Legenda lui Dragoş Vodă.

Întemeierea Moldovei

Era odată un voievod pe nume Dragoş, care trăia în acea parte din România care se
numeşte Maramureş. Era bun gospodar şi cârmuitor dibaci, dar şi meşter vânător. Îi plăcea
tare mult să vâneze zimbri, urşi, cerbi, căprioare, mistreţi şi lupi.

Legenda spune că, umblând el la vânătoare, a auzit că fraţii lui, românii de la răsărit de
munţii Carpaţi, de pe valea râurilor Siret şi Prut, sufereau mult din pricină ca-i jefuiau şi-i
ucideau tătarii. Aceştia erau pe atunci, un neam de oameni care trăiau numai din razboaie şi
din ceea ce luau de la alţii. Se ştia că nu-i întrecea nimeni la călărie. Năvăleau pe cai iuţi ca
vântu. Loveau cu nişte săbii curbate numite iatagane, iar săgeţile repezite din arcurile lor
ţâşneau ca gândul şi nimereau drept în ţintă. Pe cap purtau căciuli mari, din blană de oaie, iar
de apărat se apărau cu scuturi rotunde din fier. Conducătorul tătarilor se numea han sau han-
tătar.

Cu vitejii lui din Maramureş, Dragoş a trecut munţii la răsărit, ca să-i ajute în lupta cu
tătarii. Prin munţi, în calea lui Dragoş şi a vitejilor săi, a ieşit un bour sau zimbru, mai mare ca
un taur, cu coarne ţepoase, cu grumaz gros, cu copite tari, cu păr lung negru, cu ochi holbaţi,
fioroşi, cu nări largi.

Întâi l-a simţit căţelandra lui Dragoş,  numită Molda. Şi, simţindu-l, a alergat după el,
lătrând ascuţit. Dar oricât de fioros era acel bour, Dragoş tot l-a ochit cu săgeata şi l-a înţepat
cu suliţă. Rănită, plină de sânge, acea fiară a mai fugit încă mult prin pădurea cu arbori înalţi.
Ba, a trecut şi un râu cu apă mare; Molda, după dânsa, gonea, gonea din răsputeri s-o prindă.
Dar râul fiind adânc şi valurile lui repezi, biata căţelandră Molda s-a înecat.
 Călări, Dragoş cu vitejii lui au trecut râul, au lovit zimbrul drept între coarne şi, în
sfârşit, l-au doborât. Foarte mult s-a bucurat Dragoş de această biruinţă, dar mult i-a părut rău
de pierderea căţelandrei. În amintirea ei a numit acel râu Moldova.

Apoi, Dragoş a trecut încă mai departe  şi  a ajutat pe românii din această parte a ţării
să-i alunge pe tătarii cel răufăcători. Când s-a întors din luptă, biruitor, românii l-au ales
voievod şi l-au poftit să conducă această parte din ţară, pe care au numit-o tot Moldova, de la
numele râului.

*****

sursa: Dumitru Almas – Povestiri istorice

Întemeierea Moldovei. Legenda

Pe stema Moldovei, pe monezile bătute de voievozii ei, pe zidurile bisericilor şi

cetăţilor moldovene, pe medalioane de ceramică apare „capul de bour”. Este un cap de bovină
văzut din faţă cu o stea între coarne sau cu alte semne astrale în stânga şi în dreapta. De unde
vine această insignă heraldică? Şi cât de veche este ea?

Primul răspuns este legat de întemeierea atestată e Moldovei. Este vorba de coborârea
unui prinţ din Maramureş care urmăreşte o fiară sălbatică, o ajunge le o apă şi o ucide. Fiara
este o bovină mare, vânătorul-erou se numeşte Dragoş, apa Moldova, iar ţara care se
întemeiază de aici tot Moldova.

Există trei versiuni de referinţă ale acestei legende ctitoriale a Moldovei: Cronica

Anonimă a Moldovei, Letopiseţul lui Grigore Ureche, Cronica moldo-polonă a lui Miron
Costin. Diferenţa este în primul rând în extensiune, diferită de la un autor la altul, fondul
general fiind acelaşi, dar cu un accent demitizant la Ureche. Dăm textul  Cronicii Anonime ca
text de referinţă:

„Şi era între ei un bărbat cuminte şi viteaz cu numele Dragoş şi s-au pornit o dată cu
tovarăşii săi la vânat de fiare sălbatice şi au dat pe sub munţii cei înalţi de urma unui zimbru şi
s-au dus pe urma zimbrului peste munţii cei înalţi şi au trecut munţii şi au ajuns tot pe urma
zimbrului la nişte şesoase şi prea frumoase locuri şi au ajuns pe zimbrul la ţărmul unei ape,
sub o răchită şi l-au ucis şi s-au ospătat din vânatul lor.

Şi le-au venit de la Dumnezeu gând în inima lor să-şi caute loc de trai şi să se aşeze
acolo şi s-au unit cu toţii. Şi au hotărât să rămâie acolo şi s-au întors îndărăt şi au povestit
tuturor celorlalţi de frumuseţea ţării şi de apele şi de izvoarele ei, ca să se aşeze şi ei acolo; şi
le-au plăcut tovarăşilor lor gândul acesta şi au hotărît să meargă şi ei unde fuseseră tovarăşii
lor şi au căutat să-şi aleagă loc, căci de jur împrejur era pustiu, iar pe la margini tătari rătăcitori
cu turmele şi s-au rugat apoi de Vladislav, craiul unguresc, să le dea drumul, iar Vladislav
craiul cu mare milostivire i-au lăsat să plece.

Şi plecat-au din Maramurăş cu toţi tovarăşii lor şi cu femeile şi cu copiii lor peste
munţii înalţi şi tăind pădurile şi înlăturând pietrele, trecut-au munţii cu ajutorul lui Dumnezeu
şi venit-au la locul unde Dragoş omorâse zimbrul şi le-au plăcut locul şi s-au aşezat acolo şi şi-
au ales dintre dânşii pe un om înţelept cu numele de Dragoş: şi l-au numit sieşi domn şi
voievod şi de atunci s-au început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovenească.

Iar Dragoş-voievod au descălecat întâiul loc, pe apa Moldovei, mai apoi au descălecat
locul Baia şi alte locuri de-a lungul apelor şi izvoarelor şi şi-au făcut pecete-domnească pentru
toată ţara un cap de zimbru. Şi au domnit Dragoş-voievod 2 ani”.

sursa: Almanahul Luceafărul, 1985