Documents - Tips 1928 PR Iosif Trifa Mai Langa Domnul Sibiu 2003

Mai lângă Domnul meu 1
Preot Iosif Trifa
Mai lângă Domnul meu

2 Preot IOSIF TRIFA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TRIFA, IOSIF
Mai lângă Domnul meu / Preot Iosif Trifa -
Ed. a VI-a, rev. - Sibiu: Oastea Domnului, 2003
ISBN 973-9364-89-6
232.9
© Toate drepturile rezervate

Editurii «Oastea Domnului», Sibiu
str. Ch. Darwin, 11
tel. 0269/21.66.77; fax 0040/0269/21.69.14
ISBN 973-9364-89-6
Preot Iosif Trifa
MAI LÂNGĂ
DOMNUL MEU
Ediţia a VI-a
Editura «Oastea Domnului», Sibiu

2003
4 Preot IOSIF TRIFA
Cuvânt înainte
Cartea aceasta iese ca o chemare a sufletelor să se
apropie de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Cartea aceasta vrea să arate oamenilor ce dar şi ce pu-
tere sufletească primesc cei ce se apropie de Domnul.
Poporul nostru nu cunoaşte îndeajuns pe Iisus
Mântuitorul. Nu cunoaşte darul şi puterea ce o revarsă
Domnul Iisus asupra celor ce se apropie de El cu cre-
dinţă tare.
Viaţa cea creştinească îşi are şi ea o măsură a ei,
un „metru“ al ei. Măsura e aceasta: „Cât de aproape
eşti tu de Iisus Mântuitorul?“ De la „distanţa“ aceasta
atârnă puterea vieţii noastre creştineşti, pentru că izvo-
rul puterii noastre de creştini este Iisus Mântuitorul şi
Jertfa Lui cea Sfântă.
Poporul nostru e prea departe de acest izvor, de
aceea viaţa noastră e aşa de săracă în fapte de putere
creştinească. Păcătoşii trebuie aduşi la Mântuitorul,
trebuie apropiaţi de Mântuitorul, pentru că numai
atunci capătă dar şi putere să iasă din răutăţi.
Cartea aceasta iese şi ca recunoştinţa unui suflet
pe care Domnul l-a atras la El din căile pierzării. Ea
pleacă în lume să spună ce odihnă, ce pace, ce bucurie,
ce fericire dulce şi scumpă dă Domnul celor ce se
apropie de El şi trăiesc o viaţă cu El.
6 Preot IOSIF TRIFA
Cartea aceasta iese de sub tipar a patra oară; un

semn bun că a pătruns în suflete. Domnul să binecu-
vânteze cu dar şi binecuvântare de sus pe cei ce o vor
citi şi o vor răspândi, ajutând cu ea sufletele să se
apropie de Scumpul nostru Mântuitor.
Sibiu, la 1 iulie 1937
Preot IOSIF TRIFA

„Veniþi la Mine toþi cei osteniþi ºi Eu vã

voi odihni pe voi“...
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu
vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e
bun şi povara Mea este uşoară“ (Mt. 11, 28-30).
O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi

tu, dragă cititorule, această dulce chemare? Te cheamă
Iisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El.
O, ce odihnă, ce uşurare şi ce linişte dulce şi sfântă dă
Domnul celor ce se apropie de El şi trăiesc o viaţă cu El!
Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că viaţa după
Evanghelie este un jug greu de purtat.
– Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de pe acum în
jug, mi-a răspuns astă-vară un tânăr pe care îl chemam
să intre în Oastea Domnului.
Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug
greu, dar ea este, dimpotrivă, un jug dulce, „o povară
uşoară“ (Mt. 11, 30).
Lumea de azi e o „vale a plângerii“ plină de neca-
zuri, de frământări, de oameni necăjiţi, nervoşi, îndă-
rătnici şi răi tocmai pentru că oamenii nu cunosc odihna
şi uşurarea pe care o dă Domnul.
8 Preot IOSIF TRIFA
Undeva am citit despre un biet cerşetor care o viaţă

întreagă a trăit în lipsuri şi mizerie. După moartea sa,
dărâmându-se bordeiul în care stătuse, s-a aflat în te-
melia lui o comoară de aur, comoara unui împărat din
vechime. O viaţă întreagă cerşise şi suferise bietul om,
în timp ce sub el se afla o comoară împărătească. O,
cum n-a ştiut el de acest lucru! Dacă ar fi săpat numai
câteva palme în pământul de sub el, ar fi găsit comoara
şi ar fi scăpat îndată de toate mizeriile vieţii.
În chipul acestui om sunt şi creştinii de azi. Ei se
zbat neputincioşi în frământări, necazuri, lipsuri şi sufe-
rinţe, în timp ce lângă ei se află o comoară nepreţuită:
Iisus Mântuitorul, Care îi poate scăpa îndată de toate
mizeriile trupeşti şi sufleteşti.
O, cum nu cunosc oamenii această comoară! De ar
săpa numai puţin adâncurile Evangheliei, ar afla îndată
această comoară.
Viaţa din lumea aceasta este o viaţă plină de pace,
odihnă şi bucurie sfântă pentru cine o trăieşte cu Dom-
nul şi s-a apropiat de El. Dar cei necredincioşi nu cu-
nosc această viaţă. Nu cunosc dulceaţa acestei vieţi,
pentru că ei n-au gustat din ea. Celor necredincioşi în
zadar le vorbeşti despre dulceaţa ei.
Un misionar spune într-o carte că a găsit în Africa
un trib de sălbatici unde gusturile erau de-a-ndoaselea.
Amarul era socotit ca dulce şi dulcele ca amar. În zadar
a umblat să-i lămurească: negrii ţineau la gusturile lor.
Aşa sunt şi cei mai mulţi din creştinii de azi. Ei au
un gust sufletesc stricat şi schimonosit cu totul. Ei au un
gust lumesc. Ei nu pot gusta pacea şi bucuria pe care le
dau Mântuitorul şi Evanghelia. Acest dulce, lor li se pare
amar. Dulcele lor sunt plăcerile şi patimile lumeşti.
Apa mării, în sine, nu e bună de nimic: nici de bă-

ut, nici de udat pământul cu ea. Dar, îndată ce se ridică
în formă de nori şi ia contact cu cerul, devine ploaie bi-
necuvântată ce adapă pământul şi se preface în apă dul-
ce de băut.
Aşa e şi viaţa noastră. Numai singuri, noi suntem
nişte fiinţe pline de otravă. O apă otrăvită de păcat, de
firea noastră cea rea.
Dar îndată ce luăm contact cu cerul, cu Dumnezei-
rea, viaţa noastră se schimbă. Îşi recapătă preţul ei, da-
rul ei. Devine o apă curată şi dulce. Viaţa noastră are
preţ numai în contact cu cerul, iar acest contact ni-l face
Scumpul nostru Mântuitor.
„Veniţi la Mine – zice Domnul – şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre“ (Mt. 11, 28). Sufletul nostru n-are
odihnă decât în Domnul, decât în legătura noastră cu
Domnul.
Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla tot ce trebuie
vieţii voastre trupeşti şi sufleteşti.
Fratele meu! Eu ştiu că multe necazuri şi izbelişti
apasă viaţa ta. Dar toate se fac uşoare, toate îşi pierd
greutatea dacă te apropii cu ele de Domnul. O, cum nu
ştiu oamenii că necazurile şi frământările vieţii ne sunt
trimise nouă tocmai să ne apropiem de Domnul! Ne
sunt trimise tocmai ca să gustăm din dulceaţa şi odihna
pe care Domnul singur le dă în vreme de necaz.
Pe vremea Mântuitorului, „mulţimea căuta să se
atingă de El, pentru că putere ieşea de la El şi-i vindeca
pe toţi“ (Lc. 6, 19). Această putere iese şi azi de la El şi
intră în viaţa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o
viaţă cu El. Când te-ai apropiat cu adevărat de Mântui-
torul, când „te-ai atins de El“ şi trăieşti o viaţă cu El,
10 Preot IOSIF TRIFA
atunci capeţi o linişte, o pace şi o putere sufletească pe

care nimeni şi nimic nu le pot lua de la tine.
Apropie-te, frate dragă, apropie-te de Domnul şi-I

predă Lui toate grijile tale, toate necazurile tale şi toate
frământările tale.
Predă-I Lui mai ales sarcina păcatelor tale şi vei
simţi îndată o nespus de dulce odihnă şi uşurare sufle-
tească. Ca un copil mic şi slab, încrede-te în El şi te ali-
peşte de El. Spune-I Lui toate necazurile tale, vorbeşte
cu El despre toate lipsurile tale, cere sfatul Lui şi ajuto-
rul Lui în toate lucrările tale. În toate încercările fii li-
niştit. Încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te să
nu te odihneşti decât în Domnul.
Un rege din Franţa (Carol al IX-lea) l-a întrebat

odată pe un renumit scriitor (Torquato Tasso):
– Cine este cel mai fericit om din lume?
– Deplin fericit nu e nimeni decât Dumnezeu, răs-
punse învăţatul, iar după Dumnezeu, acela care se
apropie mai mult de Dumnezeu.
„Cât eşti de aproape de Dumnezeu“, aceasta tre-
buie să fie măsura cu care se măsoară fericirea cea ade-
vărată a omului şi rosturile vieţii sale.
Apropie-te, dragă suflete, apropie-te tot mai mult
de Domnul. Cu cât te vei apropia mai mult de El şi te
vei alipi mai tare de El, viaţa ta şi casa ta se vor preface
mai uşoare, mai liniştite, mai pline de pace, de putere,
de bucurie şi de mântuire sufletească.
Rugăciune
Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Şi eu am fost

nebunul care a căutat în lume odihna şi bucuria. Dar,
vai, pe urmă lumea m-a lăsat în drum singur, bolnav şi
părăsit. Abia pe urmă, după mulţi ani de suferinţă, am
auzit glasul Tău cel dulce şi izbăvitor: „Veniţi la Mine
toţi cei osteniţi“.
Îţi mulţumesc Ţie, Preascumpul meu Mântuitor, că
m-ai izbit cu atâtea suferinţe, să mă poţi atrage la Tine
şi să pot afla odihna Ta. Ah, ce scumpă şi dulce este
odihna Ta! Eu m-aş fi prăpădit de mult dacă n-aş fi
aflat această odihnă. O Dumnezeule, cum am putut eu
să trăiesc atâţia ani fără să Te cunosc cu adevărat. Îţi
mulţumesc că nu m-ai lăsat să pier în această orbie. Îţi

mulţumesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Te
aflu pe Tine şi să mă apleci la picioarele Crucii Tale.
Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu cea mai scumpă
comoară ce o poate afla un om pământean: să Te aflu
pe Tine, viaţa mea şi mântuirea mea.
Păstrează-mă, Doamne, în odihna şi bucuria Ta
până în clipa când voi scăpa cu totul în braţele Tale, ca
să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.
De câţi ani eşti?
Mai zilele trecute m-a întrebat cineva de câţi ani

sunt.
– De zece, i-am răspuns eu.
Întrebătorul a rămas mirat, eu însă l-am lămurit
îndată:
– Da, da, eu sunt numai de zece ani, pentru că
pe ceilalţi i-am trăit în zadar, i-am trăit fără să-L cu-
nosc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul.
Tu, cititorule dragă, de câţi ani sufleteşti eşti?
Suferinþa m-a adus la Domnul

Sunt treizeci şi cinci de ani de când am trecut şi
trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfâr-
şite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice
cineva că „nimic bun nu locuieşte în trupul meu“ (Rom.
7, 18), apoi acela sunt eu.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni?
Sunt treizeci şi cinci de ani de când boli nesfârşite rod
în corpul meu. Sunt zece ani de când două boli „care nu
iartă“ rod în puţinul lut care a mai rămas pe mine. Oa-
meni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii
istovitoare ce o fac... şi eu totuşi trăiesc... Trăiesc prin
dragostea şi iertarea Celui răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci şi cinci de ani de boli şi suferinţe! Mă uit
îndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în
două. În mai bine din jumătatea lui vedeam în sufe-
rinţă un diavol negru, un „blestem“, o „soartă vitregă“
de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani
am aflat că „diavolul“ era un înger şi „blestemul“, o
binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce bi-
necuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este înge-
rul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţi-
ne în braţele Lui. Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine şi
prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce
place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a

pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost „mierea“ care
a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine
păcătosul să pot verifica ceea ce spunea Apostolul
Pavel:
„De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă
omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se
înnoieşte din zi în zi“ (II Cor. 4, 16).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea
mormântului. Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul
meu“ până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru
totdeauna în braţele Lui.
„Eu, regele Nicolae...“
Despre un soldat din Anglia, istoria a păstrat

următoarea întâmplare:
Slujind la depozitul cu alimente, soldatul dela-
pidase o mare sumă de bani. Fusese judecat la res-
tituirea banilor furaţi sau la cinci ani de temniţă
grea. De bani nu putea face rost. Îl aştepta temniţa
cea fioroasă. În disperarea lui, luă seara o hârtie,
scrise pe ea toate sumele ce le furase – şi pe urmă
încheie scrisoarea astfel: „Păcatele mele m-au pus
să fur aceşti bani... Se va afla oare o inimă bună şi
milostivă care să mă scape de temniţă, plătind în
locul meu? Cine ar plăti în locul meu? Cine?...“
Bietul soldat lipi apoi această scrisoare pe uşa
locuinţei sale şi adormi cu lacrimi în ochi.
Dimineaţa s-a nimerit că tocmai trecea pe acolo

regele în inspecţie. Văzu scrisoarea, se înduioşă de
cuprinsul ei şi – ca un răspuns la întrebarea solda-
tului: „Cine va plăti în locul meu?“ – scrise dede-
subt: „Eu, regele Nicolae“...
Soldatul fu îndată graţiat, spre marea lui bucurie.
O, dragă cititorule! Dacă ţi-ai face şi tu socoata
cu toate păcatele tale, dacă le-ai stropi cu lacrimi
fierbinţi de căinţă şi ai striga: „O, nenorocitul de mi-
ne, cine mă va izbăvi din aceste păcate?” – îndată ai
auzi şi tu răspunsul: „Eu, Regele Iisus“... „Sângele
Lui ne curăţeşte de orice păcat“ (I In. 1, 7).
„ªi s-a rezemat Ioan pe pieptul lui

Iisus...“
O, ce reazem dulce şi sfânt este acesta!
Istoria Cinei celei de Taină este plină de duioşie

religioasă şi de adânci învăţături sufleteşti. Mişcător
este îndeosebi un amănunt pe care Evanghelistul Ioan îl
istoriseşte astfel:
„Iisus, zicând aceasta, S-a tulburat cu duhul şi a
zis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă
va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedum-
erindu-se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat
la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iu-
bea Iisus (Ioan). Deci Simon Petru i-a făcut semn aces-
tuia şi i-a zis: «Întreabă cine este acela despre care vor-
beşte.» Şi ucenicul acela (Ioan) s-a rezemat pe pieptul
lui Iisus şi I-a zis: «Doamne, cine este?» Iisus i-a răs-
puns: «Acela este căruia Eu, întingând bucăţica de pâi-
ne, i-o voi da». Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o
lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul“ (In. 13, 21-26).
O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet,

stătea liniştit şi mânca liniştit la o masă cu Domnul. Dar
să-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l în
faţa celor ce cred că pot sluji la doi domni; şi lui Dum-
nezeu, şi lui Mamona (Mt. 6, 24).
Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „în-

văţăcelul cel iubit“, care stătea „rezemat la pieptul lui
Iisus“. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce dar
mare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului!
O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şi
pe noi de acest dar mare şi sfânt! „Veniţi la Mine toţi
cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, zice Mântuito-
rul. El ne cheamă şi pe noi să ne rezemăm în odihna şi
pacea Lui cea sfântă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său.
O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile, suferinţele, în-
cercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnului
să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne
rezemăm în El şi odihna Lui…
Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri şi feluri m-a a-
tras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi
făcusem şi în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem
s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi

a trebuit să plec în lume singur şi pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât
de slab şi nestatornic este şi acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii. Dar vai, amar şi
mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.
Pe mama n-am cunoscut-o, să mă reazem la pieptul
ei (a murit când eram de şapte ani).
O, scumpul meu Mântuitor! Poate că Tu ai voit aşa:
poate că Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti;
ca să Te aflu pe Tine, reazemul cel minunat al vieţii me-
le. M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să
pierd toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine,
ca să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în
ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest
loc pentru această aplecare a vieţii mele spre Tine, spre
reazemul Tău cel scump şi sfânt.
O, ce reazem dulce este Domnul! Şi o, ce dulce, ce
uşoară şi ce plină de bucurie e o viaţă rezemată la
pieptul lui Iisus! Lumea de azi e plină de frământări, de
oameni nemulţumiţi, nervoşi, răi, îndărătnici tocmai
fiindcă oamenii nu se ştiu rezema în Domnul, nu cu-
nosc oamenii odihna, liniştea, bucuria şi dulceaţa unei
vieţi rezemată la pieptul lui Iisus.
O, de ai şti tu, fratele meu, ce dulce şi ce uşoară
este viaţa când stai rezemat la pieptul lui Iisus; când Îl
ai pe Domnul de reazem al vieţii tale! Toate bogăţiile,
toate comorile şi toate plăcerile acestei lumi nu pot da
liniştea, pacea şi bucuria pe care o dă Domnul celor
ce-şi reazemă viaţa în El.
Văzut-aţi copilul cel mic pe care mama îl ţine în
braţele ei? El nu se simte bine decât la pieptul mamei
sale. De l-ai muta într-un palat şi într-un leagăn de mă-

tase, el nu se simte liniştit şi bine decât la pieptul ma-
mei sale. Aşa e şi o viaţă aplecată şi rezemată la pieptul
Domnului. Lumea cu toate bogăţiile ei nu ne poate da
ceea ce ne dă Domnul.
O, ce reazem minunat este Mântuitorul pentru viaţa
noastră cea trecătoare şi pentru viaţa noastră cea sufle-
tească!
Singurul reazem al vieţii noastre celei sufleteşti
este El. El este gata să ne primească la pieptul Său pe
toţi cei ce ne-am pierdut reazemul şi liniştea cea sufle-
tească. Domnul este un reazem – este singurul reazem –
care ia asupră-Şi toată iertarea şi uşurarea păcatelor
noastre.
Fratele meu! Tu eşti împovărat cu păcate multe şi
grele. Te văd cum abia păşeşti sub greutatea lor. Aplea-
că-te spre Domnul cu ele. Apleacă-te spre Domnul cu
greutatea păcatelor tale. Apleacă-te la pieptul Celui ce a
murit pentru tine, pentru iertarea ta şi mântuirea ta.
Apleacă-te spre El şi îndată vei afla iertare şi uşurare.
Apleacă-te spre El cu lacrimi fierbinţi, rugându-te
şi zicând:
Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,

căci eu numai prin Tine iertare pot afla.
Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,

să-mi plâng mereu cu lacrimi păcatul din trecut.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfântă Jertfa Ta,

cu sângele Golgotei să-mi ştergi Tu vina mea.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfânt mormântul Tău,

ca să privesc de-aproape că-i mort păcatul meu.
O Iisuse, Preabunule Doamne, eu mă voi apleca

mereu la pieptul Tău, pentru că Tu Te-ai aplecat mai
întâi spre mine şi „ai scos sufletul meu din moarte,
ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere“
(Ps. 114, 8).
Fratele meu! Eu te întreb: care este reazemul vieţii
tale? Te rezemi în puterile tale? O, ce reazem slab este
acesta! Te rezemi în bani şi în averi? Dar într-o singură
noapte poţi deveni sărac. Te rezemi în mărire şi prie-
teni? Slab reazem e şi acesta. Poate că te rezemi în des-
fătările lumii, dar, vai, amar îţi va fi pe urmă şi acest
reazem. Vei cădea cu el într-o prăpastie de suflet pier-
zătoare.
La ţară am cunoscut un om bogat şi „fericit“. Avea
bani, avea de toate. Dar s-a întâmplat că şoarecii i-au
ros câteva mii, bani de hârtie, ce-i avea într-o ladă de
lemn. Şi omul şi-a făcut moarte de necaz. Pentru că
reazemul lui fusese banul.
Fratele meu! Reazemă-te în Domnul! Reazemă-te
în El şi învaţă a te rezema numai în El, căci acesta e un
reazem pe care „nici suferinţa, nici strâmtorarea, nici
foametea, nici spada“ (Rom. 8, 35) şi nici o altă putere
din lumea aceasta nu-l pot lua de la noi. Ca un copil al
Domnului te încrede în El şi te reazemă la pieptul Lui.
Viaţa ta îndată se va umple atunci de o nespusă pace,
linişte, odihnă, fericire şi bucurie deplină.
Rugăciune
Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Îţi mulţu-

mesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Te aflu
pe Tine şi să mă aplec la pieptul Tău. Îţi mulţumesc
pentru suferinţele prin care m-ai trecut; Îţi mulţumesc
pentru reazemele lumeşti pe care mi le-ai prăbuşit.
Iartă-mă, bunule Doamne, că Ţi-a trebuit atâta timp şi
atâta dragoste, să mă scoţi din lume şi să mă apleci la
pieptul Tău.
Iisuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ţie. Mă
aplec în braţele iubirii Tale şi Te rog să nu mă mai laşi
din braţele Tale. Eu voi trăi şi voi muri la pieptul Tău.
Nici moartea, nici viaţa nu mă vor mai despărţi de Tine.
Eu Te rog, Preascumpul meu Mântuitor, să mă lo-
veşti iar cu nuiaua când voi încerca să mă depărtez de
lângă Tine.
Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spart

Şi m-ai trimis prin lume pribeag,
Eu şi astăzi Te rog cu căldură:
O, Doamne Preasfinte, de mine Te-ndură
Şi-mi sparge iar cuibul când în el se adună
Lumeştile mele gânduri şi planuri
Şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri.
Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
Pribeag şi străin prin ţară şi lume,
Să înţeleg în sfârşit că afară de Tine
Eu n-am în această lume pe nime’.
Să înţeleg în sfârşit că în orice necaz
Tu singur, Iisuse, cu mine-ai rămas.
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El
Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,

Îl cânt pe tot locul, mereu să răsune,
Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.
Chiar El m-a-nvăţat această cântare,

Lovindu-mă cu multe necazuri amare,
M-a-nvăţat să cânt cu râvnă şi zel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară

Şi pribeag mă trimise prin lume şi ţară,
Simţindu-mă singur, să cânt singurel:
O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bine

Că orice necaz în lume ne vine
Pe noi să ne înveţe să cântăm într-un fel:
Cu-această cântare mereu ne-ntărim,

Când moartea veni-va, cu drag s-o primim,
Ca pe o solie ce ne duce la El:
Din piatră, a făcut un tată
Undeva am citit o poveste din ţările Răsăritului.

Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de
groază, umbla să scape de pieire. În depărtare, iată,
se iveşte un chip de om, dar când se apropie, văzu
că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros de
animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul,
cuprinzând cu braţele sale chipul de piatră, strigă
din tot sufletul său:
Tată dragă, scapă-mă!
Şi, o minune: piatra căpătă viaţă, chipul se făcu
„tată“ care îşi sărută copilul şi îl scăpă de la pieire.
Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o pia-
tră.
Cu noi se pare însă că povestea e de-a-ndoa-
selea. Noi avem un Tată viu şi nespus de bun, Care
ne tot strigă şi ne cheamă la El; noi însă, se pare că
suntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim, nu-L
ascultăm.
Ca şi copilul din pustie, să alergăm la El şi să scă-
păm la El în pustia acestei vieţi plină de urletele fio-
roase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare.
„Pace vã las vouã, pacea Mea o dau vo-

uã; nu precum dã lumea vã dau Eu“
Ceea ce lipseşte omenirii şi oamenilor de azi e pa-
cea şi bucuria cea adevărată. Vuieşte lumea, vuiesc ţă-
rile şi popoarele de frământări, de nemulţumiri, de
duşmănii, de necazuri. Şi vuieşte nu numai lumea, ci
vuieşte în acest clocot şi viaţa oamenilor.
Ori încotro ne-am întoarce ochii, nu vedem decât
certuri, vrajbe, împerecheri şi duşmănii. Nu-i pace în
lume, nu-i pace între popoare, nu-i pace prin ţări, nu-i
pace prin sate, nu-i pace între vecini, nu-i pace în casele
oamenilor şi nu-i pace în sufletul oamenilor.
Aproape nicăieri nu mai găseşti azi pace şi bucurie
adevărată. De ce? Pentru că lumea şi oamenii s-au de-
părtat de „Domnul păcii“; s-au depărtat de izvorul pă-
cii, care este Iisus Mântuitorul.
N-avem pace şi bucurie adevărată, pentru că ne lip-
seşte pacea lăuntrică, pacea sufletului.
Iisus Mântuitorul a adus în lume şi a lăsat în lume
pacea şi bucuria cea adevărată. A adus în lume o pace
despre care El zicea că nu-i din lume şi nu-i ca aceea
din lume. Iisus Mântuitorul a adus o pace a sufletului,
o pace sufletească, o pace lăuntrică. Pacea cea adevă-
rată este pacea sufletului, este pacea cea dinăuntrul
nostru. Sufletul îşi are şi el lipsurile lui şi cerinţele lui

pe care trebuie să le ascultăm. O pace adevărată fără
această ascultare a sufletului nu putem avea.
Ce ne cere sufletul nostru? Ne-ar spune el însuşi

dacă l-am întreba cu psalmistul David: „Suflete al meu,
de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?“ (Ps. 42, 6). El
ne-ar spune că e mâhnit din pricina păcatului; el ne-ar
spune că se tulbură şi ne tulbură pentru păcat; el ne-ar
spune că nu se poate odihni decât în Domnul, într-o vi-
aţă trăită cu Domnul.
Ceea ce ne tulbură şi viaţa noastră este păcatul. Pă-

catul este o sarcină grea ce apasă sufletul şi-l tulbură.
Păcătosul nu simte păcatul, dar sufletul simte greutatea
păcatului.
Învăţaţii au aflat că stratul de aer (atmosfera) ne
apasă cu 15.000 de kilograme. O greutate uriaşă, enor-
mă. Noi însă nu simţim această greutate, pentru că
trăim în aer şi aerul ne apasă din toate părţile. Aşa e şi
păcatul. Păcătoşii nu simt greutatea păcatului, pentru că
trăiesc în păcat.
Peştele din mare nu simte greutatea valurilor,
pentru că trăieşte în apă. Păcătosul nu simte greutatea
păcatului, pentru că trăieşte în păcat şi s-a dedat cu el.
Dar sufletul simte această greutate şi n-are linişte din
pricina lui. Orice am face, orice am isprăvi, sufletul
simte greutatea păcatului şi de aceea se tulbură şi ne
tulbură şi pe noi.
Oricât de bogat ai fi tu, cititorule, oricât de multe ar
fi bunătăţile, îndestulările şi desfătările tale, tu n-ai pa-
ce şi bucurie adevărată câtă vreme trăieşti în păcat şi
sufletul tău suspină după lumină.
Iisus Mântuitorul ne dă o pace şi o bucurie deplină,
pentru că El dă ceea ce trebuie sufletului, iar ceea ce
trebuie sufletului este, înainte de toate, scăparea şi uşu-
rarea lui de sub greutatea păcatului.
Domnul Iisus ne dă o pace deplină, pentru că El
ne-a împăcat cu Tatăl Ceresc. Dumnezeu a voit – şi
voieşte – să împace totul cu Sine prin Iisus Hristos, fă-
când pace cu noi prin Sângele Crucii Sale (Col. 1, 20).
Aceasta este adevărata pace. Aici este izvorul păcii
celei adevărate: împăcarea noastră cu Tatăl Ceresc prin
Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Despre această pace zi-
cea Apostolul Pavel: „Vă rugăm fierbinte – ca şi când

Dumnezeu v-ar îndemna prin noi – în numele lui Iisus
Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu“ (II Cor. 5, 20).
În numele Domnului Dumnezeu, te îndemn şi eu,
dragă cititorule, împacă-te cu Dumnezeu prin Jertfa cea
Sfântă a Fiului Său, căci fără această împăcare tu nu vei
putea avea niciodată o pace adevărată.
Domnul ne dă bucuria celui ce a fost încuiat şi a
scăpat, s-a eliberat dintr-o temniţă fioroasă. Domnul
ne dă eliberarea şi libertatea sufletului din jugul păca-
telor. Aceasta este pacea cea adevărată. Despre
această pace zicea Mântuitorul că n-o poate da lumea.
Lumea de azi caută pacea în păcate, iar cei păcătoşi n-
au pace (Isaia 48, 22).
Toţi banii, toate averile şi toate plăcerile nu pot da
pace şi bucurie adevărată, pentru că ele nu dau sufletu-
lui nimic. Pacea sufletului o poate da numai Făcătorul
lui. Pacea cea adevărată o poate avea numai cel ce tră-
ieşte o viaţă cu Domnul. Pace multă au cei ce iubesc şi
păzesc legea Domnului – zice psalmistul (Ps. 118, 165).
Deasupra unei uşi, la o casă, am văzut minunata
scrisoare de mai jos:
„Unde este Domnul, nu

este păcat; unde nu este păcat,
acolo este pace şi fericire ade-
vărată.“
Frumoasă şi mult spunătoare scrisoare! Ah, ce bi-

ne ar fi să fie scrisă pe toate uşile şi mai ales în toate
inimile! Însă pe cele mai multe locuri, această scrisoa-
re stă scrisă întors: „Unde nu este Domnul, este păcat,
iar unde este păcat, acolo nu-i pace, ci necaz şi tulbu-

rare mare“.
Pacea cea adevărată nu e pacea pe care şi-o închi-
puie oamenii şi pe care o doresc oamenii. Oamenii îşi
doresc o pace de bun trai, de belşug, de plăceri şi desfă-
tări. „Dă-ne, Doamne, pace-n ţară şi prune – zicea un om
– să putem face rachiu şi să ne putem îmbăta la iarnă“...
Pacea pe care, de regulă, o doresc oamenii aduce păcat.
Pe o veche piatră din Turda, s-a aflat următoarea
inscripţie: „Pacea creează bogăţia, bogăţia – trufia, tru-
fia – dispreţul, dispreţul – nedreptatea, nedreptatea –
războiul, războiul – sărăcia, sărăcia – smerenia, smere-
nia – pacea şi pacea iar războiul“. Acesta-i chipul unei
păci fără Dumnezeu. Ea se învârte mereu şi se schimbă
mereu cu necazul şi tulburarea, dar nu-l duce pe om la
Dumnezeu, la pacea adevărată.
Lumea dă o pace mincinoasă, o pace care se răs-
toarnă la cel dintâi vânt de încercare. Eu am cunoscut la
ţară un om bogat..., avea bani şi avere destulă, ca să
poată fi fericit şi liniştit. Dar s-a întâmplat că şoarecii
i-au ros 5.000 de lei pe care îi ţinea încuiaţi într-o ladă
de lemn. De necaz, omul a căzut jos şi a murit lovit de
gută. Pacea lui era o pace mincinoasă pe care a plătit-o
cu viaţa. Aşa e şi „pacea“ celor mai mulţi oameni: rod
şi şoarecii, şi lumea la ea – şi pe urmă se trezesc fără
ea. Lumea nu poate da o pace şi fericire adevărate.
O gazetă engleză a pus odată cititorilor săi între-
barea: „Ce este aurul?“ Pentru răspunsul cel mai bun
s-a pus un premiu de câteva mii lei. Răspunsul cel pre-
miat a fost acesta: „Aurul este un paşaport universal“
(bun pentru toate ţările din lume). Poţi descuia cu el
toate graniţele şi toate uşile. Poţi intra cu el oriunde.

Dar nu poţi intra cu el în rai. Uşa raiului n-o poţi des-
cuia cu aurul.
Cu aurul poţi cumpăra orice, dar Împărăţia lui
Dumnezeu şi mântuirea sufletului nu le poţi cumpăra.
Produce aurul orice: case, haine, scumpeturi, prie-
teni etc. Un singur lucru însă nu poate produce: pace,
bucurie şi fericire adevărată.
Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta de
mâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi somnul.
Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţi
cumpăra multe cărţi, nu însă şi minte. Poţi câştiga mulţi
prieteni, nu însă şi credinţa şi prietenia lor statornică.
Poţi cumpăra multe desfătări, nu însă şi fericire adevă-
rată. Poţi cumpăra cu bani multe desfătări şi lucruri lu-
meşti, dar nu poţi cumpăra cu ei fericirea cea adevărată
şi mântuirea sufletului tău.
Domnul Iisus ne dă o pace pe care lumea n-o poate
nici da, nici lua. Iisus Mântuitorul ne dă o pace pe care
nimenea şi nimic n-o poate lua din sufletul nostru: nici
sărăcia, nici lipsa, nici boala, nici o altfel de încercare,
precum zicea şi Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi
de iubirea lui Hristos? Suferinţa sau strâmtorarea, sau
foametea, sau golătatea, sau spada?“ (Rom. 8, 35).
Mântuitorul dă o pace pe care cel credincios o are
şi în cele mai grele încercări. Un medic îmi spunea că a
avut în spital o femeie ce suferea cumplit, dar era mai
liniştită şi voioasă decât ceilalţi bolnavi. „Pacea Mân-
tuitorului meu în necazuri de acestea se adevereşte“, zi-
cea ea. Domnul a ales vasele cele slabe, să facă cu ele
de ocară pe cele tari... Peste câteva luni femeia s-a în-
sănătoşit prin credinţa ei.
O, ce pace dulce şi sfântă dă Mântuitorul! Dar

această pace o poate simţi şi o poate avea numai cel ce
trăieşte o viaţă cu Domnul. Întrebaţi-l pe cel credincios
despre această pace şi vă va spune lucruri minunate.
Gustaţi şi veţi afla ce pace dulce şi sfântă dă Domnul.
Dragă cititorule! Vrei să ai în sufletul tău şi în casa
ta o pace adevărată şi deplină? Primeşte-L îndată pe
Domnul Iisus şi o vei avea.
Rugăciune
Iisuse, bunule Doamne! Căutat-am şi eu odată pa-

cea şi fericirea în lumea aceasta şi în desfătările ei.
Dar, vai, pe urmă ce mincinoasă s-a adeverit această
pace! Tu, Scumpul meu Mântuitor, m-ai izbit mereu cu
necazuri, cu boli, cu suferinţe, ca să aflu pacea şi odih-
na Ta cea dulce.
Îţi mulţumesc, Preabunule Doamne, că m-ai ajutat
să aflu această pace dulce şi sfântă. Acum nu mă tem
de necazuri, de boli, de sărăcie sau de întristare. Pacea
şi odihna mea cea dulce eşti Tu, Preascumpul meu
Mântuitor. Pacea şi odihna Ta, Doamne, să fie cu mine
până la sfârşitul vieţii mele. Amin.
„Rãmâneþi în Mine ºi Eu în voi... cãci fã-

rã Mine nu puteþi face nimic“
„Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lu-
crătorul... Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlă-
diţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâ-
ne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine. Eu
sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine
şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu
puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se
aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le
aruncă în foc şi ard“ (In. 15, 1-6).
O, ce taină adâncă este pusă în această evanghelie!

Este pusă în ea toată taina vieţii noastre de creştini şi
mai ales toată taina puterii noastre de creştini. Taina
aceasta este simplă. Domnul Iisus Hristos a murit pen-
tru noi. Prin moartea Lui şi Jertfa Lui ne-a împăcat cu
Dumnezeu; a reparat iarăşi legătura noastră cu cerul, cu
Dumnezeu. Crucea Golgotei leagă cerul cu pământul şi
pe om cu Dumnezeu. Taina mântuirii noastre e să pri-
mim această legătură şi să rămânem neîncetat în ea.
Să-L primim pe Iisus Mântuitorul şi să rămânem clipă
de clipă în El şi El în noi.
Nimenea dintre muritorii pământului n-a înţeles şi
n-a trăit atât de mult această taină ca marele Apostol
Pavel. Din înălţimea, din culmea acestei taine, a strigat

Apostolul Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine; îmi trăiesc viaţa prin credinţa în Fiul
lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru
mine“ (Gal. 2, 20). Numai cine a ajuns la această înăl-
ţime poate înţelege şi poate trăi cuvintele Mântuitorului
de mai sus: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele“...
Iisus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu.

„Căci unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, Care pe Sine
Însuşi S-a dat preţ de răscumpărare pentru toţi“ (I Tim.
2, 5). Iisus este marele nostru izvor de putere şi de via-

ţă. Toată puterea vieţii noastre de creştini este în El şi la
El. Prin El ne vin tot darul şi toată puterea. Fără El nu
putem face nimic.
De când eram preot tânăr la ţară, mi-aduc aminte
că în toată duminica le predicam oamenilor, zicându-le:
„Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi
ceea“... Însă pe urmă am băgat de seamă că predica
mea era fără putere. Nu puteam stârpi cu ea răutăţile şi
nu puteam aduce suflete la Mântuitorul. Oamenii as-
cultau cu plăcere sfaturile, dar făceau tot aceleaşi urâci-
uni. Atunci am început să cercetez Scripturile şi, adân-
cindu-mă în Cuvântul lui Dumnezeu, am început cu o
predică nouă. Am citit oamenilor evanghelia de alături
şi pe urmă le-am zis: „Fraţilor, eu tot mereu v-am sfătuit
să faceţi fapte bune şi să vă feriţi de rele. Acum însă văd
că predica mea este zadarnică, pentru că voi n-aveţi pute-
re să faceţi binele. Aţi auzit ce zice Iisus în evanghelie:
„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“; nu puteţi
face roade de fapte bune, pentru că n-aveţi legătură cu
Iisus Mântuitorul. Ramurile viţei noastre n-au ieşit din
butucul vieţii, din Iisus Hristos, şi de aceea n-aveţi pu-
tere să faceţi binele. Până nu vă faceţi o legătură cu
Iisus Mântuitorul, zadarnică este predica mea şi sfatul
meu să faceţi asta şi asta şi să nu faceţi ceea şi ceea. Ar
însemna să predic la nişte pădureţi să facă mere bune...
Fiecare dintre noi să se întrebe ce fel de legătură
are cu Mântuitorul. Eşti tu o ramură altoită şi odrăslită
în buciumul Lui? Aici este izvorul şi taina puterii de vi-
aţă creştină. De la cine n-are această legătură, în zadar
am aştepta să facă fapte bune. Ar însemna să aşteptăm
de la un pom pădureţ să facă mere bune. Tăria şi pute-

rea unui creştin adevărat este legătura ce şi-a făcut-o şi
pe care o are şi o ţine cu Iisus Mântuitorul.
Când viaţa ta este o ramură din butucul vieţii care
este Iisus Hristos, atunci faptele cele bune vin de la si-
ne; via vieţii tale înfloreşte şi rodeşte neîncetat.
Când ai această legătură, atunci Domnul curăţă
mereu via vieţii tale şi îi dă putere ca tot mai multă roa-
dă să aducă.
Lumea de azi e plină de fărădelegi; lumea de azi e
plină de creştini numai cu numele tocmai din pricină că
oamenii au pierdut legătura cea de putere şi de viaţă
dătătoare cu Iisus Mântuitorul. De aceea viaţa lor e pli-
nă de uscăciunile şi poamele sălbatice ale fărădelegilor.
Eu socot că şi viaţa poporului nostru este prea să-
racă în fapte bune tocmai din pricina asta, că nu cu-
noaşte cum ar trebui pe Iisus Mântuitorul.
O viaţă fără Mântuitorul este o viaţă pierdută, o via-
ţă trăită şi cheltuită în zadar.
O, cum se scurg în deşertăciune anii ce trăiesc o vi-
aţă fără Hristos! Ei sunt ramurile cele uscate pe care le
aşteaptă focul pieirii sufleteşti (In. 15, 6). Dar o, ce
frumoasă şi plină de putere şi de bucurie sufletească
este viaţa celui ce o trăieşte clipă de clipă cu Domnul şi
în Domnul!
Rugăciune
Iisuse Mântuitorule! Poate şi viaţa mea este o ra-

mură ce a ieşit din butucul vieţii Tale. Mulţi ani am
trăit fără Tine. Viaţa mea s-a umplut de uscăturile fă-
rădelegilor. Ah, ce grozavă a fost viaţa mea fără Tine!

Mă întorc iarăşi la Tine, Preadulcele meu Mântuitor.
Mă predau Ţie şi Te primesc pe Tine. Primeşte-mă ia-
răşi, bunule Doamne, în butucul vieţii Tale, ca să
odrăslesc într-o viaţă nouă. Rămâi întru mine şi eu în-
tru Tine, căci fără de Tine nu pot face nimic.
„Iatã, stau la uºã ºi bat...“

„Iată, stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul
Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el
şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20).
Minunate vorbe, minunată înştiinţare! Mântuitorul

a spus aceste vorbe, El ne-a dat această înştiinţare prin
gura Evanghelistului Ioan. Iisus Mântuitorul este Cel ce
bate la uşă, iar uşa şi casa unde vrea să intre sunt, dragă
cititorule, inima ta şi viaţa ta.
A fi un creştin adevărat nu înseamnă numai a şti
cine a fost Iisus Hristos... nu înseamnă numai a cu-
noaşte viaţa Lui din istoria biblică, ci înseamnă a-L
primi pe Domnul în inima ta şi în viaţa ta. Înseamnă
a-L lăsa pe Domnul să intre în gândurile noastre, în
vorbele noastre, în sfaturile noastre, în purtările noas-
tre... în toată viaţa noastră.
Mântuirea noastră se începe în clipa când Îl lăsăm
pe Domnul să Se amestece în lucrurile noastre şi se
gată în clipa când nu ne mai amestecăm noi, ci Îl lăsăm
pe El să hotărască în toate afacerile şi lucrurile noastre.
Mântuirea noastră se începe în clipa când Îi des-
chidem Domnului uşa inimii noastre; şi se sfârşeşte în
clipa când Domnul a ajuns Stăpânul şi Cârmuitorul
vieţii noastre, când clipă de clipă viaţa noastră este pre-
dată Lui; stă sub ascultarea Lui şi cârma Lui. O viaţă

creştinească fără această predare Domnului n-ajunge
nimic. Sunt atâţia creştini care ţin anumite datini, fac
anumite rugăciuni, păzesc anumite porunci, dar de rău-
tăţi şi de năravurile rele nu se lasă...
Viaţa lor nu se schimbă şi nu se face mai bună

pentru că nu-L primesc pe Domnul, nu-L suferă pe
Domnul să Se amestece în viaţa şi purtările lor. Îl lasă
pe Domnul să stea numai afară, la uşa inimii lor. Mân-
tuirea sufletului nu câştigă nimic câtă vreme Domnul e
numai afară la uşă. Mântuirea câştigă numai când
Domnul e înlăuntru, când Îl lăsăm pe Domnul să intre
în casa inimii noastre şi începem o viaţă nouă cu El.
Într-o vară am văzut într-un sat o cârciumă închisă.
Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se mută şcoala“.
Cârciuma era sub o transformare radicală: îşi
schimbase stăpânul, trecea sub o stăpânire nouă. O dată
cu această mutare îşi schimba şi chemarea ce o avusese.
Dintr-o crâşmă plină de beţii şi păcate, se făcea o şcoală
plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un
duh nou intra în ea; o viaţă nouă se începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi viaţa noastră
când Îl primim pe Domnul cu adevărat în casa inimii
noastre. Primirea Domnului înseamnă o schimbare şi
transformare din temelie a vieţii noastre, înseamnă că
viaţa noastră îşi schimbă stăpânul, trece sub o stăpânire
nouă şi, o dată cu aceasta, i se schimbă şi rosturile, şi
chemările. Se curăţă de toate spurcăciunile, un duh nu
se sălăşluieşte în ea.
Mântuirea mea şi a ta, cititorule, începe în clipa
când Domnul „se mută“ în inima noastră... când inima
noastră îşi schimbă stăpânul, renunţă la arenda diavo-
lului şi patimilor rele şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“,
se face „casa lui Dumnezeu“ (I Cor. 3,16).
Ah, ce dulce şi liniştită se face viaţa când Domnul
devine chiriaşul şi stăpânul inimii noastre!
Un om, cercetându-mă mai zilele trecute, m-a aflat
singur aplecat la masa de scris.
– Numai singur, părinte, numai singur? m-a între-

bat el. De ce nu-ţi bagi un tovarăş, un companist, la o
lucrare aşa de mare?
I-am răspuns îndată:
– O, dragul meu, eu nu sunt singur, eu sunt cu
Domnul, eu mi-am găsit de mult un Tovarăş cu Care
împreună lucrez. Cu acest Tovarăş mă sfătuiesc, cu El
plănuiesc, cu El mă înţeleg nopţile ce să mai scriu. Ah,
ce Tovarăş bun am aflat! El îmi rezolvă necazurile cele
mai grele. El mă scoate din încurcături. El îmi dă tot
ce-mi trebuie. Toate îmi merg bine şi cu spor de când
lucrez cu El.
Omul meu se uită la mine cu nedumerire. Poate că
nu mă înţelegea destul de bine. Cel ce trăieşte o viaţă
cu Domnul grăieşte într-o limbă maternă nouă pe care
alţii n-o înţeleg şi nici nu le prea place.
O, ce dulce şi ce liniştită este o viaţă trăită clipă
de clipă cu Domnul! Oamenii sunt plini de necazuri,
de frământări, de lipsuri şi greutăţi tocmai din pricină
că Domnul e afară la uşă şi nu înlăuntru, în inima şi
viaţa lor.
Dragă cititorule! Domnul bate la uşa inimii tale.
Bate stăruitor şi aşteaptă răbdător să I se deschidă uşa.
Taina mântuirii tale stă în zăvorul de la uşă, stă în vo-
inţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi să-I deschizi Dom-
nului larg inima ta şi viaţa ta.
Iisus Mântuitorul nu deschide uşa inimii cu forţa.
El nu este un spărgător de uşă; El strigă de afară şi aş-
teaptă răbdător ca omul să-I deschidă. Taina mântuirii
tale sufleteşti, scumpul meu frate, stă în zăvorul de la
uşa inimii tale; stă în urechile tale să auzi glasul Dom-
nului şi să-I deschizi.
Însă vai, puţini aud şi ascultă acest glas. Unii nu-l

aud pentru că în casa lor fac larmă şi petrecanie pati-
mile şi păcatele. Alţii îl aud, dar nu se îndură să-şi lase
plăcerile şi păcatele şi să-L primească pe Domnul în lo-
cul lor. Şi iarăşi, alţii L-ar primi pe Domnul, dar aşa, ca
să nu-I descui toate încăperile. Şi-ar mai lăsa cheile de
la unele păcate şi patimi rele. Un om îmi spunea că ar
intra în Oastea Domnului dacă i-am lăsa pipa,
„sudalmele cele mărunte“ şi un pahar de rachiu pe zi.
Dar Domnul nu intră decât acolo unde i se predau toate
cheile de la toate încăperile inimii.
O, ce glas dulce se aude, iubite frate, la uşa inimii
tale – şi tu nu-l auzi? O, ce dragoste bate la uşa inimii
tale şi tu n-o primeşti? Bunătatea şi dragostea lui Dum-
nezeu bate la uşa inimii tale – şi tu n-o primeşti? Mân-
tuirea bate la uşa inimii tale – şi tu o respingi?
De mult, de ani de zile, Domnul bate mereu, bate
tot mai stăruitor la uşa inimii tale – şi tu nu vrei să-L
primeşti? Deschide, frate dragă, deschide îndată uşa
inimii tale, să intre în ea Domnul măririi, Domnul păcii,
Domnul vieţii.
Deschide uşa, frate dragă, căci Cel ce bate la uşă
vrea să fie Fratele tău, vrea să fie Tovarăşul tău, vrea să
fie Mântuitorul tău şi Izbăvitorul tău... El vrea să ia
asupra Lui toate greutăţile tale, toate grijile tale, toate
necazurile tale, toate poverile tale sufleteşti şi trupeşti...
El vrea să facă o schimbare din temelie în casa ta şi în
viaţa ta. El vrea să facă din casa ta şi din inima ta o
„casă a lui Dumnezeu“ plină de dar şi putere, plină de
lumină, de pace, de bucurie şi de fericire adevărată.
Deschide-I uşa, frate, deschide-I îndată uşa, predă-I
Lui toate cheile de la toate încăperile vieţii tale, ca să
începi o viaţă nouă cu El. Primeşte-L îndată pe Domnul

şi te vei mira tu însuţi de ce dar şi binecuvântare a intrat
în casa ta şi în viaţa ta.
Rugăciune
Iisuse, Mântuitorule bune! De mult stai şi la uşa

inimii mele. De mult tot baţi şi mă strigi cu glas duios
să-Ţi deschid inimioara. Ah, nebunul de mine! Atâţia
şi atâţia ani Te-am ţinut afară la uşă. Atâţia şi atâţia
ani ai bătut mereu cu dragoste şi răbdare la uşa ini-
mii mele – şi eu, nebunul, n-am vrut să-Ţi deschid. Nu
m-am îndurat să mă despart de păcate şi să Te pri-
mesc pe Tine.
Mă grăbesc acum să ies din această nebunie de
suflet pierzătoare. Eu Îţi deschid inimioara, Scumpul
meu Mântuitor. Intră în ea şi Te fă Stăpânul şi Cârmu-
itorul ei. Eu Îţi predau Ţie pe vecie casa inimii mele; Îţi
predau Ţie toate cheile de la toate încăperile ei. Îţi
predau Ţie tot „inventarul“ acestei case ce a ajuns la
„faliment“. Cu darul şi puterea Ta, Doamne, refă
această casă şi îi dă o viaţă nouă...
Eu Îţi predau Ţie, Doamne, toate gândurile mele,
toate vorbele, toate planurile şi toate faptele mele. Eu
Îţi predau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi fră-
mântările mele. Ia-le pe toate, Doamne, în grija Ta cea
Sfântă!
Ia-mă pe mine însumi! Fii Tu Stăpân pe mine.
Ia-mă cu tot ce am, o Doamne, şi fă ce vrei cu mine.
„Aici locuieşte Iisus Hristos?”
Într-o zi, un om străin (pus la cale de un preot)

intră în curtea unei femei din Anglia (care avea obi-
ceiul rău de a se certa şi înjura), cu întrebarea: „Aici
locuieşte Iisus Hristos?“
Femeia era cât pe-aci să-i înjure una bună şi îi
răspunse răstit: „Vezi-ţi de drum, nebunule!“
Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea înce-
pu să o stăpânească. Ori încotro se întorcea, întreba-
rea „Aici locuieşte Iisus Hristos?“ o urmărea mereu
ca un cântec de care nu mai putea scăpa.
După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-a
umplut de căinţă sufletească şi s-a lăsat de năra-
vurile cele rele.
Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea ta
cu întrebarea: „Aici locuieşte Iisus Hristos?“, ce fel
de răspuns ai putea să-i dai?
„Eu sunt Pãstorul cel bun“...

Citiţi Psalmul 22 şi capitolul 10 din Evanghelia de
la Ioan şi veţi afla acolo o minunată icoană a mântuirii
noastre sufleteşti şi a creştinului adevărat, pusă în ase-
mănarea cu Păstorul cel bun şi oile turmei sale:
„Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de ni-

mic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de
odihnă. Îmi înviorează sufletul şi mă duce pe căi drepte“
(Ps. 22). „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile
Mele şi ele Mă cunosc pe Mine... oile Mele ascultă glasul
Meu; Eu le chem şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă
veşnică şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea“ (In. 10).
Minunate cuvinte, minunată asemănare! Iată,

aceasta este icoana creştinului adevărat. Un creştin
adevărat este o oaie din turma cea binecuvântată a bu-
nului Păstor Iisus Mântuitorul. Nu duce lipsă de ni-
mic. Domnul „îl paşte în păşuni verzi şi îl duce la apă
de odihnă“. Domnul îi acopere toate lipsurile sale su-
fleteşti şi trupeşti.
Oaia este chipul creştinului adevărat. Căci cum
este oaia? Ea singură este slabă, neajutorată, neapărată.
Ea n-are nimic altceva decât blândeţea, umilinţa, supu-
nerea. Încolo toată soarta ei şi toată viaţa ei este în grija
păstorului. Ea se simte în siguranţă numai în turmă.
Aşa e şi creştinul cel adevărat. El singur este slab,
neajutorat, neapărat. El este tare numai lângă Domnul,
lângă Păstorul lui. Toată soarta lui şi toată viaţa lui sunt
în mâna şi grija acestui Păstor. Un creştin adevărat
n-are nici o armă de apărare şi de răzbunare contra oa-
menilor răi şi necredincioşi. Apărarea lui este Domnul.
Ca oaia, el nu are nici un fel de armă decât blândeţea şi
umilinţa. Batjocoriţi pe cel credincios, râdeţi de el,
daţi-i şi palme şi veţi vedea că toate le suferă ca o oaie
răbdătoare din turma Domnului. El n-are nici o altă ar-
mă de apărare decât răbdarea şi umilinţa.
Oaia este slabă, dar aceasta e o slăbie ce o apropie
mereu de păstor şi o ţine în turma lui. E o slăbie ce se
teme să iasă din turmă şi să-şi facă de cap. Aşa e şi
creştinul cel adevărat. El are o slăbie ce-l apropie me-
reu de Marele Păstor şi-l ţine în turma Lui.
Dar vai, nu de astfel de „oi“ sunt creştinii de azi.
Cei mai mulţi dintre creştinii de azi se cheamă numai oi
din turma lui Hristos, dar aievea sunt lupi.
Despre un pustnic, am citit undeva că s-a dus la un

târg să-şi cumpere nişte oi. Dar nici o oaie nu era pe
placul lui.
– Dar ce fel de oi ai vrea dumneata? întrebară oa-
menii.
– Apoi vedeţi, oameni buni, eu sunt un pustnic care
trebuie să stau în rugăciune... Eu n-am vreme să ciobănesc
lângă oi. Mie mi-ar trebui nişte oi care să aibă dinţi cu ca-
re să muşte şi gheare cu care să se apere ele singure...
Oamenii începură a râde. Unii ziceau că-i nebun.
Dar pustnicul astfel le răspunse:
– Dragii mei, voi sunteţi în chipul oilor pe care le
caut eu. Căci vă numiţi oi din turma lui Hristos, dar vă
muşcaţi unii pe alţii ca lupii. Vă numiţi oile lui Hristos,
dar de la o poştă vi se văd colţii şi ghearele de lup cu
care vă sfâşiaţi unii pe alţii...
Cu adevărat şi noi suntem în icoana aceasta: „oi“
cu dinţi şi gheare de câine, de vulpe şi de lup.
Un creştin adevărat este o oaie din turma cea bi-
necuvântată a Domnului. El caută păşunea cea duhov-
nicească (biserica, rugăciunea, cititul Bibliei, citirea
cărţilor religioase etc.). El se hrăneşte cu păşunea
Domnului. El se fereşte de păşunea diavolului. Căci şi
diavolul îşi are aici în lume păşunea lui: patimile, des-
fătările, păcatele. Mulţimea cea mare a creştinilor se
hrăneşte cu păşunea aceasta. I-a atras diavolul în ea cu
ispita şi minciuna.
Undeva am citit o istorioară despre doi fraţi care
moşteniseră o singură oaie. S-au înţeles să facă fiecare
câte o grămadă de nutreţ. Pe urmă să sloboadă oaia din
grajd şi la grămada unde va trage oaia să mănânce, a
aceluia să-i rămână.
Fratele cel dintâi s-a apucat să facă o grămadă de

otavă aleasă, lângă care a pus şi făină, sare şi apă.
Celălalt nu făcea nimic. Dar înainte cu câteva clipe
de a se deschide grajdul, a luat un braţ de frunze
verzi şi le-a grămădit frumos. Când s-a deschis uşa,
oaia a dat buzna la frunze, cu toate că frunza nici nu
era bună de mâncat.
În chipul acestei oi sunt şi creştinii de azi. Domnul
are de partea Lui nutreţul cel sufletesc, cel adevărat, are
şi sarea vieţii şi apa vieţii, are tot ce-i trebuie unui su-
flet de om, dar „oile“ Domnului – creştinii de azi –
aleargă la frunza Satanei. Cu frunză verde şi frumoasă
la înfăţişare îi înşală Satana pe oameni şi îi abate de la
păşunea cea minunată a Domnului.
Cu ispita şi viclenia înşală Satana pe oile Domnu-
lui şi le atrage în gălbează.
Aţi văzut cum e gălbeaza? Ea e frumoasă la vede-
re. E verde şi înspicată, şi dulce la gustare. Dar vai, ea e
plină de viermi care se mută în oaie, fac pui şi o prăpă-
desc cu zile.
Aşa sunt şi ispitele Satanei. Frumoase la vedere,
dulci la gustare, dar vai, ele sunt pline de viermi produ-
cători de moarte trupească şi sufletească. Ah, ce moarte
înfricoşată are cel apucat în gălbeaza Satanei! Patimile
şi plăcerile îi rod trupul şi sufletul întocmai aşa cum
gălbeaza roade carnea şi viaţa sărmanei oi. Feriţi-vă de
păşunea diavolului!
Oile Domnului – creştinii cei adevăraţi – cunosc
glasul Lui şi merg după El. Ei cunosc şi glasul lumii, şi
glasul diavolului şi se feresc de el.
Diavolul este ciobanul cel mincinos. El se îmbracă
în piele de oaie şi face pe păstorul oilor, ca să înşele pe
oile nepricepute şi să le ducă la pierzare. Creştinul cel

adevărat îi cunoaşte glasul şi fuge de el.
Însă vai, e plină lumea de cei ce ascultă acest glas
mincinos. Ah, cum merge lumea după diavol, după
acest lup mişel îmbrăcat în pieile de oaie!
Duhule Sfinte! Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul şi
harul Tău cel Sfânt să rămân până la sfârşitul vieţii
mele în turma marelui meu Păstor. Ajută-mă să cunosc
glasul Lui. Ajută-mă să ascult numai de glasul Lui şi să
merg numai după El.
„Eu sunt lumina lumii“

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii.
Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi
lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe
Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi
desăvârşită. Întuneric nu
se afla în ea. Dar din
greşeala din grădina
Edenului, întunericul
s-a amestecat cu lumi-
na, binele cu răul – şi
pe urmă întunericul a
biruit lumina. Întuneric
mare s-a făcut iar peste
tot pământul; un fioros
întuneric sufletesc.
Domnul Iisus a ve-
nit într-o lume plină de
întuneric sufletesc.
Domnul Iisus a venit în
lume ca un al doilea fă-
cător de lumină sufle-
tească. A venit în lume
ca un „soare al dreptă-
ţii“, ca o „lumină a cu-
noştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şi

întuneric“ (Lc. 1, 79).
O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa lumi-
nii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric.
Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi
Învierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de în-
tuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lu-
mina cunoştinţei şi lumina vieţii.
Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea
adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“
(In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide
ochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rostu-
rile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumi-
na vieţii.
Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi
lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că
una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui,
ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei.
Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-
are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump
dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui
Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie
ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere
sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pen-
tru noi.
Iisus a venit în lume nu numai să aducă lumina
vieţii, ci El a venit să-i şi tămăduiască pe cei orbi cu su-
fletul. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să
dau orbilor vedere“ (Lc. 4, 18). Evangheliile sunt pline
cu orbi pe care i-a vindecat Domnul.
Domnul Iisus tămăduia şi orbia cea sufletească. El

tămăduieşte şi azi această orbie. El singur o poate tă-
mădui. Lumina lui Hristos are o putere şi o însuşire
deosebită. Ea luminează ca un fulger neaşteptat viaţa
cea sufletească a omului, ea schimbă deodată şi cu
totul vederea cea sufletească a omului, ea schimbă cu
totul viaţa omului. Îi schimbă inima, îi schimbă gân-
durile, îi schimbă vorbele, purtările şi umblările. Mi-
nunea ce s-a petrecut cu Saul pe drumul Damascului
va rămâne de-a pururi o mărturie despre puterea ce o
are lumina lui Hristos.
„Orb am fost şi acum văd“; această vedere dulce o
spuneau din om în om orbii tămăduiţi de Domnul. Dar
această veste o spunea şi Apostolul Pavel, o spuneau şi
zacheii, samaritencele, magdalenele şi toţi cei care fu-
seseră orbi cu sufletul. Această veste dulce o spun şi azi
toţi cei care au scăpat de orbia sufletească. Unul din cei
ce au intrat în Oastea Domnului scrie: „Ca un fulger a
venit lumina lui Hristos de m-a scos din întunericul
Satanei”... „Eram ca un orb – scrie un altul – dar, de
când citesc foaia şi Scriptura, parcă văd altfel şi mă
simt altfel“...
Lumina lui Hristos luminează tuturor. Tot cel ce
primeşte această lumină a scăpat de întuneric. Are lu-
mina vieţii. Însă vai, nu toţi primesc această lumină.
Lumea cea multă trăieşte în orbie sufletească. Aşa a
fost pe timpul Mântuitorului. Aşa e şi azi.
Domnul Iisus, când a venit pe pământ, a aflat o lu-
me cu oameni care „ochi aveau, dar nu vedeau, urechi
aveau, dar nu auzeau“. A aflat orbi care aveau ochi şi
surzi care aveau urechi, dar n-aveau ochi şi urechi pen-
tru Cuvântul lui Dumnezeu. „Lumina a venit în lume,
dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră mai mult în-

tunericul“ (In. 3, 19).
Pe mulţi i-a tămăduit Mântuitorul de această orbie
sufletească. Dar cei mai mulţi au stăruit în orbia lor cea
sufletească. Au murit în orbia lor cea sufletească fari-
seii şi cărturarii, şi gloata cea mare a celor ce nu L-au
primit pe Domnul.
Aşa e şi azi. E plină şi lumea de azi de cei orbi cu
sufletul. Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar oa-
menii iubesc întunericul, pentru că faptele lor sunt rele
şi „oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină,
ca să nu i se vădească faptele“ (In. 3, 19-20).
În „foaia Oastei“, am scris despre un orb care a in-
trat în Oastea Domnului. S-au împlinit şi aici cuvintele
Mântuitorului: „Eu am venit în lumea aceasta pentru
judecată, ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie
orbi“ (In. 9, 39).
Ah, în ce orbie sufletească trăiesc cei mai mulţi
oameni! De ar avea ochi sufleteşti, de li s-ar deschide
dintr-o dată vederea cea sufletească, s-ar îngrozi de sta-
rea cea grozavă şi nenorocită în care se află.
Anul trecut am citit într-o gazetă păţania unui că-
lător. Într-o noapte, pe vreme de furtună, a intrat la
adăpost într-un han părăsit. N-avea unde să-şi plece ca-
pul şi era bucuros că a aflat acest adăpost. Dar pe când
era să-şi plece capul spre odihnă, un fulger a luminat
încăperea sălaşului. Atunci văzu o privelişte îngrozitoa-
re: un şarpe grozav se târa spre el; alţii se căţărau pe pe-
reţi, ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, iar pe
celălalt colţ o lighioană stătea cu gura deschisă. Pe jos
mişunau fel de fel de jivine. Călătorul fugi îngrozit din
acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.
În chipul acestui călător care pe timp de întune-

ric s-a retras în hanul cel plin cu şerpi şi lighioane
sunt şi azi cei orbi cu sufletul. Ei trăiesc într-o stare
înspăimântătoare, dar nu se înspăimântă pentru că
„ochi au, dar nu văd“. Ei trăiesc într-un sălaş sufle-
tesc plin cu lighioane fioroase ce stau gata-gata să-l
sfâşie. Trăiesc la un loc cu tigrul cel fioros (mânia),
cu şarpele cel veninos (zavistia), cu porcul cel mur-
dar (beţia), cu ţapul cel puturos (desfrânarea), cu
broasca cea scârboasă (zgârcenia) etc. (Aceste li-
ghioane se pot vedea pe larg în cartea „Oglinda ini-
mii omului“). Şi nu se înspăimântă păcătosul; şade şi
doarme liniştit în această şerpărie, pentru că n-are
ochi sufleteşti şi vedere sufletească să vadă starea fi-
oroasă şi nenorocită în care se află.
Cel ce primeşte lumina lui Hristos vede deodată
starea fioroasă în care se află şi părăseşte păcatele, stri-
gând îngrozit: „Ah, nebunul de mine, în ce stare groza-
vă am fost! Şi eu am stat liniştit în pierzarea aceasta!“
Ah, în ce cumplită orbie sufletească trăiesc lumea
şi oamenii de azi! Se pare că întunericul a biruit iarăşi
lumea. Satana domneşte în întunericul acestei lumi
(Ef. 6, 12). O teribilă noapte sufletească s-a făcut ia-
răşi în lume.
Dar să nu pierdem nădejdea. Mai curând ori mai
târziu, lumina va birui întunericul. Întunericul şi-a ajuns
culmea. Suntem pe la miezul nopţii. Zorile luminii în-
cep a se ivi. Se înmulţesc fulgerările de lumină sufle-
tească. Lumina va birui, ea trebuie să biruie.
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care
trăiţi în lumina lui Hristos! Să ajutăm şi noi, după pute-
rile noastre, biruinţa luminii. Să luptăm din răsputeri

contra întunericului. Să ajutăm tămăduirea celor orbi cu
sufletul.
Aşa să lumineze lumina noastră înaintea oameni-
lor, ca, văzând ei râvna noastră şi faptele noastre cele
bune, să li se deschidă şi lor ochii cei sufleteşti şi să
primească lumina lui Hristos, lumina vieţii.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdut
vederea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ţi-a slăbit
numai această vedere – eu „te sfătuiesc să cumperi de
la Domnul doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să
vezi“ (Apoc. 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată
la Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Milioane şi
milioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecat
apropiindu-se de El şi cerând mila Lui.
Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numai
după ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.
– Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu mai
bei şi să nu-ţi petreci? îl batjocoreau nişte oameni lu-
meşti pe un ostaş din Oastea Domnului.
– O, dragii mei, le-a răspuns ostaşul, eu m-am lăsat
de petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru că m-au oprit
părintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Domnului, ci pentru
că mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit;
mi s-au deschis ochii să văd lumea şi viaţa în lumina
Evangheliei; mi s-au deschis ochii să văd minciuna cea
mare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Dom-
nului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis
ochii să văd negru ceea ce mai înainte mi se părea alb...
Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu şi pe Scum-
pul meu Mântuitor, căci orb am fost, dar acum văd...
Ce mărturie şi ce mărturisire dulce şi scumpă! Vai,

ce bucurie mare are un suflet când începe „a vedea“!
Are exact aceeaşi bucurie ce o are un orb când începe a
vedea. Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt
mai dulce, mai duios şi mai binecuvântat decât acesta:
„orb am fost şi acum văd!“ (In. 9, 25).
Rugăciune
Iisuse, Lumina lumii! Poate că şi eu sunt un orb cu

sufletul. Ca şi orbul din Ierihon, cad şi eu în faţa Ta cu
credinţă tare şi cu dorinţă fierbinte, strigând: „Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul,
căci m-au orbit patimile şi fărădelegile. Deschide-mi
ochii, Doamne, să văd (Lc. 18, 41). Dorinţa mea cea
scumpă este să văd; să mă văd pe mine însumi, să văd
lumea şi rosturile vieţii mele în lumina Evangheliei
Tale. Luminează-mă, Doamne, cu lumina Ta cea sfân-
tă, ca să pot şi eu striga: „orb am fost şi acum văd“.
„Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevãrul

ºi Viaþa»“
Un rege al An-
gliei avea între sfet-
nicii săi un necre-
dincios. Toată lumea
ştia acest lucru. În-
tr-o adunare a sfetni-
cilor, regele luă o
Biblie şi o dădu celui
necredincios,
zicându-i:
– Te rog, des-
chide la Evanghelia
de la Ioan, capitolul
14, versetul 6 şi ci-
teşte.
Sfetnicul citi:
– „Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine...»“
– Destul! Acum te rog, spune dumneata, s-a mai
aflat cineva în istoria lumii să zică despre el că este ca-
lea, adevărul şi viaţa? Vezi, dragul meu, eu sunt împă-
rat peste 300 de milioane de oameni, dar dacă aş zice că
sunt calea şi adevărul, şi viaţa, lumea ar spune că-s ne-
bun. Nimenea dintre muritorii pământului n-a cutezat –

nici măcar prin gând nu i-a trecut – să rostească astfel
de vorbe. Cel ce le-a spus a fost nu numai om, ci El a
fost şi Dumnezeu; a fost Fiul lui Dumnezeu...
Necredinciosul a rămas ruşinat şi din acea clipă a
părăsit necredinţa.
Iisus Hristos n-a fost numai un Învăţător. El n-a dat
numai sfaturi morale. Sfaturi morale mai dau ei şi alţii,
destui (dintre care cei mai mulţi ei înşişi nu le ţin).
Domnul Iisus este Calea vieţii, El este adevărul, El este
Viaţa însăşi.
„Eu sunt Calea“... Înainte de a veni Mântuitorul,

lumea trăia „în umbră şi în întuneric“ (Lc. 1, 79);
n-avea nici lumina vieţii, nici calea vieţii. Prin Jertfa Sa
cea scumpă, Domnul ne-a deschis iar calea spre cer.
Ne-a scos din căile morţii şi ne-a îndrumat pe căile vie-
ţii. Domnul Iisus este Calea cea adevărată a vieţii. Nu-
mai prin El putem înainta pe calea ce duce la viaţa cea
veşnică.
Domnul este „calea cea îngustă“ ce duce la cer.
„Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată
este calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce in-
tră pe ea. Dar strâmtă este uşa şi îngustă este calea ce
duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află“ (Mt. 7, 13-
14). Cu adevărat, puţini sunt cei ce află calea vieţii şi
umblă pe ea.
Lumea e plină de cei ce aleargă în galop pe căile
morţii. De ce? Pentru că diavolul, mişelul cel mare,
atrage pe oameni cu fel de fel de apucături şi minciuni
în căile rătăcirii. Satana pândeşte pas cu pas calea vieţii
noastre şi încearcă pas cu pas să ne abată din căile

Domnului. Lumea şi viaţa sunt pline de răscruci şi căi
încurcate de unde pândeşte Satana sufletele, întocmai
ca păianjenul din păienjeniş.
Văzut-aţi cum face păianjenul? El ţese o pânză în-
treagă de căi încurcate şi încâlcite şi pe urmă se pune
într-un colţ la pândă. Vai de musca ce a dat în pânza
acestor căi încurcate. E pierdută. Păianjenul sare asupra
ei şi îi soarbe viaţa. Aşa păţesc şi cei ce se lasă înşelaţi
de căile lumii şi ispitele diavolului.
Bătrânii noştri au ridicat pe vremuri cruci la răs-
crucile drumurilor şi la răspântiile hotarelor. Mare în-
ţeles sufletesc este în aceste cruci (pe care noi le lăsăm
să se răstoarne). La fiecare răspântie, ele ne arată icoa-
na lui Iisus cel Răstignit, vrând parcă să ne zică: luaţi
aminte că şi viaţa voastră cea sufletească este plină de
fel de fel de răspântii ispititoare, pe unde vă pândeşte
Satana. La fiecare răspântie din viaţa voastră gândiţi-vă
la Iisus cel Răstignit şi vă rugaţi Lui să vă apere de ca-
lea rătăcirii şi a pierzării sufleteşti.
Când vrei să furi, gândeşte-te că ai în faţa ta o
răspântie a diavolului, când vrei să desfrânezi, când
vrei să te răzbuni, să înşeli etc... gândeşte-te că toate
acestea sunt tot atâtea răspântii ale diavolului prin
care încearcă să ne atragă în căile morţii. În faţa tutu-
ror acestor ispite, trebuie să vedem icoana Celui răs-
tignit pe cruce, trebuie să ne aducem aminte de cu-
vintele Domnului: „Staţi la drumuri şi întrebaţi de că-
rările cele veşnice ale Domnului şi vedeţi care este
calea cea bună şi mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă su-
fletelor voastre“ (Ier. 6, 16).
Ah, dacă la toate răspântiile vieţii L-am vedea pe

Domnul şi am asculta de El, ce viaţă curată şi adevărată
am trăi! Însă cei mai mulţi ascultă de diavolul şi aleargă
în galop pe căile lui cele mincinoase.
Din războiul cel mare, un soldat îmi spunea o în-
tâmplare plină de învăţătură sufletească.
Pe frontul din Galiţia, soldaţii austrieci au fost la
început atraşi în cursă de către adversarii ruşi cu o apu-
cătură şireată. Pe la
răspântiile drumurilor
erau tăbliţe cu indi-
caţii mincinoase. In-
dicaţia de pe tablă
arăta că drumul cuta-
re şi cutare duce colo
şi colo – dar el ducea
drept în tabăra vrăj-
maşilor, adică drept la
moarte şi prinsoare.
Aşa face şi vrăj-
maşul diavol. El a îm-
pănat răspântiile vieţii cu înşelăciuni – cu păreri minci-
noase despre lume şi viaţă – care duc direct la moarte şi
pieire sufletească. „Multe căi i se par bune omului, dar
la urmă ele duc la moarte“ (Prov. 16, 25).
Acestea sunt căile mincinoase ale diavolului.
A fi un creştin adevărat înseamnă a putea cânta cu
psalmistul: „Pe căile poruncilor Tale, Doamne, am
alergat... Făclie picioarelor mele a fost cuvântul Tău şi
lumină cărărilor mele“ (Ps. 118). În viaţa cea sufleteas-
că nu sunt decât două căi: calea vieţii şi calea morţii
(Ier. 21, 8). Pe care din aceste două eşti tu?
„Eu sunt Adevărul“... Mult au umblat şi mult au

asudat filosofii din toate timpurile să afle adevărul des-
pre lume şi viaţă. Trenuri întregi abia ar putea duce
toate cărţile câte s-au scris despre ce este viaţa, dar
toate aceste cărţi se pot azvârli în foc. Ele nu mai valo-
rează nimic. Vremea a adeverit că nu sunt adevărate.
Singur Domnul Iisus Hristos a adus în lume adevă-
rul cel veşnic, adevărul care rămâne în veci. „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ – a
zis Iisus (Mt. 24, 35). Evanghelia şi Biblia cuprind ade-
vărul veşnic. În ele se află descoperirea lui Dumnezeu
despre rosturile lumii şi ale omului. Acest adevăr stră-
luceşte ca lumina, ca soarele.
Însă, vai, cei mai mulţi oameni umblă şi azi în în-
tuneric şi trăiesc în minciună. De ce? Pentru că cel mai
mare duşman al adevărului este diavolul. El este „tatăl
minciunii“ (In. 8, 44) şi umblă neîncetat să acopere
adevărul Evangheliei şi să-l despartă pe om de acest
adevăr.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că îl îndu-
plecase pe un cunoscut să-şi cumpere Noul Testament,
dar tocmai în clipa când să i-l dea, a sosit un argat al dia-
volului, strigând în gura mare: „Asta-i o carte pocăită...
fugi de ea şi de acel ce ţi-o dă, că vrea să te facă pocă-
it!“ Şi omul a lăsat în grabă Noul Testament, şi-a luat
banii înapoi şi a fugit cu ei la birt, mulţumit şi „liniştit“
că scăpase de „rătăcire“.
Aşa ştie diavolul să-i ţină pe oameni departe de Bi-
blie, de Cuvântul Adevărului. Atacurile cele mai înver-
şunate le dă Satana contra Bibliei, pentru că Biblia cu-
prinde adevărul cel veşnic şi descoperirea planurilor ce
le are Dumnezeu cu noi şi cu mântuirea noastră.
Diavolul este „tatăl minciunii“. El pune înaintea

noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. Din
minciună, Satana a făcut credeuri de viaţă. E plină lu-
mea cu astfel de credeuri. „Dacă doară nu-i să mă fac
călugăr, să intru în Oastea de la Sibiu – zicea un om –
că doară n-am omorât pe nime’ să mă fac pocăit“.
„Aşa-i făcută lumea – zic alţii – că ici-colea trebuie să
mai şi minţi, să mai şi chefuieşti, să mai păcătuieşti“…
Trebuie „să ne trăim viaţa“ – răspund alţii (în chefuri,
în beţii, în desfătări lumeşti). Ah, cum a orbit diavolul
mintea oamenilor, să nu vadă strălucind lumina Evan-
gheliei (II Cor. 4, 4). „Adevărul vă va slobozi pe voi“,
zicea Iisus, dar Satana îi ţine pe oameni legaţi cu fel de
fel de minciuni şi datini de suflet pierzătoare. Ah, ce
minciună mare este viaţa celor mai mulţi creştini!
„Eu sunt Viaţa“... Domnul este viaţa. El este izvo-

rul vieţii. Cine a apucat pe calea arătată de El şi a primit
adevărul adus de El, câştigă viaţa veşnică.
Dragă cititorule! Viaţa noastră cea sufletească are
două căi, două răspântii. Una e calea cea îngustă, a
Domnului, care duce spre lumină, spre adevăr, spre via-
ţa veşnică. Cealaltă e calea cea largă a diavolului, care
duce spre rătăcire şi pierzare veşnică.
Iisus Hristos este viaţa cea adevărată. El a venit în
lume „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică“ (In. 3, 15). „Cine are pe Fiul are viaţa, cine
n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (I In. 5, 12).
Noi trebuie să trăim o viaţă cu El aici pe pământ, ca să
putem continua cu viaţa cea veşnică dincolo de mor-
mânt. Cine nu trăieşte o viaţă în Domnul şi cu Domnul
nu poate moşteni viaţa veşnică.
Calea, Adevărul şi Viaţa stau faţă în faţă cu Rătăci-

rea, Minciuna şi Moartea. Pe care din acestea eşti tu?
Rugăciune
Iisuse, bunule Doamne! Pierdut-am şi eu Calea

vieţii. Ajută-mă să mă pot întoarce în ea.
Legatu-m-a ispititorul cu minciunile lui! Slobo-
zeşte-mă, Doamne, cu Adevărul Tău.
Omorâtu-m-a lumea cu păcatele ei. Înviază-mă,
Doamne, cu viaţa Ta.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor şi dătăto-
rule de viaţă! Ajută-mă să mă pot întoarce din calea
pierzării; ajută-mă să pot ieşi din minciunile lumii şi
ale satanei; ajută-mă să pot învia prin moartea pati-
milor şi păcatelor.
„Eu sunt Pâinea vieþii”

Omul e făcut din două părţi: din lut, care este cor-
pul, şi din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Şi
o parte, şi alta îşi au legile şi lipsurile lor. Corpul are
lipsă de aer, de hrană, de apă şi lumină. Întocmai acele
lipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea lui
şi setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hrană
pentru suflet.
Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurul

ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine.
Sufletul flămânzeşte şi însetoşează după Dumnezeu.
„Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine
trupul meu“ (Ps. 62, 2). Hrana sufletului vine de sus
din cer.
În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănit
în pustie cu mană din cer şi cu apă din stâncă, adică cu
pâine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană ce-
rească are lipsă şi sufletul nostru; de această hrană
avem lipsă şi noi în călătoria vieţii.
O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvântul lui
Dumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele sunt
insuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorât
din cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4;
Ier. 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame şi o sete de
a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11).
Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, „pâinea
cea de toate zilele“ a sufletului nostru.
Dar sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scum-
pă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Si-
ne Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mântuirea sufletelor
noastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hrană
a sufletului nostru.
Deci luând Iisus pâinea şi binecuvântând, a zis:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; şi, luând pa-
harul, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sân-
gele Meu... care pentru mulţi se varsă spre iertarea pă-
catelor“ (Mt. 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieţii... Eu
sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer... Trupul
Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată
băutură... Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele

Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (In. 6, 48-56; I
Cor. 11, 22-29).
Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mân-
tuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus despre Cina
Domnului. Vom spune numai câteva pe scurt.
Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara când
Domnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste cli-
pe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură
cu Domnul, de împărtăşire neîncetată cu El şi cu daru-
rile Lui.
Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îi
va părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămâne
de-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, pute-
re şi har. Acesta este şi azi punctul cel dintâi din Cina
Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşi-
re sfântă cu Domnul vieţii.
Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătu-
ră cu El şi El cu noi. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi
cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi
voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). Această îm-
părtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţii
sufleteşti. De pe culmea aceasta a strigat Apostolul
Pavel: „Hristos este viaţa mea... nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
A doua oară: Cina Domnului li s-a dat apostolilor
în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina cea
Sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din
toţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o fa-
milie de fraţi şi surori care iau parte cu toţii la aceeaşi
Cină şi la aceeaşi Masă.
A treia oară: Cina Domnului ni s-a lăsat spre ierta-

rea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfântă prin
care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Dom-
nului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărite în ne-
cazuri... şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană
pentru sufletul nostru.
Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa au
înţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru
creştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată
şi nelipsită. Până în veacul al patrulea, creştinii cei
dintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, după
fiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăşi
la sfârşitul ei toţi credincioşii).
În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştinii
cei dintâi se împărtăşeau din Cina Domnului şi se îm-
brăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această îm-
părtăşire în Domnul le dădea har şi putere să trăiască
Evanghelia Mântuitorului. „Şi stăruiau în învăţătura
apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în ru-
găciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au cre-
zut erau una“ (F. Ap. 2, 42; 4, 32).
Dar în curgerea vremilor, râvna creştinilor pentru
Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi?
Azi îi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesc
cu Cina Domnului.
Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina
Domnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-a
silit să schimonosească înţelesul acestei Taine şi se si-
leşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scor-
nit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oa-
menii bolnavi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boala
şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am

fost chemat odată să împărtăşesc un bolnav. Dar bolna-
vul trăgea de moarte (nu se simţise „destul de bolnav“
să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură un
semn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura
muribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftiră
să-i torn pe gură Sf. Împărtăşanie, ca „să nu moară
necuminecat“...
– Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu se
dă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa omului şi cu
pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de
uşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-I deschidă el însuşi
uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în
bucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o face
omul – prin această taină – cu Iisus Mântuitorul şi cu
Dumnezeu. Dar această legătură trebuie să şi-o facă
omul până trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e prea
târziu, e prea târziu...
Şi iarăşi, pe alţii îi sfătuieşte Satana să se împărtă-
şească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam ca
preot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora re-
gulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paştilor şi
se cumineca. Dar după împărtăşire, trăgea să popo-
sească la un birt, scotea merinde din traistă, comanda
o ţuică, două, trei... Şi pe urmă... se îmbăta şi cânta
cântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din două
pahare: şi din paharul Domnului, şi din paharul dia-
volului. Se cumineca şi cu Duhul Domnului, şi cu du-
hul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răs-
picat: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul
dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la
masa dracilor“ (I Cor. 10, 21).
O astfel de împărtăşire nu foloseşte la nimic.

O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi
însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamă
pe toţi la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi îm-
părtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cu
noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi
plină lumea de fraţi şi surori în Domnul.
Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea
lumea e plină de „creştini“ ce se urăsc şi se duşmănesc
unii pe alţii.
Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă de
Cina Domnului?
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceasta

n-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu
„însetează după Tine ca un pământ fără de apă” (Ps.
62, 2-3) şi ca un flămând fără pâine. Sufletul meu flă-
mânzeşte după pâinea Ta cea „din cer“ şi după apa
Ta „cea vie“. Dă-mi, Doamne, şi mie această pâine şi
apă!
Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumea
aceasta n-are nici o coajă de pâine şi nici un picur de
apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni
numai cu pâinea cea cerească şi se poate adăpa numai
cu apa cea vie.
A murit de sete în mijlocul apelor
Într-un ziar citesc o ştire ciudată. O barcă de

pescari, apucată de valuri, a fost târâtă în largul mă-
rii. Pescarii s-au ţinut contra valurilor, au avut şi me-
rinde, dar pe urmă au murit de sete în mijlocul ape-
lor mării, pentru că apele acestea sărate nu stâmpără
setea.
Aşa e şi cu sufletul nostru. Putem avea toate bu-
nurile, toate averile şi plăcerile acestei lumi; ele nu
stâmpără setea sufletului şi nu dau fericirea sufle-
tului. Înconjurat de bunuri lumeşti, sufletul moare
de foame şi sete dacă nu i se dă pâinea şi apa lui cea
adevărată.
„Fericiþi veþi fi“... când?

„Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte; şi aşe-
zându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şi
gura, îi învăţa, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că
a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor
moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi înse-
tează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcă-
torii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este îm-
părăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă
vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voas-
tră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este în ceruri“ (Mt. 5, 1-12).
Evanghelia de mai sus e cunoscută în Noul Testa-

ment sub numirea „Predica de pe munte”, pentru că
Mântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Mulţime de
popor asculta această predică. Din această predică sunt
luate fericirile care se cântă în strană în fiecare dumini-
că şi sărbătoare.
Minunată este această evanghelie şi minunate sunt
învăţăturile din cele nouă fericiri! Ele înşiră pe cei ce
vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă.

Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri
nu vorbeşte despre bogăţie lumească, nici despre bani,
averi şi plăceri.
Fiecare din cele nouă fericiri e legată nu cu lumea,

ci cu cerul de sus. Fiecare pleacă din inima omului şi se
sfârşeşte cu cerul de sus. Fiecare leagă cerul cu pă-
mântul şi pe om cu Dumnezeu. Fericirea pe care a fă-

găduit-o Mântuitorul este înlăuntrul omului şi pleacă
dinlăuntru în afară. Mântuitorul face fericiţi pe cei
blânzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă. Ba încă
pune între cei fericiţi şi pe cei ce sufăr ocări şi prigoane.
Fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea su-
fletească. Însă spre deosebire de această fericire ade-
vărată, oamenii caută o fericire lumească, caută o feri-
cire ce pleacă din afară înlăuntru. Se trudesc oamenii
să se facă mai întâi bogaţi, să se umple mai întâi de
bani, de plăceri şi de mărire omenească, pentru ca apoi
să fie fericiţi.
Fericirea după care umblă cei mai mulţi oameni,
fericirea după care se doresc şi pe care şi-o poftesc oa-
menii ca: spor la averi, la vite, la belşug şi sănătate, îşi
are şi ea rostul ei şi locul ei. Dar în lumina Evangheliei,
această fericire n-ajunge nimic, nu valorează nimic. Ea
are preţ numai dacă este pusă în slujba mântuirii su-
fleteşti.
Oamenii îşi doresc o fericire lumească ce n-are ni-
mic cu mântuirea sufletului, ba uneori poate fi chiar
primejdioasă mântuirii sufletului. Daţi unui tânăr sărac,
dar cinstit, bani mulţi şi veţi vedea cu ochii cum se stri-
că. Banii, în loc să-l facă fericit, îl strică. Eu am cunos-
cut o femeie săracă, dar foarte credincioasă. Petrecea o
viaţă de rugăciune şi Domnul îi ajuta să petreacă. Dar
îndată ce a moştenit o avere mai mare, s-a lăsat de ru-
găciune; a aruncat Psaltirea, a făcut o căsnicie nelegiu-
ită şi s-a pus pe păcate. I-a fost oare spre mântuire
„fericirea“ cu averea? Ba!
La ce ne foloseşte chiar şi belşugul de sănătate da-
că nu-l punem în slujba mântuirii sufleteşti? Ce folos de
„fericirea“ unui om sănătos dacă prisosul lui de sănă-

tate îl foloseşte pentru beţii şi desfrânări?
Lumea nu poate da o fericire adevărată. Averile şi
banii nu-i pot face pe oameni fericiţi. Ăsta e lucru do-
vedit. Traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în pa-
latele bogaţilor. Este pus un mare adevăr în istorioara
cu împăratul ce căuta cămaşa fericitului şi pe urmă s-a
aflat că fericitul nici cămaşă pe el nu avea. Nici ave-
rile, nici desfătările lumeşti nu pot da fericirea cea
adevărată. Oare de ce? Pentru că ele nu dau sufletului
nimic. Sufletul se doreşte spre Domnul, sufletul înse-
toşează după Dumnezeu, sufletul îşi are lipsurile sale,
şi dacă nu e ascultat, el se mâhneşte, el se tulbură şi îl
tulbură şi pe om.
Zilele trecute am citit în gazetele din străinătate
despre fiorosul sfârşit al unui milionar din America.
După ce a gustat din toate plăcerile americane, a plecat
cu un vapor al său să cutreiere mările şi ţările. O neli-
nişte îl mâna să caute noi plăceri. A umblat mult, a
gustat mult. Pe urmă s-a tras cu vaporul spre nord, să
vadă şi mările îngheţate. Şi aici ce s-a întâmplat? S-a
suit pe un munte de gheaţă şi şi-a dat drumul în adâncul
mării. Şi-a făcut moartea, pentru că a căutat mulţumirea
şi fericirea în toată lumea, dar n-a aflat-o.
Fericirea adevărată o poate da numai Domnul. Fe-
ricirea cea adevărată se poate afla numai în Domnul,
într-o viaţă trăită cu El şi Evanghelia Lui.
Kant, unul din cei mai mari filozofi ai lumii, a zis:
„Căutaţi liniştea şi fericirea vieţii în Evanghelie“. Ade-
vărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.
Iisus Mântuitorul a adus în lume fericirea cea ade-
vărată. El ia sarcina păcatelor de pe sufletul nostru.
Primind pe Domnul, sufletul nostru scapă de sarcina

păcatelor şi aceasta este fericirea cea adevărată. „Feri-
ciţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit
păcatele“ (Ps. 31, 1).
Zis-a Iisus: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi ure-
chile voastre că aud“ (Mt. 13, 16). Fericiţi sunt cei care
au ochi sufleteşti şi urechi sufleteşti pentru chemările şi
tainele mântuirii sufleteşti. Nu cei săraci sunt nefericiţi,
nici cei bolnavi, nici cei batjocoriţi, nici cei neînvăţaţi,
ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce „ochi au şi nu văd,
urechi au şi nu aud“... sunt cei orbi şi surzi faţă de lu-
crul mântuirii sufleteşti, sunt cei ce nu văd starea gro-
zavă şi nenorocită în care trăiesc.
Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică. Ea
se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case
nu este azi fericire, şi mâine plângere... Domnul dă o
fericire pe care n-o poate lua nici suferinţa, nici boala,
nici prigoana.
Mai zilele trecute, am cercetat pe un credincios
greu bolnav de ani de zile. L-am aflat într-o stare de
plâns pentru un necredincios. Dar el zâmbea plin de
bucurie sufletească. Atunci mi-am zis: iată, bolnavul
acesta este mai fericit decât gloata cea mare care zburdă
cu sănătate prin cele crâşme şi păcate.
O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul
celor care trăiesc o viaţă după Evanghelia Lui! Însă
lumea cea mare nu înţelege această fericire. Oamenii
de azi caută fericirea în afară de inima lor şi în afară
de Mântuitorul. De aceea fericirile ce se cântă în
strană nu le vedem în lume şi nu le vedem în viaţa
oamenilor.
Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla fericirea cea

adevărată. Veţi afla fericirea pe care lumea n-o poate
nici da şi nici n-o poate lua de la voi.
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Căutat-am şi eu

fericirea în lume, dar n-am aflat decât durere, întrista-
re şi tulburare. Acum mă întorc spre Tine, Preadulcele
meu Mântuitor. Primeşte-mă şi pe mine în fericirile
Tale. Primeşte-mă în odihna, în pacea, bucuria şi feri-
cirea pe care o dă Evanghelia Ta.
Duhule Sfinte, Cel ce ai fost făgăduit nouă ca Mân-
gâietor şi Învăţător! Învaţă-mă neîncetat să nu caut fe-
ricirea în lume, ci să o caut în inima cea curată, să o
caut în Domnul, într-o viaţă trăită cu El.
Învaţă-mă neîncetat să caut fericirea în suferinţe şi
în prigoane pentru Hristos şi sufletul meu. Învaţă-mă,
Duhule Sfinte, să „am plăcere şi fericire în defăimări,
în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos“ (II
Cor. 12, 10).
Învaţă-mă, Duhule Sfinte, să mă simt fericit când
sunt „nefericit“. Când în ochii lumii voi fi nefericit,
când toată lumea va zice: „Ah, nefericitul de el!“ – eu
atunci să sorb fericirea cea dulce şi scumpă pe care Tu
singur, Doamne, o poţi da sufletului meu.
„Poruncã nouã dau vouã: sã vã iubiþi

unii pe alþii”...
Când se apropia ceasul cel mare al răscumpărării

noastre prin Jertfa Crucii, Domnul Iisus i-a strâns pe
învăţăceii Săi la Cina cea de Taină.
În foişorul Cinei celei de taină a rostit Mântuito-
rul testamentul tuturor creştinilor din toate vremile:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii.
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi
unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de al-
ţii“ (In. 13, 34-35).
Iisus Mântuitorul a adus în lume o învăţătură no-
uă: iubirea aproapelui. Evanghelia Mântuitorului este
– mai presus de toate – evanghelia iubirii aproapelui.
Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubirii

aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de reli-
gie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar şi
a vrăjmaşilor.
Domnul Iisus a lăsat în lume evanghelia iubirii de
oameni şi până va dăinui această lume, nu se va ivi o
evanghelie mai minunată decât aceasta.
Miezul creştinismului acesta este: iubirea de Dum-
nezeu şi de oameni. În porunca iubirii de Dumnezeu şi
de oameni, zicea Iisus că „se cuprinde toată Legea şi
proorocii“ (Mt. 22, 40).
În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghe-
lia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe
pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată,
vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli
mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi,
făpturile Lui.
Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi
Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru
Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragos-
tea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă
El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de
ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dum-
nezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să
ne iubim unii pe alţii“ (I In. 4, 10-11). „Cel ce nu iu-
beşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumne-
zeu este iubire“ (I In. 4, 8).
Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o
neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu în-
săşi Jertfa Sa cea Sfântă.
Cu această evanghelie a iubirii au cuprins apostolii
toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul

vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi
creştini.
Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că
„stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni... Şi era una sufletul şi
inima celor ce au crezut“ (F. Ap. 2, 42; 4, 32). Însă, du-
rere, din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea
creştină s-a tot răcit şi a slăbit.
În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea
creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi
neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a
stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni?
Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice:
„Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 8). Creştinii de azi nu-L
cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuito-
rul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.
Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu şi Jertfa Fiului
Său este izvorul iubirii; şi când ai aflat cu adevărat
acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creş-
tină. „Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe
fratele său, mincinos este“ (In. 4, 20). Cei mai mulţi din
creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.
Trăim un creştinism de forme goale, fără rădă-
cini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, de
aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire
creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea nu-
mai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui
Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la
picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi înge-
nuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dra-
goste sfântă care toate le sufere, toate le crede, toate

le rabdă (I Cor. 13).
Dragostea creştină este o floare curată ce răsare
numai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu Sângele
Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cine
n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui ei
nu poate avea o dragoste creştină adevărată.
Ca pe o „poruncă nouă“ a lăsat Iisus în lume dra-
gostea creştină, ca pe un lucru la care trebuia – şi la ca-
re trebuie – o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă
dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea şi
vor trăi oamenii o astfel de viaţă se va vedea între ei
dragostea creştină.
Apostolul Pavel zice într-un loc despre noi că
suntem – că trebuie să fim – „casa Duhului Sfânt“ (I
Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: cre-
dinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschide
spre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iar
dragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spre
iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să
fie totdeauna deschise: prin una să primim, prin cea-
laltă să dăm.
Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea
unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge
în noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltă
gură trebuie să se scurgă acest dar spre aproapele nos-
tru, spre iubirea şi mântuirea lui. În acest înţeles zicea
Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui
vor curge râuri de apă vie“ (In. 7, 38).
Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna des-
chise şi totdeauna în plină curgere, adică pe o parte să
tragem mereu dar şi putere cerească, iar pe alta să slo-
bozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea

aproapelui. În acest înţeles zice sfântul Apostol Pavel:
„Credinţa lucrează prin dragoste“ (Gal. 5, 6).
O credinţă din care nu curge dragoste este un canal
astupat şi stricat. O credinţă fără dragoste faţă de
aproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de
sus, dar n-o sloboade afară în formă de izvor, ci o ţine
încuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragoste
este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva şi
credinţa ta este de felul acesta? Nu cumva şi canalul
vieţii tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui
să curgă dragoste?
Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
faţă de alţii“ (In. 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere
a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul din zilele
noastre.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ
numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde
inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât
aş vrea acum să fie aprins“ – zicea Iisus (Lc. 12, 49).
Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuie
să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să-i aprin-
dem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic
nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dra-
gostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând
pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât
cu dragostea evanghelică.
Despre David proorocul, spune Biblia că liniştea
cu cântecele sale furia lui Saul.
Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi
azi – mai mult ca orice – sufletele tulburate de valurile urii.
Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot

mai răspicat acest cântec dulce.
Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe
tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul
cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!
Rugăciune
Duhule Sfinte, aprinde-mă neîncetat şi pe mine cu

focul cel ceresc al dragostei creştine! Aprinde-mă şi
mă ajută să-i pot şi eu aprinde pe alţii cu acest foc ce-
resc. Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că Dom-
nul Iisus a venit să arunce foc pe pământ şi cât de mult
doreşte să fie aprins! (Lc. 12, 49). Ajută-mă să fiu şi eu
un purtător de astfel de foc ceresc.
Cele douã surori: Maria ºi Marta

Care este partea Martei şi care este partea Ma-
riei din viaţa ta?
„Şi pe când mergeau ei, Iisus a intrat într-un sat,

iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezân-
du-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a
zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat
singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.» Şi răs-
punzând, Domnul i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti
şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci
Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de
la ea»“ (Lc. 10, 38-42).
Cele două surori, Marta şi Maria, stau înaintea

noastră cu o adâncă învăţătură sufletească. Marta şi
Maria închipuie cele două părţi din viaţa noastră: grija
de cele sufleteşti şi grija de cele trecătoare. În viaţa
noastră, fiecare din noi avem o parte a Mariei şi o parte
a Martei. Grija de cele sufleteşti este partea Mariei, iar
grija de cele trecătoare este partea Martei. Aceste două
„surori“ trebuie să trăiască în bună înţelegere. Evan-
ghelia nu mustră munca şi alergarea după cele trecătoa-
re şi de lipsă traiului vieţii. Iisus n-a mustrat-o pe Marta

pentru că alerga în lucrul ei, ci a mustrat-o pentru că o
chema pe Maria să se ridice de la picioarele Lui. Mân-
tuitorul zicea: Mar-
to, Marto, spre mul-
te te sileşti... adică
bine faci că eşti
harnică, dar îţi mai
trebuie ceva; îţi tre-
buie şi ţie partea
cea bună pe care şi-
a ales-o Maria, alt-
cum n-ajunge nimic
toată hărnicia şi
alergarea ta...
Aşa e şi cu
noi. Trăind în lu-
me, trebuie să ne
îngrijim şi de cele
trecătoare ale tra-
iului. Ele ni s-au
dat o dată cu tes-
tamentul lăsat lui Adam: „în sudoarea feţei tale îţi vei
câştiga pâinea“. Dar păcatul se iveşte atunci când grijile
cele trecătoare le înghit pe cele sufleteşti; când Marta
biruie pe Maria. E bună partea Martei din viaţa noastră:
hărnicia, munca, truda, strângerea de averi, dar e rău
când Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele Dom-
nului. E rău când grijile cele lumeşti le înghit pe cele
sufleteşti, când Marta biruie pe Maria.
Între cele două surori, Marta şi Maria, a fost o mică
neînţelegere şi Mântuitorul a făcut pace între ele, ară-
tând că Marta trebuie să se aplece spre partea cea bună

a Mariei, să fie supusă ei. În acest fel trebuie împăcate
şi în viaţa noastră partea Mariei şi partea Martei, grijile
cele sufleteşti cu cele trecătoare.
O cumpănă dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între
grijile cele sufleteşti şi cele trecătoare.
O înţelegere dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între
cele două „surori“ din viaţa noastră: între Marta, cu gri-
jile vieţii trecătoare, şi Maria, cu grijile vieţii cele veş-
nice. Cumpăna celor sufleteşti trebuie să tragă totdeau-
na şi să ne atragă spre grija de suflet. „Marta“ trebuie să
asculte totdeauna de „Maria“.
Însă, vai, în viaţa celor mai mulţi oameni această
cumpănă este stricată.
În viaţa celor mai mulţi oameni cele două surori se
ceartă întreolaltă. Marta nu lasă pe Maria să stea la pi-
cioarele lui Iisus; grijile cele lumeşti şi trecătoare le în-
ghit pe cele sufleteşti, Marta biruie pe Maria.
O, ce lucru dureros se vede între creştinii de azi!
Partea Mariei, partea Domnului, partea sufletului e par-
tea cea mai slabă, aşa după cum Cain a ales din hamba-
rul său bucatele cele mai slabe pentru partea Domnului.
De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că foar-
te mulţi credincioşi se scăpau de banii „cei răi“ cumpă-
rând pe ei lumânări sau aruncându-i în discul bisericii.
Aşa e şi cu partea Domnului din viaţa celor mai mulţi
oameni. Partea Mariei din viaţa celor mai mulţi oameni
sunt cele câteva cruci ce le fac în grabă mare seara şi
dimineaţa. Cei mai mulţi cred că se pot plăti de această
parte aruncând pentru partea Domnului câte un „Tatăl
nostru“ sau o rugăciune făcută cu grabă. Împărăţia lui
Dumnezeu se poate cumpăra numai cu o viaţă pusă şi
trăită în slujba Domnului.
Eu am cunoscut o femeie care era biruită de „Mar-

ta“ chiar şi când mergea la biserică. Lucra şi alerga for-
fota duminica dimineaţa până la ora zece şi apoi „se re-
pezea puţin“ şi la slujbă; se ruga în grabă să-i dea
Dumnezeu ajutor la economie, sănătate la vite, belşug
în bucate şi, pe la „Fie Numele Domnului…“, o ştergea
repede afară, ca nu cumva predica s-o prindă în biserică
şi să întârzie de la alte „lucruri“ mai grabnice decât cu-
vântul lui Dumnezeu.
O, în ce mare greşeală trăiesc cei mai mulţi oa-
meni! Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi biruită
de partea Mariei, de „partea cea bună, care nu se va lua
de la noi“ când vom muri dar e copleşită de partea
Martei, care se va lua de la noi când vom muri.
Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, am văzut în
satul Betania şi locul unde a fost casa celor două surori,
Maria şi Marta. Pe locul acela azi e o ruină de piatră şi
bolovani. M-am aşezat pe o piatră mare şi am strigat:
„Marto, Marto, unde sunt alergările tale, unde sunt bli-
dele tale şi cheile tale? Iată, de toate s-a ales praf şi
pulbere. Dar partea cea bună a Mariei a rămas: partea ta
s-a prefăcut în pietre şi bolovani, dar partea Mariei nu
se va lua de la dânsa“.
De pe această piatră vă întreb şi pe voi, iubiţilor
cititori, care este partea Martei şi care este partea Mari-
ei din viaţa voastră? De pe piatra aceasta eu vă strig:
luaţi aminte să nu vă copleşească, să nu vă biruie partea
Martei, grijile şi alergările lumeşti, căci de acestea praf
şi cenuşă se va alege când veţi muri. Numai „partea cea
bună a Mariei“ rămâne cu noi şi după moarte.
O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască tot
pentru Marta şi să uite de partea Mariei.
Într-o gazetă am citit o ştire despre cum s-a aprins

casa unei femei. Femeia a scos în grabă mare tot ce
avea prin casă. Dar lăcomind să scoată mai întâi banii,
hainele şi alte lucruri de preţ, şi-a uitat copilul în foc.
Aşa fac şi cei mai mulţi oameni: tot aleargă, hur-
ducă, strâng la chei, lărgesc hambare şi moşii, dar îşi
uită sufletul în pieire aşa cum şi-a uitat femeia copilul
în foc.
Maria stătea la picioarele Domnului. Stătea cu su-
fletul însetat după „cuvintele vieţii de veci“ şi sorbea ca
pe o „apă vie“ aceste cuvinte.
O, ce dar mare este să trăieşti o viaţă îngenun-
cheată la picioarele Domnului! O, cum nu cunoaşte lu-
mea această viaţă! O, cum nu ştie dulceaţa, pacea, bu-
curia şi puterea ce se pogoară de sus din cer peste cel ce
trăieşte o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului!
Lumea nu-L cunoaşte pe Mântuitorul, de aceea nu
cunoaşte această viaţă. Când L-ai aflat cu adevărat pe
Domnul, când ai aflat dulceaţa şi puterea unei vieţi
aplecate la picioarele Lui, atunci nimeni şi nimic nu te
poate ridica de lângă El. Nici o „Martă“ din lume nu te
poate depărta de lângă El.
Când ai aflat această viaţă, atunci nu mai umbli
să-ţi faci „datoria“ faţă de cele sufleteşti şi să scapi de
ele cu fel de fel de nimicuri, ci atunci viaţa ta întreagă
este o viaţă predată Domnului şi trăită cu El; viaţa ta
întreagă curge spre El.
O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvântează
această viaţă şi cu ajutorarea şi purtarea de grijă a tra-
iului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheată
la picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine“ şi
de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un
copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile şi greută-

ţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor şi binecuvântare.
Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi ca
Marta din evanghelie, pentru că lipseşte „partea cea
bună“ a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul de
mulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare în
traiul lor şi în lucrul lor, pentru că nu „caută mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu“ (Mt. 6, 33), pentru că în via-
ţa lor porunceşte Marta.
Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în via-
ţa ta cele două „surori“, Marta şi Maria?
Întrebarea unui copil
Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-o

boală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şi
facă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia sa
şi pe copiii săi şi începu a le spune:
– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vo-
uă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toată
averea mea.
– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său mai
mic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolo
unde te duci ai tu altă casă?...
Întrebarea copilaşului străpunse inima tatălui
muribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şi
osânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, prea
târziu...
Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o
lume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.
O altã Marie la picioarele Domnului

– pe aceasta o mustră fariseii şi cărturarii –
„Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu

el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată,
era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la
masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi
stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a înce-
put să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului

ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu
mir. Şi văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine:
«Acesta, de ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia
care se atinge de El, că este păcătoasă». Şi răspun-
zând, Iisus a zis către el: «Simone, am să-ţi spun ceva».
«Învăţătorule, spune», zise el. «Un cămătar avea doi
datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar
celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plăteas-
că, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi
mai mult?» Simon, răspunzând, a zis: «Socotesc că
acela căruia i-a iertat mai mult». Iar El i-a zis: «Drept
ai judecat». Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis lui
Simon: «Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi
apă pe picioare nu mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a
udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu
Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi
sărute picioarele. Cu undelemn capul Meu nu l-ai uns;
ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic:
iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar
cui se iartă puţin, puţin iubeşte». Şi a zis ei: «Iertate îţi
sunt păcatele».
Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să
zică în sine: «Cine este Acesta Care iartă şi păcatele?»
Iar către femeie a zis: «Credinţa ta te-a mântuit;
mergi în pace»“ (Lc. 7, 36-50).
O femeie păcătoasă îngenuncheată la picioarele

Domnului ne arată această evanghelie. Cercetătorii
Evangheliei spun că această femeie a fost Maria Mag-
dalena. Şi era această Marie o femeie vestită în des-
frânări şi păcate. Ce a adus-o pe această Marie păcă-
toasă la picioarele Domnului? Poate undeva în oraş era

tocmai petrecere şi joc de unde Maria nu lipsea nicioda-
tă; ce i-a venit ei acum să lase jocul şi petrecerea şi să
alerge la Iisus?
Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o
simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea cu
toate jocurile şi plăcerile ei n-o putea uşura.
Cercetătorii Evangheliilor spun că această femeie
desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spu-
ne o altă evanghelie că a scos Iisus din ea şapte duhuri
necurate (Lc. 8, 2). Această greutate sufletească a duhu-
rilor necurate, a patimilor şi a păcatelor o aduseseră pe
Maria la picioarele Domnului.
Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii
ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă
de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnu-
lui, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tă-
măduire prin credinţă.
Aceasta este calea mântuirii şi pentru noi. Cea
dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufleteas-
că în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci acela ca-
re nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avuse-
se şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori – nu-i aşa? –
iubite cititorule, de acest lucru; dar eu te întreb: îţi dai
tu seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste du-
huri rele care sunt cele şapte păcate de moarte? (trufia,
desfrânarea, mânia, lăcomia, pizma, zgârcenia, lenea).
Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu
L-a aflat pe Mântuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi tu stai
liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară
grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ţi-ar

da cineva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici
atunci nu poate să-ţi ia nimeni nici măcar pentru o clipă
sarcina şi greutatea păcatului de pe sufletul tău.
Este însă cineva care îţi ia de pe suflet greutatea
păcatelor fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acela
este Iisus Mântuitorul. Un singur lucru se cere de la ti-
ne, să te apropii de acest Mântuitor şi să te atingi de El
cu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea că
El a murit pentru tine şi păcatele tale.
Apropie-te, dragă suflete, apropie-te de Domnul în
orice stare de ticăloşie te-ai afla. Îngenunchează plân-
gând la picioarele Lui, stropeşte-ţi păcatele cu lacrimile
tale şi cu Sângele Lui şi îndată vei lua tămăduire şi
mântuire.
O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei după
ce s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioarele Domnului!
Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: Da’ ce-i cu pă-
cătoasa asta de femeie că nu mai umblă nopţile, nu mai
merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii... trebuie
că a păţit ceva, nenorocita...
Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa
cum se miră şi azi când începi să trăieşti o viaţă cu
Domnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a pe-
trecut o mare schimbare. Maria cea veche a murit şi în
locul ei trăia alta, adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul.
Aceasta e şi azi dovada cea bună că cineva s-a
apropiat cu adevărat de Mântuitorul şi „s-a atins“ de El:
să-ţi schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. O
credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea păcătoasă n-ajunge
nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură,
dar nu-şi schimbă purtările.
După iertarea ei, Maria s-a făcut o femeie nouă şi a

început o viaţă nouă. În tot restul vieţii sale s-a ţinut pe
urmele Domnului. L-a însoţit pe Domnul în drum spre
Golgota, L-a plâns când murea pe cruce, a plâns când
nu L-a aflat în mormânt. Iertarea păcatelor a făcut o
schimbare din temelii în viaţa Mariei.
Dintr-o femeie păcătoasă, s-a făcut o vestitoare a
Domnului. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi iertarea
Mântuitorului. Din nişte prăpădiţi şi păcătoşi, să ne fa-
cem nişte „nebuni pentru Hristos“ (I Cor. 4, 10).
Nu e destul să luăm iertarea păcatelor, ci trebuie să
începem o viaţă nouă, stârpind păcatul din rădăcină. Să
luăm învăţătură din istorioara de mai jos.
O fetiţă credincioasă curăţa în fiecare zi casa de
păianjeni. Într-o dimineaţă, după ce mătură casa, ea se
rugă astfel: „Doamne Dumnezeul meu, curăţă şi sufle-
ţelul meu de păcate aşa cum curăţ eu casa asta de pă-
ianjeni“.
„Bine te-ai rugat, fetiţo – îi răspunse un glas ceresc –
dar eu te întreb ce folos ai tu că mături în fiecare zi casa de
păianjeni şi ei iarăşi se fac? Mai bine te apucă şi omoară
păianjenii şi atunci nu se va mai face păienjeniş”...
Aşa e şi cu noi. Ce folos că Domnul ne iartă mereu
păcatele, ne curăţă mereu de ele, iar noi ne încărcăm
din nou cu ele?
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de unii
care veneau la spovedanie regulat, an de an, tot cu ace-
leaşi păcate.
Domnul Iisus n-a venit numai să ierte păcatele, ci
El a venit să nimicească păcatul din rădăcină, a venit să
nimicească izvorul păcatului, să nimicească boala care
face păcatul.
Domnul Iisus ne dă putere să omorâm „păianjenul“

care face păienjenişul păcatelor, să nimicim firea noas-
tră cea veche, omul nostru cel vechi... El ne dă putere
nu numai să stricăm pânza ispitelor, ci ca să alungăm şi
păianjenul, pe ispititorul diavol.
Domnul ne dă ajutor să biruim, să omorâm în noi
pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, ca să trăim în
omul cel nou, în omul cel duhovnicesc şi, scăpând la li-
bertate sufletească deplină, să putem începe o viaţă nouă.
Pe Maria aceasta o mustra Simon şi fariseii, şop-
tind că-i prea păcătoasă să se apropie de Domnul. Aşa
păţesc şi azi cei ce se apropie de Domnul şi îngenun-
chează la picioarele Lui. Un ostaş din Oastea Domnului
îmi scrie că oamenii l-au băgat cu puterea la birt şi l-au
pus să bea şi să înjure, spre a dovedi prin asta că nu „s-
a pocăit“ şi ţine la „tradiţie“...
O viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului a
fost, este şi va fi totdeauna mustrată şi batjocorită de
oamenii cei lumeşti, cum arătăm în capitolul următor.
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Ca femeia cea pă-

cătoasă ce-Ţi spăla picioarele cu lacrimi, vin şi eu şi
cad cu lacrimi fierbinţi la picioarele Tale. Mă aduce în
faţa Ta greutatea păcatelor mele şi suspinul sufletului
meu care doreşte după libertate şi viaţă.
Maria Ţi-a adus şi mir cu bun miros. Eu n-am
ce-Ţi aduce, Doamne, decât lacrimile şi păcatele mele.
Mirul cel sufletesc l-am pierdut, l-am prădat cu desfă-
tările lumii.
Ca o candelă goală de untdelemn şi ca o floare ce

şi-a pierdut frumuseţea şi mirosul, aşa stau înaintea
Ta. Stau înaintea Ta cu toate lacrimile mele şi cu toate
suspinele inimii mele. Redă-mi Tu, Preabunule Doam-
ne, sănătatea şi frumuseţea mea cea sufletească. Ridică
povara păcatului de pe sufletul meu, ca să pot învia la
o viaţă nouă şi să pot începe o viaţă nouă.
Încã o Marie la picioarele Domnului

– pe aceasta o mustra Iuda –
Iisus era în Betania, unde era Lazăr cel înviat din

morţi. Şi I S-a făcut Lui cină acolo.
„Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat,
de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu
părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul miru-
lui. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, ca-

re avea să-L vândă, a zis: «Pentru ce nu s-a vândut mi-
rul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săraci-
lor?» Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de
săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce
se punea în ea“ (In. 12, 3-8).
Iuda este pus aici în faţa noastră ca o pildă de be-

teşug sufletesc. Iuda era bolnav de lăcomia iubirii de
argint.
Mântuitorul şi cei doisprezece apostoli trăiau în
comun. Iuda era însărcinat cu cumpărăturile de lipsă. El
era casierul şi financiarul acestei societăţi. Dar Iuda n-a
băgat de seamă. Slujba aceasta i-a slăbit râvna apos-
toliei. A strecurat în el încetul cu încetul ispita şi otrava
lăcomiei de bani. Şi pe urmă, otrava l-a biruit.
O, cum n-am eu cuvinte destule către toţi câţi aveţi
de lucru, fie cu bani publici, fie cu negustorii şi cu alte
afaceri şi griji, căci o mare ispită vă pândeşte... Vă pân-
deşte beteşugul iubirii de argint. Şi ce nu face acest be-
teşug? Îl pune pe om să fure, să facă fraude, să tragă pe
oameni, să înşele, să mintă şi alte multe păcate, precum
foarte bine zice Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor
relelor este iubirea de argint“ (I Tim. 6, 10).
Ispita iubirii de argint şi a „afacerilor“ îi face pe
oameni să n-aibă nici vreme, nici plăcere pentru cele
sufleteşti.
Beteşugul iubirii de argint îl făcuse şi pe Iuda fur şi
tâlhar. Îl făcuse şi mincinos, şi viclean. La masa din
Betania, i se făcuse lui Iuda „milă“ de săraci, numai că
mila lui nu ieşea din adâncul inimii, ci din adâncul
pungii. Îi părea rău că n-a intrat în „casa“ lui preţul mi-
rului. Sunt şi azi destui care predică despre „mila“ şi

ajutorarea săracilor (şi cer bani), dar nu de mila săraci-
lor le arde, ci de punga lor.
Multe ar fi de spus despre Iuda şi despre boala iu-
birii de argint. Voi spunea acum numai atât: că banul
este bun ca slugă, dar rău ca stăpân. Banul este bun
numai până-i slugă, până face ce-i porunceşti, dar în-
dată ce-ţi porunceşte el, se preface în Mamona.
Ah, ce ispită mare este banul şi iubirea de argint!
Eu nu vorbesc aici despre cei săraci, despre cei care cu
trudă îşi agonisesc pâinea de toate zilele. Uitaţi-vă la
cel bogat. Are asigurat traiul vieţii, dar e robul banului.
O văduvă săracă din judeţul Arad îmi scrie că vin-
de în fiecare săptămână câteva ouă să-şi poată cumpăra
«Lumina Satelor», câte un exemplar. Vecinul ei e pu-
tred de bogat, dar cere de la ea gazeta cu împrumut, să
se uite în ea. El n-ar da trei lei pe săptămână, mai bine
să-l strângi de gât.
Când vrea omul să-şi cumpere o Biblie, o carte sau
o gazetă bună, îndată sare Satana cu şoapta că îi trebuie
banii aceştia pentru alte lipsuri; dar când pleacă la birt,
Satana are de grijă să deschidă larg toate încăperile
pungii sale.
Şi acum să-l lăsăm pe Iuda şi să ne întoarcem iar la
Maria. Câtă deosebire între aceşti doi oameni! Iuda stă
după masă întunecat şi tulburat că s-a „risipit mirul“;
pierduse o „afacere“. Maria stă liniştită la picioarele
Domnului. Iuda preţuia banul, Maria, pe Domnul. La
picioarele Domnului, Maria simţea un dar, o binecu-
vântare. Iuda nu înţelegea această binecuvântare. Iuda
mustra acest dar, pentru că sufletul lui era orbit cu pa-
tima iubirii de argint.
Trei Marii au îngenuncheat la picioarele

Domnului ºi toate trei ºi-au auzit
vorbe de mustrare
În paginile de dinainte, am arătat trei evanghelii cu
trei Marii îngenuncheate la picioarele Domnului. Şi, lu-
cru ciudat: toate trei şi-au auzit cuvinte de mustrare,
pentru că s-au apropiat de Domnul.
Pe Maria din Betania o mustra sora ei, Marta, că
nu-i ajută la gătitul mâncărilor.
Pe Maria Magdalena o mustra Simon fariseul şi
ceilalţi cărturari şi farisei, spunând că-i prea păcătoasă.
Şi iarăşi, pe Maria din Betania o mustra Iuda că
„risipeşte“ mirul.
Aşa păţesc şi azi cei ce trăiesc cu adevărat o viaţă
îngenuncheată la picioarele Domnului.
Oamenii cei lumeşti, oamenii cei orbiţi de patimi şi
ispite nu înţeleg binecuvântarea şi pacea unui suflet în-
genuncheat la picioarele Domnului. Pentru oamenii cei
lumeşti este o nebunie viaţa trăită după Evanghelie. Ei
râd de această viaţă, o batjocoresc şi o prigonesc. O vi-
aţă îngenuncheată la picioarele Domnului, la picioarele
Crucii, a fost, este şi va fi totdeauna batjocorită, mus-
trată şi hulită de oamenii cei lumeşti.
Într-un sat din judeţul Sibiu, cunosc trei femei care

citesc cu râvnă mare Psaltirea, «Lumina Satelor» şi alte
cărţi religioase. De când au intrat în Oastea Domnului,
s-au retras cu totul în rugăciune, într-o viaţă ferită de
duhul şi modele acestei lumi. Se strâng toate la un loc,
se roagă, citesc şi îşi petrec în cele duhovniceşti. Merg
regulat şi la biserică. Au însă mare necaz cu lumea şi cu
oamenii cei lumeşti. Lumea strigă după ele cu batjocuri
şi hule. Strigă că „s-au pocăit“ şi stau oamenii să arunce
cu pietre în casa lor.
O femeie dintr-o comună a judeţului Fălticeni îmi
scrie: „De când m-am înscris în Oastea Domnului s-au
înmulţit şi ispitele asupra mea. Bărbatul meu stă să-mi
arunce cărţile în foc şi zice că sunt bună de dus în pus-
tie, iar cei din Oastea Domnului ar trebui scoşi din sat
şi duşi în pădure...“
Iisus Mântuitorul a spus răspicat că toţi cei ce vor
crede în El şi vor trăi o viaţă cu El vor avea de suferit
multe prigoane. „Dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă
vor urî... şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu“
(Lc. 21, 17; Mt. 10, 22).
Acesta e lucrul diavolului. Până când trăieşte omul
o viaţă creştinească searbădă..., până când se mişcă în-
coace şi încolo, suflat de vântul tuturor ispitelor, Satana
nu se ocupă mai îndeaproape cu el. Dar îndată ce un su-
flet se apleacă şi îngenunchează la picioarele Domnu-
lui, Satana aleargă îngrozit în toate părţile şi mişcă
toate meşteşugurile lui, să-l poată ridica şi depărta de
lângă izvorul mântuirii. Satana se vede în primejdia de
a-şi pierde un client, de aceea îi mişcă pe oamenii cei
lumeşti contra lui.
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că

m-ai atras şi pe mine la picioarele Tale. Îţi mulţumesc
că m-ai scos din lume şi m-ai îngenuncheat la picioa-
rele Crucii Tale. Îţi mulţumesc că m-ai adus în acest
loc unde mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să mă văd
pe mine însumi şi rosturile vieţii mele în lumina cea
adevărată. În acest loc am aflat că Tu, Scumpul meu
Mântuitor, ai murit pentru mine, pentru păcatele mele,
pentru iertarea mea şi mântuirea mea. În acest loc am
aflat că eu nu sunt în stare să mă iubesc pe mine însumi
atât de mult cât mă iubeşti Tu.
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Nicăieri în lume
n-am aflat un loc mai scump, mai dulce, mai plin de li-
nişte şi de bucurie sufletească decât a sta la picioarele
Tale. Ajută-mă, Iisuse bunule, să stau neîncetat înge-
nuncheat la picioarele Crucii Tale, ca să picure peste
mine neîncetat Sângele iertării şi împăcării mele cu
Dumnezeu.
Duhule Sfinte, de putere dătătorule! Lumea cu is-
pitele ei umblă neîncetat să mă ridice de la picioarele
Domnului. Întăreşte-mă cu darul şi harul Tău, să pot
birui aceste ispite. Întăreşte-mă cu darul şi harul Tău
cel sfânt, să pot rămâne aplecat la picioarele Domnului
până la sfârşitul vieţii mele. Amin.
Eºti pãcãtos? Domnul te iartã! Vino la El!

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o fe-
meie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis
Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra
faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca
pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce
zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce
să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu
degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ri-
dicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce
cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria
pe pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de
cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai
bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur
şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi
nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie,
unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar
ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu te
osândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti»“ (In.
8, 3-11).
Grozave clipe trăia femeia cea desfrânată din

evanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă.
Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu
lui Moise (citiţi această lege în Levitic 20,10).
Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeia

stătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o de
sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa când
trebuia să moară.
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie!

Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprin-
de în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi.
Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar pă-
catul ne duce în faţa „legii“, în faţa judecăţii. Păcatul
trebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acest
lucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cu
toţii aplecaţi sub osânda paragrafului de lege ce zice:
„Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). În virtu-
tea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce
osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât cea

care se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe fe-
meia din evanghelie.
De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi pe
noi – ca pe femeia din evanghelie – Domnul şi Mântu-
itorul nostru Iisus Hristos.
Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul ne
scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă.
„Legea“ prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin
Iisus Hristos.
Iisus Mântuitorul este Domnul iertării. El n-a
venit în lume ca Judecător. El a venit ca Izbăvitor. El
n-a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea. El
n-a venit să mustre lumea pentru păcat, ci El a venit
să scape lumea de păcat. Iisus Mântuitorul este Dom-
nul iertării păcatelor.
Dragă suflete! Eu ştiu că tu stai apăsat de o groza-
vă greutate. Te apasă păcatul, căci toţi suntem păcătoşi.
Poate că păcatul te-a doborât la pământ. Poate că te-ai
ticăloşit cu totul şi zaci în noroiul fărădelegilor. Însă
oricât de păcătos ai fi, oricât de mult te-ai fi ticăloşit,
Domnul nu te judecă. Domnul te iartă. Evanghelia cu
femeia desfrânată îţi aduce o veste scumpă şi dulce:
Domnul te iartă, Domnul îţi întinde mâna iertării şi mâ-
na izbăvirii din ticăloşia în care zaci. Ah, dragă suflete
nemântuit, primeşte îndată această Mână! Primeşte-o
chiar azi, căci altcum – murind în păcate – această Mâ-
nă care îţi întinde acum dragoste şi iertare, în Ziua Ju-
decăţii îţi va întinde sabie şi moarte.
Dragă suflete nemântuit! Tu stai sub o osândă te-
ribilă. Pentru păcatele tale eşti judecat la moarte su-
fletească. Te aşteaptă o moarte fioroasă, ca pe femeia

din Evanghelie. Dar iată, Domnul soseşte tocmai în
clipa pierzării tale. Mâna Lui cea sfântă îţi scrie şi ţie
sentinţa iertării: „Sângele Meu te curăţă de orice pă-
cat“ (I In. 1, 7). Dar această sentinţă se dă numai celor
care o cer. Domnul nu poate da cu puterea această
iertare scumpă şi sfântă.
Dragă suflete nemântuit! Cere şi primeşte îndată
această iertare. Primeşte-L îndată pe Domnul şi ierta-
rea Lui.
Însă Mântuitorul nu este Judecător în timpul cât ţi-
ne viaţa noastră cea pământească. El ne este azi izbă-
vitor de păcate. Dar ca mâine va sosi ziua cea mare
când El va fi Judecător... când „va veni pe norii cerului
să judece pământul“ (Mt. 25, 31). Vai va fi celor care,
în viaţă fiind, n-au cerut şi n-au primit iertarea Lui.
Domnul Iisus este gata să ne ierte toate datoriile
păcatelor. Dar cu o condiţie: să cerem acest lucru, iar
după ce am primit iertarea păcatelor să nu ne apucăm
să facem altele tot aşa de mari, ba încă şi mai mari.
„Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti“, i-a zis Iisus
femeii iertate.
Domnul Iisus nu este numai un iertător şi descăr-
cător de păcate, ci El este începutul unei vieţi noi.
Iertarea Lui trebuie să ne fie un hotar de viaţă, care să
ne facă dintr-un „om vechi“, un „om nou“; dintr-un
om lumesc, un om duhovnicesc.
Cu darul iertării păcatelor, omul trebuie să înceapă
o viaţă nouă.
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Păcatul m-a adus

şi pe mine în faţa judecăţii. Ca şi femeia cea păcătoasă,
stau şi eu legat şi judecat în faţa paragrafului de lege:
„Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23).
„O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o
astfel de moarte?“ (Rom. 7, 24).
Tu, Scumpul meu Izbăvitor, ai venit să mă scapi. Ai
sosit tocmai în clipa înfricoşată când se deschisese
mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. În această
teribilă clipă am auzit vestea scumpă şi dulce că Sân-
gele Tău mă curăţă de orice păcat (I In. 1, 7).
Duhule Sfinte, adu-mi aminte neîncetat că eu nu
mai sunt al meu, ci sunt al lui Iisus Hristos, Care m-a
răscumpărat cu un preţ atât de mare (I Cor. 6, 19-20).
„Adevãrat zic vouã: de nu veþi fi ca

pruncii, nu veþi intra în Împãrãþia Ce-
rurilor”...
„Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocul
lor (apostolilor) şi a zis: «Adevărat zic vouă: De nu vă
veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra
în împărăţia cerurilor»“ (Mt. 18, 2-4).
În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom

putea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca prun-
cii: (Mt. 18, 2-4; Mc. 9, 36-37; Lc. 18, 15-17).
Oare de ce? De aceea, pentru că copilul este chip
de curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată. Vicleşug nu
este în inima lui şi nici alte răutăţi.
Aşa trebuie să fim şi noi. Cu mintea să fim oameni
deplini, dar inima noastră să fie o inimă curată, de copil
nevinovat (I Cor. 14, 20).
Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăţie
şi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şi
predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi
Tatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie şi cea
mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul
cu Dumnezeu şi cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriu
aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a
lăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amân-
doi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copil

este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să
fie între mine şi Dumnezeu.
Voi cerceta puţin această legătură.
Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în
lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru şi nu
numai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată în-
crederea lui, toată nădejdea şi toată dragostea lui e
strânsă în mine.
Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragoste
neţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva mai
scump decât noi, părinţii lor.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Tatăl Cresc. Să

ne simţim singuri în această lume; să simţim că n-avem
în această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun şi
milostiv. Toată încrederea noastră şi toate nădejdile
noastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni şi ni-
mic aşa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.
A doua oară: copilul meu are o încredere nemărgi-
nită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sunt un atot-
puternic... eu pot face totul.
Copiii noştri cer de la noi şi lucruri în faţa cărora
ne vine să zâmbim; cer lucruri cu neputinţă, pentru că
ei văd în noi nişte oameni cărora totul le este cu putinţă.
Aşa trebuie să fie şi credinţa şi încrederea noastră în
Tatăl Ceresc: nemărginită şi tare. Trebuie să ne încre-
dem din tot sufletul într-un Dumnezeu atotputernic, Ca-
re ne poate da tot ce ne trebuie şi Care poate face mi-
nuni în viaţa noastră.
A treia oară: copilul meu îşi cere toate de la mi-
ne. Viaţa unui copil mic este o viaţă de neîncetată
strigare la părinţii lui; copilul mic simte plăcerea să
vorbească neîncetat cu părinţii lui, să ceară de la ei
tot ce-i lipseşte.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să
vorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să cerem tot ce
ne trebuie prin rugăciune şi în special „cele bune şi de
folos sufletului nostru“. Toate nevoile noastre să ni le
închipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumne-
zeu, pe care trebuie să o descuiem cu cheia rugăciunii.
Tatăl Ceresc n-are copii muţi. Cel ce nu se roagă e
un astfel de prunc mut.
Mai observ un lucru: copilul meu grăieşte cu mine
nu numai când îi trebuie ceva, ci el strigă mereu „tată“,
„tată“ şi când n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe mine

din dragoste.
Noi însă Îl strigăm pe Tatăl Ceresc, de regulă, nu-
mai când ne trebuie ceva; semn că n-avem dragoste
destulă. Între noi şi Tatăl Ceresc e mai mult un raport
de cerşetorie decât de dragoste fiască.
A patra oară: văd pe copilul meu că n-are nici o
grijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile lui le lasă
asupra mea. Pot eu să mă frământ cu gândurile şi grijile
cât de mult, el n-are nici o grijă. El este liber de sarcina
aceasta.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să-I
predăm Lui toate grijile noastre şi toate necazurile
noastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are griji
şi necazuri. Le-a predat Domnului. Noi suntem plini de
griji şi de necazuri tocmai fiindcă nu suntem cu adevă-
rat copii ai lui Dumnezeu; nu ne ştim destul încrede în
cuvintele Lui: „Aruncaţi asupra Domnului toate grijile
voastre şi El Însuşi va avea grijă de voi“ (I Pt. 5, 7).
A cincea oară: copilul meu are şi el o grijă, o în-
grijorare şi câteodată are şi mâhnire. Îngrijorarea lui e
să nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Să
nu mă depărtez undeva într-o cale mai lungă. Lui nu-i
place ruperea legăturii dintre mine şi el; această rupere
îl doare cumplit.
Iar mâhnirea lui e când îl cert pentru ceva.
Când copilul a greşit şi noi îl certăm, el nu plân-
ge atât pentru ceartă şi bătaie, cât mai ales pentru că
îşi vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi.
Copilul nu se simte deloc bine când e ruptă legătura
dintre el şi părinţii lui. El n-are linişte şi bucurie până
nu se restabileşte iarăşi această legătură. O, de ar fi
aşa şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Noi însă lă-

săm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura dintre
noi şi Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul în-
treg în legătură stricată cu Tatăl Ceresc, ba sunt alţii
care stau şi o viaţă întreagă şi nu simt nici o dorinţă
să se împace cu Tatăl Ceresc, aşa cum copiii cei mici
„se împacă“ cu noi după ce i-am certat. E un semn şi
acesta că cei mai mulţi dintre oameni au pierdut le-
gătura de fii ai lui Dumnezeu.
Ah, ce legătură tainică este între părinţi şi copii! E
cea mai puternică legătură din lume şi una din cele mai
grăitoare predici despre cum trebuie să fie şi legătura
noastră cu Tatăl Ceresc.
Eu mă uit la copilul meu.
O, cu câtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul
meu de mine! Şi câtă teamă şi grijă are să nu se piardă!
Ani de zile, acest copil n-a dormit seara până când mai
întâi n-a strâns în mânuţa lui cămaşa mea. De multe ori
şi dimineaţa era cu mânuţele încleştate în cămaşa mea,
de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniştit numai
când mă ştia şi mă simţea lângă el: când adormea
strângând cămaşa în mânuţele lui. El dormea atunci li-
niştit, pentru că îşi asigurase legătura dintre el şi mine.
Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legătura
dintre noi şi Tatăl Ceresc. Eu însă mă ruşinez când mă
gândesc că dragostea şi încrederea ce-a strâns-o acest
copil în sufletul său faţă de mine a întrecut de multe ori
dragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl Ceresc.
Dragostea şi încrederea ce o pun copiii cei mici în
noi de multe ori întrece dragostea şi încrederea ce o
avem noi faţă de Tatăl Ceresc, iar aceasta vine de acolo
că noi nu suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu.
Am spus că dragostea dintre copii şi părinţi este

icoană a legăturii de dragoste dintre noi şi Tatăl Ceresc.
Dar această icoană este numai o umbră.
De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor
copiilor din lume faţă de mamele şi taţii lor; de s-ar
putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor faţă
de copiii lor – această dragoste ar fi numai o umbră faţă
de dragostea nemărginită ce o are Tatăl Ceresc faţă de
noi. Câţi însă primesc această dragoste şi o folosesc
spre mântuirea sufletului?
Rugăciune
Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Eu stau în

faţa Ta ca un copil slab şi neajutorat. În lumea aceasta
eu sunt un „copil al nimănui“. Eu n-am pe nimeni afa-
ră de Tine. Primeşte-mă în dragostea Ta de Tată Ce-
resc. Primeşte-mă cu toate lipsurile mele, cu toate gri-
jile mele şi cu toate cererile mele.
„Pãrinte, în mâinile Tale Îmi încredinþez

duhul Meu”
Dar tu, cititorule, în mâinile cui îţi vei încredinţa
sufletul tău?
Iisus Mântuitorul a
rostit şapte cuvinte pe
crucea Golgotei. Al şap-
telea – şi cel de pe urmă
– a fost acesta: „Părinte,
în mâinile Tale Îmi în-
credinţez duhul Meu!“
Cu aceste cuvinte, Mân-
tuitorul Îşi încheiase via-
ţa şi lucrarea cea pă-
mântească. Săvârşise lu-
crarea ce I S-a încredin-
ţat şi acum Se întoarce
la Tatăl. „Părinte, a sosit
ceasul... lucrul pe care
Mi l-ai dat să-l fac, l-am
făcut. Arătat-am Nume-
le Tău oamenilor, spălat-am păcatele lor cu Sângele
Meu; împăcatu-i-am cu Tine prin Jertfa Mea; acum Eu
vin la Tine (In. 17).
Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de as-

cultare faţă de Tatăl Ceresc, a fost o viaţă de lucru şi de
jertfă. Împlinindu-Şi chemarea, Mântuitorul Îşi apleacă,
în semn de rugăciune, capul şi Îşi dă duhul în mâinile
Tatălui Ceresc. Ce moarte liniştită şi măreaţă!
Ea este pusă în faţa noastră cu învăţătură. Este pu-
să în faţa noastră cu cea mai minunată învăţătură des-
pre cum trebuie să se sfârşească şi viaţa noastră cea
sufletească.
Şi viaţa noastră trebuie să se sfârşească în braţele
Tatălui Ceresc. În clipele morţii şi noi va trebui să ne
încredinţăm sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Dar nu-
mai o viaţă trăită cu Domnul, numai o viaţă trăită în as-
cultare de Tatăl Ceresc îţi poate încredinţa sufletul în
mâinile Lui. Pildă ne-a dat Mântuitorul: precum El a
făcut, aşa să facem şi noi (In. 13, 15). Urmând pilda
Lui, să trăim şi noi o viaţă în ascultare faţă de Tatăl Ce-
resc, o viaţă de lucru şi de jertfă pentru mântuirea
noastră şi a altora, pentru ca în clipele morţii să putem
şi noi zice: „Călătoria am plinit, credinţa am păzit, lu-
crul ce mi s-a dat l-am săvârşit; în mâinile Tale, Doam-
ne, încredinţez sufletul meu“.
O, ce moarte fericită şi liniştită este aceasta! Câţi
însă se silesc să aibă o astfel de moarte?
În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în ca-
re să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele
soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele pă-
rinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şi
caute un reazem, un ajutor sufletesc.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că
mi-am îngropat pe rând trei copii. Sărmănuţii de ei!
Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a pu-
tut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele,

strigând: „Tată dragă!“ Pe urmă mi-a murit soţia în
braţele mele, strigând: „Soţule dragă!“ Braţele mele
erau un reazem, un ajutor sufletesc în clipele trecerii lor
în cealaltă lume.
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi.
Dar mai mult decât moartea lor mă înfricoşează azi
gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele
morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi
depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai
scăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit
în braţele Tale.
Un reazem şi ajutor sufletesc caută şi sufletul în
clipele morţii. În clipele morţii, sufletul caută braţe su-
fleteşti în care să-şi încredinţeze trecerea în cealaltă
lume. Iar aceste braţe sunt braţele Mântuitorului, sunt
braţele în care mucenicul Ştefan şi-a încredinţat sufle-
tul, strigând: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“ (F.
Ap. 7, 59).
Ferice de cei ce-L cunosc pe Domnul! Ei vor muri
liniştiţi în braţele Lui. Ei nu se vor înfricoşa de arăta-
rea morţii, căci „vor trece îndată din moarte la viaţă“
(In. 5, 24).
Despre un ostaş din Oastea Domnului am auzit că
în ceasul morţii şoptea mereu: „Aici, aici“. Cei din jurul
lui îl întrebară de ce rosteşte aceste vorbe. „Tăceţi, răs-
punse ostaşul, văd pe Domnul trecând în revistă Oastea
Sa şi ostaşii răspund la apel: «Aici, aici!...». Tăceţi, că
vine imediat şi rândul meu să răspund!“...
Peste câteva clipe, ostaşul strigă cu glas înalt:
„Aici!“ – şi sufletul lui trecu îndată în cereasca oaste.
Cel credincios, cel care trăieşte o viaţă cu Domnul,

aşteaptă moartea liniştit. Aşteaptă liniştit clipa în care
„va părăsi trupul acesta şi va pleca acasă la Domnul“
(II Cor. 5, 8). El „doreşte să se mute şi să fie împreună
cu Hristos“ (Filip. 1, 23).
Vai însă de cei care trăiesc o viaţă fără Dumnezeu
şi fără credinţă în această lume. Ei vor avea o moarte
cumplită. „Cumplită este moartea păcătoşilor“. Ei îşi
vor da sufletul în braţele diavolului.
Istoria păstrează multe pilde înfricoşate despre ce
moarte înfricoşată au cei necredincioşi.
Despre un astfel de necredincios spune istoria că în
clipele morţii – mustrat de conştiinţa care se trezise în
el – striga: Ah, nebunul de mine, cum mi-am cheltuit eu
viaţa în zadar! Soarele şi-a dat lumina şi căldura sa,
pământul a dat pâine şi iarbă, pomii au făcut roade, flo-
rile au răspândit miros, numai eu, nebunul, am trăit as-
cuns în umbră şi mi-am cheltuit viaţa în cele rele. Ah,
de ce n-am fost şi vită care paşte iarbă sau o pasăre care
zboară, atunci aş fi scăpat de osânda ce mă aşteaptă!...
Rugăciune
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că

m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Eu de acum nu mai am
ce să aflu în această lume. Am aflat cea mai scumpă
comoară ce o poate afla vreun om pământean: Te-am
aflat pe Tine, viaţa mea şi mântuirea mea.
Te rog, Scumpul meu Izbăvitor, ajută-mă să pot
păstra această comoară. Ajută-mă să pot trăi o viaţă
cu Tine până în clipa când voi pleca „acasă“ la Tine...,

până în clipa când mă voi apleca în braţele Tale, stri-
gând: „În mâinile Tale, Doamne Iisuse, încredinţez su-
fletul meu“.
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că
mi-ai ajutat să scriu această carte! Îţi mulţumesc că
mi-ai ajutat să Te aflu pe Tine, că de nu Te aflam pe
Tine nici această carte n-o puteam scrie.
N-am pus cine ştie ce ştiinţă mare în ea. Am stat de
vorbă cu Tine şi Tu ai stat de vorbă cu mine, şi aceste
consfătuiri le dau acum şi altora, ca să Te cunoască şi
alţii pe Tine, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul suflete-
lor noastre. M-am silit şi prin aceasta să fac cunoscut
Numele Tău, căci „în lume ai venit, dar lumea nu Te
cunoaşte“ (In. 1, 10).
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, revar-
să-Ţi darul şi harul Tău cel sfânt peste cei care vor citi
aceste învăţături şi ajută-i să se poată apropia de
Scumpul nostru Mântuitor.
Ajută-ne şi ne întăreşte şi pe noi pe toţi care L-am
aflat pe Mântuitorul, să putem petrece neîncetat o viaţă
îngenuncheată la picioarele Lui, până în clipa când va
sosi vremea să plecăm „acasă“ la El şi să trăim cu El
în vecii vecilor.
Amin.
Þi-a plãcut aceastã carte?

Dar numai cu plăcerea nu te poţi mântui... Plă-
cerea trebuie să treacă într-o schimbare din te-
melie a vieţii tale... într-o viaţă nouă cu Domnul
Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte.

Pe unele locuri poate că ai şi lăcrimat citind-o. Dar mă
grăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea nu te poţi
mântui.
Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentru
că ştie că plăcerea ta şi fiorul tău sufletesc e numai ceva
trecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit în
patimi şi păcate.
Diavolul se sperie numai când plăcerea ta trece
într-o hotărâre contra păcatelor. Diavolul se cutremură
numai când plăcerea se schimbă într-un cutremur su-
fletesc, într-o rupere cu lumea şi păcatele.
Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit când plăce-
rea sufletească îl îngenunchează pe om la picioarele
Crucii şi acesta îşi predă viaţa Domnului, ca să înceapă
o viaţă nouă cu el.
Diavolul se sperie numai atunci când îţi pui hotărâ-
re să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos, când Îl
primeşti pe Domnul de Împărat, Stăpân şi Cârmuitor
peste viaţa şi inima ta şi începi cu El o viaţă de luptă şi
de biruinţă contra păcatului şi contra ispititorului dia-

vol. Despre cum se câştigă această biruinţă, citiţi cartea
„Ce este Oastea Domnului“ şi intraţi în Oastea Dom-
nului! Oastea Domnului este o mişcare de renaştere su-
fletească.
Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Dom-
nul... la o schimbare din temelie a vieţii. Citiţi cartea
despre Oastea Domnului şi foaia Oastei, unde veţi afla
pe larg lămuriri despre această Mişcare.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din
citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu plăcerea şi
fiorul sufletesc ce l-ai avut citind-o, ci lasă-L pe Duhul
Sfânt să lucreze mai departe în sufletul tău şi să te tre-
zească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului, pri-
meşte-L pe Domnul, ca să începi o viaţă nouă cu El!
CUPRINS
Cuvânt înainte ............................................................. 5

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi…“ ............................. 7
De câţi ani eşti? ............................................... 12
Suferinţa m-a adus la Domnul ................................... 13
„Eu, regele Nicolae…“ .................................... 14
„Şi s-a rezemat Ioan pe pieptul lui Iisus“ .................. 16
Mai lângă Domnul meu ................................... 22
Din piatră, a făcut un tată ............................... 23
„Pace vă las vouă…“ ................................................. 24
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…“ ........................... 31
„Iată, stau la uşă şi bat…“ ......................................... 36
„Aici locuieşte Iisus Hristos?“ ........................ 42
„Eu sunt Păstorul cel bun“ ......................................... 43
„Eu sunt lumina lumii“ .............................................. 48
„Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa»“ ....... 55
„Eu sunt Pâinea vieţii“ .............................................. 62
A murit de sete în mijlocul apelor .................... 68
„Fericiţi veţi fi“… când? ........................................... 69
„Poruncă nouă dau vouă…“ ...................................... 75
Cele două surori: Maria şi Marta ............................... 81
Întrebarea unui copil ....................................... 86
O altă Marie la picioarele Domnului ......................... 87
Încă o Marie la picioarele Domnului ......................... 94
Trei Marii au îngenuncheat la picioarele Domnului ...... 97

Eşti păcătos? Domnul te iartă! Vino la El ............... 100
„Adevărat zic vouă: de nu veţi fi ca pruncii…“ ...... 105
„Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul Meu“ .. 111
Ţi-a plăcut această carte? ........................................ 116
Cuprins .................................................................... 118
Tehnoredactare computerizată, machetare

şi îngrijirea ediţiei:
Editura «Oastea Domnului»
Tiparul executat la
Tipografia «Oastea Domnului», Sibiu
Broşat la POLSIB SA, Sibiu

Documents - Tips 1928 PR Iosif Trifa Mai Langa Domnul Sibiu 2003

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Documents - Tips 1928 PR Iosif Trifa Mai Langa Domnul Sibiu 2003

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mai lângă Domnul meu 1

Preot Iosif Trifa

Mai lângă Domnul meu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Toate drepturile rezervate

Preot Iosif Trifa

Editura «Oastea Domnului», Sibiu

Cartea aceasta iese de sub tipar a patra oară; un

Sibiu, la 1 iulie 1937

Preot IOSIF TRIFA

„Veniþi la Mine toþi cei osteniþi ºi Eu vã

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi

Undeva am citit despre un biet cerşetor care o viaţă

Apa mării, în sine, nu e bună de nimic: nici de bă-

atunci capeţi o linişte, o pace şi o putere sufletească pe

Apropie-te, frate dragă, apropie-te de Domnul şi-I

Un rege din Franţa (Carol al IX-lea) l-a întrebat

Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Şi eu am fost

mulţumesc că nu m-ai lăsat să pier în această orbie. Îţi

De câţi ani eşti?

Mai zilele trecute m-a întrebat cineva de câţi ani

Suferinþa m-a adus la Domnul

place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a

„Eu, regele Nicolae...“

Despre un soldat din Anglia, istoria a păstrat

Dimineaţa s-a nimerit că tocmai trecea pe acolo

„ªi s-a rezemat Ioan pe pieptul lui

Istoria Cinei celei de Taină este plină de duioşie

O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet,

Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „în-

s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi

sale. De l-ai muta într-un palat şi într-un leagăn de mă-

Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,

Apleacă-mă, Iisuse, la sfântă Jertfa Ta,

Apleacă-mă, Iisuse, la sfânt mormântul Tău,

O Iisuse, Preabunule Doamne, eu mă voi apleca

Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Îţi mulţu-

Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spart

Mai lângă Domnul meu, mai lângă El

Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,

Chiar El m-a-nvăţat această cântare,

El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară

O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bine

Cu-această cântare mereu ne-ntărim,

Din piatră, a făcut un tată

Undeva am citit o poveste din ţările Răsăritului.

„Pace vã las vouã, pacea Mea o dau vo-

nostru. Sufletul îşi are şi el lipsurile lui şi cerinţele lui

Ce ne cere sufletul nostru? Ne-ar spune el însuşi

Ceea ce ne tulbură şi viaţa noastră este păcatul. Pă-

cea Apostolul Pavel: „Vă rugăm fierbinte – ca şi când

„Unde este Domnul, nu

Frumoasă şi mult spunătoare scrisoare! Ah, ce bi-

iar unde este păcat, acolo nu-i pace, ci necaz şi tulbu-

toate graniţele şi toate uşile. Poţi intra cu el oriunde.

O, ce pace dulce şi sfântă dă Mântuitorul! Dar

Iisuse, bunule Doamne! Căutat-am şi eu odată pa-

„Rãmâneþi în Mine ºi Eu în voi... cãci fã-

O, ce taină adâncă este pusă în această evanghelie!

Pavel. Din înălţimea, din culmea acestei taine, a strigat

Iisus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu.

2, 5). Iisus este marele nostru izvor de putere şi de via-