Dragoste şi dor de Dumnezeu

prin Harul Duhului Sfânt

Iubite-voi, Doamne, virtutea mea Domnul este
întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;
Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui
spre Dânsul;
Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele, şi
sprijinitorul meu.... Ps. 17 (1.3)
În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa
te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu;
când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu...
Ps. 41 (1-2)
„Această lume îşi are începutul în minune, se
păstrează prin minune şi se va încheia printr-o
minune...
Astfel, conform mărturiei Sfintei Scripturi,
această lume a fost creată prin cuvântul lui
Dumnezeu. Aceste trei lucruri împreună înseamnă o
întreită minune”.
Sfântul Nicolaie Velimirovici

5
 Cuvânt înainte
Dintre toate religiile globului pământesc,
Religia creştină este religia iubirii. Creştinismul
este comuniunea filială de iubire sfântă dintre
Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii şi
manifestată înafară prin credinţă, cult, virtuţi şi
fapte bune.
Religia creştină este drumul spre cer; calea de
întâlnire şi unire cu Dumnezeu; cultul său; prezenţa
lui Dumnezeu în om, împăcarea şi împrietenirea cu
El; temerea de El; aproprierea dintre suflet şi
univers; iubirea şi adorarea lui Dumnezeu;
atitudinea de supunere a omului faţă de Dumnezeu;
limanul de pace şi odihnă al inimii omului.
Creştinii Îl iubesc pe Dumnezeu; ei nu
consideră Religia Creştină ca pe o expresie a fricii
de Dumnezeu şi de pedepsele Lui. Dacă ar fi numai
atât, ea ar fi dispărut de mult, cu toate ideile şi
formele ei. De aceea, creştinii adevăraţi văd în
Religia Creştină o comuniune vie de iubire sfântă
ca între tată şi fii, ca între Părinte iubitor şi copiii
iubiţi de El. Ei nu îşi leagă inima de Dumnezeu
dintr-o temere oarbă sau dintr-o frică de pedeapsă,
ci pentru că sunt atraşi spre El prin cea mai
puternică iubire paternă şi pentru că tind spre El din
cea mai curată iubire filială peste limitele
pământului şi, dincolo de durere şi moarte,
întrezăresc şi află ochii iubitori, braţele primitoare

6
şi inima caldă a unui Părinte plin de dragoste spre
care se îndreaptă – cu încredere – gândurile lor cele
mai înalte, suspinele lor cele mai simţite,
mulţumirile lor cele mai vii, dorurile lor cele mai
mistuitoare, durerile lor cele mai grele, lacrimile
cele mai arzătoare, suferinţele lor cele mai amare,
aspiraţiile cele mai pioase.
Părintele Ceresc este idealul creştinilor etern şi
bucuria supremă a inimii lor de copii liberi şi – de
aici – greşelnici.
Aşadar, Religia este cea dintâi putere mare a
istoriei şi zestrea cea mai scumpă a sufletului
omenesc.
Doina Capşa

Hotărârea fermă de a scrie despre dragostea şi

dorul de Dumnezeu prin Harul Duhului Sfânt am
luat-o în momentul în care, am săvârşit de citit
cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei” al
Cuviosului Siluan Athonitul, de origine rusă.
Această carte m-a fermecat şi impresionat
profund. Aş putea spune că m-a schimbat cu totul
din punct de vedere duhovnicesc.
Sfântul Siluan este autorul unor însemnări de o
mare forţă duhovnicească, care conving pe dată şi
se întipăresc pentru totdeauna în mintea şi sufletul
celui care le citeşte. Sfântul Siluan vădeşte o
familiaritate cu relaţiile duhovniceşti cele mai înalte
şi o adevărată intimitate cu Dumnezeu prin Duhul
7
Sfânt, urmare smereniei şi dragostei de vrăjmaşi,
precum şi a rugăciunii sale cu lacrimi pentru
întreaga omenire.
Sfântul Siluan m-a convins total şi deplin prin
Duhul Sfânt. De aceea, cel ce în mândria sa îşi
închipuie că ar cunoaşte pe Dumnezeu prin mintea
sa, acela e orb şi nebun.
Sfântul Siluan neîncetat se ruga: „Milostive
Doamne, dă Harul Tău tuturor popoarelor ca ele să
Te cunoască, căci lipsit de Duhul Sfânt sufletul nu
te poate cunoaşte, nici înţelege iubirea Ta.
Doamne, trimite asupra noastră pe Duhul Tău
Cel Sfânt, căci Tu şi tot ceea ce are legătută cu tine
nu pot fi cunoscute decât prin Sfântul Duh pe care
L-ai dat la început lui Adam, apoi Sfinţilor Prooroci
şi Apostoli şi apoi Creştinilor.
Doamne, fă cunoscute tuturor popoarelor
iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt ca oamenii să
uite durerea pământului, să părăsească tot răul, să
se alipească de Tine cu iubire şi să poată trăi în
pace, împlinind spre Slava Ta sfânta Ta voie.
Doamne, binevoieşte să ne dai darurile
Sfântului Duh, ca să cunoaştem Slava Ta şi să trăim
pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici
ură, nici război, nici duşmani, ci să domnească
iubirea. Astfel nu va mai fi nevoie nici de armate,
nici de închisori şi va fi pentru toţi uşor de trăit pe
pământ...”

8
 Cu toate că acest mare sfânt se ruga neîncetat,
totuşi a trecut prin încercări şi ispitiri deosebit de
grele.
Astfel, într-o după amiază, înainte de vecernie,
şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a
deznădejdii încercând preţ de un ceas sentimentul
unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a
aruncat sufletul în întunericul unei spaime
infernale. Pradă aceleiaşi întristări şi spaime, se
duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie (în
muntele Athos) şi de-abia rosteşte rugăciunea
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” că în
dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei
Mântuitorului îl vede pe Hristos Cel viu.
Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina Harului
Sfântului Duh în care cunoaşte pe Domnul. Privirea
sa blândă şi infinit bună, iradiind iertare, pace şi
bucurie atrage irezistibil întreaga făptură a lui
Siluan copleşită de focul Harului până dincolo de
limitele puterilor fireşti. Intensitatea viziunii îi
provoacă o stare de epuizare vecină cu moartea.
Domnul Iisus dispare, dar Duhul Sfânt îl răpeşte
până la cer unde aude cuvinte negrăite. Sfântul
Siluan percepe această răpire ca o naştere de sus, ca
un eveniment pascal, ca o înviere şi regenerare
duhovnicească.
Arătarea lui Hristos şi a luminii sale în Duhul
Sfânt la capătul traversării întunericului disperării

9
infernale a fost evenimentul cel mai important al
întregii vieţi a Sfântului Siluan.
Ucenicul său Arhimandritul Sofronie, care
scrie viaţa sfântului, spune: „Sfântul Siluan face
parte din acei rari sfinţi şi creştini desăvârşiţi care
primesc încă de la începutul căii lor ascetice
arătarea desăvârşită a Harului lui Dumnezeu de care
majoritatea Sfinţilor se bucură abia la sfârşitul vieţii
pământeşti. (Sf. Siluan îl primeşte la 26 de ani, la
tinereţe) Calea şi viaţa acestor puţini care primesc
Harul desăvârşit încă de la început este însă şi cea
mai anevoioasă. Ei suferă cel mai mult („nu puteţi
înţelege durerea mea” spunea Sf. Siluan), pentru că
atunci când suportă inevitabila părăsire şi pierdere a
Harului care se face în sens pedagogic spre a spori
râvna dragostei şi rugăciunii sufletului, spre
deosebire de ceilalţi, ei ştiu bine ce au pierdut, şi de
aceea Îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi, ceea ce nu
pot face decât cei ce L-au văzut şi cunoscut pe
Hristos prin Duhul Sfânt”.
Multe religii îndeamnă la iubirea de aproapele,
însă numai Creştinismul cere să-i iubim pe
vrăjmaşi. Din acest punct de vedere, „Noul
Testament” pare că se rupe de „Vechiul Testament”
care răspundea violenţelor cu „Legea Talionului”
Hristos Însuşi semnalează această unicitate şi
ruptură atunci când zice:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe
altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi

10
şi voi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi
că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
faţă de alţii”.
Şi mai ales atunci când dă învăţătura de
temelie din care izvorăşte întreaga învăţătură
patristică: „Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi
dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă
împotriviţi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-i-l şi pe celălalt... Aţi auzit că s-a
zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic vouă: Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi
fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, pentru că El face
să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”
(Matei 5. 38 – 45).
Astăzi când procesul de globalizare a cuprins
întreaga lume ca la „Turnul lui Babel” – prin
unificarea politică, statală, economică, socială,
ecologică, militară, şi în final şi pe cea religioasă
prin Ecumenism şi Consiliul Mondial al Bisericilor
– aşa-zişii creştini îl vor înlocui pe Hristos,
Dumnezeu – Omul cu Marele Arhitect al
masoneriei care va fi altul decât – Antihristul.
Iudeii, musulmanii şi protestanţii îl aşteaptă pe
Mesia – Antihrist, iar catolicii îi pregătesc calea cu
mare entuziasm.

11
 Se vorbeşte atât de mult de „Drepturile
omului”, despre egalitate, libertate, fraternitate,
toate inspirate din Creştinism, dar denaturate printr-
o laicizare raţionalistă.
În Creştinism: egalitatea – „Nu mai este iudeu,
nici elin, nu mai este nici rob, nici liber: nu mai este
nici parte bărbătească şi parte femeiască pentru că
toţi una sunteţi în Iisus Hristos” (Galateni 3, 28).
Libertatea – „Iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,
32). Fraternitatea – „Între aceasta vor cunoaşte toţi
că sunteţi ucenicii mei dacă veţi avea iubire unii
faţă de alţii”. (Ioan 13, 35)
Uniunea Europeană formată de către diversele
masonerii consideră toate acestea: egalitatea,
libertatea, fraternitatea, că ar fi produsul absolut al
cugetării umane aşa cum afirmă ei înşişi că la baza
lor este rodul meditaţiei de secole a iluminaţilor,
filozofilor raţionalişti, oamenilor de ştiinţă... astfel
subtil, îndepărtându-i pe creştini de Creştinismul
ortodox şi de Iisus Hristos.
În „Facerea”, Satan s-a folosit tot atât de subtil
de şarpe pentru a-i înşela pe primii oameni pierzând
comuniunea cu Dumnezeu. Astăzi Satan se
foloseşte, la fel, de tehnica modernă şi de progres
(televizor, internet, calculator, telefon mobil...)
pentru a-i înşela pe creştini, astfel pierzând
comuniunea cu Dumnezeu şi Viaţă Veşnică.

12
 Prin rugăciune însă creştinii adevăraţi vor
primi Harul Duhului Sfânt, învăţându-i iubirea,
mila, compătimirea faţă de semenii lor.
Cu adevărat, rugăciunea este şi va fi până la
sfârşitul veacurilor cheia mântuirii oamenilor, cheia
cunoaşterii milostivirii şi dragostei dumnezeieşti.
Sfinţii curăţiţi de patimi şi plini de virtuţi
primesc Duhul Sfânt; Dumnezeu socotindu-i
vrednici să li se arate în lumin sa necreată şi să-i
îndumnezeiască, unindu-se cu ei.
Duhul Sfânt poate fi primit în mod excepţional
prin bunătatea lui Dumnezeu şi de oamenii care nu
sunt sfinţi. Acestora li se face acest dar fiind aleşi
de Dumnezeu ca să se împlinească astfel Pronia Sa
tainică şi minunată potrivit Iconomiei sale cu
privire la ei.
Dumnezeu îşi retrage Harul dăruit din marea
Sa milă pentru ca omul să-l dorească şi să-l
primească în mod liber iar nu silit, astfel devenind
un bun al omului de care să se poată împărtăşi în
unire cu Dumnezeu.
Când se ivesc gânduri de mândrie, Harul se
retrage, inima se răceşte, mintea se împrăştie,
rugăciunea slăbeşte şi sufletul este supus asaltului
patimilor. Părăsit de Har, sufletul este năpădit de
demoni. Fiecare patimă are demonul ei. Cauza
pierderii Harului este mândria, rădăcina tuturor
păcatelor şi sămânţa morţii în om. Smerenia este
cheia rugăciunii curate şi adevărate.

13
 Dacă sufletul iubeşte oamenii şi-i este milă de
ei, atunci rugăciunea nu încetează. Sfântul Siluan
socoteşte lacrimile drept o harismă. Ca orice har al
lui Dumnezeu, lacrimile i se dau omului ca răspuns
la rugăciune. Lacrimile probează cât de adevărată
este rugăciunea şi că ea se face din inimă şi nu doar
cu mintea sau din mintea unită cu inima. Tot Sf.
Siluan ne spune că: „Duhul Sfânt încă de pe pământ
ne dă să cunoaştem plinătatea bucuriei Raiului, care
e atât de mare încât omul nu ar putea s-o îndure,
fără Harul lui Dumnezeu, ci ar muri din pricina ei”.
Dumnezeu este prezent pretutindeni, dar
sufletul omului păcătos nu-L vede şi nu-L caută cu
lacrimi de pocăinţă. Dumnezeu, în atotputernicia
Sa, ar putea prin singura voia Lui să desfiinţeze
distanţa care-L desparte de om şi să vină să se
sălăşuiască în el şi să se unească pe vecie cu omul,
căci atotputernicia lui Dumnezeu se manifestă şi ia
putere de a renunţa la această atotputernicie, El cel
puternic făcându-se slab din iubire pentru om – ne
spun Sfinţii Părinţi.
Sfântul Siluan: „Harul se pierde uşor prin
mândrie, pentru un singur gând de trufie. Trebuie să
luăm aminte la două gânduri de care să ne temem –
1. „Eşti un sfânt” şi 2. „Nu te vei mântui”. Duhul
Sfânt pătrunde într-un suflet smerit căruia îi dă
pacea şi odihna în Dumnezeu!
Viaţa creştinului nu poate fi alta decât viaţa lui
Hristos pe pământ – adică ispitirile, persecuţiile,

14
crucea, - fără de care nu se ajunge la Înviere şi
Înălţarea la cer. „Smerenia este de două feluri, ne
spune Sf. Siluan; 1. Smerenia ascetică;
recunoaşterea de către om a păcătoşeniei proprii şi
2. „Smerenia lui Hristos”. „Smerenia, spune
acelaşi, este arma nebiruită prin care omul poate
respinge toate ispitele şi atacurile demonilor, şi în
primul rând pe cele ale mândriei” Tot el zice:
„Omul socotindu-se pe sine însuşi vrednic de chinul
iadului, diavolul se depărtează de el neputându-l
urma în smerenia lui, astfel omul se poate întoarce
liber spre Dumnezeu rugându-se cu mintea curată.
În smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu într-un
mod de neînţeles pentru cei necredincioşi, ajungând
să atingă extremităţile creaţiei: Iadul şi Împărăţia
lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc şi lumina
cea mai strălucitoare. Suferinţa externă şi Fericirea
supremă”.
Simţirea Harului este certitudinea iertării
păcatelor, rugăciunea şi iubirea vrăjmaşilor, mila şi
compasiunea pentru toţi oamenii; păcătoşi sau
drepţi, iubirea pentru întreaga creaţie a lui
Dumnezeu. Smerenia şi rugăciunea îl răstignesc pe
om deschizându-i sufletul atât spre Dumnezeu cât şi
spre întreaga creaţie: omul îmbrăţişează atunci ca
Hristos pe Cruce întreg cosmosul şi întreaga
umanitate. Dacă omul nu ajunge să iubească orice
făptură omenească, inclusiv pe duşmanii săi,
înseamnă că nu este încă în Dumnezeu şi

15
Dumnezeu în el, şi Duhul Sfânt nu şi-a făcut sălaş
în inima sa. Noi creştinii ortodocşi avem şi
rugăciunea către Duhul Sfânt: „Împărate Ceresc
Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindeni
eşti şi pe toate le împlineşti. Vistierul bunătăţilor şi
dătătorule de viaţă. Vino, şi te sălăşuieşte întru noi
şi ne curăţeşte de toată întinăciunea. Şi ne
mântuieşte Bunule sufletele noastre. Amin”.
Un puternic i-a spus Sfântului Siluan
„Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii care
vor arde în focul veşnic” Sfântul i-a replicat: „Bine.
Dar spune-mi te rog, dacă vei fi în Rai şi de acolo
vei vedea cum ard în focul iadului, vei mai avea
pace ?”
„Ce să-i faci? E păcatul lor”, a răspuns
pustnicul. La care Sf. Siluan răspunde: „Iubirea nu
poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru
toţi oamenii”.
Pentru a se uni cu Dumnezeul Cel în Treime,
omul trebuie să renunţe la egoismul său adamic, la
voia sa proprie, la conceptele sale, la imaginaţia sa,
care toate pot deveni vehicul al amăgirii demonice
şi autojustificării şi autoedificării omului; astfel
ridicând ziduri şi bariere în calea venirii Duhului
Sfânt şi al Domnului Iisus în inima creştinului.
Duhul Sfânt vine în sufletul omului atunci
când întâlneşte în el ascultarea şi smerenia lui
Hristos. Dacă sufletul nu simte umilinţă şi milă, ci
dimpotrivă orgoliu şi indiferenţă faţă de soarta

16
lumii şi a semenilor, e semn că există o amăgire
primejdioasă inspirată de demoni.
„Nu trebuie studii teologice pentru a-L iubi pe
Dumnezeu. Un singur lucru e important: să
devenim smeriţi pentru că mândria ne împiedică să
iubim” – spune Sf. Siluan. Omul trebuie să-l
dorească pe Dumnezeu, rugându-se zi şi noapte,
căci numele Domnului e dulce. El desfată sufletul
celui ce se roagă şi aprinde inima de iubire pentru
El.
„Muzica pe pământ, spune Sf. Siluan, farmecă
sufletul omului şi dacă această muzică e atât de
plăcută şi de dulce, ce farmec trebuia să aibă pentru
suflet cântul Cerului, unde prin Duhul Sfânt,
Domnul este preamărit pentru patimile sale. Duhul
Sfânt este iubire şi această iubire se revarsă în
sufletele tuturor sfinţilor care sunt în Cer, şi acelaşi
Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce
iubesc pe Dumnezeu. Domnul Iisus este milostiv.
El este nesfârşit de blând şi smerit, şi omul care-l
iubeşte şi îndeplineşte poruncile Lui, sufletul
acestuia se preface în întregime în iubire de
Dumnezeu şi aproapele, devenind el însuşi blând şi
smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va
plânge ca Adam când a fost izgonit din rai.
Lacrimile lui erau pline de amară întristare şi a
plâns ani mulţi. Tot aşa şi sufletul care a cunoscut
Harul lui Dumnezeu şi spune: Sufletul meu Îl
doreşte pe Dumnezeu şi Îl caută cu lacrimi”.

17
 „Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului
Sfânt” – spune Sf. Serafim de Sorov.
Sf. Antonie cel Mare zice: „Am văzut toate
cursele vrăjmaşilor întinse pe pământ şi suspinând
am spus: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi
am auzit din cer un glas zicându-mi: Smerenia.
Mândria – ca şi, bineînţeles, toate celelalte
păcate şi patimi – îl ţine pe om departe de Har, iar
faptul acesta pentru cel ce este conştient, de
existenţa Harului este pricină de mare chin, izvorât
mai ales din simţirea golului, a lipsei pe care o
naşte absenţa Harului ca şi dorinţa de a-l primi
neîncetat.
Avva Dorotei de Gaza arată că: „După moarte,
sufletul îşi aminteşte de toate câte a făcut pe pământ
şi, mai ales, de păcatele şi patimile sale şi, având o
privire mai limpede şi mai pătrunzătoare decât cea
din viaţa pământească arde şi se chinuie din pricina
lor. Mustrarea conştiinţei şi amintirea celor
săvârşite vor fi mai rele decât zeci de mii de
pedepse negrăite”.
Pentru Sf. Irineu de Lugdunum, iadul este
lipsirea de Dumnezeu şi înseamnă moartea. După
cum lipsirea de lumină înseamnă întuneric, lipsirea
de Dumnezeu înseamnă pierderea bunătăţilor care
ne vin de la El.
Sf. Ioan Gură de Aur spune că suferinţele pe
care le îndură cei osândiţi la iad sunt pricinuite de
faptul că, „au fost depărtaţi cu necinste, ca să nu

18
vadă slava lui Dumnezeu, şi de durerea căderii de la
asemenea bunătăţi”. Dar, fără nicio îndoială, cele
mai adânci cugetări cu privire la acest subiect le
aflăm la Sf. Isaac Sirul şi la Sf. Maxim
Mărturisitorul.
Sf. Isaac Sirul socoteşte că pricina chinului
celor din iad este DRAGOSTEA. Dragostea lui
Dumnezeu pentru ei, pe care abia atunci ajung să o
cunoască pe deplin şi pe care, din propria lor vină,
n-au primit-o şi căreia nu i-au răspuns. Şi nu poate
fi suferinţă mai mare ca aceasta: „cei chinuiţi în iad
vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin este mai
amarnic şi mai cumplit decât chinul dragostei! Cei
care simt că au greşit faţă de Dragoste suferă acolo
un chin mai mare decât orice chin fie el cât de
înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în inimă de
păcatul faţă de Dragoste e mai ascuţită decât orice
chin. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se
lipsesc în iad de Dragostea lui Dumnezeu.
Dragostea este odrasla cunoştinţei adevărului, care,
după mărturisirea de obşte, s-a dat tuturor. Dar
Dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe
păcătoşi îi chinuieşte, cum se întâmplă şi aici când
un prieten iubitor este chinuit de prietenul lui care
nu-l iubeşte, iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi
bucură şi-i veseleşte. Şi părerea de rău, este după
judecata mea, chinul din iad”.
Sf. Maxim Mărturisitorul înţelege într-un mod
asemănător suferinţa celor osândiţi la muncile

19
iadului: „La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu se va
uni cu toţi deopotrivă; cei vrednici de această unire
şi care s-au pregătit, ei înşişi să se unească cu
Dumnezeu şi să primească Harul Său vor primi din
această unire cu El fericirea cea veşnică; dimpotrivă
unirea aceasta va fi izvor de suferinţă pentru cei
nevrednici de ea, căci ei vor fi siliţi s-o îndure
„împotriva voii lor”, în afara Harului, pe care n-au
voit să-l primească: „Căci Dumnezeu unindu-se cu
toţi, după calitatea dispoziţiei aflătoare în fiecare,
dă fiecăruia, după cum s-a pregătit fiecare prin sine
însuşi spre primăvara Celui ce se va uni cu toţi la
sfârşitul veacurilor”.
Iadul însă nu este un loc anume geografic sau
spaţial, ci el corespunde mai întâi de toate unei stări
sufleteşti şi anume lipsa iubirii şi prezenţei lui
Dumnezeu.
O femeie care s-a întors din cealaltă viaţă ne
povesteşte: „Eram atee şi Îl huleam des şi groaznic
pe Dumnezeu. Trăiam în păcat şi prostituţie, şi
eram ca moartă pe pământ. Însă Preamilostivul
Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit
spre pocăinţă.
În anul 1962 m-am îmbolnăvit de cancer şi am
stat bolnavă trei ani. Nu stăteam la pat, lucram mult
şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi
terapie. În ultimile şase luni, slăbisem de tot, încât
nici apă nu mai puteam să beau. Imediat ce beam, o
vomitam. Atunci m-am dus la spital şi pentru că

20
eram foarte energică am chemat un profesor-doctor
de la Moscova şi am hotărât să mă opereze. Dar
imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit.
Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi
medici şi eu cu frică şi groază, priveam ce mi se
întâmplă. Întregul stomac şi intestinele îmi erau
mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce
suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că
există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au
învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu, că acestea
sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi
să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există.
Văd că stau în picioare şi totodată mă văd şi pe
masa de operaţie. Mi-au scos afară toate
măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista
doar o puternică infecţie, totul era distrus, nimic nu
mai era sănătos. Atunci medicii au zis: „această
femeie nu mai avea cum să trăiască”
Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi
mă gândeam: „cum şi de unde suntem două? Stau
în picioare şi în acelaşi timp sunt întinsă pe masă”.
Medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi
au zis că trupul meu trebuie dat studenţilor pentru
practică şi l-au transportat în laborator, iar eu
mergeam alături de ei şi mă gândeam cu
nedumerire de ce suntem două? Acolo m-au lăsat
întinsă, dezbrăcată, acoperită până la piept cu un
cearşaf. Apoi am văzut că a venit fratele meu
împreună cu fiul meu, care avea şase ani şi se

21
numea Andruşka. Copilul plângea atât de tare încât
eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a
simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă,
ci privea trupul meu mort. Vedeam de asemenea, că
şi fratele meu plângea.
Apoi, dintr-odată am ajuns acasă. Aici erau
soacra mea de la prima căsătorie şi nora mea. Pe
primul soţ l-am părăsit pentru că mergea la Biserică
şi credea în Dumnezeu. Ele împărţeau lucrurile
mele şi se certau. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate
bunurile le dobândisem pe nedrept şi prin
prostituţie. În timp ce ele se certau şi îşi însuşeau
lucrurile mele, am văzut în jurul meu foarte mulţi
diavoli înfricoşători care jucau şi se bucurau.
Deodată, m-am aflat în aer şi zburam. Am
simţit că cineva mă ţinea şi că mă înalţ din ce în ce
mai sus. Mă găseam deasupra oraşului Barnaul.
Apoi am văzut că oraşul a dispărut. S-a făcut
întuneric. Apoi am început din nou să fie lumină, şi
în final s-a făcut lumină deplină, atât de puternică,
încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede
neagră. Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi
frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi,
dar nu am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta
am văzut iarbă verde şi deasă şi m-am gândit:
„unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ, atunci
de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce
loc este acesta, fără oameni, şi cine trăieşte aici?”
Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie

22
frumoasă şi înaltă purtând veşminte împărăteşti sub
care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de
uşor încât iarba nu se pleca sub paşii ei. Lângă ea
mergea un tânăr care-i ajungea în înălţime până la
umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu
amar şi se ruga, dar nu ştiu de ce. Mă gândeam că
este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i
este milă de el şi nu-l ascultă. (Acest tânăr era
îngerul ei păzitor). Este evident cât de mult suferă
îngerii pentru noi, şi sufletele noastre nu înţeleg
aceasta. După cum se vede, rugăciunile lor nu vor fi
ascultate, dacă moartea ne găseşte în păcate şi
nepocăiţi.
Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la
picioarele ei şi a început să o roage fierbinte şi
îndurerat, cerându-i ceva. Aceasta i-a răspuns, dar
nu am putut înţelege. Când s-au apropiat de mine,
voiam să-i întreb: „unde mă aflu?” În clipa aceea,
femeia şi-a ridicat mâinile şi privirea la cer şi a zis:
„Doamne, unde va merge aceasta în starea în care
se găseşte?” Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am
înţeles că murisem, că sufletul meu se afla în cer şi
că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început
să plâng şi să mă îndurerez şi am auzit o voce care
a spus: „Întoarce-o pe pământ pentru binefacerile
tatălui ei. Arată-i locul pe care îl merită”.
Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se
târască spre mine şerpi de foc înfiorători, cu limbi
lungi, care vărsau flăcări şi alte spurcăciuni.

23
Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au
înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut
viermi cu cozi care se terminau cu ace şi spini.
Aceştia mi-au intrat peste tot şi mă chinuiau
îngrozitor iar eu ţipam de durere. Dar acolo nu este
nimeni care să te audă, să te ajute, ori să-i fie milă
de tine. Atunci Domnul mi-a zis: „Eu ţi-am dat
boala ca să te pocăieşti, dar tu m-ai hulit până la
sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea
nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără
iubirea de Dumnezeu, aşa vei trăi şi aici”.
Deodată însă, toate s-au schimbat şi eu zburam
undeva. Duhoarea s-a pierdut, a dispărut şi durerea
îngrozitoare şi, pe neaşteptate, am văzut Biserica
din locul meu natal.
Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbrăcat în
veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a
întrebat: „cine este acesta?” Şi eu am răspuns:
„preotul nostru”. „Tu spuneai că e pomanagiu, şi-l
vorbeai de rău, dar el este păstor adevărat, şi Mă
slujeşte pe Mine. Dacă acesta nu-ţi va citi
rugăciunile de spovedanie, Eu nu te voi ierta.”
L-am rugat: „Doamne, întoarce-mă pe pământ. Am
un fiu mic”. „Ştiu, mi-a răspuns, şi-mi pare rău de
el, aşa cum îmi pare rău de toţi oamenii care suferă
pe pământ”.
A apărut din nou Maica lui Dumnezeu, şi am
îndrăznit să o întreb: „Există şi Rai?” Ca drept
răspuns, m-am aflat iarăşi în iad. Acum era cu mult

24
mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu
şi-mi arătau păcatele strigând: „tu ne-ai slujit nouă
cât ai fost pe pământ”. Au început să citească
păcatele mele; toate faptele îmi erau scrise cu litere
mari şi am simţit o frică groaznică. Pe gură le
ieşeau flăcări de foc, mă loveau cumplit şi cădeau
peste mine arzându-mă cu limbile de foc. În jurul
meu se auzeau gemete şi plânsete. Când focul s-a
înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau feţe
înfiorătoare: erau schilodite, cu gâturile întinse şi
ochii scoşi; mă întrebau dacă voi rămâne alături de
ele în veci. „La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau,
când eram pe pământ, nu L-am cunoscut şi nu L-am
iubit pe Dumnezeu. Îl huleam, ne distram,
păcătuiam, eram mândre şi nu ne-am pocăit
niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au
căit, au mers la Biserică, s-au spovedit, s-au
împărtăşit... sunt acolo sus, în Rai”.
Înfricoşată de tot ce auzeam şi vedeam, mi se
părea că mă aflu în iad de-o viaţă întreagă, iar
aceştia îmi spuneau că voi trăi cu ei în veşnicie.
Apoi a apărut din nou Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au dispărut
iar sufletele chinuite în iad strigau şi implorau milă:
„Împărăteasă Cerească, nu ne lăsa aici” sau „Ardem
Născătoare de Dumnezeu, şi nu există picătură de
apă”. Ea plângea spunând printre lacrimi: „cât aţi
trăit pe pământ, n-aţi dorit să mă cunoaşteţi şi nu
v-aţi pocăit pentru păcate înaintea Fiului meu şi

25
Dumnezeului vostru, şi eu acum nu pot să vă ajut,
nu pot trece peste voia Fiului meu şi El nu poate
călca voia Tatălui Său. Pot să-i ajut doar pe aceia
pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică.
S-a făcut iarăşi întuneric şi eu m-am aflat pe
aceeaşi lespede. Ridicându-şi privirea la cer, Maica
Domnului s-a rugat: „Ce să fac cu această femeie,
unde s-o aşez?” O voce a răspuns: „Întoarce-o pe
pământ”.
Atunci Preacurata Fecioară a plecat în tăcere,
şi deschizându-se o uşă a intrat, însă eu nu vedeam
nimic în spatele uşii. S-a întors, şi au apărut
douăsprezece trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu
le urmam. Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu a
spus că cea de-a douăsprezecea trăsură nu are
podea şi eu să mă urc în ea. Mi-era frică să mă urc
în ea, dar Maica Domnului m-a împins să urc şi m-a
trimis pe pământ.
După toate acestea mi-am revenit şi stăteam
conştientă şi priveam. Era după-amiază. După ce
văzusem acea lumină, toate pe pământ mi se păreau
urâte. Imediat m-am aflat din nou la spital şi
mergeam spre congelatorul unde se păstrează
cadavrele. Acesta era închis dar eu am intrat
înăuntru fără nicio piedică şi am văzut trupul meu
mort. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit
frigul puternic. În momentul acela au băgat
înăuntru trupul mort al unui om şi când au aprins
lumina m-au văzut ghemuită pe când ei, aşează

26
cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa,
infirmierii s-au înspăimântat de frică, au plecat.
S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să
mă scoată şi să-mi încălzească creierul. Pe tot
trupul meu existau opt tăieturi; făcuseră practică pe
trupul meu. După două ore de la încălzirea capului
am deschis ochii dar abia după douăsprezece zile
am putut vorbi. A douăsprezecea zi de dimineaţă
mi-au adus micul dejun; pâine cu unt şi cafea. Am
refuzat să mănânc – era şi zi de post. Tot personalul
spitalului îmi acorda o mare atenţie, iar bolnavii
cărora le povesteam ce mi s-a întâmplat mă
ascultau cu un mare interes. Medicilor, care mă
întrebau de starea mea de sănătate, le spuneam că
nu mă mai doare absolut nimic. A început să vină la
mine lume multă, le povesteam ce am văzut şi le
arătam tăieturile. Poliţia a interzis să mai fiu
vizitată, iar pe mine m-au mutat în alt spital, unde
m-am operat din nou. Pe masa de operaţie când
m-au deschis din nou au zis: „de ce au operat o
persoană complet sănătoasă?”. „Unde este boala
ei?” „Organele îi erau distruse de cancer, iar acum e
complet sănătoasă”.
Le-am răspuns: „Dumnezeu a avut multă milă
de mine păcătoasa ca să trăiesc, să mărturisesc tot
ce mi s-a întâmplat. Mi-a redat sănătatea; voi spune
la toţi, până ce voi muri”.

27
 „Ce credeţi acum?” l-am întrebat pe medicul
care mă operase la început. „Te-a renăscut
Atotputernicul!” mi-a răspuns el.
Am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul
pe care înainte îl batjocorisem şi i-am povestit totul,
m-a spovedit şi m-a împărtăşit cu Sfintele Taine ale
lui Hristos. Mi-a sfinţit şi binecuvântat casa în care
sălăşuia păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura. Acum,
eu, păcătoasa Claudia, în vârstă de patruzeci de ani,
cu mila şi dragostea, precum şi cu ajutorul lui
Dumnezeu şi a Împărătesei Cerurilor şi pământului,
trăiesc creştineşte. Permanent merg la Biserică şi
Domnul mă sprijină. Mă vizitează oamenii din toate
colţurile lumii cărora le povestesc ce mi s-a
întâmplat, ce am văzut, ce am suferit şi auzit în iad.
Îi povăţuiesc să aibă grijă cum trăiesc, pentru că
există cu adevărat viaţă după moarte, iar fiecare va
da răspuns pentru lucrările lui pe acest pământ, şi
după măsura acestora va primi răsplata sau
pedeapsa dreaptă şi veşnică.
Când plângem şi ne rugăm smerindu-ne
sufletul, suntem păziţi de Harul lui Dumnezeu, de
diavoli. Deci, ţelul smereniei este primirea Harului
lui Dumnezeu. Cu cât te smereşti mai mult cu atât
mai mari sunt darurile sale.
Sf. Ioan Casian spune: „Cei care stau pe
această temelie (smerenia) vor urma fără îndoială
acea stare de umilinţă cu adevărat netulburată şi

28
neschimbată... judecându-se pe ei înşişi inferiori
tuturor”.
„Adevărata smerenie este atunci când îi lăsăm
să treacă înaintea noastră pe cei ce par mai mici
decât noi, când îi cinstim pe cei pe care-i socotim a
fi mai prejos de noi. Dacă avem însă mintea
luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos de noi,
ci pe toţi îi vedem mai buni ca noi. Atunci eşti
smerit când, deşi ai motiv să te lauzi, totuşi te
micşorezi pe tine însuţi, te umileşti, te înjoseşti”.
Acesta ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur.
„În lupta pentru dobândirea smereniei trebuie
să-ţi cunoşti puterile ca să nu-ţi zdrobeşti sufletul.
Trebuie să înveţi să te cunoşti ca să nu-i dai
sufletului o povară pe care n-o poate duce” – zice
Sf. Siluan.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pentru a
dobândi omul lacrimile, iar prin ele smerenia,
trebuie nu numai să se învinuiască pe sine, dar să
aibă şi „simţirea judecăţii”.
Domnul lasă diavolii să aducă omului supărări,
boli, necazuri ca să încerce sufletul care Îl iubeşte,
ca să vadă dacă Îl iubeşte cu adevărat şi nu
deznădăjduieşte. Cea mai cumplită armă a
diavolului împotriva omului este DEZNĂDEJDEA.
Diavolul se bucură mai mult dacă deznădăjduim
decât dacă păcătuim.
Sf. Siluan subliniază faptul că osândirea de
sine în lipsa nădejdii în mila lui Dumnezeu implică

29
un mare risc duhovnicesc: „Din păcate, puţini sunt
cei care înţeleg acest lucru. Mulţi cad în deznădejde
şi merg spre pierzanie. Li se împietreşte inima şi nu
mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar
să mai gândească la Dumnezeu”. El arată că acest
gând: „Nu te vei mântui” poate fi o şoaptă a
diavolului. Şi atunci osândirea de sine este totuna
cu a te socoti condamnat în mod definitiv, fără
nicio putinţă de îndreptare. Chiar Sf. Siluan a căzut
pentru scurtă vreme pradă unui asemenea gând
viclean, aşa că vorbeşte despre aceasta în cunoştinţă
de cauză: „Într-o zi, s-a abătut asupra mea duhul
deznădejdii. Mi se părea că Dumnezeu m-a osândit
pentru totdeauna şi că nu mă voi mântui, iar sufletul
meu nu va scăpa de chinul cel veşnic. Îl simţeam pe
Dumnezeu ca neîndurător şi neînduplecat. Starea
aceasta a durat ceva mai mult de un ceas. Duhul
acesta era atât de chinuitor şi apăsător, încât este
cumplit chiar şi numai să-mi aduc aminte. Sufletul
nu-l poate îndura multă vreme. În aceste clipe poţi
să te pierzi pe vecie”.
Aşadar pentru o dreaptă cumpănire, osândirea
de sine la iad trebuie neapărat însoţită de o
puternică nădejde în Dumnezeu: „Trebuie, zice
sfântul, să ne osândim pe noi înşine, dar să nu
deznădăjduim de milostivirea şi dragostea lui
Dumnezeu”.
Între întristare şi bucurie se află nădejdea. Sf.
Macarie Egipteanul confirmă că: „Numai

30
Dumnezeu poate dezrădăcina păcatul, nu omul,
care, este dator să-l combată, ştiind că nu se
mântuieşte fără Hristos. El trebuie să lupte nu
numai împotriva păcatelor mari ca: desfrânarea,
sodomia, iubirea de arginţi, prostituţia... ci
împotriva a nenumăratelor slăbiciuni şi patimi care
domnesc înlăuntrul său”. El ne povesteşte:
„Într-o zi mă rugam Domnului. Când mi-am
ridicat ochii către cer, iată era deschis şi am văzut
îngerii lui Dumnezeu, urcând şi coborând, ducând
cu ei sufletele. Alături de ei alţi „îngeri”, negri şi
întunecaţi, se forţau în văzduh ca să smulgă
sufletele oamenilor. Îngerii lui Dumnezeu, însă se
împotriveau, îi loveau puternic şi scăpau sufletele.
Am privit din nou şi iată, doi îngeri aduceau în cer
sufletul unui om. Deci de când se apropiau de vama
desfrâului, prostituţiei şi sodomiei – vămile acestea
sunt cele mai dezgustătoare la care trebuia să treacă
îngerii cu sufletul în drumul lor către cele înalte – a
început Satana să se tulbure, să ţipe şi să spună
îngerilor lui Dumnezeu: „De ce luaţi cu voi acest
suflet, care ne aparţine?” Îngerii însă i-au răspuns:
„Spune prin ce vicleşug te-ai servit de el?” Acela
le-a zis: „A desfrânat până când a murit şi de mai
multe ori, cu voia sa, păcatul sodomiei l-a săvârşit.
Şi nu numai atât, ei şi pe aproapele său l-a jignit.
Deci, ce lucru bun aţi găsit la el?” Iar îngerii i-au
zis: „Chiar dacă sufletul său a fost cândva robit de
aceste patimi, el le-a întrerupt înainte de a-i veni

31
sfârşitul”. Însă Satan le-a zis: „Nu este precum
ziceţi, ci a murit nepocăit; până la ultima răsuflare
şi nu a încetat cu nelegiuirile; nicăieri nu se află
dovada că şi-a răscumpărat toate păcatele sale şi că
s-a abţinut de la cele rele. Aşa a murit: rob al
păcatului şi colaborator al meu”. Atunci a zis unul
dintre îngerii lui Dumnezeu: „Nu se poate, nu-ţi dau
crezare ţie, pentru că eşti mincinos, necuratule. Să
fie chemat îngerul căruia i s-a dat la botez ca să-l
ocrotească şi acela să spună adevărul”.
Îngerul păzitor al acelui suflet era ocupat cu
îngroparea trupului celui încredinţat lui. Şi i-au zis
îngerii:”Spune-ne nouă, sufletul acesta s-a pocăit
pentru păcatele sale, sau a murit cu ele?” şi
răspunzându-le, îngerul a zis: „Din ceasul în care
s-a îmbolnăvit înainte de a-i fi rău, gândindu-se la
moarte, a început să plângă şi să se tânguiască. A
trimis să vină preotul Bisericii, iar atunci când au
fost singuri, a început să-i mărturisească lui
Dumnezeu, înaintea preotului, păcatele, şi,
întinzându-şi mâinile spre cer şi suspinând să ceară
iertare. Deci, dacă Dumnezeu l-a iertat cu puterea
Lui – şi acest lucru e firesc – oare nu se cuvine să
dăm slava dreptei Lui judecăţi?” Auzind acestea,
îngerii luminii „au râs” de diavol şi l-au lăsat. Şi a
trecut sufletul acela de cursa celor vicleni”.
„Dar iată, spune Sf. Macarie, un alt suflet a
fost adus; un suflet care fusese evlavios şi temător
de Dumnezeu; care stăruise în fapte şi milostenie şi

32
arătase iubire faţă de toţi oamenii; un suflet cast şi
venerabil. Demonii fremătau şi scrâşneau dinţii
împotriva lui, iar el văzând sălbăticia lor, tremura.
Îngerii lui Dumnezeu însă, l-au luat cu ei şi pe când
intrau pe porţile cerului, l-au întâmpinat şi l-au
salutat toate puterile lui, bucurându-se şi zicând:
„Slavă Ţie Dumnezeule, că a fost izbăvit
sufletul acesta de abisul cel prea adânc şi de
„mâna” balaurului celui înspăimântător! Şi cu cât se
înălţa către cele de sus, pe atât îl îmbrăţişau cetele
celor nevăzute, veselindu-se, pentru că aşa
obişnuiesc Sfintele Puteri; să se bucure şi să se
veselească pentru fiecare suflet care se mântuieşte.
Iar când au ajuns la tronul cel înşelat al slavei lui
Dumnezeu, când a fost dus la fericirea Tatălui său
şi s-a revărsat peste el Harul lui Dumnezeu, şi
Tatăl, s-a umplut tot de lumina cea nemuritoare, de
bună mireasmă şi de bucurie de negrăit. Şi a fost
predat lui Mihail, arhanghelul testamentului, ca să-l
înscrie în odihnă veşnică.
Sf. Siluan ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii
lui Dumnezeu, cei care, ştiind bine că El există, nu
ţin seama de El şi, de asemenea, vrăjmaşii credinţei
şi ai Bisericii, cei care L-au tăgăduit pe Hristos, cei
care sunt departe de adevăr şi săvârşesc răul şi care,
prin urmare, vor avea de îndurat chinurile iadului.
Sfântul dă ca pildă această istorisire Pateric: „Avva
Paisie se ruga pentru ucenicul său, care se lepădase
de Hristos şi îşi luase femeie evreică, pentru ca

33
Domnul să-l ierte. Şi i-a plăcut Domnului
rugăciunea lui şi a voit să-l mângâie chiar El şi
venind i-a zis: „Paisie de ce te rogi pentru acesta,
cel care s-a lepădat de Mine?” Iar Paisie i-a zis:
„Doamne, Tu eşti milostiv, iartă-l”. Atunci Domnul
i-a spus: „Paisie, prin dragoste Mi te-ai asemănat
Mie”. Căci mult Îi place Domnului să ne rugăm
pentru vrăjmaşi”.
„Domnul Iisus a trimis pe pământ pe Duhul
Sfânt, care învaţă sufletul să-i iubească pe vrăjmaşi
şi să se roage ca şi ei să se mântuiască. Domnul ne-
a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5,
44).
„Când Domnul mergea spre Ierusalim şi
samarinenii n-au voit să-l primească, Ioan şi Iacov
erau gata să facă să se pogoare foc din cer ca să-i
mistuie. Dar Domnul le-a spus cu blândeţe: „N-am
venit să-i pierd pe oameni, ci ca să-i mântuiesc”
(Luca 9, 54 – 55). Tot aşa şi noi, spune Sf. Siluan,
nu trebuie să avem decât un singur gând: ca toţi să
se mântuiască”.
Iubirea nu este doar lipsa urii şi duşmăniei, ci
o stare cu mult mai înaltă. Să-l iubeşti pe cel ce te
loveşte deopotrivă cu cel ce te mângâie.
Prin rugăciune poate fi păstrată pacea
sufletului înaintea vrăjmaşilor şi a jignirilor primite
de la ei. „Ca să ai pacea în suflet, trebuie să te
obişnuieşti să iubeşti pe cel care te-a supărat şi să te
rogi de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace

34
dacă nu cere din toate puterile lui Domnului darul
de a iubi pe vrăjmaşi”, ne învaţă Sf. Siluan.
Sf. Macarie zice: „Simplitatea duce la
ascultare, ascultarea la credinţă, credinţa la nădejde,
nădejdea la slujire, iar slujirea la smerenie. Din
acestea se naşte blândeţea care duce la bucurie,
bucuria la iubire, iubirea la rugăciune; şi aşa
ţinându-se unele de altele, şi ţinând şi pe cel ce le
are, îl ridică la culmea dorită: După cum, din
contră, răutatea, prin bifurcările ei, îi conduce pe
prietenii ei către răutatea cea mai mare. Prin urmare
se cuvine ca noi să perseverăm în rugăciune:
într-adevăr, în lanţul virtuţilor ea reprezintă o
culme. Prin intermediul ei şi celelalte virtuţi duc la
Dumnezeu. Cel ce stăruie în rugăciune dobândeşte
sfinţenie tainică, putere duhovnicească şi o
dispoziţie interioară de nespus. Cel ce stăruie în
rugăciune, având pe Dumnezeul Sfânt într-ajutor şi
conducător, se aprinde de iubire faţă de Domnul, ca
de bunul suprem, de care nu se satură niciodată.
Domnul ne mângâie, prin lucrarea Duhului Sfânt, în
tot necazul pentru a ne mântui şi pentru a ne face
părtaşi ai bunurilor spirituale şi al harismelor Lui.
Pentru că zice: „El ne mângâie pe noi, în tot
necazul, ca să putem mângâia şi noi pe cei ce se
află în tot necazul”. (II Cor. 1,4) Toate acestea
arată, în chip figurat, bucuria şi mângâierea venită
de la Domnul”.

35
 „Domnul ne porunceşte, zice Sf. Siluan, să-L
iubim din toată inima şi din tot sufletul nostru, dar
cum Îl putem iubi pe Cel pe care nu L-am văzut
niciodată şi cum putem învăţa această iubire?
Domnul a cunoscut prin lucrarea Lui în suflet.
Când Domnul cercetează un suflet, el ştie că un
oaspete preaiubit a venit şi a plecat. Şi atunci
sufletul Îl doreşte şi Îl caută cu lacrimi. „Unde eşti
Tu lumina mea? Unde eşti Tu bucuria mea?
Trecerea Ta a lăsat o mireasmă în sufletul meu, dar
Tu nu eşti aici. Sufletul meu te doreşte şi inima mea
este abătută şi tristă. Nimic nu mă mai poate
bucura, pentru că am supărat pe Domnul şi El s-a
ascuns de mine. Dacă am fi simpli ca şi copiii,
Domnul ne-ar arăta Raiul şi L-am vedea în slava
Heruvimilor, a tuturor Puterilor Cereşti şi a
Sfinţilor. Dar noi nu suntem smeriţi şi de aceea ne
chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună
cu noi”.
Pentru Sf. Siluan însă darul cel mai măreţ al
Duhului Sfânt, alături de pace şi blândeţe, este
IUBIREA. „Duhul Sfânt dă iubirea. Când Duhul lui
Dumnezeu este în suflet, atunci mintea se cufundă
în fericirea lui Dumnezeu; Duhul Sfânt ne dă Harul
să iubim pe Domnul”.
Sf. Siluan stăruie asupra lucrării educative a
Duhului Sfânt, care „ne învaţă” iubirea. Mărturia
Sf. Siluan este identică cu cea a Apostolului Pavel –
„iubirea lui Dumnezeu s-a născut în inimile noastre

36
prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”, - (Rom. 5.5) şi
cu cea a multor Sfinţi Părinţi.
La început, fără îndoială, iubirea este o
dispoziţie a sufletului care se întemeiază pe
propriile noastre puteri; dar de pe o anumită treaptă
în sus, ea nu mai este o simplă manifestare a firii
noastre, ci o primim ca pe o lucrare supranaturală.
Cu toate acestea, iubirea rămâne liberă şi ca ceva
propriu nouă, pentru că suntem liberi să primim
această putere şi ea se lucrează prin propriile
noastre puteri, chiar dacă le face în stare să-şi
depăşească limitele.
Sfântul Diadoh al Foticei spune: „alta este
dragostea naturală a sufletului şi alta cea care vine
în el de la Duhul Sfânt. Cel care-L iubeşte pe
Dumnezeu în chip desăvârşit îl iubeşte prin Duhul
Sfânt care este în el: Duhul Sfânt e iubirea
sufletului, minţii şi trupului; iubirea desăvârşită
pentru Dumnezeu este de a avea Harul Sfântului
Duh în suflet şi trup; cel ce poartă Harul în trupul şi
sufletul său, acela a atins iubirea desăvârşită”.
Lucrul acesta este adevărat numai pentru
Sfinţi, în care Dumnezeu Se descoperă ca iubire şi
le dă să iubească desăvârşit asemenea Lui.
„Oamenii simpli – ne spune Sf. Macarie
Egipteanul, care participă la Har, sunt ca nişte oraşe
mici, fortificate de puterea Crucii. Ei însă din Har
cad şi se pierd pentru două motive: 1. Fie că nu
suportă cu răbdare necazurile care vin peste ei.

37
2. Fie că seduşi de plăcerile păcatului se complac în
ele – pentru că acei ce trec prin viaţă nu pot s-o
parcurgă fără ispite. Nici cel înţelept, nici cel bogat
nu moştenesc Împărăţia Harului dacă „nu-şi cultivă
sufletul” cu răbdare, trecând prin necazuri şi multe
osteneli. Pentru că aşa trebuie să fie viaţa
creştinilor! Şi cum mierea este dulce şi nu admite în
ea nimic amar, tot aşa şi creştinii, orice ar veni
peste ei, fie bine, fie rău, rămân totdeauna buni.
Într-adevăr, ceea ce vatămă şi întinează pe om,
înlăuntrul lui se află. Pentru că zice Domnul: „Din
inimă ies cugetele cele rele” (Matei 15, 18). Deci,
nimic din cele de afară nu pot să vatăme pe om,
afară numai de duhul întunericului, care trăieşte,
acţionează şi locuieşte în inimă. Fiecare, deci, este
dator să câştige lupta cu gândurile, pentru ca
Hristos să strălucească în inima sa”.
Proorocul David, în Psalmul 142, 2, spune cu
frică şi groază: „Să nu intri Doamne la judecată cu
robul Tău, căci nimeni din cei vii nu-i drept
înaintea Ta”.
Şi acum, iată ce ne spune un tânăr despre el
însuşi: „În buletinul meu scria „creştin ortodox”,
dar niciodată nu m-am gândit dacă am sau nu
dreptul de a mă numi aşa. Aş fi putut să spun că,
după părerea mea, cred aşa cum trebuie în
Dumnezeu. Credeam că este fiinţă, că este persoană
atotputernică şi veşnică. Eram de acord că omul a
fost creat de Acesta, dar nu credeam în viaţa de

38
după moarte. Nu pricepeam rostul existenţei
umane. Continuam să văd viaţa prin prisma trăirii
de zi cu zi. În legătură cu religia se întâmpla acelaşi
lucru: nu eram nici ateu dar nici credincios
conştiincios. Odată pe an mergeam la Biserică
pentru a mă spovedi şi împărtăşi. Nu mă preocupau
deloc problemele religioase şi nici nu puteam să
înţeleg cum e posibil ca acestea să aibă vreun
interes pentru cineva. Cunoştinţele pe care le aveam
despre religie erau foarte puţine, însă credeam că le
ştiu pe toate şi, desigur, foarte bine. Toate mi se
păreau atât de simple şi uşor de înţeles şi, prin
urmare, pentru un om educat nu există, după
părerea mea, nici o nevoie să-şi obosească mintea
cu ele.
Într-o dimineaţă, pe când trebuia să mă scol şi
să merg la serviciu, am simţit dureri mari în piept şi
în spate. Nu aveam nicio rudă sau pe cineva care ar
fi putut să mă îngrijească şi de aceea am fost nevoit
să merg la spital.
Medicii mi-au spus după consultaţie că am
pneumonie. Boala înainta şi febra a început iute să
crească... Cu cât boala se înţetea, cu atât mă
simţeam mai rău. Existau momente când, din cauza
febrei, nu vedeam nimic în jurul meu. Cu toate
acestea, pe toată durata bolii nu m-am gândit
nicioadată la moarte. Şi asta pentru că totdeauna mă
consideram un om foarte tare şi puternic.
Nicioadată nu mă îmbolnăvisem grav, şi pentru

39
mine erau necunoscute acele gânduri despre moarte
pe care bolile grave le plăsmuiesc în minţile
oamenilor.
Îmi aduc aminte, că în jurul orei patru, m-au
cuprins frigurile şi pentru a mă încălzi, m-am
înfăşurat într-o pătură. Dintr-odată, m-am simţit
foarte rău. Am strigat un infirmier. S-a apropiat de
mine, mi-a ridicat capul pe pernă şi mi-a dat tubul
de oxigen. A chemat infirmierul şef şi medicii...
Poate că, într-un alt moment, această adunare
neobişnuită a întreg personalul spitalului în jurul
patului meu, dar şi timpul scurt în care s-au adunat,
mi-ar fi provocvat uimire şi nedumerire, fără
îndoială. Acum însă am rămas complet nepăsător
de acest eveniment, ca şi când nu ar fi avut legătură
cu mine.
O schimbare ciudată s-a întâmplat cu mine! Le
vedeam pe toate şi eram pe deplin conştient de ceea
ce se petrecea în jurul meu, simţeam totuşi o atât de
mare nepăsare şi înstrăinare, încât e greu să le
descriu. E de neînţeles pentru o făptură vie.
Toată atenţia mi s-a adunat asupra sinelui meu.
Şi aici am observat o senzaţie ciudată, un fel de
despărţitură. Eram pe deplin conştient de mine
însumi şi aveam simţurile curate, însă totodată
vedeam sinele meu cu atâta nepăsare, ca şi când
mi-aş fi pierdut complet simţurile. Îi vedeam pe
medicii care m-au ridicat pe pat şi îmi puneau ceva
pe spate. Acolo, în spatele meu, a apărut boala. Îi

40
vedeam şi înţelegeam ce fac, însă nu simţeam nimic
şi nu pentru că-mi pierdusem simţurile, ci pentru că
ceea ce făceau nu mă interesa. Eu mă închisesem
undeva în adâncul lăuntrului meu şi nu auzeam şi
nu urmăream nimic din ceea ce-mi făceau. Ca şi
când aş fi descoperit în mine două existenţe: una,
cea mai importantă, care era ascunsă în adâncul
meu, şi cealaltă, partea exterioară a existenţei mele,
care avea neîndoielnic o mai mică importanţă. Şi,
acum, pârghia de legătură care le unea a ars şi s-a
topit, şi acestea două s-au despărţit. Pe una dintre
existenţe, cea mai tare, o simţeam intens, iar faţă de
cealaltă, cea mai slabă eram total nepăsător.
Această parte era trupul meu.
Pot spune că înainte cu câteva zile, m-ar fi
surprins descoperirea persoanei mele interioare,
necunoscută până atunci, care însă o întrecea cu
mult pe cealaltă jumătate exterioară şi care, după
părerea mea, era singura componentă a omului şi
căreia acum nu-i dădeam nicio atenţie Această stare
era foarte ciudată eram viu, şi le vedeam, le
auzeam, şi le înţelegeam pe toate, şi cu toate
acestea nu vedeam şi nu pricepeam nimic, stăpânit
de această înstrăinare ce mă cuprinsese.
Am simţit deodată că o putere mă trage în jos.
În primele minute simţeam ca şi când aş fi avut
atârnate greutăţi de toate membrele corpului, iar
mai târziu, această putere a crescut atât de mult
încât cuvântul „greutate” nu poate exprima acea

41
pasiune pe care o simţeam. În acest caz, funcţiona o
altă lege a atracţiei cu putere de mii de ori mai mare
decât cea obişnuită.
Iar această senzaţie, cât era ea de mare, nu mă
împiedica să cuget şi să înţeleg tot. Îmi dădeam
seama de ciudăţenia acestei stări, aveam şi simţul
realităţii, adică ştiam că mă aflu întins pe pat, că
sunt într-o cameră de la etajul al doilea şi că sub ea
există o altă cameră. Dar todată eram sigur că dacă
mai jos existau nu una, ci zece camere, una peste
alta, şi acestea s-ar fi deschis ca să trec... Încotro?
Jos în adâncul pământului. Da, în adâncul
pământului. De aceea voiam să mă întind pe podea
şi m-am străduit să fac asta.
„Îşi dă sufletul”, l-am auzit pe doctor spunând.
Întrucât nu vorbeam şi eram concentrat la mine
însumi, privirea mea nu exprima nimic şi era rece.
Medicii credeau că mi-am pierdut simţurile şi de
aceea vorbeau deschis. Dar eu înţelegeam foarte
bine tot ce spuneau.
„Îşi dă sufletul” – moarte – m-am gândit eu
când am auzit ce spunea medicul. Într-adevăr, e
posibil ca eu să mor? – spuneam în mine. Dar cum,
de ce? Nu puteam să-mi explic acest lucru.
Deodată, mi-am adus aminte de părerile unor
oameni de ştiinţă, pe care le citisem cândva, care
crecetau dacă într-adevăr moartea e dureroasă. Am
închis ochii şi m-am concentrat la ceea ce se
petrecea în mine.

42
 Dureri trupeşti nu aveam şi totuşi sufeream şi
mă chinuiam. De ce, care era cauza durerii? Ştiam
de ce boală mor. Nu cumva mă îneca boala şi asta
împiedica funcţionarea normală a inimii mele şi de
aceea sufeream? Nu ştiu, poate că pentru medici,
aceasta era cauza morţii care se apropia. Dar asta
nu mă preocupa. Lumea aceasta cu medicii şi cu
toţi oamenii ei era de-acum străină pentru mine.
Singurul lucru pe care-l simţeam era acea
atracţie puternică despre care am vorbit mai sus.
Simţeam că, în fiecare clipă, atracţia aceasta
devenea tot mai puternică şi că, în curând, mă voi
apropia şi voi atinge acel magnet care mă atrage.
Ştiam că, îndată ce-l voi atinge, mă voi uni cu el şi
nici o putere lumească nu mă va putea despărţi de
acesta. Întreaga mea fiinţă se împotrivea. Simţeam
că nu e posibil să mă unesc pe de-a-ntregul cu el, că
ceva o să rămână liber, şi acest ceva se străduia din
toate puterile să se îndepărteze de acel centru de
atracţie. Tocmai această luptă care se dădea în mine
îmi provoca dureri şi mă chinuia. Cuvintele
medicului „îşi dă sufletul” mi-au provocat o
oarecare uimire, dar nu frică. Nu simţeam frica pe
care oamenii o simt de obicei când se gândesc la
moarte. Explicaţia stării în care mă aflam nu se
potrivea deloc cu părerile pe care le aveam în viaţa
dinainte. Ceea ce mi se părea foarte normal şi sigur,
adică faptul că după moarte mă voi descompune şi
voi deveni ţărână, acum mi se părea ilogic şi

43
contrar legilor naturii. „Nu, nu voi pieri cu totul”.
Am încercat să scap de această putere care mă
atrăgea, şi deodată am înţeles că nu mai simt acea
atracţie. Mi-am deschis ochii. În minte mi s-au
întipărit cu deamănuntul tot ce am văzut în acea
clipă. Mi s-a părut foarte ciudat. Acolo unde stăteau
infirmierii şi medicii era patul meu. M-am apropiat
şi m-am uitat acolo unde priveau toţi: în locul acela,
întins pe pat, mă aflam eu. Mi-am privit corpul. Nu
încăpea îndoială că acela eram eu, exact aşa cum
fusesem înainte.
Am vrut să-mi apuc mâna stângă cu cea
dreaptă. Dar au trecut una prin cealaltă. Am
încercat să-mi apuc mijlocul cu mâinile şi iarăşi
mâinile mi-au trecut una prin cealaltă, ca şi când în
locul trupului meu ar fi fost un gol. Acest fapt mi-a
produs mare uimire. Voiam să mă ajute cineva să
înţeleg ce se întâmplă. Am încercat să mă sprijin
bine pe podea. Corpul mă asculta şi cobora jos însă
îmi era cu neputinţă să stau pe podea. Şi în acest
caz îmi rămânea o distanţă foarte mică dar nu
puteam în nici un chip să o ating. Pentru mine,
acum, aerul era foarte dens.
L-am strigat pe doctor dar nimeni nu m-a
auzit. Atunci am înţeles totala mea despărţire de
mediul în care mă găseam, singurătatea
îngrozitoare. Era cu adevărat înfricoşătoare această
însingurare.

44
 Când omul se pierde în pădure sau naufragiază
în largul mării, sau e înconjurat de flăcări, sau se
află în temniţă, niciodată nu-şi pierde speranţa. Ştie
că poate fi auzit. Ştie că dacă cineva va auzi
strigătele lui, îl va ajuta. Dar să vezi în jurul tău
oameni, să îi auzi şi să îi înţelegi ce spun şi să ştii
că în niciun chip nu vor auzi glasul tău şi că nu vei
primi niciun fel de ajutor, de o asemenea
singurătate ţi se ridică părul pe cap şi îţi îngheaţă
sângele în vene. E preferabil să te găseşti pe o
insulă pustie decât să simţi o astfel de singurătate.
Acolo vei putea să asculţi cântul păsărilor, vuietul
vântului, zgomotul apei şi poţi vorbi cu natura.
Mi-am privit iarăşi trupul. Nu încăpea îndoială
că trupul meu era adevărat, căci vedeam clar şi cele
mai amănunţite părţi ale lui; era imposibil să îl
ating, iar aerul din jur devenise foarte dens pentru
corpul meu şi nu-i îngăduia să aibă legătură cu
lucrurile.
„Trup duhovnicesc”, cred că aşa se numeşte
acesta, mi-a trecut prin minte.
Cuvântul „moarte” se leagă neapărat de
dispariţia şi sfârşitul vieţii.
Totuşi nu simţeam că am murit nici măcar
pentru un minut întrucât nu mi-am pierdut
cunoştinţa, mă simţeam viu şi aveam însuşirea de a
auzi, vedea, simţi, de a mă mişca, de a gândi şi
vorbi.

45
 Înstrăinarea de mediu şi despărţierea
personalităţii mele m-ar fi putut face să tâlcuiesc
acest eveniment, dacă aş fi crezut că există suflet şi
dacă eram credincios. Însă aceste condiţii nu
existau. Mă călăuzeau doar simţurile mele. Mai
târziu am auzit de la oameni credincioşi, care nu
neagă existenţa sufletului în viaţa după moarte, că
sufletul omului, imediat după ce iese din trupul
stricăcios, devine extrem de înţelept şi se adaptează
repede la noile legi ale celeilalte lumi şi la modul
diferit de existenţă de acolo şi toate acestea îi sunt
atât de familiare, încât simte această trecere ca pe o
întoarcere în patria lui adevărată şi în starea lui
firească. Sufletul este duh şi pentru duh nu pot
exista limitele care există pentru trupul uman.
Ce mi s-a întâmplat în continuare? Înfirmiera
mai în vârstă şi-a făcut semnul crucii şi a spus o
rugăciune obişnuită în astfel de împrejurări: „Fie ca
sufletul lui să meargă în Împărăţia Cerurilor şi să
aibă odihnă în veci”. Imediat ce a spus aceste
cuvinte, lângă mine au venit doi îngeri; pe unul
l-am recunoscut era îngerul meu păzitor, dar pe
celălalt nu l-am recunoscut (cineva, mai târziu, mi-a
spus că celălalt înger era „îngerul întâlnirii” la care
trebuie să ne rugăm; acest „înger al întâlnirii” este
acela care va întâlni acolo sufletul omului).
M-a luat de mână şi am pornit la drum trecând
direct prin pereţii camerei. Afară se însera şi ningea
uşor. Vedeam asta, dar nu simţeam frigul şi, în

46
general, nu simţeam diferenţa dintre interior şi
exterior. Evident, unele lucruri îşi pierduseră
semnificaţia pentru corpul meu modificat. Am
început repede să urcăm spre înălţimi. Cu cât urcam
mai sus, cu atât mai mult spaţiu se deschidea în faţa
ochilor mei. La urmă, acest spaţiu a luat dimensiuni
atât de mari încât m-a cuprins frica văzând cât de
nesemnificativ eram eu în faţa acestui pustiu
nesfârşit. Aici am observat noile însuşiri ale vederii
mele: mai întâi, pe când în jurul meu era întuneric
absolut, eu vedeam totul clar, prin urmare ochii mei
aveau însuşirea de a vedea prin întuneric. Apoi
puteam să cuprind cu vederea un spaţiu foarte mare,
lucru pe care nu l-aş fi putut reuşi nicicând în viaţa
mea pământească. Dar încă nu înţelesesem că am
aceste însuşiri. Ceea ce pricepeam e că spaţiul era
în realitate mult mai mare decât ce vedeam eu şi că
posibilităţile vederii mele erau limitate. Înţelegeam
foarte bine acest lucru şi când mi-a venit acest gând
m-a apucat groaza.
Da, este foarte firesc pentru un om să se
supraestimeze pe sine. Mi-am dat seama de
micimea mea, că sunt o persoană neînsemnată, a
cărei apariţie sau dispariţie va rămâne neobservată
în această lume infinită. Însă, în loc să găsesc o
mângâiere, o siguranţă în acest gând, mă temeam că
voi pierde, că lumea aceasta infinită mă va înghiţi
ca pe un fir neînsemnat de nisip. Acest fapt cred că
este răspunsul bun la stăruinţele unora care vorbesc

47
despre legea universală a catastrofei, şi, totodată
este şi o dovadă semnificativă a cunoaşterii omului,
care se crede pe sine nemuritor, veşnic şi persoană
nobilă.
Percepţia timpului s-a stins cu desăvârşire în
mintea mea. Nu ştiu câtă vreme am urcat spre
înălţimi. Deodată s-a auzit o gălăgie, şi o mulţime
de fiinţe înfiorătoare s-au apropiat iute de noi,
ţipând şi râzând. „Sunt diavolii” am gândit. Am
înţeles foarte repede acest lucru şi m-a cuprins ceva
ca o frică groaznică, care până atunci nu mi se mai
întâmplase. Diavoli! Îmi închipuiam că aş fi
ironizat şi aş fi râs dacă cineva, cu câteva zile sau
chiar cu câteva ore mai înainte ar fi spus că ar crede
în existenţa lor, ori că i-a văzut pe diavoli cu ochii
lui!
Ca om educat, prin denumirea „diavoli”
înţelegeam înclinaţiile rele şi patimile omului. De
aceea, acest cuvânt nu era pentru mine un nume, ci
un termen ce defineşte o noţiune abstractă. Şi,
deodată, această „noţiune abstractă” a apărut în faţa
mea ca o persoană vie! Nici chiar astăzi nu pot
să-mi explic cum şi de ce atunci, îndată, fără nici o
îndoială, i-am recunoscut că sunt diavoli. Sigur
însă, acceptarea faptului că aceştia sunt diavoli era
pentru mine ceva complet ilogic, pentru că, dacă aş
fi văzut o asemenea apariţie într-un alt moment, aş
fi zis fără şovăială că este o închipuire întrupată. Cu
alte cuvinte, aş fi acceptat orice altceva, dar aş fi

48
negat că sunt diavoli. Şi nu i-aş fi numit aşa
deoarece, cum am spus, credeam că „diavolul” este
un termen care denumeşte ceva ce nu poate fi
văzut. Însă atunci am înţeles imediat că sunt, atât de
evident, încât nu există motiv să mă gândesc în
vreun fel la asta. Ca şi când aş fi întâlnit ceva pe
care îl ştiam foarte bine de mai înainte. Şi întrucât,
după cum am spus, mintea mea lucra atunci foarte
repede, am înţeles îndată că faţa oribilă a acestor
fiinţe nu era faţa lor adevărată, ci o mască urâtă pe
care o purtau probabil cu scopul de a mă înfricoşa
şi mai mult. Atunci s-a trezit în mine ruşinea. Am
simţit ruşine pentru mine şi pentru fiinţa umană în
general, că aceste creaturi folosesc aceste mijloace
pe care noi le folosim în diferite împrejurări, pentru
a-l înspăimânta pe om care se crede pe sine atât de
mândru şi important.
După ce ne-am înconjurat din toate părţile,
diavolii strigau şi le cerau îngerilor să mă predea
lor. Se străduiau pe toate căile să mă smulgă din
mâinile acestora, dar nu îndrăzneau să o facă. Din
ţipetele şi urletele groaznice pe care le scoteau, am
desluşit câteva cuvinte şi de câteva ori chiar fraze
întregi. „Este al nostru: L-a tăgăduit pe Dumnezeu”,
au strigat deodată toţi într-un glas şi în acelaşi timp
s-au repezit asupra mea. O frică şi o mare groază
m-a cuprins. „E o minciună! Nu-i adevărat”! am
vrut să le răspund când mi-am revenit, însă
aducerea–aminte mi-a înnodat limba. Într-un mod

49
neînţeles, mi-am amintit dintr-o dată o împrejurare
neînsemnată care s-a petrecut cu ceva vreme în
urmă, şi pe care o uitasem definitiv. Mi-am amintit
că în vremea când eram elev la liceu, într-o zi
ne-am adunat acasă la un prieten de-al nostru şi,
vorbind despre diferite probleme şcolare, am trecut
la discutarea unor teme mai înalte.
„În general, nu-mi plac ideile abstracte a zis un
prieten de-al meu. Pot crede într-o putere pe care
ştiinţa nu o cunoaşte până acum. Pot să accept
existenţa ei... Dar să cred în Dumnezeu ca într-o
Fiinţă Personală în timp ce nu văd nicăieri
manifestările Lui, aceasta e o prostie pentru mine.
Mi se spune „crede”. Dar de ce trebuie să cred în
Dumnezeu dacă, fără nici o diferenţă, pot crede că
nu există?” „Tu ce zici?” m-a întrebat el.
„Se poate să nu existe” am spus eu. Acest
răspuns al meu a fost o „vorbă deşartă”. Vorbele
prietenului meu nu mă puteau face să mă îndoiesc
de existenţa lui Dumnezeu. Dar nu l-am combătut.
Astfel s-au adeverit spusele din Evanghelie:
„Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l voi rosti,
oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii”. (Matei
12, 36) Da, vom da socoteală pentru orice cuvânt
împotrivă şi fără folos pe care-l rostim îndemnaţi de
vrăjmaşul mântuirii noastre. Aceasta era acuzaţia
cea mai puternică pe care mi-o aduceau diavolii,
cerând să fiu predat în mâinile lor. Această acuzaţie
le-a dat noi puteri şi curaj, şi scoţând ţipete

50
sălbatice au început să se învârtă în jurul nostru,
împiedicându-ne să ne continuăm drumul. Atunci
m-am gândit la rugăciune şi am început să mă rog
cerând ajutorul tuturor sfinţilor pe care îi ştiam şi
îmi veneau în minte în clipele acelea. Asta însă nu
i-a speriat deloc pe diavoli. Eu, cel vrednic de
plâns, care eram creştin numai cu numele, doar
atunci, poate pentru prima oară, mi-am adus aminte
de cea care se numeşte Apărătoarea neamului
creştinesc.
Sufletul îmi era foarte cutremurat şi de aceea
rugăciunea mea către Maica Domnului a fost foarte
fierbinte. Îndată ce am rostit numele ei ne-a
acoperit o ceaţă albă care a înconjurat cu iuţeală
această mulţime oribilă de diavoli şi, peste puţin
timp, a ascuns-o pe de-a-ntregul de ochii mei. Însă
timp îndelungat am auzit ţipetele şi urletele lor. Dar
pentru că vocile deveneau din ce în ce mai slabe,
am înţeles că diavolii rămâneau în urmă. Eram
stăpânit de frică şi nu ştiu dacă am continuat sau nu
mersul spre înălţimi în toată această vreme, din
clipa când diavolii s-au apropiat de noi şi până ce
ne-au lăsat. Am înţeles că înaintăm spre înălţimi
doar atunci când în faţa mea s-a întins iarăşi spaţiul
infinit.
Peste puţin timp am văzut deasupra mea o
lumină puternică: era ca lumina soarelui nostru, dar
mult mai intensă.

51
 Era împărăţia Luminii. „Da, este adevărat o
împărăţie în care lumina stăpâneşte nestingherită,
căci această lumină nu produce umbră” mă
gândeam sau mai bine spus, simţeam într-un mod
inexplicabil ceea ce până acum nu mai văzusem.
„Dar cum poate exista lumină fără umbră?” mi-a
apărut imediat în minte acestă nedumerire,
dovedind că încă mai gândeam după regulile lumii
pământeşti.
Dintr-o dată, am intrat cu mare viteză în
această regiune a luminii, care propriu-zis mă
orbea. Mi-am închis ochii acoperindu-i cu mâinile
mele. „Vai, Dumnezeul meu, ce este această
lumină? Mă orbeşte. Nu văd nimic, ca în întuneric,
nu văd nimic”, am ţipat eu, uitând că acum pot
vedea în întuneric. Când ochii mi s-au întunecat,
m-a cuprins o şi mai mare frică. Desigur, era firesc
să mă tem, căci mă aflam într-o lume necunoscută.
„Ce mă aşteaptă – m-am gândit – când voi ieşi
din această lumină? Există undeva vreun sfârşit?”
Atunci s-a întâmplat ceva la care mă aşteptam.
O voce misterioasă şi sublimă s-a auzit de sus. Cu
statornicie neclintită şi fără mânie, această voce a
spus: „Nu este pregătit?” Şi apoi... apoi mersul
nostru spre înălţimi a încetat şi am început să
coborâm cu repeziciune. Înainte însă de a ieşi din
aceste sfere cereşti mi-a fost dat să cunosc un alt
fenomen minunat. Îndată ce s-au auzit cuvintele de
mai sus, întreg universul, toate creaturile au răspuns

52
încuviinţând această hotărâre. Un glas format din
milioane de voci a răsunat în aer şi a repetat
cuvintele acelea într-un limbaj pe care urechea nu-l
poate descifra, dar pe care inima şi mintea omului
îl înţeleg exprimându-şi deplina încuviinţare a
acestei hotărâri.
Există o asemenea armonie în această unire a
voinţelor şi în armonia aceasta era o bucurie aşa de
minunată şi nespusă, încât bucuriile noastre
pământeşti sunt neînsemnate în faţa acesteia.
Această voce a răsunat ca un acord neasemuit şi
sufletul meu, răspunzând bucuriei înflăcărate, voia
să se unească cu această minunată armonie
universală. Trebuia însă să mă întorc din nou pe
pământ şi să trăiesc ca şi până atunci. O senzaţie de
revoltă s-a trezit în mine când în faţa mea au
început să apară nedesluşite, ca şi când ar fi fost
învăluite în ceaţă, apoi foarte clare, oraşul şi străzile
cunoscute.
Ca şi mai înainte, m-au trecut prin ziduri şi uşi
încuiate şi m-au dus într-o cameră ce îmi era total
necunoscută. Pe o masă m-am văzut pe mine, adică
trupul meu neînsufleţit, acoperit cu un cearşaf alb.
Alături stătea un bătrân cu părul alb, îmbrăcat în
negru, care ţinea în mână o lumânare aprinsă şi
citea Psaltirea. Pe un scaun, stătea sora mea, pe
care, evident, o înştiinţaseră de moartea mea şi deja
venise. Alături de ea era soţul ei.

53
 „Ai auzit care este voia lui Dumnezeu?” mi-a
spus Îngerul păzitor. M-a dus lângă masă şi după ce
mi-a arătat trupul meu mort, mi-a spus: ”Mergi şi te
pregăteşte”. Imediat după aceea cei doi Îngeri s-au
făcut nevăzuţi.
La început am simţit ca şi când ceva m-ar fi
apăsat. Apoi am simţit că mi-e frig. Faptul că am
început iarăşi să simt aceste lucruri m-au făcut
să-mi amintesc de viaţa de dinaninte, provocându-
mi mari păreri de rău şi o adâncă tristeţe. Mă
simţeam ca şi cum aş fi pierdut o comoară de mare
preţ. Acest simţământ nu m-a părăsit până la
sfârşitul vieţii. Viaţa pe pământ nu mai avea pentru
mine nicio frumuseţe nici un interes. Mă simţeam
ca şi când aş fi fost într-o menghină uriaşă. (Acest
tânăr s-a retras în mânăstire, devenind monah)
Am povestit întâmplarea mea multor preoţi şi
ierarhi. Între ei erau şi oameni foarte învăţaţi. Toţi,
fără nicio excepţie, mi-au răspuns că împrejurarea
prin care am trecut nu e deloc imposibilă. Multe
astfel de cazuri sunt descrise în Vechiul şi Noul
Testament, încă şi în Vieţile Sfinţilor.
Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie cu scopuri bune
astfel de răpiri ale sufletului, şi le dă oamenilor să
vadă, după măsura puterilor lor, cealaltă lume,
lumea în care vom ajunge cu toţii într-un final.
Deoarece cred şi cunosc că învăţătura Bisericii
noastre ortodoxe despre moarte este adevărată, am
simţit nevoia de a face această mărturisire. Este

54
mărturisirea unui om care nu credea în viaţa de
după moarte şi într-un mod minunat s-a vindecat de
această boală ilogică şi groaznică ce are o aşa mare
răspândire în zilele noastre.
În parabola despre bogatul nemilostiv şi
săracul Lazăr, prin glasul lui Avraam, Domnul zice:
„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor
crede nici dacă ar învia cineva din morţi”. (Luca 16,
31) Cei care vor citi cu atenţie această istorisire a
mea vor înţelege că vorbele acestea ale Domnului
sunt valabile şi pentru noi astăzi. Oamenii care nu
aud şi nu păzesc poruncile dătătoare de viaţă ale
Domnului nostru, pe care proorocii şi apostolii
le-au scris în cărţile sfinte, sunt neputincioşi să
creadă în cele spuse de un om care cu adevărat a
înviat din morţi”.
„Iată, m-a înconjurat mulţimea duhurilor celor
rele ce au scris păcatele mele şi strigă puternic
cerând smeritul meu suflet. Miluiţi-mă pe mine,
Îngeri întru toţi sfinţii lui Dumnezeu cel Atotţiitor
şi izbăviţi-mă de toate vămile celor vicleni, căci nu
am lucru bun care să cumpănească împotriva
faptelor mele celor rele. Pleacă urechea Ta către
mine, Maica lui Dumnezeu din înălţimea slavei
Tale, ceea ce eşti bună şi ascultă suspinările cele de
pe urmă şi dă-mi mână de ajutor. Stâpână, stăpână,
miluieşte acum sufletul meu cel lipsit care caută
singur acoperământul Tău şi nu îngădui, Preabună,

55
să fiu dat diavolilor”. (Din slujba la ieşirea cu greu
a sufletului)
„Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte
de trup: Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine
să-l miluiască pe el! Către îngeri îşi ridică ochii şi
zadarnic îi roagă. Către oameni mâinile îşi întinde
şi nu are cine să-i ajute. Pentru aceea, iubiţii mei
fraţi, înţelegând scurtimea vieţii noastre, de la
Hristos să cerem celui mutat de la noi, odihnă, şi
sufletelor noastre mare milă”. (Sf. Ioan
Damaschinul – Stihirea a II-a la înmormântare)
„Candele multe şi lămpi se aprind de la foc şi
ard; şi după cum toate aceste candele şi lămpi îşi
primesc lumina şi strălucirea de la o singură sursă,
de la natura cea unică a focului, tot aşa creştinii de
la natura unică a focului divin, de la Fiul lui
Dumnezeu. Îşi primesc lumina şi strălucirea şi au
lămpile aprinse în inimile lor şi strălucesc înaintea
Lui, chiar de pe pământ după cum El însuşi a
luminat. Căci s-a zis: „Pentru aceasta te-a uns pe
Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei”.
(ps. 44,9). Fiul lui Dumnezeu a fost numit Hristos
pentru că a fost uns; cu acelaşi untdelemn fiind unşi
voi, devenind Hristoşi, având să zic aşa: aceeaşi
esenţă şi acelaşi trup cu El”. S-a zis iarăşi: „Pentru
că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul
sunt toţi”. (Evrei 2, 11) Creştinii, deci se aseamănă
într-un fel, unor candele având untdelemn în ele;
acest untdelemn sunt roadele dreptăţii. Dar dacă

56
candela lor nu este aprinsă de la candela divinităţii,
nimic nu sunt. Domnul a fost candela care arde,
pentru că Duhul Divinităţii locuia în mod real în El
şi ardea în inima lui de om. Întocmai ca o pungă
veche, dar plină de mărgăritare, trebuie să fie
creştinii; să fie, după omul cel din exterior, smeriţi
şi dispreţuiţi, însă în omul din lăuntrul său să poarte
mărgăritarul cel de mare preţ. Dar unii sunt ca
mormintele năruite, pe dinafară zugrăvite şi foarte
frumoase, şi pe dinlăuntrul pline de mirosuri urâte
şi de duhuri necurate. (Matei 23, 37) Creştinul, este
dator ca totdeauna să-şi amintească de Dumnezeu.
Pentru că s-a scris: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta”. (Deut. 6, 5) Să
iubeşti pe Domnul nu doar când mergi spre locul de
rugăciune, ci să-ţi aminteşti de Dumnezeu şi să-l
iubeşti chiar şi când te plimbi, când vorbeşti, când
mănânci, pentru că El a zis: „Că acolo unde este
comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21)
După cum vreascurile aruncate în foc nu pot să
reziste puterii focului, ci îndată sunt mistuite de el,
tot aşa şi demonii, voind să se lupte cu omul care
s-a învrednicit a primi pe Duhul Sfânt, sunt arşi şi
mistuiţi de puterea focului; trebuie numai ca omul
să fie totdeauna ataşat de Domnul şi să-şi pună în el
încrederea şi speranţa. Dacă demonii ar fi tari ca
fierul, ei nu ar fi arşi de rugăciune întocmai „ca
ceara de foc”. (Ps. 67, 3) Însă într-adevăr, mare
luptă trebuie să dea sufletul cu ei. Ei sunt asemenea

57
unor râuri de balauri, guri de lei, ca un foc care este
îndreptat împotriva sufletului. După cum atunci,
când vântul suflă foarte tare, pe toate creaturile de
sub cer le clatină şi face mult zgomot, tot aşa şi
puterea vrăjmaşilor agită adâncurile inimii, zguduie
şi pun în slujba sa cugetele. După cum vameşii,
şezând în vămile drumurilor, opresc pe toţi
călătorii, tot aşa şi demonii pândesc sufletele şi le
opresc atunci când ies din trup. Dacă ele nu sunt
curate cu desăvârşire, nu le permit să se ridice la
cămările cerului şi să ajungă în preajma stăpânului
lor, ci sunt trase în jos de demonii din aer. Însă cât
se află în trup, sufletele pot obţine, desigur cu mult
efort şi luptă, Harul cel de sus de la Domnul, adică,
datorită vieţii lor virtuoase vor merge în Împărăţia
Sa, după cum El Însuşi a promis: „Acolo unde voi
fi Eu, va fi şi sluga Mea”. (Ioan 12, 26) şi vor
împărţi la nesfârşit cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul
Sfânt”.
Iată ce ne spune Sfântul Macarie: „Lupta
sufletului, scrie Sf. Siluan, împotriva vrăjmaşilor
durează până în mormânt. Şi dacă la războiul
obişnuit este ucis numai trupul, războiul împotriva
vrăjmaşului e mult mai greu şi mai primejdios,
pentru că însuşi sufletul poate pieri în el. Din
pricina mândriei mele, Domnul a lăsat de două ori
pe vrăjmaşul să atace sufletul meu în aşa fel încât el
se găsea în iad. Îndrăznesc să spun că dacă sufletul
este puternic şi curajos, el nu va cădea, dar dacă nu

58
este, riscă să piară pentru totdeauna. Scriu către toţi
cei care, ca şi mine, se vor găsi într-o nenorocire
asemănătoare: fiţi curajoşi şi ţineţi-vă tare, aveţi
înceredere nezdruncinată în Dumnezeu şi vrăjmaşii
nu vor rezista, căci Domnul i-a biruit. Prin Harul lui
Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă
de noi cu bunătate şi că nicio rugăciune, niciun
gând bun nu se pierde înaintea lui Dumnezeu.
Adeseori, ni se pare că Domnul nu ne aude. Dar
aceasta e numai pentru că suntem mândri şi cerem
ce nu este de folos. Este greu de deosebit mândria
în noi înşine. Dar Domnul lasă pe cel mândru să se
zbată chinuindu-se în neputinţa sa până ce se
smereşte. Când sufletul devine smerit, vrăjmaşii
sunt biruiţi şi sufletul află adânca odihnă în
Dumnezeu. De două ori am fost în Duhul Sfânt; şi
de două ori am fost în mare încercare, supus unei
ispite zdrobitoare. Altă dată, din pricina mândriei
mele, a trebuit să îndur ca Harul Sfântului Duh să
mă părăsească şi să mă simt ca un animal în trup
omenesc. Îmi aduceam aminte de Dumnezeu, dar
sufletul meu devenise gol ca cel al unui animal. Am
început să mă pocăiesc şi Harul a venit. Aceasta a
durat trei zile. Mi s-a dat, de asemenea, la ceasul
rugăciunii, să nu mai ştiu dacă eram în trupul meu
sau în afară de trupul meu, dar sufletul meu vedea
pe Dumnezeu. Şi iată că acum ştiu din experienţă
ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să
fii lipsit de El. O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege

59
spaima sufletului care a avut în el pe Duhul Sfânt,
dar apoi L-a pierdut. Această spaimă este cumplită.
Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâhnire
de nedescris. E chinul lui Adam după izgonirea lui
din Rai. Cine poate înţelege Raiul? O poate în
parte, cel ce are în suflet pe Duhul Sfânt, pentru că
Raiul este Împărăţia Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt e
acelaşi în cer şi pe pământ. Duhul Sfânt este hrana
cerească, e bucuria sufletului. Mintea mea se
bucură pentru că, în ciuda nevredniciei mele,
Domnul mă iubeşte”.
Sfântul Antonie cel Mare credea că era cel mai
bătrân, cel mai desăvârşit dintre toţi nevoitorii
pustiei, dar Dumnezeu l-a îndreptat spre Pavel
Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrân
şi mai desăvârşit ca el. Sfântul Zosima îşi spunea că
era monah din copilărie şi că nu mai era nimeni
care să-l poată învăţa ceva nou, dar a fost smerit de
Maria Egipteanca, şi a văzut că era departe de a fi
atins măsura ei. Sf. Tihon de Zadonsk a fost smerit
de un „nebun în Hristos” care i-a dat o palmă şi i-a
zis: „Nu fă pe grozavul”.
„Nu toate sufletele sunt la fel de puternice:
unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul.
Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; căci
aşa cum poartă fumul vântul, aşa le trage şi pe ele
vrăjmaşul acolo unde vrea el, pentru că n-am
răbdare sau se lasă înşelate cu uşurinţă de el. Dar
sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi se

60
ţin de ele fără a se clătina, ca de o stâncă în mare,
de care se sparg malurile. Ele s-au predat voii lui
Dumnezeu, mintea lor Îl vede (contemplă) şi
Domnul le dă Harul Duhului Sfânt. Cel ce trăieşte
potrivit poruncilor simte în fiecare ceas şi fiecare
clipă Harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu
deosebesc venirea Harului” (Sfântul Siluan
Athonitul)
Tot Sfântul Siluan spune că; „Prin Harul
Duhului Sfânt şi contemplarea creaţiei, Dumnezeu
se face cunoscut de cel pe care El însuşi îl
binevoieşte şi cum binevoieşte. Contemplând
creaţia, omul se minunează de înţelepciunea lui
Dumnezeu; cum le-a creat El pe toate, cerul şi
pământul şi toate făpturile. Sufletul cunoaşte pe
Dumnezeu prin Duhul Sfânt pe cât îi descoperă şi-l
învaţă Harul. Iisus Hristos se descoperă în Duhul
Sfânt după cum voieşte; sufletul vede bunătatea sa,
milostivirea Sa, blândeţea sa şi smerenia sa.
Dumnezeu îi va descoperi toate sufletului prin
Duhul Sfânt. Când dobândeşte iubirea Domnului,
sufletul se îngrijeşte numai să placă Lui. Pentru noi,
creştinii, viaţa pe pământ este uşoară. Sufletul
nostru este senin şi blând. El este obişnuit să se
smerească, şi pentru aceasta Domnul se
milostiveşte şi îi dă Harul Său. Harul ne învaţă să
iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru şi pe
aproapele nostru ca pe noi înşine: aceasta este viaţa
noastră în Dumnezeu. Pentru aceasta ne invidiază

61
vrăjmaşii noştri şi vor să ne facă să-l uităm pe
Dumnezeu. Însă noi nu stăruim să-l iubim şi vom
afla în El odihna, căci suntem sprijiniţi de Harul
Său. Prin el, Domnul ne dă să înţelegem că sunt
oameni care I se aseamănă Lui: sunt cei care au
împlinit poruncile. Alţii se aseamănă vrăjmaşului:
sunt cei care-l urmează pe acesta. Nu este nimic
uimitor în aceasta. Din stejar creşte stejar, iar din
mesteacăn, mesteacăn”.
Despre vremurile din urmă, şi care sunt atât de
aproape, ne vorbeşte Cuviosul Lavrentie al
Cernigovului, plin de Harul Duhului Sfânt.
Deseori Sfântului Lavrentie discuta cu fiii săi
duhovniceşti despre vremurile de pe urmă,
preîntâmpinându-i să fie vigilenţi şi precauţi, pentru
că antihristul este aproape.
Cuviosul spunea: „Iată acum votăm. Poţi să
votezi. Încă nu-i înfricoşător, pentru că nu votează
întreaga lume pentru unul. Iar când vor vota pentru
unul, acela va fi El şi nu se va mai putea vota”.
Zicea de asemenea că va fi un mare război mondial,
după care nimeni nu va supravieţui, doar cei din
munţi şi peşteri. Se vor lupta şi vor rămâne câteva
state, care vor hotărî: „Să alegem un conducător al
întregului pământ. Şi îl vor alege”.
În vremurile de pe urmă, adevăraţii creştini vor
fi alungaţi iar cei bătrâni şi neputincioşi vor face tot
posibilul ca să fugă împreună cu ei.

62
 Despre antihristul ce va veni, cuviosul luminat
de Duhul Sfânt spunea astfel: „Va veni vremea
când se vor aduna semnături pentru un singur
împărat pe pământ. Şi cu stricteţe se va face
recensământul. Încoronarea lui antihrist ca împărat
se va face în maiestosul templu din Ierusalim, cu
participarea Clerului şi al Patriarhului. În Ierusalim
va fi favorizată intrarea şi ieşirea liberă a fiecăruia.
Dar să aveţi grijă să nu călătoriţi, fiindcă totul se va
face pentru înşelare. La încoronarea lui, când se va
citi, „Simbolul credinţei”, el nu va permite să se
citească corect şi, în locul „întru Domnul nostru
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va apărea
apostazia, recunoscându-se numai pe sine.
Patriarhul atunci va exclama: „acesta-i antihrist!” Şi
pentru aceasta Patriarhul va fi omorât.
Din ceruri vor pogorî proorocii Ilie şi Enoh
care vor spune tuturor că a venit antihrist: „acesta
este antihrist, nu-l credeţi pe el”. Şi el îi va omorî
pe prooroci, însă ei vor învia şi se vor înălţa la
ceruri.
În anul 1949, pe 26 septembrie, noaptea, în
chilia Sfântului Lavrenţie a venit Sfântul
Evanghelist Ioan Teologul care i-a vorbit despre
arătarea pe cer a Crucii Domnului, Învierea
morţilor şi Înfricoşata Judecată a lui Hristos.
Antihrist va cunoaşte toate meşteşugurile
satanice şi va face semne înşelătoare. El va fi auzit
şi văzut concomitent de toată lumea.

63
 Fericit va fi omul care nu va dori să vadă şi
nici nu va vedea faţa lui antihrist. Iar cel care va
vedea şi va auzi cuvântul lui julitor de Dumnezeu,
promisiunile tuturor bunătăţilor pământeşti, se va
înşela şi va merge cu închinăciune în întâmpinarea
lui. Şi va pieri împreună cu el şi va arde în focul
veşnic.
Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde se va
arăta? În Biserică?” Cuvioasul a răspuns: „Nu în
Biserică, ci în fiecare casă. La televizor, când vor
vedea şi vor asculta ştirile”. Iată, la televizor, la
ştiri, şi pe internet va apărea antihristul.
Pe oamenii săi el îi va „pecetlui” cu pecetea. Îi
va urî pe creştini. Vor începe ultimile prigoane
asupra creştinilor ortodocşi care vor refuza pecetea
diavolului. Mai întâi prigoanele vor începe la
Ierusalim, iar apoi în întreaga lume se va vărsa
ultimul sânge pentru numele Mântuitorului nostru
Hristos. Dintre voi fiii mei, mulţi veţi ajunge până
în aceste vremuri groaznice şi înfricoşătoare.
Peceţile vor fi de aşa fel, încât imediat se va vedea
dacă a primit-o omul sau nu. Creştinul adevărat nu
va mai putea nici cumpăra, nici vinde nimic.
Dar nu vă pierdeţi nădejdea: Domnul nu-i va
părăsi pe copiii Săi... Nu trebuie să vă fie frică.
Biserici vor fi, însă creştinul ortodox nu va mai
putea merge în ele, fiindcă acolo nu se va mai sluji,
nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui
Hristos, ci va fi o adunătură „satanică”. Din cauza

64
acestor mari fărădelegi, pământul nu va mai da
roade. Lipsit de ploi, va avea crăpături atât de mari,
încât animalele şi oamenii vii vor putea cădea în
ele. Pe creştinii adevăraţi, nepecetluiţi, Dumnezeu îi
va ajuta şi-i va hrăni, adăpostindu-i în locuri
neumblate şi pustii.
Nu toţi evreii vor primi pecetea lui antihrist.
Toate râurile, izvoarele şi mările vor seca.
Aceste nenorociri vor dura trei ani şi jumătate, dar
pentru cei aleşi ai săi, Domnul va scurta zilele
acestea. Atunci vor fi mari luptători, stâlpi ai
Ortodoxiei, care se vor afla sub influenţa puternică
a rugăciunii lui Iisus. Şi Domnul îi va acoperi pe ei
cu Atotputernicul Har al Duhului Sfânt şi ei nu vor
vedea semnele înşelătoare pregătite pentru
omenirea slabă în credinţă.
Încă odată repet: în acele Biserici nu se va mai
putea merge, în ele nu va mai fi Harul Duhului
Sfânt. Va fi război – continuă Sfântul Lavrentie. Pe
unde va trece, nu va rămâne suflare omenească.
Înainte de război, Domnul va trimite oamenilor
slabi în credinţă boli şi ei vor muri. În timpul lui
antihrist nu va fi moarte. Şi cel de-al treilea război
mondial nu va mai fi spre pocăinţă, ci spre nimicire.
Pe cei puţin rezistenţi Domnul îi va lua, iar pe alţii
îi va curăţi de păcate prin boli. Pe cei tari şi
puternici în credinţă, Domnul îi va lăsa pentru
întâlnirea cu El.

65
 Până nu se va completa cu cei mântuiţi locurile
îngerilor căzuţi (diavolii) Domnul nu va veni să
judece viii şi morţii.
Construirea de Biserici şi reparaţiile lor vor
continua până la venirea antihristului, şi peste tot va
domni o splendoare deosebită – spunea sfântul –
rugaţi-vă mult mai mult, mergeţi la Biserică cât mai
este posibil. Mai ales, fiţi prezenţi la Sfânta
Liturghie, la care se aduce jertfa cea fără de sânge
pentru păcatele întregii lumi. Mărturisiţi-vă des şi
împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi El
vă va întări”.
Sfântul vorbindu-le despre ultimile vremuri,
plângea cu amar şi spunea: „Mulţi clerici vor pieri
când va veni antihristul”. Sfântul mai spunea
vărsând multe lacrimi: „Este plină bezna (iadul) de
suflete omeneşti... Şi pe pământ vor scoate bezna.
Toţi dracii vor ieşi şi se vor afla în oameni
(homosexuali, atei, masoni, yoghini, ucigaşi,
desfrânaţi) care nu cred în Dumnezeu şi săvârşesc
păcatele cele mari, fiind pecetluiţi cu pecetea
diavolului”.
„Nu peste mult timp, ne spune Cuviosul Kukşa
al Odessei, va avea loc Sinodul Ecumenic, numit
„sfânt”.
Însă acest Sinod va fi cel de-al optulea, fiind o
adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate
credinţele se vor uni în una. Posturile Sfinte vor fi
anulate, călugăria anulată, călugărilor şi episcopilor

66
li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor să
divorţeze şi să se recăsătorească. Nu trebuie
acceptate aceste schimbări. Fiţi vigilenţi! Străduiţi-
vă să mergeţi la Bisericile lui Hristos – Dumnezeu
acum cât ele încă sunt ale noastre. Va veni timpul
când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei
aleşi (creştinii ortodocşi) vor înţelege ce se
întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să meargă la
biserica apostală, (biserica antihristului) însă nu va
trebui să meargă acolo în niciun caz. Vă rog,
rămâneţi în credinţa ortodoxă până la ultima suflare
şi vă veţi mântui”.
Sfântul Serafim din Viriţa, prin profeţia sa, ne
avertizează: „Va veni o vreme când nu prigonirile,
ci lăcomia de bani şi înşelările lumii acesteia îi vor
despărţi pe oameni de Dumnezeu, şi vor pieri cu
mult mai multe suflete decât în vremurile prigoanei
deschise. Pe de o parte se vor înălţa cruci şi biserici,
iar pe de altă parte se va instaura împărăţia
minciunii şi a răului. Biserica ortodoxă va fi
întotdeauna prigonită, iar mântuirea va fi prin
necazuri şi boli, prigonirile însă vor căpăta un
caracter foarte fin şi nebănuit. E îngrozitor să ajungi
la aceste vremuri. Vor veni timpuri şi deja au venit
când desfrâul, prostituţia, homosexualitatea, hoţia,
înşelăciunea şi decăderea morală vor atinge ultimile
limite. Aproape că nu vor mai rămâne neatinşi de
păcatul trupesc. Ei vor considera, văzând că nu li se
aplică nicio pedeapsă, că totul le este permis pentru

67
satisfacerea capriciilor şi senzualităţii excesive. Se
vor aduna în grupuri, bande, organizaţii, clanuri,
vor prăda, vor ucide, vor desfrâna”.
Stareţul Serafim din Viriţa a mai spus că:
„Ierusalimul va deveni capitala Israelului, iar mai
pe urmă capitala întregii lumi. Fiindcă acolo este
centrul pământului, acolo a fost răstignit şi a înviat
Mântuitorul lumii – Iisus Hristos. Şi tot acolo va fi
şi judecata lumii”.
Pentru tot ce se întâmplă acum, în zilele
noastre, mare parte a profeţiilor se adeveresc, au loc
sub privirile noastre. Însă oamenii nu le dau
aproape deloc importanţă, fiind atât de nepăsători,
indiferenţi, adormiţi... Iată că, încă din anul 2002,
compania americană Applied Digital Solutions a
început producerea şi lansarea pe piaţă a buletinelor
electronice de identitate care vor fi implantate sub
piele. Microcipul – buletin are dimensiunile unui
bob de orez. Această companie, pentru a-şi
populariza producţia proprie, o va repartiza gratuit
spitalelor.
Pentru calmarea conştiinţei credincioşilor,
compania a invitat teologi vestiţi cu o atitudine
binevoitoare faţă de inovaţie la emisiunea televizată
„700 club”. În cadrul emisiunii, aceştia se străduiau
să demonstreze telespectatorilor că nu este vorba de
pecetea „fiarei”. Cu toate acestea opt companii
latino-americane s-au adresat deja către companie
cu rugămintea de a începe producerea aparatelor

68
radar pentru localizarea oamenilor cu cip implantat.
(Associated Press, 26 februarie 2002)

În Israel deja nu se mai lucrează cu bani

lichizi. În curând, şi în alte ţări, banii în numerar
vor fi lichidaţi, iar vânzarea-cumpărarea se va
efectua pe calea transferării banilor convenţionali
prin utilizarea fişei şi reţelei de computer, din
contul personal al posesorului în contul
magazinului. Iar cu timpul, pentru a evita folosirea
cartelei electronice de către străini, se va aplica pe
mâna sau pe frunte un tatuaj laser invizibil, purtând
numărul posesorului, şi numai în cazul
corespunderii numărului de identificare aplicat pe
mâna (frunte) cu numărul cartelei, se vor deschide
aparatele centrale de plată, iar în caz de
necorepundere, se va declanşa alarma, avertizându-
vă: „cartela nu-ţi aparţine”. Sau se va recurge la o
soluţie şi mai „comodă” – microcipul se
implantează pe mână sau pe frunte şi astfel: „cartela
nu mai poate fi uitată acasă”.
Nouă ni se prezintă situaţia roz: reducerea
criminalităţii, sporirea eficacităţii luptei cu
narcomania, cu „spălare de bani” şi, desigur,
crearea „raiului economic pe pământ”.
Dar în spatele acestui „rai” se poate întrezări,
în mod evident, înrobirea omenirii în acest sistem,
totala neajutorare a cetăţenilor în faţa celor care vor
conduce această reţea computerizată. Pierderea

69
cartelei de către cineva va echivala, practic, cu
dispariţia acestuia deoarece în noul sistem nimeni
nu va putea cumpăra sau vinde ceva fără cartela
electronică, fiind condamnat să moară de foame sau
de frig (orăşenii ce locuiesc la bloc). Din această
cauză, cei care îşi vor procura fise, ulterior vor fi
nevoiţi să accepte aplicarea tatuajului laser sau
inserţia microcipului pe mână sau pe frunte.
Sfântul Apostol Ioan Teologul prooroceşte
despre venirea acestor timpuri foarte clar: „Şi ea îi
sileşte pe toţi cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi
şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca
să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe
frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde,
decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei,
sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea.
Cine are pricepere să socotească numărul fiarei,
căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute
şaizeci şi şase”. (Apocalipsa 13, 16-18)
Numărul 666 este aplicat anume în calitate de
semn de codificare în tehnologia paşapoartelor
electrionice, buletinelor electronice de identitate,
cartelei electronice, cartelei electronice de sănătate.
Toate acestea formează dosarul electronic al
fiecărui cetăţean ce le posedă.
Conform învăţăturii unanim recunoscute de
către Biserica ortodoxă, în Apocalipsă numele fiarei
este atribuit antihristului, care va conduce războiul
mondial împotriva lui Dumnezeu la toate nivele

70
societăţii. Utilizarea conştientă a numărului 666
(sub orice formă) este anticreştină, constituie un
simbol satanic şi reprezintă în esenţă un mijloc de
luptă împotriva lui Dumnezeu în lumea modernă.
Slujitorii lui antihrist, care pregătesc pentru noi
acest sistem de subjugarea diavolului, aşteaptă cu
nerăbdare şi le convine totala noastră nepăsare şi
supunere.
În acest sens, un exemplu revelator ni-l
prezintă Stareţul Rafail de la muntele Athos. El
aseamănă codurile cu nişte capcane bine întinse,
dirijate de la distanţă. La început, oamenii le vor
ocoli cu multă atenţie, dar cu timpul, se vor găsi
unii „îndrăzneţi” care se vor lăsa atraşi de momeală.
Însă capcanele nu se vor declanşa pe loc. Doar
atunci când oamenii se vor lăsa în masă „cuprinşi
de acest curaj fals” şi se vor arunca asupra momelii,
comanda de la distanţă se va pune în funcţiune şi
toţi vor fi prinşi în această capcană din care nu
există ieşire. De astă dată însă nu e vorba de
moartea trupescă, ci sufletească. Acum e vorba de
un război invizibil dus între iudei şi oameni de altă
naţionalitate”.
Lipsa de perspicacitate a guvernanţilor şi a
unor preoţi ne va împinge şi pe noi într-o situaţie cu
deznodământ fatal, în care va trebui să alegem: ori
sistemul lui antihrist (lepădare de Hristos-
Dumnezeu) ori suferinţa şi prigoana.

71
 Vom accepta oare să nu se aplice coduri de
identificare? Computerul, în stare să înscrie în
memoria sa dosarele tuturor locuitorilor de pe glob,
demult îşi aşteaptă misiunea. Să ne întrebăm, deci:
nu greşim oare, acceptând nepăsători să ni se aplice
un cod de identificare pe viaţă? Cu atât mai mult cu
cât scopul este stabilirea dictaturii mondiale a robiei
antihristului.
Să luăm aminte la cuvintele Mântuitorului
„Cine este credincios în puţin, acela va fi credincios
şi în mult”, deci acela care nu va accepta codul de
identificare, cu atât mai mult va căuta să evite
aplicarea peceţii.
Desigur, cel mai ameninţător pericol al
acceptării codului de identificare îl reprezintă faptul
de a fi împins împreună cu familia la limita
supravieţuirii. De fapt, pentru sărăcirea definitivă a
popoarelor, masonii pun în aplicare un plan viclean
şi chibzuit, menit să subjuge antihristului pe toţi
creştinii ortodocşi.
Stareţul Chiril spune că în asemenea situaţie,
mulţi vor fi nevoiţi să accepte codul numeric de
identificare. El nu-i învinuieşte pe aceştia. Îi
sfătuieşte să facă tot posibilul pentru a se transfera
cu traiul în sate, să-şi procure loturi de teren, să
cultive legume, să planteze pomi fructiferi, să
crească animale, deoarece după codul numeric va
urma cartela electonică (cardul) şi apoi pecetea.

72
 Deci să nu pierdem timpul, să ne pregătim de
pe acum. Creştinii ortodocşi să se unească, să se
ajute unii pe alţii în toate, să-şi educe copiii
creştineşte, să-i înveţe cu munca pe care s-o
preţuiască.
Masonii, după cum reiese din protocoalele lor,
se tem cel mai mult de personalităţile puternice, de
iniţiativele care le desconspiră planurile. Să
ripostăm, deci, cu aceste arme.
Este ştiut faptul că politica de astăzi se face pe
bani mari. Toţi politicienii de seamă din lume se
află în serviciul bancherilor mondiali, care de
regulă, sunt evreii şi îl aşteaptă pe „mesia”-antihrist
şi se închină în mod conştient diavolului.
Conducătorii „poporului ales” îl slujesc, fără
îndoială, pe antihrist, iar Rothschild, care stă în
vârful piramidei masonice, primeşte indicaţii
nemijlocit de la „arhitectul universului” adică de la
SATAN.
Conform planurilor predecesorilor lui antihrist,
„regele” trebuie să fie încoronat în templul restabilit
din Ierusalim. Însă astăzi, pe acel loc se află
moscheea lui Omar. Iudeii nu pot cuteza să o
distrugă, temându-se că fanaticii musulmani le vor
declara război. Anume din acest motiv culisa
mondială instigă prin agenţii săi musulmani contra
creştinilor ortodocşi şi anume: Albania – Serbia;
Cecenia – Rusia, incită tătarii din Crimeea, pentru
a-i distruge pe unii şi a-i slăbi pe alţii până la

73
epuizare. Atunci puterea mondială o vor deţine
iudeii şi tot atunci ei îşi vor restabili templul şi-şi
vor încorona pe „mesia” – antihrist – regele lor.
Iudeilor li se va părea că au pus totul în calcul,
dar bieţii de ei nu ştiu că: „soarele se va întuneca şi
luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea
din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se
va arăta pe cer semnul Fiului Omului; şi se vor
plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe
Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu
slavă multă”. (Matei 24, 29-30)
Oamenii sunt însă împreună ziditori cu
Dumnezeu ai vieţii lor şi ai istoriei omenirii,
Dumnezeu le-a dăruit voinţa liberă, pe care Însuşi
El nu le-o poate lua. Trebuie hotărâţi şi cu mult
curaj să respingem noua ordine mondială. Să ne
corectăm viaţa conform poruncilor dumnezeieşti, să
ne temem chiar şi de păcatul cel mai mic.
Oare de ce pe actualii conducători ai ţării nu îi
pune în gardă faptul că introducerea noului sistem
de control este finanţat de firme apusene? Oare
chiar atât de dezinteresat ne-a îndrăgit Apusul?
Iată ce gândeşte Occidentul, dar mai ales
conducătorii SUA: „Pe căi ascunse, dar în mod
activ şi consecvent vom favoriza degradarea
funcţionarilor, mituirea, lipsa de principialitate.
Birocratismul şi tărăgănarea vor fi trecute în
categoria virtuţilor. Onoarea şi onestitatea vor
deveni ridicole şi inutile şi se vor considera

74
rămăşiţe ale trecutului. Bădărănia şi obrăznicia,
minciuna şi înşelăciunea, beţia şi drogurile, frica
animalică a unuia faţă de celălalt, neruşinarea,
trădarea, naţionalismul şi ura între popoare vor fi
cultivate pe neobservate şi foarte curând se vor
manifesta în toată amploarea lor. Şi doar unii, un
număr foarte redus de oameni, îşi vor da seama de
cele ce se întâmplă. Dar pe aceştia îi vom pune
într-o situaţie de neajutorare totală, vom induce
lumea în eroare şi-i vom declara gunoaie ale
societăţii.
Vom smulge rădăcinile spirituale, vom face de
râs şi vom distruge bazele morale creştineşti. Vom
face astfel, încât, generaţie după generaţie să se
degradeze. Vom influenţa copiii încă din grădiniţe,
apoi în adolescenţă, punând miza principală pe
tineret, corupându-l, demoralizându-l,
dezintegrându-l, alungându-l” din ţara lui spre un
câştig mai bun în străinătate. Îi vom preface în nişte
cinici, vulgari, cosmopoliţi. Iată care este scopul
nostru”.
Creştinii îl au ocrotitor şi drept adăpost pe
Domnul nostru Iisus Hristos, totuşi ei vor fi
prigoniţi pentru dreptate. Astăzi, pentru a fi creştin
adevărat, Biserica va fi nevoită să se afle în
ilegalitate. În poziţia noastră socială, ne încredem
guvernării, iar guvernarea tinde către organizaţia
mondială. Cu mare rapiditate se apropie timpul
guvernării mondiale şi al lui antihrist. În SUA s-au

75
cheltuit milioane de dolari, spune doctorul C.
Sandersen la un discurs din vara anului 1993 pentru
determinarea locului de pe corpul uman unde
temperatura se schimbă cel mai rapid. Au fost
stabilite două locuri: fruntea şi mâna dreaptă a
omului. Aceasta este pregătirea pentru microcipul
care, la vremea sa, va fi implantat sub piele. Smart-
cardul cuprinde informaţii enorme despre om.
Opuneţi-vă! La orice vi se propune trebuie ca
răspunsul să fie: Nu!
În SUA, numai în anul 1990 li s-au implantat
subcutanat cip-uri la şaptesprezecemii de copii. În
Suedia, şapte mii de adulţi au primit cip-ul. Şi în
multe alte ţări. CIA are programe pentru creştini.
Este creată pentru a discredita creştinii prin
mişcarea NOUA ERĂ (NEW AGE). Nu vă
şochează că în ţările creştine se predă orice: şi
budismul şi islamismul, hinduismul (yoga).
Yoga hindusă este cunoscută în Apus de multe
decenii, dând naştere – mai ales în America – la
nenumărate culte şi secte, ca şi unei forme populare
de terapie care nu-şi revendică niciun fel de scopuri
religioase. Este o practică ce presupune o viaţă
disciplinată, bazată pe intonarea unei MANTRA
(formulă „sacră” de concentrare) meditaţie
spirituală nu spre Dumnezeu, ci spre păgânism.
Asemenea „meditaţii” se practică astăzi într-un
număr mare la mânăstiri romano-catolice. Zen-ul
budist este foarte asemănător cu yoga din care şi

76
derivă. Atât yoga hindusă cât şi zen-ul budist, nu
fac altceva decât să-l împingă pe omul necredincios
la dezastru psihic şi sufletesc. La fel şi meditaţia
transcedentală (MT.) care are o mare popularitate,
în America fiind adusă de către un yoghin indian în
anul 1961. MT. nu presupune nici un fel de
credinţă, de convingeri, de capacitate de înţelegere,
de cod moral, este pur şi simplu o tehnică „bazată
pe tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi
plăcerea...”
„Spiritualitatea” ne-creştină, ne spune Sfântul
Serafim Rose, a încetat să mai fie un fenomen de
import; în Apus, ea a devenit deja o religie
americană, care prinde rădăcini adânci în
mentalitatea apuseană. Să luăm-aminte: religia
viitorului nu va fi un simplu cult sau o sectă printre
multe altele, ci o orientare religioasă puternică şi
profundă, care va fi absolut convingătoare pentru
mintea şi inima omului modern”.
Toate aceste mişcări (yoga, ze, MT.) sunt
incompatibile cu creştinismul. Creştinii ortodocşi
trebuie avertizaţi să stea cât mai departe de ele.
Aceste mişcări nu se bazează în nici un fel pe
tradiţia şi practica creştină, ci sunt de fapt rodul
religiilor păgâne orientale sau al practicilor
spiritiste moderne. Învăţătura lor este nu numai
greşită şi străină de învăţătura creştină despre viaţă
duhovnicească; mai mult, prin experienţe religios-
păgâne sau prin experimente psihice, (se folosesc

77
drogurile şi excesul de sex), ele îşi conduc adepţii
la nebunie, la dezastru psihic şi sufletesc şi, în final,
la pierderea mântuirii.
Uniunea Europeană, oficial, şi-a început
activitatea pe 1 ianuarie 1993. Aici, în UE, va fi
centrul conducerii mondiale.
Dacă Rusia nu face parte din UE, totuşi ruşii
se pecetluiesc. Sub pretextul vaccinării diverselor
boli care, chipurile, prezintă pericol, pe mâna
dreaptă şi pe frunte se introduce sub piele
microcipul.
Iată un caz concret întâmplat la un colegiu de
construcţie a automobilelor din Volvograd. Un
student dintr-o familie creştin-ortodoxă povesteşte:
„Au venit nişte specialişti americani care vorbeau
rusa şi au început să pună studenţilor ceva pe
frunte. Cu mare greu am reuşit să ocolesc această
procedură. Două zile nu s-au mai făcut cursuri.
Studenţii intrau în cabinetul medical unde pe palma
mâinii drepte le instalau o mică cutioară, o apăsau
şi persoana sesiza ceva de genul unei mici
descărcări electrice. După înlăturarea cutioarei în
locul ei rămânea un punct mic, apoi cutioara era
pusă pe frunte şi se proceda la fel. A doua zi nu se
mai observa nicio urmă, în locul respectiv pielea se
refăcea. Tânărul student care a refuzat să i se facă
procedura cu cutioara a fost după câteva zile
exmatriculat pe motive nedefinite. Celora care au
primit microcipul le poate fi declanşată senzaţia de

78
durere insuportabilă, şi chiar moartea. Şi cum oare
microcipul nu le va dăuna? Este necesară o
precauţie foarte mare, iar nu neglijenţă faţă de ceea
ce se aseamănă cu cele prevestite de Duhul Sfânt în
Apocalipsă.
Marea Britanie, prin „libertăţile” ei cetăţeneşti,
a dat dovadă prima de iniţiativa implantării
microcipurilor în masă şi aproape forţat cetăţenilor
săi. Senzaţiile şi suferinţele sufletului omenesc
colecţionate de aceste cip-uri sunt prefăcute într-o
informaţie cifrată şi în orice moment pot fi
reîncărcate în conştiinţa umană, care în acest mod
tot mai mult se aseamănă cu un computer
programat. Astfel, cu ajutorul microcip-ului
implantat, slugile stăpânitorului veacului acestuia
nu numai vor cotrola modul de viaţă al fiecărui om,
ci nemijlocit îi vor conduce corpul, înăbuşind
voinţa omenească.
Pentru cei care nu se vor supune, pot fi
pregătite asemenea feluri de torturi cum nici n-au
visat temniţele chineze sau inchiziţia catolică. Celor
pecetluiţi, prin teleghidaj, le pot fi trimise dureri
direct în creier sau în măduva spinării. De
asemenea, omul poate fi expus torturilor morale,
impunându-i corpului să facă ceea ce este absolut
străin şi potrivnic fiinţei umane. Ei au nevoie să
deţină controlul nu numai asupra corpului, ci şi a
conştiinţei celor pe care îi numesc „animale
sociale”. Fără de aceasta, ei nu pot să-şi atingă

79
scopurile. Şi tehnologia controlului conştiinţei este
deja creată. Conform datelor revistei ştiinţifice
londoneze „New scientist”, în Anglia „fruntaşă” a
fost elaborat un aparat care permite conectarea şi
deconectarea anumitor porţiuni ale creierului prin
influenţarea asupra impulsurilor electromagnetice şi
a conexiunilor electrice dintre celulele creierului.
Acest aparat permite diminuarea capacităţii de
opunere şi activarea agresivităţii şi a altor instincte
josnice ale omului. Astfel, el poate fi utilizat pentru
deprimarea intelectuală a oamenilor care nu convin
noii ordini mondiale, precum şi pentru codificarea
poliţiei şi armatei cu sentimente de ură împotriva
populaţiei civile. Conectarea la reţeaua electronică
mondială permite utilizarea lui în orice loc populat.
Computerul principal al guvernului mondial,
care se află la Bruxelles şi este menit pentru
păstrarea datelor tuturor oamenilor planetei, va
trimite aparatului programul individual de
codificare a oricărui om, în orice punct, oricât de
îndepărtat al planetei s-ar afla. Aceste perspective
vorbesc clar despre faptul că omenirea îşi pierde
sensul existenţei sale, din care cauză sfârşitul lumii
este inevitabil. Acceptând de bunăvoie acest sistem,
noi participăm la construirea „noii ordini
mondiale”, adică la răsturnarea întregii existenţe
universale, la răsturnarea puterii lui Dumnezeu şi
întărirea puterii lui Lucifer (Satan).

80
 Noua Eră care se apropie cu repeziciune se
bazează pe violenţă, desfrâu şi ritualuri păgâne
magice – aceştia sunt predecesorii ei.
(Extras din scrierile anonime ale unor călugări, de
la Mânăstirea Petru Vodă, sub titlul „Despre
vremurile de pe urmă – Lumea înainte de A doua
venire a lui Iisus Hristos”, apărute la editura
mânăstirii)

Concluzii
În NEW AGE (Noua Eră), formarea „religiei
viitorului” devine un fapt real şi recunoscut. Vedem
acum, din ce în ce mai clar, cum omenirea este
îndemnată să se dechidă „cincizecimii demonice”
pe care o anticipaseră Sfinţii Părinţi, prin care
mulţimi de oameni din întreaga lume – inclusiv cei
care se consideră creştini – vor fi în realitate iniţiaţi
în cele satanice.
Numai credinţa creştin – ortodoxă – cu
modelul său patristic de viaţă duhovnicească şi cu
învăţăturile sale îndelung verificate despre
discernământul duhovnicesc – este în măsură să
recunoască şi să înlăture toate înşelăciunile
vremurilor noastre. Tocmai de aceea, Satan vede în
Ortodoxie duşmanul lui cel mai de temut, şi face tot
ceea ce îi stă în putere pentru a o submina. Şi, din
aceleaşi motive, trebuie şi noi să ţinem din toate

81
puterile de dreapta credinţă, aşa cum ne îndeamnă
Biserica şi Sfinţii Părinţi, precum şi Sfânta
Scriptură. „Cel care nu are trăirea Împărăţiei lui
Dumnezeu înlăuntrul său”, scrie Sfântul Ignatie
Briancianinov „acela nu va fi în stare să-l
recunoască pe Antihrist atunci când va veni”. În
Ortodoxie, chipul lui Hristos ni se arată fără
distorsiuni. Putem cunoaşte Cine este El, putem
cunoaşte şi Împărăţia Lui înlăuntrul nostru, fără
închipuiri, fără manifestări isterice, fără a recurge la
imagini mentale. Cunoscând acestea, nu vom înseta
după un nou „adevăr spiritual” cum o fac religiile
păgâne, căci nouă ni s-a arătat Adevărul, nu ca idee,
ci ca Persoană – şi ne împărtăşim de El prin Sfânta
Euharistie. Nu vom mai fi un recipient gol care
aşteaptă să fie umplut, căci noi L-am primit deja pe
„Hristos care este în toate şi în toţi”. (Coloseni 3,
11) Având Împărăţia lui Hristos înlăuntrul nostru, o
vom moşteni şi în veşnicie” (Ieromonah Serafim
Rose – Ortodoxia şi Religia viitorului).

Îmi doresc ca această carte să contribuie la

formarea unei opinii puternice şi serioase cu privire
la nemurirea sufletului, la viaţă veşnică, la diferitele
amăgiri cărora le pot cădea pradă cei neavizaţi,
nepregătiţi, ce trăiesc în mijlocul acestei lumi aflate
acum sub stăpânirea duhurilor demonice. Fie că
această carte să trezească în închinătorii dreptei

82
credinţe grija de a nu pierde Harul Duhului Sfânt,
nădejdea în Dumnezeul noastru, care a promis că va
fi cu noi până la sfârşitul veacurilor; şi să fie
curajoşi, puternici, luptători, întorcându-se spre
izvoarele adevăratei trăiri creştine: Sfânta Scriptură
şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Doina Capşa

Imn Acatist la „Rugul Aprins”

al Maicii Domnului
Imnul Acatist la „Rugul Aprins” al Maicii
Domnului concentrează în stihurile sale dorul
sfâşietor al omului după Dumnezeu, întâlnirea în
darul dragostei Dumnezeieşti a celor două inimi, a
lui Dumnezeu şi a omului, încă din această lume ca
o pregătire tainică a Împărăţiei Cerurilor. Acest imn
acatist a fost scris de poetul SANDU TUDOR, pe
numele său adevărat Alexandru Th. Teodorescu –
fost ofiţer de marină şi profesor, poet şi publicist. A
făcut parte din mişcarea spirituală „Rugul Aprins”
şi a fost condamnat pentru aceasta la 25 de ani
temniţă grea de la Aiud, unde în urma unor bătăi
cumplite a decedat (17.XI.1962)

83
 Condacul I
Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpâna Lumii şi Doamnă a dimineţii.
Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii!
Spre tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfântului Munte Tabor.
Şi fă-ne şi nouă
Umbră şi rouă,
Tu adumbrirea de dar,
să-şi afle şi firea noastră înnoirea
din zămislirea de har.
Ca să-ţi strigăm cu toată făptura,
într-o deplină închinăciune:
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Icosul I
Fecioară a neînsemnatului Veac, Sfântă Maică a
Luminii!
Ascultă-ne şi pre noi cei din păcat, nevrednicii fii ai
tinii!
Prea blândă, bună, Prea Sfântă Fecioară!
Cheia Domnului Iisus!
Dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară, deschide-ne
Calea de Sus, ca din aprinsa descoperire, arcana
84
Doritului Mire şi noi să putem cânta aşa cum Moise
dezlegat de sanda cu faţa în văpaia de rug fierbinte
de har ţie îţi striga unele ca acestea în amurg:
Bucură-te, Tulpină de lumină a rugului nemistuit!
Bucură-te, Rouă creştină prin care Dumnezeu s-a
ivit!
Bucură-te, Inel al unui foc ce-i mai presus de cer!
Bucură-te, Lacrimă care topeşti tot lăuntricul ger!
Bucură-te, Toiag cu floare întru a inimii călătorie!
Bucură-te, Fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie!
Bucură-te, Pecete de jar până în suflet pătrunsă!
Bucură-te, Zăpadă a minţii de nicio patimă ajunsă!
Bucură-te, Măsură a opta a Împărăţiei din noi!
Bucură-te, Învăţătură scoasă din bucuria de apoi!
Bucură-te, Uimire sărutată cu duhovnicească
minune!
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune

Condacul al II-lea
Cum să ne aflăm odihnă de la gânduri?
Maică Fecioară! Preasfântă Fecioară!
Cum să ne rupem de-ale patimilor rânduri, ispitelor
prea înmulţite ce ne înfăşoară?
Dă-ne tu ştiinţa de taină râvnită,
Măiestria cea bună a-nduhovnicirii, cu ea să biruim
firea robită până în adâncul despătimirii şi furaţi de

85
„Rugă cu strigare luminoasă” să putem şi noi ridica,
dintr-o laudă întreagă şi nemincinoasă, un psaltic şi
adevărat: ALILUIA!

Icosul al II-lea
Aprinsă floare a necovârşitei văpăi,
De Dumnezeu Născătoare!
Tu chip al păcii văzut în foc într-un ocol nemăsurat
de răcoare!
Vino spre noi, ajută-ne să aflăm, sub blânda ta
îndrumare, răsuflul cel larg al odihnitului zbor din
pieptul Porumbiţei de argint, pe care Împăratul
Prooroc o vedea şi laolaltă vom cânta cu îngerescul
sobor şi cerescul cor, vom alătura o podobie ca
aceasta, cu stihuri aşa:
Bucură-te, Salt isihast, cu zbor de binecuvântare!
Bucură-te, Suflet odihnit sub cuvioasa răsuflare!
Bucură-te, Roată avântată a Porumbului de Duh!
Bucură-te, Pace aşezată în cugetul văzduh!
Bucură-te, Zare arcuită cu heruvice aripe!
Bucură-te, Vecie oprită în încăperea unei clipe!
Bucură-te, Vâslă uriaşă întru Suişul cel ales!
Bucură-te, a Cerului Sorbire, cu subţiatic înţeles!
Bucură-te, Susur de tăcere, cu lunecări de apă vie!
Bucură-te, Roadă iscusită, crescută de Filocalie!
Bucură-te, Măiestrită aflare a tâlcului de
închinăciune!
86
Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul al III-lea
Peste veacuri, fecioară, eu te aud, prin gura lui
Isaia, proorocul de jar.
Şi-n cerul Scripturii vorba ta sună cu toate
înălţimile de dar:
„Că iată, Prunc ni se naşte şi un Fiu nouă ni s-a dat.
Pe umăr, cu semnul stăpânitor, iar numele Lui:
Minunat,
Îngerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,
Domnul păcii depline şi Părinte al veacului viitor”
Acesta este Numele Lui numele celor cinci cuvinte,
Sfânt Numele Domnului,
Pe care Iisul îl va purta.
Pământule tot, ia aminte, cu toţii să putem striga:
ALILUIA!

Icosul al III-lea
Dintr-o maică de-a pururi Fecioară aşa S-a zămislit,
S-a-ntrupat
Cel ce a păzit nevătămat trupul Rugului de pară.
Cuvântul de rostit s-a făcut
87
Numele Domnului de slavă Dumnezeu cel nevăzut
ce-n inima focului s-a zămislit.
Faţa frumuseţii cereşti, Chipul cel nemărginit, pre
Sine s-a încăput cu măsura s-a măsurat şi aievea
Cel nenumit, aici printre noi s-a arătat în biruitor
smerit, călare pe o asină.
Cercaţi dară şi voi, puterile Numelui de lumină
Şi de la moarte la viaţă veţi trece, cu firea
îndumnezeită, ia să câtăm cu toţii laolaltă, limpede
şi fără ispită:
Bucură-te, Temeiul prin care şi în noi Dumnezeu se
încape!
Bucură-te, Putere prin care umblăm cu Iisus peste
ape!
Bucură-te, Milostivire prin care Hristos ni s-a
dăruit!
Bucură-te, Linişte-n care cu Numele Aminului
ne-am plinit.
Bucură-te, Răgazul în care Logosul în noi Se
ascultă!
Bucură-te, Pătrundere şi Împăcare cu firea noastră
robită!
Bucură-te, Blândeţe prin care am ajuns Emanuitului
frate!
Bucură-te, Tăcere în care Duhul în sânge ne bate!
Bucură-te, Însingurare-n care Cerul din inimă
izbucneşte!
Bucură-te, Limpezime în care îngerul în trup ni se
urzeşte!

88
Bucură-te, Curăţie prin care Numele de Slavă e în
lume!
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul al IV-lea
Dragoste este Domnul în veac.
Dragoste este numele Său.
Cu toate străduinţele dragostei,
Să ne pătrundem adânc de Dumnezeu.
Ca tine Fecioară ce-L porţi să ne amintim că-L
purtăm,
Că-n Dumnezeul cel viu noi trăim, suntem şi
umblăm.
Şi oriunde vei merge, cu Domnul tu să te ştii!
Şi dintru virtutea de la Domnul şi virtutea ta va
spori
Cu fiecare fir smerit de răsuflare
Numele Domnului vom chema.
Ca să strigăm laolaltă-n sărbătoare,
Ca o singură făptură:
ALILUIA!

89
 Icosul al IV-lea
De la tine înţelegem, fecioară, stăruinţa cea
neînţeleasă şi puterea pomenirilor line din rugă
smerită şi ştearsă.
Da, firea apei e moale; a pietrei nespus de vârtoasă.
Dar ulciorul de deasupra de piatră, cu prelungirea
lui din atârnare,
Din picurul boabei de apă, găureşte piatra cea tare.
Fecioară, şi tu, aşadar, stăruieşte cu a ta milostivire
peste aspra noastră împietrire.
Şi biruindu-ne picul de Har, să-ţi cântăm în imn de
slăvire:
Bucură-te, Îndrăzneala gingăşie din zicerea
Sfântului Nume!
Bucură-te, Ulcior al picăturii cu stăruinţă anume!
Bucură-te, Înfiorare de sceptru din piatră albă a
Domnului!
Bucură-te, Fagure dulce al lui Iisus, Fiul Omului!
Bucură-te, Danie de gând cea a Hristosului meu!
Bucură-te, Împărtăşanie de cuvânt din întruparea lui
Dumnezeu!
Bucură-te, Revărsare de mir pe care Fiul ne-o dă!
Bucură-te, Metanie în fir a lui „Doamne, miluieşte-
mă!”
Bucură-te, Iureş ce mă răpeşte şi pe mine păcătosul!
Bucură-te, Noian de pomenire care-şi sporeşte
prinosul!

90
Bucură-te, Harică depănare a unei chemări de
minune
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul al V-lea
Fecioară Sfântă, în faţa ta în veac pururi de ruşine
se vor da cugetarea şi ritorii înţelepciunii.
Că tu eşti Pecetea nestricăciunii,
Poarta, pentru cei isteţi, încuiată şi Pildă vie de
trăire a minunii.
Tu ştii că viaţa nu ne-a fost dată să fie numai
răstălmăcită căci se cere mult mai bogată decât să
fie numai trăită.
Ea-i dincolo de gând, dincolo de loc dincolo de
şirul de clipe ale dăinuirii.
E oglinda unui cer lăuntric de foc peste adâncurile
inimii şi făpturii.
Ea e Cuvântul Lumii, ce pentru ea se vrea cale şi
întrupare spre veşnicie:
ALELUIA!

91
 Icosul al V-lea
Fecioară, Preacurată Maică, tu eşti într-adevăr
Trezvia voinţa frunţii în mir adunată, ochiul cel
dinlăuntrul, deschis în rotundul zărilor toate,
Inima cu centrul învins de străvezimea stărilor
curate:
Tu eşti cea mai dreaptă luare-aminte care-n puterea
agerimii uneşte, dincolo de cuvinte, într-un fulger al
minţii, ascuţimea gândului de gheaţă cu înflăcărarea
iureşului de viaţă, suferinţa şi bucuria făcute cruce
care pe Înţelesul cel înalt Îl aduce
Dar trezvia aceasta e trezvie de prunc, clară cheie
de adânc cu repeziş iute şi străin cu ce nimic nu
clinteşte sufletul tău cel lin, ci dimpotrivă, îţi dă
Sfânta Simplicitate de care pururi noi ne uimim şi
faţă de care, pe cât se poate, ne plecăm să cântăm,
cu întreaga suflare:
Bucură-te, Cruce a înflăcărării şi agerimii alesului!
Bucură-te, Osia Cerului cu Luceafărul Înţelesului!
Bucură-te, Spargerea gândurilor şi a zadarnicului
stup!
Bucură-te, Oglinda cea nevăzută, de dincolo de
trup!
Bucură-te, Cămara cea mai dinlăuntru a sufletului
meu!
Bucură-te, Palat minunat al pomenirii lui
Dumnezeu!
Bucură-te, Alăută a inimii sub arcuşul de gând!

92
Bucură-te, Cântec de cinci strune într-una
chemând!
Bucură-te, Muzică negrăită a celei de-a doua
naşteri!
Bucură-te, Sărbătoare tăcută a desăvârşitei
cunoaşteri!
Bucură-te, Logodnă la Numele cel de înţelepciune!
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul alVI-lea
Fecioară Sfântă!
Maică neispitită de nuntă!
Tu eşti singura inimă de om întru care, nescăzut
Numele de mărire cântă, din tot rostul Lui cel viu şi
neprefăcut,
De tine, pentru aceasta, cât ne uimim Preacurată,
fiindcă numai în tine, ca niciodată, inima omului cu
inima Domnului au bătut şi bat laolaltă.
Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al cerului,
curge înlăuntrul tău şi se îngemănează, acolo, cu
Psaltirea subţire a misterului lângă dragostea lui
Dumnezeu.
O, tu, Lumină neîntinată, nescăzută, ne-nserată!
Învaţă-ne şi pe noi înţelepciunea inimii
Binecuvântată:

93
Şi aşa îmbunaţi şi vrednici, ca unei biserici, din
toată făptura, ţie ne vom da, ca drept şi sfânt să
putem zice:
ALELUIA!

Icosul al VI-lea
Maica Domnului! Inimă de Lumină!
Maica Domnului! Inimă a Pământului!
Maica Domnului! Inimă fără de vină!
Maica Domnului! Inima Cuvântului!
La tine venim ruşinaţi şi căzuţi, cu trupul apus şi
genunchii înfrânţi;
că, din nepricepere, inima noastră s-a întunecat
nespus,
Lăsatu-ne-a pe căile minţii noastre Domnul să
umblăm.
Dar, iată, acum la tine venim, Maica lui Iisus!
Primeşte-ne ca pe nişte pietre ale vieţii dornice de
bucuriile dimineţii,
Dimineţii celei neînserate; şi zideşte-ne cu inimi noi
şi curate, ca să-ţi cântăm:
Bucură-te, Arcă de alianţă a sufletului meu!
Bucură-te, Cufăr ferecat cu Numele lui Dumnezeu!
Bucură-te, Corabie ce pluteşti peste tainele Lumii!
Bucură-te, Sicriaş ferit de toate zădărniciile humii!
Bucură-te, Tronule pe care viaţa te întemeiază!
Bucură-te, Cutie de cântec prin care sună o rază!

94
Bucură-te, Ladă lăuntrică a tuturor comorilor de
har!
Bucură-te, Chivot de gând al prea duhovnicescului
altar!
Bucură-te, Naos al cerurilor în care mintea-i
liturghisitor!
Bucură-te, Sipet de foc din pieptul nostru al tuturor!
Bucură-te, Biserică prea doritoare, cu Hristos să se
cunune!
Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul al VII-lea
Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă,
Preabinecuvântată Mireasă!
A cerurilor toate, Împărăteasă, care ai Apostoli
drept alai, îngeri buni, soli şi păzitori
Evanghelişti, cronicari şi scriitori
Biserică vie, bine aleasă, de lină, de blândă, de
cuvioasă, de primitoare cereşte,
Dar aşa precum cântă şi vorbeşte din slovă şi Sfânta
Cântarea Cântărilor, tu mai eşti şi nespus de
cumplită, ca nişte oştiri sub steagurile lor.
Eşti clară, eşti senină şi ascuţită în chip
neînblânzitor.

95
Veghetoare şi apărătoare a tuturor lucrurilor sfinte,
a preabunurilor haruri: celor din Taine, celor din
Daruri din odoare, din semne, din cuvinte.
Fiindcă la nunta Marelui Mire e cerută o grijă
întreagă neprihănire.
Nu este îngăduită necurăţia ochilor şi a hainelor.
Nimeni dar, dintre acei ce sunt „neinvitaţii tainelor”
de unele ca acestea să nu se atingă.
Cine va lăsa porcii din mărgăritare să se hrănească,
şi-n vasele sfinte câinii să lingă?
Îndemnarea ca şi primirea este numai
duhovnicească.
Vino dar şi tu, smerit, împăcat şi curat!
Şi aşa, cu toţii laolaltă, vom striga, din bucurie
întreagă şi înaltă: ALELUIA!

Icosul al VII-lea
Maica Domnului! Duhovnica bună a pământului!
Păstrătoarea Predaniei Cuvântului tu ai Ierusalimul
Cerului, în latura lui cea nouă tăcută o sfântă şi
mare Mânăstire nevăzută, unde îţi stau, grabnic
ajutători, toţi cei ce sunt ai „lepădării de sine”
adevăraţi sârguitori, toţi cei ai cetelor de Aschitei,
ai cetelor de monahi, de pustnici şi anahareţi, de
sihaştri şi de duhovnici înţelepţi, şi care au în grija
lor, ca pe nişte comori de binecuvântare: straja,

96
asprimea şi mustrarea, toate cele lămuritoare,
curăţitoare şi îndreptătoare ale neprihănirii şi
milostivirii tale, cele necovârşite, toate cele la un
loc sunt numite:
„Învăţătura de taină” sau „Moştenirea Sfinţilor” şi
pe care la îndemână le avem şi noi vădite în
hrisoavele, Scripturile şi vorbele Părinţilor, pentru
care de-a pururi nu vom şti a te lăuda, a te cinsti, a
te preamări, decât numai cântându-ţi aşa:
Bucură-te, Porfira bucuriei Împărăteşti a Aminului
Bucură-te, Plinătate de Har din lacrima Spinului!
Bucură-te, Rădăcină pascală a bucuriilor noi!
Bucură-te, Pace sobornicească statornicită în noi!
Bucură-te, Raiule rodit de toate ploile bucuriei!
Bucură-te, Strălucire prea clară din privirile
copilăriei!
Bucură-te, Trandafir cu rouă din cămările noastre
de taină!
Bucură-te, Suflet înlăcrimat şi îmbrăcat cu lumină
ca şi o haină!
Bucură-te, Safir al cerului pe inima noastră picurat!
Bucură-te, Bucurie după care vine liniştea cea de
Sabat!
Bucură-te, Epitalam înveşnicit peste Tăcerea de
minune!
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

97
 Condacul al VIII-lea
Doamne Iisuse Hristoase,
Domnul meu blând!
Către Tine mă aplec cu fruntea.
Ca Toma îmi pun mâna la locul cel sfânt.
Strâns şi orbit în minte, fără de cuvânt aştept ca
orbul puntea
Luminii din adânc, cea fără înserare şi care în tot
omul, ca un lăuntric soare, ne luminează întreg în
încăperea fiinţei.
Cum nu te văd de noaptea grosimii de păcate,
Te pipăi cu sfială cu degetul nădejdii, cu degetul
credinţei, cu deget de bănuială, cu deget de dorire şi
chiar de îndoială şi neajuns aş pune şi cealaltă
mână, dar inima străpunsă de fulger, de arsură,
îndurerat şi dulce, cu răsuflarea îngână
Chemarea Ta întreagă şi, fără voia mea, bătaia
rugăciunii aleargă spre lumină într-un: ALELUIA!

Icosul al VIII-lea
Maica Domnului, Doamnă de Taină,
Doamna nădejdii, a nopţii albastre,
Stăpână cu trei luceferi pe haină şi Sfântă Anghiră a
nemerniciilor noastre!
Către tine din nou, iată, am venit, risipit de lume, de
gânduri robit.
98
Că, după sfatul cel bun şi Binecuvântare, părtaş
m-am făcut la mântuirea mea.
Mi-am pus hotărâre îndreptată şi tare
Să silesc toată vremea în a mă ruga.
Dar idol de ţărână, cugetul meu, nu-mi dă răgaz să
mă statornicesc în lucrarea de rugă, la locul lui
Dumnezeu, cel în temeiul inimii, către care râvnesc.
Ajută-mă dară, Ajutătoarea mea, în „Zicerea
necurmată” să mă pot întemeia.
Ajută-mă şi de-a pururi ţie voi cânta:
Bucură-te, Maica Domnului, întruparea
înţelepciunii!
Bucură-te, Puterea Fecioarei, adevăratul suflet al
Lumii!
Bucură-te, Preasfinţitule Trup, Loc de Dumnezeu
încăpător!
Bucură-te, Sfânta – Sfintelor, tainiţă din inima
tuturor!
Bucură-te, Comoara cea de gând dintre minţile cele
smerite!
Bucură-te, Hărăzie cumplită a tuturor virtuţilor
negrăite!
Bucură-te, Cădelniţă neodihnită a rugăciunilor
necurmate!
Bucură-te, Unirea într-un cuget a tuturor Bisericilor
împăcate!
Bucură-te, Fulger care pre sufletele credincioşilor le
străluceşti!

99
Bucură-te, Ajutorinţă până şi-n păcatele cele
neduhovniceşti!
Bucură-te, Acoperământ care te aşterni deplin peste
orice slăbiciune!
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită
rugăciune!

Condacul al IX-lea
O! Maica Domnului, de-a pururi curată,
Ca nouă alăute şi nouă potire fiecare rugăciune a
noastră să fie în revărsarea ei necurmată şi către
Sfânta Treime, suită bucurie, aducerea ei
preabineînmiresmată de palmele Tale către
Hristosul Mire să-şi treacă prinosul de dreaptă
slăvire!
Ca să putem cu Cerurile toate a striga, într-o
îmbrăţişare necovârşire, cel mai presus: ALILUIA!
ALILUIA! ALILUIA!
Se citeşte de 3 ori condacul al IX-lea

Eromonahul Daniil Tudor, autorul acestui Imn

Acatist la „Rugul Aprins” al Maicii Domnului ne
spune:
„Cine se va ruga citind Acatistul la „Rugul
Aprins”, va simţi fiorul celui rănit de dragostea lui
Hristos, va cunoaşte prin experienţă, că adevărul

100
iese la iveală în baia suferinţei şi se va strădui nu să
schimbe lumea, ci să se sfinţească pe sine, sfinţind
astfel şi lumea.
Citind cu evlavie şi credinţă Acatistul Rugului
Aprins, veţi călători cu Maica Domnului şi Fiul ei,
Iisus Hristos spre adâncul inimii noastre. Aici se va
întâlni Mireasa Sufletului nostru cu Mirele,
Mântuitorul Iisus Hristos. Amin!

101
 Scrisori duhovniceşti
mângâietoare de suflet

„Sufletul omului îl formează mintea şi inima.

Sufletul este existenţa vie, simplă, netrupească.
Firea lui este nevăzută cu ochii trupului. Este
raţional şi inteligibil, fără formă. Locuieşte în trupul
organic şi-i oferă viaţă, creştere, zămislire şi
naştere.
Mintea omenească primeşte un război nemilos
din partea diavolului. Având ca pricină patimile
care există înlăuntrul sufletului, demonii îl
războiesc cu gânduri pătimaşe, ca să-l robească şi
să săvârşească păcatul.
Noţiunea de inimă trebuie înţeleasă cu
conotaţie biblică deplină, ca centru al existenţei
umane. Inima este, pe de o parte, organul trupesc,
pe de altă parte, centrul existenţei noastre prin care
se realizează comuniunea şi unirea noastră cu
Dumnezeu. „Inima când încetează să facă voia lui
Dumnezeu, moare”. Hristos spune: Fericiţi cei
curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”
(Matei 5, 8)
Sfântul Ioan Damaschinul

102
 „Şi dacă de pofte ne aprindem, şi de plăceri
necurate, şi dacă trupul se trezeşte tresăltând, şi
dacă toată cugetarea şi rea-meşteşugirea
diavolească ne ispiteşte, pre toate să preabiruim
prin credinţă şi cântare şi prin citire, şi prin smerită-
cugetare, şi prin celelalte nevoinţe, şi mai presus de
toate prin chemarea numelui lui Iisus Hristos,
iubitorului-de-oameni Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru...”
Cuviosul Nil Ascetul

103
104
 Cuvânt înaintea scrisorilor
Mi-am propus să scriu aceste scrisori, nu
numai pentru cei ce le vor citi, ci şi pentru mine
însămi, spre aducere aminte că Împărăţia lui
Dumnezeu – îndumnezeirea – este scopul şi ţinta
fiecărui creştin. Însă intrarea în raiul ceresc nu este
independentă de inima plină de harul Duhului
Sfânt; Cuviosul Marcu Ascetul scrie: „Este nevoie
ca mai întâi să aibă cineva lucrător în inima sa harul
Duhului Sfânt şi potrivit cu aceasta intră în
împărăţia Cerurilor”
Îmi doresc din toată inima ca aceste scrisori
duhovniceşti să hrănească sufletele, să uşureze, să
mângâie, să îndrepteze şi să ajute în călătoria spre
mântuire, spre Împărăţia Cerurilor, a tuturor
creştinilor. Amin
Doina Capşa

1. După lunga mea călătorie, am urcat

Ceahlăul. Chilioara mea este foarte isihastă. Dacă
vei veni la mine, vei fi foarte mulţumită. Trăiesc
într-o adâncă tăcere şi lipsă de griji. Duhovnicul
meu mi-a dat binecuvântarea să gust ceva dimineaţa
singură în pace. Arareori trece cineva pe aici. Doar
vreun animal sălbatic ori vreo pasăre singuratică.

105
Îmi iau biata mea masă singură. Lupt cu ajutorul lui
Dumnezeu să spun mereu rugăciunea.
Mă trezesc singură; priveghez singură. Deci
oricine doreşte să trăiască în linişte, rugăciune şi
lipsă de griji va îndrăgi acest loc.
Te aştept cu multă bucurie şi, te rog, nu ezita
să scriii. Mă rog pentru tine cu dragoste în Hristos.
Smerita Iustina, monahia

2. De dimineaţă vântul a început să sufle cu

putere. Norii plumburii aleargă pe deasupra
Ceahlăului. Focul arde în sobă mângâindu-mi
sufletul şi încălzindu-mi trupul.
Viaţa în singurătate este frumoasă şi dulce. Cu
cât mai mult ajunge cineva la conştiinţa de
Dumnezeu cu înţelegere, cu atât percepe şi gustă
harul ceresc şi dulcea dragoste a lui Dumnezeu.
Lumea nu-L cunoaşte pe Cel ce dăruieşte
aceste dumnezeieşti şi cereşti daruri şi de aceea
rămâne sărăcită şi întinată în păcat.
Totuşi, îngerii Îl văd – cât de mult Îl iubesc şi-l
venerează! Dar chiar şi o maică care-l simte nu este
lipsită de o astfel de vedere şi dragoste divină!
Oricum, lumea „nu L-a cunoscut” şi din
această cauză inima ei e plină de întristare şi necaz.
S-a potolit vântul şi fulguie.

106
 3. Buna mea prietenă, îţi transmit
binecuvântările mele din bătrânul Ceahlău. Soarele
şi-a trimis razele palide prin micuţa fereastră a
chilioarei. Ce poate fi mai smerit decât rasa unei
maici retrasă din lume? O maică se află departe de
bucuriile lumeşti şi îşi plânge propriile păcate
pentru a afla adevărata bucurie a sufletului care
vine dintr-o conştiinţă limpede, curată. Cu cât o
maică se apropie, trăieşte alături de Dumnezeu şi-l
vede – pe cât posibil – pe Mirele sufletului ei, cu
atât mai frumoasă devine pe dinăuntru. Ea vede
aceasta cu ochii sufletului ei şi simte aceasta cu o
percepţie duhovnicească – cât de minunat se simte
atunci! Ea deplânge bucuriile şi încântările lumii
goale şi seducătoare şi-i pare rău de nenorociţii
oameni care se sprijină şi depind de ele, iar în cele
din urmă vor simţi amărăciunea de netăgăduit a
acestora.
Mă rog ca Domnul să te călăuzească spre cele
bune în toate lucrurile tale.

4. Mi-am adunat ceva lemne pentru iarnă, pe

care le-am aşezat sub streaşina chilioarei.
În fiecare noapte, îmi revizuiesc modul în care
mi-am petrecut ziua, iar dimineaţa îmi fac o trecere
în revistă a felului în care mi-am petrecut noaptea,
aşa încât să ştiu felul în care lucrează sufletul meu.
Fă şi tu asemenea.

107
 Fii atentă şi poartă-te cu sinceritate în faptele
precum şi în vorbele tale şi, mai ales, la spovedanie.
Căci Dumnezeu ne cercetează inimile şi rărunchii
(Ps. 7, 9) şi nimic nu rămâne ascuns ochilor Săi
neadormiţi.
Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu se lasă
batjocorit. El nu poate fi înşelat. El pedepseşte cu
severitate, atunci când nu vede sinceritate; deci, fii
atentă. Atunci când eşti neascultător şi comiţi un
păcat, spune-l sincer la mărturisire. Nu-i permite
eului tău să te biruie şi să te facă să ascunzi
adevărul, rămânând neîndreptată şi pătimaşă.
Îndreptează totul acum dacă vrei să vezi zilele cele
bune ale nepătimirii şi ale păcii.
Te îmbrăţişez cu dragoste duhovnicească.
Monahia Iustina

5. Mă întrebi cum poţi pune începutul cel bun

al sufletului? Îţi voi răspunde: Ascultarea, tăierea
vocii, învinuirea de sine şi răbdarea în general sunt
cele ce pun începutul cel bun al sufletului, în timp
ce râvna şi zelul reţin lacrimile. Dacă vrei să rămâi
râvnitoare până la sfârşitul vieţii, nu înceta să ceri
mereu lacrimi de căinţă. Dacă ai astfel de lacrimi,
nu te teme; râvna şi dorul de mântuire le vei păstra
neîncetat. Apa stinge focul; apa lui Dumnezeu care
izvorăşte din ochii celui care se căieşte, aprinde nu

108
un foc fizic – aşa cum îl ştim noi – ci un foc
dumnezeiesc care arde buruienile vrăjmaşului.
Dumnezeu să te ajute.

6. Îmi scrii că de o vreme te simţi tristă şi fără

bucurii duhovniceşti. Meditează la dragostea
Hristosului nostru; dragostea Domnului nostru
întrece cu mult orice altă dragoste naturală. Această
meditaţie îţi va întări enorm buna ta dispoziţie şi
intenţie, deoarece au fost mulţi care n-au fost
conştienţi de capcanele ascunse, şi prin urmare,
sufletele lor au căzut în ispită şi au pierdut nădejdea
vieţii veşnice.
Să privim sus, acolo unde stă Iisus de-a
dreapta Tatălui ceresc. Să ne aţintim ochii Sus, căci
lucrurile veşnice şi nepieritoare sunt Sus, nu jos,
căci tot ce este aici e praf şi cenuşă. Meditează la
splendoarea cerului: nemărginita înţelepciune a lui
Dumnezeu este acolo; comorile dragostei
duhovniceşti se află acolo; viaţă fără de chinuri este
acolo; lacrimile şi suspinele ne vor fi luate acolo;
doar bucuria, dragostea, pacea, un Paşte veşnic şi
un praznic nesfârşit sunt acolo.
Să-ţi dea Domnul bucuriile duhovniceşti
înapoi, alungându-ţi tristeţea.

109
 7. Am făcut puţin foc în sobă pentru a-mi
încălzi ceaiul de afine. În minte îmi vine o
învăţătură a Sfinţilor Părinţi, foarte frumoasă:
„Când sufletul omului va ieşi din trup şi-l vor lua
îngerii în cea de-a treia zi, desigur că, după ce va
ajunge la Dumnezeu şi I se va închina, va avea timp
de 40 de zile să se întoarcă la toate locurile unde a
vieţuit.
Îngerul păzitor îl va purta peste tot, şi-i va
artăta toate locurile unde a păcătuit, şi unde a făcut
fapte bune şi-i va zice: „Aici ai săvârşit acest păcat,
această uriciune”. Şi când sufletul va vedea locul în
care a săvârşit vreo virtute, s-a pocăit, a plâns, a
bătut mătănii, acolo va simţi o mare mulţumire”.
Deci, prietena mea, să ne punem în rânduială
pe noi înşine, să plinim lipsurile pe care le avem, să
ne pregătim adică paşaportul, pentru că, dacă nu-l
avem, vom avea probleme atunci când vom pleca
de aici.

8. Într-o zi când vei veni la mine, în chilioara

mea, îţi voi citi ceva din Sfinţii Părinţi ce m-a
impresionat, aş putea spune înfricoşător, o frază
prin adâncimea sensului ei. Dar ca să nu-ţi pun
răbdarea la încercare ţi-o voi scrie:
„Am văzut când s-au deschis cărţile
conştiinţelor înaintea lui Dumnezeu”. Oare ce
înţelegea sfântul prin „cărţile conştiinţelor?”

110
 Multe zile şi nopţi am meditat la spusele
Sfântului Părinte şi am înţeles că fiecare om are
conştiinţa dar şi cartea vieţii lui plină de foi şi
pagini. Fiecare filă în gândirea acestui mare părinte,
înseamnă fiecare zi a vieţii omului care trece şi este
trăită. Pe o pagină se scriu păcatele omului, iar pe
cealaltă faptele bune.
Conştiinţa va protesta împotriva sufletului
înaintea Tronului lui Dumnezeu. Conştiinţa va fi
judecătorul sufletului pentru că ea nu poate să
falsifice realitatea şi adevărul celor săvârşite de om.
Meditează foarte serios şi pregăteşte-te sub
toate aspectele, pentru că după moarte „nu este
pocăinţă”.
Cu iubire frăţească monahia Iustina

9. Mă gândesc mereu la zbuciumul tău

sufletesc şi te pun la rugăciunile mele de noapte.
Nu lăsa ca dragostea de familie să te împiedice;
gândeşte-te că vei fi singură în ceasul morţii şi
atunci vei avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Aşadar, dacă-l iubeşti pe El mai mult decât pe cei
din familie, Îl vei avea pe El.
Dar dacă nu reuşeşti, vei culege roadele unei
amare remuşcări numai tu singură. Deci, pentru
dragostea lui Hristos, hotărăşte-te şi începe o viaţă
nouă.

111
 10. Totul depinde de voinţa ta. Roag-o
fierbinte pe Preacurata noastră Fecioară să-ţi
întărească sfânta ta dorire, aşa încât să hotărâţi prin
lepădarea de sine să renunţi la lumea deşartă şi să-i
urmezi lui Hristos, care ţi se va hotărî pe Sine şi
prea dulcea Sa iubire şi te va învrednici să devii
moştenitoare a Împărăţiei Sale.
Roag-o pe Preacurata fecioară ca să te ajute să
iei sfânta hotărâre şi atunci când o va face, fă-ţi
semnul crucii şi urmează glasul mântuitor al lui
Iisus, spunând: „Dacă vrea cineva să-mi urmeze
Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi
urmeze Mie” (Mat. 16, 24)

11. Îmi scrii că nu poţi lua sfânta hotărâre

pentru că-ţi lipseşte curajul. Luptă copila mea cu
toată puterea. Să nu-i dai satisfacţie satanei. Satana
nu va înceta să-ţi arunce săgeţi otrăvite prin felurite
gânduri şi, mai ales, prin gânduri necurate. Dar
pregăteşte-te să lupţi vitejeşte pentru a dobândi
cununa cea nevestejită. Îndată ce apare gândul rău,
distruge-l imediat şi spune rugăciunea de îndată şi
vei vedea că îndată vine eliberarea.
Nu te teme când vezi lupta, ca nu cumva să-ţi
pierzi moralul, ci cheamă în ajutor pe
Atotputernicul Dumnezeu şi smereşte-te cât mai
mult.

112
 Mustră-te cu cele mai rele cuvinte şi convinge-
te că aşa eşti cu adevărat. Şi apoi începe lupta cu
rugăciunea.
Mă rog să duci lupta cea bună şi fii atentă la
oamenii cu care te însoţeşti...
Cu multe rugăciuni şi nevoinţe, a ta smerită
Iustina.

12. Fiica mea, mă rog ca pacea şi bucuria

sfântă să te însoţească în viaţă. Amin.
Ţi-am primit scrisoarea şi ţi-am văzut bucuria.
Mă rog ca această bucurie să fie pregătitoarea unei
permanente recolte duhovniceşti. Am înţeles că ai
gustat din roadele Duhului Sfânt.
Dacă te-ai înviorat atâta cu atât de puţin cu atât
vei fi mai înviorată când te vei afla într-un mediu
complet duhovnicesc. Ţi-am pregătit loc în
chilioara mea. Vino! Nu te teme. Pretutindeni şi
până la sfârşitul vieţii noastre vom avea ispite: în
lume, în mânăstire, în pustie... Oricum, dacă ne
aflăm departe de lume, vom avea libertatea de a
duce lupta într-un loc deschis, unde vom putea
dobândi întăriri duhovniceşti care să ne ajute, cu
nădejdea sporită de a dobândi veşnic „răsplata
chemării de sus”.
Pururea aminteşte-ţi de moarte şi de judecata
lui Dumnezeu la care vei fi supusă inevitabil.

113
Plânge-ţi păcatele, deoarece lacrimile mângâie
sufletul celui ce plânge.

13. Un amurg albastru şi rece. Un cer înstelat

cu lună plină. Mulţumesc Domnului pentru tot
ce-mi dăruieşte.
Am aprins un capăt de lumânare, (am terminat
uleiul pentru candelă) şi mă gândesc la ceea ce
mi-ai scris: „nu ştiu dacă voi putea face ascultare”.
Îţi spun că nu există vreo cale mai bună decât
ascultarea, pentru că ea îi oferă celui ce o iubeşte
fericire, odihnă, eliberare de responsabilităţi,
iertarea şi o mulţime de alte bunătăţi dar, mai întâi
şi mai presus de orice, apărarea împotriva
capcanelor satanei, deoarece eşti protejată în
siguranţă de experienţa părintelui tău şi, astfel, vei
merge pe calea vieţii duhovniceşti fără multe
obstacole.
Ascultarea este oferită lui Dumnezeu prin
părintele duhovnicesc.
Haide, prin urmare, să păşim pe calea
ascultării absolute din toată inima şi, astfel,
sufletele noastre vor dobândi harul lui Dumnezeu.

14. Acum, pe muntele Ceahlău, primăvara,

când natura se îmbracă în veşmintele sale cele mai
alese, simţi o bucurie de nedescris dacă frumuseţea

114
naturii este însoţită de o stare duhovnicească
sublimă. Cu adevărat Dumnezeul nostru a făcut
toate lucrurile cu înţelepciune!
Sufletul nu se mai satură să admire frumuseţea
naturii. O, dacă omul şi-ar înălţa doar mintea de la
cele pământeşti către Ierusalimul cel de Sus, către
frumuseţea de nespus a Raiului, acolo unde mintea
cea limitată, pământească nu mai poate lucra!
Dacă aici, în valea aceasta a plângerii, aflaţi în
exil, bunul Dumnezeu ne-a oferit atâta frumuseţi de
care să ne bucurăm, mă întreb cu cât mai frumos
poate fi locul în care Însuşi Dumnezeu sălăşuieşte!
Cu adevărat „patimile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom.
8, 18)
Binecuvântata mea prietenă, fie ca Domnul
iubirii să fie cu tine.

15. Fericită prietenă... Domnul să fie cu tine.

Am primit scrisoarea ta; nu te întrista atât de mult,
copila mea. Moderaţia e necesară în orice lucru,
pentru că plângând excesiv starea ta se va înrăutăţi,
deoarece sistemul nervos nu rabdă mari necazuri şi
întristări. Ai grijă să fii umilă şi atentă şi să nu-ţi
superi aproapele, şi vei vedea în mod miraculos
mâna Domnului mângâindu-te! Fii răbdătoare,
pentru că abia atunci demonstrezi adevărata ta
dragoste pentru Hristos.

115
 Mă rog ca Prea Curata Fecioară să te mângâie
mereu şi să-ţi împrospăteze sufleţelul tău drag.
Amin.

16. Fii răbdătoare în toate, pentru că doar în

acest fel vei culege roade din orice.
Hristosul nostru te iubeşte şi din acest motiv El
te vizitează atât de des. Dacă nu te-ar fi iubit, te-ar
fi abandonat şi ai fi fost pierdută, în vreme ce tu eşti
acum vie şi în plină luptă. Nu contează dacă suferi
momentan; gândeşte-te şi meditează la ceea ce este
veşnic, iar aceasta te va uşura. Fii smerită şi
iubeşte-i pe toţi pentru dragostea lui Hristos, şi în
acest fel te vei mântui.
Te las cu pacea şi dragostea lui Dumnezeu.
Monahia Iustina

17. Îţi spun, sora mea întru Domnul, că dacă

Dumnezeu nu ne-ar fi considerat copiii Săi, nu
ne-ar fi trimis încercări, ci ne-ar fi lăsat aşa cum
suntem: needucaţi duhovniceşte, fără vreo
cercetare. Cu alte cuvinte, cei mai apropiaţi de
Domnul vor fi cei care au fost educaţi duhovniceşte
şi s-au înţelepţit în luptele duhovniceşti. Dar
întrucât noi suntem neexperimentaţi în ceea ce
priceşte modul în care lucrează Pronia Cerească,
noi Îl invinuim pe Dumnezeu întrebând de ce ne

116
trimite încercări şi astfel noi primejduim fericirea
noastră veşnică din cauza ignoranţei noastre.
Educaţia spirituală constă în eliberarea de patimi şi,
mai ales, de egoism.
Deci, copila mea, hai să luptăm pentru a nu
mai osândi; să spunem „binecuvântaţi” şi „Fii
binecuvântat!” Să avem dragoste adevărată. Şi oare
când avem noi dragoste adevărată? Atunci când
nu-i osândim pe ceilalţi, ci îi apărăm.

18. Mă întrebi ce fac? Îţi voi răspunde: „Ca

Daniel în groapa cu lei”. Aici, în această lume,
deşartă draga mea, vom fi necăjiţi, amărâţi,
îndureraţi. Dar toate acestea până la o vreme; totul
este vremelnic – să ne rugăm ca Domnul să nu ne
părăsească pentru veşnicie, căci atunci n-am putea
îndura aceasta. Ori de câte ori ai o durere şi eşti
necăjită, adu-ţi aminte de El, Cel care a fost
răstignit şi mai apoi vei simţi multă uşurare.
Căci cine ar putea privi la Cel Răstignit şi să
nu mediteze la patima Sa pe care a îndurat-o pentru
noi şi să nu afle balsam pentru rănile sale, fie ele
spirituale, fie de natură fizică? Priveşte mereu sus
pe Golgota, acolo unde Sfântul Miel a triumfat
pentru a spăla rănile păcatelor şi patimilor noastre
cu sângele Său. Mila Lui e mare; să nu-ţi pierzi
niciodată încrederea în El, Cel care s-a răstignit
pentru tine.

117
 Mă rog ca să treci Sfântul şi Marele post într-o
deplină sănătate sufletească şi trupească.

19. După ce am vorbit cu Dumnezeu în

rugăciune, am început să citesc din Sfântul Isaac
Sirul care spune că Dumnezeu nu vrea pentru
lumea cealaltă prostănaci, neminţoşi, neisprăviţi,
neînţelepţi, nu în sensul lumesc, ci în războiul
contra demonilor, împotriva lumii şi împotriva lor
înşişi.
Deci, omul trebuie să devină luptător şi,
implicându-se în acest război, devine înţelept şi
deţinător al înţelepciunii după Dumnezeu, pentru că
învaţă „arta artelor” şi „ştiinţa ştiinţelor”. Astfel
urcă şi devine moştenitor, nu al împărăţiei
pământeşti, pieritoare, ci al împărăţiei
nestricăcioase veşnice. Oamenii de astăzi au
aceleaşi patimi ca şi cei de demult pentru că
demonii sunt aceiaşi, nu s-au schimbat.

20. Iubita mea întru Domnul, vreau să-ţi

amintesc că: Anii trec şi se duc, şi zi de zi fiecare
dintre noi se apropie din ce în ce mai mult de
sfârşitul vieţii sale. Preţiosul nostru timp se scurge
şi dispare dinaintea ochilor noştri; fără să
înţelegem, desigur, ce ne scapă neobservat. Căci
dacă copilaşul ar şti valoarea aurului, el n-ar mai

118
prefera să aibă bomboană ieftină în loc. Nu este
acest lucru valabil şi pentru oameni, şi mai presus
de orice pentru mine?
Când Domnul nostru va aveni la vremea
sorocită pentru a judeca lumea, când cerurile se vor
desfăşura ca o bucată de hârtie, iar pământul, care a
fost complet întinat de cei ce-l locuiesc, va fi
reînnoit; când soarele, luna şi stelele vor cădea ca
frunzele toamna; când trâmbiţa va răsuna în
întreaga omenire, iar oasele cele uscate şi
împrăştiate vor fi adunate şi refăcute, iar carnea şi
viaţa vor veni asupra lor (Iez. 37, 2-24); când cetele
îngereşti se vor aduna în imensitatea cerului spre
slava înfricoşatului Judecător Ce va să vină; când
norişorii se vor înălţa din infinita masă de oameni
înviaţi şi vor lua cu ei pe cei sfinţi şi mântuiţi
pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh – atunci
cei ce au rămas jos şi vor vedea toate aceste lucruri,
vor plânge cu amar şi îşi vor bate pieptul cu
deznădejde, gândindu-se că şi-au risipit preţiosul
lor timp de aici în plăceri, beţie, în strângerea
avuţiilor, în fapte rele, în zgârcenie şi în toate
păcatele, care acum îi osândesc la această prea
vrednică de milă şi de plâns stare a lor.
Nu vor căuta ei cu dor să mai capete puţin
timp pentru a alerga la săraci, bolnavi şi la orice om
necăjit, aşa încât să poată auzi şi ei dulcele glas al
Domnului spunându-le: „Veniţi binecuvântaţii
Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă

119
de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi
Mi-aţi dat să mănânc... gol am fost şi M-aţi
îmbrăcat etc.” (Mat. 25, 34 – 36)
Dar cum bine ştie şi frăţia ta, în iad, nu este
pocăinţă...
Să ne rugăm ca Sfântul Dumnezeul nostru să
ne scape de aceasta, prin a ne dărui completa
pocăinţă, fapte de milă şi dragoste, aşa încât dreptul
Judecător să ne fie milostiv, iar sufletul nostru plin
de curaj în ceasul de temut al morţii să spună: „Mă
încred în Dumnezeu că El se va milostivi de
umilinţa mea”. Aşa să fie.

21. Astăzi e un pic de soare, şi am ieşit în faţa

chilioarei, aşezându-mă pe o buturugă. Meditez.
Omul vine la lumina acestei lumi plângând. El
îşi petrece viaţa în plângere şi în necazuri şi
părăseşte lumea în lacrimi şi durere.
O, deşertăciune a deşertăciunilor! Visul
dispare şi omul se trezeşte la realitatea vieţii celei
adevărate.
Nimeni nu observă cum se scurge viaţa deşartă
– anii trec, lumile se scurg, ceasurile dispar, clipele
se duc pe nesimţite şi apoi fără vreo înştiinţare,
soseşte telegrama: „Fă-ţi ordine în casă, căci vei
muri şi nu vei mai trăi”. (Is. 38, 1) Atunci
înşelăciunea e descoperită şi omul muribund
înţelege ce rol important a jucat lumea pentru el.

120
Simte regret şi întristare; tânjeşte după timpul scurt;
şi-ar da toată avuţia ca să cumpere o singură zi
pentru a se căi şi a primi împărtăşania. Din
nefericire, totuşi, nu i se face nici o favoare. Mai
înainte, a avut ani întregi la dispoziţie, iar el i-a
risipit în afaceri, baruri, desfrânări, distracţii şi în
tot felul de dorinţe amăgitoare. O, cât de mult
amintirea morţii ar trebui să înflorească în sufletul
creştinului! Cât de frumos exprimă psalmistul
pacea pe care o are sufletul pregătit: „M-am
pregătit şi nu m-am tulburat” (Ps. 118, 60)
O, când mă gândesc la aceasta, ce pot spune!
Fie ca atotînduratul Dumnezeu să fie milostiv cu
ticălosul meu suflet, care nu are altceva decât
nepăsarea şi nepregătirea sa.
Monahia Iustina

22. În ceea ce priveşte teama ce te cuprinde

noaptea, să ştii că ea este de la ispititorul. Îl vei
înfrânge cu credinţă în Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
ar trebui să te gândeşti că Dumnezeu se află
pretutindeni, „În Dumnezeu trăim şi ne mişcăm”
(Fapte 17, 28) şi nimic nu se întâmplă fără
permisiunea Sa. Chiar dacă ne aflăm cu diavolul
sau printre fiare sălbatice, Dumnezeu este prezent!
Nici diavolul şi nici fiarele sălbatice nu ne pot
vătăma dacă nu are permisiunea de la Dumnezeu.

121
 De ce atunci să ne lipsim de acest adevăr
mântuitor al lui Dumnezeu – credinţă şi pronia Sa –
şi să ne temem când nu avem de ce ne teme?
Cum pot eu fi vătămat, de vreme ce Dumnezeu
are putere asupra diavolului, asupra unei persoane
rele şi asupra a orice m-ar putea vătăma? Şi cum
oare va permite îngerul păzitor al omului – care
prin grija Domnului niciodată nu-l părăseşte pe
acesta – ca el să fie vătămat, dacă acesta nu
primeşte poruncă de la Dumnezeu în acest sens?
De aceea, copila mea, fii curajoasă.
Şi când această teamă vine asupra ta, spune:
„De ce să mă tem? Cine poate să mă vatăme, de
vreme ce Dumnezeu stăpâneşte totul?” „Că de voi
şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele;
Tu cu mine eşti”. (Ps. 22, 4)
În acelaşi timp, spune rugăciunea lui Iisus şi
nu te vei teme de nimic.
Să crezi cu tărie în adevărul credinţei.

23. Iubita mea prietenă, mă întrebi: „De ce

Dumnezeu nu mai comunică cu oamenii precum în
vremurile de demult, şi că atât în Vechiul
Testament, El vorbea cu oamenii?”
Îţi răspund: Bineînţeles că şi acum vorbeşte cu
oamenii. Şi chiar dacă omul nu încearcă să lege un
dialog cu Creatorul său, El tot îi va spune ceva.
Până şi fenomenul acela, care adesea trece

122
neobservat, iar noi îl numim „inspiraţie” este, după
părerea mea, luminare de la Dumnezeu ca să ieşim
dintr-o situaţie dificilă. Susţin acest lucru deoarece,
de obicei, idee care ne fulgeră atunci prin minte nu
pare a fi rodul experienţei noastre. Uneori ea este
atât de precisă şi de pertinentă încât nu e greu să
conştientizăm că ne-a dictat-o cineva, special
pentru situaţia cu pricina.
Dacă tu Îl iubeşti pe Dumnezeu şi duci o viaţă
virtuoasă, dacă te străduieşti sincer şi I te rogi
fierbinte, să ştii că El nu va rămâne nepăsător şi ţi
Se va descoperi.
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte acela
este cel care Mă iubeşte; iar cel ce mă iubeşte pe
Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi
Mă voi arăta lui”. (Ioan. 14, 21)
Dumnezeu s-ar releva şi ţie, oricărei persoane
care doreşte să-l găsească.

24. Mi-ai scris în scrisoarea ta că David

afirmă: „El nu va lăsa vreodată pe cel drept să se
clatine”. Aici, el vrea să spună că dreptul nu va
suferi furtuna care să aibă un sfârşit deplorabil.
Oricum, din dragostea Sa, Dumnezeu le trimite
încercări care au bune rezultate, căci doar prin
furtunile cele bune, suflete drepte sunt nu numai
mântuite, dar şi desăvârşite.

123
 Dacă nu ar fi existat furtuni, nimeni nu s-ar fi
mântuit.

25. Mă rog, copila mea, ca tu să lupţi. Nu uita

ţelul: Mântuirea.
Diavolul răcneşte, căutând pe cine să înghită (I
Pet. 5, 8). Timpul nu se află în mâinile noastre;
viaţa noastră atârnă de un singur fir de păr.
Nevoieşte-te; ridică-te în picioare; dovedeşte că eşti
slujitoare a lui Hristos şi nu a Diavolului.
Nu ştii tu că nepăsarea va aduce o mie şi unul
de gânduri care te ia captivă? Roagă-te cu durere şi
cu lacrimi. Fă-ţi curaj; Hristos nu te va lăsa.
Nevoieşte-te puţin, iar diavolul va pleca. Harul e
gata să te ajute; El aşteaptă hotărârea şi tăria ta de
caracter. Nepăsarea, iubita mea, aduce după sine
necredinţa şi apatia, care la rândul lor aduc o
mulţime de gânduri rele şi vătămătoare care-şi
conduc victima la necurăţie. Ridică-te, ia arma,
micuţa rugăciune şi slăveşte-L pe Dumnezeul
nostru. Zdrobeşte-ţi adversarul, pe diavol, care
caută să ne înghită. Nevoieşte-te!
Mă rog şi plâng mai ales pentru tine, aşa încât
Preacurata noastră Fecioara să te întărească în lupta
ta.

124
 26. Mă bucur când îmi ceri sfatul ori să-ţi dau
un răspuns la anumite întrebări. Acum mă întrebi:
„De ce ne-a învăţat Hristos ca în rugăciunea „Tatăl
nostru” să-I cerem de două ori lui Dumnezeu să ne
păzească de satana: „nu ne duce pe noi în ispită şi
ne izbăveşte de cel viclean?”
Adeseori ispita e identificată cu diavolul, dar
în spatele ei nu se ascunde întotdeauna diavolul. De
exemplu, ispita înseamnă: să-ţi doreşti ceva ce nu ţi
se cuvine sau care nu îţi este necesar; să sileşti un
om să te suporte (adică, să te joci cu răbdarea lui);
să fii chinuit de cineva, de un om sau de diavol; să
te îmbolnăveşti etc.
Există ispite în care noi ne tulburăm sau ne
chinuim semenii ori pe noi înşine; şi există ispite în
care semenii noştri ori bolile ne tulbură sau ne
chinuiesc pe noi.
Trebuie să veghem pentru a evita situaţiile în
care noi înşine suntem ispititorii. De exemplu, să
nu-i jignim pe ceilalţi, să nu-i smintim prin
cuvintele noastre, prin faptele noastre sau prin
înfăţişarea noastră. Să nu le pricinuim boli, să nu-i
jefuim şi, în general, să nu le fim ca un flagel.
Uneori, noi, oamenii, devenim un flagel şi pentru
animale şi pentru plante şi pentru aerul pe care-l
respirăm şi chiar pentru noi înşine.
Atitudinea pe care o adoptăm faţă de ispite
depinde de credinţa noastră. Dacă credinţa noastră
este slabă, ne rugăm de obicei la Dumnezeu să ne

125
ferească de rele. Avem nevoie de rugăciune pentru
a nu ne clătina şi a nu deznădăjdui. Şi dacă ni se
întâmplă ceva rău, ne rugăm la Dumnezeu ca răul
acela să înceteze mai repede, iar El, datorită
dramului nostru de credinţă, va influenţa zidirea şi
mediul nostru înconjurător ca să ne devină
prietenoase sau măcar să nu ne fie ostile.
Dacă avem mai multă credinţă, nu cerem aşa
de multe lucruri. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea
putere şi întărire pentru a depăşi greutăţile fără a ne
pierde nădejdea şi credinţa în El. Ne rugăm să ne
ajute să ne vedem greşelile pentru a ne cere iertare
de la oameni şi de la El. În felul acesta, vom
dobândi pace sufletească şi îi vom iubi pe toţi şi pe
toate.
Dacă avem încă şi mai multă credinţă, de
regulă nu cădem în ispită. Când pe buzele noastre
sunt mereu cuvintele „Slavă Ţie, Dumnezeule” şi
„Îţi mulţumesc, Sfinte Tată ceresc”, vicleanul
ispititor nu are ce face şi pleacă.
Cam atât aş spune în legătură cu cererea „Şi nu
ne duce pe noi în ispită”.
Cât priveşte cuvintele „ci ne izbăveşte de cel
viclean”, ele par să se refere la satana, care fie ne
îmboldeşte să greşim cât mai mult, fie ne
înfăţişează greşelile noastre şi mai mari decât sunt
în realitate, ca să credem că suntem jalnici şi să
deznădăjduim. De aceea, e nevoie să-I cerem
ajutorul lui Dumnezeu.

126
 27. Întrebarea ta din scrisoarea precedentă:
„De ce oamenii din zilele noastre îşi incinerează
morţii?”
Nu vreau să judec lucrurile în spiritul acesta.
De exemplu, eu consider că mormântul unde
odihnesc părinţii mei este un fel de pat. Ei s-au
întins în acel pat cu puţin înaintea mea. De fiecare
dată când merg în cimitir să le aprind lumânări,
mângâi cu dragoste crucile de pe mormânt, le cer
iertare pentru faptele cu care i-am necăjit şi le
mulţumesc din adâncul inimii că mi-au dat viaţă şi
astfel mi-au oferit posibilitatea de a deveni părtaş al
Împărăţiei cereşti şi de a gusta bucuria Iubirii lui
Dumnezeu.
De ce să distrugem un lucru pe care noi l-am
creat? Trupul omului trebuie să se întoarcă în
pământul din care a fost luat şi rămâne ca Ziditorul
să dispună de el cum voieşte.

28. Îmi scrii că, zilele trecute, o prietenă de-a

ta, care are suflet bun, dar nu prea crede în
Dumnezeu, te-a întrebat: „Cine îmi garantează mie
că, după ce murim, Îl vom găsi pe Dumnezeu acolo
unde vom merge? Mi-e teamă că zadarnic Îl vom
căuta”.
Văd că ea crede în viaţa de după moarte, deşi
nu crede că există Dumnezeu. Cei care cred că,
după moarte sufletul nostru continuă să trăiască şi

127
să facă diverse lucruri nu sunt departe de dreapta
credinţă. Adică, de vreme ce ei admit existenţa
sufletului, de ce nu ar admite şi că Dumzeu există?
Asta doar ca o primă observaţie.
Pe de altă parte, aş vrea să adaug că ne
aşteptăm să-l găsim pe Dumnezeu numai după ce
murim, se prea poate să nu-l găsim. Pe Dumnezeu
trebuie să-l căutăm cât trăim pe acest pământ,
întrucât Împărăţia Cerurilor se află înlăuntrul nostru
şi aşteaptă să o descoperim şi, folosindu-ne libera
voinţă, să devenim părtaşi ai ei. Astfel, după
moarte, vom intra întru bucuria Domnului nostru
(adică vom gusta bucuria comuniunii cu Domnul
nostru).
Mântuitorul ne-a spus în multe feluri cum vom
izbăndi acest lucru: „Cereţi şi vi se va da...; bateţi şi
vi se va deschide”, „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor
adăuga vouă”. Pilda talanţilor care ne-au fost daţi
pentru a-i înmulţi etc.
Cum să fim răsplătiţi de Dumnezeu, dacă nu
ducem lupta cea bună? Mântuitorul ne-a avertizat
că există pericolul de a ni se lua singurul nostru
talant nevalorificat spre a-i fi dat celui cu zece
talanţi. Dar şi cel care are zece talanţi riscă să-i
piardă, dacă se poartă ca fiul risipitor „Fratele tău,
acesta mort era şi a înviat”, i-a spus tatăl fiului său
cel mare, care protesta.

128
 Deci, nu e exclus ca, după moarte, să nu-l
vedem pe Dumnezeu, dacă în timpul vieţii noastre
am făcut voia diavolului, făcându-l pe acesta
părintele nostru. (Ioan 8, 44) Asta înseamnă că în
mâinile lui vom cădea, când vom muri. Să ne
ferească Dumnezeu! Doamne fereşte!

29. Fie ca Dumnezeul păcii, copila mea, să-ţi

dăruiască dragostea Sa şi pacea Sa divină, care
întrece orice închipuire (Fil. 4, 7). Fie ca dragostea
lui Dumnezeu să fie ţelul vieţii tale.
Trebuie să te temi de nepăsare ca de cel mai
mare vrăjmaş. Nepăsarea aduce toate relele. Doar
prin neglijarea îndatoririlor noastre toate bunurile
noastre duhovniceşti, având drept rezultat o totală
uscăciune a sufletului şi consecinţele ce urmează.
Ea e combătută prin rugăciunea neîncetată, cu gura
sau cu mintea, prin amintirea iadului, a momentului
necunoscut al morţii noastre. Deci, nevoieşte-te în
îndatoririle tale – şi mai ales cu tăcere şi rugăciune.

30. Iubita inimii mele, îţi ofer cea mai mare

dorinţă a inimii mele, aceea ca Domnul să te
ferească de cel rău. „Luptaţi lupta cea bună” (I Tim.
6, 12) a sufletului; fii conştientă de unde ai căzut şi
îndreaptă-te.

129
 Alungă nepăsarea cu toată puterea – tot răul îşi
are izvorul aici. De fiecare dată când cazi, satana se
apropie mai mult de tine pentru a te preschimba în
jucăria lui şi să-şi bată joc de tine. Trezeşte-te din
insensibilitatea ta; meditează la cele ce ţi-am scris;
vom pleca într-o călătorie fără întoarcere. Fii atentă,
căci unii vor merge la cele bune de sus, la prea
frumosul Ierusalim şi se vor bucura de un Paşte
nesfârşit cu îngerii, în timp ce alţii vor merge la iad,
avându-i pe demoni drept tovarăşi pe vecie!
Priveşte în sus; treci prin acest cer cu mintea şi vezi
ce este ascuns dincolo de el! Pământul nostru
adevărat este acolo; acolo se duc ostenelile noastre
şi sunt adunate cu grijă. De aceea, nu-ţi neglija
îndatoririle – lectura, pravila de rugăciune, faptele
bune... Continuă să strigi: „Iisuse, stăpâne! Eu
ticăloasa, pier!” (Luca 8, 24)

31. Surioara mea, ispititorul te-a vizitat ca să-ţi

vadă intenţiile, bazându-se pe predispoziţiiile tale.
Luptă lupta cea bună a unui creştin adevărat; nu te
teme de vrăjmaşul cel înfricoşător al sufletelor
noastre. Hristos îţi vede lupta, buna mea surioară.
El îi permite ispititorului să te necăjească ca să-i
arate minunea pe care a lucrat-o în tine prin a te
face să te rupi de lume cu dulcele Său har.
Truda fiecărei lupte trece, dar victoria rămâne.
Rămâi cu Dumnezeu şi cu Maica Sa.
Monahia Iustina

130
 32. Astăzi vântul a bătut puternic aducând
norii deasupra Ceahlăului. A început să plouă.
Ploaie torenţială. Toate miresmele muntelui au
pătruns în chilioara mea.
Am recitit scrisoarea ta în care mă îndemni
să-ţi vorbesc despre Maica Domnului.
În zilele noastre se vorbeşte mult despre
diferenţa dintre genuri, bărbat şi femeie. Luptele
acestea pentru egalitate şi aşa-zisele mişcări
feministe au venit foarte târziu. Creştinismul a
rezolvat această problemă de două mii de ani,
desfiinţând diferenţele şi cinstind-o pe femeie, ca
fiind egală cu bărbatul. Nu doar atât, dar i-a dăruit
femeiii o cinste pe care n-a avut-o, n-o are şi n-o va
avea nici un bărbat. Femeia aceasta este Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu.
Cinstirea Maicii Domnului o manifestăm
puternic la sărbătoarea Adormirii.
Cine a cinstit-o? Fiul ei şi Dumnezeu şi
Mântuitorul lumii. Dacă pentru calea pământească a
lui Iisus Hristos, înainte mergător a fost Sfântul
Ioan Botezătorul, pentru calea cerească a
Născătoarei de Dumnezeu, Înaintemergător a fost
Hristos. El, primul, a biruit moartea şi cu trupul Său
nestricăcios, aşa cum se cade unui Dumnezeu, S-a
înălţat şi s-a făcut Înaintemergătorul Maicii
Domnului la ceruri. Hristos este primul născut din
morţi care S-a înălţat ca să pregătească calea pe
care credincioşii vor merge la ceruri. Sfântul

131
Apostol Pavel spune: „Unde Iisus a intrat pentru
noi ca Înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac,
după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20)
Maica Domnului a primit în pântecele ei pe
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care a luat firea
omenească din ea şi a unit-o cu firea lui divină, în
Persoana lui Hristos, care o primeşte în ceruri
deplină, cu trupul şi cu sufletul.
Iar Maica Domnului, prin primirea lui Hristos
în pântecele ei, a devenit mai încăpătoare decât
cerurile. O vedem în această ipostază şi în picturile
din Biserică. Ea L-a primit pe Hristos, L-a purtat în
pântece şi L-a născut. Acum El primeşte în palmele
Lui sufletul Sfânt al Maicii Născătoare de
Dumnezeu.
Maica Domnului a avut grijă, L-a ocrotit pe
Iisus Hristos de când era copil, iar acum Fiul o
primeşte pe mama Lui, ca Împărăteasă a cerurilor.
„Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în
haină aurită şi prea înfrumuseţată”. (Ps. 44, 11)
Şi apostolii au cinstit-o pe Maica Domnului,
s-au adunat cu toţii la Ierusalim, ca să
înmormânteze trupul Născătoarei de Dumnezeu şi
Maicii Învăţătorului lor.
Uimiţi, plini de admiraţie, ei au văzut că a treia
zi trupul ei lipseşte din mormântul aflat în Grădina
Ghetsimani. Maica Domnului a fost cinstită şi de
îngerii cerului care au primit-o la adormirea ei, au
însoţit-o şi au ridicat-o la lăcaşurile, la corturile

132
cereşti. Uimiţi, au văzut-o urcând mai presus decât
heruvimii şi serafimii.
„Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi
mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Îngerii sunt uimiţi să vadă primul trup omenesc
înălţându-se şi preamărindu-se în Împărăţia
Cerurilor.
Aşa cum au înmărmurit la Înălţarea lui Hristos,
pentru că au văzut pe Dumnezeu Cel unit cu omul
înălţându-se cu persoana divino-umană, în timp ce,
atunci când coborâse pentru întrupare, era doar
Dumnezeu.
Îngerii se obişnuiseră să primească doar
sufletele sfinţilor, mântuite şi izbăvite, acum însă,
primesc şi trupul preacurat al Născătoarei de
Dumnezeu.
Maicii Domnului îi sunt închinate cele mai
multe biserici şi cele mai multe mânăstiri, o au
drept ocrotitoare. Pe Născătoarea de Dumnezeu o
chemăm în momentele cele mai dureroase şi grele
ale vieţii, şi înaintea icoanei ei vărsăm râuri de
lacrimi. Chipul ei este adânc înrădăcinat în
conştiinţa poporului creştin-ortodoxe.
Sute de mii de guri ale românilor se deschid ca
iadul în fiecare zi şi blesteamă în mod hidos pe
fecioara curată din Nazaret.
Mai vedem şi un alt lucru: femeile necinstesc
pe Maica Domnului prin înfăţişarea lor
provocatoare şi prin goliciunea lor. Pe de o parte,

133
sărută icoana smeritei Născătoare de Dumnezeu şi
pe de alta scandalizează, dărâmă şi chinuie prin
atitudinea lor provocatoare. Şi nu-şi dau seama că
acest lucru este păcat.
Maica Domnului se întristează pentru
necuviinţa creştinilor, deci câţi suntem credincioşi
să ne pocăim, s-o cinstim cu adevărat şi să spunem
cu durere cu dor şi cu iubire pentru noi înşine şi
pentru aproapele: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, fiii tăi”.

33. Am primit scrisoarea ta cea de Dumnezeu

iubitoare, şi m-am bucurat de realizările tale
duhovniceşti, şi de smerenia ta cea după Dumnezeu
că de la mine, cea care nu am nimic bun, doreşti a-ţi
scrie cuvânt de zidire...
Am primit de la Hristos şi Dumnezeul nostru
porunci ale căror împliniri neştirbite îi fac pe cei
râvnitori nu doar asemenea cu îngerii, ci şi
asemenea lui Dumnezeu – cum ar fi: pocăinţa,
smerita cugetare, plânsul, iubirea lui Dumnezeu din
toată inima, bunăvoirea faţă de aproapele,
rugăciunea curată, porunca de a umbla întru lumina
Lui, de a ne considera pe noi înşine mai prejos
decât toată creaţia şi a ne ruga Lui neîncetat. Cel ce
împlineşte cu credinţă aceste porunci dumnezeieşti
se face fiu al lui Dumnezeu şi fiu al Luminii.
Dumnezeu să te ajute.

134
 34. Iubita mea copilă, îmi duc zilele în
chilioara mea, aici pe munte, pentru că şi Domnul a
şezut de multe ori pe munte; aproape de munte era
stejarul Mamvri, unde Dumnezeu S-a arătat lui
Avraam; pe munte a văzut Iacov scara cea către cer,
în munte a primit Israel legea şi doar apoi a intrat în
pământul făgăduinţei; pe munte a văzut Moise pe
Dumnezeu, în munte a fost pregătit Ioan pentru
propovăduirea pocăinţei; pe Muntele Măslinilor s-a
rugat Domnul, învăţându-ne şi pe noi să ne rugăm
în singurătate şi linişte; în pustii, în munţi, în
peşteri au rătăcit proorocii şi drepţii şi toţi Sfinţii
Părinţi iubitori de pustie, au strălucit cu sfinţenia pe
pământ şi cu slava în cer. Aici, pe munte,
nădăjduiesc şi eu să mă fac vrednică de bunătăţile
făgăduite mucenicilor şi drepţilor, spre a putea
spune fără să mint: “Pentru cuvintele buzelor Tale
eu am păzit căi aspre”. (Ps. 16, 4)
Domnul, Care s-a răstignit pentru noi pe
Muntele Golgota, şi prin moartea pe cruce ne-a
înviat pe noi, să-mi dea şi mie răbdare a purta
crucea însingurării şi prin răbdare să mă atragă la
El. Către El năzuiesc, pe El Îl caut şi pe Părintele
Lui, şi pe Duhul Sfânt, ca să mă aflu roabă
credincioasă a Lui şi în ziua răsplătirii tuturor.
Pace îţi doresc şi aştept să-mi scrii.
Monahia Iustina

135
 35. Să iubeşti liniştea şi s-o păzeşti pe cât poţi.
Nu uita pe cei adormiţi din neamul tău, şi
pomenirea lor să nu se şteargă din inima ta. Când
preotul intră în casa ta, primeşte-l ca pe fiul lui
Dumnezeu, că Domnul nostru Iisus Hristos ne
spune: “Cel care vă primeşte, pe Mine mă
primeşte”. (Mat. 10, 40). Te rog nu te bizui pe
întreaga ta înţelepciune, ci totdeauna teme-te să nu
cazi. Cât timp ai să te temi nu vei cădea… Dacă vei
rămâne la vreun praznic, mănâncă tot ce ţi se dă
împreună cu toţi. Dacă vor bea vin şi tu nu voieşti,
bea puţin de dragul lor. Iar de îţi vor da să bei mai
mult, să nu asculţi. Cu privire la iubirea de străini şi
la milostenie, n-ai nevoie să te învăţ, că acestea le
faci şi singură.
În biserică nu vorbi nimic, ci taci şi ia aminte
la cele ce se citesc.
Te rog, iubito: ia aminte şi te supune
poruncilor scrise în Evanghelie, primindu-le nu cu
auzul dinafară ci cu cel dinăuntru. Ia aminte la
fiecare poruncă şi împlineşte-le pe toate. Dacă le
vei păzi, te vei învrednici să intri la nunta cea
împărătească. Să nu zici în inima ta: “Cum pot eu
să împlinesc toate poruncile?” Dacă te vei pregăti
cu toată hotărârea să le împlineşti, Dumnezeu îţi va
fi ajutător. Pentru cei ce se tem de Dumnezeu,
poruncile Lui nu sunt grele.
Niciodată să nu se împuţineze untdelemnul în
candela ta, ca să nu vină Mirele şi s-o afle stinsă –

136
că nu ştii când are să vină: la prima strajă din
noapte, sau dimineaţă. Aşadar, să fii gata, ca atunci
când va veni, să Îl întâmpini împreună cu fecioarele
cele înţelepte, având untdelemn în candela ta, adică
rugăciune neîncetată din inimă, împreună cu faptele
iubirii.
Dumnezeu să te întărească.

36. Mulţumesc lui Dumnezeu că astăzi, cu

ajutorul Lui, am strâns o cănuţă cu zmeură şi câţiva
hribi. După rugăciune, m-an aşezat pe buturuga
mea din faţa chilioarei, şi am început să citesc din
“Pildele părinţilor pustnici” despre doi fraţi care au
hotărât să se facă monahi şi au părăsit lumea. Unul
a ajuns ucenic într-o mânăstire, iar celălalt pustnic.
După doi sau trei ani, pustnicul spuse: “Ia să mă
duc şi să-mi văd fratele care se află în mânăstire,
trăind în mijlocul grijilor şi al necazurilor. Cine ştie
cum se mai descurcă bietul de el în mijlocul unei
asemenea agitaţii”.
El era sigur că prin asceza sa atinsese un înalt
nivel duhovnicesc. Se duse la mânăstire şi cu scuza
că avea trebuinţă să-şi vadă fratele, îi spuse
stareţului: “Aş vrea să-mi văd puţin fratele”. Fratele
său veni, iar stareţul, care era un sfânt, îi
binecuvântă să iasă împreună şi să discute. După ce
merseră o vreme, văzură în calea lor un mort care
era aproape gol. Pustnicul zise: “N-avem noi nişte

137
haine cu care să-l acoperim?” Monahul de la
mânăstire zise în simplitatea lui: “N-ar fi mai bines
să ne rugăm pentru el ca să învie?” “Hai să ne
rugăm”, zise pustnicul.
S-au rugat amândoi, iar mortul se ridică.
Monahul din mânăstire nu dădu prea mare
importanţă minunii; el crezu că aceasta s-a împlinit
datorită rugăciunilor. Pustnicul, însă, îşi spuse sieşi
că minunea a avut loc datorită propriilor sale virtuţi,
datorită ascezei şi a postului, a privegherilor de
noapte şi a nevoinţelor ce le îndura…
Când s-au întors, înainte de a putea vorbi,
stareţul îi spuse pustnicului: “Frate, să nu crezi că
datorită rugăciunilor tale Dumnezeu l-a înviat pe
cel mort – nu! Dumnezeu a făcut-o pentru
ascultarea fratelui tău!”
Când pustnicul văzu că stareţul i-a citit imediat
gândurile, pentru că avea harul străvederii şi că era
sfânt, înţelese că de fapt, el însuşi, se afla în
amăgire şi că fratele său, pe care îl credea plin de
griji şi necazuri din cauza numeroaselor probleme
din mânăstire, se afla, de fapt, deasupra sa. El spuse
cu încredere mare “Să ne rugăm pentru el ca să
învie”.
Iubita mea, câtă simplitate, curăţie sufletească
şi credinţă avea ucenicul! La ce luptă s-o fi supus el
pentru a ajunge la o atfel de smerenie! Cum
fuseseră zdrobite în mânăstire egoismul şi mândria
sa!

138
 Ce om care vine din lume nu are egoism şi
mândrie? Câţi ucenici nu s-au sfinţit şi au izvorât
mir după moarte!
Domnul să te binecuvânteze cu multă
smerenie.

37. Îmi scrii că ai fost bolnavă… Adevărul este

că bolile, necazurile şi amărăciunile creştinilor aduc
cu ele curăţirea sufletului lor şi iertarea păcatelor.
Fiecare creştin are sfânta obligaţie de a accepta cu o
inimă simplă şi fără vicleşug orice fel de cruce i-a
pus Domnul pe umeri şi de a purta pe slăvita
Golgotă. Uneori el poate cădea în genunchi din
cauza durerii, ostenelii şi a greutăţii, dar Domnul va
trimite un Simon din Czrene – adică harul răbdării
– care va ridica crucea pe Golgota. Când mergem în
cimitir, vedem câte o cruce pe fiecare mormânt –
unele din lemn, altele din piatră, altele din fier…
Tot la fel Domnul dă fiecărui suflet creştin câte o
cruce. Unuia îi dă una de lemn, altuia una din
piatră, iar altuia una din fier; fiecăruia om îi este
dată câte una după înţelepciunea lui Dumnezeu.
Scopul principal al Domnului este de a ne mântui
preţiosul suflet, indiferent dacă suferă sau nu în
acest timp. El Însuşi ne dăruieşte răbdare şi ne
luminează pentru a putea purta crucea până la
sfârşit.

139
 Necazurile resimţite în boli sunt trimise de
sfânta mână a bunului nostru Dumnezeu. Cel mai
eficient medicament pentru sănătatea spirituală este
boala trupească. Bolile sunt ca o trezire pentru
sufletul adormit de băutura ameţitoare a ignoranţei,
a uitării de Dumnezeu. Bolile forţează sufletul
nepăsător, din pricina sănătăţii fizice dăunătoare din
punct de vedere duhovnicesc, să se reîntoarcă la
calea cea dreaptă a vieţii. “În necazuri îmi amintesc
de Tine” (Is. 26, 16) “Întru’ necaz m-ai desfătat”
(Ps. 4, 1) “Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în
împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) “Prin
răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Le
21, 19).

38. Fii cu grijă, surioara mea, să nu laşi să

treacă timpul fără roade şi fără vreun progres în
sufletul tău, căci moartea vine ca un hoţ.
Vai de voi dacă ne găseşte într-o stare de lene
şi trândăvie – atunci munţii şi dealurile vor trebui să
plângă peste noi; atunci vom fi aflaţi goi de fapte
bune, şi iadul ne va păstori pururea!
Surioara mea, de ce să suferim un astfel de
naufragiu teribil, când noi putem, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să-l evităm şi să ne salvăm în portul
mântuirii Împărăţiei lui Dumnezeu!
Ştiu că trebuie să luptăm cu vrăjmaşi teribili şi
că truda noastră este mare. Dar cu Dumnezeu –

140
adică, cu puterea lui Dumnezeu – totul se uşurează
atunci când voinţa şi tăria omului cooperează cu
aceasta.
Slăveşte-l pe Dumnezeu cu trupul şi cu
sufletul.
Luptă până la capăt.
Cu drag, surioara mea, monahia Iustina

39. Binecuvântata mea copilă, mă rog ca Tatăl

ceresc să-ţi dea discernământ aşa încât să poţi
deosebi adevărul de minciuna diavolului.
În ceea ce priveşte primul gând despre care ai
scris, îţi răspund: nu a spus Dumnezeu că Iov era
nevinovat? Atunci de ce a încuviinţat El încercări
atât de severe până a ajuns în situaţia atât de gravă
încât să-şi blesteme ziua când s-a născut? Desigur,
toate acestea au fost încuviinţate pentru a-l învăţa;
pentru că asta face, de obicei, Domnul: mai întâi El
pune la încercare şi apoi El îşi arată dragostea Sa.
Dragostea Domnului se manifestă nu numai atunci
când mângâie, ci şi când loveşte. Dacă Cerescul
Tată ne loveşte, El ne arată prin aceasta că ne
iubeşte.

40. Mă rog, fiică, ca tu să ai pace atât în suflet,

cât şi în trup, pentru că este mai frumos decât să ai
pace în suflet şi sănătate în trup! Amândouă fac ca

141
viaţa omului să fie plăcută; în absenţa lor, o furtună
neplăcută apare şi bărcuţa sufletului este scuturată
în mijlocul valurilor agitate. Câte rugăciuni se mai
fac atunci! Dar Domnul, atunci când s-a aflat pe
pământ, a dat piept cu o furtună asemănătoare: “Şi
El, sculându-se a certat vântul şi a poruncit mării:
“Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut
linişte mare” (Marcu 4, 39)
Să-l chemăm pe acest Domn şi Stăpân dătător
de pace, ori de câte ori furtuni spirituale ne tulbură,
prietenă, şi cred că atunci când Îl chemăm cu
credinţă, El se va grăbi să vină în ajutorul nostru,
spunând: “Vezi că sunt aici”.
Pe oceanul vieţii, dacă ai pace în suflet şi
sănătate în trup, bărcuţa sufletului pluteşte lin pe
valurile agitate. Amin.

41. Nimeni nu s-a mântuit vreodată trăind în

confort şi fără încercări, căci dacă vom pătimi
încercările cu răbdare, ne vom şi bucura în ceruri,
pentru că în acest fel au umblat prin această viaţă
toţi cei care s-au mântuit. Iar întrucât şi noi vrem să
ne mântuim, nu avem altă cale de urmat, decât cea
a necazurilor.
Necazurile ne vin pentru a ne apropia de
Dumnezeu, deoarece ele întristează şi apasă inima,
înmuind-o şi smerind-o. Iar când este umilită şi
smerită, Dumnezeu se uită la ea: “Inima înfrântă şi

142
smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17) “La
cine să privesc oare, dacă nu la cel umil şi smerit şi
care tremură dinaintea cuvintelor Mele?” (Is. 66, 2)
Cel ce-şi duce necazurile cu bucurie şi cu bună
ştiinţă va fi iertat de păcatele sale şi de urmările lor.
Se naşte într-un astfel de om un caracter
duhovnicesc: acesta devine milos, umil, smerit…
Fie ca harul lui Dumnezeu, care vindecă rănile
şi împlineşte neputinţele, să ne ajute tuturor să fim
răbdători în toate, ca să ne putem vrednici, iubită
prietenă, de Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul să te aibă în grijă.
Monahia Iustina

42. Mă bucur să-ţi dau un sfat despre mânie.

Atunci când cineva se întâmplă să te critice, fie
pe drept, fie fără tact, abţine-te, reprimă-ţi
tulburarea lăuntrică, închide-ţi gura şi începe să
spui rugăciunea în gândul tău, şi de îndată vei
vedea fiara înăbuşită! Dar orice victorie se
dobândeşte prin luptă.
Dacă vrei să-ţi domini şi să-ţi elimini patimile,
învaţă să iubeşti smerenia şi învinuirea de sine.
Doar în acest fel sunt patimile micşorate şi
eliminate. Când eşti copleşită de mânie, trebuie să
înţelegi că, de fapt, îi dai apă la moară, doar ca s-o
afli mai puternică data viitoare. Dar dacă, atunci
când apare, o înăbuşi, în felul în care am menţionat

143
mai sus, atunci înţelegi că o faci să înfometeze şi,
deci, data viitoare când apare, va fi mai slabă, iar cu
altă ocazie şi mai slabă şi încetul cu încetul mânia
ta va fi vindecată.

43. Copila mea, fii întotdeauna cu grijă, atât

când eşti fericită, precum şi atunci când eşti tristă.
Când eşti fericită, să nu-ţi pierzi controlul prin
vivacitate şi prea multe râsete, şi nici când eşti tristă
nu ar trebui să fii prea înnegurată încât să se vadă
acest lucru.
Motivul este acela că satana ne aruncă gânduri
precum săgeţile, dar el nu poate şti dacă inima
noastră este receptivă la ele. Dar, întrucât el este
expert, odată ce aruncă o săgeată, adică odată ce ne
asaltează cu un gând rău – el ne observă figura şi
toate mişcările trupului nostru şi bazându-se pe ele,
el măsoară cât de bine a lovit săgeata în inima
noastră. Dacă el vede că sufletul e lovit, atunci el
slobozeşte mai multe săgeţi acolo ca să-l ucidă. Dar
dacă el deduce după semnele exterioare că sufletul
nu e rănit, el îşi schimbă atacul. De aceea, atunci
când eşti fericită, trebuie să tăinuieşti aceasta în
interiorul tău, aşa încât să nu descoperă aceasta prin
lipsa ta de grijă şi să te jefuiască de ea cu vreo
ispită. La fel şi când eşti tristă, să nu arăţi aceasta ca
nu cumva el să-ţi amplifice întristarea după ce află
motivul întristării tale. Dacă păstrezi o stare de

144
echilibru atunci eşti fericită şi când eşti tristă,
diavolul nu ştie exact ce se întâmplă înlăuntrul tău
şi astfel, nu ştie cum să se lupte.
Trebuie să ne petrecem zilele cu mare atenţie.
Diavolul e foarte şiret şi e mereu gata să ne prindă
în cursă la vreme de moţăială duhovnicească şi să
ne facă răspunzători de păcate faţă de Dumnezeu şi
de propria noastră conştiinţă. Fie ca Domnul să-l
alunge ca să nu ne vatăme! Dar, întrucât El este
drept, El nu înlătură voinţa liberă a omului. Şi iată
de ce noi – şi mai întâi eu – în mod voit urmăm
sugestiile diavolului şi păcătuim.
Nu te teme, iubita mea, ci fii curajoasă.
Demonii nu au puterea să te vatăme. Totul este în
mâna lui Dumnezeu; prin ea ochii sufletului tău vor
fi deschişi şi ea te va aşeza pe calea cea dreaptă.
Vei primi medicamente extrem de amare pentru
vindecarea patimilor grele. Roagă-L pe Domnul:
“Şi nu ne duce pe noi în ispită”.

44. Diavolul este începătorul a toată minciuna,

înşelătoria, viclenia şi răul.
De aceea, toate gândurile îndreptate împotriva
creştinilor sunt în fond o minciună şi o înşelătorie.
El le promite celor tineri orice fel de bogăţii prin
gânduri fanteziste şi îi înşeală prin visuri iluzorii cu
bogăţie, plăceri, viaţă veşnică… (căci acesta este
planul diavolului: să-l îndepărteze pe om de

145
aducerea aminte de moarte, deoarece acest lucru îi
distruge planurile) până când îl face să creadă că el
îi este cel mai bun prieten.
Atunci, odată ce-l prinde în laţurile sale,
precum un păianjen prada, cu mare uşurinţă el îi
suge toată substanţa sa duhovnicească şi-l face să
fie mort în relaţia sa cu Dumnezeu.
Necredinţa şi blasfemia apar din invidia
diavolului. Există doar un singur remediu: să
dispreţuieşti astfel de gânduri ca şi cum ar fi doar
lătratul de câine. Pentru acestea nu trebuie să dai
socoteală. Alţii care n-au ştiut aceasta au postit, au
privegheat, au plâns spre a fi eliberaţi. Dar
gândurile de blasfemie îl părăsesc pe om doar dacă
acesta nu le ia în seamă.
Avva Agaton era şi el luptat de gânduri, de
blasfemie. El s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape de
acestea şi a auzit un glas spunându-i: “Agaton,
Agaton! Îngrijeşte-te de păcatele tale şi lasă-l pe
diavol să latre cât vrea.
Nu trebuie să dai socoteală de acele gânduri”
Dacă nu le dispreţuieşti nu vei fi niciodată
eliberat de ele.

45. Astăzi e o zi sublimă de vară, cu un cer

albastru. Un cer atât de minunat încât privind la el ţi
se pare că atinge muntele Ceahlăul, vârful Toaca…

146
 Iubita mea, cu cât mai repede dobândeşti o
virtute, cu atât mai uşor o pierzi. Cu cât o
dobândeşti mai încet şi cu mai multă trudă, cu atât
mai fermă rămâne; exact ca planta aceea care a
crescut înaltă şi i-a spus bradului: “Vezi ce mult am
crescut doar în câteva zile! Eşti aici de atâţia ani şi
nu prea ai crescut cine ştie ce”. “Da”, spuse bradul
“dar tu n-ai văzut încă furtuni, ploi torenţiale cu
grindină, ierni geroase!”
Iar după câtva timp, planta s-a uscat, în timp ce
bradul a rămas acolo unde se afla! Aşa este şi cu
omul duhovnicesc. Atât în vreme de furtună, cât şi
în vreme de pace, el rămâne acelaşi.
De ce? Deoarece lunga perioadă de timp a
creat stabilitate. Când la început a renunţat la lume,
condiţia sa duhovnicească era instabilă, dar, în
timp, harul lui Dumnezeu a lucrtat mântuirea sa şi
eliberarea de patimi. Aşadar, omul trebuie să se
nevoiască astăzi, iar harul lui Dumnezeu va începe
să acţioneze de la sine mâine. Atunci, nu va mai
trebui să se nevoiască pentru a avea gânduri bune;
harul care rămâne în el îi va aduce în minte
gândurile bune fără efortul său. Atunci va vedea
mari taine!
Harul Domnului cu tine.

46. Postul este o virtute excepţională; el

înăbuşă impulsurile trupeşti şi dă putere sufletului

147
pentru a lupta împotriva otrăvirii inimii prin simţuri
şi îi oferă un remediu împotriva oricărei otrăviri
trecute. Postul face ca mintea să fie permanent
curăţită. El alungă orice gând rău şi aduce gânduri
sănătoase, dumnezeieşti, gânduri sfinte care
luminează mintea şi o aprind de mai multă râvnă şi
fervoare duhovnicească.

47. Indiferent cât de tare ne oprimă tiranul cel

înspăimântător al sufletelor noastre din invidie şi
răutate, va veni timpul ca Dumnezeu să-i judece
răutatea şi să ne ofere odihna, nouă, celor
împovăraţi.
Răbdare, fiica mea.

48. Luptă cu toată puterea sufletului tău pentru

dragostea lui Hristos. Diavolul luptă zi şi noapte să
ne facă slugile lui şi să ne facă nevrednici de
Preasfântul nostru Dumnezeu. Dar noi să luptăm
pentru a deveni vase alese ale Hristosului nostru
Celui răstignit aşa încât să-l ruşinăm pe divol şi să
slăvim Dragostea Care a vărsat atotsfântul sânge
peste noi! Luptă cu tărie. Nu te teme, căci îi avem
dinaintea noastră pe fraţii noştri mari – îngerii –
care luptă împreună cu noi. Ei sunt incomparabil
mai puternici decât demonii. De aceea, fii
curajoasă. Întăreşte-te cu adevărata cunoaştere de

148
sine, căci adevărul îl apără pe luptător cu o armă
atotputernică.
49. Roagă-te mereu cu iubita rugăciune a lui
Iisus. Interiorizează-te prin tăcere şi lectură.
Îngrijeşte-te de sufleţelul tău, fiica mea.
Trăieşte mai duhovniceşte în casa ta şi ai multă
grijă de bărbatul tău.
Dumnezeu îţi vede situaţia, iar ceasul harului
va bate în mod miraculos atunci când se va hotărî
de sus.
Plângi cu umilinţă rugându-te: “Ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul
său îl va pierde?” (C. Matei 16, 26) Satana foloseşte
toate mijloacele pentru a frâna sufletele de la
urcuşul duhovnicesc. Fericit cel ce scapă de el şi îl
ruşinează. Meditează la deşertăciunea lucrurilor
trecătoare şi la viaţa cea veşnică şi adevărată din
Ceruri, unde se află Biserica biruitoare care
aşteaptă şi se roagă pentru Biserica luptătoare, cea
care duce lupta cea grea astăzi – căci noi avem
nevoie de dogmele corecte ale sfinţilor noştri
Părinţi şi de o credinţă arzătoare în Hristos.
Este vremea când diavolul îi poate “amăgi, de
va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei. 24, 24)

50. Lupta creştină e plină de slavă, căci

premiul nu este un lucru efemer, ci slava cea
veşnică în ceruri! Fericit este cel ce este înţelept

149
întru’ Domnul, căci nu i se va cere nicio socoteală
şi nu se va afla în încurcătură atunci când
Dumnezeu îl va chema ca să dea socoteală pentru
timpul petrecut pe pământ. Noi pierdem timpul fără
să regretăm. Când părăsim această lume, vom
înţelege paguba ce am suferit-o prin a permite
timpului să se risipească în deşert. Timpul trece fără
să ne dăm seama. Înţelegând acest lucru, ne
mântuim, chiar dacă aceasta se întâmplă în zilele de
pe urmă ale vieţii noastre.

51. Ascultă-mă! Dacă ceva te împinge la

critica sub orice formă cu privire la o persoană,
încearcă să te rogi pentru ea, fără s-o treci prin
filtrul judecăţii proprii. Dacă te interiorizezi prin
rugăciune, smerenie şi întristare duhovnicească, vei
afla o comoară duhovnicească; alungă departe de
tine mândria şi critica. Ai auzit de fratele care era
neglijent şi leneş, care nu mergea la privegherile de
toată noaptea şi care nu-şi împlinea îndatoririle şi
pe care fraţii îl ştiau că e un monah neglijent şi
nepăsător?
Când s-a îmbolnăvit şi se apropia ceasul morţii
sale, fraţii s-au adunat pentru a auzi ceva de folos,
sau pentru a-l mângâia, ori poate avea vreo dorinţă
să le comunice căci îl ştiau un păcătos, dar
adunându-se cu toţii l-au văzut plin de bucurie şi
vesel. Unul dintre fraţi se supără şi zise: “Ce este

150
oare ceea ce vedem la tine frate? Te vedem vesel,
deşi te apropii de moarte. Dar noi ştim că nu prea
te-ai omorât cu firea de când eşti în mânăstire, deci
de unde curajul acesta la tine şi veselia de pe chipul
tău? Ce ai de spus despre toate acestea?”
“Da, fraţilor”, zise el, “cu adevărat am fost un
om nepăsător şi nu mi-am împlinit îndatoririle. Dar
am făcut şi un lucru bun, cu harul lui Dumnezeu:
n-am criticat, n-am supărat pe cineva; niciodată
n-am lăsat supărare în inima mea pe vreunul dintre
fraţii mânăstirii până să apună soarele. Şi precum
eu n-am judecat pe fratele meu, nădăjduiesc că nici
Dumnezeu nu mă va judeca, căci scris este: “Nu
judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1) şi întrucât
eu nu am judecat pe nimeni, nici eu nu voi fi
judecat”
Fraţii s-au minunat şi au zis:
“Frate, ai aflat cu mare uşurinţă calea
mântuirii”.
Şi fratele a murit plin de bucurie.
Fiica mea, ai văzut cum a aflat acest frate calea
mântuirii?
Nevoieşte-te: ţine-ţi gura închisă şi roagă-te!

52. Am primit scrisoarea ta plină de mâhnire şi

am citit-o cu atenţie.
Nu te mai întrista din adâncul inimii pentru
părintele tău drag şi iubit. Sfântul părinte Iustin îţi

151
poartă de grijă pentru că se află acolo sus, în
legătură directă cu Dumnezeu, Căruia îi vorbeşte cu
altă gură şi alte cuvinte, Îl roagă să-ţi trimită
ajutorul şi binecuvântarea. În chip nevăzut, El te
urmăreşte şi te va urmări personal, ca să poţi şi tu
să te îndrepţi duhovniceşte, să te mântuieşti pe tine
însăţi şi să-ţi ajuţi, după datorie, familia. Fie ca
rugăciunile sale să-ţi fie de mare ajutor şi folos.

53. Copila mea iubită, Hristos fiind Dumnezeu

nemărginit, şi-a lăsat slava divină şi de la naştere
până la răstignire ne-a dat o lecţie cutremurătoare
de smerenie. Şi toată viaţa Lui pe pământ a fost
plină de ispite, de aceea toate ispitele n-au alt scop
decât să ne smerească cugetul, din îngăduinţa lui
Dumnezeu. Un sfânt ne spune: “Ispitele nu vor
înceta până ce omul nu se va smeri”.
Diavolul vine la om şi-L vorbeşte de rău pe
Dumnezeu pentru că vrea să-L distrugă dinlăuntrul
său odată cu viaţa sa, atunci el trebuie să-l respingă
cu cunoştinţele sale şi cu smerenia. Hristos ne-a
învăţat smerenia de care sunt legate toate. Prin
smerenie învingem mândria, egoismul, revolta,
răzvrătirea.
Smerenia este adevărata frumuseţe a
creştinului.
Monahia Iustina

152
 54. Nu uita şi ia aminte că Hristos,
Înţelepciunea divină, a apărut în lume neînvăţat şi a
lucrat o meserie umilă, de om sărman. Ucenicii Lui
n-au fost aleşi dintre oamenii învăţaţi ai vremii, ci
dintre pescari. El i-a luat pe aceşti oameni simpli,
care nu ştiau bine limba vorbită în satul lor, şi i-a
făcut atotînţelepţi, vorbitori de limbi străine lor
până atunci, profeţi, vindecători, purtători de Duh
Sfânt, i-a arătat Apostoli, vânători ce au vânat
lumea întreagă cu cuvântul.
În vremea noastră, trebuie să absolvim
universităţi ca să învăţăm Noul Testament, pe care
l-au scris Apostolii neînvăţaţi.
Toată viaţa lui Hristos pe pământ a fost umilă,
simplă, fără măriri şi slavă, de aceea L-a înfruntat
pe diavol în faţă cu smerenia Lui şi l-a biruit.
Diavolul credea că are de-a face cu unul dintre
profeţii de dinainte cărora le făcuse atâta rău.
A dat greş însă pentru că a crezut că întâlneşte
pământul, a dat peste cer şi a înţeles aceasta când
Hristos s-a coborât în iad.

55. Să ştii că noi, oamenii, şi cea dintâi eu,

suntem biruiţi de diavol când suntem egoişti.
Această patimă ne face să ne plecăm capul şi să fim
distruşi de el prin gânduri, patimi şi slăbiciuni. Nu
suntem îmbrăcaţi cu veşmântul dumnezeiesc, ca
să-l îndepărtăm de lângă noi, nu avem focul divin,

153
smerenia cea adevărată în suflet şi în inimă şi,
astfel, el se apropie cu ghearele otrăvitoare şi cu
urâţenia lui, şi ne facem una cu pământul.
Anumiţi oameni, din neştiinţă, bineînţeles,
spun că nu sunt stăpâniţi de egoism. Însă, dacă am
fi fotografiaţi când ne mâniem, ne ieşim din minţi şi
am vedea fotografia după ce ne-am liniştit, am zice:
“Oare să fiu eu acesta?” Dacă ne-am înregistra câte
spunem în ceasul mâniei şi al turbării şi am asculta
după aceea, ne-ar fi ruşine. La fel de nefericiţi
suntem când ne luptăm cu egoismul, care este
josnic, râde de noi şi nu pricepem. O face când ne
supărăm, înjurăm, osândim, spunem şi săvârşim
lucruri neîngăduite. Ceilalţi ne văd şi ne
compătimesc, noi însă ne lăudăm şi credem că
suntem cineva. Într-o asemenea stare ne aduce
urâtul şi înfricoşătorul păcat al egoismului.
De aceea, Mântuitorul Hristos a venit pe
pământ să ne mântuiască, să ne dea leacurile
potrivite să ne vindecăm, să ne înarmeze cu armele
luminii ca să ne luptăm cu vrăjmaşul, să-l biruim
noi şi să nu ne ucidă acela. Armele sunt în mâinile
noastre, şi una dintre ele este îngenunchierea şi
rugăciunea, altele – lacrimile, smerenia, iubirea,
cercetarea Sfintelor Scripturi, Sfânta Împărtăşanie,
mersul la Biserică. Prin lucrarea trezviei îl ucidem
pe diavol cu arma rugăciunii şi păstrăm în noi pacea
cu Dumnezeu.

154
 56. Iubita mea, poţi să-I spui lui Dumnezeu:
“Doamne, nu m-am nevoit de bună voie, dar am
făcut ascultare în toate cele pe care, fără voia mea,
Tu mi le-ai trimis, în înţelepciunea Ta. Am fost
bolnavă, batjocorită, criticată, umilită, înjosită,
nedreptăţită şi le-am suferit pe toate pentru iubirea
Ta”. Şi Hristos îţi va spune: “Şi Eu am pătimit
pentru tine, uită-te la mâinile şi la picioarele Mele
care poartă semnul cuielor şi la coasta Mea
străpunsă de suliţă! Ia seama la capul Meu
însângerat de spini şi la fruntea Mea plină de
sudoare, la spinarea Mea plină de loviturile bicelui,
la trupul şi sufletul Meu care au pătimit pentru tine.
Aşadar, primesc suferinţele tale”.
Însă, fiica mea, când nu-I oferim nimic lui
Dumnezeu de bună voie şi ne indignăm de cele care
vin asupra noastră fără voie, atunci vom merge
înaintea Lui cu “tolba goală”, nu vom avea nimic
să-I oferim. Şi ce vom putea spune?
În loc de aur, diamante, lucruri preţioase şi
frumoase, vom avea în “tolbă” paie, tinichele,
gunoi, zdrenţe şi altele, care sunt faptele noastre.
Hristos ne va zice: “Bine, în toţi anii vieţii pe care ţi
i-am dat, doar aceste nimicuri, după toate câte am
făcut pentru tine? Atunci conştiinţa ne va spune că
acesta este adevărul. Ca un martor la judecată, ea va
valida şi va afirma că aşa s-a întâmplat. Sufletul nu
va avea răspuns de apărare. Sufletul, când Îl vede
pe Dumnezeu, când Îl priveşte, înţelege că El ştie

155
totul, că l-a condamnat şi i-a dat sentinţa numai cu
privirea. Nici Hristos nu mai are nevoie să
vorbească, nici sufletul omului să răspundă, pentru
că prin privirea Lui, toate au luat sfârşit.
Prin urmare, trebuie să ne apropiem prin
rugăciune, prin viaţă virtuoasă şi smerenie de
lumina şi de fericirea divină şi să ne străduim să
plinim toată jertfa cercetată de conştiinţă, să-I
oferim acesteia liniştea, ca să ne mântuim.

57. Mă întrebi, şi bine faci; “dacă în vremurile

din urmă vor mai fi sfinţi?”
Hristos a repetat mereu cuvintele: “Zis-a
Domnul”, şi continuă s-o facă în Sfânta Evanghelie:
“Oricine va mărturisi despre Mine înaintea
oamenilor şi Fiul lui Dumnezeu va mărturisi pentru
el înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8)
Fericit şi bucuros va fi creştinul ortodox când
în vremea lui Antihrist, va mărturisi înaintea
tiranilor, a ateilor, a materialiştilor, a umaniştilor,
Dumnezeirea lui Hristos.
Biserica noastră ortodoxă crede şi mărturiseşte
că, până la plinirea vremurilor din urmă, până la
plinirea veacului, sfinţii nu vor lipsi; ea va naşte
fiii, sfinţii mucenici, vrednici de cunună. Cine vor fi
sfinţii vremurilor din urmă, din moment ce nici noi,
monahii şi monahiile, nu arătăm nevoinţă şi virtutea
vechilor asceţi? Trebuie însă să credem

156
nezdruncinat că, vor mărturisi, în timpurile din
urmă spre care înaintăm, pe Iisus Hristos, mulţi
oameni cu glas tare că El este Dumnezeu adevărat,
care a luat trup omenesc. Prin această mărturie
curajoasă, vor fi încoronaţi şi se vor sfinţi. Nu te
îngrijora, iubita mea, sfinţi vor fi până la venirea a
Doua a Mântuitorului Hristos. Amin.
Pacea Domnului peste tine.
Monahia Iustina

58. Iubita mea,

După moarte urmează veşnicia, Fiecare om, la
un moment dat, va părăsi lumea cu trupul, iar cu
sufletul va merge în veşnicie, la viaţa fără de sfârşit.
Sufletul omului va rămâne fără trup până la a Doua
Venire a lui Hristos, când trupurile celor drepţi şi a
celor păcătoşi vor învia ca să meargă la judecată.
Important este faptul că sufletul, după moartea
omului, se desparte de trup şi trăieşte singur.
Şi acum îţi voi scrie o întâmplare din Pateric
pe care am citit-o nu de mult: “Un nevoitor din
peşteri avea un ucenic şi într-o zi i-a dat ceea ce
lucrase el şi i-a zis: “Fiule, să mergi în cetate să
vinzi acestea, să cumperi cele necesare şi să te
întorci”.
Călugărul, ca un ucenic ascultător, a coborât şi
a rămas câteva zile ca să-şi împlinească ascultarea.

157
 Într-un din acele zile, a văzut o înmormântare
foarte strălucitoare, săvârşită după rânduielile
vremii, cu trăsuri şi animale dintre cele mai
împodobite. Era urmată de lume multă, într-o zi
foarte frumoasă, cu un soare strălucitor. El se
gândea, mirându-se: “Ce om mare a murit, de i se
face o înmormântare atât de strălucitoare?”
A întrebat un trecător, şi acela i-a spus că a
murit cea mai mare desfrânată a oraşului. Vestea
aceasta l-a surprins, dar şi-a încheiat zilele în care
trebuia să vândă lucrurile şi s-a întors la bătrânul
lui.
Când a ajuns înaintea peşterii, a auzit înăuntrul
răcnetele unui leu care îl sfâşiase pe părintele lui
pustnic, pe acest om sfânt şi îmbunătăţit. Imediat i
s-a cutremurat cugetul, puterea de judecată, şi a zis:
“Cum este posibil ca desfânata aceea să fie
înmormântată cu atâta cinste şi strălucire, iar un om
sfânt să sufere o moarte atât de înfricoşătoare, să-l
mânânce fiarele? Care este judecata lui
Dumnezeu?” A privit cu mintea lui nedreaptă şi
indiferenţa lui Dumnezeu şi s-a gândit să se
întoarcă în lume, pentru că lucrurile nu erau aşa
cum le învăţase el. Şi când voia să-şi îndrepte paşii
către lume, Dumnezeu, pentru rugăciunile
bătrânului sfânt, s-a aplecat spre el şi i-a apărut
îngerul care i-a zis: “De ce ai gândit atât de nedrept
faţă de judecăţile lui Dumnezeu?”

158
 “Dar cum să nu gândesc, sfinte îngere, aşa, din
momentul în care am văzut atâta diferenţă între
moartea acelei femei desfrânate?”
“Dar, aşa par lucrurile la prima vedere, iar
judecata lui Dumnezeu este deosebită. Femeia
desfrânată, om fiind şi ea, a făcut anumite lucruri
bune. Şi bătrânul tău, înainte să se nevoiască, ca
mirean a săvârşit şi el anumite păcate. Dumnezeu
i-a înapoiat desfrânatei pentru faptele ei bune plata
cuvenită şi astfel nu-i mai datorează nimic. Pentru
că trecutul ei era încărcat de păcate, trebuia să-i
răsplătească după cuviinţă puţinele ei fapte şi a
făcut-o prin măriri, prin ziua însorită, prin
podoabele măririi şi, astfel, nu-i mai datorează
nimic. Sfântul tău bătrân şi-a plătit datoria păcatelor
lui din lume şi a venit la dreapta judecată a lui
Dumnezeu, luminos, curat cu desăvârşire, neavând
urmă de întinare pe veşmântul sufletului lui”.
Ucenicul smerit, când a auzit de la înger
despre judecăţile lui Dumnezeu, şi-a cerut iertare,
s-a mustrat pe sine însuşi şi s-a întors la viaţa
duhovnicească, în peştera bătrânului.
De aceea, nu trebuie să alergăm fără să gândim
şi să judecăm la întâmplare moartea şi faptele
omului.
Aşa cum ne spun Sfinţii Părinţi, în acel ceas
înfricoşător al morţii apar demonii care înspăimântă
şi înfricoşează, ne ameninţă şi ne disperă. Ei se
străduiesc ca sufletul să deznădăjduiască, să nu mai

159
spere mântuirea şi ni-L prezintă pe Dumnezeu,
înfricoşător şi nemilos. Pe toate câte le spun aceştia,
le cunosc numai cei ce au plecat din această viaţă.
Sufletul se mângâie doar când se apropie îngerii lui
Dumnezeu, fraţii lui mai mari care pot să-i dea
ajutorul. Către aceştia îşi întoarce ochii, privirea, cu
toată puterea la ei, ca să primească ajutorul şi să
implore:
“Mântuiţi-mă, scăpaţi-mă de demoni”.
Desigur, îngerii, prin prezenţa lor, îi dau curaj,
dar, mult mai mult, nădejdea izbăvirii vine mai întâi
din ajutorul lui Dumnezeu şi după aceea din
conştiinţa liniştită. Când însă conştiinţa în acel
moment ne judecă, din acel ceas începe pregustarea
chinului veşnic.
Să ne rugăm, copila mea, ca Dumnezeu să aibă
milă de orice suflet în acel ceas înfricoşător.
Monahia Iustina

59. Cerul, Împărăţia lui Dumnezeu, viaţa

veşnică este deschisă.
Din clipa în care Hristos şi-a dat duhul pe
Cruce, Raiul s-a deschis larg. Până atunci, uşa
Cerului, a Raiului, a Ierusalimului celui de sus era
închisă. Întinzându-şi preacuratele Sale mâini,
desfăcându-Şi braţele pe Cruce, Hristos al nostru a

160
îmbrăţişat întreg neamul omenesc, pentru a-i dărui
viaţă veşnică.
Prietena mea, ştii ce înseamnă viaţa veşnică?
Viaţă lângă Dumnezeu. Sunt de nepovestit bogăţia
şi fericirea, de negândit pentru mintea omului.
Ne-au spus multe oamenii care s-au suit la Cer şi
s-au întors. Însă cea mai puternică mărturie, cea a
preasfântului Apostol Pavel, care s-a suit până la
cerul al treilea, arată că Dumnezeu a pregătit atâtea
bunătăţi, câte mintea omului nu poate cuprinde:
“Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la
inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 2, 9).
O astfel de viaţă îl aşteaptă pe om, pe care
mintea nu o cuprinde şi a cărei fericire inima nu a
simţit-o. Prin urmare, mult preţuieşte osteneala. Nu
sunt vrednice pătimirile vremii de acum în faţa
slavei viitoare, ce se va descoperi fiilor lui
Dumnezeu. Orice om care se va mântui va fi copil
al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Sale.
S-avem şi noi parte de ea.

60. Hristos, copila mea, deşi era Dumnezeu,

s-a coborât pe pământ ca să se jertfească pe Sine
Însuşi şi a experimentat durerea şi suferinţa, s-a
înălţat pe cruce, aşa cum vedem din sfintele Lui
patimi.
Cine este îndreptăţit să scape şi să treacă prin
viaţă fără chin şi suferinţă? Nimeni! Şi când cineva

161
doreşte să nu sufere în viaţă, trebuie să se
gândească: “Cum să cer această îndreptăţire, din
moment ce Mântuitorul şi Dumnezeul nostru şi-a
dat ultima suflare pe cruce simţind o durere aşa de
mare, nu numai în trup, ci şi în suflet?” Fiind
Dumnezeu, El ştia că prin crucea, jertfa şi sângele
Lui nu va salva întreaga omenire, ci un mic grup de
păstoriţi. Şi aceasta era pentru El o mare suferinţă.
Cunoştea că satana îşi va lua şi el partea lui, şi că
aceasta era mult mai mare decât a Lui: “puţini se
vor mântui” (Luca 13, 23)
Şi se pune întrebarea: “Dar de ce Dumnezeu a
îngăduit ca viaţa omului să fie o suferinţă şi o
durere, de la naştere şi până la moarte?” Desigur,
cunoaştem că suferinţa este urmarea şi rodul
izgonirii din rai şi că Dumnezeu a văzut prin ea
medicamentul cu care omul se vindecă sufleteşte,
se înzdrăveneşte şi se învredniceşte de mântuire. El
suferă şi lăcrimează aici, ca să nu facă acestea
dincolo.
Am să-ţi relatez acum o mică întâmplare din
Pateric.
Marele Macarie, acest pustnic care a săvârşit
multe minuni şi avea o mare trecere la Dumnezeu,
se plimba într-o zi prin pustiu. Şi acolo a găsit un
craniu de om, l-a lovit cu toiagul şi i-a zis: “Cine
eşti şi ce-ai fost în viaţă?”
Şi s-a auzit o voce din ţeasta care i-a zis: “Eu
am fost preotul iudeilor, iar tu eşti Macarie, sfântul

162
lui Dumnezeu, ale cărui rugăciuni ajung până la noi
păgânii”.
“Şi ce folos aveţi voi, păgânii necredincioşi,
din rugăciunile creştinilor”
“Ne folosim şi noi când aceştia se roagă pentru
lumea întreagă, pentru toate sufletele. Folosul
nostru este că vine şi la noi puţină lumină, acolo
jos, în întuneric şi în iad, şi vedem prin aceasta
spatele celui de lângă noi, aflăm că nu suntem
singuri şi acest lucru ne este o mângâiere!”
“Să fie asta o mângâiere, că vezi spatele
celuilalt şi că nu eşti singur, ci împreună cu alţii?”
“Da, pentru noi este o mângâiere, pentru că
dincolo de celelalte chinuri ale iadului, simţim şi
chinul singurătăţii”
Sfântul a lovit din nou ţeasta cu toiagul şi,
întristat, şi-a zis: “Ia gândeşte-te, până şi acest lucru
este o mângâiere”.
Toţi oamenii, mai mult sau mai puţin, îi
purtăm cu noi pe cei care au plecat din această
viaţă. Mare este milostenia pe care o facem pentru
aceşti oameni, rugându-ne pentru ei, pomenindu-i
în rugăciunile noastre.
Suferinţa, nefericirea, chinul, deznădejdea,
disperarea lor, să devină şi neliniştea noastră şi să
gândim aşa:
“Ce se va întâmpla cu aceşti oameni? Vor
rămâne veşnic în iad?” Pe niciunul să nu-l uităm în
rugăciunile noastre şi Dumnezeu ne va milui pentru

163
această mare milostenie şi ne va ajuta să scăpăm şi
noi de iad. Amin.

61. Dumnezeul nostru, mi-a trimis prin

ucenicul duhovnicului meu; câteva prescuri, puţin
vin, fructe uscate, şi untdelemn pentru candelă.
După rugăciune, mi-a vorbit despre relaţia
ucenicului cu duhovnicul său:
“Prima îndatorire a ucenicului este să fie
mereu sub ascultarea acestuia. Sfinţii Părinţi ne
spun: “Cel ce ia seama la poruncile duhovnicului
împlineşte poruncile lui Hristos”. Când mă
străduiesc şi vreau să mă ostenesc, să dobândesc
rugăciunea, să devin un monah duhovnicesc,
împlinit şi fericit, iar ziua nu iau aminte şi grăiesc
în deşert aduc în mintea mea mii de lucruri
prisositoare, cum să stau săracul de mine, la
rugăciune, cum să-mi adun mintea cu atâta balast
pe care-l port ziua întreagă? Ce rugăciune să mai
fac noaptea? Diavolul aduce atâtea îndreptăţiri în
acel ceas şi atâtea imagini stăruitoare, iar sufletul
slăbit de înfrângerea mai dinainte, suferă în timpul
zilei, nu mai poate să iasă din mreaja lui. Astfel
rugăciunea rămâne fără rost şi, după aceea, sufletul
simte o uscăciune, o golire de sine şi zice:
“Dar de ce nu mi se mai întâmplă, de ce nu
mai găsesc rugăciunea? Dar, omule, tu eşti cel care
ai lovit-o, ai zdrobit-o, ai frânt-o!”

164
 În acel timp al rugăciunii se împlineşte o taină,
şi cum se poate să nu fie aşa? Vedem că vin acolo
cuvintele iubirii şi sufletul se împărtăşeşte într-un
chip misterios, trainic, cu Dumnezeu. Auzim
cuvintele rugăciunii şi nu putem să ne explicăm ce
simte inima omului duhovnicesc. De aceea, trebuie
să luăm seama la pregătirea, la ajutorul temeinic pe
care trebuie să ni-l dăm nouă înşine, minţii, inimii
noastre, ca să reuşim în ceasul rugăciunii. Iar de nu,
să alergăm la duhovnicul nostru şi să-i cerem sfatul,
povaţa… De multe ori când mă duc la el, să-i fac
cafea pentru întărirea la priveghere, la apusul
soarelui nu-mi îngăduie să-i spun nici un cuvânt,
nici un gând, de exemplu cum am dormit sau orice
altceva. Îi fac cafeluţa şi, cu privirea, îmi spune:
pleacă. Rămâne în chilie pentru a se ruga şi
cugeta… Pătrundea în adâncul inimii lui ceasuri
întregi şi acolo grăia multe, doar Dumnezeu ştie!”
Deci înainte de plecarea ucenicului, i-am spus
şi eu: ”Ucenicul ascultător aplică aceste rânduieli şi
simte rodul şi gustă bogăţia harului şi
binecuvântarea divină: vine în legătură directă cu
Dumnezeu şi cu sufletul duhovnicului, dobândind
unirea duhovnicească”.
“Mai pe înţelesul nostru, mi-a spus ucenicul,
această unire nu este ninic altceva decât harul lui
Dumnezeu care se face cunoscut sufletului
ucenicului ascultător şi nevoitor”.

165
 62. Binecuvântata mea fiică,
Desigur că şi duhovnicii au o responsabilitate
mare pentru această lucrare duhovnicească, să-i
ajute pe ceilalţi. Problema este că lucrarea lor este
foarte obositoare şi anervoioasă, plină de mâhniri şi
tristeţi, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur:
“A conduce sufletele este munca cea mai
ostenitoare dintre toate”.
Duhovnicii sunt precum negustorii cei mari
care cutreieră continentele ca să găsească comori şi
se întorc cu corăbiile pline. Câteodată, însă, ele cad
în mâinile tâlharilor, care le fură şi-i ucid pe toţi cei
de pe corabie. Şi astfel, în timp ce au plecat după
multe, le-au pierdut şi pe cele puţine.
Şi duhovnicii merg să cumpere suflete, se
ostenesc să fie folositori, să primească câştig şi
folos, dar câteodată diavolul le provoacă naufragiul
şi, în loc să-i folosească pe ucenici, îi
scandalizează. Aşa ne spune Sfântul Isaac Sirul: “Ei
sunt ca navele de salvare care-i scapă pe
naufragiaţi, se duc, se întorc, dar nu se scufundă
niciodată”
De aceea, fiica mea, trebuie ca şi noi să ne
rugăm pentru preoţii noştri duhovnici, ca
Dumnezeu să-i ajute, să-i apere, ca să reuşească
până la sfârşitul vieţii lor, să-i ajute şi să-i
mântuiască pe ucenicii lor, ca şi ei să fie miluiţi,
iertaţi şi mântuiţi. Amin.

166
 63. Mă întrebi, copila mea, de unde pornesc
patimile?
Patimile pornesc de la cele cinci simţuri şi de
la imaginaţia omului. Cine s-a îngrijit de imaginaţia
lui şi a ferit-o de imaginile păcătoase a rezolvat
problema şi, de aici înainte, începe înaintarea.
Dacă ţi-ai curăţit mintea, ţi-ai definit poziţia şi
faţă de Dumnezeu, şi faţă de diavol.
Părinţii pustiei dădeau acestui aspect o
importanţă deosebită, centrul lucrării pentru ei fiind
imaginaţia minţii. Când mintea este curăţită de
imagini şi închipuiri, este pregătită să primească
imaginea lui Dumnezeu. O pictură cere mai întâi
curăţirea foarte bine a pânzei de orice fel de
impurităţi, albirea ei, şi după aceea urmează planul
în creion şi pictura propriu-zisă. Aşadar, vom curăţi
mai întâi, ajutaţi de harul divin, mintea noastră şi
apoi Dumnezeu ne va da planul. Atunci, cu ajutorul
Lui şi cu voinţa noastră, vom putea să pictăm
chipuri divine în mintea şi sufletul nostru.
Să ne străduim iubita mea, să ne nevoim mai
mult. Este o problemă simplă dar care cere efort din
partea noastră şi Dumnezeu este pregătit. Sfinţii în
cer mijlocesc, se roagă, pentru că harul divin ne-a
ajutat să aflăm drumul. Au trecut şi aceştia prin
ispite, dureri, înălţări şi căderi ale vieţii, dar au o
experineţă uriaşă şi cunosc că noi, oamenii de
astăzi, n-avem puterea să ne luptăm după cum se
cade. De aceea, se roagă pentru noi ca Dumnezeu

167
să ne ajute, să nu pierdem scopul şi destinaţia
noastră.
Să nădăjduim că din moment ce avem
mijlocirile şi rugăciunile sfinţilor noştri vom pune
chiar acum început bun. Aşa să fie.
Monahia Iustina

64. Fiica mea iubită,

Trebuie să-ţi spun că Apostolul Pavel, gura lui
Hristos, ne-a lăsat o mare poruncă înţeleaptă şi
mântuitoare: “binecuvântaţi şi nu blestemaţi”
(Romani 12, 14). Adică din gura noastră să nu iasă
cuvinte amare, blesteme, jigniri care-l rănesc pe
aproapele, pe fratele nostru, ci numai cuvinte de
binecuvântare.
Aşa cum ştim, blestemul este un cuvânt foarte
greu şi numai când îl aude cineva se tulbură. În
general, îl auzim rostit de către părinţi faţă de copiii
lor şi, în special, de către mame. În mânia lor, în
enervarea cruntă, ele pronunţă foarte uşor blestemul
sub diferite forme, lucru care le învinovăţeşte foarte
mult înaintea lui Dumnezeu. Desigur, şi din partea
copiilor există vinovăţie, adică neascultare,
nesupunere lipsă de respect, purtare urâtă, dar
aceasta nu-i îndreptăţeşte pe părinţi să-şi blesteme
copiii.
Din experienţa vieţii, vedem că, de multe ori,
blestemele părinţilor şi ale mamelor în special s-au

168
concretizat în dreptul copilului, căruia i se întâmplă
ceva rău. Aceasta înseamnă că, de obicei, mânia
este pe bună dreptate, pentru că niciodată o mamă
nu se va porni împotriva fiului ei, dacă acesta n-a
săvârşit ceva ruşinos, În loc însă să se mânie, să
blesteme, să-l trimită pe fiul ei acolo unde nu are
îndreptăţire, să rostească cuvinte dure şi nevrednice
de o mamă creştină, ar trebui să se roage tot timpul
lui Dumnezeu, cu lacrimi, ca să-i dăruiască fiului ei
înţelepciune, luminare, respect şi ascultare. Cine o
îndreptăţeşte pe o mamă să-l trimită pe copilul ei la
diavol? Vrăjmaşul poate, la un moment, să facă
ascultare de cuvântul mamei, să vină într-adevăr la
fiul ei şi să-l îndrăcească. Mamele trebuie să
înţeleagă că această obişnuinţă este foarte rea şi că
trebuie să aplice cealaltă metodă, pe care am
pomenit-o mai sus.
Blestemul este un păcat foarte greu ce poate
provoca rău nu numai celui caruia i se adresează, ci
şi celui care-l rosteşte.
De aceea, trebuie întotdeauna să
binecuvântăm, adică de pe buzele noastre să nu iasă
decât cuvinte frumoase şi, astfel, nu vom mai cădea
în acest mare păcat al blestemului.

65. Bine este a vărsa lacrimi înaintea lui

Dumnezeu! Mare virtute şi mare nevoinţă sunt
lacrimile. Martoră îmi e Sfânta Evanghelie că,

169
atunci când Mântuitorul Hristos a fost vândut
iudeilor, Petru s-a lepădat cu jurământ de trei ori de
El, mai înainte de a cânta cocoşul. „Iar Domnul,
întorcându-se, a căutat spre Petru. Şi şi-a adus
aminte Petru de cuvântul Domnului, cum îi zisese
lui că: „Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te
vei lepăda de mine”. Şi ieşind Petru, a plâns cu
amar” (Luca 22, 61-62).
Iată lacrimile! Priveşte ce nelegiure au şters!
Ce e mai rău de a te lepăda de trei ori cu jurământ
de stăpânul tău? Şi o astfel de nelegiuire a şters-o
lacrimile. Vezi iubita mea, ce putere au ele? Dar
asta spre învăţătura noastră s-a scris, ca urmându-i
să moştenim viaţa veşnică.

66. Aş fi dorit să te văd şi cu ochii cei trupeşti,

să vorbesc cu tine, să te îmbrăţişez cu toată
dragostea. Însă acum nu este cu putinţă; a venit
iarna, şi în acest anotimp e greu de urcat muntele.
Ne vom „vedea” prin scrisorile pe care ucenicul
duhovnicului meu mi le va aduce; pe care eu ţi le
voi trimite.
Îţi scriu câteva din învăţăturile Sfinţilor
Părinţi.
Mântuitor lucru este a avea totdeauna pe
Dumnezeu în minte şi în inimă – că cel ce cugetă
mereu la Dumnezeu ascultă de poruncile Lui şi le
va păzi cu osârdie totdeauna.

170
 Creştin e cel ce poartă pe Hristos în inima sa.
Cel dintâi hotar al înţelepciunii este cugetarea
la moarte, că cel ce cugetă neîncetat la moarte,
niciodată nu voieşte să păcătuiască.
Harul se dă în chip tainic celor botezaţi în
Hristos şi se descoperă după măsura plinirii
poruncilor.
Necazurile, ispitirile, nevoile îl învaţă pe om
ca într-o şcoală şi-l fac în stare să primească
bunătăţile cereşti.
Pocăinţa se preţuieşte nu după lungimea
vremii, ci după aşezarea inimii şi sufletului.
Stai la rugăciune cu frică şi cu cutremur, ca un
osândit înaintea judecăţii.
A cugeta noaptea în inima ta la adevăr şi a
jertfi totul pentru el – iată adevărata viaţă, odihnă şi
Împărăţia lui Dumnezeu!
Adevărat post e acela când nu numai că ne
înfrânăm, ci şi împărţim săracilor şi văduvelor ceea
ce am fi cheltuit îndestulându-ne, astfel încât
aceştia dobândind astfel hrană, să-l roage pentru
tine pe Dumnezeu şi să facă postul tău jertfă
bineplăcută Lui, precum spune Isaia: „Frânge celui
flămând pâinea ta, şi pe cei săraci, cei fără casă
adu-i în casa ta” (Is. 58, 7).
De ne-am înfricoşa de iad şi am dori Împărăţia
lui Dumnezeu, niciodată n-am grăi în deşert, nici
n-am vorbi cele ce nu se cad. Nu gândi că puţin
lucru este cuvântul: cel care trece cu vederea cele

171
mici va cădea în unele mai mari. Cum păzeşti inima
fără a păzi gura?
Mâna lui Dumnezeu te-a zidit, omule:
ruşinează-te măcar de chipul în care ai fost zidit şi
nu te arunca în pofte dobitoceşti.
Neapărată nevoie este să te străduieşti şi să
sileşti oarecum trupul. Hrana de prisos face din trup
o corabie peste măsură de îngreunată, care la cea
mai mică mişcare a valurilor merge la fund.
Unde sunt jocuri, râsuri, grăire în deşert,
desfătări, acolo este praznic satanicesc; iar unde e
citirea şi tâlcuirea Scripturilor, rugăciuni, suspinări
şi inimă înfrântă, acolo este Dumnezeu, acolo este
bucuria şi veselia îngerilor.
Cel ce a sporit în lucrările duhovniceşti şi
iarăşi se întoarce la năravurile sale cele rele de ma
înainte, nu numai că îşi pierde răsplata, ci cade în
mai mare osândă.
Sămânţa nu creşte fără apă şi pământ, iar omul
nu se mântuieşte fără ostenelile cele de bunăvoie.
Nimic nu-l bucură aşa de mult pe Dumnezeu
ca întoarcerea noastră către El, abaterea de la rău şi
năzuinţa spre virtute.
Înfricoşate sunt Tainele ce se săvârşesc în
Biserică; drept aceea, trebuie să petrecem în ea cu
frică şi cu cutremur.
Când intri în Biserică cu conştiinţa curată,
aceasta va fi ţie spre mântuire, iar de va fi necurată

172
conştiinţa ta, vei intra în Biserică spre păcat şi
osândă.
Iubitorul de argint îşi ticseşte casa cu lucruri,
fără a se gândi că ele sunt gunoi.
Neagonisitorul îşi adună sieşi comoară în
ceruri, însuşindu-şi prin nădejdea cea fericită
bunătăţile cele făgăduite.

67. Iubito, timpul este scurt şi nu se ştie când

se termină. Prin urmare, luptă, fii atentă şi alungă
orice gând rău cu mânie, şi rugăciune fierbinte.
Şi dacă vei vărsa lacrimi vei beneficia enorm,
căci lacrimile curăţă sufletul şi îl fac mai alb decât
zăpada. Să fii gata de luptă plină de curaj, căci lupta
este împotriva puterilor întunericului, care niciodată
nu-şi fac aliaţi şi nu-şi potolesc atacurile. Prin
urmare, fii trează şi nu moţăi, căci la mijloc este
vorba de viaţa veşnică. Dacă pierzi biruinţa, ţi-ai
pierdut sufletul, ai pierdut veşnica odihnă şi bucuria
în Domnul şi te-ai condamnat pe tine însăţi la cea
de-a doua moarte, care este veşnica despărţire de
Dumnezeu – fie ca nicioadată să nu ţi se întâmple
aceasta. Fii atentă cu gândurile. Luptă cu tărie
împotriva gândurilor necurate, alungă nălucirea şi
cu mânie apucă sabia Duhului, care este cuvântul
lui Dumnezeu – adică „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă”. Aşadar, de îndată ce vei chema pe
dulcele Iisus, El se grăbeşte imediat să te ajute, iar

173
demonii fug imediat. Spune rugăciunea atentă, cu
duh fierbinte, şi strigă din adâncul sufletului:
„Stăpâne mântuieşte-mă că pier”. (Luca 8, 24) În
ceea ce priveşte lupta cu gândurile poţi fi vătămată
ori să progresezi şi să fii mai bine. Din această
pricină fixează-ţi mintea – adică atenţia – în inimă,
care este paznic de nădejde, înarmează-te cu curaj,
rugăciune, tăcere şi învinuire de sine. Dacă lupţi în
acest fel, rezultatul va fi o dulce pace, bucurie,
curăţie, filozofie duhovnicească şi rugăciunea, care,
ca o tămâie prea înmiresmată va tămâia templul lui
Dumnezeu, omul lăuntric. „Nu ştiţi, oare, că voi
sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi!” (I Cor. 3, 16)
Ţi-am scris aceste lucruri pentru a-ţi deştepta
sufletul la trezvie duhovnicească, aşa încât să poţi
afla pacea lăuntrică a lui Dumnezeu şi să te bucuri.
Amin. Aşa să fie.
Cu mult dor,
Monahia Iustina

68. Prin gemuleţul chilioarei, văd o mare

imensă şi albă de zăpadă, iar în depărtări brazii albi
şi stâncile golaşe... Mulţumesc Dumnezeului nostru
că am suficiente fructe uscate, pesmeţi şi ceva
lemne. Apa mi-o procur din topirea zăpezii. Am şi
oaspeţi, atât în timpul zilelor cât şi a nopţilor: lupii.

174
Mă bucur de singurătate şi de linişte... Mă bucur de
rugăciuni, pace şi harul Domnului nostru.
Iubita mea, când spunem „Iisuse” care este
numele omenesc al lui Dumnezeu, întreaga viaţa
pământească a lui Hristos, de la naştere până la
Înălţarea Sa, ne vine în minte.
Spunând „Hristoase”, care înseamnă uns de
Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului,
mărturisim şi credem că Hrsitos este Dumnezeul
nostru, Cel Care a creat totul şi se află în cer şi va
veni din nou să judece lumea.
Spunând „miluieşte-mă” noi Îl implorăm pe
Dumnezeu să ne trimită ajutorul Său şi mila Sa,
căci noi ştim că fără ajutor de Sus nu suntem în
stare să facem nimic. Aceasta este, pe scurt,
explicaţia acestor cuvinte sfinte.
Oricine le spune trăieşte în sine multe lucruri.
Cu toată inima mea mă rog ca dulcele nostru Iisus
să-ţi dăruiască rugăciune în suflet, aşa încât să poţi
gusta mireasma de negrăit a rugăciunii care să te
umple cu totul.

69. Copila mea, cu arma rugăciunii în mâinile

tale, luptă pentru dumnezeieştile bătălii. Orice luptă
este încununată, nu cu ramuri de măslin, ci cu
cununa neveştejită a slavei celei veşnice în
Ierusalimul cel ceresc! Această luptă este bună căci
slava pe care o aduce rămâne neveştejită şi veşnică,

175
în timp ce gloria atleţilor care luptă pentru lucruri
trecătoare este efemeră şi deşartă! Prin urmare,
trebuie să luptăm prin a face jertfe şi a purta tot
felul de privaţiuni, aşa încât sfântul nume al lui
Dumnezeu să poată fi şi el slăvit de noi nevrednicii.
Iubita mea, te rog, pentru dragostea lui
Dumnezeu nu înceta a spune rugăciunea Hristosului
nostru, nici măcar pentru un moment. Buzele tale
trebuie să murmure încontinuu numele lui Iisus
Care-l distruge pe diavol şi toate comploturile lui.
Strigă neîncetat la Hristosul nostru şi de îndată El
se va grăbi din toată inima să te ajute. Aşa precum
fierul nu poate fi apucat şi nici măcar nu te poţi
apropia de el atunci când este înroşit, acelaşi lucru
se întâmplă cu sufletul celui care spune rugăciunea
lui Hristos cu fervoare. Demonii nu se apropie –
cum oare or putea să facă aceasta? Căci dacă se
apropie, vor fi arşi de dumnezeiescul foc pe care-l
conţine dumnezeiescul nume.
Oricine se roagă este iluminat şi oricine nu se
roagă este întunecat. Rugăciunea este izvorul
luminii dumnezeieşti. De aceea, oricine se roagă
cum trebuie devine atostrălucitor, iar Duhul lui
Dumnezeu sălăşuieşte în el.
Dacă descurajarea, indiferenţa, apatia se
apropie de tine, roagă-te cu teamă, durere şi cu o
mare trezvie a minţii şi, de îndată, vei experimenta
miracolul mângâierii şi bucuriei prin harul lui
Dumnezeu. E imposibil ca cel ce se roagă să poarte

176
pică cuiva sau să refuze a-l ierta pentru orice fel de
greşeală.
Totul se transformă în cenuşă atunci când se
apropie de focul rugăciunii lui Iisus. Deci, copila
mea, luptă cu mântuitoarea şi sfinţiitoarea
rugăciune a Hristosului nostru, aşa încât să poţi
deveni radioasă şi sfântă.
Roagă-te şi pentru mine, păcătoasa,
nepocăinţa, pentru ca Dumnezeu să se
milostivească de mulţimea păcatelor mele, precum
şi de nenumăratele mele datorii.

70. Iubita mea, orice gând care aduce

deznădejde şi supărare excesivă este de la diavolul,
iar tu trebuie să-l respingi imediat, căci el va
întrerupe firul rugăciunii. Orice gând care produce
supărare moderată în suflet, amestecată cu bucurie
şi lacrimi, este de la Dumnezeu. Harul lui
Dumnezeu nu-l aduce pe om niciodată la
deznădejde, ci îl conduce doar la pocăinţă.
Şi acum despre rugăciunea inimii şi a minţii:
Doamne Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Rugăciunea este una dintre cele mai
importante şi mai mari forţe care-l face pe cel ce se
roagă să se nască din nou, şi îi oferă bunăstare
trupească şi duhovnicească.

177
 Rugăciunea reprezintă ochii şi aripile
sufletului; ne dă îndrăzneală şi putere să-L vedem
pe Dumnezeu.
Continuă să te rogi cu gura până când harul
divin te luminează să te rogi şi cu inima. Atunci o
sărbătoare şi un praznic vor avea înăuntrul tău în
chip minunat, iar tu nu te vei mai ruga, ei cu atenţia
care lucrează în inimă.
Dacă într-adevăr doreşti să alungi orice gând
anticreştin şi să-ţi cureţi mintea, vei realiza aceasta
doar prin rugăciune, căci nimic nu poate să îţi
liniştească gândurile ca rugăciunea.
Fii atent, că dacă eşti leneş şi neatent la
rugăciune, nu vei face nici un progres nici în
credinţă faţă de Domnul, nici în dobândirea
mântuirii şi păcii gândurilor.
Numele lui Iisus Hristos, pe care-l invocăm în
rugăciune, cuprinde în sine o forţă autonomă,
regeneratoare. Aşadar, nu-ţi face griji în ceea ce
priveşte imperfecţiunea şi uscăciunea rugăciunii
tale, ci cu perseverenţă aşteaptă rodul invocării
repetate a dumnezeiescului Nume.
Atunci când sunt călăuzite de rugăciune,
forţele morale din interiorul nostru devin mai
puternice decât toate ispitele şi le biruiesc.
Frecvenţa în rugăciune creează un obicei al
rugăciunii, care repede devine o a doua natură şi
care frecvent aduce mintea şi inima la o stare
duhovnicească înaltă. Este singura cale de a ajunge

178
la înălţimea adevăratei şi curatei rugăciuni. Ea
constituie cel mai bun mijloc de pregătire eficace
pentru rugăciune, drumul cel mai sigur pentru a
ajunge la ţinta rugăciunii şi la mântuire.
Fiecare dintre noi poate dobândi rugăciunea
lăuntrică – adică, s-o facă un mijloc de comunicare
cu Domnul. Nu ne costă nimic, în afara efortului de
a ne confunda în tăcere şi în adâncurile inimii
noastre, precum şi grija de a chema numele prea
dulcelui nostru Iisus Hristos cât mai des cu putinţă,
lucru care te umple de bucurie.
Cufundarea în noi înşine şi examinarea
sufletului nostru ne oferă ocazia de a afla ce taină
mare reprezintă omul, de a simţi bucuria cunoaşterii
de sine şi de a vărsa lacrimi amare de căinţă pentru
căderile noastre şi pentru slăbiciunea voinţei
noastre.
Oriunde rugăciunea este activă, este Hristos cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, una în
esenţă şi nedespărţită. Oriunde există şi lumina
veşnică a celeilalte lumi, e pace şi bucurie, sunt
îngeri şi sfinţi, este splendoarea Împărăţiei. Fericiţi
sunt cei care în această viaţă s-au îmbrăcat cu
Lumina lumii – Hristos – căci ei deja s-au îmbrăcat
în veşmintele nestricăciunii.
Deoarece Hristos este Lumina lumii, cei care
nu-L văd, cei care nu cred în El, sunt cu toţii,
desigur, orbi. Invers, toţi cei ce luptă să păstreze
poruncile lui Hristos merg în lumină; ei Îl

179
mărturisesc pe Hristos, Îl adoră şi I se închină ca
unui Dumnezeu. Oricine Îl mărturiseşte pe Hristos
şi Îl consideră ca pe Domnul şi Dumnezeul său este
întărit de puterea invocării numelui Său pentru a-i
împlini voinţa. Dar dacă el nu este întărit, este
limpede că acesta Îl mărturiseşte pe Hristos doar cu
gura, în timp ce inima sa, acesta se află departe de
El.
Scopul rugăciunii minţii este de a-l uni pe om
cu Dumnezeu, de a-L aduce pe Hristos în inima
omului, alungându-l pe diavolul de acolo şi
distrugând toată lucrarea pe care el a realizat-o
acolo prin păcat. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui
Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3,
8)
Doar diavolul cunoaşte forţa de negrăit a
acestor şapte cuvinte ale rugăciunii lui Iisus şi de
aceea el se războieşte şi luptă împotriva rugăciunii
cu mânie turbată. De nenumărate ori demonii au
mărturisit prin gura celor demonizaţi că ei sunt arşi
de lucrarea rugăciunii.
Este rugăciunea pe buzele tale? Atunci şi harul
este acolo. Dar de la buze ea trebuie să treacă în
minte şi să coboare în inimă – iar aceasta ia mult
timp şi multă trudă. Limba trebuie să trudească
pentru a-şi plăti păcatul grăirii în deşert şi a
căderilor sale şi trebuie să dobândească obiceiul de
a se ruga. Căci fără trudă şi practică nu se poate
forma un obicei. Smerenia trebuie şi ea să fie

180
prezentă pentru ca harul să vină. După aceea,
drumul este limpede; rugăciunea se lipeşte de
respiraţie, iar mintea se trezeşte şi o urmează. Cu
timpul, patimile slăbesc, gândurile nu se supun şi
inima se linişteşte.
Să nu oboseşti a-ţi aduce mintea înapoi în
inima de fiecare dată când rătăceşte. Dumnezeu îţi
va trimite harul Său pentru a o putea aduna. Când
harul este prezent, totul e făcut cu bucurie, fără
trudă.
Cu rugăciunea noi trecem de la o bucurie la
alta; fără rugăciune noi trecem de la o cădere la
alta, dintr-un necaz într-altul şi grea ne este
remuşcarea. Pe scurt, cu puţină trudă şi durere în
rugăciune, noi dobândim multă bucurie – făcând
pocăinţă, având frângerea inimii şi lacrimi,
dimpreună cu dulceaţa prezenţei lui Dumnezeu şi
frica curată de El care curăţă şi purifică mintea şi
inima.
Nu cei ce se pocăiesc intră în Împărăţia lui
Dumnezeu, ci păcătoşii care sunt transfiguraţi prin
căinţă şi lacrimi. Nimic nu-l ajută pe om să lupte şi
să-şi biruiască patimile atât de mult ca rugăciunea
neîncetată a minţii.
Din când în când se întâmplă ca, fără să te afli
în păcate, harul să se retragă. Este ca şi cum
Dumnezeu ţi-ar spune: „Toate lucrările tale sunt
bune, dar să nu crezi că totul depinde de tine. Voi
veni şi voi pleca după cum consider de cuviinţă, ca

181
să te învăţ să-ţi tai cu totul voia şi să fii răbdător,
aşa încât să înveţi bine lecţia smereniei.
Cei ce sunt înaintaţi în rugăciune au
convingerea de neclintit că, în ciuda întregului efort
depus de om, rugăciunea este lucrarea harului.
Sfântul Simeon Noul teolog spune limpede că
nimeni nu-l poate slăvi pe Dumnezeu cu de la sine
putere, ci este harul lui Hristos, care s-a sălăşuit în
el, care-l slăveşte şi blagosloveşte pe Dumnezeu şi
se roagă înăuntrul său.
Rugăciunea este respiraţie. Când omul respiră,
înseamnă că trăieşte şi aceasta îl însoţeşte pe tot
parcursul vieţii. Oricine începe să spună
rugăciunea, începe să-şi îndrepte întreaga sa viaţă,
avându-l pe părintele său duhovnicesc drept
călăuză. Aşa precum răsăritul soarelui trezeşte,
luminează şi dă viaţă creaţiei, la fel se întâmplă şi
atunci când Hristos, Soarele Dreptăţii răsare, cu
ajutorul rugăciunii, în mintea şi inima omului,
dându-i acestuia viaţa cea adevărată şi trezindu-l
spre a face lucrările luminii şi ale zilei celei
neînserate.
În aceste ultime zile, când răsuflarea
Antihristului populează pământ şi mare şi orice
formă de viaţă, Dumnezeu face să adie rugăciunea
minţii în sânul şi inima Bisericii ca roua proaspătă a
harului, ca adierea de vânt auzită de proorocul Ilie
(3 Regi 19, 12), ca un antidot pentru sănătate şi

182
mântuirea sufletului şi a trupului în aceste zile ce
sunt asupra noastră şi a celor ce au să fie.
Iubita mea surioară, ţi-am scris cele de mai sus
despre rugăciunea minţii, din una din omiliile Avei
Efrem Filoteul, stareţul Mânăstirii Filoteu din
Grădina Maicii Domnului – Muntele Athos.
Monahia Iustina din „Grădina Maicii
Domnului” – Muntele Ceahlăul. Anul 2013

183
 Epilog
Pentru tot ce am scris în această carte, am avut
ca model scrisorile părintelui meu iubit Pârvu
Iustin, stareţul Mânăstirei Petru Vodă, precum şi
scrisorile duhovnicului meu părintele Ioanichie
Bălan de la Mânăstirea Sihăstria.
De mare folos mi-au fost şi scrierile Sfinţilor
Părinţi pe care le-am lecturat cu multă atenţie şi
dragoste.
Trebuia să scriu. Tăcerea ar fi fost
nefolositoare. Mă rog Hristosului nostru ca toţi cei
care vor citi această carte, cu bune intenţii şi cu
râvnă plină de cucernicie, să se folosească pe deplin
sufleteşte şi să bea din izvorul duhovnicesc a
acestor modeste scrisori duhovniceşti.
Cartea aceasta este închinată creştinilor din
parohia din care fac parte şi eu; tuturor celor care
voiesc să călătorească pe calea cea strâmtă şi
anevoioasă către viaţa veşnică.
Doina Capşa

184