ACTUALIZAREA CONȘTIINȚEI DOGMATICE A BISERICII:

DEZVOLTAREA ȘI HERMENEUTICA TEOLOGICĂ

ΚΕΥ: DINAMICA REVELAȚIEI ȘI A BISERICII ÎN MERSUL EI

ISTORIC DETERMINĂ ACTUALIZAREA ȘI DEZVOLTAREA
CONȘTINȚEI DOGMATICE A BISERICII

A. DEZVOLTAREA TEOLOGIC-DOCTRINARĂ SAU

TEOLOGIA CA SLUJIRE ÎN BISERICĂ

a. C A R A C T E R U L D E F I N I T U M A N S I I N D E F I N I T
DUMNEZEIESC AL DOGMELOR PREMISĂ A TEOLOGIEI

• Dogmele creștine au caracter static și dinamic prin conţinutul

lor dumnezeiesc și omenesc deopotrivă.
• Dogmele ca expresie a planului de mântuire au nevoie de o
punere în lumină a conţinutului lor nesfârșit - acest proces este
realizat de Biserică prin Teologie.
• Explicarea teologică ca act de înţelegere îmbogăţită a Sfintei
Scripturi și a Tradiţiei Apostolice pusă în slujba propovăduirii
Bisericii, devine ceea ce se numește în general: învățătura
Bisericii.
• Credinţa nu este predare și însușirea unor formule schematice
seci, în speţă dogmele, ci este o căutare continuă în Biserică, din
nevoia lor de îmbogăţire spirituală, de a pătrunde în adâncimea
nesfârșită a înţelesurilor temeiurilor de doctrinei ortodoxe.
• Nevoia de explicitare teologică nu are numai o dimensiune
umană, adică necesitatea naturală de a crește în credință, ci ea
este legată și de faptul că dogma cuprinde raportul lui
 Dumnezeu cel infinit cu creatura ce finită. Teologia nu face
altceva, decât să deslușească acest raport și să definească
drumul creaţiei și al Bisericii spre veșnicie, și al credincioșilor pe
calea mântuirii.
• Dogmele definite în formă având un conţinut infinit și
dumnezeiesc, trebuiesc înţelese în acord cu fiecare moment
istoric al Bisericii.
• Dumnezeu și omul sunt cele două mari realităţi definite prin
dogme, aceste două realităţi este imposibil a fi circumscrise și
definite, datorită caracterului dumnezeiesc absolut al Peroanelor
Dumnezeiești și apofatic, tainic al omului.
• Ceea ce poate și trebuie, oarecum, a fi definit este raportul sau
lucrarea pe care Dumnezeu o realizează cu lumea. Această
lucrare a lui Dumnezeu se poate înţelege ca fiind mesajul
actualizat pe care Dumnezeu îl adresează în fiecare moment
istoric omului și lumii în general.

Ex: Dogma unirii naturii divine cu cea umană în Persoana lui Hristos. 

Definirea dogmatică a acestei unirii asigură pe de o parte caracterul
infinit al firii dumnezeiești, iar pe de alta stabilește modul de
participare umane la infinitatea firii divine. Mai mult decât atât
teologia actualizează și deslușește în fiecare moment istoric, natura
acestei participări a umanului la dumnezeire la nivelul membrilor
Bisericii.
• Teologia sau dezvoltarea teologic doctrinară stabilește
criteriile și modul realizare a unei relaţii personale cu
Dumnezeu:

1. Dogma unirii firilor după Ipostas în Hristos definește felul

în care sunt așezate sintetic, organic într-un singur
Ipostas compus dumnezeire și umanitatea. Teologia
dezvoltă acest model hristologic și îl aplică în planul
relaţiei personale și perihoretice a lui Dumnezeu cu Omul.

2. Dacă unirea firilor în Hristos s-a făcut în chip

neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, atunci
și relaţia personală de unire dintre Dumnezeu și om
 trebuie să se realizeze în aceleași condiţii. Or, procesul de
iniţiere, definire, formulare și explicare, precum și
condiţiile în care se realizează acesta relaţie ţine slujirea
învăţătorească a Bisericii- susţinută și înfăptuită prin
harisma teologiei.
• Dogmele sunt și όρος (oros), adică hotare sau delimitări
stricte a ceea ce nu trebuie și nu se poate spune despre
Dumnezeu, dar sunt și borne și semne de orientare bine
delimitată ce susţin și asigură înaintarea infinită a omului
către Dumnezeu.
• S-a pus întrebarea- în acest context dacă dogmele vor mai fi
valabile și în viaţa viitoare: formulările istorice nu, dar
realităţile care le definesc, da.
• Teologia pe temeiul dogmelor, teologumenelor și a părerilor
teologice :

- dacă explicitările și definirile teologice ţin organic de

dogme atunci întră în procesul teologic asigurat de
Biserică

- dacă explicările nu rămân în cadrul formulelor

dogmatice și nu asimilate de Biserică atunci cad în
desuetudine - și nu vor putea constitui lucrarea de
definire doctrinar-teologică a credinţei.

NB: Biserica nu investește orice explicitare dogmatică cu autoritatea de

a fi învățătură a ei, ci numai pe aceea care păstrează fidelitatea față de
tezaurul doctrinar credinței ortodoxe.

b. TEOLOGIA ȘI ÎNVĂȚĂTURA BISERICII

• Explicitările permanente ale dogmelor folositoare la

înviorarea vieţii bisericești formează ceea ce numim în sens
larg- învăţătura Bisericii.
• Între dogmele și învăţătura Bisericii, există o identitate de
fond și o distincţie de formă.
• Didascalia ţine ca fond de conţinutul dogmelor, dar nefiind
declarată oficial doctrină a Bisericii, ea rămâne în planul
general al învăţăturii bisericești.
• Învăţătura bisericească ca dezvoltare teologică are autoritate
de Tradiţie bisericească, dacă ea se poate regăsi în planul
comun a vieţuirii bisericești. Nu are autoritatea definiţiilor
dogmatice.
• Biserica își sporește învăţătura la nivel teologic punând în
lumină pentru fiecare generaţie termenii corespunzători
teologici de credinţă care să determine dezvoltarea spirituală
a credincioșilor.
• Teologia este reflexia credinţei și trăirea Revelaţiei- toţi
credincioși sunt teologi.
• Nu tot procesul de definire al credinţei întră în planul general
al învăţăturii bisericești- asumată prin consens unanim de
trupul Bisericii.
• Există o diferenţă de finalitate și lucrare între teologie și
învăţătura bisericii: teologia poate cuprinde accente și note
explicative valabile numai într-un moment al istorie și într-
un anumit context fără sa mai poată fi aplicată și în altul, pe
când învățătura bisericească are caracter permanent și
obligatoriu.
• Rămân în cadrul învăţăturii permanente a Bisericii acele
definiri dogmatice care au însemnătate neschimbabilă în ceea
ce privește deslușirea planului de îndumnezeire și sfinţire al
omului.
• Teologia acre un caracter personal în actul dezvoltării ei,
învăţătura are caracter permanent, doar dacă este asumată la
nivel sobornicesc.
• Teologia și învăţătura nu sunt două realităţi distincte: în
romano-catolicism teologia o fac specialiștii, iar învăţătura
 sau doctrina o stabilește magisteriul sau ierarhia, cu un rol
infailibil în persoana papei.
• Teologia și învăţătura doctrinară a Bisericii aparţin întregului
corp ecclesial, care comunică pe temeiul sinoadelor Bisericii
gândurile generale și personale ale tuturor membrilor
Bisericii aflaţi în comuniune de viaţă și credinţă. 


c. EXIGENȚELE TEOLOGIEI ȘI RESPOSABILITATEA EI ÎN

VIAȚA BISERICII

• Dezvoltarea teologică este posibilă datorită lucrării

dumnezeiești infinite ce trebuie pusă la dispoziţia
credincioșilor pentru mântuire.
• Teologia nu trebuie să fie un act de reflecţie personală, cu
dorinţa de originalitate.
• Teologul trebuie să fie în deplin dialog cu Hristos și în
comuniune cu Biserica:

”Întâi este rugăciunea apoi cuvântul sau
theologhisire” Sf. Ioan Gură de Aur

”…Iar noi să stăruim în rugăciune și în slujirea

cuvântului”. Fp. 6, 4
• Teologul trebuie să participe la rugăciune și viaţa Bisericii,
dorind să trăiască cât mai deplin spiritualitatea Bisericii ca
teologie vie și mântuitoare.
• Teologia trebuie să împlinească următoarele exigenţe:

- Fidelitatea faţă de Revelaţia lui Hristos: Scriptură și

Tradiţie

- Trăirea neîntreruptă a misterului credinţei și a vieţii

Bisericii
 - Responsabilitatea faţă de credincioșii dintr-un
anumit moment istoric al Bisericii

- Deschiderea faţă de viitorul eshatologic.

• Nerespectarea și neîmplinirea uneia din aceste exigenţe
conduce la zădărnicirea procesului de explicare și
dezvoltare teologică
• Dezvoltarea teologică în planul ei preponderent uman și
istoric este legată de conceptele timpului în care se
realizează, acestea fie sunt preluate și telogizate, fie decad
din planul veșnic în cel diacronic.

d. A T R I B U T E A L E T E O L O G I E I S A U N O T E L E
CARACTERISTICE ALE DEZVOLTĂRII TEOLOGICE

• Abordarea pozitivă a lumii: să se dea toată importanţa lui

saeculum, în sensul recunoașterii consistenţei lumii create.
Teologia este o îndumnezeire a umanului și a istorie, și o
umanizare a dumnezeirii, în sensul pogorârii și apropierii
intime de Dumnezeu. Pentru acesta trebuie să se valorifice
pozitiv toată creaţia ca făptură a lui Dumnezeu
• Teologia în dinamica sa nu poate depăși conţinutul
Revelaţiei.
• Teologia are atributele Bisericii:

- Apostolică

- Unitară-Unică

- Contemporană cu fiecare epocă

- Profetic-eshatologică/ ţinta Împărăţia

Cerurilor

- Sobornicească
CONCLUZII: Dogmă-Teologie-Învățătura Bisericii sau procesul de
dezvoltare și actualizare a conștiinţei dogmatice a Bisericii.

B. HERMENEUTICA TEOLOGICĂ SAU DINAMICA

DOCTRINARĂ ÎN STRUCTURAREA TADIȚIEI

a. Dezvoltarea teologică sau hermeneutica teologică

aplicată lumii

• Hermeneutica presupune o reflecţie teologică de lungă

durată, pe temeiuri spirituale, ce are drept scop receptarea
critică și cu discernământ tot ce presupune mersul
Bisericii în lume pe plan: social, cultural, politic,
economic.

• Hermeneutica teologică trebuie să ţină cont de dinamica și

schimbare lumii, de schimbarea paradigmelor: antichitate,
ev mediu, renaștere, iluminism, modernitate și
postmodernitate
• Hermeneutica are datoria așadar de a identifica ariile
unde s-au produs modificări orizontale, care reclamă o
schimbare de paradigmă civilizaţională și să o
interpreteze și să o asume teologic corespunzător.
• Fiecare epocă generaţie și mediu, își pune amprenta ei
culturală, epistimiologică și sociologică în planul
receptării Tradiţiei.
• Hermeneutica teologică este regularizarea dogmatică a
receptării credinţei: metodologia și disciplina
transmiterii acesteia în cadrul comunităţilor eccelsiale.
 • Este interpretarea contextuală în plan misionar,
pastoral și ecumenic sau inter-creștin fără a pierde din
vedere planul eshatologic.
• Hermeneutica sugerează și propune Bisericii forme noi
de transmitere a credinţei și Tradiţiei: regularizare sau
adaptarea limbajului

b. Receptarea sau dezvoltarea teologic-hermeneutică prin

(a) inculturație

• În relaţia dintre doctrină/evanghelie și cultură se folosesc mai

multe modele de hermeneutice:

- Inculturație (romano-catolici) cu sensul de

adaptare și acomodare, la cultura și etosul locului.

- Contextualizare (protestanţi) cu sensul de

interpretare istorică a textului biblic.

- Receptare (ortodocși) apropiere critică și

creatoare a Tradiţiei în procesul de explicitare a
credinţei.

NB: Cei trei termeni pot fi folosiți și în plan teologiei ortodoxe cu

condiția să aibă sensul și înțelesul stric doctrinar ortodox.
• Inculturația este un proces teologic obligatoriu și în cadrul
teologiei ortodoxe. Cum anume definește doctrina într-un
context anume cultural?
• În tradiţia Biserici există un instrumentar hermeneutic
aplicat în cazul inculturaţiei la care se poate face recurs.
• Ea are o însemnătate mai mult instrumentală de limbaj al
dezvoltării teologice.
• Contextualizare este un proces exegetic obligatoriu și în
teologia ortodoxă numai dacă se păstrează raportul revelat
între istorie și veșnicie, uman și dumnezeiesc.
• Dezvoltarea teologică se folosește de exegeza biblică în
condiţiile în care nu păstrează planul exclusiv orizontal al
vieţii creștine.
• Receptarea este o operaţie teologică harismatică prin care
conștiinţa Bisericii actualizează cugetul doctrinar al credinţei
exprimat : Tradiţia Apostolică și Evanghelii.

Concluzie: Hermeneutica teologică însumând toate

aspectele exprimate mai sus, este chemată să asigure
lucrarea de discernământ critic al Bisericii.