cei mai
presus decât voi! Cum îndrăzniţi să propovăduiţi sărăcia când voi
duceţi viaţă de prinţi? Cum propovăduiţi ascultarea şi supunerea
când voi vă răzvrătiţi împotriva Evangheliei sfinte? Cum preamăriţi
curăţenia şi neprihănirea când sufletele voastre sunt putrezite de
pofte? Vă prefaceţi că ucideţi trupurile, dar vă ucideţi sufletele, că
vă ţineţi departe de cele lumeşti, mai nesăţioşi şi avari decât toate
cele care sunt ale lumii acesteia. Ziceţi că aţi ales schivnicia şi
asprimile ei, dar sunteţi asemenea dobitoacelor care fug de focul
cunoaşterii. Uitaţi-vă la necuprinsul acestor vii şi ogoare peste care
sunteţi stăpâni. Daţi-le înapoi acestor săteni care abia trăiesc de pe o
zi pe alta, înapoiaţi-le banii şi agoniseala pe care le-aţi luat de la ei.
Veniţi să ne răspândim, asemenea păsărilor, pe uliţe, prin cocioabe
şi ajutaţi-i pe cei neputincioşi care v-au făcut pe voi puternici şi tari,
veniţi să înnoim ţara aceasta din ale cărei roade trăiţi, învăţaţi naţia
aceasta nefericită să zâmbească luminii de soare, să se bucure de
binefacerile dăruite de Cer, de viaţă şi de neatârnare, căci greutăţile
şi neajunsurile celor simpli sunt mai sfinte şi mai frumoase decât
desfătările la care vă dedaţi în locul acesta, iar mila arătată
aproapelui este mai folositoare decât faţărnicia ascunsă în ungherele
schitului şi vorba de alinare şi mângâiere spusă neputinciosului,
răufăcătorului şi târfei este mai nobilă decât nesfârşitele rugăciuni pe
care le repetăm în biserică . "
Khalil s-a oprit să-şi regăsească suflarea, şi şi-a îndreptat
privirile către cele două femei, spunându-le, apoi, cu glas potolit:
"Despre toate acestea şi despre altele le-am vorbit acelor călugări, pe
care i-am văzut încremeniţi de mirarea că un tânăr ca mine
îndrăzneşte să vină în mijlocul lor spre a spune aceste cuvinte.
"Când am terminat de vorbit, unul din ei s-a apropiat şi, cu
scrâşnet de dinţi a urlat: "cum îndrăzneşti, neputinciosule, să stai
înaintea noastră şi să spui asemenea vorbe?". Apoi a venit altul,
zâmbind a batjocură: "Înţelepciunea asta ai luat-o de la porci şi de la
viţeii lângă care îţi petreci viaţa?". A venit încă unul, ameninţător:
"Ai să vezi tu ce va să păţeşti, necredinciosule şi păgânule!"
Apoi s-au risipit în toate părţile, fugind de mine ca de arătarea unui
lepros. Unii au mers să facă jalbă şi plângere stareţului care m-a

112
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

chemat la el pe la ceasul amurgului. După ce m-a umilit cu vorbe

grele în faţa călugărilor bucuroşi că eram pedepsit, a dat poruncă să
fiu biciuit cu o funie udă şi, apoi, să fiu întemniţat vreme de o lună
întreagă, iar călugării m-au luat, în hohote de râs, aruncându-mă
într-o pivniţă umedă şi întunecată. Aşa a trecut vreme, fără să văd
vreodată lumina zilei, nesimţind altceva decât mersul gândacilor de-
a lungul şi de-a latul trupului meu, fără să ating altceva decât
pământul rece, fără să ştiu începutul de zi şi sfărşitul de noapte, fără
să aud decât paşii unui călugăr când venea să-mi lase o frântură de
lipie plină de mucegai şi un căuş de apă amestecată cu oţet. Când,
după ispăşirea osândei, am ieşit din întunericul temniţei, călugării,
văzându-mi slăbiciunea trupească şi chipul îngălbenit, şi-au zis că
pornirile mele lăuntrice au murit şi că prin foame, însetare şi chin au
izbândit să ucidă simţămintele pe care Dumnezeu le-a sădit în inima
mea.
Aşa s-au scurs zile şi nopţi în care, singur, mă frământam,
silindu-mă să pricep cum pot călugării aceia să vadă lumina şi să
audă cântecul vieţii. Zadarnic m-am tot întrebat şi m-am întrebat,
împăcându-mă cu gândul că pojghiţa groasă aşternută de veacuri
peste pleoapele lor nu poate să vadă de pe o zi pe alta, că lutul cu
care ignoranţa le-a astupat urechile s-a prefăcut în piatră pe care nu o
poate sparge nici o atingere de degete slabe."
O vreme, tăcerea care s-a aşternut în odaie nu a fost tulburată
decât de un suspin al unuia dintre ei. Apoi, Mariam şi-a privit mama
în ochi ca şi cum ar fi cerut îngăduinţa să spună ceva şi, întorcându-
se spre Khalil, l-a întrebat cu o voce tristă: "Şi acum de ce te-au
gonit? Le-ai vorbit din nou acelor călugări ş i te-au izgonit în
întunericul acestei nopţi în care omul învaţă să arate milostenie până
şi duşmanilor lui?"
"Astăzi, spre seară, cam pe când viscolul a început a se înteţi şi
natura întreagă s-a învolburat, mă aflam singur, departe de călugări i
adunaţi la căldură, pe lângă sobe povestind şi râzând, deschisesem
Evanghelia, cugetând asupra cuvintelor scrise care îmi potoleau
sufletul făcându-mă să nu mai iau în seamă urgiile de afară. Dar
văzându-mă cum stăteam departe de ei, monahii şi..:au închipuit că
însingurarea mea este semn de înfumurarea şi zeflemea pentru ei.
Câţiva au venit să se aşeze mai aproape de mine, arătându-mă cu
degetele şi râzând cu înţeles, a batjocură, dar nu i-am luat în seamă.
Mi-am închis cartea şi am rămas aşa, privind pe fereastră, dar nici
aşa nu m-au lăsat în pacea singurătăţii mele. "Ce citeşti prea dreptule
şi înnoitorule?" m-a întrebat careva dar nu m-am uitat să văd cine
vorbeşte , ci am deschis din nou Evanghelia, citind cu voce . tare

113
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

aceste versete: "Iar când i-a văzut pe fariseii şi saducheii veniţi să-o
vadă botezul, aşa le-a grăit: o, voi copii de vipere, cine v-a învăţat să
fugiţi din calea mâniei care va să vină? Aduceţi roade potrivite cu
pocăinţa şi nu conteniţi a vă spune în sufletele voastre că sunteţi fiii
lui Avraam, căci adevăr vă zic vouă că Domnul poate să ridice din
aceste pietre copii ai lui Avraam. Iar acum, am pus securea la
rădăcina copacului, căci orice pom care nu dă rod bun, va fi tăiat şi
aruncat în foc. Iar cei de faţă l-au întrebat: spune-ne ce să facem. Iar
el le-a răspuns: cei care au straie, să le dea celor care nu au şi cel
care are mâncare, să facă la fel ".
Citindu-le aceste cuvinte ale Botezătorului, călugării au rămas
tăcuţi, de parcă o mână nevăzută le-ar fi fi înăbuşit sufletele, pe
urmă iarăşi au izbucnit în hohote de râs şi unul dintre ei a spus: "Am
citit aceste slove de multe ori şi nu avem trebuinţă de un văcar ca să
ni le repete". Au izbucnit cu toţii în hohote, iar eu le-am răspuns:
"Dacă aţi fi citit aceste versete şi le-aţi fi înţeles, poporenii din satul
ăsta înecat sub zăpezi n-ar mai fi îngheţat acuma de ger şi n-ar mai fi
plâns de foame în vreme ce voi vă lăfăiţi cu roadele culese de ei, vă
ghiftuiţi cu carnea animalelor lor şi vă îmbătaţi cu vinul strugurilor
storşi în linuri de ei." Nici nu terminasem de vorbit când unul dintre
ei m-a pălmuit pe obraz, iar un altul m-a lovit cu picioarele. Mi-au
smuls sfănta Carte din mână, chemându-l pe stareţ care s-a şi
înfăţişat în graba mare, iar când i-au povestit despre întâmplare, şi-a
încruntat sprâncenele, prinzând a urla: "Puneţi mâna pe răsculatul
acesta netrebnic şi duceţi-l cât mai departe de schit, lăsaţi iama şi
viforniţa să-l înveţe ce este aceea supunere, ascultare şi pocăinţă.
Daţi-l afară, alungaţi-l din schit, azvârliţi-I în ger să înveţe voia
Celui de Sus şi spălaţi-vă mâinile de otrava necredinţei care i-a
înveninat chiar şi straiele. Iar dacă se întoarce, zicând că s-a umilit şi
s-a pocăit, să nu-o deschideţi, căci nici vipera zăvorâtă în cuşcă nu
se preface în porumbel, şi nici iedera plantată în vie nu va lega
struguri". Si, dând buzna, călugării m-au târât aruncându-mă în afara
schitului şi s-au întors înapoi râzând. L-am auzit pe unul, dincolo de
porţile zăvorâte: "rege ai fost peste turma de porci şi de vaci şi iată
că te-am coborât de pe tron, înnoitorule, căci ai stricat rânduiala.
Mergi, dar, şi tă-te rege peste lupii flămânzi şi peste stolurile de
corbi, învaţă-i pe ei cum să trăiască în cuiburile şi în vizuinile lor."
Khalil a lăsat să-i scape un oftat adânc şi şi-a coborât privirile
către flăcările pâlpâind în sobă, apoi a zis cu o voce în care era
durere: "În chipul acesta am fost alungat de la schit şi aruncat în
ghearele morţii. Am rătăcit prin desimile ceţii şi criveţele mi-au
sfăşiat vestmântul, omătul vălătucit m-a legat de picioare până ce

114
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

puterea mi s-a secătuit şi am căzut în zăpadă strigând chemare de

ajutor, măcar că ştiam că nu mă vor auzi decât moartea şi pustietăţile
văilor. Dar, mai presus de viscole şi de crivăţ, dincolo de întuneric,
dincolo de cer şi de stelele lui, dincolo de orice stă o putere care este
cunoaşterea şi noima milei, căci chemarea mea a fost auzită, iar
puterea aceea m-a smuls morţii trimiţându-vă pe voi să mă scoateţi
din prăpastiile nimicniciei."
Femeile îl priveau cu duioşie şi milă, de parcă împărtăşiseră de
la el simţirea şi tainele ascunse ale cunoaşterii. Fără să vrea, Rahila
îi mângâie cu dragoste mâna şi, cu ochii umeziţi de căldura
lacrimilor, î-a spus: "cel pe care Cerul îl face tovarăşi al adevărului
şi dreptăţii nu îl doboară nici întunericul, nici criveţele şi nici
nămeţii". "Da, şopti atunci şi Mariam, crivăţul şi viforniţa pot să
ucidă floarea, dar nu şi semincioarele ei". Khalil avea pe chipul
îngălbenit o lumină precum dunga aşternută de răsărit pe dungile
zării. "Dacă voi nu mă socotiţi un răzvrătit şi necredincios aşa cum
m-au socotit călugării de la schit, atunci asuprirea pe care am
cunoscut-o la schit se preface în putere, iar noaptea aceasta în care
am fost la un pas de moarte este precum semnul revoltelor care
prevestesc libertatea şi egalitatea între toţi oamenii, căci din sufletul
blând al femeii izvorăşte fericirea iar sufletul ei naşte simţămintele
tuturor sufletelor."
Obosit, Khalil şi-a lăsat capul pe căpătâi şi femeile înţeleseră
din pleoapele lui că drumul şi zbuciumarea îl obosiseră. După puţine
clipe, Khalil dormea asemenea unui prunc între braţele mamei sale.
Rahila s-a sculat încet, urmată de Mariam şi intrară în aşternuturile
lor, mai căutând cu privirile la chipul ofilit al pribeagului. Parcă
vorbind cu sine, mama şopti: "în ochii tânărului acesta se citeşte
putere şi linişte în care îi glăsuieşte sufletul". "Ai văzut, mamă, i-a
şoptit şi fata, mâinile lui sunt întocmai ca mâinile lui Iisus, zugrăvit
în biserică". "Aşa este, dar tristeţea de pe chipul său este oglindă a
nobleţei şi bărbăţiei pe care o tăinuieşte". Somnul şi visul le-a luat
pe cele două femei pe aripile sale. Focul din sobă se prefăcuse în
cenuşă, iar sâmburele de lumină al opaiţului a mai pâlpâit de câteva
ori şi s-a stins şi el în clipele următoare. Numai viscolul îşi urma
dezlănţuirea afară, învârtejind zăpada şi crivăţul pusese stăpânire
peste pământ.

4
Trecuseră două săptămâni de la noaptea aceea înfricoşată. Cerul
linişte în unele zile şi se răscula în altele, punând
acoperit de nori se

115
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

stavile de ceaţă prin căi şi acoperind colinele şi crestele cu omăt. În

trei rânduri Khalil încercase sa-ş1 ducă mai departe drumul spre
ţărmul mării şi de fiecare dată Rahila îl oprise cu blândeţe,
spunându-i:
- Nu-ţi mai lăsa încă o dată viaţa în mâna necunoscutului orb.
Rămâi aicea, frate, căci pâinea care hrăneşte două guri ajunge şi
pentru a treia, soba o să ardă si după ce pleci, aşa cum a ars şi înainte
ca să ajungi la noi. Suntem sărace, frate, dar trăim sub soare ca toată
lumea, căci Dumnezeu ne milostiveşte cu pâinea de toate zilele.
La fel îl ruga şi Mariam, dar ea o făcea cu privirile blânde şi cu
suspinele. Chiar din seara în care tânărul le intrase în casă mai mult
mort decât viu, simţise un soi de putere necunoscută în fiinţa acestui
om, care revărsa putere şi în sufletul ei, trezindu-i simţăminte pe
care nu le ştiuse şi nu le bănuise ascunse în cea mai adâncă şi sfântă
parte a inimii. Pentru prima oară în viaţă încerca acel sentiment
lăuntric care preface inima unei fete tinere în trandafir alb stropit cu
boabe de rouă şi răspândind mirozne ameţitoare.
Înlăuntrul fiinţei umane nu se află simţământ mai curat şi mai
frumos decât acela care se naşte într-o clipă, pe neştiute, în sufletul
unei tinere, umplându-i pieptul cu muzici vrăjite, prefăcându-i zilele
în visuri de poet şi făcând un prooroc din fiecare noapte a vieţii. Şi
nu se află, între toate tainele din natură, o alta mai adâncă şi mai
frumoasă decât aceea care trezeşte din somn sufletul unei fecioare,
făcându-l să dea uitării toată viaţa trăită mai înainte şi să vieţuiască
cu tulburare dulce, în braţele viitorului.
Tânăra libaneză se deosebeşte de semenele sale din alte naţii
prin puterea nestăpânită şi prin nobleţea sentimentelor şi aceasta din
pricină că primeşte o educaţie simplă care nu o ajută să-şi
îmbogăţească gândirea, nu-i lasă puterea de înţelegere să crească,
silind-o să-şi lămurească singură izbucnirile sufletului şi să afle
tainele pe care le ascunde în inimă. Tânăra libaneză se asemuie unui
şipot care izvorăşte din adâncurile pământului strecurându-se printre
crăpături şi căutându-şi singur drumul către apele mării.
Lui Khalil nu i-a trebuit multă vreme pentru a vedea vălurirea
pe care prezenţa sa o stârnea în sufletul tinerei Mariam. A înţeles că
focul făcliei care îi ardea lui în suflet a atins şi sufletul tinerei fete şi,
la început s-a bucurat ca un copil rătăcit care îşi regăseşte mama, dar
mai apoi s-a mustrat, învinovăţindu-se pentru acest şuvoi grăbit pe
care îl trezise în sufletul fetei, liniştindu-se cu gândul că totul se va
destrăma precum ceaţa, odată cu trecerea zilelor, şi cu plecarea lui
din satul acela de munte. Stătea clipe lingi de vorbă cu sinele său ,
întrebându-se ce sunt toate aceste taine care se joacă cu sufletul

116
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

omenesc cel neştiutor şi ce puteri ne mână uneori pe drumuri cărări

pustii şi nemaicălcate, sau ne aduce dintr-o dată în faţa soarelui, sus,
pe creste de munte, ori ne aruncă, alteori, un străfundurile văilor
unde ne prăbuşim ţipând de durere. Ce este viaţa aceasta care, astăzi,
ne sărută precum iubita, spre a ne lovi, mâine, ca un duşman? "Oare
nu am fost şi eu până ieri, se întreba, nedorit şi asuprit de călugării
de la schit şi nu am îndurat toate acestea pentru a descoperi vraja
adevărului pe care Cerurile mi l-au semănat în străfunduri? Nu eu
sunt acela care le spunea călugărilor că fericirea este voinţa lui
Dumnezeu întrupată în om? Atunci de unde toată spaima aceasta, de
ce îmi ţin ochii închişi şi de ce îmi întorc chipul spre a nu vedea
lumina izvorâtă din ochii acestei copile? Eu sunt un izgonit, iar ea
este săracă, dar oare omul se hrăneşte numai cu pâine? Oare viaţa nu
înseamnă credinţă şi dăruire şi nu suntem noi între bine şi rău
precum este copacul între iarnă şi vară? Şi ce va să zică Rahila
aflând că sufletului unui alungat de la mănăstire a făcut, în tăcere,
înţelegere cu sufletul fiicei sale, apropiindu-se împreună de cercul
luminii cereşti? Şi ce va face pricepând că tânărul pe care l-a smuls
din ghearele morţii vrea să fie tovarăş al unicei sale fiice, ce vor zice
oamenii sărmani din satul acesta că un fecior crescut printre călugări
şi izgonit de aceia a poposit printre ei pentru a fi alături de o copilă
frumoasă? Oare nu-şi vor astupa urechile dacă le-aş spune că acela
care părăseşte un schit, venind printre ei este asemenea păsării
scăpată din întunericul coliviei către lumină şi libertate? Şi şeicul
Abbas care trăieşte printre sărmanii săteni precum prinţul trăieşte
printre supuşii lui, ce va gândi auzindu-mi povestea? Ce va face
preotul satului când îi vor ajunge la urechi toate câte se spun despre
alungarea mea de la schit?"
Khalil stătea lângă sobă, privind pâlpâirile focului, în vreme ce
Mariam îl privea pe ascuns, încercând să-i citească gândurile şi
visele, să asculte ecourile acestor gânduri revărsându-i-se afară din
piept.
Într-un amurg, Khalil stătea lângă ferestruica odăii, privind
depărtările văilor, povârnişurile stâncoase, pădurea înfăşurată în
zăpadă ca într-un giulgiu. Atunci a intrat Mariam care s-a oprit lângă
el şi întorcându-şi frunţile unul spre altul, şi ochii li s-au întâlnit
pentru o frântură de clipă. Parcă fulgerat, tânărul a suspinat,
coborându- şi pleoapele, parcă sufletul însuşi îl părăsise urcând către
cerul nemărginit în căutarea unui cuvânt pe care să-l rostească
atunci. ·
După câteva clipe, prinzând curaj, Mariam l-a întrebat:

117
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

- Încotro gândeşti să pleci când zăpada se va topi şi drumurile

vor fi bune de mers?
Cu ochii larg deschişi de mirare, Khalil i-a răspuns:
- Am să urmez calea. Nu ştiu încotro mă va duce.
Cu glas tremurător, Mariam l-a întrebat:
- De ce nu rămâi în sat, să fii aproape de mine? Viaţa aici este
mai bună decât prin străinătăţile cele îndepărtate .
- Sătenii nu mă vor vrea de vecin şi nu vor primi să-şi împartă
aerul cu unul în care văd un duşman al călugărilor, unul care s-a
lepădat de Dumnezeu şi de toţii sfinţii, i-a răspuns Khalil tulburat de
muzica glasului ei.
Mariam a tăcut, stingherită de adevărul acestor vorbe. Iar
Khalil, lăsându-şi capul pe umărul ei, i-a spus:
- Mariam, sătenii au auzit ce spun şi ce gândesc preoţii şi
călugării şi îi cred, fugind, ca şi ei, de cei care vor să trăiască în
libertate şi nu în robie. Să zicem că aş rămâne aici şi le-aş spune
acestor săteni: "veniţi, fraţilor, să ne rugăm după voinţa sufletelor
din noi". Ce vor spune? Că sunt un păgân care înfruntă puterea pe
care Dumnezeu a dăruit-o monahilor. Si dacă le-aş spune: "ascultaţi ,
fraţilor, plecaţi-vă urechile la cuvintele inimii voastre, răspundeţi
sufletului care vă glăsuieşte din adâncurile fiinţei voastre!" Ce vor
zice? "Omul acesta este un rău care ne îndeamnă să ne lepădăm de
mijlocitorii pe care Dumnezeu i-a pus între El şi Pământ".
Privind-o apoi, i-a mai zis cu un glas răsunător ca o strună:
- Cu toate acestea îţi spun, Mariam, că în satul acesta stă o
putere vrăjită care a pus stăpânire pe mine, o putere mai presus de
pământ care m-a făcut să dau uitării toate împilările călugărilor şi să
le iert. În satul acesta m-am aflat faţă în faţă cu moartea, în satul
acesta sufletul meu a fost îmbrăţişat de sufletul Celui de Sus, aici se
află floarea îmbobocită printre spini, floarea a cărei frumuseţe mi-a
răpit sufletul, umplându-mi lăuntrul cu parfumul ei proaspăt. Să
plec, propovăduind învăţăturile şi credinţa care m-au alungat de la
schit, sau să rămân lângă floarea aceasta, făcându-mi mormânt al
viselor printre mărăcinii care o înconjoară? Ce să fac, Mariam?
Mariam a tremurat la auzul acestor vorbe precum floarea de
crin tremură în adierea zefirului. Şi, de parcă viaţa întreagă se
prefăcea în cuvinte, i-a zis:
- Amândoi, împreună, suntem sub semnul unei puteri drepte şi
tainice. Să o lăsam a face din noi ceea ce va dori să facă. Din clipa
aceea, simţămintele lui Khalil au fost unul tot şi nedesfăcut cu
simţămintele tinerei Mariam, iar sufletele lor s-au prefăcut într-o
singură torţă, răspândind în jur lumină şi parfumuri de mirodenii.

118
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

5
De când este lumea şi până în ziua de azi, există oameni care se
ţin cu ghearele şi cu dinţii de o onoare moştenită din moşi-strămoşi
şi care se unesc şi se înţeleg cu clerul şi cu înalţii vlădici ai religiilor
împotriva celor simpli şi nevoiaşi. Este o boală nelecuită care-şi
înfige ghearele în toată seminţia umană şi care nu va dispărea decât
atunci când pe lumea nu va mai exista neştiinţă şi când mintea
bărbatului va domni ca rege, iar inima femeii va fi încununată ca
preot.
Odrasla acestei trufii mocnite îşi ridică palatul pe trupurile celor
nevoiaşi şi neputincioşi, prelatul îşi zideşte altarul pe mormintele
celor dreptcredincioşi şi ascultători, prinţul trăieşte din truda celui
care îi lucrează ogorul cu braţele sale, preotul râvneşte la punga
goală a celui sărac, judele priveşte cu trufie la truditori, iar
preaînaltul vlădică îi priveşte cu zâmbete ipocrite, iar între rânjetul
tigrului şi surâsul făţarnic al lupului se află, singură, turma. Judele se
pretinde a fi reprezentant al dreptăţii şi legii, preotul se proclamă
adevărata întruchipare a credinţei, iar amândoi la un loc sunt ucigaşi
de trupuri şi spirite.
În Liban - acea ţară de munte bogată în lumină de soare şi prea
puţin luminată de flacăra cunoştinţei - înnobilatul şi prelatul îşi dau
mâinile pe deasupra celui sărac care îşi sapă ogorul păzindu-l ca pe
propriul trup împotriva sabiei celui dintâi şi a blestemului celui de-al
doilea.
Cel ce a primit moştenire rangul nobiliar stă ţanţoş pe treptele
palatului său predicându-le libanezilor şi spunându-le: "Sultanul m-a
tăcut stăpân peste voi şi peste trupurile voastre care nu vă mai
aparţin", iar preotul stă, cucernic înaintea altarului şi şopteşte
mieros: "Dumnezeu mi-a dat mie putere asupra sufletelor şi inimilor
voastre", iar în toată vremea aceasta libanezii se închid în tăcere,
căci inimile acoperite de praf nu se mai înfioară după cum nici cei
morţi nu mai plâng.
Şeicul Abbas care, în satul acela, era stăpân şi prinţ şi
judecător, arăta mare dragoste pentru cinul monahicesc, ascultându-
i, cu pioşenie şi supunere, învăţăturile şi parabolele, pentru singura
pricină că acei călugări se străduiau laolaltă cu el întru uciderea
cunoştinţei şi înrădăcinarea pocăinţei şi ascultării fără de crâcnet în
sufletele şi în minţile plugarilor şi ale vierilor lucrători ai pământului
lor.
Iar în noaptea aceea în care Khalil şi Mariam urcau treptele
către tronul iubirii, sub privirile umezite ale Rahilei, părintele Elias,
păstorul peste enoria acelui sat, a ieşit mergând la şeicul Abbas spre

119
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

a-i da de veste cum că preacuvioşii monahi întru Domnul au alungat

de la lăcaşul lor pe un tânăr care se dovedise a fi răzvrătit şi stricat
de rele, iar acest eretic îşi găsise adăpost în acea enorie - să tot fie
două săptămâni de atunci - fiind adăpostit în casa femeii Rahila care
este văduvă a lui Samaan Al-Rami.
Ci, neajungându-i zisa acestei vestiri, părintele a mai pus vorbe
şi de la el: demonul alungat de la schit nu se preface în heruvim, iar
boaba de curmală culeasă de stăpânul livezii şi aruncată pe jar să se
facă mai dulce, se pârjoleşte şi se scrumeşte nemairodind. Iar de
voim ca satul acesta să rămână neprihănit şi la adăpost de păcatul
desfrâului, se cuvine nouă a-l izgoni pe necredinciosul acela de la
casele noastre după pilda dată de cuvioşii monahi care l-au izgonit
cei dintâi.
Dar însă şeicul Abbas, dornic de lămurire, a întrebat: "Dar cum
şi de unde are ştiinţă sfinţia ta, că acel tânăr de care spui, va să fie
pecete de păcat şi ruşine pentru satul acesta şi pentru
dreptcredincioşii lui? N-ar fi, oare, mai înţelept să îl ţinem alături de
noi, dându-i în grijă să ude jordiile de viţă, ori să ia seamă la vaci şi
la alte dobitoace folositoare? Căci, cum bine se ştie, avem mare
trebuinţă de braţe muncitoare şi harnice, iar dacă a fost să fie ca
tânărul de care spui să ne iasă în cale, de ce nu l-am ţine alături,
bucurându-ne de munca braţelor lui?"
Auzind, preotul avu un surâs asemuitor cu acela pe care trebuie
să îl aibă târâtoarele cu limbi despicate şi, pieptănându- şi barba
încâlcită cu grebla degetelor, răspunse: "Dacă junele despre care
vorbim ar fi fost bun de muncă dreaptă, preacuvioşii nu l-ar fi
alungat, căci ogoarele lor sunt întinse cât nu se cuprinde cu ochii, iar
turmelor şi cirezilor lor nimeni nu le mai ştie. Iar fratele econom,
care a binevoit să-mi treacă pragul mai ieri-seară, mi-a destăinuit
cum că necredinciosul şi păcătosul avusese năravul de a rosti, în
auzul preacuvioşilor, versete diavoleşti spuse în cuvinte de răzvrăti re
doveditoare ale căderii şi necredinţei. Că nu doar o singură dată a
rostit asemenea blestemăţii, glăsuind, bunăoară: daţi înapoi bieţilor
săteni viile şi ogoarele, şi agoniseala care li se cuvin, căci aceasta
este faptă mai plăcută în faţa lui Dumnezeu decât rugăciunea stearpă
şi jeluirea. Mi s-a mai spus, aşijderea, cum că nici asprimea pedepsei
cu ascultarea, nici arsura muşcăturii de bici şi nici întunericul
temniţei nu s-au dovedit folositoare şi n-au adus îndreptare acestui
eretic, Mamona înmulţindu-i gândirile şi vorbele rele, tot aşa cum
gunoaiele şi necurăţenia fac să se se înmulţească muştele şi
gândacii."

120
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

Auzind toate cele ce auzise, şeicul Abbas a izbucnit, ridicându-

se pe picioarele lui asemenea pardosului furios, scrâşnind din fălci şi
mestecându-şi cuvintele. Întru care, mergând către uşa odăii, a
strigat după slugi şi îndată s-au înfăţişat trei dintre aceştia,
înmărmurind în aşteptarea poruncii. "Sub acoperişul văduvei Rahila-
a grăit, mai apoi, şeicul Abbas - se află pripăşit un tânăr răufăcător
purtând straie călugăreşti. Poruncesc, dar, să mergeţi degrabă şi să-l
aduceţi, legat, înaintea mea. Iar de se va întâmpla ca muierea aceea
să se împotrivească vouă, luaţi-o şi apucând-o de plete, să o târâţi
prin zăpadă, căci acela care îl ajută pe nelegiuit, el însuşi se va face
nelegiuit." Slujitorii au ieşit, nepregetând, să împlinească porunca
stăpânului lor, iar şeicul Abbas şi preotul şi-au dus mai departe
vorbirea despre ce ar mai trebui să se facă cu acel tânăr necredincios
şi cu femeia Rahila.

6
Ziua s-a stins, lăsând să coboare văluririle nopţii peste
bordeiele şi bojdeucile ascunse printre nămeţi. Pe cerul sticlos au
prins a pâlpâi stelele, ca proorociri de speranţă a nemuririi şi a
biruinţei asupra înstrăinării şi morţii. Sătenii îşi astupaseră uşile şi
ferestrele, punând foc lămpaşelor cu ulei şi adunându-se în jurul
sobelor sărace, deloc înveseliţi la gândul ielelor nopţii care le dădeau
ocol caselor.
Rahila, avându-i de o parte şi alta pe Mariam şi Khalil, strânşi
în jurul măsuţei de lemn, îşi luau cina săracă. S-au auzit, atunci, paşi
bocănind la prag şi în odaie au dat năvală slujitorii de casă trimişi de
şeicul Abbas. Femeile îi priveau îngrozite, numai Khalil a rămas
senin şi netulburat, înţelegând pentru ce se veniseră oamenii aceia la
ei. Unul din cei trei, se apropie, punându:şi palma grea pe umărul
lui: "tu eşti cel alungat de la mânăstire?". "Intocmai. Şi ce poftiţi?"
"Avem poruncă de a te lua şi a te duce, în ştreanguri, la casa
şeicului Abbas. De te împotriveşti, va să te târâm prin omăt, ca pe o
oaie tăiată."
Cu chipul palid şi fruntea brăzdată, Rahila s-a ridicat, zicând,
cu voce tremurătoare, dar limpede:
"Ce vină îi aduce şeicul Abbas şi de ce să-l târâţi prin zăpadă?
S-a auzit, atunci, şi vocea rugătoare a tinerei Mariam: "El este
unul singur, iară voi sunteţi trei. E păcat să va aruncaţi asupra lui şi
să-l chinuiţi"
"Cine, în satul ăsta, se poate pune în contra şeicului Abbas şi a
poruncilor lui?", a urlat omul boieresc, scoţând un ştreang ţeapăn şi

121
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

dând să cuprindă umerii tânărului care, nemişcat, îl privea cu un

surâs răsărit pe buze. "Eu vă iert, zise, apoi, căci nu sunteţi decât
unelte oarbe la porunca unei mâini slabe care îi împilează pe cei
lipsiţi de putinţă, împilându-vă şi pe voi. Sunteţi robi ai neştiinţei
care este mai neagră decât este pielea harapilor. Eu am fost ceea ce
voi sunteţi astăzi şi voi va să fiţi precum eu am fost până ieri. Între
noi se cască, în clipa aceasta, prăpastie întunecată care îmi înăbuşă
chemarea şi va opreşte a vedea şi a auzi adevărul. Strângeţi
legăturile şi faceţi cu mine ce vreţi!".
Oamenii rămaseră o clipă nemişcaţi, cu ochii deschişi a mirare,
de parcă glasul potolit al tânărului în vrăjise, trezindu-le în adâncul
fiinţei, simţăminte de omenie dată uitării de mult. Dar ecoul poruncii
date de şeicul Abbas s-a trezit, din nou, amintindu-le de îndatorirea
pentru care fuseseră trimişi şi pentru a cărei îndeplinire intraseră în
odaia aceea. Au legat braţele tânărului şi l-au îm_{?ins afară, simţind
în suflete, o adiere palidă de înţelegere şi de milă. Ii urmară Rahila şi
Mariam, precum fecioarele de la Ierusalim îl urmaseră pe Mesia pe
calea Lui către Golgota. Se îndreptau, în tăcere, către palatul unde îi
aştepta şeicul Abbas cel atotputernic.

7
În satele mărunte, veştile, fie ele bune, ori rele, se răspândesc
printre ţărani mai repede decât gândul. Rupţi şi îndepărtaţi de
necontenitele frământări ale lumii, îi fac să nu ia seama decât la cele
ce se petrec în cercul mărunt al propriei vieţuiri . În zilele scurte de
iarnă, când livezile şi ogoarele se ascund sub mantia zăpezilor
nepătate şi oamenii se adună mai în toată vremea, la gura sobei, se
trezesc dintr-o dată mai dornici să ştie şi să descoasă toate vorbele şi
zvonurile care le ajung în urechi, pentru a-şi petrece mai uşor şi mai
în grabă zilele şi nopţile reci.
Nici nu se sfârşise bine întâmplarea cu oamenii şeicului Abbas
de la casa Rahilei, că vestea se întinsese ca o boală rea printre ţăranii
acelui sat care o primiseră cu nedumerire şi cu milă zăvorâtă în
fundul sufletului. Îşi lăsaseră trebile, adunându-se de prin toate
ungherele şi văgăunile satului - bărbaţi, femei şi copii --în curtea
conacului, înghesuindu-se, cu gâturile lungite, să arunce măcar o
privire la necredinciosul alungat de la mănăstire şi asupra văduvei şi
a fiicei ei, Mariam, părtaşe, ziceau ei, la otrăvirea sufletelor şi la
răspândirea răului diavolesc în liniştea şi pacea satului lor.
Şeicul Abbas era aşezat într-un jilţ înalt, avându-l alături pe
preotul Elias şi înainte lor, pe tânăml nemişcat, cu fmntea sus, care

122
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

privea tăcut şi senin la gloata de săteni şi de servitori. Avea sumeţia

unui pisc înconjurat de prăpăstii. În spatele lui se aflau Rahila şi
Mariam, tremurătoare de frică, sub privirile chinuitoare ale mulţimii.
Dar ce rău poate aduce teama în sufletul unei fiinţe care a văzut
adevărul şi l-a urmat? Şi ce pot face privirile rele ale lumii în inima
unei fecioare care a auzit chemarea iubirii şi s-a trezit?
Şeicul Abbas l-a cercetat o vreme pe tânărul Khalil, întrebându-
1, apoi, cu o voce în care era frig mortuar:
"Care îţi este numele, omule?"
"Mă cheamă Khalil?"
"Cine îţi sunt părinţii şi rudele şi de unde te tragi?"
Privind mulţimea care îl îl săgeta cu ochi răi şi neîncrezători,
Khalil răspunse::
"Cei sărmani şi împovăraţi îmi sunt neam şi familie. Iar ţara
aceasta întinsă îmi este loc de născare. Nefericiţii care, astăzi, mă
dau ţie legat în ştreanguri sunt cei care, ieri, s-au dat ţie, cu
grumazurile plecate, cei care mă umilesc, astăzi, în faţa ta sunt cei
care, ieri, şi-au aruncat seminţele sufletelor în brazda ogoarelor tale
şi care îşi varsă sângele trupurilor la picioarele tale. Pământul despre
care spui că nu vrea să mă mai primească pe mine acum, este unul şi
acelaşi cu pământul care îi înghite şi îi astupă pe nesăţioşi şi
împilatori"
Şeicul Abbas slobozi un hohot rău, repezit înspre tânărul care îi
stătea înainte, parcă vrând să pună zid între vorbele lui şi urechile
ascultătorilor care erau de faţă. Apoi vorbi cu răutate în glas:
"Tânăr fără de minte, nu tu ai fost cel căruia i s-au dat în
îngrijire animalele de la schit? Pentru ce ţi-ai părăsit turma, fiind
alungat? Gândit-ai, oare, că prostimea va să arate milă şi iertare
pentru necredincioşi şi pentru hulitorii de Dumnezeu şi de
preacuvioşii călugări ai mănăstirii?"
"Am fost, i-a zis atuncea Khali, am fost păstor fără a fi măcelar
şi satrap. Viţeii mei i-am călăuzit către păşunile înverzite şi către
tăpşanele roditoare, iar nu înspre povârnişuri uscate şi lipsite de
viaţă. Turmele mi le-am mânat spre izvoare cu apă dulce,
îndepărtându-le de mlaştinile cu noroi putrezit. La ceasul amurgului,
le-am îndrumat către staulele şi ocoalele lor şi nu le-am părăsit prin
văgăuni, pradă lupilor şi sălbăticiunilor stricătoare. Aceasta am făcut
cu dobitoacele mele. Iar dacă şi tu ai fi făcut la fel cu turma aceasta
de umiliţi care ne stau acum de jur împrejur, nu te-ai mai fi lăfăit în
palatul acesta şi nu i-ai fi lăsat pe sărmanii pe care îi vezi să se
stingă de foame în bordeiele lor pline de ger şi de întuneric. Dacă ai
fi fost milostiv cu copiii aceştia ai Domnului, precum eu am fost

123
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

milostiv cu dobitoacele mele, nu te-ai mai fi aflat acum în înălţimea

jilţului tău de mătase şi nu i-ai mai fi lăsat pe nefericiţii aceştia să
stea încremeniţi şi înfricoşaţi înaintea ta, ca nişte fire de trestie
desfrunzite înainte criveţelor de la miază-noapte."
Furios, şeicul Abbas îşi şterse în grabă picurii reci ai sudorii
care îi îngheţa fruntea, iar surâsul de mai înainte i s-a schimbat în
strâmbătură de furie, dar însă s-a stăpânit, spre a nu arăta slăbiciune
în ochii slujitorilor şi supuşilor lui. Şi-a întins, ameninţător, degetul
arătător al dreptei, zicând:
" Tânăr necredincios şi eretic ce eşti, nu te-am adus aici ca să îţi
ascult bolboroselile născute din ameţeală, ci pentru a te judeca aşa
cum se judecă nelegiuiţii şi răufăcătorii . Ia seama că te afli înainte
stăpânului peste satul acesta şi purtător de voinţă al emirului Amin
Şehabi, Dumnezeu să-l ajute, nu uita că stai înaintea părintelui
nostru, preotul Elias, în care se întruchipează sfânta biserică de care
ţi-ai făcut bătaie de joc. Apără-te, dar, de învinuirile care ţi se aduc,
iar de nu eşti în stare s-o faci, pocăieşte-te, plângi şi îngenunche
înaintea noastră şi a tuturor celor care privesc, fără a înţelege, la tine.
Atuncea, vom cugeta să îţi dăm iertare şi să te aducem iarăşi la
turma de vite, aşa cum ai fost"
Şi învinovăţitul a vorbit, iarăşi, cu glasul lui potolit:
"Nelegiuitul nu se judecă de către nelegiuiţi, iar ereticul nu se
apără înaintea celor care păcătuiesc". Îşi întoarse chipul înspre
gloata îngrămădită în încăpere şi cu voce sunătoare precum vestirea
clopotelor turnate în argint curat le zise: "Fraţilor, omul acesta este
cel pe care supunerea voastră l-a înălţat stăpân peste voi şi peste
ogoarele voastre, poruncind să fiu adus, legat, pentru a fi judecat
înaintea voastră, în palatul acesta ridicat pe temelie făcută din
sudoarea şi din oasele părinţilor, moşilor şi strămoşilor voştri, apoi
acest om este acela pe care credincioşia voastră l-a înălţat,
învestmântându-1 în odăjdii de preot al bisericii voastre şi care vrea
să mă învinovăţească pe mine acum. Iar voi aţi dat fuga, bulucindu-
vă din toate ungherele şi din toate bordeiele voastre, spre a mă privi
şi a mă vedea, jeluindu-mă, umilindu-mă şi rugându-mă de iertare.
Aţi plecat de la gura sobelor voastre spre a-l vedea pe fiul şi pe
fratele vostru umilit şi legat în ştreanguri. Aţi venit să vedeţi prada
îndurerată între ghearele răpitoarelor. Aţi venit să-l vedeţi pe
nelegiuitul şi pe necredinciosul supus judecăţii. Eu sunt nelegiuitul.
Eu sunt necredinciosul alungat pe porţile mânăstirii şi adus printre
bordeiele voastre de tăria criveţelor şi viscolelor. Eu sunt răul care
vă cheamă să- l ascultaţi, zicându-vă nu să fiţi milostivi, ci să fiţi
drepţi, căci mila se cuvine arătată celor care nesocotesc legea din

124
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

slăbiciune, pe când dreptatea este tot ceea ce se cuvine

nevinovaţilor. Pe voi vă aleg să mă judecaţi, căci vrerea celor mulţi
şi nefericiţi este vrerea lui Dumnezeu. Treziţi-vă, dar, inimile şi luaţi
aminte la spusele mele, apoi judecaţi-mă după îndemnul şi porunca
cugetărilor şi simţirilor voastre. Vi s-a spus că eu sunt rău şi
necredincios, dar nu vi s-a spus ce fel de credinţă şi răutate am
făptuit. M-aţi văzut legat ca pe un ucigaş, fără a cunoaşte şi vina
mea, căci în ţara aceasta, adevărul despre fărădelege şi vină este
ascuns de ceaţă, pe când pedeapsa vi se arată ca o spadă strălucitoare
în întunericul nopţii.
Învinuirea care mi se aduce este, fraţii mei, aceea de a vă fi
înţeles nefericirea şi povara lanţurilor pe care le duceţi în spate.
Păcatul meu este, vă spun vouă, femeilor, aceea de a-mi fost milă de
voi şi de pruncii voştri cărora le daţi de la sânul vostru viaţă
amestecată cu gustul morţii. Eu, oameni buni, îmi am rădăcinile
printre voi, căci părinţii , bunii şi străbunii mei au vieţuit pe
câmpurile şi prin văile acestea care v-au sleit de puteri şi au murit
răpuşi de acelaşi jug care vă apasă astăzi grumajii. Eu am credinţă în
Dumnezeul care pleacă urechea la plângerea sufletelor voastre
îndurerate şi care vă vede piepturile uscate de suferinţă. Cred în
Scriptura care ne înfrăţeşte pe toţi egali sub soarele tuturor. Cred în
învăţăturile care mă descătuşează şi care vă slobozeşte de a fi robiţi
altor semeni ai voştri, spre a păşi liberi pe faţa acestui pământ pe
care Dumnezeu l-a călcat cu tălpile Sale.
La mânăstire am fost văcar şi cioban, dar singurătatea
petrecută, alături de animalele necuvântătoare, în tăcerea păşunilor şi
a câmpurilor nu m-a orbit şi nu m-a oprit să văd nefericirea pe care
aţi fost siliţi să o purtaţi, asemenea unei turme fugărită de lupi către
vizuinile lor. Şi urechile mele n-au rămas surde la gemetele şi
suspinele ridicate spre mine din fundul văilor. Întru care am privit şi
m-am văzut pe mine la schit şi v-am văzut pe voi, truditori ai
pământului şi atunci m-am oprit pe cale şi mi-am strigat răzmeriţa,
iar pentru aceasta lupii m-au încolţit, să mă sfăşie între colţi, apoi m-
au alungat pentru ca strigătul meu să nu fie auzit de turmă şi pentru
ca · aceasta să nu se trezească şi să nu se răscoale şi să fugă,
înspăimântată, în toate părţile lumii. Am îndurat întunericul
temniţei, cunoscând şi foamea şi setea, îndemnat fiind întru aceasta
de rănilor voastre pe care le-am văzut tipărite cu sânge fierbinte pe
frunţile şi în privirile voastre. Am îndurat chinul şi arsura biciului şi
arsurile umilinţei, căci din suspinele voastre înăbuşite am închipuit
glas tunător şi vălurit până în bagdadia schitului. Nu m-am
înfricoşat, ci mi-am întărit inima, căci gemetele voastre m-au

125
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

urmărit şi m-au învârtoşat în durerile mele. Poate ca, m tainiţa

sufletului vostru vă miraţi, întrebându-vă: când am strigat noi şi cine
dintre noi a avut îndrăzneala de a-şi deschide buzele şi a vorbi? Iar
eu adevărul vă spun că sufletele voastre îndurerate strigă în fiecare
clipă a zilei şi inimile voastre plâng, noapte de noapte, căutând
mântuirea. Dar voi nu vă auziţi nici sufletele, nici inimile, căci
răzvrătitul nu mai ia seama la furtunile care îi bântuie pieptul. Dar
însă acestea sunt auzite de către cei care vă veghează la căpătâie.
Căci zburătoarea rănită suferă şi nu ştie pentru ce pricină, dar cei
care îi văd această durere, ştiu.
Este, oare, ceas al zilei în care sufletul vostru să nu suspine,
îndurerat? Oare ceasul acesta se află la crăpatul de ziuă, când vă
treziţi cu grija zilei care începe şi a celor care urmează, când somnul
fuge, speriat, de pe pleoapele voastre şi porniţi, ca o turmă de robi,
către câmpuri? Oare este ceasul acesta la vremea chindiei, când
trupurile trudite caută umbra unui copac să se apere de urgiile
soarelui şi nu o găsesc? Ori vine odată cu asfinţitul când vă
întoarceţi la bordeiele voastre, flămânzi şi nu aflaţi decât coji uscate
de lipie şi apă stătută? Sau poate este la vremea nopţii când vă lăsaţi
pe paturile voastre de piatră, silindu-vă să vă lăsaţi pradă somnului
care nu vine, speriat şi el de urletul şeicului care nu osteneşte să vă
zdrenţuiască auzul? Este, oare, anotimp în care inimile voastre să
nu-şi blesteme soarta? Primăvara, când tânjiţi a vă bucura de straiele
ei curate şi noi, dar nu mai aveţi ochi şi suflet pentru a primi
veselirea? Vara, când seceraţi lanurile, ducându-le roadele la arman
ca să umpleţi sacii şi să-i duceţi în hambarele stăpânului vostru,
neprimind, pentru truda voastră, decât pleavă şi spărturi de seminţe?
Toamna, când culegeţi roadele pomilor şi zdrobiţi în linuri ciorchinii
viei, din care nu vi se dă decât drojdie şi oţet? Iarna, când firea se
răzvrăteşte şi cerul vă alungă, cu geruri şi criveţe, în adâncul
bordeielor voastre acoperite de urgia omătului, ca să vă adunaţi în
jurul sobei plăpânde, ascultând, muţi şi înfricoşaţi, gemetele
viforniţei de afară?
Aceasta este viaţa voastră, a celor sărmani, noaptea lăsată în
sufletele voastre nemângâiate, acestea sunt vedeniile umilinţelor şi
durerilor voastre, este neostoitul strigăt de durere pe care îl aud
ieşind din adâncimea sufletelor şi inimilor voastre lipsite de ajutor.
Eu m-am trezit şi m-am răzvrătit împotriva monahilor, fiind afurisit
pentru a fi vorbit în gura mare despre viaţa lor trăită în huzur şi
făţărnicie. De unul singur m-am ridicat în numele vostru şi al
dreptăţii îndurerată de durerile voastre, iar pentru aceasta m-au
socotit rău şi eretic, alungându-mă de la schitul lor. Am venit pentru

126
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

a împărţi cu voi disperarea şi a trăi alături de voi, amestecându-mi

lacrimile cu lacrimile voastre amare. Ce voi m-aţi legat, dându-mă
duşmanului vostru care vă jefuieşte agoniseala, vieţuind în bogăţia
adunată de voi şi umplându-şi hambarele fără fund cu roadele trudei
voastre.
Oare nu se află printre voi bătrâni care ştiu că pământurile pe
care le araţi şi le semănaţi, nebucurându-vă de roadele lor, sunt ale
voastre, luate cu de-a sila de părintele şeicului Abbas într-o vreme în
care dreptatea se săvârşea cu tăişul sabiei? Nu ştiţi, oare, că monahii
i-au jefuind pe bunicii şi străbunicii voştri, despuindu-i de ogoarele
şi viile lor pe când versetele credinţei erau zugrăvite doar pe buzele
şi pe limba acestor monahi? N-aţi auzit că vlădicii şi nobilii făcuţi
peste noapte îşi dau mâna pentru a vă supune, a vă umili şi a vă
tulbura sângele? Care bărbat dintre voi nu a fost înjosit înaintea
stăpânului de pământ de către duhovnicul mânăstirii? Si ce femeie
dintre voi nu a fost silită de stăpânul ogoarelor să se umilească şi să
se supună poftelor călugărului mânăstiresc, în numele ascultării?
Veţi fi aflat că Dumnezeu, vorbind întâiului om, i-a sortit
zicându-i: cu sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pâinea. Să-mi
spuneţi, atunci, pentru ce mănâncă şeicul Abbas pâinea frământată
cu sudorile voastre şi pentru ce bea vinul amestecat cu sângele
vostru? Oare Dumnezeu l-a ales pe omul acesta să fie stăpân înainte
de a se naşte? Ori, din pricini pe care nu le cunoaştem, s-a mâniat
împotriva voastră, trimiţându-vă robi în această viaţă, ca să adunaţi
mâncarea pe care nu o mâncaţi, hrănindu -vă cu ciulinii păşunilor, ca
să zidiţi palate pentru a vă trăi în bordeie nefericirea? Isus
Nazarineanul i-a învăţat pe ucenicii săi să nu adune nici aur, nici
argint, nici aramă, căci de la Domnul sunt toate şi toate ale
Domnului sunt. Dar oare cine i-a învăţat pe monahi şi pe preoţi să-şi
vândă rugăciunile şi predicile pe arginţi şi pe galbeni? În liniştea
nopţilor, voi ridicaţi rugă Celui de Sus zicându-i: pâinea noastră cea
de toate zilele dă- ne-o nouă astăzi! Oare au fost învăţaţi stareţii şi
monahii să smulgă lipia din mâinile voastre? Îl blestemaţi pe
Iscariotul pentru că şi-a vândut Învăţătorul pentru un pumn de
arginţi, dar îi preaslăviţi pe cei care îl vând în fiecare zi din zilele
vieţii voastre. Iuda s-a căit pentru păcatul vânzării şi şi-a vârât de
bună voie gâtul în ştreang, iar ceilalţi vin înaintea voastră cu frunţile
sus, urmaţi de cortegii fără sfărşit şi încovoiaţi sub povara colanelor
şi inelelor de argint şi de aur. Pe copiii voştri îi învăţaţi dragostea
pentru Nazarinean. Pentru ce, dar, mai vârtos îi învăţaţi să se
robească celor care Îl dispreţuiesc călcându-i învăţăturile şi Legea pe
care ne-a dat-o? Ştiţi cu toţii că Apostolii au mucenicit, ucişi cu

127
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

pietrele ori cu spada, pentru ca să sălăşluiască în voi Duhul Sfânt.

Dar aflat- aţi, oare că preoţii şi monahii ucid sufletele voastre pentru
ca ei să trăiască, de pe urma sudorii voastre şi a blestemului
cătuşelor în care v-au pus? Voi ce desfătare aflaţi, sărmanilor trăind
în ruşine şi umilinţă, veşnic îngenuncheaţi la picioarele unui zeu
înfricoşător pe care minciuna şi desfrâul l-a ridicat pe mormintele
moşilor şi strămoşilor voştri? Şi ce comoară găsiţi în umilinţa
aceasta pe care o ascundeţi să o lăsaţi moştenire copiilor şi urmaşilor
voştri?
Sufletele voastre sunt prizoniere în ghearele preotului, trupurile
vă sunt sfâşiate de ghearele judecătorului, iar inimile voastre zac în
întunericul tristeţii şi deznădejdii. Ce lucru din viaţa aceasta vă face,
dar, sa puteţi spune: acesta este al meu? A veţi, oare, la cunoştinţă,
înfricoşaţilor, cine este preotul pe care îl preamăriţi şi înaintea căruia
vă juraţi pe tot ce aveţi mai de preţ în voi? Ascultaţi, dar, să vă
lămuresc cu adevărat ce simţiţi, fiindu-vă frică să arătaţi.
El este trădătorul cămia creştinătatea i-a dat Carte sfântă ca s-o
prefacă în plasă cu care vă pescuieşte agoniseala, făţarnicul căruia
credincioşii i-au dăruit cruce pe care a prefăcut-o în sabie ridicată
asupra celor care i-au dăruit crucea. El este asupritorul în faţa căruia
neputincioşii îşi pleacă grumazurile, a evlavie, iar el le pune în
ştreanguri, împilându-le până se sfarmă ca lutul ars şi se prefac în
cenuşă.
El este lupul sălbatic care se strecoară în târla oilor ciobanul
crezându-l miel, pentru ca, în întunericul nopţii, să se năpustească
asupra oilor şi să le sfâşie una după alta.
El este nesătulul care grijeşte de ceasurile meselor lui mai
vârtos decât ia seama la ceasurile de rugăciune şi de priveghi, este
avarul care caută dinarul chiar şi în găurile unde se ascund duhuri,
este strigoiul care soarbe sângele robilor aşa cum nisipurile pustiei
sorb picăturile ploii, hrăpăreţul care îşi drămuieşte şi răsuflările şi
adună din iubirea pentru strânsură.
El este cariul care se strecoară în crăpăturile zidurilor de unde
nu mai iese decât atunci când casa întreagă se năruie, răpitorul cu
inimă împietrită care smulge ultimul dirham de la văduvă şi ultimul
bănuţ al orfanului .
Făptură ciudată, cu cioc de vultur, cu gheare de şoim, cu colţi
de hienă şi cu piele de şarpe .
Luaţi -i înapoi cartea, sfâşiaţi-i pielea, smulgeţi-i barba, faceţi cu
el ce voiţi, apoi daţi-i înapoi dirhamul şi bănuţul şi vă va ierta şi vă
va surâde cu dragoste. Pălmuiţi-i obrazul, scuipaţi-I în faţă, călcaţi-i
în picioare grumazul, apoi aşezaţi- l la masa voastră şi-l veţi vedea

128
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

slobozindu-şi cingătoarea deasupra burţii şi ghiftuindu-se într-o

clipită cu mâncarea şi cu băutura ce i-aţi pus înainte. Batjocoriţi
numele Dumnezeului lui, luaţi-i în râs învăţăturile şi credinţa, apoi
dăruiţi-i ulciorul cu vin sau coşul cu fructe şi vă va ierta, dându-vă
binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Văzând o femeie, se va schimba la faţă şi va prinde să ţipe ca
din gură de şarpe: piei dinaintea mea, făptură a Vavilonului! Dar
apoi îi va şopti, tainic, că împreunarea e mai plăcută decât flacăra
iadului. Iar văzând tineri şi tinere, prinşi în cortegiul dragostei, îşi va
ridica privirile către cer, îşi va zice în sinele lui: blestemate să fie
legile şi obiceiurile care m-au îndepărtat de bucuriile vieţii şi m-au
oprit de la desfătările tinereţii! ... "Să nu huleşti, pentru a nu fi hulit"
îi povăţuieşte pe oameni, dar el blestemă şi huleşte pe toţi cei care îi
iau făţărnicia în râs, trimiţându-le sufletele în focul Gheenei înainte
ca moartea însăşi să îi despartă de viaţa lumească. Vă ţin predici cu
privirile ridicate spre ceruri, în vreme ce gândurile li se încolăcesc,
precum şerpii, în jurul buzunarelor şi pungilor voastre, vă spun vouă
"fraţii mei şi copiii mei", fiind goliţi de dragoste părintească şi
necunoscând surâsul înaintea nevinovăţiei copilului şi nici ştiind a
purta pe braţe copilul abia venit pe lume. Vă îndeamnă zicând să vă
depărtaţi de cele lumeşti, căci zilele vieţii trecătoare sunt precum
ceaţa şi mai vremelnice decât umbra, dar de-i veţi cerceta mai
îndeaproape, va să-i vedeţi cum se agaţă, ca spinul, de fiecare clipă
din clipele vieţii, plângând după ziua de ieri, temător de ziua de azi
şi nerăbdător să apuce ziua de mâine.
Vă cer să râvniţi întru săvârşirea faptelor bune, să faceţi pomeni
şi danii, ei, care dorm pe purcoaie de galbeni, iar de le ascultaţi
povaţă veţi primi binecuvântare, şi de nu le veţi da milostenii vă vor
afurisi în taină ca pe răufăcători. Predică, înaintea Uşii Împărăteşti,
despre datoria milei pentru cei nevoiaşi şi săraci, iar în jurul
palatelor lor plâng săracii, flămânzii şi nevoiaşii, dar ei nu au ochi să
. vadă şi nici urechi să audă. Îşi vând rugăciunile la tarabă, iar cel care
nu are cu ce să le cumpere, va fi afurisit, ca eretic, în numele Tatălui
şi al tuturor sfinţilor şi proorocilor, ameninţat fiind cu izgonirea din
ra1.
Aceasta este, creştinilor, făptura care vă înfricoşează pe voi,
acesta este părintele sufletesc care vă suge sângele vouă, săracilor,
acesta este preotul care îşi face cruce cu dreapta, în vreme ce, cu
stânga, vă fură inimile şi sufletele. Acesta este episcopul pe care voi
îl priviţi ca pe slujitor al lui Dumnezeu, uitând că el este stăpânul
cugetelor şi al vieţilor voastre, acesta este înalt preasfinţitul în faţă
căruia vă târâţi în genunchi, nemaivăzându-1 pe diavolul care se

129
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

ascunde în el, umbra care vă hăituieşte sufletele încă din clipa venirii
voastre pe lume şi până la trecerea lor în nefiinţa eternităţii. Acesta
este omul care a voit în noaptea aceasta să mă afurisească şi să mă
umilească pe mine pentru că sufletul meu s-a sculat asupra
duşmanilor lui Isus de la Nazaret care v-a învăluit în iubire fără de
ţărmuri, spunându-vă fraţi şi lăsându-se răstignit pentru mântuirea şi
viaţa voastră.
Chipul tânărului se înseninase de bucurie văzând trezia
sufletească a ascultătorilor săi şi seninătatea care se citea pe
chipurile acestora. Şi-a ridicat şi mai înaltă vocea, spunând: aţi auzit,
fraţilor, că şeicul Abbas a fost înscăunat de emirul Amin Şehabi să
fie stăpân peste satul acesta. Mai ştiţi, totdeodată, că emirul l-a făcut
şi staroste şi judecător peste Muntele în care trăiţi. Dar, oare, aţi
auzit şi aveţi ştiinţă de puterea care l-a făcut stăpân şi dumnezeu
peste ţara aceasta? Nu aţi văzut şi nu aveţi ştiinţă pentru că nu o
vedeţi şi nu o auziţi, dar o simţiţi cum ascunsă în voi, vă rugaţi ei şi
o chemaţi zicându-i "tatăl nostru carele eşti în ceruri". Adevăr
grăiesc vouă că tatăl vostru ceresc îi face pe regi şi pe prinţi, căci el
este Atotputernic, dar gândiţi voi, oare, că Tatăl care vă iubeşte şi,
prin prooroci şi profeţi, vă călăuzeşte spre adevăr, vrea să fiţi
asupriţi şi huliţi? Cugetaţi, oare, că Dumnezeu care porunceşte
norului să se prefacă în ploaie ca să ude seminţele, să se facă floare
şi rod, vă vrea pe voi flămânzi şi bolnavi, doar pentru ca unul să aibă
toate desfătările şi bucuriile lumii? Şi credeţi că Duhul fără de
moarte, care v-a dăruit dragostea şi iubirea pentru soaţele şi
odraslele voastre şi pentru aproapele vostru vă vrea robi ai unui
stăpân nemilos care să vă ţină zilele vieţii în neguri? Crezut-aţi că
semnele veşniciei care v-au arătat lumina cea nepieritoare a vieţii au
fost făcute pentru a vă călăuzi către împilare şi moarte, că firea v-a
pus putere şi vioiciune în trupuri ca să o supuneţi unuia mai slab şi
mai neputincios decât voi?
Nu, voi nu cugetaţi în felul acesta, căci făcând astfel aţi fi
neîncrezători în dreptatea dumnezeiască şi duşmani ai luminii
adevărului care a fost dată tuturor oamenilor. Pentru care pricină,
dar, îl ajutaţi pe cel rău să vă ia sufletele în stăpânirea lui şi pentru ce
nesocotiţi vrerea lui Dumnezeu care v-a trimis pe lumea aceasta
descătuşaţi iar voi, de bună voie, vă robiţi acelora care se răzvrăteşte
împotriva semnelor Cerului? Cum mai îndrăzniţi a vă ridica privirile
către acela căruia îi ziceţi tată ceresc, când minţile voastre se lasă
supuse de cel mai slab căruia îi ziceţi domn şi stăpân? Cum pot
oamenii, copii ai lui Dumnezeu, să fie robi ai unui alt om? Isus v-a
chemat la el numindu-vă fraţi. Dar cum vă cheamă şi cum vă

130
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

numeşte şeicul Abbas? Slugi, servitori! Isus v-a făcut liberi în spirit
şi adevăr. De ce lăsaţi ca prinţul să vă numească robi supuşi ai
poftelor şi desfrâului lui? Isus v-a ridicat frunţile către cer! De ce le
pogorâţi în ţărână? Isus a revărsat peste voi şi în inimile voastre
lumină. De ce vă otrăviţi cu beţia întunericimii?
Dumnezeu v-a trimis sufletele în viaţa aceasta ca să fiţi făclii
luminătoare şi răspânditoare de ştiinţă şi frumuseţe, să desluşiţi
tainele adânci ale zilelor şi ale nopţilor voastre. De ce aruncaţi
cenuşă şi ţărână peste lumina aceasta făcând-o să piară? Dumnezeu a
dăruit sufletelor voastre aripi, spre a zbura şi a pluti pe marea vieţii
şi a neatârnării. De ce smulgeţi cu mâinile voastre aceste aripi,
lăsându-le să se cearnă, ca fulgii, în ţărâna pământului? În inimile
voastre, Dumnezeu a aruncat seminţele fericirii. De ce le smulgeţi
din brazdă, aruncându-le pe stânci, pradă vânturilor şi corbilor?
Dumnezeu v-a dat comoara copiilor, să-i creşteţi şi să-i călăuziţi pe
calea ce duce spre Adevăr şi să le umpleţi piepturile cu cântecele
fiinţării, lăsându-le bucuria şi fericirea drept moştenire de preţ.
Pentru ce faceţi din ei suflete ofilite şi îi aruncaţi devreme în
ghearele sorţii, străini pe pământul naşterii lor, deznădăjduiţi în
lumina de raze a soarelui? Oare părintele care îşi lasă pruncul să
schimbe libertatea pe înrobire, nu este el asemenea care dă piatră
celui care îi cere pâine? Nu aţi văzut, oare, cum pasărea cerului îşi
deprinde puiul să zboare? De ce vă lăsaţi, dar, pruncii să fie puşi în
lanţuri şi ştreanguri? Nu aţi văzut florile văilor cum îşi lasă
seminţele să fie încălzite de soare? De ce vă aruncaţi pruncii în
întunericul rece?
Khalil tăcu, de parcă simţămintele şi gândurile nu mai puteau a
fi cuprinse în straiul vorbelor, apoi, cu o voce scăzută, a prins a
vorbi mai departe: Vorbele pe care le-aţi auzit de la mine în noaptea
aceasta, sunt aceleaşi vorbe pentru care călugării m-au alungat de la
schit. Spiritul pe care l - aţi simţit vălurindu-vă inimile este cel care
m-a adus înaintea voastră legat în funii, aici. Iar dacă stăpânul
ogoarelor voastre ori preotul de la biserica voastră se vor năpusti
asupra mea, cu gânduri de moarte, atunci voi muri fericit, căci,
arătându -vă adevărul pe care împilatorii îl socotesc erezie şi
nelegiuire, voi fi împlinit vrerea celui care mă va ierta pe mine şi vă
va aduce mântuire şi vouă".
Vocea lui Khalil sunase ca o vrajă tulburătoare în sufletele
privitorilor săi, miraţi de cele ce auziseră, aşa cum orbul se
minunează în clipa când, pe neaşteptate, începe să vadă. O vrajă care
picurase ca o dulceaţă în sufletele şi în inimile femeilor care îl
urmăriseră cu priviri perdeluite de lacrimi. Numai şeicul Abbas şi

131
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

preotul Elias tremurau · de mame, frământându-se în pernele

divanului de parcă ar fi fost aşezaţi pe spini. Încercaseră, când unul,
când altul, să pună stavilă vorbelor rostite de tânăr. Zadarnic.
Vorbele acestuia tunaseră ca furtuna şi fuseseră mângâietoare
precum zefirul.
Khalil, terminase ce avusese de zis şi se trăsese un pas înapoi,
alături de Mariam şi Rahila. O linişte mare s-a aşternut, ca şi cum un
duh tainic îşi fâlfâia aripile în toate ungherele încăperii, adunând
toate privirile într-o singură parte, făcând să încremenească voinţa şi
gândurile şeicului şi ale preotului, arătându-le, goale, în faţa
propriilor lor conştiinţe lăuntrice.
Atunci s-a ridicat şeicul Abbas, cu faţa ofilită şi trasă. A cuprins
într-o privire întreaga adunare şi, cu voce sugrumată a prins a vorbi:·
"Ce streche a dat peste voi, câini ce sunteţi? Vi s-au otrăvit
inimile, a îngheţat sângele în vinele voastre şi nu vă mai aflaţi în
stare să-l sfâşiaţi pe necredinciosul acesta flecar? V-aţi lăsat
sufletele cuprinse de ispitele lui diavoleşti, v-a muiat braţele şi nu
mai aveţi vlagă în voi, să-i veniţi de hac?"
Luând hangerul pe care îl avea lângă el, şeicul s-a năpustit
asupra tânărului legat, să-l doboare, dar, din grămada de lume, s-a
desprins un bărbat spătos, punându-i-se în faţă şi grăindu-i cu glas
potolit: "pune-ţi hangerul în teacă, şeicule, căci cine scoate sabia, de
sabie va pieri".
Şeicul a tremurat, scuturat de fiori şi hangerul i-a căzut din__
pumn. A ţipat:" te încumeţi, slugă netrebnică, să-ţi înfrunţi stăpânul
care te ţine şi te hrăneşte?
"Sluga dreptcredincioasă nu se face părtaş la relele şi
nedreptăţile stăpânului său' i-a răspuns omul, tânărul acesta nu a
grăit decât adevărul şi nimic altceva"
A venit alături şi un alt bărbat: "Aşa este. Tânărul n-a zis nimic
care să merite judecata. Ce ai cu el?"
S-a înălţat şi un glas de femeie: "Nici n-a vorbit de rău credinţa
şi nici n-a luat în râs numele sfânt al Domnului. De ce îi zici că este
necredincios?"
Prinzând curaj, a făcut şi Rahila doi paşi înainte: "Omul acesta
a vorbit cu limbile noastre şi este nedreptăţit. Cel care îi vrea răul, să
ne fie duşman!"
Printre scrâşnete de dinţi, şeicul Abbas i-a răspuns: "Şi tu te
răzvrăteşti, văduvă fără de ruşine? Ai uitat ce ţi-a păţit bărbatul,
acum cinci ani, când s-a răsculat şi el împotriva mea?"
Auzind asemenea vorbe, Rahila a început să tremure, ca şi cum
o mare şi ascunsă taină i s-ar fi arătat. Întorcându-se către adunare a

132
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

dat ţipăt înalt: "Aţi auzit, oameni, buni, l-aţi auzit pe ucigaşul care
îşi recunoaşte fărădelegea? Mai ţineţi minte că bărbatul meu a fost
găsit mort, pe câmp. L-aţi căutat pe răufăcător şi nu l-aţi aflat, căci
se ascunsese de frică în ungherele palatului lui. Aţi uitat că omul
meu nu era lipsit de curaj şi de bărbăţie? Nu voi l-aţi auzit ce spunea
despre şeic, cum îi blestema răutăţile şi nemilostenia? Iată că acuma,
Cerul a vrut să ni-l arate pe ucigaşul vecinului şi fratelui vostru şi ni
l-a adus înainte. Uitaţi-vă la el, priviţi-l cum tremură, apucat de
frică. Uitaţi-vă cum îşi ascunde ochii să nu i se vadă groaza! Vedeţi­
I pe cel tare cum tremură ca trestia ruptă. Vedeţi-l pe stăpânul fără
pereche cum stă înaintea voastră asemenea păcătosului prins.
Dumnezeu v-a arătat ascunzişurile acestui ucigaş de care vă temeţi,
v-a dezvelit sufletul rău care m-a făcut pe mine văduvă printre
nevestele voastre şi a făcut din copila mea orfană printre copilele şi
feciorii voştri."
Rahila vorbea cu glas tare, prăbuşit ca un trăsnet pe creştetul
şeicului Abbas, bărbaţii fremătau, glasurile zgândărite ale femeilor
vălureau ca nişte torţe, în vreme ce preotul, tot atâta de înfricoşat şi
aşezându-se în jilţ, cu toiagul preoţesc în aer, strigă să vină
neîntârziat servitorii:
"Luaţi-o pe femeia aceasta care vă învinovăţeşte stăpânul fără
temei, luaţi şi necredinciosul şi rătăcitul acela tânăr şi închideţi-i la
răcoare. Cel ce se împotriveşte se va face cârdaş la fărădelegile lor şi
va fi alungat, ca şi păcătoşii aceştia doi, din sfânta Biserică".
Nici un servitor boieresc nu s-a mişcat de unde era şi nici unul
n-a dat ascultare poruncii preotului. Rămăseseră nemişcaţi,
holbându-se la Khalil cel legat, la Rahila şi la Mariam care aşteptau
neîndoite şi liniştite.
Cu barba tremurându-i ca într-un danţ, preotul Elias prinse din
nou a ţipa: "nemernicilor, daţi uitării bunătatea ce v-a arătat-o
stăpânul vostru, îl călcaţi în picioare pentru un nelegiuit lipsit de
credinţă şi pentru o muiere uşuratică şi scornitoare de minciuni?"
I-a răspuns cel mai bătrând dintre oamenii boereşti: "l-am slujit
pe şeicul Abbas pentru pâine şi adăpost. Dar nu i-am fost robi nici o
clipă". Îşi scoase abaua şi kefiia care-i înconjura fruntea, şi le aruncă
la picioarele şeicului: "nu vreau să mă bucur de straiele astea
blestemate şi nu mai vreau să-mi chinui sufletul în casa unui ucigaş
ca acesta"
Toţi ceilalţi îi urmară pilda, mergând, apoi, să se alăture
oamenilor. Văzând asemenea faptă, preotul simji că toată puterea şi
măreţia lui mincinoasă s-au năruit dintr-o dată. Işi luă cârja şi ieşi în

133
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

grabă din casa aceea, blestemând ceasul în care Khalil venise în

satulşi în parohia pe care o păstorea.
Atunci un alt bărbat ieşi din mulţime, dezlegându-l din
ştreanguri pe Khalil. Privi cu silă la şeicul Abbas care zăcea pe
divan ca un mort şi cu glas hotărât vorbi: "tânărul acesta pe care ai
poftit a~l aduce în funii pentru a-l judeca ne-a adus lumină în suflete
şi ne-a arătat calea dreaptă spre adevăr şi spre dreaptă ştiinţă. Iar
. această sărmană văduvă despre care zici că este dezmăţată şi
·mincinoasă ne-a desluşit taina care ne-a rămas ascunsă vreme de
cinci ani. Iar noi am alergat, venind la casa aceasta am văzut cum cel
nevinovat este supus nedreptăţii şi împilării. Iar acuma, ochii ni s-au
deschis şi cerul ne-a arătat greaua fărădelege pe care ai săvârşit-o.
Întru care te părăsim dar nu te blestemăm cum s-ar cuveni. Îţi dăm
pace §i nu ne plângem, ne rugăm cerului să facă cu tine ce va vroi"
Incăperea largă vuia de glasurile bărbaţilor şi ale femeilor. Un
oarecine striga: "haideţi, oameni buni, să plecăm dintre pereţii aceşti
plini de otravă şi să mergem la casele noastre!" în vreme ce altul îi
răspundea, îndemnând: "ba să mergem la casa Rahilei, să ascultăm
vorbele şi înţelepciunea acestui tânăr", iar un al treilea îi chema: "să
împlinim poveţele lui Khalil, căci este mai ştiutor decât noi şi ne
cunoaşte mai bine nevoile şi necazurile". "Ba, dacă vrem dreptate,
zicea un altul, să mergem mâine în zori la palatul prinţului, să-i
vorbim de mişeliile şeicului, ca să-i dea pedeapsa care i se cuvine".
Iar din altă parte, o vocea vroia ca prinţul să-l pună pe Khalil în
locul şeicului Abbas", o alta vorbea de trebuinţa ca preotul să fie
pârât la episcop pentru toate cârdăşiile lui cu boierul Abbas.
Voci care se ridicau şi se prăbuşeau ca săgeţile. Khalil îşi ridică
braţul, cerând să se facă tăcere: "Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu va
pripiţi. În numele iubirii pe care v-o port, vă cer să nu mergeţi la
prinţ, care nu vă va face dreptate împotriva şeicului, căci răpitoarele
nu se bat şi nu se sfaşie între ele. NU vă plângeţi episcopului de
răutăţile săvârşite de preot, pentru că episcopul ştia prea bine că o
casă tăiată pe din două se va face ruine. Şi nu cereţi să vă fiu eu jude
şi domn peste satul acesta, căci servitorul credincios nu va să fie
vreodată părtaş la rele cu cel pe care-l slujeşte. Dacă mă credeţi
demn de iubirea voastră, primiţi-mă să rămân şi să vieţuiesc
împreună cu voi, împărţind laolaltă şi bucuriile şi tristeţile, şi truda
pe ogoare şi odihna din casă, căci a nu fi asemenea vouă, înseamnă a
fi precum cel care laudă virtutea şi cinstea cu buzele şi săvârşeşte
fărădelegi cu gândul şi cu faptele sale. Acum, că am pus tăişul
securii la rădăcina copacului, vă îndemn să mergem, lăsându-l pe

134
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

şeicul Abbas să se judece singur, înaintea tronului dumnezeiesc care

îi luminează de-o potrivă pe cei buni şi perăi.
Zicând acestea, a ieşit, urmat de mulţime, asemenea unei puteri
tainice atrăgând, ca prin vrajă, toate privirile. Şeicul a rămas în
încăperea lui cuprinzătoare, clătinându-se asemenea unei turle gata
să se rupă, îndurerat precum comandantul zdrobit în luptă. Când au
ajuns în maidanul dinaintea bisericii, luna se ridicase, luminând
bolta cu razele ei de argint. Khalil privea chipurile acelor bărbaţi şi
femei venind înspre el, precum turma se strânge împrejurul
păstorului ei, sărmani purtând semnele tuturor seminţiilor împilate,
vieţuind în bordeiele lor pierdute printre nămeţi precum întreaga ţară
era pierdută în umilinţă şi înjosire. Se opri locului, ca un prooroc
ascultând vocea generaţiilor trecute. Se schimbase la faţă şi ochii i se
deschiseseră văzând, parcă, înainte, toate naţiile Orientului, târându-
şi lanţurile prin văi şi pe povârnişurile colinelor. Îşi desfăcu palmele
către cer şi cu vocea răsunătoare ca valurile prinse a zice:
"Din străfundul acestor adâncuri, te strigăm, libertate, rugându-
te să-ţi pleci auzul la chemările noastre. Din vălătucii acestui
întuneric ne ridicăm mâinile către tine, pe albeaţa acestor zăpezi
îngenunchem înaintea ta. Priveşte-ne, auzi-ne şi dă-ne nouă iertare şi
mântuire. Stăm înaintea tronului tău, învestmântaţi în straiele
moşilor şi strămoşilor noştri udate cu sângele lor, simţind în noi
preţuirea ce o dăm ţărâne i în care se odihnesc întru veşnicie oasele
înaintaşilor noştri, purtând în palme spadele care i-au sfâşiat,
săgeţile care le-au străpuns piepturile, lanţurile care le-au împovărat
gleznele, strigând cu toţii acelaşi geamăt care le-a însângerat
sufletele şi le-a întunecat temniţele în care au fost aruncaţi. Ridicăm
rugile care s-au ridicat şi de pe buzele lor, rugându-te libertate, să
asculţi ş.i să vezi. De la obârşia Nilului până la vărsarea în mare a
Eufratului, se înalţă spre tine vaierul sufletelor îndurerate, din
deşerturile arabilor până la munţii Libanului se ridică spre tine mâini
tremurânde de atâta înfruntare cu moartea, de la apele Golfului
Persian până la dunele din Sahara se ridică spre tine ochii înneguraţi
de speranţe zadarnice. Întoarce-te, libertate, spre noi şi priveşte-ne.
În ungherele bordeielor cufundate în umbrele sărăciei, suspină
piepturi şi din bojdeucile cufundate în noaptea necunoştinţei şi
inimile deznădăjduite te caută, din nefericire şi din hăţişurile
împilării celei fără de margini sunt suflete care tânjesc după tine. Ia
aminte la noi, libertate, şi dăruieşte-ne căldură şi milostenie. În şcoli
şi în cămăruţele pline de praf în care trudesc lefegiii, te visează
tinerime lipsită de zarea speranţei, în moschei şi biserici te strigă
Scripturile date uitării, în judecătorii şi în singurătatea nenumăraţilor

135
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN .. V OL. 1

paşi pierduţi, plânge Legea nebăgată în seamă. Milostiveşte-te,

libertate,şi dă-ne salvarea. Prin uliţele şi fundăturile noastre,
neguţătorul îşi vinde zilele vieţii pentru a umple pungile jefuitorilor
veniţi din Apusuri şi nimeni nu este de la care să ceară povaţă şi
călăuză . Pe ogoarele noastre pline de rod, ţăranul sapă brazda cu
unghiile şi împrăştie în lut seminţele inimii, stropindu-le cu lacrimi
amare, pentru a nu culege, apoi, decât spini, căci nimeni nu este să îl
lumineze şi să-l înveţe. Pe câmpiile noastre sterpe, beduinul
rătăceşte gol şi înfometat şi nu are la cine să afle milă. Vorbeşte, dar
libertate, vorbeşte şi dă-ne învăţătură.
Mioarele noastre pasc mărăcini în loc de iarbă smălţuită cu
flori, viţicile noastre rod rădăcinile şi cojile de copac, în loc de
porumb şi de orz, caii noştri nu cunosc ovăzul şi fănul. Aleargă, dar,
libertate, şi adu-ne scăparea mult aşteptată.
E multă vreme de când întunericul ne acoperă sufletele şi nu
ştim când va să vină şi crăpatul de ziuă. Dintr-o temniţă în altă
temniţă ni se trecură trupurile şi generaţii după generaţii se urmează
în nefiinţă. Dar când se va sfârş i trecerea aceasta neroditoare? Dintr-
un jug împovărător în alt jug şi mai apăsător ne trecem grumajii, pe
când naţiile pământului ne privesc de departe, râzându-şi de noi.
Dintr-o cătuşă în alta ne trecem gleznele, dar nici cătuşele nu se
frâng sub muşcătura ruginii, nici noi, seminţia umană, nu putem să
ne stingem. Dar până când vom mai putea să trăim?
De la robia egipteană la captivitatea în Babilon, la împilarea
persană şi la slujirea grecilor şi romanilor, la cruzimea mongolilor şi
la ambiţiile nemăsurate ale apusenilor, încotro am mers şi încotro
suntem sortiţi să rătăcim mai departe şi când ne vom descătuşa de
robie?
De la temniţele faraonilor la ghearele lui Nabucodonosor, la
colţii lui Alexandru, de la spadele lui Irod Antipa la rugurile şi
nebuniile lui Neron şi la ghearele sfâşietoare ale Satanei, către ce
mâini apucătoare ne îndreptăm astăzi şi când vom cădea în mâinile
morţii, să ne găsim odihna în tăcerea nimicniciei?
Cu puterea şi vlaga braţelor noastre au ridicat coloane şi temple
întru slăvirea zeilor lor, pe spinările noastre au cărat pământul şi
piatra pentru fortăreţele şi bastioanele lor ca să se apere pe ei înşişi,
cu truda trupurilor noastre au ridicat piramide întru nemurirea
numelor lor. Până când vom zidi palate şi fortăreţe, noi, trăitorii în
bordeie şi peşteri, umplând visteriile veşnic flămânde şi având drept
hrană doar usturoi şi ridichi, dărăcind mătasea şi borangicul, dar
având drept straie doar zdrenţe?

136
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

Prin lăcomie şi jaf au despărţit familii de familii şi triburi de

triburi, au semănat prăpastie între o credinţă şi alta, dar până când ne
vom risipi precum cenuşa în suflarea acestui vârtej neîndurător, până
când ne vom sfâşia între noi precum leii flămânzi se sfâşie pentru un
hoit putrezit?
Întru apărarea tronurilor şi liniştea inimilor lor, au pus hangerul
în mâna druzului, aţâţându-l împotriva fratelui său arab. Până când,
dar, se va înfnmta fratele cu fratele său pentru sânul mamei, până
când se vor război vecinul cu vecinul lui, lângă mormântul iubitei,
până când vor sta depărtate Crucea de Semilună sub privirile Celui
de Sus?
Ascultă şi auzi-ne, libertate, mamă a pământenilor şi pleacă-ţi
privirile către noi, vorbeşte într-o singură limbă, ca un singur om,
căci este îndeajuns o scânteie ca iarba ofilită să fie cuprinsă de
flăcări. Cu foşnetul aripilor tale trezeşte sufletul adormit al bărbăţiei
din noi, căci dintr-un singur nor se naşte şi detună fulgerele şi
trăsnetele, luminând, deopotrivă, adâncul văilor şi tâmplele ·
munţilor. Cu puterea ta risipeşte norii vineţi, coboară-te asupra
pământului precum fulgerul şi, asemenea catapultei, dărâmă
picioarele tronurilor ridicate pe grămezi de oase şi ţeste, tronuri
poleite cu aurul haraciurilor şi al darurilor necuvenite şi stropite cu
sânge şi lacrimi.
Auzi-ne, libertate şi milostiveşte-te de noi, tu, fiică a vechii
Atene, salvează-ne, soră a Romei, tovarăşă a lui Moise şi iubită a lui
Mohammed. Învaţă-ne, mireasă a lui Christos şi învârtoşează-ne
inimile, să trăim, sau strânge ghearele duşmanilor în jurul
grumazurilor noastre, să pierim, să ne stingem şi să ne aflăm, în
chipul acesta, liniştea şi odihna.
Khalil se ruga înălţimilor şi privirile ţăranilor îl priveau
nemişcate, sufletele lor se mlădiau după sunetele glasului lui şi
zburau libere, cu fiecare răsuflare a tânărului. Terminându-şi
rugăciunea, s-a întors către ei, glăsuindu - le, potolit: "în noaptea
aceasta ne-am adunat în casa şeicului Abbas şi am văzut lumina
răsăriturilor de zi. Strâmbătăţile ne-au adunat sub nesfârşirea cerului
îngheţat, spre a ne înţelege unii pe alţii şi a ne alătura unii altora,
precum puii, sub aripa spiritului fără moarte. Este vremea, acum, să
ne întoarcem fiecare la aşternutul nostru şi să dormim, aşteptând să
ne întâlnim, în frăţietate, la răsăritul de soare.
A pornit pe urmele paşilor Rahelei şi ai tinerei Mariam, iar
mulţimea s-a desfăcut, plecând fiecare la casele lor, îngânduraţi de
cele văzute şi auzite şi simţind în inimă o răsuflare de viaţă nouă.
Peste un ceas de vreme, opaiţele se stinseseră şi vălul nopţii s-a

137
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

aşternut peste sat, visele au cuprins sufletele trudiţilor, alungând

vedenia şeicului, să petreacă alături de ielele nopţii, sfâşiat de gustul
amar al vinei şi al mustrării ascunse de cuget.

8
Au trecut două luni, vreme în care Khalil a revărsat în inimile
acelor ţărani toate tainele purtate în suflet, vorbindu-le zi după zi
despre hăţişurile neştiute ale drepturilor şi îndatoririle lor,
desluşindu-le viaţa călugărilor stăpâniţi de demonul avariţiei,
luminându-le firea judecătorilor strâmbi. Astfel, între simţirile lui şi
sufletele sătenilor s-au ţesut punţi trainice ca semnele îndumnezeirii.
Îl ascultau cu linişte îndoită de bucuria adusă de ploile bogate care s-
au revărsat peste brazde. Îi învăţaseră pe de rost vorbele pe care le
şopteau în singurătate, străduindu-le să le desluşească şi să se umple
de noima lor. Preotul Elias se schimbase adânc după seara din casa
şeicului, şi, de unde înainte venea înaintea ţăranilor rece şi
neînduplecat ca o marmură, acum se apropia cu sfială şi cu
moliciune de ceară.
Şeicul Abbas a fost cuprins de o boală ciudată, asemănătoare cu
nebunia. Se plimba necontenit prin încăperile goale ale palatului său,
asemenea unui tigru în cuşcă, chemându-şi, cu voce poruncitoare,
slujitorii, dar auzind doar răspunsul pereţilor. Îşi striga vătăşeii, dar
nu îi răspundea decât vocea nevestei, care, asemenea sătenilor,
suferise întreaga viaţă şi îi înghiţise, cu răbdare şi în muţenie, toate
răutăţile şi strâmbătăţile firii lui.
Astfel, au venit şi zilele postului, apoi cerul a arătat semnele
primăverii . Odată cu topirea zăpezilor, se topiseră, una, câte una, şi
zilele şeicului şi, după o suferinţă sfâşietoare şi-a dat suflarea cea de
pe urmă, iar sufletul i-a plecat, purtat de covorul faptelor sale, până
înaintea tronului pe care îl ştim şi îl simţim cu toţii, dar pe care
nimeni nu-l vede. Sătenii îşi împărţeau părerile, fiecare dându-şi cu
presupusul cât priveşte pricina adevărată a morţii. Unii ziceau că şi-a
pierdut judecata, murind nebun, alţii spuneau că, mustrat de gânduri,
şi -a luat viaţa cu mâna lui, iar nevestele care merseseră să o căineze
pe văduva şeicului le spuseseră bărbaţilor lor cum că acesta murise
sufocat, la vreme de somn, nemairăbdând vedenia preotului Elias
Rami, care i se arăta noapte de noapte îmbrăcat în odăjdii înroşite de
sânge, să-l ia de mână şi să-l ducă, în miez de noapte la locul acela
unde, în urmă cu cinci ani, fusese găsit un om mort.
Zilele lui aprilie au dezvăluit sătenilor şi taina dragostei
înfiripate între sufletul lui Khalil şi cel al tinerei Mariam, fata

138
 SPIRITE RĂZVRĂTITE

Rahilei, iar chipurile toate s-au luminat de bucurie neprefăcută : nu

mai aveau pricină de teamă că tânărul îi va părăsi, după ce le trezise
inimile şi fiecare îşi arăta bucuria de a fi ba vecin, ba, unii, naş bun,
pentru ce se cuvenea să urmeze.
La vreme de seceriş , au adunat rodul lanurilor, ducându-l la
armanele de unde lipsea, acum, şeicul Abbas, să le ia munca şi să o
ducă la podurile şi magaziile sale. Fiecare ţăran şi-a luat rodul
ogorului pe care îl arase şi-l îngrijite. Bordeiele şi căsuţele s-au
umplut de grâu, de porumb, de vin şi ulei.
Khalil era părtaş la toate muncile şi bucuriile lor, ajutându-i să
secere, să bată snopii, să stoarcă strugurii ori să culeagă fructele din
livezi.
Din anul acela şi până la zilele noastre nimeni n-a mai râvnit la
rodul ogoarelor făcut de ţărani cu truda braţelor şi cu sudoarea
frunţilor lor. De atunci a trecut o jumătate de veac şi ochii
libanezilor s-au deschis, treziţi din lunga lor amorţeală. Cine străbate
drumul spre cedri se opreşte încântat de frumuseţea acelui sat
strălucind precum o mireasă pe coasta văii. Bordeiele de altă dată au
fost preschimbate în case înconjurate de ogoare şi de livezi mănoase.
Iar de întreabă cineva despre şeicul Abbas, i se va face semn către
ruinele unei case de piatră şi i se va da desluşire: acolo a fost
conacul şeicului Abbas, iar pietrele acelea sunt hronicul vieţii sale.
Cât despre Khalil, cel întrebat răspunde, arătând cu palma spre bolta
cerească: acolo este Khlail al nostru cel drept. Iar povestea lui a fost
scrisă de moşii noştri cu slove făcute din raze pe foile inimii noastre.
Nici zilele şi nici nopţile nu o vor şterge vreodată . ..

139
 ARIPI ZDROBITE
- • 11 < ..t 'O li
. .> .
..0.J-• ~ ~ > I
~ . "~t
ii I

_, 1914 _,

Celei care priveşte neclintit către soare,

care prinde focul cu degete netremurătoare,
ascultând, dincolo de vuietul şi strigătele celor
nevăzători, cântarea spiritului universal. Lui Mary
Elizabeth Haskel, această carte
Gibran

l
I
.:. ....·,
~
,·
~

"
 INTEGRALA KHALIL GrBRAN - VoL. 1

Înainte-cuvântare
Aveam optsprezece ani când dragostea mi-a deschis ochii cu
razele ei vrăjite şi, pentru cea dintâi oară, mi-a atins sufletul cu
degetele sale de foc.
Selma Karameh a fost prima femeie care mi-a trezit sufletul cu
frumuseţile ei, călăuzindu-mă către paradisul înaltelor sentimente în
care zilele se scurg precum visele şi nopţile trec prea grăbite,
asemenea nunţilor.
Selma Karameh a fost aceea care, cu frumuseţea ei, m-a învăţat
să mă robesc frumuseţii, desluşindu-mi, cu afecţiune, tainele ascunse
ale iubirii, ea mi-a cântat cel stihul dintâi al trăirii spirituale.
Care este tânărul care să nu îşi aducă aminte de prima iubire
care i-a preschimbat somnolenţele tinereţii într-o nemărginită trezie,
răpitoare prin dulceaţă şi ucigătoare prin pasiune? Cine dintre noi nu
a gustat dorul şi nostalgia acelui ceas în care, străfulgerat, îşi vede
schimbată întreaga fiinţă, neţărmuririle şi adâncimile ei vibrând de
simţiri şi de întreaga amărăciune a tainei în care acestea sunt
cufundate şi în care dragostea este stropită cu lacrimi, cu doruri şi
zbuciumată de nopţi fără somn?
Pentru fiecare tânăr există o Selma care prinde întruchipare, pe
neaşteptate, în primăvara vieţii acestuia, dând singurătăţii sale o
noimă încărcată de poezie, aducând ofiinţare în locul zilelor goale şi
revărsând cântec peste singurătatea şi muţenia nopţilor.
Era vremea în care şovăiam între chemările firii şi revelaţiile
Scripturii şi tainele Evangheliilor, când am auzit iubirea, şoptindu­
mi în auz cu buzele Selmei. Petrecusem zile goale, sărace şi reci
precum somnul lui Adam în paradisul dintâi şi atunci am văzut-o pe
Selma, stând înainte-mi asemenea unui stâlp de lumină. Era ea, Eva
inimii mele, umplută, în clipa aceea, de taine miraculoase pe care
doar ea le-a putut înţelege de sluş indu-mi noima însăşi a vieţii mele.
Eva cea de la începuturi l-a scos din Paradis pe Adam prin voinţa ei
şi prin supuşenia lui. Dar Selma Karameh mi-a deschis porţile
acestui Paradis al Iubirii şi Purităţii prin farmecul ei şi prin puterea
voinţei mele. Ceea ce s-a întâmplat primului om s-a întâmplat şi cu
mine întocmai, iar spada de foc care l-a alungat pe acela din Rai este
aceeaşi al cărei tăiş lucitor m-a înspăimântat pe mine, silindu-mă să
fug din Raiul iubi1ii înainte a fi încălcat vreun legământ şi de a fi
gustat fructul binelui şi al răului.
Iar astăzi, după trecerea atâtor ani care au şters sub tălpi
chipurile acelor zile, din frumoasele visuri de altădată, nu mi-au mai
rămas decât dureroase aduceri-aminte foşnitoare ca nişte aripi

142
 ARIPI ZDROBITE

nevăzute în jurul tâmplelor, înviindu-mi în piept suspine de

resemnare şi udându-mi pleoapele cu lacrimile deznădejdii şi
regretului ... Căci Selma, frumoasa şi dulcea Selma a plecat pentru
veşnicie dincolo de bolta azurului, nelăsându-mi în lumea aceasta
alte urme decât doliul inimii şi mormântul de marmură umbrit de
coroanele chiparoşilor. Mormântul şi inima mea - rămase să
vorbească existenţei despre Selma Karameh. Dar tăcerea care
străjuieşte mormintele nu dezvăluie niciodată taina aceea pe care
dumnezeirea a ascuns-o în întunericul sarcofagului, după cum nici
rădăcinile şi nici foşnetul ramurilor care se hrănesc cu elementele
trupului nu arată ceea ce ascunde mormântul. Doar suspinele şi
durerile inimii mai vorbesc acum, curgând ca picurii de cerneală
neagră să spună luminii despre vedenia acelei drame născută din
iubire, frumuseţe şi moarte.
Voi, prieteni ai tinereţii mele care vă mai aflaţi risipiţi prin
Beirut, dacă paşii vă vor purta pe lângă cimitirul din marginea
pădurii de pini, intraţi înăuntru tăcuţi şi mergeţi uşor, să nu tulburaţi
rămăşiţele celor care se odihnesc sub ţărână, zăboviţi cu pioşenie la
mormântul care a primit-o pe Selma Karameh şi înclinaţi-vă, pentru
mine, în faţa pământului care îi adăposteşte rămăşiţele pământeşti.
Pomeniţi-mă cu un suspin, zicându-vă în sinele vostru: iată, aici au
fost înmormântate speranţele tânărului acela pe care soarta l-a
surghiunit dincolo de marea cea mare, aici s-au destrămat toate
dorinţele şi bucuriile lui, aici i-au şiroit lacrimile şi aici i s-au stins
zâmbetele. Aici, în muţenia aşternută peste morminte creşte tristeţea
odată cu chiparoşii şi plopii şi sufletul lui îşi fâlfâie aripile, noapte
de noapte, pe deasupra mormântului, aducându-şi aminte de Selma,
plângându-şi tristeţea şi jalea împreună cu fantasmele marii
singurătăţi, suspinând, odată cu ramurile, de dorul celei care a fost
un cântec trist pe buzele vieţii, fiind, acum, o taină mută ascunsă în
pieptul pământului". Vă conjur, tovarăşi ai tinereţii mele, pe
amintirea tuturor femeilor cărora le -aţi dăruit inima, cerându-vă să
puneţi o coroană de flori pe mormântul femeii iubite a inimii mele şi
poate că floarea pe care i-o aşezaţi la picioare se va preface în boaba
de rouă pe care pleoapele zorilor o lasă să picure peste frunzele
trandafirilor ofiliţi.

Durere mută

Pe când voi vă aduceţi aminte de tinereţe, bucuroşi sa 11

revedeţi chipurile şi întristaţi, totdeodată, de repedea ei trecere, eu
îmi trăiesc aducerile-aminte asemenea infirmului liber, care a fost

143
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

odată prizonier şi care nu a uitat zidurile reci ale temniţei şi povara

cătuşelor. Voi ziceţi că anii aceia dintre copilărie şi tinereţe se
cheamă vârstă de aur, nepăsătoare la grijile şi poverile timpului,
plutind mai presus de acestea, precum albina zboară pe deasupra
mlaştinilor stătute, să se aşeze pe florile din livezi şi grădini. Anii
aceştia ai tinereţii eu nu-i pot numi decât ani ai durerii mute, ferecate
în inima mea în care au vuit, crescând fără de contenire, precum
furtuna, fără a afla calea scăpării către lumea cunoaşterii, până în
clipa când în inima aceasta a pătruns dragostea, deschizându-i larg
porţile şi luminându-i toate ungherele. A fost iubirea care mi-a
dezlegi:it limba şi am vorbit, mi-a ars pleoapele şi am plâns, mi-a
deschis buzele şi am suspinat.
Voi păstraţi în amintire lanurile, livezile şi tăpşanele, uliţele
care v-au văzut jocurile copilăriei şi a ascultat murmurul purităţii ei.
Şi eu îmi aduc aminte de acel loc minunat din nordul Libanului. Ori
de câte ori îmi închid pleoapele, revăd portretul văilor pline de vrajă
şi măreţie. Văd munţii cum se înalţă spre cer, încoronaţi de slavă.
Nu îmi astup urechile decât pentru a auzi iarăşi murmurul pâraielor
şi susurul ramurilor. Acestor minuni despre care vă vorbesc în clipa
aceasta le duc dorul aşa cum pruncul caută sânul şi braţele mamei
sale. Pe toate acestea le văd, neschimbate, ele mi-au chinuit sufletul
prizonier în neştiinţa anilor tinereţii, făcându-mă să sufăr precum
vulturul zăvorând cârdurile altor vulturi plutind libere în tăriile
cerului. Ele mi-au năpădit spiritul cu durerile şi amărăciunea gândirii
şi ele ţes astăzi, în jurul meu, văl de deznădejde şi tristeţe . Mergând
pe necuprinderea câmpurilor, să mă descătuşez, m-am întors mai
îndurerat şi încă mai neştiutor al pricinilor durerii. Şi ori de câte ori
mi-am ridicat privirile către norii amestecaţi cu raze de soare, am
simţit o strângere de inimă faţă de neputinţa mea de a afla pricina
acestei strângeri de inimă. Şi fiecare cântec de mierlă, fiecare
murmur de apă m-a învăluit în tristeţea de a nu cunoaşte din ce izvor
de revelaţie se răspândeşte această tristeţe.
Se spune că ignoranţa este obârşia nepăsării şi că nepăsarea îl
apără pe om de grijă şi tulburare. Se poate să fie aşa întrucât îi
priveşte pe cei care se nasc morţi şi care vieţuiesc pe faţa pământului
ca nişte cadavre ofilite şi reci. Dar atunci când neştiinţa şi nepăsarea
oarbă îşi găsesc loc alături de simţămintele trezite şi fremătătoare, ea
este mai afundă decât prăpastia şi mai amară decât este moartea.
Copilul sensibil care simte prea mult, cunoscând prea puţin este cea
mai nefericită făptură care există sub soare pentru că sufletul său se
împarte între două puteri uriaşe şi deosebite una de alta: forţa aceea
ascunsă care îl ridică spre nori, arătându-i frumuseţea fiinţării

144
 ARIPI ZDROBITE

ascunsă vederii şi pâcla viselor şi puterea care îl ţine îl ţine înlănţuit

de pământ, orbindu-l cu praf şi lepădându-l, fără vlagă şi cuprins de
teamă şi de întuneric copleşitor.
Durerea are mâni mătăsoase, dar degete tari cu care înşfacă
sufletele şi le cufundă în singurătate, iar singurătatea este tovarăş
nedespărţit al durerii şi al fiecăreia din tresăririle spiritului. Iar
spiritul acestui copil, aflat faţă în faţă cu însingurarea şi cu tristeţea
este precum crinul alb abia desfăcut din caliciu, tremurător în
adierea zefirului, deschizându-se odată cu cele dintâi sclipiri ale
zorilor şi adunându-se în sine la căderea amurgului. Iar dacă este
lipsit de plăceri care să-i umple gândurile şi de prieteni care să-i fie
părtaşi la acestea, va privi viaţa ca pe o temniţă strâmtă în care nu
vede decât pânzele de păianjen şi în care aude doar fojgăitul
gândacilor.
Nefericirea care mi-a urmărit zilele tinereţii nu s-a născut din
nevoia mea de plăceri, căci de acestea nu aş fi fost lipsit şi nu s-a
datorat nici lipsei de prieteni tovarăşi, pentru că pe aceştia i-aş fi
aflat cu uşurinţă oriunde m-aş fi aflat. Ea s-a datorat unei infirmităţi
dobândite prin naştere şi care m-a făcut să fiu înclinat către refugiu
şi către singurătate, înăbuşind în mine aplecarea către plăceri şi
amuzament, smulgându-mi din umeri aripile copilăriei, lăsându-mă,
în faţa vieţii, ca un ochi de apă în creştetul muntelui în a cărui
nemişcare şi linişte melancolică se reflectă fantomele şi culorile
norilor şi mlădiţele tinere ale copacilor, dar care nu ştie să-şi
găsească loc de trecere spre a se scurge, răsunător, către mare.
În chipul acesta s-a scurs viaţa mea până la împlinirea celor
optsprezece ani care fac parte din mine aşa cum culmea este parte
nedespărţită a muntelui, pentru că atunci am început a privi,
gânditor, către lume, către căile oamenilor, către pajiştile bucuriilor
lor şi către povârnişurile trudei lor, către peşterile din care vin legile
şi obiceiurile acestora.
În anul acela m-am născut pentru a doua oară. Pentru omul care
nu a fost înlănţuit de tristeţe, care nu a cunoscut deznădejdea şi pe
care iubirea nu l-a aşezat în leagănul viselor, pentru omul acela viaţa
va rămâne ca o filă albă în cartea existenţei. În anul acela am văzut
îngerii privindu-mă prin irişii unei femei frumoase şi în femeia
aceasta i-am zărit pe diavolii iadului, zvârcolindu-se în sufletul unui
nelegiuit. Şi am învăţat că acela care nu îi vede pe îngeri şi diavoli în
splendorile şi în murdăriile vieţii va rămâne străin de cunoaştere şi
sufletul îi va fi pentru totdeauna golit de simţuri şi sentimente.

145
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Mâna destinului
În primăvara acelui an plin de minunăţii, mă aflam la Beirut.
Aprilie acoperise pământul cu iarbă nouă şi grădinile oraşului, erau
grele de flori deschise ca nişte taine pe care pământul le arăta
cerului. Printre case, migdalii şi merii îmbrăcaţi în straie albe şi
parfumate păreau nişte hurii strălucitoare trimise de natură să fie
mirese şi soaţe visătorilor şi poeţilor.
Primăvara este frumoasă în oricare colţ al pământului, dar, în
ţinuturile Libanului, ea are un farmec aparte. Primăvara este ca
spiritul unui zeu tainic care străbate pământul în graba mare dar
care, ajuns pe meleagurile acestea, îşi încetineşte paşii, privind
înapoi, chemat, parcă, de spiritele regilor şi profeţilor, rătăcitoare în
nemărginirile universului, cântând, împreună cu râurile,
nepieritoarele imne ale regelui Solomon şi înviind, împreună cu
cedrii Libanului, gloriile şi măreţia de altă dată .
În zilele primăverii, Beirutul este mai luminos decât în
anotimpurile celelalte, curăţat de noroaiele iernii şi de pulberea verii
şi prefăcut, între ploile iernatice şi vipia din mijlocul verii, într-o
frumoasă îmbăiată în şuvoaiele râurilor şi întinsă pe maluri, să se
usuce sub razele soarelui .
Într-una din acele zile plină de răsuflările parfumate şi de
zâmbetele lui April, mă dusesem să-mi vizitez un prieten care- şi
avea casa aşezată departe de forfota şi de vuietele mulţimii.
Vorbeam între noi, lăsându-ne cuvintele să zugrăvească aşteptări şi
speranţe, când a intrat un bătrân venerabil cam la şaizeci şi cinci de
ani de vârstă, cu straie simple şi cu un chip brăzdat de trecerea
vremii, dar radiind demnitate prestigiu şi demnitate. M-am ridicat, în
semn de consideraţie pentru el, dar chiar înainte de a-i întinde mâna,
prietenul nostru a venit alături de noi, lămurindu-mă: "Domnia sa
este Fares Efendi Karameh". Apoi a rostit şi numele meu, însoţindu-
1 cu o vorbă măgulitoare . Câteva clipe, bătrânul m-a cercetat cu
privirea, trecându- şi degetele peste fruntea înaltă şi încoronată de
părul alb ca zăpada, părând că scormoneşte în memorie să reînvie o
imagine veche şi dată uitării, apoi, cu chipul dintr-odată înseninat,
mi-a zâmbit cu prietenie, mi-a zis: "socot că eşti fiul unui mai vechi
şi iubit prieten cu care mi-am petrecut tinereţea. Mă bucur să te văd
tot atât de mult pe cât, văzându-te, îl mai văd o dată pe acel prieten
al meu şi tată al dumitale"
Vorbele lui m-au atins ca o mângâiere şi am simţit un impuls
lăuntric apropiindu-mă de calmul şi siguranţa pe care le emana din
fiinţa lui, precum pasărea se lasă mânată de instinctul ei înainte de

146
 ARIPI ZDROBITE

izbucnirea furtunii. Ne-am aşezat şi am prins a depăna crâmpeie din

vremea prieteniei care îl legase de tata, despre zilele pe care le
petrecuseră amândoi, despre anii care, după aceea, au trecut,
adunându-se, ca într-un sarcofag, în pieptul şi-n inima lui.
Întoarcerea bătrânilor spre străfundul memoriei este precum
întoarcerea străinului pribeag către .rădăcinile baştinei sale,
aducerea-aminte a tinereţii este, pentru ei, precum îndemnul lăuntric
care îl face pe poet să- şi recite cele mai frumoase poeme pe care le-a
zămislit. Bătrânii trăiesc, prin spirit, în ungherele trecutului vechi,
căci clipa de faţă trece prea repede şi fără întoarcere, iar viitorul este,
în ochii lor, precum ceaţa serii şi precum tăcerea mormântului.
Un ceas a trecut, astfel, între cuvinte şi amintiri, la fel de repede
ca lunecarea umbrelor peste iarba pământului şi Fares Karameh s-a
ridicat să plece. Când m-am apropiat pentru bun rămas, mi-a cuprins
mână cu palma dreaptă, punându-şi palma stângii pe umărul meu şi
mi-a zis: "sunt douăzeci de ani de când nu l-am mai văzut pe
părintele tău, dar am speranţa că vizitele tale, pe care le doresc cât
mai dese, să scurteze depărtarea aceasta". M-am înclinat,
mulţumindu-i şi i-am făgăduit să împlinesc cele ce se cuvin făcute
de un fiu pentru prietenul şi tovarăşul părintelui său.
După plecarea bătrânului, mi-am rugat gazda să-mi spună mai
multe despre el şi mi-a răspuns cu un glas reţinut: "nu cunosc, în
Beirut, pe altcineva pe care averea să-l fi făcut mai binevoitor şi pe
care virtutea să-l fi făcut bogat. Prea puţini sunt cei care vin pe lume
şi pleacă din ea fără să fi pricinuit vreun rău semenilor, dar, din
păcate, asemenea oameni sunt pe atât de prigoniţi şi nefericiţi pe cât
de puţini sunt. Şi această din pricină că nu ştiu cum să se apere de
răutăţile şi de şiretenia celorlalţi. Fares Efendi are o singură fiică
alături de care trăieşte într-o casă înstărită, la periferia oraşului şi
care îi seamănă întrutotul la caracter, fiind totdeodată de o frumuseţe
şi nobleţe fără pereche. Dar va fi tot atât de nefericită pe cât este
părintele ei, căci avuţia uriaşă o împinge către marginea unei
prăpastii adânci şi înfricoşătoare."
Am văzut cum, la aceste din urmă cuvinte, chipul i s-a
întunecat a părere de rău. "Fares Karameh, urmă el, este un bătrân
cu nume de cinste şi cu suflet ales, dar îi lipseşte voinţa şi se lasă
condus de oameni ca orbul, fără împotrivire şi fără cuvinte. Fata se
supune acestei voinţe şubrede a bătrânului, deşi în sufletul ei mare se
află multă forţă şi multe daruri ale inteligenţei. Şi în aceasta stă taina
vieţii ei şi a părintelui său. Iar acest secret a ajuns la ştiinţa unui om
hapsân şi ambiţios, un episcop care îşi ascunde mârşăviile în spatele
Evangheliei, făcându-le să pară virtuţi . Un asemenea om este înaltă

147
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

faţă şi bisericească în ţara aceasta a tuturor credinţelor şi religiilor.

Iar oamenii i se închină şi îl venerează orbeşte, îngenunchind la
picioarele lui, asemenea mieilor înaintea călăului lor. Iar acest
episcop are un nepot de frate în al cărui suflet depravarea şi răutatea ·
se luptă şi se încolăcesc asemenea scorpionilor şi şerpilor din
întunericul peşterilor şi din mlaştini. Şi gândesc că nu e departe ziua
în care acest episcop, învestmântat în vestmintele sale sacerdotale, îi
va lua de-a dreapta şi de-a stânga pe acest nepot şi pe fata lui Fares
Karameh îşi va ridica mâinile pângărite să le aşeze pe creştete
cununiile unirii prin căsătorie, zăvorând prin cătuşele preoţiei şi ale
jurământului un trup feciorelnic de un cadavru putred şi legând, prin
voia unei legi stricate, un suflet neprihănit de o făptură de lut şi
aruncând, în chipul acesta, sufletul zilei în pieptul întunecat al
nopţii. Aceasta este tot ce îţi pot spune acum despre Fares Karameh
şi fata lui şi nu mă iscodi mai mult pentru că pomenind numele
nenorocirii o apropiem şi mai mult, aşa cum teama de moarte
grăbeşte apropierea morţii."
Prietenul meu îşi mutase privirile spre fereastră, privind cerul,
ca şi cum ar fi căutat să afle acolo, în nemărginitul eter, tainele vieţii
înseşi .
M-am ridicat şi, întinzându-i palma, la despărţire, i-am zis:
"Am să merg zilele acestea la Fares Karameh, pentru a-mi ţine
făgăduiala făcută, şi în semn de respect pentru amintirile pe care le-a
păstrat despre prietenia cu părintele meu. "Prietenul m-a ţintuit cu
privirea de parcă vorbele mele puţine şi simple îi aduseseră în minte
o idee nouă, de geniu. Mă privea lung, cu afecţiune, dar şi cu o
umbră de teamă, privirea cu care profeţii trebuie să fi privit în
străfundurile sufletului văzând acolo ceea ce sufletul însuşi nu ştie.
Buzele i-au tremurat, dar n-a rostit nici o vorbă. M-a condus către
uşă, şi înainte să ies, i-am văzut, încă o dată privirea aceea stranie, o
privire al cărei înţeles aveam să-l înţeleg mai târziu, când am strâns
destulă experienţă şi am păşit în universul superior în care inimile se
înţeleg din priviri şi sufletele se maturizează graţie acestei
cunoaşteri.

La uşa altarului
Mi-am petrecut zilele următoare singur, plictisit şi obosit să tot
citesc zădărnicia din căiţi. Întru care, hotărându-mă, m-am aruncat
într-o trăsură, cerând birjarului să mă ducă la casa lui Fares
Karameh. Când am ajuns la păduricea de pini unde lumea avea
obiceiul să iasă, de sărbători, la odihnă şi preumblare, surugiul a

148
 ARIPI ZDROBITE

smucit hăţurile şi, ieşind de pe strada mare, am intrat pe un drumeag

umbrit de sălcii şi înecat, de o parte şi alta, în iarbă verde, iasomie şi
de florile lui aprilie, zâmbitoare şi stropite ba în roşul sângeriu al
hiacintului, ba în azuriul safirului sau în galbenul auriu al topazului.
N-a trecut mult timp până când trăsura s-a oprit în faţa unei case
izolate în mijlocul unei grădini urcătoare în terase mărginite de
crengile întreţesute şi parfumate ale boschetelor de trandafiri, răsură
ş1 iasomie.

Abia făcusem câţiva paşi pe aleea care ducea spre casă, şi l-am
văzut pe Fares Karameh care tocmai ieşise şi mă aştepta în pragul
intrării. M-a întâmpinat zâmbitor şi m-a călăuzit în umbra odăilor.
Ca un părinte iubitor m-a poftit, apoi, să mă aşez alături de el şi a
prins a vorbi, cercetându-mă asupra celor trecute şi a gândurilor
mele de viitor. În răspundeam fără şovăire, cu o voce cuprinsă ea
însuşi de melodiosul limbaj al viselor şi speranţelor pe care orice
tânăr le ascunde în piept înainte ca viaţa şi habotniciile ei să-l aducă
la ţărmul uscat, scoţându-l din valurile învolburate ale imaginaţiei.
Vrem ea tinereţii are aripi ţesute din poezie şi din iluzii care ne ridică
deasupra norilor spre a privi viaţa scăldată în toate culorile
curcubeului şi cântând fără grijă imne de măreţie şi glorie. Dar vine
o altă vreme când furtunile încercărilor zdrenţuiesc aceste aripi
poetice, coborându-ne înapoi, către lumea adevărată precum o
oglindă în care ne zărim pe noi înşine în toată micimea şi falsitatea
din care suntem făcuţi.
Atunci, din spatele unor draperii grele, de catifea, s-a ivit o
tânără îmbrăcată în strai alb de mătase, apropiindu-se cu paşi rari. S-
a oprit înaintea noastră şi şeicul Fares şi-a oprit şi el şirul vorbelor,
zicându-mi: "lat-o pe fiica mea, Selma!" Apoi a rostit şi numele
meu, mai adăugind "Vechiul meu prieten pe care viaţa mi l-a răpit se
întoarce acum şi mi se arată din nou, întrupat în acest fiu al lui. Îl
văd şi parcă nu-l văd". Făcând un pas spre mine, tânăra m-a privit
adânc, parcă încercând să afle taine ascunse în ochii mei şi să
desluşească pricina venirii mele în casa şi în locul acela .. Mi-a
cuprins palma cu o palmă mai albă decât crinul sălbatic şi în clipa
atingerii sale moi, am fost cuprins de un simţământ ciudat şi
nedesluşit ca un impuls poetic înainte de a lua forma poemului.
Ne-am regăsit toţi trei, aşezaţi în tăcere, de parcă Selma
adusese cu ea în încăperea aceea suflarea unui spirit ceresc care
impune linişte şi pioşenie. Şi - a întors înspre mine chipul surâzător:
"Tata mi-a vorbit mult despre părintele vostru şi despre prietenia
care i-a legat în zilele tinereţii. Dacă, prin glasul de amintire al

149
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

tatălui, aţi auzit toate aceste destăinuiri şi aduceri-aminte, înseamnă

că astăzi nu ne întâlnim pentru prima dată."
Bucurase de aceste cuvinte, şeicul s-a luminat şi mai tare la
chip, lămurindu-mă: "Se cuvine a-ţi spune că Selma are aplecări şi
judecăţi care ţin, mai degrabă, de spirit; ea vede tot ceea ce este în
jur ca o emanaţie din lumea spiritelor nelumeşti".
Şi, zicând acestea, şeicul Faris s-a întors la firul vorbelor de mai
înainte, întrebându-mă şi voind să afle în mine taine vrăjite ale căror
aripi să-l poarte în lumea aducerilor-aminte şi în primăvara zilelor
lui trecute. Poate că, privindu-mă pe mine, îşi revedea fantomele
tinereţii. Privirile lui mă învăluiau precum ramurile falnice ale
copacului aplecate, din înălţimea lor, către sămânţa căzută în huma
din iarbă aşteptând nerăbdătoare anotimpul prielnic încolţirii şi
întruchipării în alt copac mai tânăr şi mai nestăpânit. El era copacul
bătrând, cu rădăcini trainice şi adânci, încercat de trecerea peste el a
verilor şi a toamnelor, a viforniţelor din iarnă, dar privind cu iubire
la sâmburele mărunt pe care doar foşnetul răsăriturilor îl mai face să
tremure a nelinişte .
Selma tăcea, privind când înspre mine, când înspre părintele ei,
ca şi cum ar fi văzut înaintea ochilor primul capitol din cartea vieţii
şi, alături, capitolul de sfârşit al acestei cărţi.
Lumina zilei îşi făcea auzite cele din urmă suspine prin aerul
liniştit al grădinilor şi soarele cobora în negurile de dincolo de linia
zării, aşternând un sărut de aur topit pe tâmplele munţilor Libanului
care se zăreau în vecinătăţile locului. Fares Karameh îşi ducea mai
departe poveştile şi aducerile-aminte, pe când eu îl ascultam,
·cântându-mi, lăuntric, preaplinul de tinereţe, iar Selma, stând
sprijinită de prichiciul geamului, ne privea pe amândoi cu ochi
melancolici, fără o vorbă, auzind poveştile deşirate, dar rămânând
ascunsă în aceeaşi tăcere simţind tainic că frumuseţea este un grai al
cerurilor pe care buzele şi limbile doar îl fac auzit, un grai nepieritor
în care se adună toate melodiile existenţei prefăcute în simţăminte
necuvântate. Tot aşa cum marea cea mare adună în nemărginirile
sale toate murmurele râurilor şi izvoarelor, prefăcându-le într-o
tăcere eternă. Frumuseţea aceasta nu o pot pricepe şi preţui decât
spiritele care prin aceasta, devin mai bogate şi mai dăruitoare, în
vreme ce ideile şi judecăţile stau înaintea ei neajutorate,
zbuciumându-se, zadarnic, să le tălmăcească în vorbe. Frumuseţea
este un zăpor dezlănţuit care izvorăşte din privirile ochilor noştri,
vălurind, foşnitor printre simţămintele celor care îi privesc
tumultuoasele curgeri care vestesc adevărul de dincolo de pleoape şi
de cuvinte.

150
 ARIPI ZDROBITE

Frumuseţea neîntinată şi neatinsă este acea rază care ţâşneşte

din sacralitatea cea mai necunoscută a sufletului şi din carnaţia
trupului, precum viaţa izvorăşte din adâncurile dorinţei, desfăcându­
se în floare plină de parfumuri şi de culori. Ea este înţelegerea şi
armonia deplină care se zămisleşte în fulgerarea clipitei, între bărbat
şi femeie, dând naştere acelui imbold aflat mai presus de toate
imboldurile, acelei prefaceri spirituale căreia noi îi spunem iubire ..
Mă întreb dacă, în acel asfinţit, spiritul meu a săvârşit comuniunea
magică cu sufletul Selmei, făcând-o pentru mine cea mai frumoasă
femeie dintre femeile lumii, sau dacă a fost doar aceea beţie a
tinereţii care ne dă imboldul spre a zămisli şi zugrăvi fantome şi
vedenii care nu fiinţează în adevăr? Am fost, oare, orbit, de elixirul
acela tare al tinereţii prin care am văzut razele şi scânteierile din
ochii ei, dulceaţa făpturii, sau a fost acea rază şi acea amorţirea
dulce care mi-a deschis pleoapele, arătându-mi bucuriile iubirii şi
nefericirile ei? Nu ştiu. Ceea ce ştiu, însă, este că am simţit în clipele
acelea ceva ce nu mai simţisem vreodată până atunci. Un simţământ
neştiut care mi-a învăluit inima ca o fluturare a aripii sufletului pe
faţa întunericului de dinaintea Facerii de la începuturi. Din simţirea
aceea s-au întrupat fericirea şi nefericirile mele, tot aşa cum fiinţele
s-au întrupat şi s-au înmulţit prin voinţa acelui Duh de la care ne
tragem.
Astfel s-a trecut ceasul acela în care, pentru cea dintâi oară, am
văzut-o pe Selma. Şi tot în chipul acesta, Cerul a voit să mă
primească, printr-o străfulgerare, în robia şi-n adoraţia prin care am
devenit liber, în cortegiul dragostei. Căci noima dragostei se află în
libertate, singura libertate cu putinţă pe lumea aceasta a noastră, căci
ea ne înalţă spiritele la tronurile cereşti neatinse de legile omului şi
de obiceiurile primite de la strămoşi şi ne înnegrite .de capriciile
naturii şi de poruncile ei.
Când m-am ridicat, să plec, Fares Karameh s-a apropiat de
mine, zicându-mi cu un glas în care răsuna o vibraţie sinceră:
"Acum că ştii drumul spre casa mea, trebuie să te întorci ori de câte
ori vei vroi, ca şi cu cum te-ai întoarce la casa părintelui tău. Să vezi
în mine şi în Selma un tată şi o soră. Încuviinţezi, Selma?"
Tânăra şi-a aplecat fruntea în loc de răspuns, şi m-a privit, apoi,
precum străinul care şi - a regăsit prietenul de multă vreme plecat.
Cuvintele pe care mi le spusese Fares Karameh au fost primele
note ale unui cântec care m-a înlănţuit de fiica lui, înaintea tronului
nevăzut al iubirii. Un cântec divin care avea să se sfârşească în
suferinţă şi părere de rău .. O forţă care ne-a îndemnat sufletele să se
apropie, împreună, de lumina focului; pocalul din care am sorbit

151
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - VoL 1

ambrozia şi cucuta. Am plecat, însoţit de şeic până la poarta grădinii

şi mi-am luat bun rămas cu inima tremurândă ce buzele celui însetat
doar la vederea cupei.

Flacăra albă

Cât a ţinut luna acelui aprilie, am petrecut-o călcând pragul

casei lui Fares Karameh, întâlnind-o pe Selma, stând împreună cu ea
în grădină, admirându-i, fermecat, frumuseţea şi farmecele,
ascultând tăcerea tristeţii, lăsându-mă pradă unor mâini nevăzute
care mă atrăgeau către ea. Cu fiecare vizită, descopeream noi
înţelesuri ale frumuseţii şi noi taine ale sufletului în care, ca într-o
carte, cu versete vrăjite a căror muzică o sorbeam ca într-o beţie fără
sfărşit.
Fiecare femeie căruia zeii i-au dăruit frumuseţe în suflet,
împodobită în frumuseţea desăvârşită a trupului este un adevăr
ascuns care ni se dezvăluie şi pe care îl înţelegem doar prin iubire şi
îl atingem prin puritate, dar care se ascunde atunci când încercăm a-l
zugrăvi prin cuvinte şi se ascunde în ceaţa stânjenelii şi a
nesiguranţei .
Iar Selma Karameh avea aceea frumuseţe spirituală şi carnală
care nu poate fi zugrăvită şi înţeleasă pentru cei care nu o cunosc.
Oare este cu putinţă celui umbrit de aripile morţii să invoce trilul de
ciocârlie, şoaptele florii şi suspinul foşnitor al pârâului? Şi poate
prizonierul împovărat de cătuşe şi lanţuri să atingă adierile zefirelor
la crăpatul de ziuă? Dar nu este, oare, tăcerea, mai apăsătoare decât
cuvântul? Şi ce teamă mă poate opri să-mi slobozesc imaginaţia
pentru a o zugrăvi pe Selma în vorbe, atunci când ea nu poate fi
zugrăvită nici cu fire de aur? Înfometatul rătăcit în pustie nu şovăie
să se hrănească cu lipie uscată dacă cerul nu slobozeşte ploaia şi nu
lasă mana să se coboare din înălţimi.
Trupul subţire al Selmei, sub straiul de mătase albă părea
aidoma razei de Lună strecurată prin fereastră în penumbra odăii, iar
mişcările ei încete şi somnoroase aminteau de jeluitorul ritm unei
muzici din Esfahan. Vocea coborâtă şi unduitoare se întretăia cu
suspine, picurândă dintre buzele de carmin precum boabele de rouă
se scutură din corola florii mângâiată de adierea zefirului. Şi chipul
ei! Ce pană ar putea să zugrăvească cu har chipul Selmei Karameh?
Prin ce cuvinte poate fi exprimată tristeţea potolită a obrajilor
umbriţi şi totodată dezvăluiţi de sub boare unui văl stropit cu puncte
de transparenţă? Şi în ce limbă am putea să vorbim despre trăsăturile
chipului său care, clipă de clipă dezvăluie o altă taină a sufletului,

152
 ARIPI ZDROBITE

amintind, parcă de o lume spirituală străină şi depărtată de lumea

aceasta?
Frumuseţea aşternută pe chipul Selmei nu poate fi cuprinsă în
tiparele cu care lumea ştie să cumpănească şi să măsoare frumosul, o
frumuseţe magică precum visul, precum vedenia, precum ideea
superioară care nu poate fi măsurată ori exprimată de pana
zugravului şi nici săpată în marmura sculptorului. Frumuseţea
Selmei nu izvora din pletele ei, ci din aura de curăţenie în care era,
întotdeauna, învăluită, nu picura din ochii ei mari, ci din lumina
lăuntrică a acestora, nici din buzele ei cu prospeţime trandafirie, ci
din mierea curgândă a lor. Frumuseţea Selmei nu stătea ascunsă în
gâtul său fildeşiu, ci din felul puţin în care acesta stătea aplecat
înainte. Desăvârşirea Selmei nu era întruchipată în desăvârşirea
trupului ei, ci în nobleţea spirituală asemuitoare unei flăcări albe de
torţă plutind între faţa pământului şi infinitate. Frumuseţea Selmei
era, într-un fel, scânteiere de geniu poetic aflat în imnele îngereşti, în
icoane şi în muzica nesfârşirii. Geniile umane rămân somnolente,
oricât de înalte şi neatinse ar fi şi rămân învăluite în linţoliul
lacrimilor.
Pe cât de bogată în gândire, pe atât de măsurată la vorbă era
Selma, dar tăcerile ei erau precum sincopele în curgerea unei bucăţi
muzicale, purtătoare către tărâmul de departe al viselor, făcându-l pe
ascultătorul acestei tăceri să-şi asculte bătăile inimii şi să-şi
întrezărească, aproape carnale, visele şi ideile proprii.
Dar trăsătura care îi asalta fiinţa şi existenţa însăşi era tristeţea
şi melancolia profundă şi fierbinte desăvârşindu-i, asemenea unui
colan de preţ, frumuseţea trupească, stranietatea şi strălucirea
acesteia. Razele sufletului său se strecurau printre firele acestei
tristeţi, precum crengile înflorite ale copacului se întrezăresc printre
învălătucirile pâclei de dimineaţă. Între melancolia tristă a Selmei şi
tristeţea din sufletul meu a fost întinsă puntea asemănării, căci
fiecare din noi citea pe chipul celuilalt ceea ce avea tăinuit în
adâncul inimii şi vocea fiecăruia îşi găsea în pieptul celuilalt ecoul
reverberat, ca şi cum dumnezeirea ne-ar fi zămislit să firn fiecare
jumătate a celuilalt, ţinute laolaltă, sub forma unei singure fiinţări,
de trăinicia purităţii profunde. O fiinţă a cărei rupere în jumătăţile de
la început însemna vid şi durere spirituală. Sufletul trist şi înclinat
către reverie nu îşi află odihna şi pacea decât în contopirea într-un
suflet pereche cu care îşi împarte simţirile şi trăirile, aşa cum un
străin se însoţeşte cu alt străin, fiind amândoi pribegi la fel de străini
pe faţa pământului şi în propria ţară. Inimile pe care le apropie
durerea tristeţii nu mi pot fi despărţite de strălucirea petrecerilor şi

153
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

de sclipiciul luxului calp. Căci legătura prin tristeţe şi prin nefericire

este mai trainică de cât desfătările şi bucuriile trecătoare, iar sufletul
udat de lacrimi rămâne veşnic pur şi frumos întru eternitate.

Furtuna
Într-una din zilele acelea, Fares Karameh m-a poftit să-i fiu
oaspete la cină, în casa lui. Şi am primit, flămând de pâinea aceea
sublimă pe care Cerul o pusese în palmele Selmei, pâinea spirituală
pe care o mâncăm înfometaţi, spre a rămâne, în unnă, şi mai
flămânzi. Lipia aceea vrăjită din care au gustat arabul Qais , Dante
18

italianul ori grecoaica Sapho şi care le-a înflăcărat inimile şi

simţirile, pâinea frământată de zei din dulceaţa sărutului şi din
amărăciunea de cucută a lacrimilor, spre a fi hrană sufletelor şi
simţămintelor veşnic neliniştite, să se bucure de arome şi să sufere
de urmările ei.
Am găsit-o pe Selma aşezată într-un scaun de rafie, în colţul
grădinii, cu capul sprijinit de trunchiul unui copac. Îmbrăcată, ca şi­
n alte dăţi, în straiul ei de mătase albă, părea o nimfă rătăcită prin
locurile acelea. M-am apropiat tăcut, aşezându-mă nu departe de ea,
ca un mag îmbătat de vraja focului sacru. Am vrut să vorbesc, dar
nici limba şi nici buzele nu mi-au dat ascultare, căci, uneori, întrupat
în puţine cuvinte, simţământul profund şi neţărmurit îşi pierde noima
şi natura însăşi. Simţeam, cu toate acestea, că Selma asculta în tăcere
solilocviul inimii mele şi îmi citea în priviri fantasma tremurătoare a
sufletului.
După puţine clipe s-a ivit şi Fares Karameh, venind înspre noi,
şi salutându-mă, după obicei, cu o strângere de mână, mai degrabă o
binecuvântare dată acelei taine înstăpânite între sufletul fiicei sale şi
sufletul meu. Apoi, la fel de surâzător, mi-a zis: "Să mergem la cină,
fiule, masa e pregătită şi ne aşteaptă!". Ne-am ridicat, um1ându-l.
Selma mă privea cu afecţiune, de parcă vorba "fiule" rostită de Fares
Karameh îi deşteptase simţăminte noi, străjuite de dragoste precum
mama îşi străjuieşte pruncul la sân.
Ne bucuram de discuţie, de aspectul mâncărurilor, de felurimea
şi aromele vinurilor vechi, desprinşi, parcă, sufleteşte, de lumea din

18
Este vorba de celebrul poet preislamic Imru'u-1- Qais (500-535), supranumit
Al-Malik Ad-Dali/ (prinţul rătăcitor) pentru viaţa aventuroasă, de pribegie şi
brigandaj, dar şi pentrn lirica de dragoste de o mare sensibilitate şi frumuseţe
stilistică

154
 ARIPI ZDROBITE

jur, aşteptând viitorul, gată să-i înfruntăm neprevăzutul şi pricinile

de teamă. Eram trei făpturi deosebite prin gânduri, după cum se
deosebeau prin ceea ce aşteptau de la viaţă, dar unite prin prietenia
şi iubirea din inimi. Trei făpturi slabe şi inocente, bogate în simţiri şi
sărace în experienţă şi cunoştinţe. Aceasta este drama care se joacă
pe scena sufletului: un bătrân nobil şi virtuos care îşi iubeşte singura
fiică şi nu trăieşte decât pentru fericirea acesteia, o tânără de
douăzeci de ani care priveşte din depărtare viitorul apropiat,
străduindu-se să sfle ce bucurii şi ce dureri îi ascunde acesta; un
tânăr plin de visuri şi pasiuni, dar care nu a cunoscut, încă, gustul
adevărat al vieţii dar îşi întinde aripile să zboare în tăriile dragostei
şi cunoaşterii, fără însă a avea forţa să se ridice în tăria acestor aripi.
Trei făpturi, adunate în jurul unei mese simandicoase, într-o casă
singuratică, la o margine de oraş, stăpânită de tăcere şi văzută doar
de soare şi stele. Trei oameni care mănâncă şi beau din tipsii şi
pocale în care soarta destinul a turnat amărăciune şi spini.
Masa era în toi când o servitoare a intrat sfioasă, să-l anunţe pe
amfitrion: "e cineva afară care cere să vă vorbească, domnule".
" Cine e omul?"
"Cuget, domnule, că este omul de casă al episcopului."
Bătrânul a rămas câteva clipe tăcut, privindu-şi fiica în ochi,
aşa cum proorocii trebuie să fi privit faţa cerului pentru a-i afla
tainele neştiute. Apoi a dat poruncă femeii: "Pofteşte-l aici!"
Slujitoarea a plecat şi după o clipă s-a înfăţişat un bărbat
îmbrăcat în livrea, cu mustaţa răsucită în sus şi care, după o
plecăciune, s-a adresat bătrânului: "am fost trimis, domnule de,
preasfinţitul episcop, cu cabrioleta lui, să vă spun că vă pofteşte a
face bunătate şi a merge fără întârziere la el, având de vorbit cu
domnia voastră lucruri care nu suferă amânare".
Şeicul s-a ridicat, dintr-o dată umbrit la faţă şi gânditor, apoi,
venind lângă mine mi-a zis cu un glas pe cât de blând, pe atâta de
grav: "sper să te mai găsesc aici la întoarcere. Selma va găsi în
dumneata un tovarăş plăcut pentru alungarea singurătăţii" Şi,
întorcându-se, zâmbitor, către fată: "Nu-i aşa, Selma?"
Cu o aprobare din frunte şi cu obrajii împurpuraţi, Selma i-a
răspuns : "Mă voi strădui, tată, să fac cele ce se cuvin pentru ca
oaspetele nostru să nu se simtă stingher".
Însoţit de omul episcopiei, şeicul Fares Karameh a ieşit, în.
vreme ce Selma, lângă fereastră, a scormonit întunericul până când
trăsura s-a făcut nevăzută şi zgomotul roţilor s-a topit în singurătatea
drumului de afară. O vreme s-a mai auzit zgomotul ritmat al
copitelor, apoi a revenit lângă mine, aşezându-se încet pe un cu

155
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

dantelă de mătase verzuie. În privirile mele, părea o floare de crin

albind, dimineaţă, în verdele ierbii reavene.
În chipul aceasta, soarta a vrut să rămân o întreagă noapte,
singur cu Selma, într-o casă străjuită de coroane bogate de pomi,
cufundată în linişte şi înmiresmată de floarea iubirii, a purităţii şi
frumuseţii.
Clipele se scurgeau în tăcere, o linişte pe care nici unul nu
îndrăznea să o risipească prin vorbe. Dar oare doar vorbele nasc
înţelegere între inimi şi suflete? Este, cu adevărat, trebuinţă de buze
şi limbi pentru ca oamenii să se apropie şi să comunice între ei? Nu
se află, oare, ceva mai presus decât sunetele ieşite printre buze din
adâncul gâtlejului? Nu este, oare, muţenia cea care poartă razele
unui suflet către oglinda celuilalt suflet şi şoaptele inimii către
suspinele inimii celeilalte? Nu muţenia este cea care ne desparte de
propriul nostru sine spre a nu înălţa către spiritul cel fără de ţărmuri
şi a ne face să înţelegem că nici o temniţă nu este în ajuns de
încăpătoare pentru a ne cuprinde şi nici o lumea ştiută nu este mai
primitoare decât lumea dulcelui surghiun în eternitate?
Selma m-a privit cu aceeaşi ochi în care stăteau ascunse
aceleaşi taine şi, apoi mi-a şoptit ca într-o incantaţie magică: "vino,
să ieşim în grădină, printre copaci şi să primim Luna care va să
răsară din spatele muntelui!"
M-am ridicat, într-un gest de împotrivire şovăielnică: "Nu ar fi
mai potrivit să aşteptăm aici răsăritul Lunii? Acum, copacii şi
grădina întreagă sunt cufundaţi în întuneric ... "
"Întunericul nopţii poate să pună văl peste pomi şi peste
straturile de busuioc, dar nu poate să se facă streaşină între suflet şi
iubirea din el."
Spusese aceste cuvinte cu o voce ciudată şi îşi întorsese
privirile spre fereastră. Am stat aşa cum era, nemişcat, încercând să
aflu o noimă fiecăreia dintre vorbele ei şi să închipui un portret
fiecăreia dintre aceste noime. S-a întors, privindu-mă într-un fel care
trăda părerea de rău pentru cele rostite, de parcă ar fi vrut să-şi
întoarcă înapoi cuvintele din auzul meu, folosind puterea magică a
genelor care îi străjuiau irişii ochilor. Dar nicio vorbă din cele spuse
nu a fost întoarsă, pentru că fiecare din ele se încrustase adânc în
adâncimile pieptului meu, făcând un tot întreg şi nedespărţit cu
inima mea spre a rămâne acolo până în cea din urmă clipită a vieţii
mele.
Tot ceea ce este măreţ şi frumos în această lume îşi are obârşia
într-o singură idee sau într-un simţământ unic ascuns înlăuntrul
fiinţei umane. Toate marile lucrări ale generaţiilor trecute s-au

156
 ARIPI ZDROBITE

născut dintr-o matrice raţională ascunsă în scânteia de gândire a unui

bărbat sau dintr-un simţământ tăinuit în pieptul unei femei ... Marile
ridicări care au fâcut să curgă valuri şi râuri de sânge, fâcând din
libertate o zeiţă venerată cu pasiune au fost, în natura lor
primordială, o idee vibrând în concreţiunile creierului - ale unui
creier printre alte milioane de creiere - şi, tot aşa, pustiitoarele
războaie care au ruinat tronuri şi au trimis cohorte de regi în uitarea
anonimatului, toate au pornit din nelinişte gânditoare a unui individ
irepetabil. Învăţăturile şi dogmele religioase care au schimbat mersul
vieţii umane au ţâşnit dintr-o aplecare şi dintr-un impuls poetic
născut de temperamentul şi gândirea unui singur om deosebit de
semenii săi prin flacăra geniului. Dintr-o idee unică s-au ridicat
piramidele, şi din pricina unui sentiment a fost prefăcută în pulbere
invincibila Troia. O singură idee a adus în lumea gloria şi dăinuirea
Islamului şi un singur cuvânt a fost de ajuns pentru ca biblioteca din
Alexandria să devină cenuşă. Un singur gând, o singură meditaţie
fulgurantă în tăcerea miezurilor de noapte îl înalţă pe om către glorie
sau, în aceeaşi măsură, spre nebunie. Un singur tremur al genelor
unei femei te poate face omul cel mai feric it sau cel mai
deznădăjduit printre oameni, un cuvânt solitar evadat de pe buzele
unui bărbat îţi poate aduce slava şi bogăţia sau te poate arunca în cea
mai umilitoare sărăcie după ce ai fost bogatul-bogaţilor. .. O singură
vorbă, rostită, în noaptea aceea, de Selma Karameh m-a încremenit
între trecutul meu şi propriu-mi viitor, asemenea unei corăbii oprită
între neţărmurirea mării şi cercurile universului rotitor. Un singur
cuvânt încărcat de noime nebănuite până atunci m-a trezit din
somnolenţa tinereţii şi din însingurare, îndreptându-mi calea vieţii
către tărâmul iubirii unde se află viaţa şi moartea.
Am coborât în grădină, pe sub ramurile copacilor, simţind
degetele ascunse ale zefirului mângâindu-ne frunţile, tulpinile
florilor şi mlădierea ierbii sub tălpi. Ajunşi la spalierul cu iasomie,
ne-am aşezat pe scaunele de rafie, ascultând răsuflările firii
cufundate în somn, descoperind voluptatea suspinelor în faţa bolţii
cereşti care ne privea de dincolo de albastrul nemărginit al înaltului.
Atunci, Luna a prins a se ridica dincolo de creasta muntelui
Sanin, revărsându-şi lumina peste colinele coborâtoare până la
ţărmul mării, peste satele ascunse pe coastele dealurilor, parcă
apărute din nefiinţă. Sub cernerea acelei ploi de argint topit, întregul
Liban ni se înfâţişa privirilor asemenea unui efeb sprijinindu-şi
tâmpla în palmă, ascuns sub un văl magic şi, totuşi, atât de
transparent în frumuseţea sa magică.

157
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

Pentru poeţii Apusului, Libanul este un loc ţesut din închipuire,

a cărui adevărată riatură s-a năruit odată cu trecerea în uitare a
regilor David şi Solomon şi a vechilor lor profeţi , după cum în
acelaşi văl al uitării a fost cuprins şi Edenul lui Adam şi al Evei.
Libanul, pentru acei apuseni, nu atât numele unui munte, cât o
exprimare poetică simbolizând un simţământ sufletesc şi evocând
portretele imaginare ale unor nesfârşite păduri de cedri răspânditoare
de parfumuri şi uleiuri mirositoare, ţinut al unor fantastice turnuri de
aramă şi marmoră încununate cu măreţie şi glorie, şi al nesfârşitelor
ciopoare de gazele zbenguindu-se prin văi şi pe coastele dealurilor.
În noaptea aceea, eu am văzut în Liban inspiraţia poeziei şi a
imaginaţiei ca într-un vis înfiripat între două clipe de luciditate. În
ochii noştri, lucrurile se schimbă după cu se schimbă şi simţămintele
şi ni le închipuim brodate în vraja şi frumuseţea pe care le purtăm
ascunse în suflet.
Aşa cum stătea, pe jumătate întoarsă spre mine, cu chipul şi
gâtul albe ca ale unei statui cioplite în fildeş de un adorator al zeiţei
Iştar, inspirat de bunătate şi dragoste. "De ce nu-mi vorbeşti despre
tine, de ce nu îmi povesteşti viaţa ta?" Am privit-o şi, asemenea
celui care a fost mut şi a început să vorbească, i-am dat răspuns :
"Oare nu am vorbit din prima clipă a venirii mele în locul acesta?
Nu ai auzit toate cele câte le-am spus de când am coborât în această
grădină? Sufletul tău care aude şoaptele florii şi ale cântecului, poate
auzi ţipătul sufletului şi vuietul care se revarsă din inima mea".
Şi-a cuprins obrajii în palme şi, cu glasul întretăiat, mi-a şoptit:
"Am auzit .. . Da, te-am auzit, am auzit strigăt ridicat din străfundul
nopţii, am auzit vuietul uriaş izvorât din inima zilei".
Ca într-o uitare a vieţii şi a fiinţei mele, ca într-o uitare a
totului, în care nu o mai ştiam decât pe Selma şi nu mai simţeam
decât fiinţarea ei, i-am zis: "Şi eu te-am auzit, Selrna ... Am auzit
cântarea înaltă şi dătătoare de viaţă în care se vălureşte universul
întreg, făcând să tremure temelia pământului".
Selma avea pleoapele coborâte şi pe carminul buzelor în
înflorise o închipuire de zâmbet. Mi-a şoptit: "Acum am înţeles că
există ceva mai înalt decât cerul, mai profund decât marea, mai
puternic decât viaţa şi moartea şi Timpul. Da, am înţeles ceea ce nici
nu am ştiut şi la care nici nu am visat până ieri".
Din clipa aceea, Selma Karameh mi-a fost mai dragă decât
prietenul, mai apropiată decât o soră şi mai iubită decât iubita. În
clipa aceea, ea s-a prefăcut în idee stăpână pe propria-mi raţiune, s-a
făcut sentiment învăluindu -mi vibraţia inimii şi în vis vecin
spiritului şi sufletului meu.

158
 ARIPI ZDROBITE

Cât de neştiutori sunt cei care cred că dragostea se naşte doar

printr-o lungă tovărăşie şi coabitare. Greşesc, gândind în chipul
acesta, căci adevărata iubire este rod al armoniei şi comunicării
spirituale care, dacă nu se întâmplă într-o fulgerare de clipă, nu se va
putea împlini nici într-un an şi nici într-o viaţă întreagă.
Selma şi-a ridicat privirile către orizontul de sus unde crestele
muntelui Sanin se împreunau cu franjurii cerului, apoi mi-a spus:
"Până ieri mi-ai fost fratele de care m-am apropiat în linişte
netulburată şi alături de care am şezut în umbra părintelui meu. Iar
acum simt acel ceva mai puternic şi mai plăcut decât este frăţietatea.
Trăiesc un sentiment straniu, străin de toate celelalte legături dintre
oameni, puternic, înfiorător care îmi umple inima cu bucurie şi cu
tristeţe, totdeodată."
"Nu este oare această simţire, i-am răspuns, nu este acest
sentiment a cărui vibraţie şi trecere prin fiinţele noastre ne sperie şi
ne aduce tremur, nu este el o parte a acelui tot cosmic care face ca
Luna să se rotească împrejurul Pământului şi acesta în jurul
Soarelui, şi tot ce există să se rotească în jurul lui Dumnezeu?"
Ş i - a aşezat palma pe fruntea mea, pieptănându-mi părul cu
degetele subţiri. Chipul se împurpurase şi ochii aveau lucire de
lacrimi - picături de rouă adunate în potirul narcisei, întru care mi-a
zis: "Cine poate să creadă această poveste a noastră? Cine poate
crede că, în ceasul dintre apusul Soarelui şi răsăritul de Lună, am
trecut de toate obstacolele şi am lăsat în urmă hotarul dintre credinţă
şi îndoială? Şi cine va crede că acest aprilie care ne-a adus alături
pentru întâia oară ne-a ridicat pe culmea cea mai sfântă a fiinţării?"
Palma mâinii ei îmi rămăsese nemişcată pe creştet, mai
nepreţuită decât coroanele regilor şi decât o cunună de laur.
"Oamenii - i-am răspuns - nu pot să dea crezare poveştii noastre,
pentru că ei nu ştiu că iubirea este singura floare care nu ţinea seama
de petrecerea anotimpurilor pentru a încolţi şi a creşte. Dar oare luna
acestui April ne-a adus alături pentru cea dintâi oară şi oare capriciul
ceasului ne-a înălţat pe culmile cele mai sfinte ale fiinţării? Oare nu
Dumnezeu este cel care ne-a unit sufletele mai înainte chiar ca prin
naştere să fi devenit prizonieri ai trecerii zilelor şi a nopţilor? Viaţa
omului nu începe în pântecul mamei şi nici nu se sfârşeşte în răceala
mormântului, Selma. Cerul acesta nemărginit şi plin de lumina
stelelor şi a Lunii este tot atât de plin cu suflete înlănţuite prin
dragoste şi unite între ele prin armonie şi înţelegere . "
Şi tras cu lentoare mâna de pe creştetul meu şi atingerea
degetelor ei a trezit tot atâtea scânteieri electrice atinse şi sporite de
adierea zefirului. I-am prins palma aceea în palma mea şi, precum

159
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

robul îngenuncheat să ceară binecuvântare în faţa altarului, am

sărutat-o cu buze tiţ~rbinţi - sărutare nesfârşită, mută, profundă,
topită de dogoarea care topeşte orice inimă omenească şi toarnă
ambrozie îngerească în cupa tuturor sufletelor învăluite în puritate.
S-a scurs un ceas ale cărei clipe au fost nesfârşite ca anul şi
pline de pasiune şi dragoste. Tăcerea nopţii şi razele Lunii, umbrele
copacilor şi parfumul de busuioc al grădinii ne învăluiau,
îmbătându-ne cu acel alcool al uitării în care omul nu îşi mai
aminteşte altceva decât adevărul iubirii. Din acea absenţă ne-a trezit
un zgomot de roţi care se apropia grăbit, coborându-ne din imperiul
viselor în lumea aceasta încremenită între nesiguranţă şi suferinţă .
Am înţeles că Fares Karameh se întorcea de la casa episcopului şi
ne-am grăbit să-i ieşim în întâmpinare. Trăsurica s-a oprit la intrare
şi bătrânul a coborât, apropiindu-se cu fruntea plecată şi cu paşi i
împovăraţi. Şi-a pus amândouă palmele pe umerii Selmei şi a privit-
o îndelung temător, parcă, să nu piardă conturul acelui chip, apoi, cu
voce sugrumată, i-a spus: "Foarte curând, Selma, foarte curând va să
pleci dintre braţele părintelui tău, pentru a trece în braţele altui
bărbat. Foarte curând, Legea lui Dumnezeu te va lua din singurătatea
acestei case şi te va duce în târgul fără margini al lumii, lăsând
grădina să-i fie dor de mersul paşilor tăi şi părăsind în urmă un
părinte străi n. Aşa a hotărât soarta, Selma. Cerul să te binecuvânteze
şi să te aibă în pază!"
Selma ascultase aceste cuvinte cu chipul palid şi cu ochi
împietriţi, ca la vederea unei fantome a morţii. A tremurat, străbătută
de un fior al durerii, ca pasărea împuşcată de vânător. Cu vocea
întreruptă de suspine a strigat: "Ce spui? Ce înseamnă toate acestea?
Unde vrei să mă alungi şi de ce?". Îl privea cercetând să treacă
dincolo, către . tainele ascunse în pieptul bătrânului . După clipe grele
de o linişte mormântală, a gemut: "Inţeleg ... Acuma mi s-a lămurit
totul. .. Episcopul a pus ultima gratie la cuşca pregătită pentru
pasărea cu aripi zdrobite. Aceasta este şi dorinţa ta, tată?"
Câteva suspine înăbuşite au fost răspunsul bătrânului Fares. A
condus-o în casă, cu chipul răspândind compasiune şi suferinţă. Am
rămas o vreme singur, nemişcat în umbra copacilor, simţindu-mi
sufletul tulburat şi învârtejit ca frunzele alungate de crivăţul
toamnei, apoi i-am urmat înăuntru, străduindu-mă să nu capăt
înfăţişarea aceea a hoţului care trage cu urechea la taine pe care nu
trebuie să le afle. Am strâns mâna şeicului, a rămas-bun şi am privit-
o pe Selma înecatului care vede pentru ultima oară lucirea unei stele
pe bolta cerească şi m-am strecurat afară pe nesimţite, dar am apucat
să ajung la poarta grădinii când am auzit vocea chemătoare a

160
 ARIPI ZDROBITE

şeicului. M-am întors şi l-am văzut venind după mine. Apucându-mi

mâna, mi-a şoptit cu un glas tremurat: "Iartă-mă, fiule că am înecat
în lacrimi sfârşitul acestei vizite .. Sunt încredinţat că ai să mai treci
să mă vezi. N-o să dai uitării un bătrân trist şi însingurat, nu-i aşa?
Ştiu că tinereţea clocotitoare nu se împacă prea bine cu bătrâneţea
cea ofilită, după cum dimineaţa nu se împacă cu întunericul nopţii.
Dar tu ai să mai vii, să-mi ţii treze amintirile vremii de altădată pe
care am petrecut-o în tovărăşia părintelui tău şi să-mi aduci noutăţi
despre viaţa care nu mă mai socoate printre copiii ei. Ai să vii? După
ce pleacă Selma, să nu mă laşi singur în casa aceasta pustie şi
singură."
Când i-am strâns din nou mâna, fără o vorbă, am simţit lacrimi
calde picurându-i din ochi şi am fost cuprins de un simţământ filial
când lacrimile lui s-au întâlnit cu lacrimile care îmi . umezeau
pleoapele. S-a înclinat uşor înaintea mea şi cu vocea şovăitoare mi-a
murmurat: "Seara buna, copilul meu, seara bună!".
S-a întors şi, după câteva clipe, l-am văzut închizând uşa casei
în urma lui.
Am ieşit şi ei din grădină, păstrând în auz şi în memoria ochilor
vocea şi chipul Selmei, ca o închipuire de abur. Mai simţeam
căldura lacrimilor lui Fares Karameh picurându-mi pe mână. Am
plecat din locul acela ca un Adam alungat din grădinile Paradisului
singuratic, căci Eva inimii mele nu îmi era alături pentru ca,
împreună, să preschimbăm lumea întreagă în Paradis. Am plecat, cu
sentimentul că în noaptea aceea în care m-am născut pentru a doua
oară am, atins chipul morţii, pentru cea dintâi oară. Astfel, prin
căldura razelor sale, soarele dă viaţă ogoarelor şi tot prin căldura sa
le ucide.

Lacul de foc
Toate câte săvârşeşte omul în singurătatea şi m întunericul
nopţii le arată şi le dezvăluie la lumina zilei. Cuvintele pe care le
şopteşte cu buzele lui se prefac, pe neştiute, în zvon pe buzele
tuturor, după cum faptele pe care astăzi încercăm să le tăinuim prin
ungherele casei vor izbucni mâine şi se vor vedea la răspântii de
ulite.
' În chipul acesta, lumina zilelor următoare au arătat noima
vorbelor pe care episcopul Bulos le spusese şeicului Fares Karameh
şi care, răspândindu-se ca eterul în toate colţurilor oraşului, au ajuns
şi la urechile mele.

161
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

În noaptea aceea cu Lună, episcopul nu îl chemase pe Fares

Karameh să vină în graba mare la el, trimiţându-i, întru aceasta şi
trăsurica, pentru a vorbi despre trebuinţele celor săraci, ale
nevoiaşilor, ale văduvelor şi orfanilor, ci pentru a-i cere mâna
Selmei pentru fiul fratelui său Mansur Bey Ghaleb.
Fares Karameh era om bogat şi nu avea alt moştenitor decât pe
singura lui fată, Selma. Nu pentru frumuseţea chipului şi pentru
nobleţea spirituală o alesese patriarhul pe Selma să fie mireasă a
acelui nepot, ci pentru averea ei care l-ar fi pus pe Mansur Bey la
adăpost de toate nevoile şi l-ar fi înălţat la loc de vază în ochii celor
bogaţi şi ai prostimii, în aceeaşi măsură.
. !naltele feţe ale bisericii Orientului nu se mulţumesc cu slava şi
agoniseala adunată cu propriile puteri, ci se zvârcolesc fără de
contenire pentru a-şi spori fala şi înălţimea în faţa celor pe care îi
împilează şi a acelor care jinduiesc la fala şi averile lor. Averea
prinţului se trece prin moştenire către odrasla acestuia, dar bogăţia şi
fala vlădicilqr cu mitră se răspândeşte ca molima la fraţi şi la
odraslele lor încă înainte ca vlădica să se fi săvârşit din această
lume. În chipul acesta, episcopul creştin, imamul mahomedan ori
preotul brahman se asemuie caracatiţei din apele mării care îşi
înlănţuie prada cu braţele ei numeroase şi îi suge sângele prin mii de
ventuze.
Când episcopul Bulos a rostit împeţirea, şeicul Fares i-a
răspuns cu tăcere şi cu lacrimi fierbinţi, căci ce părinte se desparte
cu inima uşoară de preaiubita lui fiică şi primeşte să o trimită ori la
casa vecinului ori la palatul prinţului? Şi ce tată nu îşi simte
străfundurile zguduite de geamăt când soarta îi porunceşte să se
despartă de fata pe care a dezmierdat-o, copilă fiind, a alintat-o ca
fată mare şi a însoţit-o, ca femeie, fiindu-i alături? Tristeţea
părinţilor faţă de plecarea din casă a fiicei lor este tot atâta de mare
precum bucuria pentru însurătoarea fiului lor, căci, prin aceasta, casa
lor se va înmulţi cu o fiinţă nouă, pe când, prin despărţirea de fată,
casa aceea se va împuţina.
La cererea episcopului, bătrânul Fares a răspuns, supunându-se,
împotriva voinţei, la voinţa episcopală. El îl cunoscuse pe Mansur
Bey Ghaleb şi auzise vorbele lumii, fiindu-i ştiute, aşadar, asprimea,
ambiţiile, aplecările şi caracterul rău întocmit al acestuia, dar oare ce
creştin din Siria Mare se poate pune împotriva unui vlădică fără a fi
alungat de la sânul Bisericii? Ce credincios care nu a făcut pe placul
unui cap al Bisericii mai este, în Orient, primit şi văzut cu ochi buni,
de turma dreptcredincioşilor? Ce ochi a plivit cu bunătate săgeata şi
nu a fost orbit, şi ce mână s-a împotrivit loviturii de spadă fără să fie

162
 ARIPI ZDROBITE

tăiată? Bătrânul Fares avea măsura şi puterea să se ridice şi să stea

împotriva episcopului, dar ce adăpost ar fi dat aceasta pentru
onoarea şi cinstea Selmei în faţa zavistiei şi a hulei şi cum ar fi putut
să-i pere numele de gunoiul scuipat de limbile şi de buzele celor
mulţi? Oare hiena care nu ajunge la ciorchinii din vârful jordiei nu
gândeşte despre aceştia că sunt acri şi strepeziţi?
Astfel, destinul a înlănţuit-o pe Selma, ducând-o, în umilinţă, să
îngroaşe cârdul femeilor înrobite şi nefericite din Orient şi în chipul
acesta a fost pusă în ştreanguri şi prăbuşită din înaltul iubirii la care,
pentru cea dintâi oară, se înălţase, spre a pluti în tăriile luminate de
razele lunii şi parfumate de mirosul tuturor florilor.
Sunt multe acele ţări şi ţinuturi în care averea părinţilor aduce
nefericirea copiilor lor. Acele haznale pe care truda părintelui şi
grija mamei le-au umplut cu arginţi şi cu aur se prefac, cel mai
adesea, în temniţe întunecoase şi strâmte pentru sufletele urmaşilor.
Iar acea zeitate uriaşă căreia omul i se închină sub chipul dinarului
se preface în diavol chinuitor şi ucigaş al inimii şi al sufletului.
Asemenea multor surori ale ei, Selma a căzut victimă a bogăţiilor
pământeşti şi a poftelor celui sortit să îi fie mire şi soţ. Dacă Fares
Karameh nu ar fi avut avere şi bogăţii, Selma ar fi fost, astăzi, o
fiinţă vie, bucurându-se, împreună cu noi, de lumina şi razele
soarelui.
S-a scurs, din seara aceea, o săptămână pe care am petrecut-o în
tovărăşia dragostei pentru Selma, ca un cântec de fericire însoţindu­
mi nopţile şi trezindu-mă odată cu zorii spre a-mi desluşi noimele
vieţii şi tainele fiinţării. O dragoste aflată mai presus de atingerile
invidiei şi neatinsă de durerile trupului pentru că a fost o iubire
spirituală. A fost asemenea puterii din care se naşte credinţa şi a fost
foame care satură inima. A fost simţământ născător de doruri şi
farmec prin care am învăţat că pământul e desfătare şi viaţa un vis
de vrajă profundă.
La ceasul dimineţii, rătăceam pe câmpii, văzând în trezirea
naturii un simbol al nemuririi, mă aşezam la marginea mării ale cărei
valuri îngânau cântecele eternităţii, ori rătăceam pe străzile oraşului
care, în forfota trecătorilor, îmi arătau frumuseţile şi bucuriile
fiinţării .
Au fost zile care s-au petrecut precum amăgirile şi s-au
destrămat asemenea ceţurilor, lăsându-mi în urmă doar amintirea
îndurerată. Ochii cu care, mai înainte, privisem frumuseţile
primăverii şi înverzirea ogoarelor, căpătaseră furia criveţelor şi
tristeţea îngheţată a iernii. Urechile care ascultaseră neostoitul
cântec al valurilor nu mai auzeau, acum, decât geamătul golului şi

163
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

suspinele prăpăstiilor. Spiritul, fermecat de clocotul lumii şi de slava

ispititoare a vieţii, nu mai simţea decât durerea săracului şi
deznădejdea celui căzut. Cât de dulci sunt zilele de iubire şi cât de
înspăimântătoare şi amare pot fi nopţile de iubire pierdută!
La sfârşitul săptămânii aceleia, îmbătat fiind de acest sentiment,
am plecat, într-o seară, către casa lui Fares Karameh, altarul zidit din
frumuseţe şi sfinţit prin iubire pentru rugăciunile sufletului şi
închinăciunile inimii. Intrând în liniştea aşternută peste grădină, am
simţit, lăuntric, o putere care mă chema, îndepărtându-mă de această
lume şi călăuzindu-mă, încet, către o lume vrăjită şi neatinsă de
zbucium şi înfruntare prin care, asemenea unui mistic chemat de
viziunile cerului, păşeam printre coroanele întreţesute ale copacilor
şi printre straturile de flori, apropiindu-mă de uşile casei. Şi atunci,
într-o frântură de privire, am zărit-o pe Selma aşezată în acelaşi
scaun de rafie, sub acelaşi spalier de răsură şi iasomie sub care, doar
cu o săptămână mai înainte, ne aflaserăm împreună, într-o noapte
aleasă de Ceruri dintre toate nopţile vremii spre a-mi fi început al
fericirii şi al durerii. M-am apropiat în tăcere, dar nu s-a mişcat şi nu
a rostit nici o vorbă, de parcă ar fi ştiut că sunt acolo, înainte de a fi
cu adevărat. M-am aşezat alături de ea şi mi-a anmcat o privire
însoţită de un suspin profund, apoi şi-a întors ochii către depărtările
nevăzute în care începutul nopţii se împletea cu sfârşitul zilei. Aşa a
rămas o vreme, în acea tăcere în care sufletele noastre s-au alăturat
altor cortegii de duhuri tainice. Apoi, întorcându-şi chipul spre mine,
mi-a cuprins, cu degete tremurânde, palma şi, cu o voce care era mai
mult suspin, mi-a şoptit:
"Uită-te la mine, prietene, priveşte-mă cu luare-aminte,
priveşte-mi chipul şi citeşte pe el tot ceea ce ai vrea să înţelegi de la
mine exprimat în cuvinte ... Priveşte-mi chipul, iubite ... Priveşte­
mă, bine, fratele meu."
Am privit îndelung: genele care, cu puţine zile în urmă, erau
zâmbitoare ca sănătatea şi tremurătoare ca aripile de mierlă dar care,
atunci erau neclintite şi adumbrite de durere şi suferinţă. Am privit
pielea care fusese precum petalele crinului alb, mângâiat de razele
soarelui şi se ofilise, dintr-odată îmbătrânită. Am privit buzele pe
care le cunoscusem asemenea florilor de salcâm pline de nectar
parfumat şi se ofiliseră precum trandafirul ars, pe creangă, de
primele brume tomnatice. Am privit gâtul care stătuse mândrul ca o
colonadă de fildeş şi se aplecase nemaiavând, parcă, puterea să ţină
susţină povara bogată a pletelor.
Am privit pe chipul Selmei toate aceste răvăşiri dureroase, le-
am citit, dar le-am privit ca pe o închipuire de nor care, trecând peste

164
 ARIPI ZDROBITE

faţa Lunii, îi sporeşte frumuseţea şi vraja. Căci acele chipuri în care

se oglindesc străfundurile morale ale sinelui capătă frumuseţe şi
farmec, oricât de dureroase ar fi tainele lăuntrice pe care le
oglindesc, pe când chipurile care, prin tăcerea lor, nu destăinuie nici
un sens şi nu luminează nici o umbră a sufletului, sunt lipsite de
frumuseţe, oricât de plină şi desăvârşită le-ar fi armonia. Cupele nu
se ating de buzele noastre pentru a-şi curăţa cristalul de urmele
vinului. În înserarea acelei zile, Selma Karameh era precum pocalul
preaplin de o ambrozie în care se amestecau amărăciunea de a trăi cu
dulceaţa firească a sufletului, era, fără să aibă ştiinţă, o întruchipare
a vieţii femeii din Orient care nu pleacă de la casa părinţilor săi
decât pentru a-şi pune gâtul în jugul unui bărbat grosolan şi nu
părăseşte braţele mamei ocrotitoare decât pentru a trăi în sclavia
unei mame de împrumut nemiloasă şi rece la suflet.
Privind-o şi ascultându-i, îndurerat de durerea ei, răsuflarea
sacadată, aveam sentimentul că timpul s-a oprit din curgerea lui, că
viaţa însăşi încetase de a mai fi şi că în urmă nu mai rămăseseră
decât doi ochi mari cercetându-mi străfundurile şi o palmă
tremurătoare şi rece care îmi strângea palma. Din starea aceasta m-
au trezit cuvintele liniştite ale Selmei: "Haide, prietene, să vorbim,
să încercăm a zugrăvi viitorul mai înainte ca furtunile lui să se abată
asupra noastră. Tatăl meu a fost la casa celui care îmi va fi tovarăş
până la moarte. Omul pe care Cerul l-a ales să îmi fie tată a mers la
cel pe care pământul l-a ales să fie stăpân peste toate zilele vieţii
mele. Acum, în inima acestui oraş, bătrânul care mi-a străjuit şi mi-a
ocrotit tinereţea vorbeşte cu tânărul care îmi va însoţi restul zilelor
care mi-au mai rămas de trăit. În noapte aceasta, părintele şi
logodnicul se înţeleg asupra zilei de nuntă care va veni forte curând,
oricât ar încerca s-o întârzie. Cât de ciudat este ceasul acesta. Într-o
noapte ca aceasta, din nopţile săptămânii trecut şi în umbra acestor
pâlcuri de iasomie sufletul meu a fost îmbrăţişat de iubire pentru
întâia oară, în vreme ce, sub acoperişul episcopului Bulos, soarta îmi
hotăra viitorul. Şi tot în ceasul acesta, la care părintele şi logodnicul
meu îmi împletesc împreună coroana miresei, te văd alături de mine
şi îţi simt sufletul plutind împrejur ca o pasăre însetată deasupra unui
izvor în care colcăie viperele flămânde. Cât de măreaţă este noaptea
aceasta şi cât de adânci îi sunt tainele !"
I-am răspuns, stăpânit de vedenia nefericirii care ne sugrumă
iubirea, vroind să o ucidă încă în clipa naşterii:
"Pasărea aceasta nu va osteni să zboare deasupra izvorului până
îşi va potoli setea sau până va fi înlănţuită şi sfârtecată de vipere."

165
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

.· "Nu, prietene, aceasta nu! Pasărea trebuie să trăiască, şi să

cânte până la ceasul de seară, până la sfârşitul primăverii şi până la
sfârşitul tuturor veacurilor. Să nu-i înăbuşeşti trilul şi să nu-i opreşti
aripile, căci doar bătaia lor poate să îmi risipească pâcla care mi s-a
coborât peste inimă."
Am şoptit, suspinând: "Setea şi teama o vor ucide, Selma."
Iar cuvintele ei de răspuns s-au revărsat tremurătoare şi
tremurând ca valurile şuvoiului: "Însetarea sufletului este mai presus
decât setea pământului, precum teama spirituală este mai înaintea
liniştii şi plăcerii trupeşti. Dar, ia aminte, dragul meu, şi ascultă-mi
cuvintele cu băgare de seamă: în clipa aceasta, chiar, eu sunt
condusă spre porţile unei vieţi noi despre care nu ştiu nimic. Sunt
asemenea orbului care pipăie zidurile de teamă să nu se prăbuşească
în hău, sunt roaba pe care averea părintelui meu o târăşte în târgul de
sclavi spre a fi vândută unui bărbat oarecare. Iar eu nu-l iubesc pe
bărbatul acesta pentru că nu îl cunosc şi tu ştii prea bine că dragostea
şi cu neştiinţa nu au făcut niciodată casă bună. Dar voi învăţa să-l
iubesc, să-l respect, să îl slujesc şi să îl aduc fericirea pe care o vrea.
Îi voi dărui tot ceea ce este în stare să dăruiască o femeie
neputincioasă unui bărbat care îi este stăpân. Iar tu, iubitule, nu te
mai afli în zilele de primăvară ale vieţii tale, viaţa ţi se aşterne
înainte precum un drum neted şi presărat cu petale de busuioc. Va să
cobori în mijlocul lumii, purtându-ţi în mână inima, ca pe o făclie
luminătoare de cale. Vei cugeta în libertate şi în libertate îţi vor fi
faptele şi cuvintele. Numele tău ţi-l vei scrie pe chipul vieţii, pentru
că eşti bărbat. Vei trăi ca stăpân, pentru că neaverea părintelui tău te-
a ferit de robie, pentru că arginţii lui nu sunt îndeajuns ca să fii
vândut în târgul de sclavi, acolo unde femeile se cumpără şi se vând.
Te vei bucura de tânăra pe care singur o vei alege şi pe care o vei
primi în inimă mai înainte de a o primi în casă şi îţi vei face din ea
tovarăşă a gândurilor mai înainte de a te însoţi cu singurătatea zilelor
şi a nopţilor."
A tăcut o clipă, parcă pentru a-şi trage sufletul, apoi a urmat a
vorbi printre suspine întretăiate: "Dar oare drumurile noastre se
despart aici pentru a te duce pe tine spre slava şi atotputernicia
bărbatului şi a mă călăuzi pe mine către locul în care nu este decât
pomnca de a-mi face îndatoririle de femeie? Oare în chipul acesta se
destramă un vis frumos şi se risipeşte tot adevărul? Oare astfel
amuţesc trilurile de ciocârlie în pojarul durerii şi se împrăştie
frunzele smulse de vânt pentru a fi zdrobite sub picioarele
oamenilor, astfel se ţăndăreşte pocalul cu vin? În zadar am stat
amândoi, într-o noapte, în razele Lunii, în zadar ne-am alipit

166
 ARIPI ZDROBITE

sufletele în umbra horbotelor de răsură şi iasomie? Ne-am încordat

aripile, grăbindu-ne să urcăm înspre stele, iar aripile ni s-au frânt,
lăsându-ne să ne prăbuşim în hăurile prăpastiei? Am trezit, oare, o
dragoste adormită pentru a o întoarce, mânioasă, împotriva inimilor
şi sufletelor, oare răsuflările noastre au fost dezmierdate de zefirele
' nopţii care s-au preschimbat în furtuni pentru a ne preface în praf şi
a ne învolbura, risipindu-ne pe costişele văilor? Nu am rupt nici un
legământ şi nu am gustat nici un măr? Şi atunci pentru ce trebuie să
fim alungaţi din Edenul acesta? Nu ne-am răzvrătit şi nu am urzit
răul împotriva cuiva şi, cu toate acestea, ni se porunceşte să coborâm
în infern. Nu este, cu putinţă, nu, de o mie de ori şi încă de o mine
de ori nu! Puţinele clipe care ne-au adus alături unul de altul au fost
mai lungi decât secolele şi decât mulţimi nenumărate de generaţii,
razele care ne-au luminat sufletele sunt mai puternice decât
întunericul, iar dacă furtuna mării ne aruncă departe, despărţindu-ne,
valurile ne vor aduce, uniţi, pe ţărmurile netulburate, iar dacă viaţa
aceasta ne va ucide, vom fi reînviaţi prin puterea morţii. Inima
femeii nu se schimbă odată cu scurgerea vremii şi cu trecerea
anotimpurilor, ci luptă vreme îndelungată, fără să piară. Inima
femeii este precum şesul din care omul face câmpuri pentru bătălii şi
măceluri, smulgând copacii din rădăcini, pârjolind ierburile, stropind
cu sânge albeaţa stâncilor şi presărând huma cu şiruri de oase şi
ţeste. Iar şesul rămâne acelaşi, liniştit şi tăcut, pentru el primăvara
tot primăvară va fi, şi toamna va curge aidoma tuturor toamnelor,
până la sfârşitul cel de pe urmă al veacurilor. Spune-mi ce să facem,
acum când soarta hotără. şte în numele nostru? Spune-mi ce să facem,
cum să ne despărţim şi când va fi să ne regăsim iarăşi? Oar va trebui
să credem că iubirea este doar un oaspete care cere popas la căderea
nopţii pentru a-şi urma calea în zorii zilei? Este un vis arătat nouă de
somnul nopţii şi destrămat în clipa treziei. A fost săptămâna aceasta,
doar o beţie din care ne-am trezit împotriva voinţei noastre? Ridică­
ţi fnmtea, iubitule, şi lasă-mă să te privesc în ochi, deschide-ţi
buzele căci vroiesc a mă sătura de cuvintele tale. Vorbeşte, rosteşte,
spune-mi, că încă nu a venit vremea ca furtuna să ne scufunde
corabia vieţii. Auzi foşnetul aripilor mele în liniştea nopţii, îmi simţi
răsuflările cum se revarsă, ca valurile, pe chipul tău, îmi asculţi
suspinele înecate în geamăt, îmi vezi umbra cum se leagănă în
cortegiul altor umbre plutind către noapte şi către ceţuri? Spune-mi,
iubitul meu, ce va mai fi pentru mine, după ce mi-ai fost lumină a
ochilor, muzică în auz şi aripă pentru suflet, ce vei mai fi?"
Inima îmi bătea nebuneşte în cuşca pieptului. "Va să fie, Selma,
ceea ce tu vei vroi să fiu", i-am şoptit.

167
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

"Vreau să mă iubeşti, să mă iubeşti până la ultima suflare a

vieţii mele, vreau să mă iubeşti tot atât precum poetul este
îndrăgostit de tristeţea inspiraţiei sale, vreau să-ţi aduci aminte de
mine şi să te cauţi în mine precum năierul îşi caută chipul în oglinda
apei . Vreau să-ţi aduci aminte de mine, cum mama îşi aduce amine
veşnică de primul plod pe care l-a zămislit în pântec şi care s-a stins
înainte de a se naşte. Să te gândeşti la mine cum regele milostiv îşi
aduce aminte de întemniţatul care a murit tot aşteptând iertarea şi
libertatea. Vreau să îmi fii frate, prieten, tovarăş, vreau să nu-l
părăseşti pe părintele meu dându-l pradă singurătăţii şi deznădejdii,
căci, iată, nu peste multă vreme, eu voi fi o străină."
"Toate acestea vor fi făcute întocmai, Selma. Din sufletul meu
va să fac strai ocrotitor pentru sufletul tău şi din inima mea, adăpost
pentru frumuseţea inimii tale, iar pieptul meu va să fie mormânt al
tristeţilor tale. Te iubesc şi voi rămâne iubindu-te precum ogorul
iubeşte sevele primăverii şi prin tine voi trăi viaţa pe care căldura
soarelui o dăruie florilor. Iţi voi munnura numele precum costişele
văilor şi colinelor murmură, prefăcut în ecou, murmurul clopotelor
din turlele bisericuţelor pierdute prin sate. Va să-ţi ascult poveştile
sufletului precum ţărmul care ascultă poveştile depănate de valuri. Şi
te voi pomeni, Selma, cum pribeagul străin şi însingurat pomeneşte
numele ţării sale îndepărtate, precum flămândul pomeneşte numele
lipiei, precum regele descăunat pomeneşte zilele trecute ale slavei şi
măreţiei, precum robul prăbuşit în tristeţe îşi aduce aminte de
libertatea de altădată. De tine îmi voi aminti fără de contenire,
precum ţăranul nu uită să se gândească la mireasma lanului copt şi la
roada galbenă a spicelor din armane, precum bunul păstor
pomeneşte veşnic păşunile verzi şi izvoarele cele dătătoare de apă
dulce". ·
Pe când rostisem aceste cuvinte dezlănţuite precum năboaiele
primăverii, Selrna rămăsese încremenită, scrutând adâncimile nopţii,
cu pieptul zbuciumat de suspine precum faţa mării zbuciumată de
valuri. Mi-a spus, apoi: "Mâine, dragul meu, realitatea se va preface
în himeră, iar visul se va înfăţişa în trezie. Este, oare, cu putinţă ca
acela care este cuprins de dor să aibă totdeodată visul şi stingerea
setei cu unda înşelătoare a visului?"
"Mâine, soarta te va duce în sânul unei familii dăruite cu linişte
şi cu împăcare, iar pe mine mă va călăuzi către lumea aceasta făcută
din sudoare şi trudnicie şi luptă. Vei merge la casa unui bărbat fericit
de harul frumuseţii şi curăţeniei tale, iar eu voi pleca mai departe, pe
calea vieţii împovărată de tristeţe, speranţe deşarte şi iluzii
tremurătoare. Tu vei pleca spre viaţă, eu voi pleca către înfruntarea

168
 ARIPI ZDROBITE

cu viaţa . Vei merge către familie şi uitare şi voi pleca spre

singurătate, dar în valea morţii voi ridica statuie iubirii şi mă voi
închina la picioarele ei, voi face din ea tovarăş de veghe şi de
petrecere, ascultându-i cântarea, sorbind-o ca vinul şi purtând-o în
loc de strai. Iar la crăpatul de ziuă, dragostea mă va trezi din somnul
noptatic şi îmi va merge înainte, călăuzindu-mă către tărâmuri
îndepărtate, mă va lua de mână, la vremea chindiei, arătându-mi
umbra copacilor şi făcându-mi să ascult triluri păsărilor ascunse prin
frunzarele lor şi la ceasul amurgului mă va opri cu faţa întoarsă
înspre soare-apune arătându-mi natura cum spune bun-rămas luminii
şi nimfele liniştii plutind în tăriile cerului. Noaptea, mă va strânge la
pieptul său şi voi dormi visând lumile divine unde stau adunate
sufletele poeţilor şi ale celor îndrăgostiţi . Şi pe cărările primăverii
voi merge mână în mână cu dragostea, pe costişe şi prin iarba
poienilor, călcând pe urmele paşilor vieţii acoperiţi în horbote de
tămâioare şi muşeţel şi vom sorbi picăturile ploii din pocale de
narcise şi crin. Sub soarele verii vom sta rezemaţi de trunchiurile
copacilor, pe aşternuturi de iarbă sub bagdadia cerului, stând de
veghe împreună cu luna şi stelele. Toamna, voi merge, alături cu
dragostea, printre jordiile de viţă, ne vom opri lângă teascuri şi vom
privi copacii cum se dezbracă de straiele frunzarelor aurii şi grei de
păsările călătoare spre alte ţărmuri . Şi iama ne vom aşeza împreună
la gura sobei, depănând poveştile generaţiilor, ale seminţiilor şi ale
naţiilor. Iubirea îmi va fi învăţător în anii · de tinereţe şi tovarăş
nedespărţit al zilelor bătrâneţii. Iubirea îmi va rămâne alături până la
sfârşitul zilelor mele, până când moartea mă va aduce alături de tine
sub palma ocrotitoare a Creatorului."
Vorbele mi se urcau din străfundurile fiinţei, rostogolindu-se
precum cascade de foc, despicându-se, împrăştiindu-se şi topindu-se,
apoi, în ungherele acelei grădini, pe când Selma asculta şi lacrimi îi
şiroiau dintre pleoapele care, asemenea unor buze, răspundeau cu
vorbe de lacrimi la cuvintele mele.
Cei cărora iubirea nu le-a dăruit aripi să se avânte mai presus de
bolţile norilor, spre a privi universul fermecat în care sufletul meu şi
sufletul Selmei au plutit în ceasul acela întristător prin bucuriile lor
şi înveselit prin durere, cei pe care iubirea nu i-a primit de învăţăcei
nu vor auzi cuvintele mele şi nu vor pricepe noima lor, căci povestea
aceasta nu pentru ei este spusă. Şi chiar de-ar fi să priceapă sensul
acestor sărmane file nu vor putea să desluşească ielele şi şi florile
ascunse printre rânduri şi dincolo de cuvinte care nu- se pot
întruchipa prin cerneală şi nici mi încap pe petice de hârtie. Dar ce
făptură umană nu a sorbit măcar o dată din pocalul iubirii şi ce suflet

169
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

nu a încremenit, măcar o singură dată, înaintea acelui altar luminat şi

împodobit cu picuri de inimă care se numesc taine, vise şi
sentimente? Ce floare nu s-a lăsat dezmierdată de roua dimineţii,
adunată în caliciul ei? Şi ce râu îşi părăseşte izvorul şi nu osteneşte
să caute drumul spre necuprinderea mării?
Selma îşi ridicase fruntea spre cer, cu mâinile întinse spre
înainte, cu ochii larg deschişi şi cu buzele tremurânde. Chipul i se
ofilise de toată tristeţea şi deznădejdea care sălăşluieşte în sufletul
femeii nedreptăţite. Apoi i-am auzit ţipătul disperat: "Doamne, ce
rele a săvârşit femeia pentru a te fi mâniat în aşa măsură? Pentru
care păcate vrei să o pedepseşti până în ziua veacurilor din urmă?
Oare a săvârşit fărădelegi a căror ruşine este fără sfârşit pentru ca
pedeapsa ta să fie fără sfărşit? Tu eşti, Doamne, atotputernic, pe
când ea este neputincioasă. Pentru ce, dar, o nimiceşti sub povara
durerii? Tu, Doamne, eşti întru toate slăvit, pe când ea se târăşte la
treptele tronului tău. Pentru ce o zdrobeşti sub tălpile tale? Tu eşti
furtuna dezlănţuită, pe când ea este doar bob de praf înaintea
înălţării şi măreţiei tale? Pentru ce o risipeşti în înv~olburările
viscolului? Tu, Doamne, eşti uriaşul şi ea este fărâma. Intru care
pricină porţi război, Doamne, împotriva acestei nefericite? Tu pe
toate ale oamenilor le ştii şi le vezi, ce ea este oarba pribeagă. De ce
o nimiceşti, Doamne atotputernic? Dacă ai zămislit-o din dragoste,
pentru ce o ofileşti cu puterea iubirii? Cu dreapta ta o ridici către
tine şi cu stânga o arunci în prăpastie, pe ea, cea care nu ştie ce să
facă cu mâinile ei, cum să le ridice şi cum să se apere? Pe buzele ei
stă adierile vieţii, dar în inimă se află grăunţele toate ale pierzaniei.
Pe cale ce duce spre fericire ai mânat-o, trimiţând, apoi, suferinţa, să
o hăituiască şi să o sfâşie ca pe o pradă. În gâtlejul femeii, ai aşezat,
Doamne, cântările bucuriei, dar i-ai zăvorât buzele cu ştreangurile
tristeţii şi cu deznădejde i-ai legat limba. Cu degetele tale cele
ascunse i-ai presărat durerea ca pe o desfătare şi cu degetele tale cele
văzute ai cercuit desfătarea aceasta cu cercuri de suferinţă. În patul
ei ai ascuns liniştea şi odihna, dar patul acesta l-ai împrejmuit cu
temere şi necazuri. Prin voia ta, i-ai zămislit aplecările şi ai făcut din
acestea izvor de stricăciune şi umilinţă, prin voia ta i-ai arătat
fmmuseţea creaturilor tale şi prin voia ta iubirea ei pentru aceste
fiinţe se preface în foame sfâşietoare. Prin puterea legiuirilor tale,
sufletul ei se întruchipează în trup frumos pe care, tot prin puterea
acestei legi, ai făcut din slăbiciune şi decădere tovarăşi ai trupului.
Tu, Doamne, îi dai să soarbă viaţă din cupa morţii şi pierzanie să
soarbă din cupa vieţii. Cu lacrimile tale ai curăţit-o şi cu lacrimile
tale o topeşti precum neaua. Cu pâinea bărbatului ai făcut să se

170
 ARIPI ZDROBITE

îndestuleze femeia şi din picăturile

sânului ei ai făcut să se
hrănească şi să crească bărbatul. Tu, Doamne, tu mi-ai deschis
privirile asupra iubirii şi iubirea ai făcut-o să mă orbească . , Cu
sărutarea buzelor tale m-ai sărutat şi cu puterea mâinilor tale,
Doamne m-ai prăvălit în prăpastia neputinţei. Trandafir alb ai răsădit
în adâncul inimii mele şi cu spini şi ghimpi mi-ai împrejmuit
trandafirul. Ziua de faţă mi-ai legat-o de un suflet tânăr, iar trupul mi
l-ai sortit unui bărbat pe care nu îl vreau şi nu îl cunosc. Mi-ai
încătuşat zilele vieţii, întru care, rogu-te, Doamne, auzi-mă şî mă
ajută să fi tare şi să rămân curată şi credincioasă până la moarte.
Facă-se voia ta, Doamne şi fie numele tău binecuvântat în veac şi în
veci."
Cuvintele Selmei au tăcut, dar chipul ei a continuat să
vorbească. Capul îi căzuse pe piept, braţele căzuseră şi trupul se
strânsese în el, istovit ca o creangă rupă de furia vântului şi aruncată
în vârtej, să fie zdrobită de paşii apăsători ai timpului. I-am luat
palma rece în fierbinţeala palmelor mele, i-am sărutat degetele şi
buzele cu genele şi cu buzele mele şi, voind să îi rostesc cuvinte de
îmbărbătare, am simţit că eu, mai întâi, aveam trebuinţă de aceste
cuvinte. Am rămas tăcut, stingherit, lăsând clipele să se strecoare
printre simţămintele mele şi ascultându-mi bătăile inimii, înfricoşat
de mine şi temător pentru mine.
În ceasurile câte mai rămăseseră din noapte aceea, buzele
noastre au rămas zăvorâte, căci neliniştea şi teama crescândă
amuţeşte cuvintele. Stăteam nemişcaţi ca două coloane de marmură
prefăcute în pulbere de cutremurarea pământului. Nici unul nu mai
aştepta să audă cuvintele celuilalt, căci cuvintele n-ar fi fost decât un
fir nesfârşit de suspine.
Noaptea ajunsese la jumătate şi în binefăcătoarea ei tăcere, de
dincolo de umbra muntelui Sanin, s-a ridicat, printre pulberea albă a
stelelor, Luna - chip palid de mort îngălbenit de luminile
tremurătoare ale făcliilor. Libanul se arăta asemenea unui bătrân cu
spatele îndoit de curgerea anilor, cu gene veşnic neadormite,
aşteptând răsăritul asemenea unui rege alungat din tron şi rătăcind
singur printre ruinele palatului său . Munţii şi copacii şi apele îşi
schimbă înfăţişarea după schimbarea vremurilor, tot aşa cum chipul
omului se schimbă după cum sunt gândurile şi simţirile sale
lăuntrice. Plopul care se înalţă în lumina zilei, asemenea unui mire
cu straiele mişcate de adierea zefirului, se asemuie, în amurg, unui
stâlp de fum înălţat către nimicnicie. Stânca uriaşă şi neclintită în
vipiile chindiei ca un uriaş neatins de trecerea vremii, pare, la vreme
de noapte, un biet sărac în căutare de hrană, sub nemărginirile

171
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

cerului. Pârâul pe care îl .vedem sclipind, în faptul zilei, ca o arătare

de spiriduş, ne pare, la lăsatul amurgului, ca un şuvoi de lacrimi
izbucnit dintre stânci, suspinând şi gemând. Libanul, care cu o
săptămână mai înainte se arăta în toată măreţia sa sub razele Lunii
pline, mi-a părut, în noaptea aceea, trist, doborât, singuratic sub
lumina astrului nopţii, palid, pierdut şi el în imensitatea cerului,
inimă care abia mai poate să se zbată în piept.
M-am ridicat, de plecare şi între noi am simţit parcă un uriaş
zid făcut din iubire şi deznădejde, ori ca o pasăre răpitoare ale cărei
gheare nu sugrumau. Când am luat palma Selmei, ducându-mi-o la
buze, s-a strâns lângă mine, sărutându-mi fruntea, apoi, întorcându-
se la scaunul de rafie, a şoptit cu încetineală: "Ai milă, Doamne, şi
vindecă toate aripile zdrobite!"
Am ieşit din grădină, învăluit ca într-un giulgiu care mă
învăluia precum ceaţa care învăluie faţa lacului. Am plecat şi parcă
arborii de pe marginea aleii se mişcau împreună cu mine, ca nişte
fantome ieşite din peşterile pământului, să mă sugrume şi ele. Razele
palide ale Lunii se strecurau printre ramuri care nişte săgeţi ţintite
din arcurile duhurilor, să mă străpungă în piept. Simţeam tăcerea din
jur ca pe nişte palme grele ale întunericului apăsate pe pieptul meu.
Tot ceea ce înseamnă viaţă şi taină fermecată a sufletului îmi
părea urât şi înspăimântător, lumina spirituală care îmi dezvăluise
frumuseţile lumii şi bucuriile omeneşti se prefăcuse în pârjol şi în
fum înăbuşitor, cântecul existenţei era, în clipa aceea, mai înfiorător
decât răgetul leului şi mai adânc decât vuietul prăpăstiilor fără de
fund.
Ajuns în odaia mea, m-am aruncat în aşternut ca o pasăre lovită
în inimă şi prăbuşită prin buruieni şi am rămas multă vreme aşa, cu
mintea zbuciumându-se între trezie şi un somn zvârcolit. Şi în
memorie îmi răsunau ultimele cuvinte rostite de Selma: "Ai milă,
Doamne şi vindecă toate aripile zdrobite!"

La tronul morţii

În vremurile acestea, mariajul a ajuns un soi de negustorie în

faţa căreia nu ştii dacă să plângi sau să râzi şi în care neguţătorii şi
cei neguţaţi sunt tinerii, fetele şi părinţii, şi în care familiile câştigă,
de obicei, atunci când marfa tocmită are sex masculin. Întrucât le
priveşte pe fetele preumblate de la o casă la alta, precum marfa
târâtă de la o tarabă la alta, fericirea şi bucuria lor sunt doar amăgire
cutremurătoare, căci din fostele bucurii ale tinereţii, nu le vor

172
 ARIPI ZDROBITE

rămâne decât singurătatea în ungherele unor case străine şi ofilirea

lentă şi fără oprire.
Civilizaţia de astăzi a adus femeii un plus de înţelegere a
propriului destin, dar, în totdeodată, a făcut ca suferinţele ei să se
adâncească, neputincioase, în faţa supremaţiei atotputernice a
bărbatului. Dacă, până nu de mult, femeia era o slugă fericită de
soarta ei, acum ea, a ajuns, prin măritiş, o stăpână nefericită şi
demnă de milă. În simplitatea şi neştiinţa ei, îşi păstrase frumuseţea
hărăzită prin naştere şi acel soi de puritate primordială în care îşi
găsea puterea. Iar acum frumuseţea naturală o urâţeşte, îndepărtând­
o de spiritualitatea abstractă şi de propria identitate. Va veni, oare,
vreodată, ziua în care în fiinţa unică a femeii să se întâlnească şi să
facă un singur tot feminitatea şi spiritul, inteligenţa cu nobleţea şi
slăbiciunea trupească cu puterea pe care o dă intelectul? Eu, unul,
mă socot a fi printre aceia care cred că aspiraţia către înălţare şi
subţirime spirituală este o trăsătură a naturii umane şi că apropierea
de perfecţiune este o lege care se împlineşte încet şi pe nevăzute, dar
şi fără oprire. Iar dacă femeia se ridică pe o parte a acestor culmi ale
perfecţiunii , dar nu poate urca alte culmi, este pentru că suişul spre
crestele muntelui nu este lipsit de capcanele şi de ascunzişuri şi
peşteri în care stau ascunşi haramii şi lupii. Muntele acesta pe care l-
aş numi metafizic şi care se înalţă mai presus de conştiinţa umană
raţională, muntele acesta, aşadar, care ţine în palmele lui cenuşa
generaţiilor care s-au petrecut şi mirajul tremurător al generaţiilor
care urmează să se perinde, muntele acesta straniu prin natura şi prin
visele sale nu este lipsit de fiinţe omeneşti în care muntele însuşi îşi
află simbolul şi întruchiparea şi îşi străvede, mai ales, viitorul.
Selma Karameh din cetatea Beirutului a fost tocmai aceea
întruchipare a femeii orientale născută din matricea unor epoci
îmbătrânite şi care, asemenea multora dintre contemporanele sale
care s-au născut şi au trăit prea devreme, a fost o victimă a timpului
prezent, nepregătit, încă, să o primească, o cupă de floare purtată de
unda învolburată a vremii ei să îngroaşe cortegiul vieţii nefericite.
Mansur Bey Ghaleb s-a împerecheat, prin căsătorie, cu Selma şi
s-au mutat împreună într-un palat somptuos, ridicat pe malul mării,
la Ras Beirut, unde se adună toţi bogătaşii şi toată protipendada.
Fares Karameh a rămas să-şi poarte singurătatea în casa aceea
pierdută printre grădini şi livezi - singurătatea păstorului alături de
oile sale. Se făcuse nuntă strălucitoare, se petrecuseră nopţi de
petrecere şi de danţuri, trecuse şi ceea ce lumea numeşte lună de
miere, lăsând în urmă luni de oţet şi de fiere, aşa cum gloriile

173
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

războaielor lasă în urmă schelete şi cranii risipite în singurătatea

unor tărâmuri străine şi date uitării.
În Orient, bucuria nunţilor îi ridică pe tineri precum şoimul se
înalţă deasupra norilor, pentru a-i lăsa, mai apoi, să se prăbuşească
precum aripile de la roata morii se afundă în apa învolburată a
scocului, ori ca pe nişte urme de paşi rătăciţi în nisipul umed al
ţărmului, repede înghiţite de foşnetul valurilor, nepăsător şi veşnic
aceleaşi .
A trecut primăvara, a venit şi s-a perindat vara, şi în toată
această trecere iubirea mea pentru Selma a urcat treptele de la chinul
de dragoste pentru o femeie frumoasă al unui tânăr aflat în pragul
vieţii adevărate spre acea veneraţie mută pe care doar pruncul orfan
o poate arăta spiritului tăcut al celei care îi fusese mamă şi se trecuse
în veşnicie . Dragostea devoratoare ca un pârjol care mă stăpânise s-a
prefăcut într-o descurajare oarbă care nu se vedea decât doar pe sine,
iar durerea care îmi dezlegase zăgazul lacrimilor din pleoape, s-a
preschimbat într-o tulburare şi într-o nelinişte care îmi făcea inima
să verse picuri de sânge. Dorul care îmi fusese stăpân îmi era acum
rugăciune a sufletului, ridicată spre ceruri, pentru fericirea Selmei în
noul ei cuib şi pentru pacea lăuntrică a părintelui său. Dar în zadar
erau toate zbuciumele, suferinţele şi rugăciunile mele, cac1
nefericirea Selmei îmi apăsa înlăuntml precum o boală pe care
numai moartea o vindecă.
Bărbatul ei era acel fel de bărbat căruia, fără nici o trudă, viaţa
îi dăruia după pofta inimii, făcându-l să-şi dorească, fără încetare, tot
mai mult şi mai mult şi care sunt sortiţi a sta sub puterea acestei
patimi a vrerii până la capătul zilelor lor. În zadar mă rugam pentru
liniştea lui Fares Karameh. Căci ginerele lui nu se mulţumise doar să
îi ceară mâna fetei şi să îi ia uriaşa avere, dar îl dăduse uitării şi
nepăsării, dorindu-i, în taină, chiar moartea, spre a pune mâna şi pe
partea de agosniseală care mai rămăsese .
Mansur Bey semăna cu unchiul său, episcopul Bulos Ghaleb şi
nu doar la trăsăturile chipului ci, mai cu deosebire, la felul de a fi, la
caracter şi la suflet, deosebirea dintre ei nefiind mai largă decât cea
între făţărnicie şi josnicie. Episcopul îşi atingea scopurile ascuns în
vestmintele sale violete şi îşi împlinea ambiţiile la adăpostul crucii
de aur spânzurată pe piept, în vreme ce nepotul de frate făcea toate
acestea în văzul tuturor şi cu îndărătnicie şi silnicie. Mergând la
biserică în faptul zilei, episcopul îşi petrecea timpul adunând bani de
la văduve, de la orfani şi de la credincioşii mai slabi din fire, pe când
Mansur Bey îşi petrecea zilele în plăceri şi în dezmăţ prin
fundăturile întunecate în care mergeau mână în mână dragostea şi

174
 ARIPI ZDROBITE

corupţia. Episcopul îşi petrecea duminicile înaintea altarului

predicându-le credincioşilor despre fapte frumoase pe care el însuşi
nu le făcea, iar restul zilelor săptămânii înnoda şi deznoda politica
ţării . Cât despre nepotul cel tânăr, el se folosea de fala şi puterea
unchiului săi spre a obţine câştiguri de la cei aflaţi în căutare de
slujbe ori dornici să îşi facă un nume. Dacă episcopul era un hoţ
ascuns în întunericul nopţii, Mansur Bey era unul dintre cei care
jefuiesc la lumina zilei.
Asemenea harami şi jefuitori aduc decăderea şi pieirea
popoarelor, tot aşa cum haitele de lupi şi cuţitele măcelarilor aduc
pieirea animalelor blânde. În chipul acesta, toate naţiile Orientului
îngenunche înaintea celor lipsiţi de inimă şi de cinste, mergând
înapoi, către hăul prăpastiei, încovoiate sub călcâiele epocii,
. asemenea lutului îndoit pe roata olarului.
Ce mă îndeamnă, în clipa aceasta, să vorbesc despre soarta
naţi i lor nevrednice şi nefericite, eu care nu vreau decât să istorisesc
povestea unei femei lovită de nefericire şi să zugrăvesc mirajele unui
suflet pe care iubirea nu l-a atins decât pentru a-l arunca în tristeţe?
De ce mi se umezesc ochii când vorbesc despre popoare împilate şi
înrobite, eu care mi-am strunit lacrimile izvorâte din amintirea unei
femei neputincioase pe care umbra morţii a cuprins-o înainte de a se
fi bucurat de luminile vieţii? Dar oare femeia aceasta neputincioasă
nu este ea simbol al naţiei nedreptăţite şi asuprite? Si nu sunt, oare,
simţămintele tainice care călăuzesc spre mormânt o tânără femeie,
nu sunt ele asemenea furtunilor dezlănţuite care acoperă popoare
întregi sub vârtejurile ţărânei? Femeia aparţine naţiei sale precum
raza de lumină este parte a opaiţului din care se naşte. Şi este vina
razei că nu aduce îndeajunsă lumină dacă uleiul din opaiţ este
amestecat cu apă?
Au trecut, astfel, şi zilele toamnei şi vânturile au dezbrăcat
copacii, împrăştiindu-le frunzele galbene aşa cum ploaia împrăştie
spuma din crestele valurilor, apoi a venit iarna, cu plânsetele,
gemetele şi suspinele ei. Eram, în Beirut, singur, fără alţi tovarăşi
decât visele prin care mă înălţam, uneori, către stele, ori mă
prăbuşeam, alteori, în străfundurile pământului . Singurătatea îmi
făcea bine şi mă îndepărtasem de lume, precum capra rănită se
îndepărtează de turmă, căutând adăpost să se vindece, sau să moară.
Într-o asemenea zi de iarnă mi-a ajuns în auz veste cum că
Fares Karameh era bolnav şi, părăsindu-mi bârlogul, ani plecat să îl
văd, ocolind strada mare năpădită de foşnetul lumii şi de trăsuri,
pentru a mă strecura pe un drum lăturalnic, mărginit de măslini ale
căror frunze plumburii erau grele de picurii ploii.

175
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

Pe Fares Karameh l-am găsit în aşternut, slăbit, palid la faţă,

ofilit, cu pleoapele căzute .peste ochii duşi în fundul orbitelor, adânci
ca două gropi pline de durere şi suferinţă. Boala îi zugrăvise pe chip
o reţea încâlcită de riduri, iar mâinile, altădată vioaie şi
mângâietoare, îmi arătau degete deşirate, subţiri ca tot atâtea
crenguţe bătute de vânt.
S-a întors, mirat, către mine, având pe buze o închipuire de
zâmbet trist şi cu un glas slăbit de parcă ar fi trecut printr-un zid, mi-
a spus: "Mergi, fiul meu, du-te în odaia de dincolo, să atingi
lacrimile vărsate de Selma, să te pătrunzi de curăţenia ei şi vino,
apoi, aici, să stai lângă patul meu"
Intrând în odaia alăturată, am găsit-o pe Selma, prăbuşită între
braţele unui jilţ, cu capul în palme, abia respirând, să nu îşi trădeze
suspinele. M-am apropiat încet şi i-am şoptit numele. A tresărit
tulburată, ca trezită dintr-un coşmar şi rezemându-se de spătar, m-a
privit cu ochi reci, de parcă ar fi fi avut în faţă o vedenie care, sub
chipul meu, se afla, prin miracol, înaintea ei, în locul acela.
Se lăsase o tăcere adâncă în care, ca într-o vrajă, am regăsit
beţia ambroziei. Ştergându-şi lacrimile, m-a întrebat, cu o undă de
· durere în glas: "Ai văzut cum se schimbă vremea şi zilele? Ai văzut
cum ne schimbăm, grăbiţi să ajungem în peşterile noastre
înfricoşătoare? În locul acesta, primăvara ne-a adunat pe amândoi în
căuşul dragostei primitoare şi tot în locul acesta, acum, ne adună
iama la tronul morţii. Cât de strălucitoare a fost ziua aceea şi ce
întunecoasă este noaptea din clipa aceasta!"
Şi-a acoperit chipul cu braţele, voind parcă să nu vadă trecutul
care îi stătea înainte. Mi-am trecut palma peste pletele ei şi i-am
spus: "Vino, Selma, vino să ne ridicăm ca doi stâlpi puternici în
uragan, ca doi oşteni înaintea duşmanului, înfruntând tăişul sabiei cu
piepturile, iar nu cu spatele şi de vom fi străpunşi, să murim ca
martiri, iar de vom birui, să trăim ca eroi.. . Chinul sufletului în
durere şi suferinţă este mai nobil decât sobolul care vieţuieşte în
întuneric, căci şi fluturele care nu conteneşte să zboare în jurul
făcliei până se arde este mai demn decât spiritul mulţumit să
vieţuiască în întuneric. Grăunţele care nu îndură frigul iernii şi
răscoala naturii nu pot crăpa pojghiţa pământului, să răsară şi să se
bucure de frumuseţile lui april. Vino, Selma, să mergem fără de
şovăire pe această cale bolovănoasă, cu privirile ridicate spre soare
spre a nu mai vedea craniile risipite prin crăpăturile stâncilor şi
viperele ascunse prin spinării. Şi dacă frica ne va opri la mijlocul
drumului, ielele nopţii ne vor auzi strigătele de spaimă şi neputinţă,
iar de va fi să ajungem, nebiruiţi, pe creasta cea mai de sus a

176
 ARIPI ZDROBITE

muntelui, vom cânta, împreună cu duhurile văzduhului, imne de

biruinţă şi măreţie ... Fii stăpânăpe tine, Selma, usucă-ţi lacrimile,
alungă-ţi tristeţea întipărită pe chip şi vino la căpătâiul părintelui tău,
căci viaţa lui din viaţa ta izvorăşte şi lecuirea lui de la surâsul tău va
veni"
M-a privit cu ochi în care se citea iubire şi bunătate şi milă,
apoi mi-a spus: "Cum îmi ceri să fiu răbdătoare şi rece, când în ochii
tăi se vede durerea şi deznădejdea? Oare săracul flămând îşi dă lipia
lui altui flămând sărac? Şi oare bolnavul îşi dă leacul altui bolnav
pentru ca acela să-şi găsească sănătatea pierdută?"
S-a ridicat şi a pornit înainte, cu fruntea plecată, înspre odaia lui
Fares Karameh şi, intrând, ne-am aşezat lângă patul suferinţelor lui.
Selma zâmbea şi arăta seninătate, pe când bătrânul se silea să arate
linişte şi putere, fiecare simţind durerea din sufletul celuilalt, fiecare
ştiindu-şi neputinţa şi auzindu-şi inima cum suspină. Erau precum
două. puteri luptându-se în tăcere. Un tată bolnav şi topit de
nefericirea copilei lui şi o fiică preaiubitoare, ofilită de suferinţa
părintelui său. Un suflet apropiat de amurg şi un altul prăbuşit în
nefericire, îmbrăţişându-se înaintea iubirii şi morţii şi eu, între ei,
încărcat de durerea lor şi de propria-mi deznădejdie, trei îapturi pe
care destinul le adusese alături, pentru a-i prinde, apoi, şi a-i zdrobi
între degete: un bătrân rămas în urma unei case doborâtă de puhoaie,
o tânără ca un crin retezat de secerător şi un tânăr asemănător unui
vlăstar abia răsărit şi îngheţat sub omăt şi toţi trei - jucării în mâinile
sorţii.
Mişcându-se în aşternut, bătrânul a întins către Selma o mână
firavă şi cu o voce în care se desluşea întreaga dragoste şi milă pe
care un părinte o poate avea pentru urmaşul său, dar şi toată durerea
şi suferinţa din trup, a şoptit: "Dă-mi mâna, Selma!" Apoi,
primindu-i palma cu degetele-i firave, a urmat a vorbi: "Eu m-am
săturat de viaţă, copii, am trăit în ajuns, bucurându-mă de toate
roadele anotimpurilor şi de toate frumuseţile zilelor şi ale nopţilor.
Copil fiind, am alergat după fluturi, apoi am cunoscut iubirea, în
tinereţe, şi am agonisit avere, până acum. Şi în toată vremea am fost
fericit. Pe mama ta, Selma, am pierdut-o când nu adunaseşi, încă,
trei primăveri, dar mi te-a lăsat pe tine să-mi fii comoara cea mai de
preţ. Te-ai ridicat repede, cum se înalţă Luna pe cer şi în chipul tău
se oglindeşte chipul mamei de la care ai primit viaţă, cum se
răsfrânge licărul stelelor pe faţa liniştită a apei. Îi eşti aidoma la
fapte, la înclinaţii, la vorbă şi toate acestea se străvăd ca un colier de
aur curat prin aburul vălului fin. Am fost mândru de tine pentru că ai
fost frumoasă şi înţeleaptă ca ea. Dar acum, întrucât am îmbătrânit,

177
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

iar bătrânilor le este scris să-şi aştepte odihna între aripile moi ale
morţii, să fii împăcată,
copila mea, că am ajuns să te văd femeie pe
deplin împlinită şi bucură-te că, prin tine, voi rămâne viu şi după ce
nu voi mai fi . Că plec acum, ori mâine sau după aceea, nu mai are
însemnătate, căci zilele omului ca floarea câmpului sunt şi ca
frunzele toamnei în faţa soarelui. Iar dacă ceasul mă va zori către
veşnicie, va fi pentru că îmi va fi ştiind dorul de a mă întâlni mai
degrabă cu mama ta". ,,,
A rostit aceste din urmă cuvinte cu o\ voce moale asemenea
\

dorului şi dorinţei şi pe chip i se aşternuse '_o strălucire asemănătoare

lumii izvorâte din privirea copiilor. A căutat ,;şub_ pernele care îi
sprijineau capul şi a adus vederii ~ografie ,mică şi veche,
înrămată în cadră aurită şi a dus-o la buze şi, âpoi, fără a-şi lua
privirile de la ea, a şoptit iarăşi: "apropie-te, Selma, vino, copila
mea, să-ţi arăt chipul mamei tale, vino şi vezi-i umbra zugrăvită pe
un boţ de hârtie"
Şi Selma s-a apropiat, ştergându-şi perdeaua lacrimilor aşezată
intre irişi şi chipul din cadră pe care l-a privit îndelungă vreme ca pe
o oglindă în care se descoperea pe ea însăşi, apoi l-a sărutat cu un
suspin îndelung, zicând ca într-un ţipăt: "Mamă! Mamă!" şi din nou
şi-a dus portretul la buze de parcă ar fi vroit să-i dăruie viaţă
fierbinte din viaţa ei.
Sunetele cele mai dulci pe care le pot rosti buzele omeneşti
alcătuiesc cuvântul "mamă", după cum cea mai frumoasă chemare
este aceea prin care spunem "o, mamă!", aceste sunete atât de
mărunte dar atât de uriaşe prin speranţa, iubirea, dulceaţa şi suferinţa
pe care · inima omului le exprimă. Căci mama este totul în viaţa
aceasta, ea este mângâierea în clipele de tristeţe, speranţa în
deznădejde şi puterea în neputinţă, ea este izvor de dor, de milă, de
vindecare şi de iertare, ea este pieptul de care ne rezemăm fruntea,
mâna mare ne dă binecuvântare şi ochi veşnic de veghe asupra
noastră.
Tot ce există în sânul naturii se exprimă şi vorbeşte despre
maternitate. Soarele este mama acestui pământ pe care îl alăptează
19

cu căldură şi îl ţine la piept învăluit în lumină, adormindu-l, seara, în

murmurul valurilor de mare şi în cântecul pâraielor şi al păsărilor. Şi

19
În limba arabă, cuvântul "soare", ca şi denumirile tuturor corpurilor cereşti şi
deci şi Pământul, sunt nume de gen feminin. Din aceeaşi categorie de gen
fac parte şi denumirile unor plante (floare, copac, etc) menţionate în
rândurile următoare.

178
 ARIPI ZDROBITE

pământul acesta este rnărnă a copacilor şi a florilor cărora le dă

naştere, pe care le hrăneşte la pieptul său şi le murmură cântec de
leagăn. Iar copacii şi florile cresc şi ajung, la rândul lor, marne
iubitoare pentru odraslele lor-fructele cele ispititoare şi grăunţele
născătoare de viaţă.
Selrna Kararneh nu-şi cunoscuse marna, căci aceasta o părăsise
devreme. Întru care a gemut la vederea portretului, chemând,
rugătoare, "o, marnă!", fără a rnai rosti altă vorbă, căci cuvântul
acesta stă ascuns în inima omului precum sămânţa în huma
pământului din care se ridică, în ceasuri de bucurie şi de restrişte,
precum parfumul trandafirului se înalţă în aerul împrospătat de
picurii ploii. Selma săruta portretul şi îl strângea la piept şi cu
fiecare suspin care îi ieşea printre buze se istovea tot rnai mult până
când, vlăguită, a căzut lângă patul părintelui său care, punându-şi
palmele pe creştetul ei, i-a şoptit: "Te-am văzut, copila rnea, în acest
portret ca pe o umbră a mamei tale. Ascultă-mă!".
Asemenea puiului din cuib care îşi ridică, nerăbdător, capul,
auzind foşnetul de aripă al păsării, Selma şi-a ridicat privirile,
încordată parcă ea însăşi nu mai era altceva decât văz şi auz. Iar
bătrânul i-a spus:
"Erai copilă la piept când mama ta l-a pierdut pe bătrânul ei
tată. A fost tristă de pierderea lui şi a plâns, mută, aşa cum numai
înţelepţii jelesc. Iar când, târziu, a plecat de lângă mormântul tatălui
ei şi ne-am regăsit în această odaie mi-a cuprins mâna în palmele ei
şi mi-a zis: Fares, tatăl meu nu mai este. Mi-ai rămas tu, şi aceasta
îmi este singura mângâiere. Cu puterea simţămintelor sale, inima
omului se asemuie unui cedru, cu ramurile lui întreţesute. Căci dacă
cedrul îşi pierde o creangă puternică, suferă, dar nu piere, ci rămâne
să hrănească ramurile rămase, ca să crească şi să umple cu
frunzarele lor golul lăsat de creanga pierdută. ln chipul acesta rni-a
vorbit mama ta, Selma, la moartea părintelui său şi în chipul acesta
ai datoria să vorbeşti cu sinele tău când nu voi mai fi printre vii şi
când sorocul îmi va aşeza trupul în odihna mormântului şi îmi va
ridica sufletul către Dumnezeu"
"Mama, i-a răspuns Selma, şi-a pierdut părintele şi i-ai rămas
tu. Dar mie cine-mi rămâne dacă te voi pierde pe tine? Ea şi-a
pierdut părintele, aflându-se în umbra ocrotitoare a unui soţ nobil şi
credincios care a iubit-o. l-a rămas acest soţ şi i-a rămas o copilă, să
o ţină la sân şi între braţele sale. Dar mine cine-mi rămâne, tată, dacă
te pierd? Tu îmi eşti şi tată şi marnă şi tovarăş al tinereţii. Pe cine voi
mai avea dacă pleci?"

179
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Şi-a întors privirea spre mine, apucându-mi între degete reverul

jiletcii: "Nu îl am decât pe acest prieten, bunule tată şi numai el îmi
va rămâne dacă mă parăseşti. Să mă bucur de el, care suferă ca şi
mine? Se mângâie o inimă frântă cu frânturile altei inimi? Cel trist
nu se al ină văzând o altă tristeţe, după cum nici porumbiţa nu poate
să zboare cu dacă are aripile zdrobite. Omul acesta îmi este tovarăş
al sufletului, dar nu îndur să îl împovărez cu nefericirile mele, să îi
înlăcrimez ochii, făcându-l să nu mai vadă decât întuneric. Îmi este
frate, îmi este drag şi mă îndrăgeşte, dar, asemenea tuturor fraţilor,
nu poate face mai mult decât să mă îndemne la consolare şi să
plângă, făcând să curgă lacrimi mai multe şi inima să se zbuciume şi
mai mult".
Ascultând cuvintele Selmei, simţeam cum simţămintele îmi
cresc năvalnic în pieptul care stătea să spargă ca sfâşiat de hangere şi
gloanţe. Bătrânul o privea, părând că se micşorează între aşternuturi
şi perne, pe când lăuntrurile fiinţei în tremurau ca flacăra unui opaiţ
în bătăile vântului. Şi-a întins încet mâinile pe lângă trupul slăbit şi a
zis: "Lasă-mă, copila mea, să mă duc în pace. Ochii mei au văzut
înălţimile şi nu se mai pot întoarce spre aceste cociabe lumeşti.
Lasă-mă să zbor, căci cu aripile am zdrobit gratiile acestei temniţe.
Mă cheamă mama ta, Selma, nu mă opri! Iată, vântul s-a liniştit,
ceaţa s-a risipit de pe faţa mării şi corabia şi-a ridicat pânzele. N-o
opri din plutirea ei şi nu-i smulge cârma! Lasă-mi trupul să se
întindă alături de cei care se odihnesc şi îngăduie sufletului meu să
se trezească, căci se crapă de ziuă şi visul s-a terminat. Sărută-mi
sufletul cu sufletul tău, dă-mi sărutarea speranţei şi nu-mi vărsa pe
trup nici o lacrimă de amărăciune, căci iarba şi florile nu vor mai
vrea să-l primească . Nu risipi lacrimi de deznădejde asupra mâinilor
mele, ca să nu încolţească spini pe pământul mormântului. Nu
zugrăvi pe frunte slovele disperării, căci zefirul vrăjit va trece şi va
citi şi îmi va risipi pulberea oaselor peste pajişti. Te-am iubit în
viaţă, copilă şi va să te iubesc şi dincolo de moarte, iar sufletul meu
îţi va fi aproape, ca să te apere şi să de călăuzească".
S-a întors uşor către mine, cu pleoapele lipite, ca două linii
cenuşii peste ochi şi mi-a spus, cu glasul atins de liniştea cea eternă:
"Iar tu, fiule, fie pentru Selma frate, aşa cum a fost părintele tău
pentru mine. Să-i stai aproape în clipele de restrişte, şi fii ei prieten
până la capăt. Nu îngădui tristeţii să o cuprindă, căci părerea de rău
şi tristeţea după cei morţi este veche greşeală a tuturor celor care au
fost, ci vorbeşte-i cu vorbe de bucurie şi îngână-i cântece despre
viaţă. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi şi uitaţi. Cere-i tatălui tău să mă
pomenească şi să- ţi spună despre zilele tinereţii, când zburam

180
 ARIPI ZDROBITE

împreună până la nori. Spune-i că prin fiul lui l-am iubit pe el până
la răsuflarea cea de pe urmă ... "
A tăcut o vreme în care cuvintele lui continuau să vibreze în
aerul încăperii, apoi, privind, îndeodată către Selma şi către mine, a
şoptit iarăşi: "Să nu aduceţi doctori să mânjească cu alifii temniţa
mea trupească, vă spun, căci zilele reci ale vieţii s-au dus şi sufletul
meu cere libertatea cerurilor fără hotar. Şi să nu îmi aduceţi preot la
căpătâi, căci rugăciunile sale nu mă mântuiesc de greşeli dacă am
fost păcătos şi nu mă călăuzesc către rai dacă am fost neprihănit,
căci vrerea omului nu schimbă întru nimic voinţa lui Dumnezeu,
după cum vrăjile ghicitorilor nu schimbă cărarea stelelor pe bolta
cerească. După ce voi fi închis ochii, să facă popii şi doctorii ce
poftesc, căci din vuiet vuiet se naşte, dar corabia pluteşte până atinge
ţărmul."
La miezul acelei nopţi, Fares Karameh şi-a deschis ochii pentru
cea de pe urmă oară, privindu-şi, ca prin ceaţă, fiica ghemuită alături
de patul său. A încercat să spună ceva, dar fără să poată, căci
moartea îi pusese stăpânire pe glas. Doar câteva şoapte i s-au mai
prelins printre buze: "A trecut noaptea ... Se luminează de ziuă ...
Selma ... Selma ... "
Selma a luat cuprins palma părintelui său şi a aflat-o rece ca
gheaţa. Şi-a ridicat privirile şi i-a văzut chipul acoperit de vălul
vânăt al morţii . A simţit că şi viaţa ei îi îngheaţă în trup, dar şi-a pus
stavilă lacrimilor. Nu s-a mişcat şi nici nu a izbucnit în hohot de
plâns. Continua să îl privească cu ochi nemişcaţi, de statuie. Şi,
dintr-o dată chipul i s-a încreţit asemenea unei strai umezit şi s-a
încovoiat până ce fruntea i-a atins pământul. Am auzit-o zicând cu
linişte: "Vindecă, Doamne şi strânge la loc toate aripile zdrobite!"
Fares Karameh s-a stins. Sufletul său a trecut în veşnicie şi
trupul s-a întors în ţărână. Averea sa a trecut în stăpânirea lui
Mansur Bey, iar fiica lui a rămas ostatică propriei dureri şi nefericiri,
privind la viaţă ca la o uriaşă şi înfricoşătoare nenorocire.
Întrucât mă priveşte, am rămas cu visele şi cu gândurile,
strecurându-mă printre zilele şi nopţile care se urmau asemenea
vulturilor şi corbilor grăbiţi să se coboare asupra prăzii. Am încercat
zadarnic să uit de mine în paginile cărţilor, în căutarea unor umbre
ale celor trecuţi de mult în uitare. M-am silit, tot atât de zadarnic, să
uit de prezent, refugiindu-mă în istoriile generaţiilor şi ale
vremurilor de altă dată. În toată această silinţă eram aidoma celui
care vrea să stingă pârjolul stropind asupra flăcărilor ulei, căci din
toate cortegiile istoriei, nu vedeam decât fantome negre şi nu
auzeam decât gemete şi suspine. Povestea lui Iov îmi ajunsese mai

181
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

dragă decât psalmii lui David şi plângerile lui Ieremia mai apropiate
decât imnele regelui Solomn. Decăderea barmekizilor2° mă atingea
mai vârtos decât întreaga măreţie a abbasizilor, poemele lui Ibn
Zureik îmi păreau mai frumoase decât toate catrenele lui Omar
21

Khayyam, iar povestea lui Hamlet mă impresiona mai mult decât

toate scrierile Apusului. În chipul acesta durerea ne obloneşte
vederea şi nu mai zărim decât fantasme înspăimântătoare. Astfel,
deznădejdea ne astupă urechile şi nu mai auzim decât bătăile
tulburate ale inimii noastre.

Între Iştar şi Christos

Ascuns printre livezile şi colinele care leagă marginile
Beirutului de restul Libanului se află un vechi templu mic şi cioplit
în trupul unei stâ11ci albe pierdute printre pâlcuri de măslini , migdali
şi sălcii. Cu toate că nu îl desparte de drumul trăsurilor şi al carelor
decât mai puţin de o jumătate de milă, templul acesta este prea puţin
ştiut iubitorilor de vestigii şi ruine antice, fiind, asemenea multor
alte locuri interesante din Liban dat uitării ş i nepăsării, dar căutat de
cei care venerau asemenea locuri şi de îndrăgostiţii iubitori de
singurătate .
Vizitatorul care pătrunde în acest templu ciudat vede, pe
peretele dinspre răsărit, un basorelief, fenician după înfăţişare,
cioplit în stâncă şi şters, în bună măsură, de trecerea vremii. Este o
reprezentare statuară a lui Iştar, zeiţa dragostei şi a frumuseţii,
şezând pe un tron somptuos şi înconjurată de şapte fecioare goale,
reprezentate, fiecare, într-o altă poziţie. Astfel, cea dintâi, poartă în
mână o torţă, a doua duce o chitară, a treia o cădelniţă, a patra o
carafă de vin, a cincea o jordie de trandafiri, a şasea o coroniţă de
lauri, a şaptea un arc şi o săgeată, şi toate privesc cu supunere şi
respect către zeiţa Iştar.
Pe celălalt perete se află zugrăvită o pictură, nu atât de veche şi
mai bine păstrată, arătându-l pe Isus Nazarineanul crucificat şi, nu
departe de el, pe întristata Lui mamă Maria din Magdala şi alte două
femei cernite. Zugrăveala aceasta, bizantină după felul în care este

20
Puternică şi influentă familie de origine persană, în perioada califatului
abbasid. A căzut în dizgraţie din porunca fostului aliat, califul abbasid Harun
AI-Rashid (763 -809)
21
Ibn Zureik Al-Baghdadi, poet arab, din perioada dinastiei abasside, care a
trăit o mare parte a vieţii în Spania Musulmană .

182
 ARIPI ZDROBITE

făcută, pare a fi fost săvârşită în veacul al cincilea sau al şaselea de

după Christos.
În zidul dinspre asfinţit se află două deschizături rotunde prin
care, în zorii zilei, pătrund razele soarelui care, căzând pe cele două
imagini, le face să pară îmbrăcate în aur.
Iar în mijlocul templului stă un bloc de marmură în formă
pătrată, împodobit pe toate laturile cu încrustări şi picturi care-şi
arată vechimea, unele dintre ele fiind acoperite de pete împietrite de
sânge, dovedind că anticii credincioşi foloseau piatra aceasta pentru
sacrificii şi pentru vărsarea de vin, parfum şi ulei, ca ofrande aduse
zeiţei.
În micuţul templu nu se mai găsea, în afară de toate acestea,
decât o tăcere adâncă şi binefăcătoare. Dezvăluind tainele zeilor şi
vorbind fără de cuvinte despre vremurile trecute şi despre trecerea
seminţiilor şi credinţelor. Într-o asemenea linişte de nimic tulburată,
poetul pribegeşte în lumi de departe, iar filosoful vede cum omul,
creatură a unei religii, poate să vadă ceea ce nu există şi să-şi
imagineze ceea ce nu poate zugrăvi cu simţirile sale, născocind,
pentru aceasta, simboluri care îi poartă tainele sufletului,
întruchipându-l în cuvinte, ori chipuri, ori statui cioplite care, prin
formele şi culorile lor, îi zugrăvesc năzuinţele vieţii şi aşteptările din
viaţa de dincolo.
În acest templu uitat o întâlneam, în fiecare lună, pe Selma
Karameh. Rămâneam împreună ceasuri întregi, privind cele două
chipuri ciudate, cugetând la tânărul tuturor generaţiilor pironit în
lemnul crucii pe Golgota, închipuindu-ni-i pe fiii şi fiicele
fenicienilor care au iubit-o şi au venerat-o pe zeiţa Iştar, arzând
mirodenii în faţa statuilor ei şi încărcându-i jertfelnicul cu ofrande,
pentru ca, mai apoi, să fie înecaţi de trecerea vremurilor, nelăsând în
urmă decât un nume murmurat de curgerea zilelor către eternitate.
Îmi este greu să evoc în cuvinte acele ceasuri petrecute alături
de Selma, ceasuri dumnezeieşti pline de dulceaţă, durere, bucurie,
tristeţe, speranţă şi nefericire, despre tot ceea ce face ca omul să fie
om şi viaţa o enigmă fără sfărşit. Dar şi mai anevoie îmi este, acum,
să mi-a aduc aminte fără a-i putea întruchipa în cuvinte portretul,
spre a rămâne pildă toţi îndrăgostiţii nefericiţi.
Ne ascundeam tainic în vechiul templu şi aşezaţi pe lespezile de
la intrare, rezemaţi de zidurile reci, ne reînviam în memorie ecoul
trecutului nostru, depănând întâmplările prezentului şi temându-ne
pentru viitor, apoi, încetul cu încetul, ne cufundam în adâncimile
sufletului. împărtăşindu-ne unul altuia, suferinţa, pârjolul din inimă,
destăinuindu-ne aşteptările, iluziile, speranţele, visele şi, în. _chipul

183
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

acesta, tulburarea se potolea, lacrimile se uscau şi bucuria începea să

ni se aştearnă pe chip. Surâdeam, dând uitării totul, în afară de
dragoste, fugind de toate, în afară de sufletele şi dorinţele noastre, ne
îmbrăţişam, prefâcând toate necazurile în fum şi Selma îmi săruta
părul capului, umplându-mi inima cu raze scânteietoare, îi sărutam,
la rândul meu, degetele albe şi ea îşi cobora pleoapele, îşi întindea
spre mine umbra gâtului sidefiu, cu obrajii îmbujoraţi ca de purpura
primelor raze de soare în iarbă. Tăceam, apoi, privind norii
portocalii ai amurgului .
Întâlnirile noastre de taină nu se mărgineau doar la împărtăşirea
sentimentelor şi tristeţilor noastre. Fără a băgă de seamă, vorbeam,
nu de puţine ori, despre lucruri şi fapte obişnuite, din lumea aceasta
ciudată, comentam cărţile pe care le citea fiecare, criticându-le, sau,
dimpotrivă, găsind cuvinte de laudă şi schimbam păreri despre
înfâţişările şi despre principiile societăţii. Selma îmi vorbea despre
starea femeii în comunitatea umană şi chipul în care se lasă înrâurită
de moravurile şi tradiţiile trecutului, despre legăturile dintre soţi şi
soţie în zilele noastre, despre bolile şi stricăciunile câte sunt. Ţin
minte că odată mi-a spus zicând cum că poeţii şi condeierii se
străduiesc să priceapă adevărul despre femeie, dar că, până acum,
străduinţa le-a fost zadarnică, neputând înţelege niciunul tainele şi
ascunzişurile din inima acestei fâpturi, din pricină că o privesc doar
prin vălul poftelor, nevăzându-i altceva decât formele trupului, sau o
văd prin lentilele urii, nevăzând decât slăbiciunea şi neputinţa. În
altă zi mi-a spus, arătând spre imaginile săpate în peretele
sanctuarului: "În stânca aceasta, cei vechi au scrijelit două simboluri
care ne arată esenţa dorinţelor femeii şi tainele sufletului său, închise
între tristeţe şi dragoste, între afecţiune şi sacrificiu, între lştar, cea
aşezată pe tron, şi Maria cea care stă înaintea Crucii. Bărbatul îşi
cumpără gloria, măreţia şi faima, dar femeia este aceea care plăteşte
preţul."
Despre întâlnirile noastre de taină nu ştia nimeni altcineva decât
Dumnezeu şi stolurile de păsări zburând prin frunzarele din livezi.
Selma venea cu trăsura ei până la un loc numit Grădina Paşei, de
unde o apuca pe poteci răsfirate, mergând sprijinită în lujerul
umbrelei până la templu unde o aşteptam încordat şi ars de foamea şi
setea iubirii.
Nu ne era frică de ochi străini şi nici nu ne mustra conştiinţa,
căci sufletul purificat prin foc şi spălat de lacrimi este mai presus de
ceea ce oamenii numesc păcat şi ruşine şi se descătuşează din
sclavia legilor şi de jugul pe care tradiţiile l-au pus asupra

184
 ARIPI ZDROBITE

sentimentelor şi inimii omeneşti, stând cu fruntea ridicată în faţa

zeilor.
Vreme de şaptesprezece veacuri, societatea lumească s-a supus
unor legiuiri strâmbe, pierzându-şi puterea de a mai înţelege noima
nepieritoarelor semne cereşti care au fost la începuturile cele dintâi.
Ochii omului s-au deprins să privească lumina slabă a făcliilor
nemaifiind în stare să vadă soarele în toată iluminarea lui.
Generaţiile şi-au lăsat moştenire bolile şi obrintelile sufleteşti care
au ajuns să fie parte a însăşi naturii umane şi să nu mai fie privite ca
nevoinţe, ci ca pedepse sfinte date de Dumnezeu lui Adam. Iar dacă
printre ei se iveşte unul care nu suferă de vreo vătămare şi boală,
acesta va fi văzut ca un neîmplinit lipsit de harul perfecţiunii divine.
Cei care ar voi să pricinuiască un rău Selmei Karameh şi să-i
păteze prestigiul sub cuvânt că a ieşit din casa bărbatului ei spre a se
întâlni în taină cu alt bărbat, sunt bolnavi neputincioşi care îi
pizmuiesc pe cei sănătoşi, sunt răufăcători răzvrătiţi din înfumurare,
asemănători gândacilor care fojgăiesc în întunecime, neîndrăznind a
ieşi în lumina zilei, spre a nu fi striviţi de încălţările trecătorilor.
Acela care este întemniţat şi poate să dărâme zidul temniţei sale, dar
nu o face este un laş, iar Selma Karameh a fost o întemniţată care nu
a vrut să-şi poarte cu supunere nedreptatea. Se cuvine, oare, a fi
hulită şi blestemată pentru că a îndrăznit să privească printre gratii
verdeaţa luncilor şi nesfărşirea albastră a cerului? Poate lumea să îi
zică trădătoare haină peritru că a venit din casa lui Mansur Bey
Ghaleb spre a sta alături de mine, între lştar cea sacră şi uriaşul cel
răstignit? Spună lumea ce vrea: Selma s-a smuls din mlaştinile în
care se bălăcesc oamenii şi a urcat în lumea neajunsă de urletul
lupilor şi de şuierul viperelor. Spună oamenii despre mine ce vor,
dar sufletul care a văzut chipul morţii nu se mai teme de chipurile
jefuitorilor, oşteanul care a simţit săbiile atârnate deasupra capului
său şi râurile de sânge curgându-i sub tălpi nu ia seamă la pietricica
pe care o aruncă asupra lui copilul din uliţe.

Sacrificiul
Într-o zi de la sfărşitul lui iunie, când arşiţa oraşului alungase
lumea către răcoarea muntelui, am plecat, ca de obicei, către
sanctuarul cel veci, cu speranţa reîntâlnirii cu Selma. Luasem cu
mine un volumaş de poezie din Spania maură, care şi acum mă
încântă cum m-a încântat şi atunci. Am ajuns acolo către lăsarea serii
şi m-am aşezat, iscodind din priviri poteca şerpuitoare printre lămâi

185
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

şi sălcii, aruncând, din vreme în vreme, câte o privire pe filele cărţii

şi citind cu glas tare acele minunate muwaşahat 2 sclipitoare prin
eleganţa compunerii şi echilibrul metrilor şi al rimelor. Ele îmi
aduceau bucurie în suflet, amintindu-mi vremurile de glorie a
prinţilor, poeţilor şi cavalerilor care s-au perindat prin Granada,
Cordoba şi Sevilla în ale căror grădini şi palate şi-au lăsat speranţele
şi dorurile din suflet, pierind, apoi, sub aripa timpului, cu gene
înlăcrimate şi cu nefericire în inimi.

După un ceas de vreme, am zărit, printre copaci, silueta subţire

a Selmei apropiindu-se, sprijinită în umbrelă ca şi cum ar fi purtat pe
umeri toate poverile şi speranţele lumii. Când ne-am aşezat pe
treptele templului, i-am privit ochii mari în care am desluşit noime şi
taine necunoscute care îndemnau la cercetare şi la aflare.
Simţindu-mi, parcă, dorinţa şi gândurile şi nevoind să-mi
lungească aşteptarea, mi-a mângâiat părul, spunându-mi: "Vino mai
aproape de mine, iubitule, vino aproape de mine şi lasă-mă să mă
satur de vederea ta, căci se apropie ceasul despărţirii noastre pe
veşnicie . "
Iar întrebarea mea a fost mai mult ţipăt:
"Ce vrei să spui tu, Selma, şi ce putere este în stare să ne
despartă?"
"Este puterea oarbă care ne-a despărţit ieri şi care ne desparte în
ceasul acesta. Puterea mută care vorbeşte prin glasul legii şi al
tradiţiei, puterea care a zămislit diavolii, făcându-i stăpâni peste
sufletul omului şi ridicând zid între mine şi tine. Este puterea care
îmi porunceşte să nu mai ies de sub acoperişul acelei case clădită din
oase şi tigve."
"Soţul tău a aflat despre întâlnirile noastre? Îţi este teamă de
răzbunarea şi de furia lui?"
"Soţului meu hu îi pasă de mine şi nu ştie în ce fel şi unde îmi
petrec zilele. El este prea prins cu acele biete fecioare pe care
codoşii le duc în târgurile de carne vie, sulemenindu-le cu tuş făcut
din sânge şi lacrimi ca să-şi vândă sufletele şi trupurile"
"Atunci, ce te împiedică să vii la templu şi să fim împreună
înaintea lui Dumnezeu şi a timpurilor? Îţi este îndeajuns cât mi-ai

22
Gen de poezie erotică şi peisagistică specific literaturii musulmane din
Peninsula Iberică, particularizat prin distanţarea de schemele poeziei arabe
tradiţionale şi prin libertatea metrică şi a încrucişării rimelor după scheme
repetabile. Este suportul textual pentru piese muzicale, puternic marcate de
spiritul şi stilul popular.

186
 ARIPI ZDROBITE

privit adâncimile sufletului, într-atât încât să vrei a mă părăsi pentru

totdeauna?"
Mi-a răspuns, cu ochii muiaţi în lacrimi:
"Nu, iubitule. Nici sufletul meu nu vrea să se despartă pentru că
este dornic de tine şi nici ochii mei nu au obosit să te privească,
pentru că tu le eşti lumină. Dar dacă soarta m-a hărăzit să merg
înlănţuită pe drumul vieţii, nu vreau ca şi ţie să ţi se sortească acelaşi
drum."
"Vorbeşte, Selma şi spune-mi totul. Nu mă lăsa să orbecăi prin
întuneric!"
"Nu îţi pot spune totul, pentru că limba înnodată de suferinţă nu
mai poate vorbi şi nici buza îngreunată de durere nu se poate mişca .
Îţi pot spune doar că mă tem pentru tine, să nu cazi în păcatul celor
care m-au legat pe mine în ştreanguri şi m-au vânat."
"Ce spui tu, Selma, şi de cine te temi?"
Şi acoperit chipul cu palmele, suspinând şi m1-a răspuns
şovăielnică:
"Episcopul Bulos Ghalib ştie că, odată pe lună, ies din
mormântul în care m-a ferecat."
"Şi ştie că te întâlneşti cu mine în locul acesta?"
"Dacă ar fi ştiut, nu m-aş mai fi aflat lângă tine acum. Dar este
măcinat de bănuieli şi de gânduri. Întru care a pus ochi să mă
iscodească şi a dat porunci slujitorilor lui să se ţină pe urnele mele.
Am simţit că în toată casa şi pe toate drumurile şi potecile se află
ochi .care mă urmăresc, degete care mă arată şi urechi care îmi
ascultă şoaptele gândurilor."
A izbucnit în lacrimi, dar şi -a urmat vorba întretăiată de
suspme:
"Nu mi-e teamă de episcop, nu mă tem pentru mine, pentru că
cel înecat nu se mai teme de apă. Dar mă tem pentru tine, căci eşti
liber precum pasărea cerului şi poţi ajunge în plasa lui şi în ghearele
lui, să te sfârtece. Nu mă tem pentru viaţa mea, căci pieptul meu s-a
golit de plăcere şi aşteptare, dar mă tem pentru tine, care te afli în
primăvara zilelor tale, îmi este teamă ca viperele să nu-ţi
încolăcească picioarele, împiedicându-te a sui către crestele munte-
lui, acolo unde te aşteaptă viitorul, cu slava şi cu bucuriile lui."
"Acela care nu a cunoscut şuierul şerpilor şi urletul lupilor se
va înfumura întru zilele vieţii lui. Dar ascultă-mă, Selma, ascultă-mă
cu luare-aminte. Nu avem altă cale decât despărţirea pentru a ne
apăra de micimea şi de răutăţile oamenilor? Oare ni s-a închis
înainte calea dragostei şi a vieţii, drumul spre libertate? Nu ne-a
rămas decât să ne supunem voinţei unui muritor ca toţi muritorii?"

187
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - VoL. 1

"Da, nu ne-a rămas decât despărţirea. Atât."

I-am luat mâna în palme. Îmi simţeam lăuntric răscoala
spiritului şi flacăra tinereţii. I-am spus, tulburat: "Ne-am supus
îndeajuns vrerii altor11, Selma. Din ceasul care ne-a adus, pentru
întâia oară, alături, am primit să fim călăuziţi de orbi şi să
îngenunchem la idolii lor. Din clipa în care te-am cunoscut, am fost
în mâna episcopului ca două mingi cu care se joacă şi pe care le
aruncă după cum vrea. Vom rămâne în umbra lui până la sfârşitul
zilelor noastre, până când ne va înghiţi pământul? Oare Dumnezeu
ne-a hărăzit darul vieţii pentru a o lăsa zdrobită de picioarele morţii,
crezi că ne-a dăruit libertatea pentru a face din ea umbră palidă a
robiei? Cel care stinge focul cu mâna lui este necredincios faţă de
Dumnezeu care l-a aprins. Iar cel care îndură nedreptatea şi umilinţa
şi nu se revoltă se face tovarăş al minciunii împotriva adevărului şi
al ucigaşilor care iau viaţa neprihăniţilor. Te iubesc, Selma şi tu mă
iubeşti, iar iubirea este comoara cea mai de preţ pe care Dumnezeu a
pus-o în sufletele largi şi preasimţitoare. Vrei să aruncăm această
comoară la porci, să o terfelească cu râturile şi s-o împrăştie, cu
copitele? Dacă avem în faţă lumea întreagă, cu toate frumuseţile şi
minunăţiile ei. De ce să trăim în hruba întunecată săpată de episcop
şi de ai lui? Ne stă înainte viaţa cu întreaga ei neatârnare şi libertate
şi cu toată fericirile şi bucuria dăruită de libertate? De ce să nu se
scoatem gâturile din jug, de ce să nu sfărmăm lanţurile care ne leagă
picioarele, pentru a merge către tărâmul liniştii şi al păcii? Ridică-te,
Selma, să plecăm din templul acesta mărunt către marele templu al
Creatorului. Vino să plecăm din ţara aceasta neştiutoare şi înrobită
către tărâmul îndepărtat pe care nu îl ating mâinile jefuitorilor şi nici
răsuflările diavoleşti, vino, să mergem degrabă spre ţărm, ocrotiţi de
întunericul nopţii, să urcăm pe corabia care ne va duce dincolo de
mările lumii, spre a începe o nouă viaţă, în puritate şi înţelegere,
departe de şuierăturile şerpilor şi de necălcaţi în picioare de cei
răufăcători şi nelegiuiţi . Nu mai şovăi, Selma, căci, acum, clipele
sunt mai preţioase decât coroanele prinţilor şi mai binefăcătoare
decât toate cohortele îngereşti. Vino, să urmăm coloanele de lumină
care ne vor călăuzi calea din aceste pustiuri iscate către pământurile
înverzite de flori.
Şi-a clătinat fruntea, privind către ceva nevăzut în templul acela
şi pe buze i se prelins un surâs de tristeţe mărturisitor al suferinţelor
ei lăuntrice, apoi mi-a vorbit, potolită: "Nu, iubitule, aceasta nu este
cu putinţă, căci soarta mi-a pus în mână pocal cu oţet şi pelin şi l-am
sorbit până la ultimele picături pe care am să le beau spre a vedea
toate tainele ascunse pe fundul cupei. Cât despre viaţa aceea nouă,

188
 ARIPI ZDROBITE

dumnezeiască, împodobită cu iubire, cu linişte şi cu pace, ea nu mi

se cuvine şi nici nu sunt vrednică să îi primesc bucuriile şi dulceaţa,
căci păsării cu aripile zdrobite îi este dat să orbecăie printre stânci,
nemaiputând să se înalţe în tăriile cerului, iar ochii acoperiţi de
pojghiţă văd ca prin ceaţă, dar nu zăresc lumina clocotitoare. Să nu-
mi vorbeşti, iubitul meu, despre fericire, căci smintirea ei mă
îndurerează mai tare decât toate nefericirile. Nu-mi zugrăvi
portretele desfătării, care mă înspăimântă precum durerea. Ci
priveşte-mă, să vezi flacăra sfăntă pe care Cerul a aprins-o în pieptul
meu. Tu ştii prea bine că te iubesc precum mama îşi iubeşte singurul
ei copil, este dragostea care mă povăţuieşte să te apăr chiar şi de
mine însumi, dragostea curăţită prin foc şi care mă opreşte acum să
te urmez până la capătul lumii şi să-mi ucid simţirile şi dorinţele
pentru ca tu să trăieşti, liber şi la adăpost de clevetirile lumii şi de
vorbele cele înveninate. Dragostea mărginită cere să fie stăpână
peste cel iubit, pe când dragostea fără neţărmurită nu se cere decât
pe ea. Iubirea născută între trezia tinereţii şi adormirea acesteia se
mulţumeşte cu o întâlnire, cu o punte şi hrăneşte din îmbrăţişare şi
sărutări, dar dragostea care se naşte din nemărginire şi se coboară pe
pământ adusă de tainele nopţii nu îşi doreşte decât eternitatea şi nu
stă în adoraţie decât înaintea dumnezeirii . Când am ştiut că
episcopul Bulos Ghaleb vrea să-mi pună oprelişte la a mai ieşi din
casa nepotului său şi să îmi răpească singura bucurie pe care am
avut-o după ce am fost dată acestuia a fost să stau la fereastră şi să
privesc marea, închipuindu-mi ţinuturile necuprinse şi libere care se
întind dincolo de apele ei, pământuri ale neîmpilării în care să
vieţuiesc alături de tine, acoperită de umbra ta şi beată de dragostea
pentru tine. Dar toate aceste visuri care luminează sufletul femeii
nefericite, făcându-l să se răzvrătească împotriva obiceiurilor goale
de noimă spre a căuta dreptatea şi libertatea m-au făcut să mă
umilesc şi să înţeleg că iubirea noastră sfâşiată şi mărginită nu are
tăria de a seta înaintea soarelui. Şi am plâns asemenea regelui care a
pierdut-o pe regina sa şi aidoma bogatului care şi-a pierdut averea şi
bogăţia. Dar, văzându-ţi chipul prin perdeaua fierbinte a lacrimilor şi
zărindu-ţi privirile care mă căutau, mi-am amintit de vorbele tale, pe
care mi le-ai spus cu vreme în urmă: "vino, Selma, să stăm înaintea
duşmanilor, înfruntând cu pieptul tăişul spadelor lor şi dacă ne vor
străpunge, să murim ca martiri, iar dacă vom învinge, să vieţuim ca
eroi. Căci suferinţa sufletului înaintea necazurilor este mai nobil
decât sobolul care orbecăieşte în întuneric". Aceste vorbe ale tale mi
le-am şoptit mie însămi, iubitule, în clipa când aripile morţii foşneau
la căpătâiul părintelui meu şi mi le-am amintit, mai apoi, când

189
 INTEGRALA KHAuL GrnRAN - V OL. 1

aripile deznădejdii se roteau în jurul tâmplelor mele. Şi m-am întărit

şi m-am îmbărbătat, eu, cea aflată în temniţă, simţind înlăuntrul acea
dezlegare sufletească prin care încercările devin mai blânde şi prin
care tristeţile se destramă. Şi am văzut că iubirea noastră este adâncă
precum este marea, înaltă aidoma stelelor şi nesfărşită ca bolta
cerului. Am venit astăzi la tine având în sufletul mei obidit o putere
necunoscută, puterea de a primi să sacrific ceva măreţ pentru a
obţine ceva şi mai mare. Sacrificiul fericirii de a fi lângă tine pentru
ca tu să rămâi nepătat şi departe de răutatea şi nedreptăţile lumii.
Ieri, am venit în locul acesta împovărată de lanţuri grele, dar astăzi
am venit fiind femeia care luptă să-şi rupă lanţurile şi să scurteze
calea. Am venit ca o fantomă rătăcitoare şi înfricoşată şi vin acum ca
femeie vie care ştie noimele durerii şi suferinţei şi vrea să îl apere pe
cel iubit de cei răi şi de ea însăşi. Am stat alături de tine ca o umbră
tremurătoare şi vin azi să îţi arăt şi să-ţi spun adevărul înaintea
sfintei Iştar şi a lui Mesia cel răstignit. Eu sunt, iubitule, copac
răsărit în umbră, dar azi mi-a întins crengile să foşnească, un ceas, în
luminile soarelui. Am Venit, iubitule, să îţi spun bun-rămas . Lasă
despărţirea noastră să se săvârşească în măreţie, aidoma focului care
topeşte aurul spre a-i spori strălucirea"
Aş fi vrut să vorbesc şi să mă împotrivesc spuselor ei, dar
privirile Selmei îmi învăluiau voinţa şi raţiunea. Chipul îi strălucea
asemenea unui înger care porunceşte tăcere şi ascultare. Mi s-a
lipsit, cu afecţiune, de piept, mi-a înconjurat gâtul cu braţele, apoi
mi-a pus pe buze un sărut fierbinte, nesfărşit şi profund, care mi-a
revărsat viaţă în întreaga fiinţă, tulburându-mi adâncimile tainiţelor
din suflet, făcând ca acea realitate naturală pe care, de obicei, o
numim "sinele" să se răzvrătească împotriva lumii întregi şi să se
încline tăcută în faţa acelui semn al existenţei care îşi făcuse adăpost
din pieptul Selmei şi jertfelnic din sufletul ei.
Soarele asfinţise, acoperind cu umbră grădinile şi livezile. În
mijlocul templului, Selma s-a ridicat, privind lung zidurile şi
ungherele lor, voind parcă să-şi reverse întreaga lumină a ochilor
peste chipurile zugrăvite şi peste înţelesurile ascunse ale acestora,
apoi a şoptit:
"lsuse, Nazarineanule, am ales Crucea ta, întorcându-mi chipul
de la Iştar şi de la desfătările ei ..În loc de lauri, mi-am pus pe frunte
cunună de spini şi m-am curăţit cu sânge şi lacrimi în loc de
parfumuri şi mirodenii. Am sorbit oţetul şi pelinul amar din pocalul
făcut pentru vin şi eter. Primeşte-mă, dar, printre cei care te urmează
puternici în neputinţele lor şi călăuzeşte-mă spre Muntele Căpăţânii

190
 ARIPI ZDROBITE

împreună cu aleşii tăi cărora le sunt de ajuns suferinţele, rămânând

fericiţiîn întristările lor"
S-a întors către mine, spunându-mi:
"Cu mulţumire mă întorc, acum, către peştera mea plină de
fantasmele fricii . Să nu te îngrijorezi şi să nu te întristezi pentru
mine, iubitule, căci cel care a văzut o singură dată umbra lui
Dumnezeu nu se va mai înfricoşa de fantomele diavolilor, iar ochiul
atins doar o dată de plinătate dumnezeirii, nu va mai fi orbit de
durerile lumii acesteia."
Fluturându-şi straiele de mătase, Selma a ieşit din templu,
părăsindu-mă stingher, pierdut în gânduri, visând la lumea
vedeniilor unde zeii domnesc pe tronuri, îngerii veghează asupra
mersului lumii, unde sufletele deapănă poveştile vieţii şi nimfele
ridică imnuri iubirii, melancoliei şi veşniciei. Când m-am trezit din
beţia aceea, vălurile nopţii se coborâseră asupra lumii. Eram rătăcit
în singurătatea dintre grădini şi plin de ecoul fiecăruia dintre
cuvintele rostite de Selma, îi revedeam fiecare, gest şi fiecare clipă
tăcută, chipul şi moliciunea mâinilor ei, iar când am înţeles adevărul
plecării ei şi toată singurătatea şi durerea dorului care avea să mă
aştepte după aceea am simţit cum puterea gândului îmi îngheaţă şi
firele inimii se destramă. Atunci, am înţeles pentru prima oară că
omul, măcar că se naşte fiinţă liberă, este rob al nedreptăţii şi legilor
pe care părinţii şi părinţii părinţilor lui le-au făcut. Am înţeles că
soarta pe care noi ne-o închipuim ca pe o taină dumnezeiască este
supunerea prezentului de către legea trecutului şi îngenuncherea zilei
de mâine în faţa legiuirilor din ziua de azi. De nenumărate ori, după
noaptea aceea m-am gândit la poruncile sufleteşti care au făcut-o pe
Selma să aleagă moartea în locul vieţii şi de fiecare dată am pus în
talgerul balanţei nobleţea jertfei de sine şi fericirea celor care sunt
răzvrătiţi, încercând a afla care dintre acestea două este mai înaltă şi
mai frumoasă. În tot acest zbucium am înţeles adevărul unic că
dăruirea dă nobleţe tuturor lucrurilor. Iar Selma Karameh a fost
întruchiparea nobleţei şi a credinţei.

Salvatorul
Trecuserăcinci ani de la căsătoria Selmei, dar nu fusese dăruită
cu prunc, să fie punte sufletească între ea şi bărbatul ei şi să-i
apropie precum zorii apropie sfărşitul nopţii de primele străluciri ale
zorilor.
Femeia care nu naşte este privită, peste tot, cu dispreţ, căci
egoismul celor mai mulţi bărbaţi îi face să-şi dorească perpetuarea

191
 INTEGRALA KHALIL G IBRAN - V OL. 1

prin copii şi să se împreuneze pentru a rămâne veşniciţi pe acest

pământ. ·
Bărbatul materialist îşi priveşte nevasta neroditoare cu ochi
ucigaşi, chinuind-o, socotind-o duşman şi dorindu-i moartea.
Mansur Bey Ghaleb era un asemenea om materialist nepăsător ca
pământul, dur precum fierul şi lacom ca un mormânt. Îşi dorea un
fiu care să-i ducă numele mai departe şi reputaţia din pricina căreia
ajunsese s-o urască pe Selma. Îi privea calităţile ca pe nişte
infirmităţi diabolice.
Copacul care creşte în peşteră nu dă roade. Selma trăia în
întunericul vieţii şi nu putea să rodească. Privighetoarea închisă în
cuşcă nu-şi face cuib pentru ca puii ei să nu moştenească robia. Dacă
florile din grădini sunt copii născuţi din căldura soarelui şi bunătatea
naturii, copiii omului se nasc din iubire şi dor. Selma Karameh nu a
avut parte de afecţiune în casa aceea somptuoasă de la Ras Beirut,
lângă ţărmul mării, se ruga Cerului, în liniştea nopţii, să-i dăruie
prunc care să-i şteargă lacrimile cu degete trandafirii şi să alunge, cu
lumina ochilor lui, fantoma morţii ascunsă în inima ei. Iar Cerul i-a
auzit rugile fierbinţi şi îndurerate şi i-a răsădit în pântece cântecul
fericirii, căci, la cinci ani de la căsătorie, a fost mamă, spălându-şi,
în chipul acesta, ruşinea şi umilinţa.
Privighetoarea captivă îşi făcuse cuib din penele aripilor.
Chitara zdrobită sub picioare, a renăscut în adierea luminoasă a
vântului care a făcut să răsune rămăşiţele strunelor. Selma Karameh
îşi întinsese spre soare mâinile eliberate, să primească dar
binecuvântat. Puţine sunt bucuriile vieţii care să se asemuie fericirii
pe care o femeie neroditoare o trăieşte atunci când legile naturii
eterne o chemă spre a-i dărui mândria de mamă. Toată frumuseţea
care se trezeşte în soarele primăverii şi toate bucuriile pe care le
revarsă venirea zorilor se adună în fiinţa acelei femei pe care
Dumnezeu a făcut-o să nu rodească pentru a-i dărui, mai apoi,
binecuvântarea aceasta.
Nu există altă lumină mai strălucitoare decât razele care se
revarsă din fiinţa plodului aflat în pântecul mamei sale. Sorocul
venirii pe lume a pruncului s-a împlinit într-un aprilie aşternut pe
costişe şi pe câmpii, ca şi cum natura însăşi se pregătise de
sărbătoare şi venea să aducă ofrandă de iarbă nouă şi flori.
Selma aşteptase această clipă precum călătorul aşteaptă să
răsară Luceafărul dimineţii pentru a-şi continua drumeţia. Viitorul
aşteptat îl văzuse prin perdeluire de lacrimi, dincolo de care
. întunericul se prefăcea în lumină.

192
 ARIPI ZDROBITE

Şi în noaptea aceea care se coborâse peste casele de la Ras

Beirut, Selma s-a întins pe patul naşterii, sfâşiată de durerile facerii
ca într-o într-o luptă între viaţă şi moarte. Se aflau acolo doctorul şi
moaşa, pregătiţi să aducă lumii un nou oaspete. Forfota lumii se
potolise, foşnetul valurilor abia se mai desluşea pe nisipul ţărmului
şi în toată singurătatea locului nu se mai auzea decât ţipătul înalt
care se revărsa în afară din casa lui Mansur Bey Ghaleb, ţipătul prin
care o viaţă se desparte de altă ţipătul de vestire a sosirii, glasul
măruntei puteri a fiinţei umane în faţa puterilor fără de capăt ale
cosmosului... Strigarea Selmei zbătându-se între doi uriaşi care se
cheamă viaţă şi moarte.
În zori, a adus pe lume un fiu. Auzind cele dintâi scâncete, şi-a
deschis ochii încercănaţi de durere şi, privind, a văzut în jur chipuri
luminate de bucurie, apoi a desluşit cum viaţa şi nimicnicia se mai
înfruntau, încă, la patul ei. Pentru cea dintâi oară s-a destins ca un
arc şi a strigat: "Copilul meu ... " Iar moaşa a ridicat boţul de om
înfăşurat în scutece de mătase, dându-l la picioarele mamei, în
vreme ce doctorul privea cu ochi trişti la Selma, clătinându-şi, din
vreme în vreme, capul, fără să rostească o vorbă.
Câţiva vecini, atraşi de plânsetele copilului au venit, aşa cum
erau, îmbrăcaţi în cămaşă de noapte, să spună vorbele cuvenite
tatălui. Numai doctorul continua să arunce priviri triste către prunc
şi către mama care-i dăduse viaţă. Slujitorii dăduseră fuga la Mansur
Bey, cu veste de bucurie şi să primească daruri pentru naşterea
moştenitorului lui. Şi medicul continua să privească trist la noul
născut şi la Selma.
Când soarele s-a ridicat, Selma şi -a luat copilul la sân şi pentru
prima oară ochii acestuia s-au deschis, îndreptaţi către ochii mamei,
a clipit şi i-a închis pentru ultima oară. Medicul l-a luat de la sânul
Selmei, vărsând două lacrimi şi şoptind mai mult pentru el:
"oaspetele ne-a părăsit" .
Copilul se stinsese în vreme ce, în salonul alătura, vecinii,
împreună cu tatăl, se bucurau şi goleau pahare pentru sănătatea şi
pentru viaţa lungă a pruncului. Selma îl pironise pe doctor cu
privirile şi striga să i se dea copilul, să- l alăpteze. A văzut, încă o
dată, la patul ei, încleştarea dintre moarte şi viaţă.
Răsunau clinchetele paharelor ciocnite de cei adunaţi să se
bucure.
Copilul se născuse înainte de zori şi închisese ochii pentru
totdeauna odată cu sclipirea primei raze de soare. Ce om are ştiinţa
de a măsura timpul şi a ne spune dacă vremea dintre crăpatul de ziuă

193
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

şi prima rază
a soarelui este mai scurt decât cel dintre naşterea
naţiilor şi dispariţia
lor?
Copilul Selmei venise pe lume ca o idee şi se stinsese ca un
suspin, ca o umbră. Selma gustase fericirea maternităţii, un gust
care, însă, nu a dăinuit ca să-i împlinească fericirea şi să alunge
moartea din inima ei.
Fusese un cuvânt rostit de eternitate şi întors, prea grăbit, să se
piardă în aceeaşi eternitate.
O perlă aruncată de valuri pe ţărm şi trasă, apoi, tot de valuri, în
adâncimile mării.
Un crin îmbobocit din legile fiinţării şi zdrobit sub picioarele
morţii.
Oaspetele drag pe care Selma îl aşteptase cu prelungă
înfrigurare şi venise pentru a pleca înapoi, înainte ca porţile vieţii să
i se fi deschis înainte.
Un plod prefăcut mai întâi în prunc şi apoi în ţărână.
Este viaţa fiinţei umane şi este viaţa popoarelor, a sorilor şi a
aştrilor.
Cu ochii aţintiţi asupra medicului, Selma îşi striga rugăciunea:
"Aduceţi-mi copilul la sân. Daţi-mi pruncul să sugă!"
Cu capul plecat, şi cu vocea înăbuşită, acesta vorbi
chinuit:"Copilul nu a trăit, doamnă. Îmbărbătează-te şi întăreşte-te,
ca să-ţi duci înainte viaţa!"
Mai întâi, Selma a ţipat îngrozită, apoi a amuţit şi pe buze i-a
deschis un zâmbet de fericire şi bucurie. Pe chip i se aşternuse o
lumină de linişte, parcă ar fi aflat atuncea ce ce căutase vreme
îndelungată şi nu găsise. A şoptit; "Daţi-mi copilul, aşa cum e! Să-l
ţin în braţele mele"
Medicul i-a aşezat la piept trupul neînsufleţit şi Selma, a prins
a-i vorbi, cu ochii aţintiţi în perete: "Ai venit, copilule, să mă iei cu
tine, ai venit să-mi arăţi drumul care coboară spre ţărm. E vremea de
plecare, mergi înaintea mea, călăuză, să ieşim din peştera cea
întunecată"
Razele soarelui pătrunseră dintr-o dată în încăpere cuprinzând
două trupuri încremenite pe patul străjuit de veghea mamei şi umbrit
de întunericul morţii.
Medicul a ieşit plângând şi, ajuns în salonul cel mare, chiotele
de bucurie s-au prefăcut în ţipăt şi geamăt. Doar Mansur Bey Ghaleb
nu a ţipat şi nu s-a jelit, n-a vărsat nici o lacrimă şi n-a rostit nici o
vorbă, încremenit şi drept ca o statuie, cu degetele încleştate pe
cristalul pocalului.

194
 ARIPI ZDROBITE

În ziua care a urmat, Selma a fost îmbrăcată rochia de mireasă

şi aşezată în sicriul căptuşit în catifea lucitoare, cu copilul pe piept,
între braţe, ca într-un mormânt. Cele două trupuri lipsite de viaţă au
fost purtate, într-un singur sicriu, oamenii înşiruindu-se şi pornind
agale pe calea spre cimitir. Mergeam şi eu, pierdut în cortegiu, dar
nimeni nu mă ştia şi nimeni nu îmi lua seama.
La cimitir, episcopul Bulos Ghaleb nu a încetat să înalţe rugi şi
cântări pentru sufletele celor duşi din această lume, înconjurat de un
sobor de preoţi ţinându-i isonul şi zornăindu-şi cădelniţele, cu priviri
şi chipuri indiferente, nepăsătoare.
Când sicriul a fost coborât în groapă, am auzit şoapta unui
necunoscut: "N-am mai văzut până acum doi morţi în acelaşi sicriu."
"De parcă ar fi născut ca să aibă cine să o ia şi s-o scape de
răutăţile şi nesimţirile lui Mansur" şi-a dat cu părerea o altă voce.
"Uitaţi-vă la Mansur Bey - a zis un al treilea - se uită în aer cu
ochi de sticlă, de parcă nu şi-ar fi pierdut şi nevasta şi pruncul într-o
singură zi."
"Nu vă faceţi griji. Că mâine unchiul episcop va să-i găsească
altă femeie mai bogată şi la avere dar şi la trup."
Preoţi i au continuat să cânte şi să îşi mişte cădelniţele până
când cioclii au terminat de astupat groapa şi cei din cortegiu au prins
a se apropia, unul câte unul. De episcop şi de nepotul său, spunându-
le cuvine care se spun în asemenea împrejurări .
Eu am rămas de-o parte, singur. Nimeni nu venea să mă
consoleze pentru r.enorocirea ce mă lovise, neştiind că Selma şi
pruncul ei îmi fuseseră cele mai dragi şi mai apropiate fiinţe din
lume.
Încet-încet locul s-a golit şi nu mai rămăsese decât un gropar cu
lopata şi cu hârleţul lui. L-am întrebat:
"Ştii unde este mormântul lui Fares Karameh?"
Omul m-a privit lung, apoi şi-a întins braţul către mormântul
Selmei: ·
"În groapa asta, răposata se odihneşte le pieptul părintelui ei şi
copilul la pieptul mamei. Toţi, sub acelaşi morman de ţărână."
Ş i i-am răspuns:
"Omule, în mormântul acesta, ai îngropat şi inima mea. Nici nu
bănuieşti ce bine mult mi-ai făcut."
Groparul şi-a luat uneltele şi a plecat, dispărând printre pini.
Învins de durere şi de tristeţe, m-am aruncat pe pământul reavăn al
mormântului, zguduit de suspine şi plâns.

195
 O LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET
Lt .,, . . i ·--,I ~a
.
4 • tJ
.J

,...., 1914,....,

Pentru ME.H Această carte - prima

adierea a furtunii care îmi este viaţa. Nobilului spirit
care îndrăgeşte adierile, mergând împreună cu
zbaterile furtunii
Gibran
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Precuvântare
Eu nu îmi dau tristeţile inimii în schimbul bucuriilor omeneşti
şi nici nu vreau ca lacrimile cu care durerea îmi udă rănile să se
prefacă în prilejuri de bucurie. Îmi doresc, doar, ca viaţa să-fi fie şi
să rămână lacrimă însoţită de zâmbet: lacrima care îmi purifică
spiritul şi mă ajută să înţeleg tainele şi umbrele vieţii şi zâmbetul
prin care mă apropii de rădăcini şi aduc mărire şi slavă lui
Dumnezeu; lacrima prin care îmi trăiesc clipele de nefericire şi
zâmbetul prin care mă bucur că sunt.
Vreau să mor ars de jeraticul dornlui, iar nu să vieţuiesc în
inutilitate fără sfârşit. Vreau ca sufletul să îmi fie flămând de iubire
şi frumuseţe, căci am privit şi am înţeles că în omul care se
mulţumeşte cu ce i-a fost dat se ascunde fiinţa cea mai apropiată de
materie, am ascultat şi am auzit suspinele celui ars de flacăra
aspiraţiei, mai arzătoare decât toate versetele şi decât toţi psalmii.
Când seara coboară, floarea îşi strânge corola şi adoarme
îmbrăţişată cu dorul ei, iar în faptul zilei îşi deschide buzele pentru a
primi sărutările soarelui, căci viaţa florii este dor şi comuniune, este
lacrimă şi este surâs. Apele mării, prefăcute în abur, se înalţă şi se
fac nor plutitor peste coline şi văi care, sub adierile vântului, picură
ploaie peste setea ogoarelor, umple mătcile râurilor şi se întoarce la
casa lui cea dintâi care este oceanul. Viaţa norilor este despărţire şi
reunire, este zâmbet şi este lacrimă. Tot aşa, sufletul se desparte de
spiritul lumii, rătăceşte prin lumea materiei, pluteşte, asemenea
norului, peste munţi de tristeţe şi peste tăpşane de bucurie până când
întâlneşte zefirul nimicniciei şi se întoarce spre tărâmul din care a
purces, spre oceanul iubirii şi frumuseţii, spre Dumnezeu ...

Anotimpurile iubirii
Primăvara

Vino, iubita mea, să alergăm printre dealuri căci, iată, zăpezile

s-au topit, se trezesc adierile vieţii, vălurind pe costişe şi prin poieni,
vino, să călcăm pe urmele primăverii risipite până în zările zărilor.
Vino, iubito, să urcăm către crestele muntelui şi să privim din înaltul
lui cum verdele creşte de jur împrejur.
Iată zorii de primăvară cum împrăştie vălul de albeaţă al iernii,
vezi nucii şi merii cum se învestmântează în flori ca nişte nimfe în

198
 0 LACRIMĂ ŞHJN ZÂMBET

Noaptea Destinulu? . S-au trezit jordiile de viţă şi se îmbrăţişează

3

precum braţele celor îndrăgostiţi, pâraiele au prins să dănţuie peste

stânci, înălţând imne de veselire, florile se ridică din inima firii
precum spuma se ridică pe creasta valului.
Vino, să sorbim picurii cei de pe urmă ai ploii, adunaţi în
cupele desfăcute ale narcisei, căci sufletele ne sunt pline de cântecul
păsărelelor îmbătate de adierea zefirului. Vino să ne aşezăm lângă
stânca în care se ascund tămâioare şi să ne dăruim unul altuia
sărutările dragostei.

Vara
Vino pe ogor, iubita mea, căci este vremea de seceră şi spicele
s-au copt în căldura iubitoare a soarelui, vino, până nu ne vor lua-o
păsărelele înainte să se bucure de roadă şi albinele să umple faţa
rumenă a pământului. Vino să culegem darul câmpului precum
sufletul culege grăunţele fericirii pe care iubirea le-a semănat în
huma roditoare a inimii, vino să umplem de bogăţie hambarele, cum
vi aţa ne-a umplut sufletul cu bogăţia iubirii. Vino, tovarăsa mea, să
ne fac em aşternut din iarba cea unduioasă, cerul să şi-l facem
vestmânt şi tâmplele să le culcăm în moliciunea chemătoare a
fânului, lăsând de-o parte toate poverile zilei, vino să adormim
legănaţi , căci văile ne îmbie cu cântec de naiuri.

Toamna
Să mergem la vie, iubita mea, să zdrobim ciorchinii şi să
turnăm în butoaie mustul cum spiritul se umple de înţelepciunea
timpurilor trecute. Vom culege roada bogată şi ne vom bucura de
amintirea florilor ofilite pe câmp. Ne vom întoarce acasă trudiţi, căci
frunzele copacilor vor fi ruginit şi se vor fi lăsat mânate de vânt să
facă acoperiş florilor. Vino, iubito, căci păsările se duc către alte
ţărmuri de lume, purtând cu ele amintirea grădinilor şi singurătatea
iasomiei şi mirţilor care plâng dăruindu-şi pământului lacrimile.
Să ne întoarcem, căci apele râurilor au stat, lacurile sunt pline
cu lacrimi de bucurie şi dealurile şi-au dezbrăcat vestmintele cele
văratice . Vino, iubito, căci natura se coboară încet în tristeţe şi se
trece spre somn, legănată de unduirile încete şi melancolice ale
Nehavandului 24 .
23
În tradiţia şi teologia islamică, noaptea în care profetului Muhammad i-au
fost revelate primele versete ale Coranului
24
Vezi nota 2

199
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Iarna
Apropie-te de mine, tovarăşă a vieţii şi a fiinţei mele şi nu lăsa
suflările iernii să pună stavilă între noi. Aşează-te lângă mine, la
gura sobei, căci focul este fruct ademenitor al iernii şi povesteşte-mi
despre vremi care nu mai sunt, căci auzul mi-a obosit de izbucnirile
viforului şi jeluirile firii . Zăvorăşte uşile şi acoperă ochii ferestrelor,
căci vederea urgiilor de afară îmi revarsă tristeţe în suflet, şi chipul
oraşului îngropat în nămeţi îmi aşterne neguri cernite pe inimă. Mai
toarnă ulei în opaiţ, iubită a vieţii mele, căci stă să se stingă şi adu-I
mai aproape de tine să-ţi citesc pe obraji poveştile nopţilor. Apleacă
ulciorul cu vin şi să bem, amintindu-ne de vremea culesului. Vino,
fie-mi aproape, iubito, căci focul abia mai pâlpâie şi stă să se facă
cenuşă. Cuprinde -mă cu braţele tale, căci şi opaiţul s-a stins şi ne-a
acoperit întunericul. Iată, vinul vechi ne-a îngreunat pleoapele, ci
priveşte-mă cu ochi somnoroşi şi îmbrăţişează-mă până nu mă dau
furat somnului. Sărută-mă, căci omătul a acoperit lumea toată, în
afară de dulcea sărutare a gurii tale. Ah, iubita mea, cât de străfundă
este marea neţărmurită a somnului şi cât de departe sunt zorii ... în
lumea aceasta!

Poveste
Pe un mal de râu, în umbră de nuci şi de sălcii, se odihnea un
tânăr, fiu de ţăran, după înfăţişare, privind gânditor la curgerea
liniştită a apei. Crescuse în sânul naturii unde totul este glas şi
poveste de dragoste, unde ramurile se îmbrăţişează, unde florile
unduiesc şi cerul este veşnic plin de cântecul zburătoarelor. Nu cu
multă vreme în urmă, pe malul uni izvor, acest tânăr abia trecut în a
douăzecea primăvară a vieţii , văzuse o fată, între alte fete adunate
acolo, şi o îndrăgise, aflând mai în unnă că era odrasla unui prinţ
oarecare. Încercase să-şi pună stavilă simţămintelor şi să-şi înfrâneze
pornirile inimii, dar cine poate să stăpânească o inimă cuprinsă de
dragoste? Şi cine poate să oprească spiritul de a căuta şi a afla
adevărul, când, prins între spiritul şi inima lui, este asemenea unei
ramuri prinsă între vântoasele de la Miazănoapte şi de la Soare -
Apune.
Privea la o floare de tămâioară desfăcută alături de o margaretă,
asculta privighetoarea întrecându-se în cântec cu mierla şi lăsa
lacrimile să-i ude singurătatea. Dar ceasurile iubirii fierbinţi au
trecut ca un vis şi, printre lacrimi stătea de vorbă cu sinele lui :
"Dragostea aceasta îşi râde de mine, ducându-mă acolo unde

200
 0 LACRIMĂ ŞI-lJN ZÂMBET

speranţele sunt zadarnice şi dorinţa povară. Iubirea căreia m-am

robit îmi făgăduieşte palate de prinţi, dar mă coboară în cocioaba
mea de ţăran. M-am supus ţie, iubire şi ţi-am dat ascultare. Ce mai
doreşti de la mine încă şi încă? M-am lăsat călăuzit pe cărările tale
de foc şi la flăcările tale m-am pârjolit. Mi-am deschis ochii, dar n-
am văzut decât întuneric, limbii mele am dat slobozenie şi n-a grăit
decât cuvinte de durere şi geamăt. Dorul mi-a înflămânzit sufletul şi
nu-mi pot astâmpăra foamea decât cu sărutarea iubitei. Sunt prea
neputincios, dragoste, şi nu ştiu de ce mă năpăstuieşti tu, care eşti
cea puternică. Tu eşti cea dreaptă, dar obijduieşti pe mine,
neprihănitul. Pentru ce nu am alt tovarăş decât pe tine şi pentru ce,
stăpânindu-mă, nu mă pot bucura? De-mi curge o lacrimă fără de
voia ta, o şterg pe furiş, iar dacă picioarele mă duc pe alte căi decât
pe calea ce mi-a arăţi, picioarele se împiedică. Fă, dar, cu trupul meu
după cum îţi e voia şi slobozeşte-mi sufletul să se bucure de
frumuseţea acestor câmpii înflorite în umbra aripilor tale. Pâraiele se
curg către marea cea iubită şi mare, florile surâd Soarelui care le este
drag şi norii se coboară către preadoritele văi care îi aşteaptă. Dar
însă eu, cel pe care nici pâraiele nu îl ştiu, nici florile câmpului nu-l
aud, nici norii cerului nu au puterea de a-l pricepe, eu sunt cel care ţi
se arată, iubire, însingurat în înfrigurările lui, depărtat şi străin de
draga mea care nu mă vrea a-i fi nici suliţaş şi războinic în pâlcurile
de oşteni ai părintelui, preaslăvitului prinţ, ş1 mc1 slugă în
pustietăţile palatului ei.
Tânărul stătu din vorbire de parcă ar fi aşteptat să înveţe
cuvintele noi din şopotul apei ori din foşnetul frunzarelor şi al
crengilor, urmând, întru aceasta, a vorbi cu sinele său:
"Tu, ce porţi nume pe care îmi este teamă să îl rostesc ca nume,
tu, cea ascunsă de mine în vălurile slavei şi în zidirile măreţiei, tu,
vrăjitoare pe care nu îmi este dat să o văd decât în tărâmul veşniciei
în care toţi ne asemuim în toate unul altuia şi toţi alţii se asemuie
unuia, tu, în înaintea căruia se prosternează genunchii firavi şi se
deschid visteriile şi lăcaşurile de rugăciune, tu ai pus întreagă
stăpânire şi putere a ta peste o inimă al cărei sfânt se numeşte iubire,
ai făcut rob dintr-un suflet pe care Dumnezeu l-a dăruit cu iubirea
cea fără seamăn întru cinstire a Lui ai viclenit o minte care, înainte
de tine, a fost libertate din libertatea câmpiilor şi a ajuns, iată,
prizonier înlănţuit în lanţurile simţirii acesteia. Te-am întrevăzut pe
tine, frumoaso, şi am înţeles pricina venirii şi întrupării mele în
lumea aceasta, iar văzându-ţi şi măsurându-ţi înălţimea la care te afli
şi când am privit la micimea fiinţei mele, am aflat că zeii şi
Dumnezeu au tainele lor care nu sunt date făpturii umane a le

201
 INTEGRALA KHAuL GrnRAN - V OL. 1

cunoaşte, am ştiut că Divinitatea singură ştie căile pe care să

călăuzească pribegia sufletelor spre tărâmul iubirii nesupuse legilor
omeneşti. Cufundându-mi privirile în privirile tale, m-am încredinţat
că viaţa aceasta este Paradisul în care pătrunzi doar prin poarta
numită inimă omenească. Văzând înfruntarea dintre înalta ta măreţie
şi fiinţa mea cea umilă precum este războiul dintre necredincios şi
cel prea cufundat în neputinţele sale, am desluşit cum că pământul
acesta nu îmi este mie ţarină, patrie şi pământ. Văzându-te şezândă
între cele de-o seamă cu tine, asemenea florii singuratice printre tufe
de busuioc, am cugetat că miresele din visele mele s-au întrupat,
făcându-se om asemenea mie. Am aflat cum că spinii florii de
trandafir se prefac în degete simţitoare şi că tot ce se adună în
ţesăturile unui vis se destramă în fulgerarea treziei."
S-a ridicat de la locul unde şezuse, îndreptându-se spre izvor,
aplecat aş ij derea aripilor de inimă frântă şi a dat întrupare
singurătăţii şi deznădejdii sale prin aceste cuvinte:
- Vino, moarte, şi mântuieşte-mă, căci pământul care sugrumă
cu spini pocalele florilor nu este făcut pentru vieţuire. Vino şi dă-mi
scăpare de viaţa în care iubirea se coboară de pe înălţimea tronului ei
lăsând cinstea şi virtutea în locul ei. Despovărează-mă, moarte, căci
veşnicia este mai potrivit tărâm pentru întâlnirea dintre îndrăgostiţi i
lumii acesteia. Acolo, în veşnicie, va să-mi aştept iubirea spre a mă
face cu ea una şi nedespărţită fiinţă.
Când a ajuns la izvor, umbrele serii începuseră să se înalţe şi
soarele îşi aduna de pe câmpuri dantelăriile de lumină.
În clipita aceea, a văzut-o, în rătăcirile lui, pe fata prinţului şi
fruntea i s-a coborât pe piept, vrând, parcă, să se pună împotriva
inimii care voia să fugă din cuşca pieptului. Printre coroanele
sălciilor se ivise o fată târându-şi umbra peste vârfuri de iarbă şi
venind înspre el. Iar când i-a fost alături, şi-a aşezat mătasea palmei
pe creştetul lui şi el a privit-o, asemenea adormitului trezit de suliţa
de lumină a soarelui şi, privind-o a văzut-o pe fata prinţului
îngenuncheată în faţa lui precum Moise îngenuncheat înaintea
rugului prins de flăcări. Iar de a vroit să vorbească, limba i-a
tremurat şi în locul ei au vorbit lacrimile care prinseseră a-i şiroi pe
obraji. Iar atunci tânăra fată l-a cuprins cu braţele ei şi l-a sărutate cu
buzele sale fierbinţi, spunându-i, apoi, cu un glas care era mlădierea
cântecului de nai:
- În visele mele te-am zărit pe tine, iubitule şi în singurătate ţi­
am privit chipul, căci tu eşti tovarăşul cel pierdut al fiinţării mele şi
îmi eşti jumătatea cea preafrumoasă de care m-am despărţit în clipa
când am fost osândită să vin pe lumea aceasta. În taină am venit,

202
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

iubitule, să te regăsesc şi, iată,

te afli acuma între braţele mele,
rugându-mă să nu-ţi fie teamă. Slava şi măreţia tatălui meu le-am
lăsat, să te urmez pe tine până la capătul lumii şi împreună cu tine să
golesc pocalul vieţii ori cupa morţii . Vino, iubitule, să ne pierdem în
ţinuturile cele neştiute şi necălcate de oameni!
Şi aşa au plecat rătăciţi prin frunzare şi învăluiţi de aripile
nopţii, netemători de mânia acelui prinţ şi nici de fantasmele
întunericului.
Iar la fruntariile de departe ale ţării aceleia, iscoadele trimise de
prinţ au dat peste două schelete de oameni, unul dintre acestea mai
avânt în jurul gâtului colier de aur, iar în laturea lor au văzut o
lespede care avea scrijelite aceste slove:"lubirea ne-a adunat şi
moartea ne-a luat. Cine să aibe puterea se ne despartă şi cine să ne
facă încă o dată ce-am fost?"

Oraşul celor morţi

Odată, am fugit de tumultul oraşului, rătăcind în tăcerea
câmpiilor până când am făcut popas pe vârful unei coline înalte pe
care firea o împodobise cu toate colierele sale de frumuseţe.
Departe, jos, se întindea oraşul, cu toate casele şi palatele sale
acoperite de fumul gros aruncat în aer de coşurile atelierelor.
Din înălţimea colinei priveam către lucrările omului - rod al
unei trude zadarnice. Mă sileam să nu mă gândesc la toate câte au
fost ridicate de scoborâtorii din părintele nostru Adam şi mi-am
întors privirile către câmpul care este tron al lui Dumnezeu şi am
văzut în mijlocul lui un cimitir - pădure de coloane cioplite în
marmură şi străjuite de coroane de pini.
Acolo, între oraşul viilor şi oraşul celor morţi am stat şi am
cugetat la vânzoleala şi la forfota de necontenit al celui dintâi şi la
liniştea înstăpânită peste coloanele celui de-al doilea. De o parte,
speranţe şi suferinţă, iubire şi desfătare, bogaţi şi săraci, credinţă şi
erezie şi, de cealaltă parte, pulberi aşternute peste alte pulberi din al
căror pântece natura face să încolţească şi să se nască plante şi
neştiute vieţuitoare . Si toate acestea, la adăpostul şi în liniştea
netulburată a întunericului.
Pe când mă dedasem unor asemenea cugetări, atenţia şi privirea
mi-au fost atrase către un cortegiu care mergea în nerânduială, având
în frunte muzicanţi care slobozeau în nemişcarea văzduhului cântece
şi psalmodieri de tristeţe. Cortegiu în care se regăsiseră la un loc,
măreţia şi sărăcia şi toate chipurile în care ni se înfăţişează făptura
umană. Era cortegiul mortuar al unui preaputernic şi bogătaş,

203
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

rămăşiţele unui mort urmat de cei care nu muriseră încă, plângând,

jeluindu-se şi tulburând tăcerile firii cu ţipete de îndurerare.
Au pătruns în cimitir, preoţii au prins a ridica rugăciuni şi a-şi
clincheti în aer cădelniţele, muzicanţii suflau cu tărie în surlele lor,
apoi s-au perindat cititorii de necrologuri proslăvind virtuţile
răposatului, şi după ei, poeţii recitând cu patos poeme de plângere
rânduite în cuvinte alese care păreau a nu se mai sfârşi vreodată. Iar,
pe urmă, mulţimea s-a risipit, lăsând groapa proaspăt săpată în
seama cioclilor şi în straja maldărelor de flori şi coroane sortite
uitării.
Îi priveam, gânditor, cum se scurgeau înapoi, spre oraş. Soarele
se lăsase către amurg, lungind umbrele stâncilor şi copacilor şi
natura îşi dezbrăca straiul de lumină al zilei. Atunci am zărit doi
bărbaţi ducând pe umeri un cosciug de scândură negeluită şi înapoia
lor o femeie în straie sărace având la piept un copil de ţâţă şi alături
de ea un câine care arunca priviri speriate când spre femeie, când
spre coşciug. Era un cortegiu al tristeţii şi al nefericirii, o femeie
vărsând lacrimi amare, un prunc care plângea răspunzând la
plânsetul mamei şi un câine credincios, poate la fel de trist şi
nefericit.
Au pus coşciugul în groapă, la marginea cea mai îndepărtată a
cimitirului plin cu lespezi şi coloane de marmură apoi, în aceeaşi
tăcere, au făcut calea-ntoarsă, urmaţi de câinele care îşi pierduse
stăpânul şi s-au făcut nevăzuţi printre trunchiurile şi desişurile
copacilor.
M-am întors, atunci, înspre oraşul celor vii şi m1-am spus:
"acela este oraşul celor avuţi şi puternici."
Apoi, m-am întors spre oraşul morţilor şi mi-am spus: "Şi
acesta este plin, ca şi celălalt, de cei bogaţi şi atotputernici. Dar,
Doamne, unde este cetatea celui sărac, nefericit şi neputincios?" Şi,
uitându-mă spre norii din tării, rumeniţi de ultimele sclipiri ale
soarelui, mi-am răspuns: "Acolo!"

" moartea poetului stă vieţuirea sa

In
Noaptea şi-a întins aripa peste oraşul învestmântat în zăpezi şi
frigul i-a alungat pe oameni din uliţe şi bazaruri izgonindu-i în
întunecimea sălaşelor lor.
Într-una din multele mahalale se afla o casă dărăpănată şi gata
să se prăvălească sub povara omătului, iar într-un ungher al acelei
magherniţe se oprise, nepăsător, un fluture întors către lumina
anemică a opaiţului.

204
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Un tânăr aflat în floarea vieţii, presimţind clipa când viaţa îl va

înlănţui cu poverile ei, îşi aşteaptă destinul, având pe chipul palid o
rază din lumina speranţei şi pe buze un zâmbet trist.
Un poet venit în lume să bucure, cu stihurile sale, inimile şi
sfeletele semenilor, se stinge din viaţă în oraşul celor vii şi bogaţi .
Un spirit nobil coborât odată cu binecuvântările Cerului spre a
face ca viaţa să fie plăcere şi bucurie se desparte de viaţă mai înainte
de a fi văzut surâsul acesteia.
Un luptător trăgându-şi suflările cele din urmă, fără alt tovarăş
de singurătate decât opaiţul şi un vraf de hârtii încărcate cu slove
frumoase.
Tânărul luptător îşi adună ultimele puteri, ridicându-şi mâinile
către Cer şi mişcându-şi pleoapele ofilite voind, parcă, să străpungă
cu cele din urmă priviri, bagdadia cocioabei aceleia jalnice, spre a
mai vedea o dată stelele din ţării. Ş i şoapte abia auzite:
"Vino, moarte frumoasă, căci sufletul meu îţi duce dorul,
chemându-te. Vino şi zdrobeşte-mi cătuşele şi lanţurile materiei, că
am abosit să le târăsc după mine. Vino, dulce moarte, şi salvează-mă
de această lumea. Zoreşte-te să îmi fii aproape. Căci omul şi- a întors
chipul lui de la mine, aruncându-mă în hruba uitării, căci nu am fost,
asemenea lui, poftitor de averi şi nici asupritor al celui mai
neputincios decât mine. Vino, dulce moarte, şi ia-mă la tine căci
semenii mei nu mai au trebuinţă de mine, strânge-mă la pieptul tău
plin de nesfârşită iubire. Sărută-mi buzele care nu au cunoscut
dulceaţa din sărutul buzelor mamei, care nu au ştiut frăgezimea
obrazului de soră, nici frumuseţea celei iubite. Vino degrabă şi
îmbrăţişează-mă, moartea mea!"
Iar atunci, alături de patul durerii s-a înfiripat fantasma unei
femei de o frumuseţe mai presus de frumuseţea umană, purtând strai
lucitor precum neaua şi purtând între degete coroane de crini din
grădinile cerului. S-a apropiat, îmbrăţişându - l şi închizându-i
pleoapele să nu vadă, şi aşternându-i pe buze sărutarea iubirii,
prefăcută în zâmbet de împăcare.
Iar în clipa aceea, odăiţa a rămas goală. Nu mai rămăseseră
acolo, decât lutul podelei şi câteva foi de hârtie împrăştiate prin
întunecimea ungherelor.
Vreme după vreme s-a scurs şi poporenii din oraşul acela şi-au
dus mai departe viaţa de necredinţă ş i nepăsare. Când, în sfârşit, s-au
trezit, şi ochii lor au primit strălucirea cunoaşterii, au ridicat acelui
poet o preafrumoasă statuie aşezată în piaţa mare din centrul
oraşului. Apoi, an după an, se adunau, la o zi anumită, să se
prosterneze înaintea statuii. Cât de neştiutor este omul!

205
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Sirenele
În străfundurile maru care înconjoară insulele apropiate de
locul în care răsare soarele, în adâncimi pline de scoici cu
mărgăritare, stătea trupul neînsufleţit al unui tânăr înconjurat de
sirene cu plete de aur, printre firele unduitoare de mărgean. Privind
cu ochi de aztir trupul acelui tânăr şi vorbeau între ele cu voci de
muzică, o poveste pe care, auzind-o, freamătul mării a adus-o la
ţărmuri de unde briza a purtat-o, auzind-o şi eu.
Şi a grăit una dintre sirene:
- Făptura aceasta omenească a fost adusă aici de învolburările
mării.
Şi a zis a doua sirenă:
- Marea nu a fost învrăjbită, ce doar omul care se crede
coborâtor din stirpe zeiască s-a aflat în aprig război în care sângele a
curs în şuvoaie înroşind faţa mării, iar acesta de îl vedem este
ucigătorul războiului.
Nu ştiu, a vorbit a treia sirenă - nu ştiu ce este acela război, dar
însă am cunoştinţă cum că omul, văzându-se stăpân peste întinderile
pământului, a poftit a se înstăpâni şi peste nemărginirile mării,
născocind întru aceasta unele nemaiştiute spre a se ridica împotriva
furtunilor şi a valurilor. Întru care Neptun, tatăl mărilor, tare s-a
mâniat căci nu mai văzuse până atunci fiinţă omenească să îi fi adus
ofrande, lui, părintelui nostru. Iar ceea ce noi am văzut sunt
rămăşiţele acelor ofrande şi jertfe ale omului pentru măreţul rege
Neptun.
Apoi a vorbit a patra sirenă, zicând:
- Măreţ şi slăvit este zeul Neptun, pe cât de împietrită şi crudă îi
este inima. De-aş fi fost eu stăpână şi sultană a mărilor nu a-şi primit
să mi se aducă jertfe .însângerate. Veniţi să privim leşul, poate că în
chipul acesta vom şti mai multe despre seminţia umană.
Apropiindu-se de trupul tânărului, sirenele i-au căutat prin
cutele vestmântului în care era îmbrăcat, iar într-o ascunzătoare,
deasupra inimii, au dat peste carte scrisă cu slove pe care, luând-o,
una dintre ele a buchisit:
"Iubitul meu! Noaptea a ajuns la răscruce şi somnul mă
ocoleşte. Altă desfătare nu aflu decât în lacrimile care îmi curg şi
nădejdea că te vei întoarce, slobozit din ghearele războiului.
Neştiind, iubitule, ce să-ţi scriu, îmi las sufletul să se aştearnă el
singur pe hârtie, prefăcut în slove, sufletul meu chinuit de suferinţă
şi mângâiat de iubirea prin care durerea se schimbă în desfătare şi
tristeţile se fac bucurie. Când iubirea ne-a adunat inimile laolaltă şi

206
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

aştepta ca şi trupurile să ni se unească sub aripa aceluiaşi suflet

nedespărţit, ai urmat chemarea războiului, împins de datoria şi de
iubirea faţă de patrie. Dar ce este această datorie care îi desparte pe
cei care se iubesc şi pe mame femei le face văduve şi face orfani din
copiii rămaşi fără tată? Ce este această iubire de patrie care, pentru
pricini mărunte, vrea război pentru uciderea patriei? Ce datorie este
aceea care îi cheamă la moarte pe cei lipsiţi de putere şi pe copiii
lor? Dacă datoria aceasta înseamnă alungarea păcii şi înţelegerii
dintre naţii şi dacă iubirea de ţară alungă spiritul vieţii umane, atunci
această datorie şi această iubire de ţară nu sunt trebuincioase. Dar tu
să nu iei în seamă vorbele acestea pe care le spun, ci fii curajos şi
iubitor de patria ta. Nu da ascultare vorbelor zise de o fată orbită de
dragoste şi de despărţire. Iar dacă iubirea nu te va întoarce la mine în
viaţa aceasta, fie ca ea să mă unească cu tine în viaţa care va să fie
pe lumea cealaltă."
Sirena a aşezat hârtia la loc, în veşmintele tânărului. Şi,
îndepărtându-se, triste, una dintre ele a spus: "Mai de piatră şi mai
crudă decât Neptun este inima făpturii umane."

Sufletul
Zeul tuturor zeilor a rupt din sinele său suflet şi a născocit în el
frumuseţe,
Dăruindu-l cu mlădieri de zefiri fermecaţi, cu parfumul florilor
de pe pajişti şi cu toată lumina Lunii
Şi a întins, după aceea, pocalul cu bucurie şi desfătare,
zicându-i:
"Din potirul acesta să nu bei decât doar dacă îţi vei da uitării
trecutul şi nu vei mai lua aminte la ceea ce va să fie. Doar atunci să
bei, ca să cunoşti noima şi bucuriile vieţii."
Şi zeul zeilor a presărat peste sufletul acela iubire care se
destramă la cel dintâi geamăt de mulţumire a lenei şi a mai pus peste
el dulceaţă care se împrăştie la întâiul cuvânt născocit de suflet.
În străfundurile lui a aşezat vedere care vede ceea ce nu este dat
să fie văzut
Şi simţământ curgător asemenea umbrei şi închipuirii
L-a învestmântat în straie de spini ţesute de îngeri din văluririle
curcubeului
Apoi i-a dăruit lumina imaginaţiei care este întuneric al
descurajării
A mai luat jar din pârjolul mâniei, vând venit dinspre
necunoscuturile pustiei, nisip de pe ţărmul umed al mării numită cu

207
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

numele egmsm şi humă de sub tălpile veacurilor şi din muntele

omenesc
Şi le-a dat sufletului pe toate, mai dându-i, aşijderea, putere, să
se răzvrătească în contra nebuniei şi să se stingă înaintea poftirilor
celor neînfrânate
Şi zeul tuturor zeităţilor a surâs şi a plâns, simţind nemărginită
iubire. Şi aşa l-a unit pe om cu propriul suflet.

Zâmbet şi lacrimă

Soarele îşi strânsese aripile de lumină de deasupra grădinilor

împovărate de flori şi, de dincolo de linia zării, prinsese a se ridica
Luna cu razele ei argintate şi blânde. Aşezat sub coroana unui copac,
priveam, prin aerul nopţii schimbător de la o stare la alta şi prin
ramurile întreţesute, la stelele risipite ca nişte bănuţi pe covorul
cerului azuriu şi ascultam în departe, foşnetul pârâului care curgea
liniştit în albia văii.
Păsările se ascunseseră prin frunzare, florile îşi strânseseră
caliciile a somn şi, în tăcerea înaltă, am auzit foşnet de paşi prin
iarbă. Cercetând cu privirea, am desluşit un tânăr şi o fată
apropiindu-se. După puţină vreme s-au oprit în umbra unui copac. Îi
vedeam, dar ei nu mă puteau zări .
Tânărul cerceta împrejurările jur în jur şi după o vreme l-am
auzit şoptind fetei de lângă el: "Aşează-te alături de bine, iubito,
ascultă-mă şi zâmbeşte-mi, căci în zâmbetul tău stă tot înţelesul
iubirii mele şi al viitorului nostru şi zilele vremii pentru bucuria
noastră au fost făcute. Sufletul mi-a vorbit în taină despre îndoielile
tale, iubito, iar a te îndoi de iubire este mare păcat. Va să vină fără
întârziere timpul când ai să fii stăpână peste toate pământurile
acestea pe care acuma le luminează razele de argint ale Lunii, peste
palatul mai mândru decât palatele regilor, purtată de caii mei în
preumblări nesfârşite şi legănată în trăsurile mele către preafrumoase
locuri de dănţuire şi de petrecere. Zâmbeşte, iubito, aşa cum galbenii
sclipesc în visteriile mele şi împodobeşte-mă cum împodobită vei fi
de giuvaerurile părintelui meu. Inima mea nu voieşte altceva decât
a-şi revărsa înaintea ta, toate tainele pe care le ţine ascunse. Ne
aşteaptă, iubito, nu o lună, ci un întreg an de miere, un an în care
vom petrece pe lacurile Elveţiei, pe cărările tainice ale Italiei, pe
lângă palatele care se oglindesc în apele Nilului sub ramurile
cedrilor din Liban. Vei întâlni prinţese şi doamne din înalta societate
care te vor pizmui pentru giuvaerurile şi pentru vestmintele tale.
Toate acestea sunt darul pe care ţi-l fac şi vreau să-mi spui că te

208
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

bucuri. Ce dulce este, iubito, zâmbetul tău din care sunt brodate
zilele vieţii mele."
Nu mult după aceea, i-am zărit mergând încet şi călcând sub
picioare florile adormite aşa cum încălţările celui bogat zdrobesc sub
tălpi inima săracului celui nefericit
Apoi i-a înghiţit întunericul nopţii şi am rămas acolo, cugetând
la locul pe care bogăţia îl poate avea în universul nebănuit al iubirii.
Bogăţia, banul - izvor al tuturor relelor omeneşti, de o parte, şi
dragostea, izvor de lumină şi fericire, de cealaltă parte.
Din rătăcirea prin hăţişul acestor gânduri, m-a trezit vederea
două umbre care mi-au trecut pe dinainte, aşezându-se, apoi, unul
lângă altul, în iarba moale. Erau doi tineri - un băiat şi o fată - care
veniseră dinspre ogoarele la marginea cărora se îngrămădesc
cocioabele ţărăneşti. Iar după clipe de tăcere apăsătoare, am auzit
aceste cuvinte ca nişte suspine ieşite printre buze ca dintr-un piept:
"Ne este îndeajuns cât am plâns, iubito. Să ne uscăm lacrimile, căci
dragostea care a vrut să ne deschidă ochii şi să ne înrobească ne-a
binecuvântat cu harul răbdării şi tăriei. Pune lacrimilor zăgaz şi
mângâie-te, căci ne-am unit în credinţa iubirii şi pentru iubirea
noastră să ne îndurăm sărăcia, amărăciunea durerii şi urâţenia
despărţirii. Va să mă înfrunt în luptă cu zilele vieţii mele până voi
birui prada cuvenită să ţi se ofere în dar şi care ne va ajuta să trecem
peste toate piedicile acestei vieţi. Dragostea, iubito, care este chip şi
asemănare din Dumnezeu, ne-a primit toate lacrimile şi toate
suspinele ca pe un fum de smirnă preaparfumată şi ne va da ceea ce
ne este scris să primim. Rămâi cu bine, iubito, căci trebuie să plec
înainte ca Luna să asfinţească."
Am mai auzit un glas subţiratic, întretăiat cu o răsuflare
fierbinte, un glas de fecioară care uita de toate rănile pricinuite de
pojarul iubirii, toată amărăciunea despă11irii şi toată durerea pentru a
spune: "Cu bine, iubitul meu!"
S-au despărţit şi am rămas nemişcat sub întunecimea copacului,
încercat de amărăciune şi atins de tainele locului acela ciudat.
Priveam natura tăcută şi adormită, văzând în ea nemărginirea cea
rară început şi tără sfârşit. Ceva ce nu poate fi târguit cu arginţi,
ceva pe care nici ploile toanmei nu îl pot şterge şi nici tristeţea
îngheţată a iernilor nu îl poate acoperi sub nămeţi . Ceva pe care nu îl
pot dărui nici lacurile Elveţiei, nici potecile tainice ale Italiei. Am
văzut acel ceva care doarme şi învie primăvara, pentru a-şi da
bogăţia de rod la vreme de vară. Am văzut dragostea.

209
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

Vedenii
Acolo, în mijlocul câmpului, pe malul pârâului cristalin, am
văzut o colivie meşteşugită de mâini pricepute. Şi, într-un colţ al
acesteia, am văzut o pasăre moartă, iar în alt colţ am văzut un ulcior
fără apă şi o măsură de lut, golită de seminţe .
Acolo am stat şi am ascultat în tăcere, de parcă aş fi auzit cum
măreţia din cântecul păsării lipsite de viaţă şi din foşnetul pârâului
de cristal vorbesc conştiinţei şi cer lămuriri inimii. Cugetând, am
priceput că pasărea aceea din cuşcă murise de sete, la malul apei
fiind, şi murise răpusă de foame în mijlocul ogorului izvorâtor de
viaţă. Murise asemenea bogătaşului înfometat de aur, dar privind
neputincios, printre gratii, la visteria închisă.
Apoi, am văzut colivia prefăcută în schelet omenesc
transparent, iar pasărea moartă era inimă din a cărei rană adâncă
picura sânge ca rubinul închis. Şi buze de femeie înconjurau rana
aceea de jur împrejur.
Apoi din rană am auzit prelingându-se glas, odată cu picăturile
sângerii: Eu sunt inima omului, prizonieră materiei şi ucigaşă a
legilor omului cel zămislit din tină. Ce în mijlocul acestui ogor al
frumuseţii şi pe malul acestui pârâu izvorâtor de viaţă mă aflu
zăvorâtă în cuşca legilor născocite de om pentru cei visători şi poeţi.
În leagănul frumuseţilor care sunt creaţia însăşi şi prin mâna
preamultei iubiri am pierit, căci rodul frumuseţilor şi al dragostei
mi-a fost oprit. Iar iubirea care mi-a dat strălucire a fost hulită de
oameni care au botezat-o ruşine şi tot ceea ce am dorit a fost
prefăcut în umilinţă şi hulă.
Eu, inimă omenească, am fost aruncată în temniţa obiceiurilor,
am fost înlănţuită cu amăgiri şi m-au trezit, spre a mă zvârli la
gunoiul civilizaţiei şi a muri iar şi iar. Căci limba omului este
zăvorâtă, iar ochii lui sunt orbiţi. Şi cu toate acestea, omul mut şi orb
continuă să zâmbească, împăcaţi şi nestingheriţi."
Am ascultat aceste cuvinte şi le-am văzut scurgându-se, odată
cu picurii sângelui, adâncul acelei inimi rănite . Apoi nu am mai
văzut nimic, nu am mai auzit nici un glas şi m-am întors la lumea
din jur.

210
 0 LACRIMĂ ŞI - UN ZÂMBET

Frumuseţea

"Frumuseţea este religia înţelepţilor"

Un poet indian
Le vorbesc tuturor acelora care au rătăcit pe cărările
întortocheate ale religiilor şi care caută prin singurătăţi credinţe
cărora să se înrobească, aflând, în locul acestora, că fantasma
necredinţei este mai credincioasă decât cătuşele renunţării şi că
îndoiala şi negarea de sine este mai primitoare decât ungherele în
care se ascund credincioşii. Tuturor acestora le spun: faceţi-vă din
frumuseţe stăpân şi apărător, căci ea este faţa văzută a perfecţiunii
creaturilor omeneşti şi prin ea se întruchipează fructele raţiunii.
Voi, cei rătăciţi în noaptea presupoziţiilor şi în vâltoarea
iluziilor, în frumuseţe stă adevărul care neagă minciuna şi îndoiala,
lumina orbitoare care vă apără de capcanele vanităţii.
Cugetaţi la trezirea pe care o aduce vremea de primăvară şi
cugetaţi la clipa când peste lume se revarsă strălucirile dimineţii şi
veţi afla că frumuseţea este hărăzită doar celor care sunt prieteni ai
gândirii şi cugetului.
Ascultaţi trilurile de păsări, foşnetul ramurilor pline de frunze,
susurul râurilor, căci prin frumuseţe toţi cei care ştiu să asculte vor fi
uniţi.
Priviţi inocenţa copilăriei, efuziunile tinereţii, puterea celui
ajuns la maturitate şi înţelepciunea celui bătrând, căci frumuseţea
este desfătare şi plăcerea deplină a privitorilor.
Glorificaţi frumuseţea ramurii, noaptea de poezie şi culoarea de
fildeş a trupului, căci frumuseţea vă va dărui bucurie
Faceţi-vă din trup templu şi altar al perfecţiunii, faceţi-vă din
inimi jertfelnic pentru iubire şi frumuseţea vă va fi tovarăş
nedespărţit. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, voi, asupra cărora s-au
coborât semnele frumuseţii, căci nu veţi mai avea pricini de teamă şi
de tristeţi.

211
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Slove de foc
"Dăltuiţi-mipe piatra mormântului aceste
cuvinte: aici sunt rămăşiţele celui care şi- a scris numele
cu litere de apă"
JohnKeats
În chipul acesta ne mătură trecerea nopţilor? Astfel ne prefacem
în praf sub călcâiele Timpului? Astfel se petrec generaţiile, rând
după rând, nemailăsând din noi decât un nume scrijelit pe
pergamentul eternităţii cu apă în loc de cerneală?
Toată lumina aceasta şi tot ce a fost iubire, dorinţă şi aşteptare
se sting şi pier întru nimicnicie? Dărâmă moartea tot ce ne-am
străduit să clădim, se risipesc toate cuvintele noastre ca pulberea în
bătăile vântului, se lasă întunericul peste tot ceea ce am săvârşit şi ce
facem?
Aceasta este ceea ce ne-am deprins să numim viaţă: un trecut
care a fost şi ale cărui urme s-au împrăştiat în uitare, un prezent
alergând la nesfârşit pe urmele acestui trecut, un viitor care nu are
noimă decât dacă trece şi el prefăcându-se în prezent şi, apoi, în
trecut? Aşa se petrec şi se duc, oare, toate bucuriile şi tristeţile
noastre, fără măcar a fi apucat să le înţelegem?
Acesta este omul: spumă sclipind vremelnic pe faţa mării şi
repede risipită de zbaterea vântului, stingându-se de parcă nici n-ar
fi fost?
Nu este cu putinţă! Adevărul vieţii e viaţa însăşi, viaţa care nu
s-a născut într-un pântec şi nu se sfârşeşte în ţărâna unui mormânt.
Toţi anii aceştia pe care îi numim viaţă sunt o clipă dintr-o vieţuire
eternă, fiinţarea lumească cu tot ceea ce există şi se petrece în ea este
un vis deşirat alături de trezia pe care o numim, cu înspăimântare,
moarte, nimicnicie.
Eterul universal ne păstrează fiecare zâmbet şi fiecare suspin al
inimilor şi sufletelor, fiecare sărut care izvorăşte din dragoste.
Ingerii ne socotesc fiecare lacrimă izvorâtă din tristeţea care ne
cuprinde în faţa sorţii şi care readuce în auzul spiritelor plutitoare în
nesfârşire toate imnele şi toate cântările născocite de bucuria
simţirilor noastre.
Acolo, în lumea cea care va să fie, vom vedea toate văluririle
sentimentelor noastre şi toate cutremurele care ne-au zguduit
inimile. Numai acolo, vom desluşi întreaga noastră sacralitate pe
care acum o batjocorim, împinşi la aceasta de povara singurătăţii.

212
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Rătăcirea pe care astăzi o numim slăbiciune şi neputinţă ni se

va arăta mâine ca un cerc care se cere închis pentru ca viaţa
coborâtorilor din Adam să curgă mai departe, iarăşi şi iarăşi.
Datoriile pe care nu le plătim astăzi ne vor însoţi şi vor face ca
toată măreţia şi gloria noastră să se topească.
Ramurile de finic pe care le purtăm astăzi va să alcătuiască
singura noastră coroană de glorie. Dacă Keats, acea privighetoare
născută pentru a dărui cântec, ar şti că odele sale nu răspândesc
iubirea pentru frumos în inima omului, ar spune, cu certitudine:
"dăltuiţi pe piatra mormântului meu aceste cuvinte: aici stau
rămăşiţele celui care pe pergamentul cerului şi scris numele cu slove
25
de foc." .

Printre ruine
Luna revărsa podoabe de lumină blândă asupra copacilor care
înconjurau Oraşul Soarelui în care ruinele păreau nişte uriaşi care
tulburau liniştea obişnuită a nopţilor.
În asemenea clipe, din nimic s-au înfiripat două imagini
tremurătoare ca aburii ridicaţi de pa faţa unui lac azuriu. S-au aşezat
pe o coloană de marmură pe care trecerea vremurilor o smulsese din
zidurile unei clădiri ciudate şi au stat nemişcate, privind
împrejurimile ca pe un loc ţesut din firele vrăjii. Apoi una din cele
două umbre şi-a înălţat capul şi cu un glas asemuitor ecourilor venite
din funduri îndepărtate de văi a vorbit: "Acestea sunt tot ce a mai
rămas din templele pe care le-am zidit pentru tine, iubito. Acolo a
fost palatul ridicat pentru bucuria şi desfătarea ta, dar acum s-a
prăbuşit în ruine care spun naţiilor despre o măreţie pentru a cărei
zidire mi-am risipit viaţa şi pentru a cărei fală m-a folosit de cei
slabi, să o înalţe şi să o facă ştiută. Iar acum, precum vezi, iubito,
natura a biruit cetatea pe care am construit-o, vremurile au
împrăştiat înţelepciunea pe care am avut-o în alte dăţi, uitarea s-a
aşternut peste principatul pe care l-am făurit şi nimic nu mi-a mai

25
Gibran se referă, aici, la poemul "Ode to a Nightingale" (Odă unei
privighetoare, 1819) a marelui poet romantic englez John Keats (1795-
1821 ), a cărui operă avea să fie recunoscută şi apreciată abia după moartea
poetului, la 25 de ani. La vremea respectivă, "oda" - considerată, azi, un
model pentru idealul estetic al lui Keats, a fost aspru judecată de critica
conservatoare care a văzut în John Keats un "reprezentant al şcolii de
periferie."

213
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

rămas decât doar clipele de iubire izvorâtă din frumuseţea ta şi din

dragostea pe care această frumuseţe a înviat-o. La Ierusalim am
clădit templu de rugăciune: preoţii l-au sfinţit, iar vremea l-a
prefăcut în ruine. Am clădit, în adâncimile mele, altar pentru
dragoste: Dumnezeu i-a dat binecuvântare, dar altarul nu a putut să
stea împotriva altor voinţe mai puternice decât el. Viaţa toată mi-am
cheltuit-o trudindu-mă să înţeleg ceea ce este văzut şi să pricep
lucrarea materiei. "Ce rege preaînţelept!" a zis omul. "O, ce rege
lipsit de înţelepciune" s-au mirat îngerii. Mai apoi te-am întâlnit pe
tine, iubito, şi prin tine am închinat imne dăruite dorului şi iubirii. Şi
s-au bucurat, veselindu-se, îngerii, pe când omul nici nu le-a luat în
seamă.
Fiecare din zilele domniei mele au fost tot atâtea ziduri puse
între sufletul meu însetat şi sufletul împăcat al celorlalte fiinţe, iar
când te-am văzut pe tine, iubirea s-a trezit din adânca ei ad01mire,
zidurile toate s-au prăbuşit şi m-a năpădit părerea de rău pentru viaţa
irosită în singurătate şi în credinţa tot ce se află sub soare este numai
deşertăciune. Am ridicat fortăreţe şi m-am acoperit sub covoare de
scuturi, dar am fost biruit de oamenii triburilor sălbatice. Iar când m-
a ajuns raza de lumină a dragostei m-am scârbit până şi de poporul
meu. Dar a venit moartea şi a făcut praf şi pulbere din toate acele
fortăreţe şi scuturi. Ce dragostea m-a înălţat către Dumnezeu".
După clipe de adâncă tăcere, a glăsuit cea de a doua umbră,
zicând: "Precum floarea îşi dobândeşte parfumul şi viaţa din humă,
tot aşa sufletul îşi găseşte în înţelepciune eliberarea din robia şi
neputinţa materiei "Întru care, umbrele s-au unit făcându-se o
singură umbră care a pierit din vedere. Şi vântul a dus mai departe,
în lumea largă aceste cuvinte: Veşnicia nu păstrează decât iubirea,
căci amândouă sunt una."

Viziuni
Dedic aceste rânduri vicontesei S. L. Jawaba
pentru Misiva cu care m-a onorat.
Tinereţea mergea înainte-mi şi am urmat-o până când am ajuns
la marginea unui câmp unde s-a oprit, privind curgerea norilor peste
linia asfinţitului, ca nişte turme albe de oi. Arborii arătau spre cer cu
ramuri golaşe, cerând, parcă, să le fie înapoiate frunzarele verzi.
"Unde ne aflăm, tinereţe?" am întrebat şi mi-a răspuns fără de
şovăire: "Pe câmpiile rătăcirii. Să iei aminte". "Să ne întoarcem, mai
bine, căci pustietatea locurilor mă înspăimântă, iar norii şi pomii

214
 0 LACRIMĂ ŞHJN ZÂMBET

desfrunziţi îmi strecoară melancolie în suflet". "Fii răbdător, căci

rătăcirea este început al cunoaşterii!"
Atunci am văzut o hurie, apropiindu-se ca mirajul şi am strigat,
a mirare: "Ce este aceasta?". "Este Melpomene, fiica lui Jupiter şi
muză a elegiilor". "Dar ce trebuinţă avem noi, tu şi eu, de
vecinătatea tristeţilor? am întrebat şi mi-a dat lămurire: "Muza
aceasta vine să-ţi arate pământul şi tragediile lui. Căci cel care nu a
cunoscut tristeţea nu va afla şi nu va vedea bucuria."
Atunci, vedenia şi-a pus palma pe ochii mei şi când şi-a ridicat-
o, m-am văzut pe mine, ieşit din propria-mi tinereţe şi din straiul
materiei şi am întrebat: "Ce s-a făcut tinereţe, fiică a zeilor?". Nu
mi-a răspuns, ci m-a cuprins între aripi şi s-a înălţat, purtându-mă
până în vârful unui munte cu fruntea în cer. Şi de acolo am văzut
pământul întins la picioarele mele aidoma unei pagini, iar tainele
pământenilor mi se desluşeau precum slovele aşternute pe pagina
aceea întinsă. Am rămas alături de muză, cuprins de teamă înaintea
acelor taine omeneşti şi a acelor simboluri de viaţă Şi am văzut - o,
de n-aş fi văzut! - am văzut arhanghelii fericirii războindu-se cu
îngerii răului şi l-am văzut între ei pe om, clătinându-se, şovăielnic,
între speranţă şi deznădejde. Am văzut iubirea şi ura, jucându-se cu
inima unui om: ce dintâi, ascunzându-i păcatele, îmbătând-o cu
vinul acru al renunţării şi făcând-o să născocească vorbe de linguşire
şi laudă, cealaltă, aţâţându-i duşmanii, ascunzându-i adevărul şi
astupându-i urechile, să nu audă vorbele cele drepte. Am văzut
oraşul, lenevind ca o curtezană şi, în depărtare, am văzut nesfârşirea
pământului, plângând de mila acelei curtezane de mahala.
Am văzut preoţii viclenind precum vulpile, am văzut femeia
ispitind slăbiciunile sufletului, am văzut omul cerând înţelepciunii
scăpare şi înţelepciunea întorcându-i spatele, mânioasă, căci îl
chemase pe om, şi acesta nu avusese urechi să audă. M-am uitat şi
iarăşi am văzut preoţii ridicându-şi braţele către cer, în vreme ce
inimile le erau cufundate în mormântul dezmăţului şi al poftelor.
Am văzut tinerii iubindu-se prin cuvinte, plini de speranţe ascunse
care le murdăreau divinitatea, neprihănirea şi sentimentele adormite.
I-am văzut pe făcătorii de legi neguţându-şi, flecari, înşelătoria şi
dreptatea făţarnică şi i-am văzut pe doctori jucându-se cu încrederea
celor încrezători. L-am văzut pe neştiutorul care, şezând alături de
cel înţelept, îşi aşeza singur trecutul pe tronul gloriei, aşternea
covoare nepreţuite sub picioarele propriului prezent şi îşi gătea
aşternuturi de brocart şi atlazuri pentru viitorul încă nelămurit. I-am
văzut pe nefericiţii săraci lucrând ogorul să arunce în brazdă
sămânţa şi i-am văzut pe bogaţi culegându-le roadele şi ghiftuindu-

215
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

se cu acestea în numele Legii. I-am văzut pe hoţii din întuneric

jefuind tezaurele înţelepciunii, în vreme ce păzitorii luminii sunt
înecaţi în mocirlele nepăsării . Am văzut femeia, asemenea unei
harfe în mâna bărbatului care nu ştie să-i mângâie strunele, silind-o
să scoată doar gemete. Am văzut armate faimoase apărând cetăţile
celor pe care soarta moştenită i-a ridicat făcându-i atotputernici şi
am văzut şi oştiri împrăştiate din pricină că sunt neunite şi şubrede.
Am văzut cum libertatea adevărată pribegeşte pe uliţe şi bate din uşă
în uşă în căutare de adăpost pe care lumea nu i-l oferă. Apoi am
văzut carnavalurile trivialităţii şi degradării pe care aceeaşi lume o
numeşte libertate, am văzut credinţa alungată de amăgiri şi iluzii
dintre coperţile Cărţii. Am văzut omul pe care supunerea şi
îndurarea oarbă îl îmbracă în straiele ignoranţei şi nepăsării. Am
văzut paraziţii societăţii invitându-se singuri la festinurile bunei
purtări pe când cei cu adevărat învăţaţi şi cu bună purtare sunt lăsaţi
de o parte. Am văzut arginţii aruncaţi din palme ca seminţe
aducătoare de rău şi în palmele avarului aducând lumii nefericire,
dar nu am văzut arginţii acestuia în palmele înţeleptului.
Şi văzând toate acestea, mi-am spus: "iată, aceasta este calea
sufletului şi a spiritului, acoperită cu spini, cu scaieţi şi cu guri
nesăţioase de căpcăuni. Aceasta este partea umbrită a omului, este
noapte după care va trebui să se arate şi zorii." Iar huria mi-a
acoperit încă o dată privirile cu palma şi când mi-a redat vederea m-
am văzut, alături de propria mea tinereţe, mergând încet, iar înaintea
noastră dănţuia, chemătoare, speranţa.

Ieri şi astăzi

Bogătaşul se plimba prin grădina palatului urmat de povara

grijilor sale şi teama plutea deasupra capului său precum vulturul dă
ocoale în zbor pe deasupra unui leş. Şi mergând, a ajuns la malurile
unui lac cu malurile împodobite toate de minunate lucruri cioplite în
marmură de mâinile omului. S-a aşezat acolo, privind cu încântare
cum apa ţâşneau în şuvoaie din gurile deschise ale statuilor, precum
gândurile izvorăsc din închipuirea îndrăgostitului. Apoi şi-a întors
privirile să-şi contemple palatul aşezat pe o colină ca o aluniţă pe
obraz de fecioară.
S-a aşezat şi odată cu el s-au aşezat şi aducerile-aminte,
deschizându-i în privirea lăuntrică pagini scrise de condeiul vremii
de altă dată să alcătuiască povestea unei vieţi care se trecuse în urmă
şi a prins a le răsfoi, cu ochii aburiţi de lacrimi ca un văl prin care se

216
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

întrezăreau chipurile altor zile ţesute de mâinile zeilor. Iar durerea s-

a întrupat în cuvinte:
"Am fost păstor, păscându-mi oile pe pajiştile şi pe padinile
înverzite, bucuros de zilele vieţii şi cântându-mi fericirea în sunet de
fluier. Şi iată, astăzi merg, călăuzit de pofte de la un pumn de arginţi
către altă agoniseală care m-a împins către oboseală şi trudă şi de
acolo spre suferinţă. Am fost pasăre cântătoare şi fluture cu zborul
veşnic neostenit. Iar povara zefirului nu a fost niciodată mai
apăsătoare asupra ierbii decât mersul tălpilor mele pe întinsul
proaspăt al pajiştilor. Şi iată-mă, cum, prizonier al legilor născocite
de mulţimea umană: prin straiele pe care le port, prin bucatele
aşezate pe masă, prin toate faptele pe care le săvârşesc, sunt întru
totul doar o nesfârşită prefăcătorie ca să fiu plăcut celorlalţi,
datinilor şi legilor lor. O, de m-aş fi născut doar pentru a ină bucura
de frumuseţile vieţii ... Dar iată-mă, astăzi, rob, bâjbâind pe calea
care duce spre avere şi suferinţă. Sunt aidoma cămilei împovărate de
aurul sub a cărui apăsare mă voi sfârşi aidoma acestei cămile. Unde
sunt nesfârşitele poieni şi tăpşane de altădată? Unde sunt pâraiele
frumos foşnitoare şi unde aerul curat al văzduhului? Unde este
măreţia naturii şi unde este dumnezeirea mea? Toate s-au risipit, nu
mai sunt şi din toate nu mi-a rămas decât aurul căruia mă robesc şi a
cărui sclipire îmi întunecă minţile . Bucuriile toate le-am pus sub
zăvoare şi fericirea mea am prefăcut-o în pulbere. Trecută e vremea
când, pereche cu fata de beduin, aveam tovarăşi doar castitatea,
iubirea şi Luna călăuză a bucuriei. Iar azi mă petrec printre femei cu
gâturi întinse şi ochi ispititori, căutându-şi frumuseţea calpă în
giuvaeruri spre a o vinde pe brăţări şi inele. Altă dată împărţeam cu
cei de-o seamă bucuria de a ne zbengui printre pomi precum
cârdurile de căprioare . Cântam şi ne desfătam de frumuseţea
câmpiilor, iar astăzi mă aflu printre oameni asemenea oii rătăcite în
mijlocul haitei de lupi, merg pe străzi şi dintr-o parte şi altă simt
ochi ascunşi care mă cercetează cu ură, văd degete care mă arată cu
pizmă, iar de mă abat către locuri de preumblare, mă înconjoară
chipuri pământii şi frunţi care se ridică trufaşe . Iar mi s-a fost dăruită
viaţa şi frumuseţea, iar astăzi toate acestea mi-au fost răpite . Ieri
eram bogat prin comorile fericirii, iar azi sunt sărac prin mulţimea
arginţilor mei. Ieri, eram, pentru cioporul mioarelor mele, asemenea
regelui milostiv peste turma sa, iar astăzi sunt rob al aurului precum
sclavul neputincios înaintea stăpânului său. N-am socotit că aurul te
orbeşte şi te rătăceşte pe cărările neştiinţei şi n-am cugetat că tot
ceea ce lumea socoteşte a fi măreţie şi glorie nu este decât capătul
drumului pe care inima se îndreaptă spre iad".

217
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Ridicându-se, bogătaşul s-a îndreptat agale către palatul său,

suspinând şi şoptind: "Aceasta înseamnă a fi bogat? Acesta este
dumnezeul căruia mă robesc? Cine îmi dă o clipă de iubire în
schimbul unui pumn de galbeni strălucitori şi cine îmi vinde o idee
măreaţă în schimbul unui taler cu arginţi? Cine îmi dă ochi ca să văd
frumuseţea primind în schimb toate visteriile mele?
Ajuns la porţile palatului său, a privit oraşul cum Ieremia se
uitase la măreţia Ierusalimului, cu mâna întinsă a semn de plângere
şi a rostit cu voce înaltă : "O, voi care mergeţi prin întuneric, care vă
petreceţi aşezaţi în umbrele morţii, care alergaţi spre nefericire şi
schimbaţi adevărul pe neadevăr, până când vei urma a te hrăni cu
spini, aruncând roadele bune în văgăuni? Până când veţi trăi în
sălbăticie şi printre ruine, dând uitării grădinile vieţii? Până când
veţi îmbrăca straie zadarnice când Natura a ţesut pentru voi
brocarturi şi damascuri de preţ? Luaţi, aminte, că opaiţul
înţelepciunii stă să se stingă, şi cere să îl umpleţi din nou cu ulei.
Hoţii de drumul mare v-au jefuit viile fericirii: aveţi grijă să le păziţi
şi să puneţi în pământ rădăcini noi. Hoţii v-au golit visteriile păcii
din suflet: e timpul să luaţi aminte la toate acestea!
Atunci un om sărman i s-a oprit înainte, cerându-i milostenie,
cu mâna întinsă. L-a privit pe cerşetor, cu buzele strânse şi
tremurânde, chipul i s-a înseninat şi o rază de bunătate a prins să-i
sclipească în ochi. Era ca şi cum ziua de ieri, pe care o jeluise atunci
când stătuse la malul lacului, i se înfăţişase aievea, înaintea
privirilor. S-a apropiat de sărmanul om şi l-a îmbrăţişat cu dragoste
şi cu simţământul că este egal cu acela. I-a umplut palma cu galbeni
şi i-a vorbit cu un glas milostiv: "Primeşte, frate şi întoarce-te mâine
împreună cu toţi cei care, precum tine, se află în suferinţă, căci vi se
va da înapoi ceea ce vi se cuvine."
Iar nevoiaşul a zâmbit - un zâmbet de floare uscată sub picurii
ploii şi s-a îndepărtat cu grăbire. Iar bogatul a intrat în palatul lui ,
spunându-şi: "Totul în viaţă este cu folos, chiar şi aurul, căci îl
învaţă pe om. Numai că bogăţia este precum harfa care vibrează dar
scoate sunete nepotrivite dacă este folosită de cel care nu se pricepe.
Banii sunt asemenea dragostei, îl ucide pe cel care o adună doar
pentru el şi îl readuce la viaţă pe cel care o împarte cu alţii . "

Ai milă, suflete, fie-ţi milă!

Până când vei mai suspina, suflete al meu, tu care îmi cunoşti
neputinţa? Până când vei mai geme, când eu nu am altceva decât o
biată voce de om pentru a-ţi zugravi toate visele?

218
 0 LACRIMĂ ŞI-lJN ZÂMBET

Iată, întreaga viaţă mi-am risipit-o ascultându-ţi învăţăturile şi

poveţele şi trupul mi l-am trudit mergând pe urmele tale.
Stăpân am fost pe inima mea şi din inima mea ai făcut rob,
răbdarea mi-a fost mângâiere, iară tu ai prefăcut-o în zbatere.
Iar tinereţea ce mi-a fost tovarăş, o spun de-a dreptul, fără să
mă tem, îmi e acum povară şi plânset şi blestem.
E tot ce am primit drept daruri de la zei. De ce mă chinui iarăşi,
ce mai vrei?
Şi chiar de mine însumi m-am lepădat, şi-am părăsit şi
adăpostul vieţii şi mersul ei cu nopţi şi zile pline. Şi mi-a rămas doar
clipa. De ce vrei să mi-o iei? Cu judecată dreaptă să mă judeci căci
măreţia ta îţi stă în milă caldă şi-l judecata dreaptă. Iar de nu vrei
aceasta, mai bine moartea cheamă şi scoate-mi-o în cale, căci nu mai
vreau povara din noimele tale.
Ai milă suflete, să-ţi fie milă, căci prea multă şi prea plină
iubire port în mine, iar tu şi cu iubirea una-mi sunteţi. Şi sunt prea
slab şi prea neputincios din fire. Cum să se lupte slabul cu ceea ce-i
puternic şi cum să biruiască neputinciosul om tot ceea ce e tare, şi
neînvins şi veşnic?
Mi-a arătat, departe, ce este fericirea în lumile mărunte, când tu
şi fericirea alcătuiţi un munte pe care nu-l pot trece
Căci eu sunt doar pribeagul rătăcitor prin văi . Privirea îmi e
rece, iar cel ce stă în vale nu ştie înălţimea.
Ai milă, tu care mi-ai desluşit pe lume frumosul îndeajuns şi
mai apoi frumosul de mine l-ai ascuns, căci lumină e frumosul iar eu
sunt neştiinţă crescută- n întuneric, dar tu cunoşti ce este lumea din
zarea veşniciei mai înainte încă de-a fi eternitate.
Ce eu sunt trup şi viaţa mă doare mai înainte de a mă fi -ntrupat.
Tu grabnic treci pe calea ce duce-n veşnicie, iar eu, rămân pe
calea spre trupul în care-am fost creat. Tu te petreci cu grabă, el
trece pe-ndelete şi rătăcirea aceasta nu-i nici odihnă lină, nici somn
să mă desfete.
Tu te înalţi spre ceruri, eu curg către pământ. Dar nu mă plângi
şi nici eu nu îţi aduc mărire.
Tu ai înţelepciunea ce-ţi este bogăţie . Iar eu prin datul firii sunt
un sărac. Şi ţie ţi se cuvine slava şi - nchinăciunea toată
Pe când, în toiul nopţii, îţi regăseşti iubirea ca să o sorbi-sărut
Iar eu mă ard în gerul singurătăţii, mut
Trăindu-mi ne-mplinirea şi zbaterea umilă
Când tot ce-ţi cere rugă de suflet: fie-ţi milă!

219
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Văduva şi copilul ei
Noaptea s-a abătut grăbită peste nordul Libanului, biruitoare
asupra unei zile în care ninsese din belşug peste satele din valea
Qadişa, prefăcând ogoarele şi colinele într-o pânză albă pe care
palele vântului zugrăveau valuri pe care alte izbucniri de furtună le
ştergeau cu grăbire învârtejind aerul şi întreaga natură dezlănţuită.
Oamenii se trăseseră la sălaşuri, dobitoacele se ascunseseră în
vizuinile lor şi viaţa toată încremenise, înspăimântată de gerul
muşcător, de crivăţul învrăjbit, de noapte, de fantomele morţii.
În căsuţa ei din marginea unui sat, o femeie stătea ghemuită la
gura sobei, torcând şi luând seama la pruncul de alături care privea
liniştit când înspre pâlpâirile focului, când înspre mama lui. O rafală
de crivăţ făcu să se zguduie încheieturile casei şi copilul veni să se
adune la pieptul mamei, căutând ocrotire faţă de furia naturii şi,
sărutându-l cu dragoste, femeia şi-l aşeză pe genunchi, liniştindu-l:
"nu te speria, mamă, e doar firea care vrea să ne arate cât este de
puternică şi cât de mărunţi şi neputincioşi suntem noi . Nu-ţi fie
teamă, copilul meu, căci dincolo de zăpada care se cerne şi de nori şi
de izbucnirile viforului veghează asupra lumii Duhul Sfânt care vede
şi ştie toate câte trebuie omului şi ogoarelor. Mai presus de orice se
află ochiul care priveşte cu milă la răutăţile oamenilor. Să nu-ţi fie
teamă, comoara mea, căci firea care a zâmbit în zilele primăverii, a
râs la vreme de vară şi a suspinat la venirea toamnei, vrea, acuma, să
plângă şi din lacrimile ei se naşte viaţa toată câtă este sub cer.
Dormi, copile, căci mâine te va întâmpina cerul senin şi curat şi ai să
vezi câmpul în şubă de zăpadă albă precum sufletul se
învestmântează în straie curate după biruinţa asupra morţii. Dormi
căci din veşnicia în care a trecut, tatăl tău veghează asupra noastră,
dormi, căci din natura care se războieşte va să răsară, din nou, florile
lui April. Că tot aşa este şi omul care nu culege roadele dragostei
decât după durerea înstrăinării şi a singurătăţii. Dormi, pruncule mic,
căci vor veni la tine vise frumoase care nu se tem de puterea nopţii şi
de câinoşenia gerului.
Privindu-şi mama cu ochi somnoroşi, copilul zise: "îmi e somn,
mamă şi mi-e frică să nu adorm înainte de a-mi face rugăciunea de
seară". Iar mama, privind prin vălul lacrimilor la chipul îngeresc al
copilului, îl strânse la piept cu căldură: "Repetă după mine, copile:
milostiveşte-te, Doamne, de cei săraci, apără-i de fl!UŞcăturile
gerului şi cu palmele tale acoperă-le trupurile golaşe. Intoarce-ţi
privirea ta către orfanii care tremură în bordeie, acoperiţi de omăt.
Pleacă-ţi, Doamne, urechea la rugăciunea văduvelor fără de adăpost

220
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

şi ameninţate de ghearele morţii şi de muşcăturile frigului; întinde

mâinile tale, Doamne, spre inima celui bogat şi deschide-i ochii, să
vadă nevoinţele obidiţilor şi neputincioşilor, fii aproape în noaptea
aceasta de cei flămânzi care bat zadarnic la uşi, adăposteşte-i la loc
cu căldură pe cei fără de adăpost şi iartă-le lor greşelile cele fără de
voie; ia aminte, Doamne, la zburătoarele cele plăpânde şi din căuşul
palmelor tale fă ocrotire copacilor temători şi singuri în puterea
viforniţei. Facă-se voia ta." Iar când copilul s-a lăsat pradă
somnului, mama l-a aşezat cu băgare de seamă în aşternut şi,
sărutându-i fruntea cu buzele tremurânde, s-a întors la locul ei, lângă
sobă, să împletească pruncului hăinuţă de lână.

Timpul şi naţiunea
Pe crestele cele semeţe ale Libanului, lângă un pârâu ale cărui
ape se scurgeau printre stânci ca nişte şuviţe de argint sunător, se
odihnea o ciobăniţă înconjurată de un ciopor de oi slabe care se
chinuiau să pască iarba uscată şi năpădită de spinării. Privea spre
dunga îndepărtată a zării parcă ar fi vrut să desluşească în aer
întâmplările viitorului. Pe gene îi atârnau lacrimi ca boabele de rouă
pe petalele crinului. Avea gura întredeschisă ca şi cum ar fi lăsat
cale liberă suspinelor care o cutremurau din vreme în vreme.
Pe când aripile nopţii începuseră să se coboare peste locurile
acelea, în faţa fetei s-a oprit, pe neaşteptate, un bătrân cu barbă şi
plete albite vălurindu- i pe piept şi pe umeri. Avea în mână o seceră
şi cu o .voce amintind de foşnetul valului zise: "Pacea să fie asupra
Libanului !"
Înspăimântată, fata a sărit în picioare şi cu glasul însemnat de
tristeţe şi de durere, răspunse: "Timpule, acum ce mai pofteşti de la
mine?". Apoi, arătând înspre cele câteva oi adunate în jur: "Asta e
tot ce a mai rămas loc dintr-o turmă care umplea toate văile şi
tăpşanele. Ceea ce vezi sunt rămăşiţe, scăpate de poftele tale. Ai
venit să ceri şi mai mult? Câmpurile acestea care păstrează urmele
încălţărilor tale au fost izvor de rod şi de viaţă. Mioarele mele se
hrăneau cu petale de flori şi îmi dădeau din belşug lapte dulce. Iar
acum, precum vezi, sunt sleite de foame şi rod ghimpi ş i coajă de
pomi, să nu moară . Teme-te de Dumnezeu, Timpule şi vezi-ţi de
cale, căci m-am săturat să îmi tot aduc aminte de răutăţile tale. Sau
omoară-mă cu secera ta. Lasă-mă cu singurătatea mea, să-mi fac
băutură din lacrimi şi aer curat din tristeţe. Pleacă, Timpule, spre
Soare Apune unde lumea petrece şi dă-mi pace să-mi plâng
nedreptăţile pe care mi le-ai pricinuit."

221
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

Cercetând-o cu o privire părintească, bătrânul îşi ascunse secera

în cutele straiului, apoi îi răspunse:
"Ceea ce am luat de la Tine, Libanule, nu este altceva decât
ceea ce ai primit de la mine, iar ceea ce ţi-a fost jefuit pe nedrept îţi
voi da înapoi. Află că surorile tale, naţiile pământului, sunt
îndreptăţite să se bucure de o părticică din faima şi gloria ta şi să
îmbrace o parte din vestmintele care au fost ale tale. Eu şi dreptatea
alcătuim împreună un tot, întru care frumos este să dărui şi naţiilor
care îţi sunt surori ceea ce ţi-am dăruit ţie, căci iubirea nu poate să
fie împărţită decât între egali. Iar ţie ţi-am dat, în parte egală, ceea ce
am dat şi vecinilor tăi, egipteni, perşi şi greci. La fiecare dintre
aceştia vei afla o turmă cu nimic osebită de turma ta şi păşuni la fel
cum sunt şi păşunile tale. Iar ceea ce tu numeşti decădere şi umilinţă,
bine este să o numeşti adormire şi somn şi să ştii că după somn, vine
trezie şi trudă, căci nici floarea nu se întoarce la viaţă decât după
trecerea ei în moarte, şi nici iubirea nu îşi arată măreţia decât după
îndelungă despărţire şi aşteptare".
Apropiindu-se de fată, cu o mână întinsă spre ea, bătrânul a mai
spus aceste cuvinte: "Prinde mâna aceasta, tu, care eşti coborâtor din
profeţi".
Şi prinzându-i mâna ciobăniţa i-a răspuns printre lacrimi '
"Mergi cu bine, Timpule, mergi cu bine!"
"Rămâi cu bine, Libanule, la bună întâlnire!" a murmurat
bătrânul, pierind, apoi, vederii, mai iute decât o sclipire de fulger.
Iar fata şi-a chemat oile, şoptind pentru sine: "Oare va mai fi
întâlnire? Despre ce întâlnire vorbeşte?"

Înaintea tronului Frumuseţii

Într-o zi, dornic să fug de forfota şi de zădărniciile lumii, m-am
îndreptat către lărgimea primitoare a văii, lăsându- mă călăuzit când
de foşnetul apelor curgătoare, când de ciripitul gureş al păsărilor,
până când paşii m-au scos într-un loc adăpostit sub ramurile
copacilor prin care nu străbăteau nici razele soarelui. Acolo m-am
aşezat, bucurându-mă de singurătate şi stând de vorbă cu mine
însumi, cu sufletul meu însetat care văzuse doar miraje şi îşi potolise
însetarea doar cu licoarea imaginaţiei.
Cu gândurile desprinse din strânsoarea tmpească şi plecate să
plutească în universul închipuirii, am zărit, pe neaşteptate, nu
departe de mine, o tânără fată. Era o hurie având drept podoabe şi
giuvaemri o jordie de viţă acoperindu-i o parte din _goliciunea
trupească şi o coroniţă de maci aşezată în pletele aurii .. Inţelegând

222
 0 LACRIMĂ ŞI-lJN ZÂMBET

din privirile mele că eram amuţit şi şovăitor de ivirea aceea, mi-a

vorbit: "Eu sunt una din fiicele codrului, sunt o nimfă de care nu ai
pricină a te înfricoşa". Atins de moliciunea şi mlădierea glasului său,
am întrebat-o, atunci: ,,Este cu putinţă ca ştimele fermecate să se
coboare în locuri unde stăpâne sunt doar singurătatea şi fiarele? Pe
viaţa ta te conjur: spune-mi cine eşti tu şi de unde vii?". Se aşezase
în iarbă şi mi-a răspuns, liniştită: "Eu sunt simbol şi semn al Naturii.
Sunt fecioara pe care moşii şi strămoşii tăi au venerat-o, ridicând,
întru slava ei, jertfelnice şi altare la Baalbek şi la Jbeil." "Dar, i-am
răspuns, toate acele temple şi jertfelnice s-au prăbuşit în ţărână,
precum oasele străbunilor mei care au îngrăşat ţărâna pământului.
Din zeii şi din credinţele lor au rămas doar slove scrijelite pe filele
mucegăite ale pergamentelor vechi". Iar vedenia mi-a zis: "o parte
din zeii aceia trăiesc astăzi prin viaţa robilor lor şi se sting odată cu
pieirea acestora. Alţii se trec şi vieţuiesc întru eternitatea sacralităţii
lor. Cât despre dumnezeirea mea, ea izvorăşte în toată frumuseţea pe
care o poţi vedea doar privind de jur împrejur. O frumuseţe care se
cheamă Natura întreagă, acea frumuseţe din care a început fericirea
păstorului pe tăpşanele sale, a săteanul care îşi munceşte ogorul, a
triburilor rătăcitoare între munte şi malul mării, a înţeleptului căruia
i-a fost scară pentru a urca spre tronul pe care stă Adevărul.
Cuvintele mele spun cuvinte pe care limba omului nu ştie a le rosti:
Frumuseţea este o forţă fără hotare". Nimfa avea pe buze un zâmbet
de floare şi în priviri purta toate tainele vieţii. "Voi, oamenii, urmă
ea a vorbi, vă temeţi de toate, vă este frică până şi de sinele vostru.
Vă temeţi de cerul care este izvor al liniştii voastre, vă este frică de
natura care vă ocroteşte, vă temeţi de Zeul tuturor zeilor care este
întrupare a iubirii şi milei."
După câteva clipe pline de tăcere şi de închipuiri frumoase, am
întrebat-o:" Despre care frumuseţe vorbeşti? Oamenii o cunosc şi o
numesc într-o mulţime de chipuri după cum numeroase şunt şi
felurile în care o venerează şi o iubesc". "Frumuseţea este partea
aceea din suflet care te îndeamnă spre ea, este ceea ce vezi dorindu-
ţi nu să primeşti, ci să dărui. Este ceea ce simţi în sufletul tău când
îţi întinzi braţele către ceva pe care vrei să îl ascunzi şi să-l porţi în
sufletul tău . Este durere trupească şi dar pentru spirit, puntea dintre
tristeţe şi bucurie, este necunoscutul pe care îl ştii rară să îl auzi şi
fără să-l vezi, este începutul care purcede din cel mai sfânt adânc al
adâncurilor din spirit şi se trece dincolo de hotarul închipuirilor
tale." Nimfa s-a apropiat, punându-şi palma parfumată peste
pleoapele mele. Apoi, m-am trezit, singur şi am purces înapoi, către

223
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

casă, cu şovăială în suflet: "frumuseţea este ceea ce vezi dorindu-ţi,

nu să-l primeşti, ci să-l dărui ... "

O vizită a înţelepciunii
În liniştea nopţii, Înţelepciunea a venit lângă patul meu, m-a
învăluit cu o privire de mamă iubitoare, ştergându-mi lacrimile şi
mi-a şoptit: "Ţi - am auzit strigările sufletului şi am venit să-ţi aduc
alinare. Deschide-ţi inima, umple-o cu lumină şi îţi voi arăta calea
spre adevăr". "Cine sunt eu înaintea şi pentru ce ai venit în locul
acesta, am întrebat, şi ce noimă au toate speranţele, toată adunătura
aceasta de cărţi şi de imagini ciudate? La ce sunt folosesc valurile de
idei care vin şi trec precum stolurile de porumbei? Pentru ce această
mulţime de ochi aţintiţi asupra mea, sfredelindu-mă până în
străfunduri, pentru ce toate cuvintele rânduite în rime şi în ziceri
meşteşugite, unde este rostul bucuriilor şi tristeţilor care îmi
înlănţuie spiritul şi îmi sfâşie inima, pentru ce vocile pe care le aud
jeluindu-mă, noima tinereţii celei niciodată statornică. Ce înţeles are
lumea aceasta care mă târăşte cu ea pe drumuri necunoscute,
ameţitoare şi pământul cu gura căscată să înghită trupuri şi să învie
speranţe deşarte în piepturi? Ş i ce este omul acesta veşnic însetat de
aplecarea lui către feri cirea care îl duce către prăpastie, omul
căutând cu înfometare un sărut de la viaţă, dar primind doar
loviturile morţii, omul care îşi cumpără clipa de fericire în schimbul
unui an de suspine, supus viselor chemăţoare, păşind fără de ostoire
către ţărmul întunecimii şi neştiinţei? Inţelepciune , ce sunt toate
acestea?"
Iar Înţelepciunea a grăit, răspunzându-i: "Tu, care eşti făptură
umană, tu vrei să vezi universul prin ochiul lui Dumnezeu, dar
judeci viaţa cu minte de om. Iar aceasta este mare greşeală. Mai bine
este să mergi pe câmpuri şi să iei seama la albina care zumzăie în
jurul caliciului de fl oare, uliul care se abate din înalturi asupra
prăzii, intră în casa vecinului tău şi vezi chipul pruncului fermecat
de razele soarelui, vezi-o pe mama lui, cum deretică şi împlineşte
trebile casei. Fii asemenea pruncului, bucură-te de bogăţia luminii şi
las-o pe mamă să aibă grijă de ale ei. Căci toate câte le vezi şi câte
încă nu ai văzut, pentru tine au fost şi vor fi făcute. Vrafurile de cărţi
şi de portrete ciudate, ideile şi gândurile frumoase - în toate se află
fantomele în aintaş ilor tăi, slova pe care o rânduieşti în şirag este
puntea care te leagă de toţi fraţii tăi, oamenii. În tristeţi şi în bucurii
stau seminţele pe care trecutul le-a pus în brazda roditoare a
spiritului, ca să crească în ea viitorul. Tinereţea amăgitoare de care

224
 0 LACRIMĂ ŞI -UN ZÂMBET

vorbeşti este poarta către lumină a inimii tale. Iar lumea care te
călăuzeşte pe drumuri necunoscute este sufletul tău, iar sufletul
acesta este tot ceea ce tu numeşti lume. Omul neştiutor şi mărunt
este cel venit din bogăţia dumnezeirii spre a arăta că în tristeţe este
taina bucuriei şi fericirii şi că din întuneric se naşte cunoaşterea
"Punându-şi palma pe fierbinţeala frunţii mele, mi-a spus, apoi:
"Mergi înainte, fără să te opreşti şi fără să şovăi. Căci acest înainte
se cheamă perfecţiune. Mergi fără teamă de spinii drumului căci
ghimpii te despovărează de sângele cel stricat."

Povestea unui prieten

1
L-am cunoscut, copil pornit pe cărările vieţii, cârmuit de
poruncile tinereţii şi străduindu-se, îndărătnic, să se cunoască pe
sine. L-am cunoscut, apoi, floare firavă, purtată de vântul tinereţii
înflăcărate către prăpastia poftelor.
L-am cunoscut în satul acela, copil nestăpânit, zburătăcind
cuiburile păsărilor şi ucigându-le puii, zdrobind sub tălpi corolele
florilor şi frumuseţile lor fără seamăn. Apoi l-am cunoscut şcolar
adolescent, prea puţin aplecat asupra învăţăturii, tiranic şi zgomotos.
L-am cunoscut, apoi, tânăr neguţând în dezmăţuri numele şi
onoarea părintelui său, risipindu-şi averea prin locuri de pierzanie, în
tovărăşia femeilor de moravuri uşoare.
Cu toate acestea, mi-a fost drag şi simt şi acum pentru el o
dragoste amestecată cu părere de rău şi compasiune. Îl iubesc ştiind
că apucăturile lui cele rele nu sunt pricinuite de neştiinţă, ci de
slăbiciunile sufleteşti. Sufletul, oameni buni, merge silit pe calea
înţelepciunii, iar tinereţea poartă în sine furtuni aducătoare nisipuri
şi pulbere care intră sub pleoape şi orbeşte ochii, de multe ori pentru
totdeauna.
Am ţinut la el şi i-am fost credincios aşa cum ţii la un porumbel
ameninţat de clonţul puternic şi de ghearele uliului. Conştiinţa este
un judecător slab de înger şi slăbiciunea aceasta îl împiedică să-şi
respecte sentinţele date. Spun că l-am iubit, căci şi iubirea are multe
înfăţişări şi chipuri. Ea este înţelepciune, este dreptate şi este
speranţă, iar iubirea mea pentru el a izvorât sub înfăţişarea speranţei
că, într-o bună zi, soarele lui va birui rătăcirea şi întunericul, că
murdăria se va preface în puritate, răutatea în prietenie şi dragoste şi
nesăbuinţa în înţelepciune. Am cugetat în tot acel timp că numai

225
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

fiind matur, omul învaţă să se depărteze de sclavia materiei şi nu

vede zâmbetul florilor doar în lumina zilei.

2
Multe zile şi multe nopţi s-au petrecut de atunci şi în tot acest
timp, l-am păstrat în memorie, pomenindu-i numele, cu durere şi cu
suspine care mi-au însângerat sufletul. Dar, cu nu multă vreme în
urmă, am primit, pe neaşteptate, de la el, o scrisoare în care spunea
cele ce se urmează: "Vino la mine, prietene, căci vreau să înnod
punte trainică între tine şi un tânăr a cărui revedere îţi va bucura
inima şi îţi va aduce multă liniştire în suflet!"
Şi cel dintâi care mi-a încolţit în minte a fost că, iată, tânărul
meu trăieşte! Doreşte, oare, să-şi împerecheze prietenia lui tristă cu
o altă prietenie, la fel de nefericită? Vrea să mă arate unui prieten
nou? Oare nu a găsit în el însuşi pilde îndeajuns ale ceea ce
înseamnă ispitele rătăcirii? Oare gândeşte să schimbe acele pilde ale
ruşinii căutându-şi vindecarea la vechii prieteni? Voi merge, căci,
prin înţelepciune, sufletul culege curmale chiar din buruieni şi din
spinării şi prin iubire, inima află lumină în întuneric.
Am plecat chiar în noapte aceea şi l-am aflat singur, între
pereţii odăii lui, răsfoind o carte de versuri. I-am zis cuvinte de bun-
găsit, neascunzându-mi mirarea de a vede o carte în mâinile lui.
"Unde este noul prieten?", l-am întrebat şi mi-a răspuns: "Prietenul
acela sunt eu, binefăcătorule, este cel care-ţi stă înainte". S-a aşezat
cu o linişte pe care nu i-o ştiusem şi m-a privit cu ochii în care
scânteia o lucire ciudată, ca un balsam care vindecă rănile. Ochii
aceia pe care îi cercetasem în atâtea rânduri fără să văd în adâncul
lor decât răceală şi răutate şi care, acum, revărsau o lumină
învăluitoare şi caldă. Şi cu o voce - parcă era vocea unui necunoscut
- mi-a vorbit: "Acela pe care l-ai ştiut în copilărie, fiindu-i tovarăş la
vremea învăţăturii şi la zilele tinereţii, acela nu mai există, e mort. În
locul lui, m-am născut eu, prietenul tău cel nou care îţi cere să îi dai
mâna". I-am urmat îndemnul şi am simţit de parcă în palma aceea
vibra un alt suflet şi curgea un alt sânge. Mâna violentă se înmuiase,
degetele care, prin fapte, se asemuiseră unor gheare de uliu, se
prefăcuseră în mlădiţe mângâietoare. Îmi aduc aminte vocea mea
sugrumată atunci când l-am întrebat: "Cine eşti? Pe unde ai rătăcit?
Unde şi cum ai ajuns? Eşti prefăcut în altar sfinţit ori mă aflu
înaintea unui stihT. "Drept ai grăit, prietene, căci, cu adevărat,
duhul s-a coborât în adâncul meu preschimbându-mă în templu
sfinţit. Iubirea a făcut din inima mea jertfelnic neîntinat. O femeie,

226
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

binefăcătorule, femeia pe care am socotit-o doar jucărie pentru

bărbat, ea este care m-a salvat de la întunericul iadului, deschizându-
mi uşile paradisului al cărui prag l-am trecut. Adevărata femeie m-a
călăuzit la Iordanul iubirii sale întru care m-a botezat, înălţându-mă
în tronul slavei şi măreţiei. Cea pe care am dispreţuit-o din neştiinţă
m-a curăţit cu simţămintele sale. Ea, pe care am cugetat că pot să o
cumpăr cu aur, m-a dezlegat din robia aumlui, cu farmecul ei. Cea
care, prin puterile vrerii, l-a scos din grădina Raiului pe Adam, m-a
adus înapoi, în acel paradis, cu dragostea şi cu mângâierile ei".
Lacrimile începuseră să-i scânteieze în gene şi buzele îi erau
înflorite de zâmbet, razele iubirii i se adunaseră, coroană, pe creştet.
M-am apropiat, sărutându-l pe frunte şi binecuvântând, cum preotul
sărută şi binecuvântă proscomidia Sfintelor Daruri. Apoi mi-am luat
bun-rămas şi am plecat, murmurând cuvintele auzite: "... prin
puterile vrerii ei, l-a scos din grădina Raiului pe Adam şi in-a adus
înapoi, în acel paradis, cu dragostea şi cu mângâierile ei."

Între Adevăr şi închipuire

Viaţa ne strămută dintr-un loc în altul, soarta ne duce dintr-o
lume la alta iar noi, pe drum, nu vedem decât bolovanul care ne stă
în cale şi nu auzim decât vocile care ne înspăimântă.
Frumuseţea ni se arată pe tronul mândriei sale, iar noi ne
apropiem şi, în numele dorului de frumos, o zdrobim sub picioare şi
îi smulgem de pe frunte coroana neprihănită.
Iar când iubirea ne face semn, ne lăsăm cuprinşi de teamă şi
fugim să ne ascundem prin peşteri, ori ne dedăm faptelor celor rele,
în numele dragostei. Înţeleptul merge apăsat sub povara jugului, el,
care este mai prietenos decât răsuflările florii şi mai nobil decât
zefirii Libanului. Înţelepciunea stă stingheră la răscruce de uliţe,
chemându-ne, iar noi socotim că este deşertăciune şi ne ferim de ce
cei care îi sunt ucenici. Libertatea ne pofteşte la masă, să ne desfete
cu vinul şi cu merindele ei, iar noi ne bulucim, făcând din masa
aceea loc de ruşine şi decădere a spiritului. Natura ne întinde,
supusă, mâinile ei, îmbiindu-ne să . ne bucurăm de frumuseţea şi
farmecul ei, dar ne înfricoşăm de tăcere şi linişte şi ne căutăm
ascunziş în oraşe, înghesuindu-ne unii în alţii asemenea turmei
ameninţată de haita lupilor. Ne vine Adevărul în ospeţie, înseninat
de zâmbet copi lăresc, şi ne cheamă la el, iar noi ne zăvorâm uşile
simţămintelor, întorcându-i spatele ca unui nelegiuit blestemat.
Inima omului ne cere mângâiere şi ajutor, spiritul omului ne cheamă,
dar stăm muţi şi mai nesimţitori decât piatra, iar dacă unul dintre noi

227
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

îşi strigă durerile inimii şi zbuciumul sufletului, îl privim ca pe un

nebun şi fugim de el.
Astfel ni se trecu nopţile vieţii şi nu luăm aminte, astfel ne
temem de bineţea pe care ne-o dau răsăriturile de soare. Astfel ne
trecem, temători de nopţi şi de zile, ne apropiem de ţărână, neluând
în seamă că zeii sunt în noi înşine, călcăm în picioare lipia vieţii în
vreme ce foamea ne sleieşte de putere trupul şi mintea. Cât de dragă
ne este viaţa, şi cât de departe ne ţinem de ea!

O, bieţii mei prieteni ...

Tu, care te-ai născut din durere, crescut în braţele umi l inţei , şi
risip indu-ţizilele tinereţi i sub jugul greu al nedreptăţii şi împilări i, tu
eşti cel care îţi moi în lacrimi bucata uscată de lipie şi îţi bei apa
tulbure amestecând-o cu suspine şi gemete,
Tu, ostaşule osândit de legile omeneşti să te d esparţi de
tovarăşa ta de vi aţă, de pruncii tăi, de iubita ta, pentru a merge la
război şi a-ţi da viaţa în numele unei pofte pe care cei puternici o
numesc datorie,
Tu, poetule care vieţuieşti ca un străin în propria ţară, neştiut şi
neluat în seamă, mulţumindu-te, drept hrană, cu un suspin şi cu
picurii cernelii pe o bucată de hârtie albă,
Tu, întemniţatule uitat în întunericul hrubelor pentru o vină
neînsemnată născocită de cei care cu rău răspund răului şi pentru
care judecata este vrăjitorie şi reforma se numeşte corupţie şi
desfrâu,
Şi tu, sărmană femeie, dăruită de Divinitate cu frumuseţea pe
care a zărit-o unul din tinerii zilelor noastre, asaltându-te, ispitindu-ţi
cu aur viaţa mizeră şi aruncându-te, apoi, pradă ruşinii şi disperării,
Voi, neputincioşii martiri ai legilor omeneşti, nefericiţi din
pricina avariţiei celui bogat, făţărniciei celui puternic şi robiei
egoiste în faţa unui înrobit al plăcerilor şi dezmăţului,
Nu plângeţi şi nu vă pierdeţi nădejdea, căci dincolo de materie,
mai presus de nori şi de nemărgin irile universului, mai presus de
orice stă puterea numită dreptate, milostenie, compasiune şi
dragoste.
Voi sunteţi flori încolţite în întuneric, peste care vor curge
zefirii purtându-vă seminţele către raza de soare, spre a înflori şi a
vă bucura de viaţa adevărată
Vouă, celor care sunteţi aidoma copacilor desfrunziţi, adevăr vă
grăiesc că va să vină primăvara să vă înverzească frunzele, iar
adevărul va să vă sfăşie giulgiul de lacrimi care vă acoperă

228
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

zâmbetul. Vă sărut, fraţii mei şi arunc blestem asupra asupritorilor

voştri!

Lamentaţii

La ceasul când soarele încă nu se ridicase pe geana zam,

şedeam pe câmp, contemplând tăcerea şi măreţia naturii. Era clipa
aceea plină de curăţenie şi de farmec, când omul se zbate între vis şi
trezie şi eu stăteam în iarba crudă, încercând să înţeleg noima şi
adevărul frumuseţii şi să-mi aduc aminte tot ce se spune despre
frumuseţea şi noima adevărului. Meditaţia mă despărţise de cele
lumeşti, eliberându-mi sinele de vălul materiei trecătoare. Această
înălţare spirituală mă apropia de infinitul naturii care îşi dezvăluia
tainele şi lămurindu-mi graiul în care vorbeşte tot ceea ce înseamnă
creaţie.
Am simţit, atunci, zborul zefirului printre ramuri, ca un suspin
de suflet orfan şi l-am întrebat: "Spune-mi, preabunule, pentru care
pricină suferi?" Iar el a răspuns: "Suspin şi sufăr, căci arşiţa soarelui
mă va alunga spre oraş, spre cetatea unde aripile mele curate va să
fie înşfăcate de microbii bolilor, iar adierea îmi va fi otrăvită de
răsuflările oamenilor. Pentru aceasta mă vezi întristat."
M-am întors către flori şi, din lacrimile lor, boabele de rouă
picurau prefăcute în lacrimi. Le-am întrebat: "Preafrumoaselor flori,
pentru ce aceste lacrimi şi acest bocet?" Şi, ridicându-şi încet
caliciul, una dintre ele mi-a dat răspuns: "Plângem căci în curând va
să vină omul să ne rupă din tulpinile noastre şi să ne ducă la târg,
pentru a ne vinde ca sclave până seara, când, ofilite vom fi aruncate
precum gunoaiele. Cum să nu jeluim când mâna cea nemilostivă a
omu.lui ne va despărţi de patria noastră -câmpul?"
Am auzit, după câteva clipe, suspinul pârâului şi ca şi pe
celelalte, l-am întrebat: "De ce suspini, pârâule cu apă dulce şi
rece?", iar el mi-a răspuns: "Plâng pentru că, împotriva voinţei mele,
curg spre oraşul unde omul mă va face prizonier, schimbându-mi
apa pe plăcerile vinului şi folosindu-mă pentru a-i duce departe
murdăriile şi gunoaiele. Cum să nu plâng ştiind că în curând
limpezimea şi curăţenia mea se vor tulbura, înnegrindu-se?"
Ascultând, am auzit cântecele triste ale păsărilor de dimineaţă
şi le-am întrebat şi pe ele: "Pentru ce va jeluiţi fermecatelor
păsărele?". Şi, de pe un vârf de smicea, mi-a răspuns una dintre ele:
"Va să vină omul cu maşina lui diavolească din care iese tunet şi
moarte şi fum. Pentru care, ne cântăm între noi bun-rămas,
aşteptându-ne soarta. Cum să nu plângem când moartea ne

229
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

urmăreşte în tot locul şi ne pândeşte?"Atunci, de dincolo de munte s-

a arătat soarele, încununând cu aur coroanele pomilor. Şi mă
întrebam, fără încetare: "Pentru ce dărâmă omul tot ce zideşte
natura?"

Între palat şi cocioabă

1
Când s-a înserat, lămpile electrice au prins a luci în palatul
bogatului, iar slujitorii, în straie scumpe de catifea, cu nasturi
strălucitori înşiraţi pe piept, s-au aliniat la intrare, aşteptând să
sosească oaspeţii .
În sunetele muzicii, au început să vină trăsuri şi caleşti,
aducând invitaţii nobili îmbrăcaţi în haine împodobite cu dantele şi
giuvaeruri, parcă trăgând după ei, cozile luxului şi îndestulării.
Domnii le invitau pe doamne la dans, acestea le făceau
reverenţe şi întreagă acea aripă a palatului era plină de muzică
vălurindă şi unduitoare ca palele de zefir şi ca florile.
La miezul nopţii, oaspeţii au fost poftiţi în sufrageria plină cu
bogăţie multicoloră de fructe, mâncăruri şi tablale cu băuturi purtate
pe braţe de servitori în livrele. Iar ispita beţiei a tot dănţuit până a
furat minţile. Zorile au împrăştiat acea mulţime de nobili avuţi,
ameţiţi de nesomn şi de băutură, obosiţi de atâta dans, ofiliţi de atâta
mâncare şi, pe jumătate adormiţi, au plecat fiecare pe la casele lor.

2
Pe înserat, un om îmbrăcat în straie de muncă se oprise la
intrarea unei cocioabe, bătând în uşă şi, deschizându-i-se, a intrat,
zâmbind, a dat bineţe şi s-a aşezat între copii care se jucau lângă foc.
Apoi, s-au aşezat cu toţii în jurul unei mese de lemn, începând să
mănânce. Sfârşind, s-au mutat în jurul unui opaiţ care abia răzbătea
întunericul cu razele lui galbene şi firave. Iar în crucea nopţii, s-au
ridicat în tăcere, lăsându-se în stăpânirea regelui somn.
În zori, omul s-a trezit devreme, apoi, împreună cu soaţa şi cu
copiii lor, au luat în grabă câteva îmbucături de lipie cu puţin lapte,
apoi bărbatul, luându- şi pe umăr o sapă uriaşă, a plecat spre ogor,
să-l stropească cu sudorile frunţii din care avea să culeagă roada
hărăzită celor bogaţi care se odihneau trudiţi după o noapte de
desfătare şi dans. Aceasta este drama omului oropsit al acestei

230
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

vremi. O dramă la care privitorii sunt prea mulţi, iar cei care gândesc
şi pricep, prea puţin.

Doi copii
Ieşind în balconul palatului său, prinţul şi-a plimbat privirile
peste mulţimea adunată jos, în grădină şi a vorbit, cu voce înaltă "Vă
aduc vestire de bucurie pentru poporul acestei ţări, căci prinţesa
noastră ne-a adus nouă prunc, să ţină aprinsă cinstea slăvitei noastre
stirpe şi să vă fie vouă prilej de mândrie, adăpost şi ducere mai
departe a celor moştenite de la preaslăviţii strămoşi. Bucuraţi-vă, dar
şi vă veseliţi, căci viitorul vostru va să fie încununat cu mărire şi
slavă" care va să crească în desfătare, să stea la masa celor înalţi şi
puternici şi să ajungă, apoi, cârmuitor al celor supuşi, puternic şi
neîngrădit să facă ce va voi cu trupurile şi cu sufletele celor
neputincioşi şi săraci. Ci pentru aceasta, lumea a umplut aerul cu
strigăte şi cu cântecele lor de bucurie întru cel se bucura avea să
crească în desfătare, să stea la mesele celor înalţi şi atotputernici şi
să ajungă stăpân ca să facă ce va pofti cu trupurile şi cu sufletele
acelor săraci. Şi cânta imne şi golea pocalele veseliei.
Şi pe când poporenii acelui oraş preamăreau puterea în numele
celui atotputernic, iar îngerii plângeau de mila copiilor lor, în casa ei
sărmană şi dărăpănată, tânără femeie, întinsă pe patul ei sărac, îşi
strângea la piept pruncul sugar, înfăşurat în scutece rupte. Era o
femeie căreia soarta îi hărăzise viaţă de sărăcie care înseamnă durere
şi nebăgare în seamă din partea oamenilor. Soţul şi tovarăşul ei de
viaţă i se stinsese cu zile, din pricina neputinţei şi împilării în slujba
prinţului celui atotputernic. Iar în noaptea aceea, Dumnezeu o
dăruise cu alt tovarăş, pruncul care acum îşi mişca mâinile,
nepăsător şi lipsit de grijă.
Când forfota lumii s-a potolit, femeia şi-a adunat copilul la
piept şi privindu-l în ochii strălucitori a prins a plânge cu lacrimi
amare, ca şi cum ar fi voit să-l boteze în apa lacrimilor ei fierbinţi şi
a dat strigăt căruia numai stâncile din afară i-au dat răspuns: "Pentru
ce, comoară a sufletului meu, pentru ce ai fost trimis la mine din
lumea umbrelor? Mângâiere pentru viaţa mea plină de amărăciuni şi
durere? Ca semn de iertare pentru neputinţa ce am? Pentru ce ai
plecat dintre îngeri, venind pe lumea aceasta plină de suferinţă şi
umilire? Căci eu nimica nu am în afară de lacrimi. Să te hrănesc cu
lacrimi în loc de laptele sânului? Să te acopăr cu braţele dezgolite în

231
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

loc de cămăşuţă de in? Puii animalelor se hrănesc cu iarbă şi au

vizuinile lor în care găsesc adăpost, puii zburătoarelor se hrănesc cu
seminţele câmpului şi dorm legănaţi de ramurile copacilor, dar nu,
copile, nu afli la mine decât neputinţă şi geamăt".
Şi-a strâns pruncul cu putere la piept, voind, parcă, să facă din
două trupuri un singur trup şi a strigat către ceruri: "Ia-ne la tine,
Doamne!" Norii se risipiseră, lăsând ca raza de mătase a Lunii să
pătrundă în odăiţă şi să se reverse peste două trupuri încremenite.

Poeţii Emigraţiei
26

Dacă Al-Khalil 27 ar fi ştiut că metrii pe care i-a rânduit în

versuri, stăpânindu-le legăturile dintre ei, aveau să ajungă măsură a
tuturor mizeriilor şi şirag de idei goale precum cochiliile scoicii, ar fi
rupt şi ar fi împrăştiat acele şiraguri şi legături.
Dacă Mutanabb/ 8 ar fi bănuit că tot ce a scris avea să ajungă
izvor de idei sterile şi călăuză a celebrităţilor din zilele noastre, şi-ar
fi aruncat la gunoi călimara şi şi-ar fi frânt pana cu mâinile lui.
Dacă spiritele lui Homer, Vergiliu şi orbului sirian Al-Maarri ar
fi simţit că poezia lor, întruchipată din răsuflările Transcendenţei va
ajunge străin pribeag prin palatele celor bogaţi, ar fi fugit de pe
Pământul acesta, alungaţi de urletul automobilelor.
Întru cât mă priveşte pe mine, cu toată obstinaţia şi îndărătnicia
căreia aparţin, mă asmut să văd limba spiritului vorbită de proşti, să
văd elixirul zeilor scurgându-se din peniţele celor nepricepuţi şi să
privesc broscoiul care se umflă, închipuindu-se bivol.

26
În I. arabă Al-Mahgar: Denumire sub care este cunoscută generaţia de
intelectuali şi oameni de litere, îndeosebi din Liban şi Siria, care, în sec.
XIX, au emigrat în cele două Americi şi Canada, unde au pus bazele
modernismului renascentist al literaturii şi culturii arabe. Khalil Gibran este
unul din reprezentanţii proeminenţi ai acestei şcoli, alături de alte nume
celebre precum Elia Abu Madi (1890-1957), Amin AI-Rihani (1876-1942),
Mikha'il Nu'aymeh (1889-1988), Nasib Arida (1887-1946), Nadra Haddad
(1888-1950) ş.a
27
Trimitere probabilă la poetul premodern arab Mutran Khalil Mutran
28
Abu At-Tayyb Ahmad Ibn Al-Hussain AI-Mutanabbi (915-965) Unul dintre
cei mai cunoscuţi poeţi islamici, cele 326 de poeme care ni s-au păstrat de la
el abordând, cu o deosebită sensibilitate şi măiestrie stilistică, teme precum
curajul şi bărbăţia, filosofia vieţii, teme descriptive ale bătăliilor vremii etc.

232
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Oameni buni, poezia este spmt sacralizat şi întrupat din

zâmbetul care dă viaţă inimii şi din suspinul care slobozeşte lacrima
între gene, fantomă al cărei sălaş este spiritul, al cărei izvor de hrană
se găseşte în inimă, şi care îşi stinge setea cu sentimente. O poezie
care nu are chipul acesta este asemenea Cristosului mincinos.
Tu, zeiţă a poeziei, iartă greşelile celor care vin către tine să îţi
rostească cuvinte calpe şi nu ştiu să te venereze cu puritatea
sufletelor şi bogăţia imaginaţiei lor,
Voi, duhuri ale poeţilor care ne priviţi din înălţimea eternităţii,
iertaţi-ne păcatul de a ne apropia de altarele voastre, pe care le-aţi
împodobit cu strălucirea ideilor şi cu esenţa voastră spirituală,
iertaţi-ne pentru veacul acesta plin de scrâşnetul fierului şi de forfota
asurzitoare a fabricilor care transformă poemul în locomotivă şi în
vapor cu aburi şuierători. Voi, adevăraţii poeţi, iertaţi-ne, căci noi
suntem robi ai lumii celei noi care aleargă bezmetică în urma
materiei şi în care poezia însăşi s-a prefăcut în materie lucrată cu
mâna şi nu cu spiritul.

Sub Soare
Am văzut tot ce se face supt Soare şi iată că totul
era deşertăciune şi goană bezmetică după vânt.
Eclesiastul I: 14
Tu, spirite printre spirite al măreţului Solomon, tu care ai
aruncat de pe tine straiele materiei în care ne învestmântăm noi, cei
de azi, tu care ai rostit aceste cuvinte izvorâte din deznădejde şi
durere spre a te întrupa în durere şi deznădejde,
Tu, spirite întrupat, prin întruparea ta ai aflat că viaţa este
noimă pe care nici moartea nu o poate umbri, dar această aflare nu
este dată oamenilor decât după ce spiritul lor se despovărează de
robia ţărânei.
Ştii, spirite, că viaţa nu este suflare de vânt trecător şi că nimic
nu este deşertăciune sub soare, ci doar trecere necontenită spre
Adeviir. Ce noi muritorii sănnani am luat în zadar zicerile şi
suspinările tale,
Ştii, spirite, că pricina neştiinţei, a răului şi a împilării se află în
tânjirea după frumos, dar noi nu vedem frumuseţea altcumva decât
îmbrăcată în straiul înţelepciunii şi decât ca pe fruct al slavei şi al
dreptăţii,

233
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Ştii, spirite, prin tristeţe şi sărăcie inima omului se purifică, dar

însă mintea noastră cea mărginită nu vede libertatea decât dacă are
chip de bucurie şi desfătare,
Ştii că sufletul cată către înălţimea luminii doar împins de
poverile şi neputinţele vieţii, dar noi nu contenim a murmura
cuvintele tale care ne spun că omul este doar jucărie în mâinile unei
puteri nevăzute şi neştiute,
Tu plângi, ca pe o slăbiciune, iubirea pentru viaţa aceasta şi ne
îndemni a iubi viaţa care va să vină după cum porunceşte soarta,
Spirite al lui Soliman. Tu care pluteşti în lumile veşniciei, dă acelora
care sunt iubitori de înţelepciune, povaţa să nu apuce, rătăcitori, pe
coclaurii suferinţei şi necredinţei, căci aceştia fără de voie greşesc.

Privind către ce va să fie

Dincolo de zidurile prezentului, am auzit imnele de slavă
ridicate de oameni, am auzit dangătele de clopot cutremurând clipele
vremuirii pentru a vesti rugăciunea în templele frumuseţii, clopote
turnate din metalele simţămintelor şi ridicate în în sfântul paraclis
· care este inima omenească.
Dinapoia viitorului, am privit mulţimile îngenuncheate la sânul
naturii, îndreptate cu faţa spre Răsărit, aşteptând revărsările
adevăratului răsărit.
Am văzut cetatea făcută ruine, pe spinările colinelor vestitoare
ale risipirii întunericului înaintea luminii.
I-am văzut pe bătrânii aşezaţi sub coroanele sălciilor şi plopilor,
înconjuraţi de copii care ascultau de la ei poveştile veacurilor.
Am văzut tinerii, ciupind strunele harfelor şi suflând în fluiere,
am văzut prunci cu pletele ondulate, dănţuind de jur-împrejur sub
buchetele de răsură şi iasomie.
Am privit bărbaţii secerători, am văzut femeile purtând roadele
câmpului şi cântând imne de bucurie şi fericire,
Am văzut prietenia, bunăvoirea domnind peste oameni şi între
toate făpturile Creatorului, stolurile de păsări şi fluturi dănţuind fără
înfricoşare în jurul acestora, am văzut ciopoarele căprioarelor
aplecându-se fără teamă să soarbă apa izvorului, m-am uitat şi n-am
văzut nevoinţă şi nici pricini de suferinţă, ci doar frăţietate. N-am
zărit vreun medic, căci fiecare zi care vine îşi este sie- şi vindecător
şi doctor, bizuit pe cunoaştere şi încercarea acestei cunoaşteri şi n-
am văzut nici un preot, căci conştiinţa este Preotul printre preoţi, nu
am văzut nici un judecător, că.ci natura era tribunalul în care se
încheie între toţi alianţa prieteniei şi înţelegerii.

234
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Am văzut cum omul a înţeles, în sfârşit, că el este piatra de

temelie a fiinţării, el ridicat dintre cei mărunţi către lumile
înălţimilor, el, dăruit cu spirit văzător şi cititor al celor scrise de nori
pe faţa boltei cereşti şi cele scrijelite de adierea zefirului pe faţa
liniştită a apei, el cel binecuvântat de răsuflările florilor şi desluşitor
al cântecelor îngânate de privighetori şi de mierle. De după zidurile
prezentului, pe scena veacurilor care va să vină, am văzut
frumuseţea - mireasă şi mire şi viaţă, toate, adunate la un loc în
ceasul hotărâtor al destinului.

Regina fantasmelor
Vlăguit de atâta cale, am ajuns la ruinele Palmirei şi m-am
aşezat în iarba care creştea printre coloanele roase şi ciobite de
vremuri, risipite ca nişte trupuri căzute într-o bătălie înverşunată.
Am privit vreme îndelungată, gând la trecuta lor măreţie prefăcută,
acum, în mărunte resturi fără însemnătate.
Când s-a aşternut seara şi făpturile pământului au prins să îşi
caute liniştea şi adăposturile de noapte, am simţim ca şi cum
universul întreg se umpluse de parfumuri şi fumuri de mirodenii tari
şi pătrunzătoare ca elixirul. Le aspiram cu o senzaţie ascunsă de bine
care mi se strecura în minte, îngreunându-mi pleoapele şi
eliberându-mi sufletul de povara unor lanţuri secrete. Apoi,
pământul şi cerurile au început să se rotească şi să se tulbure şi am
tresărit, ridicându-mă ca împins de o putere magică, şi m-am trezit
în bogăţia unor grădini nemaivăzute de ochiul omului. Mă înconjura
un cârd de fecioare învestmântate doar în straiele frumuseţii lor, care
pluteau de jur împrejur fără a atinge iarba cu tălpile şi mlădiind cu
vocile un imn ţesut din vise de dragoste, însoţit de sunet de harfe de
fildeş cu strune de aur. Când, plutind în chipul acesta, au ajuns la un
loc mai deschis, în mijlocul lor s-a înălţat un tron împodobit cu
nestemate şi giuvaeruri şi aruncând din trupul lui raze în culorile
curcubeului. Iar fecioarele, aşezându-se de-a dreapta şi de-a stânga
acelui tron, şi-au ridicat glasurile, privind către o parte de unde
venea parfum de tămâie şi mirt. Şi iată s-a arătat regina, dintre
ramurile încărcate de flori, şi venind încet, s-a aşezat pe tronul acela,
iar un stol de porumbei mai albi decât albeaţa omătului au coborât,
aşezându-se, ca o semilună, in jurul picioarelor ei. Iar în toată
vremea aceasta, fecioarele nu au contenit a cânta imne de bucurie
întru slava reginei şi a slobozi în aer suluri de fumuri din căţui cu
arome frumos mirositoare. Vedem ce ochi de om nu văzuse vreodată
şi nici cu urechile lui nu auzise până atunci.

235
 INTEGRALA l<HALIL GJBRAN - V OL. 1

Mai îndeurmă, regina a făcut semn cu mâna şi jur împrejur s-a

lăsat linişte şi tăcere. Şi i-am auzit glasul care făcea să-mi tremure
sufletul aşa cum harpistul face să vibreze strunele harfei sale: "Te-
am chemat, făptură omenească, eu, muză şi regină a fantasmelor şi
am binevoit a te pofti înaintea mea, eu nimfă a pădurilor şi a viselor.
Ascultă, deci, poruncile mele şi poartă-le la auzul şi la ştiinţa
oamenilor care-ţi sunt semeni. Spune-le că lumea fantasmelor este
cetate de nuntă la ale cărei porţi stă de strajă un uriaş care nu
îngăduie nimănui a pătrunde în cetate decât învesmântat în straie de
nuntă. Mai spune-le oamenilor că această cetate este paradis aflat în
paza îngerului iubirii, iar nimănui nu îi este îngăduit a vedea
înlăuntru decât doar celui care poartă în frunte semnul iubirii. Căci
acolo sunt ogoarele în care rodesc imaginile, apa râurilor sale este
mai dulce ca laptele, păsările plutesc în zbor asemenea îngerilor, iar
florile veşnic deschise nu le miroase decât spiritul viselor. Să mai
spui oamenilor căci eu le-am dăruit cupa cu nectarele bucuriei pe
care ei le-au stricat cu neghiobiile lor, iar îngerul întunericului a
venit, umplând pocalul acela cu vinul tristeţii pe care l-au sorbit
lacomi, întunecându-se mintea şi cugetul lor. Iar chitara vieţii nu va
să fie atinsă decât de cei cărora eu le-am atins degetele cu podoabele
mele şi pe cărora le-am arătat tronul meu, înlănţuindu-i cu lanţurile
dragostei mele şi le-am dat harul de a vedea cu închipuirea ceea ce
eu rostesc cu vorbirea mea. Spune oamenilor că tărâmul şi ţara
ideilor este mai presus decât lumea celor văzute, iar norii din tăriile
cerului acestui tărâm se numesc bucurie şi desfătări. Născocirile
inspiraţiei sunt chipuri care sălăşluiesc în lumea cea nevăzută a
zeilor de unde se răsfrâng în oglinda sufletului spre a se întrupa în
lumea cea repede trecătoare".
Acestea zicând, regina fantasmelor m-a atras către ea cu o
privire de vrajă, sărutându-mi gura cu buzele ei fierbinţi . Apoi mi-a
şoptit: "Spune făpturilor omeneşti că acela care nu îşi va trăi zilele în
lumea visării, va să fie rob al zilelor lui". Iar în clipa aceea s-au
înălţat iarăşi glasurile fecioarelor, au prins a se înălţa abmi
înmiresmaţi şi vedenia a pierit dinainte-mi. Pământul s-a zguduit,
Cosmosul s-a cutremurat şi m-am trezit printre acele ruine triste.
Acolo am primit cel dintâi zâmbet al zorilor iar pe buzele mele
răsunau aceste cuvinte: "A cela care nu îşi va trăi zilele în lumea
visării, vă să fie rob al zilelor lui."

236
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Ucigaşul

La margine de drum, un tânăr slăbit de foame se oprise cu mâna

întinsă, cerând mila şi pomana drumeţilor şi plângându- şi nevoile şi
nefericirea. Se lăsase amurgul şi îşi simţea limba umflată şi buzele
gurii uscate. Nu primise nimic, şi căuşul palmei sale era gol cum gol
îi era şi stomacul. L-a biruit un hohot de plâns amar şi, ridicându-şi
spre cer ochii înlăcrimaţi, a vorbit cu voce tremurătoare şi slabă : "O,
Doamne, am mers să mă fac slugă la cel bogat şi, văzându-mi
straiele zdrenţuite, m-a alungat. Am bătut la uşa madrase( dar nu
9

m-au lăsat să intru, neavând cu ce să plătesc, am cerut să muncesc

cât e ziua de mare, şi iarăşi am fost alungat, din pricina şubrezeniei
mele. Iar, în urmă m-am făcut cerşetor, dar însă robii tăi m-au certat,
zicându-mi cum că nu este cuviincios ca un tânăr leneş să întindă
mâna la mila altora. Mama mea m-a adus pe lume prin voia ta,
Doamne, şi m-a făcut fiinţa din fiinţarea ta. Pentru ce nu vor oamenii
să-mi dea lipia pe care o cerşesc în numele tău?"
În clipa aceea, înfăţişarea i s-a schimbat. S-a ridicat în picioare
având în ochi o lucire întunecată. Dintr-un copac uscat a rupt o
măciucă pe care a ridicat-o arătând spre oraş şi strigând:"Cu sudoare
frunţii am căutat viaţa şi nu am aflat-o, întru care va să o găsesc cu
puterea braţului meu. Am cerut o lipie în numele iubirii, dar surd a
fost omul la rugile mele. Ce, va să cer lipia în numele urii şi
răului . .. "
Au trecut zile multe în care tânărul ucidea eentru a câştiga şi
jefuia aşezămintele sufletului împins de foame. In chipul acesta a
adunat bogăţie, stomacul i s-a rotunjit, acoperit de osânză, iar faima
lui l-a făcut îndrăgit hoţilor şi temut de cei înţelepţi. Apoi, emirul l-a
ales să îi fie caimacan în oraş, aşa cum emirii îşi aleg slugile dintre
cei le sunt de-o teapă. Astfel, lăcomia îl preface pe om băutor de
sânge, după cum nemilostenia îl face ucigaş pe cel iubitor de pace.

Întâlnirea
Împodobise cu dantelă de stele bolta cerească, în valea Nilului
s-a ridicat huria cea cu aripi nevăzute privirii de rând, aşezându- se

29
Madrasa : şcoală. În sens restrâns : şcoală religioasă.

237
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

pe un tron de fum ridicat deasupra Mării Bizanţului3° argintată de

razele Lunii, iar pe dinainte-i treceau, plutind în aer cortegii de
suflete strigând cu voce mare: "Sfântă, sfântă, sfântă este fiica
Egiptului, fie-i numele binecuvântat şi preaslăvit în toate marginile
pământului!"
Iar atunci, dintr-o vâlcea înconjurată de cedri s-a ivit un tânăr
purtat pe aripi de serafimi, aşezându-se pe tron, alături de huria
aceea, iar sufletele au plutit iarăşi pe dinaintea lor, strigând: "sfânt,
sfânt, sfânt este fiul Libanului, fie -i numele binecuvântat acum şi în
veacul veacurilor".
Iar când iubitul a prins în palmă mâna iubitei, privind-o în ochi,
sufletele, vânturile şi valurile au prins a purta aceste vorbe de taină
în toate ţinuturile şi ţările de pa faţa pământului:
Preadesăvârşită este frumuseţea ta, fiică a lui Isis şi fără de
margini îmi este dragostea pentru tine!
Preamândru eşti printre tineri, fiu al zeiţei Iştar şi mult este
dorul pe care ţi-l port!
Precum piramidele tale îmi este dragostea, neatinsă şi
nemăcinată de veacuri!
Dragostea mea îţi aproteguie cedrul nelăsându-l pradă furtunii,
iubitule!
Înţelepţii tuturor seminţiilor vin din Asfinţituri şi Răsărituri să
se adape la izvorul înţelepciunii tale şi să-ţi desluşească noimele,
iubita mea!
Din toate împărăţiile vin stăpânitorii pământului, să se îmbete
cu ambrozia frumuseţii tale şi de înţelesul ei să se lase vrăjiţi,
iubitule!
Grădină cu roade şi poame bogate sunt palmele tale, iubito!
Izvor de apă dulce sunt palmele tale, iubito, şi zefir răcoros sunt
răsuflările tale!
Palatele şi templele nopţii îţi duc vestea gloriei tale şi de
măreţia şi slava ta povesteşte Sfinxul, iubito!
Colan al Nilului este cedrul pe care îl porţi pe piept, iar zodiile·
care te înconjoară vorbesc despre adâncimea înţelepciunii tale!
Ah, dulce îmi este dragostea ta şi chinuitoare îmi este dorinţa
de a mă ridica la înălţimile tale, iubito!
Nepreţuit prieten şi nedespărţit tovarăş îmi eşti şi scumpe şi
fără de seamăn sunt darurile tale, iubite! Căci mi-ai trimis înţelepţi

30
În original Bahr Ar-Rfim, Marea Romeilor, Marea Bizanţului: vechea
denumire arabă pentru Marea Mediterană

238
 0 LACRIMĂ ŞHJN ZÂMBET

din Persia prin care neamul meu şi-a biruit slăbiciunea,

mi-ai trimis
poeţi, poeţi care mi-au arătat frumuseţea iubirii. lară eu în dar ţi - am
trimis seminţe de preţ care s-au prefăcut în corole de flori, ţi-am
trimis coloane falnice care s-au făcut copaci roditori, căci tu eşti
ogorul viu în care se înmulţesc, desfătându-se, trandafirul şi iasomia,
pinul şi cedrul. Dar în ochii tăi văd tristeţe, iubitule, ce cum poţi a te
întrista fiind alături de mine? Fraţii şi semenii mei s-au răspândit
peste mări şi ţări, părăsindu-mă tovarăşa a dorurilor şi lacrimilor. Şi
nimica nu am care să îmi alunge şovăiala şi frica, iubitul meu!
Tu, podoabă a tuturor seminţiilor lumii, nu ai pricină de
întristare şi frică, iubito!
- Frică şi multă temere am de lacomul şi de cel tiran care cu
vorbă mieroasă se apropie să-mi asuprească ţara şi naţia cu puterea
braţelor lui.
- Ca viaţa omului este şi viaţa tuturor seminţiilor care se bucură
de speranţă, spre a cădea pradă nefericirii şi durerii, iubito · "Întru
acestea, cei doi au schimbat sărutări, sorbite din pocalul plin de
miresme al buzelor, pe când cetele duhurilor aduceau cântece de
slăvire: "Sfântă, sfântă, sfântă este iubirea, slăvită şi mărită pe tot
pământul să fie în veci! "

Fiinţa necuvântătoare

Fiinfele necuvântătoare au in privirile lor

cuvinte pe care doar sufletul inJeleptului le poate pricepe
Poet indian
Într-un amurg, plin de puterea imaginaţiei care este mai
pătrunzătoare decât puterea minţii, am ieşit în singurătatea de la
marginile oraşului ş i acolo m-am oprit înainte unei case pustii şi
dărăpănate ale cărui ziduri căzute mărturiseau o îndelungă
singurătate şi întristare. Doar un câine slăbit şi acoperit cu răni
moţăia singur în praf, privind cu un ochi soarele care coborâse spre
dunga nopţii, parcă înţelegând că şi astrul cerului se grăbea să plece
din colţul acela pustiu de lume în care nu se aflau nici oameni şi nici
copiii oamenilor chinuitori ai animalelor lipsite de apărare . M-am
apropiat încet, de biata fiinţa, cu părerea de rău că nu am putinţa de
a-i vorbi în graiul lui, spre a-l mângâia şi a-i arăta milă şi înţelegere
pentru nefericirile lui. Văzându-mă, a tresărit şi cu cele din urmă
puteri a încercat să se ridice şi să-şi găsească alt adăpost unde să-şi

239
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

lingă în linişte rănile şi să-şi

dea cea din urmă suflare. Neputând să
se pună pe picioarele lui, mi-a aruncat o privire în care se citea că
aşteaptă prietenie şi milă. O privire plină de amărăciune, mai
grăitoare decât toate cuvintele omeneşti şi mai expresivă decât toate
lacrimile de nefericire ale femeii. Năpădit de emoţie, am încercat să
tălmăcesc acele priviri în cuvintele noastre de oameni: "îmi ajunge,
străine, durerea câtă am îndurat şi nedreptăţile pe care mi le-au
pricinuit semenii tăi, îmi este de ajuns cât am suferit de durere şi
boală. Mergi, dar pe calea ta şi lasă-mă să mă sfărşesc bucurându-
mă de razele soarelui. Căci am fugit de răutăţile omului, căutându­
mi adăpost în pulberea şi nisipul care sunt mai primitoare decât
inima voastră, printre ruinele acestea mai primitoare decât este
sufletul omenesc. Mergi în drumul tău, căci nimic altceva nu eşti
decât fot făptură din lumea oamenilor, neştiutoare a milei şi a
dreptăţii ... Eu sunt doar un biet dobitoc, dar l-am slujit pe om şi am
stat sub acoperişul lui, credincios şi tăcut, prieten şi paznic, tovarăş
la tristeţile şi la bucuriile lui. Dar când boala şi-a înfipt ghearele în
măruntaiele trupului meu, a arătat scârbă, alungându-mă de la casa
lui, să fiu de joaca şi râsul copiilor din mahalale şi uliţe, bătut cu
pietre şi huiduit de drumeţi. Eu, omule, sunt doar un animal lipsit de
putinţă, dar întru aceasta mă asemui cu mulţi dintre oamenii pe care
aceleaşi suferinţe şi deznădejdii îi prăbuşesc, sunt asemenea
oştenilor care, în puterea tinereţii fiind, se războiesc pentru patria lor
şi îi ară ogoarele, dar care, în iama vieţii, se văd ocoliţi şi uitaţi. Sunt
aidoma femeii care, prin boiul ei tânăr, înveseleşte şi ispiteşte , care,
măritată fiind, cată a-şi creşte odraslele şi a lua seama la nevoile
bărbatului ei şi la trebuinţele casei, iar la bătrâneţe este, tot aşa,
ocolită cu scârbă şi hărăzită uitării. Răi şi nedrepţi sunteţi voi, copiii
coborâtori din Adam ...
Cu inima, desluşeam toate cuvintele nerostite ale acelui animal
obosit, şi cu mintea îi revedeam pe fiii şi nepoţii moşilor şi
strămoşilor mei. Iar când câinele şi-a închis ochii, am plecat cu grijă,
să nu-i tulbur odihna cea de pe urmă.

Pacea
Furtuna căzuse, lăsând în urmă ramuri rupte şi ogoare culcate
pământului. Stelele începuseră a clipi ca nişte aşchii de fulgere pe
bolta cerească şi l iniştea se lăsase peste câmpuri ca şi cum nimic nu
se petrecuse până atunci.
Întinsă în aşternutul său, tânăra fată plângea cu lacrimi amare şi
suspinele i se închegau în cuvinte de rugă fierbinţi : "Adu-mi-1

240
 0 LACRIMĂ ŞI-lJN ZÂMBET

înapoi, Doamne, căci izvorul lacrimilor mi-a secat şi lujerul vieţii

mele s-a ofilit. Adu-l înapoi, preaînţeleptule duh care-i judeci pe
oameni, căci durerea şi deznădejdea au pus stăpânire pe mine,
scoate-1 pe el din ghearele sfâşietoare ale războiului, apără de
moartea cea lipsită de milă un tânăr fără putere în faţa celor
atotputernici. Fă Doamne, ca iubirea ta cea fără margini să biruiască
asupra războiului şi adu-mi-1 pe iubitul care este şi el fiu şi rob
credincios al Măririi tale. Ţine departe de el moartea şi adu-l să mă
mai vadă ori ia-mă pe mine şi du-mă la el."
Atunci, în odaie a intrat un tânăr având fruntea înfăşurată într-o
bucată de pânză albă pe care erau ZUgTăvite slove de rugăciune,
scrise cu roşu. S-a apropiat dând tinerei fete bineţe cu un zâmbet şi
cu o lacrimă. Apoi, luându-i mâna, şi-a dus-o la buzele fierbinţi şi cu
un glas în care era iubire sfâşietoare şi fericire nestăpânită i-a spus:
"bucură-te căci cel pentru care plângeai a venit, veseleşte-te, căci s-a
întors acasă pacea răpită de focul războiului, aducându-l cu ea pe
omul care fusese împilat de cei însetaţi de putere şi avuţie. Şterge-ţi
lacrimile, iubito, râzi şi nu te mira că mă vezi întorcându-mă viu.
Căci iubirea poartă pecete de care moartea se sperie, ascunzându-se
şi de care duşmanul se înspăimântă şi se lasă învins. Eu sunt, cel
aşteptat, iar nu fantasmă întoarsă din lumea de dincolo, eu sunt şi am
venit la casa unde stă frumuseţea şi pacea ta. Să nu ai teamă, căci eu
sunt adevărul venit dintre limbile focului spre a vesti oamenilor
biruinţa iubirii asupra războiului. Eu sunt cuvântul rostit de
aducătorul de pace spre a-ţi deschide porţile către bucurie şi fericire.
Iar apoi limba s-a înnodat, lacrimile au fost cuvinte, îngerii
bucuriei au prins a zbura pe deasupra acelei case dărăpănate şi două
inimi au regăsit tot ceea ce pierduseră în clipa de despărţire. Iar
răsăritul de soare i-a găsit pe cei doi în mijlocul câmpului, admirând
farmecele naturii. Şi, după multe vorbe şi multe tăceri, ostaşul a
privit către depărtările Răsăritului şi a spus: "Iată, soarele răsare din
întuneric!"

Poetul
Punte de legătură între lumea aceasta şi lumea care va să vină,
izvor cu apă dulce pentru sufletele însetate, copac răsărit pe malul
râului Frumuseţii, cu roade bogate pentru inimile flămânde.
Privighetoare printre crengi, ridicând triluri să oblojească cu gTaţie
rănile sângerânde. Nor alb, ridicat din zarea tandreţei către înălţimile
cerului spre a se întoarce, ploaie pentru florile din câmpiile vieţii .
Rege trimis de zei să-i înveţe pe oameni dumnezeirea. Lumină

241
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

strălucitoare nebiruită de întuneric şi neatinsă de făţărnicie. Chiupul

cel plin cu ulei al zeiţei lştar şi torţă a lui Apollo, zeul muzicii celei
eterne.
Singuratic, îmbrăcat în straiele simplităţii, hrănindu-se cu
frumuseţea şi stând în mijlocul atotcuprinzătoarei Naturi spre a
deprinde meşteşugul creaţiei, şi, în liniştea nopţii, aşteptând să
coboare muza. Braţ împrăştiind grăunţele inimii în grădinile
simţămintelor, să se coacă rod bogat şi hrană pentru întreaga
umanitate.
Acesta este poetul pe care oamenii nu îl ştiu decât atunci când
se desparte de lumea aceasta, întorcându-se în patria sa cerească, cel
care nu cere oamenilor decât un zâmbet, cel ale cărui răsuflări umplu
Cosmosul prefăcute în nimfe vii şi frumoase, fără a cere, în schimb,
nici lipie şi nici adăpost.
Până când, oamenilor, până când, tu, Fire fără hotare veţi ridica
palate pentru cei care, sluţenia lor, însângerează pământul şi îi
opresc pe oameni să se bucure de frumuseţile umanităţii lor? Până
când vor fi preamăriţi şi slăviţi aceia care aduc cu ei lanţul şi
jugurile robiei, în vreme ce sunt daţi uitării bărbaţii care stropesc cu
lumină întunericimile nopţii pentru ca voi să vedeţi străluci rea
zilei?Şi voi, poeţii, voi, viaţa acestei vieţi, voi veţi fi purtând pe
frunte ramuri de finic în locul coroanei de spini, dar luaţi aminte căci
împărăţia voastră se află în inimi şi întru aceea, nu are nici fruntarii
şi nici sfârşit.

Splendoarea morţii

Se dedică lui Mary Haskell

Lăsaţi-mă să dorm, căci sufletul îmi este cuprins de beţia
iubirii.
Lăsaţi -mă somnului meu, căci sufletul îmi este împovărat de
şi nopţi,
atâtea zile
Aprindeţi făcliile şi puneţi căţuile cu miresme arzând de jur
împrejurul patului meu, risipiţi-mi pe trup petale de trandafir şi
narcise, pulbere de mosc presăraţi-mi în plete, parfumuri să-mi
vărsaţi la picioare, apoi priviţi şi citiţi semnele scrijelite de pana
morţii pe chipul singurătăţii în care mă aflu, trudit, căci pleoapele
mele sunt trudite de atâta trezie şi veghe.
Luaţi-vă harpele şi lăsaţi-le strunele să-mi reverse în auz
sonorităţile lor de argint.

242
 0 LACRIMĂ ŞHJN ZÂMBET

Suflaţi în naiuri şi fluiere şi din cântările lor să ţeseţi văl

împrejurul inimi mele grăbite să se oprească din mers.
Cântaţi-mi slujbe domoale şi din înţelesurile lor vrăjite,
întindeţi aşternut pentru simţămintele mele, apoi luaţi aminte la raza
de speranţă care îmi mai străluceşte în ochi.
Ştergeţi-vă lacrimile, prieteni, ridicaţi-vă frunţile precum
floarea îşi înalţă şi îşi deschide potirul să primească razele soarelui,
priviţi cum nimfa morţii stă dreaptă asemenea unei coloane, între
linţoliul meu şi nimicnicie. Stăpâniţi-vă răsuflările, să ascultăm
împreună foşnetul aripilor sale.
Veniţi şi, cu buze surâzânde puneţi-mi pe frunte sărutarea cea
de pe urmă, şi cu genele voastre atingeţi-mi buzele şi genele mele.
Lăsaţii copiii să vină la marginea aşternutului meu, lăsaţi-i să mă
atingă cu moliciunea trandafirie a palmelor lor, aduceţi-i pe bătrâni
să-mi dăruie binecuvântare cu degetele lor ofilite şi reci. Aduceţi
fecioarele, să desluşească în ochii mei chipul de abur al dumnezeirii
şi să asculte, în răsuflările mele, cântecul tainic al veşniciei.

Despărţirea

Sufletul meu s-a ridicat pe coama înaltă a muntelui şi pluteşte

în nemărginirea dezrobirii şi libertăţii.
Sunt, departe, fraţii mei, sunt departe, dincolo de coline, pierdut
în vâltorile pâclei, văile s-au umplut de tăcere şi linişte, drumurile şi
potecile ş-au învăluit în uitare, poienele şi pădurile s-au ascuns în
fantasmele albului mai strălucitor decât noii cerului pe deasupra
pământului, mai galben decât este raza de soare. Mai sângerii decât
podoabele asfinţitului. Au tăcut din foşnire valurile mării şi s-a stins
susurul pâraielor care udă ogoarele, vocile mulţimii umane nu mai
urcă până la mine şi nu mai aud decât imnul eternităţii înfiripat în
străfunzimile sufletului.

Odihna
Scoateţi-mi de pe trup linţoliul meu de inşi învestmântaţi-mă în
frunzare şi petale de crin.
Luaţi-mi rămăşiţele omeneşti din sarcofagul de fildeş şi aşezaţi­
le pe perne făcute din flori de portocal şi lămâi. Să nu mă huliţi,
fraţii mei, ci cântaţi-mi cântările tinereţii şi bucuriei, nu plânge, fiică
a ogoarelor şi a holdelor, ci cântă stihurile care povestesc despre
ziua culesului şi a mustului.

243
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Nu îmi împovăraţi pieptul cu suspine şi bocet, ci desenaţi-mi pe

pieptul acesta semnele bucuriei şi ale iubirii
Nu tulburaţi cu suspine tăcerea Eterului, dar însă lăsaţi-vă
inimile să se desfete împreună cu inima mea, întru lauda şi mărirea
dăinuirii şi veşniciei, nu vă învestmântaţi în straie cernite, ci
împodobiţi-vă cu albul bucuriei care mă bucură în clipa aceasta.
Să nu vorbiţi de plecarea mea, ci lăsaţi-vă privirile să mă vadă
alături de voi în ziua aceasta şi în ziua de mâine şi în toate zilele
vremmru.
Întindeţi-mă pe crengi înflorite, ridicaţi-vă pe umerii voştri şi
purtaţi-mă cu pasul vostru molcom către câmpia eternităţii.
Nu mă duceţi către deşertăciunea mulţimilor căci forfota lor îmi
sperie şi îmi alungă odihna.
Duceţi-mă în umbra pădurii de chiparoşi şi săpaţi-mi mormânt
în loc stropit cu tămâioare şi dediţei, săpaţi-mi mormânt adânc, ca
zăpoarele să nu-mi împrăştie moaştele prin necuprinderi de văi,
săpaţi-mi mormânt primitor, pentru ca ştimele nopţii să vină şi să se
aşeze alături de mine.
Despuiaţi-mă de aceste straie şi aşezaţi-mă gol în inima
cuprinzătoare a lutului, puneţi-mă încet şi prelung la pieptul acestui
pământ care îmi este tată.
Înveliţi-mă cu pulbere moale şi cu fiecare pumn de ţărână
aruncaţi semincioare de stânjenel, de zorele şi iasomie, să-mi
crească pe mormânt şi să dăruie trupului meu parfumul şi sevele,
risipind în văzduh aroma inimii mele, să-mi înalţe spre soare
amintirea fiinţei şi să aducă aminte trecătorilor despre visele şi
închipuirile mele.
Iar, acuma lăsaţi-mă, fraţii mei, şi mergeţi în drumul vostru cu
paşi muţi precum liniştea mersul liniştii prin văile cele largi. Lăsaţi­
mă singur şi risipiţi-vă, precum se risipesc migdalele şi merii în
adierea zefirului din aprilie.
Mergeţi la casele voastre, să aflaţi acolo toate cele pe care
moartea nu a putut să le răpească de la mine şi de la voi. Întoarceţi­
vă faţa de la locul acesta, căci cel pe care îl căutaţi este departe,
departe de lumea aceasta.

Cântări

Cântec
În străfundul sufletului meu sălăşluieşte cântec care nu primeşte
a fi îmbrăcat în strai de cuvinte, cântec tăinuit în carnea inimii mele

244
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

şi care nu poate să se prefacă în şiruri înşirate de pană pe. o frântură

de pergament. Cântec ce-mi învăluie simţirile ca într-o străvezie
pojghiţă, nevroind a mi se topi pe limbă precum saliva.
Cum aş putea să-l implor eu, cel temător pentru el faţă cu
urieşia necontenită a Cosmosului? Pentru cine să-l cânt, eu cel care
din propriul suflet mi-am zidit sălaş, temându-mă de surzenia
urechilor celorlalţi?
De mă priveşte în ochi, va vedea acolo închipuirea închipuirii
numită cântare şi de-mi atinge degetele, le va simţi în degetele sale
cutremurul.
Lucrarea mâinilor mele doar îl arată, aşa cum marea oglindeşte
licărul stelelor, iar lacrimile mele îl dezvăluie, precum picătura de
rouă arată taina florii de trandafir împrăştiată de căldura din razele
soarelui.
Cântec purtat de nemişcarea tăcerii, zbuciumat de asaltul
forfotei, îngânat de vise şi ascuns în clipele de trezie.
Este cântarea iubirii, oameni buni. Şi care Isaac este în stare să­
I învie şi să-l psalmodieze?
Parfum mai ameţitor decât răsuflările iasomiei. Ce voce are
harul de a îl spune? Mai ferecat decât tainele fecioriei? Ce coarde
pot să-l dezvăluie? Cine poate aduna laolaltă uraganele mării şi
trilurile privighetorilor şi cine poate îngemăna urletele furtunii cu
suspinele pruncului? Ce făptură lumească pate să cânte cântarea lui
Dumnezeu?

Cântarea valului
Eu şi ţărmul suntem doi asemenea îndrăgostiţilor pe care îi ţine
alături iubirea şi pe care îi desparte doar vântul. Eu vin dinapoia
dungii albastre a zării spre a amesteca argintul spumei care îmi este
cunună cu aurul nisipului de pe ţărm şi spre a-i răcori arşiţa cu
prospeţimea trupului meu.
În faptul zilei, port în vânt barca îndrăgostiţilor şi mă întind la
pieptul iubitului meu, în amurg în gând rugăciunile dragostei şi
ţărmul îmi dăruie sărutul dorit.
Năvalnic sunt şi cuprinsă de nerăbdare, pe când el răbdător şi
primitor mă primeşte
În revărsarea fluxului mă arunc la pieptul iubitului şi înapoierea
refluxului mă închin la picioarele sale
Şi cât de sprinţar este dansul meu când sirenele se arată din
străfundul oceanului şi află odihnă pe stânci, să privească lucirea pe
ceruri a stelelor!

245
 INTEGRALA KHAUL GJBRAN - V OL. 1

O, de câte ori am ascultat plângerea celui îndrăgostit şi i-am

fost alături
în suspinele şi în deznădejdea lui!
Şi de câte ori am blestemat stâncile cele nesimţitoare şi de câte
ori le-am dăruit surâsul buzelor mele şi nu mi-au răspuns! Câte
trupuri nu am tras din vârtejul apei, aducându-le înapoi şi dăruindu­
le celor vii şi câte mărgăritare nu am furat din adâncuri, dăruindu-le
nimfelor frumuseţii!
În tăcerea nopţii, când creaturile toate sunt bântuite de
singurătate, stau de veghe împreună cu ele cântându-le, uneori, şi
suspinând pentru singurătatea lor, alteori! Veghea neostoită m-a
vlăguit, dar nu dorm, căci adevărul iubirii înseamnă trezie. Aceasta e
viaţa mea şi acestea toate sunt lucrările mele.

Cântarea ploii
Sunt şuvoi de fire ţesute de zei şi slobozite din ceruri spre a
pune dantelă pe faţa câmpiei din vale.
Sunt şirag de perle desprinse din coroana zeiţei Iştar şi adunate
în palme de rouă să aduc prospeţime ogoarelor.
Când râd, dealurile şi colinele îmi surâd şi florile îşi deschid
bucuria. Norul şi holdele sunt aidoma celor îndrăgostiţi, iar eu, între
ele sunt profetul trimis să aduc răcoare unuia şi să alin tristeţile
celuilalt.
Mugetul tunetului şi spadele fulgerului dau veste despre venirea
mea, iar Curcubeul îmi anunţă plecarea, căci aşa este rânduiala vieţii
lumeşti care se naşte din picioarele zvâcnitoare ale materiei, spre a
sfârşi pe umerii cei cuminţiţi ai morţii.
Eu mă înalţ din sâmburele lăuntric al lacului şi plutesc pe
aripile Eterului, iar de întâlnesc o grădină în cale, mă cobor
prefăcută în picuri spre a-i săruta florile şi a-i îmbrăţişa crengile.
În liniştea nopţii bat cu degete de mătase în cleştarul ferestrelor,
iar bătăile se prefac în cântece murmurate de sufletele adânci.
Din căldura văzduhului mă întrupez şi căldura văzduhului o
strunesc, tot aşa precum femeia îşi struneşte bărbatul cu puterea
luată din puterea bărbatului. Eu sunt suspinare a mării, lacrimă
rotundă a cerului şi zâmbet de bucurie al câmpului - suspin al mării
simţirilor, lacrimă picată din cerul gândirii şi surâs al ogorului
sufletesc.

Cântecul frumuseţii
Călăuză a dragostei sunt, plămadă a sufletului şi hrană a inimii,
trandafir deschis în faptul de zi, să mă sărute fetele şi să mă pună,
podoabă, la piept

246
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

Lăcaş al fericirii şi izvor de bucurie şi de odihnă sunt, zâmbet

pe buze carmine, să mă zărească flăcăii şi să-şi uite de tovarăşi şi de
prieteni spre a-şi căuta vieţuire în vise
Flacără pentru închipuirea poeţilor, ideal pentru penelul şi
culorile pictorilor, învăţător pentru muzicanţi
Privire de copil sunt pe care văzând-o, mama îngenunche, se
roagă şi aduce slavă şi mulţumire Celui de Sus
Am arătat-o pe Eva întâiului om şi acesta s-a făcut rob al ei, m-
am arătat regelui Solomon, făcându- l înţelept şi poet
Am zâmbit Elenei şi Troia a căzut în ruine, m-am arătat
Cleopatrei şi Valea Nilului a căzut în stăpânirea bărbatului
Sunt asemenea veşniciei, zidesc astăzi spre a dărâma mâine,
sunt Dumnezeul care învie şi care ia viaţa
Sunt mai firavă decât vioreaua şi mai vârtoasă decât furtuna, Eu
sunt Adevărul şi adevărul grăiesc vouă, să luaţi aminte!

Cântecul fericirii
Iubit îmi este omul, iară eu sunt iubita lui, ce, vai, iubirea lui
pentru mine o împarte cu dragostea pentru o altă tovarăşă care mă
îndurerează şi mă face să sufăr, însoţindu-le ori şi unde am merge şi
oricât am sta depărtaţi, iar această tovarăşă se cheamă materie. Pe
sub umbra copacilor şi pe ţărmuri de lac îmi caut iubitul şi nu-l
găsesc , căci iubita materie l-a răpit şi l-a dus la în cetate, unde
foşgăie gloatele şi unde este durere, lăcomie şi stricăciune.
Îl caut în altarele sfinte ale cunoaşterii şi în templele
înţelepţilor, dar nu-l aflu, căci tovarăşa lui, materia, l-a ispitit către
ascunzătorile unde se află iubirea de sine şi neostoita alergătură.
L-am căutat pe ogorul credinţei, dar nu l-am găsit căci
duşmanca mea l-a făcut rob în peşterile trufiei şi foamei de avuţie .
Îl chem în faptul zilei, să primească zâmbetul soarelui, dar nu
mă aude, căci avariţia şi goana după agoniseală i-a astupat urechile
şi .i-a îngreunat pleoapele. Îl dezmierd în liniştea nopţii, când florile
dorm, dar nu mă ia în seamă, prea robit fiind de gândul la ziua de
mâine.
Iubitul meu mă îndrăgeşte şi mă cheamă să fiu părtaşă la
lucrările lui, dar nu mă află decât în lucrările tele mari ale lui
Dumnezeu. Îmi arată, fălindu--se, faima pe care şi clădit-o pe temelia
de cranii ale celor nevoiaşi şi neputincioşi, dar nu mă află decât în
casa umilă clădită de Cer pe malul râului simţămintelor. Dornic este
să se arate mândru de mine înaintea ucigaşilor şi tiranilor, dar nu mă
poate atinge decât în singurătatea împodobită cu florile purităţii .
Voieşte să-şi ia viclenia drept mijlocitor între noi, eu nu mijlocesc

247
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

decât în lucrările făcute

cu credinţă şi cinste. Iubitul meu a priceput
duşmănia ce o port materiei şi va să-l învăţ să plângă numai cu ochii
lui şi să suspine numai în durerea adevărată. Numai în chipul acesta
el va rămâne al meu şi eu voi rămâne a lui.

Imnele omului
"Căci morţi aţi fost şi El v-a dat viaţă; şi iarăşi
vă va ucide ca să vă învie din nou şi să vă întoarceţi la
El"
(Coran II: 26)
Eu sunt cel ce a fost din veşnicie, cel ce este şi va să fie până în
veacul veacurilor, căci viaţa mea nu cunoaşte pieire.
Am plutit în nemărginirile infinitului, am zburat în lumea
fantasmelor, am stat aproape de lumina Luminei şi iată-mă ajuns
acum, rob al timpului şi al spaţiului.
Am ascultat învăţăturile lui Confucius, am auzit înţelepciunea
lui Brahma. Lângă Buddha am stat, sub copacul Cunoaşterii. Şi iată­
mă, învins de necredinţă şi necunoaştere.
Am fost pe muntele Sinaiului când lui Moise i s-a arătat Iehova,
am fost la apa Iordanului, văzând minunile Nazarineanului, în
Medina am stat, auzindu-l pe Profetul arabilor. Şi iată-mă aflat acum
în vârtejul nedumeririi.
Martor am fost al măreţiei lui Babilon, al gloriei ţării Egipt şi
Eladei, iar acuma văd şubrezenia, micimea şi umilinţa tuturor acelor
lucrări.
Am stat cu vrăjitoarea de la Ain Dur cu preoţii de la Asiria,
31
,
am
Auzit vorbele proorocilor de la Palestina, dar mă aflu, încă, în
pribegie, căutând Adevărul.
Am învăţat înţelepciunea coborâtă asupra Indiei şi poezia
izvorâtă din inimile vechii Insule a Arabilor , m-am lăsat
32

31
Sat din vecinătatea oraşului Nazaret, unde, potrivit Vechiului Testament
(Leviticul, Cartea lui Samuel), regele filistean Sau!, aflat în preajma unei
bătălii decisive dintre filisteni şi iudei, a făcut apel la serviciile unei celebre
vrăjitoare a vremii, pentru a- şi aflat viitorul care s-a dovedit sumbru, regele
fiind ucis nu după multă vreme
32
Jazirat Al- 'Arab : (Insula, Peninsula Arabilor): tradiţional geonim pentru
Peninsula Arabă

248
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

dezmierdat de muzica întrupată din simţămintele seminţiei de la

Maghreb , dar însă mă aflu orb şi surd.
33

Am suferit răutatea năvălitorilor, nedreptăţile şi robia

înstăpânită de cei puternici, iar acum abia dacă mai am puterea de a
trăi.
Toate acestea le-am văzut şi le-am auzit în vremea prunciei, le
voi vedea şi le voi auzi şi la zilele tinereţii şi, mai apoi până când
Dumnezeu va voi să mă cheme la el. Am fost din veşniciei, sunt şi
voi fi până în veacul veacurilor, căci fiinţarea mea nu este sortită
p1em1.

Alcovul miresei

1
Puterea seamănă adânc în brazdele inimii mele, iar eu adun
spicele făcându-le snopi şi le dăruiesc celor înfometaţi. Sufletul meu
dă viaţă jordiei de viţă, iar eu culeg şi îi zdrobesc ciorchinii, dăruind
mustul acelor ce sunt însetaţi . Cerul toarnă ulei în opaiţul acesta, iar
eu, aprinzându-i bobul de flacără, îl aşez în fereastra odăii mele, să
lumineze calea drumeţilor în întunericul nopţii. Iar toate acestea le
săvârşesc pentru că prin ele sunt viu iar dacă soarta îmi va lega
mâinile şi mă va opri de la aceste lucrări, atuncea îmi voi dori
moartea căci moartea este, mai roditoare pentru profetul hulit şi
pentru poetul străin printre cei din seminţia şi neamul lui.
Lumea se vânzoleşte şi urlă precum furtuna. Ci eu suspin în
tăcere, ştiind că furtuna va trece, înghiţită de hăul vremii, pe când
suspinul rămâne atât cât va fi Dumnezeu. Oamenii se agaţă de
lumescul cel rece precum omătul, pe când eu caut fără de contenire
flacăra dragostei, să o ţin la piept ·şi să-mi ardă măruntaiele şi să le
potolească. Căci înţeleg prea bine că materia îl ucide fără de durere
pe om, pe când dragostea îl însufleţeşte prin durere şi suferinţă.
Oamenii se împart în secte şi triburi, şi ţin de multe ţări şi
pământuri, în vreme ce eu mă văd străin într-o singură ţară şi
mărginaş într-o singură seminţie. Pământul întreg este patria mea,
umanitatea îmi este trib, căci omul este prea slab şi prea mărunt ca
să se împartă pe sine, iar pământul este prea strâmt ca să fie

33
Nordul Africii, arabizat şi islamizat în perioada marilor cuceriri arabe. Aici
se face trimitere la populaţiile autohtone (tuaregi şi berberi), dar şi la
populaţia arabă din perioada califatului.

249
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

fărâmiţat în atâtea împărăţii şi principate. Oamenii se unesc între ei

spre a dărâma templele spiritului şi a clădi aşezăminte pentru
trebuinţele şi desfătările trupului, ci eu, singur în locul plângerii,
aştept să îmi aud străfundul spunându-mi că precum iubirea face
inima omului să vieze prin suferinţă, tot aşa ignoranţa îi arată calea
către cunoaştere. Durerile, aidoma neştiinţei, călăuzesc către bucurie
şi ştiinţa deplină, căci înţelepciunea veşnică nu a clădit nimic în
zadar din ce se află sub soare.

2
Dor îmi este de ţara mea la care tânjesc pentru frumuseţea ei şi
pe ai cărei oameni îi îndrăgesc pentru suferinţa şi deznădejdea lor.
Dar dacă oamenii aceştia s-ar ridica, îndemnaţi de ceea ce ei ar numi
iubirea de patrie, năvălind asupra patriei celorlalţi, pentru a-i jefui
agoniselile, a-i ucide bărbaţii şi pruncii, a silui şi a face văduve din
femei, a face să se înroşească pământul de sânge, atunci aş urî din
tot sufletul şi din tot cugetul această ţară a mea şi oamenii ei.
Mă întinereşte aducerea aminte a locului meu de naştere, duc
dorul casei în care am crescut, dar dacă un drumeţ s-ar opri şi ar cere
adăpost în casa aceea şi ar fi alungat, iubirea mea s-ar preface în
plângere şi dorul s-ar preschimba în uitare. Atunci mi-aş spune în
sinele meu: casa care nu oferă lipie celui flămând şi nu întinde
aşternut pentru odihna pribeagului va merita cu prisosinţă să fie
dărmată şi prăbuşită în praf.
Iubirea pentru locul naşterii mele este parte din dragostea pe
care o dăruiesc ţării mele întregi, iar aceasta este parte din iubirea
mea pentru întregul pământ. Omenia sacră este o frântură din
sacralitatea dumnezeirii, dar această omenie şi umanitate se ridică şi
se petrece printre ruine, acoperindu-şi goliciunea în zdrenţe, lăsând
şiroaiele de lacrimi să curgă pe obrajii săi ofiliţi, chemându-şi copiii
cu voce care umple Eternul de compasiune şi vaier, pe când copiii
aceia nu au vreme de auzit, ocupaţi fiind să ridice cântece de slavă
tovarăşilor lor de breaslă şi trib, punându-şi spadele pavăză între ei
şi lacrimile mamelor lor. Omenirea îşi cheamă odraslele, dar acestea
sunt surde; de ar auzi şi ar veni la mamele lor să îi şteargă lacrimile
şi să le dea mângâiere, ceilalţi ar spune: lăsaţi-l pe acest slab şi
şubred care nu ştie că lacrimile nu sunt făcute decât pentru cei
nevolnici şi slabi.
Umanismul este spiritul divin revărsat pe pământ, să vorbească
tuturor seminţiilor, să vorbească în cuvintele dragostei şi să arate
calea cea dreaptă spre viaţă. Ce oamenii îşi fac râs şi batjocură de

250
 0 LACRIMĂ ŞI-UN ZÂMBET

vorbele şi de învăţăturile acestui spirit divin. Limbajul acesta l-a

ascultat Nazarineanul şi pentru aceasta a fost răstignit; l-a auzit şi
Socrate şi i s-a dat otrava cucutei; mulţi îl aud şi astăzi şi urmează
calea Nazarineanului şi a lui Socrate, dar oamenii îl iau în râs,
spunând cum că batjocura este mai aspră decât chiar moartea. Dar
Ierusalimul nu a putut să-l ucidă pe Nazarineanul care este viu în
nemărginirile veşniciei. Nici Atena nu a putut să-l omoare pe
Socrate care este la fel de viu peste secole. Căci cei care asculta
vocea umanităţii şi merg pe urmele paşilor divini, vor fi veşnic vii,
până în veacul veacului. ·

3
Tu eşti fratele meu şi împreună
suntem fii ai Duhului Sfânt cel
nedespărţit şi atoatecuprinzător. Şi tu şi eu suntem asemuitori
întrucât ne aflăm prizonieri ai trupurilor noastre zămislite din acelaşi
pământ. Îmi eşti tovarăş pe potecile vieţii şi sprijinitor în desluşirea
Adevărului ascuns în spatele norilor. Eşti om şi pentru aceasta te
iubesc şi te numesc frate.
Poţi să spui despre mine tot ce pofteşti, căci ziua de mâine de
va supune, ducându-te împreună cu ea, iar spusele tale va să rămână
dovadă a judecăţii tale după care ţi se va da dreptatea ce se cuvine.
Ia de la mine ce vrei, căci nu am adunat prin furtişag decât bani
şi întru aceasta ai dreptul să-i iei, căci la adunarea acestei agoniseli
mi-ai fost parte şi poţi să iei pentru tine cât vrei dacă aceasta îţi
aduce mulţumire şi linişte
Fă după cum pofteşti, dar însă află că nu vei putea să te atingi
de adevărul în care şi pentru care sunt. Varsă-mi sângele şi arde-mi
trupul, căci sufletul meu nu va simţi durere şi nu va pieri. Leagă~mi
mâinile şi gleznele în lanţuri şi aruncă-mă în întunericimile temniţei,
dar nu vei putea vreodată să-mi întemniţezi ideile şi gândirea care
sunt slobode precum vântul în nemărginirea şi nehotămicia
văzduhului.
Esti fratele meu şi întru aceasta mi-eşti drag.
Î~i eşti drag atunci când te rogi îngenuncheat în moscheea ta,
când te prosternezi în templu sau când te rogi în biserică, căci şi tu şi
eu suntem creaturi ale uneia şi nedespărţite religii. Ai religiei care se
cheamă spirit. Fiind fiecare astfel, suntem aidoma degetelor alăturate
în mâna Divinităţii care arată existenţa spiritului universal şi
întrutoate deplin.
Te iubesc iubindu-ţi adevărul izvorât din Gândirea universală,
adevăr pe care in clipa aceasta nu îl pot desluşi din pricina ignoranţei

251
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

dar pe care îl cred lucrare dumnezeiască, pentru că este lucrare a

spiritului. Este adevărul care se va îngemăna cu adevărul meu în
tărâmul unei lumii viitoare, contopind-se unul în altul ca răsuflările
florilor, prefăcându-se Unul, nepieritor şi etern prin iubire şi
frumuseţe.
Te iubesc, pentru că te-am văzut slab înaintea celor puternici şi
nevoiaş în faţa bogătaşilor celor lacomi. Întru aceasta am plâns
pentru tine şi de dincolo de perdeluirea lacrimiior de-am zărit stând
între braţele Justiţiei care îti surâdea ţie, luându-i în râs pe cei
asupritori şi nedrepţi. Îmi eşd frate şi te iubesc.

4
Pentru ce, dar, frate al meu fiind, mă duşmăneşti, ponegrindu-
mă?
Pentru ce dai năvală în ţara mea spre a mă supune întru
mulţumirea şi bucuria celor care caută puterea şi slava? De ce îţi
părăseşti soaţa şi pruncii, urmând calea morţii în ţinuturi îndepărtate,
pentru voia atotputernicilor căutători de mărire pe care o cumpără cu
preţul sângelui tău şi cu cinstea nepătată şi mânjirea moşilor şi
strămoşilor tăi? Este, oare, onoare şi cinste în bătălia pe care omul o
duce împotriva fratelui său?
Se spune, fratele meu, că sinele este temelia cea dintâi a naturii,
dar eu i-am văzut pe acei avari neguţându-şi iubirea făţarnică pentru
tine, spre a-i lua în robie pe fraţii tăi . Se zice că dragostea de viaţă şi
de perpetuare cere nesocotirea drepturilor cuvenite celorlalţi semeni.
Iar eu unul spun că apărarea drepturilor acestor semeni este cea mai
cinstită şi mai frumoasă faptă umană. Şi mai spun că dacă
supravieţuirea înseamnă împilarea şi uciderea semenilor, atunci,
moartea îmi pare mai onorabilă şi mai dragă. Iar de nu se va afla cel
care să-mi dăruiască moartea, atunci mai cu dreptate este să o caut
de unui singur şi să mi-o dăruiesc mie, dăruindu-mi , astfel,
eternitatea.
Egoismul, frate, a zămislit înfruntarea acerbă şi oarbă, din
aceasta aluat naştere, spiritul de clan şi de trib care, apoi, a născocit
puterea pusă în fruntea naţiei, iar din existenţa ei izvorăsc luptele
între fraţi şi sclavia. Spiritul primeşte puterea ca întruchipare a
biruinţei dreptăţii şi înţe lepciunii asupra ignoranţei şi nedreptăţii, dar
tot sufletul se răzvrăteşte în contra acelei puteri care preface fierul în
săbii şi unelte pentru răspândirea aceleiaşi neştiinţe şi injustiţii.
Puterea care a dărâmat Babilonul, a şubrezit temelia Ierusalimului şi
a prefăcut în ruine Bizanţul. Ea este născocitoarea ucigaşilor şi a

252
 0 LACRIMĂ ŞHJN ZÂMBET

celor însetaţi de sânge şi pe care oamenii îi numesc oameni mari,

nemurindu-i în cărţi şi în cronici. Eşti fratele meu şi întru aceasta te
iubesc, iubirea fiind cea mai înaltă înfăţişare a dreptăţii. Iar dacă nu
voi fi drept cu iubirea mea pentru tine, va să fiu ipocritul şi
mincinosul care îşi ascunde egosimul sub vălul strălucitor al iubirii.

Cuvânt de încheiere
Din sufletul meu mi-am făcut prieten şi tovarăş care mă
mângâie în clipele de restrişte şi de răutate a vieţii. Iar acela care nu
este prieten al spiritului şi sufletului său, este duşman al omului şi al
omeniei. Şi cel care nu vede un tovarăş în sinele său, va să moară în
singurătate şi deznădejde, căci viaţa din sufletul omului izvorăşte şi
nu din ceea ce stă în afară.
Am venit spre a rosti un cuvânt şi îl voi spune în clipa aceasta.
Iar dacă moartea mă va opri să-l rostesc în ziua de azi, va să-l
grăiesc în ziua de mâine, căci mâinile nu îngăduie taine ascunse în
cromca veşmc1e1.
Am venit spre a vieţui în măreţia şi gloria dragostei şi în
luminile frumuseţii .
Numai în chipul acesta voi rămâne nepieritor, căci oamenii nu
vor putea să mă îndepărteze de făgaşul şi de şuvoaiele vieţii
Iar de îmi vor perdelui ochii, va să ascult cântările iubirii şi
irnnele frumuseţii. Şi de îmi vor pune stavilă răsuflărilor, va să
trăiesc în spiritul meu care este creatură a iubirii şi frumuseţii.
Am venit spre a fi pentru toţi şi împreună cu toţii, iar ceea ce
săvârşesc astăzi în singurătatea fiinţei mele, va să fie ştiut, mâine, de
către toţi. Iar ceea ce glăsuiesc acum, cu o singură limbă, va să fie
spus şi rostit mâine, de o mulţime nenumărată de limbi.

253
 FURTUNILE

Notă: Textul de faţă reproduce versiunea,

revăzută, a traducerii noastre publicată, cu acelaşi
titlu, în volumul "Gibran Khalil Gibran: Pribeagul:
Zeii pământului, Furtunile, Pribeagul", la Editura
Herald, Bucureşti, 2009
(Dumitru Chican)
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - VoL. 1

Groparul
În valea din umbra vieţii, aşternută cu oase şi ţeste, am mers
singur în noapte cu stele perdeluite de ceaţă, cu tăcerea cutremurată
de spaime.
Acolo, la malul râului de sânge şi lacrimi, spumegător precum
învolburările vieţii, trecător precum speranţele ucigaşilor, am auzit
şoaptele nimfelor, în vreme ce priveam Nimicul.
Iar în crucea nopţii, când cortegiile de suflete prind a ieşi din
cotloanele lor, mi-a ajuns în auz sunetul greu al paşilor care se
apropiau şi, întorcându- mă într-acolo, am desluşit înainte-mi umbra
uriaşă, înfricoşătoare ca o statuie. Şi sugrumat de groază am întrebat:
-Ce vrei tu?
M-a ţintuit cu ochi tremurători ca lumina opaiţului ş1 m1-a
răspuns cu glas potolit:
- Nimica nu vreau şi, cu toate acestea, vreau totul.
- Dă-mi pace, i-am spus, şi vezi-ţi de cale.
A zâmbit:
-Calea mea este una cu drumul tău. Merg într-acolo unde şi tu
de duci şi poposesc acolo unde este popasul tău.
-Am venit aici să aflu singurătate, deci lasă-mă singur.
-Eu sunt singurătatea pe care o cauţi. De ce să te temi?
-Nu mă tem.
- Dacă nu-ţi este frică, pentru care pricină tremuri ca trestia
bătută de vânt?
-Nu tremur. E numai vântul care îmi flutură straiul.
A dat în hohot de râs vuitor ca furtuna, apoi mi-a zis:
-Eşti neghiob! Îţi este frică de mine şi te temi pentru că îţi este
frică. Ai îndoită frică şi vrei s-o ascunzi sub pânză mai străvezie
decât ţesătura păianjenului. Mă uimeşti şi mă faci să râd.
S-a aşezat pe o piatră şi am stat şi eu, mai mult fără voie,
cercetându-i chipul care dădea fiori. După o clipă lungă cât o mie de
ani, m-a privit cu un aer zeflemitor, întrebându-mă :
- Care este numele tău?
-Abdallah , i-am răspuns
34

- Mulţi robi are Dumnezeu şi multe necazuri şi griji din pricina

lor. Mai bine era să te fi chemat Sayyd Al-Şayatin . Cel puţin ai fi
35

dat diavolilor încă o pacoste.

34
În arabă, "robul lui Dumnezeu"

256
 FURTUNILE

- Mă cheamă Abdallah şi aşa m-a botezat părintele meu când

am venit pe lume. E un nume la care ţin şi n-am de gând să mi-l
schimb.
-Nenorocirea copiilor se trage din darurile părinţilor, mi-a zis,
iar cel care nu poate să nu primească darul moşilor şi strămoşilor şi
părinţilor săi va să ajungă rob. Rob al morţilor până în clipa când se
va trece în lumea morţilor.
Mi-am plecat fruntea, chibzuind la aceste vorbe şi încercând să­
mi trezesc în memorie frânturi de vise doveditoare a adevă-rului
celor ce auzisem. M-a întrebat din nou:
-Şi din ce trăieşti, care-ţie meşteşugul?
-Scriu. Poezie şi proză. Spun oamenilor despre cum văd eu şi
cum înţeleg viaţa.
-Ai meşteşug învechit şi uitat. Nu aduce nici foloase şi nici
ponoase.
- Dar ce să fac din zilele şi din nopţile vieţii mele ca să fiu de
folos celorlalţi?
-Să te apuci de săpat morminte. Faci, în chipul acesta, un bine
oamenilor, îi scapi de leşurile îngrămădite în jurul caselor lor, în
jurul tribunalelor, al lăcaşurilor de rugă ...
- Eu n-am văzut nici un cadavru în jurul caselor.
-Pentru că ai privit cu ochii închipuirii. Tu îi vezi pe oameni
tremurând în faţa furtunii şi gândeşti că sunt vii. Dar sunt morţi,
ascultă ce-ţi spun, morţi încă din clipa naşterii lor, dar n-au găsit pe
nimenea să-i îngroape, rămânând rătăcitori pe faţa pământului,
duhnind a putreziciunea din ei.
Nu mai simţeam teama care mă cuprinsese la început. l-am
răspuns:
- Şi viii şi morţii tremură în furtună. Cum să deosebesc între ei?
-Cel mort tremură în furtună, pe când cel viu aleargă odată cu
ea şi nu se opreşte decât odată cu ea.
S-a sprijinit pe braţ, făcând să se vadă muşchii înnodaţi ca nişte
rădăcini de stejar plin de putere şi viaţă, pe urmă mi-a zis:
-Eşti însurat?
-Da, i-am răspuns, am o soaţă tare frumoasă pe care o
îndrăgesc şi care mă îndrăgeşte .
-Multe păcate şi rele trebuie că ai avut la zilele tale! Căsnicia
este tot o cale prin care omul se face rob al perpetuării. Dacă vrei să
fii liber, desparte-te de femeia ta şi trăieşte fiind stăpân numai ţie!

35
În arabă, ad litteram : "Stăpânul demonilor". Satan, Lucifer

257
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL. 1

-Am trei copii, i-am răspuns . Cel mai mare se joacă cu mingea,
iar mezinul abia începe să lege cuvinte. Ce se cuvine să fac cu ei?
-Învaţă-i să sape morminte! Dă fiecăruia un hârleţ şi lasă-i în
pace.
- Nu pot să sufăr singurătatea şi pustnicia. M-am deprins cu
dulceaţa traiului alături de soaţa şi de copiii mei. Dacă îi părăsesc,
mă va părăsi fericirea.
-Viaţa omului lângă prunci şi nevastă nu este decât suferinţă
neagră ascunsă sub poleială de alb. Dacă, însă, tot îi este dat omului
să aibă o soaţă alături, mai bine şi-ar lua o fecioară fată de ginn.
36

Am întrebat cu mirare:
-Vrei să mă amăgeşti? Ginnii nu au fiinţă adevărată.
-Ce copil prost şi fără de minte eşti! Nimeni decât ginnii nu are
fiinţă adevărată. Cine nu e din stirpea ginnilor, ţine de o lume
îndoielnică şi fără folos .
-Şi fiicele ginnilor au şi ele formă şi frumuseţe?
-Au. Au formă care nu se trece şi frumuseţe care nu se usucă.
-Arată-mi o fecioară de ginn, să te cred!
-Dacă ar fi cu putinţă să vezi şi să atingi o fecioară de duh, nu
te-aş povăţui să ţi-o alegi de nevastă.
- Atunci ce folos este să ai o nevastă pe care nu poţi nici s-o
atingi, nici s-o vezi?
-Este un folos, care se arată încet, pe măsură ce piere seminţia
viilor şi a morţilor care tremură înaintea furtunii şi nu aleargă
niciodată cu ea.
-A privit câteva clipe în jur apoi, întorcându-şi chipul spre
mine, m-a întrebat:
- Care îţi este credinţa?
- Cred în Dumnezeu unul, cred în profeţi, îndrăgesc virtutea şi
nădăjduiesc la viaţa de dincolo.
-Acestea sunt vorbe învechite şi prăfuite de vreme. Vorbe
născocite de cei de demult şi învăţate de buze pe dinafară. Adevărul
gol este, însă, că tu nu crezi decât în sinele tău, nu-ţi cinsteşti decât
sinele, numai el te încântă, faci numai ce-ţi porunceşte el şi nu te
rogi decât pentru nemurirea sinelui tău. Încă de la începuturile cele
dintâi. Omul nu se adoră decât pe sine, dând sinelui acesta nume
deosebite după capriciul clipei. Odată îl numeşte Bel , altă dată
37

Jupiter, altă dată, Dumnezeu, întocmai cum faci şi tu ...

36
În mitologia arabă: duh, spirit, geniu al răului ; demon
37
Bel, Baal, Belus nume dat mai multor divinităţi feniciene.

258
 FURTUNILE

A râs şi trăsăturile chipului i s-au deschis a bătaie de joc.

- Ciudaţi sunteţi voi, cei care vă robiţi sinelui, acestui hoit
cuprins de putreziciune!

*
Am tăcut o vreme, gândindu-mă la cele ce auzisem şi în care
aflam înţelesuri mai stranii decât viaţa, mai înfricoşătoare ca
moartea şi mai adânci decât Adevărul. Nu ştiam unde se sfârşeşte
aparenţa şi unde începe realitatea virtuţilor sale. Am simţit, cu un soi
de revoltă, nevoia de a descoperi ce taine ascunde şi am strigat:
-Dacă ai un Dumnezeu, un Părinte, atunci pe acest Dumnezeu
te conjur să-mi spui cine eşti!
-Eu îmi sunt mie însumi Dumnezeu şi Părinte, mi-a zis.
- Şi care ţi-e numele?
-Zeul nebun.
-Unde îti este locul de naştere?
-Pretutindeni.
-Şi când te-ai născut?
-In tot Timpul.
-De la cine ai deprins să fii înţelept? Cine ţi -a dezvăluit tainele
vieţii şi adâncimile fiinţării?
-Nu sunt un înţelept. Înţelepciunea este semn de slăbiciune şi
neputinţă a omului. Sunt un nebun puternic. De merg, pământul se
cutremură sub picioarele mele, iar de stau, se opresc odată cu mine
şi galaxiile stelelor. Iar a-mi bate joc de stirpea umană am învăţat de
la demoni . Am înţeles tainele existenţei şi ale neantului trăind în
tovărăşia marilor ginni şi a uriaşilor nopţii.
- Şi ce cauţi în această vale sălbatică? Cum îţi petreci zilele şi
nopţile vieţii?
- Dimineaţa mă încălzesc la razele soarelui, la chindie afurisesc
oamenii, noaptea îngenunchez înaintea sinelui meu şi mă prosternez
lui.
- Cu ce te hrăneşti, cu ce îţi astâmperi setea, unde îţi este locul
de somn?
- Eu, Marea şi Timpul nu dormim niciodată. De mâncat,
mâncăm trupuri de oameni, cu sângele lor ne astâmpărăm setea şi cu
bucuriile lor ne desfătăm noi.
S-a ridicat, cu mâinile încrucişate pe piept. M-a ţintit cu
privirile şi mi-a vorbit, apoi, cu un glas liniştit şi profund:
- Rămâi cu bine. Plec acolo unde se întâlnesc uriaşii.

259
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

- Dă-mi răgaz pentru o ultimă întrebare, i-am şoptit şi mi-a

răspuns, aproape pierdut în pâclele nopţii:
- Zeii nu dau răgaz nimănui. Rămâi cu bine!
A pierit în întuneric, lăsându-mă singur, înfricoşat, stingherit de
el şi de mine însumi. Când am dat să plec, i-am auzit vocea
vălurindu-se printre vârfurile de stânci:
- Rămâi cu bine! Rămâi cu bine!
În ziua care a urmat, m-am despărţit de soaţa mea, mi-am luat
de nevastă o fată fecioară de ginn, iar copiilor le-am pus în mâini
hârleţe şi sape, zicându-le:
- Mergeţi! Şi acolo unde veţi întâlni un mort, să-l îngropaţi în
humă.
Din ceasul acela şi până acum sap morminte şi îngrop morţii.
Dar morţii sunt atâta de mulţi şi nu este nimeni să mă ajute ...

Robie
Omul este hărăzit să fie rob al propriei vieţi. O robie care îl
acoperă cu ruşine şi umilinţă scăldată în sânge şi lacrimi.
Şapte mii de ani s-au scurs de la naşterea mea cea dintâi şi,
până în clipa de faţă, nu am întâlnit decât robi părăsiţi de speranţe şi
sclavi aruncaţi în ştreanguri şi lanţuri.
Am pribegit în cele patru colţuri ale pământului, de la Apusuri
la Răsărituri, am rătăcit în lumina şi întunericul vieţii, am fost
privitor şi martor al cortegiilor de naţiuni şi popoare, de la peşteri şi
până la palate, dar n-am văzut altceva decât spinări încovoiate de
chinul poverilor, braţe sângerând în lanţuri, glezne îndoite, genunchi
aplecaţi la picioarele zeilor.
L-am urmărit pe om de la Babilon la Paris, de la Ninive şi până
la New York, am văzut dârele lăsate în pulbere de cătuşele sale
alături de urmele tălpilor, scobiturile lăsate în humă atunci când a
îngenuncheat să îşi venereze divinităţile. Toate însoţite de vaierul
generaţiilor şi al veacurilor.
A, întrat în palate şi temple, am îngenuncheat la picioarele
tronurilor, amvoanelor şi altarelor, l-am văzut pe truditorul rob al
samsarului, pe samsar rob al oşteanului, pe oştean rob al
comandantului său, pe acesta rob cârmuitorului, cârmuitorul rob al
preotului, pe acesta rob al idolului şi pe idol l-am văzut în ţărână şi
humă frământată de demoni şi ridicat pe un soclu de cranii.
Am intrat în casele celor bogaţi şi atotputernici, am trecut
pragul colibelor celor nevoiaşi şi neputincioşi, m-am oprit în
alcovuri împodobite cu ivoriu şi aur, în adăposturi bântuite de

260
 FURTUNILE

stafiile disperării şi de răsuflările morţii şi am văzut pruncii sugând

robia la sânul mamei, copilandri învăţând cum să fie robi ai
alfabetului, flăcăii purtând straie căptuşite cu ascultare şi cu
supunere, femei dormind în aşternutul aceleiaşi ascultări şi supuneri.
Am urmat trecerea generaţiilor de la Gange la apele Eufratului
şi la însoţirea Nilului cu stâncile din Sinai, de la marile Agore ale
Atenei, catedralele şi fundăturile întunecate ale Bizanţului la palatele
Londrei şi peste tot am văzut sclavia pe care cortegiile de robi o
numesc zeu, apoi, spălându-i picioarele cu vin şi cu uleiuri
înmiresmate, o numesc regină, o numesc profet, ard parfumuri la
statuile ei, i se târăsc înainte rugând-o, o numesc lege şi se ucid
războindu- se în numele ei, o numesc patrie şi iubire de ţară, lăsându­
se învinşi de voinţa ei şi din porunca ei îşi nimicesc casele, botezând
aceasta Egalitate şi Fraternitate, trudesc şi ascultă de dragul ei,
numind-o negoţ, argint, bogăţie ... O mulţime nesfârşită de înfăţişări
pentru aceeaşi esenţă, o mulţime de nume pentru un adevăr singur.
Boală eternă cu sumedenie de simptome şi ulceraţii moştenite din
tată-n fiu precum se moşteneşte prima răsuflare a vieţii,
înmormântând veacurile în ţărâna veacurilor de dinainte aşa cum
anotimpul creşte din roada anotimpurilor care l-au precedat.

*
Cea mai ciudată sclavie şi cele mai stranii forme ale acestei
robii oarbe pe care le-am întâlnit sunt acelea care înnoadă prezentµ!
oamenilor cu trecutul părinţilor, care silesc spiritele să îngenuncheze
înaintea datinilor născocite şi trăite de străbunici, aşezând numai
aceleaşi spirite vechi în trupuri noi, morminte văruite pentru a primi
alte oase inerte şi inutile.
Robia tăcută, cea care ferecă viaţa bărbatului cu părul împletit
în cozi al femeii pe care a ajuns s-o urască, aceea care lipeşte trupul
nevestei de mângâierea bărbatului căruia îi este silă de acel trup.
Robia surdă care îi sileşte pe oameni să-şi urmeze izvoarele
obârşiei de la care se trag, să le poarte culorile, nuanţele, apucăturile
şi vestmintele, să se prefacă în sunete asemenea ecoului întors, ca o
închipuire, din trupurile care au fost.
Robia infirmă, robia şchioapă care aşează grumazurile celor
îndărătnici sub călcâiul tâlharilor şi lasă îndărătnicia celor putei;nici
la cheremul celor nesăţioşi veşnic însetaţi de slavă şi glorie, care
abia ating această virtute a vrerii ca pe o strună pe care, la sfârşit,
plictisiţi, o sfarmă şi o aruncă.

261
 INTEGRALA l<HALIL GrnRAN - V OL 1

Robia încărunţită, coborând pruncii din spaţiile nemărginite

către sălaşele unde umilinţa trăieşte în bună vecinătate cu disperarea,
pentru a-i osândi să trăiască precum ucigaşii şi să moară precum
proscnşn.

Robia duplicitară, vărgată în două culori, precum zeghea

ocnaşului, robia care cumpără totul cu un alt preţ şi dă lucrurilor alte
nume decât cele adevărate, pentru care hoţia este înţelepciune iar
flecăreala cunoaştere, neputinţa este artă de adaptare, iar prostia,
mândrie.
Robia elaborată şi întortocheată precum serpentinele muntelui,
cea care, prin frică, face să se mişte limbile în gura celor nemernici,
poruncindu-le să vorbească ceea ce nu simt că este de spus, să pară
ceea ce n-au gândit vreodată că ar putea să fie şi să se ascundă spre
a-şi petrece noapte înfăşuraţi în straie, să nu mai audă nimic.
Robia gheboasă, încovoiată, cârmuind un neam în numele
stindardului şi al legilor altor neamuri.
Robia râioasă care îi face regi pe odraslele regilor, robia neagră
care îi acoperă de ruşine pe urmaşii ucigaşilor şi pe ai celor
nevinovaţi, fără deosebire. Robia, roabă şi sclavă sie-şi, drept
condiţie a perpetuării robiei înseşi .

*
În clipa în care am simţit truda, oboseala de a urmări
generaţiile, când m-am lehămeţit să tot privesc la nesfărşitele
cortegii de popoare şi naţiuni, în clipa aceea m-am retras să fiu
singur cu mine în valea stafiilor, acolo unde stau faţă în faţă
vremurile uitate şi spiritul veacurilor aşteptate să vină. Acolo am
zărit o biată fantomă rătăcită de una singură, holbându-se la razele
soarelui. Cine eşti tu? am întrebat-o şi mi-a răspuns:
- Libertatea.
- Şi unde sunt copiii tăi, Libertate?
- Unul a murit pus pe Cruce, un altul a murit nebun, iar celălalt
încă nu s-a născut. A dispărut din privirile mele şi peste toate s-a
pogorât ceaţa.

262
 FURTUNILE

Monarhul captiv
Ţineţifirea, rege captiv, căci durerea temniţei tale e mai puţin
adâncă decât închisoarea trupului meu care mă ţine prizonier.
Linişteşte-te şi fi tare, tată al spaimelor3 8, căci tulburarea în faţa
loviturilor sorţii este văicăreală de muiere prearăsfăţată, iar regilor
captivi li se cade a fi trnfaşi şi mândri în faţa temniţei şi a
temnicerului.
Astâmpără-ţi bătăile inimii şi priveşte la mine - rob, ca şi tine,
măcar că nu sunt înconjurat de gratii, dar rob al vieţii. Altă osebire
între noi nu este decât vecinătatea dintre tine şi sufletul meu.
Amândoi suntem surghiuniţi, îndepărtaţi de cei ce sunt ai noştri
dragi şi apropiaţi .
Linişteşte-te şi fii asemenea mie, nepăsător la povara zilelor şi a
nopţilor, mândru faţă cei slabi şi nevrednici a căror tărie stă în
număr şi nu în putere. La ce foloseşte răgetul leului dacă nimeni nu
îl aude? Chiar mai înainte de tine, inima mea a strigat dar nu .i-au
răspuns decât ielele nopţii.
Asemenea ţie, am cercetat oameni şi nu am aflat decât mişei
fudulindu-se în faţa celor înlănţuiţi, neputincioşi făcând pe
atotputernicii înaintea celor întemniţaţi.
la aminte la mine, mărite rege, priveşte la toţi aceia care roiesc
în jurul temniţei tale, cercetează-l e chipurile ca să afli tot ceea ce ai
desluşit pe feţele robilor şi supuşilor tăi rătăcitori în necunoscutul
deşertului. Îl vei afla pe acela care este mai temător decât iepurele,
mai şiret decât vulpea, mai viclean decât şarpele, dar niciodată nu-l
vei găsi pe cel nevinovat precum iepurele, precum cel înţelept
precum vulpea şi pe cel isteţ precum şarpele .
Iată-l pe acela - umflat mai abitir decât scroafa, dar carnea lui
este bună de aruncat. Priveşte-l pe celălalt, mai spătos decât bivolul,
însă piele lui nu este bună nici pentru a croi din ea încălţări. Iată-l pe
altul, tont ca asinul, neavând, însă, decât două picioare. Şi celălalt,
întunecat cum e corbul, dar neguţându-şi croncănitul prin lăcaşuri de
rugă. Iată-l pe celălalt, mândru şi ţanţoş ca un păun, dar având în loc
de coadă un spin. Ia aminte, mărite sultan, priveşte templele şi
palatele - carcere în care omul vieţuieşte fălindu-se cu podoabele
acoperişului care îl desparte de stele, cu tăria zidurilor care îl
împiedică să vadă razele soarelui.

38
În arabă Abu Al-Hawl, litt. "tatăl groazei", Sfinxul.

263
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

*
Peşteri întunecoase în al căror mucegai se ofilesc florile
tinereţii şise stinge sâmburele de foc al iubirii, unde boltele visurilor
se prefac în fuioare de fum, caverne în subpământuri, unde leagănul
pruncului stă alături cu locul de odihnă al ucigaşului, iar patul
nupţial este vecin cu coşciugul morţii.
Uită-te la întemniţatul care îşi poartă cu demnitate captivitatea,
priveşte largile străzi şi uliţele înguste - trecători pline de primejdii
- la marginea cărora stau la pândă hoţii de drumul mare - toate,
arena unde se bat, ucigându-se între ele fără spade şi suliţe,
dorinţele, poftele, unde spiritele se sfâşie cu ghearele şi cu colţii,
junglă ce mişună de animale ce par domestice, dar au colţi, boturi
înmiresmate şi coame frumos lustruite, dobitoace având ca lege nu
dreptatea pentru cel care o binemerită, ci veşnicia pentru cei
făţarnici şi perfizi ale căror datini nu vin de la puternici şi drepţi, ci
de la cei josnici şi prefăcuţi. Regii lor nu sunt lei asemenea ţie, ci
făpturi stranii, cu cioc de uliu, cu cozi de hienă, cu limbi de
cameleon şi cu orăcăit de broaşte râioase drept cântec.

*
Iartă-mă, rege întemniţat, căci prea multă vreme ţi-am stat
înainte spre a-ţi vorbi. Dar inima mea detronată a vrut să aline un ·
rege alungat de pe tron, inima mea dată singurătăţii şi deprinsă cu
cei captivi şi însinguraţi. Iartă tânărului din faţa ta care îşi stinge
foamea cu vorbe şi îşi astâmpără setea cu răcoarea proaspătă a
ideilor. Rămâi cu bine, Titan captiv! Iar de nu va mai fi să te revăd
în această lume ciudată, atunci să fie întâlnirea noastră în lumea
nălucilor, acolo unde sufletele monarhilor se înfrăţesc cu sufletele
martirilor!

Isus crucificatul
Scrisă în Vinerea Patimilor
An după an, în ziua aceasta, întreaga omenire se trezeşte din
somnul său greu ca plumbul, stând faţă în faţă cu toate cele care au
fost şi îndreptându- şi privirile spre Muntele Căpăţânii, spre a-l zări
pe Isus Nazarineanul în picioare, pe lemnul Crucii .. .
La ceasul când soarele amurgeşte înspre ziua de mâine, creştinii
din toate ţinuturile şi ţările lumii stau în rugă la picioarele statuilor

264
 FURTUNILE

ridicate pe fiecare spinare de deal şi pe acoperişurile tuturor

munţilor, spre a purcede, apoi, călăuziţi de Memorie, către zidurile
Ierusalimului, rânduri-rânduri, bătându-se cu pumnii în piept şi
ridicându-şi ochii către o fantomă încoronată cu spini, cu mâinile
deschise către eternitate, privind de dincolo de giulgiul morţii spre
nesfârşitele adâncimi ale vieţii. Iar când perdelele nopţii abia prind
să lase loc celui dintâi licăr al zilei, aceşti creştini se întorc pâlcuri-
pâlcuri gălăgioase către umbra uitării, îmbrăcând iarăşi obişnuitul
strai al neştiinţei şi nepăsării.
An după an, într-o asemenea zi, filosofii îşi părăsesc
adăposturile întunecoase, gânditorii îşi lasă singure chiliile reci,
poeţii pleacă prin văile lor himerice, adunându-se, toţi, pe creasta
unui munte înalt, muţi, înfricoşaţi, să asculte glasul tânăr ce spune,
pentru cei care îi sunt ucigaşi, "Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce
fac!" Apoi, când liniştea se lasă din nou peste forfota lumii, filosofii,
poeţii şi gânditorii se întorc la sălaşele lor spre a-şi înmormânta din
nou sufletele între filele tomurilor.
Femeile, luate cu bucuriile vieţii, împodobite cu cercei şi inele,
ies, în ziua aceea, dintre pereţii caselor lor, spre a o vedea pe Femeia
îndurerată, încremenită lângă piciorul Crucii aidoma copacului
îndoit, dar nebiruit de furtună. Iar femeile îi aud tânguirea adâncă şi
nemângâiata ei plângere. Fetele şi flăcăii, purtaţi de freamătul zilelor
al cărui înţeles încă nu au ajuns a-l pricepe, se cuminţesc, în ziua
aceasta, să o vadă pe fecioara din Magdala spălând cu boabe de
lacrimi picioarele bărbatului înălţat între cer şi pământ, apoi, obosiţi
de privelişte, se întorc, gureşi, la ale lor.
An după an, în ziua aceasta, umanitatea cunoaşte clipa de
trezire a primăverii şi plânge pentru suferinţa Nazarineanului, apoi,
uscându-şi lacrimile, pleacă înapoi, în somnul netulburat şi profund.
Rămâne, surâzătoare şi trează, doar primăvara care se trece în
anotimp văratic, cu straie de aur şi miresme în plete.
Oamenilor le place să se tânguie şi să plângă, asemenea femeii,
pentru generaţiile şi pentru eroii trecuţi. De-ar fi fost cu toţii bărbaţi,
ar fi slăvit gloria şi măreţia acestora.
Aidoma unei copile, oamenii varsă o lacrimă pentru pasărea
care a fost ucisă, dar stau nepăsători înaintea furtunilor care mătura,
în nestăvilita lor trecere, ramurile uscate şi necurăţeniile
putreziciunii.
Oamenii îl ştiu pe Nazarinean născut în sărăcie, crescut sărman,
batjocorit ca un răufăcător şi atunci se tânguie, varsă o lacrimă, apoi
uită.

265
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL 1

De-a lungul a nouăsprezece generaţii, omenirea a venerat

neputinţa în chipul Nazarineanului. Isus a fost tare, dar înţelesul
adevăratei sale tării rămâne necunoscut. Isus nu a trăit ca sărman
temător, nu şi-a dat sufletul în plânsete de durere, ci a trăit ca un
răsculat, a fost ridicat pe Cruce ca un răzvrătit şi s-a stins asemenea
unui Titan.
Isus nu a venit din orizontul azurului spre a face din suferinţă
simbol al vieţii, ci pentru a face din viaţă semn al libertăţii şi
adevărului.
Isus nu s-a înfricoşat înaintea împilatorilor săi, nici nu i-a fost
teamă de cei care l-au duşmănit, nu a suferit în faţa ucigaşilor lui, ci
a stat liber, mai presus de micimea acuzatorilor, mai presus de
nedreptate şi tiranie, a văzut bubele puturoase şi le-a golit de
coptură, a auzit glasul răului şi i-a dat poruncă să tacă, a întâlnit
făţărnicia şi a arătat-o cu degetul.
Isus nu s-a coborât din cercul înalt al Creaţiei pentru a dărâma
casele şi a zidi mănăstiri şi chilii din pietrele lor, n-a venit pentru a-i
ispiti pe bărbaţi spre a-i preface în călugări şi popi, ci pentru a
răspândi peste lume sufletul puternic şi nou care să zdrobească
tronurile înălţate pe munţi de cranii, palatele zidite din ţărâna
mormintelor, zeii ciopliţi din carnea celor neputincioşi şi sărmani.
Isus nu a venit să-i înveţe pe oameni cum să ridice biserici
trufaşe şi sanctuare semeţe alături de bordeie şi cocioabe
întunecoase şi reci, ci pentru a face lăcaş de smerenie din inima
omului, altar din suflet şi preot din raţiune şi judecată.
Acestea le-a împlinit Isus Nazarineanul şi pentru acestea s-a
răstignit cu bună ştiinţă. Dacă toate acestea le-am fi înţeles, astăzi, în
ziua aceasta a anului, ne-am fi veselit şi am fi ridicat cântec şi imne
de biruinţă.
Uriaşule răstignit, care din vârful Golgotei priveşti cortegiile
generaţiilor, care auzi zbaterea şi zarva popoarelor, care înţelegi şi
ştii visul eternităţii, tu, pironitul pe lemnul însângerat al Crucii, eşti
mai slăvit decât o mie de voievozi, decât o mie de împărăţii şi decât
o mie de tronuri. Între naştere şi pieire, eşti mai de temut decât o mie
de bătălii, decât o mie de oşti, decât o mie de căpetenii.
În mâhnirea ta este bucurie de primăvară şi floare, în suferinţa
ta este pace mai adâncă decât seninătatea arhanghelilor, între călăii
tăi eşti mai slobod decât razele soarelui.
Coroana de spini care ţi-a împurpurat fruntea este mai
majestuoasă decât toate diademele zeilor, piroanele care ţi-au
străpuns carnea sunt mai strălucitoare decât sceptrul lui Jupiter,
picurii sângelui tău mai curaţi decât giuvaerurile zeiţei lştar.

266
 FURTUNILE

Iartă-le, dar, celor care te căinează, căci ei nu ştiu să se căineze

pe sine! Iartă-i, căcinu au aflat că tu ai venit cu moartea pre moarte
călcând şi celor din mormânturi dăruindu-le viaţă!

La poarta templului
Mi-am curăţit buzele la focul sacru pentru a vorbi despre iubire,
iar când mi-am deschis buzele să vorbesc am fost mut.
Am îngânat cântece despre dragoste mai înainte de a fi
cunoscut dragostea, iar când am cunoscut-o, sunetele buzelor mele
n-au fost decât şoapte abia auzite, iar cântecele ascunse în piept,
doar o adâncă muţenie.
În alte vremuri m-aţi întrebat despre tainele stranii ale iubirii şi
despre misterele sale, v-am vorbit şi voi aţi crezut, iar astăzi, când
iubirea m-a învestmântat cu podoabele sale, vin să vă întreb eu
despre căile şi înfăţişările ei, dar nimeni nu îmi răspunde. Am venit,
întrebându-vă despre mine, dar se află, oare, printre voi, cineva care
să lămurească inima mea inimii mele înseşi?
Nimeni nu-mi spune ce este această flacără care îmi vâltoreşte
în piept, care îmi scrumeşte tăria, care îmi topeşte simţirile şi
dorinţele.
Ce palme tainice şi tainice şi mângâietoare îmi cuprind cu
asprimea lor sufletul şi ceasul singurătăţii şi al refugiului, turnându-
mi în fiinţa vin îndoit cu dulceaţă amară şi cu mireasma durerii? .
Ce aripi sunt acestea care se zbat împrejurul aşternutului meu,
în liniştea nopţii, aducându-mi nesomnul şi silindu-mă să stau în
aşteptarea a ceea ce nu cunosc, să ascult ceea ce nu ştiu cum să aud,
să stau cu privirile aţintite către ceea ce nu pot vedea, să cuget la
ceea ce nu pot pricepe, să simt ceea ce nu înţeleg şi să gem, mai drag
fiindu-mi suspinul decât răsunetul râsului şi al bucuriei, învins de o
putere nevăzută care mă ucide şi mă învie, iară şi iară, până când
clipirile zorilor îmi aduc lumină în toate ungherele odăiţei, dându-
mă pradă somnului, pe când în genele obosite tremură vedeniile
treziei şi peste patul meu dăltuit în piatră văluresc himerele viselor.

*
Ce este aceasta care se numeşte iubire?
Spuneţi-mi ce este această taină ascunsă dincolo de perdelele
veacurilor şi ale celor văzute şi nevăzute, tăinuită în însăşi conştiinţa
faptului de a fi?

267
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

Ce este această
idee pură a absolutului care croieşte cale pentru
toate finalităţile,
fiind ea însăşi o finalitate a tuturor cauzelor?
Şi ce este această stare de trezie în care viaţa şi moartea sunt
prefăcute în vis mai de neînţeles decât moartea şi mai profund decât
moartea însăşi?
Spuneţi-mi, oamenilor, spuneţi-mi: este printre voi cineva care
să nu se trezească din toropeală în clipa în care sufletul îi este atins
de dragoste cu vârfurile degetelor ei uşoare? Este cineva printre voi
care să nu îşi lase locul de baştină, care să nu uite de mama şi de
părintele său pentru chemarea fecioarei care i-a prins inima în
mrejele dragostei sale?
Se află între voi cineva care să nu străbată întinderea mării,
nesfârşitul deşertului, trecătorile munţilor şi umbrele văilor ca să
ajungă la iubita pe care i-a ales-o sufletul său?
Care tânăr nu se lasă dus de chemările inimii până la sfârşitul
pământului, ştiind că acolo îl aşteaptă iubirea pentru a-i dărui
răsuflările ei, atingerea mâinilor şi murmurul vocii sale?
Ce făptură umană nu îşi va arde sufletul ca pe o smirnă înaintea
zeităţii care-i aude chemarea şi răspunde rugăciunilor sale?

*
Ieri, am stat la intrarea în templu, întrebând trecătorii despre
tainele şi ascunzişurile iubirii.
Mi-a trecut dinainte un moşneag cu trupul uscat, cu obrazul de
pergament şi a răspuns întrebărilor mele: "iubirea este slăbiciune a
instinctului pe care l-am moştenit de la cel dintâi om".
A trecut, apoi, tânărul cu trupul ca trunchiul stejarului şi mi-a
răspuns surâzând: "dragostea este puterea care ne sprijină fiinţarea,
care ne leagă prezentul de trecut şi de viitor"
A trecut femeia cu ochii trişti : "iubirea este otrava ucigătoare,
aburi suflaţi de viperele negre din cotloanele iadului, să umple întreg
universul şi să se prefacă, apoi, în picuri de rouă stropind şi
îmbătând o clipită sufletele flămânde - o clipă cât întinderea unui an
înainte de moartea nesfărşită a veşniciei."
Am văzut-o, apoi, pe copila cu obrajii îmbujoraţi, zicându-mi,
surâzătoare: "nectar cules de gâzele dimineţi i din pocalele sufletelor
pe care le lasă încremenite în trecerea nopţilor, murmurânde în
primele raze ale soarelui dimineţii"
L-am văzut pe bărbatul învestmântat în negru, cu barba
încurcată ca valurile şi mi-a răspuns, ridicându-şi vocea "dragostea

268
 FURTUNILE

este nebunie şi furie oarbă care se naşte odată cu naşterea şi se

sfârşeşte odată cu sfârşitul fiinţei."
A trecut pe dinainte-mi orbul, pipăind cu cârja pietrele
drumului şi mi-a răspuns ca într-o sudalmă: "nu este dragostea
altceva decât pâclă groasă înfăşurând din toate părţile sufletul,
astupând chipurile fiinţării, să nu mai fie decât fantasme
tremurătoare printre stâncile muntelui, neauzind altceva decât ecoul
propriului ţipăt întors dinspre cotloanele văilor."
A trecut tânărul cu lăuta, zicându-mi: "rază vrăjită ţâşnind din
străfundurile fiinţei pe care o luminează arătându-i cortegiile
răsfirate pe verdeaţa tăpşanelor şi viaţa - acest vis trăit între două
treziri."
Şi bătrâna încovoiată, abia târându-şi picioarele ca două surcele
mi-a zis: "dragostea e mirosul trupului aflat în liniştea din mormânt
şi pace a sufletului în adâncimile veşniciei . "
Iar copilul abia trecut de cinci ani şi-a bătut palmele şi mi-a
spus, râzând cu tot chipul: "dragostea este tata, dragostea este
mama."
Astfel cât a fost ziua de lungă, trecătorii s-au perindat pe
dinaintea acelui templu şi fiecare s-a închipuit profetul ş1
descoperitorul dragostei şi al tainelor vieţii .
La asfinţit, vânzoleala a încetat. Am auzit o voce venind din
întunericul templului: "viaţa este din două jumătăţi, una de gheaţă şi
alta de foc. Iar iubirea este jumătatea acesta de jar." Am pătruns
înăuntru, îngenunchind pentru rugăc iune: "fă, Doamne, din mine,
hrană a jarului! Fă-mă vreasc pentru pârjolul cel sfânt, acum şi în
veacul veacurilor, Amin!"

O, noapte . ..
O, noapte a celor îndrăgostiţi, a poeţilor, o, noapte a celor ce
cântă,
O, noapte a ielelor, a spiritelor şi a celor însinguraţi,
O, noapte a dorurilor, a dorinţelor, a aducerilor-aminte,
O, noapte, uriaş între piticii închipuiţi de norii amurgurilor de
l ună,
Tu, cea încinsă cu spada înfricoşării şi încoronată cu diademă
de lună,
Învestmântată în strai de tăcere, privind cu o mie de ochi în
adâncimile vieţi i, ascultând cu o mie de simţuri geamătul morţii şi al
Nimicului,

269
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL 1

Tu, întuneric arătându-ne luminile cerului şi sclipirile zilei care

ne învăluie cu întunecimea pământului,
Tu, nădejde, arătându-ne zădărnicia eternităţii pe când ziua e
doar înfumurare care ne ţine nevăzători şi robi ai măsurii şi
cantităţii,
Tu, linişte tulburând cu strigătul ei tainele sufletelor veşnic
treze, veşnic rătăcitoare în tăriile cerurilor, pe când ziua este numai
zgomot sforăitor aţâţându-i pe sclavii captivi ai dorinţelor şi
iluziilor,
Tu, cea dreaptă, dând parte egală de vis pentru speranţele celor
neputincioşi şi pentru ambiţiile celor puternici, atingând, cu
nevăzutele tale degete, pleoapele oropsiţilor, dându-le vremelnic o
lume mai îngăduitoare decât această lume a zilei ...
Între faldurile straielor tale albastre se ascunde răsuflarea celor
îndrăgostiţi, la picioarele tale acoperite cu boabe de rouă îşi picură
însinguraţii mugurii de lacrimi ai ochilor lor, în căuşul palmelor tale
parfumate cu miresmele văilor îşi lasă cei înstrăinaţi dorurile,
uitându-le. Prieten ştrengar al amanţilor, mângâiere a celor
însinguraţi, tovarăş de cale al celor pribegi ... În întunericul tău
palpită inimile şi simţirea poeţilor, pe umerii tăi îşi află odihnă
inimile profeţilor, în şuviţele pletelor tale foşnesc ideile gânditorilor,
tu, vraci vindecător al poeţilor, inspirator al proorocilor, dătător de
putere gânditorilor filosofi ...

*
Când sufletului meu i s-a făcut lehamite din lumea din jur, când
pleoapele au obosit să privească la chipul zilei, am fugit către
îndepărtatele câmpii unde stau în adormire fantomele vremurilor
trecute.
M-am oprit înaintea făpturii întunecate, fremătătoare, păşind cu
o mie de tălpi prin imaşuri, peste crestele munţilor, peste umbrele
văilor.
Am privit cu ochi de noapte adâncă, am ascultat foşnet de aripi
pe care nu le vedeam, am simţit învăluindu-mă liniştea în straiele ei,
mi-am învins teama de întuneric.
Si te-am zărit, Noapte, acolo, uriaşă, nemişcată şi plină de
frumuseţe, fantomă înălţându-ţi făptura peste pământuri şi în
nemărginirile cerurilor, şoptind împreună cu norii, glăsuind ceţurilor
şi pâclelor, râzându-ţi de soare şi de lumina zilei, de robii căzuţi în
veghe înaintea zeilor lor, mâniindu-te pe regii adormiţi în mătăsuri şi
blănuri, urmărindu-i cu privirile tale pe hoţii noptatici, stând de

270
 FURTUNILE

veghe la căpătâiul copiilor, căinând surâsul veşted al desfrânatelor,

zâmbind la suspinul îndrăgostiţilor, ridicându-i din deznădejde pe
cei disperaţi, călcându-i în picioare pe cei cu suflete mici.
Acolo te-am văzut, Noapte, şi acolo m-au văzut pe mine
privirile tale. Prin teama de tine mi-ai fost părinte şi mamă mi-ai fost
în toate visele pe care ţi le-am dăruit numai ţie. Şi iată, au căzut
dintre noi perdelele formelor şi s-au sfâşiat de pe obrajii noştri
măştile gândului şi semnele profeţiilor. Mi-ai arătat toate tainele şi
voinţele tale şi ţi-am dezvăluit dorinţele şi speranţele mele, iar teama
de tine s-a prefăcut în cântec mai plăcut decât murmurul florilor, în
calm mai odihnitor decât nepăsarea şi liniştea păsărilor. Atunci m-ai
ridicat către tine, m-ai aşezat pe umerii tăi, mi-ai învăţat ochii să
vadă şi urechile să audă, buzelor mele le-ai dat cuvânt şi inimii mele
i-ai dat ştiinţa de a îndrăgi ceea ce oamenii nu au învăţat să iubească
şi de a urî ceea ce oamenii nu urăsc. Apoi, cu degetele mi-ai atins
adormirea ideilor şi acestea au prins a clocoti precum apele la izvor,
făcându-se râu năvalnic luând cu şuvoaiele lui vreascurile şi
ierburile uscate. Cu buzele tale mi-ai sărutat sufletul şi sufletul meu
s-a făcut flacără pârjolind tabuurile bătrâne.
Te-am însoţit până am fost asemenea ţie, Noapte, până s-au
făcut una plăcerile mele şi plăcerile tale, te-am iubit până când
mintea mea gânditoare s-a prefăcut în imagine micşorată a fiinţării
tale. În penumbrele sinelui meu port, acum, pe care le aprinde şi le
dă viaţă lăsarea amurgului, spre a se stinge, la răsărit, în neliniştea şi
în vâltorile zilei. Port în suflet o Lună tânjind, uneori, către cerurile
umezite de nori, lunecând, alteori, în nemărginirea unei pleiade de
stele. Duc înlăuntru o linişte prin care mi se dezvăluie tainele celor
îndrăgostiţi şi în care aud ecoul din rugăciunile credincioşilor. În
jurul tâmplelor am aură de vrajă sfâşiată de rânjetul bătăuşilor şi
cusută la loc de cântecul menestrelilor.
Sunt asemenea ţie, o, Noapte! Mă vor socoti, oare, oamenii
înfumurat şi mândru pentru aceasta, oamenii care se mândresc că
seamănă cu luminile focului?
Sunt aidoma ţie, învinuiţi, amândoi, fără de pricină .
Sunt aidoma ţie, cu dorinţele mele, cu visurile, cu gândurile şi
cu ceea ce se cheamă etică şi morală.
Sunt aidoma ţie chiar dacă asfinţitul nu mă înnobilează cu
auritele sale coroane.
Sunt aidoma ţie chiar dacă lucirea dintâi a zilei nu-mi
împurpurează umbra cu sclipirile sale trandafirii.
Sunt aidoma ţie chiar dacă nu pot vorbi cu nesfârşita Cale
Lactee.

271
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

Sunt noapte întinsă, calmă, întunericul meu are început şi nici

adâncimile mele nu au sfârşit. Iar dacă sufletele vin să se bucure de
lumină, sufletul meu stă mai presus de tristeţea lor. Sunt aidoma ţie,
Noapte, iar zorii mei nu vor veni înainte de a-mi sfârşi sorocul şi
datul acesta.

Zâna vrăjitoare

Încotro mă porţi, Vrăjitoare?

Nu voiesc a merge pe poteca aceasta sălbatică, atârnată printre
vârfuri de stânci, acoperită de spini, ducând picioarele noastre spre
culme şi sufletele către abis.
M-am ţinut după trena straiului tău, am mers după tine precum
pruncul pe urmele mamei, uitându-mi visele, sorbind cu privirile
vraja din tine, orbit de cohortele ielelor care-mi fac horă în jurul
tâmplelor, ispitit de puterea tainică pe care o ţii ascunsă în trup.
· Stai o clipă în loc pentru a-ţi zări chipul. Priveşte-mă doar
puţin, poate voi afla în privirile tale tainele pe care le ţii ascunse în
piept, poate îţi voi descoperi pe chip cotloanele tainice ale sufletului.
Stai o clipă în loc, Vrăjitoare, căci sunt trudit de atâta mers,
sufletul meu se teme de necunoscutul potecii. Opreşte-te căci, iată,
am ajuns la răscrucea unde moartea se sărută cu viaţa . Un pas nu voi
mai face până ce sufletul meu nu-ţi va cunoaşte sufletul, până ce .
inima mea nu va afla comorile inimii tale.
Până mai ieri am fost pasăre slobodă, zbenguindu- mă prin iarba
imaşurilor, scăldându-mă în nemărginirea tăriilor, aşezându-mă, la
ceasul amurgului, pe un capăt de creangă spre a cugeta la palatele şi
la templele aflate în cetăţile pline de culori ale norilor, pe care
soarele le zideşte în faptul zilei, prefăcându-le, la asfinţit, în ruine.
Am fost idee singuratică şi pribeagă prin răsăriturile şi prin
asfinţiturile pământului, dar bucurându-mă de splendorile vieţii şi de
dulceţile sale, scormonind să aflu necunoscutul şi tainele fiinţării.
Am fost precum visul, înfiripat în întunericul nopţii,
strecurându-mă, prin crăpături de ferestre, în alcovurile fecioarelor
adormite, făcându-mi joacă din simţirile lor. Am stat lângă
aşternuturile flăcăilor, înfierbântându-le piepturile. Am stat lângă
jilţurile bătrânilor, reînviindu-le aducerile-aminte.
Iar astăzi te-am întâlnit pe tine, Zână şi vrăjitoare, lăsându-mă
otrăvit de atingerea mâinilor tale, prefăcându-mă în robul care-şi
târăşte lanţurile spre o ţintă necunoscută, în beţivul sorbind, încă,
fără de saţiu, din vinul care i-a înrobit vrerea şi sărutând palma care
i-a biciuit obrazul.

272
 FURTUNILE

Opreşte-te o clipă, Zâna mea vrăjitoare, căci, iată, puterile mele

au prins a se înzdrăveni, lanţurile de la gleznele mele s-au rupt, am
spart pocalul din care am sorbit, până, la fund, otrava. Ce vrei să
facem şi pe ce cale vrei să mă duci?
Mi-am regăsit slobozenia: vrei să-ţi fiu tovarăş liber, privind
fără teamă la chipul soarelui, apucând focul cu degetele care nu ştiu
să tremure?
Încă o dată mi-am deschis aripile: vrei să fii tovarăşă unui tânăr
care, asemenea şoimului, îşi trece zilele vieţii printre piscuri de
munte şi aşijderea leului în răcoarea deşerturilor? Îţi este îndeajuns
dragostea unui bărbat care pleacă spre dragoste rob spre a se
întoarce, în urmă, stăpân?
Îţi pasă, oare, de o inimă care luptă, neştiind să îngenuncheze şi
care arde fără a se face cenuşă?
Găseşti mulţumire într-un suflet care se zbuciumă în furtună şi
nu se lasă înfrânt, care stă în vâltori fără a fi smuls din rădăcinile
lui?
Vrei să ai tovarăş pe cel care nu se robeşte şi nu se lasă robit?
Iată, dar, palma mea pe care o dărui palmelor tale frumoase.
Iată, acesta este trupul meu pe care-l dau cuprinderii de mătase
a braţelor tale. Iată, acestea sunt buzele mele: zdrobeşte-le şi ucide-
le cu sărutarea buzelor tale reci!

Înainte de sinucidere
În odaia aceasta singuratică şi tăcută a stat, până mai 1en,
femeia pe care a iubit-o inima mea.
Pe aceste perne trandafirii şi-a odihnit frumoasele-i tâmple, din
cupa aceasta de cleştar a sorbit picătura de vin parfumat.
Toate acestea au fost ieri; acest ieri-vis care nu mai revine.
Astăzi, femeia pe care a iubit-o inima mea a plecat spre un tărâm de
departe, gol, rece, pustiu, un tărâm unde este împărăţia uitării şi a
nimicului.
Urmele lăsate de degetele femeii pe care a iubit-o inima mea au
rămas întipărite pe cristalul oglinzii, parfumul răsuflărilor ei îmi adie
dintre cutele hainelor, ecoul vorbelor ei mai şopteşte prin ungherele
încăperii. Numai femeia - femeia însăşi pe care a iubit-o inima mea
- a plecat spre zarea pământului, spre valea pribegiei şi a uitării.
Urmele degetelor ei, parfumul răsuflărilor ei, vedenia sufletului vor
rămâne în odaia aceasta până în zorii zilei de mâine, când voi
deschide ferestrele, să intre valurile de aer care vor şterge tot ce a
lăsat în urmă frumoasa mea vrăjitoare.

273
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Portretul femeii pe care a iubit-o inima mea este, încă, acolo,

deasupra patului meu. Scrisorile de dragoste pe care mi le-a trimis
sunt la locul lor, în sipetul de argint încrustat cu sidef şi agate.
Şuviţa de păr auriu pe care mi-a dăruit-o spre neuitare este şi ea
neclintită acolo, în învelitoarea ei de mătase parfumată cu mosc şi
arome - toate acestea vor rămâne la locul lor până când voi deschide
ferestrele, să intre aerul, să le ia şi să le ducă departe, în umbra
nimicului, acolo unde este desăvârşita tăcere .
Femeia pe care a iubit-o inima mea este aidoma femeilor pe
care le-au iubit inimile voastre vreodată, tinerii mei prieteni! Făptură
stranie plămădită de zei din graţia porumbiţei, din şerpuirile viperei,
din fala păunului, din cruzimea camasierelor, din splendoarea
trandafirului alb, din spaimele nopţilor frământate dintr-un pumn de
nisip şi din spumă de mare.
Pe femeia pe care a iubit-o inima mea am iubit-o încă din
vremea copilăriei: alergam pe urmele ei în verdele crud al câmpiilor,
de umbra ei eram nedespărţit pe uliţele oraşului.
Am cunoscut-o în zilele tinereţii şi umbra chipului ei m-a
însoţit în filele cărţi lor şi în monotonia peregrinăril or, silueta ei mi-a
răsărit fără încetare din norii cerului, murmurul glasului ei se afla în
şoaptele tuturor apelor gâlgâind în fântâni.
Am cunoscut-o în zilele când ajunsesem bărbat şi am stat
alături, întrebând, m-am apropiat de ea spunându-mi tainele inimii şi
dezvăluindu- i toate tainiţele din suflet.
Toate acestea au fost ieri - acest ieri, un vis care nu se va mai
întoarce. Dar astăzi, femeia a plecat spre depărtarea pământu lu i
pustiu şi rece, a acelui pământ unde se află împărăţia uitării şi a
nimicului.

*
Numele acelei femei pe care a iubit-o inima mea este Viaţa.
Viaţa - această femeie frumoasă care dă inimilor simţire, care
ne ispiteşte adâncimile sufletului, care ne îmbată cu promisiuni
conştiinţele .
Viaţa - femeia care îşi îmbăiază iubiţii cu lacrimi ş i se
parfumează cu sângele ucigaşilor ei.
Viaţa - femeie învestmântată în straiele zilelor albe, căptuşite
cu întuneric de noapte.
Viaţa care bucură sufletul omenesc spre a-l face, în urmă, rob.
Viaţa - femeie destrăbălată în aşa măsură încât, văzându-i
destrăbălarea, îi îndrăgeşti frumuseţea.

274
 FURTUNILE

. .39
Y:a, b ann1 umm1
Ce voiţi, fraţilor, de la mine, ya, banni ummi?
Îmi cereţi, oare, ca din orele goale să vă zidesc palate
împodobite cu mozaicuri de vorbe, temple acoperite cu vise, sau
vreţi să dărâm pe cele ridicate de mincinoşi şi de laşi, să fac ruină
din cele zidite de trădători şi de toţi sceleraţii?
Ce voiţi, fraţilor, să vă fac?
Să gânguresc precum porumbeii spre a vă aduce plăcere, să rag
asemenea leului pentru a aduce mulţumire în propriu-mi suflet?
Am cântat pentru voi, dar nu aţi dansat, am gemut înaintea
voastră şi nu aţi plâns. Vreţi să când şi să gem laolaltă?
Văd cum vă tremură sufletele de foame, văd pâinea cunoaşterii
mai bogată decât pietrele caldarâmului, dar voi nu ospătaţi, inimile
vi se zvârcolesc însetate, şuvoaiele vieţii curg precum apa prin
şanţurile grădinilor din jurul caselor voastre. De ce nu beţi?
Apa mării are flux şi reflux, pe cer este Lună plină şi Lună nouă
şi în scurgerea timpului este vară şi este iarnă. Doar Adevărul nu
trece, nu dispare şi nu se schimbă. Pentru ce încercaţi, aşadar, să
măsluiţi acest Adevăr?
V-am chemat, în liniştea nopţii, să vă arăt, în toată splendoarea
ei, Luna plină şi măreţia Pleiadelor, dar aţi sărit înspăimântaţi din
aşternuturi, cu mâinile pe arcuri şi pe mânerele spadelor, ţipând:
"unde este duşmanul?" Iar în zori, când duşmanul s-a arătat pe
spinările cailor, v-am chemat iarăşi, dar v-aţi cufundat mai adânc în
căldura aşternutului şi în şuvoaiele viselor.
V-am chemat să urcăm pe crestele muntelui, spre a vă arăta, la
picioarele voastre, împărăţiile lumii, dar mi-aţi răspuns: "în
străfundul acestor văi au trăit străbunii şi bunii noştri, în umbra lor
au murit, în lutul lor şi-au aflat odihna. Cum să-i lăsăm şi să mergem
acolo unde ei nu au mers?"
V-am chemat pe ogoare să vă arăt comorile şi roadele aurite ale
pământului, dar mi-aţi spus: "pe câmpii se ascund ucigaşii şi hoţii de
drumul-mare."

39
În arabă, literal: "o, fii ai mamei mele", trimitere la sintagma bannu Adam,
copiii lui Adam, cu sensul de lume, omenire, specia umană. Aici : poporul
libanez, căruia poetul îi adresează îndemnul patetic de a se ridica împotriva
opresiunii străine, otomane

275
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

V-am îndemnat să veniţi la ţărmurii darnici ai mării şi mi- aţi

răspuns: "vuietul valului şi teama adâncurilor ne înfricoşează şi ne
fac trupurile şi sufletele să tremure".

*
V-am iubit, banni ummi, dar a fost în zadar. Azi vă urăsc, dar
ura mea este şuvoi care nu poartă cu el decât ramurile uscate şi nu
dărâmă decât magherniţele.
Mi-a fost milă de neputinţele voastre, ya, banni ummi, dar mila
sporeşte numărul celor neputincioşi şi nevolnici, nefiind de nici un
folos vieţii. Azi, văzându-vă slăbiciunile, sufletul mi se umple de
silă şi de dispreţ.
Am plâns pentru căderea şi mizeria, voastră, am plâns cu
lacrimi curate precum cleştarul, dar acestea nu v-au spălat murdăria
prea multă. Numai ceaţa de pe ochii mei au spălat-o. Nu v-au
înmuiat împietritele piepturi; numai pieptul meu l-au curăţit de
nelinişti. Azi, îmi râd de durerile voastre, dar râsul meu este aidoma
fulgerului care vine înaintea furtunii şi nu după potolirea acesteia.
Ce mai vreţi de la mine, ya, banni ummi?
Vreţi să vă arăt umbrele chipurilor voastre în oglinda nemişcată
a lacului? Veniţi să vă descoperiţi urâţenia!
Luaţi, aminte, căci teama v-a prefăcut simţămintele în cenuşă,
iar strălucirea din privirile voastre a ajuns precum puţul întunecat;
umbra laşităţii v-a atins obrajii, prefăcându-i în zdrenţe mototolite,
moartea v-a sărutat buzele şi acestea s-au uscat, îngălbenite ca
frunzele toamnei.
Ce doriţi de la mine, ya, banni ummi, şi ce mai vreţi să cereţi
vieţii care nu vă mai socoteşte copii ai ei?
Sufletele voastre stau captive în cuştile întocmite de predicatori
şi de şarlatani , trupurile voastre tremură de frica ucigaşilor şi
tiranilor, pământul ogoarelor voastre se cutremură sub picioarele
duşmanilor şi cuceritorilor. Pentru ce mai staţi încremeniţi înaintea
soarelui?
Spadele vă sunt mâncate de boala ruginii, săgeţile vi s-au frânt
scuturile vă sunt acoperite de pulbere: pentru ce mai staţi în arenă şi
pe câmpul de bătălie?
Credinţa voastră este făţărnicie, lumea voastră este doar laudă,
viaţa de dincolo amăgire: pentru ce mai trăiţi când moartea este
odihna nefericiţilor?

276
 F URTUNILE

*
Viaţa este putere şi voinţă tovarăşă tinereţii, truda omului ajuns
în puterea vârstei este înţelepciune însoţitoare a senectuţii . Voi, însă,
banni umnii, aţi venit pe lume bătrâni şi neputincioşi şi, născându­
vă, capetele voastre au prins a se micşora, pielea trupului vostru a
început a se strâmtora până când aţi ajuns copii bălăcindu-se în
noroaie şi aruncând cu pietre unii în alţii.
Omenia este şuvoi de cleştar, prăvălindu-se cu răsunet la vale şi
ducând în undele lui tainele munţilor către adâncimile mării. Dar
voi, ya, banni ummi, sunteţi mlaştini urât mirositoare, colcăind de
şerpi şi de viermi.
Sufletul este flacără de ·azur pârjolind uscături le, sporind şi
înălţându-se să lumineze chipurile zeilor, pe când voi şi spiritul
vostru nu sunteţi decât un pumn de cenuşă împrăştiată de vânt să
acopere albul zăpezi l or şi verdele crud al poienilor.
Vă urăsc , banni ummi, pentru că urâţi măreţia şi gloria!
Vă sunt du şman pentru că voi sunteţi duşmanul zeilor şi nu
ştiţi.

Noi şi voi
Noi suntem copiii tristeţii, voi sunteţi progeniturile desfătărilor.
Noi suntem copiii tristeţii, iar tristeţea este umbră de zeu care
nu stă în preajma celor răufăcători . Noi suntem cei cu suflete triste,
iar în nemărginirea tristeţii nu este loc pentru micimile sufletului. O,
voi ce râdeţi, noi suntem cei care plâng şi suspină, iar cine se curăţă
cu lacrimi amare rămâne pur şi neprihănit până în veacul-veacului.
Nu ne cunoaşteţi, dar noi vă ştim . Voi mergeţi grăbiţi, duşi de
râul plin de tumult al vieţii şi nu aveţi vreme să vă întoarceţi spre
noi, cei aşezaţi pe maluri, auzindu-vă şi văzându-vă trecerea. Nu
luaţi seama la chemările noastre căci vuietul vieţii vă astupă auzul,
dar noi vă auzim cântecele de veselie, căci şoaptele nopţii ne-au
făcut auzul mai ager. Vă vedem, căci staţi în lumină întunecată, dar
voi nu ne vedeţi, căci ne aflăm în întuneric plin de lumină.
Suntem copiii tristeţii . Suntem vestitorii, poeţii, muzicienii. Din
firele inimii noastre ţesem straiele zeilor, cu tremurul inimilor
noastre umplem palmele strânse căuş ale îngerilor. Voi, voi sunteţi
copii ai bucuriilor deşănţate, ai veghii în petrecere şi desfrâu, voi v-
aţi părăsit sufletele în mâinile nimicniciei, căci mângâietoare sunt
atingerile acesteia, vecinătatea ignoranţei şi nepăsării vă face bine,
căci nu este împodobit cu oglinzi în care să vă priviţi chipurile.

277
 INTEGRALA l<HAuL GrnRAN - VoL. 1

Noi gemem şi din geamătul nostru se ridică murmurul florilor,

freamătul ramurilor, susurul apelor la fântână, zăngănitul cătuşelor,
ecoul ocnei.
Plângem, şi lacrimile noastre se adună în inima vieţii precum
boabele de rouă căzând din pleoapele nopţii se strâng în pocalele
zorilor. Voi surâdeţi, dar din colţul buzelor voastre se scurge
batjocura precum veninul şarpelui se scurge pe rana celui muşcat.
Plângem, căci vedem suferinţele văduvei şi nefericirea orfanului.
Voi râdeţi, căci nu vedeţi decât licărul aurului. Noi plângem, căci
auzim tânguirea celui sărac şi geamătul împilatului. Voi râdeţi, căci
nu auziţi decât clinchetul pocalelor pline
Plângem, căci Dumnezeu a făcut sufletele noastre prizoniere
trupurilor, pe când voi nu ştiţi să râdeţi, căci trupurile voastre se
desfată, prizoniere ale ţărânei.

*
Noi suntem copiii tristeţii. Voi sunteţi progeniturile bucuriei.
Veniţi să punem în faţa soarelui izvorul întristărilor noastre şi
înfăptuirile desfătărilor voastre!
Aţi ridicat piramide din cranii de robi, iar acum piramidele
voastre stau în nisip, vorbind veacurilor despre eternitatea noastră şi
despre trecerea voastră. Noi am dărâmat zidurile Bastiliei cu palmele
celor dornici de libertate, iar Bastilia s-a prefăcut în cuvânt al tuturor
limbilor lumii, prin care noi primim binecuvântare, iar voi, blestem.
Pe scheletele celor neputincioşi aţi înălţat grădinile suspendate la
Babilon, pe mormintele celor dezmoşteniţi aţi zidit palatele din
Ninive şi iată, Ninive şi Babilonul privesc, astăzi, doar urmele lăsate
de paşii cămilelor în nisipul deşertului.
Noi am cioplit statuie de marmură zeiţei Iştar şi am făcut
marmura cea rece să vorbească fără cuvinte. Am cântat Nehavendul
pe strunele noastre, iar strunele au adus înapoi sufletele rătăcite în
spaţiu ale îndrăgostiţilor, am zugrăvit-o pe Fecioara Maria cu linii şi
culori, iar liniile s-au prefăcut în gânduri dumnezeieşti şi culorile în
simţăminte de îngeri.
Voi sunteţi robi ai desfătărilor şi ai circurilor ale căror gheare
au sfâşiat o mie de mii de martiri în Arenele din Antiohia şi Bizanţ.
Noi aparţinem tăcerii şi liniştii ale cărei degete au ţesut Iliada. Voi
vă împerecheaţi cu poftele şi plăcerile ale căror furtuni au aruncat
şiruri de femei în prăpastia decăderii şi a ruşinii; noi îmbrăţişăm

278
 FURTUNILE

însingurarea în umbra căreia s-au întruchipat cele şapte qaside ,

40

povestea lui Hamlet şi poemul lui Dante. Voi vă petreceţi ceasurile

de noapte în cârciumi ale căror tăişuri au făcut să curgă o mie de
râuri de sânge; noi suntem tovarăşi ai imaginaţiei ale cărei degete au
coborât cunoaşterea din cercul de sus al luminii.

*
Noi suntem copiii tristeţii. Voi sunteţi progeniturile desfătării.
Între tristeţea noastră şi bucuriile voastre stau piedici greu de
trecut şi poteci a căror strâmtoare închipuirea voastră nu o poate
cuprinde şi pe care superbele voastre carete nu pot intra.
Noi vă plângem micimea, pe când voi ne pizmuiţi măreţia, iar
între mila noastră şi ura pe care ne-o arătaţi stă zidul timpului,
despărţindu-ne pe unii de alţii.
Vă compătimim ca prieteni şi ne urâţi ca duşmani, iar între
prietenie şi duşmănie stă o prăpastie plină de lacrimi şi sânge.
Noi vă zidim palatele, voi ne săpaţi mormintele, iar între
splendoarea palatelor şi întunericul cimitirului este umanitatea,
trecând cu paşii neşovăielnici.
Noi vă aşternem în drum petale de flori, şi voi ne puneţi
coroane de spini, iar între florile noastre şi spinii voştri doarme
adevărul în somnul său etern şi profund
De la cele dintâi începuturi, ne înfruntaţi firava putere cu
teribila voastră lipsă de vlagă: ne biruiţi în clipă şi orăcăiţi fericiţi
precum broaştele; vă biruim întru eternitate şi rămânem tăcuţi
precum uriaşii. L-aţi răstignit pe Nazarinean şi v-aţi adunat la
picioarele lui, batjocorindu-l şi suduindu-1, dar când a fost ceasul, el
a coborât de pe lemnul supliciului şi a mers să cucerească lumea prin
spirit şi adevăr şi să umple pământul de frumuseţe şi slavă.
L-aţi otrăvit pe Socrate, aţi aruncat cu pietre în Pavel Apostolul,
l-aţi dat morţii pe Galilei, l-aţi ucis pe Ali Bin Abi Talib , dar toţi
41

dăinuiesc astăzi ca eroi în braţele veşniciei. Voi trăiţi doar în

40
Este vorba ce celebrele poeme din perioada preislamică, un număr dintre
acestea, Al-Mu 'allaqiit, "cele atârnatţ, agăţate", au fost, potrivit tradiţiei.
brodate cu fir de aur pentru desăvârşita lor frumuseţe, pe draperiile
"atârnate", care îmbracă sanctuarul sacru Ka'ba din Mekka.
41
Ginere, văr şi fiu adoptiv al Profetului, cel de-al patrulea Calif după moartea
acestuia. Asasinat de oponenţi în anul 661. Partizanii săi vor întemeia secta
musulmană şiită.

279
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

memoria omenirii - leşuri părăsite în tină pentru că nu este cine să le

îngroape în întunericimea uitării şi a nimicului.
Noi suntem copiii tristeţii, iar tristeţea este nor dăruind
pământului bunătate şi rodnicia cunoaşterii. Voi sunteţi progeniturile
desfătării, iar desfătarea este fuior de fum risipit în zbaterea vântului
şi în trecerea vremii.

Copii de zei şi nepoţi de maimuţe

Cât de ciudat este Timpul şi cât de ciudaţi suntem noi! Timpul

se schimbă şine schimbăm odată cu el, Timpul trece şi trecem
împreună cu el. Timpul îşi descoperă chipul şi ne bucurăm cu toţii
văzându-l.
Până mai ieri ne jeluiam de scurgerea vremii şi ne era teamă de
ea. Azi am ajuns s-o iubim, să ne fie dor, chiar, de ea, să-I pricepem
temeiurile, ţelurile şi tainele.
Până mai ieri mergeam, orbecăind ca stafiile printre spaimele
nopţii şi neliniştea zilelor şi, iată, astăzi urcăm vajnici către culmile
munţilor, acolo unde este sălaşul furtunii şi baştina fulgerelor şi a
tunetelor bubuitoare.
Până mai ieri ne-am hrănit din pâinea unsă cu sânge şi ne-am
astâmpărat setea cu apă îndoită cu lacrimi şi, iată, azi primim mană
din palmele Aurorelor şi bem vin parfumat cu răsuflările primăverii.
Până mai ieri am fost păpuşi în mâinile sorţii, acest uriaş care
ne înclină în dreapta şi-n stânga după bunul său plac şi, iată, astăzi
soarta s-a trezit din beţia ei şi am prins a ne juca unii cu alţii, o
dezmierdăm şi ea râde, o târâm după noi şi ea se lasă târâtă.
Până mai ieri ardeam miresme la picioarele idolilor şi aduceam
jertfe zeilor mânioşi şi, iată, astăzi nu mai ardem parfumuri decât
pentru noi înşine şi aducem jertfe doar celor ce sunt neamuri cu noi,
căci zeul atotputernic, zeul cel mai strălucitor sălăşluieşte în sufletul
nostru.
Până mai ieri ne plecam înaintea împăraţilor şi îngenuncheam
în faţa sultanilor şi, iată, astăzi nu ne plecăm fruntea decât înaintea
dreptăţii, nu ne închinăm decât în faţa Frumosului şi a Dragostei.
Până mai ieri ne holbam în faţa ghicitorilor şi a vracilor şi, iată,
astăzi privim doar chipul soarelui, nu ascultăm decât muzica mării şi
nu ne clintesc decât vârtejurile.
Până mai ieri ne zdrobeam tronurile din suflete pentru a pune în
locul lor mormintele strămoşilor noştri şi, iată, astăzi sufletele
noastre s-au prefăcut în jertfelnice sacre, neatinse de fantomele

280
 FURTUNILE

Timpului şi ale veacurilor care s-au petrecut, nici de degetele

scheletice ale Morţii.
Am fost Idee tăcută, ascunsă în cotloanele uitării şi, iată, astăzi
suntem voce răsunătoare până în străfundurile Neantului.
Am fost scânteie firavă, pâlpâind în cenuşă şi, iată, azi suntem
foc arzând peste întinderile câmpiei.

*
Câte nopţi am vegheat cu capul culcat pe perne de bulgări şi
înveliţi cu pătură de omăt, plângând după o prietenie pierdută şi
după vreo avere tocată! Şi câte zile am risipit orbecăind ca o turmă
fără păstor, rumegându-ne gândurile şi simţurile, însetaţi şi arşi de
dorinţe! Şi de câte ori nu am stat între zile care se sting şi nopţi care
aşteaptă să vină, bocindu-ne tinereţea pierdută, tânjind după cineva
pe care nu îl cunoaştem, aşteptând întâmplări ignorate, holbându-ne
la cerul pustiu, ascultând vaierele nimicului şi ale tăcerii.
Generaţii care au trecut, precum lupii, printre morminte ... Azi
s-a trezit Universul şi noi ne-am trezit odată cu el, priveghind în
ceasurile nopţilor albe, în baldachine înalte, priveghind cu
închipuire, aşteptând zorii împreună cu gândul, ţinându-ne idealurile
la piept. Tremură în jurul nostru cascade de foc şi le prindem cu
degete, cresc lângă noi umbrele geniului şi le vorbim fără de ocoliş,
zboară cete de îngeri şi le dăruim dorul purtat în inimi, îmbătându-i
cu elixirul pe care-l ascundem în suflete.

*
Am fost ieri şi fiinţăm astăzi ca fii ai zeilor şi prin voia
acestora. Voi, progenituri de maimuţe, voi dorinţe şi aspiraţii aveţi?
Aţi făcut fie şi doar un pas înainte din clipa din care aţi apărut
din scobiturile pământului? V-aţi ridicat fie şi doar o singură dată
ochii spre înălţimi din clipa în care demonii v-au deschis pleoapele
să vedeţi? Aţi grăit fie şi doar o vorbă de adevăr din ziua în care
şerpii v-au sărutat buzele? Aţi mai auzit, fie şi doar o clipă,
murmurul vieţii de când moartea v-a astupat urechea?
De şaptezeci de mii de ani prin care v-aţi perindat, vă ştiu fojgăind
ca gândacii prin colţurile magherniţelor. De şapte minute vă
urmăresc prin sticla ferestrei mele şi văd cum vă târâţi prin fundături
pestilenţiale, conduşi de diavolii nepăsării , cu gleznele ferecate în
lanţurile sclaviei, încovoiaţi sub aripile morţii care fălfăie deasupra

281
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

frunţilor voastre. Sunteţi şi astăzi aşa cum aţi fost ieri şi cum sunteţi
de la cel dintâi început.
Am fost până ieri şi ne-am împlinit astăzi - dar al zeilor pentru
copiii de zei. Ce înfăţişare v-au dat maimuţele vouă, progenituri de
maimuţe?

Între noapte şi zi
Potoleşte-te, inima mea, căci Spaţiile nu te aud!
Potoleşte-te, căci Eterul îngreunat de suspine ş1 vaier nu va
răsuna la imnele şi la cântările tale!
Taci, căci ielelor nopţii nu le pasă de tainele tale şi nici
cortegiile de umbră nu se vor opri să-ţi privească reveria şi visul!
Potoleşte-te, căci va veni dimineaţa, iar cel ce aşteaptă răbdător
zorii se va afla neclintit şi puternic în luciul lor. Cine îndrăgeşte
lumina, de lumină va fi îndrăgit.
Taci, inima mea, şi ascultă-mi cuvintele!
În vis am văzut o mierlă fluierând pe deasupra unui vulcan
aprms.
Am văzut crinul cum se înalţă deasupra zăpezii .
Am văzut, despuiată, nimfa dănţuind deasupra mormintelor.
Am văzut pruncul jucându-se vesel, cu cranii.
Am văzut toate acestea în vis, iar când, la trezie, am cercetat
împrejur, am văzut vulcanul clocotitor, dar foşnetul de aripi şi
cântecul mierlei nu mai erau.
Am văzut zăpada cernându-se din ceruri peste întinderile
câmpiei, acoperind cu aripile sale de alb firavele frunţi ale crinilor.
Am văzut mormintele rânduri-rânduri în faţa eternităţii şi
nimeni nu era acolo să dănţuiască şi să se bucure.
Am văzut piramida de cranii şi nu râdea decât vântul.
La trezie, am văzut tristeţea şi deznădejdea şi m-am întrebat
unde s-au dus bucuriile pe care le zărisem în vis. Unde s-a ascuns
bucuria din somn şi cum i s-au risipit trăsăturile chipului? Cum să
îndupleci somnul să-ţi dea înapoi fantoma speranţei şi a dorinţei?
Ascultă-mă, inima mea, şi ia seama la vorbele mele! Până mai
ieri, sufletul îmi era aidoma copacului secular, cu rădăcini ajunsă
până în străfundurile pământului, cu ramurile desfăcute în infinit.
Acest suflet a dat roadă în primăvară şi a prins rod în inima
verii, iar când a venit vremea toamnei am strâns fructele în tipsii de
argint, aşezându-le în mijlocul drumului, să le ia trecătorii, să se
bucure de aroma lor şi să-şi urmeze calea. Apoi, când s-a apropiat
vaietul şi geamătul iernii, am aflat în tipsii singur fruct lăsat mie de

282
 FURTUNILE

trecători. Am muşcat din el şi l-am găsit amar precum pelinul şi acru

ca agurida. "Vai mie, mi-am spus, am pus pelin în gurile oamenilor
şi duşmănie în măruntaiele lor! De ce, suflete, ai făcut aşa cu
dulceaţa pe care rădăcinile tale au sorbit-o din trupul pământului şi
cu parfumul pe care crengile tale l-au băut din razele soarelui?" Am
smuls din pământ secularul copac al sufletului. L-am smuls din
pământul care mi-a dat viaţă şi m-a crescut. L-am smuls din propriul
său trecut, am smuls din el memoria a o mie de primăveri şi a o mie
de toamne.
Apoi, luându-mi gândul, l-am sădit în alt loc. L-am plantat în
câmp ferit de potecile timpului, am vegheat lângă trunchiul lui şi mi-
am zis că veghea ne aduce mai aproape de stele, l-am udat cu
lacrimile şi cu sângele meu şi iarăşi mi-am zis că sângele este aromă
şi lacrima desfătare.
În primăvară, copacul a dat din nou floare. Si, apoi, vara,
sufletul meu a dat iarăşi rod. Iar când s-a lăsat toamna, i-am cules
fructele în tipsii de aur şi le-am aşezat la răspântia drumurilor. Iar
oamenii au trecut, dar nimeni nu s-a aplecat să le ia. Am luat eu un
fruct şi am muşcat, găsindu-l dulce ca fagurele, parfumat precum
nectarul, bun ca vinul din Babilon, aromitor ca răsuflările iasomiei.
"Oamenii, mi-am spus, nu vor să simtă binecuvântarea pe buze şi
nici adevărul în fiinţele lor, căci binecuvântarea e fiică a lacrimii şi
sângele este copil al sângelui". M-am aşezat, stând la umbra
însinguratului meu copac, pe câmpul acela ferit de potecile timpului.

*
Taci, inima mea, taci până la răsăritul de soare!
Taci, căci universul e plin de miasma cadavrelor şi nu-ţi va
simţi răsuflarea!
Până mai ieri gândul meu a fost corabie cutremurată de valul
mării, dusă de vânturi de la un ţărmur la altul.
Corabia gândului meu a fost goală, în pântecele său nu a purtat
decât şapte carafe colorate, fiecare, cu o culoare a strălucitorului
curcubeu.
Dar a fost vremea să obosesc de atâta rătăcire pe faţa mării şi
mi-am poruncit a-mi întoarce corabia goală la malul ţării de la care
am primit naştere. Am zugrăvit corabia cu galbenul soarelui în
amurg, cu verdele primăverii, cu azurul fără de prihană al cerului, cu
roşul durerii, pe pânzele şi pe catargele sale am zugrăvit închipuiri
ciudate, plăcute ochiului, iar când am sfârşit, corabia gândului meu

283
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

părea arca profetului rătăcitor printre două veşnicii numite mare şi

cer.
Iar când am intrat în portul de la pământul ţării mele, oamenii
mi-au ieşit în întâmpinare cu strigăte de bucurie şi de bună primire,
ducându-mă în oraş în sunet de surle şi în ropote de tambur. Am
priceput că făceau aceasta din pricina corabiei gândului meu
zugrăvită în culorile fericirii, dar necunoscută nimănui în adâncul
său gol. Şi nimeni nu a întrebat ce am adus cu mine de dincolo de
întinderea mării. Nimeni nu a ştiut că venisem cu corabia goală."1-
am înşelat pe oameni, mi-am spus atunci, i-am înşelat cu cele şapte
carafe zugrăvite în culorile curcubeului". După un an, m-am urcat pe
corabia gândului meu şi am ridicat din nou pânzele.
Am ţinut cârma către insulele din Orient de unde adunat mult
mirt, lapte, smirnă şi santal.
Apoi, am plutit către insulele Apusului şi am pus în corabie
praf de aur, ivoriu, safire, smaragde şi alte multe feluri de nestemate.
Am mers către insulele din Nord, culegând de acolo mătase,
catifea şi porfir.
Am aruncat ancora la insulele din Sud şi am pus în corabia mea
scuturi fă. ţuite cu lac, spade nobile, suliţe agere şi alte feluri de arme.
Mi-am încărcat corabia cu minunile şi splendorile acestui
Pământ şi m-am întors la ţărmul patriei mele, spunându-mi:
"Neamul meu mă va primi, acum, cu gloria pe care o binemerit. Mă
vor duce în oraş cu cântec de surle, dar o vor face pentru că mi se
cade."
Când am ajuns, nimeni nu era acolo să mă primească. Am mers
pe străzi şi nimeni nu şi-a întors privirile să mă vadă.
M-am oprit în Piaţa mare, strigându-mi bogăţiile aduse în
corabia mea - fructe şi ciudăţenii ale pământurilor - dar mă priveau
hohotind în gura mare şi privindu-mă ca pe o arătare, spre a-şi
vedea, mai apoi, de drum.
M-am întors la corabie, trist şi nedumerit. Abia după o vreme
am văzut-o. Valurile şi sarea mării şterseseră culorile copastiei,
făcând-o să pară aidoma unui schelet. Vânturile şi dogoarea soarelui
cojiseră zugrăvelile de pe pânze, făcându-le să pară picături ori pete
de cenuşa obişnuită.
Strânsesem bogăţiile şi minunăţiile lumii pe un sarcofag
plutitor deasupra spumelor mării, mă întorsesem la ţărmul patriei
mele şi m-au hulit, căci nu le adusesem decât culorile pe care le
înţelegeau cu privirea.

284
 FURTUNILE

În ceasul acela, mi-am părăsit corabia gândului şi am plecat

spre oraşul morţilor să stau printre şirurile mormintelor şi să cuget la
tainele lor.
Taci, până în geana zorilor, inima mea, căci cine aşteaptă,
doritor, răsăritul, cu dor va să fie îmbrăţişat de acesta!
Iar acum, că se crapă de ziuă, vorbeşte, inima mea, dacă eşti în
stare de vorbă! Iată, vine cortegiul dimineţii. Îţi va primi ea cântarea
pe care noaptea ţi-a lăsat-o în străfundul fiinţei?
Iată, stolurile de porumbei şi de mierle s-au ridicat în aerul
câmpurilor. Ţi-a lăsat spaima nopţii ţările ca să zbori împreună cu
ele?
lată, păstorii au pornit cu turmele lor. Ţi-au lăsat fantomele
nopţii vrerea de a merge cu ele pe tăpşanele verzi?
Iată, copiii şi tinerii merg la cules de struguri. De ce nu ne
ridicăm spre a merge împreună cu ei?
Ridică-te şi înalţă-ţi cântarea spre cer, căci acela care nu cântă
odată cu dimineaţă va să rămână veşnic în umbra nopţii!

Stupefiante şi bisturiu
Extremist agăţat de principiile lui până la nebunie.
Scrie, cu închipuirea, despre morala generaţiei tinere.
Dacă soţii şi soaţele lor ar ţine seama de părerile lui Gibran cât
priveşte însurătoarea şi măritişul, temelia familiei s-ar crăpa,
edificiile comunităţilor omeneşti s-ar face ruină, lumea ar fi infern şi
oamenii demoni. Prin felul cum scrie despre frumos, acest Gibran se
dovedeşte a fi duşman al omului şi umanităţii.
Anarhist apostat, de ale cărui învăţături locuitorii de pe
costişele acestui binecuvântat munte ar trebui să fugă, ar trebui să­
42

i pună pe rug toate scrierile, pentru ca nici una să nu lase urme în

suflete.
l-am citit "Aripile zdrobite" şi nu am aflat decât otravă şi iar
otravă.

*
În chipul acesta vorbesc unii oameni, ofensaţi, despre mine,
extremistul nebun, cuprins de patimi demolatoare, purtând în suflet
doar ură pentru ceea ce lumea divinizează şi dragostea pentru tot
42
Este vorba de Munţii Liban şi, prin extensie, de Liban

285
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

ceea ce semenii săi iubesc. Dacă aş avea puterea să smulg din

rădăcini toate tradiţiile, obiceiurile şi credinţele lor, nu aş şovăi nici
o clipă s-o fac. Cât despre otrava din cărţile mele, adevărul care stă
ascuns într-o ceaţă greu de pătruns este că nu amestec otrava cu altă
otravă pentru a o vărsa în cuvinte, ci pentru a o sorbi. Dar o beau din
cupe curate şi transparente.
Cei care se tem de mine, mulţumindu-se a gândi că sunt un
visător cu capul în nori, sunt tocmai aceia care privesc doar
strălucirea cupelor mele, temători a afla adevărul despre ceea ce ei
numesc otravă, căci aceasta este greu digerabilă pentru măruntaiele
lor.
Poate că această introducere dovedeşte desconsiderare şi
insolenţă, dar oare nu este de preferat să fii insolent decât trădător?
Neruşinarea se arată prin ea însăşi, aşa cum este, în vreme ce
trădarea şi viclenia se prezintă ascunse în haine străine.

*
Orientalilor le place ca scriitorul să fie precum albina care
zboară din floare în floare să adune nectarul şi să umple fagurii cu
aroma şi cu dulceaţa mierii.
Orientalilor le place mierea şi nu cred că există pe lume hrană
mai bună decât aceasta, iar de multă câtă au mâncat şi mănâncă,
spiritul lor s-a prefăcut el înşişi în miere care se topeşte la foc şi nu
se întăreşte niciodată la ger.
Orientalii ar vrea ca poetul să ardă parfumuri şi smirnă pentru
sultani, pentru regi, pentru patriarhi. Aerul Orientului este
suprasaturat de fumul aromitor care se ridică din căţuile puse pe
treptele tronurilor, ale altarelor şi mormintelor, dar aceasta nu e de-
ajuns. În ziua de azi, lăudătorii rivalizează cu Mutanabbi, epigonii se
pun alături de Kansa', poleiala linguşitorilor este mai lucioasă decât
43
culorile lui AI-Hilli .
Orientalii cer învăţatului să- şi dedice toate zilele şi nopţile
istoriei părinţilor şi bunicilor, să le cerceteze cât mai profund
rădăcinile, urmele, obiceiurile, semnele şi formele limbii, retorica,
geniul.
Orientalii cer gânditorilor să le mai amintească, o dată şi încă o
dată, ce au spus Averroes, Efrem Sirul şi Ioan Damaschinul, dar să
nu treacă dincolo de hotarele predicilor stupide, de sentinţele ţepene,

43
Celebri poeţi din perioada clasică a literaturii arabe

286
 FURTUNILE

de canoanele şi versetele împământenite prin ale căror hăţişuri viaţa

se preface în iarbă firavă, crescută în întuneric, iar sufletul în apă
stătută şi îndoită cu opiu.
Una peste alta, orientalii trăiesc în teatrele vremurilor apuse,
întorşi către tot ceea ce e negativ, uşuratic, duşmani ai principiilor
sănătoase şi ai învăţăturii abstracte care ar putea să- i trezească din
somnul lor adânc şi plin de vise frumoase.

*
Orientalul este bolnav de speranţe deşarte şi atins de gangrena
autoiluzionării. Este într-atât
de bolnav, încât boala a ajuns să fie
considerată o stare firească, ba chiar o podoabă a trupului şi a
sufletului fără de care omul nu ar atinge perfecţiunea şi înălţimea
cerească.
Sunt mulţi la număr doctorii care stau de veghe la patul
Orientului, gâlcevindu-se asupra leacurilor celor mai potrivite, dar
neştiind să prescrie decât stupefiante vremelnice care lungesc
suferinţa, fără s-o vindece.
Şi narcoticele sufleteşti sunt multe la număr, la formă şi la
culoare şi se nasc unele din altele precum bolile şi infirmităţile. De
îndată ce o nouă boală apare în Orient, doctorii descoperă un
narcotic nou. Nici pricinile care au dus la apariţia acestor stupefiante
nu sunt puţine, iar în fruntea lor stă capitularea nepăsătoare înaintea
preacunoscutei filosofii a destinului şi a datului şi se mai află
stupiditatea şi teama doctorilor de a nu zgândări şi mai mult boli cu
leacuri vindecătoare. Voiţi pilde de calmante şi narcotice pe care
medicii Orientului le dau pentru maladiile familiale, religioase,
naţionale? Iată-le: bărbatul se satură de nevastă şi nevasta se satură
de bărbatul ei, bunăoară, din pricini fireşti, ale vieţii de zi cu zi, se
bat, se ceartă, se despart. Dar nu trece o zi şi rudele omului se adună
cu rudele femeii, schimbă cuvinte înflorite şi păreri parcă încrustate
cu sidef şi se înţeleg să aducă înapoi pacea şi înţelegerea între soţi.
Atunci, o cheamă înaintea lor pe femeie, lăudând-o cu false elogii în
care aceasta nu crede şi de care îi este ruşine, apoi îl aduc pe bărbat,
ameţindu-l cu vorbe meşteşugite şi pilde brodate, parcă, cu fir de aur
care înmoaie gândurile acestuia, dar . nu le schimbă. Şi aşa s-a
săvârşit împăcarea - o împăcare vremelnică - iar cei doi care se
duşmănesc se întorc de nevoie sub acelaşi acoperiş unde vor trăi
până când poleiala se şterge şi până când trece efectul narcoticului
prescris de rude şi neamuri. Bărbatul se întoarce la ura de mai
înainte, femeia îşi arată, iarăşi, sila pe faţă. Numai că aceia care au

287
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

putut să facă pace întâia oară, o vor mai face o dată, iar cel care a
luat o înghiţitură de opiu, va sorbi şi întreaga cupă.
Poporul se răzvrăteşte împotriva despoţilor sau a rânduielilor
învechite. Nemulţumiţii purced la întemeierea cutărei asociaţii
reformatoare şi aducătoare a renaşterii şi emancipării, se rostesc
discursuri neînfricate, se scrie cu entuziasm fără limite, se tipăresc
programe şi liste, sunt trimise delegaţii şi misiuni de reprezentare,
apoi, după o lună sau două, auzim că guvernul l-a pus după gratii pe
liderul mişcării reformatoare, sau i-a oferit vreo slujbă mai bine
plătită. Despre asociaţie, însă, nu se va mai vorbi, căci membrii ei au
sorbit obişnuita înghiţitură de opiu şi s-au întors, potoliţi, la tăcerea
de dinainte.
Fidelii unei confesiuni se răscoală împotriva mai marelui lor
întru ale credinţei, îi contestă măsura şi faptele, ameninţă cu
convertirea la altă confesiune mai apropiată de raţiune şi mai străină
de deşertăciuni şi invenţii. Apoi, după o vreme, vom auzi că
înţelepţii din ţară au pus capăt neînţelegerilor dintre păstor şi turmă,
mulţumită stupefiantelor, iar cârcotaşii se întorc la plecăciunea
înaintea celui în contra căruia fuseseră răzvrătiţi, sclavi orbi şi
betegi.
Dacă un biet şi neputincios împilat cârteşte asupra împilatorului
său, vecinul se va grăbi să-l povăţuiască, spunându-i: "taci, căci
celui ce cârteşte i se va tăia limba!"
Când săteanul se îndoieşte de cinstea şi de sfinţenia popilor, alt
sătean îi va spune: "taci, că scris este la Carte să faci ce spune popa,
iar nu ce face acesta!"
Dacă şcolarul nu vrea să înveţe pe din afară versetele
predicatorilor sau regulile grămăticilor de la Kufa, dascălul îl va
admonesta, căci leneşii trebuie pedepsiţi mai mult decât vina pentru
care sunt pedepsiţi.
Iar când copila se îndărătniceşte să nu asculte sfatul bătrânilor,
va fi certată, căci "fiica nu este mai bună decât mama care i-a dat
naştere şi pe drumul pe care a păşit mama trebuie să meargă şi
fiica".
Tânărului care vrea să ştie rostul exceselor pe care le impune
religia, preotul îi va spune că acel care nu vede cu ochii credinţei nu
va afla pe lume decât ceaţă şi fum.
Astfel, zilele urmează nopţilor, iar orientalul petrece somnolând
în primitorul său aşternut, se trezeşte o clipă dacă îl pişcă vreun
purice, apoi adoarme din nou preţ de trecerea unei întregi generaţii ,
mulţumită narcoticelor care îi curg prin vene odată cu sângele. Iar
dacă un oarecine se ridică şi strigă la cei adormiţi, toate casele,

288
 FURTUNILE

bisericile, tribunalele se umblu de vuiet, pleoapele îngreunate de

somnolenţă se ridică abia şi adormiţii mormăie cu mare nedumerire:
"ce om lipsit de ruşine! Nici nu doarme, nici nu îi lasă pe alţii să
doarmă!" Apoi, închizând ochii, îşi şoptesc în taină: "iată un
necredincios, un eretic care strică generaţia tânără, dărâmă tot ce au
zidit generaţiile trecute şi ciuruieşte lumea cu săgeţile lui otrăvite!"
M-am întrebat în mai multe rânduri dacă, într-adevăr, mă pot
socoti ca fiind unul dintre cei veşnic treji şi revoltaţi care refuză să ia
stupefiante aducătoare de somn şi, de fiecare dată, sinele mi-a
răspuns cu vorbe întortocheate şi nedesluşite . Abia când i-am auzit
pe oameni hulindu-mi numele şi îngrozindu-se de principiile şi de
credinţele mele, abia atunci am avut adevărata credinţă că vieţuiesc
în trezie, că nu aparţin celor ce se robesc viselor dulci şi
fantasmagoriilor goale, ci celor care, împreună, sunt călăuziţi de
viaţă pe o potecă îngustă, plină de spini şi de flori şi cercetată de lupi
feroce şi de privighetori cântătoare.
Dacă starea de veghe ar fi fost un privilegiu, decenţa m-ar fi
oprit să vorbesc despre ea. Dar nu este privilegiu, ci adevăr straniu
care se arată însinguraţilor, mergându-le înainte şi chemându-i să îl
urmeze, chiar împotriva voinţei lor, prinşi în plasele lui nevăzute şi
cercetându-i lumina orbitoare a chipului.
Problema mea este că decenţa care mă împiedică să-mi
dezvălui adevărurile fiinţei este un soi de duplicitate neutră pe care
orientalii o numesc educaţie sau rafinament.

*
Probabil că, vreodată, oamenii de litere care mai şi gândesc, vor
citi rândurile de mai înainte şi îşi vor spune cu iritare: "un radical, un
extremist care priveşte numai faţa întunecată a vieţii, nevăzând,
fireşte, altceva decât întuneric, să plângă şi să ne căineze destinul."
Acelor oameni de litere gânditori le răspund : "eu plâng şi
compătimesc Orientul, căci dansul lângă catafalc este nebunie
ucigătoare. Îi plâng pe orientali, pentru că a râde la patul celui
bolnav este ignoranţă practicată cu bună ştiinţa. Plâng pentru aceste
ţinuturi dragi mie, pentru că a cânta înaintea unei nenorociri oarbe
este prostie oarbă. Sunt radical pentru că acela care şovăie să arate
adevărul nu arată decât jumătate de adevăr, păstrând cealaltă
jumătate ascunsă în frica sa de gândurile şi de zisele lumii. ·
Văd cadavrul putred şi sufletul mi se cutremură, trupul mi se
încrâncenează şi nu pot să stau alături cu un pahar în dreapta şi cu o
bucată de turtă dulce în stânga.

289
 INTEGRALA l<HAuL GrnRAN - VoL. 1

Dacă există cineva care vrea să-mi schimbe plânsul în zâmbet,

încrâncenarea în simpatie şi extremismul în moderaţie, atunci să
vină pentru a-mi arăta, printre orientali, un judecător drept, cu
spinarea neîndoită, o faţă bisericească făcând ceea ce spune, un soţ
privindu-şi soţia cu aceiaşi ochi cu care se priveşte pe sine.
Dacă este cineva dornic să mă vadă dansând şi să mă audă
bătând tamburina şi suflând în fluier, atunci să mă poftească la casa
mirelui, nu să mă ţintuiască printre morminte.

Gunoiul de aur

1
Salman Efendi
Are treizeci şi cinci de ani, poartă haine bine croite, este zvelt,
are mustăţi răsucite, botine de lac, batistă de mătase, fumează
trabucuri scumpe, mâna catifelată i se sprijină în baston cu măciulie
de aur bătută cu pietre, mănâncă numai la locantele mari unde se
întâlneşte cu crema societăţii şi face escapade de pomină în trăsura
de lux trasă de doi cai pur-sânge.
Salman Efendi nu a moştenit avere de la răposatul tată al
dumisale care, Dumnezeu să-l ierte, a fost un biet om sărac şi nici de
la vreun bunic negustor. Nu, averea şi-a dobândit-o din lene. Salman
Efendi urăşte munca, socotind-o nedemnă de importanţa şi poziţia
sa. L-am auzit odată spunând: "trupul meu, conştiinţa mea nu sunt
făcute pentru efort; munca este pentru cei cu muşchi tari şi cu mintea
rece".
Atunci, de unde are Salman Efendi atâţia bani? Să fie el un
vrăjitor care preschimbă ţărâna în aur doar atingând-o cu degetul?
Iată un secret pe care nouă ni 1-a dezvăluit Azaze1 şi pe care, la
44

rândul nostru, îl arătăm domniilor voastre.

Cu vreo cinci ani în urmă, Salman Efendi s-a însurat cu doamna
Fahima, văduva răposatului Butrus Na'aman, negustor cunoscut
pentru seriozitatea, hărnicia şi cinstea lui. La vremea aceea, doamna
Fahima împlinise ani patruzeci şi cinci la vârstă şi cam şaisprezece
la minte. Este drept că şi astăzi îşi mai vopseşte părul, îşi înnegreşte
44
În ebr. "măreţia lui Dumnezeu", divinitate demonică prezentată în Vechiul
Testament fie ca înger damnat,_fie ca divinitate negativă, rival al lui Yahveh.
Satan, Lucifer.

290
 FURTUNILE

pleoapele şi sprâncenele şi îşi sulemeneşte obrajii cu tot felul de

alifii şi culori. Numai că pe Salman Efendi nu îl vede niciodată
înainte de miezul nopţii şi de puţine ori a fost învrednicită de acesta
cu o aruncătură piezişă de ochi sau cu vreo vorbă rece, căci Salman
Efendi este peste poate de ocupat să toace averea strânsă de primul
bărbat cu sudoare şi trudă.

2
Adib Efendi
Are douăzeci şi şapte de ani, nasul mare, ochii înguşti, obrazul
ciupit, mâinile veşnic pătate cu tuş şi unghiile murdare. Hainele îi
sunt găurite, deşirate şi pătate de ulei, cafea şi grăsime. S-ar putea
crede că înfăţişarea aceasta se datorează nepăsării şi neglijenţei, căci
Adib Efendi este ocupat cu treburi spirituale de esenţă superioară,
dacă nu chiar divină. L-am auzit spunând că natura nu este
divizibilă, ceea ce vrea să însemne că poetul nu poate să se ocupe în
acelaşi timp şi de pană şi de spălat. ·
Adib Efendi vorbeşte şi mult şi mereu căci pentru el a vorbi
este tot una cu a trage aer în piept. Am auzit că ar fi petrecut doi ani
la o şcoală din Beirut, să înveţe retorica, arta poetică şi jurnalistica/
De publicat, nu a publicat o frază şi aceasta din pricină că presa
arabă e decadentă, iar cititorii stupizi.
În ultima vreme, Adib Efendi studiază tainele filosofiei antice
şi modeme. Este fascinat, în acelaşi timp, de Nietzsche şi de Socrate
şi îl atrag scrierile Sfântului Augustin, dar şi ale lui Voltaire şi Jean
Jacques Rousseau. L-am întâlnit, mai de mult, la o nuntă. Oamenii
beau şi se veseleau ... ca la nuntă. Adib Efendi, cu o splendidă
elocinţă, le vorbea despre drama lui Hamlet. Altă dată, l-am văzut la
înmormântarea unui fruntaş al urbei. Lumea mergea după mort cu
capetele plecate, iar el comenta, într-o impecabilă exprimare,
poemele bahice ale lui Abu Nuwwas.
Pentru ce, oare, trăieşte Adib Efendi, pierzându-şi zilele şi
nopţile printre tomuri îngălbenite şi terfeloage fără valoare? De ce,
mai bine, nu îşi cumpără un asin, să care poveri şi să se facă
folositor celorlalţi?
Iată o altă taină a gunoiului de aur dezvăluită nouă de Belzebut
şi pe care v-o dezvăluim şi noi domniilor voastre:
Acum trei ani, Adib Efendi a alcătuit o qassidă în ale cărei
stihuri aducea laude preasfinţitului mitropolit Iohanna Sam'an. Adib
Efendi a recitat singur poema înaintea Sfinţiei Sale, la o adunare

291
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

găzduita, la casa lui, de Habib Bey Salwan, iar la sfârşit,

mitropolitul, punându-i mâna pe umăr, a zâmbit şi i-a zis: "Domnul
să te ţină sănătos, fiule, eşti un mare poet şi un gânditor înţelept.
Sunt mândru de tine şi nu mă îndoiesc că ai să ajungi unul din marii
bărbaţi ai Orientului nostru!"
Din ceasul acela şi până azi, părintele lui Adib Efendi şi
unchiul lui şi mătuşa îl privesc cu neţărmurită dragoste şi mândrie,
gândind: "nu a spus Mitropolitul Sam'an că băiatul va ajunge unul
din marii bărbaţi ai Orientului nostru?"

3
Farid Bey Da'bis
Se apropie de patruzeci de ani, e înalt la statură, cu capul mic şi
gura mare, are frunte îngustă şi capul pleşuv, păşeşte greu, purtându-
şi pieptul scos înainte, iar când merge, paşii săi au o călcătură aparte.
Auzindu-i glasul sonor şi bombastic, cei care nu îl cunosc l-ar putea
lua drept vreun vizir al statului, ocupat până peste cap să rezolve
daraverile oamenilor şi să aranjeze cât mai bine starea supuşilor.
Farif Bey nu are altă slujbă decât aceea de a lua parte la toate
adunările care au loc, a-şi alcătui arborele genealogic al onoratei sale
familii şi a întocmi pomelnicul marilor merite ale descendenţei din
care se trage. Vorbeşte cu mare plăcere despre vieţile şi faptele
marilor bărbaţi ai istoriei dintre care nu lipsesc Napoleon şi poetul
Antara şi se pasionează de armele rare din care a adunat o
respectabilă colecţie rânduită cu dichis pe pereţii casei, măcar că nu
ştie şi nici nu-i place să mânuiască vreuna. Zice, bunăoară, că
Dumnezeu i-a fâcut pe oameni rânduiţi pe categorii , adică unii să
45

conducă şi alţii să slujească. Poporul, mai zice dumnealui, este

asemenea asinului nărăvaş care nu merge decât dacă-l încaleci, celui
slab să-i dai bice, iar celui puternic ...
Din ce pricini i se trage lui Farid Bey apucătura aceasta de a se
glorifica singur şi a se fâli, uneori peste măsură, dacă nu chiar cu
neruşinare, de-a dreptul?
Acesta este un alt secret al gunoiului de aur, dezvăluit nouă de
Satanael şi pe care, la rândul nostru, îl spunem şi domniilor voastre.

45
Parafrază după un cunoscut verse.t coranic potrivit căruia, prin naştere,
oamenii sun inegali între ei.

292
 FURTUNILE

În prima treime a veacului al nouăsprezecelea, pe când emirul

Bashir Shehabi se plimba cu suita sa prin frumoasele văi ale
Libanului şi a trecut, din întâmplare, pe lângă satul unde trăia
Mansur Da'bis, bunicul lui Farid Bey şi, fiind foarte cald, căci
soarele potopea pământul cu valuri de săgeţi arzătoare, emirul a
descălecat, zicând însoţitorilor săi: "haideţi să ne mai răcorim la
umbră, sub stejarul de colo!"
Prinzând de veste, Mansur Da'bis şi-a chemat vecinii şi le-a dat
de veste cum că slăvitul prinţ e pe-aproape de satul lor. Întru care au
dat zor cu toţii spre stejarul cu pricina, ducând tipsii cu smochine,
struguri, oale cu lapte rece, miere şi vin. Ajungând, Mansur Da'bis a
dat în genunchi, sărutând poala prinţului şi zicând: "fii binevenit,
prinţ al bucuriilor şi făcător al fericirilor noastre!". Binevoitor şi
generos cum era, emirul a surâs, bucurându-se şi a dat poruncă: "de
azi înainte, prin voia mea, va să fii şeic al acestui sat, iar poporenii
se vor scuti de plata birurilor pe timp de un an!"
În noaptea aceea, tot satul s-a adunat în curtea lui Mansur
D'abis şi l-au înscăunat să le fie conducător şi la greu şi la bine -
Dumnezeu să le ierte greşelile!
Gunoiul de aur are multe secrete pe care ni le-au dezvăluit
diavolii şi ni le arată zi după zi şi noapte de noapte şi pe care le vom
spune şi domniilor voastre până ce vom pleca în valea cea verde,
unde nu este nici durere, nici întristare. Dar acum, fiind miez de
noapte, iar pleoapele noastre îngreunate de somn, îngăduiţi-ne să ne·
dăm o vreme viselor în care lumea este mai curată şi mai frumoasă
decât această lume.

Vedenii
Când s-a înstăpânit noaptea şi somnul şi-a aruncat mantia peste
faţa pământului, mi-am lăsat aşternutul şi am mers către mare,
zicându-mi: "marea nu are somn, iar veghea ei aduce mângâiere
sufletelor neadormite"
Ceaţa cobora în valuri dinspre crestele muntelui, aşezându-se
peste câmpuri precum aluniţele pe un chip de fecioară frumoasă. M-
arn oprit, privind către cohortele valurilor, ascultându-le strigătele,
gândind la puterea eternă ascunsă în freamătul lor, această fo11ă care
se dezlănţuie odată cu răbufnirea furtunii, care clocoteşte precum
focul vulcanilor, care surâde cu buze de floare şi a cărei furie e
numai murmur. M-am întors şi, iată, nu departe de mine, am desluşit
umbrele celor trei vedenii aşezate pe-o stâncă, apărând şi
destrămându-se printre vălătucii de ceaţă. Am prins a merge spre ele

293
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

încet, ca şi
cum ceva din fiinţa lor mă atrăgea fără putinţa de a le sta
împotrivă. M-am oprit la doi paşi, cercetându-le ca şi cum locul
acela îmi îngheţase orice voinţă, trezind în mine doar puterea
închipuirii.
Atunci, în clipa aceea, am auzit glasul uneia dintre iele, venit,
parcă, din adâncimile mării:
- Viaţa lipsită de dragoste este aidoma copacului desfrunzit şi
neroditor, dragostea lipsită de frumuseţe este precum floarea care nu
dăruieşte parfum, precum sămânţa stearpă. Viaţa, frumuseţea,
iubirea - cele trei chipuri ale uneia şi aceleiaşi stări absolute,
neschimbătoare şi nedespărţite.
A zis acestea, şi s-a aşezat pe un colţ de stâncă.
A vorbit, apoi. Cea de-a doua fantomă iar vocea ei gâlgâia
precum apa năvalnică a izvorului:
- Viaţa lipsită de răzvrătire este precum anotimpurile lipsite de
primăvară, răzvrătirea care nu izvorăşte din setea pentru dreptate se
asemuie primăverii în pustiul fierbinte şi neprimitor. Viaţa, revolta,
dreptatea - trei principii îngemănate într-unul şi acelaşi tot etern,
neschimbător şi nedespărţit.
Cu glas zornăitor asemenea tunetului a cuvântat şi cea de-a
treia vedenie:
- Viaţa văduvită de libertate este aidoma trupului văduvit de
suflare, iar libertatea goală de idee şi cuget este precum spiritul
găunos. Viaţa, libertatea, gândirea - trei principii într-unul singur,
etern, veşnic, nepieritor.
În urmă, toate trei au vorbit într-un singur glas mare:
- Dragostea şi principiile sale, răzvrătirea şi ceea ce o aprinde,
libertatea şi tot ceea ce o hrăneşte - trei chipuri ale Divinităţii
înfăţişând cugetarea raţională a Universului.
S-a lăsat tăcerea murmurândă ca un foşnet de aripă nevăzută, ca
tremurul unor trupuri de aer şi am închis pleoapele, să aud ecoul
acestor vorbe. În urmă, când ochii mi s-au deschis, n-am mai zărit
decât marea atinsă de mângâierile ceţii.
M-am apropiat de stânca unde zărisem vedeniile, dar n-am mai
găsit decât un stâlp de fum înmiresmat care suia agale spre cer.

În negura nopţii
În negura nopţii ne chemăm şi ne căutăm unii pe alţii.
Chemăm în ajutor şi strigăm în· negura nopţii, pe când vedenia
Morţii se ridică în Mijlocul nostru, fâlfâindu-şi peste noi aripile

294
 FURTUNILE

cernite, împingându-ne spre prăpastie sufletele cu palmele ei uriaşe,

holbându-şi ochii către durerile şi pătimirile viitoare.
În negura nopţii păşeşte Moartea şi noi ne târâm pe urmele ei,
copleşiţi de spaime, bocind şi nimeni nu are puterea de a se opri şi
de a sta împotrivă, nimeni nu speră că va putea să se oprească
vreodată.
În negura nopţii păşeşte Moartea, iar noi o urmăm. Ori de câte
ori Moartea ne priveşte în urma sa, o mie dintre rătăcitorii care
suntem se prăbuşesc la marginea drumului şi cel căzut se cufundă în
somnul de veci, iar cel care rămâne pe picioarele lui continuă să
meargă supus, aşteptându-şi rândul, să cadă şi el şi să se cufunde în
somn, alături de cei căzuţi înainte.
Numai Moartea îşi urmează calea neabătută, scrutând cu
privirea durerile viitoare.
În negura nopţii, fratele pe fratele său îl cheamă, tatăl îi cheamă
pe fiii săi şi mama îşi caută pruncii - toţi chinuiţi de foame,
flămânzi, urlându-şi suferinţele şi durerile. Doar moartea nu este
încercată de foame şi nici de sete, căci cu trnpurile noastre se
hrăneşte ş i cu sângele nostru şi cu lacrimile noastre îşi astâmpără
setea, fără a se sătura cu adevărat vreodată.
În ceasurile dintâi ale nopţii, pruncul îşi cheamă mama,
scâncind: "îmi este foame, mamă, vreau pâine!" iar mama îi
răspunde: "n-am ce să-ţi dau, copile!
În al treilea sfert al nopţii, Moartea se desprinde din întuneric,
iar aripa ei îl loveşte pe prunc şi pe mama lui, prăbuşindu-i la.
marginea drnmului. Apoi păşeşte mai departe, scrutând prăzile şi
durerile viitoare.
În faptul zilei, truditorul pleacă spre câmp, să culeagă rodul
ogorului, dar nu află decât pietre şi pulbere. Şi, către chindie, se
întoarce la femeia lui şi la pruncii lui, sleit, istovit şi cu mâinile
goale.
Iar la căderea nopţii, Moartea trece pe lângă omul sleit, pe
lângă femeia şi pruncii lui. Îi vede ţepeni şi hohoteşte, pornind mai
departe, spre alte victime şi dureri.
În faptul zilei, ţăranul îşi lasă în urmă bordeiul şi pleacă la târg,
ducând în rupturile straiului podoabele pe care i le-au dat marna şi
sora lui, să le vândă şi să cumpere pe ele un pumn de făină. Se
întoarce spre seară, fără podoabe şi fără merinde, ca să-şi afle mama
şi sora lipsite de viaţă, privind, încă nedumerite, nimicul. Îşi ridică
braţele către cer, apoi cade ghemuit la pământ, ca o pasăre
împuşcată . Trece, apoi, Moartea prin partea locului, cercetându-l
zâmbitoare, apoi pleacă mai departe, scrutând alte victime şi dureri.

295
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

În întunericul nopţii, al aceleiaşi nopţi care nu mai are sfârşit,

vă chemăm pe voi, trecătorilor sub lumina zilei. Nu ne auziţi
bocetul? I-am trimis la voi, cu solie, pe morţii noştri. Aţi priceput ce
v-au spus?
Cu răsuflările noastre cele din urmă am umplut tăriile
Orientului. Au ajuns, oare, pe îndepărtatele voastre ţărmuri, şi-au
deşertat povara la picioarele voastre? Aflând toate câte ni se
întâmplă, aţi alergat să ne aduceţi scăpare sau, liniştiţi şi nepăsători,
v-aţi spus în cugetul vostru: "ce pot face aceia care stau în lumină
pentru cei care zac în negura nopţii? Să-i lăsăm pe muribunzi să- şi
îngroape morţii şi să se facă voia Celui de Sus!"
În negura nopţii, ne chemăm şi ne căutăm unii pe alţii.
În negura nopţii, fratele îl cheamă pe fratele său, mama îşi
cheamă pruncii, soţul o cheamă pe soaţa lui şi iubitul pe aleasa
inimii lui .
Iar în clipa când glasurile noastre se fac una în tăriile cerului,
Moartea stă o clipă pe loc, râzând în hohot şi pleacă mai departe,
scrutând alte dureri şi suspine.

Noapte de sărbătoare

Umbrele serii s-au lăsat deasupra oraşului. Ferestrele palatelor

şi ale caselor au prins a luci de pâlpâirea luminilor şi lumea s-a
revărsat pe străzi, învestmântată în straie de sărbătoare, mulţumită,
nepăsătoare, cu răsuflările duhnind a băutură şi a mâncare.
Mergeam singur, ţinându-mă departe de înghesuială şi zarvă,
gândindu-mă la Cel căruia i se datora sărbătoarea aceea - stăpân al
veacurilor, venit pe lume în sărăcie ca să trăiască pribeag şi să moară
pe cruce.
Mă gândeam la flacăra pe care Spiritul Cosmic o aprinsese într-
un sătuc uitat din ţinutul Siriei , pentru ca aceasta să tremure peste
46

veacuri, cucerind oraş după oraş şi cetate după cetate.

Am intrat în grădina publică şi m-am aşezat pe o bancă de
lemn, privind printre crengile dezgolite ale copacilor la forfota de pe
străzi, ascultând chiotele îndepărtate ale petrecăreţilor. Vreme de un
ceas, am rămas nemişcat, cufundat în gândurile şi reveriile mele.
Abia într-un târziu l-am văzut pe omul care se aşezase lângă mine,
pe bancă, scrijelind praful cu vârful toiagului. "Iată un alt singuratic"

Autorul are în vedere provincia otomană Siria care, la vremea respectivă,

46

îngloba şi Libanul şi Palestina

296
 FURTUNILE

mi-am zis. În ciuda straielor sale ponosite, a părului încurcat, avea în

înfăţişare un soi de mândrie pe care cu greu o putea ascunde. Parcă
simţindu-mi privirea cercetătoare aţintită asupra lui, s-a întors către
mine, spunându-mi cu o voce profundă şi calmă: "Bună seara!".
"Domnul să-ţi dea şi ţie o seară bună!" i-am întors bineţea.
S-a aplecat asupra desenelor lui scrijelite în uscăciunea
pământului. Îmi plăcuse căldura din glasul său şi l-am întrebat: "eşti
străin de oraş?". Iar el mi-a zis: "Sunt străin de oraşul acesta, după
cum sunt străin de toate oraşele". "Este ciudat, i-am zis, că în
asemenea zile, singurătatea şi înstrăinarea îi fac pe oameni să fie mai
buni şi mai omenoşi, nu crezi, oare?" "Eu, în asemenea zile, sunt
mult mai singur, mai singur decât toţi ceilalţi oameni", mi-a răspuns,
privind către cerul întunecat. Avea ochii larg deschişi şi buzele îi
tremurau - parcă vedea umbra unei patrii îndepărtate, zugrăvită pe
întinderea norilor. "Da, am urmat, în asemenea zile omul este mai
bun faţă de semenul să, bogatul îşi aduce aminte de cel sărac, iar cel
puternic se milostiveşte de cel supus". "Aşa o fi, mi-a şoptit, dar ce
altceva decât iubire de sine este mila bogatului pentru săracul de
lângă el?"
"Ce altceva decât înfumurare şi mândrie este bunătatea celui
puternic pentru cel slab? Flămândul sărman visează o lipie fără a se
întreba cum se frământă şi cum se coace aceasta". "Poate că acela
care primeşte nu cugetă la aceasta, dar cel care dăruie trebuie să se
gândească şi încă foarte adânc"
Ciudate mi s-au părut cuvintele lui. I-am cercetat mai
îndeaproape înfăţişarea, straiele roase de vreme. D upă câteva clipe,
l-a, întrebat: "După cât îmi pare mie, te găseşti în nevoie şi la
strâmtoare. Nu vrei să primeşti câţiva gologani?"
Mi-a răspuns, cu un surâs de tristeţe pe buze: "Aşa este, sunt la
nevoie, dar nevoia mea nu de bani este". "Atunci spune ce-ţi
trebuie!!". "Am trebuinţă de adăpost, de un căpătâi pe care să îmi
pun capul". "Ia doi dinari de la mine şi mergi de caută vreo casă,
tocmeşte o odaie!" "Am bătut la porţile tuturor caselor din oraş şi nu
am găsit adăpost. Am întrebat pretutindeni şi nu am aflat prieten, am
intrat la han şi nu mi s-a dat pâine"
"Ciudat este omul acesta, mi-am zis, glăsuieşte când ca un
filosof, când ca nebunul". Gândisem fără cuvinte, dar străinul s-a
întors către mine, zicându-mi cu o voce schimbată: "Aşa este, da,
sunt nebun. Şi cine este ca mine, se crede străin, fără adăpost şi lipsit .
de hrană" . Mi-am cerut iertare: "Nu lua în seamă, căci nu te cunosc,
iar vorbele tale m-au mirat foarte . Primeşte să mergi şi să-ţi petreci
noaptea în casa mea". "La uşa ta am bătut de o mie de ori şi nu s-a

297
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

deschis". Eram, acum, încredinţat că omul este nebun de-a binelea şi

i-am zis cu o voce mai hotărâtă : "Haide, ridică-te şi mergi cu mine
acasă"
"Dacă ai şti cine sunt, ai mai vrea să mă iei la tine?" m-a
întrebat, ridicându-şi fruntea cu semeţie.
"Cine eşti?"
Mi-a răspuns cu glas care aducea a vuiet de apă: "Eu sunt
răzmeriţa care face ţărână din tot ce au zidit naţiile, sunt furtuna care
smulge din rădăcini statuile zeilor, ridicate de generaţiile toate câte
s-au petrecut. Sunt cel care vine să aducă pe pământ sabia, şi nu
pacea".
Cu chipul strălucitor, şi-a ridicat făptura înaltă, întinzându-şi
braţele şi atunci am văzut urme de piroane în palmele lui. Am căzut
la pământ, strigând: "Isus Nazarineanul... Tu eşti!"
Şi i-am auzit glasul spunând: "Iată, omul se veseleşte în numele
meu şi în numele datinilor născute din numele meu, pe când eu,
singur şi părăsit, pribegesc de-a lungul şi de-a latul pământului şi
nimeni nu mă cunoaşte. Vulpile se ascund în pârloage, iar păsările
cerului îşi află liniştea în cuibarele lor. Numai Fiul Omului nu are
unde să-şi pună fruntea."
Mi-am ridicat, în clipa aceea, privirea, să văd, şi urechile, să
aud.
N-am văzut decât o unduire de fum pornită spre cer şi n-am
auzit decât glasul nopţii, venind din adâncul eternităţii .. .

Coloşii

Cel care foloseşte cerneală la scris nu este precum care scrie cu

sângele inimii.
Nici tăcerea născută din plictiseală nu este asemenea tăcerii pe
care o izvorăşte durerea.
Eu am tăcut pentru că auzul lumii nu are timp pentru şoaptele
celor neputincioşi, plăcându-i mai mult vuietul urlător al nimicului.
Mai cu înţelepciune este neputinciosului să tacă atunci când prind a-i
vorbi forţele ascunse în conştiinţa şi în cugetul fiinţării - puteri
pentru care singura limbă este cea a tunurilor dezlănţuite şi pentru
care bubuitul şrapnelului este cel mai frumos cuvânt.
Trecem printr-un timp mai mărunt deeât toţi piticii şi mai măreţ
decât toţi uriaşii care au fost. Frământările, neliniştile care, altădată,
ne tulburau ideile şi principiile s-au topit în spatele nepăsării, iar
visele îndrăgite şi frumoasele fantome care s-au perindat pe scena
conştiinţelor noastre s-au risipit precum ceaţa, lăsând loc pentru

298
 FURTUNILE

coloşii care înainteazăprecum furtunile, văluresc precum apele

mării şi răsuflă precum vulcanii.
Ce se va alege din lumea aceasta atunci când vulcanii îşi vor fi
încheiat încleştările?
Îşi va întoarce păstorul turmele sale către fânaţurile retezate de
săbii, către izvoarele care poartă în ele culoarea sângelui?
Se va mai ruga credinciosul în lăcaşul în care au dănţuit
demonii, îşi va spune, încă o dată, poetul stihurile în faţa unor
cortegii învăluite de fum, îşi va mai declama menestrelul cântecele
într-o noapte prin a cărei linişte bântuie fantomele fricii?
Cum va mai îngenunchea mama la patul pruncului său, spre a-I
îngâna cântecul de leagăn, fără să tremure gândind la ceea ce va
aduce ziua de mâine?
Cum se va mai regăsi iubitul cu iubita lui spre a schimba
săruturi acolo unde duşmanul s-a întâlnit cu duşmanul lui, spre a
schimba între ei gloanţele morţii?
Va coborî uitarea peste pământ, ascunzându- şi rănile trupului în
straie însângerate?
O, dacă versurile mele ar putea readuce ogoarelor şi păşunilor
marea uitare!

*
Ce va deveni ţara voastră care este şi ţara mea? Ce uriaş şi-a
aşezat palmele peste dealurile şi colinele din care am încolţit şi am
prins rădăcini - devenind bărbaţi cu faţa în soare?
Va rămâne, oare, ţara Libanului ascunsă printre peşteri de lupi,
prin grohotişuri scormonite de porci, ori se va lăsa purtată de furtună
către nesfârşita câmpie a leilor şi către ţancurile stăpânite de vulturi;
Va răsări iarăşi soarele peste Munţii Libanului?
De câte ori nu mi-am pus asemenea întrebări! Numai că sufletul
este asemenea acelei statui a Dreptăţii care nu vede şi nu aude cu
toate că ochii îi sunt sclipitori şi picioarele repezi. Numai limba îi
rămâne nedezlegată.
Câţi dintre voi nu s-au întrebat, noapte de noapte şi zi după zi,
despre soarta acestui pământ şi a celor care îl locuiesc, în clipa în
care uriaşii se vor fi îmbătat îndeajuns cu lacrimile văduvelor şi ale
orfanilor?
Sunt dintre cei care cred în datina naşterii şi a creşterii fiinţelor,
cu gândurile şi cu simţirile lor, a urcării credinţelor de la bine înspre
mai bine, în speranţa că şi fiinţa umană este hărăzită să urce de la
potrivit la ceea ce este mai potrivit. Nu există regres decât apan;nt,

299
 INTEGRALA l<HALIL GIBRAN - V OL. 1

nu există decădere decât în închipuire. Evoluţia parcurge poteci

încâlcite, desfăcându-se una din alta, dar rămânând legate una de
alta prin rădăcina originară, manifestări nedrepte asupra cărora se
ridică spiritele înguste şi inimile neputincioase, dar ale căror taine
exprimă dreptatea în numele unor idealuri mai înalte decât drepturile
individului, ţintind către idealuri mai generoase decât poftele gloatei,
glăsuind cu voce mai răsunătoare decât temerile şi bocetele
nefericiţilor şi ale celor înfometaţi.
Pretutindeni în juru-mi zăresc umbre pitice cercetând cu
privirea umbre de uriaşi, ascultându-le glasurile îndepărtate,
ascunzându-se precum broaştele şi spunându - şi că viaţa s-a întors la
mătcile ei, dar ştiind că tot ceea ce generaţii şi generaţii au zidit prin
ştiinţă şi artă a fost zdrobit de omul sălbatic, egoist şi acaparator, că
ne-am întors înapoi, către peşteri, că de omul cavernelor ne desparte
doar ştiinţa noastră de a distruge maşinile pe care le-am născocit
pentru această distrugere.
Oameni care măsoară conştiinţa lumii după măsura
conştiinţelor lor, care judecă scopul fiinţării prin îngustimea
gândurilor lor, folosită pentru salvarea ex istenţei lor individuale, ca
şi cum soarele nu ar exista decât pentru ei, ca şi cum marea nu ar
avea alt rost decât acela de a spăla picioarele lor.

*
Din măruntaiele v1eţ11, din spatele celor văzute, din
străfundurile unde stau tainele Universului au ţâşnit uriaşii asemenea
vânturilor, urcând spre înalturi precum se urcă norii, întâlnindu-se
precum munţii şi luându-se la trântă spre a găsi dezlegare
conflictelor pământeşti pe care nu le poate dezlega decât înfruntarea.
Iar lumea, cu toate înţelegerile şi ştiinţele adunate sub fruntea ei
şi cu toată iubirea strânsă în inimi, cu toate suferinţele, aşteptările şi
durerile adunate în suflete, nu este decât un instrument folosit de
aceşti coloşi spre a-şi atinge ţelurile înalte care se cer atinse.
Sân§ele curs va să curgă pe mai departe precum pârâul
Kawthar , iar lacrimile vărsate se vor preface în flori, pe când
7

sufletele jertfite se vor aduna, întâlnindu-se spre a privi către o nouă

zare unde vor veni alte răsărituri ca să le desluşească şi să-i înveţe că

Apă care, potrivit legendei, udă tărâmurile Paradisului.

47

300
 FURTUNILE

şi-au vândut adevărul în bazarele disperării, că acela care cheltuieşte

pentru adevăr nu va fi în pierzanie.
Numai uitarea se va întoarce. Dar cel care caută luna lui April
fără a fi îndurat gerul iernii, n-o va afla.

Filosofia logicii sau despre cunoaşterea Sinelui

Într-una din nopţile ploioase ale Beirutului, Salim Efendi
Da'bis se afla aşezat în faţa unei mese încărcate cu cărţi învechite şi
vrafuri de hârtii îngălbenite, aruncate în neorânduială. Din vreme în
vreme îşi ridica fruntea, lăsând să-i scape printre buzele groase un
nor de fum din trabucul pe care-l fuma în timp ce frunzărea un tom
de filosofie, inspirat de Socrate unui elev de-al lui Platon despre
cunoaşterea Sinelui.
Salim Efendi privea rândurile acelei scrieri, încercând să-şi
împrospăteze în memorie zisele altor filosofi şi întâi -mergători care
cercetaseră chestiunea. Se ridică deodată, îndepărtându-şi braţele şi
aproape ţipă: "Da, da, cunoaşterea Sinelui este mama tuturor
cunoştinţelor. Se cuvine, dar, să-mi cunosc şi eu acest sine, să-i
descopăr alcătuirea, detaliile, trăsăturile. Să aflăm tainele, să ridicăm
cortina care-mi acoperă culisele inimii! Să arătăm fiinţei terestre
toate tainele fiinţării spirituale !"
Era agitat şi în priviri i se aprinsese făclia "dragostei de
cunoaştere", pofta de descoperire a Sinelui. Trecu în odaia alăturată,
oprindu-se, drept, înaintea oglinzii care acoperea un întreg perete. Îşi
cerceta propria fantomă reflectată în apa tremurătoare a sticlei, îşi
vedea chipul, linia capului, statura, înfăţişarea întreagă.
O jumătate de ceas a rămas acolo, nemişcat, ca şi cum însăşi
gândirea universală se coborâse asupra lui, copleşindu-l cu
majestatea sa, dându-i puterea de a pătrunde în adâncimile spiritului
şi a-i lumina toate ungherele cufundate în umbră. Începu să
vorbească în şoaptă:
"Sunt mărunt de statură, precum Napoleon şi Victor Hugo.
Am fruntea îngustă ca Socrate şi ca Spinoza.
Sunt pleşuv ca şi Shakespeare.
Nasul îmi este mare şi cam strâmb într-o parte, întocmai ca
nasurile lui Savonarola, Voltaire şi George Washington, iar ochiul
este atins de oarece albeaţă, ca la Apostolul Pavel şi ca la Nietzsche.
Am gură mare şi buza de jos răsfrântă ca a lui Cicero şi
Ludovic al patrusprezecelea.
Grumazul îmi e mai îndesat ca al lui Marc Aureliu şi Hannibal.

301
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Am urechi clăpăuge şi mari, întocmai precum Cervantes şi

Bruno, pomeţii îmi sunt ieşiţi ca ai lui Lincoln şi Lafayette, iar
bărbia îmi este ascuţită precum a lui Goldsmith, umerii sunt strâmbi,
unul mai ridicat decât altul, precum umerii lui Gambetta şi Adib
Ishaq.
Am mâini groase şi degete scurte ca ale lui Blake.
Una peste alta, carevasăzică, sunt pirpiriu şi subţire la înfăţişare
ca mai toţi gânditorii care şi-au jertfit trupul pe altarul gândirii.
Ciudat este că nu am stare să scriu ori să citesc dacă nu am la
îndemână ibricul plin cu cafea. Întocmai precum Balzac. Pe
deasupra, îmi place tare mult să stau la taclale cu păstorii şi cu
oamenii simpli, precum Tolstoi şi Maxim Gorki, ori să ascult bârfele
muiereşti şi să ştiu cam ce fac ele când nu le sunt bărbaţii acasă, cum
îi plăcea lui Boccaccio. Iar setea mea de băutură nu e cu nimic mai
prejos decât cea a lui Noe şi a lui Abu Nuwwas , De Musset şi
48

Marlowe, după cum foamea nepotolită şi plăcerea de a merge la

zaiafeturi e la fel cu cea a lui Petru cel Mare şi a emirului Bashir
Şihabi
49

Se opri o clipă din dialogul cu Sinele, ştergându-şi fruntea cu

mâneca halatului, apoi îşi reluă meditaţiile. "Acest om sunt eu, cel
adevărat: o comoară de virtuţi pentru care m-ar pizmui toţi oamenii
mari, de la începutul istoriei până azi. Or, cine adună la un loc atâtea
calităţi, trebuie să facă ceva nemaivăzut şi nemaiauzit pe această
lume a noastră. Înţelepciunea înţelepciunii stă în cunoaşterea de
sine, iar eu, chiar în noaptea asta, mă voi aşterne pe lucru, să dărui
omenirii ceva în schimbul virtuţilor pe care le-a adunat în persoana
mea. Eu i-am întovărăşit pe marii bărbaţi ai lumii, de la Noe la
Socrate şi de la Boccaccio la Ahmad Fares AI-Şidiaq. Habar nu am
ce voi face, dar, cu siguranţă, un om care are în el atâtea calităţi
sufleteşti şi trupeşti trebuie că este o minune a Timpului. Da, pe toţi
zeii, acum m-am cunoscut pe mine, mi-am descoperit Sinele! Să-mi
trăiască şi să trăiască şi Universul până când îmi voi desăvârşi
opera."
Salim Efendi se plimbă o vreme în lungul şi în latul odăii, cu
siguranţa omului mulţumit, bodogănind vorbe neînţelese,

48
Poet arab din perioada preislamică (7 4 7-813) cunoscut pentru celebrele sale
poeme bahice şi erotice
49
Emirul (prinţul Bachir Chehab Il (1767-1850): conducător al Libanului în
prima jumătate a sec. XIX, convertit de la islamul sunnit la creştinusm, a fost
al doilea emir maronit al regiunii Mont Liban

302
 FURTUNILE

asemănătoare sfărâitului de mâţă în somn. Iar după un ceas, dormea

îmbrăcat. Sforăia şi sforăiturile aduceau mai degrabă a clipoceală de
apă la scocul morii, decât a voce de om.

Furtuna

1
Să tot fi avut vreo treizeci de ani Yusuf Fahri când a hotărât să
se înstrăineze de lume pentru a merge să vieţuiască singur şi mut în
chilia aceea pierdută pe un umăr de stâncă ce străjuia pustietatea văii
Qadişa din partea dinspre Nord a Libanului.
Oamenii din împrejurimi îşi dădeau care mai de care cu
presupusul despre această pricină. Unii spunea că omul ar fi fost
odraslă de familie înstărită, că ar fi iubit o femeie care l-a înşelat şi
că pentru aceasta a ales să se schimnicească. Alţii ziceau că este un
poet rătăcit care a ales să fugă de zgomotul lumii pentru a-şi scrie
stihurile în linişte. "Ba este un mistic habotnic, credea alţii, mai
iubitor al credinţei decât al celor lumeşti". Mai erau şi din cei care se
mulţumeau a spune că omul este nebun.
Nu credeam nici una, nici alta. În adâncul sufletului omenesc
stau ascunse taine întunecate pe care nu le poţi afla nici cu judecata,
nici cu închipuirea. Voiam cu tot dinadinsul să-l întâlnesc pe omul
acesta ciudat şi să stau de vorbă cu el. Am încercat în două rânduri
să mă apropii, să-i aflu gândurile şi ţelurile, dar n-am primit din
partea lui decât priviri ascuţite şi câteva cuvinte nelămurite, reci şi
uscate. Întâia oară mi-a ieşit în cale la marginea unei liziere de cedri.
L-am salutat cât mai ceremonios cu putinţă, dar nu mi-a răspuns
decât cu o înclinare a frunţii, îndepărtându-se, apoi, cu paşi repezi.
Apoi l-am găsit stând în mijlocul unei postate de vie, nu departe de
via care-i slujea de sălaş. M-am apropiat şi i-am zis: "Am auzit că
schitul acesta a fost scobit de un pustnic din veacul al
patrusprezecelea. Aveaţi la ştiinţă despre aceasta, domnule?"
Mi-a răspuns cu o voce seacă: "Nu ştiu şi nu vreau să ştiu cine
a făcut sihăstria". Şi-a întors spatele şi a mai adăugat cu un ton de
batjocură: "De ce nu-ţi întrebi bunica? E mai bătrână şi ştie mai
multe despre aceste locuri."
Am plecat, furios pentru felul lui copilăresc în care mă
purtasem atunci.
Astfel s-au scurs doi ani în care nu am mai încercat a gândi la
viaţa plină de ascunzişuri a omului.

303
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

2
Într-o toamnă, rătăceam printre colinele şi râpele care
înconjurau refugiul lui Yusuf Fahri, când m-a prins o furtună cu ploi
şi vânturi năprasnice care mă clătinau ca pe o barcă în mijlocul mări i
dezlănţuite, cu pânzele sfăşiate şi cu scândura cârmei spartă. Am
apucat spre chilie, gândind că împrejurarea îmi oferea un bun prilej
de a-i face o vizită pustnicului. Hainele mele ude ş i furtuna erau o
scuză cum nu se poate mai potrivită.
Când am ajuns, eram într-o stare de plâns. Nici n-am apucat să
bat la uşă, că omul mi-a apărut înainte, ţinând în căuşul palmelor o
pasăre cu capul crăpat şi cu aripile zdrobite, aproape să-şi dea
suflarea. L-am salutat şi i-am spus: "Mă rog de iertare, domnule, că
vin la dumneata în starea aceasta. Dar furtuna e straşnică ş i sunt
departe de casă"
M-a cercetat neîncrezător şi mi-a răspuns cu un glas plictisit:
"Sunt multe peşteri prin partea aceasta. Au fi putut să-ţi alegi una
dintre ele, în loc să vii aici."
Mângâia creştetul păsării cu o pornire de afecţiune pe care nu o
mai întâlnisem până atunci. Eram surprins să constat aceste două
contrarii: răceala şi dragostea. A bănuit, parcă, simţământul care mă
încerca, pentru că mi-a aruncat o privire întrebătoare: "Furtuna nu se
hrăneşte cu came crudă. De ce-ţi este frică şi de ce fugi de ea", m-a
întrebat, apoi. "Furtunii nu-i plac e nici carnea crudă, nici cea sărată,
i-am zis, dar are înclinare către umezeală şi frig. Cred că ar găsi în
mine o bună îmbucătură dacă m-ar prinde a doua oară".
Chipul a început săi se însenineze abia văzut. Mi-a zis: "Dacă
furtuna te-ar găsi bun de hrană, ţi-ar fac e o cinste pe care n-o
meriţi."
"Da, domnule, aşa este, şi tocmai de aceea mă aflu aici - ca să
nu dobândesc cinstea pe care n-o merit."
Şi-a ascuns un zâmbet abia mijit şi mi-a făcut semn spre un
scaun de lemn aşezat în faţa sobei în care strălucea focul: "Stai şi
usucă-ţi straiele!"
M-am aşezat lângă foc, mulţumindu-i. A stat şi el pe o laviţă
scobită în stâncă. A luat un blid cu un soi de grăsime în care şi-a
vârât buricele degetelor, prinzând, apoi, să oblojească aripile şi capul
păsării. Era o mierlă pe care vântul o învârtejise, lovind-o de stânci
şi lăsând-o aproape fără suflare.
"Şi pe mine tot vântul m-a adus la uşa dumitale, i-am spus, dar
încă nu ştiu dacă mi-am rupt vreo aripă, ori mi-am obrintit capul."
M-a privit cu o umbră de interese: "Bine ar fi dacă omul n-ar
avea câte ceva din firea acestor păsări şi dacă vântul i-ar mai zdrobi

304
 FURTUNILE

din vreme în vreme o aripă sau i-ar mai sparge oasele ţestei. Numai
că omul este însemnat cu semnul fricii şi al prostiei, căci nu înţelege
furtuna decât ca prilej pentru a se ascunde în crăpăturile şi în
scorburile pământului."
Vroiam să îl stârnesc, să vorbească .
"Aşa este, i-am dat răspuns, pasărea are o virtute care lipseşte
omului. Acesta vieţuieşte după legi şi canoane pe care le-a născocit
pentru sine însuşi, pe când zburătoarele trăiesc după legea absolută
care face ca pământul să se învârtă în jurul soarelui"
Privirea i s-a luminat şi trăsăturile chipului s-au destins de
parcă descoperise în mine pe învăţăcelul cu minte ageră .
"Bravo, mi-a zis, bravo! Dacă, într-adevăr, crezi în ceea ce
spui, lasă-i pe oameni cu obiceiurile lor învechite şi cu canoanele
lipsite de înţeles şi du-te să trăieşti liber precum pasărea, ascultând
doar de legea pământului şi a cerurilor."
"Cred în cele ce spun, domnule."
Şi-a ridicat mâna şi mi-a vorbit cu un soi de îndărătnicie în
glas: "A crede e una şi a face e alta. Mulţi sunt cei care vorbesc
tumultos ca marea, dar se bălăcesc în mlaştină, îşi ridică minţile mai
sus decât crestele munţilor, dar îşi uită spiritele în întunericul
peşterilor."
Fără a-mi lăsa răgaz să vorbesc, s-a ridicat de la locul lui,
îndreptându-se spre fereastră. A aşezat mierla vătămată într-o
scobitură a zidului, apoi a aruncat în sobă un braţ de vreascuri
uscate:
"Scoate-ţi încălţările şi încălzeşte-ţi picioarele, m-a îndemnat,
umezeala e mai vătămătoare decât orice. Usucă-ţi şi straiele."
M-am apropiat şi mai mult de foc, cu hainele aburinde, în
vreme ce el se oprise în pragul chiliei, privind afară, . către cerul
dezlănţuit.
"Ai venit de multă vreme aici?" l-am întrebat şi mi-a răspuns
fără se se întoarcă: "Am venit aici pe când Pământul era pustiu şi
gol, peste faţa adâncului de afce era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu
se mişca pe deasupra apelor" .
0

Am tăcut, gândindu-mă cât de neobişnuit era omul din faţa mea

şi cât de greu se lăsa desluşit. Eram mai hotărât să vorbesc, să îi
aduc tainele la lumină, să- l fac mai prietenos şi mai aproape de
mme.

°Citat- parafrază după Geneza, 1: 1

5

305
 INTEGRALA KHALIL G rnRAN - V OL. 1

3
Întunericul serii se cobora tot mai negru peste partea aceea de
lume, furtuna nu dădea semne de liniştire şi ploaia continua să se
reverse la fel de dezlănţuită, de parcă se pornise pentru a doua oară
Potopul, să acopere lumea şi să-i astupe necurăţeniile. Mă gândeam
că poate prin contrast, tocmai această răzvrătire a apelor ar fi putut
să aducă liniştire în sufletul lui Yusuf Fahri, să-l facă mai uman şi
mai cald. A aprins două lumânări, apoi mi-a pus dinainte un ulcior
plin cu vin şi o tipsie de lut pe care am văzut pâine, măsline, brânză,
miere şi câteva smochine. S-a aşezat, zicându-mi prietenos: "Asta e
tot ce am de mâncare; te poftesc, frate, să o împarţi cu mine".
Ne-am ospătat în tăcere, ascultând vaierul vântului şi curgerea
ploii. Din vreme în vreme, îi cercetam chipul, încercând să văd ce se
ascundea dincolo de împietrirea şi îndepărtarea pe care o arăta.
Când am sfârşit, s-a mişcat să strângă resturile şi să aducă, de
lângă vatra, un ibric de aramă din care a turnat cafea limpede şi
aromitoare. Apoi, dintr-o cutie a luat două ţigări de foi, întinzându-
mi una: "pofteşte, frate!"
Mi-am aprins trabucul şi am sorbit din ceaşca aburindă. Nu-mi
credeam ochilor. Parcă ghicindu-mi gândurile, a zâmbit, clătinându­
şi capul în vreme ce îşi aprindea ţigara şi lua prima înghiţitură de
cafea. "Precum văd, te miră să afli vin şi tutun şi cafea într-o grotă
ca asta. O să te miri, poate, şi dacă vei şti că am şi provizii şi
aşternut. Nu te condamn. Ca şi mulţi alţii, îţi închipui, fără doar şi
poate, că fuga de lume trebuie să însemne, numaidecât, şi fuga de
viaţă, de plăcerile şi de bunătăţile ei mărunte."
"Da, domnule, i-am răspuns, ne-am obişnuit să credem că toţi
cei care- şi lasă lumea spre a se dărui dragostei pentru Dumnezeu
lasă în urmă toate cele pământeşti, trăiesc ca anahoreţii şi hrănindu ­
se doar cu apă şi buruieni"
"Aş fi putut să-l slujesc pe Domnul fără a mă îndepărta de
creaturile Lui. Credinţa nu se mărturiseşte doar în singurătate şi
pustnicie. Iar eu nu am părăsit lumea pentru a-l descoperi pe
Dumnezeu, pe care îl pot afla în casa părinţilor mei, în orice casă, în
toate cele care mă înconjoară. Am plecat dintre oameni din pricină
că gândirea şi etica mea nu se potrivesc cu gândirea şi etica lor, după
cum nici visele mele nu se potrivesc cu visele lor. Am plecat pentru
că eu însumi sunt asemenea roţii care se învârteşte spre dreapta, în
vreme ce roţile lumii se învârtesc către stânga. Am părăsit cetatea
pentru că am găsit- o precum arborele uscat şi neroditor, cu rădăcini
ascunse în fundul pământului şi cu ramurile puternice ridicate până
la nori dar deschizând flori numite ambiţii şi rele şi crime şi rodind

306
 FURTUNILE

fructe numite durere, amăgire şi bocet. Au încercat unii să altoiască

acest copac, să-I schimbe în bine mireasma florilor şi aroma
poamelor, dar s-au străduit în zadar. Au pierit cu toţii dispreţuiţi,
învinşi, ucişi de propria trudă"
Şi-a tras scaunul mai aproape de vatră. Eram bucuros că
vorbele sale mă atingeau, că începuse să vorbească mai tare. "Nu, nu
pentru rugă şi pustnicie am ales sa fiu singur. Ruga, care este o
cântare a inimii, ajunge la urechile Domnului chiar urcând dintre
sute şi mii de bocete, iar pustnicia nu este decât mortificare a
trupului şi ucidere a dorinţelor sale - iar aceasta nu face parte din
credinţa şi religia mea. Dumnezeu a zidit trupul ca să fie templu
pentru suflet şi avem îndatorirea să ne îngrijim de aceste temple, să
le păstrăm puternice şi curate, demne de sacralitatea care a fost
revărsată în ele. Nu, frate, nu pentm rugăciune şi schivnicie am ales
să fiu singur, pentru a nu-i mai vedea pe toţi aceia care îşi vând
sufletele, să cumpere, în schimb, ceea ce numai sufletul poate să
dăruiască. Am ales singurătatea spre a nu mai întâlni femeile care-şi •·
unduie gâtul şi îşi pun pe faţă mii de zâmbete neavând în inimă
decât unicul ţel ştiut, spre a nu-i mai auzi pe semidocţii care, dacă
visează cunoaşterea, se închipuie mai ştiutori decât toţi învăţaţii, iar
dacă aud, treji fiind, despre fantoma cu numele Adevăr, se cred
deţinători ai mş1ş1 Adevărului absolut. M-am săturat de
încăpăţânarea cu care prietenia este luată drept semn de slăbiciune şi
neputinţă, de obsesia cu care dorinţa de a ajuta nu este văzută decât
semn de prostie, iar demnitatea înfumurare. M-a obosit vederea
celor bogaţi care cred că Soarele, Luna şi stelele răsar numai din
pungile lor pentru a apune în pungile lor, vederea politicienilor care
îşi fac jucărie din speranţele şi aşteptările naţiunilor pe care le orbesc
cu praf poleit şi le asurzesc cu fraze sforăitoare. Îmi sunt de ajuns
popii care promit oamenilor ceea ce nu îndrăznesc să-şi promită lor
înşile şi care cer lumii să facă ceea ce ei înşişi nu fac. Am plecat în
singurătate pentru că nu am primit nimic în dar dintr-o palmă de om,
ci doar plătindu-i preţul cu inima, pentru că m-am scârbit de zidirea
aceea uriaşă numită Civilizaţie, alcătuită cu mult meşteşug, dar
clădită pe grămezi nesfârşite de cranii. Singurătatea înseamnă viaţă
pentru idee, pentru spirit şi pentru trup. Am ales natura pustie pentru
că doar acolo se află, neîntinate, raza de soare, parfumul florilor,
susurul de izvor. Am ales muntele, căci acolo sunt, veşnic aceleaşi,
explozia de prospeţime a primăverii, domrile verii, cântecele
toamnei şi gerul tare al iernilor. Am venit în această grotă pentru a
afla tainele lumii şi a fi mai aproape de tronul lui Dumnezeu."

307
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

S-a oprit, răsuflând sacadat ca şi cum ar fi purtat o povară în

spate. Avea în priviri o lucire ciudată şi pe chip i se întipărise o
expresie de forţă, de hotărâre şi exaltare.
Preţ de mai multe minute l-am privit, bucuros că, iată, îmi arăta
ceea ce îmi fusese ascuns. Apoi i-am spus: "Ai vorbit cu dreptate,
domnule, dar nu crezi, oare, că făcând această minuţioasă disecţie a
relelor şi a bolilor societăţii, m-ai putea face să cred că nu eşti decât
un medic priceput, desigur, dar prea pornit împotriva bolnavului
înainte de a da acestuia vindecare sau de a-l lăsa să se stingă în
pace? Lumea are multă trebuinţă de oameni ca tine. Nu este drept să
fugi de cei pe care ai putea să îi vindeci!"
M-a ţintuit cu privirea câteva clipe, apoi a vorbit cu o voce în
care se ghicea descurajare şi amărăciune: "De când e lumea, doctorii
caută să-l vindece pe bolnav de bolile lui fie cu vrăji, fie cu leacuri şi
pomezi felurite. Şi toţi au murit, fără speranţe şi fără dorinţi. N-ar fi
nimic dacă bolnavul vremii s-ar mulţumi să rămână în aşternutul lui
mizer şi să-şi accepte plăgile. Nu, el îşi întinde mâna, apucându-i de
gât pe toţi cei car îi vin lângă pat să-i aducă lecuire, şi îi sugrumă.
Lucrul care îmi face sângele să se aprindă şi să clocotească în vine
este că acest bolnav netrebnic îşi ucide medicul, pentru a se răsuci,
în aşternut, pe cealaltă parte, spunând: "da, a fost bun doctor, săracul
de el!". Nu, frate, nu există oameni folositori altor oameni. Plugarul
oricât de priceput ar fi, nu-şi poate semăna ogorul în timpul iernii."
Poate că iarna care s-a lăsat peste lume va trece, domnule, şi va
veni primăvara să aducă iarăşi culoare în flori şi ciripit de păsări în
văi."
A continuat cu aceeaşi tristeţe: "Vremea este o înlănţuire de
anotimpuri, toate la fel. Crezi că, peste o mie de ani şi încă o mie, va
apărea pe pământ omul care să vieţuiască în Spirit şi Adevăr, care să
se preamărească pe sine bucuros de lumina zilei şi de liniştea nopţii?
Mai este cu putinţă aşa ceva după ce pământul s-a umplut de carne
umană şi musteşte de sânge?"
S-a sculat de la locul lui, cu dreapta ridicată în aer, parcă spre o
lume văzută numai de el: "Acestea sunt numai vise deşarte, iar în
chilia aceasta nu este loc pentru vise. Ceea ce ştiu fără nici o tăgadă
este că sunt o fiinţă care există , care, în străfundurile ei, este
51

însetată şi înfometată şi care îşi cere dreptul de a mânca şi de a sorbi

din azima şi din vinul acestei vieţi şi din pocalul ori tipsia pe care le
fac eu, cu mâinile mele. Din această pricină am fugit de la mesele şi

51
Subliniere în textul original.

308
 FURTUNILE

de la banchetele oamenilor, venind în locul pe care-l vezi şi în c are

voi rămâne până în clipa cea de pe urmă."
Începuse un du-te-vino zbuciumat prin mijlocul încăperii. Îl
priveam, cugetând la vorbele auzite şi la principiile ascunse care îl
împingeau să zugrăvească spiţa umană în culori atât de posomorâte.
După o vreme, i-am spus: "Îţi respect ideile şi dorinţele, domnule,
după cum îţi respect şi singurătatea, dar ştiu - şi ştiinţa este
câteodată motiv pentru părere de rău - că neamul acesta de care te-ai
depărtat şi tocmai din această pricină, a pierdut un om dăruit cu har
şi cu puterea de a-i vindeca şi a-i trezi pe cei adormiţi".
A clătinat din cap: "Neamul acesta nu este cu nimic altcumva
decât toate celelalte naţii câte există. Lumea este dospită din acelaşi
aluat şi oamenii nu se deosebesc unii de alţii decât prin felul cum
arată pe din afară. Nefericirea naţiilor orientale nu este altfel decât
nefericirea tuturor naţiilor de pe faţa pământului. Ceea ce socotim a
fi de bun gust şi nobil în Apus, nu este decât o altă faţă a goliciunii
şi îngâmfării. Ipocrizia rămâne ipocrizie oricât i-ai scurta ghearele.
Inşelăciunea rămâne înşelăciune oricât de mult s-ar schimba la
înfăţişare, iar minciuna nu se preface în adevăr prin simplul fapt că
îmbracă strai de brocart şi locuieşte în castele şi în palate. Trădarea
nu devine fidelitate dacă se plimbă cu trenul sau cu balonul, după
cum nici crima nu devine virtute dacă este săvârşită în universităţi şi
laboratoare. Robia, însă. .. Robia în faţa vieţii, robia în faţa
trecutului, în faţa tabuurilor, a averilor, a straielor scumpe, a
morţilor. .. Aceasta va rămâne robie chiar dacă o vom boteza
libertate. NU, frate, occidentalul nu este mai nobil decât omul din
Orient şi nici orientalul mai presus decât apuseanul. Osebii:ea care-i
desparte este ca aceea dintre lup şi şacal. Am cercetat şi am zărit,
dincolo de aparenţele sociale, o Lege primordială dreaptă care
desparte nefericirea de fericire, orbirea şi ignoranţa de înţelepciune
şi cunoaştere, care nu dă dreptate unui popor, făcându-l pe altul să
pl ângă şi nici nu pune o credinţă mai presus de altă credinţă."
I-am răspuns stingherit: "Atunci, Civilizaţia este goală de sens
şi tot ceea ce se află în această civilizaţie nu are noimă ... "
"Ce altceva sunt, mi-a zis, tulburat, ce altceva înseamnă toate
descoperirile şi născocirile decât jucării cu care se desfată raţiunea în
clipe de plictiseală şi de lehamite? Şi scurtarea distanţelor, nivelarea
munţilor şi a văilor, biruinţa asupra mărilor şi a spaţiului, ce altceva
sunt decât roade înşelătoare şi fum care nu bucură nici privirea, nu
hrănesc nici spiritul şi nici inima? Iar toate aceste taine. şi ghicitori
pe care le numim cunoştinţe şi artă nu sunt decât cătuşe de aur pe
care omul le târăşte în urmă, bucurându-se de sclipirea lor şi de

309
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

zornăitul zalelor în care este legat, colivii pe care am început să ni le

construim de jur împrejur fără a pricepe că, odată, vom ajunge
prizonieri închişi pentru totdeauna dincolo de zăbrelele lor. Da,
zadarnice sunt faptel~ omului, deşarte sunt idealurile, ţelurile,
speranţele, zadarnic este totul pe faţa pământului. Între toate aceste
deşertăciuni nu se află decât un singur lucru care poate crea prin
dragoste şi dorinţă. Doar unul singur."
"Şi care este acela, domnule?"
A tăcut o vreme, cu pleoapele închise, cu palma aşezată pe
piept, cu o linişte aşternută pe chip. A vorbit, apoi, cu o voce
tremurătoare: "Starea de veghe. Veghea din străfundul străfundurilor
sufletului şi spiritului. Ideea cere zguduie conştiinţa moţăitoare, care
deschide ochii spre a le arăta viaţa în toată splendoarea şi armonia
cântecelor care o înconjoară, ideea, înălţată ca un turn de lumină
între cer şi pământ, forţa care trezeşte conştiinţa de sine, pâlpâind în
adâncimile spiritului, arzând vălurile care îl ţin înrobit, înălţându-şi
puterea focului către necuprinderea universului. Sentiment coborât
în inima omului pe care îl face să se oprească nedumerit şi răzvrătit
împotriva a tot ce îi stă împotrivă, dispreţuind tot ceea ce nu se
alătură lui, răsculat asupra tuturor celor care nu-i înţeleg tainele -
această fermecată mână care mi-a deschis ochii pentru a vedea şi
înţelege necinstea - mie, celui aflat în mijlocul neamului meu, al
prietenilor şi alor mei, pentru a-mi spune cu nedumerire: ce sunt
chipurile acestea, cine sunt toţi aceştia care mă cercetează cu
privirile lor, de unde îi ştiu şi unde i-am cunoscut, unde i-am întâlnit,
de ce mă aflu în mijlocul lor, de ce stau alături de ei şi pentru ce le
vorbesc? Eu sunt străinul, ori ei sunt veneticii care mi-au năpădit
casa zidită de viaţă dor pentru mine însumi, de viaţa care mi-a dat
numai mie cheile acestui sălaş, să fiu singurul care-i deschide şi
care-i închide uşa?"
A tăcut brusc ca şi cum această rememorare i-ar fi adus înapoi
imagini şi chipuri pe care nu voia să le vadă. Şi-a lăsat în jos braţul,
murmurând: "Asta s-a întâmplat cu mine în urmă cu patru ani, atunci
când am lăsat lumea venind în această singurătate pentru a-mi trăi
starea perpetuă de trezie, bucurându-mă de faptul gândirii, de
simţăminte şi de tăcere".
A trecut către uşă, cercetând adâncimile nopţii, apoi a şoptit,
parcă vorbind vâltorilor de afară: "Trezia din adâncimile
sufletului ... cine o ştie nu o poate zugrăvi în cuvinte, iar cine nu o
cunoaşte nu i-a înţeles şi nu-i va pricepe ascunsurile."

310
 FURTUNILE

4
Un ceas lung s-a scurs astfel, între frământările gândului şi
gemetele furtunii. Yusuf Fahri se oprea tot mai des în pragul grotei,
scrutând întunericul de afară. Păstram tăcerea, nevoind a-i tulbura
văluririle sufletului. După cea dintâi strajă a nopţii, s-a apropiat,
privindu-mă lung, de parcă ar fi vrut să-şi tipărească în memorie
schipul străinului căruia îi dezvăluise taina singurătăţii sale. Mi-a
spus, cu o voce abia şoptită: "Acum plec să mă plimb prin
furtună ... Este un obicei de care îmi place să mă bucur toamna şi
iarna. . . Ibricul şi trabucurile sunt acolo. Dacă mai vrei vin, a mai
rămas destul în ulcior. Aşternutul şi căpătâiele le găseşti în colţul
acela". A tras pe el o pelerină cenuşie. "Când pleci, te rog să închizi
bine uşa în urma ta, căci mâine o să rămân toată ziua în pădurea de
cedri".
A luat de lângă uşa un toiag lung. "Dacă te mai prinde furtuna
şi altă dată prin partea locului, nu pregeta să te abaţi la chilie. Am
speranţa, însă, că n-o să te mai temi şi n-o să mai fugi de furtuni.
Noapte bună, frate!"
A ieşit în grabă, lăsându-se înghiţit ele întunericul nopţi i şi, din
pragul uşii, am încercat să-i urmăresc umbra. N-am auzit, pentru
câteva clipe, decât foşnetul paşilor care se îndreptau către vale.
Când s-a luminat de ziuă, furtuna trecuse. Norii se
împrăştiaseră, lăsând să se întrezărească stâncile şi vârfurile pădurii_
zdrenţuind cele dintâi raze de soare. Am zăvorât uşa grotei , stăpânit
de acel sentiment al treziei de care-mi vorbise Yusuf Fahri. Înainte
de a ajunge în vale, unde se zăreau casele oamenilor şi se auzeau
voci prea puţin desluşite, mi-am zis că da, aşa este, trezia spiritului
este lucrul cel mai roditor, dacă nu chiar scopul şi raţiunea unică a
existenţei noastre umane. Mi-a trecut prin minte un gând fugar: oare
civilizaţia şi toate cele din care este alcătuită nu sunt tot o formă de
existenţă a acestei trezii? Cum, Doamne, am putea să negăm ceea ce
este şi cum să negăm că dacă ceva există, este pentru că, într-un fel
sau altul, a trebuit să existe? Poate că această civilizaţie a zilelor
noastre este ceva vremelnic, dar oare nu Legea cosmică a făcut
tocmai trecerea să ne ajute la înţelegerea a ceea ce este absolut şi
etern?
Pe Yusuf Fahri nu l-am mai întâlnit. Viaţa a vrut să plec departe
de acel Nord al Libanului. La sfârşitul toamnei, mă aflam pribeag în
alte ţinuturi în care furtunile erau mai sălbatice şi mai neiertătoare.
Iar ca să fii schivnic în aceste tărâmuri, era un fel de nebunie
dintre cele mai pure.

311
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

Diavolul
Preotul Sam' an era un desăvârşit cunoscător al tainelor
sufleteşti şi al chestiunilor teologice, ştia tot ce se .eoate şti despre
păcatele mici şi mari, despre Iad, Purgatoriu şi Rai. In toată vremea
străbătea satele răspândite prin munţii din nordul Livanului, să
predice oamenilor, să le vindece sufletele şi să le apere de ispitele
diavoleşti, căci Satana era cel mai mare duşman cu care pări ntele se
războia, neostenit, zi şi noapte.
Sătenii îl preţuiau pe părintele Sam'an şi îl răsplăteau care mai
de care cu argint şi aur, ori îi dăruiau ce aveau mai bun din roadele
livezilor şi ale ogoarelor lor.
Într-un asfinţit de toamnă, pe când mergea pe o cărare pustie de
munte, zorind către un sat de prin partea locului, în auz i-a ajuns un
geamăt de durere venind dinspre marginea drumului ş i , întorcându-
se să vadă ce poate fi, a zărit un bărbat gol puşcă întins în iarbă, cu
sângele şiro indu- i dintr-o rană urâtă la cap şi în piept. Gemea încet:
"Salvaţi -mă, ajutor! Fie-vă milă, căci sunt pe moarte! "
Părinte le s-a oprit, ne ştiind ce să facă. Se gândea că
necunoscutul va fi fiind vreunul din hoţii de drumul mare care a
încercat să jefuiască pe cineva şi a dat greş. "Dacă îşi dă suflarea, s-
ar putea să se spună că eu l-am ucis" îş i zise, gata să-şi vadă de
drum, dar cel rănit îl opri: "Nu mă lăsa singur aici, nu mă lăsa, căci
mă cunoşti şi te ştiu . Ah, simt cum îmi dau suflarea!"
Părintele se îngălbenise la chip şi avea un tremur pe buze.
Gândi că poate se afla înaintea nuia dintre nebunii care rătăceau prin
aceste pusti etăţi. "Doamne, şi ce rană grozavă! Ce pot să fac?
Doctorul de suflete nu poate să fie şi doctor de trupuri". Făcu câţiva
paşi înainte, dar se întoarse, auzind glasul sfâşietor: "Vino lângă
mine, apropie-te, căci suntem prieteni de multă vreme. Eşti preotul
Sam'an, păstorul cel bune, iar eu ... Eu nu sunt nici hoţul, nici
nebunul la care gândeşti . Vino, şi -am să-ţi spun cine sunt!"
Părintele se apropie, aplecându-se deasupra necunoscutului şi
cercetându-i chipul ciudat în ale cărui trăsături se amesteca ceva
amintind de înţelepciune şi şiretenie, de urâţenie şi nobleţe. Se dădu
un pas înapoi, întrebând: "Cine eşti?"
"Nu-ţi fie teamă, îi răspunse rănitul cu glas şoptit, ne ştim unul
pe altul şi ne cunoaştem de multă vreme. Ajută-mă să mă ridic şi du-
mă la un izvor, să-mi spăl rănile!"
"Spune-mi cine eşti!" strigă preotul, nu te cunosc şi nu-mi
amintesc să te fi întâlnit vreodată în viaţa mea."

312
 FURTUNILE

"Ştii cine sunt, şopti rănitul aflat pe moarte, m-ai întâlnit de o

mie de ori şi mi-ai văzut chipul într-o mie de locuri. Sunt făptura cea
mai apropiată de tine, ba îţi sunt mai drag decât viaţa ta însăşi."
"Minţi, strigă preotul, toate cele ce spui sunt scorneli, nu te-am
întâlnit niciodată. Să-mi spui cine eşti, sau te las să sfârşeşti aici,
scurs de sânge!"
Rănitul se mişcă încet, aruncând părintelui o privire plină de
înţeles şi cu un glas adânc şi tărăgănat, zise "Sunt Diavolul!"
Un răcnet ieşi din rărunchii preotului, reverberat până în
depărtările văilor. Tremura. Privind mai bine spre cel întins, văzu,
îngrozit, că, într-adevăr, chipul şi făptura acestuia aducea cu
imaginea dracilor zugrăviţi pe pereţii bisericilor din sate. Bolborosi,
tremurând: "Domnul îmi arată chipul tău diavolesc pentru a mă
învăţa să te urăsc mai vârtos. Blestemat să fi până în veacul-
veacului!"
"Nu te pripi, părinte, şi nu pierde vremea cu vorbe goale,
răspunse rănitul. Mai bine vino şi oblojeşte-mi rana până ce nu mi se
scurge toată viaţa din trup."
"Degetele cu care ţin sfănta împărtăşanie nu-ţi vor atinge trupul
făcut din scursorile Iadului. Mori blestemat, căci eşti duşman al
Veacului şi al omului!"
Diavolul îi vorbi cu glas potolit: "Nu ştiu ce vorbeşti şi nu ştii
ce păcat faci cu vorbele tale. Ascultă deci, şi îţi voi spune povestea
mea. Treceam azi prin singurătăţile astea când, tocmai în acest loc,
mi-a ieşit în cale o ceată de îngeri răi care s-au năpustit asupra mea,
lovindu-mă care mai de care. Dacă unul dintre ei n-ar fi avut în
mână o spadă cu două tăişuri, praful şi pulberea s-ar fi ales de ei.
Dar ce poţi face când eşti singur în faţa unuia care poartă armă?"
Îşi pipăi cu degetele rana din piept, apoi zise: "Cel cu spadă,.
care cred că era arhanghelul Mihail, mânuieşte cu pricepere arma şi
dacă nu m-aş fi aiuncat repede la pământ, nu mi-ar mai fi rămas os
pe os."
Părintele zise, cu o voce triumfătoare: "Binecuvântat fie numele
Mihail, căci a izbăvit lumea de un duşman necurat!"
"Duşmănia mea pentru lume nu este mai neagră decât duşmănia
ta pentru tine însăţi . Dai binecuvântare lui Mihail care nu ţi- a folosit
cu nimic, dar mă blestemi pe mine, în starea în care mă aflu, cu toate
că eu am fost şi sunt pricină şi izvor al bunăstării şi fericirii tale. Îmi
renegi binefacerile tocmai tu, care trăieşti chiar din binefacerile
acestea? Oare nu mulţumită mie există meseria pe care o ai şi nu din
numele meu ţi-ai făcut carte de căpătâi a lucrărilor tale? Eşti
îndeajuns de mulţumit pentru ca să nu mai ai trebuinţe? Oare nu ştii

313
 INTEGRALA KHALIL G!BRAN - V OL. 1

că pierderea mea ar însemna pierderea pâinii celei de toate zilele

pentru femeia ta şi pentru pruncii tăi care nu sunt puţini? Ce te-ai
face dacă n-aş mai fi eu şi ce altă meserie cunoşti dacă vântul mi-ar
şterge numele? De douăzeci şi cinci de ani baţi drumurile acestor
munţi ca să vorbeşti oamenilor de mine şi să-i păzeşti de ispitele
mele, iar ei te răsplătesc cu arginţi şi cu roadele câmpului lor. Dar ce
răsplată îţi vor mai da mâine, auzind că duşmanul lor, Diavolul, a
pierit, nemaiavând cine să-i ispitească? Dacă nu vei mai avea cu cine
să duci război, căci Diavolul nu mai este, ce altă meserie vei şti să
faci? Tu, care le ştii pe toate cele teologale oare nu ai aflat că
Diavolul şi duşmănia faţă de el au fost născocite de duşmanii lui,
preoţii, că această duşmănie este chiar mâna ascunsă care trece
arginţii din pungile credincioşilor în buzunarele popilor şi ale
predicatorilor? Cum de nu ştii tocmai tu, care le ştii pe toate, că
dispariţia cauzei înseamnă pieirea efectului? Cum, dar, poţi să te
bucuri de moartea mea, când prin mine îţi câştigi traiul şi pâinea cea
de toate zilele pentru tine şi pentru familia ta?"
Tăcu o vreme cu chipul înăsprit dintr-odată. Apoi urmă:
"Ascultă, popă îngâmfat şi prost, ascultă adevărul despre ceea ce mă
leagă pe mine de tine, ce ţine aproape existenţa mea de a ta. În cel
dintâi ceas al Timpului, omul s-a ridicat în faţa soarelui, cu braţele
ridicate şi a vorbit pentru întâia oară, zicând: "dincolo de spaţii
există un zeu multiubitor al binelui, lăsându-şi umbra întinsă pe
ţărâna pământului. Iar în adâncurile pământului se află Diavolul
blestemat şi multiubitor al răului! În urmă, a plecat către casa sa,
murmurând: zei giganţi - unuia căruia aparţin şi altul cu care mă
războiesc. Astfel, veacurile au um1at altor veacuri şi omul a stat între
aceste două puteri: una, care-i înalţă. sufletul, fiind, pentru aceasta,
binecuvântată şi alta care-i coboară trupul spre întuneric, fiind
blestemată. Numai că omul nu cunoştea înţelesul binecuvântării şi al
blestemului, ci se afla între ele, precum se află copacul între vara
care-i dă frunze şi iarna care-l dezgoleşte de frunze. Iar când s-a
trezit în zorii civilizaţiei care îi este stăpână, a apărut familia, apoi
tribul şi clanul, iar îndeletnicirile s-au înmulţit după mulţimea
priceperilor. Unii au prins a ara pământul, alţii a zidi adăposturi, alţii
a coase straie sau a topi fierul. Tot în vremea aceea îndepărtată a
apărut pe pământ şi îndeletnicirea preoţească, prima meserie
născocită de om fără pricină şi fără să aibă trebuinţă de ea."
Izbucni în hohot de râs, sprijinindu-se într-un cot, cu privirile
aţintite asupra preotului: "Atunci, dar, a fost născocită îndeletnicirea
pe care o ai. Şi iată cum s-a întâmplat aceasta. În cel dintâi trib care
s-a încropit pe pământ, era un oarecine, pe nume Lawis, nu ştiu de

314
 FURTUNILE

ce avea un asemenea nume ciudat. Era bărbat înţelept, altfel, dar

leneş peste măsură, căci nu-i plăcea nici lucrarea ogorului, nici
ziditul sălaşelor. Nici păstoritul şi nici vânatul sălbăticiunilor. Nu-i
plăcea, în totul lui totul, nimic din ceea i-ar fi cerut să-şi mişte trupul
cât de puţin. Or, neputând, pe atunci, să-ţi câştigi traiul decât prin
trudă, acest Lawis îşi petrecea mai tot timpul având burta goală. Iar
într-o noapte de vară, oamenii tribului se adunaseră în tăpşanul de
dinaintea adăpostului mai marelui lor, vorbind despre întâmplările
zilei şi aşteptând să le vină somnul. Atunci, unul dintre ei s-a ridicat
pe neaşteptate, arătând înspre Lună şi strigând speriat: "Uitaţi-vă la
zeul nopţii, cum i s-a mâncat faţa şi cum i s-a slăbit strălucirea,
parcă ar fi o piatră neagră atârnată pe cer". Văzând aceasta, au
început cu toţii să ţipe şi să bocească, tremurători şi înfricoşaţi ca şi
cum întunericul le cuprinsese inimile şi minţile văzând cum zeul
nopţilor se preface într-o tipsie întunecată şi cum negura se coboară
peste pământ. Atunci, Lawis, care mai văzuse în viaţa lui multe
eclipse de Lună şi de Soare, a venit în mijlocul adunării, cu mâinile
ridicate spre cer şi a grăit cu o yoce în care îşi adunase toată
isteţimea şi puterea înţelepciunii: "Ingenuncheaţi, îngenuncheaţi şi
rugaţi-vă, jeluiţi-vă, acoperiţi-vă chipurile cu praf, căci zeul
întunecat al răului se războieşte cu zeul nopţii cel luminat. Dacă îl va
învinge, vom muri, iar dacă va fi învins, vom trăi. Îngenuncheaţi şi
rugaţi-vă, presăraţi-vă ţărână pe cap, închideţi ochii şi nu priviţi spre
cer, căci cine vede războirea dintre zeul răului şi zeul luminii, acela
îşi va pierde vederea şi mintea, va fi orb şi nebun până la capătul
zilelor lui. Ajutaţi-l cu inimile voastre pe zeul luminii să
dobândească biruinţă asupra duşmanului său!" În chipul acesta a tot
vorbit Lawis, izvodind din minte vorbe ciudate şi de neînţeles până
când, scurgându-se o jumătate de ceas şi revenindu-şi Luna la
plinătatea strălucirii de dinainte, a prins a vorbi şi mai tarea, cu voce
de bucurie şi mulţumire: "Ridicaţi-vă acum şi priviţi! Zeul luminii l-
a biruit pe duşman şi îşi urmează calea sa printre stele. Aflaţi că
rugăciunile şi vaierele voastre i-au dat izbândă, făcându-l să
strălucească mai tare decât strălucea" . Iar gloata a prins să se
holbeze la Lună. Frica li se prefăcea, încetul cu încetul, în linişte şi
tulburarea în bucurie şi au prins a ţopăi şi a chiui şi a bate în bucăţi
de fiare, umplând de mare zarvă depărtările văilor.
În noaptea aceea, mai marele tribului l-a poftit la el pe Lawis şi
i-a zis: "Ai făcut ceea ce nimeni din acest trib n-a mai făcut înainte,
iar eu am aflat de la tine taine pe care nu le ştii decât tu. Întru
aceasta, mă veselesc şi mă bucur, căci de acum înainte va să stai în
primul rang după mine. Eu sunt cel mai puternic, iar tu eşti cel mai

315
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

înţelept şi va să fii mijlocitor între mine şi zei, să-mi dai ştire despre
dorinţele lor, să-mi desluşeşti lucrările pe care le împlinesc şi tainele
lor şi să mă înveţi ce să fac pentru a le fi pe voie şi a mă bucura de
dragostea lor". Iar Lawis i-a răspuns: "Tot ce îmi vor spune zeii în
vis îţi voi spune ţie după trezire şi toate dorinţele lor va să ţi le aduc
la ştiinţă, ca un mijlocitor între tine şi zei ce mă aflu."
Peste poate de bucuros a fost mai marele tribului, dăruind lui
Lawis doi cai, şapte viţei, şaptezeci de calicii de flori şi şaptezeci de
berbeci, mai spunându-i că va pune să se înalţe casă precum a lui şi
să i se dea, la vremea culesului, parte din roadele livezilor şi ale
ogoarelor, ca să trăiască stăpân, în mulţumire, desfătare şi cinste.
După acestea, Lawis s-a ridicat să plece, dar mai marele tribului l-a
oprit, întrebându-l: "Dar spune-mi, te rog, cine este acest zeu căruia
îi zici zeul răului şi care Îndrăzneşte a-l înfrunta pe zeul luminii, că
nu am auzit de el şi nici n-am ştiut că există?" Iar Lawis, frecându-şi
îngândurat fruntea, i-a răspuns: "Cunosc, stăpâne, că în vremile de
demult, mai înainte ca omul să se fi fost zămislit, toţi zeii trăiau în
bace şi bunăvoire undeva, într-un loc ascuns dincolo de Calea
Robilor, iar zeul zeilor carele este tatăl ştia toate câte ei nu ştiau şi
făcea câte nici unul nu era în stare să facă, păstrând o sumă de taine
ascunse în Legile cele nemuritoare. Iar în ciclul al şaptelea, din cel
de-al doisprezecelea veac, zeul Baatar s-a răzvrătit împotriva zeului
cel mare, venind şi stând împotriva tatălui său şi zicându-i: "Pentru
ce păstrezi pentru tine şi doar pentru tine puterea nemărginită asupra
creaturilor tale şi ne ascunzi tainele Universurilor, ale Legilor şi ale
Veacurilor? Nu suntem noi, oare, fiii şi fiicele tale, părtaşi la puterea
şi nemurirea ta?"
Mânios i-a răspuns zeul-tată: "Voi păstra pentru mine forţa
primordială şi stăpânirea absolută şi tainele cele de căpetenie, până
în veacul-veacurilor, căci eu sunt începutul şi sfârşitul a toate!"
"De nu vei împărţi cu noi puterea şi urieşenia ta, ne vom scula
împotriva ta eu şi urmaşii mei şi urmaşii urmaşilor mei", i-a răspuns
Baatar, iar atunci, Tatăl s-a înălţat de pe tron, făcându - şi spadă din
Galaxie şi scut din Soare şi a zis, tunetul glasului său făcând să se
cutremure marginea Hăului: "Carevasăzică, aşa? Piei, dar, din faţa
ochilor mei, răzvrătit nerecunoscător şi coboară în lumea de jos,
unde este suferinţă, durere şi întristare! Acolo să rătăceşti, pribeag,
până ce Soarele se va face cenuşă şi stelele vor ajunge nisip!"
Astfel, Baatar a părăsit lumea zeilor, izgonit către lumea de jos,
unde sălăşluiesc sufletele păcătoase şi necurate. Dar a jurat pe
scurgerea Timpului că se va război fără de ostoire cu Părintele său şi
cu toţi fraţii şi iubitorii sau chemătorii acestora".

316
 FURTUNILE

Mai marele tribului asculta încruntat. Întrebă: "Aşadar, pe acest

zeu al răului îl cheamă Baatar?"
Îar Lawis i-a răspuns: "Cât a stat printre zei, l-a chemat Baatar,
dar, mai apoi, după ce s-a coborât în lumea de jos, a avut alte nume,
precum Baal Zabul şi lblis şi Satanael şi Belial şi Zamial sau
Ahriman şi Satan care este cel mai ştiut."
Căpetenia murmură de mai multe ori cuvântul acesta. Satan, cu
o voce uşoară ca foşnetul frunzelor uscate, apoi întrebă: "Înţeleg de
ce îi urăşte pe zei, dar nu pricep de ce, din această pricină, îi urăşte
pe oameni?"
"Pentru că oamenii sunt stirpea coborâtă din fraţii şi din
surorile sale."
"Asta vrea să zică, dar, că acest Satan ar veni un fel de unchi de
mamă şi de tată al omului?"
Lawis îi răspunse cu o voce în care se citea şiretenia: "Da,
stăpâne, întocmai aşa, numai că el îi este şi cel mai mare duşman şi
răufăcător, căci îi umple zilele cu necazuri şi nopţile cu vise
înfricoşate. El este cel care abate furtuna înspre sălaşul omului, care
pârjoleşte cu secetă semănătura ogorului, care aduce boala asupra
dobitoacelor şi a turmelor. El este un zeu puternic, rău şi slut, un zeu
care se veseleşte de durerile noastre şi se întristează când ne vede
plini de bucurie şi mulţumiţi . Pentru aceasta se cuvine să-i cercetăm
firea şi faptele, pentru a şti cum să ne ferim de răul pe care îl poate
face şi cum să ocolim cărările lui."
Căpetenia îşi puse fruntea în palmă, şoptind: "lată că am aflat
acum tainele acestei puteri ciudate care aruncă uraganul asupra
sălaşelor noastre şi ne ucide turmele şi cirezile. Am să fac astfel
încât tot norodul să afle şi să-ţi aducă ţie slavă şi laudă, că le-ai
arătat duşmanul învăţându-i să se ferească din drumul lui".
Astfel se despărţiră şi Lawis se întoarse la casa lui plin de
bucurie şi cât se poate de mulţumit de înţelepciunea şi priceperea ce
arătase întru scorneli. Iar neamul tribului îşi petrecu restul nopţii
zvârcolindu---se în aşternuturi şi muncit de arătări şi vise înfricoşate".
Diavolul tăcu, în vreme ce părintele Sam'an se holba la el cu
nedumerire. Pe buze îi îngheţase, parcă, surâsul morţii.
"În chipul acesta a apărut pe pământ preoţia, urmă Diavolul, şi
astfel se arată că pricina ei stă în aceea că eu exist. Lawis acela a fost
cel dintâi care a prefăcut duşmănia faţă de mine în meşteşug luat şi
dus mai departe de fiii şi nepoţii lui Lawis şi de unnaşii urmaşilor
lor, crescând şi sporind până ce a ajuns artă rară, dată doar acelora
cu minţi alese, cu suflete curate şi minţi neprihănite şi cu multă şi
bogată închipuire. La Babilon, oamenii îngenuncheau de şapte ori

317
 INTEGRALA Kl-IALIL GIBRAN - V OL. 1

înaintea preotului care zicea că îmi cunoaşte toate ascunzişurile şi

tainele, chemându-se el veriga de aur care leagă zeii de oameni. La
Theba, cel care zicea că se războieşte cu mine era numit Fiu al
Soarelui şi al Lunii. La Byblos, la Efes, la Antiohia îşi jertfeau fiii şi
fiicele ca să-mi câştige bunăvoinţa . La Ierusalim şi la Roma îşi
dădeau sufletele în mâinile celor care îi învăţau să mă urască pe
mine. În toate cetăţile care s-au perindat pe faţa pământului numele
meu a fost osia pe care s-a învârtit roata religiei, a artei şi a
filosofiei, templele au fost zidite în umbra mea, şcolile şi academiile
n-ar fi apărut fără gândul la mine, palatele ş i castelele nu s-au înălţat
decât pentru înălţarea puterii şi faimei mele. Eu sunt vigoarea care
toarnă vigoare în inima omului, sunt gândul din care încolţeşte
înţelepciunea şi mâna care mişcă mâinile omului. Sunt Diavolul -
nepieritor şi etern! Sunt principiul cu care lumea se războieşte pentru
a rămâne în viaţă. Dacă nu ar mai avea pe cine să pomenească şi să
invoce, oamenii s-ar trezi din beţie, din lene, din desfătări trecătoare .
Dar eu sunt etern şi nepieritor! Sunt conştiinţa dezlănţuită care urlă
în conştiinţele bărbaţilor, în piepturile femeilor, care le îndreaptă
paşii spre biserici ş i schituri ca, prin frica lor, să mă preamărească pe
mine şi să-mi dea bucuria de a-i vedea cum se supun dorinţelor
mele. Călugărul care se roagă în crucea nopţii ca să nu mă apropii de
el nu este mai deosebit decât desfrânata care se roagă, chemându-mă
lângă patul ei. Sunt Diavolul nepieritor şi etern! Eu am zidit toate
bisericile şi schiturile pe temelie de frică. Eu mă aflu nelipsit din
crâşme, din hanuri şi din locantele de pierzanie construite pe stâlpii
plăcerii şi ai dezmăţului. Dacă eu aş pieri, frica şi desfătarea nu ar
mai fi pe lumea dorinţele şi speranţele s-ar usca şi lumea ar ajunge
îngheţată şi searbădă . Sunt Diavolul etern şi nepieritor! Eu sunt
izvorul minciunii, prefăcătoriei, al înşelăciunii şi vrăjilor. Dacă toate
acestea nu ar mai fi, gloata umană ar ajunge precum o livadă uscată
în care nu mai cresc decât mărăcini. Sunt Diavolul nepieritor şi
etern, tatăl şi mama păcatului . Iar dacă păcatul ar dispărea, ar pieri şi
războinicii care se luptă cu el, ai dispărea şi tu, ar dispărea copiii tăi
şi nepoţii şi prietenii şi tovarăşii tăi de meserie! Vrei să dispară
păcatul odată cu moartea mea? Vrei ca pulsul inimii să se oprească
odată cu oprirea din bătaie a inimii mele? Vrei să dispară efectul
odată dispariţia cauzei? Eu sunt Cauza obiectivă pe care tu o vrei
moartă în această pustietate! Răspunde-mi, teologule, vrei dispariţia
legăturii primordiale dintre tine şi mine?
Diavolul îşi întinsese braţele şi îşi lungise gâtul spre înainte.
Avea, acum, o culoare cenuşiu-verzuie precum a statuilor uitate de
vreme pe malul Nilului. Îl ţinti pe Sam'an cu doi ochi lucitori ca

318
 FURTUNILE

lumina opaiţului, zicându-i, apoi: "Am obosit de atâta vorbă. Rănit

şi sleit de puteri cum mă aflu, ar fi trebuit să sporovăiesc mai puţin .
Mă mir că am putut să vorbesc atâta despre un adevăr pe care îl
cunoşti mai bine ca mine, mai ales că, lămurind aceste lucruri, nu eu
trag vreun folos, ci doar tu. De-acuma, eşti liber să faci ce pofteşti.
Poţi să mă cari în spate până acasă şi să-mi oblojeşti rănile, sau poţi
să pleci, lăsându-mă să-mi aştept singur clipa cea de pe urmă" .
Părintele asculta tremurând, frecându-şi fruntea cu palma. "Am
aflat, bolborosi, ceea ce în urmă cu un ceas nu ştiam. Iar neştiinţa se
iartă. Am priceput că ai fost dat lumii spre a o pune veşnic la
încercare; prin încercare, Domnul cunoaşte puterea sufletelor, după
cum află şi neputinţa lor. Am priceput, acum, că, dacă vei pieri, va
pieri şi încercarea care se cheamă experienţă, va pieri puterea aceea
care-l face pe om să fie cu luare-aminte, va pieri pricina care îl duce
pe om către rugăciune, postire şi robie. Tu trebuie să rămâi, căci, de
vei pieri, va muri şi teama omului de Infern, va pieri robia faţă de
Dumnezeu, va muri în sufletul lui sâmburele revoltei. Pentru ca
acestea toate să nu se întâmple, trebuie să exişti şi să dăinuieşti, căci,
fiind, îndepărtezi omul de dezmăţ şi pierzanie. Eu îmi voi jertfi ura
pe care ţi-o port pe jertfelnicul dragostei mele pentru fiinţa umană".
Diavolul avu un hohot de râs vuitor ca mânia vulcanului, apoi
zise: "Cât de înţelept eşti, părinte, şi cât de ştiutor al ştiinţelor
teologice! Cu pătrunderea minţii tale, am putut să înţeleg una din
pricinile fiinţării mele. Şi, întrucât fiecare din noi am desluşit
cauzele obiective şi teologice care ne-au creat pe fiecare din noi,
vino şi ia-mă la casa ta, căci nu sunt o povară prea mare. Iată că
noaptea începe să cadă după ce jumătate din sângele meu l-am lăsat
în buruienile de la marginea drumului".
Părintele Sam'an se apropie, ridicându- şi şi înnodicându-şi
poalele reverendei. Îl ridică pe diavol în spate şi ieşi în mijlocul
drumului .
Printre buzele văilor tot mai cufundate în negura serii, părintele
se îndrepta către sat, cu spinarea îndoită sub greutatea unui schelet
descărnat. Haina şi barba încurcată se roşeau încet de picurii
sângelui care se scurgeau din povara dusă în spate.

319
 INTEGRALA KHAL!L GJBRAN - V OL. 1

Sulban 52
Locul: casa din Beirut a lui Yusuf Masarra
Timpul: o noapte de toamnă a anului 1901
Personajele:
Bulos Sulban, muzician şi literat
Yusuf Masarra, scriitor
Dra. Elena Masarra, sora lui Yusuf
Salim Muawwad, poet şi cântăreţ din lăută
Khalil Bey Tamer, funcţionar public
La ridicarea cortinei, scena înfăţişează o mcapere frumos
aranjată din locuinţa lui Yusuf Masarra, plină cu cărţi şi vrafuri de
hârtii. Kjalil Bey Tamer pufăie dintr-o narghilea, spre deosebire de
Yusuf Masarra care savurează o ţigară de foi. Domnişoara Elena
brodează.
Khalil Bey (adresându-se lui Yusuf Masarra): Azi ţi-am citit
articolul despre influenţa artelor asupra moralei. Dacă nu i-ai fi dat
tonul acela oarecum franţuzesc, ar fi fost cel mai bun studiQ care s-a
scris la noi pe această temă. Eu, Masarra Efendi, sunt din tagma
celor care cred că influenţa apuseană în limba noastră este
dăunătoare.
Yussuf Masarra (zâmbind): S-ar putea să ai dreptate, prietene,
dacă dumneata însuţi nu te-ai îmbrăca în straie croite după moda
franţuzească, dacă nu ţi-ai lua hrana în tipsii franţuzeşti, fumându-ţi
narghileaua în sofale tot franţuzeşti, ba chiar dacă biblioteca nu ţi-ar
fi aproape plină cu cărţi aduse de la Paris, căci văd că tipăriturile
arabe nu prea îţi sunt pe plac.
Khalil Bey: Chestiunile acestea superficiale nu au nici o
legătură cu literele şi artele.
Yusuf Masarra: Ba, eu cred că o legătură obiectivă şi, aş putea
spune, esenţială. Să ne gândim puţin mai adânc. Ce vom vedea? Arta
respectă tradiţiile, straiele, obiceiurile religioase şi sociale - într-un
cuvânt, respectă toate laturile vieţii sociale a omului.
Khalil Bey: Eu, unul, sunt oriental şi oriental vreau să rămân
până la sfârşitul zilelor mele. N-am nimic cu stilul de viaţă
european, dar aş vrea ca literele arabe să-şi păstreze puritatea, să nu
fie poluate de influenţe străine.

52
În limba arabă : cruce, crucifix. Aici, nume propriu.

320
 FURTUNILE

Yusuf Masarra: Asta înseamnă că doreşti dispariţia limbii şi a

literaturii arabe ...
Khalil Bey: Cum aşa?
Yusuf Masarra: Naţiunile îmbătrânite care nu gustă din
fructele naţiunilor tinere sunt condamnate la moarte literară şi la
degenerare spirituală.
Khalil Bey: Asta trebuie dovedită . ...
Yusuf Masarra: Sunt gata să-ţi ofer o mie şi unul de argumente.
(Intră Bulos Sulban şi Salim Muawwad. Ceilalţi se ridică în
semn de întâmpinare)
Yusuf Masarra: Fiţi bineveniţi, fraţilor! (către Sulban):
Binevenită fie privighetoarea Siriei Mari!
(Domnişoara Elena îl urmăreşte din priviri pe Sulban. Pe chipul
puţin îmbujorat i s-a aşternut o rază de bucurie)
Salim Muawwad: Pentru Dumnezeu, Yusuf, nu începe să-l
ridici iar în slăv i pe Sulban!
Yusuf Masarra: De ce?
Salim Muawwad ( pe jumâtate în glumă, pe jumătate în serios
): Pentru că nu merită nici o laudă, nici elogii, pentru că e ciudat,
pentru că e nebun.
Bulos Sulban (către Muawwad): Te-am luat cu mine aici ca să
să-mi arăţi păcatele şi să-mi autopsiezi morala?
Ora. Elena: Dar ce e cu voi, ce s-a mai întâmplat? Salim
Efendi, ai descoperit noi cusururi în morala lui Bulos?
Salim Muqwwad: Cusurnrile lui sunt vechi şi îi vor rămâne
noi toată viaţa şi după ce va fi pus în pământ şi se preface în oale şi
ulcele.
Yusuf Massarra: Spune-ne ce s-a întâmplat! Povesteşte-ne din
fir a păr şi din capăt la coadă!
Salim Muqwwad (către Su/ban): Îmi dai voie să-ţi povestesc
crimele, domnule Bulos, sau vrei să le recunoşti nesilit şi de bună
voie?
Sulban: Vreau să fii mut ca mormântul şi adormit ca o inimă
de bătrân .
Salim Muawwad: Atunci, să vorbesc . . .
Sulban: După cum văd, astăseară ţi-ai pus în minte să mă
distrugi.
Salim Muawwad: Nicidecum. Vreau, doar, să spun oamenilor
acestora ce ţi s-a întâmpla, ca să audă şi să judece singuri.
Domnişoara Elena (câtre Muawwad): Haide, vorbeşte!
(adresându-se lui Su/ban): poate că această "crimă" despre care vrea
să ne vorbească Muawwad este doar una dintre virtuţile tale.

321
 INTEGRALA KHALIL GJBRAN - V OL. 1

Sulban: N-am comis nici o crimă şi n-am dobândit mc1 o

virtute şi nici un merit. Întâmplarea despre care vorbeşte amicul
nostru nici nu merită a fi pomenită. Apoi, nu vreau să pierdeţi timpul
cu asemenea fleacuri.
Dra. Elena: Prea bine! Să auzim!
Salim Muawwad (isi aprinde ţigara şi se aşează lângă Yusuf
Masarra): Aţi asuzit, desigur, domnilor, că băiatul lui Jalal Başa s-a
însurat şi aţi aflat, fără doar şi poate, că, ieri, tatăl ginerelui a oferit o
serată la care i-a poftit pe toţi fruntaşii urbei (arătând spre Sulban):
L-a chemat şi pe acest zănatic, dar şi pe mine, din pricină că lumea
mă crede un fel de umbră nedezlipită a domnului Bulos, o umbră
care se mişcă atunci când se mişcă el şi stă pe loc după cum se
opreşte el, o umbră a acestui Bulos care nu ar dansa decât după cum
îi cânt eu.Am ajuns mai târziu la casa lui Jalal Başa, căci Bulos al
nostru, ca orice rege, nu poate ajunge undeva decât cu întârziere.
Erau adunaţi acolo veliul , episcopul şi alţii, nemaivorbind de
53

frumuseţile feminine ale oraşului, elita literară, de toţi notabilii mai

mari sau mai mici. Ne-am strecurat printre căţuile cu miresme
fumegânde şi printre cupe cu vin şi toată lumea se uita la Bulos ca la
un înger căzut din ceruri. Doamnele se întreceau să-i ofere cupe,
că11i de vizită, flori, întocmai cum făceau femeile din vechea Atenă
la întoarcerea eroilor din război. Una peste alta, Bulos al nostru a
devenit, de la bun început, ţinta atenţiei şi cinstirii. Mi-am luat lăuta
şi am ciupit câteva acorduri până când Bulos a catadicsit să-şi
dezlipească dumnezeieştile - i buze şi să îngâne un vers„ unul singur,
din poema lui Ibn Al-Farid: "toţi ştiu bine meşteşugul uitării, numai
eu sunt sortit, in iubire, trădării". Toată lumea asculta cu gâturile
întinse ca şi cum un duh se coborâse de dincolo de eternitate să le
murmure în urechi cântece sacre de vrajă. Apoi, Bulos a amuţit.
Sigur, musafirii au rămas nemişcaţi, gândind că, după ce va sorbi o
înghiţitură, domnul Bulos îşi va continua melodia. Bulos, însă,
nimic!
Bulos Sulban: Te rog să te opreşti . Nu sunt dispus să ascult
istoria asta stupidă şi am credinţa că nici prietenilor noştri nu le
place flecăreala asta lipsită de sens.
Yusuf Masarra: Lasă-n e, te rugăm. Vrem să ascultăm mai
departe.

53
Wali, veliu, : locţiitor sau reprezentant al autorităţii
centrale în provinciile otoman

322
 FURTUNILE

Bulos Sulban (ridicându-se): Bag seama că în locul prezenţei

mele alături de voi, preferaţi sporovăiala. Prea bine, eu plec.
Dra. Elena (aruncând lui Bulos o privire plină de înţeles): la
loc, te rog, Bulos! Îţi făgăduiesc că, oricare ar fi povestea, noi vom
sta alături de tine (Bulos se aşează, resemnat)
Salim Muawwad: Aşa cum spuneam, parfumatul, slăvitul
Bulos a murmurat un singur vers, apoi a tăcut. Vreau să zic, deci, că
a oferit acelor flămânzi sărmani doar o fărâmă din hrana zeilor, apoi
a răsturnat masa, a spart cupele şi tipsiile, amuţind, după aceea, ca
Sfinxul în nesfârşirea nisipului. Doamnele s-au dus la el, una după
alta, să-i ceară, cu cele, mai drăgălaşe cuvinte, un alt cântec, dar le-a
respins pe toate: "am gripă, mă doare în gât". L-au rugat şi fruntaşii
şi bogătaşii care se aflau de faţă, ploconindu-se .înaintea lui.
Zadarnic! A rămas neclintit şi neînduplecat de parcă Dumnezeu îi
schimbase inima cu o bucată de piatră. După miezul nopţii şi după
atâta rugă, Jalal Başa l-a poftit într-o odaie alăturată şi, punându-i în
palmă un purcoi de galbeni, i-a zis: "Bulos Efendi, de dumneata
depinde dacă petrecerea noastră se va sfârşi în bucurie sau în tristeţe .
Te rog să primeşti de la mine acest dar modest pe care să nu-l socoţi
plată sau răsplată, ci semn al dragostei pe care ţi-o port. Nu-mi
înşela speranţele şi nu lăsa de izbelişte aşteptările oaspetilor pe care-
i vezi". În clipa aceea, domnul Bulos s-a ridicat cât er~ de înalt, cu
un aer de mândrie întipărit pe chip şi, aruncând banii pe fotoliul de
a lături, ca un rege învingător, i-a spus gazdei: "Mă jigneşt, Jalal
Başa. Ba chiar mă umileşti. N-am venit în casa ta ca să cânt şi să îmi
vând glasul pe bani. Am venit ca oricare altul din oaspeţii tăi, pentru
a-ţi face urare de bine". Abia atunci, Jalal Başa şi-a pierdut cumpătul
şi răbdarea, rostind vorbe reci care l-au făcut pe sensibilul Butros să
plece de îndată, furios. Ce puteam să fac eu, bietul de mine? Mi-am
luat lăuta şi am plecat după el, lăsând în urmă chipuri frumoase,
baiuri subţiri, vinuri bune şi mâncăruri alese. Ei da, am sacrificat
totul pe altarul acestui înfumurat care, până acum, nu a catadicsit
nici măcar să îmi mulţumească, necum să-mi aprecieze eroismul şi
să recunoască dragostea şi fidelitatea pe care i le arăt.
Yusuf Masarra (râzând): Frumoasă poveste, într-adevăr!
Salim Muawwad: N-am ajuns, încă, la sfârşit, aşteptaţi!
Frumosul vine abia la sfârşit. Un sfârşit pe care mi şi-I-ar fi imaginat
nici Ahriman al perşilor, nici Şiva al indienilor.'
Sulban (adresându-se drei. Elena): Am rămas aici din respect
şi consideraţie pentru tine. Acum te rog să-i ceri broscoiului acesta
să înceteze.

323
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - VoL. 1

Elena: Bulos, lasă-l să vorbească, ţi-am spus că oricare ar fi

sfârşitul, vom fi cu toţii de partea ta, trup şi suflet.
Salim Muawwad (aprinzându-şi un nou trabuc): Am plecat de
la Jalal Başa blestemând: Bulos pe toţi bogătaşii şi toţi fnmtaşii, eu
blestemându-l pe el, în gând, desigur. Apoi ... Credeţi că, după toate
acestea, ne-am despărţit, ducându-ne fiecare acasă? gândiţi că în
felul ăsta ne-am încheiat noaptea? Ascultaţi şi vă miraţi. Ştiţi că
peste drum de Jalal Başa se află casa lui Habib Saada, amândouă
despărţite printr-o mică grădină. Mai ştiţi că Habib Saada este unul
dintre multiubitorii de dame, muzică, vinuri şi mare admirator al
acestui afurisit (arată spre Bulos). Când am ieşi de la Paşă, Bulos s-
a oprit în mijlocul caldarâmului, frecându-şi fruntea vreme de un
minut, ca un comandat de oşti în pragul unei mari bătălii, apoi a
pornit hotărât spre casa lui Habib unde a apăsat hotărât butonul
clopoţelului de la uşă. Habib a ieşit în cămaşă de noapte, frecându-şi
ochii şi bolborosind cuvinte neînţelese. Când l-a văzut pe Bulos şi
m-a văzut şi pe mine cu lăuta la subsuoară, s-a dezmeticit dintr-o
dată şi ochii au prins a-i sclipi de parcă s-ar fi deschis toate cerurile
şi a dat strigăt de bucurie: "Cine vă aduce la mine în ceasul acesta
sfânt?". l-a răspuns Bulos: "Am venit să sărbătorim la tine
încuscrirea lui Jalal Başa". "Adică palatul lui Başa a fost prea
neîncăpător pentru voi şi aţi venit la bordeiul acesta ca vai de el?" s-
a mirat Habib şi tot Butros l-a lămurit: "N-au, zice el, n-au pereţii
casei lui Jalal Başa urechi potrivite să audă lăuta şi cântul. De asta
suntem aici. Destupă o sticlă de arak , pune pe masă o tipsie cu
54

mezzeh şi nu mai lungi vorba." În sfârşit, ne-am aşezat în jurul

55

unei măsuţe, iar Bulos, sorbind un păhăruţ sau două, s-a ridicat să
deschidă grădina dinspre casa lui Jalal Başa, apoi mi-a întins lăuta,
dându-mi ponmcă: "la-ţi cârja ta, Moise, prefă-o în şarpe şi pune-o
să înghită toate viperele Egiptului! Cântă un nehavend. Loveşte
strunele mult şi tare!". Am luat instrumentul, căci robul nu poate
decât să arate supunere, şi am prins a cânta. Bulos s-a întors către
casa lui Jalab Başa şi vocea lui a prins să răsune putemic.(Sa/im se
opreşte câteva clipe. Aerul flegmatic de pe chipul său dispare şi îi ia
locul o undă de preocupare şi gravitate) "Îl cunosc pe Bulos de
cincisprezece ani. Îl ştiu de pe vremea când eram amândoi la şcoală
şi l-am auzit cântând la bucurie şi la tristeţe, l-am ascultat bocind ca

54
Băutură tradiţională arabă, preparată din struguri şi aromatizată cu
anason. Asemănătoare cu secărica .
55
Gustări arăbeşti, antreuri

324
 FURTUNILE

mama care şi-a pierdut pruncul, suspinând că îndrăgostitul şi

strigând ca învingătorul. L-am auzit şoptind în liniştea nopţii, când
toată suflarea urbei şi urbea însăşi fuseseră adormite de somn, l-am
ascultat prin văile Libanului, laolaltă cu glasul îndepărtat al
clopotelor, umplând, parcă, de vrajă universul întreg. Da, l-am
ascultat cântând de mii de ori şi mi-am închipuit că îi cunosc toate
unduirile şi ungherele sufletului. Dar ieri noapte l-am văzut
întorcându- şi chipul înspre palatul lui Jalal Başa şi l-am auzit
cântând aceste stihuri:
"Pe cât mă plâng că inima-mi iubeşte,
Pe-atât mă arde dorul şi izbucneşte ... "
Când a cântat aceste cuvinte jucându-se cu ele aşa cum vântul
toamnei se joacă printre frunzele ruginite, mi-am spus: nu, n-am
ştiut nimic din sufletul lui Bulos, în afară de coaja care ne înveleşte.
Acum am ajuns la sâmburele lăuntric. Până cum i-am auzit limba,
acum îi ascult sufletul. Iar Bulos a continuat, trecând de la un cântec
la altul, până când am încercat sentimentul că un sobor de suflete
îndrăgostite pluteşte prin aer şoptind, bătând din aripi, chemând şi
reînviind amintirea trecutului celui îndepărtat, trezind din somn
visele şi speranţele omului. Da, domnilor, azi noapte omul acesta a
urcat scara artei până la stele şi este de minune şi este de minune că
nu s-a prăbuşit la pământ înainte de sclipirile zorilor. Nu a contenit a
cânta până ce nu şi-a văzut toţi duşmanii căzuţi la picioarele lui, cum
se spune la Psalmi. Unii dintre ei coborâseră în grădină, oprindu-se
sub coroanele pomilor, încremeniţi, fascinaţi, exaltaţi, robiţi voinţei
acestui mag care îi poseda, umplându-le sufletele cu elixirul zeiesc.
O parte din ei îl chemau, promiţându-i toate câte există, alţii
implorându-l sau blestemându-l. Am auzit, apoi, de la un oaspete, că
Jalal Başa se frământa precum leul în cuşcă, trecând dintr-o odaie În
alta, furios, blestemându-l pe acest Sulban, înfuriat pe oaspeţii săi şi
pe toţi cei care fugiseră în grădină luându-şi cu ei cupele de arak,
tipsiile cu gustări. Asta s-a întâmplat. Aveţi ceva de spus despre
acest geniu nebun?
Khalil Bey: Minunată întâmplare şi nemaivăzută. Dacă vreţi să
ştiţi ce gândesc, iată: eu, unul, sunt dintre admiratorii lui Bulos
Sulban dar, cu tot respectul pe care i-l port, cred că ieri a săvârşit o
greşeală. Ar fi putut foarte bine să cânte acasă la Jalil Başa, aşa cum
a cântat şi la Habib Saada. Putea să dăruie şi să primească bucurie
din partea lumii (către Yusuf Masarra):Dumneata ce crezi, Yusuf
Efendi?
Yusuf Masarra: Eu unul nu-l judec pe Sulban şi nici nu mă
zbat să-i dezvălui secretele. Este, la urma urmelor, o chestiune care-l

325
 INTEGRALA KHALIL G IBRAN - V OL. 1

priveşte numai pe el. Sufletul artiştilor şi, mai ales, al muzicienilor,

nu este ca sufletele oamenilor de rând. Nu e nici corect, nici drept să
le măsurăm faptele şi gândurile cu măsurile pe care le folosim noi ca
să-i înţelegem pe ceilalţi . Artistul - şi mă gândesc la acel artist care
ştie să dea înfăţişări noi ideilor şi simţămintelor sale - este un soi de
străin în sânul neamului său, străin în patria sa, ba chiar aş spune că
este un străin în lumea aceasta. Artistul merge spre răsărit atunci
când toată lumea se îmbulzeşte spre asfinţit, este cârmuit de fapte
lăuntrice pe care el însuşi nu ştie să le explice. Este cel care se
bucură printre cei disperaţi şi se simte străin printre cei care se
veselesc, neputincios printre cei puternici şi preaputernic printre cei
slabi. Artistul este deasupra legilor, fie că ne place sau nu.
Khalil Bey: Vorbele acestea ale dumitale nu se deosebesc prea
mult de cele ce scrii în articolele despre belle-arte. Să-mi fie îngăduit
a spune, încă o dată, că spiritul apusean, spiritul francez pe care-l
îndrăgeşti va fi cauza decăderii şi a dispariţiei noastre ca popor şi ca
naţie.
Yusuf Masarra: Socoteşti că faptele de azi-noapte ale lui
Bulos Efendi sunt reflectare a spiritului francez pe care dumneata îl
deteşti şi îl negi?
Khalil Bey: Cele ce a făcut Bolos Efendi mă surprind. O spun
cu tot respectul pentru persoana domniei sale.
Yusuf Masarra: Nu este liber Bulos să facă ce pofteşte şi când
pofteşte cu vocea şi arta sa?
Khalil Bey: Sigur că este liber să facă ce vrea, dar eu gândesc
că viaţa noastră socială nu se potriveşte cu o asemenea formă de
libertate. Înclinaţiile, obiceiurile, tradiţiile noastre nu dau dezlegare
individului să se poarte aşa cum s-a purtat Bulos Efendi, fără să se
aşeze, de bună voie într-o situaţie incomodă.
Dra. Elena: Disputa dumneavoastră este, fără doar şi poate, pe
cât de plăcută, pe atât de fo lositoare. Bulos, însă, poate să se apere şi
singur, cred.
Bulos Sulban (după o tăcere mai lungă): Aş fi dorit tare mult
ca Salim să nu fi vorbit despre asta. Aş fi voit, chiar, ca întâmplarea
din noaptea trecută să se fi şters din memorie odată cu noaptea
trecută însăşi. Dat fiind, însă, că mă aflu într-o situaţie incomodă,
după cum spune Khalil Bey, mă vă obligat să spun ce gândesc în
această problemă. Ştiţi la fel de bine ca mine că mai toţi oamenii
care mă cunosc îmi aduc acuzaţii şi critici. Unii spun că aş fi prea
răsfăţat, alţii, că sunt un uşuratic şi - nu-i aşa? - cei ca mine sunt
lipsiţi de onoare. Care să fie, oare, cauza acestor critici care rănesc?
Sigur, asta ţine de etica mea. Da, de morala mea pe care nu sunt în

326
 FURTUNILE

stare s-o schimb şi pe care, chiar de aş fi în măsură, nu aş vrea să o

schimb. De ce este lumea atât de interesată de mine şi de atitudinea
mea? De ce nu mă ignoră, de ce nu mă uită? În oraşul nostru nu
lipsesc muzicienii, cântăreţii de circumstanţă, nu sunt puţini cei gata
să-şi vândă harul, ideile, simţămintele, să-şi vândă chiar sufletele
pentru un pumn de arginţi sau pentru o carafă de vin. Bogătaşii şi
notabilităţile noastre ştiu asta şi de aceea îi vedem întrecându-se să-i
cumpere pe artişti pe un preţ de nimic, să-i arate prin casele şi
palatele lor aşa cum îşi arată caleştile şi echipajele prin pieţele
publice şi pe străzi. Da, domnii mei, în Orient oamenii de artă sunt
consideraţi slugi şi nimic altceva, siliţi să cânte la nunţi şi la
zaiafeturi, sau să bocească la pomeni şi la morţi, după trebuinţă -
scule folosite, fără deosebire, la bucurie şi la tristeţe. Iar atunci când
nu există pricină nici de bucurie, nici de tristeţe, sunt daţi de-o parte,
uitaţi ca o marfă lipsită de trebuinţă. Nu-i critic pe bogătaşi şi pe
fruntaşii urbei, ci pe artişti, pe poeţi. Ei trebuie să se respecte pe sine
înainte de a aştepta respectul din partea altora. Îi critic pentru că nu
preferă să moară în loc de a accepta impostura şi umilinţa.
Khalil Bey (agitat): Bine, dar azi noapte lumea ţi-a arătat toată
bunăvoinţa, au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să te simţi în largul
tău şi să le faci cinstea cu un cântec, cu unul singur. Crezi că a cânta
în casa lui Jalal Başa înseamnă înjosire şi umilinţă?
Bulos Sulban: Dacă aş fi putut să cânt în casa lui Jalal Başa, aş
fi făcut-o . Dar, uitându-mă în jur, n-am văzut decât oameni care, din
cântec nu ştiu să deosebească decât zornăitul arginţilor, natabiliţăti
pentrn care viaţa nu are valoare decât dacă îi înalţă pe ei şi îi coboară
pe ceilalţi. N-am văzut pe niciunul în măsură a deosebi între
nehavend şi îndrăgostiţii din Esfahan şi asta m-a împiedicat să-mi
deschid inima înaintea unor orbi şi să-mi arăt tainele sufletului unor
surzi. Muzica este un limbaj al sufletului, şuvoi tainic scurgându-se
între sufletul muzicantului şi spiritele celor care ascultă. Dacă nu
există acele suflete care să asculte şi să priceapă ceea ce aud, atunci
sunetul îşi pierde curajul de a se arăta în întregul său adevăr, de a-şi
dezvălui armoniile şi tăcerile dinlăuntru. Muzica este ca o chitară cu
strunele sensibile şi vibrânde. Or, dacă acestea îşi pierd încordarea,
nu mai sunt altceva decât nişte fire de cânepă. (Tace, făcând câţiva
paşi prin odaie, apoi îşi reia monologul, vorbind încet): Acasă la
Jalal Başa, corzile sufletului meu s-au muiat văzând în jurul meu
bărbaţi şi femei falşi, imitatori, dizgraţioşi, sfidători. Bunăvoinţa pe
care ziceţi că mi-a arătat-o a fost pricinuită de refuzul şi de tăcerea
mea. Dacă aş fi făcut aşa cum fac toţi aşa-zişii artişti care cântă ca
broaştele lacului, nimeni nu m-a luat o clipă în seamă.

327
 INTEGRALA KHALIL GmRAN - V OL 1

Khalil Bey (întrerupându-l afabil): Da, şi după aceea ai plecat

la Habib Saada. Şi pentru că te-ai simţit vexat - nu pentru altă
pricină - ai cântat până dimineaţa.
Bulos Sulban: Am cântat până dimineaţa pentrn că am vrut să­
mi descarc sufletul, să mă eliberez de o povară pe care simţeam că o
port în spate. Pentru că am vrut să mă înfrunt cu noaptea aceea, cu
viaţa, cu Timpul, pentru că mi-a fost dor să-mi încordez iarăşi
strunele care se dezacordaseră în casa lui Jalal Başa. Dacă dumneata,
Khalil Bey, crezi că. a fost vorba de orgoliu vexat, eşti liber să crezi
ce pofteşti . Muzica este o pasăre liber care zboară când vrea şi
coboară când vrea pe pământ. Nimic pe lumea aceasta nu o poate
împiedica şi nu o poate ţine înlănţuită. Arta este spirit sacru care nu
se vinde şi nu se cumpără iar noi, orientalii, ar trebui să înţelegem
acest adevăr de nediscutat. Cât despre adevăraţii noştri artişti - care
sunt mai rari decât fosforul roşu - ei trebuie să-şi trebuie să-şi
respecte propriul spirit ca pe un potir în care Divinitatea a vărsat
elixirul ceresc.
Yusuf Masarra: Sunt de aceeaşi părere cu tine, Bulos. Nici nu
port să spun cât m-a tulburat această discuţie . Tu eşti copil al artei,
eu doar un cercetător al acesteia. Diferenţa între noi este precum
distanţa care separă agurida de vinul vechi.
Salim Muawwad : Sulban vorbeşte de parcă ar cânta. Nu
trebuie decât să-l asculţi şi te laşi convins.
Khalil Bey: Eu nu sunt convins şi nici nu voi fi. Filosofia asta a
voastră este tot un fel de boală venită de la străini .
Yusuf Masarra: Dacă l-ai fi auzit cântând pe Sulban, ai fi fost
convins, Khalil Bey, şi ai fi dat uitării filosofia.(/ntră servitoarea
care se adreseaz Domnişoarei Elena, anunţând-o că a scos
prăjiturile din cuptor) Poftiţi, fraţilor, am pregătit nişte dulciuri pe
cinste.(Yusuf" Masarra, Khalil Bey şi Sa/im Muawwad părăsesc
încăperea în care rămân doar Bulos Sa/man şi Dra. Elena. Drepţi,
În mijlocul odăii, privindu-se unul pe altul cu ochi luminoşi)
Dra. Elena (în şoaptă): Ştii că te-am ascultat toată noaptea?
Sulban (surprins): Ce vrei să spui , Elena, sufletul meu"
Dra. Elena (şovăitoare): Ieri am fost la sora mea, Mariam. Am
rămas peste noapte la ea, pentru că bărbatul îi este plecat şi se teme
să petreacă singură noaptea.
Sulban: Nu cumva casa cumnatului tău este cea din drumul
către pădure?
Dra. Elena: Da, nu o desparte decât o străduţă îngustă de casa
lui Habib Saada.
Sulban: Şi m-ai auzit cântând?

328
 FURTUNILE

Dra. Elena: Ţi-am auzit chemarea sufletului, de la miezul

nopţii până în zori. Te-am ascultat de parcă ar fi vorbit Dumnezeu.
(Din încăperea alăturată se aude glasul lui Yusf Masarra:
"Haide, Bulos, veniţi, se răceşte mâncarea!". Bulos şi Elena pleacă .
Cortina.)

Poetul din Baalbek

1
Cetatea Baalbek, în anul 112 înainte de Christos.
Prinţul stătea pe tron, înconjurat de torţe aprinse şi căţui în. care
ardeau parfumuri şi având de-a dreapta şi de-a stânga pe marii
dregători şi preoţi, iar în faţă, şiruri de soldaţi şi robi, nemişcaţi ca
nişte statui încremenite cu faţa spre soare.
După ce preoţii îşi sfârşiră litaniile, trăgându-şi sufletul, cel
dintâi dregător veni înaintea prinţului, vorbindu-i cu un glas slăbit de
poverile bătrâneţii:
- Mărite prinţ, ieri în cetatea noastră s-a ivit un înţelept ciudat
de la ţara India, vorbind lucruri despre care nu s-a mai pomenit până
azi. Zice, astfel, cum că sufletul omului poate să treacă dintr-un trup
de carne în altul, şi dintr-o generaţie în alta, până atinge perfecţiunea
şi trece în rândul zeilor. La ceasul asfinţitului, a venit la palat,
cerând să te vadă şi să-ţi vorbească de învăţăturile lui.
Prinţul zâmbi, clătinându-şi capul:
- De la ţara Indiei vin multe ciudăţenii şi minunăţii. Aduceţi-l,
să îl ascultăm . ·
Nu peste multe clipe, intră un bătrând tuciuriul la chip, cu
înfăţişare blândă, cu doi ochi mari care vorbeau fără cuvinte despre
taine de nepătruns şi despre ciudate apucături. După ce se înclină, îşi
ridică fruntea şi prinse a vorbi despre puterea lui de a face ca
sufletele să treacă dintr-un trup în altul şi dintr-un loc în altul,
căutând să atingă perfecţiunea, gândind în prezent la păcatele
săvârşite în alte vremi şi folosindu-se într-o ţară de roadele semănate
în al tă ţară.
După multă asemenea vorbă, văzând că pe chipul prinţului s-a
aşternut plictiseala, întâiul dregător se apropie de înţeleptul bătrân,
şoptindu-i la ureche: "Ajunge! Vei mai putea vorbi şi în altă dată"
Ascultând, înţeleptul s-a tras înapoi, aşezându-se printre preoţi,
cu pleoapele coborâte, ca ş i cum ochii săi ar fost obosiţi de atâta.
privit către ascunzişurile şi tainele exi stenţei.

329
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

După un moment de linişte adâncă precum transa profeţilor,

prinţul căută de-a dreapta şi de-a stânga şi întrebă:
- Unde este poetul nostru? A trecut multă vreme de când nu 1-
am mai văzut. Înainte venea noapte de noapte la divanurile pe care
le ţineam. Acuma ce este cu el?
l-a dat răspuns unul dintre preoţi, zicând:
- Să fie o săptămână de când l-am văzut. Se afla sub bolţile de
la templul zeiţei lştar, privind cu ochi goi şi trişti către zarea
îndepărtată, parcă îşi pierduse printre nori vreun poet sau vreo odă.
-Eu, zise un dregător, l-am zărit ieri în păduricea de pini şi
plopi. l-am dat bineţe, dar nu mi-a răspuns, cufundat în marea
gândurilor şi a viselor lui.
Apoi a vorbit mai marele eunucilor:
-Eu l-am întâlnit azi în grădina palatului. Era tras şi veşted la
chip, cu genele umezite de lacrimi şi cu răsuflarea grea ca de moarte.
Cu o voce întristată, prinţul dădu poruncă:
- Mergeţi de-I căutaţi şi aduceţi-l mai degrabă, căci starea lui
mă îngrijorează.
Robi şi oşteni plecară să îndeplinească porunca, în vreme ce
prinţul şi dregătorii rămaseră acolo, muţi, privind de parcă în locul
acela ar fi văzut o fantomă fără de formă.
Iar după un timp de vreme, înaltul eunuc se întoarse,
aruncându-se la picioarele tronului ca o pasărea doborâtă de vârful
săgeţii.
- Ce veşti aduci? Vorbeşte! Îl îndemnă prinţul, iar negrul îşi
ridică fruntea, zicându-i cu glas tremurat:
- Este mort. L-am găsit fără viaţă în grădina palatului.
Prinţul se întunecă la chip, cuprins de o întristare nemăsurată.
Porni, având înainte robi purtători de făclii şi în urmă preoţi şi
dregători. Ajungând la marginea perdelelor de migdal şi de rodiu,
lumina galbenă a făcliilor le arătă trupul nemişcat, întins în iarbă ca
o creangă de trandafir ofilit.
- Priviţi, dădu strigare unul dintre tovarăşii prinţului, uitaţi-vă
cum îşi ţine harfa la piept. Parcă ar fi doi îndrăgostiţi care s-au juruit
unui altuia să nu se lase despărţiţi nici în moarte.
- Şi ochii tot către cer i-au rămas. Căutând printre stele umbra
nevăzută a închipuirilor lui, zise unul altul dintre cei aflaţi în gloata
aceea.
Marele preot se apropie de urechea prinţului:
- Stăpâne, va să-l îngropăm în sfântul templu al zeiţei lştar.
Pune să iasă norodul spre a-i face alai de îngropăciune, pune efebii
să-i cânte lamentaţiile funebre, şi pune fete fecioare să- l stropească

330
 FURTUNILE

în petale de trandafiri. Să îi fie trecerea şi petrecerea fără asemănare,

cum fără de asemănare a fost şi el.
Prinţul clătină capul cu privirile plouate asupra ochilor reci ai
poetului, apoi murmură abia auzit: Nu ... Nu ... dacă nu am fost
vrednici a-l preţălui
-Nu ... Nu ... Dacă nu am ştiut atât vreme cât s-a aflat în viaţă,
înmiresmând văzduhul şi umplând fruntariile pământului cu imnele
lui, cum vom putea să îl cinstim, zeii şi ştimele imaşurilor şi
ponoarelor îşi vor râde de noi dacă vom face aceasta. Să fie culcat în
aşternut de pământ chiar în palma aceasta de humă în care şi-a
petrecut obştescul sfârşit şi să nu fie despărţit de jumătatea lui care
s-a numit harfă. Iar de se află printre voi, oarecine care sfinţeşte că
se cuvine a-i aduce cinste, atunci să meargă poftitorul acesta să
spună progeniturilor Prinţului că nesocotite Poetul şi să-l lase, apoi,
a se stinge neştiut şi însingurat.
Se întoarse, cătând în jur:
- Unde este înţeleptul carele a venit înspre noi de la Indii?
- Iată- mă, stăpâne al meu, zise acesta, venind înainte dintre
locul unde era.
-Spune-mi, înţeleptule, au, oare, zeii tăi, puterea de a coborî
înapoi pe pământ, un prinţ pe care să îl prefacă, reîntruchipându-l
poet? Poate sufletul aceasta al meu să se mute în trupul unui înger
fără de preţ? Poate el să se treacă într-un spirit şi într-un trup de
poet? Îngăduie, oare, legile şi canoanele Universului să se întoarcă
sufletul acesta spre a se aşeza, încă o dată, în căuşul eternităţii, ca să
prefacă vieţuirea în imn şi a bucura inimile cu ofrande şi daruri?
Iar înţeleptul răspunse:
- Toate cele pe care spiritele le voiesc, spiritele acestea pot să Je
aibă. Legea care aduce primăvara înapoi după trecerea iernii va să te
facă pe tine, încă o dată, prinţ slăvit şi pe el cântăreţ fără asemuire.
Cu chipul înseninat, prinţul se întoarse la palatul său, cugetând
la zisele înţeleptului de la Indii. "Aşadar, tot ceea ce spiritul îşi
doreşte, poate să aibă? .. ."

2
Egipt, la Cairo, în anul Domnului 1912.
Cununa de raze a Lunii poleieşte oraşul. Iar prinţul acestei
cetăţi se află aşezat pe terasa palatului său, lăsându-şi privirile să
rătăcească în limpezimile bolţii. Cugetă la toate generaţiile şi
veacurile care s-au perindat, una după alta, pe malurile Nilului. cel
bătrân, la faptele atâtor regi cuceritori· care s-au oprit, în faptele lor,

331
 INTEGRALA KHALIL GrnRAN - V OL. 1

de alţi regi care şi ei s-au oprit, striviţi de măreţia mută a Sfinxului,

la şirurile atâtor neamuri mânate de vremuri şi veacuri pe aceste
meleaguri dintre pietrele Piramidelor până la strălucirea palatului
56
Abidin
Năpădit de gânduri şi de visări, s-a întors c ătre tovarăşul său de
petreceri, aşezat lângă el:
- Noaptea aceasta îndeamnă la gânduri şi la poezie, îi zise. Aş
vrea să ascult cel mai nou cântec.
Artistul s-a înclinat a supunere şi a prins a psalmodia stihurile
unui dintre poeţii preacunoscuţi, dar prinţul îl opri cu un gest:
- Ţi-am spus de cel mai nou cântec ... De cel mai nou.
Încă o dată, cântăreţul s-a înclinat, prinzând a da glas unm
muwaşşah din Andaluzia
57

- Vreau un poet din zilele noastre, i-a zis prinţul, încă o dată .
Poetul şi-a dus degetele la frunte, gândind, parcă pentru a-şi
aduce la lumină, din străfundurile memoriei, toate cântecele pe care
le învăţase. Apoi, cu chipul şi cu ochii strălucitori, a început a
psalmodia câteva emistihuri care aveau în curgerea lor un răsunet
magic, sensuri şi subînţelesuri ascunse, pline de poezie şi umplând
inima de simţăminte nedesluşite.
Prinţul îl urmărea, vrăjit de efluviul sunetelor, simţind cum o
mână străină îl trage din locul acela, spre a-l duce în alte ţinuturi
necunoscute.
- Ale cui sunt aceste versuri, întrebă?
- Ale poetului de la Baalbek, îi răspunse artistul.
Poetul din Baalbek! Un nume vechi, foarte vechi, dar atât de
nou şi de proaspăt, redeşteptând chipul unor zile uitate, ale unor
amintiri adormite, înjghebând, ca prin ceaţă . Icoana chipului unui
tânăr mort îmbrăţişându-şi harfa înaintea unor cohorte de preoţi, de
ostaşi şi de dregători .
Imaginile acelor zile se trecură prin ochii prinţului,
destrămându-se, apoi, ca visele în primele luciri ale zorilor. Se
ridică, adunându-şi braţele peste piept şi prinse a merge încet,
murmurând versetului unui profet arab: "Morţi aţi fost şi aţi înviat,
apoi din nou aţi înviat, pentru a vă întoarce la El. "

56
Vechi palat din Cairo, reşedinţă a conducătorilor Egiptului, azi unul dintre
sediile prezidenţiale.
57
Formă de poem cu rimă variabila, specific poeziei arabe din Spania
musulmană . Utilizat frecvent drept susţinerea textuală pentru transpuneri
muzicale.

332
 FURTUNILE

-Ne bucură venirea poetului din Baalbek printre noi. Îl vom

cinsti şi îl vom preţui după cum se cuvine, spuse el, întorcându-se
spre menestrelul Curţii. Apoi, cu un glas, coborât, continuă să
vorbească: poetul este o pasăre ciudată şi rară care uneori coboară
din înălţimile cerului, spre a veni să cânte acestei lumi. Iar dacă nu-l
întâmpinăm şi nu-i arătam cinstirea care i se cuvine, îşi deschide
aripile şi se întoarce în lumea lui.
Noaptea se destrăma, începând a-şi da deoparte straiul brodat
cu stele, spre a-şi îmbrăca mantia împodobită cu razele zorilor.
Sufletul prinţului, asemenea unei corăbii, se legăna printre
ciudăţeniile şi minunile fiinţării, printre ascunzişurile şi tainele ei ...

Veninul binelui şi al răului

Într-o dimineaţă pârguită de toamnă, cum sunt toate asemenea

dimineţi în nordul Libanului, sătenii din Tula se adunaseră în faţa
bisericii din mijlocul satului, sporovăind şi dându-şi cu părerea
despre pricina care îl va fi făcut pe Fares Rahhal să plece aşa, dintr-o
dată, fără a spune cuiva de ce şi încotro se îndreaptă. Numai
Dumnezeu ştia ce-l va fi făcând să-şi lase tânăra nevastă pe care şi-o
făcuse mireasă abia de o jumătate de an.
Fares Rahhal era şeicul şi mai marele satului, dregătorie pe care
o moştenise din tată-n fiu. Cu toate că nu trecuse de douăzeci şi
şapte de ani, firea lui impunea respect şi dragoste celor din sat.
Când, pe la mijlocul primăverii trecute, se logodise cu Suzana
Barakat, oamenii gândiseră: "ce băiat norocos! Nici n-a împlinit
treizeci de ani şi se bucură de tot ce poate să-i dăruie viaţa". Se.
înţelege, deci, că, trezindu-se în dimineaţa acelei zile şi aflând că
Fares Rahhal şi-a strâns agoniseala de bani, şi-a înşeuat iapa şi a
plecat fără să-şi ia rămas bun de la rude sau de la prieteni, sătenii din
Tula au fost peste măsură nedumeriţi, întrecându-se care mai de care
să-şi dea cu presupusa despre pricinile tainice care-l vor fi împins pe
Rahhal să-şi lase nevasta şi satul, casa, viile şi ogorul şi să plece
amrea.
Îndreptările după care se scurge viaţa în nordul Libanului ţin,
mai curând, de un fel de socialism cu totul aparte. Lumea de aici,
mânată de cauze fireşti, îşi împarte la un loc bucuriile şi necazurile,
căci dacă vreo năpastă sau întâmplare se abate asupra satului, toţi
caută să afle pricina, s-o desluşească şi să aştepte zile mai bune.
Acestui obicei i se datorează faptul că, în dimineaţa aceea _de
toamnă, sătenii din Tula îşi lăsaseră de-o parte treburile obişnuite,

333
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

venind în faţa bisericii, să discute, să întrebe şi să afle ongmea

acestei plecări a lui Fares Rahhal.
În aceste împrejurări îl găsi părintele Ştefan, parohul bisericii,
care se apropiase cu capul plecat şi cu faţa posomorâtă. Oamenii s-
au repezit să-l întrebe, dar, o vreme, n-a fost chip să vorbească,
preotul mulţumindu-se a păstra muţenia şi a-şi freca palmele ca unul
care se află la ananghie. Abia după o vreme a catadicsit să răspundă:
- Nu mă întrebaţi, rogu-vă, nu mă întrebaţi! Nu ştiu altceva, fiii
mei.decât că, până a se miji de ziua, Fares Rahhal a venit să-mi bată
la uşă şi, deschizând, l-am zărit în prag, ţinându-şi iapa de frâu, fiind
la faţă foarte abătut şi cu tulburare. L-am întrebat, mirându-mă, ce
pofteşte şi mi-a zis aşa: "Am venit să-mi iau bun-rămas, părinte, căci
plec peste mări şi ţări şi nu mă mai întorc în ţara asta câte zile voi
avea de trăit". Pe unnă, mi-a pus în palmă o scrisoare pecetluită
pentru tovarăşul său, Nagib Malik, cerându-mi să i-o dau eu însumi,
cu mâna mea. După care a sărit în şa, plecând în trapul mare, înainte
ca eu să pricep ce şi cum. Asta e tot ce ştiu, aşa încât să nu-mi cereţi
mai multe.
Un oarecare dintre săteni îşi dădu cu părerea:
- Numai scrisoarea trebuie să lămurească pricina. Nagib Malik
era cel mai bun prieten al său.
- Pe nevastă-sa ai văzut-o, părinte? Vru să ştie un altul.
- Am trecut pe la ea, după sfârşitul utreniei. Am aflat-o stând la
fereastră şi privind în gol, cu ochi reci, ca unul care şi-a pierdut
minţile. Şi dacă am întrebat, şi-a scuturat capul, zicând doar atât:
"Nu ştiu . .. Nu ştiu .. .". Pe urmă s-a pus pe plâns şi pe bocete, de
parcă era un copil.
Nici nu sfârşise preotul de vorbit, că întreaga suflare a rămas
încremenită auzind o detunătură de puşcă venind dinspre partea de
miazăzi a satului, apoi un ţipăt sfâşietor de femeie făcând să vibreze
văzduhul. Pe urmă, au luat-o cu toţii la fugă, bărbaţi, femei şi copii,
îngrămădindu-se ca împunş i de frică. Şi când au ajuns la marginea
livezii care înconjura casa lui Fares Rahhal, au văzut ceva care le-a
îngheţat sângele în vine şi minţile în capete. Nagib Malik zăcea în
ţărână, năclăit tot de sânge, iar lângă el, Suzana, nevasta lui Fares
Rahhal, care urla, smulgându-şi părul, sfâşiindu-şi vestmintele şi
gemând: "S-a omorât, şi-a luat singur viaţa, şi-a descărcat puşca în
piept. .. "
Preotul s-a apropiat de mortul întins la pământ. În palma
dreaptă avea scrisoarea pe care i-o dăduse în faptul zilei. Părintele a
desprins-o cu greu dintre degetele încremenite şi a vârât-o în

334
 FURTUNILE

buzunarul sutanei fără să-l vadă nimeni, apoi a făcut câţiva paşi
înapoi, acoperindu-şi faţa.
Trupul mortului a fost purtat la casa bietei lui mame care,
văzându-şi feciorul, s-a prăbuşit leşinată. Câteva femei au luat-o pe
Suzana, ducând-o, mai mult moartă decât vie, acasă.

*
Ajuns în odăiţa lui, părintele Ştefan încuie uşa, îşi puse
ochelarii pe nas şi, scoţând scrisoarea luată din palma lui Nagib
Malik, începu să citească cu voce tremurătoare:
Frate Nagib,
Mă despart de satul acesta, căci şederea mea azc1 nu aduce
decât nenorocire - ţie, nevestei mele şi mie însumi. Ştiu că eşti curat
şi cinstit la suflet şi că nu eşti în stare să-ţi înşeli tovarăşul şi
vecinul. Ştiu, aşijderea, că soaţa mea Suzana este tot atât de curată
şi neprihănită, dar mai ştiu că dragostea care ne leagă pe amândoi
este mai presus de a putea fi înţeleasă cu mintea. Nu poţi s-o opreşti
aşa cum nu poţi să opreşti valurile râului din valea Qadişa. Mi-ai
fost prieten, Nagib, încă de când, copii fiind, ne zbenguiam amândoi
prin lanurile de grâu şi în curtea bisericii. Jur pe Cel de Sus că mi-
ai rămas acelaşi prieten şi te rog să-ţi aduci aminte de mine în
viitor, aşa cum ţi-ai adus aminte şi în trecut. Dacă o întâlneşti pe
Suzana mâine, sau altă dată, spune-i că-mi e dragă şi că o iert. Mai
spune-i că mi-a fost milă de ea în toate dăţile când m-am trezit în
mijlocul nopţii şi am văzut-o îngenunchind la icoana Mântuitorului,
plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Nici o viaţă nu e mai
grea decât viaţa pe care o femeie trebuie să o petreacă între un
bărbat care o iubeşte şi un altul pe care-l iubeşte. Biata de ea, s-a
aflat intr-o necontenită zbuciumare, voind a -şi îndeplini îndatoririle
ca soţie şi neputând a-şi ascunde simţămintele de iubire. Eu plec în
locuri îndepărtate şi nu mă mai întorc la aceste ţinuturi, căci nu
voiesc a fi piatra pusă in calea voastră spre .fericire. Închei, frate,
rugându-te să-i rămâi credincios Suzanei şi s-o păstrezi până în
clipa din urmă, căci i se cade tot ceea ce un bărbat poate să
dăruiască femeii . Să rămâi, frate, acelaşi Nagib bun la inimă şi
mare la suflet şi Dumnezeu să te ţină.
Fares Rahhal
Terminând de citit, părintele Stefan îndoi hârtia, vârând-o la
loc, în buzunar şi veni să se aşeze la fereastră, privind spre vale, cu
chipul dintr-o dată întunecat de gânduri. Apoi se ridică pe
neaşteptate, ca şi cum ar fi descoperit printre hăţişurile minţii o mare

335
 INTEGRALA KHALIL GIBRAN - V OL. 1

taină şi un adevăr uriaş care stătuse ascuns sub o crustă. Şopti: "Cât
de prefăcut ai fost, Fares Rahhal, şi cât de rău cu feciorul lui Malik,
vrând să rămâi, în acelaşi timp, nevinovat şi cu mâinile nepătate de
sânge. I-ai dăruit venin amestecat cu miere şi pumnal înfăşurat în
mătase. I-ai trimis moartea printr-o scrisoare. Când a apăsat pe
tragaci, mâna ta a fost cea care i-a condus mâna şi voinţa ta ceac are
i~a îndrumat voinţa. Ah, cât de mârşav ai fost, Fares Rahhal!"
Părintele se întoarse, şezând pe scaun, pieptănându-şi barba cu
degetele şi zâmbind într-un fel plin de înţelesuri ascunse şi
înfricoşătoare ca drama.
Dintr-un scrin de alături luă un terfelog, prinzând a citi câteva
învăţături ale Sfântului Efrem Sirul. Din timp în timp, îşi ridica
privirile de pe slove, tresărind la bocetele femeilor care răzbăteau de
afară.

Poetul
Străin sunt pe lumea aceasta.
Străin sunt şi înstrăinarea este singurătate chinuitoare,
dureroasă, sălbatică, îndemnându-mă a tânji fără de contenire la o
ţară vrăjită pe care nu o cunosc şi pe care am aflat-o umplându-mi
visele cu vedeniile unui tărâm îndepărtat pe care ochii mei nu l-au
zărit niciodată.
Străin de ai mei şi de neamul meu, căci de îl întâlnesc pe
vreunul din ei, mă întreb cine este acesta, unde l-am cunoscut, ce
voinţă superioară mi l-a adus înainte şi de ce îl primesc lângă mine
şi îi vorbesc?
Străin de mine însumi, necunoscându-mi propria voce când o
aud, mirându-mă de fiinţa-mi ascunsă, când zâmbitoare, când
cufundată în plânsete şi tristeţi, suflet încercând să se înţeleagă pe
sine, necunoscut, ascuns, învăluit în ceaţă şi în tăcere.
Străin sunt de propriu-mi trup, căci şezând înaintea oglinzii, pe
chipul meu desluşesc ceea ce cu sufletul nu simt şi în privirile mele
nu este nici o reflectare a adâncimilor sufleteşti.
Mergând pe străzile oraşului meu, văd cum cârduri de copii
gureşi se iau după mine, strigând: iată- l pe orbul, să-i dăm bastonul,
ca să poată să meargă! Şi fug de ei cât de repede pot.
Un cârd de fete îmi iese în cale şi strigă: acesta este mut precum
piatra, să audă! Şi fug.
Apoi, ceata de bărbaţi care trec pe lângă mine, zicând: mut ca
monnântul este acesta, veniţi să îi dezlegăm limba! Şi mă îndepărtez
cu teamă.

336
 FURTUNILE

Întâlnesc un şir de bătrâni care mă arată cu degete tremurânde,

şoptind: iată- l
pe nebunul care şi-a pierdut minţile!

*
Străin sunt pe lumea aceasta.
Am călcat pământul în lung şi-n lat şi nu mi-am aflat locul de
baştină, nimeni nu m-a cunoscut şi nimeni n-a auzit de mine.
Mă trezesc odată cu zorii şi mă aflu închis într-o grotă
întunecoasă pe al cărei tavan mişună şerpii şi pe ai cărei pereţi
foşnesc gângănii respingătoare. Ies în lumină, urmat de umbra
trupului meu, călăuzit de închipuirile mele spre un ţel pe care nu-l
înţeleg, căutând lucruri pe care nu le pricep şi de care nu am
trebuinţă. Iar în ceasul amurgului mă întorc către adăpostul meu
făcut din pene de struţi şi din spini, lăsându-mă năpădit de gânduri
ciudate, amestecate, plăcute şi supărătoare, dulci şi amare, iar în
cumpăna nopţii, prin crăpăturile grotei prind să se strecoare spre
mine ielele vremurilor trecute, sufletele popoarelor uitate şi ne
privim unii pe alţii, le vorbesc încercând să mă fac înţeles şi îmi
răspund cu un zâmbet, încerc să le prind şi se împrăştie ca fuioarele
fumului .

*
Străin sunt pe lumea aceasta .
.Străin, şi nimeni nu ştie măcar un cuvânt din limba pe care o
vorbeşte sufletul meu. .
Rătăcesc pe câmpurile pustii şi văd cumpenele fântânilor
ridicându-se către ceruri din umbrele văilor, văd copacii goi cum
înverzesc, cum dau floare şi fruct spre a-şi împrăştia din nou
frunzele într-o singură clipă şi a-şi lepăda crengile care cad în humă
fremătând asemenea târâtoarelor.
Văd păsările cum se înalţă spre boltă cântând, spre a se prăbuşi,
apoi - femei goale, lipsite de podoaba pletelor, cu gâturile întinse,
privindu-mă doritoare printre pleoapele violete, zâmbindu-mi cu
buze trandafirii, cu dulceaţă de miere, întinzând către mine braţe
albe, mătăsoase, parfumate cu migdale amare şi lapte, dispărând,
apoi, precum aburii ceţii şi lăsând în aer ecoul râsului lor cristalin.
Sunt poet punând în stihuri ceea ce viaţa pune în cuvinte şi
făcând cuvinte din stihurile rânduite de viaţă.
Din această pricină sunt străin şi străin voi rămâne până în clipa
când nefiinţa mă va răpi şi mă va reda, în chipul acesta, patriei mele.

337
 Tiparul executat la
Tipografia „PROEMA" Baia Mare
str. Griviţei, nr. 32
tel./fax: 0262-278280
e-mail: ema@proema.ro