A n n i c k d e S o u z e n e l l e

Femininul fiinţei
Pentru a sfârşi cu
coasta lui Adam
 Colecţia Sophia este coordonată de George Bondor.

Lector: Florin Florescu

Tehnoredactor: Florentina Crucerescu
Coperta: Manuela Oboroceanu

ISBN 978-973-703-863-0

Le féminin de l’être. Pour en finir avec la côte d’Adam, Annick de Souzenelle

© Editions Albin Michel, Paris, 1997
© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013
700109 - Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
A n n i c k d e S o u z e n e l l e

Femininul fiinţei
Pentru a sfârşi cu
coasta lui Adam

Traducere de pr. prof. Gheorghe Popa

2 01 3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SOUZENELLE, ANNICK DE
Femininul fiinţei: pentru a sfârși cu coasta lui Adam /
Annick de Souzenelle; trad. de Gheorghe Popa. - Iaşi :
Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-703-863-0
I. Popa, Gheorghe (trad.)
396
•

Cuprins
Avertisment .............................................................................7
Introducere ..............................................................................9

Capitolul I. ’Ișah – Lilith ....................................................31

Capitolul II. Apa, tenebrele, noaptea ................................55
Capitolul III. Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah ......................69
Capitolul IV. Matriarhii .....................................................77
1. Lot şi Sara ....................................................... 79
2. Ribeqah ........................................................... 97
3. Leah, Zilpah, Bilah şi Raḥel ............................... 106

Capitolul V. „Femininul înlănţuie pe cel puternic” ....... 123

1. Rut ................................................................ 127
2. Estera............................................................. 138
3. Iudita ............................................................. 152
4. Sara, soţia lui Tobie .......................................... 164
5. Soţia lui Iov .................................................... 170

Capitolul VI. Prostituatele ............................................... 171

1. Tamara ........................................................... 177
2. Rahab ............................................................ 181

Capitolul VII. Maria şi femeile din Evanghelii............... 191

1. Maria ............................................................. 193
2. Samarineanca şi femeia adulteră .......................... 204
3. Fiica lui Iair şi femeia bolnavă
de pierderea sângelui ........................................ 207
4. Maria Magdalena, Marta şi Lazăr ........................ 211

Capitolul VIII. Maria şi Biserica ..................................... 223

1. Maria ............................................................. 225

5
 2. Comunitatea-Biserică ........................................ 232
3. Biserica, putere verticalizantă ............................. 240
4. Sacerdoţiul femeii ............................................ 251

Capitolul IX. Creierul drept şi creierul stâng.

Dreapta feminină .............................................................. 259
1. Cele două emisfere cerebrale .............................. 267
2. Dreapta şi stânga .............................................. 272
3. Înţelepciunea – Părintele dumnezeiesc, Inteligenţa –
Maica dumnezeiască......................................... 279

Capitolul X. Căutarea unei identităţi

pentru bărbat şi femeie ..................................................... 289
1. Femeia, păzitoarea căminului .................................. 303
2. Înţelegerea feminină ......................................... 310
3. Înţelepciunea bărbatului..................................... 315
4. Rigoarea feminină în faţa legilor ontologice.
Puterea .......................................................... 319
5. Milostivirea şi grandoarea bărbatului.................... 325
6. Puterea bărbatului............................................. 329

Capitolul XI. Cuvânt şi Duh. Eu şi Erosul ..................... 339

1. Erosul ............................................................ 342
2. Arătarea Duhului .............................................. 358

6
•

Avertisment

Pentru cuvintele ebraice, voi respecta transliteraţia

adoptată în mod general.
– Alfabetul ebraic nu are vocale. Astfel Ayin se
compune din trei consoane AYN.
– Un spirit lin (’) este aşezat înaintea vocalizării fran-
ceze a lui ’aleph, un spirit grav (‘) înaintea vocalizării lui
‘ayin. Astfel ’Ayin, „nimicul”, şi ‘Ayin, „izvorul”, sunt două
cuvinte foarte diferite.
– O liniuţă care subliniază literele b şi k (b, k) ne obligă
să pronunţăm aceste consoane ca v şi r.
– Litera h punctată (ḥ) se pronunţă ca o guturală,
aproximativ ca un r.

Câteodată voi face referire la unele din lucrările mele şi

atunci ele vor fi indicate prin abrevieri:

7
 Femininul fiinţei

S. du C., pentru Le Symbolisme du corps humain (ediţia

I, Dangles), Éd. Albin Michel;
L. ch. V., pentru La lettre, chemin de vie, Éd. Albin
Michel;
A. de F., pentru Alliance de feu (ediţia I, Deroy-Livres),
Éd. Albin Michel;
L’Égypte intérieur, pentru L’Égypte intérieur ou les dix
plaies de l’âme, Éd. Albin Michel;
Job sur ch. de L., pentru Job sur le chemin de la
Lumière, Éd. Albin Michel.

8
•

Introducere

„Bucură-te, Marie, cea plină de har”,

cântă Gabriel, îngerul trimis să vestească Mariei maternitatea
sa feciorelnică. Aceasta este prima salutare a cerului,
adresându-se pământului, în Evanghelii.
„Eu ştiu că tu eşti frumoasă”,
strigă Avraam, slăvind pe Sara, soţia sa. Acesta este primul
cuvânt adresat de un bărbat unei femei în Sfânta Scriptură.
Frumuseţe, plenitudine de har, maternitate, „slavă a băr-
batului”, va spune Sfântul Apostol Pavel, dar şi „slavă a lui
Dumnezeu” va adăuga el într-un registru mai subtil. Aceasta
este femeia pe care aş vrea să o omagiez în aceste pagini, eu,
care sunt la rândul meu femeie, purtând lăuntric o asemenea
frumuseţe, dar câteodată mult întristată pentru că nu reuşesc să
o aduc pe lume!

9
 Femininul fiinţei

Spunând aceste lucruri, ating deodată trei niveluri ale

femininului:
– femeia care sunt în planul biologic;
– femininul ca „cealaltă parte a lui Adam”, cea a inte-
riorităţii bărbatului şi femeii, despre care va da mărturie
această carte;
– şi, de asemenea, femininul umanităţii întregi (bărbaţi
şi femei) în raport cu Dumnezeu.
Umanitatea este „slava lui Dumnezeu” pe care Cuvântul
o aşază drept cunună a Creaţiei, în acel „Tu” născut din „Eu”-l
dumnezeiesc chiar din prima literă a lui Bereșit. Bereșit este
cartea Genezei, numită astfel în ebraică după cuvântul cu care
începe şi despre care Tradiţia ne asigură că el conţine tota-
litatea Legii (Torah). La rândul său, acest cuvânt (Bereșit),
după cum mărturiseşte aceeaşi Tradiţie, încredinţează taina sa
primei litere – beit. Litera beit deschide şi învăluie Cartea
noastră sacră. Ea este „Tu”-ul care a ţâşnit din „gura”
dumnezeiască asemenea unei seminţe de iubire ce se dăruie
„altuia”, care nu-şi poate dobândi alteritatea decât întrerupând
infinitul lui Dumnezeu!
Dar, o, minune, ea este ruptură şi non-ruptură! Însă-
mânţată de El, ea poartă infinitudinea sa; creată, ea este ma-
tricea Necreatului; faţă de El, Cel Unul, şi pătrunsă de El, ea
este „doi”; ea este, de asemenea, supusă dualităţii; constituită
din poli opuşi şi complementari, neavând nici unul putinţa de a
exista fără celălalt, ea este recapitulată în bărbat şi femeie.
Dincolo de orice dualitate, Dumnezeu Cel Unul nu se
revelează ca „bărbat”, ca arhetip al masculinului, decât în
relaţia sa cu Creaţia, care este în întregime feminină în relaţie
cu El şi în întregime este cuprinsă în litera beit ce are valoarea
numerică 2 şi o vocaţie, în mod fundamental, matricială. Prima
literă a cuvântului Bereșit, mister al Creaţiei şi al umanităţii
(bărbaţi şi femei), s-a născut din Nimic”, Me’Ayin în ebraică.

10
 • Introducere

Aşa ne spune Tradiţia1. Acest „Nimic” (’Ayin) este primul

Nume revelat al lui Dumnezeu, punctul ultim al unei con-
tracţii, al unei abnegaţii totale a Celui care se face „Nimic”
pentru ca „Altul” să fie: absenţă şi prezenţă în cel mai extrem
punct, care este şi nu este!
Kenoză dumnezeiască, spun Grecii; Țim-Țum, con-
templă Evreii; retragere iubitoare a Unului pentru ca sămânţa
sa să întemeieze un Altul; Altul este, în acest caz, din
„seminţia sa”. „Din seminţia lui Elohim”, murmură încă
Me’Ayin într-un joc al Cuvântului (Myn: „seminţie”, ’A:
„Elohim”). Ea este sămânţa sa, Numele său căruia i se dă o
„casă” (aceasta este semnificaţia cuvântului beit ca şi a primei
sale ideograme – ‫ )בּית‬pentru a se adăposti şi a creşte în
explozia tuturor realităţilor posibile.
Casă a seminţei lui Elohim, ea este „fiica” (Bat – ‫ )בּת‬lui
Elohim, purtătoare a Lui, a Numelui Sfânt, pe care ea este che-
mată să-l poarte în „pântece”. În inima ei, El este simbolizat
prin litera yod, El, YHWH (yod-he-waw-he), care se identifică
cu prezentul verbului a fi, EU SUNT, Cuvântul lui Dumnezeu.
Ea este „fecioara ce poartă în pântece”, care trebuie să-l
nască pe Dumnezeu şi care, născând, este atunci „înălţată ca
mireasă”, logodită cu Dumnezeu. Învăluită de mângâierea
dumnezeiască, ea este introdusă în cămara de nuntă, în
orizontul tainei „Nimicului”. Născută din Nimic, ca o umbră
ce a devenit lumină, ea se va îmbogăţi infinit mai mult
întorcându-se spre Nimic.
„În principiu este Cuvântul”
afirmă Sfântul Apostol Ioan.

1
2 Mac. 7,28.

11
 Femininul fiinţei

„În principiu Dumnezeu crează un tu purtător de Cuvânt, un

tu care eşti ceruri şi pământ”,
afirmă primul verset al Genezei, deschizând imnul
Creaţiei, deci imnul oricărei fiinţe umane în interioritatea sa.
Tu eşti „ceruri”, în imensitatea întunecată a constelaţiilor
oferite soarelui Cuvântului, precum multiplele bogăţii
potenţiale ale unei matrice oferite copilului pe care tu îl porţi
pentru a-l împlini; tu eşti „pământ”, în etapele creşterii şi ale
împlinirii copilului luminii. „Tu”-ul se identifică atunci cu
noile realităţi prezente în tine, noile orizonturi ale conştiinţei,
ca şi celelalte pământuri ţâşnite din oceanul cerurilor, până la
„pământul făgăduit”, în care, apropiindu-te de nucleul fiinţei,
„Tu primeşti atunci un Nume nou
pe care gura Domnului îl rosteşte;
Tu eşti o cunună frumoasă în mâna Domnului
o diademă regală în mâna Dumnezeului tău”1;
o, tu şi cu Mine îmbrăţişaţi în inima „Nimicului”!
Nu puteam să încep această carte despre femeie fără să
înalţ acest imn umanităţii, acestui „Tu” lansat pe orbita femi-
nităţii de la punctul său de ancorare în Nimic până la ajungerea
sa la noi, înainte de a se întoarce la izvorul originar.
Va trebui, desigur, să vorbim despre femeie în raport cu
bărbatul, în octava care ne este cea mai accesibilă, în care se
cântă iubirile noastre, bucuriile şi necazurile noastre, în care
apar, de asemenea, problemele cele mai presante şi în care se
actualizează astăzi o nouă identitate a bărbatului şi a femeii, ce
trebuie încă definită. Dar dacă nu ascultăm sunetul funda-
mental de la care pleacă, vibrează şi răsună atâtea alte octave,
pentru a înţelege nota corectă a acestei lucrări, atunci riscăm să

1
Isaia 62,2-3.

12
 • Introducere

cădem într-un discurs psihologic sau să adăugăm, la nume-

roasele studii sociologice, făcute pe această temă, o teză fără
îndoială inutilă, sau, mai mult, să ne lansăm pur şi simplu în
consideraţii de ordin afectiv care se înmulţesc atunci când apar
anumite subiecte fierbinţi, cum ar fi hirotonia femeilor. Din
punctul nostru de vedere, sunetul fundamental este dat de
„miturile” cărţilor noastre sacre. Acestea cristalizează într-o
formă cizelată dumnezeieşte rezonanţele diapazonului care
vibrează de „sus” şi-i distribuie armonicele după ce inimile
sunt pregătite să le primească.
Inima umanităţii de astăzi se află în suferinţă, în con-
fuzie şi în vidul pe care-l creează absurdul. Dar confuzia se
manifestă şi în raport cu „miturile” însele, sau mai curând cu
traducerea foarte elementară ce le-a fost făcută, cu inter-
pretarea lor reductivă şi infantilizantă, generatoare de valori
inacceptabile.
Trebuie așadar să verticalizăm această inimă, să-i
dăruim bucuria de a pune în mişcare taina înscrisă în adâncul
ei, pe care miturile o ascund în exterior. Dacă nu există re-
zonanţă între aceşti doi poli, între interior şi exterior, inima
este bolnavă.
Miturile sunt, în planul colectiv, ceea ce este visul
pentru o persoană. Acesta trimite spre principiul însuşi al
fiinţei; el este glasul profunzimilor încă necunoscute ale per-
soanei, glasul Numelui ei tainic, cel al Dumnezeului ei care
deja o „informează”, solicitând din partea ei ascultare. Prin
simbolurile care îi constituie mesajul, visul este purtător de
sens, purtător al unei cunoaşteri pătrunse de iubire, care tinde
să crească. Această cunoaştere, asumată doar de câţiva, începe
astăzi să provoace lumea, atât este de mare puterea sa trans-
figuratoare; ea este glasul Logosului, al Cuvântului care
întemeiază fiinţa, şi Cuvântul este creator în fiecare clipă a
vieţii celui care, intrat în comuniune cu El, îl ascultă!

13
 Femininul fiinţei

La fel se întâmplă cu mitul la nivel colectiv. Ignorarea

sa generează toate labirinturile lumii, încât nici un sunet
fundamental nu o mai atinge, iar limitele sale devin repede
carcerale. Eticile elaborate în interiorul acestor limite, după
calculele raţiunii, care se vrea prin ea însăşi lucidă, sau
plecând de la sentiment care, fără un fundament ontologic, îşi
impune prioritatea, nu fac decât să întărească zidurile acestei
închisori. Ea devine, în acest caz, mormânt. Numai ascultarea
profunzimilor fiinţei eliberează bogăţia cunoaşterii şi oferă
mijloace operative pentru ea. De aceea, nu vom putea avea o
privire corectă asupra identităţii femeii, asupra misterului său
şi asupra problemelor pe care le ridică în mod deosebit astăzi
reconsiderarea sa, decât după ce vom fi interogat miturile. Dar
să mergem mai departe în ceea ce motivează interogarea mea.
Dacă revin la litera beit şi o contemplu din nou, ea de-
vine, puţin câte puţin, o prietenă, adică o parte tainică a sinelui
meu, care solicită întreaga mea atenţie, din moment ce ea
trezeşte o emoţie tandră şi sacră în lăuntrul meu. Puţine dintre
celelalte litere ale alfabetului ebraic ajung la o asemenea
intimitate, deşi toate compun, împreună cu ea, o limbă ce
ascunde mesajul său în fiecare şi, pentru a-l face înţeles, ea cere
de la ele o apropiere plină de iubire.
Această limbă, dacă o ascult în unele din visurile mele
şi în respiraţia cea mai subtilă a miturilor, o recunosc de ase-
menea în imnurile sacre, în realitatea profundă a naturii, când
aceasta, debarasată de strălucirile false ale conceptelor noastre,
vorbeşte direct inimii, în realitatea fiecărui lucru, prin care eu
înţeleg să dialoghez cu Cuvântul; atunci când mă întorc eu
însumi, „casă a Cuvântului”, spre Cuvântul care mă înte-
meiază şi îmi îngăduie să simt prin El şi să respir întru El.
Această limbă, eu o văd capabilă să înalţe sufletul până
la cea mai delicată înălţime, căci ea vorbeşte în spaţiul dumne-
zeiesc al fiinţei mele, cel pe care Biblia îl numeşte „paradisul

14
 • Introducere

terestru” sau „Grădina Edenului”, „Grădina bucuriei”. Şi nu

mai pot să mă îndoiesc de faptul că această grădină este
înlăuntrul meu. Nu o mai privesc ca pe un loc exterior, istoric,
foarte vechi, ci ca un spaţiu actual, prezent în ceea ce este mai
profund şi mai autentic în fiinţa mea, dinainte de starea de exil,
care ne este comună tuturor. Acest spaţiu se situează la „răsărit
de Eden”, acolo unde Heruvimii păzesc, cu Sabia (Cuvântul-
Sabie) – ‫)הויה‬, YHWH1, calea spre Arborele vieţii, calea spre
„Punctul” în care Dumnezeu se retrage, lăsând sămânţa sa,
calea spre „Nimicul” originar2.
Noi ne-am îndepărtat de acest spaţiu în orizontul
colectiv al marelui Adam şi, în măsura în care rămânem
confundaţi cu el în persoana noastră, rămânem de asemenea
loviţi de amnezie, de surzenie şi de această orbire pe care o
denunţă profetul Ieremia când spune:
„Ei au ochi şi nu văd deloc,
urechi au şi nu aud!”3
Dar dacă străbatem aceste mlaştini ale inconştienţei,
întorcându-ne spre răsăritul fiinţei noastre pe barca iubirii, sau
cel puţin pe cea a dorinţei nebune după această iubire,
Heruvimii trezesc simţurile noastre şi auzim Cuvântul-Sabie,
recunoaştem glasul său şi gângurim din nou „limba cea una”,
cea despre care interpreţii „mitului” turnului Babel ne spun că
o vorbeau oamenii altădată4.
Altădată? Mereu prizonieri ai categoriilor noastre
mentale legate de timpul lumii exterioare, noi am înţeles acest

1
Cf. S. du C., p. 32 şi A. de F., II, pp. 67-73.
2
Gen. 3,24.
3
Ieremia 5,21.
4
Cf. Gen. 11.

15
 Femininul fiinţei

mit doar ca o povestire istorică şi am închis urechea la ceea ce,

dintru început, ne spunea a fi esenţial:
„Călătorind, venind dinspre răsărit, oamenii au străpuns* în
ţara Șinear şi au descălecat acolo.”
Este vorba, desigur, de Omul1 care se află la limita
istoriei şi metaistoriei, dar şi de Omul care, de la începutul
istoriei, se îndepărtează de răsăritul său, de acest spaţiu
interior lui, în care se rosteşte o limbă unică şi se rostesc
cuvinte unice: o limbă dumnezeiască şi cuvinte dumnezeieşti,
căci numărul Unu este în ebraică un Nume dumnezeiesc şi
numai Dumnezeu este Unul.
Acest Om, care se îndepărtează de Cuvântul întemeietor
din el, se stabileşte atunci într-un pământ al cărui nume,
Șinear, ar putea fi tradus prin: „acolo unde se strigă, unde se
zbiară” sau prin: „început al şovăielii”.
Acest lucru ne face să ne gândim la ceea ce trăieşte un
copil într-o manieră foarte concretă, când, în momentul
naşterii sale, părăseşte un paradis arhetipal pentru a intra într-o
lume în care el strigă, în care totul este strigăt, în comparaţie
cu „limba dumnezeiască” pe care el o înţelegea din arhetipuri
în pântecul matern şi în care axul vertical de referinţă pare a fi
pierdut. Această situaţie existenţială care aparţine timpului
istoric semnifică în miniatură ceea ce relatează mitul trecerii
de la limba unică dumnezeiască a interiorităţii la strigătul
limbilor noastre. Oricât de frumoase ar fi ele, aceste limbi nu
sunt decât răcnete în raport cu limba dumnezeiască. Omul care
întoarce spatele răsăritului său basculează în exteriorul sinelui
său, se identifică total cu Babilonul cacofonic şi devine surd la
•

*
În franceză, în original: trouvent une percée (n.r.).
1
Scriu „Om” cu „O” mare, pentru a denumi orice fiinţă umană, bărbat şi
femeie.

16
 • Introducere

glasul Logosului, la glasul limbii unice a răsăritului său.

Separat de Cuvânt, de Logos, Omul este dezrădăcinat din el
însuşi, din numele său tainic, din „EU SUNT în devenire”. El
călătoreşte încolo şi încoace, în această lume a exilului, fără
nici un reper şi întâlneşte numai suferinţa.
Relatarea biblică dă mărturie despre acest nivel al
înţelegerii mitului, afirmând că locuitorii din Șinear „au
început să ardă cărămizi (…) şi cărămizile erau folosite în loc
de piatră”.
Omul exterior, ca şi omul de astăzi, pe piaţa economică,
valorizează atât de mult cărămizile! Omul interior este piatră.
În ebraică, este „piatră” (’Eben) cel care devine „fiul” (Ben)
„Părintelui” (’Ab); este „cărămidă” (Lebenah) cel care devine
„fiul” (Ben) „ei” (Lah), fiul femeii sau fiul biologic, rămas la
dimensiunea regnului animal şi deci lipsit de conştiinţa
Părintelui-Unu, lipsit de rădăcina comună cu ceilalţi oameni.
În rezonanţă cu Evanghelia, Fiul Părintelui este „Fiul
Omului”, fiul lăuntric pe care orice fiinţă umană trebuie să-l
crească în ea, cel despre care Sfântul Ioan Botezătorul
vorbeşte, atunci când spune despre Iisus:
„El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”1;
despre Ioan Botezătorul, Iisus spune:
„el este cel mai mare dintre fiii femeii.”2
„Cel mai mare”, căci el va părăsi nivelul animal,
smerindu-se înaintea Fiului Omului. Numindu-se El însuşi
„Fiul Omului”, Iisus afirmă că este Fiul interior al marelui
Adam (al umanităţii întregi). Dacă, prin Întruparea Sa din
Fecioara Maria, se descoperă în lumea noastră de exil, El face
•

1
Ioan 3,30.
2
Matei 11,11.

17
 Femininul fiinţei

acest lucru pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi în El interiorul

şi exteriorul nu sunt decât o singură realitate. El coboară în
lumea noastră de exil pentru a salva, a elibera în fiecare dintre
noi pe Fiul Omului şi a ne conduce spre împlinirea noastră
integrală. De aceea Iisus este numit şi „piatra cea din capul
unghiului”, piatra întemeietoare a templului cosmic care este
Creaţia, ca şi fiecare dintre noi şi umanitatea întreagă. În
această perspectivă este numit „piatră” şi cel sau cea care
participă la această realitate esenţială.
„Cărămida care înlocuieşte piatra” confirmă așadar de-
căderea radicală a fiinţelor umane care, în câmpia din Șinear,
nu mai călătoresc spre cucerirea Numelui lor în cerurile inte-
rioare, ci caută să-şi facă un renume sub cerurile exterioare.
„Să construim un oraş şi un turn a cărui înălţime să atingă
cerul, şi să ne facem un nume!”
Ei pun în practică hotărârea lor şi, să nu ne mirăm de
acest lucru, pierzând legătura cu limba cea unică şi cu
Părintele Unic, ei se risipesc în limbile multiple ale pământului
şi devin unii pentru alţii străini, trăind în relaţii de putere:
competiţii, rivalităţi, conflicte, războaie, ucideri. Mitul turnului
Babel, care pune accentul pe energia-„putere”, dăruită prin
Sfântul Nume întemeietor, dar acum separată de El, orientează
din nou şi cu mai multă putere mitul Căderii spre energia-
„plăcere”.

Copilul care apare în lume, despre care am vorbit mai

sus, se pare că păstrează în memorie, ca printr-o moştenire ge-
netică, esenţialul acestei limbi unice într-un spaţiu din el
însuşi, numit răsăritul său; dar el păstrează, de asemenea, în
memorie şi sosirea sa brutală – „străpungerea” sa – în câmpia
din Șinear, care înseamnă naşterea sa şi pentru care viaţa sa
intra-uterină, printr-o subtilă ontogeneză, l-a pregătit. Plecând
de la aceste realităţi, am putea spune că adevărata sa „stră-
18
 • Introducere

pungere” sau intrare în această lume este, poate, mai aproape

de conceperea sa decât de naşterea sa.
Toate cercetările de ordin antropologic şi biologic, din
ultimul timp, făcute în perspectiva filogenezei, afirmă acest
lucru1: omul din Neandertal, care n-a ajuns încă la elaborarea
funcţiei sale verbale, este într-o strânsă legătură cu memoria
limbii unice, pe care o manifestă în viaţă prin rituri şi acte de
cult, ale căror urme sunt acum indiscutabile. În raport cu el,
homo sapiens, care începe să articuleze limbajul, dar care s-a
instalat deja în câmpia din Șinear, elaborează mituri pentru a
povesti această memorie. Iar această memorie pare a fi înscrisă
la un nivel foarte arhaic în orice fiinţă umană care apare în
lume. Creierul reptilian este păstrătorul acestei memorii, iar
stratul limbic care îl înconjoară reprezintă intermediarul
sensibil între acest prim creier şi creierul cel mai recent al
omului gânditor.
Dar eu îmi permit să adaug că Omul gânditor sau
raţional pierde puţin câte puţin legătura cu datele sale arhaice
în avantajul omului pe care-l impune lumea exterioară, în care
totul este strigăt şi rătăcire. Pentru a apăra, oarecum, dimen-
siunea sa originară, Omul va realiza în spaţiul colectiv, de-a
lungul istoriei sale, „contra-străpungeri” numinoase spre răsă-
ritul său, prin reveniri ontologice ai căror actori, mişcaţi de
Dumnezeu, sunt Lao-Tzu, Pitagora, Buddha, Mahomed şi
atâţia alţii. Ei instituie înalte înţelepciuni sau întemeiază religii
care, din nefericire, sunt reduse repede la magic şi devoţional,
atunci când fiinţele, devenite din ce în ce mai exterioare lor
însele, nu rămân legate decât de evenimentul numinos
întemeietor. Spaţiul colectiv care trăieşte astfel realitatea
istorică, separată de metaistoria sa, tinde să instituţionalizeze

1
Între alte studii, vezi pe cele ale Dr. André Gernez, Ed. Vie Claire.

19
 Femininul fiinţei

evenimentul şi să închidă conţinutul său în structurile alienate

ale lumii.
Atunci când Dumnezeu însuşi, în inima Istoriei, dar
zguduind-o pe aceasta, se întrupează şi desăvârşeşte Omul
(adică pe bărbaţii şi femeile din toate timpurile) prin orientarea
dinamică spre răsăritul fiinţei, eliberată în mod neaşteptat, El
lărgeşte această „contra-străpungere” ontologică la toate
fiinţele şi descoperă fiecăreia misterul Yod-ului său (sămânţa
lui EU SUNT), misterul Persoanei sale unice şi, în acelaşi timp,
universale, capabilă de îndumnezeire. Însă Hristos, care este
EU SUNT, va fi redus la treapta de întemeietor de religie, din
care cel mai adesea se memorează evenimentul istoric golit de
strălucitoarea sa actualitate, de dimensiunea eternităţii şi a
puterii sale îndumnezeitoare. Această conştiinţă a noţiunii de
Persoană pe care Hristos a venit să o întemeieze şi care îşi are
originea în nucleul fiinţei este totuşi pe cale de a se dezvolta.
Mulţi sunt conştienţi de ea şi descoperă astăzi importanţa
ritualurilor religioase, în măsura în care acestea își regăsesc
esenţa lor unificatoare. Ei simt cum evocarea miturilor şi a
visurilor reactivează straturile cele mai arhaice ale fiinţei lor şi
îi ajută să pătrundă în orizontul dumnezeiesc, printr-o
respiraţie fără de care ei nu ar şti să trăiască. Dar pentru majo-
ritatea bărbaţilor şi femeilor, separarea cvasi-radicală de rituri,
mituri şi visuri este grav patogenă.
Mi se pare că cel mai tragic pentru Omul modern este
faptul că a experiat această separare, introducând informaţii
artificiale în memoria genetică a noilor generaţii. Acest lucru
s-a făcut pe calea unei deculturalizări sistematice şi a unei
suprimări aproape totale a relaţiei Omului cu cosmosul, în
calitatea sa de fiinţă vie. Mai mult încă, acest lucru s-a realizat
pe calea unei alimentaţii deformate, printr-un abuz al tuturor
chimioterapiilor (antibiotice, mai ales) şi prin acumularea de
vaccinuri care împiedică apariţia la copil a maladiilor necesare

20
 • Introducere

constituirii imunităţii sale şi, ca atare, a identităţii sale. La

toate nivelurile realităţii se aplică, într-adevăr, legea după care
viaţa înseamnă integrarea unui potenţial de energii. Adultul
conştient, care se întoarce spre răsăritul său, îşi ctitoreşte
numele şi dobândeşte putere prin creşterea acestui potenţial
energetic, în întâlnirile sale cu „Adversarul”. Copilul, în
schimb, îşi structurează primul său „eu”, încă inconştient, ca şi
imunitatea sa trecând prin maladiile care, din această pers-
pectivă, îl constituie fizic şi psihic şi asumând încercările
iniţiatice care ar trebui să facă parte din educaţia sa.
Vaccinurile se situează, aşadar, în prelungirea ucigătoare a
înlăturării riturilor iniţiatice. Ansamblul acestor ruinări fizice
şi psihice mi se pare că este responsabil de maladii precum
sida şi cele care conduc spre sinucidere sau cele care, prin
droguri de tot felul, orientează spre o regresiune cvasi-fetală
spre oceanul vital al limbii celei „una”, ce în aceste condiţii
artificiale nu mai poate fi rostită.
Dacă Omul mai rămâne încă în viaţă sau, mai curând,
supravieţuieşte în acest teatru de marionete, acest lucru se da-
torează relaţiei pe care el o mai păstrează, deşi involuntar, cu
straturile limbice ale profunzimilor sale prin vise şi somn.
Chiar dacă Omul nu are amintirea conceptualizată a visurilor
sale, el nu-şi menţine inspiraţia decât datorită respiraţiei pe
care visurile o instaurează în momentul somnului paradoxal
între partea dumnezeiască a fiinţei sale şi el. Aceasta înseamnă
că această imperceptibilă cufundare în zonele inconştiente,
cele mai arhaice ale fiinţei sale nu asigură decât supravieţuirea
Omului; o supravieţuire foarte fragilă în câmpia Șinear, care
este lumea noastră, o supravieţuire ce nu se identifică cu
adevărata viaţă. De aceea, numai prin visul memorizat,
explorat, decriptat, care îi dezvăluie mesajul „ce vine dinspre
răsărit”, Omul, ascultând de acest mesaj, participă la limba cea
„una” şi începe să trăiască cu adevărat.

21
 Femininul fiinţei

Omul, icoană a lui Dumnezeu, nu ar putea să

supravieţuiască fără participarea sa la model! Prin această parti-
cipare, viaţa devine trezire şi creştere a unei conştiinţe care-l face
pe Om capabil de o convertire entuziastă spre răsăritul fiinţei
sale. Această trezire poate fi determinată şi de mituri, care
trebuie înţelese la un nivel mai profund al realităţii, de riturile
religioase şi iniţiatice atunci când nu sunt falsificate, de
cântările sacre ale Tradiţiilor noastre, de cântările naturii când
noi ne orientăm cu iubire spre ea. Natura ne invită să comu-
nicăm cu ea pe calea simţurilor. Aceasta este o experienţă
emoţionantă, întrucât prin ea se realizează echilibrul unei fiinţe
invitate, în momente privilegiate ale zilei sale, să-şi trăiască
prezentul abandonat senzorialului – adică respiraţiei, mersului,
ascultării muzicii, savurării unui fruct etc.
Doctorul Vittoz1, care a studiat bine acest fenomen, nu a
ştiut poate să argumenteze, la momentul respectiv, cât de mult
senzaţia trăită în prezentul clipei trebuie să ne lege din nou, pe
o cale poate încă necunoscută, dar totuşi reală, de YHWH, EU
SUNT-ul Fiinţei, de Hristos, care este prezent întru noi. Între
obiectul experiat şi Om se strecoară pe nesimţite toate emoţiile
care pun stăpânire pe mentalul său. Acest mental este cel care
vagabondează şi ne îndepărtează atât de mult de partea sacră a
fiinţei noastre. Dacă revenim la senzaţia pură, care ne aşază în
relaţie cu aparenţa lucrurilor, atunci facem experienţa de a fi
câteodată conduşi la simţirea vibraţiei şi strălucirii esenţei lor.
O conştiinţă trezită atinge profunzimea „cărnii” lucrurilor. Dar
această „carne”, de care ne împărtăşim în mod neaşteptat, este
de asemenea capabilă să trezească propria noastră „carne”,
care, aşa cum vom vedea, este propria noastră conştiinţă de a

1
Traitement des psychonévroses par la rééducation du contrôle cérébral,
Baillière, 1910.

22
 • Introducere

fi. Tulburător dialog este acesta între interiorul şi exteriorul

care se primesc unul pe altul învăţându-ne şi pe noi să iubim!
În această perspectivă, nimeni nu poate nega că natura,
limbile, povestirile şi legendele fiecărui popor, moştenirea
tradiţională a fiecăruia, toate ţesăturile care-şi au punctul de
plecare în limba cea „una”, reprezintă o cale privilegiată
pentru a ne întoarce la ea, pentru a atinge Logosul întemeietor,
pentru a-l agrăi, a-l respira şi a-l trăi şi, cine ştie?, pentru a-l
îmbogăţi. Nu există adevărată comunicare decât în această
respiraţie care trasează linii de aur în inima ignoranţei noastre.
Una din aceste linii, mai privilegiată decât altele, în experienţa
mea personală, este limba ebraică. Aceasta mi se pare a fi, mai
mult decât greaca spre exemplu, dar desigur împreună cu
sanscrita, mai aproape de o „limbă mamă”, pe care au
presimţit-o „gnosticii de la Princeton”1. Această „limbă mamă”,
în opinia lor, ar face să vibreze „suprauniversul” pe care ei îl
presupun şi pe care fizicienii noştri moderni sunt pe cale de a-l
descoperi, numindu-l „universul repliat sau implicat”2.
Nu suntem oare noi, împreună cu aceşti oameni de
ştiinţă, într-o realitate cosmică aproape de acel „Altundeva” al
lui Einstein, de „Nimicul” din Biblie, de universul „tahionilor”
recent numit astfel, „în care nu poate să trăiască decât un EU
3
SUNT veşnic” , realitate esenţial prezentă în lăuntrul nostru, în
răsăritul oricărei fiinţe, în amonte de câmpia Șinear, unde se
murmură din veşnicie limba cea una a lui YHWH, EU SUNT?
Ancorată în acest univers, câmpia Șinear îl depliază privirii şi
orice lucru ce îl compune îl explică. Dar ea nu-l explică decât
în relaţia sa cu cu limba-una, în respiraţia pe care o asigură
miturile, riturile, visele și zestrea diferitelor limbi.
•

1
Raymond Ruyer, La Gnose de Princeton, Fayard, 1976.
2
Vezi în special lucrările lui David Bohm.
3
Vezi lucrările lui Régis Dutheil, Ed. Sand.

23
 Femininul fiinţei

Din această perspectivă, cum poate cineva să nu fie

conştient că a lipsi un popor de limba sa înseamnă a săvârşi o
lucrare ucigătoare? A-i impune un ritual religios străin celui pe
care-l poartă în profunzimea fiinţei sale printr-o memorie
ancestrală, (cum a făcut Roma în Occident), este o lucrare la
fel de ucigătoare; şi a-l îngropa sub betoanele oraşelor, care-l
separă de natură şi de limbajul lui, înseamnă de asemenea, a-l
ucide.
Limbile noastre sunt toate sacre în măsura în care sunt
icoane ale limbii celei „una”, ebraica fiind icoana privilegiată
pentru noi, Occidentalii, însetați de sensul textelor noastre
sacre. De aceea, cum să nu mergem spre ea, spre această limbă
transmisă lui Moise printr-un sărut al Logosului divin1, al cărei
tezaur este păstrat intact în rugăciunile fraţilor noştri evrei şi
care păstrează în profunzimea sa taina limbii celei una? Cum
să nu aplecăm urechea la sunetul ei fundamental prin care ea
vibrează dincolo de convulsiile istorice și cu care trebuie să se
măsoare, pentru ca să fie corectă, orice notă emisă în jurul
problemelor noastre?

Cercetez așadar, din interiorul acestei limbi, povestirile

sale mitice sau istorice, acestea din urmă având, de asemenea,
valoare de mit, şi ele îmi vorbesc despre femeie, despre
frumuseţea sa, despre harul şi maternitatea sa, despre slava
care este ea. În paginile care urmează, încerc să exprim aceste
lucruri.

1
Numerii 12,8: „Slujitorului Meu Moise Eu îi vorbesc gură către gură.”

24
•

Capitolul I

’Ișah – Lilith
•

„O, tu care ești înlănțuită de Mine în inima Nimicului!”

Aşa este deci litera beit şi, împreună cu ea, întreaga

umanitate care nu vine pe lume decât pentru a purta sămânţa
Dumnezeului său!
Feminitatea sa afirmată dintru începutul Creaţiei o
aşază, înainte de toate, în dubla sa calitate de fiică şi mireasă.
Primul cuvânt al cărţii Genezei exprimă tocmai acest mister.
Bereșit, „întru început”, înseamnă, de asemenea:
Bar Eșit, „un fiu eu aşez” (ivit din Nimic);
Bat Reși, „principiul meu (în) fiica mea” (în fecioara cu
care eu întemeiez);
Brit Eș, „un legământ de foc” (legământ de iubire).
Astfel Elohim
Bara-Șit, „creează şi aşază ca temei (Șet) litera yod,
YHWH, EU SUNT”.
Elohim întemeiază un legământ de iubire cu fiica sa,
fecioară, care are ca fundament pe Fiul, YHWH-Sămânţă, „EU
SUNT pe cale de a fi”. Născând pe Fiul, ea va atinge treapta
îndumnezeirii şi va fi înălţată la calitatea de mireasă.
Dar acest „principiu” ontologic, dumnezeiesc, deşi
prezent în adâncul fiinţei noastre, este uitat de noi, răvăşiţi
cum suntem în lumea exterioară a exilului. De asemenea,
atunci când, în ziua a şasea a Genezei, se spune că:

27
 Femininul fiinţei

„Elohim creează pe Adam după chipul său, după chipul lui

Elohim îl creează, bărbat şi femeie i-a creat pe ei”,
noi citim aceste cuvinte cu ochii noştri de exilaţi. Noi nu le
înţelegem sensul decât în relaţia lor cu ceea ce ele evocă în
câmpia Șinear şi astfel reducem mesajul lor la categorii
animale cărora mentalul nostru le este prizonier. Totuşi, acest
verset se referă în mod esenţial la o altă dimensiune a Creaţiei:
dimensiunea ontologică, pe care întregul Adam (adică orice
fiinţă umană) o poartă în el, în răsăritul său, înainte de exil.
Această dimensiune ontologică poate fi recuperată de cel sau
de cea care se converteşte spre răsăritul său; şi acest lucru se
poate realiza în persoana fiecăruia în sânul unui Adam co-
lectiv, aflat încă în starea de „cădere”. Traversând toţi câmpia
Șinear, adică lumea aceasta îndepărtată de împărăţia dumne-
zeiască de către Satan-Duşmanul, unii se identifică cu situaţia
sa tragică, alţii se distanţează de ea, oferind din nou lui
Dumnezeu locul său de Părinte şi Mire. Această ultimă situaţie
este greu de asumat, dar prin puterea mântuitoare a lui Hristos
acest lucru este posibil şi total eliberator.
Aş vrea să explic acum aceste diferite aspecte, cla-
rificând pentru moment dimensiunea biologică a discursului
biblic, pe care o vom înţelege mult mai bine, după ce vom
preciza dimensiunea ontologică a textului, dătătoare de sens.

Cuvântul ebraic Zakor, „mascul”, se identifică cu verbul

„a-şi aminti”. Astfel, este în mod fundamental „mascul” cel
care îşi aminteşte de această „altă parte” a sa, numită
„femelă”, Naqob. Acest ultim cuvânt se traduce prin „gaură”
sau prin verbul „a găuri”, nefiind străin de verbul „a numi”,
căci în profunzimea femininului se află Numele, sămânţa lui
EU SUNT, Întemeietorul fiinţei.
Litera ebraică beit (despre care ne amintim că tăinuieşte
misterul Torei) ne-a revelat deja această structură a „fiicei”

28
 ’Ișah – Lilith

(Bat) purtătoare de Yod; iar „fiica”, trebuie să reamintim, este

orice fiinţă umană, este „Adam”-ul (Omul), căci Adam repre-
zintă femininul în faţa „Părintelui” dumnezeiesc care, fără a
rupe unitatea dumnezeiască, se descoperă „masculin” în raport
cu Creaţia. Dar, într-o perspectivă iconică, acest Adam este, la
rândul său, „masculin” în raport cu femininul care este în
lăuntrul său.
Aceşti doi poli, masculin şi feminin, fac obiectul celor
două părţi ale Pomului cunoaşterii pe care, în cea de a şaptea
zi a Genezei, Dumnezeu l-a sădit în Om, în mijlocul
„Grădinii” sale, „Grădina desfătării”, împreună cu Pomul
vieţii1.
Cele două părţi ale Pomului cunoaşterii au fost numite
„binele şi răul”, categorii care sunt în relaţie cu lumea exilului
şi care condiţionează atât de mult privirea noastră. A sosit,
însă, timpul ca noi să depăşim această perspectivă, făcând apel
la răsăritul fiinţei noastre, la limba cea „una” care vesteşte
ordinea ontologică a lucrurilor. Cuvântul pe care noi îl tra-
ducem prin „bine” (Tob, în ebraică) este cel folosit pentru a
numi „lumina” din prima zi a Genezei; opusul său (R‘a) nu
este „răul” (Dumnezeu nu creează răul), ci ceea ce participă la
întuneric (‘Ereb înseamnă „seară”).
Aceşti doi poli au fost anunţaţi din primul verset al
acestei Cărţi, când se spune că Dumnezeu creează „cerurile şi
pământul”. Cerurile (Șamaim) sunt constituite din „ape”
(Maim) şi Șem („Numele”) în inima acestor ape. Cerurile, ne
confirmă Hristos, sunt înlăuntrul nostru, ca şi pământurile, am
adăuga noi, căci cuvântul „pământ” (’Ereț) înseamnă
„uscatul”. Uscatul poate fi resimţit ca o „coagulare a apelor”,
prin lucrarea dumnezeiască din a treia zi a Genezei. „Ceruri şi
pământ” corespund aşadar lui R‘a şi Tob. Acest lucru se va
•

1
Gen. 2,9.

29
 Femininul fiinţei

clarifica şi mai mult dacă atribuim şi a treia semnificaţie celor

doi poli ai Pomului cunoaşterii. Ea se circumscrie dialecticii ce
se instituie între două moduri esenţiale ale verbului ebraic şi
anume: „împlinitul” şi „încă neîmplinitul”. Aceşti doi termeni
privesc pe Fiul-Sămânţa fundament a lui Adam, litera Yod
cuprinsă în litera beit, „EU SUNT în devenire”. Împlinirea totală
va fi YHWH, EU SUNT.
Acest „încă neîmplinit” corespunde polului R‘a, din ce-
rurile noastre lăuntrice, care se prezintă ca o matrice de apă
pătrunsă de Sămânţa dumnezeiască. El corespunde unui po-
tenţial extraordinar de energii învăluite în întuneric. Aceste
energii, constituite din sufletele vii din cea de a cincea zi a
Genezei, dansează, asemenea unor sateliţi, în jurul nucleului
dumnezeiesc care este Șem. Prin actualizarea lor se realizează
creşterea dinamică a lui Șem, Sămânţa fiinţei. Actualizat,
potenţialul acestor energii devine „împlinit”. Prin această
„lucrare” cerurile devin pământuri, umidul se preface în uscat,
întunericul în lumină, polul feminin ctitoreşte polul masculin.
În aceste pământuri noi, Sămânţa Fiului creşte, aducând
un surplus de lumină-informaţie şi o altă capacitate de
înţelegere, o putere care ctitoreşte polul masculin.
Adam, Omul (adică bărbaţi şi femei), va deveni atunci
capabil să „săvârşească o lucrare masculină”, pătrunzând mult
mai profund apele sale, cununându-se cu femininul său. „EU
SUNT pe cale de a fi” va deveni „EU SUNT”, rod al Pomului
cunoaşterii, împlinire totală. „Icoana lui Dumnezeu”, care este
Omul, va ajunge la Asemănare, Omul va deveni Numele său!
Puterea prin care se realizează această împlinire este cea
a lui Șem (Numele), strâns legată de puterea Duhului. Acest
lucru se poate observa din ziua a şaptea a Genezei, când Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu se uneşte cu duhul eliberat al Omului,
când:

30
 ’Ișah – Lilith

„Dumnezeu suflă în nările lui Adam un suflu de viaţă şi

acesta devine suflet viu.”1
Acest suflu este inseparabil de Sămânţă. El este dăruit
Omului odată cu sămânţa sa, ca oricărei seminţe, pentru a
creşte. În Om, el se identifică cu o putere de iubire colosală;
este puterea erosului, a duhului inseparabil de sămânţa-Logos,
care, fiind o icoană a Logosului şi a Duhului Sfânt, reprezintă
temeiul Omului în nucleul Numelui său. Ea este o putere
nucleară care nu-şi oferă darurile sale decât în măsura
exigenţei creşterii Fiului-Logos, căci ea reprezintă o exigenţă a
dorinţei şi o chemare la extaz prin participarea la Sfântul
Nume.
Atât Logosul, cât şi duhul Omului reprezintă o putere
păstrată de la începutul vieţii, precum puterea unei săgeţi
retrasă în adâncul arcului, în ceea ce constituie „carnea” sa.
Aceasta din urmă este pecetluită în partea feminină a Omului.
Dar Omul, creat în ziua a şasea a Genezei, este incapabil să
descopere în el această „altă parte” feminină, atât este de
confundat cu ea. În ziua a şaptea apare, totuşi, o anumită
diferenţiere. Dumnezeu spune atunci:
„Separat de el însuşi, Adam nu se poate împlini, să-i facem un
ajutor:
– un vis-à-vis;
– capabil să comunice cu el.”2
Dumnezeu aduce atunci înaintea lui Adam energiile-
animale care sunt în el şi care se vor substitui eului său, dacă
el nu le ia în stăpânire şi nu le domină pentru a-şi constitui prin
ele Numele său. În această primă etapă a lucrării sale, Adam
•

1
Gen. 2,7.
2
Gen. 2,18, verset tradus în general prin: „Nu este bine ca Omul să fie
singur, să-i facem un ajutor asemănător lui.”

31
 Femininul fiinţei

nu atinge integralitatea fiinţei sale; el nu descoperă di-

mensiunea plenară a acestui „ajutor” (‘Ezer) pe care
Dumnezeu i l-a promis. Acest cuvânt ‘Ezer este în strânsă re-
laţie cu cuvântul zer‘a, care înseamnă „sămânţă”. „Ajutorul”
cuprinde „sămânţa”, Sămânţa Numelui, şi comunicarea cu sine
însuşi va fi deplină atunci când Adam va intra în legătură cu
această mare profunzime a fiinţei sale. De aceea:
„Dumnezeu îl face să se cufunde într-un somn greu şi el
adoarme”,
trei cuvinte care exprimă coborârea spre ceea ce este mai
profund, spre realitatea „antică” a lui Adam, spre răsăritul său!
Dumnezeu îi arată astfel lui Adam plenitudinea
„celeilalte părţi” a fiinţei sale (Țel‘a), partea „umbră” (Țel),
până la „izvorul” său (litera ‘ayin care încheie cuvântul). Pre-
cizăm că Țel‘a, această altă „parte” (care n-a fost niciodată o
coastă), atunci când este pronunţată Țalo‘a înseamnă „a
şchiopăta”.
Adam vede polul său feminin, „cerurile” sale, tenebrele
sale, potenţialul extraordinar al viitoarei sale împliniri. Acest
pol este, de asemenea, numit Adamah în calitatea sa de mamă
a profunzimilor din care el se va naşte pe măsură ce şi în
măsura în care va „transforma” şi va săvârşi în ea o lucrare
bărbătească. De asemenea, prin ea el intră în relaţie cu
„sămânţa” sa, Numele-Sămânţă al său, nucleul fiinţei sale,
Logosul a cărui putere este în el şi care, împreună cu duhul
său, este numit „carne” (Basar):
„Dumnezeu pecetluieşte carnea în profunzimi.”
Şi acest cuvânt, „profunzime” (Taḥténah), are o
conotaţie de „cununie”. Icoana lui Dumnezeu care este Adam
conţine în Basar unitatea dintre Logos şi duh. Duhul sau
spiritul este, aşa cum am văzut, puterea erosului care îl va
ajuta să realizeze cununiile cu sine însuşi pentru a face să
32
 ’Ișah – Lilith

crească Logosul – şi acest lucru priveşte Pomul cunoaşterii –,

dar şi cununiile cu Dumnezeu, care privesc, aşa cum vom
vedea, Pomul vieţii!
Carnea are origine şi vocaţie divine. Ea nu trebuie să se
confunde cu trupul. Acesta din urmă o celebrează când Omul a
intrat în rezonanţă cu ea. Fără ea, sărbătorile trupului, dacă ele
nu conduc spre ea şi, deci, spre Dumnezeu, nu pot decât să
sune dangătul unor amare singurătăţi.
În textul nostru biblic, Adam intră în rezonanţă cu ea. El
este plin de uimire şi se bucură de un extaz iniţiatic fără de
care nu ar putea săvârşi calea împlinirii vocaţiei sale.
„Iată, os din oasele mele şi carne din carnea mea!”,
strigă el. Osul fiind sinonimul „substanţei”, al realităţii care se
află dincolo de aparenţe, strigătul lui Adam este cu adevărat
acelaşi pe care Evangheliile ne lasă să-l ghicim ţâşnind din
inimile celor trei apostoli în ziua Schimbării la Faţă. Dar,
totuşi, experienţa lui Adam ar putea fi considerată, de
asemenea, ca botez al său. Nu este el cufundat în apele sale? În
profunzimea acestor ape se experiază şi intrarea în rezonanţă
cu „carnea divină”, care este nucleul fiinţei ce oferă
iluminarea.
Dar acum cerurile, deschise pentru o clipă, se închid şi
Adam trebuie să înceapă călătoria, precum cei trei apostoli din
Evanghelie, rugaţi să coboare din munte şi să împărtăşească cu
Hristos traversarea tenebrelor. Adam ştie acum că el este
„dual”: el, mirele numit ’Iș, şi „cealaltă parte” a sa. El şi cea
cu care trebuie să se cunune, numită Adamah, în calitatea sa de
mamă, iar acum numită ’Ișah în calitatea sa de mireasă. ’Esh
este focul, ’Ișah este flacăra! Matricea de apă, la acest nivel al
cununiei, devine matrice de foc. Întru ea, ’Iș trebuie să se
cunune cu ’Ișah pentru a se verticaliza şi a deveni Logos, aşa
cum (conform aceleiaşi legi aplicate ordinii exterioare) Omul

33
 Femininul fiinţei

trebuie să se verticalizeze în trupul său fizic pentru a dobândi

funcţia verbală. Dar verticalizarea subtilă nu este totuşi atinsă.
Doar fiinţa care-şi asumă cununiile sale interioare va face să
crească pruncul dumnezeiesc până la împlinirea sa în carnea
dumnezeiască cea „una”, devenind astfel rod al cunoaşterii
depline, Logos.
De la începutul călătoriei, Adam ştie că este „dual”, că
este ipostaziat în doi şi aceşti doi sunt „goi”, adică ei cunosc
legea călătoriei şi nu mai sunt confundaţi1 unul cu altul. În
această perspectivă, ordinea ontologică a Creaţiei îl arată pe
Adam androgin.
Aşadar cununiile încep. Adam pătrunde pe ’Ișah în
primele energii ale acestei „alte părți” a lui, care sunt ani-
malele „adversare”, cele care se află de cealaltă parte a fiinţei
sale, constituind-o pe ’Ișah şi populând un orizont neîmplinit.
Aceste energii au o viaţă autonomă, un suflet-grup animal, cel
cu care Adam era „confundat” înainte ca Dumnezeu să-l dife-
renţieze de ’Ișah, însă ele trebuie stăpânite de Adam, trecând
prin etape succesive.
Şi fiecare animal numit, stăpânit, întorsreprezintă o
informaţie prin care se structurează Pomul cunoaşterii;
„pielea” animalului (‘Or) devine „lumină” (’Or), un joc de
cuvinte nu mai puţin semnificativ pentru această admirabilă
transformare.
După ce a integrat această lumină-cunoaştere, Adam are
acces la un pământ nou, la uscat, adică la un alt orizont al
conştiinţei. În acel moment el este vizitat de Dumnezeu, iar
seva Pomului vieţii ţâşneşte. Această sevă este „fluviul unic”
pe care-l descrie Geneza2, împărţindu-se în patru braţe, fiecare,
printr-o rânduială a creşterii, udând o parte a pământului, apoi
•

1
Gen. 2,5.
2
Gen. 2,10-14. Cf. A. de F., pp. 610-639.

34
 ’Ișah – Lilith

alta, după calitatea fiecăreia. „Fluviul unic”, în partea cea mai

îndepărtată de originea sa, se numeşte Frat, adică „cel care
înfloreşte” discret din Pomul vieţii în Om, oricât de inconştient
ar fi acesta, şi fără de care el nu ar putea să trăiască. Din
momentul în care Omul se converteşte spre răsăritul său şi
experiază botezul apei, el este vizitat de Ḥideqel, care îl
inițiază în demnitatea sa profetică. Atunci când pătrunde în
matricea focului, el experiază braţul Giḥon (Gheena) şi
cunoaşte demnitatea sa împărătească. Purificat integral, el este
iniţiat în ultima matrice, izvor al fluviului „unic”, Pishon; în
această ultimă matrice Omul este înveşmântat în dimensiunea
sacerdotală, împlinindu-şi astfel Numele său.
Omul care a devenit Numele său, adică cel care şi-a
asumat integral maternitatea sa interioară, şi-a ctitorit dimen-
siunea sa de Mireasă a lui Dumnezeu. Căci dacă Adam, icoană
a lui Dumnezeu, este Mire (’Iș) pentru Mireasa (’Ișah) sa
interioară, în limbaj arhetipal Dumnezeu este Mirele (’Iș)
pentru Adam, iar acesta se descoperă astfel ca Mireasă (’Ișah)
a lui Dumnezeu! De această măreţie a Omului nu se minu-
nează oare psalmistul, lăudând astfel pe Dumnezeu:
„Cine este Omul ca să-ţi aminteşti de el?”1
Acest verset s-ar putea traduce şi astfel: „Cine este omul
pentru ca tu să săvârşeşti o lucrare bărbătească întru el?” În
aceeaşi stare de uimire, apostolul Pavel afirmă: „Omul (Adam)
este slava lui Dumnezeu şi Mireasa (’Ișah), slava Omului.”2
Omul, Mireasă a lui Dumnezeu (’Ișah), este slava Sa
dacă el intră în slava propriei sale Mirese (’Ișah) cu care se
cunună. Aceasta este frumuseţea Omului ca Mireasă a lui
Dumnezeu; aceasta este frumuseţea Miresei (’Ișah), adică a
•

1
Ps. 8,5.
2
1Cor. 11,7.

35
 Femininul fiinţei

realităţii feminine din Om; aceasta este ordinea ontologică a

Creaţiei care, ne spune Geneza, la un moment dat s-a sfărâmat.
Căci în mijlocul acestor animale, care se înalţă înaintea
lui Adam pentru ca, prin stăpânirea şi integrarea puterii lor, el
să-şi poată ctitori Numele său, apare şarpele. Acest adversar –
unul din simbolurile lui Satan – cunoaşte de asemenea calea
Omului. Gelos pe Om, ne spune Tradiţia, el nu vrea să-l lase
pe acesta să călătorească mai departe.
El o ispiteşte pe ’Ișah; el seduce toate animalele:
plăcerea, vanitatea, posesiunea, nerăbdarea, voinţa de putere
(calul, leul, taurul, măgarul, tigrul etc.). Toate se lasă ispitite.
Adam, în duhul sau spiritul său, nu mai este legat de nucleul
fiinţei sale şi nu „păzeşte”, aşa cum primise porunca, pe ’Ișah.
Aceasta se lasă „sedusă” şi se „cunună” cu Adversarul,
transformat în Duşman, intrând astfel sub stăpânirea lui. ’Ișah
ia fructul şi-l dă lui Adam, fruct care are toate aparenţele unui
fruct copt în asemănare cu Dumnezeu. Adam mănâncă fructul
şi crede că s-a împlinit integral. Ca atare, el nu mai poartă de
grijă celei a cărei vocaţii era de a fi „cultivată” de el, cununată
cu el pentru a-l ajuta să se nască din el însuşi până la
împlinirea totală. Adam se regăseşte împreună cu ea în starea
de confuzie iniţială, confuzie cu animalele sale interioare, care
totuşi trăiesc în autonomia lor şi substituindu-se lui fără ca el
să presupună lucrul acesta! Aceasta este starea în care el este
acoperit „cu haine din piele” şi pe care, astăzi, o numim
inconştient.
Identificat total cu acest animal, exilat în afara lui
însuşi, Adam ajunge într-o lume a tenebrelor în care totul nu
este decât strigăt, urlet de animale sălbatice. El însuşi nu mai
este decât un animal printre animalele acestei lumi tragice.
Această junglă nu poate fi stăpânită decât prin forţa exterioară,
prin lupte ucigătoare. ’Ișah este înlocuită de Eva, femeia
exterioară, femeie din punct de vedere biologic, care împreună

36
 ’Ișah – Lilith

cu Adam se întorc din nou la acceptarea pur animală a fiinţei

lor create – „mascul şi femelă i-a creat Elohim” – pe care am
menţionat-o mai sus. Aruncaţi în această situaţie, Adam şi Eva
reprezintă umanitatea acestei lumi, pe care o cunoaştem din
totdeauna, constituită din bărbaţi şi femei care se unesc pentru
a perpetua specia umană, într-un spaţiu-timp cu totul străin
celui pe care îl descrie ordinea ontologică.
Deşi subestimată, oare nu a rămas ’Ișah în memoria Tra-
diţiei ebraice drept cea care „va fi fost” (într-un trecut propriu
timpului nostru actual) „prima soţie a lui Adam”, cunoscută
sub numele de Lilith, adică „noapte”? Ea ar fi, astfel, o
imagine obiectivată a neîmplinitului sau, cu alte cuvinte, a
inconştientului, căruia Omul i-ar obiectiva existenţa, sub
forma unui personaj feminin, în noaptea timpurilor, chiar dacă
el o poartă în realitate în noaptea interiorităţii sale!
În mitul Căderii, Adam, care tocmai mâncase fructul
iluzoriu oferit de Satan, aude glasul dumnezeiesc făcându-i
cunoscute consecinţele gestului său, nu ca pedeapsă, ci ca
întoarcere inevitabilă împotriva lui a legilor ontologice
încălcate. Îndrăgostit de fiica-mireasă a sa, atât de dramatic
prostituată cu falşii logodnici, Dumnezeu îi arată de asemenea
mijlocul de revenire la El prin tainica alchimie a împlinirii
sale. Căci Adam este, în mod esenţial, iertat, salvat, deja înviat
prin moartea şi Învierea lui Hristos afirmată din acest
„moment” al Căderii.
„În sudoarea nărilor tale vei mânca pâinea, până ce te vei
întoarce spre Adamah, căci din ea eşti scos, căci tu eşti
pulbere şi spre pulbere te vei întoarce!” 1
„Pulberea” (‘Afar) – despre care se poate spune că este
„rodnicia”, „fecunditatea” (Far) la „izvorul” său (litera ‘ayin)
•

1
Gen. 3,19.

37
 Femininul fiinţei

– reprezintă făgăduinţa fructului. Aceasta înseamnă că Adam,

în orice moment, ar putea să se reîntoarcă fie spre ‘Ișah
(Adamah), spre lăuntrul său şi să regăsească normele sale
ontologice, în rodnicia redată pulberii energiilor (animale),
care constituie pentru sine „Adamah”, fie să rămână concentrat
spre lumea exterioară lui, folosindu-se, în multiplele sclavii
care-l fac să trăiască, de aceste animale cu care el se confundă
din nou şi care sunt totuşi livrate puterii lui Satan.
Aşadar umanitatea, în dimensiunea ei colectivă, se află
încă la acest stadiu al sclaviei. Dar dintotdeauna ea simte, în
mod inconştient, nevoia de a manifesta ceea ce poartă în
noaptea interiorităţii sale ignorate, în „cerurile” sale, pe care ea
nu le mai contemplă, dar care continuă totuşi să propage
amintirea lor, ca o urmă de stea, până la ea. Când umanitatea
sesizează această urmă, ea îi caută originea în timpuri foarte
vechi, timpuri ale istoriei sale, întrucât este încă incapabilă să
pătrundă în realitatea spaţio-temporală a interiorului său; ea
face, astfel, din această urmă un obiect cultural. Astfel, limba
cea „una”, steaua cea mai îndepărtată în răsăritul fiinţei,
transmite firul său de aur până la resortul tainic al limbilor,
miturilor şi riturilor noastre, aşa cum am mai amintit. Alte
stele din aceleaşi ceruri compun basmele şi legendele noastre,
cântecele noastre populare, povestirile şi proverbele noastre.
Ştim noi să discernem surâsul lor dincolo de şiretlicuri,
mesajul lor dumnezeiesc, dincolo de copilăreasca lor aparenţă?

Mă hazardez să interpelez unul din aceste mituri pentru

a vedea surâzând chipul Lilithei.
Lilith mi se pare a fi un personaj semi-mitic, semi-
legendar. Ea se leagă de mit prin faptul că numele său apare în
Biblie, o singură dată, la profetul Isaia care o aşază în centrul
distrugerii Edomului, într-o descriere infernală care precedă
era mesianică:

38
 ’Ișah – Lilith

„Acolo, pisicile sălbatice şi şacalii își vor da întâlnire,

demonii se vor chema acolo unii pe alții,
Dar Lilith, consimţind [acestor infernuri], își află sălașul ei.
Acolo, şarpele îşi face cuibul său, depune ouă, cloceşte şi își
adună puii sub umbra sa.
Acolo se adună vulturii.
’Ișah este tovarășa lor.
Cercetaţi cartea lui YHWH şi citiţi:
Niciuna nu lipsește, ’Ișah tovarășa lor.
Nu căutaţi, căci gura lui YHWH porunceşte şi duhul său
adună la un loc.”1
Oare Lilith nu este în acest text identificată, în mod
curios, cu ’Ișah care, de două ori, este numită „tovarășa”
acestei jungle? Cu toată insistenţa profetului de a o prezenta pe
’Ișah în acest tablou înspăimântător, cea mai mare parte a
traducerilor acestui text o trec sub tăcere. Este, desigur, uşor să
eliminăm ceea ce nu înţelegem! Poate că eliminarea nu s-a
făcut fără motiv, deoarece discursul însuşi al lui Isaia este
ambiguu: „Cercetaţi cartea lui YHWH”, spune el, şi imediat
adaugă „Nu căutaţi!” ca şi când nu ar fi util să căutăm atât
timp cât „gura lui YHWH nu ne dă duhul pentru a lega la un
loc” urma obscură a stelei, de steaua însăşi. Şi totuşi cercetaţi,
spune el, căci atunci când vremurile vor veni va trebui să fiţi
acolo. Oare n-au sosit vremurile pentru a primi acest duh şi a
lega, împreună cu YHWH, personajul fabulos al Lilithei de
’Ișah? Fie ca Domnul să-mi dea îndrăzneală şi prudenţă în
această privinţă.
Adam o contemplase pe ’Ișah într-o stare de extaz, în
profunzimea somnului în care Dumnezeu l-a aşezat pentru a-i
descoperi şi a-l face să-şi dorească mireasa, „cealaltă parte” a
sa, partea întunecată a fiinţei sale, neîmplinită încă. Aceasta
•

1
Isaia 34,14.

39
 Femininul fiinţei

este acum cununată cu Satan, mâncătorul de pulbere. Ea nu

mai este acum decât întuneric lipsit de rodnicie, Adamah care
nu-şi mai asumă maternitatea lui Adam şi care „blestemată în
relaţia sa cu el, nu mai rodeşte pentru el decât mărăcini şi
spini”1. Amărăciunea celei care nu mai este privită, nici
vizitată, nici iubită! Desigur că ea este cuibul şacalilor, vultu-
rilor, şerpilor, al tuturor animalelor care, de acum înainte, urlă,
însă urletul lor exprimă dorinţa de a fi iubite! Şi ele nu mai
sunt iubite de Om, de Omul care, identificat cu ele, confundat
din nou cu propria Adamah, urlă de-a lungul întregii sale vieţi
propria sa dorinţă de a fi iubit de alţii asupra cărora el
proiectează în mod inconştient dorinţa sa de absolut, de
fericire, supunându-i erosului său pervertit. Dar să nu ne
înşelăm asupra acestui eros care, chiar pervertit, rămâne
purtătorul unei bogăţii infinite care poate să ne conducă spre
realitatea cea mai tragică sau spre cea mai dumnezeiască, în
orientarea sa spre izvorul ontologic. Voi reveni asupra acestui
mare subiect.
Nu este mai puţin adevărat că Lilith-’Ișah reprezintă
acest feminin care-şi „află sălașul său” în aceste locuri
întunecate şi pe care Omul îl proiectează – aici se articulează
legenda – asupra unei semi-divinităţi antice ce rămâne
prezentă în invizibil, ca un fel de demon feminin monstruos
purtător de aripi. Într-adevăr, nu este ea responsabilă, în
inconştientul Omului, de pierderea paradisului său şi de
moartea „fiului” (interior) pe care trebuia să-l poarte în
orizontul maternităţii? De aceea unii şi-o reprezintă rătăcind
noaptea prin lume, bântuind cimitirele şi vizitând femeile care
sunt pe cale de a naşte pentru a le ucide copilul şi a se hrăni cu
măduva şi sângele lor. Legenda amplifică aceste date şi face
din ea regina demonilor sau chiar mama lor, căreia îi sunt
•

1
Gen. 3,17-18.

40
 ’Ișah – Lilith

atribuite puterile cele mai malefice asupra femeilor, mai ales,

şi asupra copiilor pe care se cuvine să-i apărăm împotriva ei
prin rugăciuni şi rituri.
Cartea splendorilor (Zohar), carte fundamentală a
misticii ebraice, atestă, ca şi Talmudul, cele spuse mai sus de
mai multe ori. Ele fac din arhanghelul Rafael una din marile
puteri cereşti chemată să se lupte cu acest demon. Arhanghelul
Rafael intervine astfel cu putere, în Cartea lui Tobit, pentru a o
elibera pe Sara de ruşinea sa. După cum voi dezvolta acest
lucru în capitolul V,4, Sara pierduse deja şapte bărbaţi, morţi
din momentul în care își cunoscuseră mireasa, când Rafael l-a
condus pe fiul lui Tobit să o ceară pe tânăra femeie de soţie.
Însă Cartea lui Tobit își descoperă cu limpezime sensul,
întrucât se axează pe interioritatea acestui bărbat, Tobit,
devenit orb faţă de lumea exterioară, pentru a se aşeza mai
bine pe calea interiorităţii sale şi a cuceri întru ea lumina.
Această cale a tenebrelor este astfel parcursă de fiul său Tobie
(fiul interior) care, fiind însoţit de arhanghelul Rafael, ca ghid,
îşi asumă coborârea în infernuri, în Guiḥon (gheena). Tobie
moare şi învie de şapte ori, adică de atâtea ori cât este necesar
pentru ca, în persoana sa, totul să fie împlinit! În acest context,
Sara nu este alta decât ’Ișah lui Tobie, mama-mireasă cu care
tânărul Tobie se va cununa ultima dată, fără a muri, dar face
acest lucru după ce a înlănţuit ultimul demon al Sarei printr-un
rit sacrificial poruncit de arhanghel. Se poate intui uşor că
legenda identifică pe acest demon cu cel care i-a „ucis” pe
ceilalţi soţi, adică cu Lilith. Acest lucru nu face decât să
întărească teza mea după care Lilith o reprezintă pe ’Ișah cea
uitată, dar spre care aici, în această frumoasă Carte a lui Tobit,
eroul se întoarce, ascultând de porunca dumnezeiască: „(…)
până te vei întoarce spre Adamah, căci tu eşti pulbere şi spre
pulbere te vei întoarce!” Tobit s-a reîntors spre ea. Această
reîntoarcere (Teșubah) se traduce prin cuvântul „penitenţă”, pe

41
 Femininul fiinţei

care, pentru a-i reda adevăratul sens, se cuvine să-l eliberăm

de încărcătura sa juridică. Tobit s-a reîntors spre ’Ișah, nu mai
este „noapte”, Lilith dispare şi bărbatul vede adevărata lumină.
Legendele care privesc demonul de care am vorbit nu
sunt, totuşi, toate întunecate, pentru că una dintre ele o identifică
pe Lilith cu regina din Saba, care vine să verifice înţelepciunea
lui Solomon1. Un personaj biblic dintre cele mai stranii, regina
din Saba pare a fi încercat pe Solomon punându-i întrebări la
care regele a ştiut să răspundă perfect. Prin aceasta, ea nu este
străină de „păzitorii pragului” din numeroasele mituri ale
umanităţii, înfricoşătorii monştri, devoratori ai eroilor pe care îi
pun la încercare, dacă aceştia nu ştiu să răspundă, sau învinşi
de către eroi, dacă ei ştiu să le integreze puterea lor pozitivă.
Regina din Saba nu este prezentată în Biblie ca un monstru
devorator, ci dimpotrivă. După plecarea sa ea trimite în fiecare
an, lui Solomon, multiple daruri, simboluri ale Înţelepciunii
care continuă să hrănească înţelepciunea regelui, ce sporeşte
mereu. Regina din Saba regăseşte astfel identitatea ontologică
a lui ’Ișah şi, deci, a lui Adamah, care-l ajută pe Solomon să se
nască din el însuşi printr-o luminoasă înălțare. Dar ce s-ar fi
întâmplat dacă regele nu ar fi fost la înălţimea încercării? Mi
se pare că chipul reginei din Saba nu este măreţ decât pentru
faptul că Solomon i-a redat aspectul său înspăimântător
(înspăimântător, în calitatea sa de purtător de energii încă
neintegrate, asemenea unui leu care înaintează spre cel care nu
l-a stăpânit), i-a redat calitatea sa de leu interior! Nu face
Tradiţia orală, ea însăşi, din acest „’Iș-mire” un înger cu care
Iacob se luptă o noapte întreagă?2 Înger, fără nici o îndoială, la
sfârşitul luptei din care Iacob este învingător, dar acesta nu se
prezintă mai întâi patriarhului ca un monstru, cu totul
•

1
1Regi 10.
2
Gen., 32, 25-33.

42
 ’Ișah – Lilith

obiectivat aceluia de frica morţii care îl ameninţă şi de ura

resimţită pentru Esau, fratele venit cu scopul de a-l ucide?
Dacă frica nu ar fi devenit acceptare şi ura nu s-ar fi
transformat în iubire, s-ar mai putea atunci vorbi despre înger?
Încă odată Lilith şi-ar fi încleştat ghearele sale – spini şi
mărăcini – asupra acelui nefericit, zdrobit atunci de Satan
devoratorul.
În cazul reginei din Saba, ea îmbracă pentru Solomon,
asemenea îngerului pentru Iacob, podoabele luminoase ale
unei ’Ișah împlinite.
De altfel, Lilith nu este oare sora Eriniilor mitologiei
greceşti, ființe care, cu capetele lor de şarpe, flagelau pe toţi
vizitatorii infernurilor, dar, schimbându-şi chipul, deveneau
Eumenide („cele cu gânduri bune”) pentru cei care, asemenea
lui Oedip, după ce s-a „cununat cu mama sa”, săvârşeau, în
lumina recâştigată, Marea Operă a vieţii lor?
Aşadar, nu mi se pare că ar fi vreo contradicţie între
aceste diferite chipuri ale Lilithei. Nu există decât alternativa
în faţa căreia, în orice moment, orice fiinţă umană se află,
atunci când, în intimitatea sinelui său, se reîntoarce spre ’Ișah
pentru a se cununa sau a se îndepărta de ea. În acest ultim caz,
Omul este cel care face din Lilith un demon şi, nerecunoscând
că ea este interioară lui, o proiectează asupra uneia dintre
puterile întunecate care stăpânesc asupra lumii. În primul caz,
Omul regăseşte normele sale ontologice; el ştie că este dual,
cunoaşte calea pe care o are de parcurs şi nu se mai confundă
cu ’Ișah (Mireasa), ci se cunună cu ea.
Această alternativă ne situează la întâlnirea dintre starea
ontologică a Omului, descrisă în primele două capitole ale
Genezei, şi starea „căderii” sale, care face obiectul celor două
capitole ce urmează. Această situaţie exprimă devenirea
noastră existenţială, deoarece, după ce ne-am confundat cu
dimensiunea colectivă în copilăria vieţii noastre, la vârsta

43
 Femininul fiinţei

adultă, când intrăm în rezonanță, în noi înşine, cu Sfântul

Nume, noi putem, după exemplul lui Solomon şi Iacob, să
redobândim în intimitatea persoanei noastre relaţia corectă cu
’Ișah.

Cel care rămâne identificat cu „colectivul” marelui

Adam o ignoră cu totul pe ’Ișah, reduce textul biblic al
Creaţiei la dimensiunea istorică şi nu ţine cont decât de
exteriorul lucrurilor. El se află în faţa bărbatului şi a femeii ca
fiinţe biologice, prezente într-o „primă Geneză”, al cărei text
intră, în acest caz, în contradicţie cu textul celei de „a doua
Geneze”, în care femeia este scoasă din coasta lui Adam şi în
care nuditatea este obiect al ruşinii, făcând astfel jocul criticii
istorice.
Putem surâde la această lectură infantilă care a slujit atât
de mult timp şi continuă să slujească unei etici masculinizate
la extrem, însă nu este mai puţin adevărat că această situaţie ne
aparţine şi trebuie încă să ne-o asumăm. Pentru aceasta trebuie
să ascultăm cu urechile noastre interioare ceea ce ne revelează
textul Căderii, pe care eu îl voi numi de aici înainte textul
stării noastre de exil.
Cuvântul „cădere” nu este pronunţat în text şi chiar dacă,
într-adevăr, această stare, în raport cu starea ontologică a creării
lui Adam, este o inversare tragică, mi se pare periculos să
atribuim acestui termen doar o conotaţie culpabilizantă şi
irevocabilă. Într-adevăr, el poate conduce fie la o prăbuşire
patologică, întâlnită adesea la supraeul religios, fie, ca o reacţie
împotriva acestui pericol, la negarea acestui exil, atitudine care-l
consideră ca o stare normală, împiedicând astfel eliberarea de
el. Mare este perversitatea acestei ultime atitudini pe care o
întâlnim adesea în ştiinţele umaniste recente, ce fac tabula rasa
din moştenirea culturală a textelor noastre biblice, identică
până la apariţia acestor ştiinţe cu moştenirea religioasă, sau

44
 ’Ișah – Lilith

care nu reiau miturile greceşti, spre exemplu, decât pentru a le

reduce sensul la propriile lor scheme mentale.
Adam, alungat din grădina Edenului, se află în mod real
într-o stare de exil în raport cu sine însuşi pentru că este în exil
în raportul său cu Dumnezeu. Totuşi, întoarcerea, convertirea
spre el însuşi şi spre Dumnezeu, deci ieşirea din starea de exil
şi posibila recâştigare a stării primordiale, este anunţată lui
Adam într-o manieră la fel de radicală ca şi cea a consecinţelor
dureroase ale actului său. Împovăraţi, însă, sub această
„cădere” şi sub suita culpabilizărilor sale, noi nu am reuşit
niciodată să intuim şi celălalt înţeles al textului. Aşa încât,
plasând istoria sa în noaptea timpurilor – istorie ai cărei moşte-
nitori iresponsabili am fost –, mântuirea realizată prin biruinţa
„seminţei lui ’Ișah asupra seminţei şarpelui”1, adică prin
biruinţa lui Hristos asupra lui Satan, a fost interpretată într-o
perspectivă istorică a promisiunii îndepărtate, imperceptibilă şi
dezbrăcată de dimensiunea eternităţii sale.
Astăzi, trebuie să înţelegem această relatare din Geneză
ca o realitate ce ne priveşte pe toţi, în fiecare clipă a vieţii
noastre personale, în care, conform alegerii noastre respon-
sabile, conduce fie YHWH-Hristos, EU SUNT, fie Satan. Şi
Hristos, şi Satan transcend timpul nostru, dar, în acelaşi timp,
lucrarea lor se manifestă în fiecare „clipă” a timpului istoric,
de la începutul şi până la sfârşitul său. De aceea, chiar înainte
de zilele Întrupării şi Răscumpărării dumnezeieşti, orice fiinţă
umană – precum Iacob, Solomon sau atâţia alţii din alte
Tradiţii – a reuşit să se apropie, în persoana sa, de starea
primordială, rămânând uimită de aşteptare în răsăritul fiinţei
sale. Această aşteptare brăzdează inimile noastre şi ne cheamă;
ea exprimă o neîmplinire a vieţii, pe care încercăm să o

1
Gen. 3,15.

45
 Femininul fiinţei

înlocuim cu toate justificările în care ne refugiem, însă noi ştim

cât de mult toate aceste subterfugii devin repede morminte!
Ca orice mit, naraţiunea exilului priveşte în mod ne-
mijlocit vieţile noastre în care ’Ișah, în fiecare clipă, poate
reînvia din cadavrul Lilithei. Dar dacă aceasta din urmă este
mai curând un personaj de legendă, ’Ișah, deşi ignorată şi
uitată de noi în orizontul colectiv, este de o puternică realitate.
Mireasă ne-cununată, ea este văduvă, văduva celui care nu mai
săvârşeşte în ea o „lucrare bărbătească”. Ajunsă sterilă, ea
vede murind Sămânţa Fiului care a creat-o, a ales-o, a iubit-o,
ca matrice a creşterii sale, „casă” a devenirii sale. „Fiul
văduvei” moare, iar ajutorarea acestuia şi a mamei sale va fi o
lege în Israel, lege care învăluie, ca pentru a o dinamiza, legea
interioară pe care oamenii vor fi poate capabili, într-o zi, să o
asculte din nou.
Dacă profetul nu redă viaţa acestui fiu, precum Ilie în
Sarepta1, dacă Mesia nu-l învie, ca în oraşul Nain2, umanitatea
rămâne confundată cu această ’Ișah care-şi desfăşoară
„mărăcinii şi spinii” şi care urlă cu animalele sale ignorate sau
refulate prin imperative morale, dar netransfigurate. Uma-
nitatea săvârşeşte în acest caz o lucrare bărbătească, eroică, în
exterior, însă rămâne în interiorul ei profund „feminină”.
În timpul lui Noe, „omenirea se înmulţea pe pământ şi
nu năştea decât fiice”, afirmă textul biblic3. Contradicţia este
aparentă şi dispare imediat dacă noi înţelegem prin „fiice”
dimensiunea feminină a unei umanităţi sterilă ontologic,
dimensiune pe care Dumnezeul lui Iona o denunţă iden-
tificând-o cu lumea animală:

1
1Regi 17,22.
2
Luca 7,11-15.
3
Gen. 6,1.

46
 ’Ișah – Lilith

„Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a

Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni,
care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un
mare număr de dobitoace?”1
Dacă, în inconştienţa sa, Adam aruncă asupra
demonului Lilith puterea malefică a unei ’Ișah abandonată, el
renunţă la vocaţia maternităţii sale, pentru a o încredinţa
lucrării exterioare a Evei.

1
Iona 4,11.

47
•

Capitolul II

Apa, tenebrele, noaptea

•

Totuşi, înainte de a vorbi despre Eva, aş vrea să mă

opresc asupra apei, tenebrelor şi nopţii, toate trei fiind realităţi
feminine pentru cei care se întorc spre ei înşişi şi pătrund în
propria lor Adamah, adică în apă, tenebre şi noapte.
Am avut de multe ori ocazia să vorbesc despre acest
lucru şi chiar l-am amintit la începutul cărţii: când „în prin-
cipiu (întru început) Dumnezeu creează cerurile şi pământul”,
El creează umidul şi uscatul.
Cerurile (Șamaim), în interiorul nostru, sunt întemeiate
pe Șem, Numele tainic, propriu fiecăruia, soarele ascuns al
fiinţei, Sămânţă dumnezeiască ce înconjoară apele (Maim)
într-o situaţie matriceală. În textul biblic, cerurile reprezintă
primul element creat. Apele sunt deci primordiale şi reprezintă
„fecioara care poartă în pântec” sămânţa dumnezeiască, Șem,
Numele, care este de foc. Conform textului biblic, această cu-
nunie dintre apă şi foc este principiul oricărei fiinţe create. În
această ordine, „pământul”, uscatul, este ceea ce devin apele
atunci când, adunate de Dumnezeu, conform ordinii celei de a
treia zi a Genezei, sub puterea Cuvântului (Logos) şi a
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, care planează deasupra lor, se
„coagulează”, seacă, pentru a forma un câmp (al conştiinţei)
nou. Ceruri şi pământ reprezintă, în acest sens, în interiorul
nostru, neîmplinitul (având ca nucleu Șem, Numele) şi
împlinitul sau, în alţi termeni, inconştientul și conștientul,
potenţial încă necunoscut şi obiect al cunoaşterii.

51
 Femininul fiinţei

Apa este simbolul necunoscutului. Ce am putea

contempla în lucrarea divină din cea de a doua zi a Genezei,
când Dumnezeu „separă apele de sus de apele de jos”, aşezând
între ele firmamentul numit imediat ceruri (Șamaim)?
Cuvântul Maim este în sine un dual. Am putea să-l
traducem prin „cele două ape”. Această traducere ne
luminează: apele de sus şi apele de jos, deosebite unele de
altele şi reunite în mod nemijlocit de Dumnezeu, reunite prin
iubire, fără confuzie, purced dintr-o unitate primordială şi
rămân în rezonanţă intimă unele cu altele.
În lumina acestei a doua zile a Genezei, Apele de sus
reprezintă Incognoscibilul dumnezeiesc, Nenumitul, Necreatul
despre care nimeni nu poate vorbi în termeni afirmativi. Apele
de jos reprezintă creatul care, în interioritatea noastră, nu este
încă cunoscut de noi, nu este încă numit, însă odată numit el
va redeveni participant la Apele de sus. Astăzi noi identificăm
aceste ape cu inconştientul ce poate, însă, deveni conştient,
adică poate intra în orizontul unei cunoaşteri prin care putem
ctitori Pomul cunoaşterii, adică pe noi înşine.
Aceste ape de jos sunt, aşadar, unite din nou cu cele de
sus prin Șem, prin Sfântul Nume care, fiind mai întâi Sămânţă,
este chemat să crească pe măsură ce se împlinesc apele
(Maim). Împreună formează Șamaim, cerurile noastre inte-
rioare. Când totul este împlinit, nu mai există Maim, ci numai
Șem, care a devenit EU SUNT, rod al Pomului cunoaşterii.
Suntem conduşi, aşadar, de El şi de de Duhul lui Dumnezeu
spre apele de sus prin momente de cununie nespuse!
Dacă Numele (Șem) este de foc, dacă Duhul lui
Dumnezeu care suflă asupra apelor suflă din foc, putem să
intuim că apele de sus nu sunt numite „ape” decât ca simbol al
necunoscutului, dar ele sunt, de asemenea, de foc, sau, mai
exact, sunt ceea ce, dincolo de apă şi de foc, într-un spaţiu
originar, nu mai poate fi numit.

52
 Apa, tenebrele, noaptea
•

În cerurile care sunt în interiorul nostru, apele de sus

sunt prezente tainic în inima apelor de jos. Numele (Șem) este
prezent în ele ca un foc pe care apele nu-l sting întru începutul
lor (dar pe care starea de exil îl va perverti adesea!). Dar şi
invers, apele de jos nu sunt şi ele în apele de sus? Dacă
Dumnezeu este în Om, Omul nu este în Dumnezeu, finitul în
inima infinitului, precum infinitul în inima finitului? Mister
insondabil de care eu mă minunez fără a putea vorbi mai mult
despre el, dar care nu poate fi trecut sub tăcere, înainte de a
vorbi despre misterul apei.

Apa este misterul vieţii, căci simbolul legat de arhetipul

său printr-un neîncetat dialog ne conduce irezistibil la simţirea
prezenţei focului în apă. Acest lucru ni-l mărturisește într-o
manieră formală apa mării, prin aceeași respirație cu cerul,
lacrimile, serul sanguin şi lichidul amniotic care, în pulsaţii
ritmate, psalmodiază ceea ce este dumnezeiesc. În toate aceste
elemente, sarea se identifică cu focul.
Câmpia Șinear, care este în interiorul nostru, în
Adamah, şi în exteriorul nostru, în lume, reprezintă în mod
simbolic „apa” în starea sa neîmplinită. Aşa cum Numele
(Șem) reprezintă pentru Adamah rolul de foc, la fel Omul,
legat din nou de Numele său (Șem) reprezintă acest foc pentru
lume; el este sarea acesteia:
„Voi sunteţi sarea pământului”, spune Hristos ucenicilor săi
„(…) voi sunteţi lumina lumii”1.
Atunci când Omul îşi desăvârşeşte propria Adamah
(’Ișah), el desăvârşeşte lumea şi o conduce spre transfigurarea sa.
În ceea ce priveşte apa lacurilor şi a râurilor, apa care
curge în cel mai mic fir de iarbă, unde este focul acesteia? Fără
•

1
Matei 5,13-14.

53
 Femininul fiinţei

îndoială, el se manifestă printr-o prezenţă mai subtilă, în

magnetismul ei, care nu ar putea exista fără bipolaritatea
electrică a atomilor. „Apa are o matrice feminină pentru a
primi o informaţie şi a o păstra şi un pol masculin donor,
pentru a o restitui.”1
Atât în exteriorul, cât şi în interiorul nostru apa este un
element păstrător al informaţiilor după care noi însetăm. Dacă
„lucrarea bărbătească”, prin convertirea interiorului, trans-
formă aceste energii şi ele devin cunoaştere, aceeaşi lucrare,
prezentă în apele baptismale, le „informează” cu atâta putere
încât, în momentul botezului lui Hristos „Iordanul s-a întors
înapoi”, zice psalmistul2; apele de jos se înalţă spre izvorul lor,
spre apele de sus, unde totul este iubire şi cunoaştere.
Femeii samarinence, căreia Iisus îi cere din apa pe care
ea a scos-o din fântână, El îi spune:
„Cel care va bea din apa pe care eu i-o voi da nu va mai înseta
niciodată.
Apa pe care Eu i-o voi da va deveni în el izvor de apă
curgătoare spre viaţă veşnică.”3
Prezentă în vinul nunţilor din Cana şi în sângele Cinei
cele de Taină, apa devine foc al Duhului printr-o transformare
legată de desăvârşirea Omului.
„Căci trei sunt care mărturisesc pe pământ: apa, sângele și
duhul [trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi
Duhul Sfânt].”4
Apa devine foc şi nu mai există sete, cununia s-a
împlinit.
•

1
J. Collin, L’Eau, le miracle oublié, Tredaniel Editeur, p. 65.
2
Ps. 113,3.
3
Ioan 4,14.
4
1Ioan 5,7-8.

54
 Apa, tenebrele, noaptea
•

Numele de Adam ne descoperă că Omul este spaţiul

întâlnirii celor „două ape” sau al celor două doruri, cel al
Omului după Dumnezeul său (Aed) şi cel al lui Dumnezeu
după Mireasa Sa (litera mem). Viaţa fiecărei fiinţe umane, fie
că ea ştie sau nu despre acest lucru, se desfăşoară pe acest fir
de aur spre vocaţia nupţială a Numelui ei! Dacă nu ştie acest
lucru, la câte compensaţii dureroase sau chiar ucigătoare nu va
recurge ea, mânată de o sete nestinsă?
Dorinţa este în centrul vieţii sale. Apa sau vinul sunt
vectorii privilegiaţi ai acestei dorinţe. Vinul este rodul unei
transformări permanente a apei printr-o admirabilă alchimie a
pământului. Apa însăşi este rodul propriei sale transformări
printr-o electroliză neîncetată a cerului de la începutul lumii,
aşa încât noi bem apa pe care o beau strămoşii noştri şi ea ne
povesteşte istoria lor. Fântânile îi păstrează taina.
Dar atunci când în noi fântânile sufletului îşi dezvăluie
taina, apa devine uscat, devine informaţie. În acest moment un
pământ nou se ctitoreşte, născut din ceruri noi, iar Pomul
cunoaşterii creşte în el. Această creştere a polului „bărbătesc”
va permite Omului să descopere normele sale ontologice, să
pătrundă şi mai mult în apele propriei Adamah, să se cunune
intim cu Mireasa sa (’Ișah) şi să-i accepte tenebrele.
Tenebrele sunt faţă de lumină ceea ce apa este faţă de
cunoaştere. Ele simbolizează, de asemenea, polul feminin al
Pomului cunoaşterii.
„Tenebrele sunt deasupra adâncului”1,
ne spune Cartea Genezei. Adâncul este ceea ce distinge radical
Necreatul de Creat, apele de sus de apele de jos. El nu este
deci străin de cerurile noastre interioare, „desfăşurate” de

1
Gen. 1,2.

55
 Femininul fiinţei

Dumnezeu în ziua a doua a Genezei „între cele două ape”

pentru a le deosebi, dar, în acelaşi timp, pentru a le uni.
Această contradicţie absolută nu poate fi depăşită decât
în Numele (Șem) fiecărei fiinţe umane, care este Sămânţa
Sfântului Nume YHWH ce se identifică cu Hristos. Singurul
„Pontif” între cele două ape, Hristos participă şi la unele, şi la
altele şi numai El are puterea de a introduce Creatul care este
pregătit – prin creşterea Numelui (Șem) – în unirea tainică cu
Necreatul. Hristos este Stăpânul adâncului.
Tenebrele care acoperă adâncul reprezintă cerurile
noastre interioare şi deci potenţialul inepuizabil de lumină pe
care ele îl conţin. Tenebrele implică inconturnabila faţă către
faţă pe care noi o avem de experiat întru ele pentru a le
cunoaşte „demonii”. Spaţiu al cununiilor, tenebrele reprezintă
camera nupţială a Omului şi a Miresei sale (’Ișah), dar şi
camera nupţială a Omului care, în orizontul acestei noi
împliniri, este vizitat de Dumnezeu.
Nespusul mister al Pomului vieţii! Locuri ale morţii şi
învierii, tenebrele ne apropie Adâncul, Nimicul.
Situaţia noastră de exil în sine ne face incapabili să
trăim aceste mistere. Tenebrele devin exterioare nouă şi ne
învăluie. Ele învăluie câmpia Șinear, adică lumea noastră, de
strigăte şi rătăciri, iar „Prinţul întunericului” este rege. Tene-
brele sunt în acest caz diabolice. Dar dacă, în inima acestui
exil colectiv, Omul poate realiza, în persoana sa, convertirea
spre răsăritul fiinţei sale şi transformă tenebrele, el poate face
acest lucru pentru că este „icoană a lui Dumnezeu”, iar
arhetipul său, Hristos, a asumat tenebrele şi le-a străbătut total
până în adânc.
La ceasul al nouălea, când cele „nouă luni” ale
maternităţii s-au încheiat, când „totul s-a împlinit” şi când
tenebrele acoperă pământul, Hristos coboară în profunzimile
creatului şi, întâlnindu-se cu ultimul monstru al adâncurilor, îi

56
 Apa, tenebrele, noaptea
•

smulge acestuia pe Omul care i se înstrăinase. El biruie

moartea şi inaugurează Învierea! Noi nu putem coborî acolo
decât împreună cu El, pentru a învia cu El. Primele tenebre ale
vieţilor noastre ne pregătesc pentru aceasta. Ele brodează
luminile noastre şi dăltuiesc inteligenţa noastră.

Evreii numesc inteligenţa „Mamă dumnezeiască” în

raport cu înţelepciunea, care este „Părintele dumnezeiesc”,
simbolizate în exterior prin luna şi soarele, cei doi mari
luminători din ziua a patra a Genezei şi al căror izvor comun
este YHWH-Hristos.
„Atunci nu vor mai fi nici soare, nici lună, ci YHWH va fi
pentru tine lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta.”1
Şi după cum lumina își primeşte strălucirea din
strălucirea soarelui, la fel inteligenţa se naşte din ceea ce con-
struieşte înţelepciunea, căci „înţelepciunea şi-a zidit casă
rezemată pe şapte coloane şi a înjunghiat jertfele sale”2.
Inteligenţa este cea a inimii, nu a unei „inimi bune”, ci
mai curând a unei inimi clare care izvorăşte din morţile
experiate (din jertfele înjunghiate), din acceptarea unor lucruri
inacceptabile, din cunoştinţele la care am renunţat, din
încrederile abandonate, din certitudinile sfâşiate, printr-o
iubire necondiţionată a lui Dumnezeu Cel de trei ori Sfânt!
Tenebrele (Ḥoșek), leagănul inteligenţei, reprezintă
nopţile sufletului şi „palatul literei șin”, sipetul acestei perle
care ne întemeiază (prima literă a lui Șem), despre care voi
vorbi mai încolo3.

1
Isaia 60,19.
2
Proverbele 9,1.
3
Cf. capitolul VIII.

57
 Femininul fiinţei

Cuvântul Layelah înseamnă în ebraică „noaptea”.

Aceasta reprezintă o coborâre în care Lul, „scara în spirală”,
simbolizează mişcarea fiinţei ce străbate tenebrele cununându-
se cu Adamah şi mergând până în inima sa, până în Yah!
În limbaj arhetipal, aceasta se identifică cu noaptea lui
Adam atunci când caută să comunice integral cu el însuşi.
„Dumnezeu a adus asupra lui un somn adânc şi el a adormit”,
coborând în tenebrele sale, în cerurile sale (Șamaim), până în
nucleul fiinţei sale, care este Șem, Yah! A intrat astfel în extaz!
El vede copilul şi pe mama sa, copilul care este el şi pe care îl
va purta spre vârsta adultă prin totalitatea cununiilor sale cu
mama, adică cu partea feminină a fiinţei sale. Acum, el
cunoaşte calea şi va trebui să-şi asume fiecare dintre nopţile
vieţii sale pentru a vedea răsăritul unei noi aurore, al unei zile
noi, mai strălucitoare decât cealaltă, până la Numele său total
împlinit.
Fiecare noapte reprezintă o nouă experienţă, o învăţă-
tură nouă. Dublul lamed (litera l) care structurează cuvântul
Layelah implică de două ori verbul „a învăţa”, iar această
învățătură dăruieşte viaţă. Spiralele asumate pe calea acestei
coborâri, asemenea inelelor unui vast colier de pietre
preţioase, se deschid rând pe rând spre un Stăpân al
infernurilor care, odată supus, face să strălucească lumina şi
informaţia îngerului pe care el le ascundea. Nopţile noastre
fiziologice, aşa cum am văzut, prin visele noastre, chiar uitate,
care conduc spre Yah, întreţin viaţa. Visele primite şi privite
cu atenţie o ajută să crească şi să se împlinească în Sfântul
Nume; ele reprezintă, astfel, hrană pentru viaţă.
Noaptea este o respiraţie reţinută, o inimă cu bătăi
încetinite, pentru că în ea încolţeşte secretul vieţii. Nopţile
sufletului reprezintă o scufundare până la rădăcinile Inteli-
genţei şi Înţelepciunii. La nivelul trupului, splina şi pancreasul
sunt organele implicate subtil în această căutare. Ele eliberează

58
 Apa, tenebrele, noaptea
•

energiile pe care cuptorul acestei matrice de foc (vezica

biliară) le face să se combine, iar fierarul divin (ficatul) le
purifică, le răceşte, le loveşte cu ciocanul şi le cizelează pentru
a face din ele frumuseţea unei Opere. Ficatul se umple atunci
de Slava dumnezeiască ce se ctitoreşte în Om. Noi ştim,
împreună cu mitul grec al lui Prometeu, că eroul este vizitat
atunci de Vultur, care vine să verifice corectitudinea Operei.
Dacă el devorează ficatul lui Prometeu, face aceasta întrucât
lucrarea nu este integral înfăptuită. Eroul va trebui să se
întoarcă, în noaptea următoare şi în multe alte nopţi, în
profunzimile abisale splină-pancreas, până ce totul va fi
împlinit.
Numai atunci când Omul săvârşeşte o lucrare bărbă-
tească până în profunzimea sinelui său este înălţat la calitatea
de mireasă a lui Dumnezeu pentru a-i purta Slava sa.
Nopţile sufletului reprezintă dureri ale facerii, matrice
sfântă, laborator alchimic al Învierii. Ritmului lor se asociază
tainic nopţile cosmice. De aceea, în cursul „unei preafericite
nopţi, fiii lui Israel ieşiţi din Egipt traversează apele Mării
Roşii şi trec de la sclavie la libertate”. De asemenea, în miezul
nopţii Hristos învie şi spune despre ea: „Noaptea va fi mai
strălucitoare decât ziua; ea va fi plină de lumină pentru a
ilumina bucuria noastră.”1 Şi Sfântul Ioan al Crucii, arzând de
iubire duhovnicească, poate să cânte astfel:
„O, noapte care mă conduci spre înălţimi!
Noapte mai iubită decât aurora,
noapte fericită care a unit
iubita cu iubitul său, şi mai ales
noapte care a creat iubirea
transformând-o în iubitul său.”

1
Din Imnul liturgic al nopţii pascale.

59
 Femininul fiinţei

Nu pot să închei acest capitol despre noapte şi despre

feminitatea sa maternală fără a evoca prezenţa – o, cât de
semnificativă! – a nenumăratelor fecioare negre, îngropate sub
pământ, în aproape toate părţile lumii. Din insula Paştelui până
la noi, trecând prin Asia Mică, Frigia, Grecia, Creta, peştera
din Tenerife, în care poporul guanșilor venera pe cea care îl
consola în necazurile sale, pământul este plin de aceste
statuete, scoase treptat din gangele lor subterane, de-a lungul
epocilor. În Franţa se găsesc mai mult de o sută douăzeci de
fecioare negre dintre care multe, anterioare erei creştine, sunt
legate de cultul zeiţei mame şi, mai ales, de cel al virgo
paritura („fecioara care trebuie să nască”), de origine celtă.
Nu putem vedea în aceste opere de artă, izvorâte din
sufletul uman şi îngropate imediat sub pământ, expresia unui
inconştient, plin de un potenţial divin, a cărui vocaţie este atât
de puternică în el încât ţâşneşte din vârful degetelor
sculptorului? Acesta nu ştie să-şi asume vocaţia decât prin
lucrarea mâinilor sale, însă o transformă pe aceasta într-un
cântec pe care el îl consideră ca aparţinând tainei adâncurilor
şi de aceea îl încredinţează tainei pământului.
Căci sufletul uman se identifică cu această fecioară care
trebuie să nască pe Dumnezeu. Umanitatea în exilul ei faţă de
Dumnezeu şi de sine însăşi a transpus întotdeauna în exterior
propriul ei mister; ea aştepta, astfel, această naştere sfântă în
lume ca venind din cer, şi nu de la oameni, într-un mod magic.
Începând cu Fecioara Maria, această naştere s-a înfăptuit în
lume, însă ea este în acelaşi timp de la Dumnezeu şi de la
oameni. Ea s-a înfăptuit la plinirea vremii, în interioritatea
marelui Adam, dar ea este naşterea Fiului lui Dumnezeu al
cărui orizont nu poate fi perceput de noi decât în dualitatea
aparentă exterior-interior. În ordinea arhetipală, ea reprezintă
realitatea pe care fiecare fiinţă umană este chemată să o

60
 Apa, tenebrele, noaptea
•

împlinească în interiorul ei, atunci când va începe convertirea

spre adâncul din ea.
Aceste fecioare, exhumate încetul cu încetul din
locuinţa lor secretă, nu vestesc oare apariţia unei conştiinţe noi
prin care umanitatea ar putea descoperi că fiecare fiinţă
umană, în propria sa persoană, are vocaţia de a fi fecioară-
mamă?

61
•

Capitolul III

Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

•

Dacă în situaţia de exil ’Ișah devine Lilith, soţie fără

cununie, demon care conduce marele tren al vieţii în lumea
exterioară, în care Omul proiectează animalele sale furioase,
ea rămâne în acest Om, spre răsăritul nebănuit al fiinţei sale
căruia el i-a „întors spatele”, depozitul sacru al înţelepciunii şi
al inteligenţei, promise pentru ziua întoarcerii şi mereu
capabile de apariţii neaşteptate. Dovadă în acest sens este
apariţia reginei din Saba în viaţa lui Solomon şi, de asemenea,
dreptul Iov care a atins această dimensiune, în inima suferinţei
sale, prin fulgurante străpungeri, apoi în desăvârşirea totală a
Numelui său, simbolizată de numele celor trei fiice1. ’Ișah,
însă, este şi Adamah care, în mod ontologic, trebuia să dea
naştere lui Adam, în perspectiva creşterii Logosului în el. ’Ișah
şi Adamah reprezintă, într-adevăr, acelaşi tezaur potenţial ce
constituie „cealaltă parte” a lui Adam, dar orientată spre
funcţii diferite.
În funcţia care îi este proprie, în calitatea sa de Adamah,
’Ișah devine Ḥawah, Eva, numită astfel pentru că, ne spune
textul biblic, „este mama vieţii întregi”2. Cel care a pierdut
dinamica creşterii sale interioare caută realizarea acesteia în
altă parte şi aceasta nu mai poate fi decât în exteriorul lui
Adam. De aceea, vocaţia maternităţii pentru ’Ișah, o ’Ișah ce a
•

1
Cf. Job sur ch. de L., pp. 194-196.
2
Gen. 3,20.

65
 Femininul fiinţei

devenit ontologic sterilă, este transferată de Adam spre

Ḥawah, „dar pe un plan cu totul diferit al vieţii”.
„Mama care dă viaţa” purta numele Ḥayah. Numele
Ḥawah este în mod considerabil minimalizat prin caracterul
literei centrale care îl constituie, şi anume litera waw, în raport
cu litera yod a numelui Ḥayah. Ḥayah înseamnă „cea vie”, de
la Ḥay care este „viaţa”, iar Ḥawah, din această perspectivă,
nu ne spune prea mare lucru. Adam nu îi conferă, desigur,
acelaşi dar al vieţii ca cel acordat lui ’Ișah! Ḥay, „viaţă”, este
un cuvânt format la întâlnirea dintre litera ḥeit, a cărei
ideogramă iniţială este o barieră, şi litera yod, care îmbră-
ţişează totalitatea Sfântului Nume, yod-he-waw-he. Şi astfel,
‫י‬
sunt călăuzită să contemplu litera yod în Sabia ‫הו ה‬, pentru care
yod reprezintă mânerul şi al cărui corp în întregime reprezintă
arhetipul Creaţiei, în general, şi al Omului, în special, până în
trupul său1.
Viaţa se prezintă, deci, în ebraică, după cum rezultă, ca
o construire a Sabiei – cucerirea Sfântului Nume – prin Omul
care se măsoară cu obstacolele şi adversităţile ei, cu
Adversarul, căci aceste obstacole sunt realităţi vii, litera ḥeit
însăşi pronunţată Ḥayot semnificând „cei vii”. Aceştia sunt
adversarii ontologici „vii” (animale-pulbere) care constituie
neîmplinitul, Adamah-’Ișah. Ei se transformă în „obstacol” şi
reprezintă păzitorii pragului tuturor miturilor din Antichitate.
Antichitatea cunoştea aceste lucruri! De cealaltă parte a porţii
pe care o păzesc aceste animale, viaţa pe care o cunoaşte
învingătorul acestor „fiinţe” şi, deci, integratorul energiilor lor,
dobândeşte o cu totul altă densitate decât înainte. Ea este
pătrunsă de informaţia lor – aceea care se înalţă ca o sevă de
arbore (Arborele cunoaşterii), oferind o altă imagine despre
verticalizarea Omului, o altă imagine a Sabiei!
•

1
Cf. S. du C., pp. 32-33.

66
 • Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

Dacă situaţia de exil l-a îndepărtat pe Om de această

vocaţie ontologică regală căreia miturile, în exterior, şi spaţiul
răsăritului, în interior, îi păstrează o amintire tainică, aşa cum
am văzut, totuşi, fiecare poate să o regăsească în persoana sa.
„În durere vei naşte fii”1,
s-a spus pentru ’Ișah, dar eu aş dori să adaug: „Tu poţi încă să
te naşti din tine însuţi, în durere desigur, atât timp cât te
identifici cu această lume a junglei, dar tu poţi să te deosebeşti
de ea şi să regăseşti normele tale ontologice!”
Nu este, oare, emoţionant că în acest moment în care
civilizaţia noastră ne-a înstrăinat total de aceste întâlniri cu noi
înşine, nu numai îndepărtându-ne de sensul existenţial al
acestor mituri, ci, mai mult încă, aruncându-ne într-o cursă
spre plăcere, relaxare şi înlăturarea sistematică a oricărei
adversităţi, fizicienii noştri definesc viaţa ca „integrare a unui
potenţial de energie?”. În măsura în care nu recunoaştem
Adversarul, care este de ordin ontologic şi imperativ necesar
oricărei integrări, nu este greu să tragem concluzia că,
ignorându-l, devenim jucăria sa, iar civilizaţia noastră, în
mâinile sale, este generatoare de moarte. Toate civilizaţiile,
chiar şi cele mai glorioase, acordând atenţie valorilor
proiectate, în mod inconştient, dinspre adâncul răsăritului
fiinţei spre lucrurile exterioare, toate au cunoscut moartea.
Altele au apărut din nou, atât este de mare puterea vitală din
Om, încât uneori pare mai mare decât providenţa divină. Dar
civilizaţia noastră actuală, totul o dovedeşte, ne apropie pe
calea ştiinţei de Heruvimul care păzeşte Sabia: „Sabia cu două
tăişuri în răsăritul grădinii Edenului”2. Aceasta înseamnă că
avem de făcut, de urgenţă, o alegere radicală între viaţă şi
•

1
Gen. 3,16.
2
Gen. 3,24.

67
 Femininul fiinţei

moarte: sau alegem viaţa printr-o întoarcere la izvoarele

originare ale fiinţei noastre, pe calea interiorităţii, sau alegem
moartea prin ruinarea sufletului nostru înghiţit de dezastrele
cerebralităţii şi cele ale planetei noastre, astăzi ameninţată.
Pe această planetă în care domnia este preluată de Satan,
nu doar ca Adversar, ci şi ca Duşman, Ḥawah, care a devenit
femeia biologică în raport cu bărbatul, nu mai poate întreţine
decât o viaţă având dimensiunea regnului animal. Copilul său,
amintim din nou, este numit în contextul evanghelic „fiul (sau
fiica) femeii” în opoziţie cu „Fiul Omului”, care este fiul
interiorităţii lui Adam, despre care Omul (Adam) actual nu
mai ştie că îi poartă întru el sămânţa!
În calitatea sa de natură umană separată de izvorul său
‫י‬
dumnezeiesc (Yod-ul Sabiei, ‫הו ה‬, he–yod|waw–he), Ḥawah
reprezintă natura atrofiată a unui Adam decapitat care nu mai
este decât un HWH rătăcitor şi care se clatină după placul
şiretlicurilor Duşmanului. Litera waw (conjuncţia de
coordonare „şi”) pierde puterea sa de unire transformatoare şi
verticalizantă între cei doi he şi nu reține decât puterea
repetitivă a unei banalizări reduse la orizontală (he–waw–he).
Cei doi he goliţi de unitatea lor profundă se opun în lupte
ucigătoare. Sabia ieşită din învelişul său dumnezeiesc ucide.
Construcţiile ce se desfăşoară doar în lumea exterioară,
dincolo de înseşi frumuseţile lor cele mai fascinante, îşi
dezvoltă polul lor spre moarte.
Ḥawah naşte savanţi, genii de tot felul, care, prin
cunoaşterea lor dobândită în şcoli, fac salturi peste matricea
inimii şi investesc în intelect bogăţia sateliţilor Sfântului
Nume, destinat ontologic să dea naştere Fiului Omului.
Dăruită cu această putere de acces la Sfântul Nume, această
bogăţie a cunoaşterii ne conduce astăzi la picioarele
Heruvimului ce străjuieşte ajungerea la El, dar dacă nu am

68
 • Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

dobândit structurile interioare necesare, suntem incapabili să

asumăm această întâlnire.
Ḥawah naşte artişti care vibrează la nivelul inimii, dar
care nu ştiu că trebuie să moară faţă de ei înșiși pentru a atinge
realităţile pe care le presimt şi le exprimă, câteodată
dumnezeieşte, câteodată prin patologia demonilor lor in-
conştienţi. „Cerurile interioare” ale acestor fiinţe sunt deschise,
dar mijloacele lor de transformare sunt cele ale unui imaginar
care nu ştie să-şi asume experienţa „iconică”1.
Ḥawah naşte fiinţe atinse de o astfel de suferinţă încât
pe bună dreptate ne putem întreba dacă nu este, într-adevăr,
capabilă doar de această tragică maternitate. Susţinând acest
lucru, am nega temeiul netrecător al fiinţei noastre, Sămânţa
Sfântului Nume, pecetluită în inima’Ișei, fără de care însăşi
respiraţia noastră fizică ar înceta. Am închide urechile noastre
la chemarea Mirelui care bate mereu la poarta Miresei şi îi
aminteşte că, deşi s-a prostituat cu logodnicul fals, acesta din
urmă este zdrobit în calitatea sa de „cap”, din veşnicie şi la
începutul oricărei vieţi, iar rana pe care i-a făcut-o ei în călcâi
este vindecată2. Noi am confirmat normalitatea stării noastre de
exil, ireversibilitatea sa şi am refulat-o pe ’Ișah într-un trecut
istoric, mort pentru totdeauna, în timp ce, dincolo de
„mărăcinii şi spinii” care cresc pe pământul său părăsit,
dincolo de Ḥawah ce se suprapune peste ea, ’Ișah este pre-
zentă. Ea solicită în mod dureros privirea noastră, poate mai
mult privirea femeii, incontestabil mai legată de ea, într-o
manieră directă, decât bărbatul. Acest aspect va constitui
obiectul studiului meu, la sfârşitul acestei lucrări.
•

1
„Imaginal”, termen folosit de Henri Corbin în ansamblul lucrărilor sale
pentru a defini realul intermediar între lumea arhetipurilor şi realul nostru
imediat.
2
Gen. 3,15.

69
 Femininul fiinţei

Să nu uităm acum momentul Căderii, când se relatează

conţinutul întoarcerii împotriva lui Adam a legilor pe care el
le-a încălcat: „Adamah este blestemată în relaţia sa cu tine”1
(şi nu „din cauza ta”). Dacă noi ştim că termenul ebraic
’Arurah („blestem”) exprimă el însuşi o îndoită rezistență la
lumină, ’Or, – lumină pe care o implică orice relaţie corectă –,
atunci înţelegem că această lumină este pierdută. Adamah nu
este deci blestemată în sine, ci relaţia care o uneşte cu Omul
Adam este falsificată, adică înlăturată. Este necesar ca această
relaţie să fie restabilită în adevărul ei pentru ca Omul să-şi
regăsească normele sale ontologice şi, odată cu ele, rodnicia sa
esenţială.
De aceea, Cuvântul dumnezeiesc enunţând aceste legi
continuă, aşa cum am văzut deja:
Vei cunoaște experienţa robiei „până când te vei întoarce spre
Adamah (…)”.
Prin această întoarcere, totdeauna posibilă, Omul poate
restabili o respiraţie plină de lumină între el şi Adamah. Sub
masca diverselor personaje pe care Omul le joacă în lume şi
care, prin succesele lor, compensează sterilitatea sa,
dormitează un adevărat chip al Omului. Acesta nu este mort.
Ḥawah nu respiră fără ca suflul ’Ișei, cel al nucleului său
dumnezeiesc, s-o însufleţească. Emoţia maternităţilor sale
poate să trezească un alt copil, feminitatea sa, constituită pe
tărâmul iubirii, dobândeşte adesea aripile harului.

Despre acest lucru ne vorbesc ‘Adah şi Țilah, soţiile lui

Lemek. Lemek este al şaptelea din descendenţa lui Adam, pe
linia lui Cain. Înţelegem aici prin „descendenţă” ciclurile

1
Gen. 3,17.

70
 • Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

istoriei umanităţii sau ale fiecăruia dintre noi, al căror nemilos

destin este relatat în textul biblic.
Cain, primul din această descendenţă şi al doilea om al
exilului, este separat de relaţia sa cu sine însuşi. În consecinţă,
el este incapabil să vadă „pe celălalt” în faţa lui. Dispreţuind
pe fratele său Abel (al cărui nume este sinonim cu
„deșertăciune”, „nimic”), care pentru el nu există şi faţă de
care este gelos, el îl ucide. Cain ucide prin yod-ul numelui său,
dobândit în mod fals. Chen în ebraică înseamnă „dobândire”.
Cain este moştenitorul fructului primit prin mâna lui Satan; el
crede că a devenit Sabia însăşi a Numelui Sfânt şi cu această
Sabie el ucide. Printr-un limbaj pervers, prin sexul care
epuizează sau prin cuţit, Omul ucide. Or Cain „spune fratelui
său Abel”1 ceva ce noi niciodată nu vom şti şi despre care s-a
glosat mult*. Dar nu păstrăm noi în „spusa” sa arma uciderii pe
care el a săvârşit-o? Cain ucide prin cuvântul său şi lui Cain-
cuvântul îi cere Dumnezeu socoteală:
„Ce ai făcut tu, glasule? Sângele fratelui tău strigă către mine.”2
Acest cuvânt ucigaș instituie sterilitatea Omului care
compensează în limitele închisorii sale, prin fecunditate
biologică şi construcţii strălucitoare în câmpia Șinear,
neputinţa creşterii sale. El construieşte oraşe, civilizaţii,
ideologii, reprezentate de numele fiilor săi. Cel de al cincilea
descendent al lui Adam, Meḥuyael, ne învaţă că, odată cu
generaţia sa, „Dumnezeu este uitat”. Fiul său, Metușoel,
•

1
Gen. 4,8.
*
Textul ebraic al Genezei 4,8 nu precizează ce anume îi spune Cain lui Abel
(traducerea exactă a pasajului este: „Cain i-a spus fratelui său. Și când
erau pe câmp, Cain s-a ridicat asupra lui Abel etc.”). Precizarea „Cain i-a
spus fratelui său: Să ieșim la cîmp” se regăsește însă în Septuaginta. (N.
red.)
2
Gen., 4,10 şi cf. A. de F., II, pp. 431-443.

71
 Femininul fiinţei

suportă atunci consecinţele deosebit de crude ale acestei uitări

încât el urlă şi „imploră moartea”; mai bine moartea decât o
asemenea absurditate şi asemenea suferinţe! Absurditatea şi
suferinţele culminează în Lemek, cel de al şaptelea descendent
care, „zdrobit” de durere, se strânge ca un fetus în sine însuşi.
El începe, astfel, să intre în matricea fiinţei sale. În acest
moment reapare lumea feminină.
Lemek şi-a luat două soţii, ‘Adah şi Țilah, două femei
spre care el ridică cuvântul său ca pentru a le pătrunde:
„‘Adah şi Țilah, ascultaţi glasul meu,
femeile lui Lemek , luaţi aminte la rostirea mea”1,
le imploră el. ’Ișah revine pe neaşteptate în aceste două femei
în care Lemek săvârşeşte o „lucrare bărbătească”. Amintindu-
şi2 de ea, de precaritatea în care a lăsat-o şi de copilul său care
moare, datorită crimelor sale, Lemek mărturiseşte crima lui
Cain.
„Am omorât un om pentru rana mea
şi un tânăr pentru vindecarea mea”3,
adaugă el. Uimitoare este iertarea dumnezeiască dată celui
care pătrunde, în ’Ișah, apele sale de jos şi care este astfel
pătruns de apele de sus, foc al iubirii dumnezeieşti! Acela
„vede cerurile deschise”, cum le văd profeţii4. El vede timpul
interiorităţii şi clipa eternităţii; el ştie, el cunoaşte Mântuirea.
Cununându-se cu mireasa sa, el se cunună şi cu Dumnezeu
care, în orizontul suferinţei sale, îl aştepta, aşa cum un mire
aşteaptă mireasa sa, la celălalt capăt al despărţirii de el.
•

1
Gen. 4,23 şi cf. A. de F., II, pp. 561-563.
2
Zakor înseamnă în ebraică „bărbat”, dar şi „a-şi aminti” (v. supra).
3
Rădăcina ebraică ḥabor nu comportă nici o idee de „ucidere”, ci ideea de
„legătură”, de „unire”, chiar de „cicatrice”, deci de „vindecare”.
4
Iez. 1,1.

72
 • Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

„Ce este Omul ca să-ţi aminteşti de el?”, aminteam mai

sus1, adăugând aici că termenul ebraic Enoș („om”) semnifică
pe cel sau pe cea care se ştie neputincioasă, adică bolnavă şi
care, recunoscându-şi neîmplinirea, se întoarce spre ’Ișah, spre
cea care păstrează taina maternităţii sale esenţiale.
’Adah şi Țilah, aşa cum arată numele lor, reprezintă
spaţiul-timp interior al lui Lemek, matricea în care se va naşte
şi va creşte Fiul Omului, de unde se va înălţa seva Arborelui
său, va ţâşni rodul integral al cunoaşterii şi al luminii iradiante.
Copiii lor dau dovada acestei fecundităţi triumfătoare. Printre
ei, Naamah, sora lui Tubal-Cain, fierarul, reprezintă Frumu-
seţea; frumuseţea ca operă a cuptorului, spaţiu al focului, un
alt spaţiu matricial al acestui feminin interior în care realitatea
neîmplinită, înfierbântată şi lovită pe nicovală este împlinită,
modelată, sub degetele „dumnezeiescului fierar”.
Lemek se deschide spre mireasa sa, spre ţărâna pro-
funzimilor sale, se deschide spre contemplarea lumii în
frumuseţea sa originară. Întru El, Adam, iertat şi renăscut, de-
vine părintele unei noi umanităţi pe linia lui Șet, „temeiul”,
celălalt fiu pe care Dumnezeu i-l dăruieşte „în locul lui Abel
pe care l-a ucis Cain”. Şi, astfel, toţi patriarhii – zece patriarhi
de la el până la Noe – legaţi de acest nou temei încep verti-
calizarea lor, ca şi preaslăvirea Dumnezeului lor YHWH.
Fiecare din numele lor ne vorbeşte despre etapele creşterii
acestui Adam ieşit din exil şi mergând spre „ţara făgăduită”,
spre răsăritul său!
Fiecare dintre numerele care marchează vârstele acestor
zece patriarhi ne descoperă un nou spaţiu interior, dobândit de
ei, prin cununiile lor cu ’Ișah. Descendenţii lui Adam pe linia
lui Cain nu aveau vârstă, aruncaţi cum erau în timpul exilului.
Nici o femeie nu i-a făcut pe aceşti bărbaţi să accepte lacrimile
•

1
V. supra cap. I.

73
 Femininul fiinţei

lor, nici una nu a făcut baie în apa lor şi nu au fost luate de

curentul umbrei şi misterului lor. Dacă, după ‘Adah şi Țilah,
femeile nu mai sunt numite, prezenţa lor iubitoare, în aceşti
zece patriarhi, se manifestă la fel de intens în aceste numere şi
în numerele maternităţilor lor pline de glorie. Alături de ele,
totul este frumuseţe şi rodnicie.
Şi Noe, simbol mesianic, încununează această înălţare a
umanităţii. El repetă în persoana sa totalitatea etapelor verti-
calizatoare ale umanităţii. Odată cu ieşirea sa din apele
potopului şi intrarea în Arcă – simbol feminin prin excelenţă –
el se identifică cu Lemek. El îşi asumă toate animalele sale
interioare, recuperate din câmpia Șinear unde le lăsase
zburdând pe cele pe care nu le poseda ca urmare a inter-
dicţiilor legii morale. El coboară în apele-tenebre, interioare
lui, împreună cu corbul şi se înalţă spre lumină împreună cu
porumbelul. Când porumbelul s-a făcut nevăzut şi nu a mai
revenit, el devine Ḥanok, cel de al şaptelea patriarh pe această
linie, şi este înălţat de Elohim la o stare de lumină absolută.
Devenind un „fiu” total împlinit, el „se îndreaptă spre
Elohim”.
În persoana sa se împlineşte momentul întemeietor al
Tradiţiei noastre, al cărei plan, într-o primă etapă, se aplică
istoriei poporului evreu. La nivelul poporului evreu, Moise,
care își eliberează poporul din Egipt, pământ al sclaviei,
corespunde lui Lemek. Ilie, înălţat de pe pământ în carul de
foc al lui Israel, aminteşte de Ḥanok, iar Hristos este Mesia pe
care l-a prefigurat Noe. Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu,
Hristos este, prin Moartea şi Învierea sa, punctul focal al
Istoriei în care se înrădăcinează întoarcerea posibilă a oricărei
fiinţe la normele sale originare.
Începând cu Hristos, într-o a doua etapă, toate naţiunile,
printr-o izbucnire a sevei legată de nestăvilita lor vocaţie
ontologică, se supun aceluiași plan. Astăzi, noi nu am ieşit

74
 • Ḥawah (Eva), ‘Adah şi Țilah

încă din Egipt, din câmpia noastră Șinear, însă un Lemek nu

începe, oare, să se înalţe în inima Omului în care par a se trezi
o ’Adah, o Țilah, o lume feminină care, în rezonanţă cu pro-
funzimile sale, pretinde focul unei alte iubiri, ardoarea unei
alte maternităţi, egala frumuseţe a fiinţei sale cu frumuseţea
pământului?

75
•

Capitolul IV


Matriarhii
•

1. Lot şi Sara

Primele capitole ale cărţii Genezei asupra cărora ne-am

oprit, ne-au ancorat în principiul lucrurilor. Orice lucru este
legat de Cuvântul (Logosul) care-l întemeiază. El nu are
realitate decât „legat” de El, de la care primeşte toată
informaţia pentru a fi ceea ce este. Astfel, lucrul se identifică
cu numele său: Dabar, în ebraică, înseamnă „cuvânt”, dar şi
„lucru”. În marea lucrare care a pregătit Paştele evreilor, una
din „minunile lui Dumnezeu” (numită în mod obişnuit „plagă
a Egiptului”) a constat în faptul că lucrul a fost desprins de ar-
hetipul său şi, atunci, el a devenit Deber, „ciuma”. Deber este
compus din aceleaşi trei consoane ca şi Dabar, doar pronunţia
se schimbă. Armonia lucrului a fost distrusă şi lucrul a fost
distrus. Aceasta este situaţia de exil în care noi ne creăm
realităţi iluzorii şi construim moartea.
Ieşirea din Egipt şi întoarcerea spre răsăritul fiinţei ne
permite să redescoperim realul ontologic şi legile sale. Să

79
 Femininul fiinţei

vedem cum se manifestă aceste legi, mai întâi, în viaţa

poporului evreu, apoi în cea a celorlalte popoare şi, în sfârşit,
în viaţa fiecăruia dintre noi, care am uitat de valoarea lor
normativă şi, orbi faţă de prezenţa lor, creăm ciuma!
„YHWH i-a zis lui Avram: mergi spre tine […].
Deci a plecat Avram cum Domnul i-a zis şi Lot a plecat
împreună cu el […]. El i-a luat pe Sara, soţia sa (’Ișah), şi pe
Lot, fiul fratelui său, şi tot ce avea el […].”1
Israel îşi are rădăcina în cei trei patriarhi ai săi, Avraam
(numit mai întâi Avram), Isaac şi Iacob (acesta din urmă va
primi de la Dumnezeu numele de Israel). Această triadă sfântă
este prezentată în Biblie ca fiind zorii emergenţei polului lu-
minii în umanitate. Ea reprezintă prima manifestare a creşterii
Seminţei Sfântului Nume în această parte privilegiată a lui
Adam colectiv, însă ea implică şi un pol al tenebrelor fără de
care nu s-ar putea înălţa seva Arborelui mesianic.
Matriarhii însoţesc pe fiecare dintre aceşti bărbați şi
reprezintă pentru ei „os din oasele lor şi carne din carnea lor”,
adică o reprezintă pe ’Ișah, (Mireasa) tainică a fiecăruia,
învăluită în viaţa profundă a fiecăruia, şi, în acelaşi timp, pe
Eva fiecăruia, soţia lor.
Dar în calitate de Adam colectiv şi, în mod deosebit, de
comunitate a lui Israel, care este pe punctul de a se naşte din
„rărunchii” lor, aceşti oameni cheamă un alt pol-al-tenebrelor.
Acesta este reprezentat de Lot (al cărui nume semnifică
„învăluit”) şi de urmaşii săi. La porunca dumnezeiască,
Avraam părăseşte oraşul Ur, oraş al „luminii” din Caldeea,
pentru a merge spre el însuşi, spre integralitatea sinelui său,
până în patria sa lăuntrică, promisă de Dumnezeu. Această
mare lucrare va contribui la creşterea, odată cu el, a lui „EU
•

1
Gen. 12,1-5 (traducere literală a textului ebraic – n. red.).

80
 Matriarhii

SUNT pe cale de a fi”, în persoana poporului lui Israel, care, de

asemenea, „este” în el. La capătul creşterii, Arborele va da
rodul său, EU SUNT, YHWH, în Hristos, care va spune despre
Sine: „Înainte ca Avraam să fi fost, EU SUNT.”1 Sublim popor
al lui Israel pe care Dumnezeu l-a ales din inima fiicei și
miresei sale, Adam, pentru a pregăti prin ea, într-un mod cu
totul privilegiat şi de-a lungul unui timp precis, creşterea
Fiului Omului!
Dacă relatarea biblică este ca o paradigmă pentru aven-
tura noastră umană, noi trebuie să regăsim istoria poporului
evreu într-unul din urmaşii lui Cain pentru că, şi astăzi, noi n-
am ieşit încă din această linie a uciderilor. Textul mă conduce să
cred că poporul evreu apare în prim-planul scenei istorice de o
manieră asemănătoare nașterii celei de a cincea generaţii din
familia lui Cain, numită Meḥuyael, „uitarea lui Dumnezeu”.
Umanitatea din timpul lui Avraam era dedicată, mai mult decât
cultului Dumnezeului cerului, cultului divinităţilor pământului,
adorării soarelui şi lunii şi a „baalilor” devoratori de sânge.
Într-adevăr, inconştientul colectiv împinge pe Omul acestei
epoci spre sacrificii ale copiilor – ale fiilor – pe altarele despre
care acest Om este încă incapabil să înţeleagă că ele trebuie să
fie cele ale inimii sale. Într-un cuvânt, sentimentul religios, din
această epocă a exilului, este revărsat în afară şi trăit prin rituri
magice pentru a potoli mânia duhurilor şi a le câștiga
clemența. Desigur, din totdeauna, unii oameni, în persoana lor,
şi unele civilizaţii, în spaţiul lor, au explorat mai departe jarul
matricei lor de foc pentru a da naștere conştiinţei, însă
realitatea colectivă rămânea în mocirlele inconştienţei şi
„uitării de Dumnezeu”.
În mod neaşteptat, în Meḥuyael se schiţează umbra unei
amintiri. Când acest patriarh aduce pe lume pe fiul său
•

1
Ioan 8,58.

81
 Femininul fiinţei

Metușoel, textul îl numeşte atunci Meḥiyael; un yod

înlocuieşte litera waw, care îi da până atunci sunetul „u” din
numele său. Invers faţă de ceea ce s-a petrecut în Ḥawah când
litera waw a înlocuit pe yod, aici yod-ul face să dispară waw-ul
şi vesteşte viaţa. Numărul cinci, rostit în cea de a cincea zi a
Genezei, în care sunt create „sufletele vii”, vesteşte viaţa.
Aceasta nu este decât în orizontul clipei, în EU SUNT-ul fiinţei
şi în amintirea pe care Omul o are despre El. Ne putem întreba
dacă, în acest al cincilea urmaş al lui Adam, mort faţă de ceea
ce este esenţial, viaţa nu revine, pas cu pas, pentru a dobândi o
dimensiune a veşniciei, ca şi cum inima sa ontologică tocmai a
început să bată din nou şi să lanseze primele salve dumne-
zeieşti ale Învierii promise lui Cain!
Mi se pare că acelaşi fenomen se petrece cu un copil în
timpul sarcinii când, în cea de a cincea lună, se formează în el
o aptitudine subtilă care se manifestă în ultimele luni ale
sarcinii. În luna a şasea a vieţii intrauterine se desăvârşeşte
structurarea dimensiunii anatomo-fiziologice a copilului, pe
care icoana dumnezeiască întemeietoare a condus-o ca într-o
primă programare. În timpul ultimelor trei luni se structurează
identitatea copilului, până la cea mai subtilă realitate a sa, prin
manifestarea Numelui său tainic, aceasta fiind o a doua pro-
gramare. Numele scânteia deja, într-o primă lumină, începând
cu luna a cincea. Din luna a cincea până în luna a şasea,
Numele creşte într-o parte privilegiată a copilului. Din luna a
şasea până în luna a noua el iradiază în toată fiinţa sa şi se
afirmă în aşa fel încât face posibilă nu numai naşterea, ci şi
depăşirea situaţiei de exil pe care o va cunoaşte copilul la
venirea sa pe lume. Această depăşire sperată va corespunde
unei a treia programări, apoi unei a patra, dacă nu este blocat
totul prin „uitarea de Dumnezeu”.
Umanitatea întreagă este supusă legilor acestui proces.
Şi, în matricea cosmică ce îi construieşte cuibul, ea pare să

82
 Matriarhii

intre, odată cu naşterea poporului evreu, în a cincea lună a ma-

ternităţii sale. Hristos deschide cea de a şasea lună, iar noi
suntem astăzi la intrarea celei de a şaptea1.

Înainte de a ne ocupa de acest minunat mister al lunii a

cincea asupra căruia pare a veghea poporul evreu (aşa cum yod
veghează asupra numelui lui Meḥiyael), pentru a da un
adevărat suflu de viaţă umanităţii, până atunci lipsită de
Dumnezeul ei, să revenim la Avram care pleacă din Ur, ţara
copilăriei sale, pentru a merge spre Ţara făgăduită. Înţelegem
prin aceasta că, într-un orizont colectiv, Avram se distanţează
de infantilismul pământului exilului, înainte de a se întoarce
spre răsărit, împreună cu Lot, cel „învăluit”, şi că, din
persoana sa, el pleacă pentru a călători până în adâncul sinelui
său cu Sara, ’Ișah a sa, ascultând de porunca dumnezeiască:
Lek Leka („mergi spre tine”2).
Lot şi Sara reprezintă două instanţe esenţial feminine,
reprezentative pentru Adamah-’Ișah. Chiar dacă Lot este, din
punct de vedere biologic, bărbat, ca orice Adam, el are vocaţia
de fiică şi de mireasă înaintea lui Dumnezeu şi el nu poate să
fie decât „feminin” în raport cu un bărbat care este „masculin”
din punct de vedere ontologic, aşa cum este cazul aici în
relaţia sa cu Avram. Pe planul biologic Lot (masculin) are o
soţie care va deveni statuie de sare3. Observăm de aici cât de
mult relaţiile feminin-masculin ale Tradiţiei noastre se
înrudesc cu relaţia yin-yang din Tradiţia chineză şi cu cele ale
tuturor celorlalte Tradiţii al căror limbaj se apropie de limba
cea una, tinzând spre universal.
•

1
Cf. A. de F., I, pp. 17-18.
2
Gen. 12,1 (tradus adesea printr-o redundanţă: „mergi, părăseşte”, dar este
vorba de o invitaţie la convertirea ontologică).
3
Gen. 19,26.

83
 Femininul fiinţei

Avram cu toată familia sa descinde din fiul cel mai mare

al lui Noe, Șem („Numele”). Avram poartă Numele cu el în pa-
trimoniul său genetic. El este ales pentru a fi rădăcina
Arborelui Sfântului Nume, iar urmaşii săi să-i fie sevă, printr-o
ascultare reală faţă de Dumnezeu. Yod-ul se înscrie în el, în
numele Sarei şi, într-o manieră mult mai „învăluită”, în cel al
lui Lot (cel „învăluit”). Avram este „fiul risipitor” din
Evanghelii1 care revine la tatăl său şi-l vede pe acesta gră-
bindu-se înaintea lui, strângându-l în braţele sale şi pregătindu-
i sărbătoarea nunţii!
Avram, mergând spre sine însuşi, revine la Tatăl şi
Mirele său, spre răsăritul fiinţei sale. Totul se proiectează
atunci într-o frescă grandioasă pe care mâini de femei o vor
înălţa din pământul exilului unde o aşezaseră şi unde atâtea
tristeţi o întunecaseră! Numele de Avram (literal, Abram)
conţine numele „tatălui” (Ab), numele „fiului” (Bar), acesta
din urmă fiind el însuşi cuprins în braţele „mamei” (Em).
Părinte al poporului său, Avram asumă pentru acesta şi pentru
el însuşi maternitatea esenţială a cărei vocaţie ontologică o are
orice Adam (Om). El va naşte pe „Fiul”. Dar la început, deşi
Dumnezeu îi promite să facă din el un popor mare, prima veste
care ne este dată este că:
„Sara este sterilă; ea nu a născut.”2

Sub veşmântul sterilităţii sale biologice se ascunde, de

fapt, sterilitatea sa esenţială, pentru că textul ebraic poate fi
interpretat şi se poate înțelege că Sara este „dezrădăcinată”,
„smulsă” din realitatea esenţială a sinelui său. Cuvântul ebraic
‘Aqarah vorbeşte despre acest lucru: ‘Iqar este, într-adevăr,
„esenţialul” și „rădăcina”, verbul ‘Aqor însemnând „a
•

1
Luca 15,11-32.
2
Gen. 11,30.

84
 Matriarhii

dezrădăcina”. ‘Eqer înseamnă „emigrantul”, cel care și-a

părăsit patria, cel care este dezrădăcinat.
Sara reprezintă, într-adevăr, femininul exilat. Prin cele
două rădăcini ale numelui său, Sar, ea este totuşi „prinţul”,
principiul însuşi al vieţii în Avram. Dar acest principiu este
exilat, yod-ul numelui său blocat este nelucrător. ‘Aqarah
poartă energia literelor cuvântului Raqi‘ah (cu excepţia literei
yod), cuvânt care a fost tradus incorect prin „întindere” şi care
este numită imediat Șamaim, „cerurile”1. Sterilitatea se mani-
festă astfel sub forma cerurilor, a împărăţiei interioare, golite
de yod. Cuvântul ebraic Șamaim golit de yod devine Șamam,
care înseamnă „dezolat”, „distrus”, „nelocuit”! Sterilitatea
este, desigur, starea oricărei fiinţe umane care a uitat de
Dumnezeu şi n-a reuşit să se convertească spre răsăritul fiinţei
sale. Ea nu a revenit la Părintele său şi, deci, la Fiul prezent în
el însuşi. Yod-ul interiorităţii sale este sub puterea lui Satan.
Starea sa este dezolantă!
Dar oare nu am putea gândi că această sterilitate
esenţială este o experienţă necesară? Pentru fiinţa umană
sterilă în realitatea sa esenţială – chiar dacă ea aduce pe lume
mulţi copii, care îi permit, de altfel, să compenseze în mod
inconştient golul fiinţei sale şi să-şi liniştească şi conştiinţa sa
morală –, poate că este important să experieze consecinţele
extreme ale exilului său, pentru ca să poată, în sfârşit, să
„numească” această sterilitate şi să-şi asume calea fecundităţii.
Cuvântul ‘Aqarah, care înseamnă „esenţial” şi „steril”, se pre-
tează la aceste diferite conotaţii.
Cea mai mare parte a femeilor din Biblie trăiesc această
sterilitate şi multe dintre ele imploră pe Dumnezeu să le elibe-
reze de acest oprobiu, prin cuvinte care arată că ele cunosc în

1
Gen. 1,6-8.

85
 Femininul fiinţei

mod tainic nefericirea reală în care se află, ascunsă în spatele

cruzimii aparente a destinului lor.
Înţelegem astfel de ce, vorbind lui Faraon despre Sara,
Avram spune că aceasta este sora sa: în plan ontologic, el nu
se cununase cu ea1. El insistă mai târziu asupra acestei calităţi
a soţiei sale, spunând lui Abimelek:
„Ea este în mod real sora mea, fiica tatălui meu, dar nu şi a
mamei mele.”2
Patriarhul confirmă astfel dimensiunea ontologică a
discursului, în care cuvântul ebraic ’Ahot („soră”) este cheia,
pentru că el înseamnă, de asemenea, „una”. El reprezintă
femininul lui ’Ah („frate”), dar şi al cuvântului ’Ehad („unul”)
– numai Dumnezeu este Unul şi numai ’Ișah cuprinde taina
unităţii Omului, căci, cununată cu el, îl face capabil să se
cunune cu Dumnezeu. Necununată, Sara este sora lui Avram,
dar cununată cu el devine tainica sa unitate. Avram cunoaşte
acest lucru. De asemenea, Avram se întoarce spre Sara, ’Ișah a
sa, cu iubire şi plin de uimire:
„Iată, eu ştiu că tu, ’Ișah, eşti frumoasă la vedere.”3

Această precizare („la vedere”) intră în rezonanţă cu

calitatea rodului Pomului cunoaşterii, despre care, în capitolul
despre Cădere, ’Ișah afirmă că este „plăcut la vedere”.
Dorinţa ce se subînţelege din spusa lui Avram explică
atitudinea pe care el o adoptă faţă de Faraon şi Abimelek.
Atracţia pe care ei o simt faţă de mireasa sa ar putea să-i
determine să hotărască dispariţia patriarhului, dacă ei ar
cunoaște că Sara îi este soţie. Declarând-o soră, el se apără.
•

1
Gen. 12,13.
2
Gen. 20,12.
3
Gen. 12,11.

86
 Matriarhii

Dorinţa, al cărei arhetip este cel care prezidează relaţia

lui Dumnezeu cu Omul şi, în mod iconic, relaţia Omului cu
„sora” sa „mireasă”, este inseparabilă de frumuseţe. Frumu-
seţea este în inima femininului şi, aşa cum vom vedea, în
inima fiecărei femei. Frumuseţea, Tiferet, este în centrul
Arborelui Sefirot, Arbore care, în Tradiţia mistică ebraică,
radiază mistere divine şi ascunde originea oricărui lucru.
Unitatea dumnezeiască se desfăşoară din el în zece minuni
care nu destramă nicidecum Unitatea şi care, cu splendorile
lor, vor înveşmânta lumile create. Am încercat să arăt acest
lucru la nivelul corpului uman, care este icoana vie a Arborelui
Sefirot şi, ca atare, plin de sens1:
„Să mă sărute cu sărutările gurii sale,
căci sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
Miresmele tale sunt balsam delicat,
mir vărsat este Numele Tău (…),”
cântă Șulamita din Cântarea Cântărilor.
Tiferet („Frumuseţea”) este intimitatea în care Regele îşi
cheamă iubita şi se bucură cu ea. El revarsă asupra ei îmbră-
ţişarea iubirii dumnezeieşti în faţa căreia nu se poate decât
muri înainte de a intra în noile grădini. Iubita afirmă
negritudinea soarelui, cu care se identifică:
„Neagră sunt, dar frumoasă,
fiice ale Ierusalimului,
precum corturile lui Chedar,
precum foișoarele lui Solomon (…).”
Soarele negru reprezintă Tiferet („Frumuseţea”), dar şi
pe ’Ișah!
Cum să nu ridici sterilitatea celei atât de frumoase, care,
în Avram, se întoarce acum spre El şi îl doreşte pe El,
•

1
V. infra cap. XI şi S. du C., p. 45.

87
 Femininul fiinţei

Logodnicul primelor zile ale tinereţii sale. Din zorii Creaţiei,

El a întocmit Legământul Său cu ea, în inima lui Tiferet, şi
Legământul n-a încetat să transforme inima lui Avram. În el,
procesul desăvârşirii se va structura, dar, mai întâi, va apărea
un proces de diferenţiere între Avram, polul-lumină, din care
se va naşte poporul lui Israel, şi Lot, polul-tenebrelor. Foarte
bogaţi amândoi, ei simt nevoia de a se separa. Avram se stabi-
leşte la apusul „Mării de sare” (astăzi, Marea Moartă), Lot la
răsărit, principiul „sării” constituind hotarul dintre „împlinit”
şi „încă neîmplinit”, aşa cum am arătat la nivelul celulei, în
Simbolismul corpului uman1.
După această diferenţiere, Dumnezeu reînnoieşte
Legământul:
„Vei fi părintele unei mulţimi de popoare”, îi spune El din
nou lui Avram care, în vârstă de 99 de ani, râde la această
veste exagerată.
„Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam”, afirmă YHWH.
„Şi soţia ta nu se va mai numi Sarai, ci Sara şi îţi voi da din
ea un fiu (…). Îl vei numi Ițḥaq (Isaac) («el râde»).”2
La rândul său, Avraam promite să se supună ritualului
tăierii împrejur.
Râsul lui Avraam irupe atunci cum irupe litera yod
cuprinsă în numele lui Sarai. Dumnezeu separă această literă,
cu valoarea numerică 10, în doi de he, două „sufluri de viaţă”,
cu valoarea numerică 5, fiecare – după modelul yod-he-waw-
he – locuind cele două nume ale cuplului Avraam-Sara
(Abraham-Sarah). Şi acestea se vor uni pentru a da naştere lui
Yod! Suflul Duhului Sfânt le pătrunde şi revarsă peste ei
puterea sa de rodnicie.

1
Cf. S. du C., pp. 218-222.
2
Gen. 17,4-5,15-19.

88
 Matriarhii

Râsul lui Avram irupe pentru că, în Sarai, irupe pecetea

Numelui, a cărui „icoană” era până atunci încremenită şi care,
acum, eliberează puterea asemănării prin naşterea Fiului şi
creşterea sa.
Râsul lui Avram irupe pentru că se destramă în el
„îmbrăcămintea de piele” a sclaviei. Icoană a Logosului lui
Dumnezeu, el este zguduit până la rădăcinile fiinţei sale pentru
a deveni Logos. Sterilitatea vechiului Om este înlăturată şi
realitatea imposibilă devine posibilă. Fecunditatea esenţială se
înrădăcinează astfel în tăierea împrejur, care exprimă această
schimbare a situaţiei. Tăierea prepuţului, ‘Orlah (termen
ebraic în forma căruia se regăsesc „pielea”, ‘Or, tunica pe care
o îmbracă Adam în momentul Căderii, „orbirea”, ‘Iver, şi
verbul „a se trezi”, ‘Ur!) semnifică „a se dezbrăca de haina de
piele”, „a redobândi vederea”, „a mobiliza trezvia”; într-un
cuvânt: a ieşi din starea de inconştienţă şi din sclavia primei
vârste. Erecţia membrului circumcis este simbolul înălţării
luminii sau, mai exact, a Logosului.
Omul procreator prin sex va deveni creator prin Logos.
Circumciderea eliberează în Om puterea sa în calitate de
Logos, Numele său.
Omul este, totuşi, pe cale de a naşte pe Fiul interior. Şi
când Iţḥaq-Isaac se naşte, fiu al femeii libere, el reprezintă şi
obiectivarea fiului interior al lui Avraam, în persoana proprie a
acestuia, şi prima verigă din lanţul mesianic, care se va încheia
cu Hristos, Fiul interior şi desăvârşit al umanităţii, cuvânt al
Omului şi Cuvânt (Logos) al lui Dumnezeu.
Dacă Isaac este „râsul”, abia în Iisus, în persoana lui
Hristos, vom putea înţelege motivul acestui „râs”. Motivul este
în devenirea de ordin profetic. În Iisus din Nazaret, Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu se face Om. Dumnezeirea total
transcendentă umanităţii devine imanentă ei şi săvârşeşte
imposibila unire, fără nici o confuzie, a celor două naturi,

89
 Femininul fiinţei

dumnezeiască şi omenească. În inadecvarea radicală dintre

cele două realităţi, în eşecul oricărei încercări de a le putea uni
raţional, în acest „scandal” se află geneza râsului şi, apoi, a
oricărui râs.
În cuplul Avraam-Sara această incoerenţă esenţială este
simbolizată prin rodnicia imposibilă a acestor doi oameni
bătrâni: „vechiul om”, după duh, este reprezentat prin vechiul
om, după vârstă.
„E cu putinţă să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Şi Sara
cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?”1,
întrebă Avraam, cutremurat încă de primul său râs. Dar mai
târziu, când, sub imaginea celor trei îngeri care, la stejarul
Mamvri, îi vizitează pe Avraam şi pe Sara, Domnul îl întreabă
pe Avraam:
„Unde este Sara, soţia ta?”2,
Avraam răspunde:
„Iată, în cort.”
Un joc de cuvinte leagă Numele lui Elohim de
substantivul ’Ohel, „cort”. Mai mult, cortul la evrei este
simbolul sanctuarului interior, plin de Sfântul Nume, căci
Sfântul Nume nu poate fi decât în inima lui Elohim. Răspunsul
lui Avraam semnifică deci că, de această dată, el însuşi este
legat de Nume. El este gata să-şi asume şi să se cunune cu
femininul său interior care este Sara.
Datorită acestui prim râs, despre care noi am văzut că a
redistribuit energiile lui Yod în două „sufluri” roditoare, în
Avraam s-a stabilit o anumită coerenţă. El a dobândit o

1
Gen. 17,17.
2
Gen. 18,9.

90
 Matriarhii

îndreptățire interioară. Coerenţa nu este totuşi totală, căci

partea cea mai adâncă din el, simbolizată de Sara, nu este încă
„informată”. La intrarea în cort, ea ascultă şi, auzind vestea
incredibilă, râde! Sara, la rândul său, râde.
În raport cu primul râs al lui Avraam, acesta din urmă
merge mai departe:
„Sara râde în sine”1 şi spune:
„Să mai am eu oare această mângâiere [Eden]), acum, când
am îmbătrânit şi când e bătrân şi Stăpânul meu?”
Sinele (în ebraică, „pântece”, Qereb) în care apare râsul
este partea cea mai tainică a fiinţei, cea mai „aproape” de
izvor. Râsul Sarei distribuie informaţia până în adâncul fiinţei
sale, care este „carnea” pecetluită de Dumnezeu în ’Ișah. El
mobilizează nucleul Numelui în aşa fel încât reaşază energiile
cuplului în direcţia desăvârşirii Numelui şi a unei alte calităţi a
bucuriei.
Este dobândită, astfel, coerenţa totală. Rodnicia, care în
ebraică înseamnă „deschiderea pântecelui”, este redobândită şi
Sara concepe. Atunci când îl naşte pe Ițḥaq (Isaac), ea poate,
în mod real, să spună:
„Râs mi-a pricinuit mie Dumnezeu şi oricine va asculta [de
acest mister al Numelui] va râde pentru mine.”2
În profunzimea textului, nu este vorba nici de o glumă,
nici de o ironie, ci de un mister atât de mare încât oricine îl va
asculta şi va participa la el va fi cutremurat de acest râs
dumnezeiesc şi va deveni rodnic, precum Sara, în Numele său!
În mod fundamental, Israel va fi chemat la această „ascultare”:

1
Gen. 18,12.
2
Gen. 21,6.

91
 Femininul fiinţei

Șem‘a, Israel, ascultă misterul Numelui, cel al Fiului, la

izvorul fiinţei tale.
Desigur, cel care nu „va asculta” va deveni ironic, căci
ironia este, de fapt, acelaşi râs care nu mai este primit la uşa
cortului pe linia misterului; ironia este un râs dezbrăcat,
îndepărtat de calea Edenului şi a oricărei bucurii ontologice.
Un astfel de râs este cel al lui Ismael, fiul slujnicei, în cadrul
banchetului pe care-l dă tatăl său cu ocazia înţărcării fiului său
Iţḥaq (Isaac)1. Dar verbul Ţaḥeq folosit în text introduce o
formă gramaticală care orientează textul într-un cu totul alt
sens: cel al râsului obişnuit, sau al ironiei, sau, câteodată, în
registrul jocurilor amoroase. Acest lucru îl observă Sara în
râsul lui Ismael. Dacă Iţḥaq, fiul femeii libere, este „râsul” în
sensul cel mai sacru al termenului (deşi el apare încă într-o
formă nedesăvârşită, forma desăvârşită nu va apărea decât în
Hristos), Ismael, fiul slujnicei, este prin râsul său în totală
discordanţă cu Iţḥaq. Şi Dumnezeu însuşi intervine atunci să
confirme decizia pe care o ia Sara de a separa cele două
râsuri2. Este totuşi important să nu uităm că cel de al doilea îşi
are rădăcina în primul. Aceasta înseamnă că, datorită faptului
că Omul este chipul lui Dumnezeu, el vorbeşte şi, de
asemenea, el râde.
Ismael, fiul slujitoarei egiptene Hagar, o străină, este
alungat în pustiu şi plânge! Lacrimile nu sunt, fără îndoială,
altceva decât un râs zdrobit. Sclavia face ca umanitatea să intre
în orizontul lacrimilor. Credinţa o face să intre în misterul
„Fiului”, în râsul esenţial.
Lacrimile (Dem‘a, în ebraică) reprezintă, în sens literal,
„sângele ochiului”. Ele reprezintă un aspect al hemoragiei per-
manente care îl epuizează pe Omul sclav (căci în stare de
•

1
Gen. 21,9.
2
Gen. 21,12.

92
 Matriarhii

sclavie sângele se scurge) sau care îl purifică, căci în adâncul

acestei epuizări Dumnezeu este încă prezent. El aşteaptă ca
umanitatea, logodnica sa, pierdută în tot felul de prostituţii, să
revină la El, singurul Mire adevărat.
În adâncul epuizării sale, Ismael este aşteptat de
Dumnezeu! Numele său semnifică această „ascultare dumne-
zeiască”! Mama sa, Hagar, este faţă de Sara ceea ce este Ḥawah
(Eva) faţă de ’Ișah. Eva, întru totul biologică, nu cunoaşte
sterilitatea. Dar Dumnezeu are o infinită compasiune pentru ea.
Dumnezeu ascultă şi priveşte pe Omul sclav (el a „privit”
jertfa lui Abel)1, dar cere Omului liber să-şi hrănească liber-
tatea sa prin ascultarea şi privirea spre El.

Am exprimat pe parcursul scrierilor mele cum am re-

simţit în adâncul fiinţei mele ecoul acestui râs. Atunci când el
a cuprins-o pe Miryam, sora lui Moise, la ieşirea din Egipt şi
când ea l-a exteriorizat prin tamburina sa, antrenându-le pe
toate surorile sale într-o horă sărbătorească2; atunci când el se
înalţă în cântarea Anei cea stearpă, care, apoi, a devenit prin
harul lui Dumnezeu mama lui Samuel3; în sfârşit, atunci când
el a izbucnit din Maria cea preacurată, în Imnul său4! Care
femeie, ce devine mamă, nu cunoaşte cel puţin râsul lui Ismael
ca o icoană a celui de mai sus?
Dacă cuplul Avraam-Sara devine rodnic, ce se întâmplă
cu cel pe care-l formează primul patriarh al lui Israel cu femi-
ninul său „învăluit”, pe care Lot îl simbolizează în spaţiul co-
lectiv? La limita teritoriului său, Lot stă aşezat la poarta
Sodomei, oraş al spaţiului neîmplinit al lui Israel, deci oraş al
•

1
Gen. 4,4.
2
Cf. Egiptul interior, cap. XV.
3
1Sam. 2.
4
Luca 1,46-55.

93
 Femininul fiinţei

tenebrelor, atunci când se apropie de el cei doi îngeri ce

veniseră să vestească Sarei apropiata sa rodnicie, să sădească
râsul în pântecele ei şi să primească de la ea râsul emoţiei sale.
Ei vin acum să-l tragă îndărăt pe cel „învăluit” (Lot), să înde-
părteze vălul şi să facă din aceste tenebre cucerite o lumină
mai mare. Lot este rugat de ei să urce cât mai repede pe un
munte a cărui înălţime el nu are, totuşi, puterea să o atingă. El
se opreşte la jumătate de cale. Dar când soţia sa priveşte înapoi
întinderea îmbrăţişată a câmpiei pe care o părăsise, ea se
transformă într-un stâlp de sare! Aceasta este noua limită care
va desăvârşi pe Israel şi îl va desăvârşi pe parcursul Istoriei,
până pe culmea muntelui, însă va face aceasta printr-o
succesiune de conflicte dureroase între poporul sfânt şi urmaşii
lui Lot.
Descendenţii lui Lot se nasc dintr-un incest răsturnat în
raport cu cununiile ontologice ale umanităţii cu Dumnezeu.
Fiicele lui Lot rămân singure cu tatăl lor, pentru că toţi bărbaţii
muriseră în potopul de foc ce tocmai distrusese oraşele tene-
brelor. Ele îl îmbată, cu o beţie opusă celei a lui Noe, şi se
culcă cu el. Ele dau naştere lui Mo’ab, „cel care vine din
tatăl”, şi lui Ben-‘Ami, „fiul poporului meu”. Aceşti doi copii
vor deveni părinţii Moabiţilor, respectiv, ai Amoniţilor,
„duşmani” ai lui Israel. Desăvârşirea va trebui să se continue
cu ei.
Într-adevăr, Omul experiază o purificare prin foc când
se cunună cu ’Ișah, fie în viaţa personală, fie în ordinea
colectivă. Focul este materia ce transformă această matrice a
inimii. El este focul iubirii dintre mire şi mireasă, dar şi cel al
iubirii dumnezeieşti care izvorăşte, astfel, din apele de sus,
într-un torent de îmbrăţişări roditoare, căci Părintele-Mire îşi
aminteşte de fiica sa (umanitatea).
La fel, împlinirea personală a lui Avraam va trebui să
continue cu Sara. Avraam va trebui să pătrundă mireasa sa

94
 Matriarhii

până în profunzimile fiinţei sale. Lek Leka („mergi spre tine”)

i-a poruncit Dumnezeu pentru prima dată şi el a ascultat.
„Mergi spre tine” i-a poruncit Dumnezeu a doua oară şi
această poruncă este înspăimântătoare:
„Ia-l pe fiul tău, singurul al tău, pe care-l iubești, pe Isaac, și
mergi către tine în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de
tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu.”1
Muntele Moria reprezintă simbolic muntele pe care
trebuia să urce Avraam în interiorul său. Se va opri el la
jumătatea drumului? Nu. El ascultă astfel de porunca cea mai
„aberantă” în raport cu iubirea pe care el i-o purta copilului şi
cu promisiunea pe care i-o făcuse Dumnezeu, că el va fi pă-
rintele unui mare popor. Acceptând inacceptabilul, murind
pentru sine, pentru bărbatul care era până atunci, Avraam urcă
muntele Moria în timp ce este aruncat spre ceea ce este mai
adânc, mai arhaic în el însuşi, spre infernurile arzătoare ale
Ișei sale lăuntrice, unde este mistuit.
Acolo se naşte un fiu nou. Yod-ul interior care era creat
pentru viaţă este acum eliberat. Isaac cel legat pentru a fi adus
ca jertfă este atunci dezlegat.
Copilul trăieşte pentru faptul că părinţii acceptă să
moară2. Acest lucru îl va afirma şi mai radical cea de a zecea
plagă a Egiptului la vremea Paştelui.
Lupta este imensă. Sara este câmpul de bătălie pentru
Avraam. Verbul „a lupta” este cuprins în numele său, Sarah.
În noul său nume de Sara, mireasa lui Avraam a devenit
„prinţesă”, dar ea reprezintă, de asemenea, spaţiul cuceririi
„ţării promise”, ţara Numelui său, principiul şi devenirea sa.
La sfârşitul biruitor al acestei lupte, Sara moare. Pentru
•

1
Gen. 22,1-2 (traducere literală a textului ebraic – n. red.).
2
Cf. Egiptul interior, pp. 182-183.

95
 Femininul fiinţei

Tradiţia ebraică, moartea Sarei este determinată de

insuportabila încercare pe care a reprezentat-o ‘Aqedah,
„legarea” fiului ei. Acest lucru este, desigur, adevărat în ceea
ce o priveşte pe Sara-Ḥawah, dar despre Sara-’Ișah nu se poate
vorbi în acelaşi registru. Sara moare prin depăşirea femininului
lui Avraam, după ce l-a asumat total. Ea moare la
Qiriat’Areb‘a, „oraşul lui patru”, oraşul cuaternar, cucerit în
mod total. Cuaternarul este o nouă imagine a „celui cu totul
altfel decât Dumnezeu”, o imagine sau icoană a Creaţiei în
dimensiunea sa feminină. Dumnezeu Cel Necreat este Unul în
Trei Persoane. În sânul dumnezeirii Treimice, Fiul, în taina sa,
devine „poartă” sau „uşă” a Creaţiei. Daleth, „poarta”, simbo-
lizează acest „patru” care deschide calea spre „cel cu totul
altul” ce poartă în el un potenţial dumnezeiesc infinit. Nimeni
nu poate contempla pe „acest cu totul altul”, atunci când se
desăvârşeşte, decât prin asemănarea cu Dumnezeu, prin care el
devine, la rândul său, „poartă”. Hristos mărturiseşte despre
sine: „EU SUNT uşa”1. Fiinţa care se împlineşte se identifică cu
Hristos prin har. Ea nu mai este „cu totul alta”. „Oraşul lui
patru” este oraşul femininului care a realizat unitatea prin Fiul.
Sara a dat naştere lui Isaac. Avraam l-a eliberat pe Isaac. Sara
dispare. În persoana sa, Avraam a mers până în profunzimea
sinelui său, la capătul lui însuși.

1
Ioan 10,9.

96
•

2. Ribeqah

„Avraam era acum bătrân şi vechi de zile (…). Atunci a zis

către slujitorul cel mai bătrân din casa sa (…): «Pune mâna ta
sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul YHWH, Dumnezeul
cerului şi Dumnezeul pământului, că fiului meu Isaac nu-i vei
lua soţie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc
eu, ci vei merge în ţara mea, la rudele mele, şi vei lua de
acolo soţie fiului meu Isaac.”1
Atunci slujitorul pune mâna sub coapsa lui Avraam şi
depune jurământ pentru ceea ce i-a cerut stăpânul său.
Dacă Avraam a părăsit ţara copilăriei sale cu Sara soţia
sa şi cu Lot, acum un slujitor este însărcinat să se întoarcă în
acest sân maternal şi să aleagă de aici o soţie – un feminin din
aceleaşi tenebre – pentru fiul său Isaac. În acelaşi timp, această

1
Gen. 24,1-4.

97
 Femininul fiinţei

cununie trebuie să se realizeze deoarece persoana lui Isaac se

identifică cu „poporul numeros” care va ieşi din rărunchii săi.
Slujitorii Bibliei au o funcţie angelică, aşa cum în ordine
arhetipală îngerii sunt slujitori. Ei sunt slujitorii celor care,
asemenea lui Avraam, s-au întors spre răsăritul lor, asumând
câmpia Șinear şi eliberându-se, prin aceasta, de caracterul
absolut al legilor care o stăpânesc. Cei care rămân prizonierii
labirintului exilului fac apel la armată, la poliţie, la multiplele
servicii de asigurare şi securitate constituite în mod necesar
pentru a le salva viaţa.
Dar când Omul se întoarce spre a sa Adamah-’Ișah şi re-
găseşte normele sale ontologice, le recunoaşte şi, în mod deo-
sebit, recunoaşte lumile angelice purtătoare ale acestor legi şi
care ocrotesc pe cei care le cinstesc. Pentru acest Om, calea pe
care se angajează implică o exigenţă redutabilă. Viaţa sa va fi
marcată de întâlniri cu îngerul negru, cu Adversarul, cu care
va trebui să lupte pentru a merge până la capătul sinelui său.
Dar după ce l-a supus, acest Om va fi imediat înconjurat de
îngeri pentru a-l sluji. Aceasta este Legea1.
Îngerii sunt energii dumnezeieşti create. Ei susţin legile
neschimbabile ale Creaţiei, necesare diferitelor niveluri ale
realului, cărora ei le transmit lumina necreată şi întreaga sa
frumuseţe. Omul ajunge la aceasta pe măsură ce cucereşte
propriile sale spaţii interioare. Neîndurători prin rigoarea lor şi
infinit milostivi, îngerii, prin cele nouă ierarhii care conduc
Omul spre Dumnezeu, sunt slujitori. Ei contemplă şi, prin
miriadele lor, cântă slavă lui Dumnezeu, slavă pe care o
psalmodiază arborii şi plantele, de care vibrează pietrele, pe
care o poartă vântul, de care strălucesc stelele, pe care o
dansează animalele şi de care întregul pământ freamătă. Îngerii

1
Matei 4,11.

98
 Matriarhii

însoţesc pe cel care însoţeşte întreaga creaţie în liturghia sa

cosmică.
Un asemenea om este Avraam, deoarece părăseşte totul
pentru a asculta de porunca dumnezeiască „Mergi spre tine”,
deoarece urcă muntele Moria când porunca este repetată.
Atunci îngerii sunt aproape de el şi îl slujesc. El dobândeşte
astfel o cunoaştere atât de intimă încât o mărturiseşte sluji-
torului său:
„Domnul va trimite pe îngerul său înaintea ta şi de acolo vei
lua o soţie pentru fiul meu.”1
Se pare că îngerul şi slujitorul nu fac decât unul, aşa
cum nu vor face decât unul în istoria lui Tobie pe care o vom
întâlni mai încolo.
Îngerul slujitor va lua „de acolo” o soţie pentru Isaac.
Dar acest loc, Mișam, poate fi, de asemenea, citit Mișem şi tra-
dus prin „al Numelui”. Plecând de la Sfântul Nume, pecetluit
în profunzimea femininului maternal de unde el însuşi a ieşit
cu Lot şi Sara, Avraam trimite să caute soţie fiului său, care îl
va verticaliza pe Isaac şi pe poporul lui Israel, precum Sara a
făcut acest lucru cu el.
Îngerul slujitor pleacă cu zece cămile, număr care nu
este străin de sfinţenia lucrării, ca şi cămilele înseşi, animale
ale pustiului, pe care le vom regăsi în Evanghelii cu Ioan
Botezătorul şi cu magii, toţi patru înaintând spre Iisus, Fiul
Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Slujitorul nu înaintează şi el
spre cea care va forja cea de a doua verigă a lanţului mesianic?
Persoana lui Isaac, atât de legată în triada întemeietoare a lui
Israel de cea a Fiului din Treimea dumnezeiască, nu este
străină nici de această funcţie de slujitor pe care Hristos şi-o
asumă prin Întruparea, Moartea şi Învierea sa. Ribeqah
•

1
Gen. 24,7.

99
 Femininul fiinţei

(Rebeca), soţia care va fi dăruită celui de al doilea patriarh al

lui Israel, va confirma această tainică vocaţie.
Îngerul slujitor ia cu el obiectele preţioase pe care va
trebui să le încredinţeze soţiei şi familiei sale. El ajunge în
Mesopotamia şi face să „îngenuncheze” cămilele aproape de o
fântână. În acest gest este o binecuvântare (Barok semnifică „a
binecuvânta” sau a „îngenunchea”).
„Este seară, la ceasul în care femeile merg să scoată apă.”1
Seara, apa şi femeia nu sunt decât o singură cunună a
misterului feminin, pe care îngerul slujitor o ţine în mână într-
o îmbrăţişare atât de strânsă încât ea reprezintă pentru el un
semn sigur al locului şi al timpului căutării sale.
Rebeca apare cu ulciorul său pe umăr. Tânăra fată este
de o frumuseţe excepţională („frumoasă la vedere” este aici
ecoul calităţii Sarei şi al rodului Pomului cunoaşterii ce anga-
jează femeia atunci când este cununată cu adevăratul Mire).
Slujitorul o recunoaşte ca fiind cea care-l aşteaptă pe stăpânul
său. El îi oferă un inel şi două brăţări de aur, apoi se închină,
se prosternează chiar în faţa Domnului, care l-a ajutat în
călătoria sa. O imensă gratitudine se înalţă din inima sa. Cu
promptitudinea care o va caracteriza mai târziu pe Maria, în
angajamentul său deplin faţă de voinţa dumnezeiască, Rebeca
părăseşte pe tatăl său şi pe mama sa pentru a-l urma pe înger…
Dar cu ea pleacă doica Deborah (Debora).
Ribeqah şi Deborah nu vor mai face decât una, după
imaginea slujitorului şi a îngerului. Persoanele lor sunt, în mod
simbolic, atât de unite încât, dacă viaţa Rebecăi ne este relatată
şi o tăcere totală acoperă moartea sa, moartea Deborei, în
schimb, ne este relatată ca şi cum numai ea avea importanţă,
survenind chiar într-un moment deosebit, asemănător celui
•

1
Gen. 24,11.

100
 Matriarhii

care prezida moartea Sarei. (Voi preciza împrejurările acestui

eveniment mai târziu.) La o privire imediată, nu putem decât
să ne bucurăm de faptul că Rebeca este legată de slujitoarea sa
până acolo încât calitatea de slujitoare să-i fie conferită,
precum cea de slujitor lui Isaac. Rebeca manifestă, totuşi, cu
mai multă putere măreţia slujirii. Prin numele său ebraic,
Ribeqah, ea este „leagănul”, „ieslea”, matricea hrănitoare, iar
hrana pe care ea o dăruiește ne este descoperită prin numele
doicii: Deborah, femininul lui Debar, este „Cuvântul ca
potențial”.
Isaac-Rebeca reprezintă primițiile Cuvântului care se va
naşte într-o iesle şi se va face slujitor până la dăruirea vieţii
Sale, El, „Mielul lui Dumnezeu”, cel pe care Isaac îl căuta în
momentul legării sale (‘Aqedah) zicând, după ce a văzut focul
şi cuţitul: „Tată, unde este mielul?” Hristos, Mielul jertfit se va
dărui ca hrană:
„Luaţi, mâncaţi (…)
Luaţi, beţi din acesta toţi,
Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu (…)
Cel care va mânca şi va bea va avea viaţă veşnică!1”
Hrana este fundamentală. Omul este un „mâncător”
pentru că este un „mutant”2. Dacă duhul său nu se hrăneşte din
Dumnezeu, el nu va putea transforma sufletul animal
(psihicul) în suflet spiritual (pneumatic) şi sufletul animal se
va întoarce spre trup, pe care-l va epuiza. Legile sunt
implacabile şi înlănţuirea consecinţelor oricărui act, care nu
izvorăşte din spaţiul ontologic, nu poate fi oprită decât prin
convertirea Omului şi prin adecvarea sa cu acest spaţiu. Cei
trei patriarhi ai lui Israel, prin rodnicia lor redobândită
•

1
Marcu 14,22-24; Ioan 6,52.
2
Cf. A. de F., p. 661.

101
 Femininul fiinţei

împreună cu ’Ișah (Mireasa lor) din adâncurile fiinţei, trăiesc

această convertire. Ei devin pământ hrănitor.
Dacă Rebeca este „ieslea”, ea este de asemenea,
„rărunchii”, „sânul”. Cele trei radicale ale numelui său
formează cuvântul Qereb, „pântece”, patria cea mai adâncă,
cea mai tainică a fiinţei. Totul este tainic şi consacrat în
Rebeca. Şi atunci când, într-o altă seară, călătorind spre Isaac
cu îngerul slujitor, ea se ştie privită de departe de cel care-i va
deveni mire, coboară de pe cămila pe care era urcată şi îşi
învăluie faţa.
Isaac o primeşte în cortul Sarei, mama sa. Rebeca este
în continuitate cu Sara şi cu Lot „cel învăluit”. Isaac „se
cunună cu mama sa” în aceeaşi matrice în care se ctitoreşte
Fiul Omului. O tandră iubire îl uneşte cu Rebeca.
Rebeca, cu toată marea sa frumuseţe, nu scapă nici ea de
sterilitate. Dar „Isaac se roagă Domnului care-i ascultă
rugăciunea şi ea devine însărcinată. Doi fii se confruntă în
pântecele ei.”1
Asemănarea cu Hristos este evidentă, pentru că cele
două firi, una omenească şi alta dumnezeiască, transcendente
una alteia, se „cunună” în ipostasul Său dumnezeiesc. Întru El,
Dumnezeu se face Slujitorul Omului pentru ca Omul să devină
dumnezeu prin har. În Rebeca, sânul lui Isaac, cei doi fii dau
mărturie de această realitate antinomică. La naşterea lor, deo-
sebirea lor devine evidentă.
Esau, cel mai mare, reprezintă Omul în dimensiunea
biologică a exilului. El este roşcovan, acoperit de păr, ca ani-
malele, şi va prefera mai târziu să străbată pădurile pentru a
vâna. Părintele său Isaac îl iubeşte aşa cum YHWH îl iubeşte
pe Abel, cel dispreţuit, şi caută spre el şi spre jertfa sa (aşa
cum Dumnezeu iubeşte, de asemenea, pe Ismael şi caută spre
•

1
Gen. 25,21.

102
 Matriarhii

plânsul copilului părăsit în pustiu). Dar Rebeca îl iubeşte pe

Ya‘aqob-Iacob, copilul cel mic, care, la naşterea sa apucă în
mână călcâiul fratelui său. Rebeca, stăpâna interiorităţii lui
Isaac, recunoaşte în Iacob pe Omul ontologic, cel care este
aruncat departe de copilul mai mare, spre răsăritul fiinţei şi
fără nici o putere de creştere, dacă nu reia valoarea primului
născut, dacă nu devine stăpânul energiilor potenţiale ale
cuplului pe care-l formează, în orice fiinţă umană, eul exilului
şi eul EU SUNT ontologic al răsăritului.
Iacob va prelua prin furt moştenirea lui Esau, însă deja
din momentul naşterii sale el apucase cu mâna sa călcâiul
fratelui său. Acest călcâi, ‘Aqeb, care formează numele lui
Iacob, conţine simbolic această moştenire, adică potenţialul lui
Israel, ce va permite ascensiunea mesianică. Se înţelege cât de
mult Rebeca îl iubeşte pe acest fiu înlănţuit şi el în profun-
zimea adâncurilor sale şi sortit morţii, dacă nu se hrăneşte din
moştenirea ancestrală. Nu poate fi vorba ca acest tezaur să fie
lăsat lui Esau prin al cărui călcâi rănit de starea de exil (vezi şi
rana călcâiului lui ’Ișah; Gen. 3,15) se scurge pulberea
bunurilor potenţiale şi se instaurează sterilitatea esenţială.
Iacob leagă imediat această hemoragie şi, mai târziu, prin
şiretenie, va lua în posesie moştenirea.
Când face acest lucru, el trezeşte mânia lui Esau care
„își va pregăti răzbunarea”, aşa cum Iacob „pregăteşte
rântaşul”, mâncarea preferată de fratele său, pentru care el
renunţă la dreptul de întâi născut. Dar în curând un alt şiretlic,
uneltit de această dată de Rebeca, îl conduce pe Iacob la con-
firmarea acestui drept şi la câştigarea puterii de a se folosi de
el prin primirea binecuvântării părintelui său Isaac, cuvenită,
de fapt, primului născut. În acest moment, mânia lui Esau se
transformă în ură şi hotărăşte să-l ucidă pe Iacob.
Rebeca, însă, este capabilă de şiretenie. Femeile din
Biblie, aşa cum vom vedea, vor face dovada unui geniu cu

103
 Femininul fiinţei

totul special în această privinţă, căci şiretenia, iscusinţa, este o

artă, o „artă a războiului”, a unei cunoaşteri practice atât de
importante încât va fi lăudată de Hristos, care va regreta că:
„Fiii veacului acestuia sunt mai şireţi decât fiii luminii.”1
Şiretenia este de esenţă feminină. Această fineţe este
prezentă aici, în cunoaşterea pe care o are Rebeca, Mireasa
(’Ișah) lui Isaac, despre tainele lui Israel şi despre tainele
interiorităţii soţului său. Ea percepe aceste lucruri din interior,
dar şi pe cele din afară, căci ea cunoaşte sentimentele lui Esau
şi hotărârea sa de a-l ucide pe Iacob, în momentul în care
părintele lor, deja bătrân, nu va mai fi. Rebeca ştie că Iacob nu
este încă pregătit să-şi asume întâlnirea cu ura şi moartea în
categoriile ontologice. În raporturile de forţă proprii lumii
exilului, el nu are nici o putere. De asemenea, Rebeca
îndeamnă pe fiul său să fugă şi, altă dovadă de iscusință, să se
refugieze la Laban, propriul său frate.
Altă probă de iscusință, într-adevăr, căci această călă-
torie va fi replica celei făcute de îngerul slujitor în
Mesopotamia pentru a căuta o soţie şi, de această dată, o soţie
pentru Iacob. Verticalizat cu ajutorul ei, Iacob va fi capabil să
se confrunte cu fratele său şi, deci, să se desăvârşească. Căci
nimeni nu poate fugi de încercare decât dacă fuga are drept
scop dobândirea puterii necesare pentru întâlnirea, ce nu poate
fi ocolită, cu ea, întâlnire cerută de legea ontologică.
Rebeca, ’Ișah lui Isaac, nu trăieşte în profunzime decât
pentru a-l împlini pe Isaac şi a-l crește pe Iacob, fiul lor
ontologic, până când, asumându-şi experienţele sale, să atingă
integralitatea fiinţei sale. Aşa cum Sara moare după ce a dăruit
întreaga sa bogăţie feminină, pentru a ajuta la eliberarea şi
împlinirea lui Isaac, la fel Rebeca, mamă hrănitoare, dispare
•

1
Luca 16,8.

104
 Matriarhii

după ce l-a salvat pe Iacob şi l-a ajutat să dobândească puterea

ontologică, necesară biruinţei asupra fratelui său.
„În acest moment moare Deborah, doica Rebecăi.”1
Prin această confuzie aparentă dintre cele două femei,
autorul Torei surprinde logica noastră, dar face acest lucru
pentru a ne invita să pătrundem într-o logică mai profundă.
Din perspectiva aceasta, eu cred că Deborah moare pentru că
Iacob a devenit Dabar, Cuvânt. Iacob este confirmat astfel de
Dumnezeu în noul său nume de Israel.

1
Gen. 35,8.

105
•

3. Leah, Zilpah, Bilah şi Raḥel

Patru nume feminine apar înaintea noastră atunci când

al treilea patriarh al lui Israel, Iacob, „se întoarce spre
Adamah-’Ișah”.
Numărul patru, ca totalitate feminină, reprezintă „aşe-
zarea în ordine a unei multiplicităţi haotice”1, afirmă Jung.
Multiplicitatea este „praful” sau „pulberea” din care este cons-
tituită Adamah, iar pulberea, ‘Afar, are puterea fecundităţii,
aşa cum am mai spus2, şi puterea unităţii. Avraam, în persoana
sa, asumase această punere în ordine, iar Sara murise, aşa cum
ne amintim, la Qiriat ’Areb‘a, „oraşul celor patru”. Dar în
orizontul colectiv, acest lucru se identifică cu istoria poporului
Israel şi, apoi, cu cea a tuturor popoarelor.

1
C.G. Jung, Aïon, Albin Michel, p. 262.
2
V. supra cap. I.

106
 Matriarhii

Iacob, al treilea patriarh, este imaginea celei de a treia

Persoane a Sfintei Treimi care, într-un suflu universal, face să
explodeze toată instalarea sterilizantă a lui Adam, pentru a-l
conduce prin cununiile sale interioare la desăvârşire, pentru ca
acest Adam să fie o persoană, o comunitate (Israel, spre
exemplu) sau umanitatea. Fidel modelului său, Iacob a folosit
deja lucrurile pe care le cunoaştem şi altele încă nerelatate în
aceste pagini, pentru a lua pe cont propriu devenirea lui Israel,
adică cea a lui Adam universal. Pentru aceasta el se însoţeşte
cu patru femei, dintre care două sunt soţiile sale Leah (Lia) şi
Raḥel (Rahela), iar două servitoarele acestora, Zilpah şi Bilah.
Prin ele, el aduce pe lume cele douăsprezece triburi ale lui
Israel a căror vocaţie, în această perspectivă, nu poate decât să
asculte de legea unei expansiuni necesare spre inima tuturor
popoarelor.
Iacob este trimis de mama sa, Rebeca, în ţara de unde
Sara şi ea însăşi au ieşit, pentru a fugi, aşa cum am văzut, de
ura lui Esau, dar şi pentru a se îndepărta de femeile hitite, pe
care Esau le-a luat de soţii „şi care erau un motiv de
amărăciune pentru Isaac şi Rebeca”1. Noi am presupus chiar că
Rebeca a îndrumat pe fiul său spre femei din rudenia sa pentru
a alege dintre ele, din această matrice-tenebre a lui Israel, o
soţie capabilă să fie pentru el o ’Ișah şi, în acelaşi timp, o
Ḥawah. În acest scop, Isaac, bătrân deja şi orb – cuprins de
orbirea celor care parcurg calea cununiilor lor pentru a atinge
lumina – binecuvântează pe fiul său Iacob şi acesta este
pătruns, astfel, de moştenirea sacră a lui Israel.
Iacob pleacă singur. Îngerul slujitor, de această dată, nu
a pregătit calea, dar, în mod nevăzut, el este alături de cel care

1
Gen. 26,35.

107
 Femininul fiinţei

„părăseşte pe tatăl său şi pe mama sa pentru a se uni cu femeia

sa şi a constitui împreună cu ea o carne-una”1.
Această lege ontologică, redusă la categorii existenţiale
banalizante, nu are nici o importanţă în bagajele patriarhului,
pentru că el merge spre cununiile ontologice. Sub simbolul
căsătoriilor sale istorice, el pleacă să caute pe sora sa şi să
cucerească unitatea sa. Cucerirea celor patru va însemna, de
fapt, una singură şi el va dobândi astfel putinţa de a se
prezenta la uşa Celui care este Unul în Trei Persoane.
Iacob se adânceşte într-o noapte a sufletului atunci când
soarele apune, la sfârşitul primei zile a călătoriei sale, în ţara
lui Luz, „migdalul”. Acolo el adoarme şi coboară în sine, în fe-
mininul său, în care, asemenea lui Adam, într-un extaz
minunat, descoperă inima, la răsăritul său. Din sinele său până
la acest răsărit în care este prezent YHWH, se înalţă o scară,
de-a lungul căreia urcă şi coboară îngerii. YHWH se revelează
lui ca fiind Dumnezeul lui Avraam, părintele său, şi
Dumnezeul lui Isaac, reînnoind promisiunea sa pentru o mare
rodnicie2.
Iacob este aici în calitate de persoană, dar şi în calitate
de Israel-colectiv, pentru că „părintele său” este considerat a fi
Avraam. Experienţa patriarhului o repetă pe cea a lui Adam.
El aşază Omul în relaţie cu YHWH-EU SUNT, prezent în fiinţa
sa şi în cea a lui Israel, în unica lumină care permite
înfruntarea ce va urma cu tenebrele femininului. Iacob va
merge spre tenebrele sale, aşa cum Moise se va întoarce mai
târziu în Egipt, după experienţa Rugului aprins3, şi cum, la

1
Gen. 2,24.
2
Gen. 28,10-22.
3
Ex. 3,1-15.

108
 Matriarhii

nivelul arhetipal, Iisus nu va coborî în infernul Golgotei decât

după schimbarea la Faţă1.
Nimeni nu poate coborî în întuneric, întorcându-se la
mama sa Adamah pentru a renaşte din ea – aşa cum Iisus îl va
invita pe Nicodim2 –, dacă mai întâi nu a văzut lumina. Toţi
eroii din miturile umanităţii vor merge să culeagă, unii mere
de aur, din grădina Hesperidelor, unii creanga de aur, din
Arborele sacru, unii o altă aşchie cerească, înainte de a coborî
în infernuri.
Învăluit în lumină, Iacob își continuă calea „spre ţara
fiilor răsăritului”. Israel întoarce radical spatele câmpiei Șinear,
pe care trebuie totuşi să o străbată. El trebuie să întâlnească
turmele sufletului său şi pe cele ale lumii, a căror imagine
obiectivă vor fi animalele ce vor veni spre el (animale,
oameni-animale, aşa cum Esau va fi pentru Iacob, evenimente
potrivnice şi, câteodată, monstruoase, toate acestea reprezen-
tând-o pe Adamah-’Ișah a sa). El trebuie să continue devenirea
sa spre Cuvânt, spre creşterea Fiului Omului pe care Israel, în
cea de a cincea lună a maternităţii cosmice, l-a primit şi care,
în Fecioara Maria, va atinge plenitudinea.
Ajuns în Mesopotamia, Iacob se opreşte aproape de o
fântână unde se odihnesc trei turme de oi. El se adresează
păstorilor lor şi-i întreabă dacă îl cunosc pe Laban (fratele
mamei sale).
„Da, îi răspund ei, iată chiar fiica sa Rahela vine cu turma!”
Iacob continuă:

„Mai este încă mult din zi şi nu e încă vremea să se adune

turmele; adăpaţi oile şi duceţi-vă de le paşteţi.”

1
Matei 17,1-8.
2
Ioan 3,5-10.

109
 Femininul fiinţei

„Nu putem face acest lucru, au răspuns ei, până nu se adună

toţi păstorii pentru a răsturna piatra de la gura fântânii, ca să
adăpăm oile.”
După aceasta, Rahela ajunge cu turma tatălui său
aproape de fântână, aşa cum Rebeca sosise cu urciorul pe
umeri, lângă aceeaşi fântână, desigur, înaintea îngerului
slujitor.
„Văzând Iacob pe Rahela (…) se apropie de ea, răstoarnă
piatra de pe gura fântânii şi adapă oile lui Laban. Apoi o
îmbrăţişează pe Rahela şi începe să plângă.”1
Iacob este profund impresionat. Câteva versete mai de-
parte ne arată că Rahela este de o frumuseţe excepţională şi că,
în oglinda care a devenit Iacob pentru frumuseţea ei, Laban va
descoperi că ea este „os din oasele acestui bărbat şi carne din
carnea sa”, adică ’Ișah a sa.
Iacob a văzut, astfel, Sfântul Nume, a cunoscut extazul
unei transfigurări şi Rahela este realitatea ei imediată. Ea face
să se desfăşoare ca un şuvoi, în măruntaiele sale, dansul
minunat al îngerilor care străbăteau scara de sus în jos şi de jos
în sus, când, la Luz, el a adormit. Clipa dobândeşte dimen-
siunea veşniciei. El nu mai aşteaptă seara, ci aşteaptă „ca toţi
cei care sunt prin împrejurimi” să se adune. El răstoarnă piatra
de deasupra fântânii şi adapă, odată cu oile lui Laban, miile de
cai reţinuţi de dorinţa sa. El este Erosul şi Rahela este icoana
atotputernică a acestui Eros!
Rahela este „atât de chipeşă la statură şi atât de
frumoasă la faţă” încât pe buzele celui îndrăgostit se
conturează cântecul Iubitului din Cântarea Cântărilor:

1
Gen. 29,4-11.

110
 Matriarhii

„Scoală, draga mea, şi vino, frumoasa mea, porumbiţa mea,

desăvârşita mea! (…) Cât de frumoase sunt picioarele tale
(…). Rotund este mijlocul tău, asemenea unui colier (…).
Coapsa ta e o cupă rotunjită, plină de vin tămâios, pântecul
tău este snop de grâu, înconjurat de crini, sânii tăi par doi pui
de căprioară, doi pui gemeni ai unei gazele, gâtul tău este un
turn de fildeş, ochii tăi sunt parcă iezerele din Heşbon (…),
nasul tău, ca turnul Libanului (…). Capul tău este măreţ
precum Carmelul, iar părul ţi-e purpură; cu ale lui mândre
şuviţe ţii un rege în robie (…).”1
Înlănţuit este Iacob în aceste laţuri ale frumuseţii şi
iubirii care se deschid spre soarele dumnezeiesc al inimii sale.
Asemenea lui Tiferet2 care adună sunete, culori şi parfumuri
din ritmurile lor diverse şi le răspândeşte în unitatea
desăvârşită a întâlnirii lor, asemenea centrului unei roţi care
ţine strâns toate spiţele sale, asemenea adâncului trandafirului
în care se odihneşte misterul, astfel este inima Rahelei. Iacob
caută misterul, dar este încă departe de a fi unificat; o pasiune
pur umană, nepurificată, se precipită în el. El o cere pe Rahela
în căsătorie şi va sluji şapte ani pe Laban, viitorul său socru,
pentru a o primi, „şapte ani care i se par a fi zile, atât o iubea
pe Rahela”. El devine „lucrător de pământ”, omul celei de a
şaptea zi. La sfârşitul acestui timp, Laban adună pe toţi
oamenii ţinutului respectiv şi face o festivitate pentru nuntă.
Seara, el o ia pe fiica sa cea mai mare, pe Lia, şi o determină
să intre în camera lui Iacob. „Lia are ochii bolnavi”, nu este
atât de frumoasă, dar „nu este în tradiţie ca fiica cea mai mică
să se căsătorească înaintea celei mai mari”, spune Laban. Şi

1
Cântarea Cântărilor, cap. 2 şi 7.
2
Tiferet, „inima dumnezeiască” în arborele Sefirot, el însuşi simbol al
„trupului îndumnezeit” pe care l-a văzut Moise pe Muntele Sinai (v. infra
desenul de la p. ... Vezi și supra, p. ...).

111
 Femininul fiinţei

Iacob, prea cuprins de vin şi de iubire, în acea seară, crede că

se cunună cu Rahela, îmbrăţişând-o pe Lia!
Şiretenia lui Laban faţă de Iacob este un răspuns la cea a
lui Iacob faţă de Esau, pentru a-i lua dreptul de întâi născut. La
nivel existenţial acest lucru poate declanşa un război. Dar pe
planul ontologic, unde se situează mesajul biblic, trebuie să
înţelegem că în cele două cazuri şiretenia poartă pecetea
înţelepciunii dumnezeieşti. După cum Iacob trebuia să ia
asupra sa moştenirea, la fel el trebuie, acum, să se folosească
de ea cu dreptate şi, în această perspectivă, femininul său
bolnav, aproape orb şi fără nici o frumuseţe, străbătut de o
junglă necunoscută şi dispersată, trebuia să se cunune înainte
de cununia cu cea care, în splendoarea „ţării sale promise”,
păstrează taina Numelui său. Turmele sufletului său, departe
de a fi fost toate adunate în jurul fântânii, nu îi fac faţă. Iacob
nu poate adăpa turmele Rahelei înainte de a fi reunit pe cele
ale Liei. Nu sosise încă seara care să-i permită îndepărtarea
pietrei de la gura fântânii şi începerea cununiilor interioare,
pentru ca să apară o nouă zi şi pentru ca ochii să vadă!
Lia reprezintă întreaga câmpie Șinear pe care Iacob
trebuie să o străbată înainte de a atinge răsăritul în Rahela.
Numele ebraic de Lia (Leah) este numele „oboselii”, al
„necazului” şi al „laşităţii”, căci aşa este starea celui care
călătoreşte prin tenebrele inconştienţei. Dar tenebrele, în
calitatea lor de izvor al luminii, reprezintă şi rezerva de energii
pentru femininul lui Iacob, şi Lia este un potenţial fără a cărui
realizare Rahela nu ar exista. Ea este de o generozitate
supraabundentă care se exprimă în cei şase fii (şi o fiică) ce se
nasc din ea, ca şase etape de circumvoluţii inconturnabile şi
purificatoare, deşi labirintice. Labirintul, însă, trebuie să fie
parcurs înainte de a se ajunge în centrul său. Cununia Rahelei,
înaintea Liei, ar fi însemnat o reîntoarcere la mitul exilului şi
la gustarea din Pomul cunoaşterii, înainte de a spori creşterea

112
 Matriarhii

sevei şi a deveni rod al său. Iacob a ales calea răsăritului, dar

fără să-i cunoască legile.
Laban, „cel care albeşte”, după sensul numelui său, sau
„cel care are ca scop ctitorirea Fiului”, cunoaşte legile
„vocaţiei” sale și o aşază pe Lia în patul nupţial. Pentru Iacob
începe seismul celei de a şaptea zi.
„Ce mi-ai făcut? strigă el, adresându-se lui Laban.
Pentru ce m-ai înşelat?”
Laban promite atunci lui Iacob să i-o dea și pe Rahela
de soţie, dar după ce va sluji încă alţi şapte ani!
„Lucrător al lui Adamah”, Iacob o va face din greu, „în
sudoarea nărilor sale”, cât timp stă în ţara dureroasă a lui
Șinear, dar el se eliberează din ce în ce mai mult, mizând pe
noi şiretlicuri, pe măsură ce se apropie de pământul Rahelei.
Totuşi, Rahela este sterilă, în timp ce Lia este de la
început rodnică. După ce a adus pe lume patru copii, acest
prim izvor al rodniciei seacă. În ceea ce o priveşte pe Rahela,
atât de îndurerată de sterilitatea sa, ea trimite spre soţul său pe
Bilah, slujitoarea sa, pentru ca aceasta să-i dăruiască în locul ei
copii. Bilah îi dăruiește doi fii. Sterilă la rândul său, Lia trimite
pe Zilpa, slujitoarea sa, la Iacob, şi aceasta îi aduce pe lume
doi fii.
Şi apoi, iată că:
„Într-o zi, la vremea culesului, Ruben, primul născut al Liei,
iese în grâne şi găseşte acolo mandragore pe care le aduce
mamei sale. Rahela îi spune Liei: Dă-mi, te rog,
mandragorele fiului tău. Lia îi răspunde: Nu este destul că
mi-ai luat soţul, acum vrei să-mi iei şi mandragorele fiului
meu? Ei bine, continuă Rahela, în schimbul mandragorelor
fiului tău, eu ţi-l las pentru această noapte!…”
Un schimb straniu, dar sensul său profund se va
dezvălui. Din această unire de o noapte Lia mai naşte doi fii.

113
 Femininul fiinţei

În continuare ea va mai naşte o fiică, Dinah. În ceea ce o

priveşte pe Rahela, aceasta a ştiut să recunoască „fiinţa”
mandragorelor, Logosul prezent dincolo de ele. Ea nu a ezitat
să dea voie soţului să meargă spre Lia pentru a pregăti, prin
renunţarea la prezenţa sa, primirea Prezenţei Celui a cărei
Milostivire în Tiferet va săvârşi o lucrare bărbătească în ea.
Erosul purificat o pregăteşte pentru Vizita dumnezeiască.
Dudaim, mandragorele, sunt aduse de primul fiu al lui Israel,
Ruben, „principiul Fiului”, şi semnifică, literal, „iubirile lui
Elohim”. În îmbrăţişarea tainică a lui Elohim, Rahela este în
întregime frumuseţe. Ea este cea mult iubită în care, la nivelul
„inimii”, „Regele fermecat” se cufundă şi jubilează. Timpul
înserării a sosit, în sfârşit, şi toate turmele s-au reunit în jurul
„izvorului închis”, al „fântânii pecetluite”1 şi Regele însuşi
îndepărtează acum piatra de pe inima miresei sale. El ridică
sterilitatea sa, fiinţa întreagă a Rahelei se extaziază şi devine
rodnică.
„Atunci, Dumnezeu îşi aduce aminte de Rahela, o ascultă şi
îi deschide pântecele.”2
„Pântecele” său, nu Qereb, ca în cazul Sarei, ci
Raḥemah, „matricea” sa şi, în acelaşi timp, „milostivirea”,
„afecțiunea” sa. Am putea gândi că Rahela, rănită fiind, își
închisese până atunci inima? Sau afecțiunea dumnezeiască este
cea care a pătruns-o imediat pe Rahela? Textul este ambiguu,
căci dacă „Dumnezeu îşi aduce aminte de Rahela”, nu
săvârşeşte şi o „lucrare bărbătească” în ea? YHWH a vizitat-o
pe Sara înaintea ridicării sterilităţii sale, dar aici „Elohim îşi
aminteşte de Rahela” aşa cum îşi va aminti de Ana care va

1
Cântarea Cântărilor 4,12.
2
Gen. 30,14-22.

114
 Matriarhii

naşte atunci pe Samuel1. Aceste cuvinte au o putere a cărei

plenitudine semnificativă este departe de a o putea descifra. Să
ne apropiem cu paşi cutremuraţi de misterul prezenţei lor şi să
ne lăsăm pătrunşi de tulburarea care se naşte în Rahela, Raḥel,
„mioara”, al cărei sân devine fântână de milostivire.
Iacob poate reveni la cea care l-a fermecat. El poate
„culege smirna şi balsamul ei, poate mânca fagurele ei de
miere, îi poate bea laptele şi poate să se îmbete” de un alt vin
decât cel al confuziei imediate, căci el pătrunde în grădina
bucuriilor, acolo unde „mandragorele își revarsă mireasma
împreună cu fructele cele mai delicioase (…)”2. El poate să
iubească cu o iubire de bărbat pe cea pe care harul
dumnezeiesc a îmbrăţişat-o pentru a o deschide, ca o umbră
purtată, dar iradiantă, spre el. Din sânul acestei afectuoase
„mioare” se nasc Iosif şi, mai târziu, Beniamin, bărbaţi ai
milostivirii. Iosif, mai ales. Vândut de fraţii săi la negustori
egipteni, le va ierta ticăloşia şi va deveni stăpânul lor în Egipt,
luând, într-un anumit fel, dreptul de întâi născut al lui Ruben.
În acest sens, mandragorele sunt pentru Ruben ceea ce a fost
farfuria de linte pentru Esau.
Pol al „afecțiunii”, Rahela este inseparabilă de Dinah,
pol al „rigorii” (aceasta semnifică numele său). În corpul
divin, în Tiferet, iubirea care este Unul se dăruie Creaţiei prin
cele două mâini: cea a Milostivirii şi cea a Rigorii. Dinah, fiica
unică a lui Iacob, dincolo de cei doisprezece fii ai săi, este cel
de-al treisprezecelea copil. Ea este sora lor (Aḥot), sora „una”,
şi numărul 13 se înscrie în Unul, Eḥad, suma literelor sale
formând numărul 13, ca şi în cuvântul Ahabah, „iubirea”!
Dinah este, de asemenea, în centrul Tiferet-ului, prin nu
mai puţin marele mister al Rigorii. Violată de fiul unui prinţ
•

1
1Sam. 1,19.
2
Cântarea Cântărilor 5,1 şi 7,14.

115
 Femininul fiinţei

din Canaan, luată de el de la tatăl său înainte ca să fie ataşat de

ea – el se va îndrăgosti de ea şi o va cere în căsătorie –, Dinah
trăieşte o experienţă opusă celei a Rahelei şi soarta sa este tra-
gică. Pentru a pedepsi acest afront şi a se răzbuna, fraţii săi,
încă incapabili de unitate, devin ucigaşi. În realitatea colectivă
a istoriei, Iacob este încă atât de îndepărtat de Rahela! Fiul
prinţului domneşte asupra umbrei. El este „prinţul acestei
lumi”, care capturează în Dinah partea neasumată din ’Ișah lui
Israel şi a lumii, pe care o distruge. Căci Iacob şi fiii săi sunt,
de asemenea, o prefigurare a popoarelor în care lucrarea
dumnezeiască se exprimă prin Dinah şi Rahela, adică prin
Rigoare şi Milostivire.
Rahela şi Lia sunt persoane istorice în tot ceea ce se
spune despre ele, însă reprezintă şi cele două aspecte prezente
în ’Ișah-Mireasa lăuntrică a popoarelor. Lia reprezintă partea
feminină, cea mai grea, ce trebuie desăvârşită, Rahela repre-
zintă întreaga puritate desăvârşită şi ambele sunt legate de o
infinită milostivire şi de iubirea nebună pentru Dumnezeu. În
această iubire este şi Dinah, ’Ișah a popoarelor. Împreună cu
Lia, mama sa, ea reprezintă partea tragică, negativă, predată
violurilor lui Satan-Duşmanul, în durata timpului, cu cortegiul
de autoreîntoarceri împotriva ei a legilor Creaţiei, roade ale
inconştienţei celei mai negre Lilith: mizerii, suferinţe, urlete în
câmpia Șinear! Dar din centrul însuşi al acestei câmpii şi din
inima însăşi a Liei cu ochii bolnavi, împreună cu Dinah se
naşte şi Iuda, cel de al patrulea fiu al lui Israel şi rădăcina
devenirii mesianice a umanităţii. Întreaga frumuseţe din care
tâşneşte seva mântuirii nu este din Rahela, ci din Lia, în inima
tenebrelor!
Dinah reprezintă măcelul canaanenilor, ca şi înmu-
gurirea primăvăratecă a promisiunii mesianice. Ea anticipează
masacrul Sfinţilor Prunci nevinovaţi din momentul naşterii lui
Hristos. Dinah reprezintă şi Șo’a, şi atâtea alte exterminări

116
 Matriarhii

monstruoase în ceasul în care buzele umane încep poate să

gângurească lauda Celui care se înalţă în inimile oamenilor.
Dinah este sora lui Iuda! Numele lui Iuda, Yehudah, „lauda”,
este compus din Sfântul Nume YHWH căruia îi este adăugat
un Daleth, „poartă” a Milostivirii dumnezeieşti. Hristos-
Mesia, „Leu din tribul lui Iuda”, va muri de mâna altui Iuda,
„poarta” Rigorii. Între aceste două porţi, şi în lauda lui
YHWH, Dumnezeul său, pe care-l poartă în adâncul său, Israel
va face să crească arborele mesianic care, în Iisus, îşi va da
rodul. În acest moment, Maria, cea cu totul curată, maica lui
Iisus, va actualiza ceea ce la Rahela era doar în sămânţă.
Astăzi, toate femeile din lume sunt chemate să se iden-
tifice cu Rahela şi Maria. Prin ele, umanitatea întreagă, în
sânul căreia femeile au un loc privilegiat, este chemată să
retrăiască experienţa lui Israel, să sesizeze la rândul ei
mandragorele dumnezeieşti, să-şi deschidă inima sa şi să
aducă pe lume ultimii săi fii.
La naşterea lui Beniamin, Rahela moare. Numit de mama
sa muribundă Ben‘Oni, „fiul durerii mele”, acest al doispre-
zecelea fiu al lui Israel este numit de tatăl său, imediat după
moartea Rahelei, Ben Yamin, „fiul dreptei mele”! Beniamin
este singurul fiu al lui Israel numit de tatăl său. Pentru el
„mioara” şi-a dat laptele său şi toată „carnea” sa. Dar cu
Maria, ea continuă să dăruiască umanităţii întregi ceea ce este
mai subtil şi mai dens în ea însăşi: „a mânca pentru a
transforma”, spuneam eu mai sus. Adică umanitatea trebuie să
se hrănească pentru a-şi asuma, în sfârşit, maternitatea sa şi
pentru a lua parte activă la germinarea care, în ultimele sale
trei luni, nu se va putea realiza fără participarea sa conştientă.
În zorii lunii a şaptea, fiind astăzi, noi trebuie să devenim cât
mai urgent „lucrători ai lui Adamah”!
Dacă astăzi Sara se odihneşte la Hebron lângă soţul ei
Avraam, în mormântul patriarhilor, dacă Rebeca este şi ea

117
 Femininul fiinţei

acolo alături de Isaac, Lia este cea care rămâne alături de

Iacob. Rahela, în schimb, este înmormântată separat. Ea este
singură pe calea ce duce de la Betleem la Ierusalim, cale care
sintetizează întreaga viaţă a lui Hristos. Ea este pe această
cale, la jumătatea ei, plângând, ne spune profetul Ieremia, pe
fiii săi morţi, aşteptând ca ei să învie, ca umanitatea să devină
conştientă. Ea nu poate suporta suferinţa lor şi udă cu lacrimile
sale acest pământ făgăduit Învierii:
„Glas se aude în Rama,
Bocete şi plângere amară.
Rahela îşi plânge fiii
şi nu vrea să se mângâie că nu sunt.”
Dar ei vor fi dacă se vor întoarce spre mama lor! Şi
Ieremia continuă:
„Aşa zice YHWH:
Înfrânează-ţi glasul de la bocet
şi ochii de la lacrimi (…).
Întoarce-te, fecioara lui Israel,
Întoarce-te în aceste cetăţi ale tale;
Până când vei rătăci, fiică rebelă?
Domnul va face pe pământ un lucru nou:
Femininul va îmbrăţişa pe cel puternic.”1
Geburah, „puterea”, este, din punct de vedere ontologic,
împreună cu „rigoarea”, polul drept feminin al trupului lui
Adam, pe care umanitatea, risipită în câmpia Șinear şi în cate-
goriile fizice şi psihice, şi-a constituit polul masculin. Printr-o
întoarcere spre răsăritul fiinţei sale, umanitatea va regăsi polul
său feminin la dreapta, prin Puterea şi Rigoarea legilor
ontologice şi prin Slava care îi este proprie, icoană a Slavei lui
Dumnezeu, Mireasă şi Regină a Sa!
•

1
Iez. 31,15.22.

118
 Matriarhii

Femininul împătrit care prezidează viaţa patriarhilor şi

cel care, mai clar, structurează viaţa lui Iacob îşi găsesc uni-
tatea lor în moartea Rahelei, adică în apoteoza vieţii pe care o
reprezintă această moarte. Dar această unitate rămâne să fie
cucerită în viaţa popoarelor pentru care viaţa lui Israel rămâne
o paradigmă a împlinirii. Femininul care se trezeşte astăzi în
marele Adam (umanitatea) va găsi, mi se pare, temeiuri ne-
cesare pentru creşterea şi unificarea sa în meditația pe care o
propun asupra acestui dublu cuaternar.
Să ne oprim mai întâi asupra acestui feminin care, în
jurul celor trei patriarhi, întemeietori ai lui Israel, simbol al
Treimii necreate, defineşte pe cei patru matriarhi, simboluri
ale Creaţiei purtătoare a Seminţei necreate şi ale multiplului
capabil de unificare. Sara-Lot, Rebeca-Debora, Lia şi Rahela
reprezintă polul „pământ”, purtător al icoanei dumnezeieşti,
care este prezentă în fiecare fiinţă umană, iar femeia, într-o
manieră privilegiată, îl simbolizează în lumea exterioară. În
această perspectivă:
– Sara este „principiul” oricărei fiinţe, pământul
originilor, al răsăritului. Ea este fecioara ce are în pântece,
sora-mireasă, promisiune a unificării ca soră, în măsura în care
este mai întâi mireasă. Ea reprezintă puterea de luptă, în
această orientare faţă-către-faţă, pe care o implică cununiile
interioare. Cu Lot, ea este însă învăluită şi nu se va dezvălui
decât pe măsura cununiilor cu care ea va fi onorată. Nuditatea
va reprezenta cunoaşterea integrală pe care bărbatul o va avea
despre ea când aceasta îi va dărui fructul, rodul pomului
cunoaşterii.
– Rebeca-Debora reprezintă mama care alăptează. Ea se
hrăneşte din Cuvântul pe care-l primeşte în „ieslea” sa; ea se
hrăneşte din iubirea acestui Cuvânt şi din cunoaşterea legilor
al căror temei este Cuvântul. Ea este slujitoare.

119
 Femininul fiinţei

– Lia reprezintă duritatea ce străbate adâncurile, caval-

cada labirintică din tainele inconştientului în care toate opo-
ziţiile se înfruntă; ea este „plictiseala” şi „descurajarea”, „amă-
răciunea”, aşa cum ne arată numele său; ea este pământul
lucrat care, împreună cu Dinah, este adăpat cu sângele
uciderilor noastre.
– Rahela reprezintă „oaia” de jertfă. Ea aşteaptă singură,
cuprinsă de lacrimile purificării, pe fii săi, adică pe toate
fiinţele umane, care, iluminate de frumuseţea sa, vor atinge
centrul fiinţei lor, eliberându-i energia.
Să ne oprim acum la femininul împătrit din intimitatea
persoanei lui Iacob-Israel, cel care, fiind o icoană a Duhului
Sfânt al lui Dumnezeu, este şi icoana Erosului divin şi din
această cauză nu poate fi separat de semnificaţia sa universală:
– Rahela este acum izvorul Erosului, „os din oasele lui
Iacob şi carne din carnea sa”, experienţă a transfigurării şi a
extazului său. Ea este putere de metanoia şi de transformare,
izvorând dintr-o sevă care poate să depăşească moartea pentru
a ajunge la atotputernicia sa nupţială. Ea este „pământul”
cununiilor dumnezeieşti. Este frumuseţea, este iubirea. Iar
„iubirea este capabilă de transformări”1.
Cele trei femei care urmează reprezintă, pentru Iacob,
trecerea prin această moarte:
– Lia este femininul care nu vede, este inconştientul
întunecat, al cărui aspect patologic este Dinah. Acesta devine
ucigător când se apără de orice convertire, deoarece Sabia care
nu zideşte Fiul ucide. Lia este labirintul inconturnabil al
câmpiei Șinéar căruia Iacob trebuie să-i descopere toate ascun-
zişurile, să-i asume toate elementele, pentru a-şi purifica fiinţa.

1
Cântarea Cântărilor 8,6.

120
 Matriarhii

– Zilpah, slujitoarea Liei, este, se pare, îngerul

„expansiunii” (aceasta înseamnă numele său) care însoţeşte
demersul Liei.
– Bilah, slujitoarea Rahelei, este, de asemenea, îngerul
care poartă „oboseala” (aceasta înseamnă numele său) şi lacri-
mile stăpânei sale. Amândouă sunt imaginea afecțiunii dumne-
zeieşti prezente în inima tenebrelor, a astrului de noapte care
ne conduce spre lumină. Rahela este lumina. Izvor şi împlinire
a Erosului, ea reprezintă Ţara făgăduită, Pământul Numelui
(Mișem) de unde au venit soţiile patriarhilor şi acolo unde au
fost conduse din nou după ce au cucerit Numele, acolo unde
femeile conduc din nou printr-o lucrare tainică şi fără odihnă
toate popoarele.

121
•

Capitolul V

„Femininul înlănţuie pe cel puternic”

•

„Când sunt slab, atunci sunt puternic.”1

Atunci când dorinţa de plenitudine îşi adânceşte vidul
său în mine, atunci, asemenea lui Avram chemat de glasul
dumnezeiesc, plec „spre mine”, spre „străina” care este în
adâncul meu, păstrătoarea puterii, spre „osul din oasele mele”,
a cărui măduvă ce a devenit captivă cere eliberarea, spre
„carnea din carnea mea” care înlătură tot ceea ce nu este
bucurie cu totul nouă.
În această perspectivă a împlinirii, îmi propun să merg
mai întâi spre cele trei mari figuri feminine ale Bibliei: Rut,
Estera şi Iudita, apoi să mă opresc asupra celei a Sarei, soţia
lui Tobie, şi asupra femeii lui Iov.
– Rut, moabiteanca, este străina (inconştientul tene-
brelor) în raport cu Noemi, evreica. Ea este cea care, prin
Noemi, nu priveşte înapoi şi se înalţă spre lumina lui Israel,
pentru a desfăşura în el puterea şi feminitatea sa.
– Estera este întreaga frumuseţe a lui Israel, captivă în
pământul exilului. Ea îşi asumă acest exil, cununându-se cu
regele, pentru a lucra împreună cu Dumnezeu, „care se
ascunde în ea”, în inima tenebrelor, şi pentru a înlătura
Duşmanul.

1
2Cor. 12,10.

125
 Femininul fiinţei

– Iudita, capul prorei lui Israel, nu se mulţumeşte să

ceară de la Dumnezeu salvarea poporului ei, rămânând în
acelaşi timp cu el într-o inconştienţă infantilă. Ea se angajează
în mod violent pe calea tenebrelor, unde ea ştie că este prezent
Dumnezeu, dar şi Duşmanul, pentru a da faţă către faţă cu cel
din urmă.
– Sara este minunata soţie a lui Tobie, pe care am
amintit-o mai sus. Ea ni se descoperă, asemenea lui Ișah din
Geneză, sub icoana interiorităţii. Istoria sa şi a însoţitoarelor
sale se desfăşoară simultan în pământul exilului şi pe pă-
mânturile care conduc din nou spre răsărit. Sara, „principiu” al
oricărei fiinţe, este sora-mireasă a lui Tobie, cea cu care el a
devenit un „singur trup”1.
– Soţia lui Iov, care nu este numită, este ’Ișah a sa
interioară.

1
Gen. 2,24.

126
•

1. Rut

O foame face ravagii în Israel. Ne aflăm în timpul

judecătorilor. Bethleemul, „casa pâinii”, oraşul care hrăneşte
din belşug, nu mai are pâine. ’Elimelek, din tribul lui Iuda,
soţia sa Naomi şi cei doi fii ai lor Maḥlon şi Kilion, din cauza
foamei, pleacă în căutare de hrană. Şi după cum altădată cei
zece fii ai lui Israel atinşi de foame au fost trimişi de tatăl lor
în Egipt, la fel şi acum fii lui Iuda merg să se stabilească,
împreună cu ai lor, în pământul Mo’ab, pământul urmaşilor lui
Lot.
Lumina nu poate fi dobândită decât în tenebre. „Cel
împlinit” are nevoie de o moarte, un gol, o foame, pentru a se
desăvârşi mai mult. Seva nu poate ţâşni decât după retragerea
ei în taina iernii. Nu numai că familia – pol al lui Israel –
coboară în pământul străin, în pământul „celui învăluit”, ci
acolo însuşi ’Elimelek moare: „Dumnezeu regele” moare.
Idolul ideii pe care eu o aveam despre Dumnezeu moare.

127
 Femininul fiinţei

Fii lui ’Elimelek se căsătoresc atunci cu două moa-

bitence. Kilion (în traducere înseamnă puterea „rinichiului”,
Kiliah, reprezentând rigoarea „disoluției”, etapa moartă a
oricărei mutaţii) se căsătoreşte cu ‘Orpah, „grumazul”.
Grumazul lui Israel este atât de anchilozat încât profeţii vor
denunţa acest lucru:
„Eu ştiu că tu eşti tare la cerbice, că grumazul tău este ca un
drug de fier”, zice Isaia1.
„Am cunoscut că nu Mă va asculta, că este un popor tare la
cerbice”, spune YHWH prin gura lui Baruk2.
‘Orpah riscă să fie grumazul care, legat de situaţii se-
curizante, refuză să se lase înmuiat, pentru a dărui cale liberă
unui „nou cap” – unei Noi Înţelepciuni, unei Noi Înţelegeri, ce
va da naştere unui câmp mai înalt al conştiinţei. Se va mlădia
ea, oare, în această căsătorie?
Maḥlon, „cel milostiv”, se căsătoreşte cu Rut. Numele
Rut nu-şi va dezvălui secretul decât prin realizarea celei care îl
poartă.
Dar la rândul lor, Kilion şi Maḥlon mor. Rigoarea şi
Milostivirea, fiii „ideii pe care eu o aveam despre Dumnezeu”,
dispar.
Naomi, întreaga „frumuseţe”, rămâne singură cu cele
două cumnate ale sale. Ca şi Rahela, ea este Tiferet-ul din care
s-au retras Rigoarea şi Milostivirea, legate de un câmp de
conştiinţă integrat, dar aşezat înaintea exigenţei unei viziuni
mai profunde a lucrurilor. Noemi se va arăta a fi în centrul
solar al unei mutaţii tulburătoare în Israel. Fidelitatea faţă de
tribul lui Iuda este prezentă în ea şi o obligă să lucreze cu cele
două cumnate ale sale. Toate trei sunt acum în centrul unei
•

1
Isaia 48,4.
2
Bar. 2,30.

128
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

matrice de foc, în focul iubirii dumnezeieşti în care ele vor

trebui să dezvăluie o nouă dimensiune a Sabiei pentru Israel.
Pentru că o seară a sabatului s-a aşternut asupra acestui
popor, pentru că totul s-a mişcat în profunzimile feminine ale
sale, simbolizate prin Naomi şi cele două cumnate ale sale,
pâinea a revenit la Bethleem. Făcută din „grăuntele de grâu”,
Bar, care este legat, în ebraică, de cuvântul „fiu”, pâinea este
pe masa celui care îşi ctitoreşte fiul interior şi, în acest scop,
acceptă transformarea sau „mutaţia”.
Învăţând să înlăture foamea, Noemi hotărăşte să se
întoarcă în Israel, dar ea nu are intenţia de a le lua şi pe cum-
natele sale. Ea este însă prizoniera situaţiei immediate a cărei
realitate este lipsită total de siguranţă. Pe de altă parte, ce soţi
ar putea ea găsi pentru cele două tinere văduve? Maḥlon şi
Kilion nu au fraţi pentru a-şi asuma descendenţa rasei lor, aşa
cum ar cere legea lui Israel – o lege existenţială prin care se
exprimă, pentru cel care este pregătit să descopere, necesitatea
ontologică a oricărei fiinţe umane de a nu lăsa văduvă şi sterilă
dimensiunea feminină (Adamah-’Ișah) a adâncurilor sale, ci de
a săvârşi o „lucrare bărbătească” în ea, pentru a determina
înălţarea Fiului. Sensul profund al Marii Opere care se joacă în
ea îi scapă încă, şi Naomi le invită pe cele două tinere să se
reîntoarcă la familiile lor.
La această propunere „grumazul” lui ‘Orpah se încor-
dează, dar nu devine totuşi rugăciune pentru a se întoarce
dincolo de „vălul lui Lot”, în realitatea nediferenţiată a lui
Israel. Ea se cufundă în tenebrele matriceale ale realităţii ne-
împlinite a poporului său şi nu intră în descendenţa lui
Avraam. ‘Orpah este partea din adâncurile Noeminei încă
incapabilă să facă deosebire între tenebre şi să pătrundă în
lumină. Rut, însă, cu toată ardoarea sufletului său ce aspiră
spre lumină, refuză această regresie şi-şi afirmă voinţa sa de a
o urma pe Naomi. Decizia sa este irevocabilă. Deşi este

129
 Femininul fiinţei

văduvă şi fără nici o speranţă în a avea un alt soţ, ea va merge

în pământul lui Maḥlon. Plină de tandreţe şi feminitate, ea îi
spune lui Naomi:
„Unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu,
voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul
tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu, voi muri şi eu și
acolo voi fi îngropată. Orice-mi va face Domnul, numai
moartea mă va despărţi de tine.”1
Dincolo de ataşamentul şi afecţiunea filiale pe care Rut
le poartă lui Naomi (dincolo de transferul evident, s-ar putea
spune în termeni psihologici), Rut este pătrunsă în adâncurile
sale de o informaţie care o mobilizează, deşi ea nu este con-
ştientă încă de acest lucru, cel mai tainic al fiinţei sale, ucisă
de văduvie şi apoi readusă la viaţă. Dar această viaţă are încă o
dimensiune necunoscută. Este ca o chemare străină pe care ea
o aude stând lângă Naomi; este glasul lui Maḥlon, „cel
milostiv”, a cărui urmă luminoasă de stea scânteindă o învă-
luie şi o umple de emoţie şi trezeşte în ea o putere de piatră.
Puterea erosului întors în gol, în acest trup abandonat până în
clipa neaşteptată când ea presimte o altă plenitudine. Israel o
cheamă! Un Fiu trebuie să se nască… Rut pleacă cu Naomi
spre Bethleem. Lăsând acolo pe ‘Orpah, ea întoarce spatele
tenebrelor din Mo’ab şi răspunde afirmativ, din tot sufletul
său, lui Israel.
Prin această reîntoarcere, Rut îşi dezvăluie numele său.
Ea reprezintă Torah (Legea), ea își „aruncă săgeata” dorinţei
sale spre Dumnezeul lui Israel2. Numărul 606 din numele său
reprezintă puterea şi fecunditatea Taurului al cărui nume Tor
se compune din aceleaşi litere ca numele Rut şi, deci, din

1
Rut 1,16-17.
2
Yaroh, „a lansa săgeata”, ar fi rădăcina substantivului Torah.

130
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

aceleaşi energii. Simbol al fecundităţii, numărul 606 se leagă

de cel al porumbelului, 66, pasăre care se înalţă spre lumină şi
care simbolizează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu coborând
spre oameni. Rut se înalţă spre Bethleem aşa cum porumbelul
se înalţă spre cer; ea se înalţă spre Dumnezeul lui Israel, pre-
gătită să-şi deschidă adâncurile sale torentului Guiḥon, Gheena
iubirilor dumnezeieşti, flacăra matricei de foc.
Rut, în realitatea imediată, primeşte vizita dumnezeiască
a lui Ḥideqel1. Ea reprezintă, astfel, spaţiul „profetului”,
„cerurile deschise” pe care Nabi le vede în lăuntrul său şi în
afară, printr-o nouă lectură a Torei şi a lumii. Căsătoria sa cu
„cel milostiv” a pregătit-o pentru acest lucru, iar văduvia sa l-a
împlinit:
„Fericiţi cei milostivi, căci ei vor fi miluiţi.”2
Mergând spre Dumnezeul lui Israel, ea îl pregăteşte pe
Israel pentru o nouă viziune, cea care îi va conferi regalitatea sa.
Rut se înalţă ca o logodnică spre Bethleem. Se va
cununa Israel cu ea?
Ea reprezintă un mesaj nou al Torei care în fiecare seară
de sabat se înalţă ca o logodnică spre Israel. Oare și-l va asuma
Israel?
Un sabat este reprezentat aici, în moartea acestor trei
bărbaţi din care Elohim se retrage pentru ca YHWH să
crească. Un sabat este reprezentat şi în plecarea acestor două
femei, care, fiind ’Ișah a lui Israel, poartă în ele pecetluită
taina Sfântului Nume. Se va cununa Israel cu ele?
Când ele ajung la Bethleem, este timpul recoltării
orzului. Naomi poartă încă amărăciunea doliilor sale. Rut,
însă, se află în regalitatea clandestină a „orzurilor” sale oferite
•

1
V. supra cap. I.
2
Matei 5,7.

131
 Femininul fiinţei

recoltei divine. Cuvântul „orz” la plural (s‘orim) reprezintă în

același timp „părul capului” şi „tremurul” celei care o anunţă
pe Maria Magdalena. În cutremurul şi fiorul unei cărni al cărei
eros este profund bulversat, Maria Magdalena va revărsa
parfumul său amestecat cu lacrimi pe picioarele lui Hristos şi-l
va şterge cu părul capului ei!
Rut şi Naomi, în orizontul acestui sabat, sunt marcate de
o sărăcie extremă. Ele se văd nevoite să adune spicele de orz
care, conform legii ebraice, trebuie lăsate pentru săraci la
capătul fiecărui ogor recoltat. Rut va merge singură. Această
regină își face intrarea ca cerşetoare în câmpul în care
„întâmplarea” – dar şi cel mai „preţios” dintre îndrumătorii
nevăzuţi, aşa cum arată aceeaşi rădăcină Yaqar – o conduce.
Câmpul aparţine lui Bo‘az care soseşte imediat. El o vede pe
Rut, o remarcă pe această străină şi îi întreabă pe cei care re-
coltează dacă ea este tânăra moabiteancă despre care el ştie
deja, întrucât s-a vorbit mult despre sosirea celor două femei și
de faptul că ea a părăsit totul, pe mama şi pe tatăl său, ţara sa,
pentru a veni într-o ţară străină. Bunătatea sa faţă de soacra sa,
ca şi marea lor sărăcie se aflau deja pe buzele tuturor. Bo‘az
află că ea este acolo de dimineață, muncind din greu şi,
impresionat, i se adresează:
„Să nu te duci să culegi în altă ţarină şi să nu te îndepărtezi de
aici, ci rămâi aici cu slujnicele mele (…). Am poruncit
slugilor mele să nu te atingă. Când vei vrea să bei, mergi şi
bea de unde beau slugile mele.”
Mişcată de bunătatea acestui bărbat, Rut îngenunchează
în faţa lui. El, mai milostiv decât milostivul Maḥlon, după ce i-
a dat hrană din belşug, a spus slujitorilor săi:
„Lăsaţi-o să adune chiar printre snopi şi să nu o umiliţi. Ba şi
din snopi să aruncaţi şi să lăsaţi pentru ca ea să-i adune (…).”

132
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Rut adună astfel până seara şi duce o provizie atât de

abundentă la Naomi încât aceasta se miră:
„– Unde ai lucrat?
– Pe câmpul lui Bo‘az”, răspunde ea. În mod sigur, într-un
nou câmp al milostivirii!
„Binecuvântat să fie Domnul YHWH”, exclamă Naomi. Apoi
adăugă: „Omul acesta ne este apropiat; este dintre rudele
noastre (…).”
Şi Noemi o sfătuieşte pe Rut să nu se îndepărteze de
acest câmp.
Dar iată că orzul şi, acum, grâul pe care-l primeşte în
fiecare zi din pământul lui Bo‘az şi din mâinile nurorii sale
Rut reprezintă pentru Naomi ceea ce reprezentau mandragorele
pentru Rahela. Şi inima sa – Tiferet – vizitată de Dumnezeu se
deschide imediat spre o înţelegere dumnezeiască. Ea percepe
„Înţelepciunea care locuieşte istețimea şi care dobândeşte
cunoaşterea planurilor dumnezeieşti”1. Ea înţelege… Și sfaturile
pe care i le dă acum nurorii sale Rut sunt de ordin practic şi
pline de mireasma iubirii.
„Bo‘az este într-adevăr una dintre rudeniile noastre. De aceea
doresc să-ţi caut un loc de odihnă”.
Acest cuvânt (Manoaḥ) exprimă mai mult decât căminul
pe care Naomi îl doreşte pentru nora sa. El semnifică „odihna”
în sensul de împlinire a fiinţei, așa cum cerem în rugăciunile
noastre pentru cei adormiţi ca Dumnezeu să le dea „odihnă
veşnică”. Această odihnă poate fi dobândită prin căsătorie, ea
simbolizând cununiile interioare ale fiecăruia dintre soţi.
Naomi doreşte această împlinire pentru rudenia sa. Ştie ea oare
că Dumnezeu doreşte împlinirea lui Israel prin ea? Nimeni nu

1
Prov. 8,12.

133
 Femininul fiinţei

ştie acest lucru, dar Naomi, fină ca chihlimbarul, îi spune

nurorii sale:
„Iată, în această noapte Bo‘az trebuie să treiere orzul în aria
sa. Spală-te şi te parfumează, îmbracă-ţi hainele tale cele
frumoase şi coboară la arie, dar nu te arăta lui până nu va fi
isprăvit de mâncat şi de băut. Iar după ce se va culca să
doarmă, află locul unde este culcat şi fă-ţi loc la picioarele lui
şi te culcă şi el îţi va spune ce să faci.”
Rut se supune acestui sfat. La miezul nopţii, Bo‘az se
trezeşte brusc, înspăimântat. Cine este această femeie culcată
acolo, la picioarele sale?
„Eu sunt Rut, slujitoarea ta. Întinde-ţi aripa ta peste
slujitoarea ta, căci tu îmi eşti rudă apropiată.
– Domnul YHWH să te binecuvinteze (…).”
Şi el îi arată că dacă el este răscumpărătorul său (Goel),
ea mai are încă un răscumpărător mai apropiat decât el: Goel,
Răscumpărătorul, icoană a Mirelui dumnezeiesc, este mirele în
sensul de „eliberator”. Naomi a vorbit de Bo‘az ca de o rudă;
el îi arată că este „eliberatorul” ei:
„De va vrea acela să te ia în căsătorie, bine, iar de nu va vrea,
te voi lua eu în căsătorie.”
Apoi, înainte de a se face ziuă, el o trimite cu mâinile
pline de şase măsuri de orz pentru ea şi Naomi.
Bo‘az stăpâneşte cu promptitudine situaţia. Bărbatul
care este „o rudă mai apropiată” acceptă să răscumpere
pământul lui Elimelek şi „aruncă încălţămintea”, un gest ritual
care semnifică dobândirea dreptului de rudă mai apropiată.
Dar atunci când află că răscumpărarea acestui câmp înseamnă
şi cununia cu Rut moabiteanca, soţia lui Maḥlon, el refuză să
facă acest lucru şi-şi retrage încălţămintea. Acest bărbat, care
nu are nume, reprezintă fiinţa circumscrisă încă în banalizarea

134
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

lumii exterioare, pe care dobândirea unui câmp al conştiinţei o

seduce, într-o perspectivă a puterii, dar cununiile femininului
interior pentru a atinge această treaptă sunt blocate.
Bo‘az, al cărui nume înseamnă „casa puterii”, nu poate
să-şi împlinească destinul decât dacă consimte să pătrundă în
sinele său şi să se cunune cu partea feminină a fiinţei sale
(’Ișah), purtătoarea unei puteri noi, care conduce spre un nou
câmp al conştiinţei. El trebuie să se simtă „slab” (neîmplinit)
pentru a se lăsa cuprins de feminin şi a deveni puternic, a se
identifica cu Numele său, pentru care Bo‘az este doar un
preludiu. Bo‘az va fi numele uneia dintre coloanele Templului
pe care-l va construi, patru generaţii mai târziu, regele
Solomon. Cealaltă coloană va fi Yakin, „aşezare”, adică insti-
tuţiile construite prin calitatea acestei puteri şi prin iluminarea
câmpului conştiinţei a cărei energie este ea1. (Aceste două
coloane corespund celor două creiere ale omului de care vom
vorbi în continuare2.) Dacă, plecând de la Bo‘az care se
căsătoreşte cu Rut, conştientizăm faptul că toată puterea, do-
bândită şi integrată în Yakin, trebuie să fie abandonată pentru
a merge şi mai departe, atunci înţelegem şi distrugerile
succesive ale Templului din Ierusalim. Ele au venit datorită re-
fuzului de „distrugere” a Omului interior. Ele invitau şi invită
şi astăzi la o reconstrucţie printr-o nouă putere, o reconstrucţie
a Omului printr-o schimbare la nivelul conştiinţei mai întâi, iar
nu rămânând să plângă pentru ceea ce nu mai este, „la
picioarele zidului”!
Ruda cea mai apropiată de Rut îşi retrage încălţămintea
şi Bo‘az o aruncă pe a sa printr-un gest atât de puternic încât
trei generaţii mai târziu regele David l-a celebrat, văzând în el
gestul lui Israel care
•

1
1Regi 7,21.
2
V. infra cap. IX.

135
 Femininul fiinţei

„își aruncă încălţămintea spre Edom”, căci, spune el:

„Mo’ab este vasul în care eu mă purific.”1

Şi psalmistul repetă acest lucru, mai târziu:

„Mo’ab este vasul în care eu mă purific.

Spre Edom arunc încălţămintea mea
Şi domnesc peste ţara Filistenilor.”
Pătruns de bucuria împlinirii, psalmistul continuă:
„Trezeşte-te, slava mea!
Treziţi-vă, psaltire şi alăută!
Mă voi trezi înaintea zorilor.”2
Zorii se arată pentru Bo‘az care îl purifică pe Israel prin
Rut moabiteanca. Bethleemul freamătă de speranţă şi femeile
din oraş strigă:
„Să facă YHWH pe femeia care intră în casa ta ca pe Rahela
şi ca pe Lia, care au ridicat casa lui Israel. Să câştigi o avere
în Efrata şi numele tău să fie mărit în Bethleem. Iar casa ta să
fie cum a fost casa lui Fares, pe care l-a născut Tamara lui
Iuda şi să se slăvească prin sămânţa ce ţi-o va da Domnul din
această femeie tânără.”
Lui Bo‘az şi Rut, Domnul le va da un fiu, ‘Obed, cel
care va continua „lucrarea” de împlinire a lui Israel. ‘Obed va
naşte pe Iesei (Yșay), „bogăţia lui YHWH”, Iesei va naşte pe
David, „prea-iubitul”, prin care va începe regalitatea.
Când Rut naşte pe fiul său, femeile din Bethleem se
bucură:
„Un fiu s-a născut lui Naomi”, strigă ele.
•

1
Ps. 60,8-9.
2
Ps. 108,10 şi 2-3.

136
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Lui Naomi? Am citit oare bine? Da, lui Naomi, ’Ișah a

lui Israel, pentru care Rut, în cadrul istoric şi în relaţia sa de
iubire cu Bo‘az, reprezintă realizarea iconică a iubirilor dumne-
zeieşti, prezente tainic în Naomi şi care ţes devenirea lumii.
Amândouă, înlănțuite strâns în inima „Nimicului”, cântă, pe
octave diferite, aceeaşi partitură: Rut, Tora, pe octava miilor
de diamante din coroana regală; Naomi, Frumuseţea, pe octava
în care strălucesc deja, ca dintr-un singur foc, aceste mii de
diamante.
Prin regalitate şi dincolo de ea, Tora se va deschide mai
mult în femininul lui Israel pentru a-l iniţia în vocaţia
sacerdotală. Acolo, la izvorul fluviului unic al Genezei, în
inima fluviului Pishon, prin puterea „nucleară” a Sfântului
Nume, Hristos, născut din urmaşul lui Bo‘az şi Rut, este
singurul Mare Preot.

137
•

2. Estera

Cartea Esterei se deschide cu relatarea unui banchet

deosebit oferit de regele Persiei, Artaxerxe, tuturor persona-
lităţilor din împărăţia sa, ca şi guvernatorilor provinciilor,
conducătorilor armatei etc. Evenimentul se situează la sfârşitul
anilor de exil al poporului evreu în această ţară, probabil la
sfârşitul secolului al cincilea înainte de Hristos, în oraşul Suza,
una din capitalele împărăţiei.
Regina Vasti, la rândul ei, a făcut un ospăţ la care a in-
vitat femeile palatului regal. În cea de a şaptea zi, regele, plin
de veselia vinului, cheamă pe regină, dar aceasta refuză să
vină la el. Invitat de rege, pentru a-şi spune părerea în legătură
cu pedeapsa ce se cuvine unei asemenea atitudini, unul dintre
consilieri propune un tratament exemplar, pentru ca femeile
din împărăţie să nu mai aibă niciodată asemenea atitudine faţă
de soţii lor. Regele acceptă propunerea şi repudiază regina. El
invită atunci în palat pe tinerele cele mai frumoase la chip şi la

138
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

înfăţişare din împărăţie. La ordinele lui Hegai, eunucul regelui,

aceste fecioare primesc îndelungate şi deosebite îngrijiri de
înfrumusețare, înainte de a fi prezentate lui Artaxerxe. Cea
care va fi pe placul regelui va lua locul reginei Vasti. Printre
tinerele fete se află şi Estera.
Estera se numea până atunci Hadassa, numele mirtului
şi al frumuseţii. Hadassa este într-adevăr de toată frumuseţea.
Ea este fiica unui unchi al lui Mardoheu, Mardokai semni-
ficând „amărăciunea opresiunii mele”. Acest bărbat este evreu
ca şi Hadassa şi locuieşte împreună cu ea în Suza. Amândoi
suferă din cauza exilului şi persecuţiei pe care le suportă
poporul lor. Orfană de tată şi de mamă, Hadassa a fost luată şi
adoptată de Mardoheu. Amândoi, din tribul lui Beniamin, sunt
de sorginte regală şi descendenţi din Saul. Când se prezintă la
palatul regelui, Hadassa îşi schimbă numele în Estera, „cea
care se ascunde”, dar se poate traduce şi prin „cea în care este
ascuns…”. Rădăcina numelui său SaTeR se întemeiază în mod
esenţial pe prima literă, samek, simbol al „puterii” şi al
„sprijinului”, dar având conotaţia de „taină”, de „mister”. Cele
trei litere din SaTeR respiră împreună „misterul” oricărui
lucru, „eterul” său cel mai subtil, retras în inima sa, unde
Fiinţa se odihneşte, epifanie a ne-Fiinţei, şi pe care orice lucru
se sprijină, dându-i putere. Acest nume mai mult decât oricare
altul exprimă „absenţa-prezenţa” despre care vorbeam la
început în legătură cu „Nimicul”.
În acest timp de exil în care se desfăşoară istoria Esterei,
Dumnezeul lui Israel pare că a uitat de poporul său. Exilul este
o obiectivare, în mijlocul câmpiei Șinear, a îndepărtării
Omului de situaţia sa ontologică. Omul este cel care, întorcând
spatele răsăritului său, s-a îndepărtat de Dumnezeu! Uitarea
dumnezeiască nu poate fi aici imputată decât Omului. Exilul
devine, astfel, o experienţă existenţială oferită Omului pentru
ca el să-i trăiască urmările dureroase şi pentru ca la apogeul

139
 Femininul fiinţei

suferinţei sale, nemaisuportând-o, să se grăbească, strigând,

spre ceea ce este mai adânc în el însuşi. Strigătul său se leagă
de cel al copilului care vine pe lume. El pare a avea puterea de
a conduce din nou pe om spre ceea ce copilul a părăsit pentru a
se naşte. El uneşte în acelaşi leagăn, ca doi gemeni, naşterea şi
moartea; el este ca un pod pe care trece copilul şi pe care
Omul, odată nimicit, îl trece din nou, în celălalt sens, pentru a
atinge, de cealaltă parte, spaţiul unei „clipe”, în care suflul este
suspendat la răsăritul fiinţei, în care este prezent YHWH-EU
SUNT care-l aşteaptă.
Estera, în inima poporului său înstrăinat, întrupează
această „clipă”. EU SUNT, Dumnezeul lui Israel, se tăinuieşte
în ea. Fără îndoială, ea nu ştie acest lucru. În mod conştient, ea
nu face decât să ascundă originea sa ebraică, aşa cum Cartea
întreagă tăinuieşte Sfântul Nume YHWH. Este singura carte a
Bibliei în care Sfântul Nume nu este niciodată pronunţat.
Aceste două tăinuiri nu fac decât una singură!
Estera tăinuieşte adevărata sa identitate, dar ceea ce
poartă în ea, dincolo de frumuseţea naturală, se răspândeşte,
totuşi, în afară. Dacă ea tace în ceea ce priveşte originea sa,
„taina” vorbeşte. Ea vorbeşte eunucului care răspunde de ea şi
care o ocroteşte, împreună cu însoţitoarele sale, mai mult decât
pe celelalte tinere fete alese odată cu ea pentru rege. Ea
vorbeşte mai ales regelui însuşi din momentul în care este
adusă la el. Artaxerxe este captivat. Îl captivează, desigur,
marea sa frumuseţe, dar şi o altă frumuseţe, cea cu totul
interioară (Tiferet) pe care regele exilului nu o poate bănui, dar
care înlănţuieşte o parte necunoscută a lui. Regele o iubeşte pe
Estera care trezeşte în el har şi tandreţe cum niciuna dintre
însoţitoarele tinerei fete, pline doar de frumuseţea feminină, nu
a reuşit să o facă. El îi aşază coroana regală pe capul său şi o
proclamă regină în locul lui Vasti.

140
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Aceasta se petrece în luna a zecea a anului, al cărei

nume, Tebet, construit pe rădăcina Tob, ce denumeşte lumina
împlinirii, confirmă sensul tainic al numărului zece, numărul
unităţii ascuns în inima fiinţei. În momentul cel mai înnorat al
exilului şi al persecuţiei poporului său, Estera merge înainte.
Ea se cunună cu persecutorul şi nimeni nu ştie încă planurile
lui Dumnezeu. În exterior, fastul sărbătorilor atinge apogeul.
Dar Mardoheu, vigilent, rămâne la porţile palatului.
Atent la evenimentele cărora poate doar el singur le presimte
sensul dumnezeiesc, el veghează asupra Esterei şi încearcă să
păstreze legătura cu ea. Astfel, el surprinde un complot orga-
nizat de doi eunuci împotriva regelui, pe care îl face cunoscut
Esterei, iar aceasta, în numele lui Mardoheu, îl aduce la
cunoştinţa regelui Artaxerxe. După anchetă, complotul este
confirmat iar eunucii sunt spânzuraţi. Evenimentul pare a trece
neobservat. Mardoheu nu primeşte nici un semn de recunoş-
tinţă din partea regelui care, în acel moment, înalţă pe unul
dintre curtenii săi, numit Aman, fiul lui Hamodata, la cea mai
înaltă demnitate din împărăţie.
Un midraş1 face din Aman bărbatul cel mai bogat al
epocii, bunurile sale provenind din tezaurul pe care l-ar fi furat
dintre ruinele Templului, distrus în momentul cuceririi
Ierusalimului. Toţi trebuie să se închine înaintea lui, aceasta
este porunca regelui. Astfel, atunci când el trece, toţi servitorii
se supun poruncii, cu excepţia lui Mardoheu. Servitorii se
emoţionează, se indignează, chiar, şi îi cer o explicaţie. El îşi
dezvăluie identitatea sa ebraică şi refuzul său de a se prosterna
înaintea altcuiva în afară de Dumnezeul său. Pârât lui Aman,
Mardoheu asistă neputincios la consecinţele tragice ale atitu-
dinii sale, căci Aman, crezând că este nedemn pentru el să-l

1
„Midraş”: scriere rabinică constituită din comentarii ale Sfintei Scripturi.

141
 Femininul fiinţei

pedepsească doar pe el pentru insolenţa sa, hotărăşte să-i

extermine pe toţi evreii din împărăţie.
Aman focalizează în persoana sa ura pe care o trezeşte
poporul evreu, până acolo încât „obrăznicia” unui bărbat evreu
devine pretextul exterminării poporului întreg. Dincolo de
diferenţele de cultură şi de contrastele psihologice inerente
oricărei diferenţe, o prezenţă neobişnuită „locuieşte” în acest
popor, pe care celelalte popoare nu o cunosc încă şi care
scoate în evidenţă „alteritatea” sa mult mai fundamentală.
Poporul evreu reprezintă pentru umanitatea acelei epoci ceea
ce reprezintă un om conştient de anturajul său, rămas în ceea
ce-l priveşte într-o stare de inconştienţă. Şi acest lucru este de
nesuportat. Diferenţa este de ordin ontologic. Aş vrea să
nuanţez, spunând că poporul evreu, exilat în Persia, nu este
mai conştient decât supuşii lui Artaxerxe, dar el este spaţiul
ales al creşterii mesianice, deci spaţiul acestei înălţări a
conştiinţei care este „EU SUNT pe cale de a fi”, Sfântul Nume,
descoperit lui Moise, în mijlocul celorlalte popoare. Fie că el
trăieşte în mod conştient acest lucru – precum Moise şi alţi
câţiva ca el –, fie că nu, poporul evreu este străbătut de această
dinamică a creşterii, străină însă umanităţii în dimensiunea sa
colectivă. Această „creştere” se desfăşoară în el şi acest lucru
se simte! Etica vieţii sale, legată de Legea revelată, deranjează;
ritualurile deranjează; totul deranjează. În raport cu el, lumea
din câmpia Șinear este cea a unui suflet uman colectiv care nu
suportă un element străin criteriilor sale colective. Poporul
evreu a ieşit din Egipt şi acest lucru semnifică faptul că el a
întors spatele câmpiei Șinear pentru a merge spre Ţara
făgăduită, spre răsăritul său. Starea de exil pe care o trăieşte în
Persia este ca o retrăire a situaţiei sale din Egipt, o situaţie de
sclavie şi de suferinţă a unei elite din acest popor, pentru ca
retrăirea acestei situații să atingă mai departe „restul” (care, în
ebraică, înseamnă şi „drojdia”) lui Israel, pentru a crește în el

142
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

conştiinţa lui EU SUNT. De aceea, chiar în starea de exil, în

profunzimea vocaţiei sale, poporul evreu întâlneşte celelalte
popoare, dar nu merge împreună cu ele şi în acelaşi sens cu
ele. De asemenea, „spinii şi mărăcinii” se ridică din pă-
mânturile necultivate ale celorlalte popoare împotriva popo-
rului care li se împotriveşte din toate părţile şi, mai mult,
sălăşluieşte în mijlocul lor; chiar în calitate de sclavi, evreii
sunt în acel loc insuportabili. Purtători ai lui „EU SUNT care
trebuie să fie”, lucru de care majoritatea nu este conştientă,
evreii se ridică la rândul lor împotriva celor care îi refuză. Ei
își arată propriile gheare şi provoacă şi mai mult intoleranţa
faţă de ei.
Situaţia ajunge extremă şi Aman imediat îi pune capăt.
El „trage la sorţi” (Pur1), pentru a consulta oracolele sale şi a
cunoaşte care ar fi ziua favorabilă pentru această exterminare.
Aceasta se petrece în prima lună a anului. Sorţii cad pe cea de
a douăsprezecea lună aşa încât Aman are timp pentru a pregăti
organizarea actului său criminal. El convinge pe regele
Artaxerxe de necesitatea exterminării acestui popor neascultă-
tor de legile sale şi periculos pentru Stat. Regele, impresionat
de acest puternic guvernant, își scoate inelul din deget şi-l
încredințează lui Aman, lăsând, astfel, în puterea acestuia
soarta poporului infidel. Ca şi Pilat, mai târziu, care se va
spăla pe mâini la procesul lui Iisus, înaintea lui Însuși EU
SUNT, regele îşi scoate inelul înaintea lui „EU SUNT pe cale de
a fi”, al Cărui purtător este poporul evreu, şi îl dă pe acuzat în
mâinile lui Aman. Şi după cum soţia lui Pilat va fi tainic
avertizată în vis de gravitatea condamnării lui Iisus şi va spune
acest lucru soţului ei, la fel Estera, soţia regelui, este prezentă
în inima lui Artaxerxe ca un presentiment ce-i atrage, fără
•

1
De aici numele sărbătorii Purim, sărbătoarea Esterei, celebrată cu mare
pompă în fiecare an în Tradiţia ebraică.

143
 Femininul fiinţei

îndoială, atenţia, dar el nu are alt mijloc de acţiune decât să

demisioneze din puterea sa regală în faţa poporului evreu.
Artaxerxe, ca şi Pilat, trebuie să lase loc împlinirii lui EU
SUNT.
De aici înainte Aman este cel care deţine puterea. El se
arată a fi singurul duşman real, animalul sălbatic care se
ascunde în pământul străin pentru Israel. El pregăteşte imediat
proiectul său ucigaș. Scrie un mesaj în numele regelui, redactat
după alfabetul şi scrierea fiecărui popor şi pecetluit cu sigiliul
regal, trimițându-l în toate provinciile și poruncind să fie
omorâţi toţi evreii în ziua a treizecea din luna a douăsprezecea
a anului, iar bunurile lor să le fie confiscate.
Mardoheu află de acest edict, îşi sfâşie veşmintele, se
îmbracă în sac şi cenuşă şi străbate oraşul urlând de durere. El
reprezintă, astfel, „strigătul”. În fiecare provincie, evreii se
îmbracă în doliu, se roagă şi postesc. Însoţitoarele Esterei şi
eunucii relatează acest fapt reginei.
Cutremurată, ea îi cere lui Mardoheu mai multe detalii
despre eveniment. Mardoheu i le dă şi îi porunceşte să prezinte
regelui rugămintea poporului evreu de a opri o astfel de crimă.
Dar Estera îi spune: „Orice persoană, bărbat sau femeie, care
merge la rege, în curtea interioară, fără a fi fost chemată, este
pasibilă de pedeapsa cu moartea. Doar aceluia căruia regele îi
întinde sceptrul său de aur îşi salvează viaţa. Or eu, continuă
ea, nu am fost invitată la rege de treizeci de zile.” Mardoheu îi
dă acest răspuns:
„Să nu-ţi imaginezi că ai să scapi tu singură, dintre toţi
iudeii, în casa regelui. Dacă tu vei tăcea în vremea aceasta,
atunci izbăvirea şi eliberarea vor veni pentru evrei din altă
parte, iar tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă tu n-
ai ajuns la vrednicia de regină tocmai pentru vremurile
acestea?”

144
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Fără a trăda discursul lui Mardoheu, s-ar putea face o

comparaţie cu cântecul psalmistului scris cu cinci sute de ani
mai devreme:
„Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta,
şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,
că a poftit împăratul frumuseţea ta, că el
este stăpânul tău, închină-te spre el”1,
căci dincolo de Artaxerxe se află Regele regilor, Regele lui
Israel.
Afecţiunea lui Mardoheu pentru Estera – despre care un
midraş afirmă că ar fi fost chiar soţia sa – şi iubirea sa pentru
poporul său au cizelat în inima acestui bărbat o vigilenţă
ascuţită şi o percepţie subliminară a unui sens dumnezeiesc
care ar prezida ultimele evenimente ale vieţii sale. Dar iată că,
o dată cu încercarea, percepţia se transformă în cunoaştere şi
prin aceasta Mardoheu dobândeşte puterea comunicării cu
Estera. În orizontul acestei noi conştiinţe, Estera ia o decizie
pe care i-o împărtăşeşte lui Mardoheu:
„Du-te, adună pe toţi evreii care se află în Suza şi postiţi
pentru mine. Nu mâncaţi şi nu beţi nimic timp de trei zile,
noaptea şi ziua. Şi eu voi posti împreună cu slujnicele mele şi
apoi voi intra la rege, deşi acest lucru este împotriva legii, şi
dacă trebuie să mor, voi muri!”
Dincolo de lege! A îndrăzni să o încalci! A depăşi legile
lumii pentru a te adânci în cele ale răsăritului, despre care nu
avem nici o dovadă concretă că vor fi în favoarea celui care
străbate această cale şi care nu are decât un singur reper şi
anume porunca lăuntrică pe care a primit-o… Aceste legi ne-
cunoscute aparţin unei dimensiuni a realului total neexperiată
până atunci. Ele aparţin unui „concret” dumnezeiesc care,
•

1
Ps. 45,11-12 şi 14-16.

145
 Femininul fiinţei

imanent fiind pentru cel care accede la el, transcende totuşi

toate realităţile securizante ale cunoscutului. Ele îl obligă pe
cel chemat să renunţe la aşezările sale, la certitudinile şi fricile
sale, la mijloacele sale de apărare, şi să moară „eu”-lui primar
al fiinţei sale pentru a renaşte în duhul lui EU SUNT. Pentru
Estera, acest lucru implică riscul de a-şi pierde viaţa. A-ţi
asuma acest risc înseamnă deja a muri!
Prin hotărârea sa, Estera acceptă moartea. Prin
realizarea hotărârii sale ea va renaşte şi va da viaţă poporului
său. În această realizare, cel care îi dă o certitudine este totuşi
„Nimicul”! Suspendată pe scara diverselor trepte ale realului,
deasupra abisului din profunzimea sufletului, Estera îşi înalţă
rugăciunea spre „Cel care se ascunde” în ea, spre „Nimicul” de
care fiinţa sa se simte legată. Ea nu va putea să-L găsească
decât acolo, în acel „Punct”, în acel spaţiu lipsit de dimen-
siunea iubirii totale, la întâlnirea dintre viaţă şi moarte unde
ne-cunoaşterea devine cunoaştere. Cunoaşterea este iubire şi
această calitate unică a iubirii este capabilă să distrugă
Duşmanul.
YHWH care se „ascunde” în Estera focalizează în ea
inima „trandafirului”, Șușan. Șușan este numele oraşului Suza
în care se desfăşoară drama. Șușan este trandafirul din
Cântarea Cântărilor:
„Ca un trandafir în mijlocul spinilor
aşa este prietena mea în mijlocul fetelor tinere (…).”
Aşa este Estera în mijlocul însoţitoarelor sale care au
rivalizat în frumuseţe cu ea şi acum în mijlocul duşmanilor lui
Israel! Aşa este Tiferet, întreaga frumuseţe, cameră de nuntă,
loc tainic în care Regele îşi manifestă ardoarea iubirilor sale şi
o îmbrăţişează cu toată puterea sa pe cea care, la picioarele
sale, răspândeşte splendoarea parfumurilor sale. Dar şi ea, la
rândul ei, trebuie să înfrunte spinii.

146
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

În a treia zi, după post, Estera își îmbracă hainele de

nuntă şi se prezintă înaintea regelui. Artaxerxe, aşezat pe
tronul său, o vede în toată strălucirea podoabei sale regale pe
care ea, în mod tainic, o dispreţuieşte, fără să ştie că astăzi ea
străluceşte de grandoarea unei alte regalităţi. Şi acelaşi
psalmist continuă cântecul său de iubire „despre Șoșanim”:
„Toată strălucitoare este fiica regelui la chipul său; rochia sa
este făcută din ţesătură de aur, acoperită cu broderii; ea intră
la rege, însoţită de un cortegiu de tinere fete, însoţitoarele
sale, venite împreună cu ea; conduse cu strigăte de bucurie şi
de veselie, ele pătrund în palatul regelui.”
Estera, iluminată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin
puterea îndrăznelii sale şi a slăbiciunii transgresiunii sale,
înlănţuie astfel slăbiciunea regelui. Ea păstrează tăcere. Regele
se ridică, afirmă un midraş, şi spune: „Regină Estera, de ce
tremuri? Legea aceasta nu este pentru tine. Tu eşti prea iubita
mea.” Şi textul biblic confirmă acest lucru:
„Regele întinde sceptrul său Esterei, sceptrul de aur pe care-l
ţinea în mână. Estera se apropie şi-i atinge capătul.”
Prin acest gest ea nu face decât să atingă în treacăt
simbolul puterii care zdrobeşte poporul lui Dumnezeu. Totuşi,
regele, cutremurat, continuă:
„– Ce ai tu, regină Estera, şi ce ceri tu? Chiar dacă ai cere
jumătate din împărăţie, ţi-o voi da.
– Dacă acest lucru este pe placul regelui, să vină el şi Aman
împreună cu el, în această zi, la ospăţul pe care i l-am
pregătit.”
Regele acceptă şi lucrurile se precipită. În timpul
ospăţului, regele îşi reînnoieşte promisiunea: „Chiar dacă ai
cere jumătate din împărăţie, o vei primi.” Estera îl invită din
nou pe rege şi pe Aman la ospăţul pe care ea îl va oferi a doua
zi. Aman pleacă plin de bucuria sărbătorii, dar bucuria sa se
147
 Femininul fiinţei

transformă în mânie în momentul în care, la porţile de la

intrare, încă o dată, Mardoheu nu se ridică şi nu face nici un
gest înaintea lui. Aman hotărăşte să-l omoare imediat.
Împreună cu soţia şi cu prietenii săi, Aman face o
spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi de care să fie atârnat
Mardoheu, chiar a doua zi, după ce la ospăţul dat de Estera va
spune acest lucru regelui.
În această noapte, regele nu poate dormi şi, presimţind
că Estera îi va cere un lucru deosebit, încearcă să rememoreze
faptele petrecute, care ar putea ascunde cauza cererii ei. El nu
descoperă, totuşi, cauza şi se tulbură şi mai mult. În zorii zilei,
cere să i se aducă analele acestor evenimente şi descoperă,
consemnat în ele, faptul că Mardoheu este cel care a denunţat
complotul urzit de cei doi eunuci împotriva lui. Artaxerxe
doreşte să ştie ce onoare şi ce demnitate i s-a acordat lui
Mardoheu. Nici una. În acel moment apare Aman şi regele îl
întreabă imediat: „Ce s-ar cuveni să facem pentru bărbatul pe
care regele ar dori să-l onoreze?” Aman, crezând că despre el
este vorba, solicită, până la cele mai mici detalii, distincţiile
regale cele mai strălucitoare. Şi regele îi dă poruncă să
îndeplinească tot ceea ce el a hotărât pentru slujitorul evreu
Mardoheu. Aman nu poate face altceva decât să se supună.
Nebun de furie, el îl îmbracă pe Mardoheu cu veşminte regale,
îl aşază pe un cal regesc şi-l plimbă prin tot oraşul, arătând
tuturor voinţa regelui de a cinsti astfel pe acest bărbat care i-a
salvat viaţa. Copleşit de ruşine, Aman se simte ameninţat.
Atunci când eunucii vin să-l caute, pentru a-l conduce la
ospăţul reginei, îl cuprinde frica. La acest al doilea ospăţ,
Artaxerxe insistă ca Estera să-şi dezvăluie limpede cererea sa:
„Chiar dacă ar fi până la jumătate din împărăţie, aceasta ţi se
va da”, afirmă el pentru a treia oară. De această dată, Estera
vorbeşte:

148
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

„O, rege, de am aflat bunăvoinţă în ochii tăi şi dacă bine-

voieşte regele, atunci să ni se dăruiască viaţă mie şi poporului
meu, după ruga mea. Îţi cer aceasta, căci suntem vânduţi, eu
şi poporul meu, spre ucidere, spre nimicire şi pieire. De am fi
vânduţi ca robi, eu aş fi tăcut, deşi asupritorul nostru nu ar fi
acoperit paguba regelui!”

La cererea regelui, profund afectat, de a dezvălui cine a

făcut acest lucru, Estera adaugă:
„Asupritorul şi vrăjmaşul este răutăciosul Aman!”
Aman este la pământ şi, în timp ce regele, plin de
mânie, a ieşit de la ospăţ pentru a merge să respire în grădină,
el, mizerabilul, sperând să găsească înţelegere pe lângă regină,
s-a aşezat pe divanul pe care stătea ea. În această postură îl
găseşte regele Artaxerxe, când revine lângă Estera. „Vrei încă,
strigă el, să şi siluieşti pe regină, aici, în casa mea?”, şi apoi dă
ordin ca faţa lui Aman să fie acoperită. În acest moment, un
eunuc îl atenţionează pe rege că, în casa lui Aman, a fost
înălţată o spânzurătoare pentru Mardoheu. „Spânzuraţi-l pe
el”, porunceşte regele. Porunca a fost îndeplinită imediat. Cel
rău cade în capcana pe care el însuşi a pregătit-o pentru
duşmanul său. Şi astfel, mânia regelui se potoleşte.
În aceeași zi Estera dezvăluie regelui cine este
Mardoheu pentru ea. Şi regele oferă lui Mardoheu inelul său
regal, luat din degetul lui Aman. Reginei îi oferă casa lui
Aman, în care ea îl aşază pe Mardoheu.
Estera se aruncă atunci la picioarele lui Artaxerxe şi, cu
lacrimi, îi cere să anuleze planul nefast al lui Aman.
Artaxerxe, pentru a doua oară, îi întinde sceptrul de aur. Ea se
ridică şi, stând drept înaintea regelui, îi cere să revoce în mod
formal scrisorile trimise de trădător în toată împărăţia, prin
care poruncea să fie exterminat poporul evreu. Estera şi
Mardoheu, înzestraţi cu sigiliul regal, primesc porunca de a

149
 Femininul fiinţei

scrie ei înşişi, în numele regelui, delegaţia pe care nimeni nu

poate să o anuleze şi care schimbă conţinutul delegaţiei trimise
de Aman.
Schimbarea situaţiei a trezit o mare bucurie în sufletul
poporului evreu. Un imn de mulţumire se înalţă din inima sa
spre Dumnezeu şi un mare număr de oameni din ţară
îmbrăţişează religia celor de care acum le este frică, întrucât
puterea lui Mardoheu şi libertatea de acţiune dăruită de rege
poporului Esterei sunt foarte mari.

Sfârşitul acestei cărţi îl înţelegem greu. El exaltă răz-

bunarea poporului evreu care, prin această schimbare, orien-
tează masacrul căruia el trebuia să-i fie victimă împotriva celor
care complotau la distrugerea sa. Sensibilitatea noastră, acum
la mai bine de două mii de ani după aceste evenimente,
înţelege cu greu detaliile acestui masacru şi acceptă la fel de
greu prezenţa sabiei şi a sângelui în mâinile poporului lui
Dumnezeu, a cărui lege esenţială este „Să nu ucizi”. Dar dacă
rămânem fixaţi în sensul literal al povestirii, experiem aceeaşi
greutate în înţelegerea profetului Isaia ce strigă în gura mare
răzbunarea lui YHWH Însuşi în anul mântuirii sosit pentru
poporul său:
„Atunci i-am călcat cu mânia Mea, spune YHWH dușmanilor
lui Israel,
i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor
a ţâşnit pe veşmântul Meu şi Mi-am pătat
toate hainele Mele. În mânia Mea am călcat în picioare
popoare
și le-am zdrobit în urgia Mea
și sângele lor l-am împrăştiat.”1

1
Isaia 63,3-6.

150
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Dumnezeul cel răzbunător, care ia parte la războaie,

care extermină şi ucide cu Sabia, cine este El dacă nu
Dumnezeul interiorităţii, Sabia însăşi, ce retează puterea lui
Satan-Duşmanul distrugându-i armatele? Sensul profund al
istoriei Esterei nu poate fi susţinut decât la acest nivel al
lecturii. Istoria poporului evreu nu este decât istoria fiilor lui
Avraam care se luptă cu fiii lui Lot pentru a-i converti spre
Israel, sau a luminii care își caută o strălucire și mai mare în
inima tenebrelor. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, care este
prezent tainic în inima Esterei, nu doar și-a salvat poporul, ci l-
a făcut să şi crească în dimensiunea sa feminină.

151
•

3. Iudita

În secolul VI-V înainte de Hristos, Nabucodonosor,

regele asirienilor, hotărăşte să cucerească întreg pământul. El
chemă toate popoarele, cerându-le să i se supună şi distruge pe
cele care se opun nebuniei sale. Aliaţii lui sunt moabiţii, amo-
niţii şi alţi urmaşi ai lui Lot. Printre cei care i se opun este,
desigur, şi Israel. Ca în ziua Sodomei, încercarea este evidentă,
dar şi îngerii sunt prezenţi în mod nevăzut, pentru a influenţa
creşterea lui Israel şi a limita frontierele lui Lot.
Olofern, general al lui Nabucodonosor şi conducător al
armatei sale, înaintează spre Israel. El ameninţă acum Iudeea.
Panica se răspândeşte în întreaga ţară care tremură pentru
Ierusalim şi pentru Templul Domnului YHWH, Dumnezeul
lor. Hotărâţi să se apere şi îndrumaţi de Ioachim, marele preot,
şi de sfatul bătrânilor, ei trimit garnizoane pe culmea munţilor
şi în defileele cele mai strâmte; fortifică satele, pregătesc
merinde, se adună la rugăciune şi înalţă spre Dumnezeu

152
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

rugăciuni fierbinţi, atât sunt de înspăimântaţi. Ei se smeresc,

postesc, se îmbracă în sac şi presară pe capul lor cenuşă,
cerând lui Dumnezeu să nu-i abandoneze masacrului.
„Atunci Domnul YHWH a auzit glasul lor şi a văzut
supărarea lor.”1
Olofern, aflând de opoziţia fiilor lui Israel, se aprinde de
o violentă mânie şi îi cheamă pe prinţii Mo’abului şi pe toţi cei
de partea sa pentru a afla de la ei cine este acest popor care are
îndrăzneala de a se opune stăpânului întregului pământ. Ahior,
conducătorul amoniţilor, îi dă informaţiile necesare şi chiar îl
sfătuieşte să nu atace pe Israel întrucât Domnul (YHWH) este
singurul său stăpân şi protector de temut. Mânia lui Olofern nu
face decât să crească şi se întoarce împotriva lui Ahior care a
îndrăznit să spună asemenea cuvinte şi să recunoască pe alt
domn decât pe regele regilor, Nabucodonosor. La porunca sa,
Ahior este dus în munți, la poalele Betuliei, unde va fi păzit,
înainte de a fi condamnat la moarte, la sfârşitul luptelor. La ve-
derea soldaţilor lui Olofern, locuitorii oraşului aruncă asupra
lor cu pietre şi-i forţează să-l abandoneze pe Ahior, pe care îl
iau ei. Ahior îl informează pe Israel despre ceea ce îl aşteaptă,
iar poporul, îngrozit, imploră, mai mult ca niciodată, pe
YHWH, Dumnezeul său.
Totuşi, la îndemnul tuturor prinţilor care-l înconjurau şi
care au auzit discursul lui Ahior, Olofern hotărăşte să nu-l
atace pe Israel, ci să încercuiască oraşul Betuliei, care se
deschide spre Iudeea, după ce i-a tăiat toate sursele de apă. În
aceste condiţii, oraşul nu va putea să facă altceva decât să se
predea. Înspăimântaţi, locuitorii Betuliei se întorc, de această
dată, împotriva lui Ozia, conducătorul lor, şi se revoltă pentru
faptul că el nu s-a predat, ca şi celelalte popoare, fiilor lui
•

1
Iud. 4,13.

153
 Femininul fiinţei

Asur, lăsându-i să se prăpădească cu fiecare zi. Ozia, slujitorul

lui Dumnezeu, le cere să aibă curaj şi să rabde încă cinci zile,
rămânând în stare de rugăciune:
„Şi dacă, după ce vor trece, Dumnezeu nu ne va veni în
ajutor, atunci voi face întocmai după îndemnul vostru.”1
Fiecare se întoarce astfel la postul său, la casa sa, într-o
profundă descurajare.
Acesta este momentul în care Iudita, din tribul lui
Simeon, apare în mijlocul poporului său. Văduvă de trei ani,
„frumoasă şi graţioasă”, ea posedă o mare bogăţie lăsată de
soţul său şi duce o viaţă ireproşabilă în frică de Dumnezeu. Ea
află ceea ce tocmai a spus Ozia şi îi spune lui şi bătrânilor ora-
şului următoarele:
„Cine sunteţi voi ca să-l ispitiţi pe Dumnezeu, punându-l la
încercare pe Domnul cel Atotputernic?”2
Şi după ce le arată pe larg de ce nu au dreptul să-l
ispitească pe Dumnezeu, ea continuă:
„Şi acum, să arătăm fraţilor noştri că viaţa lor atârnă de noi şi
ceea ce avem mai sfânt, templul şi altarul, se reazemă pe
noi.”3
Ea le aminteşte viaţa părinţilor lor şi avertismentele pe
care Dumnezeu n-a încetat să le trimită poporului, aşa cum
face şi astăzi, nu pentru pedeapsă, ci pentru purificarea lui.
Ozia se pleacă în faţa înaltei înţelepciuni a acestei femei
şi în faţa inteligenţei sale recunoscute de toţi, dar îşi justifică
hotărârea şi îi cere Iuditei să se roage mai mult decât oricare
altcineva, deoarece, fiind o femeie evlavioasă, în mod sigur
•

1
Iud. 7,31.
2
Iud. 8,12.
3
Iud. 8,24.

154
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Domnul îi va asculta rugăciunea. După ascultarea acestor

cuvinte ale bunului predicator, Iudita se ridică. Asemenea unei
nave care străbate furtuna şi deodată este atinsă de o putere
necunoscută, care determină apariţia în ea a unui catarg
princiar, dându-i o axă de drum sigură şi implacabilă, Iudita se
ridică în mijlocul acestor bărbaţi şi le spune:
„Ascultaţi-mă! Vreau să săvârşesc o faptă a cărei amintire să
rămână copiilor seminţiei noastre din neam în neam. În
noaptea aceasta staţi la poarta cetăţii şi eu voi ieşi cu roaba
mea. În zilele pe care le aveţi pentru a preda cetatea în mâna
vrăjmaşilor noştri, Domnul îl va cerceta pe Israel prin mâna
mea. Voi însă nu căutaţi să pătrundeţi cu mintea fapta mea,
căci eu nu vă voi spune nimic până nu voi împlini ceea ce
vreau să fac.”1
„Mergi în pace”, îi spun Ozia şi prietenii săi, care se
pleacă de această dată înaintea deciziei de o fermitate extraordi-
nară a acestei femei, asemănătoare cu o cetate inexpugnabilă,
atât este de mare puterea sa, care nu poate avea un alt izvor
decât în Dumnezeu. Ei se despart de ea, promiţându-i să rămână
la porţile oraşului în timpul hotărât.
Rămasă singură, în ţinută de mare penitenţă, Iudita
îngenunchează înaintea lui Dumnezeu şi se roagă îndelung.
Deodată, ea simte în inima sa prezenţa Sabiei părintelui său
Simeon, care a pedepsit odinioară pe cei care au necinstit-o pe
Dinah. Ea este din această seminţie a Rigorii ce nu lasă ca
Israel să fie dezonorat. Ea se roagă cu puterea acestei mânii
sfinte ce a însufleţit pe părintele Tribului său şi, fluturând
Sabia, Sabia cu două tăişuri, ea strigă:
„Numele Tău este YHWH! Sfărâmă puterea Duşmanului cu
puterea Ta şi, în mânia Ta, dărâmă tăria lor, căci ei şi-au pus

1
Iud. 8,32-34.

155
 Femininul fiinţei

în gând să profaneze sanctuarul Tău şi să întineze cortul

sălăşluirii slăvitului Tău nume şi să reteze cu sabia cornul
altarului Tău. Caută în jos la trufia lor şi trimite mânia Ta
peste capetele lor şi dă în mâinile mele, celei văduve, putere
pentru ceea ce mi-am pus în gând. (…) Şi dă-mi cuvânt
amăgitor spre a răni şi a zdrobi pe cei care au pus la cale
planuri atât de negre împotriva legământului Tău şi a
sfântului Tău locaş (…).”1
Iudita continuă să se roage încă mult timp, o rugăciune
care se înalţă din inima sa golită de orice iubire umană, golită
de durere şi căreia Sabia i-a tăiat toate prepuţurile ca într-o ra-
dicală circumcidere. Vizionară totuşi, această inimă ştie că
intervenţia dumnezeiască – pentru că YHWH a privit la
necazul lui Israel – nu se va face fără participarea lui Israel.
Domnul nu lucrează în mod magic în Om, ci cere ca el
însuşi să participe la această lucrare, în adâncul tenebrelor
sale, unde Duşmanul îşi manifestă prezenţa şi unde Domnul
YHWH Însuşi este prezent. Omul nu poate să-L întâlnească
decât în profunzimea Cuvântului, nu în vorbăria goală, fie ea
şi religioasă. Iov ştia acest lucru, el care a trebuit să străbată
toate animalele (energiile) sale interioare, înainte de a atinge
Leviatanul în inima căruia este prezent YHWH. Moise, pe care
YHWH l-a făcut Elohim, pentru a-l ajuta să se confrunte cu
Faraon, înfricoșătorul rege al Egiptului, nu a primit această
putere fără participarea lui. Pe drumul care îl conducea spre
Faraon, YHWH s-a aşezat înaintea lui pentru a determina
transformarea sa, printr-o circumcidere a inimii, simbolizată
de cea a fiului său, printr-un ritual exterior, o circumcidere la
fel de radicală ca şi cea a Iuditei, în cazul de faţă. Omul este
infantil atâta timp cât nu pătrunde în înţelegerea acestor
lucruri. El crede că este uitat de Dumnezeu atunci când se
•

1
Iud. 9,8-14.

156
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

roagă cu buzele sale, când se umileşte în trupul său, însă nu

pătrunde în carnea sa şi nu intră în „umidul” profunzimilor
sale, unde Dumnezeu îl aşteaptă.
Ozia şi conducătorii oraşului îl aşteaptă pe Dumnezeu
timp de cinci zile la o întâlnire fixată de ei! O situaţie ridicolă,
dacă nu am lua în calcul dramatismul ei! Căci Duşmanul este
în acest caz redutabil şi cere o altă dimensiune a inimii decât
cea a Omului religios, dar care încă nu s-a lepădat de sinele
său. Iudita subliniază faptul că Duşmanul nu este cel de
altădată, când părinţii lor s-au îndepărtat de Dumnezeu, pentru
a se apropia de falşii idoli. Duşmanul acela le cerea să se pros-
terne în mod jalnic înaintea lui, obiectivându-le astfel propria
lor idolatrie. Duşmanul de astăzi este prezent în tenebrele
abisale şi se identifică cu orgoliul nemăsurat al Omului care se
crede Dumnezeu, stăpân al universului. Israel, cu ajutorul lui
YHWH, s-a îndepărtat parțial de acest Duşman, dar el este
asemenea unei caracatiţe ce-şi reface la nesfârşit noi capete şi-l
amenință pe Israel în colţurile cele mai nebănuite ale fiinţei
sale. Fiecare întâlneşte, de fapt, în exteriorul său, duşmanul
care este în sine.
În inima Iuditei, care vede aceste lucruri, Dumnezeu
întinde arcul unei iubiri pregătite pentru toate cutezanţele,
deoarece El însuşi i-a trimis săgeţile sale. Întrucât, prin această
inimă, el a auzit strigătele lui Israel, tot prin ea îi răspunde.
Puterea Erosului se desfăşoară în acest cort al Dumnezeului
cel viu al lui Israel, puterea unui Eros nesfârşit faţă de Israel şi
faţă de Dumnezeul său! Iudita, Yehudith, care n-a încetat şi nu
va înceta să „cânte slavă” Celui pe care ea îl poartă cu sine,
prin numele său, (YHWH), simte, astfel, în tolba sa săgeţile
dumnezeieşti ale amăgirii şi ale seducţiei. Duşmanul este
amăgitor, însă YHWH ştie să-i zădărnicească planurile prin
mâna celui sau a celei care se dăruieşte întru El.

157
 Femininul fiinţei

Iudita își cheamă slujitoarea, îşi schimbă veşmintele de

văduvă, se îmbăiază şi se parfumează din abundenţă; îşi
piaptănă părul, îşi aşază pe cap o diademă şi se îmbracă cu
veşminte de sărbătoare. Se încalţă cu sandale, se împodobeşte
cu toate bijuteriile şi se înfrumuseţează pentru a seduce orice
bărbat care i-ar ieşi în cale. Ea îi dă slujitoarei sale un burduf
de vin şi mâncăruri deosebite şi pleacă împreună cu ea la
porţile oraşului. Văzând-o transformată, Ozia şi bătrânii
prezenţi acolo se minunează de frumuseţea sa şi o bine-
cuvintează. Iudita se prosternează şi cere ca porţile oraşului să-i
fie deschise. Porţile Betuliei se deschid. Iudita iese cu
slujitoarea sa. Ocrotită de îngerul lui YHWH, ea se îndreaptă
spre Satan, în adâncurile lui Israel. Un gardian al asirienilor o
arestează.
„– Cine eşti tu, de unde vii? Unde mergi?
– Sunt fiică de evrei, spune ea (…). Mă duc la Olofern,
căpetenia oştirii voastre, ca să-i destăinui adevărul şi să-i arăt
un drum pe unde să apuce ca să ia în stăpânire muntele întreg,
fără ca să piară niciunul dintre oamenii lui.”1
Uimiţi de frumuseţea sa, bărbaţii o conduc la Olofern.
Gărzile de corp ies din cort şi, fermecate, îi dau voie să intre.
Olofern se ridică, în lumina sfeşnicelor de argint. Iudita, al
cărei chip strălucea de lumina lui Israel, se prosternează
înaintea lui. Slujitorii o ridică. Olofern este prins în capcană și
o întâmpină cu căldură.
Iudita rosteşte un discurs deosebit de măgulitor la adresa
lui Nabucodonosor şi la adresa lui Olofern, apoi îi arată rătă-
cirea oamenilor poporului său care, din momentul în care au
rămas fără apă, încalcă legile cele mai sacre. Atitudinea
aceasta este spre pierderea lor. Eu tocmai am aflat, continuă
•

1
Iud. 10,12-13.

158
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

ea, că au cerut aprobare de la Ierusalim pentru a mânca din

pârga grâului şi din zeciuiala de ulei şi de vin consacrat. Când
ei vor primi-o şi se vor folosi de ea, focul din cer va cădea
asupra lor prin mâinile tale.
„Când am aflat toate acestea, continuă ea, am fugit de
dinaintea lor, şi Dumnezeu m-a trimis să-ţi dau de ştire despre
faptele care, când se vor auzi, lumea întreagă se va
înspăimânta.”1
Iudita îi mai oferă lui Olofern şi alte detalii preţioase
privind planul acestor fapte deosebite care i-au fost des-
coperite, spune ea, printr-o preştiinţă dumnezeiască.
Uimit de înţelepciunea acestei femei şi nu mai puţin de
frumuseţea ei, Olofern porunceşte ca ea să fie păzită, ocrotită,
înconjurată de lux şi de onoruri şi să fie lăsată să iasă din
tabără în fiecare noapte pentru a se ruga, aşa cum ea a cerut.
Iudita trăieşte astfel timp de trei zile; trei zile în care ea nu
încetează rugăciunea. În a patra zi, Olofern hotărăşte să dea un
mare ospăţ servitorilor săi apropiaţi şi s-o invite şi pe Iudita,
gândind că aceasta ar fi ocazia pentru a o seduce, deoarece
încă din prima zi el o dorea foarte mult. „Cine sunt eu pentru a
mă opune domnului meu?” spune ea şi imediat se îmbracă cu
hainele cele mai feminine. Când intră în cortul ospăţului,
inima lui Olofern bate puternic şi sufletul său este plin de
dorinţă. El o invită să bea şi să participe la bucuria tuturor!

„Desigur, voi bea, domnul meu; căci de când m-am născut

niciodată viaţa nu mi s-a părut atât de înălțătoare!”2
Înălțătoare, desigur, căci Iudita simte că soseşte ceasul
întâlnirii faţă către faţă. Infernurile se închid din nou spre ea şi
•

1
Iud. 11,16.
2
Iud. 12,18.

159
 Femininul fiinţei

spre monstrul lui Israel. Monstrul, fermecat, bea o cantitate

enormă de vin. Când se lasă înserarea, toţi slujtorii dispar şi
Iudita rămâne singură cu Olofern, răsturnat pe patul său, biruit
de vin.
În acest moment, Sabia îl loveşte, Sabia cu două tăişuri,
Sabia strălucitoare, Sabia lui Israel:
„Apropiindu-se de stâlpul patului, la capul lui Olofern, Iudita
a luat paloşul acestuia şi, apropiindu-se de pat, l-a prins pe
Olofern de păr şi a zis: «Întăreşte-mă, Doamne, Dumnezeul
lui Israel în ziua aceasta!» Apoi îl lovi peste gât de două ori
din toate puterile şi-i tăie capul (…). După puţin timp a ieşit şi
a dat slujnicei sale capul lui Olofern. Şi ea l-a pus în desaga ei
cu merinde. Şi amândouă au ieşit ca de obicei la rugăciune. Şi
au străbătut tabăra, au ocolit văgăuna stâncii şi au luat-o la
deal pe muntele Betuliei şi au ajuns la porţile cetăţii.”1
Sfârşitul istoriei pe care îl consemnează Cartea Iuditei
exprimă debandada totală a asirienilor şi victoria lui Israel,
sărbătorită cu rugăciuni de mulţumire şi imne de bucurie, care
prefigurează imnul ce va fi închinat Maicii Domnului, şi cu
binecuvântări oferite Iuditei.
Dar nu ne putem despărţi de cea care o vesteşte pe
Maria fără a asculta esenţialul. Iudita poruncește ca toţi asirie-
nii şi aliaţii lor, moabiţi, amoniţi, să fie urmăriţi în locurile lor
de refugiu şi să fie loviţi.
„Dar înainte de aceasta, spune ea, chemaţi-l pe Ahior
Amonitul, pentru ca şi el să vadă.”
Ahior soseşte şi vede capul lui Olofern în mâna unui
bărbat, în mijlocul adunării poporului. Cade la pământ şi îşi
pierde cunoştinţa. După ce îl ridică cineva, el se grăbeşte la

1
Iud. 13,6-10.

160
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

picioarele Iuditei, îngenunchează şi-i mulţumeşte. „Povesteşte-

mi acum”, spune el, şi ea îi povesteşte.

„Văzând tot ceea ce a făcut Dumnezeul lui Israel, Ahior

dobândeşte o credinţă vie în El; se taie împrejur şi se uneşte
pentru totdeauna cu casa lui Israel.”1
Tenebrele lui Ahior Amonitul s-au transformat în
lumina lui Israel. Ahior este simbolul noii biruinţe a luminii
asupra întunericului. Ca şi în timpul lui Avraam, frontierele lui
Lot au fost împinse înapoi. Fiul creşte în Israel.
Dintre toate femeile poporului său, Iudita este. fără în-
doială, una dintre cele ale cărei cuvânt a fost, ca şi ea de altfel,
lămurit în cuptorul focului Tiferet şi a fost „curăţit de şapte” ori
în tot atâtea morţi şi învieri necesare. Împreună cu Heruvimii, ea
este aproape de Unul, aproape de Nume. Cuvântul său este
Logosul-Sabie. Pentru că ea a lucrat cu sine însăşi pentru a
ajunge în această proximitate a Logosului, ea îi cunoaşte calea şi
rigoarea sa inconturnabilă pentru Israel.
Înaintea ei, Ozia şi bătrânii oraşului rostesc cuvinte care
îi sunt insuportabile. Naivitatea acestor oameni relevă un in-
fantilism criminal şi, oricât de responsabili ar fi pentru oraşul
Betuliei, criteriile lor de decizie aparţin logicii Duşmanului,
logicii lumii exilului căreia acesta îi este stăpân, iar nu
Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, de care este pătrunsă
Iudita.
De asemenea, Iudita se revoltă împotriva acestor oameni
ai puterii care, oricât de religioşi ar fi, sunt lipsiţi de puterea
eliberatoare. Marele preot care nu a atins dimensiunea sacer-
dotală a interiorităţii sale este un țârcovnic pe lângă cea care a
intuit prezenţa Sabiei! Şi cavalerul care atinge Sabia este atins
de Ea într-un sens absolut în ceea ce priveşte responsabilităţile
•

1
Iud. 14,4-10.

161
 Femininul fiinţei

sale. Nu este vorba, astfel, nici de datorie, nici de simţul

onoarei, cu atât mai puţin de un erou, ci este vorba de condiţia
de slujitor. Pentru că se situează în duhul Numelui, slujitorul
cunoaşte, iubeşte şi ascultă. Acestei ascultări îi răspunde şi
Iudita:
„Acum, fraţii mei, trebuie să fim responsabili de fraţii noştri,
căci viaţa lor depinde de noi; obiectele sacre, Templul şi
altarul nu pot supravieţui decât datorită nouă. Şi acum să
mulţumim lui YHWH, Dumnezeul nostru, care ne-a pus la
încercare aşa cum a făcut şi cu părinţii noştri.”
Responsabilitatea este „lucrul” care i-a conferit „greu-
tate” (pons) şi pe care ea l-a „asumat” (sponsa). „Lucrul” lui
Israel este Cuvântul lui Dumnezeu. Iudita este în comuniune
cu El şi, oricât de înfricoşătoare ar fi întâlnirea cu Duşmanul,
ea ştie că acesta nu este decât un Adversar înaintea
Cuvântului-Sabie, Adversar în mijlocul căruia este prezent
YHWH, Dumnezeul lui Israel. În numele său, Iudita se teme
de Dumnezeu, dar nu îi este frică de Adversar.
„Cine ar rezista înaintea mea?” spune YHWH, celebrând
înaintea lui Iov frumuseţea apărată de platoşa Leviathanului, a
cărui piele nu poate fi străpunsă decât de Sabia dumne-
zeiască1.
Doar Sabia dobândită de Iudita în sine însăşi poate să
elibereze sabia lui Israel păstrată ascunsă în inima
Duşmanului. Iudita ştie acest lucru, pe care Hristos îl va
descoperi în orizontul istoric mai târziu, dar care se deschide
dintotdeauna în inima circumcisă a Tiferet:
„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da. Iar
până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu.”2
•

1
Iov 41,2.
2
Ioan 16,23-24.

162
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

Ozia şi ai săi ar fi auzit, în timpul Mântuitorului și după

aceea, acest îndemn de „a cere de la YHWH” sau de a cere „în
numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi astăzi, preoţii noştri
„responsabili” nu fac decât să asculte cel mai adesea de aceste
cuvinte dumnezeieşti consemnate de Apostolul Ioan. Însă
Iudita înţelege că pentru a cere, pentru a deveni capabil să
asculţi pe Tatăl şi să te supui voinţei Sale, trebuie să fii în
Numele Său; trebuie să fii aşezat din nou în Grădina bucuriei
în care se realizează Întâlnirea şi acolo, împreună cu Hristos,
să îndrăzneşti să retezi capetele monştrilor interiori, să
deschizi inima Leviatanului şi să-ţi împlineşti Numele.

163
•

4. Sara, soţia lui Tobie

Tobit, deportat fiind în Ninive, rămâne fidel Dumnezeului

său, Legii sale şi rânduielilor cerute de această Lege, atât cât este
posibil în acest pământ al exilului unde el se simte permanent
supravegheat. El a fost o dată aruncat în temniță pentru că a
îndrăznit să-şi înmormânteze morţii, dar este totuşi pregătit să
repete acest gest şi aşteaptă ca noaptea să se aştearnă pentru a-
şi îndeplini datoria (mițvah)1.
Odihnindu-se sub un copac, lui Tobit îi cade în ochi
găinaţul unei păsări şi el orbeşte. Niciun doctor nu poate să-l
vindece. Doar Dumnezeul său, şi el este sigur de acest lucru,
poate să-l elibereze de această încercare. El se roagă în acelaşi
timp cu o tânără femeie, Sara. Exilată împreună cu părinţii săi,
•

1
Trecând prin ceremonia religioasă numită Bar-Mițvah, fiecare bărbat evreu
trebuie să se supună Legii şi să împlinească cele 613 mițvot („datorii”) pe
care ea le cere.

164
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

dar într-un ţinut mai îndepărtat, ea a pierdut şapte soţi, morţi

unul după altul imediat după celebrarea cununiei; ea se roagă
din tot sufletul pentru a fi eliberată de acest oprobiu. Rugă-
ciunile celor doi, ne spune textul, sunt primite împreună în
inima dumnezeiască.
În ceea ce-l priveşte, Tobit, marcat profund de situaţia
sa, îşi simte sfârşitul aproape şi îşi pune lucrurile în rânduială.
El cere fiului său, care poartă același nume*, să meargă să
recupereze o datorie pe care un oarecare Gabael din Media o
are faţă de el. Această localitate este îndepărtată şi tânărului îi
este frică. El nu ştie cum să procedeze, dar ascultă de tatăl său
şi își caută un însoţitor. Ieșind la poartă, descoperă un bărbat
de o mare frumuseţe, care poartă sandale în picioare, o mantie
încinsă la mijloc cu centură şi un toiag în mână, gata de ple-
care.
„– Cine eşti tu? întreabă Tobie.
– Eu sunt Azaria, fiul unui om de seamă dintre fraţii tăi.
Cunosc Media şi am străbătut toate drumurile sale şi am
lucrat deja la Gabael, fratele nostru.”
Tobie, plin de uimire, primeşte binecuvântarea tatălui
său şi pornește la drum împreună cu Azaria şi cu câinele lor,
lăsându-și mama înlăcrimată. Dar ea este mângâiată de soţul
său care, se pare, că nu are nici o teamă în ceea ce priveşte
această călătorie.
„– Unde vom petrece această noapte? se nelinişteşte Tobie.
– Aici, aproape de fluviul acesta numit Ḥideqel, spune
Azaria.”

*
În ediția sinodală a Bibliei românești, fiul lui Tobit este numit „Tobie”,
distincție care urmează textul Septuagintei. Pentru comoditatea lecturii,
am păstrat în continuare numele protagoniștilor în forma în care acestea
apar în traducerea românească. (N. red.)

165
 Femininul fiinţei

În mod neaşteptat, în timp ce Tobie îşi îndeplineşte în

fluviu spălările sale rituale, un peşte mare îi apare în față,
înspăimântându-l, însă Azaria îl linişteşte şi îi spune:
„Ia din acest peşte inima, ficatul şi fierea, care vor fi foarte
folositoare pentru vindecarea tatălui tău.” Tobie se supune.
În noaptea următoare, Tobie întreabă din nou: „Unde
vom dormi?” Azaria îi spune că vor cere găzduire unor rude
ale tatălui său, ce nu locuiesc departe. „Ei au o fiică, adaugă el,
o fiică numită Sara care a avut deja şapte soţi şi toți aceştia au
murit în camera de nuntă. Acum este rândul tău de a te cununa
cu ea.” Tânărului bărbat îi este frică. Dar Azaria îl linişteşte:
„Când vei intra în camera de nuntă, să iei căţuia cu cărbuni, să
pui în ea ficatul şi inima peştelui şi demonul va simţi mirosul
şi se va îndepărta şi nu se va mai întoarce niciodată. Şi când
va trebui să te apropii de ea, ridicaţi-vă amândoi şi rugaţi-vă
Domnului cerului ca să vă miluiască şi să vă ocrotească. Să
nu-ţi fie frică de nimic. (…)”
Lucrurile se desfăşoară aşa cum le-a prevăzut neo-
bișnuitul ghid al băiatului. Cei doi sunt primiţi cu bucurie de
părinţii Sarei. Tobie o cere în căsătorie pe Sara şi Raguel, tatăl
Sarei, îi dă binecuvântarea, zicând:
„Ia-o chiar acum, căci este a ta pentru totdeauna. Tu eşti
fratele ei şi ea este sora ta. Milostivul Dumnezeu să vă facă
parte de toate cele bune. El vă va dărui har şi pace.”
După pregătirea mirilor, „semnarea” contractului de
căsătorie și o cină festivă, cei doi sunt conduşi în camera lor.
Tobie îndeplinește cu conştiinciozitate ceea ce i-a recomandat
Azaria şi se uneşte cu Sara. Raguel sapă o groapă şi... trimite o
slujitoare să caute cadavrul. Aceasta, însă, îi găseşte în cameră
pe cei doi tineri îmbrăţişaţi şi dormind profund. A doua zi, de
dimineaţă, Tobie îl roagă pe îndrumătorul său să continue

166
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

singur călătoria, să meargă să ceară cei zece talanţi de argint ai

tatălui său şi să-l aducă şi pe Gabael la nuntă. Şi Azaria a făcut
întocmai.
După cele două săptămâni de nuntă, Tobie cere lui
Raguel să-l lase să plece cu Sara, Azaria şi câinele său. El se
grăbeşte să-și întâlnească tatăl, care, crede el, trebuie să fie
neliniştit. Atunci când micul grup ajunge în apropierea
bătrânului, pe care câinele îl întâlneşte primul, Tobie face
imediat ceea ce i-a recomandat Azaria. Ţinând în mână fierea
peştelui, suflă în ochii tatălui său şi aşază leacul pe ei. După ce
l-a lăsat să-şi facă efectul, Tobie desprinde cu mâinile sale
albeaţa din colţul ochilor tatălui său. Şi acesta, plin de bucurie,
se aruncă de gâtul fiului său, plângând:
„Te văd din nou, fiul meu, lumina ochilor mei!
Binecuvântat este Dumnezeu! Binecuvântat este Numele Său
mare!”
Şi cei doi bărbaţi nu încetează să laude pe Domnul.
Tobie povesteşte tatălui său această neuitată călătorie şi
amândoi merg să o întâlnească pe Sara, care venea la o
oarecare distanţă, cu slujitoarele sale. Ea intră cu bucurie în
casă, copleşită de binecuvântări şi de fericire. Atunci când cei
doi bărbaţi vor să-l răsplătească pe Azaria, acesta le descoperă
adevărata sa identitate:
„Eu sunt Rafael, unul din cei şapte îngeri care stau înaintea lui
Dumnezeu şi-i îndeplinesc voinţa.”
În clipa aceea, îngerul își ia zborul şi se face nevăzut.
Un cântec de slavă se înalță din inimile celor doi, o cântare
care surprinde sensul evenimentelor.
„Binecuvântat este Dumnezeu Cel veşnic viu şi binecuvântată
este împărăţia Lui (…). Căci El ne coboară până la locuinţa
morţilor şi iarăşi înalţă pe cei pierduţi. Nimic nu poate scăpa
de puterea Sa. Fii ai lui Israel, preaslăviţi-L în faţa

167
 Femininul fiinţei

neamurilor, căci El v-a risipit printre ele ca să vestiţi acolo

slava Lui (…). El vă va milui şi vă va aduna din toate
neamurile printre care aţi fost risipiţi. (…)”
Acest cântec de slavă străbate cerurile şi dobândeşte
dimensiunea unei profeţii:
„Ierusalime, cetate sfântă,
Dumnezeu te-a pedepsit pentru faptele mâinilor tale (…).
Din tine va străluci o lumină mare,
până la marginile pământului.
Neamuri multe vor veni de departe,
de la marginile pământului
pentru a locui aproape de Sfântul Tău Nume (…).”
Istoria lui Tobit este expresia unei coborâri în infern.
Prin numele său, Tobit era făgăduit luminii Tob (lumina-
împlinire a Pomului cunoaşterii Tob WaR‘a). El trebuia să
treacă prin experienţa polului R‘a (tenebre, neîmplinire). Fiul
său, Tobie, este „fiul Omului”, interior lui, care trăieşte marea
călătorie nocturnă în profunzimile lui Guiḥon (Gheena sa).
Însoţit de înger, el a trecut peste Ḥideqel1 pentru a ajunge
lângă Sara, „principiul” său, în inima matricei focului.
De şapte ori a murit şi a înviat, deja, faţă de sinele său,
în primele cununii cu Sara. Numai rămânând orb faţă de
lumina exterioară, el reușește să pătrundă în ultimele sale
tenebre şi să celebreze cununiile sale, să se elibereze de ultimii
săi demoni, să-şi „plătească datoria”. „A-și plăti datoria” se
exprimă prin cuvântul Șalom pe care noi, în mod obişnuit, îl
traducem prin „pace”, dar aceasta este, de fapt, pacea
dumnezeiască, şi nu pacea liniştilor umane. Ea este odihna
dăruită celui care şi-a împlinit Numele şi, în vederea acestei
împliniri, şi-a investit toate energiile sale. Energiile risipite
•

1
V. supra cap. I.

168
 „Femininul înlănțuie pe cel puternic”

înainte şi orientate spre alte împliniri decât împlinirea Numelui

său constituie tot atâtea datorii acumulate faţă de Sfântul
Nume. În călătoria sa interioară, Tobit (prin Tobie) va re-
cupera o ultimă datorie – ultimul „demon” care este înlănţuit.
Rafael este îngerul care „vindecă”, care înlănţuie de-
monul. Dar numele sub care el se prezintă, ‘Azarias, este la fel
de semnificativ. Rădăcina sa este ‘Ezer, adică „ajutorul”, fe-
mininul ’Ișah pe care Dumnezeu îl descoperă oricărui Adam ce
vrea să se împlinească („să-i facem un ajutor, un vis-à-vis”1). El
reprezintă pe îngerul conducător spre mireasa adâncurilor, care-l
îndrumă spre ea şi care, prezidând cununiile sale, îl vindecă pe
om de exilul în care se află faţă de sinele său ontologic.
Câinele, într-o manieră şi mai voalată, reprezintă pe un
alt înger: Keleb. El „poartă în mână inima” Omului în care se
realizează transformarea tenebrelor în lumină. El îl însoţeşte
pe cel orb în rătăcirile sale exterioare, dar el este şi cel care-l
conduce pe Omul interior în tenebrele sale. Împreună cu
Rafael, el îl conduce pe Om spre „principiul” său, spre sora-
mireasă!
Asemenea Mirelui din Cântarea Cântărilor, Tobie are şi
o soră…, una, cea care acum îi este mireasă!
Aşa se întâmplă cu fiecare persoană care, asemenea lui
Israel exilat în lume, se află în căutarea „alterităţii” sale celei
„una”, a „principiului” său şi a finalităţii sale.

1
Gen. 2,18; vezi și supra, p. ....

169
•

5. Soţia lui Iov

Soţia lui Iov se identifică cu „mireasa” fiecărui om, pro-

fund încercat de Dumnezeu. Exasperată de măreția sufletului
soţului său, Ḥawah strigă în ea: „Blestemă pe Dumnezeu şi
mori!”1, însă ’Ișah îi spune: „Binecuvintează pe Dumnezeu şi
transformă-te!”. Cele două interpretări ale textului sunt
corecte, deşi prima este mai îndoielnică.
Este sigur că, dacă orice fiinţă umană se poate lăsa
ispitită de prima interpretare, ea trebuie, totuşi, ca într-o zi să-
şi deschidă urechea inimii spre ceea ce-i spune cea de a doua.
Mai exact, orice soţie o reprezintă pe Ḥawah sau pe ’Ișah.

1
Iov 2,9; cf. Job sur ch. de L., pp. 71-72.

170
•

Capitolul VI

Prostituatele
•

Aceste patru mari imagini feminine din Biblie, de care

am vorbit, împreună cu cele ale matriarhilor ne-au arătat
câteva aspecte ale identităţii feminine din adâncurile oricărei
fiinţe şi, în mod deosebit, co-naturale femeii: frumuseţea, des-
chiderea inimii vizitate de Dumnezeu, prin care aceasta devine
capabilă de adevărata iubire, rigoarea, puterea, îndrăzneala,
angajamentul…, toate aceste virtuţi la care eu aş adăuga
exigenţa unei dorinţe de unitate şi rodnicie. Toate acestea, co-
borâte la nivelul foarte obişnuit al vieţii inconştiente, conduc
la sfinţenie atunci când sunt asumate la nivelul ontologic.
Nimeni nu mai îndrăzneşte să rostească acest cuvânt,
„sfinţenie”, atâta timp cât acesta a fost redus la insuportabile
dulcegării şi identificat cu o slăbiciune a spiritului în care se
zbenguie sentimentalismul şi naivitatea… evident, de ordinul
femininului.
Or Qedușah, „sfințenie” în ebraică, este același cuvânt
care desemnează „prostituata”, Qedeșah. Ce vrea să însemne
acest capriciu al limbii? Construită, ca şi lumea, prin ascul-
tarea faţă de legile ontologice ale Logosului-Cuvânt care
legiferează în cadrul oricărui lucru, limba, mai mult decât
orice altceva, se află în proximitatea intimă a Cuvântului.
Substantivul QDȘH are aceeaşi valoare numerică – 409 – cu
cuvântul ’Aḥat care înseamnă „soră” sau „una”.

173
 Femininul fiinţei

„Sora”, în limbajul interior, aşa cum am mai spus1, este

Adamah-’Ișah, adică cealaltă parte cu care Omul, cununându-
se şi născându-se din nou, va realiza „unitatea” sa. Astfel,
putem intui că toate energiile care îl constituie sunt investite
de Om fie pentru a celebra cununiile sale interioare şi a ajunge
la sfinţenie – unitate –, fie pentru a edifica doar împărăţia sa
exterioară, prostituându-se în faţa exigenţelor sale. În acest
ultim caz, Omul se bucură de o consideraţie cu atât mai mare
în lume, cu cât el dobândeşte o mai mare putere asupra ei. Dar,
fără a dobândi niciodată o putere deplină, în măsura în care el
nu-şi ctitoreşte Numele în lăuntrul său, Omul se prostituează
în mod inconştient înaintea tuturor obiectelor care-i oferă
siguranţă, plăcere şi putere, care sunt şi obiecte de compensare
a vidului său ontologic; în locul Numelui său, Omul caută,
astfel, renumele! „Sau, sau”: această alternativă apare, în for-
mularea mea, mult prea categorică. O las să se desfăşoare în
excesul său pentru a discerne mai bine cei doi poli pe care îi
defineşte acelaşi cuvânt ebraic QDȘH. Dar este sigur că, dacă
depistez o formă de prostituţie, legată de un anumit sentiment
de frică ce a devenit conştient în mine şi dacă lucrez asupra ei
pentru a-mi ctitori Numele, eu abandonez, desigur, şi alte
mizerii inconştiente, prezente în tenebrele mele. Odată ce am
început această lucrare voi deveni, evident, mult mai atentă.
Ceea ce Biblia vrea să ne înveţe, mi se pare, este faptul
că, din perspectiva pe care tocmai am propus-o, prostituata,
cea care-şi vinde trupul, nu este poate fiinţa cea mai demnă de
dispreţuit. Care persoană, de altfel, este de dispreţuit? Nici
una! Este, fără îndoială, preferabil să spunem că modelul de
prostituţie al acestei femei nu este cel mai vrednic de dispreţ.
Există alte forme de prostituţie mult mai subtile şi mai puţin
spectaculoase, prezente pe trotuarele noastre interioare unde
•

1
V. supra cap. IV, p. ...

174
 Prostituatele

ne vindem în mod insidios. Nimeni nu le califică pe acestea ca

acte de „prostituţie” şi nici nu-şi cere iertare pentru ele, deşi
ele se insinuează cu mai multă gravitate în inima Omului! Ele
determină toate calculele noastre, ne fac insensibili la
adevărata iubire şi la oricare dar adevărat.
Prostituţia unui trup, care nu a făcut încă legătura cu
„carnea” profunzimilor, nu este decât animală. Din perspectiva
limbii ebraice, ea ar fi prostituţia unui „cadavru”. Trupul nu
dobândeşte valoarea reală a unui trup uman şi nu are viaţă, în
limbajul biblic, decât atunci când Omul se întoarce spre răsă-
ritul său şi intră în comuniune cu Sămânţa dumnezeiască, înte-
meietoare a fiinţei sale. În acel moment, trupul său începe să
vibreze de lumina „cărnii” eliberate în cele mai mari pro-
funzimi ale sinelui său.
Limba ebraică nu are un corespondent pentru cuvântul
„trup”, numai substantivul Gof, care înseamnă „cadavru”. În
această viziune, doar trupul care a devenit „carne” este viu, dar
nu „carnea” pe care o denunță apostolul Pavel atunci când o
opune spiritului în Omul aflat în exil, ci carnea ce aparţine
Omului ontologic de care am vorbit mai sus1. Trupul care de-
vine carne poartă în el, în fiecare din celulele sale, prezenţa
Fiului şi a Duhului Omului, prezenţa Seminţei Numelui său, ce
creşte prin puterea iubirii faţă de Mirele dumnezeiesc. Acest
trup iradiază, străluceşte prin Prezenţa Sa şi se iluminează prin
lumina Sa.
Interdicţia morală a prostituţiei, la fiinţa aflată în exil,
reprezintă umbra a ceea ce ar fi prostituţia unui trup care a
devenit „carne” la fiinţa convertită, însă ea vrea, de asemenea,
să denunţe, prin această obiectivare, prostituţiile noastre
interioare lăsate în deriva inconştientului.

1
V. supra cap. I, p. ...

175
 Femininul fiinţei

Această interdicţie morală nu intră în contradicție cu

realizarea mai înaltă a fiinţei, atunci când aceasta cere încăl-
carea sa. Tamara, nora lui Iuda, cel de al patrulea fiu al lui
Israel, ne va arăta acest lucru. Interdicția morală nu este
nicidecum legată de căderea în dizgraţie a bărbatului care a
recurs la serviciile unei prostituate, ca Samson spre exemplu1,
judecător în Israel, dăruit cu o forţă morală la fel de legendară
ca forţa sa fizică. Forţa aceasta, cuprinsă în întregime în părul
capului, dă mărturie despre puterea de iubire a acestui bărbat,
putere care se înalţă din călcâie până la rărunchi şi de la
rărunchi până la părul capului în care ea „înfloreşte”2. Mai
mult, această interdicţie nu este luată în calcul de cel care
deţine secretul celei mai mari înţelepciuni, regele Solomon,
când judecă atitudinea celor două faimoase prostituate din
Ierusalim care-şi dispută un copil3. În ceea ce-l priveşte pe
Iosua Nave – ce poartă în mod anticipat acelaşi nume ca Iisus
–, după moartea lui Moise nu ezită să-și trimită spionii într-o
„prăpastie fără fund”4, care este casa unei prostituate, Rahab,
pentru a negocia întoarcerea poporului evreu în Ţara promisă.
Dacă spionii nu se ating de femeie, fac acest lucru pentru că ei
aşteaptă de la ea un alt dar decât beţia unei nopţi: un dar
gratuit, pe care femeile legitime nu ştiu adesea să-l ofere… Să
fie mereu Legea ucigașa erosului?

1
Judecătorii 16,1.
2
Conform medicinei chineze, cf. S. du C., pp. 407-409.
3
3Regi 3,16-28.
4
Prov. 22,14.

176
•

1. Tamara1

Iuda, cel de al patrulea dintre fiii lui Israel, în compli-

citate cu ceilalți frați ai săi (în afară de Beniamin), și-a vândut
fratele, pe Iosif, negustorilor care călătoreau spre Egipt. Pentru
douăzeci de arginţi, Iuda l-a predat pe fratele său tenebrelor
duşmane. Cât de temut este numele său!
El s-a căsătorit cu o femeie din Canaan care i-a dăruit
trei fii: ‘Er, ‘Onan şi Șelah. Lui ‘Er, fiul cel mare, Iuda i-a ales
o soţie numită Tamar. ‘Er moare fără să aibă copii cu soţia sa.
Conform legii ebraice, ‘Onan este rugat de tatăl său să aducă
urmaşi din Tamara, în locul fratelui său, dar el preferă să lase
memoriei colective numele său de solitar, decât să-şi
împlinească datoria…, şi Dumnezeu îl pedepseşte. Cel de al
treilea fiu este încă prea tânăr pentru a răspunde exigenţei
acestei legi şi Iuda o trimite pe nora sa la Timna, la familia sa,
•

1
Gen. 38,15.

177
 Femininul fiinţei

aşteptând ca Șelah să devină capabil să-şi asume această

posteritate. Dar Șelah, după ce a devenit adult, nu a fost dăruit
ca soţ tinerei femei şi ea trăiește o profundă mâhnire. Aflând
că socrul său trebuie să meargă la Timna, Tamara, în ziua res-
pectivă, se dezbracă de veşmintele sale de văduvă, se înfășoară
cu un voal şi se aşază la intrarea oraşului, asemenea unei
prostituate. Iuda este ispitit de ea şi, nerecunoscând-o din
cauza voalului, se apropie de ea.
„– Ce îmi vei da tu? îi spune ea.
– Îţi voi trimite un ied din turma mea.
– Fie! Dar atunci lasă-mi un zălog până ce îl vei trimite.
– Ce zălog să-ţi las?
– Pecetea ta, brâul şi toiagul pe care-l ţii în mână.”
El i le oferă şi o urmează. După plecarea lui Iuda,
Tamara se dezbracă de voal şi reia veşmintele de văduvă. Ea
rămâne însărcinată.
Când Iuda îi trimite iedul, slujitorul nu o mai găseşte pe
prostituată la poarta oraşului și află că, de fapt, nici nu a fost
vreodată o prostituată în acel loc. Nevoind să se expună
riscului ridicolului, Iuda nu mai insistă. Dar, trei luni mai
târziu, când află că nora sa s-a prostituat şi este însărcinată,
Iuda îşi trimite slujitorul ca să o caute şi să o ardă de vie.
Văzându-și socrul, Tamara îi arată lucrurile lăsate ca zălog de
bărbatul care este tatăl copilului ei!
„Cercetează, spune ea, ale cui sunt pecetea, brâul şi toiagul
acesta.”
Iuda înţelege ce s-a întâmplat, rămâne uimit şi re-
cunoaște: „Tamara este mai dreaptă decât mine”, apoi pleacă.
Când vine momentul naşterii, află că în pântecele ei sunt doi
gemeni. Unul dintre ei scoate o mână din pântecele mamei
sale, iar moaşa îi leagă de ea un fir de aţă roşie, zicând: „El
este primul născut.” Dar acela își retrage mâna şi îndată se

178
 Prostituatele

naște fratele său, care provoacă o mare „ruptură” şi de aceea

este numit Pareț. În sfârşit, se naşte şi cel a cărui mână este
acum împodobită cu firul roşu şi este numit Zeraḥ, care
înseamnă „splendoarea”.
Pareț, „ruptura”, este strămoşul lui Hristos care, după
profeţia lui Israel1 este numit „Leul din tribul lui Iuda”.
Începând cu Pareț, Fiul-Logos face în Israel o „străpungere”
fulgurantă pe care mâna lui Zeraḥ, „splendoarea”, a pregătit-o.
Yad, „mâna”, reprezintă Yod-ul care-l vesteşte pe YHWH.
Mâna este astfel înconjurată, ca de o cunună, de firul roşu,
Șani, semnul literei șin, semn al Duhului Sfânt a cărui culoare
emblematică este roşu aprins.
Duhul este cel ce precedă şi vesteşte venirea Logosului
şi care, prin firul său stacojiu (Șani), promite şi „schimbarea”
fundamentală, căci aceasta este şi rădăcina cuvântului
„schimbare”. Tamar este „palmierul” care se înalţă ca
„dreptul” pe care-l slăveşte psalmistul2:
„Sădit în locuinţa lui YHWH,
el se deschide spre pridvoarele lui Dumnezeu
şi până la adânci bătrâneţe îşi aduce roadele sale.”
El este la fel de slăvit de Mirele din Cântarea Cântărilor3
care vorbeşte despre mireasa sa, zicând: „în palmier m-aş sui,
să-i ating roadele ”!
Întreaga fiinţă a Tamarei aspiră după rodnicia, bine-
cuvântarea şi biruinţa ramurilor sale. În ciuda interdicţiilor,
seva sa izbucneşte viguroasă şi, asemenea unei dălţi ascuţite,
tranşează în trecere prepuţurile inimilor netăiate împrejur
pentru a determina apariţia fructului. Ea nu mai are nimic de a

1
Gen. 49,9.
2
Ps. 91,13.
3
Cântarea Cântărilor 7,9.

179
 Femininul fiinţei

face cu legea înaintea exigenţei iubirii. Toată logica se

destramă atunci când Logosul bate la poarta sa. Mai iscusită
decât şarpele morţii şi capabilă de a imita în mod admirabil
prostituatele, Tamara este de cea mai înaltă nobleţe. Istoria sa
se încrustează ca un diamant în centrul istoriei lui Iosif, vândut
de fraţii săi, apoi regăsit din închisorile lui Faraon; este istoria
luminii tăinuită în întuneric, pe care nici o răutate nu ar putea
să o atingă în mod definitiv; este istoria înălţării mesianice în
Israel.

180
•

2. Rahab1

Şi iată că apare Rahab. Ea nu imită prostituatele, ci chiar

este prostituată. Din casa ei, dacă nu chiar din pântecele ei, va
izbucni şi de această dată seva lui YHWH.
Poporul lui Israel a părăsit Egiptul şi, călătorind prin
pustiu timp de patruzeci de ani, ajunge la hotarele Ţării făgă-
duite. Cum să pătrundă în această Ţară şi să-i cucerească unul
dintre ultimele bastioane, oraşul Ierihon, numit pe bună
dreptate „cetatea palmierilor”? Cine ar putea birui această
„putere triumfătoare” pe care o anunță Ierihonul?
După patru sute treizeci de ani de sclavie în pământul
Egiptului în care Iosif (Yasof) îl precedase, poporul evreu s-a
întors spre răsăritul său. Împreună cu Moise (Moșe), al cărui
nume întors este Hașem („Numele”!), a trecut Yam Sof,
„marea limitei”, numită în mod obişnuit „Marea roşie”,
•

1
Iosua 2.

181
 Femininul fiinţei

înroşită de sângele egiptenilor înghiţiţi de ea, atunci când

aceştia au încercat să-i urmărească pe evrei. Între aceste două
„limite” (Sof) şi în această matrice care a fost Egiptul, a
„crescut” poporul lui Dumnezeu, creştere sugerată de verbul
Yasof. Nimeni nu poate creşte interior decât acceptând acest
timp al „limitării” într-un loc care, dacă nu este asumat ca
matrice, devine închisoare sau mormânt. Omul este respon-
sabil de depăşirea acestei încercări în sensul creşterii sale.
Atunci când intră în duhul dumnezeiesc al împlinirii sale, el
călătoreşte din naştere în naştere spre sine însuşi, până ajunge
în „ţara făgăduită”. Palestina este pentru evrei Ţara făgăduită
care trebuie să marcheze în exteriorul lor accesul la „ţara”
interioară de unde se va naşte Fiul (Logos), Mesia. Timp de
patruzeci de ani ei au traversat pustiul, încercaţi de focul
Sabiei, „până la dispariţia acestei mase de oameni războinici,
scăpaţi din Egipt şi infideli faţă de glasul lui YHWH”1. Copiii
lor vor fi cei care se vor prezenta acum, împreună cu Iosua,
înaintea zidurilor Ierihonului.
Cum să învingem acest oraş locuit de un popor puternic,
„întrucât noi nu suntem pregătiţi să-l atacăm”2, afirmaseră deja
exploratorii trimişi de Moise pentru a cerceta ţinutul. Acum
Moise este mort. Iosua (Yeșu‘a, „salvatorul”) este cel pe care
YHWH l-a ales ca succesor al lui Moise. Iosua, care-l
prefigurează pe Mesia-Salvatorul, este cel chemat să deschidă
calea lui Israel spre „ţara promisă”, ţara Numelui. Nimeni nu
poate intra în această „ţară” interioară în care „EU SUNT pe
cale de a fi” atinge asemănarea cu EU SUNT, fără ca EU SUNT
să determine căderea acestei „haine de piele”, distrugerea
acestei ultime rezistenţe3.
•

1
Iosua 6.
2
Numerii 13,31.
3
Cf. Job sur ch. de L., cap. X.

182
 Prostituatele

Iosua, simbol al lui Mesia în lumea exterioară, se află în

faţa zidurilor Ierihonului. El trimite în secret doi spioni pentru
a cerceta ţinutul şi, desigur, oraşul. După ce au examinat
împrejurimile, cei doi intră la Rahab, prostituata. Regele
Ierihonului își trimite soldații pentru a-i captura pe cei doi,
aflând că au intrat la această femeie şi bănuind că ar fi spioni.
Dar Rahab îi ascunde, afirmând că au plecat înainte de
închiderea porţilor oraşului şi că ar fi bine să-i urmărească în
direcţia respectivă. În realitate, Rahab i-a ascuns sub snopii de
in întinși pe terasa casei sale. Ea a aflat că Domnul YHWH
este cu ei; ea cunoaşte epopeea evreilor încă de când se aflau
în Egipt şi simte măreţia Dumnezeului lor mare şi puternic.
Asemenea lui Ruth, care a recunoscut în Naomi calea spre
lumină şi a urmat-o, şi Rahab îi va ajuta pe aceşti oameni. Nu
îi este frică şi nimic nu-i va putea opri planurile întrucât ea a
pătruns în orizontul „temerii” de Dumnezeu:
„YHWH, Dumnezeul vostru, este adevăratul Dumnezeu”, le
va spune ea.
Ea devine, astfel, îngerul acestor oameni. Solicitându-le
promisiunea de a fi ocrotită, ea şi familia ei, atunci când vor
cuceri oraşul, ea îi ajută pe spioni să coboare, în timpul nopţii,
cu ajutorul unei frânghii, prin fereastra care se deschide în
zidul oraşului şi dă spre munte. Dar pentru a-şi ţine
promisiunea şi a putea recunoaşte casa lui Rahab, cei doi
bărbaţi îi cer să atârne un cordon roşu-cărămiziu la fereastra
prin care ei au scăpat şi ea promite că va face acest lucru.
Spionii se întorc la Iosua şi îi prezintă rezultatul
misiunii lor. Atunci Iosua, la porunca lui YHWH, ridică tabăra
evreilor şi toţi, cu chivotul sfânt înainte, traversează ca pe
uscat Iordanul spre înălţimea Ierihonului. Precum Moise, care
a despărţit apele Mării Roşii, aşa şi Iosua descoperă sub
picioarele sale albia secată a fluviului care, de o parte, îşi
înalţă un zid de apă în amonte de trecerea lor şi, de cealaltă
183
 Femininul fiinţei

parte, curge liniştit în aval spre Marea de Sare. Cele două

momente sunt inseparabile. Domnul însuşi este Cel care le
uneşte:
„Astăzi, am îndepărtat de la voi dispreţul Egiptului”, îi spune
YHWH lui Iosua.
Iosua, după trecerea Iordanului, poate, în sfârşit, să taie
împrejur poporul, căci în mijlocul pustiului acest lucru nu a
fost posibil de îndeplinit, pentru această nouă generaţie de
bărbaţi. Acum, tăiaţi împrejur în trupul lor, aceşti bărbaţi,
împreună cu Iosua, vor putea sărbători Paştile părinţilor lor şi
vor putea purcede la îndepărtarea ultimei „piei” ce separă pe
Israel de oraşul sfânt al Ierusalimului. Ierihonul, oraş „lunar”,
reprezintă această „piele”, această noapte obscură, înainte de
cucerirea luminii.
Sunt cunoscute împrejurările admirabile în care Iosua
cucereşte Ierihonul. Timp de şase zile, la porunca lui
Dumnezeu şi sub conducerea arhanghelului Mihail, con-
ducătorul armatelor lui YHWH, războinicii din Israel
înconjură oraşul fiind precedaţi de chivotul sfânt şi de şapte
preoţi, purtând fiecare câte o trâmbiţă răsunătoare. În ziua a
şaptea, ei înconjură de şapte ori oraşul, preoţii sună atunci din
trâmbiţe şi, în sunetul lor, poporul evreu înălţă o imensă
strigare. Zidurile Ierihonului cad! Cuvântul însuşi este aici
dalta care pătrunde zidul! Oraşul cade, astfel, în mâinile
evreilor.
Datorită cordonului roşu, spionii merg la casa lui
Rahab, unde s-a adunat familia sa, şi o conduc în siguranţă, cu
toate bunurile sale, departe de tabăra lui Israel. Şi Iosua le
salvează viaţa, deşi tot oraşul este ars, asemenea Sodomei,
pentru ca tenebrele sale să devină lumină pentru Israel.
În modul acesta, „salvatorul” l-a ajutat pe Israel să intre
în Ţara sfântă, cu complicitatea unei prostituate, Rahab. Din
numele Rahab transpare ideea de „putere” şi, în acelaşi timp,
184
 Prostituatele

de prezenţă a „violenţei” capabilă să „ridice” greutăţile cele

mai mari şi să extragă din situaţiile cele mai grave „sunetul”
sensului lor şi, deci, soluţia potrivită pentru depăşirea lor.
Cuvântul Raz, având aceeaşi valoare numerică cu Rahab
(207), reprezintă „secretul”, adică „taina” ce se află în
„logosul” fiecărui „lucru”.
Chiar dacă era prostituată, şi poate tocmai de aceasta (!),
Rahab a simţit duhul dumnezeiesc care întemeiază eveni-
mentul. Fără îndoială, l-a simțit mai mult decât însăși cei doi
spioni, în care, dincolo de situaţia lor imediată, aflată sub
ordinele primite, ea a intuit ordinea profundă a vizitei lor. A
văzut ea, oare, dincolo de ei, pe cei doi îngeri care mergeau
altădată spre Lot, ce era refugiat în Sodoma, înainte de distru-
gerea oraşului? Ea pare a avea ceva în comun cu îngerul, din
moment ce participă cu toată fiinţa la o realitate necunoscută
celor care se conduc după „reguli” şi „calcule”. Mentalul său
nu este limitat de nimic. Ea primeşte pe toţi cei care o caută
pentru un scurt moment de fericire sustras mizeriei lor, nopţii
singurătăţii lor, sistemelor lor savant construite şi închisorilor
lor constituite – un moment de viaţă sustras duratei morţii lor!
Ea primeşte şi pe domn, şi pe vagabond, pe cel care duhneşte
în interior şi pe cel care miroase în exterior; ea cunoaşte şi
acceptă propria sa miasmă sub parfumurile sale, urâţenia sa,
dincolo de strălucirile sale seducătoare! Ea i-a consolat pe
mulţi dintre cei care erau depărtaţi de morală, de confortul
religios şi social, unii dintre ei atât de înspăimântaţi! Ea a
primit atâtea insulte, atâta insolenţă de la cei care îşi
proiectează asupra ei respingerea trupului lor pe care ei îl fac,
astfel, mai animalic decât cel al bădăranului. Ea a primit toate
acestea şi „profesia” sa a obligat-o la o deschidere egală, patul
său devenind patul morţii sau patul unei noi naşteri. Ea a aflat
ceea ce se ascunde dincolo de broderiile somptuoase sau de
murdăriile lumii; ea l-a lăsat pe cel pe care-l iubea să plece şi

185
 Femininul fiinţei

l-a oprit pe cel care-i producea dezgust; ea vărsat şi a şters

lacrimi. Ea a iubit atât de mult!
Astfel, toate simţurile sale s-au ascuţit, percepând o rea-
litate dincolo de fiinţe, pe care ea nu o poate defini, dar care
intră în rezonanţă cu o parte privilegiată a fiinţei sale, aşa cum
se întâmplă în vise. Sau cum se întâmplă cu Iordanul care, aici,
îşi uneşte undele sale cu lumina cerului, presimţind deja, în
unduirile sale, că într-o zi „el se va întoarce înapoi şi, împre-
ună cu el, fluviile vor preaslăvi şi munţii vor sălta” sub un duh
nou1. Acest duh a fost recunoscut imediat de către ea în aceşti
doi bărbaţi. Ce tulburare a cuprins-o? Ei nu veneau să-și caute
plăcerea, ci să caute un „lucru” pe care ea ştia că-l are în
comun cu ei, un „lucru” ce se înalță dintr-o altă iubire, dintr-o
altă îmbrăţişare, mult mai subtilă. Şi acest fir roşu-stacojiu, pe
care ei i-au cerut să-l agaţe de fereastră, ca un semn exterior al
recunoaşterii, nu este oare firul care-i uneşte în profunzime de
atâta timp, din momentul în care moaşa i-a înconjurat cu el
încheietura mâinii lui Zeraḥ şi din momentul când el se
identifica cu buzele Șulamitei, dăruite Mirelui său2? Ce altă
îmbrăţişare vesteşte, oare, acest rod cărămiziu al iubirii, care-şi
cere dreptul său de atâta timp, în seva ce se înalţă şi este
promisă poporului lui Israel?
Rahab simte că această sevă curge în propriul său sânge,
hrănind măduva sa cea mai profundă. Mădularele sale sunt
mişcate de ea mai mult decât cascadele amoroase ce de multe
ori i-au răvăşit pântecele. Ea participă la o slavă pe care nu o
poate defini, dar pe care o simte revărsându-se, deja, în par-
fumuri, pe picioarele înconjurate de firul roşu-cărămiziu al
îmbrăţişărilor sale.

1
Ps. 98,7-8; 114,5-7.
2
Cântarea Cântărilor 4,3.

186
 Prostituatele

Tradiţia o consideră pe Rahab mama lui Bo‘az, soţul lui

Rut şi strămoş al lui Hristos. Un midraş afirmă chiar că ar fi
devenit soția lui Iosua.

Mesia coboară în inima prostituţiei lumii. Duhul Sfânt îi

vesteşte venirea, Duhul „splendorii”, aşezând pecetea sa sta-
cojie de-a lungul Istoriei „în țara care se prostituează departe
de Domnul YHWH”1. El o aşază în glasul profetului, un glas
pregătit să izbucnească, asemenea unui burduf de vin fer-
mecat, pentru a denunţa rătăcirea lui Israel, departe de
YHWH, spre falşii miri:
„De aceea, voi astupa drumul său cu mărăcini, voi ridica un
zid, pentru ca ea să nu-şi mai afle cărările sale şi să nu mai
poată umbla după iubiţii săi; ea îi va căuta, dar nu-i va afla
(…). Ea n-a recunoscut că Eu am fost acela care i-a dat ei
grâul, vinul şi untdelemnul şi i-am înmulţit argintul şi aurul
pe care l-a întrebuinţat pentru Baal.”2
Şi Ieremia adăugă:

„Israel, această fiică necredincioasă, a umblat pe toţi munţii

înalţi şi pe sub copacii umbroşi şi s-a desfrânat pe acolo.”3
Profetul deplânge lacrimile oraşului sfânt, Ierusalim, de-
vastat de păcatul său:
„Noaptea plânge într-una cu lacrimi pe obraz
şi dintre toţi câţi o iubeau,
nici unul n-o mai mângâie;
toţi prietenii i-au devenit duşmani...” 4

1
Osea 1,2.
2
Osea 2,8-11.
3
Ieremia 3,6.
4
Plângerile lui Ieremia 1,2.

187
 Femininul fiinţei

Dar, uitând ea pe Domnul ei,

„Eu nu te voi uita niciodată”, zice YHWH, prin gura
profetului Isaia, care continuă:
„Iată, te-am însemnat în palmele mâinilor Mele (…)
căci Mirele tău este Creatorul tău,
Domnul Oștirilor este numele Său!”1
Însemnată în palma Mâinilor Sale, ea atrage şi inima
dumnezeiască, îndrăgostită de ea şi, în mocirla sa, YHWH
caută să-şi aşeze rădăcinile Numelui său, să lucreze pământul
său din tenebrele infidelităţilor sale şi să o mângâie prin
lacrimile sale. Întru ea, cea mult iubită, vibrează propriile sale
adâncuri şi, în mâinile sale de humă, El aşază mâinile Sale
arzânde întru totul de focul Legământului lor. Legământ pe
care ea l-a uitat, însă El nu:
„De aceea, iată, Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi
vorbi inimii ei (…).
În ziua aceea ea mă va numi «Mirele meu» (…)
Şi te voi logodi cu Mine pe vecie
Şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă,
întru bunătate şi dragoste.
Şi te voi logodi Mie întru credincioşie,
ca să cunoşti că Eu sunt Domnul YHWH.”2

Chemată de El în pustiu, ea trebuie să fie pregătită să

audă Glasul Său! Rezistenţele sale sunt atât de mari şi cetăţile
sale atât de puternice! De şase ori arhanghelul Mihail, con-
ducătorul armatelor cereşti, a înconjurat-o fără ca să se clatine
ceva din certitudinile sale, din spaimele şi prostituţiile sale. La
cea de a şaptea înconjurare, Glasul dumnezeiesc răsună şi, în

1
Isaia 49,16; 54,5.
2
Osea 2,16-23.

188
 Prostituatele

sfârşit, „spărtura” apărută prin dărâmarea zidurilor sale

deschide trecerea spre noua fiinţă plină de EU SUNT.
Asemenea lui Pareț, născut din Tamara, şi poporului
evreu, din Rahab, fiecare fiinţă, chemată de Dumnezeu spre
răsăritul său, aude într-o zi acest Glas care o tulbură şi,
determinând căderea zidurilor sale, o cheamă la o nouă
naştere.

189
•

Capitolul VII

Maria şi femeile din Evanghelii

•

1. Maria

Firul roşu-stacojiu al Duhului Sfânt continuă să-şi

desfăşoare ţesătura sa asupra lui Israel, a cărui istorie, cuprinsă
în mod inevitabil în capcana iubirii dumnezeieşti, se între-
pătrunde cu ea. Această ţesătură străbătută de momente de
uimire şi de tandreţe, de trădări şi de spaime, de zbuciumuri şi
freamăte de aripi, de epopei războinice şi imne de iubire, se
desfăşoară până la poalele munţilor Galileii, în satul Nazaret,
unde îngerul Gabriel a fost trimis la Fecioara Maria. Icoanele
Bunei Vestiri scot în evidenţă acest fir roşu pe buzele îngerului
şi îl fac să danseze deasupra fecioarei. Duhul Sfânt o va umbri
pe această fecioară, aleasă din poporul Israel şi binecuvântată
între toate femeile, în care în mod neaşteptat „Dumnezeu va
face lucruri mari” pe care le-au prefigurat mandragorele
(Dudaim)1.
•

1
V. supra cap. IV, p. ...

193
 Femininul fiinţei

Dumnezeu face lucruri mari în cea care, devenind floare

a Pomului cunoaşterii, va dărui lumii rodul, de această dată,
după toată dreptatea. Ea a fost pregătită din zorii umanităţii,
trecând prin momentele de infidelitate şi de sfinţenie ale
strămoşilor săi, până la Ana şi Ioachim, părinţii săi.
Acest cuplu este steril, aşa cum ne încredinţează Iacob,
evanghelistul1. Copleşit de tristeţe, Ioachim se retrage în pustiu
şi acolo posteşte timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi,
nemâncând şi nebând nimic înainte ca Domnul să-l cerceteze.
Rugăciunea va fi singura lui hrană. În ceea ce o priveşte pe
Ana, soţia sa, aceasta își deplânge sterilitatea, dar şi văduvia
sa, crezând că soţul său este mort. Slujitoarea sa Iudita o do-
jeneşte şi o ajută să depăşească disperarea. Astfel, Ana se dez-
bracă de hainele de doliu, îşi spală capul şi se îmbracă în haine
de nuntă. Ea coboară în grădină şi se aşază la umbra unui
dafin. Ridicând ochii spre cer, ea observă un cuib de păsărele
în dafin.
„Cu ce s-ar putea asemăna soarta mea?”, suspină ea.
„Nici măcar cu a păsărilor cerului, care sunt rodnice înaintea
feţei Tale, Doamne! Vai! Cu ce s-ar putea asemăna soarta
mea? Nici măcar cu a animalelor necuvântătoare, care, şi ele,
sunt rodnice, Doamne. Vai! Vai!” şi Ana enumeră, astfel, toate
fericirile pământului, de care ea este lipsită. Rugăciunea sa
este arzătoare. Şi iată că un înger al Domnului apare şi-i
promite o posteritate despre care se va vorbi în tot pământul.
Ana, plină de bucurie, făgăduieşte atunci să dăruiască
Domnului copilul său. Îngerul o previne că Ioachim, soţul său,
a primit aceeaşi veste de sus şi că se îndreaptă acum spre ea…
Astfel, Ana concepe şi naşte o fiică, punându-i numele Maria.

1
Proto-evanghelia lui Iacob, citită în biserică în ziua sărbătorilor mariale.
Îmi iau aici îngăduința de a o rezuma.

194
 Maria şi femeile din Evanghelii

Când ea împlineşte trei ani, Ana şi Ioachim se hotărăsc

să-şi îndeplinească promisiunea şi o conduc pe Maria la
Templu. Preotul o priveşte, o îmbrăţişează şi o binecuvintează
zicând: „Domnul Dumnezeu a înălţat numele tău printre toate
generaţiile. Prin tine, în ziua hotărâtă, Domnul va arăta mân-
tuirea fiilor lui Israel.” Preotul o aşază pe treapta a treia a alta-
rului şi Domnul răspândeşte harul său peste ea. Picioarele ei
schiţează un dans şi toată casa lui Israel o iubeşte… Maria
rămâne în Templu până la vârsta de doisprezece ani. La
această vârstă este încredinţată, ca logodnică, lui Iosif, care o
ia în casa sa.
Într-o zi, preoţii hotărăsc să facă un voal pentru Templul
Domnului şi adună pe cele şapte fecioare din oraş pentru a
trage la sorţi pe cea care va urzi aurul, amiantul, inul, mătasea,
albastrul, stacojiul şi purpura veritabilă. Purpura veritabilă şi
stacojiul îi revin Mariei, care începe să urzească. Unele icoane
înfățișează sulul de purpură în mâinile Preacuratei. De fapt,
Maria continuă să ţese un voal şi mai preţios, care este „stofa”
mesianică ce o leagă de Tamara şi Rahab şi de toate femeile
din Israel…
În acel an (ea având 15 ani), în luna a şasea a anului,
într-o zi când iese pentru a scoate apă din fântână, Maria aude
un glas: „Bucură-te, cea plină de har!”, spune acest glas,
„Domnul este cu tine şi binecuvântată eşti tu între femei”.
Plină de spaimă, Maria intră în casă, lasă ulciorul, se aşază pe
scaun şi continuă să urzească purpura. Deodată, un înger stă în
picioare în faţa sa şi-i spune:
„Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea Stăpânului
tuturor. Tu vei zămisli pe Cuvântul Său.”
Aceste cuvinte creează confuzie în sufletul ei:
„– Voi zămisli eu, prin Domnul Dumnezeul cel viu şi voi
naşte ca orice femeie?

195
 Femininul fiinţei

– Nu, Marie, îi spune îngerul, căci puterea lui Dumnezeu te va

umbri. Şi copilul sfânt care se va naşte din tine se va numi
Fiul Celui Prea Înalt. Tu îi vei pune numele Iisus, căci el va
mântui pe poporul său de păcate.”
Atunci Maria îi spune:
„Iată, sunt slujitoarea Lui. Fie mie după cuvântul tău.”
Şi apoi îşi continuă lucrarea sa de purpură şi de stacojiu.
După aceea, Maria pleacă la Elisabeta, verişoara sa, care o
primeşte cu nerăbdare, spunându-i:
„Cum se face că Maica Domnului meu vine la mine? Căci,
iată, copilul, a tresăltat în pântecele meu şi te-a binecuvântat”.
Elisabeta, care era însărcinată de şase luni, îl va naşte pe
Ioan Botezătorul. Acesta, în pântecul mamei sale, întâlneşte, în
Maria, pe Cel pe care îl va numi mai târziu „mielul lui
Dumnezeu”1, căci el l-a „văzut” deja şi l-a numit în acea zi, în
luna a şasea a vieţii sale intrauterine.
În luna a şasea a oricărei vieţi intrauterine, când copilul
este conştient din punct de vedere anatomic şi fiziologic, un
nou suflu, izvorând din Numele său întemeietor, edifică atunci
în el, în ultimele trei luni ale sarcinii, partea cea mai subtilă a
fiinţei sale. Aceasta priveşte, aşa cum am mai spus, identitatea
iniţială pe care el o va avea în câmpia Șinear, după naşterea sa,
şi pe care el o va depăşi înaintea instanţei adevăratului „eu” al
interiorităţii sale, când Numele îl va chema la convertire, spre
răsăritul său.
Pentru Ioan Botezătorul, în această lună, a şasea, a vieţii
sale intrauterine, suflul care ţâşneşte din EU SUNT, în ger-
menele fiinţei sale, îl face să tresalte violent prin întâlnirea sa
neaşteptată cu EU SUNT, Cel prezent în pântecele Mariei,
•

1
Ioan 1,29.

196
 Maria şi femeile din Evanghelii

YHWH al unui Adam integral, cosmic – a căror strălucire şi

„atotposibil” este el însuşi. Întâlnire fulgurantă pe care copilul,
apoi adultul o vor păstra în amintire, cu atât mai mult cu cât el
este reprezentantul unei umanităţi care a ajuns în cea de a
şasea lună a maternităţii sale, în matricea cosmică ! Deci în
persoana lui Ioan Botezătorul şi în Adam-ul integral, pe care el
îl reprezintă, această întâlnire cu YHWH, în cea de a şasea
lună a maternităţii, este tulburătoare. Evenimentul pe care
Biserica îl sărbătoreşte sub denumirea de „Vizita la Elisabeta”
nu are sens real decât în această perspectivă. Cele două femei
reprezintă două matrice, una focul (Maria) şi cealaltă apa
(Elisabeta). Elisabeta îl naşte astfel pe cel despre care Iisus va
spune mai târziu că este „cel mai mare născut din femeie”1.
Maria îl naşte pe Iisus care este Fiul Omului şi Fiul lui
Dumnezeu. Iisus face o „spărtură” în ţesutul animal al uma-
nităţii, fiind aşezat într-o iesle şi încălzit de bou şi de asin, dar
şi alăptat de mama sa. Şi Maria, născută din acest ţesut animal
şi legată de el în mod inexorabil, ca orice fiinţă umană oricât
de evoluată ar fi, aparţine în acelaşi timp, mai mult decât toţi
acum, unei alte seminţii. Ea, care a trăit nouă ani în Templul
Domnului, nu s-a înălţat, oare, la dimensiunea lui Adam cel
originar care, înainte de exil, ca Icoană curată a Logosului,
este de seminţie dumnezeiască? Căci oricine este îndreptăţit să
se întrebe ce s-a petrecut în Templu, în timpul acestor ani de
tăcere şi de rugăciuni pe care ni-l descoperă apostolul Iacob.
Templul semnifică sanctuarul interior, fără de care el nu
înseamnă nimic. În acest sanctuar, care este matrice de foc
pentru orice fiinţă, Maria a trebuit să fie „curăţită de toată
zgura sa de plumb”. „Carnea” sa (Basar), prin puterea
iubitoare a duhului său, care aspiră după Duhul dumnezeiesc, a
trebuit să pregătească într-o manieră magnifică creşterea Fiului
•

1
Luca 7,28.

197
 Femininul fiinţei

(Bar). Toate fecioarele chemate să slujească la Templu lucrau

voalul altarului din culoarea care reflecta calitatea inimii lor.
Brodând purpura, Maria broda rochia sa nupţială şi-şi pregătea
întâlnirea cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Umbrită de El, pătrunsă de Sămânța Sa, Maria aduce pe
lume pe Cel care, în acest mister inefabil, este Fiul lui
Dumnezeu, dar şi Fiul Omului, căci în acest vas al alegerii,
acesta din urmă atinsese o asemenea treaptă a împlinirii încât
natura sa îndumnezeită devenise capabilă să participe la natura
dumnezeiască. Spaţiu al unirii tuturor contrastelor, Maria este,
prin Iisus, receptacol al antinomiei celei mai profunde, anti-
nomia celor două naturi radical transcendente una alteia, dar
care sunt unite în El, fără confuzie, şi distincte una de alta, fără
separare. În finitudinea sa, Maria aduce pe lume pe Cel care nu
are nici început şi nici sfârşit…
Aş dori să păstrez tăcere înaintea inefabilului sau cel
puţin să punctez un moment de linişte şi să îngenunchez
înainte de a continua studiul meu.

Umanitatea atinge în Maria cea mai înaltă treaptă a

împlinirii sale şi întreaga umanitate este chemată spre ea.
Femeile de care mă voi apropia imediat sunt, fie că ştiu sau nu,
pe această cale. Să nu o părăsim, totuşi, pe Maria. Ea are încă
multe lucruri să ne spună. Ea ne va deschide mai ales urechile
noastre pentru a ne vorbi despre maternitatea sa şi ne va
îndepărta ochelarii de cal pentru a ne învăţa să privim, aşa cum
ne spune Evanghelia, pe „Cuvântul (Logosul) întrupat”.
Fie spunem că Fiul Omului a devenit Cuvânt (Logos),
fie că Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat în Om,
acest dublu şi unic mister se împlineşte în Maria, în carnea sa,
care dobândeşte astfel o dimensiune cosmică, deoarece cel
(sau cea) care experiază relaţia cu Unul dobândeşte
dimensiunea universalităţii. Dar pentru lumea care trăieşte în

198
 Maria şi femeile din Evanghelii

dualitate, naşterea dumnezeiască se manifestă în această

„carne” interioară, iar trupul feciorelnic al Mariei, „carne şi
trup”, nu constituie în ea decât o singură realitate.
Cel care râde şi nu recunoaşte această naştere fecio-
relnică riscă să fie separat de Fiul, cum a fost separat Ismael de
Isaac, şi trimis ca şi el în pustiu. Dar cel care se bucură şi
cântă, împreună cu Maria, aleluia acestui mister – cel mai
mare dintre toate –, acela contemplă şi vede actualizarea, în
fiecare epocă, a planului veşnic al lui Dumnezeu prin Omul
teofor.
În această profunzime contemplată, Maria nu-şi asumă,
decât în mod secundar, calitatea de mamă biologică a unui
copil născut într-o iesle din Bethleem. Desigur, această
maternitate este o realitate, dar o realitate care, prin
concreteţea ei imediată, manifestă realitatea ontologică, unicul
Real absolut, care se coboară la măsura noastră, în spaţio-
temporalitatea noastră istorică, în care se vor împlini tainele
veşniciei. De aceea Iisus este alăptat de Maria, aşa cum am
spus, dar în mod deosebit, El este hrănit de Părintele său de
care, prin această putere, nu va înceta să asculte. El este
înconjurat de ea cu o mare tandreţe, o tandreţe pe care multe
dintre icoane o transmit inimilor noastre pentru ca şi noi să
participăm, în mod personal, la ea. El este, însă, înconjurat şi
de iubirea nesfârşită a Părintelui său, în Duhul Sfânt.
Acestă relaţie „maternală” cu Tatăl este firească pentru
Fiul lui Dumnezeu, dar ea este la fel de firească şi pentru Fiul
Omului al cărui singur Părinte este Dumnezeu. Fiul Omului,
ca rod al creşterii Icoanei ce întemeiază orice fiinţă, nu este
decât interior Omului. „Fiul femeii”, desemnat de Iisus în Ioan
Botezătorul, se naşte din unirea dintre bărbat şi femeie. Iisus
nu s-a născut aşa. În nici una din Evanghelii Hristos nu-și
numeşte mama Ima, „mamă”, ci ‘Ișah, „femeie”, chiar „soție”.
Textul biblic ne relatează că, la un moment dat, ucenicii îi

199
 Femininul fiinţei

spun lui Iisus: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt
afară şi Te caută.” El le răspunde:
„Cine este mama Mea şi fraţii Mei?”
Şi apoi, privind spre toţi, continuă:
„Voi sunteţi mama Mea şi fraţii Mei. Oricine face voia lui
Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama
Mea.”1
Ucenicii nu aveau atunci cu „fraţii” lui Iisus decât o re-
laţie exterioară. Ei nu-i înţelegeau dimensiunea sa interioară şi
din această cauză Iisus era neliniştit. Voi sunteţi cei care
trebuie să mă faceţi cunoscut lumii, vrea să le spună El. Voi
sunteţi astfel mama Mea şi fraţii Mei, în calitatea Mea de Fiu
al Omului. Maria m-a născut ca Logos, în persoana sa, pentru
ca Dumnezeu să facă o spărtură în lume, prin ea, şi să
deschidă umanităţii calea mutaţiilor sale şi a împlinirii sale
integrale. Dar vă revine vouă, acum, să asumaţi aceste mutaţii,
în fiecare din persoanele voastre, şi să mă faceţi cunoscut
lumii. Fiecare dintre voi este „Fecioara lui Israel care trebuie
să nască” în ’Ișah-Adamah a sa interioară. Şi voi sunteţi şi veţi
deveni fraţii mei întru Fiul Omului.
Acelaşi înţeles al maternităţii îl întâlnim în momentul
naşterii Mariei, când, ne spune apostolul Luca, „a născut pe
Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle”2.
Nimic mai tangibil şi mai tandru din punct de vedere uman
decât acest gest maternal, prezent la un prim nivel al realităţii.
Dar câte comentarii a trezit acest „Fiu Unul-Născut” din partea
celor care, şi ei, au rămas acolo, afară, şi poate râdeau la acest
prin nivel.

1
Marcu 3,32-35.
2
Luca 2,7.

200
 Maria şi femeile din Evanghelii

Apostolul Luca pătrunde însă în interiorul lucrurilor. El

îi vede pe cei care vor deveni „fraţi” ai lui Iisus, în sensul în
care Iisus însuşi a spus mai sus. El îi vede pe ceilalţi fii
numeroşi ce se vor naşte din Maria, Mireasa (’Ișah) cosmică,
născându-se fiecare din ’Ișah personală. Al doilea fiu nu
întârzie, de altfel, să se nască. El se afla la picioarele crucii
când, într-o ultimă suflare, Iisus îi spune mamei sale:
„Femeie, iată fiul tău”, arătându-l pe apostolul Ioan; apoi îi
spune lui Ioan, arătând spre Maria:
„Iată mama ta.”1
Ioan, fiul femeii, a devenit şi el fiul Omului.
Trebuie să precizăm că această expresie, „fiul femeii”,
folosită de Hristos, nu implică în niciun fel o descalificare a
femeii în sine. Când Biblia descrie o umanitate inconştientă, ca
cea din timpul lui Noe, o umanitate aflată în starea pură din
cea de a şasea zi, ne amintim că textul afirmă: „Atunci când
oamenii au început să se înmulţească pe pământ şi li s-au
născut fiice...”2 Textul nu menţionează „creşterea” Omului,
deşi Adam a primit formal porunca „de a creşte, de a se
înmulţi şi umple pământul” (uscatul, adică pământurile sale
interioare, ce trebuie cucerite)3. În starea sa de exil, Omul nu
aude această poruncă decât în orizontul exterior lui în care,
pentru a se înmulţi, aduce pe lume bărbaţi şi femei, adică o
umanitate feminină în care fiecare este un „fiu al femeii”. Fiii
acestei umanităţi nu săvârşesc o „lucrare bărbătească” în ei
înşişi. Ei nu ştiu ce înseamnă aceasta, chiar dacă ating o
anumită treaptă a desăvârşirii, în conformitate cu Legea. Noe,
înainte de a intra în arcă, Iov, înainte de a fi distrus în prima sa

1
Ioan 19,26-27.
2
Gen. 6, 1; v. supra și cap. I, p. ...
3
Gen. 1,28.

201
 Femininul fiinţei

condiţie, se aflau în această situaţie. Însuşi Ioan Botezătorul

este imaginea umanităţii colective, capabilă să atingă treapta
cea mai înaltă a desăvârşirii după Lege, dar el este „decapitat”.
„Până la Ioan, afirmă Hristos, aţi avut Legea şi profeţii. De
atunci, Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare,
pentru a intra în ea, trebuie să se străduiască cu putere.”1
Această strădanie, care necesită energii deosebite pentru
a fi susţinută, reprezintă lucrarea celui (sau celei) care vrea să
devină astfel fiu al Omului, căci din zorii celei de a şaptea zi,
intrând în comuniune cu EU SUNT prezent în fiinţa sa, dobân-
deşte adevărata dimensiune a Omului. Între Ioan Botezătorul,
omul trecutului, şi Ioan Evanghelistul, omul viitorului, se află
Iisus, Prezentul, EU SUNT.
Ioan Evanghelistul este imaginea umanităţii colective
care îşi aşază pe umerii săi un nou cap. Devenind fiul al
Omului, „el o ia pe Maria în casa sa”, precizează Evanghelia.
Împreună cu ea, el reprezintă imaginea Bisericii ca realitate
feminină în raport cu Hristos, care este Mirele ei. (Voi vorbi,
mai târziu, despre acest subiect atât de delicat, ţinând cont de
anumite sensibilităţi exacerbate – pe bună dreptate – ale
acestei realităţi feminine recuperate de realitatea masculină
care, sub multe aspecte, a redus-o doar la dimensiunea sa
biologică.)
Din perspectiva a tot ceea ce am spus mai sus, Maria ni
se descoperă în infinita frumuseţe a „Sfinţeniei” (Qedușah). Ea
a fost o femeie în sensul cel mai simplu al cuvântului, o mamă
atentă, câteodată neliniştită şi orientată spre „afară”, ea care era
aşezată atât de sigur în „lăuntru”, cugetând la „bucuriile” mari
pe care le săvârşea în ea Cel Atotputernic. În slăbiciunea sa se

1
Luca 16,16.

202
 Maria şi femeile din Evanghelii

precipită speranţa noastră, în tandreţea sa, mângâierea noastră.

Dar ea va merge până la sfinţenie.
Nu pot să finalizez această meditaţie despre Maria, căci
privirea mea aplecată spre ea, spre Maica lui Dumnezeu, își
are limitele propriei mele deschideri a inimii spre aceste taine,
iar Maria, în schimb, este fără limite. Ea recapitulează în
persoana sa pe toate celelalte femei ale Evangheliei, despre
care vom vorbi, ca şi pe toate celelalte femei ale Bibliei.

203
•

2. Samarineanca şi femeia adulteră

Privind firul roşu-stacojiu desfăşurându-se în linii

întrerupte, în istoria lui Israel şi, într-adevăr, structurând
această istorie, de-a lungul momentelor de prostituţie şi de
sfinţenie, nu sunt deloc surprinsă de faptul că Hristos ma-
nifestă o compasiune sau o predilecţie faţă de aceste femei de
moravuri uşoare a căror inimă nu a fost împietrită de zeiţa
„Lege”, de slujitorii şi slujitoarele sale prin judecăţile lor
lipsite de lacună şi de recurs.
„Da, vă spun vouă, afirmă Hristos, adresându-se oamenilor
religioşi şi bătrânilor timpului său, vameşii şi desfrânatele
merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.”1

1
Matei 21,31.

204
 Maria şi femeile din Evanghelii

Acestea din urmă, mai ales, au ştiut să recunoască în

Ioan Botezătorul precursorul lui Mesia, vestit de Scripturi,
lucru pe care nu l-au făcut oamenii „Legii”, deranjaţi de noua
paradigmă existenţială. Desfrânatele au în comun cu Ioan
Botezătorul un lucru, pe care-l împărtăşesc cu profetul, şi anume:
o „nebunie” sigură; o „nebunie” deviată de statutul lor de
„exilate” şi „nebunia” crucii, prezentă deja în glasul profetului.
Şi una, şi alta din aceste expresii ale iubirii, aşa cum am
văzut deja, au determinat distrugerea zidurilor de securitate
alienante şi deschiderea inimii spre o realitate cu totul diferită
şi locuită, astfel, de Dumnezeu. Şi astăzi, cel care este con-
siderat nebun este, adesea, mai apropiat de mistică, decât omul
de bună conştiinţă sau de cel care gândeşte „corect” relaţia sa
cu lumea, „reflectând doar la bunurile ei…”1.
Una dintre primele femei pe care Hristos le abordează în
Evanghelii este femeia samarineancă2. Ea nu este o prostituată
de profesie, dar a avut cinci bărbaţi şi bărbatul cu care trăieşte
acum nu este al său, îi precizează Iisus. Total în afara Legii, ea
este în plus samarineancă şi, ca atare, dispreţuită de elita lui
Israel. Totuşi, Iisus i se adresează ei cerându-i apă să bea. Ea
rămâne uimită de gestul pe care un evreu îl face faţă de ea şi
de faptul că un bărbat străin ca el citeşte în ea ca într-o carte
deschisă…
Da, Iisus vede relaţia dintre apele ei lăuntrice şi apele
mai profunde ale fiinţei. Ea încalcă Legea, desigur, dar ea este
fidelă unui lucru mai mare decât Legea; ea este fidelă faţă de
sine însăşi în autenticitatea iubirii atât de rar împărtăşită şi al
cărei izvor ea îl caută pentru a bea din el. Iisus este însetat şi
El şi-i cere apă să bea. El orientează inima femeii spre
adevăratul izvor. Apa pe care El i-o va da se va transforma în
•

1
Expresia lui Hervé Bazin, citată din memorie.
2
Ioan 4,7-26.

205
 Femininul fiinţei

ea într-un izvor ce va curge spre viaţa veşnică. Femeia rămâne

uimită. Cu siguranţă că Îl va urma pe Hristos.
Samarineanca este sora femeii adultere pe care cărturarii
şi fariseii o aduc la Hristos pentru a-l întreba cu privire la res-
pectarea Legii. Legea, în această împrejurare, prescria
uciderea cu pietre1. Ce crede El despre acest lucru? Iisus,
aplecat spre pământ, scrie cu degetul său în ţărână. În acest loc
este Legea, necesară Omului singuratic. Întrucât ei insistă,
Iisus se ridică. Omul verticalizat are, oare, o altă etică?

„Cel care este fără de păcat să arunce cel dintâi piatra”, le

spune El.

Şi toţi pleacă. Iisus rămâne singur cu femeia şi-i spune:

„Nici eu nu te condamn; pleacă, iar de acum înainte nu mai

păcătui.”

El, cel „fără de păcat”, nu este decât milostenie faţă de

cea pe care a văzut-o mai milostivă decât aceşti bărbaţi, total
străini faţă de femininul lor (’Ișah) interior. Ei dispreţuiesc
femeia şi, pentru a o înjosi, se ascund în spatele realităţii
imprescriptibile a Legii.

1
Ioan 8,3-11.

206
•

3. Fiica lui Iair şi femeia bolnavă

de pierderea sângelui

Femeia din Samaria, ca şi femeia adulteră sunt imaginea

reprezentativă a unei umanităţi bolnave, profund bolnave.
Şarpele nu mănâncă oare ţărâna sufletului său? Toate energiile
sale, care ar trebui să contribuie la ctitoria Numelui, sunt
risipite în exteriorul ei, ca şi cum ar fi aspirate de Duşmanul ce
le devorează. Acesta o conduce pe ea „la capătul respiraţiei”,
la epuizarea însăşi a seminţei dumnezeieşti întemeietoare,
adică la „moartea fiului văduvei”1.
Şi una, şi alta dintre aceste femei merg spre distrugere şi
nu sunt mai puţin aproape de moarte decât fiica mai-marelui
sinagogii, Iair2. Iair l-a rugat pe Iisus să vină la copilul său,
aflat în agonie, pentru a-şi pune mâinile peste el şi a-l vindeca.
•

1
V. supra cap. I, p. ....
2
Marcu 5,22.

207
 Femininul fiinţei

Iisus pleacă împreună cu el, dar în mulţimea ce îl urmează, o

femeie încearcă să se apropie de el. De doisprezece ani ea este
chinuită de hemoragii grave pe care nici o terapie nu a reuşit
să le vindece; ea a ajuns la capătul puterilor şi este acum
lipsită total de mijloacele financiare, întrucât a investit totul în
căutarea vindecării pe lângă medicii din afară.
În această vacuitate absolută, proiectată spre Nimicul
din lăuntru, ea este aproape de Numele său, aproape de Iisus –
Numele – şi ea se atinge de veşmântul său.
„Cine s-a atins de veşmântul meu”,
întreabă El, întorcându-se, conştient de puterea ce tocmai a
ieşit din El. Femeia îi spune adevărul.
„Fiica mea, credinţa ta te-a mântuit, fii vindecată de suferinţa
ta şi mergi în pace”,
îi spune Iisus, nu mai puţin conştient de „atingerea” interioară
care este „credinţa” (Amin-ul) acestei femei.
Iisus îşi continuă apoi călătoria spre fiica lui Iair. Când
ajunge aproape de ea, copila murise.
„Copila nu a murit, ci doarme”,
afirmă El, dar nimeni nu vrea să-l creadă dintre cei înlăcrimaţi
şi adunaţi acolo. Îndepărtându-se de vacarmul lamentărilor lor,
El ia cu sine pe cei trei apostoli, martori ai Schimbării la faţă,
pe Petru, Iacob şi Ioan, ca şi pe părinţii copilei, şi intră în
camera unde era aşezată. Iisus ia mâna copilei şi îi porunceşte:
Talitha Qum, care înseamnă: „Copilă, trezeşte-te!” Copila se
ridică şi începe să meargă. Ea are doisprezece ani.
Aceste două reflectări biblice, care se întrepătrund în
profunzimea lor, reprezintă o unitate. Copila de doisprezece
ani, fiica lui Iair, „fluviul”, reprezintă copilul fluviului de viaţă
ce se stinge, aşa cum se stinge viaţa prin fluviul său de sânge

208
 Maria şi femeile din Evanghelii

anarhic, începând cu vârsta de doisprezece ani, în organismul

femeii.
Pierderea de sânge este ritualizată lunar la orice femeie,
în limitele timpului procreaţiei. Ritualul nu mai are loc în afara
acestui timp, atunci când se realizează o creştere a sevei, în
primăvara arborelui uman, aşa cum se realizează creşterea
laptelui în momentul unei maternităţi. Maternitatea prezentă la
această vârstă jubiliară1 ca şi normele de creştere sunt total
interioare. Ea eliberează un flux de energii creatoare care
hrănesc copilul dumnezeiesc şi trezeşte o mare bucurie în
fiinţa astfel eliberată. Când acest flux este blocat, energiile se
întorc înapoi şi exprimă, în modalităţi diferite, la bărbat şi la
femeie, perversitatea lor.
La femeia din Evanghelie, hemoragiile înseamnă starea
de inconştienţă şi de infantilism ce s-a accentuat odată cu
vârsta! Dincolo de aceasta, ea reprezintă umanitatea aflată în
exil faţă de sine însăşi şi de Dumnezeul său, care se epuizează în
flecăreala Turnului Babel, în loc de a deveni „logos”,
constituindu-şi, astfel, senilitatea sa.
Copilul, în vârstă de doisprezece ani, este personificarea
acestui infantilism ce se opune, pe calea creşterii, maturizării
fiinţei, simbolizată prin numărul doisprezece (la doisprezece
ani Maria a părăsit Templul). Femeia-copil îşi pierde seva sa
prin sângele pierdut timp de doisprezece ani. Învierea copilei
reprezintă vindecarea femeii, a celei care, aflându-se într-o
situaţie limită a sărăciei şi a lipsei sale de ocrotire, redevine
copilul abandonat, dar conştient acum, în mâinile Părintelui
său, prin persoana lui Hristos. Ea a realizat, astfel, întoarcerea
spre răsăritul său.

1
Al cincizecilea an este anul jubiliar în Tradiţia ebraică. Vezi, de asemenea,
ceea ce voi spune mai departe despre această problemă, cap. X, pp. ...

209
 Femininul fiinţei

Copila este fiica lui Iair, mai marele sinagogii, conducă-

torul unei instituţii care, atunci când se instalează în pământul
exilului, se înstrăinează adesea de valorile ontologice. Ea se
goleşte de Iubirea dumnezeiască şi de tot fluviul de viaţă ce
izvorăşte din această Iubire, rănind şi împietrind, prin legea sa
sterilizantă, inimile! Copila reprezintă obiectivarea Fiului in-
terior care era mort în acest om.
Talitha Qum,
„Copilă, scoală-te!”
Orice bărbat (şi orice femeie) poate să înţeleagă că
aceste cuvinte sunt adresate lui însuşi, fiecare identificându-se
cu această copilă, sau cu „femeia gârbovă”, pe care Iisus o
verticalizează1, cu paraliticul, pe care-l face să meargă2, cu
surdul, pe care-l face să audă şi să vorbească3, cu orbul, căruia
îi redă vederea4 etc. Oricine ar fi ele, aceste fiinţe reprezintă
umanitatea bolnavă; o reprezintă pe „fiica şi fecioara lui
Israel” care moare pentru că nu poate să nască; o reprezintă pe
această soţie ce s-a dăruit soţului devorator şi care este distrusă
de prostituţiile sale, asemenea Mariei Magdalena, de care vom
vorbi în continuare.

1
Luca 13,10.
2
Marcu 2,3.
3
Marcu 7,32.
4
Matei 20,30.

210
•

4. Maria Magdalena, Marta şi Lazăr

Maria din Magdala este oare femeia „păcătoasă” care, în

Betania, în timpul unei cine, pe care Iisus a luat-o cu ucenicii
săi în casa lui Simon leprosul, a intrat în casă şi a început să
plângă la picioarele lui Iisus? Nimeni nu ştie sigur. Dar textul
continuă, arătând că această femeie, căreia primii trei
evanghelişti (Matei, Marcu, Luca) nu-i dau numele, plânge şi
udă cu lacrimile sale picioarele lui Iisus, le şterge cu părul ca-
pului ei şi toarnă peste ele un mir de mare preţ. Comesenii sunt
scandalizaţi de faptul că Iisus a lăsat să se apropie de El o
asemenea femeie care, în plus, a făcut risipă de o sumă
considerabilă.
Profund marcat de acest lucru, Iisus îi mustră cu tărie pe
aceşti contabili absurzi, opunând judecăţii lor nedrepte iubirea
nesfârşită care izvorăşte din această femeie şi îi motivează
gestul. El opune, de asemenea, – dar oare ei înţeleg acest
lucru? – calculelor lor mizerabile, de interes imediat, „clipa”

211
 Femininul fiinţei

trăită de ea în veşnicia lui EU SUNT, pe care ei nu au ştiut să-L

recunoască şi care nu are preţ. Este aceeaşi „clipă” în care
Maria Magdalena va îmbălsăma, cu acelaşi mir, trupul lui
Hristos.
„Adevărat vă spun vouă, adaugă Iisus, oriunde se va
propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi
ceea ce a făcut ea, spre pomenirea ei.”
Aceste cuvinte sunt consemnate de cei trei evanghelişti,
cu câteva variante1. Ioan este cel care, relatând acelaşi
eveniment2, afirmă că această femeie este Maria, sora Martei
şi a lui Lazăr, toţi trei locuind în Betania.
Totuşi, nimic nu ne permite să o confundăm pe Maria
cu Maria Magdalena pe care Iisus a eliberat-o de un „duh rău”3
şi care l-a urmat toată viaţa, fiind cea dintâi căreia i s-a arătat
Iisus după înviere.
Mi se va ierta, poate, faptul că am amintit de această tra-
diţie orală, populară, dar totuşi întemeiată, care pare a lega pe
Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, de Maria Magdalena ce a
venit cu atâta durere la picioarele lui Iisus pentru a fi eliberată
de demonul prostituţiei. Această simplificare faţă de eventuala
rigoare istorică nu schimbă nimic din sensul profund al dimen-
siunii feminine trăite de înfrăţirea dintre Maria, Marta şi Lazăr,
trei fiinţe pe care Iisus le-a iubit şi asupra cărora aş vrea acum
să meditez.
Toţi trei reprezintă un unic simbol al umanităţii, în cali-
tatea sa de mireasă, de fecioară a lui Israel, ce trebuia să nască
pe Fiul lui Dumnezeu. Umanitatea se înalţă, într-adevăr, la
calitatea de Mireasă (’Ișah) a lui Dumnezeu în măsura în care

1
Matei 26,6; Marcu 14,2; Luca 7,36.
2
Ioan 12,1.
3
Luca 8,2.

212
 Maria şi femeile din Evanghelii

primeşte în ea pe Fiul dumnezeiesc. Să ne amintim că Sfântul

Apostol Pavel spune:
„Mireasa (’Ișah) este slava Mirelui şi Mirele este slava lui
Dumnezeu.”1
Aşa cum am văzut, Omul (umanitatea), icoană a lui
Dumnezeu este feminin în raport cu El. El este Mireasa (’Ișah)
Sa şi devine Mireasă în măsura în care, ca într-o oglindă, îşi
asumă, printr-o lucrare bărbătească, cununiile sale cu propria
sa mireasă (’Ișah) interioară. Acest lucru este adevărat pentru
fiecare fiinţă umană, fie că este bărbat, fie că este femeie. De
aceea, prezenţa lui Lazăr, în calitate de mireasă a lui
Dumnezeu, la fel de surprinzătoare cum era cea a lui Lot
pentru Avraam, este la fel de reală. Lot era „cel învăluit”,
Lazăr este (’Eli‘Ezer) „ajutorul lui Dumnezeu”. Să ne amintim
că acest cuvânt, „ajutor (‘Ezer), este cel pe care-l foloseşte
Dumnezeu atunci când, constatând sterilitatea lui Adam,
întrucât acesta era separat de sine însuşi, hotărăşte:
„Să-i facem un ajutor, capabil de a fi faţă în faţă”2,
sau, mai precis, pentru ca el să poată comunica cu sine însuşi.
Acest „vis-à-vis” (faţă către faţă), acest „altul” cu care
Adam va putea comunica este „partea” încă necunoscută din el
cu care el se confunda până atunci, şi de care Dumnezeu îl
diferenţiază. Această parte este polul R‘a, polul „neîmplinit” al
Pomului cunoaşterii, care este Adam. Fiind un alt aspect al
„mamei” Adamah, această parte, numită ’Ișah, în calitatea sa
de mireasă, este „ajutorul” lui Adam. Dar nu este exclus, de
asemenea, să vedem în acest verset faptul că Adam, intrând în
acest proces de diferenţiere, în vederea cununiilor sale inte-
•

1
1Cor. 11,7.
2
Gen. 2,18; v. supra cap. I, p. ...

213
 Femininul fiinţei

rioare, intră, în acelaşi timp, şi în procesul verticalizării, în ve-

derea cununiilor sale cu Dumnezeu. Am putea parafraza pe
Sfântul Apostol Pavel spunând că, dacă ’Ișah este „ajutorul”-
mireasă al Omului, Omul este „ajutorul”-mireasă al lui
Dumnezeu. Numele ’Eli‘Ezer nu se revelează deci ca fiind
ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă Omului, ci „ajutorul” pe
care Omul îl reprezintă pentru Dumnezeu. În Dumnezeu, toate
conceptele noastre se inversează. În ideogramele literelor care
compun cuvântul ‘Ezer suntem îndreptăţiţi să vedem acest pol
neîmplinit R‘a, care străbate „sabia bărbătească” (litera zain).
‘Ezer este, pe de altă parte, anagrama cuvântului zer‘a,
„sămânţă”1.
Acest ajutor-mireasă este pătruns de Sămânţa dumne-
zeiască, ce îi este temei. Iată de ce Lazăr (’Eli‘Ezer), prin
vocaţia numelui său, este ajutorul lui Dumnezeu, adică mi-
reasa lui Dumnezeu. Dar Lazăr nu a făcut să crească sămânţa
sa. În el, „fiul văduvei”, ca şi văduva însăşi mor. Mireasa lui
Dumnezeu nu mai există şi este aşezată în mormânt. „Doamne,
dacă tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”, strigă Marta,
venind în întâmpinarea lui Iisus. Ea plânge şi este disperată.
Iisus nu a venit destul de repede la prietenul său bolnav şi
acum este prea târziu2.
Atunci când a aflat de boala lui Lazăr, Iisus a spus acest
lucru neînţeles:
„Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu se va slăvi prin ea.”
Nu este oare corect să înţelegem cuvântul „slavă” în
sensul în care tocmai l-am arătat şi în legătură cu cuvântul
„ajutor” ‘Ezer, ajutorul lui Dumnezeu ’Eli ‘Ezer? Boala de
•

1
V. supra cap. I, p. ...
2
Ioan 11,1-44.

214
 Maria şi femeile din Evanghelii

care este vorba aici este cea a sterilităţii, prezentă în această

nefericită lume a exilului, care a cauzat moartea celui ce ar fi
trebuit să fie slava lui Dumnezeu!
„Dacă tu ai fi fost aici, Doamne, fratele meu nu ar fi murit!”
Dacă Lazăr s-ar fi regăsit pe sine însuşi, printr-o creştere
a seminţei sale, legată de EU SUNT, este adevărat că nu ar fi
murit. Acum este prea târziu, gândeşte Marta. „Nu, el doarme
numai şi eu îl voi scula” afirmă Iisus, vorbind aici aşa cum a
vorbit şi lângă fiica lui Iair.
Înţelegem de aici că moartea trupului fizic este se-
cundară în raport cu cea a sufletului. Ea intervine în cursul
procesului de epuizare a trupului sau, la celălalt pol, în duhul
împlinirii, a cărui intensitate nu mai poate fi suportată de
trupul fizic. În acest sens, orice fiinţă sterilă şi inconştientă de
sterilitatea sa este ca şi moartă. În realitate, ea se află într-o
stare de ne-trezvie (amintim că, în limba ebraică, „trupul” nu
este viu decât legat de „carne”, altfel nu este decât un
„cadavru”).
Moartea lui Lazăr semnifică această ne-trezvie distru-
gătoare, pe care Iisus o deplânge. El a lăcrimat şi pentru
Ierusalim, oraşul sfânt prostituat. În aceste situaţii, El se iden-
tifică cu Mirele „care suspină cu duhul şi lăcrimează”
privindu-şi mireasa adulteră. Dacă aparent El soseşte prea
târziu la prietenul său Lazăr, Marta este totuşi sigură că
Dumnezeu îi va dărui tot ceea ce El va cere!
„– Fratele tău va învia, îi spune Iisus.
– Da, răspunde ea, ştiu că va învia în ziua cea de apoi, după
cum mărturisesc Scripturile. Dar Iisus precizează:
– Eu sunt Învierea! Cel care crede în mine va trăi, chiar dacă a
murit. Şi orice om care trăieşte şi crede în mine nu va muri
niciodată. Crezi tu acest lucru?”

215
 Femininul fiinţei

Da, Marta crede şi afirmă că „Iisus este Hristos, Fiul lui

Dumnezeu”. Realitate care transcende toate realităţile, „piatra
unghiulară” pe care Petru a mărturisit-o şi pe care Iisus a înte-
meiat Biserica, obiectivând răsăritul colectiv. Marta nu ştie
însă nimic despre aceste taine. Ea nu conştientizează faptul că
Iisus este din veşnicie Cel înviat, dar mărturisirea sa de
credinţă o introduce pe calea inimii în timpul dumnezeiesc
unde, în mod neaşteptat, ea are acces la mister.
Tulburată, Marta pleacă în grabă să o caute pe Maria,
sora sa, care, aflând de sosirea lui Iisus, se grăbeşte să-l
întîmpine la mormânt.
„Doamne, spune la rândul său Maria, dacă ai fi fost aici,
fratele meu nu ar fi murit!”
Dacă El ar fi fost prezent în inima lui Lazăr, în inima
fiecăreia dintre ele, dacă umanitatea s-ar fi convertit spre ră-
săritul său, lumea nu ar fi fost răvăşită de atâtea suferinţe!
Iisus suspină din nou cu duhul şi porunceşte să fie ridicată
piatra de pe mormânt. Marta se teme de mirosul greu al
trupului, aşezat în mormânt de patru zile.
„Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?” îi spune Iisus care, odată înlăturată piatra, strigă
cu glas puternic:
„Lazăre, vino afară!”
Şi mortul a ieşit din mormânt, cu mâinile şi picioarele
legate şi cu faţa înfăşurată într-o năframă. Iisus a spus atunci:
„Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”
Cel viu, de care Avraam a ascultat, l-a dezlegat pe Isaac.
Prin El, în momentul istoric al morţii şi învierii Sale,
Barabbas, „fiul Tatălui”, va fi dezlegat. Prin El, Lazăr,
„ajutorul lui Dumnezeu” şi slava Sa, este dezlegat. Şi orice
fiinţă umană care respiră în duhul Său este, de asemenea,

216
 Maria şi femeile din Evanghelii

dezlegată de legăturile paralizante şi orbitoare ce o ţin moartă

în mormânt. Întru El, împreună cu Lazăr, noi toţi suntem
Mireasa Sa înviată.

Marta este activă, adică devotată. Ea se grăbeşte „să

facă ospăţ mare”. Numele său, de origine aramaică fără
îndoială1, înseamnă „stăpână”. Ea este stăpâna casei şi, în
această calitate, ea primeşte oaspeţii. Foarte conştientă de res-
ponsabilităţile sale, ea doreşte ca şi sora sa Maria să participe
şi să-şi asume aceste responsabilităţi. Dar atunci când Maria,
ne spune evanghelistul Luca2, consemnând o vizită precedentă
a lui Iisus la prietenii săi din Betania, „se aşază la picioarele
lui Iisus pentru a-i asculta cuvântul”, Marta se supără. Iisus
însă îi spune:
„Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe, dar un singur
lucru este necesar. Maria, însă, şi-a ales partea cea bună care
nu se va lua de la ea.”
În perspectiva simbolului umanităţii-mireasă, reprezen-
tată de triada din Betania, Marta se remarcă prin fidelitatea sa.
Dar este vorba de o fidelitate faţă de datoriile inerente lumii
exterioare din pământul exilului. Marta este „mireasa” cea
după Lege. Este uşor să ne-o imaginăm căsătorită şi plină de
grijă în „îndeplinirea datoriei sale conjugale”, dar inconştientă
de faptul că aceeaşi grijă trebuie să o poarte faţă de căminul
focului său, de căminul său interior! Până la moartea fratelui
său, iubirea era absentă în sufletul ei. Ea nu vede în Iisus decât
un oaspete deosebit pe care trebuie să-l slujească, iar ochii săi
rămân orbi la calitatea acestui oaspete.

1
Dictionnaire des noms propres de la Bible, Cerf/Desclée de Brouwer, p. 246.
2
Luca 10,38-42.

217
 Femininul fiinţei

Marta trebuie să treacă prin mutaţiile vieţii. Numele său

ne aminteşte de „amărăciunea” (Marah) pe care ea o trăieşte,
de altfel, atunci când evenimentele nu se supun schemelor sale
logice şi stereotipe, şi de „moartea” (rădăcina MeT) care pare a
fi necesară pentru destrămarea mijloacelor sale securizante.
Moartea lui Lazăr include şi moartea Martei. Şi dacă ochii săi
nu pătrund încă în experierea Celui Înviat, inima sa o presimte.
Fidelitatea sa faţă de Lege a pregătit-o şi nu a blocat-o pentru
această experienţă.

Maria, numită „din Magdala”, a ales partea cea bună. O

vedem la picioarele lui Iisus, ascultându-l, iubindu-l! Ea este
întru Nume, în duhul Numelui. Acesta este singurul spaţiu în
care respiraţia devine amplă, imensă, îmbrăţişând toate lumile
posibile pe care ea credea, altădată, că le cuprinde în sălbatica
sa libertate. Dar acestea s-au risipit în mod neaşteptat, ca
balonul unui copil, pe care o mână l-a spart. Maria Magdalena
nu a cunoscut datoria; ea nu s-a îngrijit niciodată de Lege. În
inima câmpiei Șinear, în ţinutul Babel, ea şi-a construit
„turnul” său (Magdala vine de la Migdal „Turnul”), turn al
seducţiei, atrăgând spre ea, prin lipsa de măsură a plăcerii şi
prin iluzia unui sens al vieţii dat de ea, pe toţi cei frustraţi de
iubire. Ea şi-a ctitorit, cum a putut, un „eu” refractar în mod
radical la sclaviile unei bune reputaţii, la prostituţiile pe care le
implică starea de „bună conştiinţă”, şi la supunerea necon-
diţionată faţă de orice altă autoritate decât conştiinţa sa. O
libertate ameţitoare ca aceasta se confruntă cu stăpânul
implacabil al exigenţelor trupului-cadavru. Acest trup-cadavru
este cel care într-o zi are ultimul cuvânt. Fie că se prăbuşeşte
în orizontul morţii, fie că, în mijlocul orgasmului, el atinge o
rază de lumină spre care se întoarce şi, printr-o îmbrăţişare
neaşteptată a cărnii, în lumina frumuseţii sale primare, revine
la viaţă. De acolo de unde îşi aduna plăcerea sa, la nivelul

218
 Maria şi femeile din Evanghelii

pământului, iată-l înălţându-se ca o ofrandă, într-o dorinţă

nebună, exotică, incomunicabilă. Şi turnul se prăbuşeşte…
Maria din Magdala, revine în Betania, pe urmele Celui
în care ea a recunoscut raza de lumină. Între El şi ea se con-
turează o prăpastie adâncă şi noroioasă, plină de dezmăţ şi de
lux, având dimensiunea abisului şi atrăgând-o într-un vârtej
irezistibil. Ea se prăbuşeşte şi se abandonează lui, plină de
lacrimi, lovită de demonii săi din toate părţile şi, deodată, se
trezeşte la picioarele Celui pe care nu credea că-l poate atinge.
El este acolo, în torentul pocăinţei sale, aşezând mâna Sa bine-
cuvântândă pe eşarfa necurată a capului său şi învăluind-o,
puţin câte puţin, într-o tandreţe pe care niciunul din iubiţii săi
nu au ştiut să i-o dăruiască, o tandreţe a unei alte iubiri…
Această iubire nu îi este, totuşi, cu totul străină pentru că ea a
dorit-o dintotdeauna şi a sperat ca într-o zi să se poată odihni
în orizontul unei adevărate comuniuni. Ea a dorit din toată
inima acest lucru!
Şi iată că, dincolo de tot ce se poate înţelege, Iisus este
acolo! În mijlocul lacrimilor sale, inima sa cântă. Cu buzele
sale prin care trece, se înţelege, firul stacojiu, ea sărută
picioarele Domnului său şi din inima sa zdrobită curge mirul
ca un firicel discret de bucurie neaşteptată. Acest balsam nu
are preţ. El reprezintă o ungere de pace care înmiresmează cu
un miros delicat toată încăperea, transformată în sanctuar al
învierii, după mirosul greu al mormântului; el este premisa
balsamului cu care femeile purtătoare de mir vor merge la
mormântul lui Hristos pentru a înmiresma trupul Celui Prea
Iubit. Şi, ca în dimineaţa acelei zile de Paşti, ea este strigată pe
nume: Marie! Dumnezeiescul grădinar a făcut să înflorească
din nou grădina Edenului, grădina bucuriilor, punând capăt,
astfel, zilelor pline de amărăciune. Ea nu îl va mai părăsi. „Ea
a ales partea cea mai bună care nu se va lua de la ea!”

219
 Femininul fiinţei

Maria! Înainte de a fi „din Magdala”, ea este Maria,

Miryam, nume pe care ea îl împărtăşeşte împreună cu atâtea
femei din Biblie şi Evanghelii. Numele acesta poate să conţină
în el şi ideea de „amărăciune” (Mara), dar el este mai ales
numele „apelor” (Maim) pătrunse de Yod, „principiul” întregii
vieţi (litera reș). Apele vor fi sterile şi amare sau vor fi izvor
de viaţă, după ceea ce va face din ele femeia care poartă acest
nume. Maria din Magdala se cufundă în amărăciune, adică în
tristeţea păcatului său. Aruncată la nivelul cel mai de jos al
turnului său din Babel, ea îi distruge temeliile ce îi mascau
„principiul” (Yod) fiinţei sale şi, prin lacrimile sale, ea îşi
purifică apele.
Aşa cum toiagul aruncat de Moise în apele amare din
Mara, la ieşirea din Egipt, le-a îndulcit1, la fel şi privirea
dumnezeiască, orientată acum spre Maria Magdalena, în
extrema sa prostituţie, a eliberat izvoarele fiinţei sale dornice
de sfinţenie. Ea se uneşte, astfel, cu toate celelalte femei care-l
însoţesc pe Iisus şi pe mama sa, ce poartă acelaşi nume de
Maria.
Ce cunună admirabilă formează în jurul Maicii
Domnului aceste femei, o cunună dăruită „Soarelui dreptăţii”!
Ele pleacă şi se întorc, apoi se opresc pentru a-L asculta, a-L
contempla, precum Marta şi Maria. Ele slujesc şi însoţesc pe
Omul durerii, sunt prezente lângă El atunci când toţi apostolii
s-au risipit pe calea Golgotei. Iubirea lor este viscerală,
„matricială”, având curaj în faţa pericolului, cunoscând
intimitatea morţii şi răspândind parfumul vieţii. Balsamul
aromatic, care umple palmele mâinilor lor şi pe care ele îl
destinau înmormântării, uneşte în mod neaşteptat bucuria lor
de razele slavei Celui înviat!

1
Ex. 15,22-25.

220
 Maria şi femeile din Evanghelii

Maria Magdalena, în armonia zorilor acelei zile de

Paşti, o reprezintă pe ’Ișah, Mireasă dăruită din nou Mirelui
dumnezeiesc. Iisus lăcrimase pentru ea – pentru Lazăr – şi ştia
că nu o va salva decât mergând până în adâncul infernului şi
eliberând-o de cel care a sedus-o şi violat-o. El a coborât acolo
unde s-a organizat sclavia sa, acolo unde Duşmanul o ţinea în
cătuşele sale de bronz şi de neclintit pe prea iubita sa. El a sfă-
râmat cătuşele, a redus Duşmanul doar la rolul său de
Adversar şi a readus în mâinile sale mireasa sa.
’Ișah! Femeie! îi spune El, primul cuvânt al Celui Înviat
în orizontul acestor regăsiri neaşteptate. Apoi El o strigă pe
nume: „Marie!” Aceasta nu este totuşi cea „cu totul curată”.
Aceasta din urmă a participat la infernul prin care a trecut Fiul
Său.
„Sabia va străpunge inima ta.”1
îi spusese bătrânul Simeon, profeţind despre ea şi despre
copilul care tocmai se născuse din pântecele său. Maria, Maica
Domnului, trăieşte taina oricărui lucru în interioritatea
persoanei sale şi în intimă apropiere de EU SUNT. Ea reprezintă
întreaga umanitate (’Ișah în dimensiunea sa cosmică),
purificată de la ieşirea sa din templu, împlinită prin
maternitatea sa, purtată până la Golgota, transfigurată prin
înviere. Maria, Maica Domnului, reprezintă frumuseţea de-
plină a umanităţii.
Maria Magdalena reprezintă umanitatea abia trezită la
conştiinţa de „EU SUNT pe cale de a fi”, uimită de faptul că
este strigată pe nume, că este iubită, în sfârşit, iubită! Ea, de
asemenea, va trebui să cunoască experienţa Sabiei, să bea
paharul împreună cu apostolii şi cu orice fiinţă umană unită cu
EU SUNT, paharul pe care l-a băut Cel răstignit. Ea va trebui să
•

1
Luca 2,35.

221
 Femininul fiinţei

fie botezată cu botezul Său în matricea Căpăţânii1. Dar pentru

moment, ea nu este decât Lia în faţa Rahelei, femeia cu ochii
încă bolnavi în faţa celei „preacurate”.

1
Cf. S. du C., pp. 399-400.

222
•

Capitolul VIII

Maria şi Biserica
•

1. Maria

Maria, cea prea curată, reprezintă frumuseţea. Ea întru-

pează cel mai profund mister al femininului. În acest mister, ea
este tăcerea. Cea care manifestă în lume Cuvântul (Logosul)
este tăcere, o tăcere care nu maschează lupta neîncetată cu
Adversarul, dar care o învăluie în taină.
Templul, într-o primă etapă, a fost spaţiul său de luptă şi
lupta continuă în sanctuarul inimii. Este lupta războinică a
celui care, în Iudita, a tăiat capul monstrului, este lupta
chenotică a unei noi Estere şi lupta iubitoare a Rahelei. Maria
este ascultătoarea Logosului, acceptare a Cuvântului său.
„Facă-se voia Ta.”


V. supra p. ...

225
 Femininul fiinţei

La Cana din Galileia1, unde se strică bucuria căsătoriei

banalizate în obişnuinţă, roasă de neîncredere, acoperită de
gheare camuflate, Maria este prezentă şi atentă, punând un
diagnostic rapid:
„Ei nu mai au vin.”
Ar trebui un vin nou pe care doar convertirea celor doi
soţi spre răsăritul fiinţei lor le-ar ajuta să-l afle. Dar pot ei să
facă acest lucru? Istoric vorbind, ceasul în care Iisus va elibera
pe Barabbas (Fiul Tatălui), încă prizonier în Om, nu sosise.
Maria ştie în inima sa că fiecare din „clipele” ceasurilor
Istoriei este plină de veşnicie, plină de actualitatea strălu-
citoare a ceea ce va urma. Barabbas este deja dezlegat,
eliberat:
„Faceţi tot ceea ce vă va spune”,
le cere ea slujitorilor, care pătrund astfel în această fisură a
realului săpată de Cruce pentru cei care ştiu să vadă. La
porunca lui Iisus, ei aduc şase vase pline cu apă – apa
inconştienţei – şi Iisus, fiind cel de al şaptelea vas, printr-o
răsturnare sabatică, preface apa în vin. Vinul nou este vinul
unei noi iubiri izvorâtă din izvoarele Iubirii dumnezeieşti,
străină de calculele egoului şi de asigurările sale, ca şi de buna
conştiinţă a celor ireproşabili, dar uimită de „celălalt” şi plină
de un soare sub care maestrul Eclesiastului nu mai putea să
spună decât: „nimic nu este nou”, căci totul este nou, totul este
eliberator!2
La Cana, cuvintele „faceţi tot ce vă va spune” au
schimbat în mod radical lucrarea ucigătoare a lui Cain. Cain şi
Cana au aceeaşi rădăcină ebraică, semnificând „dobândire”.
•

1
Ioan 2.
2
Eccl. 1,9.

226
 Maria şi Biserica

Cain, primul om al exilului după Adam, crede că a

dobândit pe Yod (YHWH), pe care el îl strânge cu ghearele, în
numele său, şi cu o voinţă de putere, a cărui fundament este
frica de altul. La Cana, cununia care s-a celebrat ne trimite cu
gândul la cununia interioară necesară pentru a dobândi Sfântul
Nume şi a ne uni cu El. Cain face să curgă sângele fratelui său.
Cana oferă beţia încântătoare care izvorăşte din „celălalt”.
Yod-ul lui Cain devine sabie a morţii, cuvânt care ucide.
Ascultarea Mariei ctitoreşte Sabia în fiecare dintre cei doi soţi
şi face simţită prezenţa Logosului care dă viaţă, prin dorinţa
unuia pentru altul şi a amândurora pentru Dumnezeul lor.
Orice căsătorie se desfăşoară în orizontul bucuriei efe-
mere a primului vin sau în încântarea transparentă a celui de al
doilea, care dobândeşte atunci gustul veşniciei. Maria, pătrunsă
de iubirea dumnezeiască, deţine taina căsătoriei, taina iubirii pe
care Iubirea dumnezeiască a înălţat-o în ea la cea mai înaltă
treaptă a realizării sale. Fără îndoială, ea nu a cunoscut iubirea
bărbătească în nimicnicia sa, în „nimicul” unui extaz, parti-
cipând la ultimul dar al lui Dumnezeu făcut Creaţiei. Fără
îndoială, ea nu s-a cufundat în grohotişul incendiar al iubirii
umane, dar cu siguranţă s-a înălţat prin îmbrăţişarea focului
Duhului Sfânt, asemenea unui „rug aprins care arde dar nu se
mistuie”1, asemenea Șulamitei strălucitoare din Cântarea Cântă-
rilor, „când ea se prinde în dansul oştirilor lui Dumnezeu, fru-
moasă ca Tirțah, graţioasă ca Ierusalimul, puternică asemenea
armatelor desfăşurate!”2.
Nimeni nu poate spune prin cuvinte, ci numai prin
esenţa lor, ca într-un imn al Logosului dumnezeiesc, ceea ce se
presimte din dorinţa care depăşeşte orice dorinţă.

1
Ex. 3,2.
2
Cântarea Cântărilor 6,4; 7,1.

227
 Femininul fiinţei

Ardoarea sa se ipostaziază în ardoarea pe care noi o

putem cunoaşte din orice iubire adevărată. Aceasta se înalță
din miracolul unui har infinit, dar ardoarea dorinţei nebune
după Dumnezeu este mai presus de aceasta, învăluită în tăcere.
Cu câtă discreţie, Maria încredinţează uimirea sa fără nume
verişoarei sale, Elisabeta:
„Măreşte sufletul meu pe Domnul!
Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
căci mi-a făcut mie mărire, Cel care este Prea Înalt (…)”1
„Mi-a făcut mărire!” Maria este singura care cuprinde
totalitatea misterului Omului, dar totuşi cuvântul „totalitate” se
poate aplica la realitatea care a făcut o „spărtură”, o „breşă” în
natura umană şi care, totuşi, o întemeiază, depăşind-o, în
acelaşi timp, într-un mod infinit.
Ea ne invită la tăcere pentru a primi Cuvântul şi a-l
gusta, a-l simţi, a-l pipăi în vidul experienţei mute. Sufletul său
se îndrăgosteşte de sufletul nostru şi îl învăluie pentru a-l
conduce spre cuptorul focului dumnezeiesc, apoi spre Mirele
său. Ea este, prin harul Duhului Sfânt, puterea germinală a
sufletelor noastre devastate, puterea capabilă să ne conducă
spre convertirea fundamentală şi să ne însoţească până în
camera de nuntă.
Ea are puterea născătoare şi unificatoare, ea a participat
la ceea ce s-a întâmplat în templu şi pe Golgota şi în aceasta
constă dubla sa maternitate. Ea este reprezentată deja de Arca
în care Noe, întorcându-se din potopul din Șinear, şi-a
construit templul său interior şi şi-a asumat naşterile sale
succesive. Duhul Sfânt era lucrător acolo, în „pântecele” său,
dacă pot spune aşa, manifestându-se ca un porumbel pentru a-l
însoţi pe Noe în cununiile sale cu ’Ișah, pentru a-l conduce
•

1
Luca 1,47-49.

228
 Maria şi Biserica

spre lumină, şi acest lucru se va întâmpla de fiecare dată când

va fi necesar, până ce „totul se va împlini”. Noe, ieşind din
arcă, se naşte în dimensiunea de Fiu. El cunoaşte „beţia”
Duhului Sfânt, nebunia Sfântului Nume şi, în această totală
goliciune, el intră în cort.
Maria este şi ea în cort, ultima matrice în care sunt cele-
brate cununiile tainice ale patriarhului cu Dumnezeul său.
Pomul cunoaşterii al cărui fruct devine Noe, Pomul
vieţii acum, aceşti doi pomi neavând decât o singură sevă al
cărei receptacol este Maria. Ea este matricea de apă pentru
evrei, în Egipt, matricea de foc, în pustiu, şi Pământul
făgăduinţei pentru poporul lui Dumnezeu. Ea este Arca
Legământului, este ieslea pe care o reprezenta Rebeca şi
foișorul pe care-l vestea Rahela. Prin înălţarea sa deasupra
tuturor puterilor cereşti, Maria este Ierusalimul ceresc.
„Mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare
decât Serafimii”,
mai înaltă decât toate Energiile create, adunându-le pe toate,
ea este Împărăteasa care a fost condusă în Cămara Împăratului.
Arcă a Legământului, ea devine Mireasă a lui
Dumnezeu, încununată de Duhul lui Dumnezeu.
Liturghia creştină din cincisprezece august, care-i sărbă-
toreşte adormirea, laudă „pe fecioara cea cu totul plină de
lumină, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele; ea iese din
pustiul acoperit de ţesături bogate, împodobită cu aur din Ofir,
sprijinită pe Prea Iubitul său…”. Nici un cuvânt uman nu o
poate descrie pe cea pe care o răpire dumnezeiască o conduce
într-un alt orizont existenţial şi care totuşi rămâne, prin mater-
nitatea sa, atât de aproape de Om, deschisă total nenorocirii
sale (provocată de răpirea satanică pe care Omul o suportă în
fiecare zi şi care îl ucide încă, până la moarte).
Maria cea cerească este prefigurată şi de Rahela, pe
marginea drumului ce duce de la Bethleem la Ierusalim, în
229
 Femininul fiinţei

câmpia Șinear. Să ne amintim de ceea ce profetul Ieremia

spune în acest sens:
„Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahela îşi
plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru că nu mai
sunt!”1
Maria plânge împreună cu ea, în ziua masacrului
poruncit de Irod, împlinitorul inconştient al legii conform
căreia copilul, ai cărui părinţi nu au dat naştere fiului interior,
moare!2
Maria îi plânge pe copiii săi surzi la glasul dumnezeiesc,
orbi faţă de spărtura incandescentă a Istoriei, faţă de purpura
Duhului Sfânt care se desface peste ea. Ea îi plânge pe cei care
se ucid între ei, prin trupurile lor cadavre, incapabile de iubire;
ea deplânge sufletul lor care refuză îmbrăţişarea Sa şi, în mod
deosebit, ea deplânge pe cei a căror vocaţie sacerdotală este
aceea de a-l mărturisi pe Fiul Omului şi care, după ce au
edificat puterea lor, ca o compensare a puterii lor interioare pe
care au ignorat-o, au nimicit iubirea. Aceştia, împreună cu toţi
şi mai mult decât toţi, sunt responsabili de masacrele care
continuă, de Bisericile care se exclud şi se destramă, şi de
atâtea văduvii în a căror inimă ei ucid Fiii! Împreună cu
Rahela, Maria plânge pe „fiii săi care nu mai sunt”, căci
suferinţa este mare în tenebrele lui Șinear.
Dar dincolo „de refuzul oricărei mângâieri” din partea
Rahelei, dincolo de moartea din timpul exilului, în „clipa”
Celui Înviat, Maria tresaltă de bucurie.
Râsul său izbucneşte ca şi cel al Sarei când Dumnezeu
„deschide pântecele său” şi ea aduce pe lume pe Isaac, Fiul.

1
Ieremia 31,15; Matei 2,18.
2
Cf. L’Égypte intérieur, în care analizez a doua plagă abătută asupra egiptenilor,
pp. 170-171.

230
 Maria şi Biserica

Râsul său izbucneşte, căci pântecele său împreună cu ea este

deschis naşterii tuturor Fiilor.
Ea era cămara în care Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din
Sarepta (Țarefat).
Ea era oraşul în care Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din
Naim (frumuseţea).
Ea este sanctuarul fiecărei fiinţe umane al cărei Fiu-
Sămânţă aşteaptă să se deschidă spre rodnicie, pentru a creşte.
Ea este Biserica, comuniune a sanctuarelor interioare,
unde Hristos-Fiul lui Dumnezeu îi invită pe toţi cei chemaţi la
comuniune cu Dumnezeu şi la Înviere.
„Voi sunteţi mama mea”,
spunea El şi le spune mereu tuturor celor care-L ascultă.

231
•

2. Comunitatea-Biserică

Ce este, deci, Biserica, dacă nu acest pântece marial

vizitat de Dumnezeu şi deschis rodniciei esenţiale a umanităţii
întregi?
„Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”,
spune Hristos înainte de a se „retrage” din lume şi de a trimite
pe Duhul Sfânt care va mărturisi despre Sfântul Nume în
întreg trupul lui Adam1.
Noi suntem, în acest moment, în zorii Bisericii pe cale
de a se naște, ca în zorii celei de a şasea luni a maternităţii
umanităţii al cărei trup, încă udat de apele unei etape animale,
se pregăteşte să-L atingă pe EU SUNT, prezent în fiinţa sa. În
timpul acesta, deosebit în mod radical de epocile trecute, în
•

1
Matei 28,19.

232
 Maria şi Biserica

care oamenii, separaţi de interioritatea lor, adorau puterile

dumnezeieşti ce le erau exterioare şi le jertfeau animale pe
altare însângerate, ei sunt acum invitaţi să se convertească spre
adâncul sinelui lor, spre răsăritul lor.
Deja, înainte cu cinci secole de întrupare, profeţii lui
Israel invitau la această convertire şi invitau ca, pe viitor,
luptele să se poarte cu duşmanul din lăuntru, iar jertfele de
animale să se transfere pe altarele inimii, prin „tăierea
împrejur a inimii”1. Israel, poporul ales pentru această înălţare
mesianică pe parcursul celei de a cincea luni a maternităţii2,
săvârşea astfel, puţin câte puţin, cultul său în sinagogă, „casa
midrașului”, în care erudiţii „cercetau” (Daraș) textele sacre
mai mult de la înălţimea ascuţită a minţii lor, decât cu o inimă
deschisă înţelegerii dumnezeieşti. De aceea, cea mai mare
parte dintre ei rămâneau „surzi” faţă de „exigenţa” trans-
formării interioare, pe care acelaşi cuvânt, Daraș, o subliniază.
Odată cu Hristos, însă, exigenţa aceasta este absolută:
„Împărăţia cerurilor se binevesteşte şi fiecare, pentru a intra în
ea, trebuie să pătrundă violenţa sa.”3
Violenţa animală care este în interiorul Omului fusese
refulată şi înăbuşită prin Lege. Acum, ea trebuie să fie de-
mascată şi transformată. Ea este prezentă în ’Ișah, care a de-
venit Lilith pentru locuitorii din Șinear, unde ea urlă şi strigă.
Dar în partea sfinţită a lui Israel, Lilith a făcut din nou loc ’Ișei
şi Maria, prin vocaţia sa cosmică, devine astfel ’Ișah al
marelui Adam. Prin ea, Biserica, ce urmează sinagogii, devine
Mireasa (’Ișah) umanităţii şi ca atare:
„Os din oasele mele şi carne din carnea mea.”1
•

1
Ieremia 4,4.
2
V. supra cap. IV, p. ...
3
Luca 16,16.

233
 Femininul fiinţei

Osul (‘Ețem) este „substanţa”, adică ceea ce este din-

colo de aparenţe şi care îmi aparţine mai mult decât mine
însămi2. El este constituit dintr-o materie dură, structurantă, şi
dintr-o măduvă foarte dulce al cărui mister este mare!
Biserica structurată ca instituţie tăinuieşte acest mister,
Moaḥ, „măduva” este spaţiul realităţii „subtile”, care va fi
„transformată” în alchimia împlinirii. Ea este locul în care se
retrage şi dispare nucleul globulei roşii a sângelui, după ce
acesta a trăit şapte zile; este locul acestui sabat măreţ în care
Dumnezeu, izvor al întregii vieţi, se „retrage” – noua kenoză!
– pentru a face loc şi a dărui putere Fiului-Sămânţă în Sfântul
Nume al fiinţei. Moaḥ este locul ivirii şi creşterii Numelui,
adevărata identitate a lui Adam şi a oricărui Adam. Numele de
Adam, lipsit de litera iniţială alef, despre care Tradiţia spune
că simbolizează pe Elohim, nu mai este decât Dam, „sânge”.
Omul care se separă de Dumnezeu nu este decât sânge, un
ucigaș. Dar dacă retragerea lui Dumnezeu este o lucrare a lui
Alef-Elohim, atunci se realizează creşterea în YHWH. Adam
tinde spre Damy, tăcere, odihnă, împlinire! Jocul care „separă”
şi uneşte pe Alef şi pe Yod, Părintele dumnezeiesc şi pe Fiul
Său, YHWH, întrupat ca Om, prin puterea Duhului Sfânt, face
ca inima Omului şi cea a Bisericii să bată. În acest joc se află
arhetipul respiraţiei, ascuns în Maria, şi adevărata identitate a
Bisericii.
Fiind o ’Ișah cosmică, Maria este şi „carne din carnea
mea”, Basar Mibesari. Biserica, „os din oasele mele”, este de
asemenea „carne din carnea mea”. Deşi am mai amintit despre
semnificaţia cuvântului basar în studiul despre ’Ișah, „cealaltă
•

1
Gen. 2,23; vezi şi cap. I, p. ...
2
Cuvântul ebraic ‘Ețem se declină pentru a exprima în acest sens: „eu
însumi”, „tu însuţi”, „el însuşi” etc. Se spune astfel: „osul meu”, „osul
tău”, „osul său”…, având conotaţia de „mijloc”.

234
 Maria şi Biserica

parte” a lui Adam1, acum se impune o reinterpretare a lui

privind Biserica.
Am spus atunci că basar (carnea) este „secretul nuclear
al fiinţei mele”. Acum spun din nou acelaşi lucru şi cu toată
fermitatea. Pecetluită de Dumnezeu în profunzimea lui ’Ișah,
obiect al extazului lui Adam, carnea este chipul dumnezeiesc
care întemeiază Omul.
Fiind o icoană a Treimii dumnezeieşti, carnea păstrează
taina Fiului şi a Duhului în Om. Bar este „Fiul”, care prin
puterea Duhului dăruieşte putere Bisericii ca să spună „Abba,
Părinte”! Calitatea Fiului nu este străină de calitatea părţii dure
a osului: Fiul structurează Biserica, deoarece el este „piatra
cea din capul unghiului”. Aşa cum orice fiinţă este întemeiată
prin Sămânţa lui EU SUNT, pe Numele său tainic, la fel
Biserica este zidită pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Apostolul
Petru a spus:
„Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”
– Pe această piatră eu construiesc Biserica mea”, răspunde
Iisus2.
Marta şi, înainte de ea, Ioan Botezătorul, ca şi toţi cei
care l-au urmat pe Iisus, l-au recunoscut în mod tacit ca Fiu al
Omului şi, astfel, au devenit şi ei fii, participând la „Piatra cea
din capul unghiului”, care este Hristos-Fiul lui Dumnezeu.
Lăsând acolo cărămizile din valea Șinear, cu care
oamenii construiesc Turnul Babel, ei au devenit pietre în
relaţia cu „piatra cea din capul unghiului” pentru a edifica
Biserica. Ei au intrat în rezonanţă, în persoana lor, cu „EU
SUNT pe cale de a fi” prezent în ei şi au urmat pe EU SUNT, pe
Iisus. Iată-i, invitaţi să participe la tainele Omului şi ale lui
•

1
V. supra cap. I, p. ...
2
Matei, 16,18.

235
 Femininul fiinţei

Dumnezeu, ale lui „Dumnezeu care s-a făcut Om pentru ca

Omul să devină dumnezeu”. Qahal reprezintă „adunarea”
celor chemaţi şi ea a dat numele Eclesiei greceşti, Bisericii.
Nu există jumătate de măsură. Fiecare este: sau cără-
midă, şi-şi desfăşoară viaţa separat de nucleul dumnezeiesc
care dă viaţă, într-o autonomie animală, într-o individualitate
care nu este „persoana” şi care rămâne sclavă a grupului
(sufletul-grup animal); sau este piatră legată din nou de „piatra
cea din capul unghiului” în calitate de persoană liberă. Aceasta
din urmă intră într-o relaţie iubitoare şi transfiguratoare cu
Dumnezeu şi într-o relaţie creatoare cu lumea, dar, o! cât de
crucificantă este aceasta.
Dinamica iubirii este dată de Duhul. Aşa cum osul
fixează măduva şi cum coroana de diamante fixează perla, la
fel se întâmplă şi cu „Fiul” (Bar) în jurul literei șin în cuvântul
Basar, „carne”. Litera șin, a cărei ideogramă este o săgeată
fixată în profunzimea arcului întins la extrem, reprezintă pu-
terea duhului în Om, puterea iubirii, puterea iubitoare şi ger-
minativă a fiinţei, orientată ontologic spre Dumnezeu. Fiul şi
Duhul sunt inseparabili. Numiţi „cele două mâini ale Tatălui”
în sânul Treimii dumnezeieşti, ei lucrează în profunzimile
Omului şi ale Bisericii.
Biserica, în calitatea sa de ’Ișah, poartă tăinuit în răsă-
ritul său misterul cărnii. Ea este astfel icoana Treimii dumne-
zeieşti: una în fiinţa sa, multiplă în persoanele sale, fiecare
purtând plenitudinea Bisericii. Acest lucru este adevărat pentru
toate „pietrele” care o constituie, pentru fiecare persoană a
naţiunilor diferite care, în limba sa proprie, caută limba „una”
a răsăritului – reprezentată fiecare de episcop sau de colegiul
episcopilor, succesori ai apostolilor, nefiind nici una mai mare
decât alta. Imediat ce apar autoritarismul şi puterea, se cade
din nou în categoriile specifice cărămizilor, care sunt străine
Fiului, şi în categoriile virtuţilor străine Duhului.

236
 Maria şi Biserica

O altă taină a „cărnii” (Basar) este, aşa cum am mai

spus, „vestea cea bună” (Basorah), adică Evangheliile. Ea
vesteşte faptul că această carne, pervertită în pământul exilu-
lui, a reintegrat răsăritul fiinţei şi „săgeata” sa îşi recunoaşte
ţinta şi, prin aceasta, funcţia sa ontologică, ce prezidează cu-
nuniile Omului cu sine însuşi în Pomul cunoaşterii şi cununiile
sale cu Dumnezeu în Pomul vieţii.

Această reintegrare a Omului, în fiecare dintre noi, în

normele sale originare ar subzista oare dacă nu ar fi fost
susţinută, hrănită, reaşezată constant în rânduială prin purtarea
de grijă a Bisericii? Altfel spus: am reuşi noi să asumăm ma-
ternitatea noastră esenţială, aceea de a aduce în lume pe Fiul
Omului şi a răspunde acestei chemări a lui Hristos: „Voi
sunteţi mama Mea!”, dacă ’Ișah noastră nu ar fi fost altoită în
maternitatea comunitară a Bisericii?
Este atât de subtil şi de uşor, înainte de a străbate
câmpia Șinear, în interiorul ca şi în exteriorul nostru, de a
aluneca şi a te lăsa fascinat de valorile sale!
Mai mult, fiecare persoană umană, unică în ipostasul
său de icoană a Treimii dumnezeieşti, cuprinde umanitatea
întreagă. Această comunitate, pe care ea o găseşte în Biserică,
este în ea. Ar recunoaşte ea cu adevărat comunitatea care îi
este interioară dacă, separată de exigenta sa obiectivare, ar
călători solitară? Căci prin această separare de „celălalt”
exterior, te aşezi foarte repede într-o iluzie a comuniunii cu
„celălalt” interior.
Fiecare membru al Bisericii este polul celălalt al rea-
lităţii pe care eu o port în mine. Fiecare se identifică cu propria
mea viaţă, oricât de puţin gratificant ar fi el. Dar fiecare este
de asemenea slava lui Dumnezeu. În calitate de comunitate a
celor chemaţi la această naştere a Fiului Omului în ei, Biserica
se identifică cu pământul întreg. Este clar că în orizontul

237
 Femininul fiinţei

acestei conştiinţe poate fi înţeles adevăratul ecumenism. Deşi

Biserica se identifică cu pământul întreg, totuşi cea mai mare
parte dintre fiinţele umane nu ştiu încă acest lucru şi nu pot
răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Unii aud această
chemare, dar nu îi răspund, sau cred că-i răspund, deşi ei nu
fac altceva decât să asculte, printr-o încredere zisă spirituală,
de o lege religioasă, redusă la categoriile sale moralizante, care
organizează cel puţin răul din starea de exil, dar nu oferă
posibilitatea de a-l depăşi. Şi mai puţini încă ştiu să răspundă
chemării şi să urmeze astfel Celui care îmbrăţişează pros-
tituatele şi marginalizaţii şi care devine însoţitorul criminalilor
spre Golgota.
Aceştia sunt nebuni în ochii lumii, însă Biserica ade-
vărată este o comunitate de „nebuni” în măsura în care lipsa de
măsură în Hristos este măsura vieţii lor.
Doar cel îndrăgostit poate să înţeleagă aceste lucruri…
sau nebunul.
„Atunci când, creatorule, fratele meu, poţi să faci din starea ta
duală o unitate încununată de lumina universală”1,
afirmă poetul care, împreună cu profetul, se află în spaţiul
interior al lucrurilor.
Biserica-’Ișah este mama care naşte imposibilul şi mi-
reasa îndrăgostită. Ea este o matrice sfinţită în care oricine
poate să se piardă, ca în orice matrice, dacă trăieşte în ea într-o
stare de regresiune infantilă, în afara oricărei conştiinţe ontolo-
gice, sau dacă ea însăşi ni se arată nouă separată de imaginea
corectă pe care ea trebuie să o aibă în raport cu modelul
dumnezeiesc. În acelaşi timp, însă, oricine poate să crească în
ea şi să ajungă la Asemănare. În ea, fiecare este chemat să pre-
lucreze toate obiectele „prostituţiei” Omului-cărămidă, care ne
•

1
Daniel Pons, Le Fou et le Créateur, Albin Michel, p. 279.

238
 Maria şi Biserica

arde la piele, pentru a le integra în „sfinţenia” Omului-piatră.

Dar simplul fapt al adunării celor chemaţi ar fi suficient pentru
realizarea acestei Mari Lucrări?
În cea de a treia zi a Genezei, Dumnezeu convoacă apele.
Ar putea, oare, ele, prin ascultarea lor, să devină uscat, dacă
Dumnezeu nu le-ar convoca „spre un singur loc?” ’El Maqom
’Ehad sunt trei cuvinte ebraice şi fiecare reprezintă un Nume
dumnezeiesc. Biserica este şi ea convocată „spre un singur
loc”. Icoană a Treimii dumnezeieşti, ea are o putere opera-
ţională infinită de transformare şi îndrumare spre unitate.
Ea nu este decât tensiune „spre”, tensiune eshatologică,
şi niciodată aşezare „în”. Ea este spaţiu adimensional şi fiecare
etapă a sa, confirmată de Logosul-Sabie care sculptează, tran-
şează şi structurează, nu este nici constrângere, nici laxism, ci
pământ al libertăţii în care suflă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
În Biserică dansează osul şi carnea, sau partea dură a
osului şi măduva, sau, mai mult, rigoarea Iubirii şi tandreţea sa
infinită.
Agnosticul numeşte „hazard şi necesitate” ceea ce nu
poate înţelege şi ceea ce Biserica numeşte Viaţă şi Structuri.
Ea structurează prin vocaţia sa de a aduna în jurul „pietrei din
capul unghiului” o comunitate vie, dar vie şi în lume. Comu-
nitatea ar fi repede înghiţită în lume fără partea verticalizantă a
Bisericii, cea a Duhului dătător de viaţă, inseparabilă de
Logosul care este Viaţa.

239
•

3. Biserica, putere verticalizantă

În inima unei matrice, copilul este legat de mama sa

printr-un cordon ombilical care îi aduce hrană şi oxigen –
Logos şi Duh. În sânul oricărei fiinţe, în ’Ișah, nucleul
întemeietor constituit de Fiul-Sămânţă, YHWH, prin duhul
său, este legat de Dumnezeu prin „cordonul de argint”1. În
momentul morţii, cordonul de argint este tăiat şi Omul „îşi dă
duhul”, dar în acel moment se degajă o altă legătură şi mai
subtilă care-l uneşte veşnic cu Dumnezeu.
„O, tu înlănțuită de Mine în inima Nimicului!”
În răsăritul Bisericii, în ’Ișah cea cosmică, acest cordon
este implantat cu putere şi el îi aduce duh şi hrană.
Sionul, în centrul Ierusalimului, reprezenta acest
ombilic al lumii pentru evreii care, în timpul exilului, nu
•

1
Eccl. 12,6.

240
 Maria şi Biserica

încetau să-şi întoarcă privirile spre Oraşul Sfânt. Opresorilor

lor, care le cereau să cânte cântări ale Sionului, ei le
răspundeau:
„Cum să cântăm imnul lui YHWH în pământ străin? De te voi
uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească
limba de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine,
de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei
mele.”1
Culme şi izvor de viaţă pentru evrei! Orice fiinţă ar
putea spune acest lucru despre răsăritul său, şi toţi cei „con-
vocaţi” despre răsăritul Bisericii.
Răsăritul Bisericii se află în Persoana însăşi a lui
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „piatra cea din capul unghiului”.
El este un spaţiu fără relaţie cu nici un alt spaţiu, o Prezenţă
fără nici un raport cu vreo prezenţă, care murmură limba cea
una şi cuvintele unice. La acest izvor comunitatea vine să
primească energiile ce se scurg din fluviul unic al Genezei,
despre care am văzut că este răspunsul lui Dumnezeu, în
iubirea sa nesfârşită, la înălţarea dorinţei Omului spre El2.
Aceste momente de întâlnire sunt timpurile liturgice în
care comunitatea se adună în Biserică. Fiecare dintre membrii
comunităţii nu este conştient de ceea ce se petrece acolo decât
dacă el însuşi se adapă din acest izvor, în persoana sa, prin
rugăciune şi dacă îşi edifică viaţa în funcţie de ceea ce-i oferă
aceste două timpuri de rugăciune şi de viaţă liturgică: unul este
personal, altul colectiv. Ele se interferează în fiecare din noi;
unicul şi multiplul, Sfântul Nume şi umanitatea întreagă.

1
Ps. 137,4-6.
2
V. supra cap. I, p. ...

241
 Femininul fiinţei

Îmi este greu să separ viaţa liturgică, termen care,

etimologic, înseamnă „lucrare a poporului”, de procesiunea pe
care ea o implică în structurile ritualului, ca şi în cele ale
bisericii, templului însuşi.
Poporul, laos, cuvânt grecesc care va da numele său
„laicului”, este un popor regal. Intrând în biserică, el întoarce
spatele pământului exilului şi, asemenea evreilor, care-şi
amintesc de Ierusalim, dreapta şi limba sa se dezleagă. El
călătoreşte şi cântă.
El înaintează din partea de jos a bisericii, care simbo-
lizează apusul, pentru a progresa lent spre răsăritul în care se
află preotul. La nivelul trupului această parte a Bisericii cores-
punde pântecelui. Ea este un fel de ecluză între pământul
exilului, ce urmează să fie părăsit prin intrarea în Biserică, şi
pământul sfânt al răsăritului sau Ţara făgăduită. Ea este un
spaţiu în care se pregăteşte o convertire fundamentală:
Teșubah pentru evrei, Metanoia pentru greci, Penitenţa pentru
occidentali, cu condiţia ca aceştia din urmă să nu atribuie
acestui cuvânt conotaţie juridică, ci să trăiască penitenţa ca o
„străpungere” a lor spre răsărit, ca o întoarcere a lor
(asemănătoare fiului risipitor) spre Tatăl1.
Această parte a bisericii este, în mod simbolic, o matrice
de apă. În ea se află un vas plin cu apă binecuvântată, în care
poporul îşi înmoaie mâna şi se însemnează cu semnul crucii.
Mâna sa, băgată în apă, este o amintire a botezului în care
trupul întreg al fiecăruia a fost afundat pentru a fi purificat,
dezbrăcat de „hainele” sale de piele (de inconştientul care-l
învăluie în starea de exil) şi îmbrăcat în Hristos. Acest ritual
este o prelungire a ritualului tăierii împrejur la evrei, despre
care am mai vorbit2. Locul în care se săvârşeşte botezul este,
•

1
Luca 15,11-32.
2
V. supra cap. IV, pp. ...

242
 Maria şi Biserica

de altfel, în însăşi această „matrice de apă”. Apele sale sunt

cele care, prin simbolul somnului şi nopţii, primesc pe Adam,
când Dumnezeu îi descoperă „cealaltă parte” a sa. El îl aşază
astfel faţă în faţă cu realitatea sa „neîmplinită”, pentru a-l iniţia
în procesul desăvârşirii sale. În aceste ape, simbolizate de
apele Iordanului, Hristos, „Cel de al doilea Adam”, se cufundă
pentru a reîntoarce energiile spre răsărit.
„La această vedere, Iordanul s-a întors înapoi…”1
Iordanul are aceeaşi apă ca şi Ḥideqel. Aşa cum am mai
spus, Frat-ul, cea de a patra etapă a unicului fluviu, plecând de
la izvorul său, dăruie „floarea” sa de viaţă (Frat) întregii văi
Șinear (aici, exteriorului bisericii). El hrăneşte orice fiinţă
care, în inima „liturghiei” sale nocturne şi inconştiente, în
fazele somnului paradoxal, primeşte harul de a fi condusă, fără
ca ea să ştie, spre comuniunea cu Numele-Sămânţă, comu-
niune de care, dacă ar fi lipsită, ea ar muri. Dar atunci când,
după ce a devenit conştientă de izvorul său, ea se întoarce spre
el şi începe calea penitenţei, apele lui Ḥideqel sunt cele care
curg uşor spre ea. Această parte a fluviului unic este partea
unei „puteri” tainice a lui Dumnezeu, care începe de la El
„deschizând cerurile” şi îl face să-şi arate faţa sa de umbre şi
de întuneric. În acest moment liturgic sunt cântaţi în biserică
psalmii de pocăinţă şi sunt adresate rugăciuni Celui care este
întreaga milostivire şi care va da poporului puterea de a înainta
în spaţiul său interior şi, ca o consecinţă a acestei înaintări,
puterea de a străbate tenebrele exterioare.
Lacrimile sunt, de asemenea, apele acestei matrici. Ele
reprezintă, aşa cum ne amintim, Dim‘a, „sângele ochiului”.
Ele ţâşnesc din ochii care văd distanţa ce îi separă de

1
Ps. 114.

243
 Femininul fiinţei

Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, şi apropierea tandră a Celui

care are puterea iertării.
„Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac!”1
Înainte de a dobândi certitudinea iertării, poporul trece
„porţile regale”, care corespund timpanului în bisericile din
Occident, timpanului urechii, ce separă urechea externă de
urechea de mijloc, acest organ care recapitulează trupul
întreg2. Ele corespund şoldurilor la nivelul trupului uman –
„porţile” acestea „regale” se deschid pentru patriarhul Iacob
rănit la şold după ce s-a luptat o noapte întreagă cu demonii
urii şi fricii sale şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieşit
învingător3.
Poporul care trece aceste Porţi dobândeşte o dimensiune
regală. El intră în naosul Bisericii şi venerează icoana lui
Hristos şi cea a Maicii Sale, anticipate de cele două coloane
prezente la evrei, Yakin şi Bo‘az, „structură” şi „putere de
viaţă”! El intră într-o nouă matrice: matricea de foc. El a părăsit
vorbăria Turnului Babel, flecăreala mentalului său, în care s-au
adunat probleme şi angoase, pentru a începe lucrarea de trans-
figurare a fiinţei sale, icoană a Logosului lui Dumnezeu, pe care
trebuie să o săvârşească împreună cu Dumnezeu până la
Asemănare.
Preotul, în altar, delegat al episcopului pe planul ecle-
sial, actualizează această lucrare a Logosului lui Dumnezeu,
care este Cuvântul creator. Corul, compus din pluralitatea
vocilor umane în eternitatea cântării, reprezintă logosul
Omului unit intim cu vocile puterilor îngereşti. Între ele se ins-
tituie un dialog neîncetat pentru a celebra Tainele. Frumuseţea
•

1
Luca 23,34.
2
Cf. S. du C., p. 352.
3
Gen. 32,25.

244
 Maria şi Biserica

prezidează această celebrare. Tiferet, „frumuseţea”, este în

inima acestei etape. Ea este simbolizată în centrul naosului de
prezenţa icoanei ce marchează sărbătoarea zilei şi pe care
poporul o venerează. Frumuseţea domneşte, într-o primă
etapă, în măsura în care fiecare detaliu al lucrării liturgice este
o icoană a Frumuseţii cereşti: formele, culorile, miresmele şi
sunetele simbolizează „forme, culori, miresme şi sunete
cereşti”, obiecte necreate şi incognoscibile pe care eu nu pot să
le evoc decât între ghilimele, dar totuşi Tradiţia, prin taina
inimii, le cunoaşte corespondentele exacte la nivelul lumii
create. Acest lucru este valabil şi pentru cântările liturgice.
Scrise în jocul armoniilor sunetului fundamental, ele
preaslăvesc Logosul în sânul Treimii dumnezeieşti. Prin
calitatea lor, ele ating cerul, ca şi răsăritul fiecărei fiinţe,
unindu-le unul cu altul pentru a transforma fundamental
această fiinţă. Prin fluiditatea lor ele participă la focul acestei
matrice, căci noi suntem în cuptorul ei care, într-o următoare
etapă, va transforma frumuseţea în Asemănare. În acest
moment, lucrurile create şi energiile necreate vor fi unite tainic
într-o a treia etapă liturgică.
Aici, nu puterea blândă a lui Ḥideqel este cea care
întreţine focul, ci forţa atotputernică a lui Guiḥon. Guiḥon este
un „pântece” (Gaḥon) plin de yod, YHWH-Hristos, EU SUNT,
în exigenţa creşterii sale. Cuvântul francez (ca şi termenul
românesc corespondent – n. trad.) pentru Guiḥon este Gheenă.
El semnifică infernurile în care trebuie să coboare orice fiinţă
care străbate calea. Orice fiinţă „chemată” trebuie să-i
pătrundă cerurile interioare pentru a-i întâlni acolo violenţa.
Aceasta, reprimată prin Lege, este acum chemată să fie
asumată prin iubire.
Locul Gheenei – şi, deci, naosul Bisericii – corespunde,
la nivelul trupului uman, părţii care se află între rinichi şi
umeri. Dacă Omul nu pătrunde în acest naos din el însuşi,

245
 Femininul fiinţei

oricât de verticalizat ar fi în trupul său fizic, rămâne totuşi

aplecat sau în patru labe, identificat cu lumea animală şi
monştrii săi interiori. Dar dacă pătrunde naosul său, ’Ișah a sa,
„focul său”, el începe șirul cununiilor sale care vor fi, de
asemenea, o adevărată luptă. De aceea el este invitat să se
încingă ca un războinic:
„Încinge-ți rinichii (șalele), omule curajos…”,
auzea Iov, călăuzit astfel de Dumnezeu, în infernurile sale.
„Din toate animalele vei lua în arcă două câte două…”
i s-a poruncit lui Noe, condus şi el spre Gheena arcei sale.
Este vorba aici de adunarea tuturor energiilor în jurul a
ceea ce corespunde brâului şi a nu le lăsa să se risipească în
exterior. Poporul va trebui să pătrundă aceste energii prin care
el va reconverti pielea în lumină.
La nivelul trupului începe a se înălţa, în această etapă,
coloana dorsală. Această parte a coloanei vertebrale lasă să
treacă de-a lungul ei măduva spinării. Soră intimă a măduvei
osoase, ea este un cordon de foc, este Guiḥon-ul. Ea nu era
prezentă în vertebrele legate de matricea de apă, alimentată de
Ḥideqel, prezent în primele două vertebre lombare, întinse ca
un covor de purpură înaintea „porţilor regale”. Ea se va
dezvolta însă în ultima matrice, cea a craniului, într-o cunună
strălucitoare. Aici, în matricea de foc, ea este o prezenţă
dumnezeiască, pe care lucrarea lui Satan încearcă să o distrugă,
dar pe care lucrarea liturgică o exaltă pentru a o scoate de sub
lucrarea lui Satan-Duşmanul şi de a face din aceasta o lucrare a
Adversarului. „Apele” Guihon-ului alimentează matricea de
foc, într-o intensitate crescândă, pe măsura verticalizării po-
porului împărătesc, pentru a deveni torenţială, când acesta
tinde spre sfinţenie.
„Numai Dumnezeu este Sfânt!”

246
 Maria şi Biserica

strigă poporul a cărui sfinţenie nu poate fi decât participativă

la Sfinţenia lui Dumnezeu. Cu totul feminin în raport cu
Dumnezeu, poporul săvârşeşte astfel o lucrare bărbătească în
sine însuşi pentru a se cununa cu tenebrele sale, a le converti
în lumină şi a face din violenţa sa o putere dumnezeiască –
lucrare ce trebuie să continue în fiecare din persoanele
prezente, în viaţa lor de fiecare zi, lucrare ce include pe toţi cei
pentru care cineva se roagă şi sunt pomeniţi pe nume, dar şi pe
toţi cei cărora nu li se cunoaşte numele… În orizontul acestui
timp liturgic, Duhul Sfânt distruge prin focul iubirii sale
„scoriile de plumb” ale psihicului. Acesta este lovit, bătut cu
ciocanul, modelat de către Logosul dumnezeiesc pentru a face
loc în el lucrării frumuseţii şi a-l transforma într-un suflet
duhovnicesc.
„Păstrează duhul tău în infern şi nu dispera”,
spunea Hristos Sfântului Siluan. Acest naos al vieţilor noastre
este locul atâtor îndoieli şi disperări în timpul nopţilor noastre
presărate mai mult de încercări decât de stele!
Într-adevăr noi nu ştim să vedem stelele, aceşti îngeri ai
lui Dumnezeu care veghează…, deoarece o altă putere
cerească este, de asemenea, în Gheenă, şi anume Satan, iar
puterea sa este înspăimântătoare. În principiu, Satan este
învins în calitatea sa de Duşman pe Golgota şi redus la funcţia
sa de Adversar. Dar în Gheena vieţilor noastre, noi trebuie să
ne întâlnim cu acest Adversar, necesar creşterii noastre, fără a-
i acorda din nou rolul său de Duşman – şi noi putem prin harul
lui Hristos să învingem Duşmanul. Timpul liturgic ne dă
puterea de a sesiza stelele şi de a trăi o asemenea frumuseţe
încât să uităm durerile naşterii noastre. În acelaşi timp, însă,
’Ișah vede „înmulţindu-se numărul naşterilor sale şi își naşte
fiii în durere”; vede pe Fiul interior al poporului plecat din

247
 Femininul fiinţei

Babilon, ca Avraam, pentru a merge până la capătul sinelui

său…
Va avea, oare, acest popor puterea de a continua calea în
fiecare dintre membrii săi, dacă fiecare nu va săvârşi „lucrarea
comună”, acolo unde
„doi sau trei vor fi adunaţi în Numele Meu, EU SUNT”1?.
EU SUNT este prezent în fiecare, dar este prezent cu mai
multă putere în comunitate: doi timpi ai unei singure respiraţii,
dar atât de preţioşi şi unul, şi altul! O singură respiraţie de ase-
menea pentru a muri într-o expiraţie şi a renaşte într-o ins-
piraţie. Aşa este lucrarea frumuseţii matricei de foc.
Să ne amintim de cei trei tineri legaţi fedeleş şi aruncaţi
în cuptorul de foc pe care Satan-Nabucodonosor îl pregătise2:
„Şi iată că cei trei tineri se plimbau prin foc, lăudând pe
Dumnezeu!” Focul, creatură a lui Dumnezeu, reprezintă focul
iubirii lui Dumnezeu. El nu poate fi altceva şi de aceea
Duşmanul îl perverteşte şi-l abate de la scopurile sale. El îl
distruge pe cel care nu devine foc al acestei iubiri, dar îl
purifică pe cel care-l îmbrăţişează. Împreună cu cei trei tineri,
poporul împărătesc îl laudă pe Dumnezeu în cuptorul lui
Guiḥon. Împreună cu toate lucrările Domnului cântate printr-
un imn cosmic care face să danseze cosmosul interior, el
slăveşte pe Dumnezeul său „a cărui milostivire este veşnică!”.
Cu buze jubilante şi laude ce izbucnesc din inima sa, poporul
împărătesc însoţeşte acum în tăcere pe cel care, în altar,
vizualizează şi invocă prezenţa singurului Mare Preot, Hristos,
pentru împlinirea totală a tainelor dumnezeieşti în această
lume. El părăseşte simbolic matricea morţilor şi naşterilor sale

1
Matei 18,20.
2
Daniel 3,19-25; 46-97.

248
 Maria şi Biserica

noi, care nu au fost posibile decât prin Moartea şi Învierea lui

Hristos, pentru a participa la aceste taine.
La răsăritul Bisericii, altarul reprezintă Golgota de unde,
prin sângele lui Hristos, izvorăşte fluviul „unic” numit Pishon.
Acesta curge în pământul Sfântului Nume „acolo unde se
găseşte aurul şi pietrele cele mai preţioase”, „piatra din capul
unghiului”. „Deschidere a literei Șin”, Pishon-ul este, în
acelaşi timp, fluviul din care „săgeata” Erosului divin ţâşneşte
din arcul eliberat în mod neaşteptat pentru a se uni cu inimile
pregătite să îl primească.
La nivelul trupului uman, craniul este această matrice
locuită de măduva spinării ce se preface în cunună şi despre
care am văzut că iradiază în Guiḥon, pentru a dispărea subtil la
nivelul lui Ḥideqel şi a nu mai fi decât o „floare” a duhului în
Frat. Măduva spinării, după apă şi foc, nu este oare simbolul
cununiei dintre apă şi foc? Şi în acest caz nu este ea prezenţa
„matriciantă” a apelor de sus? Sângele lui Hristos se scurge pe
Golgota ca un foc amestecat cu apă. El este izvorul purpurei,
prezenţă a Duhului Sfânt care lucrează în acest punct
culminant al Istoriei, a cărui clipă în EU SUNT, în Cuvântul lui
Dumnezeu, se identifică cu eternitatea.
Preotul în altar, cap al prorei poporului împărătesc,
reprezentând pe Fiul Omului şi pe Hristos Cel viu, invocă
Duhul Sfânt pentru a face din această clipă o Veşnicie. Culme
a dumnezeieştii liturghii, această clipă este Epicleza1. În ea se
împlineşte ultima jertfă. Printr-un strigăt al morţii, contrapunct
al strigătului oricărei naşteri, se deschid adâncurile
„Nimicului” şi se inversează Kenoza dumnezeiască creatoare.
În acest Nimic, Fiul lui Dumnezeu întrupat în Creaţie duce
ultima luptă cu Satan-Duşmanul şi îl reduce la funcţia sa
ontologică de Adversar. În Persoana Sa însăşi, El este
•

1
„Epicleză”: cuvânt de origine greacă, semnificând „a chema de sus”.

249
 Femininul fiinţei

învingătorul Adversarului şi Învierea este expresia acestei

biruinţe! În această clipă totul este unul. Istoria este
suspendată. Soarele şi Luna se opresc aşa cum s-au oprit
înaintea lui Iosua la intrarea în Ţara făgăduită1. Timpul devine
veşnicie. Cerul şi pământul se înlănţuie, simbolul se uneşte cu
modelul său. Torah, dăruită ca printr-un sărut dumnezeiesc lui
Moise (Pe‘al Pe, „gură la gură”2), este Cuvântul lui Dumnezeu
cel viu; „grăuntele de grâu” (Bar), transformat în pâine în albia
matricei de apă şi în cuptorul matricei de foc, este acum carnea
„Fiului” (Bar), trupul lui Hristos, iar vinul este sângele Său.
Clipa se identifică cu EU SUNT, Necreatul se cunună cu
Creatul, Omul intră în cămara de nuntă şi „mănâncă” pe
Dumnezeul său. Dacă nu devine încă Numele său, el îi trăieşte
totuşi premisele şi primeşte puterea de a creşte.
Extaz al Erosului! Frumuseţe!
Când poporul părăseşte Biserica pentru a se întoarce
spre pământul exilului, el a dobândit puterea de a nu mai fi
pământ al exilului în lăuntrul lui. El a primit harul de a putea
înălţa clipele vieţii sale zilnice la înălţimea unei Epicleze sau,
cel puţin, de a trăi din respiraţia pentru care Epicleza este o
apnee veşnică; el a aşezat o inimă a Omului-piatră în centrul
Omului-cărămidă, pe care numeroasele funcţii din lume îl
obligă să fie aşa. Viaţa dobândeşte savoarea unei aurore pe
care greutăţile şi încercările pot să o umbrească, dar fără a mai
putea opri lumina pe care ele o promit.

1
Iosua 10,12.
2
Numerii 12,8.

250
•

4. Sacerdoţiul femeii

Frumuseţea liturgică implică o corespondenţă exactă a

simbolului cu modelul său. Fiecare „lucru” (Dabar), pentru a
atinge arhetipul său în „Cuvântulul” (Dabar) care-l înte-
meiază, trebuie să fie aşezat într-o corespondenţă riguroasă cu
el în momentul Epiclezei. Falsificând această relaţie, „lucrul”
devine Deber, „ciumă”, şi lucrarea este în întregime distrusă.
M-am folosit adesea de acest cuvânt cheie – Deber –,
sub semnul căruia se află plaga a cincea a Egiptului1, pentru a
denunţa orice „reificare” a obiectelor de care dispunem şi pe
care le manipulăm ca pe nişte cochilii golite de duhul ce le
leagă de fiinţa lor profundă. Dăm naştere astfel la maladii şi la
moarte. Orice lucru liturgic, separat de arhetipul său înte-
meietor, cu care el nu mai respiră, face inoperantă puterea uni-
ficatoare a Duhului Sfânt. Aşadar, numai prin respiraţia
•

1
Cf. Egiptul interior, p. 111.

251
 Femininul fiinţei

Duhului Sfânt şi prin rigoarea Logosului – prin corecta

înţelegere a relaţiilor lor – se pot întâlni cerul şi pământul, iar
tainele dumnezeieşti se întrupează în realul uman.
În această perspectivă, formele, culorile, miresmele şi
sunetele trebuie să corespundă, aşa cum am văzut, formelor,
culorilor, miresmelor şi sunetelor cereşti. Creaţiile de apă şi de
foc nu pot fi altceva; pâinea şi vinul sunt de neînlocuit. Pâinea
nedospită este fără duh, reprezintă Fiul despărțit de Duhul.
Occidentalul nehrănit în mod spiritual va ajunge să nu mai
vadă în Hristos decât „o pâine” a sa. Încă de la sfârşitul
primului mileniu, Constantinopolul condamnă folosirea azimei
(pâinea nedospită) de către Latini, acuzându-i de „iudaism”,
dar uitând poate că mațah, pâinea folosită de evrei pentru
Paşti, semnifică pâinea exilului, mâncată înainte de ieşirea din
Egipt şi ca atare curată de orice „fermentare” legată de exil.
Constantinopolul are totuşi dreptate când denunţă eroarea
latină, căci pâinea euharistică este pâinea Pământului făgăduit
în care Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea dumnezeiască întreagă
este prezentă. Pâinea nu poate fi decât dospită.
Textele rostite sau cântate sunt scoase din Biblie şi nu
de la poeţii sau gânditorii noştri, fie ei cei mai renumiţi, aşa
cum am ascultat câteodată în anumite celebrări romane.
Fiecare gest al preotului, al poporului sau al corului are dimen-
siunea sa simbolică. Întreaga procesiune din altar, din naos şi
până în pridvor, are sensul său. Nimic nu poate scăpa acestei
verificări arhetipale.
În această lumină, în naos, poporul împărătesc, matrice
a Fiului Omului, este un incontestabil pol feminin, iar preotul
în altar este un pol bărbătesc, simbolizând pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Necreat, şi această „parte” a Necreatului
reprezentată de Icoana dumnezeiască crescândă în Fiul
Omului, în inima Creatului. De aceea preotul nu poate fi decât
un bărbat. Dacă în Dumnezeu nu există nici bărbat, nici

252
 Maria şi Biserica

femeie, să nu uităm că în relaţia care uneşte pe Dumnezeu cu

creaţia, Necreatul este arhetipul polului bărbătesc şi Creatul al
celui feminin. Or dumnezeiasca liturghie este în mod esenţial
o lucrare de relaţie. Dumnezeu este necunoscut în Fiinţa Sa,
dar el se face cunoscut în relaţia Sa cu Creaţia, şi în această
relaţie El nu trebuie să se confunde cu Creaţia. La fel, la ni-
velul Creaţiei, femeia, ca şi bărbatul poate ajunge la îndumne-
zeire, la vârsta „bărbatului desăvârşit”, care este Fiul, şi deci
ambii săvârşesc o lucrare bărbătească. Aceasta este repre-
zentată simbolic de bărbatul-preot şi nu intervine în ea nici o
valoare de merit sau demnitate.
Sacerdoţiul cu care este investit Avraam de către
Melchisedec, rege al Dreptăţii1, şi la care se referă orice hiro-
tonie, este conferit de „cel care a făcut toată dreptatea”, adică
pământul, ca şi cerul. Melchisedec este, pe de altă parte, numit
„rege al Șalemului” (rege al desăvârşirii). Nimeni nu poate
săvârşi aceste taine decât prin harul Duhului Sfânt şi prin
rigoarea Logosului. Polul feminin este cel al multiplicităţii
care tinde spre unitate, iar preotul reprezintă această unitate.
Tradiţia vede în Melchisedec o epifanie a lui Mesia. Printr-o
apariţie fulgurantă, el a adus sacrificiul ritual al pâinii şi
vinului celui care va aduce pe lume, prin fiul său Isaac, pre-
figurarea Fiului.
Dacă respectarea riguroasă a corespondenţelor între cer
şi pământ nu s-ar păstra, lucrarea liturgică ar deveni doar me-
morizare a unui trecut, evocare sfântă a unui eveniment sfânt
de altădată ce ar pierde totuşi realitatea actualizării sale stră-
lucitoare în „acum”-ul lui EU SUNT. Fiecare „acum” liturgic,
deschis astfel dimensiunii veşniciei sale, nu vrea să spună
decât că Hristos moare şi învie continuu în timp. Acest nucleu
central al Istoriei este unic, dar el „locuieşte” orice moment al
•

1
Gen. 14,18.

253
 Femininul fiinţei

Istoriei, într-o profunzime pe care Duhul Sfânt o face să izbuc-

nească în momentul Epiclezei, când timpul devine veşnicie.
Dacă nu ar fi astfel şi dacă punctul culminant al dumnezeieştii
liturghii nu ar fi decât evocarea unui trecut istoric, noi am fi
atunci invitaţi să intrăm într-un muzeu a cărui cheie ar putea să
fie atât în mâinile unei femei, cât şi în cele ale unui bărbat şi
nu ar mai exista nici un motiv ca femeia să acceadă, ca şi
bărbatul, la sacerdoţiul altarului.
Mă tem că aceasta ar putea fi cauza banalizării celor mai
multe slujbe ale Bisericilor occidentale şi a reducerii momen-
tului Epiclezei (adesea inexistentă) la timpul linear al Istoriei,
cauza pentru care femeile au revendicat preoţia. Ne putem
întreba, de asemenea, de ce papa Romei interzice această
revendicare printr-o atitudine autoritară neiluminativă. Se ştie
că orice autoritate care nu ajută participarea la cunoaştere se
împietreşte într-un trecut conservator ce nu mai are nimic cu
Tradiția. Numeroşi preoţi ai Bisericii anglicane, ostili sacer-
doţiului femeii, s-au orientat în masă spre Biserica romană
aparent tradiţională prin acest comportament integrist. Mă tem
că această mişcare să nu fie totuşi motivată de o conştiinţă
ontologică a problemei: cea mai mare parte dintre aceşti
oameni nu fug, fără îndoială, decât de o situaţie care le este
insuportabilă, în măsura în care ea este pe cale de a distruge
obişnuinţele lor. Dar Tradiţia şi obiceiurile nu pun în evidenţă
acelaşi plan şi nu pot fi confundate. Această atitudine
religioasă nu este, poate, fără o legătură cu o intuiţie tainică a
celor mai mari profunzimi ale inconştientului lor, dar ea aduce
mai mult confort unei scheme de viaţă masculinizate la
extrem, într-un mediu în care, nu de mult timp, femeia,
confundată cu ’Ișah, era considerată în seminarii ca obiect al
răului, responsabilă de „cădere”.
Să înţelegem, de asemenea, că această dezbatere despre
sacerdoţiul femeii se inserează în destabilizarea fundamentală

254
 Maria şi Biserica

pe care o încearcă bărbatul în faţa emergenţei femininului.

Bărbatul îşi vede unele prerogative ale sale preluate de femeie,
iar altele puse în mod radical sub semnul întrebării. Sacer-
doţiul despre care vorbim părea o prerogativă inamovibilă, dar
iată că şi ea este pusă în dezbatere. Acest lucru i se pare
detestabil. Dar această înţelegere de ordin psihologic nu poate
să justifice orbirea noastră în ceea ce priveşte ontologia pro-
blemei. Dacă insist asupra necesităţii fundamentale a prezenţei
bărbatului la altar, referindu-mă la ordinea arhetipală, nu insist
mai puţin, în numele aceleiaşi ordini, asupra propunerii unei
largi participări a femeii la viaţa Bisericii. Mi se pare că este
timpul să vorbim despre „sacerdoţiul femeii”.
În timpul liturghiilor, slujirea diaconală, ca şi cea a ipo-
diaconilor şi a altor trepte minore trimit la slujirea îngerilor. În
ordinea îngerilor nu există distincţie între masculin şi feminin,
dar, ca orice fiinţă creată, îngerul este feminin în raport cu
Dumnezeu. Aceste trepte erau încredinţate, în primele veacuri
ale Bisericii, femeilor şi bărbaţilor. Ele trebuie reintroduse
astăzi, într-un cadru care rămâne de definit, dar care trebuie să
ofere trecerea spre lucrarea harului Duhului Sfânt. Departe de
a ne închide, Duhul Sfânt ne deschide spre toate dimensiunile
încă neatinse ale Tradiţiei, pe care voinţele şi raporturile de
putere foarte masculine le ţin prizoniere.
Femeia care i-a fost atât de devotată lui Hristos nu ar
putea oare să boteze, să înveţe, să primească mărturisirile?
Mulţi denunţă astăzi pe bună dreptate şi cu rigoare incompe-
tenţa dezolantă a multor preoţi în ceea ce priveşte mărturisirea.
Aceştia nu sunt nepregătiţi numai în ceea ce priveşte întâlnirea
cu profunzimile psihicului, dar nu au nici o cunoaştere reală a
omului „psihologic” pe care ştiinţele umaniste încep să-l
perceapă, însă printr-o sărăcie spirituală reductivă.
În ceea ce priveşte ştiinţele religioase, în dispreţul lor
faţă de acest aport cultural, fac adesea din el o realitate

255
 Femininul fiinţei

„placată cu aur”, ucigătoare prin false sublimări, în spatele

cărora mulţi dintre preoţi se refugiază şi se ascund ei înşişi.
Este evident că printr-o sinergie a ştiinţelor umaniste şi a va-
lorilor spirituale va apărea lumina ce va lumina pe cei care,
după ce au parcurs lucrarea pentru a o atinge, vor putea des-
chide urechea inimii mărturisirii fraţilor lor. Şi, în acest caz,
atât femeia, cât şi bărbatul sunt capabili de această deschidere.
Dezlegarea va fi dată de preot, căci numai el, printr-o
succesiune apostolică directă, a primit această putere. Acest
moment al Tainei pocăinţei trebuie să fie distinct de cel al
mărturisirii, fără a fi separat de acesta. Inaptitudinea în pri-
mirea mărturisirilor despre care am vorbit, fie că este
conştientă sau nu, induce adesea o căutare a puterii compen-
satoare care, mai mult decât oricare alta, expune riscului
această funcţie sacerdotală. Preotul, identificat cu funcţia sa,
ascunde mizeria sa nemărturisită în spatele rolului său de
păstor. El se crede literal „păstorul oilor” care constituie
poporul împărătesc şi îi datorează astfel ascultare. El uită că,
în gura lui Hristos, „oaia” (kebeș) este „cea care se supune
voinţei dumnezeieşti”. Ea se separă de „ţap” (‘Atud), care „se
opune voinţei dumnezeieşti”1. Numai Hristos este Păstor şi nu
există în această însuşire a termenului de către preot decât un
abuz de limbaj. Adevăratul păstor, icoană a lui Hristos, este cel
sau cea care, în cea mai deplină „smerenie” (adică cu
conştiinţa nedesăvârşirii), străbate calea interiorităţii sale şi,
asumându-şi calitatea de „oaie”, primeşte de la Dumnezeu
darul de a asculta pe altul. Numeroase femei, de o înaltă
calitate spirituală, pot, la fel ca şi bărbaţii, să atingă acest dar.

Nu sunt sigură că toate femeile care cer preoţia sunt de

această calitate. Preoţia aparţine ordinii ontologice şi reven-
•

1
Matei 25,32.

256
 Maria şi Biserica

dicarea acestei funcţii de către femei mi se pare că izvorăşte

mai mult din categoriile psihologice care răvăşesc astăzi
societatea noastră, decât din această calitate a conştiinţei.
În aceste condiţii, femeia se instituie ca rivală a băr-
batului, dialogând cu el pe baza unor raporturi de putere şi
acest dialog în care bărbatul excelează este insuportabil pentru
ea, a cărei vocaţie este aceea de a fi purtătoare a valorilor
spirituale şi a le trăi.
Mulţi bărbaţi, în mediile Bisericii, oscilează astăzi între
o cunoaştere teologică strict intelectuală şi uscată şi o investire
cvasi „feminină” în terenurile mlăştinoase ale realităţii sociale.
Dacă, printre aceste femei care cer preoţia, inteligenţa unora şi
generozitatea altora se doresc mai eficace decât cele ale
bărbaţilor, câte umbre nu vor aduce ele în plasele lor pe care
cred că le aruncă în largul mării şi care nu vor face decât să
atingă ţărmul desfigurat al lumii?
Sacerdoţiul femeii nu trebuie să rivalizeze cu cel al
bărbatului; el este de o altă natură.
Sacerdoţiul este conferit bărbatului pe cale
dumnezeiască, prin apostoli şi urmaşii lor în cadrul unui ritual
al Bisericii. S-ar putea spune că este vorba de calea lui Elohim,
Elohim fiind Dumnezeu aşa cum se descoperă Omului pe cale
exterioară. Sacerdoţiul femeii este primit din interior – calea
lui YHWH, calea lui Dumnezeu ca Dumnezeu personal, temei
al fiinţei1. Sacerdoţiul este astfel co-natural cu cea care redă
interiorităţii lui Adam adevărata sa faţă de Adamah-mamă şi
’Ișah-soţie. „Mama întregii vieţi”, Ḥawah, a cărei sacralitate a
sacerdoţiului are duhul Epiclezei, tinde spre Ḥayah, dar acest
lucru se realizează în sanctuarul interior, în tăcere.
„El a făcut în mine lucruri mari, Cel care este Atotputernic…”.
•

1
Referitor la Dumnezeu Unul şi Nedefinibil care se revelează prin cele două
nume, Elohim şi YHWH, cf. A. de F., I, pp. 489-495.

257
 Femininul fiinţei

Nimeni nu simte nevoia să le cunoască, dar „lucrul

mare” este acolo, în cea care nu a voit nimic altceva decât să
facă Voia Sa.
Sacerdoţiul său se află pe altarul inimii. El nu este o
funcţie, ci este pur şi simplu. El iradiază fervoarea celei care a
adus pe lume copilul exilului şi care aduce acum pe Fiul
Omului în Ţara Sfântă.
El se înclină înaintea sabatului care dă naştere altuia, nu
prin spiritualizarea satisfăcută a unei frustrări nemărturisite, ci
prin darul iubitor al celei care se simte iubită…, al celei care
răspândeşte mireasma…, al celei care ţine, priveghind, uleiul
bucuriei pentru sosirea Mirelui!
Sacerdoţiul femeii desfiinţează imposibilul, face să
apară nesperatul printr-o răsturnare a legilor obiectivante şi a
siguranţelor înfrigurate pe şantierele virtuţii. El deplasează
limitele, face să se dărâme certitudinile, dezgroapă tezaurele
îngropate sub interdicţiile erosului.
El este stăpânul ceremoniilor pentru a ne introduce într-
o „cu totul altă realitate”, de la simplitatea femeii înţelepte
până la înţelepciunea cunoscătoare a celei care, închizând
ochii noştri, ne însoţeşte în invizibil.
Sacerdoţiul femeii este carne vie, tulburătoare prin fru-
museţea şi fecunditatea ce nu defineşte statutul biologic:
fecunditatea sa este fecioria.

258
•

Capitolul IX


Creierul drept şi creierul stâng.

Dreapta feminină
•

„Cel care are urechi de auzit să audă!”

spune Iisus1. Evanghelia este plină de această injoncţiune
dumnezeiască pe care şi Israel şi-o asuma: „Ascultă,
Israele...”2 Care este deci urechea care poate să asculte? Care
este ochiul capabil de a vedea? Şi care este inima suficient
deschisă pentru a înţelege? Se pare că simţurile noastre, atrase
de realitatea imediată, de ceea ce este cunoscut, blochează
capacităţile lor de detectare a esenţialului!
Atunci când consult Biblia, purtând asupra ei privirea pe
care o purtam odinioară asupra fiinţei iubite al cărei mister îmi
rămânea închis ermetic, eu, femeie a secolului XX, mă simt
obligată să mă desprind de acest secol pentru a intra în
verticalitatea fiinţei mele şi a mă scufunda în axa clipei-
eternitate. Simt că nu pot înţelege textul oprindu-mă la repre-
zentarea iniţială a cuvântului scris, ci pătrunzând în el, unindu-
mă cu duhul care-l leagă de Logosul-Cuvânt. Între cuvânt şi
eul meu, conceptul aşază un zid despărţitor. Cuvântul îmi cere
să intru în muzica sa şi să devin astfel un vis-à-vis. Eu însămi
sunt înaintea lui ca un Nume scris în istoria Omului, ale cărui
rădăcini profunde se adâncesc într-o Icoană a lui Dumnezeu-
Cuvântul. În această relaţie, cuvântul care este în faţa mea mă
•

1
Marcu 4,23 etc.
2
Deut., 6,4.

261
 Femininul fiinţei

priveşte la rândul său şi mă ajută să aflu că nu pot comunica cu

el în exterior decât în măsura în care comunic cu mine însămi,
în lăuntrul meu. El mă ajută să cunosc faptul că el este
obiectivarea Cuvântului dumnezeiesc înscris în răsăritul meu
de peniţa unică ce ne sculptează pe amândoi ca două vieţi
înfrăţite. Relaţia devine o îmbrăţişare a două mistere a căror
revelaţie nu se poate face decât unul prin altul, asemănându-se
cu doi îndrăgostiţi care nu-şi dezvoltă iubirea lor profundă
decât cufundându-se unul în tăcerea altuia, în ceea ce este mai
adânc din fiinţa lor. Textul biblic freamătă astfel precum
freamătă primăvara pământul hibernal pentru a lăsa să
ţâşnească promisiunea unei recolte măreţe, care să întreţină
fiecare clipă.
Ca istorie a trecutului, Biblia a construit civilizaţia
noastră şi a întemeiat cultura noastră; ca viaţă a clipei
prezente, prin exigenţa sa neaşteptată de verticalizare, ea este
pe cale de a bulversa cultura şi civilizaţia, de a distruge
schemele de gândire, structurile politice, religioase, sociale
aferente acestor scheme, şi de a devasta fiinţele pe care
iminenţa unui salt inconturnabil şi vertiginos în necunoscut le
ţine la marginea Nimicului.
În inima Nimicului, cel îndrăzneţ își simte imediat
rărunchii agăţaţi de frânghia dumnezeiască – „credinţa”
(Amin). „Eu te văd şi acest lucru este suficient, sari!”, striga un
părinte copilului său pe care fumul îl orbea şi care totuşi nu
mai avea decât această posibilitate de a trăi: să sară prin
fereastra casei lor cuprinsă de foc, fără nici un reper decât
afirmaţia celui care spunea că este acolo. Timpul saltului nu
mai este din această lume, deşi îi aparţine, ci el are calitatea
unei Epicleze: el este clipa plină de EU SUNT concentrată în
inima Istoriei.
Ce este, deci, Istoria al cărei trecut nu mai este şi al
cărei viitor nu există încă? Doar prezentul clipei are realitate,

262
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

dacă îi dăruim un suflet. Înţeleg prin acest cuvânt, „suflet”,

bogăţia nesfârşită pe care ne-o rezervă convertirea noastră spre
Adamah-’Ișah: nu coloraţiile umaniste ale Lilithei, dansând pe
temele cromatice ale imaginarului, ci realul „imaginalului”
primit în diversitatea bogăţiilor sale, ca roade coapte cum se
cuvine, în Pomul cunoaşterii; roade din care eu culeg, uimită,
o parte din diferitele etape ale relaţiei mele de „îmbrăţişare” cu
Biblia.
În acest sens am putea aborda astăzi întâlnirea Istoriei
cu sufletul său. Va îndrăzni ea să simtă coarda care o uneşte cu
ontologia sa şi care, în inima Nimicului, dăruie clipei puterea
veşniciei şi imposibilului deschiderea spre toate realităţile
posibile? Ea nu are dreptul să se lipsească de această întâlnire
cu clipa pătrunsă de EU SUNT, Sabie cu două tăişuri care, dacă
nu se deschide spre viaţă, oferă moartea.
Ontologia Istoriei? Răsăritul fiinţei, acolo unde se
vorbeşte limba cea una, acolo unde, în profunzimile ’Ișei, este
pecetluită Basar, „carnea”, Logosul şi Duhul. În actualitatea
câmpiei Șinear, câmpia Istoriei noastre, Omul a dizolvat în
apele inconştienţei resturile dislocate ale cărnii cea una:
raţiunea şi sentimentul, cu cortegiul lor de dualisme (ştiinţă şi
credinţă; real şi ireal; înţelepciune şi nebunie etc.). Printre
aceşti fraţi care se dușmănesc vin să se insereze cuvântul rostit
sau scris şi rezonanţa la ascultarea căreia ne invită Hristos-
Logosul, dar pe care logica o ucide.
Cum să călătorim în acest labirint al excluderilor
reciproce, sterilizante şi opresive, decât ascultând de dorinţa
nebună, irepresibilă a naturii care pretinde, dincolo de orice
contradicţie, de orice frustrare, lărgirea plămânilor noştri şi
desfăşurarea aripilor noastre, nu a celor cu totul artificiale ale
lui Dedal şi Icar, ci aripile iubirii, pe care tradiţia iconografică
i le atribuie lui Ioan Botezătorul. Acestea depind de pă-
mânturile noi, născute de ceruri noi, pe care le cucereşte orice

263
 Femininul fiinţei

fiinţă umană ce se întoarce spre răsăritul său, parcurgând astfel

experienţa spaţio-temporală, proprie fiecărui câmp al
conştiinţei, până la intrarea în „ţara făgăduită”. În această ţară,
ce se identifică cu inima sanctuarului interior personal, cu
răsăritul fiinţei, păzit de Heruvimi, se află „Sabia rotitoare şi
arzătoare”1, Logosul şi Duhul, carnea. Acest nucleu al fiinţei
informează Omul din partea cea mai tainică a profunzimilor
sale până în trupul său fizic cel mai concret. Acest trup, despre
care am văzut că, în mod simbolic, nu este decât cadavru atâta
timp cât Omul nu a intrat conştient în rezonanţă cu carnea
ontologică, este cel care slăveşte dumnezeieşte această carne,
când el îi devine o icoană vie. ADN-ul, mesagerul genetic care
are forma de Sabie, poartă informaţia fundamentală a
Logosului şi a Duhului, de la cel mai subtil la cel mai obser-
vabil dintre organele noastre. De aceea „trupul-cadavru” însuşi
poate fi, în momente privilegiate, vectorul cărnii evanghelice
(Basorah), cea care face obiectul „veştii celei bune” şi pe care
eu o numesc, de asemenea, „ontologică”, în calitate de
întemeietoare. Trupul devine atunci veghetor.
Aceste „momente privilegiate”, în inima timpului istoric
şi al inconştienţei celui (sau celei) care va regăsi „clipa de
har”, pot fi cele despre care am vorbit mai sus2, ca şi cele ale
unei mari suferinţe sau ale unei excepţionale emoţii. Ele pot fi
trăite în momentul şocului eliberator al orgasmului, despre
care voi vorbi pentru că este un subiect prea important pentru a
merita doar aceste câteva rânduri. El a fost inclus în reflecţia
pe care am purtat-o cândva asupra senzorialului în general, dar
îl voi dezvolta în capitolul următor punând accentul pe
sexualitatea atât de bogată în sine, atât de dureros sărăcită
astăzi! Nu părăsesc totuşi trupul, acest templu atât de preţios,
•

1
Gen. 3,24.
2
V. supra Introducere, pp. ...

264
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

chiar dacă el este în aşteptarea sfinţirii sale (aş adăuga: în

nevoia de a fi, de unde limbajul său1), pentru a contempla în
structurile sale mesajul genetic al ADN-ului, purtător de Logos
şi de Duh. Structurile care-l exprimă, în primul rând, sunt cele
pe care Tradiţia chineză le numeşte „cerul Omului”, capul.
„Din cap se naşte Tao”, afirmă aceeaşi Tradiţie. Din el
se naşte Palas-Atena toată acoperită pe cap cu aur după ce a
fost concepută în spatele frunţii lui Zeus, afirmă mitul grec. În
sfârşit, şi în principiul veşnic, faţă de care ceea ce îl precedă
este memorie, Golgota, „locul căpăţânii”, este locul din care,
în timpul Istoriei şi în clipa cea veşnică, Hristos învie în trupul
slavei sale. Ca icoană directă a arhetipurilor, acest spaţiu al
ultimei matrici învăluite de pia-mater și de dura-mater, prin
care Omul recâştigă unitatea sa şi devine Numele său, este cel
care deţine taina Unului ce devine doi şi taina lui doi care
revine la Unu.

Doar Dumnezeu este Unu în misterul insondabil al celor

trei Persoane dumnezeieşti „unite fără confuzie, distincte fără
separare”. Necunoscut şi tăinuit în fiinţa Sa, Tatăl lucrează
prin Cele două Mâini ale Sale, Cuvântul (Logos) şi Duhul, în
Creaţie. Ele însele, necunoscute în Fiinţa lor (Cuvântul şi
Duhul), se pot cunoaşte din Creaţia pe care o plămădesc ca pe
un aluat chemat la transfigurare. Puterea lor iubitoare şi
lucrătoare, cuprinsă în locul cel mai tainic al cărnii, se exprimă
într-o manieră privilegiată în „cerul Omului” despre care am
văzut că este scăldat în măduva spinării. La această treaptă,
măduva simbolizează râul Pishon, icoana cea mai apropiată de
modelul său, apele de sus.
În raport cu cele două emisfere cerebrale, care irigă
măduva şi exprimă doimea, Unitatea incognoscibilă, aşa cum
•

1
Cf. S. du C., p. 11.

265
 Femininul fiinţei

ea se revelează, este simbolizată de creierul cel mai vechi,

numit creierul arhaic sau reptilian. Acesta administrează clipa
şi prelucrează instinctele cele mai primare ale Omului, precum
şi informaţiile fundamentale. El ar fi locaşul sensorium Dei,
sursă a senzorialului pur, prelucrat apoi la nivelul emisferelor
cerebrale; el ar fi sediul memoriei răsăritului, în care s-ar
sălăşlui activităţile somnului paradoxal, instinctele religioase
cele mai arhaice şi funcţiile vitale elementare.
Prudenţa mă face să vorbesc la modul condiţional,
pentru că ultimele cercetări ştiinţifice asupra acestui subiect
delicat nu fac decât să avanseze aceste ipoteze şi, mai mult,
într-un spirit încă total agnostic. Dar se ştie, într-o manieră mai
obiectivă, că creierul limbic ce acoperă creierul reptilian
desăvârşeşte rolul acestuia din urmă şi se instituie ca
intermediar sensibil între el şi cele două emisfere cerebrale. În
mod special el coordonează emoţiile şi distribuie energiile
mobilizate prin actul iubirii fizice.

266
•

1. Cele două emisfere cerebrale

Cele două emisfere cerebrale ascultă de legea formării

arhetipale indusă de Tetragrama-Sabie ‫( הויה‬YHWH). Ele re-
prezintă aspectele dominante ale celor doi he. Spun
„dominante”, pentru că le vom regăsi şi la alte niveluri ale tru-
pului, mai ales la nivelul cuvântului, prin cei doi plămâni ce
prelungesc cele două mâini (fiecare având cinci degete, iar
litera he are valoarea 5), apoi la nivelul procreerii, prin cei doi
rinichi şi formarea simetrică a organelor genitale, care
prelungesc cele două picioare împodobite, fiecare, cu câte
cinci degete.
În Pomul Cunoaşterii, unul din cei doi he este
împlinitul-lumină care ctitoreşte puţin câte puţin Yod-ul,
Sfântul Nume. Celălalt he este neîmplinitul-tenebre, spaţiul
tuturor posibilelor. Primul suflu este cel al Cuvântului

267
 Femininul fiinţei

(Logos), cel de al doilea este al Duhului „care planează

deasupra apelor” inconştientului, dar le şi pătrunde1, pentru a
conduce lumina Logosului spre cununia cu tenebrele latente şi
a le transforma într-o lumină mai intensă. Duhul face astfel să
apară o nouă zi, să se arate un pământ nou, să apară
conştientul.
În această perspectivă, he-ul Logosului este suflul cons-
tituit, integrat; este lucrul ştiut, cunoscut, asimilat, concep-
tualizat; este adevărul unei etape a realului, legile care se
referă la el, logica ce îi oferă coerenţă, etica ce îl determină,
valorile care-l întemeiază şi care prezidează orice instituţie
necesară pentru structurarea vieţii. Acest pol este bărbătesc. În
raport cu el, suflul Duhului, celălalt he, este o respiraţie care
face să fie presimţit orice lucru potenţial şi să ţâşnească din
orizontul confuz, cu cohorta sa de rezonanţe încă indistincte,
dar pline de valori promise constituirii unui Logos mai
consistent al Adevărului. Acest pol este feminin.

Pe această schemă tradiţională şi încă necunoscută până

astăzi de ştiinţele numite „pozitive”, se aplică, într-o manieră
surprinzătoare, recentele date ale acestor ştiinţe.
Tratând cele două emisfere cerebrale, ele ne spun
următoarele: „Emisfera stângă este mai ales verbală, logică,
analitică şi ştiinţifică, în timp ce emisfera dreaptă este mută,
spaţială, analogică, sintetică şi artistică. Emisfera stângă
coordonează orientarea în timp, emisfera dreaptă coordonarea
în spaţiu...”2 În concluziile celor mai recente studii făcute
asupra asimetriei cerebrale, profesorul Israel se exprimă
astfel3: „Există, evident, o asimetrie de funcţie între emisferele
•

1
Cf. A. de F., I, pp. 95-101.
2
La Gestalt, une thérapie du contact, H.G. Serge Ginger, p. 519.
3
Cerveau droit, cerveau gauche, Plon, pp. 61, 62.

268
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

cerebrale. Partea stângă ţine sub dependenţa sa limbajul,

analiza, memoria verbală, aspectele numerice ale calculului,
distincţia logică a problemelor. Partea dreaptă percepe şi
înţelege emoţiile, relaţiile vizuale, spaţiale şi tratează infor-
maţiile într-o manieră globală, sintetică. Ea posedă o
cunoaştere mai mult intuitivă decât analitică şi este mai
sensibilă decât emisfera stângă la muzică (…), ritmul şi mă-
sura sunt percepute de creierul stâng, melodia, timbrul, tonul,
de creierul drept.” În concluzia foarte subtilei sale analize, pro-
fesorul Israel propune să reflectăm la următorul fapt: „Cultura
se localizează în creierul drept, cel al percepţiei globale
intuitive, al imaginarului, al comportamentelor emotive fără un
conţinut, în mod necesar, verbalizabil, în timp ce civilizaţia,
această întreprindere de cucerire a lumii exterioare şi parte a
lumii noastre interioare, ar fi pusă în evidenţă mai mult de
puterea de analiză, de rigoare, de metodă, a emisferei stângi.
Creierul drept exprimă unitatea cu lumea şi misterul său.
Creierul stâng exprimă luarea în posesie a lumii vizibile şi
descoperirea legilor care o stăpânesc.”1
Creierul meu drept este foarte mişcat de concordanţa
discursului acestui eminent medic cu datele Tradiţiei.
Profesorul Israel are, de altfel, onestitatea de a orienta studiul
său, dincolo de categoriile culturale, spre cele care relevă
experienţe din domeniul „trans-paranormal-supranatural”. El
nu aruncă în sertarul cu vechituri (alibi facil pentru atâţia
oameni de ştiinţă!) viaţa mistică şi valorile spirituale. El
constată astfel că civilizaţia noastră, privilegiind în mod
deosebit creierul stâng, a considerat mereu că „ceea ce trece în
afara centrului limbajului şi nu este verbalizat, analizat,
explicat, este nebunesc”. Profesorul mai spune că „pulsiunea
sexuală ţine de sistemul limbic, iar iubirea care o afirmă şi o
•

1
Ibidem, pp. 242-243.

269
 Femininul fiinţei

sublimează ţine de creierul drept”1. În sfârşit, el afirmă că

„omul ajunge la percepţia unei transcendenţe prin emisfera
dreaptă”2.
Propunând această clarificare, profesorul Israel afirmă
că multe din aceste descoperiri sunt încă parcelare şi confuze
şi de aceea activităţile celor două creiere, considerate până
acum ca fiind exclusive, vor trebui să fie luate în calcul în
complementaritatea lor, în contextul oricărui studiu ştiinţific.
Logosul şi Duhul sunt uniţi fără confuzie, deosebiţi fără se-
parare, afirmă Tradiţia. Îmi este uşor, deci, să asociez Logosul
cu creierul stâng (care, de altfel, deţine funcţia limbajului) şi
Duhul cu creierul drept.
Aş fi, astfel, tentată să cred că tulburarea care atinge
astăzi civilizaţia noastră şi care riscă să distrugă cultura
noastră este opera unei formidabile revendicări a creierului
drept de a afirma Logosul trecând nu prin cuvântul care nu
este geniul său, ci prin experienţa Duhului.
Cunoaşterea dobândită în mod exterior şi care cere un
mare efort de memorizare este opera creierului stâng. Cunoaş-
terea dobândită în mod interior şi memorizată imediat în
fiecare celulă a corpului pe care ea o iluminează este opera
creierului drept. Eu leg acest aspect de începutul acestui
capitol, spunând că orice cuvânt în calitatea sa de reprezentare
simplă a unui lucru ţine de creierul stâng, dar corespondenţa
acestui cuvânt cu Logosul care întemeiază lucrul exprimat ţine
de creierul drept. Intrarea în această corespondenţă în care se
înscrie toată muzica Logosului este opera iubirii.
Faţă de ea, creierul stâng radicalizează prioritatea sa
(pentru a nu spune exclusivismul său) astfel încât el
recuperează această experienţă a profunzimilor ajutând fiinţele
•

1
Ibidem, p. 96.
2
Ibidem, p. 215.

270
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

să acceadă la ea prin tehnici pe care crede că le controlează şi

ale căror binefaceri el le explică printr-o analiză de ordin
materialist. Noi avem suficientă capacitate de analiză astăzi
pentru a cunoaşte că experienţa dobândită astfel nu este totuşi
integrată şi ea ne conduce adesea la nevroze mai grave decât
cele pe care le credeam eradicate. Nu voi exclude din
contextul aceleiaşi recuperări realizate de un creier drept
reacţional, nu mai puţin exclusiv şi relativ „nebun”, răspândită
astăzi în zonele mediilor New Age, cele mai puţin controlate
de creierul stâng. Riscurile degradărilor sunt la fel de mari.
Dar şi una, şi alta erau previzibile ca reacţie la uscăciunea
ştiinţifică, la opresiunea exercitată în Occident de o religie
care s-a voit ştiinţifică şi care, printr-o masculinizare excesivă,
în mod paradoxal şi-a pierdut bărbăţia. Aceste reacţii au apărut
şi în faţa exigenţei irepresibile a Duhului de a face să crească
Logosul în inima Omului.
A sosit, aşadar, timpul unei cununii între cele două
creiere ale noastre, a unei cununii între masculinul şi femininul
fiinţei noastre, între emisfera stângă şi emisfera dreaptă…

271
•

2. Dreapta şi stânga

În acest moment al reflecţiei mele despre cele două

emisfere cerebrale, este important să vorbim despre dreapta şi
stânga Omului, părţi care solicită analiza calitativă a creierului
stâng, dar şi subtilitatea creierului drept pentru a fi deosebite
una de alta.
Căci, în fiziologia corpului uman, perspectiva onto-
logică, pe care eu o voi preciza imediat, la nivelul creierului
suferă, în mod neaşteptat, o încrucişare. Într-adevăr, atunci
când ramurile nervoase care-şi au rădăcina în craniu trec în
bulbul rahidian, ele îşi schimbă direcţia în ceea ce se numeşte
„decusația piramidală”. Astfel, fibrele nervoase venite din
creierul drept merg spre partea stângă a măduvei pentru a
coordona partea stângă a corpului şi invers.
Astfel, partea dreaptă a trupului exprimă masculinul în
corespondenţă cu Logosul şi funcţia limbajului. Partea stângă,
în schimb, exprimă femininul în corespondenţă cu Duhul.

272
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

Tradiţia chineză confirmă aceste date: „Yang (polul masculin)

este la dreapta în cerul anterior, la stânga în cel posterior.”1 Ea
vorbeşte despre trecerea cerului anterior în cel posterior ca de
trecerea „celui nemanifestat în manifestat sau a celui fără
formă în cel care are formă”. Ne-manifestatul este astfel
spaţiul tuturor posibilităţilor. Manifestatul, în cerul posterior,
este cel care primeşte porunca dată de sus pentru a ne da viaţa
şi a ne permite să ne desăvârşim. Fără îndoială, această po-
runcă este conţinută în Numele sacru care, în propria noastră
Tradiţie, întemeiază Omul din momentul concepţiei sale şi în
care Tradiţia chineză se întâlneşte, astfel, cu a noastră: printr-
un ritual bine stabilit, acest nume simbolic este rostit în mod
tainic de către tată la urechea copilului său, în momentul
naşterii; celălalt „nume” îi va fi dat mai târziu. Acest nume
tainic conţine destinul copilului şi locul său în univers.
Aceste două Tradiţii se leagă mai presus de cuvinte. Am
trăit intens conştiinţa acestei relaţii scriind Le Symbolisme du
corps humain şi în mod deosebit citind ceea ce doctorul Kespi
scrie: „Această poruncă dată din cerul anterior cerului poste-
rior este necesară Omului care se creează şi se recreează
neîncetat prin lumină şi prin Cuvânt.”2
Duhul şi Cuvântul Omului cuprinse în Numele său –
aceştia sunt termenii Tradiţiei noastre – sunt prezente și aici;
ele sunt icoana Duhului lui Dumnezeu şi a Cuvântului său
creator pe care Tradiţia chineză nu le cunoaşte, dar care, în
mod simbolic, ne trimite spre „Cel fără formă” din cerul
anterior, izvor al poruncii inconturnabile de viaţă a fiecăruia.
La nivel corporal, punctul de trecere din cerul anterior în cerul
posterior şi, deci, punctul de pătrundere a acestei porunci se
numeşte în Tradiţia chineză Ming Men. El se situează în spate,
•

1
Dr. J.-M. Kespi, Acupuncture, Maisonneuve, p. 205.
2
Ibidem, p. 203.

273
 Femininul fiinţei

între cei doi rinichi. Acest punct de trecere, bine cunoscut și

propriei noastre Tradiţii, este numit în cadrul Tradiției chineze
„poarta Oamenilor”1. Dincoace de această poartă, Omul
rămâne confundat cu lumea parentală şi grupurile umane
cărora le aparţine. El este confundat cu ’Ișah, deci inconştient,
şi nu este orientat decât spre exterior, inclusiv spre un
Dumnezeu exterior, dacă omul are o practică religioasă.
Dincolo de această poartă, el se întoarce spre răsăritul său
interior şi intră în rezonanţă cu Numele său tainic,
dumnezeiesc, plin de ceea ce chinezii numesc „mandat” sau
„misiune”, în funcţie de care, acum, Omul trăieşte, alege,
hotărăşte etc. Să nu ne surprindă, aşadar, văzând pe Ming Men
intim legat de ombilic în Tradiţia chineză. Ambele corespund
„porţilor regale” ale Bisericii despre care am vorbit în
capitolul precedent şi care lasă înapoi Omul copil şi
adolescent, născut din apă, pentru a-l ajuta să intre ca adult în
matricea de foc în care el începe să-şi asume misiunea sa.
Lumina lui Hristos transfigurat pe care cei trei apostoli au
văzut-o pe muntele Tabor (Tabor înseamnă „ombilic” în
ebraică), lumina care a învăluit Rugul aprins în care Moise a
avut revelaţia Numelui Sfânt, iluminarea lui Buddha etc.
reprezintă Ming Men-ul acestor oameni.
Pentru cele două Tradiţii, orientală şi occidentală, capul
sau „cerul Omului”, ca realitate manifestată, corespunde cu
„cerul posterior”, în care dreapta este feminină şi stânga
masculină. Tradiţia chineză presupune, deci, o primă
încrucişare în amontele decusației piramidale, unde cerul
anterior încredinţează trecerea celui posterior. Se pare că
Tradiţia ebraică, în alţi termeni, ne aduce acelaşi mesaj când
spune, vorbind de „trupul divin” văzut de Moise2 şi ilustrat de
•

1
Cf. S. du C., cap. XI.
2
Numerii 12,8.

274
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

el în Arborele Sefirot, că „Dumnezeu stăpâneşte prin braţul

său drept (sau partea) care exprimă clemenţa sa, prin braţul său
stâng (sau partea) care deţine moartea şi rigoarea, şi prin
coloana de mijloc, care eliberează, armonizează şi dizolvă
toate opoziţiile în unitatea sa”1.
Este sigur că în Dumnezeu nu este nici stânga, nici
dreapta, nici o altă dualitate. Dar ca Dumnezeu, YHWH se
întrupează în Creaţia sa şi pătrunde dualitatea unei realităţi cu
totul alta decât Unul, braţul Său drept – Clemenţa – se ma-
nifestă ca masculin şi braţul Său stâng – Rigoarea – ca
feminin. Fără îndoială, contemplăm în această viziune Sfântul
Nume al Tradiţiei ebraice de unde izvorăsc toate Numele
noastre tainice. Între aceste două planuri se joacă, de fapt, o
încrucişare în oglindă despre care vorbeşte apostolul Pavel
când spune:
„Iar noi toţi, reflectând ca într-o oglindă slava Domnului –
YHWH – ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, prin
lucrarea Duhului Domnului.”2
Ultimul dintre fiii lui Israel, Beniamin, aşa cum ne
amintim, este singurul numit de tatăl său. Fraţii săi și-au primit
toţi numele de la mamele lor respective. La naşterea lui
Beniamin, mama sa, Rahela, moare. „Oaia” nu mai este. Ea
numise pe fiul său Ben‘Oni („fiul durerii mele”), dar după
moartea sa Iacob, el însuşi devenit Israel, schimbă numele
copilului său şi îl numeşte Ben Yamin („fiul dreptei mele”).
Rahela, care continuă să-și plângă durerea pentru copiii
exilului, a adus pe lume pe cel care, simbolic, nu mai aparţine
lumii exilului. Beniamin se naşte dintr-un părinte care a făcut
experienţa întoarcerii şi a cărui dreaptă a devenit feminină. El
este al doisprezecelea, dar şi al treisprezecelea dintre fiii lui
•

1
Léo Schaya, L'Homme et l’Ábsolu, Buchet-Chastel, 1958, p. 35.
2
2Cor. 3,18.

275
 Femininul fiinţei

Israel, dacă se ia în calcul şi Dinah, iar numărul 13, să nu

uităm, corespunde cuvântului ’Ehad, „unu”!
Beniamin este strămoşul apostolului Pavel, cel de al
treisprezecelea apostol trimis de Hristos însuşi la grupul celor
doisprezece, care s-au grăbit să-l înlocuiască pe Iuda după
Învierea şi Înălţarea Domnului. El, cel de al treisprezecelea, în
mijlocul lor, Unul! „Fiul dreptei mele” este, în această vocaţie
ancestrală, „apostolul neamurilor” care nu va participa la
Cincizecime decât împreună cu ele, toate încă înlănţuite în
durere, dar promise unităţii în comuniunea Bisericii, a
Cincizecimii eterne.
În continuarea istoriei evreilor, regele Solomon constru-
ieşte Templul lui YHWH aşezând cele două coloane, Yakin şi
Bo‘az, respectiv masculin şi feminin, prima la dreapta, a doua
la stânga celui care înaintează spre Templu, ceea ce înseamnă
că la stânga Sfintei Sfintelor este coloana masculină, iar la
dreapta ei, coloana feminină. În momentul Schimbării la faţă a
lui Hristos pe muntele Tabor, Ilie, profetul, este la dreapta lui
Hristos, Moise, omul Legii, la stânga. La fel, icoanele noastre
creştine, numite Deisis, aşază pe Maria la dreapta lui Hristos
întru slavă, iar pe Sfântul Ioan Botezătorul la stânga. Aceste
trei reprezentări aparţin, ca şi creierul Omului, ordinii
manifestate.

Ordinea arhetipală a dreptei şi a stângii, a femininului şi

a masculinului, devine complexă şi atunci când descoperim că
o parte feminină este în masculin şi invers.
Am văzut acest lucru la începutul acestei lucrări: Creaţia
întreagă este feminină în raport cu Necreatul masculin, dar
Necreatul poartă din veşnicie Creatul ca un cu totul alt po-
tenţial, în sânul său, şi Creatul nu are viaţă decât prin nucleul
său fondator, Icoana dumnezeiască, Sămânţa Necreatului. Pe
toate planurile regăsim această unire intimă dintre masculin şi
feminin care întemeiază dualitatea Creatului şi condiţionează

276
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

viaţa sa. Ea ne obligă să relativizăm în mod considerabil

afirmaţiile noastre, dar nu ne justifică nicidecum confuziile.
În Cartea lui Iona, Domnul YHWH îi spune profetului
care îl înfruntă:
„Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a
Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni,
care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un
mare număr de dobitoace?”1
Altfel spus, Omul identificat încă cu animalul este într-o
stare de confuzie în ceea ce priveşte aceşti doi poli ai spaţiului,
dreapta şi stânga. Iona, care învaţă marea lege a morţii-
învierii, după ce a coborât timp de trei zile în adâncul mării, în
pântecele „marelui peşte”, este arhetipul privilegiat al celui
care, odată înviat, intră în stare de „discernământ” (Habanah,
de la rădăcina Ben, „fiul”). Cel care-şi ctitoreşte fiul interior
este capabil de discernământ, capabil de înţelegere (Binah).
Tradiţia ebraică spune, aşadar, că Înţelegerea este Maica
dumnezeiască şi Înţelepciunea, Părintele dumnezeiesc, după
Arborele Sefirot, arhetip al trupului uman2. Înţelegerea
domneşte peste Rigoare, Curaj şi Glorie; Înţelepciunea, peste
Milostivire, Măreţie şi Putere.
În lumea exilului, în care Omul s-a distanţat de răsăritul
său, el a inversat valorile: Înţelegerea (Inteligenţa), Forţa,
Rigoarea şi Gloria au fost masculinizate; Înţelepciunea,
Milostivirea, Grandoarea şi Puterea, feminizate.
În situaţia noastră de exil, pe aceeaşi parte a trupului se
observă suprapunându-se caractere contradictorii, după cum a
trăit în plan ontologic – spaţiu simbolizat de creier – sau în
contextul psihologic obişnuit din exil, care marchează decusaţia

1
Iona 4,11.
2
V. supra cap. XI, p. ...

277
 Femininul fiinţei

piramidală. Să nu ne surprindă, așadar, că lumea a pierdut astăzi

toate valorile sale din exil şi toate reperele care-i permiteau să
supravieţuiască în el, fără a fi realizat totuşi întoarcerea spre
răsăritul ei şi fără să fi regăsit valorile sale ontologice, iar cei
doi poli, masculin şi feminin, sunt atât de dureros confundaţi.
Nu numai că homosexualitatea domneşte şi, pentru a se
justifica, se revendică din ordinea ontologică, nu numai că băr-
batul se amuză îmbrăcând veşminte feminine şi femeia pe cele
masculine, ci mai mult, funcţiile fiecăruia se manifestă într-o
dezordine atât de regretabilă încât dezorientează pe copiii
noştri şi devin sursă a numeroase suferinţe şi tulburări psihice,
degenerând chiar în patologii grave.
Pentru a ieşi din confuzie, a regăsi echilibrul şi a
încerca să „transformi pământul ca şi cerul” pentru ca cele
două să se unească – şi cele mai mici detalii ale vieţii noastre
concură la aceasta sau îi blochează realizarea – trebuie să ne
aşezăm sub ascultarea Tradiţiei, a cuvintelor pe care ea ni le
transmite şi a ceea ce ele murmură atunci când încep să
fremete sub coaja lor necesară, dar insuficientă. Trebuie să-i
adunăm, aşa cum a făcut Hristos1 pentru masa festivă,
dispreţuită de invitaţii virtuoşi, pe toţi infirmii străzii, care
suntem noi, cu mizeriile şi lipsurile noastre. Aceştia au dreptul
în zi de sărbătoare să se apropie de adevăr, cu condiţia să
îmbrace haina de nuntă care se identifică cu autenticitatea şi
transparenţa, dincolo de toate ascunzişurile justificatoare.
Aventura are valoarea dureroasă a experienţei trăite şi ea mi se
pare că deţine cheia a ceea ce poate constitui identitatea
noastră de bărbaţi şi de femei astăzi.

1
Matei 22,1-4.

278
•

3. Înţelepciunea – Părintele dumnezeiesc,

Inteligenţa – Maica dumnezeiască

Dacă privim Arborele Sefirot vedem că, în faţa Înţelep-

ciunii masculine, se află Înţelegerea feminină. Înţelepciunea şi
Înţelegerea ocupă într-o manieră privilegiată şi emisfera
stângă, respectiv emisfera dreaptă a creierului Omului. Aceste
două arhetipuri sunt cele care întemeiază căutarea Omului.
Iov este personajul biblic cel mai reprezentativ al acestei
dureroase căutări însoţite de numeroase puseuri, asemenea
unei naşteri. Cuprinzându-l EU SUNT, prezent în răsăritul său şi
dornic să se nască, Acesta distruge până în adâncuri personajul
său din exil, şi Iov pune chinuitoarea sa întrebare:
„Dar Înţelepciunea, de unde vine ea?
Care este locul de obârşie al Înţelegerii?”1,
•

1
Iov 28,12. 20.

279
 Femininul fiinţei

ca şi cum le-ar obliga să compară înaintea tribunalului interior

pe care îl înalţă întru apărarea sa şi, în acelaşi timp, ca într-o
inconturnabilă exigenţă a absolutului. Întrebarea sa cuprindea
răspunsul. Me ’Ayin ar fi putut fi în mod simplu Me ’An, dar
ceea ce se rosteşte prin Iov este cuvântul lui EU SUNT ţâşnind
din tenebrele sale şi cunoscând izvorul fiecărui lucru. Fiecare
lucru apare din Me ’Ayin, „din Nimic”, din punctul focal sădit
în carnea sa, în care Necreatul irumpe în Creat, în „cerul
anterior” al Creatului, cu care nimeni nu se va putea uni fără a
fi făcut experienţa integrală a „cerului posterior”.
În relatarea biblică, regele Solomon întrupează Înţelep-
ciunea. El este vizitat de regina din Saba „care vine să-l
încerce cu cuvinte greu de înţeles”1. Cuvântul greu de înţeles
(Ḥidah, în ebraică: „viaţa” care cere o trecere a „porţilor”)
joacă un rol foarte important într-o cunoaştere concretă, legată
de o calitate a înţelegerii bine cunoscută Orientalilor, dar
străină spiritului aristotelic occidental. Regina din Saba vine
din Yemen (Yamin este „dreapta”) şi reprezintă Înţelegerea sau
Priceperea feminină (care corespunde creierului drept). Ea
vine să verifice Înţelepciunea (proprie creierului stâng).
Pentru „a-şi construi casa sa”2 Înţelepciunea are nevoie
de exerciţiul unei strategii inteligente. În calitatea sa de soare
al diferitelor „pământuri”, la care omul accede puţin câte
puţin, ea este icoana Înţelepciunii dumnezeieşti. Dar
„Înţelepciunea dumnezeiască este nebunie în ochii oamenilor”,
nebunie atât de străină înţelepciunilor noastre – care sunt
nebunie pentru Dumnezeu3 – încât Dumnezeu a recurs la
stratageme pentru a-l introduce pe Om în orizontul ei.

1
3Regi 10.
2
Prov. 9,1.
3
1Cor. 3,19.

280
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

„Dumnezeu este cel mai mare între cei care se slujesc de

stratageme pentru a-și atinge scopul.”1
Scopul lui Dumnezeu se înscrie în duhul Legământului
Său cu Omul. Lui Dumnezeu îi este dor de Om, de fiica Sa
plină de prezenţa Lui, pe care El o cheamă la comuniune cu El
şi, pentru aceasta, la depăşirea treptată a înţelepciunilor sau a
„luminilor” dobândite la nivelul diferitelor câmpuri ale
conştiinţei. Aceste pământuri noi sunt astfel comparate cu
„palate” în care fiica-mireasă îmbracă haine din ce în ce mai
strălucitoare până la haina de „aur de Ofir”. În acel moment,
devenită regină, ea este introdusă în palatul Regelui.
Înţelepciune! În aceasta constă secretul nunţilor.
Înţelepciunea dumnezeiască este prima şi ultima.
Prima, căci, vorbind despre ea, spune:
„Domnul m-a câştigat început al căii Sale, răsărit al lucrărilor
Sale dintotdeauna. (…) Când El a aşezat temeliile pământului,
eu eram alături de El, arhitectul Său, veselindu-mă în fiecare
zi…”2
Ultima, căci ne va trebui, asemenea magilor din
Evanghelie3, să străbatem pustiurile noastre, să abandonăm în
ele puţin câte puţin toate înţelepciunile noastre umane, hainele
noastre succesive, pentru a veni să ne închinăm înaintea a ceea
ce poate părea nebunie: un mic copil într-un staul… Pe
spinarea cămilei, magii au trecut porţile dintre care ultima,
spune Hristos, este „urechea acului”4. Această imagine ne
trimite la litera ebraică qof, a cărei denumire semnifică
„urechea acului”. Ea are valoarea numerică 100 (valoare care,

1
Coranul, III,54.
2
Prov. 8,22.30.
3
Matei 2,1-13.
4
Marcu 10,25.

281
 Femininul fiinţei

cuprinzând unitatea, se raportează la Dumnezeu) şi simbo-

lizează Înţelepciunea dumnezeiască1. Ultima „poartă”, cea mai
strâmtă, pe care Omul o are de trecut înaintea întoarcerii sale
spre Nimic, pare a fi cea a Înţelepciunii. Totuşi, printre di-
feritele omonime ale cuvântului Qof, este şi cel de „maimuţă”.
În toate tradiţiile, acest animal este simbolul înţelepciunii. Dar
el „maimuțărește” adevărul care nu poate fi primit din exterior.
El îl imită pentru ca Omul să-l ghicească şi să-l primească
astfel din interior. El este prototipul clownului, al umorului şi
al oricărei farse care lasă să se manifeste prin râs mesajul
esenţial. Cuprins de râs, Omul devine accesibil pentru ceea ce
nu ar putea fi acceptat cu răceală.
Dinamica râsului, mobilizată prin contracţia neaşteptată
datorată unei diferenţe nemaipomenite de potenţial între o
situație imposibilă şi actualizarea sa2, este în relaţie cu dina-
mica tainei, a enigmei. În taină, diferenţa de potenţial se joacă
între necunoscutul care bate la poartă şi enorma surpriză când
poarta cedează la bătăile sale! În cele două cazuri, înţelep-
ciunea îşi atinge scopul. Ea îl ajută pe Om să aibă acces la
cunoaştere printr-o nouă naştere, în lăuntrul său. Mă refer la o
adevărată naştere.
„Eu te voi întreba, tu mă vei învăţa”3,
îi spune Domnul lui Iov, care înainte de venirea lui YHWH era
îndemnat de prietenii săi să învețe din înţelepciunea lor.
Dar Înţelepciunea dumnezeiască inversează modul de a
cunoaşte. Ea vorbeşte şi în Cartea Proverbelor şi spune:

1
Cf. L. ch. V., p. 213.
2
Vezi articolul pe care l-am scris despre acest subiect privind naşterea lui
Isaac, cel de al doilea patriarh al lui Israel, al cărui nume înseamnă „el
râde”: în Le Chemin, nr. 2, Ed. Béthanie, Gorze.
3
Iov 38,3; 40,7.

282
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

„Slava lui Dumnezeu este să ascundă Cuvântul,

iar slava regilor, să-l cerceteze.”1
Înţelepciunea dumnezeiască păstrează deci adevărul!
Voi îndrăzni să adaug că este de săvârșit mai curând o lucrare
împărătească decât o interogare a Cuvântului biblic. Cuvântul
nu se ascunde în inima Omului decât pentru a exercita asupra
lui puterea sa de a sculpta şi a degaja acolo spaţiul în care el își
găseşte ecoul.
Numai ecoului îi oferă el mesajul şi mesajul împlineşte
mutaţia fiinţei, căci Cuvântul este creator. În acest caz,
cunoaşterea-înţelegere nu mai are nimic intelectual; ea se iden-
tifică cu propria noastră carne şi se înscrie în noi ca memorie
indelebilă. Înţelepciunea mai spune:
„Eu, Înţelepciunea, locuiesc orice abilitate
şi descopăr cunoașterea planurilor.”2
Pentru a „construi casa sa” pe temeiuri drepte, Înţelep-
ciunea trebuie să locuiască această înţelegere feminină, cu
totul palpitantă, în profunzimile nebănuite ale lui ’Ișah şi deci
cu totul pregătită a se recunoaşte mărginită înaintea apariţiei
altor realităţi posibile. Înţelegem astfel de ce Înțelepciunea
sălăşluieşte în emisfera dreaptă a creierului şi constituie
„braţul stâng al lui Dumnezeu în care se află moartea şi ri-
goarea”3. Maternală fiind, ’Ișah obligă la transformare. Ea
cunoaşte legile ontologice care întemeiază Înţelepciunea şi pe
care nimeni nu poate să le încalce fără a vedea închizându-se
în faţa lui regulile jocului dumnezeiesc, generatoare, în acest
caz, de suferinţă. Doar Înţelepciunea divină, care este
milostivă, poate să anuleze aceste legi.
•

1
Prov. 25,2.
2
Prov. 8,12.
3
V. supra, pp. ...

283
 Femininul fiinţei

Despre acest „joc dumnezeiesc”, Înţelepciunea vorbeşte

încă şi spune:
„Eu joc fără încetare înaintea Domnului YHWH,
joc pe rotundul pământului Lui
şi îi bucur pe fiii oamenilor.”1
Pentru a pregăti jocul Său, Dumnezeu trebuie să zădăr-
nicească jocul pe care-l unelteşte Omul ignorant, căutător de
securizări trecătoare. În aceasta constă abilitatea şi Omul a
cărui înţelegere pătrunde în această abilitate dumnezeiască nu
încetează să ne surprindă. Nu am văzut-o noi pe Tamara
imitându-le pe prostituate pentru a asigura descendenţa lui
Israel? Iar mai înainte de ea, Iacob, deschizându-se glasului
’Ișei sale interioare, nu s-a folosit de şiretlicuri în relaţia cu
fratele său Esau, cu părintele său Isaac, cu socrul său Laban,
iar Rahela, cu acelaşi Laban, propriul său tată?2 Ce să spunem
despre femeile din Biblie, ale căror şiretlicuri pentru învin-
gerea duşmanului ne-au emoţionat? Ce să spunem despre
şiretlicurile lui David? Câtă înţelegere nu au dovedit ei pentru
„a intra în cunoaşterea planurilor dumnezeieşti” şi a deveni,
astfel, artizanii Înţelepciunii dumnezeieşti?
Desigur, Biblia ne relatează şiretlicurile perverse ale celor
care vor să-și înşele fraţii pentru a-i distruge, șiretlicul şarpelui-
Satan chiar din răsăritul lui Adam şi cele ale lui Satan în întreita
ispitire a lui Iisus, comploturile urzite de autorităţi în timpul lui
Hristos pentru a încerca să-l prindă în greşeală şi să-l piardă.
Dar Iisus laudă șiretlicul iconomului necredincios – nu
lipsa de onestitate a şireteniei sale, ci înţelegerea situaţiei – şi
regretă că:

1
Prov. 8,31.
2
Gen. 27-32; vezi și cap. IV, p. ...

284
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

„fiii veacului acestuia sunt mai plini de șiretenie în neamul lor

decât fiii luminii.”1
Căci fiii luminii au vocaţia de a se naşte spre înţelegerea
capabilă să descifreze sensul evenimentului, oricât de banal
sau de dureros ar fi el, în caracterul nemijlocit al fenomenului,
pentru a ghici în el canalul lucrător al voinţei dumnezeieşti.
Oare nu printr-un șiretlic dumnezeiesc YHWH, după ce
l-a trimis pe Moise în Egipt pentru a-i elibera poporul, l-a oprit
pe acesta pe cale „pentru a-l omorî”, apoi a exercitat o pre-
siune asupra inimii lui Faraon pentru a-l împiedica să-i lase pe
Evrei să părăsească Egiptul? Oare nu despre un șiretlic este
vorba şi în „complotul” uneltit de YHWH şi Satan –
Dumnezeu şi Adversarul –, uniţi în mod aparent împotriva lui
Iov? Când înţelegerea se deschide planului dumnezeiesc, ea
vede şi pricepe că Moise trebuia să intre într-o altă dimensiune
a sinelui său şi deci „să se transforme”, înainte de a putea să se
măsoare cu Faraon, adversarul; că evreii, la rândul lor, ieşiţi
prea devreme din Egipt, nu ar fi putut asuma lipsa de securi-
tate totală pe care o implica eliberarea lor; că Iov trebuia să fie
distrus în starea sa de autosatisfacţie trecătoare pentru a începe
călătoria sa interioară, șa.m.d., iar toate acestea se aplică la
experienţa noastră obişnuită de viaţă. Un Părinte al pustiului,
Zosima, îi spune unui bătrân:
„Dacă cineva păstrează amintirea fratelui care l-a supărat,
lezat sau insultat, el trebuie să-şi amintească de el ca de un
medic trimis de Hristos şi să-l considere ca un binefăcător.
Căci dacă tu te întristezi în aceste împrejurări, înseamnă că
sufletul tău este bolnav. Într-adevăr, dacă tu nu erai bolnav,

1
Luca 16,8.

285
 Femininul fiinţei

nu sufereai. Deci, trebuie să mulţumeşti acestui frate pentru

că, datorită lui, tu îți cunoşti boala de care suferi…”1
Aceasta înseamnă că trebuie să priveşti adversarul nu ca
duşman, ci ca pe „cel şiret”, căruia trebuie să-i dejoci viclenia!
Toate Tradiţiile, sub diferite forme, folosesc mistere
pentru a ne învăţa. Hristos însuşi vorbeşte în parabole şi când
adaugă că „cel ce are urechi să audă”2, El lasă deschisă presu-
punerea celor „şaptezeci” de niveluri ale lecturii, pe care le
propun evreii pentru textele lor sfinte. Acestea abundă în pa-
radoxuri, iar textele Tradiţiei creştine care le prelungesc
(precum textul patristic citat mai sus) folosesc antinomii sau
părute contradicţii fără de care conceptul ar obiectiva repede
inobiectivabilul şi l-ar distruge. Regăsim în aceste antinomii
koan-ul japonez, brahman-ul hindus etc. Toate ne propun o lu-
crare interioară care conduce la o deschidere a inimii şi la tre-
zirea unei înţelegeri faţă de care înţelegerea intelectului poate
rămâne total străină. Prima este eliberatoare, a doua este,
adesea, zăvorâtoare.
Coerenţa fundamentală care depăşeşte toate aceste apa-
rente destabilizări se află dincolo, mereu dincolo, într-o tăcere
capabilă de a purta Cuvântul. Lui Pilat, care Îl judecă şi Îl
întreabă:
„Ce este adevărul?”3,
Iisus nu-i răspunde, ci se înalţă pe cruce pentru a muri
tuturor contradicţiilor şi a învia întru Slavă. A ajuta Omul să
participe la această Slavă constituie planul dumnezeiesc despre
care am vorbit mai sus.
În Tradiţia creştină, Înţelepciunea dumnezeiască este cel
mai adesea confundată cu Hristos însuşi. O icoană o reprezintă
•

1
Din Patericul egiptean.
2
Luca 8,8.
3
Ioan 18,38.

286
 Creierul drept şi creierul stâng. Dreapta feminină

pe tronul slavei, înconjurată de toate însemnele proprii dumne-

zeirii. Multe texte o contemplă şi în Maria, căci Omul în-
dumnezeit, prin cununiile sale dumnezeieşti, participă la
Înţelepciune şi la cea care este ca o mireasă a ei, Înțelegerea.

287
•

Capitolul X

Căutarea unei identităţi

pentru bărbat şi femeie
•

„Dumnezeu creează pe Adam bărbat şi femeie.”

Dacă era indispensabil să medităm la acest verset al
Genezei în accepţia ontologică a mesajului biblic, care ordo-
nează orice lucru, acum a sosit momentul să acceptăm ordinea
sa secundă, cea pe care noi o trăim în fiecare zi în situaţia
noastră de exil, să lăsăm ca ordinea primară să se reflecte
asupra ei pentru a o ilumina. A ne situa într-o perspectivă
ontologică este un lucru indispensabil pentru înţelegerea pe
care ne-o oferă şi perceperea devierilor în raport cu ordinea
primară, dar nu mai puţin necesar scopului pe care ni-l
propunem: căutarea unei adevărate identităţi pentru bărbatul şi
femeia de astăzi.
În ordinea arhetipurilor, bărbatul este faţă de femeie
ceea ce Necreatul este faţă de Creat, Dumnezeu faţă de
omenire; ceea ce fiecare fiinţă umană este chemată să trăiască
în raport cu ’Ișah, Mireasa sa interioară; ceea ce desăvârşitul,
care tinde spre unitate, este faţă de nedesăvârşit, faţă de multi-
plicitate, praf de electroni îndrăgostiţi, strălucind în jurul
nucleului dumnezeiesc. Femeia este legată de Creat, de ’Ișah,
de imensul potenţial de viaţă oferit iubirii, misterului apelor
sale matriciale, copilului dumnezeiesc lucrător şi lucrat în
mijlocul apelor sale, laboratorului în care Dumnezeu fără
schimbare n-a încetat niciodată să îmbogăţească infinitul…
Cum aceste două arhetipuri care susţin bărbatul şi
femeia îi fac diferiţi unul de altul? Şi cum, după imaginea

291
 Femininul fiinţei

cerului şi a pământului, ei nu au sens decât în îmbrăţişarea lor?

Nu există frumuseţe decât prin unirea lor. Suflul creator nu
intră în ei decât prin eros! Laboratorul dumnezeiesc îşi are
locul în ’Ișah, pentru orice fiinţă, şi în femeie, pentru bărbat.
Realitate inconturnabilă care face să dispară cei leneşi din
Împărăţie!
Pentru aceştia, bărbatul care reflectă Necreatul se ia pe
sine drept Dumnezeu, dar un Dumnezeu care nu are nevoie de
Creat decât pentru a-l manipula. Fiind unul, el are nevoie de
multiplu şi şi-l aserveşte. Femeia, care este „în întregime în
pântecele ei”, după expresia Anticilor, se refugiază în mater-
nitate sau își reduce anturajul la fagocitoza sa uterină, unica
manieră pentru ea, care este legată de multiplu, de a pretinde
unitatea, şi ea devine mormânt.
Aceste cazuri extreme sunt, vai!, cu toate nuanţele pe
care le cunoaştem, din plin trăite. În dezordinea psihologică,
ele au căzut din nou din modelul ontologic uitat. Or, astăzi,
când a sosit timpul unei reîntoarceri la ontologic, când acest
lucru priveşte mai mult femeia decât bărbatul, atât de puternic
aşezat în suveranitatea sa, o prăpastie se deschide între ei.
Comunicarea nu se mai realizează. Mulţi, de ambele părţi, se
refugiază în homosexualitate, iar alţii într-o singurătate
dureroasă, chiar distructivă dacă ea nu este deschisă Prezenţei.
Ei se aseamănă cu Diogene care parcurgea străzile Atenei
proiectând lumina unui felinar în cotloanele oraşului şi
spunând: „Caut un om.” În marea lor majoritate, masculinizaţi
la extrem, nu mai sunt totuşi bărbaţi. Femeia însăşi riscă să nu
mai fie pe deplin femeie decât în adevărata întâlnire cu
celălalt, care presupune, dincolo de unirea fizică, comuniunea
verbală a cărui exigenţă este şi mai puternică. Sexul şi
cuvântul sunt în aceeaşi rezonanţă. Altă dată identificat cu
păcatul, sexul „eliberat”, fără ca să fie restabilită şi relaţia
corectă cu arhetipul său, maschează deplasarea alienării sale şi

292
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

determină cel mai adesea o refulare a verbului, o frustrare

afectivă maximală şi un mutism al duhului.
Ce a devenit, deci, acest copil, care a fost bărbat sau
femeie, legănat în fluxul şi refluxul apelor de jos din sânul
maternal, în timpul maternităţii sale, aşa cum se întâmplă şi cu
litera beit modelată cu iubire în inima apelor de sus, în Bereșit-
ul întemeietor? Ce a devenit el, pe care deja, în aceste ape,
Cuvântul (Logosul) şi Duhul îl modelau în jurul „temeiului
său” (Numelui său), în muzica fiinţei sale şi în schiţarea unei
melodii neterminate, dar care trebuie dusă mai departe, scrisă
şi cântată? Ce a devenit el, care poartă, sădită în fiecare din
celulele sale, memoria acestei scrieri, hrană esenţială, „pâine”
(Leḥem) care îi va fi servită pe masa visurilor (Ḥalom)1 sau pe
cea a banchetelor sacre? A răspunde la această întrebare
înseamnă, fără îndoială, a răspunde şi la întrebarea acestei
lucrări. Căci totul este înscris în această mică fiinţă.
Să continuăm examenul nostru prenatal. În ritmul
legănării matriciale, marile arhetipuri, pătrunse de limba cea
una, informează dezvoltarea copilului care nu ar putea trăi fără
rechemarea lor în exilul sosirii sale în lume. Ele se şterg şi se
ascund, puţin câte puţin, în glasul mamei şi în limba sa care, la
rândul lor, modelează copilul, transformându-l într-un proiect
de fiinţă vorbitoare şi purtătoare de Logos.
Astfel se constituie „în cap” (Bereșit) „cerul Omului”,
craniul său şi cele două emisfere cerebrale ale sale. Cele două
emisfere se înrădăcinează, cea din stânga în ritmul şi măsura
muzicii Logosului şi a limbii materne, cea din dreapta, în
timbrul şi tonul vocii care cântă această limbă, ea însăşi
înrădăcinată în limba cea una2. Această lentă şi fină elaborare
a fătului, a cărui formă în apele amniotice este cea a unei
•

1
Un joc al literelor uneşte aceste două cuvinte ebraice într-o unică energie.
2
V. cap. IX, pp. ...

293
 Femininul fiinţei

„urechi gata să devină Cuvânt”1, îl conduce din primele zile

ale naşterii sale, prin unirea celor două emisfere cerebrale, la
recunoaşterea limbii materne în mijlocul limbilor străine. Mai
târziu, copilul va putea chiar să o întoarcă în dar prin rigoarea
unei sintaxe mai devotate a iubirii ce îl leagă de mama sa şi de
surâsul ce se înalţă din adâncurile memoriei, ca şi din întreaga
învăţătură a şcolii2! Dacă primii ani ai copilului nu continuă să
fie legănaţi de glasul matern, la care se adaugă cât mai repede
posibil cel al tatălui, în limba auzită din timpul vieţii uterine,
copilul riscă să fie un handicapat al creierului stâng şi chiar să
devină mut. Dacă arhetipurile în care el se scaldă încă la
naşterea sa nu continuă să fie hrănite prin povestirea miturilor
ancestrale, prin basme şi legende, prin cântarea melodiilor care
constituie fondul culturii sale şi prin trăirea riturilor religioase,
care prelungesc limba cea una, copilul riscă să manifeste o
debilitate a creierului drept. Fetița care, la vârsta de cinci ani,
se pregăteşte să primească acasă pe micul său frate nou-născut
ştie bine acest lucru. Ea cere părinţilor săi să o lase singură în
cameră cu copilaşul. Părinţii acceptă, dar, puţin neliniştiţi, fac
în aşa fel încât să observe fetiţa. Ea se apropie de leagăn şi, la
urechea copilaşului, spune: „Vorbeşte-mi despre Dumnezeu,
pentru că eu sunt pe cale de a pierde legătura cu El!”3
Copilul trăieşte pe Dumnezeu ca relaţie. Catehismele
lumii sunt cele care-L aşază în conceptele masculinizate ale
creierului stâng şi astfel copilul „pierde legătura” cu El.
Copilul respiră Fiinţa aşa cum respiră prezența mamei sale,
într-o proximitate vitală. El mănâncă pe Dumnezeu, aşa cum o
„mănâncă” pe mama sa. El trăieşte pe Unul, trăindu-l pe
celălalt, continuând să primească şi de la Unul, şi de la
•

1
Vezi lucrările Pr. Tomatis.
2
Vezi lucrările elaborate de Anne Christophe şi apărute în The Linguistic
Review, Laboratoire de psycholinguistique, CNRS, Paris.
3
Relatat de Jacques Casterman, în L’Attention, nr. 8, Le Fennec.

294
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

celălalt, prin acelaşi cordon ombilical subtil, informaţia

trupului, a sufletului şi a duhului.
Dar lumea exterioară se impune puţin câte puţin în faţa
lui. Starea de exil în care se scaldă în toată inconştienţa
părinţilor săi, oricât de religioşi ar fi, ca şi starea de exil a
societăţii care îl primeşte, îl pătrunde, şi el uită. A creşte în
lumea noastră înseamnă a uita, a pierde legătura… Doar
textele noastre sacre păstrează memoria. Ele reprezintă un
lapte matern şi menţin în noi prezenţa copilului, pe care
spiritul puternic în înţelegerea sa fals bărbătească o numeşte
infantilă şi o dezrădăcinează. Şi omul, refugiat în această cali-
tate a înţelegerii, cu care se mândreşte, uită de „modelarea”
dumnezeiască in utero şi de leagănul memorizant al mamei,
pentru a introduce copilul în lumea dură şi decapantă a şcolii şi
a societăţii. El apucă pe acest homo religiosus care este, în
mod natural, copilul, în calitatea sa de fiinţă creată personal ca
Icoană dumnezeiască şi moştenitor al unei umanităţi, ea însăşi
de sorginte religioasă, pentru a-l smulge din rândurile sale
refulate, astfel, în spaţiile mlăştinoase ale inconştientului, şi a-l
desacraliza complet.
În mod paradoxal, copilul nu întâlneşte astfel lumea
religioasă, în paralel cu lumea care i-a răpit valorile, decât într-
un context în care Satan a ştiut să se strecoare sub formele cele
mai sfinte pentru a devia sensul mesajelor şi a atrage spre el
dorinţele umanităţii:
„Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni”1,
îi spune Dumnezeu ’Ișei, care tocmai gustase din fructul oprit.
’Ișah, aşa cum am văzut, a fost confundată cu femeia şi ’Iș a
fost confundat cu bărbatul, mirele. Or ’Ișah este Adamah-ul
inconştient al oricărei fiinţe umane, iar „Iș” (mirele) este cel
căruia Adam, masculin şi feminin în acelaşi timp, se dăruie,
•

1
Gen. 3,16.

295
 Femininul fiinţei

lăsându-se sedus la nivelul inconştientului de către Adversar.

Satan-Duşmanul a luat locul dumnezeiesc. Dumnezeu, Mirele
ontologic, își hrăneşte mireasa. Satan o devorează şi
umanitatea i se dăruie cu plăcere ca hrană. Dar bărbatul, orb
faţă de această lege ontologică, continuă să se creadă stăpânul
absolut al femeii (el trebuie să „o stăpânească”) şi să proiec-
teze asupra ei şi inconştientul său vinovat: ea este autorul
tuturor relelor, având o slăbiciune extremă, şi mulţi o vor
identifica chiar cu răul.
Apostolul Petru a fost primul care a împărtăşit această
viziune despre lucruri. Una din Evangheliile apocrife, cea a
Mariei Magdalena1, relatează „dezolarea Mariei Magdalena în
faţa faptului că apostolul amintit ar fi considerat că este
imposibil ca Mântuitorul să fi avut un dialog tainic cu ea, o
femeie, despre lucruri poate prea subtile pentru ei, bărbaţii
(…)”. Atunci, ridicându-se, Levi a luat cuvântul şi a spus:
„Petre, tu ai avut întotdeauna un temperament arzător şi eu te
văd acum ridicându-te împotriva femeii ca un adversar.
Totuşi, dacă Mântuitorul a respectat-o, cine eşti tu ca să o
respingi? (…) Să ne fie mai curând ruşine şi să ne îmbrăcăm
cu Omul desăvârşit, să-L naştem pe El în noi, aşa cum ne-a
poruncit şi să vestim Evanghelia neimpunând alte reguli, nici
alte legi decât cele prescrise de Mântuitorul (…)”
Această atitudine a apostolului Petru este relatată de
Toma a cărui Evanghelie, considerată şi ea apocrifă, nu este
mai puţin autentică decât cea a lui Iacob, pe care am mai citat-
o. În ultimul său cuvânt transmis, Toma vorbeşte astfel:
„Simon Petru le-a spus ca Maria să plece dintre ei, căci
femeile nu sunt demne de viaţă! Iisus, însă, a spus: Iată, eu o

1
Evanghelia după Maria, Biblioteca coptă din Nag Hammadi, publicată de
Universitatea din Laval-Québec, 1983.

296
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

voi atrage ca să devină bărbat, pentru ca şi ea să devină un

spirit viu, asemănător cu voi, bărbaţii! Căci orice femeie care
se va face bărbat va intra în Împărăţia cerurilor.”1
Trecerea de la înţelegerea primitivă şi exterioară a
textelor sacre, legată de starea de exil, la cea a cunoaşterii
ontologice a fost arătată foarte bine de Levi şi de Iisus însuşi
în aceste două Evanghelii. Știu însă și de o ediție a Evan-
gheliei lui Toma, anterioară celei indicate mai sus, în care
Daniel Rops, teologul epocii, comenta astfel cuvintele de mai
sus: „Fraze fără nici o semnificaţie!” Se înţelege, aşadar, de ce
lui Hristos îi plăcea să se adreseze mai curând unei femei cu
inima deschisă pentru a discuta despre lucruri tainice…
Bărbaţii vor trebui să primească Duhul Sfânt în ziua
Cincizecimii pentru a înţelege, în sfârşit, ceea ce memoria lor
păstrase din învăţătura Domnului lor. Se pare că nicio femeie
nu a fost prezentă în mijlocul lor în acea zi. Fecioara Maria
însăşi nu este numită printre participanţi. Însă nu a fost ea,
oare, pătrunsă de Duhul Sfânt în ziua Bunei Vestiri, pentru a
•

1
Logion 118, Evanghelia după Toma, prezentată de Jean Doresse, Plon,
1959.

O afirmație surprinzător de relativă a eminentei autoare. În capitolul 1,
versetele 13-14 din Faptele Apostolilor, stă scris: „Şi s-au suit în
încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru, şi Ioan, şi Iacov, şi
Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon
Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în
rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui
(s.m.).” Câteva rânduri mai jos, capitolul al II-lea, care relatează
pogorârea Sfântului Duh, este deschis de versetul: „Şi când a sosit ziua
Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc (s.m.).” Din aceste două
referințe se poate înțelege că la Cincizecime au fost prezenți mai mult
decât cei 12 apostoli, inclusiv Fecioara Maria. De altfel, există o veche și
bogată tradiție iconografică, în special apuseană, coborând până în secolul
al VI-lea, în care Fecioara Maria este reprezentată alături de apostoli, la
Cincizecime. (N. red.)

297
 Femininul fiinţei

aduce pe lume Logosul, înainte ca apostolii, în această efu-

ziune pentecostală, să acceadă la „limba cea una”? Iar femeile
care l-au înconjurat pe Iisus în timpul celor trei ani ai vieţii
sale publice şi care l-au condus până la Golgota nu erau, oare,
pline de puterea Duhului? La Golgota, cu excepţia lui Ioan,
toţi bărbaţii au fugit.
Femeia, legată de ’Ișah, prin natură, şi de Icoana
dumnezeiască pecetluită în carnea sa (Basar), este, tot prin
natură, pneumatoforă. Ea are o dimensiune sacerdotală intrin-
secă. Atunci când abandonează această dimensiune inerentă,
pierderea sa ontologică se manifestă câteodată cu mult mai
multă perversitate, încât Sămânţa dumnezeiască, de care este
atât de aproape, poate atunci, mai mult decât la bărbat, să
devină diabolică.
Femeia în mod real femeie, iniţiată în tainele iubirii şi
ale maternităţii, iniţiată în tainele „cărnii” sale, oricare ar fi
treapta iubirii adevărate pe care sunt trăite, naşte în ea spaţiile
înaripate ale Duhului Sfânt! Prin emisfera sa dreaptă, deschisă
din zorii vieţii sale, ea nu pare să piardă total legătura cu
aceste taine; ea rămâne foarte sensibilă la ceea ce este dincolo
de lucruri, foarte îndărătnică faţă de închiderea lor în limitele
raţionalului, și atât de zdrobită când se închid asupra ei că-
tușele legii. Asta, când masculinizarea şcolilor nu a deformat-o…
Este însă adevărat că, astăzi, ea este atât de deformată!
Căruţa masculinizării, care a aşezat în aceeaşi barcă
raţionalismul religios şi pozitivismul ştiinţific, a antrenat
desacralizarea sexualităţii şi reducerea iubirii doar la o
sărbătoare corporală – atât cât poate fi numită încă sărbătoare.
Confuzie, pierdere totală a reperelor, an-arhie (i.e. separare de
arhetipuri) acesta este numele însuşi al „potopului”, Mabul în
ebraică.
Venind din profunzimea vârstelor răsăritului meu, aud
glasul dumnezeiesc spunând astăzi, când, precum în timpul

298
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

potopului, „totul nu este decât violenţă, iar oamenii nu aduc pe

lume decât o umanitate feminină”:
„Eu nu voi lăsa în uitare duhul meu din Om, din moment ce el
este carne (…). Iată, împlinirea cărnii este înaintea feţei mele
(…)1”
Şi în apele care se dezlănţuie, ca o obiectivare a anarhiei
apelor inconştientului, unii mor, în timp ce deasupra apelor şi
împreună cu Noe, alţii construiesc Arca lor (întoarcere spre
’Ișah şi spre „carnea” ontologică). Ei transformă astfel apele
lor interioare în care se „mută”.
Confuzia care domneşte astăzi dă mărturie despre actua-
lizarea acestei relatări – ce poartă geniul „mitului”, care, dacă
se întrupează în Istorie, scoate în evidenţă o altă istorie… Con-
fuzia domneşte, într-adevăr, cu atât mai mult cu cât un clivaj
se adânceşte în inima umanităţii. El este în rezonanţă cvasi
completă cu ceea ce afirmam mai sus, separând pe bărbat de
femeie: de o parte, se află bărbaţii şi femeile, care nu privesc
încă decât în afară, în câmpia Șinear, care, în ochii lor, este
normativă în sine; de cealaltă parte, se află cei care se întorc
spre răsărit. Primii se zbat într-un potop al violenţei şi nu ştiu
decât să-i supravieţuiască, radicalizându-i la extrem, prin
teroarea unei anumite lipse de securitate, vechile scheme
masculinizate ale eticilor religioase, politice, sociale etc.
Ultimii, întrucât acceptă să moară faţă de aceste valori trecute,
încep să trăiască. Ei fac acest lucru măsurându-se cu monştrii
lor marini pe care, asemenea lui Noe şi Iona, îi ridică din
tenebre printr-o nouă înţelegere.
Confuzia domneşte într-adevăr, căci noua înţelegere, în
centrul vechilor valori, nu are forţa suficientă a drojdiei pentru
a face să crească toată frământătura şi nu are puterea de a
•

1
Gen. 6,3.13.

299
 Femininul fiinţei

institui o altă paradigmă, dar ea dă mărturii despre o auroră în

Arcă. Faţă de ea, distrugerea celor care se refugiază în Potop
apare, oricât de crudă ar fi, ca o rezistenţă puerilă la trezire. Şi
nu se poate nega această trezire. Ea este legată de cea a lumii
feminine şi de cea a inconştientului care începe să fie ascultat.
Ambele se află într-o sincronie cu o ’Ișah care se eliberează de
vălurile negre ale Lilithei.
Ştiinţele au admis legea relativităţii, numită şi legea
„Absolutului care acoperă aparenţele”1. Bariera sunetului a
fost depăşită. Cea a luminii devine transparentă pentru lumea
„tahionilor”, pentru EU SUNT, cale a apelor de sus, pentru
Absolut… Noile cuceriri ale spaţiului reprezintă un zbor
inconştient spre infinitul cerurilor despre care vom afla într-o
zi că sunt în interiorul nostru! Căci aripile lui Icar şi ale lui
Dedal sunt încă placate cu ceară. Adevăratele aripi sunt pe cale
de a se desfăşura în interiorul Arcei. Ele se nasc din seva
lemnului de Gofer2 din care se construieşte Arca, lemn al
fertilităţii (fer, rădăcina Paro, „a creşte”) şi al deschiderii
(litera fe) faţă de „străin” (Gher); lemn al eliberării „femeii
străine”, necununate încă, dar pe care pătrunderea în Arcă o
face intimă şi rodnică.
Şi apoi se înalţă, în sfârşit, de pretutindeni exigenţa unei
autentice spiritualităţi, în afara moralismului şi a constrân-
gerilor virtuoase, în afara înţelepciunilor codificate şi a
ritualurilor devitalizate, strigând pe malurile sentimentalului şi
ale emoţionalului.

1
Cf. S. du C., p. 36.
2
Gen. 6,14.

300
•

1. Femeia, păzitoarea căminului

În lumina acestei treziri, admit din toată inima rolul

ontologic fundamental al femeii ca fiind cel de păzitoare a
căminului, păzitoare a valorilor ancestrale ancorate în prezenţa
dumnezeiască a lui EU SUNT şi desfăşurându-se de-a lungul epo-
cilor, pe măsura lucrării interioare, printr-o înţelegere mereu
reînnoită.
Bărbatul nu a înţeles totuşi această funcţie feminină
decât în cadrul realităţii sale exterioare, foarte fericit de a face
din căminul familial o închisoare aurită – căci femeia îi este
regină –, dar totuşi închisoare în care s-a putut înăbuşi puterea
redutabilă proiectată inconştient asupra ei.
Interiorul şi exteriorul sunt, într-adevăr, cei doi poli ai
aceleiaşi realităţi. Deşi ei sunt strâns legaţi, totuşi nu se
confundă, iar rolul necesar al femeii în inima căminului său
familial va fi cu atât mai bine trăit cu cât funcţia ontologică va
fi asumată. Această funcţie o va conduce la o participare, nu

301
 Femininul fiinţei

mai puţin necesară, în căminul cetăţii, al Bisericilor şi al

oricărei instituţii ale cărei structuri, fără ea, devin repede
alienante.
Prezenţa feminină, care a menţinut, chiar a tăinuit pre-
zenţa Sfântului Nume în inima poporului Israel, oricât de
exilat a fost, şi care a trasat prin firul său de purpură calea
împlinirii acestui popor, păstrează de asemenea secretul
propriei noastre realizări. Căci femeia întrupează într-o
manieră privilegiată valorile feminine proprii oricărei fiinţe
umane. Mult mai natural decât bărbatul, ea se simte legată prin
maternitate de Fiul Omului! Cunoscând pe „celălalt” prin
copilul său şi, pentru el, dăruirea totală de sine, ea ştie să
devină spaţiu al relaţiei iubitoare cu bărbatul, frumuseţe a
spaţiului, putere vertiginoasă a frumuseţii; ea ştie să devină
spaţiu primitor pentru nebunia pe care emisfera dreaptă a
creierului său nu o cenzurează printr-o logică reductivă. Ea
revelează necesara depăşire a legilor psihologice care nu
acceptă ca ea să fie mamă infantilizantă pentru mirele său, ci o
maternitate ontologică şi eliberatoare. Căci iubirea nu este atât
„mai puternică decât moartea” cât „capabilă de transformări”1.
Aceasta înseamnă că prezenţa femeii în căminul său
familial este indispensabilă:
– pentru ea însăşi, ca loc al resursei care obiectivizează
la treapta cea mai înaltă sanctuarul său interior şi ca „laborator
dumnezeiesc” în care Dumnezeu n-a încetat vreodată să fie
infinit;
– pentru ai săi, care au nevoie să bea din această resursă;
– pentru copii săi care, mai mult decât toţi, nu pot
gestiona economia acestei noi matrici, încă exterioară lor. Ea
le este placentă hrănitoare şi anticameră inconturnabilă a
viitoarelor lor matrici interioare. Copilul care este privat de
•

1
Cântarea Cântărilor 8,6.

302
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

aceste lucruri va căuta toată viaţa sa acest pântece matern

printr-o regresiune sterilizantă şi blocantă în raport cu apelul
matricelor interioare, proprii lui, care îl aşteaptă1;
– pentru soţul său care, dacă nu repetă experienţa
copilului frustrat de altă dată şi nu cade în capcana de a trăi
această matrice în rivalitate cu proprii săi copii, găseşte atunci,
în ea, rezonanţa propriului său sanctuar interior. Aceasta
presupune ca el să pătrundă pe ’Ișah printr-o adevărată
„lucrare bărbătească” – lucrare la care şi femeia este chemată.
Dacă amândoi au atins această dimensiune, căminul, care este
locul de întâlnire privilegiat pentru relaţia şi devenirea lor, este
o adevărată matrice şi nu un mormânt pentru copiii lor. Dacă
mama îi este placentă hrănitoare, tatăl, imagine a cerului, este
cel care ar trebui să aducă ceea ce reprezintă în arhetip apele
de sus, adică: înţelepciune, milostivire, putere – daruri elibe-
ratoare, de care ne vom ocupa mai departe, dar să ne amintim
încă de acum că mirele lui Ruth, Goel-ul său, este „elibe-
ratorul”!
În acelaşi sens este eliberator şi tatăl familiei, care, ca
icoană a Un-ului, introduce pe fiul sau fiica sa în ordinea
socială, în realitatea multiplă, în legea grupului şi în viaţa din
afară pe care copilul va trebui să şi-o asume, fără a
dezrădăcina totuşi această mică fiinţă de interioritatea sa. La
fel şi femeia, soţie şi mamă a familiei, nu va fi adevărata inimă
a căminului decât dacă propriile sale diastole şi sistole se
armonizează cu viaţa sa profesională şi socială. Nici unul din
aceste două momente ale vieţii nu trebuie să înăbuşe pe
celălalt, caz în care inima va înceta să mai bată! Era aproape să
se stingă atunci când, aşezată în lanţurile bine lustruite ale
căminului său, femeia şi-a smuls legăturile printr-un suprasalt
vital disperat. Această reacţie a făcut ca ea să se tulbure
•

1
Cf. S. du C., capitolul „Cele trei matrice sau trei câmpuri de cinabru”.

303
 Femininul fiinţei

profund şi căminul –această celulă socială ce nu poate fi

înlocuită, al cărui nucleu era ea – să se destrame (de aici o
generaţie explozivă care se refugiază în drog şi alte regresii
matriciale). Timpul reacţionalului aparţine perioadei de exil a
cărui clipă este lipsită de suflet.
Dacă timpul de astăzi s-ar raporta la EU SUNT şi ar de-
veni cordon ombilical care să ne lege de arhetipuri, atunci,
primind un flux deplin de viaţă, inima femeii ar bate ritmul
adevărat al căminului. Ca şi femeia, căminul ar deveni
frumuseţe, căci amândoi depind de Tiferet (Frumuseţea
dumnezeiască).
În acest ritm adevărat, femeia este atentă la înţelepciunea
trupului său. Acesta îi vorbeşte într-o manieră privilegiată, căci
ea este polul pământ. Menstruaţiile sale reprezintă purificarea
puternicei energii genezice, pe care ea o primeşte odată cu
totalitatea capitalului său de ovule, în momentul pubertăţii sale.
Acest flux de sânge eliberat este întrerupt imediat ce apare o
sarcină, pentru a hrăni embrionul, apoi fătul, în timpul celor
nouă luni ale vieţii intra-uterine. Pentru a hrăni copilul care tre-
buie să vină în lume, acest flux de energie devine lapte care,
împreună cu sângele, este părtaş la acelaşi mister al vieţii. În
afara acestui timp privilegiat, dacă această putere de viaţă nu
este eliminată, ea s-ar întoarce într-o manieră perversă asupra
femeii şi ar determina apariţia unor boli grele. În acest sens ar
trebui să ne întrebăm dacă anorexia, această tulburare
nutrițională gravă la tinerele fete, este în mod real cauza
amenoreei sau consecinţa sa… În jur de cincizeci de ani sunt
dăruiţi femeii pentru a-şi epuiza acest stoc de ovule. Cincizeci
de ani pentru ca, în acest interval de timp şi sensibilizată de
misterul maternităţii, ea să descopere puţin câte puţin cealaltă
dimensiune a naşterii. Propriul său suflu şi propriul său sânge
au asigurat hrana, respiraţia şi circulaţia acestei mici fiinţe,
„fiul” (fiica) femeii. Cuvântul său a modelat ascultarea

304
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

necesară celui care trebuie să devină cuvânt la rândul său,

inima sa a lansat primele zvâcniri de viaţă ale copilului.
Dar după aceea?
După aceea începe mobilizarea mamei pentru nu-
meroasele activităţi care vor urma în exterior. Dar în interior,
suflul şi sângele său nu sunt purtătorii unei alte informaţii? Un
număr prea mare de sarcini, aşa cum se întâmplă la cea mai
mare parte dintre animale, riscă să proiecteze atât de mult
femeia în exteriorul ei însăşi încât să nu mai audă apelul de
ordin ontologic care o invită la întoarcerea spre Sămânţa
dumnezeiască a Numelui său. Această sămânţă are acum
nevoie de suflul şi sângele său, de toată atenţia sa. Atunci când
ea ascultă şi se supune chemării, începe cea de a treia etapă a
vieţii sale pentru care trupul său este programat, etapa
spiritualizării prin ctitorirea Fiului Omului. Această a treia
etapă poate să o umbrească pe cea de a doua, căci cele două
maternităţi nu sunt contradictorii, dar se trăiesc în umbra şi
lumina aceleiaşi realităţi strălucitoare! Pot chiar să afirm că, în
măsura în care ea se spiritualizează, femeia asumă şi cealaltă
faţă (cât de ignorată!) a maternităţii sale biologice.
Aceasta constă în a-şi însoţi copilul în toate zilele vieţii
sale, în a-l „aduce pe lume” în toate zilele vieţii sale, la ni-
veluri diferite şi după moduri diferite, dintre care cel mai mare
va fi cel al unui şabat. „A te retrage pentru ca celălalt să fie”
este, să nu uităm, lucrarea iubirii celei de a şaptea zi, cea a
adevăratului adult în rolul său părintesc. În această etapă, rolul
tatălui se leagă de cel al mamei. „Copiii noştri mor pentru că
noi uităm să murim (să ne mutăm)”, ziceam mai sus.
Este sigur că procesul de creştere a copilului nostru
interior, în calitate de părinţi, acţionează asupra creşterii
copiilor noştri ca într-un proces de transfuzie subtilă a sân-
gelui. De aceea creşterea interioară a copilului dumnezeiesc în

305
 Femininul fiinţei

bărbat şi în femeie este cheia tăcută a adevăratei lor maternităţi

şi paternităţi.
Când femeia constată oprirea menstruaţiilor sale şi
devine conştientă de maternitatea interioară, ea cooperează la
lucrarea dumnezeiască ce ctitoreşte pe Fiul Omului în ea. Ea
lucrează la „creşterea laptelui” său pentru a hrăni acest fiu
care, nepurtat, nehrănit, moare (moartea fiului văduvei). Toate
energiile sale suferă o transformare profundă şi sunt distribuite
acum foarte diferit. O parte subtilă dintre ele urcă puţin câte
puţin spre coroana Arborelui trupului. În „cerul” arborelui său,
hipofiza joacă un rol capital în marele joc al vieţii genitale şi al
procreaţiei. Totuşi, ritmul său lunar încetineşte şi se linişteşte.
Se pare că în acelaşi „cer” epifiza (sau glanda pineală) preia
ştafeta. Ritmul său este solar şi rolul său ne rămâne necunoscut
în măsura în care noi îi aplicăm blocaje sistematice prin
ignoranţă sau prin refuzul de a asuma această altă maternitate
care priveşte, la acest nivel, atât bărbatul, cât şi femeia. Dar
dacă eu vorbesc într-o manieră privilegiată despre femeie, fac
aceasta pentru că prima sa maternitate a pregătit-o pentru cea
de a doua şi ea trebuie acum să pregătească şi bărbatul.
Noi ştim despre epifiză că este un fotoreceptor, bogat în
melanină neagră, ca şi fundul ochiului. Ea pare a fi legată de
straturile optice – numite „straturi nupţiale”! – ale vederii
interioare. Ea trebuie să exprime, prin avansul pe care îl ia în
raport cu hipofiza şi într-un câmp mult mai subtil care scapă
investigaţiilor noastre ştiinţifice obişnuite, o informaţie care va
hrăni spiritualizarea fiinţei şi creşterea „copilului dumne-
zeiesc”. Atunci când energiile eliberate în această a treia etapă
a vieţii nu sunt investite în această Mare Operă, ele se
orientează spre orizontală şi determină fără îndoială maladiile
degenerescenţei. Pentru a atenua acest lucru, medicina noastră
agnostică flutură stindardul fricii şi face ca asupra lumii
feminine condiţionate să se desfăşoare bateria hormonilor

306
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

artificiali ce prelungesc viaţa hipofizei, dar ne putem întreba

dacă nu cumva ei blochează viaţa epifizei.
Mi se pare că maladiile bătrâneţii nu vor fi eradicate
decât prin ascultare faţă de înţelepciunea trupului. Femeia este
cea căreia îi aparţine iniţierea bărbatului în înţelegerea acestui
secret în faţa căruia el este încă atât de nepregătit!

307
•

2. Înţelegerea feminină

Păzitoare a căminului, femeia se bucură în mod natural

de această calitate a înţelegerii, despre care am vorbit mai sus,
în legătură cu emisfera dreaptă a creierului: înţelegerea
intuitivă care izvorăşte în ea din Nume; înţelegerea-cunoaş-
tere, o viziune nouă despre lucruri, atunci când ea însăşi se
naşte din propria sa Adamah, după ce a săvârşit „lucrarea
bărbătească” în ea (tocmai am amintit că straturile optice, în
partea occipitală a creierului, sunt şi astăzi numite „straturi
nupţiale”); înţelegere legată de urechea care ştie să asculte;
înţelegerea ca mod de a şti şi a face cu maximă abilitate; dar şi
memorie, şi aceste „lucruri” memorizate se înscriu în fiecare
celulă a fiinţei ca o hrană asimilată, furnizoare de lumină.
Acum câţiva ani, un bărbat care participa la seminariile
mele asupra Bibliei mi-a spus într-o zi: „Eu sunt de origine
iudaică, dar crescut de părinţi marxişti care s-au separat de
tradiţia lor religioasă; m-am cufundat în scrierile lui Jaurès şi

308
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

în discursurile lui Lenin şi nu cunoşteam Tora. Ori, iată că tu

vii şi-mi povesteşti tot ceea ce bunica mea îmi spunea în
ascuns în spatele uşilor.”
Fericită bunică! Adevărata păzitoare a căminului, refu-
giată „în spatele uşilor”, ea semănase esenţialul în această
inimă de copil deschis părţii feminine din el şi care dintr-odată
îşi amintea. Eu continuam opera bunicii şi Dumnezeu o făcea
să crească!
Memorie şi discernământ: Sara ştia că râsul lui Isaac,
„fiul femeii libere”, era incompatibil şi în totală disonanţă cu
râsul lui Ismael, „fiul slujnicei”1. Naşterea lui Yțḥaq („râsul”)
era, din punct de vedere biologic, imposibilă. Am studiat deja
acest mare text. Premisă a întrupării Cuvântului, a irumperii în
Creaţie a ceea ce îi este radical transcendent, actualizare a unei
imposibile realităţi, acest râs este un orgasm cosmic ce nu are
nimic de a face cu o glumă. Sara, „care primise de la
Dumnezeu acest râs în pântecele său”, ştia acest lucru. De ase-
menea, atunci când ea i-a cerut lui Avraam îndepărtarea lui
Ismael şi a mamei sale, „căci fiul sclavei nu trebuie să fie
moştenitor cu fiul meu Isaac”, după cum afirmă ea, aceasta a
displăcut lui Avraam. Dar Dumnezeu i-a spus acestuia: Nu te
întrista pentru copil şi pentru sclava ta. Ceea ce-ţi spune Sara,
ascultă de glasul său, că sămânţa ta va fi continuată prin Isaac.
Avraam asculta orbeşte de Dumnezeul său, dar nu intrase încă
în sensul profund al evenimentului al cărui actor principal
totuşi era. Sara, care „rămânea în cort”, păzitoare a căminului,
rămânea în taina lui Dumnezeu. Vizitată de Duhul Sfânt
dincolo de orice Cincizecime, ea păstra, ca şi Maria, toate
aceste lucruri în inima sa şi dobândea discernământ2.

1
Gen. 21.
2
V. supra, cap. IV, pp. ...

309
 Femininul fiinţei

Dacă principiul ontologic feminin, corespunzător emis-

ferei drepte a creierului, are secretul acestei calităţi a înţe-
legerii, bărbatului, principiu masculin, legat de Înţelepciunea
dumnezeiască, îi revine sarcina de a îndeplini ordinele primite:
„Ceea ce-ţi spune Sara, ascultă de glasul său.”
Înţelepciunea constă în a asculta de glasul lui YHWH
din profunzimile femininului şi a îndeplini actul cerut, a lua
decizie, a acţiona prin puterea Cuvântului a cărui icoană este
această parte bărbătească.
Emisfera stângă, proprie masculinului, stabileşte lu-
crurile şi structurile după o logică proprie, la nivelul căreia ele
sunt într-un mod nou aşezate. Prima logică a lui Avraam apar-
ţinea ordinii pragmatice (el avea nevoie de slujitoarea Agar) şi
afective (el iubea pe fiul său Ismael). Dar în noua ordine care a
apărut, această etică nu mai are importanţă. O logică ce se
apropie de Logosul-Cuvânt se impune, o logică desecurizantă,
în raport cu primul nivel, şi total bulversantă.
„Avraam s-a sculat atunci dis-de-dimineaţă, a luat pâine şi un
burduf cu apă şi le-a dat Agarei. Apoi, punându-i pe umeri
copilul, a alungat-o, şi plecând, ea a rătăcit prin pustiul Beer-
Şeba.”1
În acest text, cuvintele „a se scula dis-de-dimineaţă” şi
„umăr” (având în ebraică aceeaşi rădăcină, Șekem) repetă cu o
insistenţă voită noul „scop”2 pe care-l urmăreşte Avraam
alungându-și sclava (sclava din el). Această repetare exprimă,
astfel, cu fermitate câmpul unei alte realităţi în care Avraam
face să intre cuplul său Abraham-Sarah. Sclava nu poate decât
să rătăcească. Omul în exil, pe care-l simbolizează sclava, nu

1
Gen. 21,14.
2
Cf. S. du C., p. 312.

310
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

poate decât să rătăcească. Cel (sau cea) care ascultă glasul lui
YHWH în femininul său interior îşi află un scop, cel al lui Șem
(cuprins în Șekem). El (ea) îl „prinde în mână” (litera kaf). Să
nu uităm că Avraam este bărbatul căruia YHWH îi ceruse să
părăsească totul pentru a merge spre totalitatea fiinţei sale: Lek
Leka, „mergi spre tine”, i-a spus El, şi Avraam a ascultat. Mai
târziu, Elohim va confirma această poruncă pentru ca slujitorul
său să meargă şi mai departe spre sine însuşi: Lek Leka, îi va
spune El, cerându-l ca jertfă pe fiul său Isaac1, şi Avraam s-a
supus. Sara, fie că este soţia istorică a lui Avraam, fie ’Ișah sa
interioară, reprezintă pentru el un nou Lek Leka: pentru el şi
pentru poporul evreu.
La fiecare nivel al fiinţei, atins după noaptea sufletului
pe care această mutaţie o implică în taina cununiilor interioare,
se înalţă zorii unei zile noi şi apare o calitate pentru înţelegerea
mai profundă a lucrurilor.

Ca icoană a acestei lumini născută din tenebre,

înţelegerea feminină conferă femeii un loc cu totul privilegiat
în domeniul învăţământului. În această profesie, bărbatul îşi
transmite cunoaşterea sa de la creier la creier, sau, mai precis,
de la emisfera stângă la emisfera stângă, în timp ce, dacă
masculinizarea instituţiei nu a deformat-o, femeia, care-şi
aminteşte de strămoaşele sale înţelepte, va practica mai mult o
maieutică cu participarea inimii, administrând cu corectitudine
transferurile indispensabile memorizării învăţăturii2.
Ei i se deschid, de asemenea, într-o manieră optimă,
profesiile care cer mai multă intuiţie decât intelectualizare, mai
multă practică, chiar înţelepciune, decât logică restrictivă. Şi
•

1
Gen. 21,1; 22,2.
2
„Transferul” este un proces prin care resorturile afective inconştiente se
ivesc şi se actualizează în cursul unei relaţii.

311
 Femininul fiinţei

dacă ea nu cade în capcana unui scientism reductiv, va şti să

înţeleagă limbajul trupului dincolo de simptomele oricărei
maladii, fie de ordin personal, fie de ordin colectiv. Ea are
vocaţia de a elibera medicina de viziunea labirintică a
problemelor pe care le tratează şi de aplicaţiile ruinătoare ale
filosofiei sale oarbe. Ea are vocaţia de a reda acestei profesii
nobleţea sa.
Întreaga vocaţie de terapeut conferă femeii un câmp
deschis, într-o complementaritate indiscutabilă cu bărbatul, dar
ţinând cont de diferenţa lor.

312
•

3. Înţelepciunea bărbatului

Faţă de această calitate a înţelegerii, pe care femeile

continuă mai mult sau mai puţin să o manifeste, unde se află
astăzi înţelepciunea arhetipală masculină?
Starea noastră de exil a condus Omul să se înarmeze cu
un sex bărbătesc pentru a-şi exersa inteligenţa asupra lu-
crurilor, reificându-le şi violându-le, pentru a raţiona în mod
magistral în limitele dialectale ale închisorii sale şi pentru a
erija ca absolute adevărurile ce izvorăsc din ea şi cu care el
forjează fără milă intelectul copiilor noştri. Totuşi, dacă
arsenalul în care sunt cuprinse şi inventariate armele unei
asemenea inteligenţe şi din care s-au născut toate războaiele
începe să se clatine din fundamentele sale, acest lucru se
datorează faptului că Omul este pe cale de a se cufunda într-o
gigantică lacună, care separă cuceririle sale de capacitatea sa
de a le administra. Aceste cuceriri pun probleme de ordin etic,
dar ele au în plus – începem să percepem acest lucru – o viaţă

313
 Femininul fiinţei

autonomă care obligă pe pseudomaestrul operei să se

recunoască a fi un ucenic vrăjitor. Lucrurile reificate în ochii
săi şi tratate ca atare nu sunt totuşi mai puţin vii şi se întorc
împotriva lui.
„Adamah este blestemată în relaţia sa cu tine”1,
îi spune Dumnezeu lui Adam în Cartea Căderii. Doar o
Adamah interioară cultivată îi permite Omului să ajungă la un
câmp al conştiinţei în care el este stăpânul realizărilor unei
Adamah exterioare, ea însăşi cultivată, – şi nu exploatată –,
printr-o relaţie corectă cu lucrarea interioară.
Această relaţie corectă nu poate exista decât prin
privirea Celui care este Relaţia dreaptă dintre Necreat şi Creat,
adică Cuvântul (Logosul). Întru El este Înţelepciunea, şi co-
muniunea cu Duhul Sfânt este cea care-l ajută pe Om să
acceadă în spaţiile sale interioare. Am văzut că regele
Solomon, care întrupează înţelepciunea, a fost verificat de
regina din Saba…
Dar lumea noastră schizofrenă, separată de Necreat şi de
Logosul care o măsoară, străină de conştient, nu este atentă la
informaţiile sale decât, în cel mai bun caz, printr-o „bună
conştiinţă” ce se naşte din inconştient. Este deci o lume
apoasă, inconsistentă, făcută din sentimente sau din construcţii
mentale limitate la categoriile înţelegerii intelectuale, care-i
oferă criteriile sale şi care face legea. Consecinţele acestei
înţelegeri sunt deluviene… De aceea, înţelepciunea
„feminizată” a fost abandonată filosofiilor aproximative, re-
ligiilor considerate ca o preocupare a femeilor, dar coordonate
de bărbaţi cu putere, exotismului oriental, utopiilor politice,
mişcărilor ecologiste, imediat politizate etc. Totuşi, o nouă
instanţă a înţelepciunii pare să apară, trezită de fricile
•

1
Gen. 3,17; vezi şi cap. III, p. ...

314
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

nemărturisite, de ucenicii noştri vrăjitori. Ea este administrată

de comitetele de etică, constituite din fiinţe înţelepte în ochii
lumii, însă înţelepciunea acesteia este nebunie pentru
Dumnezeu1!
Aceste comitete tratează problema nucleară fără a-şi fi
asumat nucleul Sfântului Nume care întemeiază fiinţa, fără a-l
fi ascultat vorbind, deci fără a fi în câmpul de conştiinţă
coresunzător acestei probleme, aşa încât, în aceste condiţii, ele
coboară la nivelul unei morale neadecvate sau al unei prudenţe
despre care ştiu că nu poate conţine depăşirile subiectului în
dezbatere. Ei se ocupă de manipulările genetice aplicate
Omului aşa cum sunt aplicate animalelor, „reificând” şi Omul,
şi animalele, ignorând legea ontologică după care, acţionând
astfel, crează „ciuma”2. Suntem poate îndreptăţiţi să ne
întrebăm dacă vacile „nebune” nu apar tocmai pentru a ne
preveni că nebunia lor riscă să fie mâine nebunia noastră.
Poate că aceste comitete de etică ar trebui să fie atente la
sonoritatea numelui elementului patogen responsabil de mala-
dia acestor animale: prionul (India percepe fără îndoială mai
mult decât noi sacrul întrupat în aceste creaturi ale lui
Dumnezeu, care ne invită la rugăciune). Sperma depusă în
bancă, embrionii congelaţi capitalizează o viaţă desacralizată
peste care Omul se crede stăpân, ignorând jocul diabolic a
cărui victimă este el atunci când se îndepărtează de puterile
dumnezeieşti. Am tot dreptul să mă tem că urmările acestor
lucruri vor fi severe.
Aceste comitete de etică meditează şi asupra situaţiilor
inextricabile pe care le crează imigraţia, fără a şti că aceasta
este obiectivarea însăşi a invadării, în lăuntrul nostru, a
„străinului” (neîmplinitului) pe care noi nu-l asumăm. Ca
•

1
Isaia 29,14 şi Pavel, în 1Cor. 1,19.
2
Cf. Egiptul interior, p. 111, şi supra, p. ...

315
 Femininul fiinţei

pentru orice maladie, nimeni nu ştie decât să trateze

simptomele fără a înţelege limbajul pe care restabilirea unui
raport corect între Adam şi Adamah l-ar decripta. Deciziile
luate fără exerciţiul discernământului nu fac decât să deplaseze
problemele, fără să le rezolve.
Desigur, aceste comitete de etică trebuie să asculte de
prima etică, anume de cea cere respectul pluralităţii opiniilor.
Dar opiniile înseşi nu pot să emane decât de la fiinţe suficient
de mature şi libere. Şi aceste două calităţi (maturitatea şi liber-
tatea) cer la rândul lor, de la aceste persoane, ca ele să fie
întrupate nu în trupul mentalizat al creierului stâng, ci în cel al
unui suflu legat din nou de carnea profunzimilor. Ele nu vor
mai trăi astfel frica de moarte, căci libertatea nu se înră-
dăcinează decât în deschiderea necesară oricărei mutaţii.
Libertatea nu constă în puterea de a alege, ci în cunoaşterea
alegerii corecte şi în angajare pe această cale. Cunoaşterea nu
este decât într-o măsură relativă de ordin ştiinţific. Dacă ea nu
este verificată de înţelegerea ontologică feminină, rămâne
obiectul însuşi al problemei…
Nu este vorba aici de a întocmi un rechizitoriu
împotriva sărăciei acestor înţelepciuni contemporane pe care
se întemeiază instituţiile noastre. A face pe procurorii
înseamnă a fi separaţi de iubirea, care este singura realitate ce
ne ajută să discernem ordinea ontologică spre care noi trebuie
să ne îndreptăm cu toată urgenţa şi fără de care riscăm să
murim de asfixiere, de violenţe şi de necazuri. Trebuie să
devenim lucizi.

316
•

4. Rigoarea feminină în faţa legilor

ontologice. Puterea

Legile ontologice de care tocmai ne-am ocupat sunt

inconturnabile. Ele întemeiază lumea.
„O lege Dumnezeu a dat şi ea nu va trece”1,
spune psalmistul. Ignoranţa pe care noi o avem faţă de aceasta
ne conduce la suferinţă, chiar la nebunie. Metuşoel, „cel care
cere moartea”, aşa cum ne amintim, este fiul lui Meḥuyael,
„cel care uită de Dumnezeu”2.
Unii matematicieni se apropie astăzi de această lege, ca
şi câţiva dintre fizicieni şi filosofi, căci cosmosul exterior pe
care noi aveam pretenţia de a-l cunoaşte şi deci de a-l domina
la sfârşitul ultimului secol a trebuit să-şi deschidă inima sa
•

1
Ps. 148,5.
2
V. supra cap. III, p. ...

317
 Femininul fiinţei

pretenţiei noastre de cunoaştere şi, astfel, ne-a deschis spre

infinit! Şi uimirea este deosebită! De aceea, dacă acest demers
exterior nu antrenează convertirea unui Lamek, a unui Noe,
chiar a unui Prometheu, el poate tinde spre diabolic…
Lumii feminine a profunzimilor, care păstrează aceste
legi ontologice, sau femeii, care este în mod natural mai
aproape de ele, îi aparţine vocaţia de a le revela. Bărbatul
legiferează cel puţin răul din societate, aşteptând să deo-
sebească puterea de a se deschide femininului său, ’Ișah, sau
glasului femeii care şi-a orientat paşii pe calea răsăritului – dar
lucrul acesta întârzie – şi prăpastia riscă să se adâncească şi
mai profund între jocurile ucenicului vrăjitor şi incapacitatea
sa de a le administra consecinţele. Totdeauna în calitatea de
păzitoare a căminului, femeia trebuie să lucreze pentru a
descoperi depozitul sacru din ea şi din textele Tradiţiei care îi
aparţine. Dacă cunoaşterea şi respectarea legilor sociale
aparţin bărbatului, de asemenea şi iniţierea copilului său în
viaţa lumii, în realitatea multiplului, femeii îi aparţine hrănirea
copilului, a soţului, chiar a societăţii, cu valorile care conduc
din nou spre Unul.
O prietenă din Quebec mi-a telefonat chiar în seara
alegerilor care aveau să respingă eventualul statut al unui
Quebec liber. Era teribil de decepţionată, aproape furioasă. Eu i-
am spus că un Quebec liber în acea zi ar fi încercat să
construiască o ţară după modelul altor ţări, cu aceeaşi
inconştienţă. El s-ar fi folosit de valori improprii pentru noua
lume care dorea să se nască. Am invitat-o atunci să se
ctitorească ea însăşi, cu prietenii săi, în sensul în care tocmai l-
am exprimat în aceste pagini şi pe care ea îl cunoştea bine,
deoarece noi lucrăm de mai mulţi ani împreună. Am invitat-o
să se pregătească pentru a face într-o zi din ţara sa – şi „Lumea
Nouă” îi poartă vocaţia – o ţară a învierii. În calitate de
femeie, pe care studiile sale au predispus-o deja să joace jocul

318
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

exterior în sincronicitate cu Marea Operă interioară, ea avea o

nobilă perspectivă a lucrării. I-am sugerat că, dacă Dumnezeu
a împietrit inima lui Faraon pentru a-i maiține încă pe evrei
într-o situaţie materială de sclavie, timp necesar pentru
naşterea lor adevărată (Paştele), nu i-a trimis El, oare, la fel pe
cei din Quebec la propriul lor Faraon pentru a pregăti
separarea de el, mai târziu, cu puterea noilor valori păstrate în
ei prin această experienţă?

Puterea. Noi nu cunoaştem decât dimensiunea sa fizică,

apanaj al bărbatului care, sub siguranţa masculinităţii sale
zdrobitoare, nu are decât compătimire pentru sexul zis slab. De
la el noi cunoaştem totuşi „puterea morală” a celui care nu
plânge şi care interzice celor dragi ai săi să se lase mânaţi spre
ceea ce nu aparţine decât vulgarului. Astfel, am auzit pe un
tată de familie poruncind acest lucru copiilor săi, în ziua
înmormântării mamei lor! „Puterea morală” a celui care-şi
blindează emoţiile, care-şi bombardează tandreţea, îşi ascunde
temerile şi se distruge în spatele ne-rostirilor. „Puterea morală”
a celui care refuză aparenţele derivei şi care o refulează,
nemărturisită, în cataractele vertiginoase ale sufletului dăruit,
astfel, dezastrului.
„Când sunt slab, atunci sunt tare”,
aminteam mai sus cuvintele apostolului Pavel, care se ştia
învăluit de Dumnezeu în coborârea sa spre sine însuşi1.
Căci adevărata putere este atunci când cineva, care se
recunoaşte neîmplinit, este singur capabil să înceapă calea
împlinirii, la capătul căreia va dobândi, odată cu cunoaşterea,
o putere neaşteptată. Calea pe care el se angajează duce la

1
2Cor. 12,10.

319
 Femininul fiinţei

matricea de foc. Întru ea, moartea şi naşterea sunt înfrăţite, şi

puterea împărtăşeşte leagănul înţelegerii şi al rigorii.
Puterea îşi are rădăcina în Sfântul Nume întemeietor. Ea
este rău cunoscută de cel care nu a intrat în comuniune cu El în
procesul celei de „a şaptea zi”. Omul care „a primit în nările
sale suflul de viaţă” accede la dimensiunea lui „EU SUNT în
devenire”, prezent în profunzimile sale; accede la cel unic,
diferenţiat de grup, ce se află în ’Ișah. El devine capabil de a
se supune poruncii dumnezeieşti, auzite doar de el, neînţeles
de alţii. El are puterea de a se expune blamului lor, chiar laudei
lor, fără a fi atins în Eu-ul său care, puţin câte puţin, se
estompează în faţa lui EU SUNT. El nu poartă de grijă de ceea ce
se va spune despre el. Puterea este arma forjată pe nicovala
„dumnezeiescului fierar” în matricea de foc. Aceasta este
expresia Sabiei ce se ctitoreşte în el odată cu creşterea Fiului;
este expresia virtuţii spirituale şi numele său este Iubire.
Femeile din Biblie nu sunt exemplare prin curajul lor, ci
prin angajamentul lor „iubitor”. Curajul este o virtute psihică,
tensională, care mai devreme sau mai târziu conduce la
distrugere. Ruth a părăsit totul pentru a se „cununa”, prin
Naomi, cu femininul lui Israel; Estera, pentru a învinge
tenebrele exilului şi ura agresorului; Iudita, pentru a pătrunde
în câmpul de luptă al duşmanului şi a tăia acolo capul
monstrului. Toate trei au cunoscut calea pe care o aveau de
făcut. Ele au înaintat cu îndrăzneala pe care o dă certitudinea
interioară şi fără ca un singur muşchi din trupul lor să trădeze
cea mai mică frică. Puterea feminină nu depăşeşte frica, dar o
evacuează prin „credinţă” (’Amen). Aceasta este un
angajament al întregii fiinţe într-o realitate experiată a profun-
zimilor. ’Amen implică o „maternitate” (’Em) interioară (o
moarte-naştere). Martirii nu merg la moarte datorită curajului,
ci datorită credinţei.

320
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

‘Oz (puterea) este puterea lui Bo‘az, care se cunună cu

Ruth moabiteanca, străina ale cărei tenebre s-au întors în
lumină. Ea este cea care susţine templul lui Solomon, prin
coloana sa feminină, numită cu acelaşi nume, Bo‘az. Coloana
porţii bărbăteşti, Yakin, „confirmă” şi „structurează” această
putere – ‘Oz are valoarea numerică 77, număr simbolic al unei
realităţi „fără limite”.
În războaiele fără milă care zguduie lumea (Cecenia,
Israel, Palestina, violenţele corsicane etc.) femeile care plâng pe
bărbaţii lor, pe fiii lor, familia lor întreagă simt mădularele lor
vibrând mult mai mult decât de doliile afective… Ele urlă
absurditatea criminală a acestor raporturi de putere, care
coboară Omul la rang de animal şi-şi dispută teritoriul făcându-l
capabil să rămână indiferent faţă de orice fel de sânge, pentru a-
şi impune victoria sa. Este nevoie de foarte puţin pentru ca ele
să ştie astăzi să-şi apere limba lor şi cultura lor cu alte arme.
Trebuie ajutate pentru a-şi aminti că singurul duşman real este
în interiorul nostru. Trebuie să le ajutăm să-şi amintească de
patriarhul Iacob, dezarmat total înaintea fratelui său Esau care
venea în întâmpinarea sa pentru a-l ucide1. O noapte a
sufletului cade atunci asupra lui, când el se luptă cu cel care s-
a descoperit a fi un înger, dar a fost înainte monstru al urii,
spaimă a morţii şi hoardă sălbatică a tuturor instinctelor sale
distrugătoare. În zori, Iacob este biruitor şi, când Esau se
grăbeşte spre el, el face aceasta pentru a-l îmbrăţişa…
Putere a postului şi a rugăciunii, precum cea a sfintei
Genoveva adunând toate femeile din Lutetia atunci când
cetatea lor era asediată. Precum Betulia, din timpul Iuditei.
Soră a Iuditei, care a pătruns în tenebrele duşmane, Genoveva,
susţinută de aceste femei, a trebuit să facă aceeaşi incursiune

1
Gen. 32,25.

321
 Femininul fiinţei

interioară pentru a-i forţa pe huni să se reculeagă înaintea

Sabiei arzătoare a fiinţei sale!
Putere a rugăciunii şi a iubirii, precum cea a unei femei
dintre prietenele mele, ţintuită la pământ de un bărbat ce o
ameninţa cu cuţitul şi care a fugit fără să o atingă. Odată băr-
batul plecat, cuţitul i-a apărut ca cel care altădată îi ucisese
copilul în pântecele său. Bărbatul era ucigaşul pe care ea nu a
dorit niciodată să-l vadă în ea, un monstru căruia ea a vrut să-i
taie capul prin lacrimile pocăinţei şi puterea iertării
dumnezeieşti, mai mare decât toate.
Putere şi rigoare de partea femeii, grandoare şi milos-
tivire din partea bărbatului. Cine poate să ierte?

322
•

5. Milostivirea şi grandoarea bărbatului

„Căci milostivirea Sa rămâne în veac”,

repetă fără încetare psalmistul1. Iertarea dumnezeiască ce
deschide calea tuturor iertărilor noastre îşi are rădăcina în
Golgota, din veşnicie. Dar cât de greu este a ierta altuia şi încă
mai greu este a ierta acestui prim „altuia”, care este sinele
propriu! Doar EU SUNT este capabil de milostivire.
Primul „eu” este atât de repede afectat de exigenţa sa de
recunoştinţă, prin loviturile date conceptelor sale infantile de
dreptate şi bunătate, prin bumerangul tranşant al judecăţilor
sale, pe baza criteriilor absolutizate. El este atât de profund
rănit de tot ceea ce nu întrupează modelul său şi atât de
înclinat să proiecteze asupra imaginii pe care şi-o face despre
Dumnezeu propria sa incapacitate de a ierta! Când ajunge la
•

1
Ps. 13,6.

323
 Femininul fiinţei

milostivire, el îşi refulează cel mai adesea o ranchiună

inconştientă, ce va face parte din întâlnirile necesare, atunci
când, mai târziu, va pătrunde jungla sa. Dacă o va pătrunde
într-o zi! Dacă nu, este ea care-l va atinge cu colţii săi şi-l va
devora.
După ce Iisus l-a invitat pe cel care are conştiinţa că nu
păcătuieşte vreodată să arunce primul piatra asupra femeii
adultere, condamnată de Lege la uciderea cu pietre1, bărbaţii s-
au dispersat fără a fi văzut în această femeie propria lor ’Ișah
şi trista sa sărăcie. Dar ceva a răsunat în ei din cuvintele lui
Hristos şi dintr-o dată au plecat. Ce ar fi făcut acelaşi grup
constituit din femei? Rigoarea Legii nu ar fi prevalat în faţa lor
asupra milostivirii lui Hristos?
Legat ontologic de Elohim, de unitatea dumnezeiască, şi
propulsat prin natura sa de exilat spre cuceriri multiple, băr-
batul pare mai înclinat, decât femeia, să relativizeze şi să ia o
anumită distanţă în raport cu legea. Femeia, legată de ’Ișah, de
multiplu şi, în „carnea sa”, de rigoarea legilor ontologice,
caută unitatea, absolutul. În situaţia de exil ea poate deveni
denigratorul nemilos al oricărei slăbiciuni. Exilul devine
repede pentru ea groparul milostivirii. Aduc ca dovadă pentru
acest lucru atitudinea multora dintre femeile noastre funcţio-
nare, premise ale ordinatoarelor fără tandreţe, care le înlo-
cuiesc puţin câte puţin. Gardienele câmpurilor de concentrare
erau renumite pentru cruzimea lor, mai mare decât a colegilor
lor bărbaţi. Straniu lucru este acest gust al absolutului purtat
sau, mai bine spus, deportat, în oroare… În timp ce o singură
privire de milostivire poate să transforme oroarea, precum
privirea acelui călugăr rus pe care agenţii KGB au venit să-l
aresteze pentru a-l conduce la moarte. Unul dintre agenţi,
tulburat, şi-a îndeplinit trista sa lucrare, dar a îmbrăcat haina
•

1
Ioan 8,3-11.

324
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

de călugăr. Desigur, mii de exemple ar putea contrazice aceste

date şi ar putea fi justificate prin aspectele puternice ale
categoriilor psihologice de animus şi anima, enunţate de Jung.
O femeie înzestrată cu un animus foarte dominant poate intra
în rezonanţă inconştientă cu arhetipurile bărbăteşti, şi invers.
Dar această femeie, identificată însă cu lucrarea exilului, nu
are nimic de a face cu cea care săvârşeşte „lucrarea
bărbătească” întru ea şi care, după cuvântul lui Toma, „se
alătură în mod veritabil bărbaţilor”, precum şi cu cei despre
care psalmistul spune:
„Un lucru este preţios în ochii lui YHWH:
acesta este transformarea celor milostivi ai Săi.”1
Cei milostivi „își taie împrejur inima lor”, ar spune
profetul Ieremia2.
Există o mare deosebire între cel milostiv, care a trebuit
să dobândească un discernământ foarte fin, printr-o calitate a
înţelegerii ontologice, şi o fiinţă cu inimă, a cărei virtute este
cel mai adesea de ordin sensibil şi emoţional. Multe dintre
femeile de inimă, capabile de mari opere caritative, sunt
adesea ghidate de un animus foarte legat de o tandreţe
maternală, care nu exclude o posesivitate de tigru. Multe nu
rezistă la un impuls intervenţionist, atunci când, de fapt, ar
trebui să fie active, în mod interior, şi să facă tăcere, pentru a
lăsa pe celălalt să meargă la capătul experienţei sale, unde îl
aşteaptă Dumnezeu.
Cel milostiv este fiinţa unei compasiuni gratuite care,
aproape de Numele său, simte bătând în altul cadenţa propriei
sale vieţi. Acolo este grandoarea sa. Dacă rigoarea feminină nu
se uneşte cu milostivirea masculină, ea este duritate şi poate
•

1
Ps. 116,15.
2
Ieremia 4,4.

325
 Femininul fiinţei

deveni cruzime. Dacă milostivirea nu se uneşte cu rigoarea, ea

este slăbiciune sau chiar eroism criminal. În această pers-
pectivă, dacă este respectată, locul bărbatului şi al femeii pe
lângă tribunale sau orice profesie axată pe dreptate poate
constitui o vocaţie, atât pentru unul, cât şi pentru altul, însă
aceasta presupune o mare corectitudine. Femeia judecător sau
jurat, care va fi examinat situaţia acuzatului cu rigoare, ca şi
femeia terapeut, de care vorbeam mai sus, care va fi dobândit
o mare acuitate de analiză, pe lângă pacienţii săi, ca şi cea care
acceptă să primească confesiunile pe un plan religios, toate ar
trebui să atingă interior planul non-judecăţii fiinţei şi al
milostivirii, chiar dacă atitudinea şi comportamentul acestei
fiinţe cer judecata.
Întreaga relaţie cu altul cere rigoare şi milostivire, în
afara cărora nu este iubire. Dar puterea unde o vom găsi?

326
•

6. Puterea bărbatului

Șadai, „Cel Atotputernic”, pătrunde Omul cu focul

iubirii sale (litera șin, Iubirea dumnezeiască!) în mod
„suficient” (dai), atât cât poate suporta Omul, începând cu
„non-spaţiul” său interior, udat de Frat, până în „ţara sa
făgăduită”, răvăşită, astfel, prin irumperea incandescentă a lui
Pishon1. Printr-o Iubire arhetipală incomensurabilă, Dumnezeu
se cunună cu umanitatea, ’Ișah, Mireasa Sa.
„Ce este Omul pentru ca tu să săvârşeşti o lucrare bărbătească
în el?”,
aminteam mai sus2. Să nu uităm totuşi că numele de Om fo-
losit de psalmist în acest verset nu este Adam, ci Enoș, Omul
•

1
V. supra despre simbolismul literei șin, în cap. VIII, p. ..., şi despre fluviul
dumnezeiesc al Genezei, în cap. I, p. ...
2
Ps. 8,5; vezi şi cap. I, p. ...

327
 Femininul fiinţei

„slab”, chiar „bolnav”. Aceasta vrea să spună că Dumnezeu nu

se face Mire decât pentru fiinţa care se ştie exilată, slabă,
neîmplinită şi care, începând a se întoarce spre El, traversează
apele de jos şi prelucrează Adamah sa interioară. Apele de sus
se revarsă asupra ei, (dai), atât cât ea poate să suporte. Ele sunt
ape spermatice, aducătoare de rod, dar şi hrănitoare. Omul,
total inconştient, care se crede puternic şi care nu cheamă prin
dorinţa sa de mireasă pe Cel Atotputernic, este vizitat de Frat
ce nu distribuie decât hrana indispensabilă vieţii animale.
Puterea dumnezeiască este una şi se exercită în mod
iubitor faţă de Om, în funcţie de ceea ce el poate primi, după
două moduri: unul relevând din calitatea de Tată hrănitor, altul
din calitatea Sa de Mire.

Ca icoană, la nivelul Creatului, Omul îşi exercită

puterea sa bărbătească în interiorul lui faţă de ’Ișah; în
exterior, bărbatul o exercită faţă de femeie, dar prin singura re-
laţie de iubire autentică, care nu implică nici o dominare a
unuia faţă de altul.
Când lucrează în interiorul său, Omul se leagă de
normele ontologice şi se supune poruncii dumnezeieşti din
Geneză:
„Supuneţi pământul şi stăpâniţi peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele care se mişcă pe
pământ”1,
versetul acesta este urmat imediat de ceea ce-i va fi dăruit lui
Adam pentru a săvârşi această lucrare, căci lui i s-a spus în
capitolul următor:

1
Gen. 1,28.

328
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

„Mănâncă, tu trebuie să mănânci, căci transfigurând, tu

trebuie să te transfigurezi.”1
A se cununa cu ’Ișah înseamnă, pentru orice Adam, a
pătrunde în fiecare dintre „hainele de piele” ale „turmelor” din
sufletul său şi a le integra puterea, pentru a o converti spre
lumină. Prin această lucrare a iubirii, Omul, care a cucerit
cosmosul său lăuntric, devine stăpânul elementelor asemănă-
toare ale cosmosului exterior. Sfântul Francisc de Assisi nu
trăia într-o înţelegere bună şi amicală cu un lup? Desigur, el a
trebuit să-şi domine lupul devorator al interiorităţii sale! Şi
Esau, care a fost ca un lup pentru fratele său, nu a fost învins
în lupta lui Iacob cu monstrul, despre care am vorbit mai sus?
În toate aceste cazuri, puterea feminină, dobândită pe
calea profunzimilor, devine putere bărbătească de pătrundere
iubitoare pentru a merge mereu mai departe spre sine. Sabia
Sfântului Nume făurită astfel în matricea focului este sabia
adevăratei lupte, sabia adevăratului Jihad pentru musulmani.
Când ea nu este prelucrată în acest sens, puterea sa se
transformă în armă de moarte în afară. Ea se identifică, astfel,
cu limba perversă, capabilă să ucidă, cu sexul dezvăluit şi
astfel distrugător, sau cu arma ucigătoare. Nu există cale de
mijloc: Hristos, Cuvântul-Sabie, afirmă clar:
„Cel care nu este cu mine este împotriva Mea”,
şi această Sabie a Vieţii, exigentă, deranjantă, a venit El să o
aducă în lume:
„Eu nu am venit să aduc pace, ci Sabie.”2

1
Gen. 2,17-18.
2
Matei 12,30; 10,34.

329
 Femininul fiinţei

Cel care nu o sesizează cu ajutorul mânerului dumne-

zeiesc (Yod), acela, confundat cu realitatea colectivă, devine
complicele lui Cain. Dar cel care o sesizează, fie bărbat, fie
femeie, participă la puterea bărbătească, dumnezeiască şi
desăvârşeşte Creaţia.
Această lucrare bărbătească exersată în exterior se
înscrie în timpul exilului. Ea este umbra purtată a arhetipului,
dar, totuşi, în sine ea nu este separată de el. Bărbatul este aici
stăpânul lucrării, în relaţia sa iubitoare cu femeia şi în
securitatea pe care el o oferă celor dragi ai săi, hrănindu-i din
iubirea şi munca sa.
Precum în Dumnezeu-Unul, iubirea, de origine
dumnezeiască, este una în bărbat pentru a-și împărţi puterea în
concertul diferitelor partituri ale vieţii. Dar iubirea dezvăluită a
stării de exil, dată lui Satan, îşi alege zei. Duşmanul devorator
de ţărână, şi care are nevoie de această hrană adamică, doreşte
Omul. Cel care doreşte este în stare de slăbiciune în raport cu
cel dorit, şi pentru a-şi păstra puterea asupra Omului, Satan se
face obiect al dorinţei lui. El face acest lucru de-a lungul miilor
de obiecte intermediare, promiţătoare de plăcere, de avere sau
de posesiune şi de putere, pentru că acestea sunt cele trei
componente ontologice ale Sfântului Nume pe care monstrul le-
a întors în favoarea sa1.
Zeul Economiei, spre exemplu, are altarul său şi
adoratorii săi în mijlocul vieţii noastre sociale şi politice. El nu
împarte tronul său decât cu prinţul moştenitor, zeul Tehnicii, şi
aceşti zei, ar spune Nicolae Berdiaev, „cer Omului să adopte
chipul şi asemănarea lor”2. Marile noastre şcoli se folosesc de
ei cu promptitudine, aşa cum am văzut, şi nefericiţii noştri
tineri, condiţionaţi de ele, nu rezistă la beţia sentimentului de
•

1
Cf. A. de F., II, pp. 69-87.
2
N. Berdiaeff, L’Homme et la machine, Ed. Je sers, 1933, p. 20.

330
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

putere pe care-l oferă aceşti zei, aşa încât, în mod subtil, ei

sunt aserviţi. Economia şi tehnica ar trebui să aibă locul lor şi
valoarea lor în viaţa noastră, dar ar trebui să fie subordonate
Spiritului. Realitatea este însă contrară. Şi regăsim aici, încă o
dată, distrugerea totală a raportului corect care ar trebui să
unească cele două emisfere cerebrale ale noastre.
Când aceşti zei ai Avuţiei (Posesiunii) domnesc, ei
creează frică şi ucid. Avem numeroase exemple în acest sens.
Nu suntem hrăniţi cu produse alimentare despre care se ştie de
mult timp că sunt ucigătoare, însă exigenţele financiare
continuă să le răspândească pe piaţă? Nu acţionează arma
uciderii până şi în mâinile copiilor noştri hrăniţi zilnic cu
spectacole televizate sau publicitare incendiare? Nu trăim în
apropierea uzinelor despre care se ştie sigur că emanaţiile lor
înmulţesc cancerele la oameni şi la animale? Şi această nobilă
doamnă, mereu foarte slabă, care este Securitatea socială nu
porunceşte oare medicilor oneşti să prescrie mai multe produse
farmaceutice şi mai multe vacanțe? Întreprinderile care se
îngrijesc mai mult de „randament” decât de angajaţii lor fac ca
aceştia să-şi dea sufletul şi prin aceasta ele însele vor pieri!
Să oprim aici această lugubră litanie. Nu aş reţine din
această situaţie, în care zeii Avuţiei sunt în lucrare, decât trei as-
pecte înrobitoare la extrem şi nu mai puţin angoasante pentru
Omul de astăzi, pentru mai mult de o pătrime din generaţia
noastră, care-şi pune speranţa cea mai mare în aceşti zei.

Lipsa de securitate profesională

Economia şi Tehnica dau o lovitură puternică celor pe
care îi scot din viaţa profesională şi care se văd astfel total
lipsiţi de siguranţă. Dacă, din perspectiva corectă a
arhetipurilor, bărbatul are ca vocaţie exercitarea puterii sale
prin aportul său hotărâtor în familia sa şi prin viaţa sa
iubitoare, se înţelege că dacă el nu mai poate asigura pâinea pe

331
 Femininul fiinţei

masa familială, nu mai poate nici ea să o distribuie în inimi şi

se mimează astfel şi în viaţa sa de iubire. Unde se află, deci,
locul meu?, se întreabă el neliniştit.
În starea de exil, în care Omul este separat de el însuşi,
locul fiecăruia este rodul jocurilor multiple (în realitate de-
căzute din legile ontologice ignorate): jocul diplomelor, al
competenţelor înnăscute sau dobândite; jocul vârstei, al pro-
filurilor psihologice şi relaţionale, jocul situaţiei economice
ale cărui reguli se restrâng din ce în ce mai mult şi a cărui
putere înrobitoare aplică puţin câte puţin semnătura Conducă-
torului.
Or, din punct de vedere ontologic, pentru cel care se
întoarce spre răsăritul fiinţei sale, locul său în lume este
simplul contrapunct al locului în care, în lăuntrul lui, intrat în
rezonanţă cu Numele său, el este condus. Verbul ebraic Sim
(„a aşeza”) are aceeaşi rădăcină cu Șem (Numele). Şi Omul
„aşezat în Numele său” descoperă locul său corect în lume şi
acest loc, care este într-adevăr al său, este eliberator. Vreau să
spun că este securizant şi stimulativ: securizant, căci Omului
nu-i va lipsi nimic, lucru confirmat din plin de Evanghelii;
stimulativ, căci va găsi în el, în unire cu locul său interior,
locul de emergenţă a darurilor sale cele mai tainice şi
realizarea lor. Această lucrare se traduce în el prin bucurie. El
devine, astfel, conştient de falsele probleme care sunt, în
profunzime, şomajul şi tot ceea ce, trezit de marea insatisfacţie
a lumii muncii, complică viaţa cu mii de compensaţii pe care
ea le cere: revendicări salariale, concedii multiple, responsa-
bilităţi etc.
La începutul acestei reflecţii, vorbeam de eros, în
calitate de putere dezvăluită de Satan în exil şi sursă a atâtor
suferinţe. Dar reaşezat pe calea sa – acesta este, reamintesc,

332
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

sensul Cuvântului „Evanghelie”1 – erosul este revelator al

darurilor sale. Dar aceste daruri nu sunt respectate. Frica
socială şi părintească faţă de sărăcie construieşte un tipar
şcolar în care, intrat din ce în ce mai fragedă vârstă, copilul
este reificat pentru a deveni obiect rentabil. Am denunţat deja
paralizia totală a emisferei sale cerebrale drepte, la care este
supus din acel moment. Aceasta vrea să însemne că la rădăcina
însăşi a fiinţei sale, se sfărâmă în el o eventuală putere
creatoare şi că el se află total dezarmat când tiparul pro-
fesional, prelungind pe cel al şcolii, îl abandonează. Se vede
acest lucru în sentimentul de prăbuşire pe care-l trăieşte pen-
sionarul – mult mai puţin femeia pe care căminul său, chiar
banalizat, o reţine însă şi, astfel, o recuperare a puterii o
însufleţeşte adesea. În aceleaşi condiţii, şomerul este distrus.
Aceasta înseamnă, de asemenea, că dacă nu este prea târziu,
şomajul poate fi o ocazie pentru om de a regăsi puterea sa
creatoare inhibată sau poate fi chiar distrusă, la rădăcina sa.
Aceasta l-ar aşeza deja sub perspectiva ontologică şi ar putea
amorsa mişcarea de întoarcere spre el. Acest lucru s-ar
întâmpla mai întâi în categoriile curajului cu care el şi-ar
asuma eliberarea de sistemele profesionale gata făcute şi ar
risca independenţa şi lipsa de siguranţă pe care le-a câştigat.
Ascultând, fără să ştie încă, de legile ontologice, el ar întâlni
bucuria, factor al naşterii unei fiinţe noi în el. Sau, dimpotrivă
– căci nu este niciodată prea târziu pentru acest lucru, – fie
prin credinţa dobândită deja (întoarcere spre răsărit), fie pentru
că necazul l-a grăbit spre realitatea cea mai arhaică a sinelui
său, Omul poate să atingă în ea arhetipurile şi, dacă nu se
scufundă în patologic, poate să cunoască o trezire neaşteptată.
El vede astfel condiţionarea sa din exil şi, deci, vindecarea sa
posibilă.
•

1
V. supra, cap. I, pp. ...

333
 Femininul fiinţei

Reîntâlnirile sale cu sine şi cu Dumnezeul său îl ajută să

intre într-un dublu proces creator: cel al fiinţei sale interioare
şi cel al expresiei sale din afară, ambele fiind într-un raport
corect şi eliberator.

Conflictul
Al doilea neajuns al puterii dăruite zeilor Avuţiei constă
în faptul că averea în sine nu are decât o finalitate foarte
relativă, neconformă cu finalitatea Omului. Ea îl lasă ne-
satisfăcut şi devine, prin aceasta, un a-avea-tot-mai-mult
devorator al Omului, adică „devorator al ţărânii”, care mar-
chează şi aici semnătura Adversarului, confirmat prin funcţia
sa pervertită de Duşman. Acest a-avea-tot-mai-mult este ge-
nerator de conflicte şi de războaie care nu au, la rândul lor,
coordonate, la toate nivelurile, decât în termenii verbului a
avea. În realitatea colectivă, armatele se mobilizează, ascul-
tând în masă de psihoza colectivă, şi Biserica Occidentului
binecuvintează armele şi armatele, estimând că acestea din
urmă se află în dreptul de „legitimă apărare”! Legitima apărare
este corectă pentru copilul care trebuie să-şi măsoare puterea
sa cu puterea temerilor sale şi cu non-laşitatea sa. Prin urmare,
ea este infantilism. Ea nu poate fi justificată decât pentru
realitatea adultă – stare pe care umanitatea, este adevărat, nu a
atins-o încă. Eradicarea „legitimei apărări” propuse aici va
apărea utopică pentru că se situează în sensul în care ea nu
posedă încă un „loc” de existenţă (topos, în greacă), ţinând
cont de starea de inconştienţă a umanităţii, dar ea reprezintă
„locul” însuşi în care cade firul de plumb, mijlocitor între cer
şi pământ, în orbita conflictului.
Legitima apărare este copilul creierului stâng, cel al
raţionamentului, care nu ştie să se deschidă prezenţei
spiritului. Ea este schilodul din câmpia Șinear, care adaugă
strigătul său la răcnetul fiarelor. Ea este revelaţia bestialităţii

334
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

celei mai crude a Omului stăpânit de fiarele sale şi condus de

ele. La polul opus, eroul trăieşte în aceleaşi categorii ale
avuţiei. El îşi refulează frica, dar nu-i integrează totuşi
elementele sale redutabile. El poate fi omul cel mai sadic şi cel
mai laş, începând cu ziua următoare.
Conflictul în sine este de ordin ontologic. Când
realităţile opuse se întâlnesc, el izbucneşte. El aparţine ordinii
Creaţiei, deci Fiinţei. Şi Iacob ne-a arătat care sunt armele
Fiinţei şi din ce foc sunt constituite puterile lor.
Omul, victimă a instinctelor ucigătoare trezite în el de
Satan, ignoră legea ontologică cea mai fundamentală, despre
care am mai vorbit în acest studiu, după care Omul este unu.
După chipul lui Dumnezeu, un singur Adam într-o mulţime de
persoane şi fiecare îl conţine pe Adam în mod total. Celălalt se
identifică, aşadar, cu propria mea viaţă; a-l ucide înseamnă a
mă ucide, adică a fi ucis mai devreme sau mai târziu. Legea
numită „a talionului” nu spune altceva. Evreii i-au deturnat
conţinutul pentru a justifica violenţele lor şi Hristos îi mustră
cu putere1. Dar şi creştinii îi vor imita pe fraţii lor evrei, pentru
a opune religia lor, bazată pe iubire, iudaismului considerat
răzbunător. Infantilismul se manifestă şi în această viziune
despre lucruri!
„Fractură pentru fractură, ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte”,
vrea să spună că, atunci când cineva va provoca aceste lucruri,
„el va da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte, picior pentru picior, mână pentru mână, arsură pentru
arsură, rană pentru rană, ucidere pentru ucidere”2, căci aceste

1
Matei 5,38.
2
Levitic 24,20.

335
 Femininul fiinţei

lucruri i se vor cere, aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Noe
înainte de Legea mozaică:
„Oricine va vărsa sânge de Om, sângele lui va fi vărsat de
Om, căci Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu.”1
Suferinţa în lanţ declanşează acest sânge vărsat, această
violenţă înfumurată, plecând de la energiile dăruite de
Dumnezeu cu iubire ca potenţial al splendorii şi care, violate
de Satan, se înalţă sub focul fermentului său diabolic.
Dacă războiul face încă parte necesară din „etica”
noastră, locul femeii nu este totuşi în aceste armate care ucid
şi, cu atât mai mult, într-o poliţie de represiune. Locul ei nu se
află în nici o funcţie în care femeia ar prelua puterea în
compensaţia puterii care i-a fost refuzată, pe parcursul lungii
sale istorii. Matrice a vieţii, femeia nu poate revendica decât
puterea bărbătească ontologică pe care ea o împărtăşeşte cu
bărbatul şi care îi desăvârşeşte şi pe unul, şi pe altul. Dar ea nu
are sex bărbătesc decât la acest nivel ontologic. Ea trebuie să
lase armele bărbatului, care, mai grele decât plumbul, îi sunt
încă necesare, pentru a juca jocul criminal al soldaţilor lor de
plumb.
Nimeni nu poate uita pe acea tânără politehnistă ucisă
de iubitul său în seara de 14 iulie, după ce a defilat în primul
rând al şcolii sale. Această tânără aştepta de la cel pe care-l
iubea „dalta” sculptorului şi el nu a ştiut altceva decât să
împlânte în ea cuţitul său de moarte… Sabia întoarsă invers!
Confuzia este maximă! Și-a luat astfel oare acest bărbat o
revanşă inconştientă:
– în faţa unei realităţi materne atotputernice şi, ca atare,
mai puternică decât el însuşi, care este compensatoarea frus-

1
Gen. 9,6.

336
 Căutarea unei identități pentru bărbat și femeie

trărilor nemărturisite, a vidului sexual şi spiritual (căci acestea

două sunt interdependente, aşa cum vom vedea)?
– în faţa unei realităţi materne deplin responsabile faţă
de prioritatea dată fiului (deci bărbatului în faţa femeii), pentru
că mama a transferat asupra lui grandoarea fiului interior
ignorat? (Fiul a devenit obiect, obiect al vanităţii, deci al
exigenţei şi subordonării.)
– în faţa unei realităţi materne atotputernice sau pre-
supuse de bărbat care, străin de ’Ișah sa interioară, proiectează
asupra femeii pe Lilith demoniacă şi se confundă cu propriile
sale tenebre?
– în faţa unei puteri conferite femeii de bărbatul însuşi
care experiază relaţii de putere cu toţi şi acum în rivalitate cu
ea?
Ce frică aveţi voi, deci, de femeie, voi, bărbaţii, când ea
nu aşteaptă de la voi decât puterea voastră iubitoare, iubitoare,
dar reală, scoasă din tezaurul interiorităţii voastre? Incapabili
de a o dărui, voi fugiţi şi preferaţi să faceţi război. Fugind, voi
demisionaţi, de asemenea, din paternitatea voastră. Voi vă re-
fugiaţi în viaţa profesională, sporturi, cluburi sau societăţi ini-
ţiatice puternic masculinizate. Dar copilul care vă aşteaptă
acasă, acest „altul”, vă este frică de el, nerecunoscând pe
„celălalt”, rămas îngheţat în voi.Voi vă refugiaţi, culmea
ironiei, în spatele funcţiei voastre părinteşti: „El îmi datorează
respect”, refuzând să înfruntaţi mânia, revolta celui care
aşteaptă de la voi ascultare şi iubire, şi blocaţi relaţia. Este
adevărat că relaţia dintre o fiinţă umană și o altă fiinţă umană,
dintre tată (sau mamă) şi copil cere de la adult o coloană
vertebrală înrădăcinată în EU SUNT. (Înrădăcinarea numai în
eul egocentric cere proptelele funcţiei, proptele orientate din
nou spre relaţiile profesionale sau de alt gen.) A te înrădăcina
în EU SUNT presupune pătrunderea femininului. Dacă femeia
reprezintă raportarea la pământ, raportarea la cer, pentru voi

337
 Femininul fiinţei

bărbaţii, nu este uşor de asumat! În mod paradoxal, ea cere

ancorarea voastră în pământ, unde intrarea în comuniune cu
Numele vă deschide porţile cerului. Nimeni nu poate merge
spre Tatăl decât prin Fiul! Nu puteţi în nici un caz să ocoliţi
economia femininului, singura care deţine adevărata voastră
putere bărbătească şi taina erosului.
Dar ce este erosul? Punând această întrebare, păstrez
înaintea ochilor faţa iluminată a unui tânăr bolnav de sida,
filmat de Maria de Hennezel atunci când, aproape de moarte,
el mărturisea despre experienţa dumnezeiască la care l-a
condus suferinţa. Laureat al mai multor mari şcoli, cu creierul
stâng hipertrofiat, apoi distrus de boală, acest bărbat s-a
întâlnit dintr-o dată cu sine însuşi, cu fiul în interioritatea sa
feminină. Astfel, pregătit să se reîntoarcă spre Tatăl, în bucuria
iubirii, el şi-a strigat: „Mor vindecat!”
Trebuie oare să aşteptăm această extremă pentru ca să
descoperim viaţa? Mesajul acestui bărbat, pe care eu l-am
primit ca un şoc, mă conduce să pun şi această întrebare care
se leagă de prima: Ce este erosul?

– Zeii Avuţiei sunt distrugătorii erosului

A vorbi despre iubire, atunci când ne lipseşte, reprezintă
un pariu, şi totuşi acest subiect al sexualităţii şi al iubirii, altă-
dată iconoclast, astăzi idol, se impune. Aş dori să-l abordez ca
fiind al treilea aspect al lucrării distructive a zeilor Avuţiei şi
obiectul ultimului capitol al acestei cărţi. Unit cu cel de al
patrulea aspect al aceleiaşi lucrări, el este izvor de speranţă.

– Spiritualitatea renaşte astăzi

Iubirea-sexualitate şi iubirea-spiritualitate reprezintă
înălţarea aceleiaşi substanțe a arborelui uman la două niveluri
diferite, dar indisociabile: substanța erosului.

338
•

Capitolul XI

Cuvânt şi Duh.
Eu şi Erosul
•

Aceeaşi substanță!
Ea îşi are izvorul în Basar, „carnea” pecetluită de mâna
dumnezeiască în profunzimile ’Ișei. Şi mai precis, ea ţâşneşte
din litera șin, prezentă în centrul cuvântului Basar. Ea este
săgeata reţinută mai întâi în adâncul arcului întins la extrem –
ideograma literei șin, ‫– ש‬, apoi lansată pe orbita ctitoriei
„Fiului”, Bar.

341
•

1. Erosul

O săgeată este această substanță a iubirii, despre care se

poate ghici că mişcarea indusă în profunzimea arcului este cea
a Duhului. Şi Duhul, în Omul creat după chipul lui Dumnezeu,
este inseparabil de Fiul. Ei reprezintă „cele două mâini” ale
Omului, aşa cum cea de a doua şi cea de a treia dintre
Persoanele Treimii sunt numite prin Tradiţie „cele două mâini
ale Tatălui”. Cele „două mâini” ale Tatălui creează, făuresc şi
desăvârșesc Creaţia. Cele „două mâini” ale Omului (Fiul și
Duhul) făuresc şi desăvârșesc în comuniune cu Tatăl.
La nivelul trupului său, Omul regăseşte structurile celor
„două mâini” în rinichii săi prelungiţi cu organele sale geni-
tale, în plămânii săi prelungiţi cu cele două mâini ale sale, în
urechile sale legate de sistemul vocal şi în cele două emisfere
cerebrale, arhetip ale celor prime trei formaţiuni. Creierul
drept, feminin, este templul spiritului, creierul stâng, băr-
bătesc, este templul verbului, al cuvântului. Rinichii Omului,

342
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

prelungiţi cu organele sale genitale, coordonează lucrarea

procreaţiei. De asemenea, printr-o altă informaţie, legaţi pe de
o parte de plămâni şi de mâini, pe de alta de urechi şi de voce,
rinichii prezidează lucrarea creatoare a Fiului-Logos în Om.
Această ultimă lucrare este trăită ca premisă în funcţia vor-
bitoare. Atâta timp cât Omul este confundat cu inconştientul
său, adică identificat cu câmpia Șinear, care nu este altceva
decât Babelul, Omul trăncănește şi flecăreşte. Trupul său este
străin de carnea, cu care, în acelaşi timp, se confundă, şi arcul
acesteia este astfel întins de Satan, iar săgeata manipulată de
el1.
Substanța iubirii, slăbită în Omul care a devenit sclav
prin necunoaşterea Fiului, se angajează în construcţiile mul-
tiple ale dorinţelor sale. Săgeata cere atunci de la ţintele sale
dimensiunea infinitului şi, mereu nesatisfăcut, Omul multi-
plică ţintele vieţii sale amoroase şi sexuale! La acest nivel,
totul este flecăreală. Dar, deşi condus pe ascuns de Satan,
erosul rămâne eros. Dumnezeiesc în sine, el poate conduce la
iluminare, dar, vai, poate rămâne satanic şi distrugător.
Când omul se întoarce spre răsăritul fiinţei sale, Satan
nu îl lasă, dimpotrivă, dar în loc de a se lăsa devorat în mod in-
conştient de el, Omul îl întâlneşte ca un vis-à-vis redutabil.
Săgeata și-a regăsit, totuşi, adevărata sa ţintă şi Omul, ancorat
în Numele său, poate cu ajutorul lui YHWH-Hristos să asume
lupta ce determină creşterea sa.
Pe axul adevăratei sale ţinte, săgeata merge şi se
întoarce pentru a se întări, în profunzimea arcului, prin
respiraţia vitală a zborului uneia dintre cele două păsări ale lui
Noe – porumbelul şi corbul. Profunzimea arcului se leagă,
astfel, de adâncurile Nimicului:
•

1
Această imagine apare şi în mitul grec al lui Prometeu, erou a cărui soţie,
Pandora („toate darurile”), deschide cutia interzisă.

343
 Femininul fiinţei

„O, tu înlănțuită de Mine în inima Nimicului!”

Coarda dumnezeiască reţine săgeata între „mâinile” sale
şi nu o slăbeşte decât pentru a îmbrăţişa lumile şi a o ajuta să
revină la sursă, plină de toate realităţile posibile realizate şi
neîncetând să ţese infinitul!
Să ne amintim de numele lui Adam care se revelează ca
„spaţiu al întâlnirii celor două dorinţe”, cea a Omului pentru
Dumnezeu, aed (abur ieşit din apele de jos), şi cea a lui
Dumnezeu pentru Om, litera mem (Apele de sus ţâşnind într-
un fluviu de foc spre Iubita sa)1. Separate, dar imediat unite
prin dorinţa pe care o au una pentru alta, aceste ape nu fac
decât una. Erosul are gustul infinitului! El este un foc
devorator (’Eș) care, totuşi, venind de la Dumnezeu, nu
devorează. El se dăruie suficient (Daï), atât cât Omul poate să
o suporte. Rugul aprins nu era „devorat” de foc – acesta este
sensul cuvântului ebraic2 –, ci îmbrăţişat, ca şi inima lui
Moise.
Acest foc ce devine săgeată arzătoare evocă numaidecât,
în Tradiţia hindusă, ochiul lui Șiva (zeul distrugerii) care, cu
privirea sa, distruge tot ceea ce nu izvorăşte din eternitate. În
ebraică, „ochiul” (‘Ayin), care este şi „izvor”, corespunde cu
litera aceluiaşi substantiv, având valoarea numerică 70. Or,
acest număr este definit prin cuvântul Șiv‘aim! Cele două
Tradiţii exprimă prin aceeaşi rădăcină aceeaşi realitate funda-
mentală. Șive‘a, termen care traduce numărul 7, semnifică
„abundenţa”, „săturarea”. Nu se poate merge mai departe de
acest nivel şi trecerea la un alt nivel este cerută de această
„săturare”. Focul iubirii dumnezeieşti este focul Duhului Sfânt
care „distruge” ceea ce a fost săvârşit şi integrat, pentru a

1
V. supra, cap. II, p. ...
2
Ex. 3,2.

344
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

merge şi mai departe în această lucrare. Aceasta este lucrarea

din cea de „a şaptea zi” a Genezei.
Să ne reamintim că litera zain, cu valoarea numerică 7,
iniţiala cuvântului Zakor, semnifică pe de o parte „bărbatul”,
pe de alta, verbul „a-şi aminti”. Eu numesc această literă
„sexul bărbătesc”, interior oricărei fiinţe umane care-şi amin-
teşte de ’Ișah. Ea este asociată în această Tradiţie cu nun-ul
final (având valoarea 700), ambele „având forma sabiei”1,
spune Cel Sfânt, Binecuvântat să fie El, cuvântul Zain
însemnând el însuşi „armă”.
Se poate observa cât de mult Sabia-Cuvânt ‫(הויה‬YHWH)
este legată de Duhul Sfânt, lucrând prin iubirea sa ca o armă
pătrunzătoare, ca o săgeată arzătoare, în inima Creaţiei, pentru
a-și conduce iubita din treaptă în treaptă, din „castel în castel”,
din „palat în palat”, afirmă mistica ebraică, până la El, Iubitul
de deasupra tuturor iubiţilor. ’Ișah, „focul”, primeşte focul!
În inima Frumuseţii (Tiferet) au fost străpunse și
mistuite femeile Bibliei. Icoana frumuseţii dumnezeieşti, acest
centru de energii din Om, este icoana soarelui templului. El
este ca o roată care adună infinita diversitate a sunetelor sale, a
culorilor, miresmelor, gusturilor şi formelor create şi dăruite
daltei dumnezeieşti a sculptorului, daltei celui care „taie
împrejur inima”, din ziua a şaptea în ziua a şaptea!…
În cavitatea epigastrică, Tiferet este pentru însămânţarea
dumnezeiască ceea ce, la nivelul procreaţiei, Yesod reprezintă
pentru însămânţarea omului.

1
Cf. L. ch V., p. 69.

345
 Femininul fiinţei
Kether
•

Coroana
•

Matricea
•

craniului
Binah •

Înţelegere Ḥokmah •

Înţelepciune
•

Forţă ← Din
•
Ḥesed → Grandoare
•

• Rigoare Milostivire
Matricea
•

de foc
•

Tiferet
•

Frumuseţe
Nețah
•

Hod•
•

Glorie
•
Putere
•

Yesod Matricea de
•

apă
•

Temei
•

Mal Împărăţie
•

Să ne amintim de Sara, în care Dumnezeu sădeşte un

„râs”, ca o provocare pentru toate realităţile posibile, în spaţiul
plin de viaţă al adâncurilor sale; de Rahela, căreia El îi „des-
chide pântecele” (vindecată de sterilitate) după ce ea mănâncă
„mandragorele” (Dudaim), „iubirile dumnezeieşti”. Să ne
amintim de Ruth, izolată din cauza văduviei sale şi îmbrăţişată
de Mirele dumnezeiesc; de Estera, care focalizează în ea, în
taină, inima „trandafirului” (inima roţii), Șușan, în care
Dumnezeu se ascunde; de Iudita, în care Stăpânul cerului şi al
pământului întinde arcul iubirii pregătit pentru toate
îndrăznelile, căci El însuşi i-a lansat săgeţile.

346
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

Să ne amintim de Maria Magdalena şi de surorile sale

prostituate care, împreună cu ea, răspândesc miresmele
erosului purificat pe trupul Celui iubit.
Să ne amintim de Maria, ultima ţesătoare a stofei
stacojii înainte ca umanitatea să-i preia lucrarea sa.
„Ce are iubitul tău mai mult decât alţii?”,
o întreabă pe Șulamita din Cântarea Cântărilor străjerii oraşului.
„Iubitul meu e alb şi rumen şi între zeci de mii este întâiul
(…) Mâinile-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul
lui e scut de fildeş cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt
picioarele lui, pe temei de aur aşezate (…); gura lui e negrăit
de dulce şi totul este în el fermecător, iată cum este al meu
iubit, fiice ale Ierusalimului.”
Şi despre ea, preaiubitul va spune:
„Ea este unică, porumbiţa mea, desăvârşita mea (…), ea
străluceşte ca zorii şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de
luminoasă şi ca oastea de război temută. La grădina nucilor
m-am dus ca să văd verdeaţa văii, dacă a dat viţa de vie şi
dacă rodii au înflorit. (...) Şi nu ştiu cum s-a petrecut, că a
mea inimă m-a dus la oştirea de război a neamului meu.”1
Tulburat este cel prea iubit la vederea celei unice care
înaintează, atât de frumoasă, ieşită din mulţime!
Tereza de Avila se alătură surorilor sale din Biblie când
vorbeşte de extazul „în care, puţin câte puţin, mori faţă de
lucrurile exterioare şi în care pierzi întrebuinţarea simţurilor
pentru a trăi în Dumnezeu”. Ca şi „încântarea trezită de un
semn unic (săgeata) pe care Maiestatea Sa îl face în
profunzimea sufletului, cu aceeaşi iuţime ea pare a fi înălţată
pe culmea fiinţei sale, gata să scape de trup”. În cel de al
•

1
Cântarea Cântărilor 5,10-16; 6,9-12 (traducere de André Chouraqui).

347
 Femininul fiinţei

şaptelea „castel” al sufletului unde este transportată, Tereza

descrie o forţă „împărtăşită prin contagiune tuturor celor care
sunt în castel şi în trupul însuşi, pe care ea pare adesea că-l
ignoră. Vigoarea sa, susţinută de vinul pe care îl bea în această
încăpere în care Mirele său a dus-o şi de unde El nu o lasă să
iasă, se răsfrânge asupra trupului slab.”1
Sfântul Ioan al Crucii gustă din aceeaşi băutură:
„Să ştiţi că în cămara tainică a sufletului, al cărui preţ este
mult mai mare, bucuria şi veselia nu se mai nasc din aromele
acestui pământ, ci de deasupra oricărei frumuseţi, din ceea ce
este sau va fi sau a fost (…)2”
Bucuria extazului, comparată cu beţia, este bine cunos-
cută poetului mistic hindus, Rabindranath Tagore:
„Eliberează-mă din lanţurile tandreţii tale, o, dragostea mea,
nu îmi mai vărsa vinul sărutărilor tale, eliberează-mă de
farmecele tale (…)3.”
Şi un poet islamic adaugă:
„Nu a trăit cu adevărat aici, jos, cel care a trăit fără beție, şi
cel care nu a murit din cauza beției sale, a fost lipsit de
raţiune.”4
Entuziasm, beţie! Călugăriţa portugheză5 nu l-a
cunoscut pe „Majestatea Sa”, dar voind să-l cunoască a sărit
zidul mănăstirii şi a fugit să-l găsească pe iubitul său ce
revenea la ea în fiecare noapte, dar, se pare, fără a o conduce
din nou spre Dumnezeu. Însă scrisorile sale ne spun ceea ce

1
Th. d’Avila, L’oeuvres complètes, Desclée de Brouwer, pp. 862, 1036.
2
Jean de la Croix, L’oeuvres complètes, Desclée de Brouwer, p. 931.
3
R. Tagore, Le Jardinier d’amour.
4
Omar Ibn al-Faridh, Al-Kamziya.
5
Lettres d’une religieuse portugaise (citat din memorie).

348
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

Heloise ne descoperă la sfârşitul vieţii sale. Sub pana

Christinei Singer1, pe care o inspiră în cărţile sale, Heloise își
cântă pasiunea pentru Abelard şi certitudinea sa despre
caracterul dumnezeiesc al unei astfel de jubilări:
„Nu eram eu, Doamne, harfa Ta în mâinile lui Abelard?”
Mai târziu, „sub greutăţile nefericirii”, ea nu îşi reneagă
descoperirea pe care a avut-o. După ce a devenit stareţă la
Mănăstirea „Sfântul Duh” şi cunoscând acum iubirile
dumnezeieşti, ea a afirmat că nu poate să şi le asume şi a
mărturisit că această neputinţă i se trage din faptul că a trăit
„sacrul” ei ca femeie în braţele lui Abelard. Hărţuită de
Biserica de atunci, care a invitat-o la pocăinţă şi la
recunoaşterea „greşelii” sale, ea „nu a abjurat sub tortură”.
„Numai sufletele zguduite până în temeliile lor de pasiune”,
adaugă ea, „au şansa de a vedea prăbuşindu-se edificiul eului
lor şi de a deveni şantiere ale lucrării dumnezeieşti!”
Cântec de femeie este acest imn al substanței ce se
înalţă din arborele erosului, care uneşte într-un acelaşi flux de
viaţă diferitele niveluri ale înfloririi sale, diferitele parfumuri
ale florilor sale, toate îmbătate de promisiunea unui rod nou!
Nu rezist să nu citez cum scriitoarea vede intrarea celui de al
şaptelea palat (sau castel) pentru atâţia bărbaţi ai Bisericii,
impresionaţi de mormântul lui Hristos mai mult decât de
învierea Sa, scoţându-şi în evidenţă propriile lor virtuţi şi
propria inteligenţă, mai mult decât nebunia lor:
„Ah, ce agitaţie! Ce dezordine! Câţi sfinţi, filosofi, înţelepţi
cu barbă, cabalişti şi profeţi nu merg să dea cu nasul de uşile
închise!”

1
Christiane Singer, Une passion, Albin Michel.

349
 Femininul fiinţei

Ea îl vede pe Abelard însuşi, doctor în scolastică, făcând

cei o sută de paşi înaintea celui de al şaptelea palat şi
aşteptând…, aşteptând-o pe Heloise! Aşteptând pur şi simplu
femeia, căci nu există eros decât născut din feminin, din ’Ișah.
Şi când acest lucru nu este cunoscut sau este rău cunoscut,
doar femeia, fără să ştie, îi poartă aroma umedă şi caldă,
capabilă de a dărâma zidul îngheţat al logicilor. Ea este atunci
muza poetului, puterea creatorului şi inspiratoarea oricărei
opere de artă. Numai cu ea se construieşte frumuseţea,
împreună cu ea sau direct cu ’Ișah, care se revarsă, astfel, din
roadele pământului său lucrat. Ne-am putea întreba chiar cum
a putut dumnezeiescul Creator a se lipsi de Creaţia Sa, de ’Ișah
a sa, pentru a o arunca primului beit? Poate că noi ne iden-
tificăm cu acesta (beit), atât de nenorocit, dar de care Domnul
universului are atâta nevoie pentru a dăinui Opera Sa! Şi odată
prelucraţi, nu ne identificăm cu această operă pentru a accede
la misterul iubirii? Căci iubirea este un mare mister! Cine oare
nu păstrează nostalgia „Grădinii desfătării”, „Grădina
Edenului”, sădită în inima lui Adam de la prima sa respiraţie
ca Om al celei de a şaptea zi, atunci când i s-au însufleţit nările
sale prin suflarea lui Dumnezeu? Această grădină este spaţiul
de întâlnire a celor două dorinţe, a celor două iubiri, a celor
două substanțe ale arborelui, pe care le reprezintă Arborele
vieţii, plecând de la Dumnezeu, şi Arborele cunoaşterii,
plecând de la om. Este un spaţiu al întâlnirii tăinuit în răsăritul
oricărui Adam.
Numele „desfătării” (‘Eden), atunci când este întors, de-
vine verbul „a cunoaşte” în forma sa neîmplinită: „noi vom cu-
noaşte”. Cunoaşterea este cuprinsă în desfătare şi invers. Des-
fătarea este creatoare. Din punct de vedere ontologic, ea struc-
turează Arborele cunoaşterii al cărui fruct va fi EU SUNT,
Cunoaşterea total dobândită, beţia sa, dincolo de toate beţiile –
îndumnezeirea asemănătoare cu fisiunea atomului!

350
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

În starea de exil, începând cu fiorii care se caută, până la

distrugerile viscerelor consumate, desfătarea este rodul unui
erotism liber faţă de orice lege, care se extaziază, primeşte
palmele respingerilor, ţâşneşte din nou din catacombele sale şi
apoi se retrage, se disimulează, refulează, se compensează,
murmură, urlă câteodată şi se confundă cel mai adesea cu
nevoia de altul, pentru a se găsi pe sine fără o adevărată relaţie
cu altul. Şi, totuşi, când ea este prezentă, este viaţă! Ea este
cheia unui surplus de viaţă în termenii întâlnirii. Ea este
epura1, proiecția umbrită a Edenului unde se culeg din
abundenţă flori şi fructe neaşteptate ale grădinilor succesive ce
se deschid pe măsură ce se aprofundează îmbrăţişarea. Cel
îndrăgostit în sânul acestei proiecții dărâmă imposibilitatea
accesului spre model. El îi anulează spaţiile de separare ca în
miracolul unei transfigurări. Şi răsăritul atins răspunde
divinizându-i Clipa! În aceste momente rare, clipa regăseşte
sufletul său, dar cel exilat cu sufletul nu ştie acest lucru şi
orientează din nou, cu ardoare, aceste ore spre epuizante şi
înşelătoare întâlniri, cum ar face un toxicoman al iubirii, care ar
căuta pe cea unică fără a renunţa la mulţime, care s-ar dori Rug
aprins, fără a şti să asculte Numele! Şi minunea se umbreşte!
Pentru cel (sau cea) care ştie să asculte numele, eter-
nitatea se deschide, exilul este întrerupt şi, în această jubilare,
care este un orgasm al vieţii, acela ar putea să strige fără a
aştepta ultima zi: „Mor vindecat”!
Dar câte morţi mărunte fără vindecare! Câte îmbrăţişări
chiar, fără puţină moarte! Câte înlănţuiri, fără o îmbrăţişare
adevărată! Câtă tandreţe dorită, confundată cu o pătrundere
non consimţită! Câte violuri legalizate! Câtă imposibilitate în a
fi împreună doi, când între ei, în fuga privirii sau duritatea
•

1
Reducere în planul unui desen pe hârtie a unui volum, altfel
nereprezentabil, pentru a-i calcula raportul dintre dimensiuni.

351
 Femininul fiinţei

atingerii, se ţese asprimea ranchiunilor şi a nerostirilor.

Aciditatea unui mic cotidian chinuitor întunecă relaţia; „spinii
şi pălămidele” unei ’Ișah necunoscute sunt aruncate asupra
celuilalt…
Există, poate, o realitate şi mai tristă decât aceasta:
obişnuinţa. În ea zace epava totală a relaţiei. Obişnuinţa s-a
instalat plecând de la întâlniri pulsionale pe care nu le-a vizitat
niciodată iubirea; plecând de la o uzură care macină dorinţa,
de-a lungul zilelor obositoare şi sumbre; plecând de la
afirmaţia că „nimic nu este nou sub soare”, care determină
fuga spre înmulţirea aventurilor noi, dar niciodată generatoare
de nou; plecând de la uniri convenţionale, precum cele de
afaceri, şi nu de inimi, sau de la cele ale legalizării procreaţiei,
pe care nu le iluminează nici o bucurie – nu se pot uita
sfaturile judiciare ale unei mame engleze pentru fiica sa:
„Închide ochii şi gândeşte-te la Anglia.”1
Dar există mai multă iubire în noncomplementaritatea a
două fiinţe care se unesc pentru a-şi găsi siguranţa în „altul” de
acelaşi sex? Acest „altul” nu este atunci altul, precum un
Dumnezeu care nu ar fi lansat niciodată primul beit, ci s-ar fi
complăcut în Sine însuşi. Homosexualul se complace în el
însuşi, într-o pulsiune vitală, un narcisism extrapolat în iluzia
unui dar, care se întoarce la el ca un ecou egotic. Şi cât de sub-
tilă este confuzia între eros şi ceea ce este adesea o rafinată
senzualitate! Atât de rafinată încât încearcă astăzi să determine
zdruncinarea eticii celei mai sacre respectată încă în ţările
noastre, pentru a se întroniza ea în locul ei. Câţi homosexuali
nu se înşală în această privinţă! Eu nu judec pe nici unul dintre
ei şi mulţi ştiu cât îi iubesc. Îi iubesc aşa cum sunt, pe calea lor
rătăcită, departe de modelul întemeietor, aşa cum şi ei mă
•

1
Le Major Thomson (citat din memorie).

352
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

acceptă cu propriile mele mizerii. Dar în loc de a judeca

fiinţele este mai bine să discernem locul homosexualităţii în
faţa arhetipurilor bărbat şi femeie care se identifică, de
asemenea, cu: „lumina şi tenebrele, zilele şi nopţile, uscatul şi
umedul, caldul şi recele etc.”, pe care le slăvesc, în cuptorul de
foc aprins de regele Nabucodonosor, martirii Anania, Azaria,
Misael, deveniţi foc al Erosului divin şi Rug aprins. Faţă de
realităţile lor opuse, cântate prin depăşirea lor suverană de cei
trei tineri, homosexualitatea nu ar fi epava vasului fără catarge
al sexualităţii? Cel care nu mai înalţă cântarea sa spre cer se
cufundă în mări.
Mizerabilă sexualitate este astăzi sexualitatea noastră!
Mizerabile confidenţe încredinţate îmi permit să spun acest
lucru. După cum Omul, separat de inconştientul său, devine
sclavul acestuia, la fel trupul exclus din orizontul sacru al
cărnii, „văduvit de logos” şi despiritualizat, devine prada
„mâncătorului de ţărână”. Homosexualitatea dominantă este,
poate, pecetea unuia dintre ultimii descendenţi ai lui Cain
(Qain), care, împreună cu oamenii nunţilor din Cana (Qanah)
(nume având aceeaşi rădăcină), au epuizat primul vin al
desfătărilor. Şi fără îndoială, femeii îi revine responsabilitatea
de a se întoarce spre Hristos şi a-i spune împreună cu Maria:
„Nu mai au vin.” Nu ştiu dacă ceasul răspunsului dumnezeiesc
a venit, dar sunt sigură că a venit ceasul în care răsună glasul
tristeţii noastre. Lumea verbului a avea a ucis erosul şi l-a
înlocuit cu plăcerea. Plăcerea nu scoate în evidenţă nici un
legământ. Ea nu este dar, nu participă la cuvânt, la
comuniunea rostită chiar în tăcere. Fără reciprocitate, ea nu
poate atinge sacrul. A avea plăcere nu înseamnă a fi iluminat
de bucurie şi de extaz. A avea plăcere nu conduce din nou spre
grădina Edenului.

353
 Femininul fiinţei

Erosul conţine în sine un dinamism al depăşirii prezent

deja ca germen în prima privire şi primul surâs care ne fac să
participăm la realitatea adimensională a fiinţei. Plăcerea este o
reflectare a acesteia, limitată la aparenţa trupului lipsit de
pulpa şi nucleul său carnal. Apogeul plăcerii este plăcerea
virtuţii, ultimul narcisism, autocontemplare sterilă a celui pur
care stigmatizează pe cel impur şi îi ignoră rodnicia! Erosul
poate să se desăvârşească în harul regal şi liber al castităţii,
când relaţia s-a verticalizat în Dumnezeu.
Interzicerea relaţiei erotice şi identificarea ei cu răul de
către „autorităţile” religioase – căci acesta este modul rela-
ţional al Bisericii occidentale – înseamnă a confunda spiritua-
litatea cu religiozitatea şi a identifica mistica cu răul. A limita
relaţiile de iubire la nevoile procreaţiei şi a le eradica des-
fătarea înseamnă a separa fiinţa de răsăritul său, deci de sine
însăşi, şi a-i interzice Edenul, chiar a o reduce la o funcţie ani-
mală, pentru a o aservi mai bine. Conform acestei etici, orice
„educaţie sexuală” este de negândit. Este adevărat că natura
ştie foarte bine să şoptească tainele sale prin degetele
mângâierii. Dar degetele pot fi paralizate prin imperativele
unei false culturi. Ele pot primi, de asemenea, de la natură pulsiuni
nestăvilite care, fără aşezarea lor pe calea unei asceze corecte,
se dovedesc a fi dezastruoase. Occidentul este dezarmat şi nu
ştie ce să facă în acest domeniu. Există o metodă a jocurilor de
iubire, ca şi o metodă a rugăciunii şi nu asociez întâmplător
aceste două lucruri (deşi ambele suferă când li se asociază
cuvântul „metodă” sau „tehnică”, folosit în asociere cu
termenul „economie”!). Cuvântul „asceză” nu vrea să însemne
altceva, dar conotaţiile sale afective sunt pline de moralism.
Căci rugăciunea nu este altceva decât desfăşurarea unui
ritual nupţial înaintea Mirelui dumnezeiesc, oricare ar fi forma
sa, iar unirea a două fiinţe în carnea lor transfigurată respiră în
354
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

acelaşi orizont. Ea presupune ca bărbatul să ştie a o recunoaşte

pe cea unică în mijlocul mulţimii, femeia sa soră care,
devenind soţie, va fi cea una a sa1; ea presupune reciprocitate
din partea femeii şi, fără slăbiciune, dăruirea sa.
Sexologii de astăzi sunt mai mult vânzători de plăceri,
decât iniţiatori în adevărata iubire. Nu vreau totuşi să condamn
ceea ce este, poate, o necesitate imediată (cum este „legitima
apărare” în faţa agresiunii), dar sper să văd într-o zi ca această
ştiinţă a iubirii să-și regăsească dimensiunea sa sacră şi, ca
orice ştiinţă, învăţarea sa. Totul a fost atât de falsificat!
Interdicţii, culpabilitate, ignoranţă… Aşa se prezentau
lucrurile atunci când, asemenea unui Malherbe înliteratură, a
sosit în sfârşit Freud. Freud a venit să elibereze Occidentul de
interdicţiile sale reductive, chiar alienante şi sursă a tuturor
culpabilizărilor de care noi suntem încă departe de a fi
eliberaţi, şi eliberarea nu ar fi reală dacă s-ar asuma realităţile
opuse printr-o reacţie extremă, nu mai puţin alienantă. În acest
spirit, nu cred că verbul „a elibera” pe care tocmai l-am folosit
să fie corect. Nu renunț la el, dar precizez limitele în care îl fo-
losesc. Necuviinţa nu înseamnă libertate. În raport cu ceea ce
era înainte, desigur a fost o eliberare. Dar asemenea lui
Soljenițîn, care a denunţat, sosind în Statele Unite, eroarea
marxistă de care fugea şi eroarea capitalistă mascată de
libertate, pe care o întâlnea în situaţia sa de exil, denunţ și eu
abuzul moralist şi ucigător al Bisericii (nu poate fi uitat
prelatul din Urufle2) şi abuzurile nu mai puţin ucigătoare ale
laxismului reacţionar, izvorât din opera freudiană. Căci
adevărata eliberare ar fi constat în legarea din nou a

1
Cap. IV, p. ...
2
Acest preot nefericit a ucis-o pe cea care aştepta un copil de la el.

355
 Femininul fiinţei

sexualităţii de erosul înrădăcinat în rânduiala dumnezeiască,

de un „Eu” deja palpitând al lui EU SUNT, singurul care poate
întâlni pe „celălalt” într-o reciprocitate reală, iar prin aceasta
să unească, în sfârşit, dimensiunea spirituală a sinelui cu cea a
celuilalt. În loc să facă aceasta, atunci când Freud a ridicat
capacul butoiului care era gata să explodeze, căci vinul re-
coltelor centenare din el fermentase la extrem, omul genial al
creierului stâng, dar cu creierul drept atrofiat, nu a ştiut să
joace jocul maestrului vrăjitor, ci numai pe cel al ucenicului.
El a zeificat plăcerea şi puterile inimaginabile pe care aceasta
le-a „eliberat” sau investit în toate sensurile, toate pe
orizontală, fără nici un reper arhetipal. Plăcerea nu i-a arătat
nicidecum, ignorant fiind, calea unei orientări în mod real
eliberatoare. Şi cunoaştem toate violenţele pe care această
necuviinţă le-a declanşat şi „potopul” pe care-l provoacă încă.
După cum Biserica voia să trezească spiritualitatea prin
constrângere religioasă, la fel Freud a crezut în eros aşezându-i
frâul pe gâtul calului care-şi necheza libidoul. Din această
cauză nu mai există astăzi desfătare în Biserici, ci în paturi.
Freud a crezut că eliberează fiinţa, dar a aservit-o şi mai mult
zeilor Avuţiei. Desacralizarea Omului lezează, împreună cu
cea a manipulărilor genetice, partea cea mai tainică a Creaţiei,
în relaţia sa cu Necreatul. Aceasta nu poate să antreneze decât
două consecinţe posibile: o diabolizare, pe care o cunoaştem;
însă mai departe aș vrea să insist asupra celei de a doua con-
secinţe a acestui punct limită care, după legea proprie oricărei
limite, devine sursă de întoarcere, de convertire. Această
reflecţie îmi permite să introduc cel de al patrulea aspect al
lucrării zeilor Avuţiei despre care am spus mai sus că „sădeşte
speranţa cea mai mare în inima generaţiei noastre”. El priveşte
emergenţa unei autentice spiritualităţi şi, oricât de paradoxal ar
părea, poate că datorăm acest lucru lui Freud. Nu se poate
356
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

nega că, tulburând ceea ce este cel mai vital în profunzimea

fiinţei umane, părintele psihanalizei a grăbit sfârşitul unei
lungi expiraţii agonice. Fie și numai prin aceasta, „nu ar fi el şi
iniţiatorul unei formidabile inspiraţii”1?

1
Conferinţa lui François Jèze, psihanalist, 1989.

357
•

2. Arătarea Duhului

Freud nu putea să ghicească profunda refulare spirituală

care se ascundea în spatele refulării sexualităţii. Cine, de altfel,
în acea perioadă, ar fi gândit că poate uni aceste două categorii
ale fiinţei umane?
Ori, sexul şi verbul sunt într-o corespondenţă intimă.
Chiar fiziologia umană se răsfrânge asupra lor: vocea
băiatului, schimbată în momentul pubertăţii, şi cea a femeii,
ce-şi schimbă registrul în momentul menopauzei.
Să ne amintim de tăierea împrejur de care am vorbit mai
sus. Ea atinge profund sexul bărbatului şi își are rădăcina în
Legământul făcut între Avraam şi Dumnezeul Său. Avraam,
care împreună cu soţia sa, Sara, erau încă neroditori, s-a
angajat să-l pună în practică. Pentru aceasta, Dumnezeu pro-
mite patriarhului că va fi „părintele unui mare popor”, deci o
promisiune de fecunditate. Şi noi ştim că în planul
dumnezeiesc, această rodnicie atinge fiinţa interioară, chiar

358
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

dacă aceasta este simbolizată printr-o rodnicie biologică. „A

tăia arborele pentru a-l face să rodească” este o lege ontologică
ce priveşte interiorul, ca şi exteriorul Creaţiei. La nivelul
sefirei Yesod, tăierea prepuţului simbolizează tăierea
tenebrelor pentru a face loc luminii, simbolizată de sexul
însuşi. Ea se întâlneşte, la nivelul lui Tiferet, cu „tăierea
împrejur a inimii”, necesară creşterii logosului, ultima lumină.
Procreator prin sex, Omul, aşa cum am văzut, este chemat să
devină creator prin cuvânt. Aceste două funcţii intră în
rezonanţă la octave diferite ale fiinţei, ele însele profund
întipărite în trup.
Întrucât umanitatea, prin poporul lui Israel, a dat naştere
lui Hristos-Cuvântul, creştinii au abandonat ritualul tăierii
împrejur. Dar ei au uitat, de asemenea, angajamentul pe care
acesta îl presupunea: asceză la nivelul sexualităţii, în calitate
de premisă a tăierii împrejur a inimii – „şi a urechilor”, va
adăuga apostolul Pavel, căci urechea şi cuvântul sunt
indisociabile.
Când substanța „arborelui uman” se înalţă în primăvara
lui Yesod, ea se exprimă prin exigenţa sporită a erosului, deci a
unei sexualităţi trăite împreună cu altul şi, în acelaşi timp, prin
emergenţa unui nou „eu”, ieşit, dar încă dependent, din
scutecele părinteşti. Aceşti doi poli ai noii personalităţi a
adolescentului sunt intim legaţi şi, de asemenea, la această
vârstă se impune tăierea împrejur a eului – ego – pentru ca să
se nască EU SUNT. La tânăra fată, tăierea prepuţului
corespunde cu ruptura himenului. Tăierea împrejur a „eului”
nu diferă de cea a tânărului băiat. Deci sexul şi logosul intră în
rezonanţă unul cu altul, sexul şi „eul” merg împreună. A
reprima pe unul, cum se întâmplă prin legea religioasă, implică
reprimarea egală a celuilalt, chiar, aşa cum am văzut, aservirea
sa. Dar a arunca sexul în arena plăcerii reprezintă un risc
major pentru „eu”. Regăsim aici, în instanţa sa capitală,

359
 Femininul fiinţei

expresia Chipului întipărit în Basar. Logosul întemeiază

„eul”, Duhul întemeiază erosul.
Eliberarea sexuală adusă de Freud a fost, dintr-o dată,
mobilizare a logosului şi eliberare a „eului”, iar eu am aceeaşi
rezervă exprimată mai sus faţă de cuvântul „eliberare”, căci
„eul”, extras din aservirea exterioară, dar fără reper interior,
devine imediat ca nebun (dau mărturie despre aceasta, în mod
deosebit în Franţa, evenimentele din mai 1968). Dar din
această nebunie se degajă bogăţie. Să nu ne surprindă văzând
că astăzi se iveşte o parte cu totul nouă a umanităţii care
începe să asculte chemarea profunzimilor sale, distanţându-se
de pârghiile părinteşti. Coloana sa vertebrală începe o
verticalizarea. Ea se sprijină pe sacrum şi primele sale vertebre
sunt sacrate.
Sefirah sau centrul foarte important al corpului ener-
getic, numit la acest nivel Yesod, semnifică „fundamentul”
(precum, în India, chakra Mulâdhâra) sau, mai subtil, „taina”
(Sod) lui Yod. Chiar dacă nu ştie încă acest lucru, adolescentul
care intră în legătură cu Yesod, intră în acel moment în
comuniune cu Numele său tainic şi primeşte porunca de a
merge „până în profunzimea sinelui său” (Lek Leka). În cel
mai bun caz, el ascultă şi, după maturizarea necesară în
„matricea de apă” (vezi schema de mai sus) unde este
„plămădit”, el se va întoarce spre Tiferet şi „matricea de foc”,
unde va fi „copt”. El va deveni „pâine a vieţii”, foc şi cuvânt
creator. Dacă folosesc această imagine, o fac neuitând că Bar
este „fiul” – pe care-l vesteşte deja primul „eu” –, dar şi
„grăuntele de grâu”1. Acelaşi lucru se întâmplă pe planul
colectiv. Umanitatea adolescentă, fără să ştie încă acest lucru,
intră în rezonanţă cu Sămânţa lui EU SUNT care îi porunceşte
să crească.
•

1
V. supra, cap. V, p. ..., şi cap. VIII, p. ...

360
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

Aşa cum am spus mai sus, există cei care ascultă, care
se întorc şi se verticalizează spre Tiferet, „femeile fiind în
frunte”, ar putea spune Yvan Amar1. Şi există cei care se abat
spre orizontală în câmpia Şinear şi care mor în matricea de
apă. Delimitare între Arcă şi Potop, între evrei şi egipteni
înainte de Paşti, într-un alt context pe care l-am analizat
recent2. Delimitare regăsită mereu în Biblie, până când îi vom
înţelege mesajul.
Astăzi, acolo unde mesajul începe să fie perceput de
colectivitate, lucrurile avansează repede, căci cei care intră în
Arcă nu pot trişa în relaţia lor cu „EU SUNT pe cale de a fi”,
care cere să fie şi pe care ei Îl întâlnesc în profunzimea fiinţei
lor. Ei caută concordanţa între interior şi exterior, abandonează
„placa de aur” a catehismelor infantile şi pe savanţii teologi ai
creierului stâng. Ei cer textelor lor sacre şi liturghiilor lor să-i
hrănească cu aurul spre care ei înşişi tind în adâncul sinelui
lor.
Păzitorii Tradiţiei, prea masculinizaţi pentru a se
întoarce spre Adamah lor interioară şi a o prelucra, nu
păstrează în muzeele lor decât litera moartă. Ca reacţie la
această situaţie, harismaticii şi mişcările numite New Age,
chiar sectele, înfloresc. Mulţi dintre cei „chemaţi în Arcă” nu
găsesc hrană decât în aceste mişcări. Mulţi sunt cei care se
pierd în ele sau care, cel puţin, rămân călători excentrici,
căutători ai suflului, care să-i ţină deasupra golului existenţei,
deasupra hotarului rigid al vieţii. Adesea ei confundă iubirea
cu sexualitatea primară, viaţa spirituală cu accesele punctuale
ale stării modificate de conştiinţă, prin tehnici limitate la
trupul-cadavru, sau, şi mai simplu, îndrăgostiţi de natură, ei o
onorează, crezând că adoră pe Dumnezeu şi sfârşesc prin a se
•

1
Y. Amar, Le Dix Commandements, les Editions du Relié.
2
Cf. L’Egypte intérieure.

361
 Femininul fiinţei

onora pe ei înşişi. Mulţi rămân la acest nivel, excentrici eterni.

Alţii decad şi se înnămolesc în infernul vieţii resimţite ca
lipsită de speranţă. Unii care au găsit şi integrat Duhul coboară
din nou pentru a asuma Gheena. Şi alţii se îndreaptă spre o altă
Tradiţie a cărei noutate învăluie un moment propriile lor
limite, căci toate astăzi, sub forme diferite, sunt invitate la o
grandioasă transformare. Păzitorii noştri de Tezaur, prin
activitatea febrilă a creierului lor stâng, preocupaţi mai mult de
critica istorică decât de a se inspira din propria lor istorie
interioară, din „pământul în care se găseşte aurul şi piatra
Numelui”1, sunt responsabili de aceste rătăciri. Ei înalţă
scuturi înaintea lor, inconştienţi că, de fapt, îşi ridică propriile
lor morminte. Ei sunt ca acei părinţi care, în faţa copilului lor
pierdut în labirintul său şi refuzând să asculte de schemele lor
securizante şi muritoare, pentru a-l readuce la viaţă, îl resping
în loc de a-şi deschide inima şi a merge spre el; el, a cărui
căutare esenţială este fără îndoială mesajul propriei lor
mântuiri.
Atâtea sanctuare interioare, redeschise astăzi prin elanul
feminin ireversibil al darului oferit săgeţii dumnezeieşti, nu va
transforma oare Bisericile noastre?
Atâta lucrare tainică a celor dezamăgiţi de ieri care,
începând cu erosul lor verticalizat, au devenit îndrăgostiţi de
Dumnezeu, nu va atrage în curând toată comunitatea umană?
Dincolo de suferinţele pe care se complac a ni le descrie
morbidele noastre mijloace de comunicare în masă, fără a
reuşi să ne ajute să participăm la ceea ce este esenţial, la
creşterea Seminţei, Sămânţa creşte!
Desigur, Rahela continuă să plângă pe calea
Ierusalimului, dar Maria este deja acolo. Cel înviat se ridică;
El ne strigă pe nume, numind pe Maria Magdalena. Ea aducea
•

1
Cf. A. de F., II, pp. 611-621.

362
 Cuvânt și Duh. Eu și Erosul

miresme căci atinsese o calitate a cunoaşterii ce nu putea să se

exprime decât printr-o realitate nepalpabilă, prin cea mai
subtilă iubire, asemănătoare cu ceea ce este parfumul pentru o
floare. Dar Iisus o opreşte din elanul său. Ea nu are nevoie să-l
atingă, pentru că atingerea ar distruge inefabilul. Toma va avea
nevoie să atingă imposibila Realitate. Apostolii vor avea
nevoie să vină şi să vadă. Masculinul va avea dificultăţi în a se
dezlipi de realul aparent. Femininul, însă, împărtăşeşte dintr-o
dată nerostirea Cuvântului. La fel, Maria Magdalena nu poate
decât să păstreze tăcere.
Limbajul său pentru a se împărtăşi din ceea ce este
esenţial este tăcerea. El este prezent la nivelurile de lectură
subiacente la ceea ce este spus. El este sărutul îngerului. Când
Omul încă nu a devenit Cuvânt şi în el arde cuvântul, el nu
poate linişti acest foc decât prin rostire, pentru a nu fi mistuit
şi el. Această stare relevă din legile dumnezeieşti de care eu
ascult. Dar înţeleg, de asemenea, de ce Maria este tăcere şi de
ce Maria Magdalena, recunoscându-l pe Grădinar, devine
tăcere.

363
 
 În aceeaşi colecţie au apărut:

Teodora Manea,
Recuperarea categoriilor în filosofia contemporană

Bogdan Olaru,
Ideea de ştiinţă riguroasă

Paul Balahur,
Personalitate şi creaţie în etica modernă

Gerard Stan,
Ordinea naturii şi legile ştiinţei

Elena Bondor,
Ştefan Lupaşcu în perspectiva logicii „dialectice”

Carmen Magdalena Stan,

Relaţia suflet-corp în metafizica modernă

Gerard Stan,
Cunoaştere şi adevăr

Adrian Muraru,
Libertate şi liber arbitru la Origen

Bogdan Olaru (coordonator),

Controverse etice în epoca biotehnologiilor

George Bondor, Corneliu Bîlbă (coordonatori),

Adevăr hermeneutic şi locuri obscure

Ana Maria Pascal,

Pragmatismul şi „sfârşitul” metafizicii

Cristian Nae,
Arta după sfârşitul artei. Danto şi redefinirea operei de artă

Viorel Ţuţui,
Apriorismul contemporan: dezbateri epistemologice
 Ioan-Alexandru Grădinaru,
Limbaj şi discursivitate în filosofia americană a secolului XX

George Bondor (editor),

Sensuri ale corpului

Corneliu D. Bîlbă,
Hermeneutică şi discontinuitate.
Studii de arheologie discursivă

Tarciziu-Cristofor Şerban,
Revelaţii ale metaforei biblice. Dimensiunea lingvistică,
teologică şi etică a metaforei militare din Biblie

Dana Ţabrea,
Dezvoltarea metafizicii ca hermeneutică.
Robin George Collingwood. O filosofie practică

George Bondor, Cristian Nae (coordonatori),

Imagine şi text

George Bondor,
Dosare metafizice. Reconstrucţie hermeneutică
și istorie critică

Seria TEXTE FUNDAMENTALE

John Rawls,
O teorie a dreptăţii