.

„Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred
nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost
robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.
Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care
piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu
Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe
care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate
nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la
rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe
cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă
în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol,
hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce
au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre
care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu
recunosc vreun altul afară de al lor”,( Herodot, Istorii)

„Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile

şi războaiele sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc
de tine, prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau
inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse
oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi faptul că
duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă”, scria poetul roman, în volumul
Scrisori din Pont. „Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată
întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, îi descria
Ovidius pe geţi. Scriitorul latin relata despre iernile geroase de la malul mării şi
despre cum le făceau faţă băştinaşii. „Ei se apără împotriva frigului năpraznic cu
piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr
lung”, scria poetul Ovidius. „Iată a şasea iarnă care trece şi pe care trebuie s-o
petrec pe ţărmul cimmerian, între geţii îmbrăcaţi în piei de animale. Deşi
barbarii rătăcesc mai liberi în ţinutul din dreapta, nu lasă totuşi nici ţărmul acesta
în siguranţă. Aici ogoarele sînt fără arbori, aici săgeţile sînt unse cu otravă”,
relata Ovidiu, în volumul Tristele.