EXPLORAREA DE LABORATOR

EXPLORAREA DE LABORATOR

Explorarea de laborator permite evaluarea starii de sanatate a indivizilor, permitand

detectarea din timp a bolilor.
Explorarile de laborator pot fi:
 Hematologice;
 Biochimice;
 Biofizice;
 Microbiologice,
 Virusologice,
 Parazitologice;
 Imunologice;
 Citologie si histopatologie (examen microscopic)
 Genetice
 Toxicologice
 Endocrinologice
 Alergologice
Explorarea de laborator poate fi utilizata in urmatoarele directii:
 stabilirea diagnosticului clinic,
 control periodic al starii de sanatate sau boala prin explorare de tip screening,
 control al eficientei terapeutice,
 control al gradului de recuperare si readaptare functionala,
 stabilirea performantelor fizice si mentale,
 stabilirea capacitatii de munca si a orientarii profesionale.
Pentru detectarea modificarilor fiziologice si fiziopatologice din organism este necesara
efectuarea anuala a unui set de analize cunoscut sub numele de profil general de sanatate.

PROFILE DE EXPLORARE PARACLINICA

Notiunea desemneaza modalitatea de grupare a unui numar variabil de teste de explorare

paraclinica (de laborator, imagistica, functionala), ale caror rezultate coroborate permit stabilirea
cu acuratete a starii subiectului investigat- sanatate, boala.
Alegerea testelor de explorarea trebuie sa tina cont de criterii atit de ordin medical
(diagnostic precis), cit si de ordin economic (pret minim), in conditiile in care criteriile de
eficienta ale investigatiilor paraclinice duc la selectionarea celor mai eficace dintre ele.
Un profil de explorari paraclinice nu va fi realizat decit dupa anamneza si examenul
clinic al pacientului; corelatia dintre modificarile patologice relatate in istoric, examenul fizic al
pacientului si modificarile specifice ale unor teste de explorare paraclinica creste probabilitatea
unui diagnostic corect.
Se pot utiliza profile de explorare generala a starii de sanatate a unui individ. Aceste
profile au o valoarea deosebita mai ales pentru subiectii sanatosi care sint ingrijorati pentru
sanatatea lor.
Depistarea unei patologii este urmata de realizarea unor profile specifice pentru diverse
aparate si sisteme (cardio- vascular, respirator, renal, hepatic, etc).
 EXPLORAREA DE LABORATOR

PROFIL GENERAL DE SANATATE

1. HEMOLEUCOGRAMA;
2. HEMATOCRIT, HEMOGLOBINA;
3. VITEZA DE SEDIMENTARE A HEMATIILOR (VSH);
4. IONOGRAMA;
5. GLICEMIA;
6. COLESTEROLUL TOTAL SI FRACTIILE LUI;
7. TRIGLICERIDE;
8. PROTEINE TOTALE, ALBUMINE, GLOBULINE
9. BILIRUBINA TOTALA
10. TRANSAMINAZA GLUTAMIC-OXALACETICA (TGO SAU ASAT)
11. UREE
12. ACID URIC
13. CALCIU SI MAGNEZIU
14. SUMAR URINA

PROFILE SPECIFICE
Profil cardiac: colesterol total si fractiile lui, trigliceride, glicemie, acid uric, CPK cu izoenzime,
LDH cu izoenzime, T4-RIA, ECG, ecocardiografie, Doppler vascular, etc.
Profil hepatic: TGO, TGP, LDH, FAL, Bilirubina totala si directa, timp de protrombina,
proteinele total si fractiile lor, electroforeza proteinelor, uree, ecografie hepatica, punctie biopsie
hepatica, etc.
Profil de hipertensiune arterial: creatinina, clearance creatinina, cortizol liber (urina),
metanefrine, glicemie, ionograma sanguine si urinara, sumar urina, monitorizarea tensiunii
arteriale, etc.
Profil metabolic: glicemie, cholesterol si fractiile lui, trigliceride, creatinina, acid uric, FAL,
TGO, LDH, ionograma, T3, T4, etc.
Profil renal: uree, acid uric, clearance creatinina, osmolatitate serica si urinara, ionograma
sanguine si urinara, glicemia, protein totale, sumar urina, urocultura, ecografie renala, urografie
intravenoasa, punctie biopsie renala, etc.

HEMOLEUCOGRAMA permite determinarea numărului de eritrocite, leucocite,

trombocite, calcularea formulei leucocitare, determinarea hemoglobinei şi hematocritului.
Sângele conţine plasmă 55% (3,5 l) şi elemente figurate 45% (1,5 l). Volumul plasmatic este
pentru fiecare kg de greutate corporală aproximativ 40-50 ml plasmă la bărbaţi şi 35-45 ml
plasmă la femei. Volumul plasmatic poate creşte în: insuficienţa renală, insuficienţa cardiacă,
aport exagerat de lichide şi sodiu. Scade în: aport redus lichidian, hemoragii masive, stări de
deshidratare prin vărsături, diaree, transpiraţii profuze, etc.
Seria eritocitară
Examenul microscopic al sângelui (frotiu de sânge periferic, frotiu medular) permite
identificarea caracterelor morfologice (normale sau patologice) ale elementelor figurate.
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Fig.2.1 – Aspecte morfologice normale ale elementelor figurate pe frotiul de sânge

periferic

Dupa aspectul morfologic hematiile pot fi :

- normocite (diametru în medie de 7µ) ,
- microcite (diametru mai mic),
- macrocite (diametru mai mare),
- normocrome (coloraţie normală a hematiilor, cu o zonă centrală palidă, ocupând o
treime din diametrul celulei),
- hipocrome (slab încărcate cu hemoglobină).
Numărarea hematiilor se realizeaza automat cu ajutorul unor countere hematologice, care
asigura numărarea automată a celulelor în flux (Fig 2.2. si 2.3).
Valorile normale :
 Barbati = 5,0 (±0,7) mil/mm3 ,
 Femei = 4,5 ( ±0,6) mil/mm3
Valori scăzute ale eritrocitelor sub limitele de referinţă amintite mai sus definesc starea de
anemie, în timp ce creşterea valorilor peste limitele menţionate ale aceloraşi elemente este
cunoscută sub numele de poliglobulie.
Hematocritul (raportul plasmo-globular).
Valorile normale :
 Bărbaţi = 45 ±7 %,
 Femei = 42 ±5 %,
Valorile scăzute apar în sarcină, anemii, nefrite cronice, stări caşectice, TBC, ciroze, etc.
Valorile crescute se întâlnesc în condiţii de deshidratare masivă, în poliglobulie şi în
leucemii.
Hemoglobina se apreciază prin metoda colorimetrică
Valorile normale:
 Bărbaţi = 15 ±2 g%,
 Femei = 13 ±2 g%
Valorile scăzute apar în anemii. Confirmarea gradului de anemie se face numai în funcţie de
valorile hemoglobinei şi hematocritului, astfel :
 Anemie uşoară: Hb = 11 – 8 g/dl, Ht = 39 – 30 %
 EXPLORAREA DE LABORATOR

 Anemie medie: Hb = 8 – 6 g/dl; Ht = 30-22 %

 Anemie severă: Hb = 6 – 2 g/dl, Ht = 22 – 10 %
Indicii eritrocitari sunt reprezentaţi de :
Ht (%) x 10
 VEM (volum eritrocitar mediu) =  = 80 - 94 fL
nr . E ¿ ¿

Hb(g % )x 10
 HEM (hemoglobina eritrocitară medie) = = 27-33 pg
nr . E ¿ ¿
Hb(g % )x 10
 CHEM (concentraţia medie a Hb eritrocitare) = = 32–36 g%
Ht (%)
In functie de valorile indicilor eritrocitari anemiile pot fi clasificate in : anemie
microcitara, normocitara si macrocitara (tabel 2).

TIPUL INDICI CAUZA

ANEMIEI ERITROCITARI
Microcitară VEM, CHEM ↓ Deficienţa de fier
Hipocromă
Normocitară VEM, CHEM N Hemoragii
Normocromă Hemoliză intensă
Macrocitară VEM↑ Deficienţa de acid folic şi
vitamina B12

Tabel 2.2 Clasificarea anemiilor în funcţie de valorile constantelor eritrocitare

Fig. 2.2. Numărătoare automată şi completă a Fig. 2.3. Numărătoare automată (aspect de
elementelor figurate sanguine (aspect normal) anemie feriprivă : HGB, MCH, MCH
scăzute)

Abrevieri folosite în buletinele de analiză

WBC- număr leucocite RBC- număr eritrocite
NE - procent neutrofile HGB–concentraţia hemoglobinei
 EXPLORAREA DE LABORATOR

LY- procent limfocite HCT - hematocrit

MO- procent monocite MCV- volum eritocitar mediu
EO- procent eozinofile MCH- hemoglobină eritocitară medie
BA- procent bazofile MCHC- concentratia în hemoglobină
eritocitară medie
PLT- număr trombocite RDW- distibuţia eritrocitelor în funcţie de
PDW – distribuţia trombocitelor în dimensiuni
funcţie de dimensiuni

VSH (viteza de sedimentare a hematiilor, metoda Westergreen)

Valorile normale :
 Bărbaţi = 1-10 mm/1h ; 7-15 mm/2h; 40-60 mm / 24h
 Femei = 2-13 mm/1h ; 12-17 mm/2h; 40-60 mm / 24h
Valori crescute se întâlnesc în timpul: ciclului menstrual, perioadei postprandiale, sarcinii,
neoplaziilor, tuberculoză, infecţiilor diverse.
Reticulocitele sunt hematii imature, abia trecute în circulaţie şi care îşi pierd ulterior reticulul
filamentos din citoplasmă, ce se evidenţiază prin coloraţie postvitală cu albastru briliant de
cresyl.
Valori normale – 5-15%0 ( medie de 10%0 de hematii)
Creşteri apar în reticulocitoză, anemii posthemoragice acute cu bună reacţie medulară,
anemiile Biermer tratate cu vitamina B12, anemii hemolitice. Creşterea reticulocitelor arată o
măduvă reactivă.
Scăderea se întâlneşte în: anemii (evidenţiază o suferinţă medulară), măduvă aplastică
(areactivă).
Sideremia importantă în anemiile feriprive.
Valori normale
 Barbati =120-160 γ %,
 Femei = 80-120 γ %
Leucocitele (elemente figurate albe) la adult sunt între 4000 - 9000/mm3 (în medie
7000/mm3). Valorile scăzute definesc leucopenia şi se întâlnesc în : viroze, hipersplenism,
anemie Biermer, caşexii, sindroame de iradiere, etc. Valorile crescute definesc leucocitoza şi se
întâlnesc : infecţii acute şi subacute (creşteri moderate), inflamaţii, hemoragii masive. Formula
leucocitară reprezintă concentraţia procentuală a diferitelor forme de leucocite din sânge
exprimată la 100 de leucocite.
Formula leucocitară – exprimă distribuţia procentuală a diferitelor tipuri de leucocite din
sângele periferic (tabel 2.3).

Tipul de leucocite % Nr. Absolut/ mmc.

 EXPLORAREA DE LABORATOR

Elemente tinere Absent Absent

Metamielocite 0–1 25-50
Nesegmentate 2-3 100-200
Neutrofile segmentate 60-65 3500-3600
Eozinofile 1-3 175
Bazofile 0-1 25-50
Limfocite 25-35 2500-2600
Monocite 4-8 280-320
Tabel 2.3. Formula leucocitară

Neutrofilia (creşterea PMN peste 65%) apare în infecţii acute, hemoragii acute, infarct
miocardic etc.
Neutropenia (scăderea PMN sub 60% ) apare în viroze, agranulocitoze.
Eozinofilia (creşterea eozinofilelor >5%) se observă în alergii, parazitoze, colagenoze,
neoplasme, radiaţii ionizante etc.
Bazofilia apare în ciroze, endocardita septică, anemii hemolitice etc.
Limfocitoza (creşterea limfocitelor) apare în viroze, hepatite, tuberculoza, limfocitoza
infecţioasa acută.
Monocitoza apare în endocardita septică, mononucleoza infecţioasă acută, tuberculoză.
Modificări ale formulei leucocitare:
 deviere la stânga cu neutrofilie în procese infecţioase cu bacterii Gram - pozitive;
 reacţie leucemoidă în pneumonia pneumococică, pielonefrita acută;
 reacţie leucemică, cu numeroase elemente tinere (mieloblaşti) în leucemia granulocitară
cronică;
 hipo- sau agranulocitoza în infecţiile anergizante.

Seria trombocitară
Numărul de trombocite la adult sunt de 150.000 – 300.000/mm3. Valorile scăzute definesc
trombopenia şi apar în leucemii acute şi cronice, anemia pernicioasă. Valorile crescute definesc
trombocitoza şi se întâlnesc în boala Vaquez.
Hemostaza si coagularea se definesc prin ansamblul mecanismelor prin intermediul
cărora organismul se apără împotriva hemoragiilor. În procesul de coagulare sunt implicaţi
factori care provin din plasmă (factorii plasmatici), din ţesuturi (tromboplastina tisulară) şi din
plachete (factorii plachetari). Initierea hemostazei poate fi facuta pe 2 cai :
• Calea intrinsecă: iniţiată de contactul trombocitelor cu suprafeţele expuse (lezate) ale
cel. endoteliale.
• Calea extrinsecă: iniţiată în urma unei leziuni vasculare cu expunerea factorului tisular
(FIII) (glicoproteină subendotelială).
 EXPLORAREA DE LABORATOR

 Factorii plasmatici ai coagulării

Prezenţa unui factor al coagulării este evidenţiată prin activitatea sa biologică, dar
absenţa activităţii biologice (ca urmare a unei mutaţii structurale) nu se asociază întotdeauna cu
lipsa factorului respectiv.
Determinarea activităţii unui factor plasmatic al coagulării constă în măsurarea activităţii
sale biologice în mediul care îl conţine.
Rezultatul se exprimă în secunde (exprimând viteza de reacţie proporţională cu cantitatea
de factor consumat) sau în procente de activitate prin raportare la un etalon de plasmă normală.
Explorarea analitică a hemostazei este utilă atât în precizarea etiopatogeniei
coagulopatiilor, cât şi pentru monitorizarea terapiei cu anticoagulante.

Factor Denumire Cale

Prekalicreina Factor Fletchter Intrinsecă

HMWK Factor activator de contact Intrinsecă
I Fibrinogen Ambele
II Protrombina Ambele
III Factor tisular Extrinsecă
IV Calciu Ambele
V Proaccelerina Ambele
VI (Va) Accelerina
 EXPLORAREA DE LABORATOR

VII Proconvertina Extrinseca

VIII Fact antihemofilic A Intrinseca
IX Fact Christmas –antihemofilic B Intrinseca
X Stuart Prower Ambele
XI Plasma tromboplast antecedent Intrinseca
antihemofilic C (factor Rosenthal)
XII Hageman Intrinseca
XIII Fact stab al fibrinei Ambele

Tabel 2.4. Factorii plasmatici ai coagulării

Factorii plachetari ai coagulării

1. Factorul 1 este identic cu factorul V
2. Factorul 2 este identic cu fibrinogenul plasmatic
3. Factorul 3, denumit şi factor fosfolipidic plachetar, are rol de cofactor în
mecanismul intrinsec al coagulării
4. Factorul 4 sau factorul antiheparinic plachetar intervine în inactivarea heparinei,
limitând acţiunea procoagulantă a acesteia
5. Factorul 5 sau proteina S nu are un rol bine definit în coagulare
6. Factorul 6 sau factor antifibrinolitic împiedică liza prematură a trombusului de
fibrină
7. Factorul 7 este serotonina plachetară
8. Factorul 8 sau retractozimul plachetar este implicat în retracţia trombusului de
fibrină
9. Factorul 9 este identic cu factorul II plasmatic

Explorarea hemostazei primare

 Fragilitatea capilară este apreciată prin testul garoului. Se aplică un garou deasupra
plicii cotului, garou care se menţine timp de 10 minute. La subiecţii normali testul este
negativ (nu apar peteşii).
 Timpul de sângerare (TS) se determină după efectuarea unei incizii standard la nivelul
pulpei degetului (metoda Duke) Valorile normale TS = 2-3 minute
Alungirea TS se întâlneşte în: trombocitopenii, trombocitopatii.

Explorarea hemostazei secundare

 Timpul de coagulare al sângelui total constă în determinarea intervalului de timp
necesar coagulării unei probe de sânge “in vitro” şi explorează toate etapele coagulării
intrinseci.
Valorile normale metoda Lee & White  TC= 6-12 minute
 Timpul Howell este timpul de coagulare a plasmei recalcifiate prin adăugarea de
calciu ionic. Este un test de coagulare globală, mai sensibil şi mai precis decât TC.
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Normal : 60 – 120 secunde

 Timpul de consum al protrombinei se apreciază timpul de coagulare al plasmei de
cercetat în prezenţa tromboplastinei şi a clorurii de calciu faţă de plasma normală.
Valoarea normală : > 45 secunde
 Timpul de protrombină Quick explorează calea extrinsecă. Valorile normale : 14 – 16
secunde (90-100%)
 Dozarea fibrinogenului se bazează pe coagularea fibrinogenului din plasma citratată cu
ajutorul trombinei. Valorile normale : 2 – 4 g/l
Coagulometrele sunt sisteme complexe, automatizate şi asistate de computer, care se
folosesc în laboratorul clinic pentru testele de coagulare şi fibrinoliză.
GRUPELE SANGUINE
Cunoasterea grupelor sanguine eritrocitare are importanta pt stabilirea compatibilitatii
transfuzionale, ca si pt evitarea fenomenelor de sensibilizare a primitorului (izoimunizare),
responsabila de accidente in cazul repetarii transfuziilor. Compatibilitatea se cerceteaza pe baza
sistemului ABO si a factorului Rh iar la persoanele periclitate se cerceteaza obligatoriu si prin
testul papainat (punerea in contact direct a eritocitelor papainate ale donatorului cu serul
primitorului.
Sistemul OAB se caracterizeaza prin prezenta in sange a unor substante specifice de
grupa cum sant izoaglutinogenii pe hematii si izoaglutinine in ser. Pe hematii se gasesc
aglutinogenii A, B, H iar in ser se gasesc aglutininele anti-A (alfa), anti-B (beta). Aglutinogenele
si aglutininele corespunzatoare nu coexista niciodata la acelasi individ. Din modul lor de asociere
rezulta 4 grupe sanguine O (I), A (II), B (III), AB (IV). Determinarea corecta a grupelor sanguine
trebuie sa se faca atat cu ser hemotest cunoscut A si B- proba Beth-Vincent – ce testeaza
aglutinogenii eritrocitari, cat si cu hematii-test cunoscute in proba Simonin-ce testeaza prezenta
aglutininelor in ser.
Sistemul Rh- are mai multi aglutinogeni dar cel ce determina accidentele transfuzionale
este aglutinogenul D. Denumit si antigenul Rh, factorul D este prezent la 85% din populatia rasei
albe- grupa Rh+, restul de 15% nu au factorul D-grupa Rh-. Anticorpii anti-Rh apar numai prin
imunizare, dupa transfuzii Rh+ la Rh- sau prin incompatibilitate feto-materna (fat Rh+, mama
Rh-). Determinarea factorului Rh se face cu ser-test anti-Rh ce se pune in contact cu eritrocite
Rh+ cunoscute (martor Rh+), cu eritrocite Rh- cunoscute (martor Rh-) si cu eritrocitele de testat
(sange fara anticoagulant). Daca acestea sunt Rh- nu apare aglutinarea. Cand apare aglutinarea
individul este Rh+.
Este obligatorie testarea compatibilitatii directe pe lama si a efectuarii probei
biologice-transfuzarea rapida a unei cantitati de 20 ml sange si urmarirea reactiei bolnavului.
Rezuta ca:
-singurul donator universal – sunt hematiile spalate de grup O (I), in cazul transfuziei de sange.
-singurul donator universal este plasma AB(IV), in cazul perfuziei de plasma, ea nu contine nici
o aglutinina la neimunizati.
-primitorul universal este grupa AB(IV) atat in privinta transfuziilor de sange cat si a celor de
plasma.
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) – viteza cu care hematiile se separa de
plasma sanguina si se depun pe fundul unui tub asezat vertical. Se masoara in mm de plasma
separata intr-o ora si 2 ore.
Valori normale :
 EXPLORAREA DE LABORATOR

 Barbati = 3-10 mm la 1 ora ; 5-15 mm la 2 ore ;

 Femei = 6-15 mm la 1 ora ; 15-20 mm la 2 ore.
VSH creste in infectii, tumori, boli hepatice, tuberculoza, anemie, etc.

IONOGRAMA
Apa şi electroliţii din plasmă şi celelalte compartimente se află în echilibru permanent,
repartiţia ionilor find elementul ce menţine excitabilitatea membranei celulare (Na + predomină în
mediul extracelular şi intravascular, având o concentraţie de 145 mEq/l, în timp ce K + predomină
intracelular şi are o concentraţie de 143 mEq/l; în plasmă, K + atinge valori ale concentraţiei între
3-5 mEq/l).
Natriul
 principalul cation al lichidului extracellular,
 nevoia zilnică este de 5-6g (80-100mEq) obţinut din alimentaţie,
 eliminarea: renală -4-5g/zi (70-100mEq/l/zi), transpiraţie, fecale,
 tulburările metabolismului sodic se traduc prin hipo/hipernatremie.
Hipernatremia (creşterea concentraţiei serice a Na+ peste 150 mEq/1) se întâlneşte mai
rar ca rezultat a unui aport exagerat de sodiu sau al suprimării aportului hidric, cel mai frecvent
fiind consecinţa tulburărilor eliminărilor sodiului. Tulburările de aport hidrosalin sunt prezente la
bolnavii neuropsihici la care este alterată senzaţia de sete, la sugarii neasistaţi, la bolnavii
alimentaţi pe sondă cu lichide ce conţin cantităţi mari de substanţe solvite (sare, glucoză,
hidrolizate de proteine etc.) Eliminările de apă în exces faţă de cele de sodiu sunt cauzele
obişnuite ale hipernatremiilor relative şi se datoresc pierderilor renale (diabet insipid, diabet
zaharat etc.) şi cutanate de apă (transpiraţii profuze, arsuri, stări febrile) sau leziunilor cerebrale.
Hiponatremia (scăderea concentraţiei serice a Na+ sub 130 mEq/1) poate fi consecinţa,
fie a lipsei de sare în alimentaţie, fie retenţiei de apă. Este cazul bolnavilor cronici digestivi sau
al comatoşilor neglijaţi, a sugarilor nealimentaţi corect, a stenozelor digestive, postului
prelungit, etc. De cele mai multe ori tulburarea se realizează prin pierderi exagerate de lichide
electrolitice, în care pierderea Na+ este comparativ mai mare decât cea a apei.
Asemenea situaţii apar în condiţiile unor pierderi masive digestive (vărsături incoercibile,
diaree de lungă durată, fistule digestive etc.), pierderi cutanate (sudoraţii abundente, arsuri),
pierderi renale (hipoaldosteronism primar sau secundar). Alteori, scăderea natremiei se datoreşte
sechestrării de lichide electrolitice bogate în Na+ (lichidul de edem al arsurilor, lichidelor
digestive în ocluzia intestinală, lichidelor pleurale şi peritoneale etc.). În aceste condiţii diverse,
diminuarea concentraţiei Na+ în sectorul extracelular are ca rezultat migrarea apei spre sectorul
celular şi, deci, deshidratarea extracelulară, care se va asocia cu o hiperhidratare celulară.
Potasiul
 principalul ion intracellular,
 aportul zilnic : 3-4 g (76-120 mEq),
 eliminarile au aceleaşi valori, existând deci o balanţă echilibrată între aport şi excreţie.
Hiperkalemia (creşterea concentraţiei serice a K+ peste 5,5 mEq/1) indică creşterea K+ în
sectorul extracelular, prin scăderea capacităţii tisulare de a fixa K + şi/sau scăderea concomitentă
a capacităţii renale de a elimina K+. Orice suferinţă celulară prin hipoxie, acidoză, deshidratare,
etc. alterează permeabilitatea membranei celulare permiţând fuga potasiului din celule în mediul
extracelular.
 EXPLORAREA DE LABORATOR

De asemenea, distrugerile tisulare mari (sindromul Bywaters, arsuri întinse şi profunde,

pancreatite acute hemoragice, ischemii ale membrelor, necroze miocardice, hemolize masive
etc.) se însoţesc de creşteri importante ale kaliemiei, eliberându-se mari cantităţi de potasiu
celular şi de alterarea funcţiilor renale. Insuficienţele acute sau cronice ale corticosuprarenalei au
acelaşi efect, datorită deficitului de hormoni mineralocorticoizi (aldosteron), în care
hiperkaliemia se datorează creşterii reabsorbţiei K+ în tubul distal şi colector renal.
Hipokaliemia (scăderea concentraţiei serice a K+ sub 3,5 mEq/1) este de cele mai multe
ori expresia unui aport redus de K+ din cursul carenţelor nutritive prelungite sau se întâlneşte la
bolnavii ce nu se pot alimenta corect, ca şi în cazul pierderilor de potasiu pe cale digestivă
(vărsături, diaree acute şi cronice, aspiraţii gastro-intestinale, etc.)
Eliminările crescute de K+ pe cale renală se întâlnesc în nefropatii tubulare congenitale
sau dobândite, în cazul administrării prelungite de diuretice, în acidoza diabetică,
hiperaldosteronism primar sau secundar etc.).
Rareori hipokalemia este consecinţa unei tulburări acute de repartiţie a K+ între sectorul
celular şi cel extracelular, determinată de migrarea intensă a K + spre celule. De asemenea, tot
prin transfer intracelular se explică şi hipopotasemiile din perioada de revenire din coma
diabetică, precum şi cele observate după perfuzii prelungite cu glucoză.
Calciul este elementul cel mai abundent din organism, reprezentând 1,6 %o din greutatea
corporală, cea mai mare masă (99%) aflându-se în oase, dinţi, cartilagii.
Valorile normale = 9-11mg% sau 4,5-5,5mEq/l
În estimarea sa trebuie avută în vedere şi forma în care se găseşte:
 nedifuzabil = 40-50% din calciu este legat de proteinele plasmatice constituind o rezervă
de primă urgenţă,
 difuzabil - posedă capacitatea de a trece prin membrane biologice şi se prezintă sub
forma:
 fracţia ionizată = 40-50 mg% forma cea mai activă biologic,
 fracţia neionizată sub formă de săruri-(citrat, carbonat, sulfat de calciu).
Hipercalcemia (creşterea concentraţiei plasmtice a calciului peste 5 mEq/1) este întâlnită
în: tumori maligne, nefropatii cronice, tratamente cu diuretice tiazidice şi cu săruri de litiu.
Hipocalcemia (scăderea concentraţiei plasmatice a calciului sub 5 mEq/1) se întâlneşte în:
rahitismul ereditar pseudocarenţial, rahitisme prin tubulopatii, metastaze osoase, după intervenţii
chirurgicale, după administrarea iodului radioactiv în tratamentul tirotoxicozei.
Hipermagneziemia (creşterea concentraţiei serice a magneziului peste 1,8 mEq/1) nu este
datorată unui bilanţ pozitiv al magneziului, ci incapacităţii renale de a elimina magneziu,
asociată uneori şi cu eliberarea unor cantităţi crescute de magneziu din celule. Asfel în
insuficienţa renală acută magneziemia creşte progresiv, atingând spre sfârşitul primei săptămâni
de boală nivelul maxim (3-4 mEq/1), iar în insuficienţa renală cronică, concentraţiile serice ale
magneziului sunt de asemenea crescute, mai puţin decât în formele acute. Se mai produc retenţii
de magneziu în: deshidratări, distrucţii tisulare întinse, acidoacetoza diabetică.
Hipomagneziemia (scăderea concentraţiei serice a magneziului sub 1,5 mEq/1) este în
general asociată depleţiilor de magneziu, dar nu reflectă cu fidelitate gradul depleţiei, deoarece
magneziul este un element mineral predominant celular. Depleţiile de magneziu sunt datorate,
mai frecvent, unor tulburări de aport sau de absorbţie intestinală şi, mai rar, pierderilor renale de
magneziu. Aportul deficitar de magneziu este o cauză rară de depleţie, deoarece raţia normală
aduce cantităţi de magneziu mult superioare necesităţilor. În schimb, sindroamele de
malabsorbţie (rezecţii largi intestinale, boala Crohn, boala celiacă, enterita prin iradiaţii, colita
 EXPLORAREA DE LABORATOR

ischemică), alcoolismul acut sau cronic pot provoca depleţii importante de magneziu cu
hipomagneziemie consecutivă.
Hiperfosfatemia (creşterea concentraţiei plasmatice peste 4 mg%) se întâlneşte în: diabet
zaharat decompensa, insuficienţa renală, fracturi multiple.
Hipofosfatemia (scăderea concentraţiei plasmatice sub 3 mg%) este întâlnită în:
hiperparatiroidism, osteomalacie, rahitism, administrarea cronică de hidroxid de aluminiu ca
pansament gastric.
Hipercloremia este consecinţa: aportului crescut de cloruri, rinichiul fiind deficitar
funcţional, acidozei tubulare renale, nefropatiilor interstiţiale, intoxicaţiilor cu acetazolamină
(sunt afecţiuni care reduc eliminările de Cl-), deshidratărilor şi hiperhidratărilor hipertone însoţite
de hipernatremie.
Hipocloremia se întâlneşte în: depleţii clorate ce apar frecvent după pierderi de suc gastric
(vomismente, fistule), tratamentul cronic cu diuretice de tipul furosemidului, insuficienţa renală
acută sau cronică, tulburările echilibrului acido-bazic.
Tulburările echilibrului acido-bazic se manifestă prin modificări ale pH, producând starea de
acidoză (în care pH<7,30) şi cea de alcaloză (cu pH>7,45). Atât acidoza, cât şi alcaloza pot fi
de cauză respiratorie sau nerespiratorie (metabolic. Pentru a evidenţia tulburările echilibrului
acido-bazic se determină:
 pH-ului plasmatic colorimetric, în proba de sânge arterial sau venos, prelevat pe garou,
pe heparină, în condiţii de strictă anaerobioză, în primele 15-30 minute de la recoltare.
Valori normale :
pH = 7,35 – 7,40

GLICEMIA - reprezintă concentraţia glucozei din sânge. Masurarea glicemiei se poate face:
 à jeun (pe nemâncate)- se numeste si glicemie bazală; se efectuează după o pauză
alimentară de cel putin opt ore;
 Glicemie post prandiala – la 2 ore de la masa;
 Glicemie “random” – determinată dintr-o probă de sânge recoltată într-un moment
oarecare al zilei, indiferent de timpul trecut de la ultima masă;
 Profil glicemic (in cadrul testului de toleranta la glucoza)
Valori normale ale glicemiei = 60 - 100 mg/dl (tabel 1).
Valoarea glicemiei recoltată la o oră după masă nu trebuie să fie mai mare de 160 mg/dl.
Hipoglicemia (scaderea glicemiei) duce la transpirație abundentă, stare de slăbiciune și poate
ajunge până la pierderea cunoștintei. Poate apare în boala Addison, insuficienţa tiroidiană şi
hepatică gravă, după administrarea unor doze mari de insulină, etc. Hiperglicemia (creşterea
glicemiei) este una dintre principalele caracteristici ale diabetului, dar mai poate fi intalnita in
infecţii, intoxicaţii cu oxid de carbon, cofeină, în tumori sau accidente cerebro-vasculare, etc.
Glicemie bazala (mg/dL)
Normal 60-99
Glicemie bazala modificata 100- 125
(IGF)
Diabet zaharat ≥126
( in doua determinari diferite)

Tabel 1. Interpretarea valorilor glicemiei dupa criteriile ADA (American Diabetes Association)

 EXPLORAREA DE LABORATOR

Criteriile ADA (American Diabetes Association) pentru diagnosticarea diabetului:

 Poliurie, polidipsie, polifagie, scădere bruscă în greutate, la care se adaugă o valoare a
glucozei „random” ≥200 mg/dL (≥11.1 mmol/L) sau
 Valoarea glicemiei bazale ≥126 mg/dL (≥6.99 mmol/L) sau
 Valoarea glicemiei ≥200 mg/dL la două ore după administrarea unei cantităţi de 75g de
glucoză (test de toleranţă la glucoză).
Prediabetul reprezintă o stare intermediară între normalitate şi diabet. Caracteristic pentru
prediabet sunt alterarea valorilor glicemiei á jeun (IFG – impaired fasting glucose) şi/sau a
glicemiei la 2 ore în cursul unui test de toleranţă la glucoză (IGT – impaired glucose
intolerance), fără însă a atinge valorile din DZ tip 2.
De cele mai multe ori cei ce au prediabet (IFG sau IGT ) în timp vor ajunge la valorile
glicemiei care definesc DZ motiv pentru care la aceşti pacienţi se va repeta glicemia à jeun la un
interval de 3-6 luni. Toleranţa anormală la glucoză este mai frecvent asociată cu sindromul
metabolic sau de insulinorezistenţă.
Insulinorezistenţa din DZ reprezintă un factor de risc independent pentru apariţia afectării
cardiovasculare. Este o componentă importantă a sindromului cardiovascular dismetabolic,
supranumit sindromul „X” metabolic, care mai cuprinde hiperglicemie, dislipidemie
(hipertrigliceridemie), hipercoagulabilitate, obezitate şi hipertensiune arterială (HTA).
Indicatorul cel mai utilizat al hiperglicemiei cronice, în controlul pe termen lung al DZ,
este hemoglobina glicozilată (HbA1c), cu o valoare normală de 6% din hemoglobina (Hb)
totală, în timp ce o valoare peste 15% semnifică un dezechilibru metabolic major şi prelungit.
Concentraţia hemoglobinei glicozilate se determină prin metoda cationo-cromotografică, care
permite divizarea hemoglobinei glicozilate în fracţii:
 HbA1a - 0,38-0,77%,
 HbA1b - 0,48-0,76%,
 HbA1c - 3,3-4,6%
Concentraţia hemoglobinei glicozilate se calculează după formula: HbA1c% = 9 (nivelul
mediu al glucozei mmol/l + 8.35)×2.32.

STĂRILE HIPERGLICEMIEI CONCENTRAŢIA GLUCOZEI mmol/L (mg/dL)

PLASMA VENOASĂ SÂNGE CAPILAR
DIABET ZAHARAT
-GB –glicemie bazală ≥7,0 (≥126) ≥6,1 (≥110)
-TOTG- test oral de toleranţă la glucoză ≥11,1 (≥200) ≥11,1 (≥200)
SCĂDEREA TOLERANŢEI LA
GLUCOZĂ <7 (126) <6,1 (110)
- GB 7,8-11,1 (140-200) <11,1(200)
- TOTG
GLICEMIE BAZALĂ MODIFICATĂ
- GB 6,1-6,9 ≥5,6 (≥100)<6,1(110)
- TOTG <7,8 <7,8

Glicemia trebuie monitorizata la:

 peste 40 ani;
 persoanele care au parinti sau frati cu diabet;
 persoanele care au indice de masa corporal crescut;
 EXPLORAREA DE LABORATOR

 persoanele cu polifagie; cu polidipsie (sete nepotolita si beau cantitati mari de apa, peste
3-4 litri/zi); poliurie (urineaza cantitati prea mari de urina, peste 2-3 litri in 24 de ore). 
Masurarea glicemiei cu Glucotestul are la bază o tehnologie avansată care permite
monitorizarea glicemiei simplu şi precis. Sistemul test conţine: glucometru, teste, lanţete sterile,
dispozitiv de înţepare, soluţie de control.

 Testul de toleranta la glucoza (hiperglicemia provocata) Pacientul primeste glucoza

fie pe gura, fie injectata intravenos si la intervale de 30 de minute se determina glicemia.
In mod normal dupa consumul de glucozaglicemia creste dar revine la normal dupa 2 ore.
 Determinarea glucozei in urina - glicozuria
Prezenta glucozei in urina se numeste glicozurie. In mod normal urina nu contine glucoza. Dar
cand glicemia a depasit 180 mg/dL atunci glucoza trece in urina de unde se poate analiza. Pentru
dozarea glicozuriei se va strange urina din 24 de ore. Dozarea glicozuriei poate fi calitativă (cu
reactiv Fehling) sau cantitativă (colorimetric sau polarimetric).
Produşii de secreţie ai pancreasului endocrin sunt reprezentaţi de insulină (hormon
hipoglicemiant) şi glucagon (hormon hiperglicemiant).
 Dozarea insulinemiei, biologic sau radioimunologic, prezintă interes în unele forme de
diabet şi în stările de hipoglicemie organică.
Dozare à jeun < 20 UI / ml
Dozare postprandial, la 1 h = 90 UI / ml
 Cercetarea corpilor cetonici în urină (reacţia Legall)
 Determinarea rezervei alcaline confirmă, atunci când valorile sunt scăzute, existenţa
cetoacidozei.
 Determinarea a pH-ului sangvin permite clasificarea acidoacetozei diabetice .
 Dozarea glucagonului seric prin metoda radioimunologică, folosind un ser specific anti-
glucagon ( valoarea normală : 80 pg / ml ).

Colesterolul total, fracţiile sale HDL şi LDL

Colesterolul total
Valorile anormal crescute ale lipidelor plasmatice reprezintă un important factor de risc
pentru afectarea cardio-vasculară. Valorile depind de vârsta subiectului, dietă şi zona geografică.
Concentraţia maximă acceptată este de 200 mg/ 100 ml plasmă. Aproximativ 30% din cholesterol
provine din alimentative, iar 70% este fabricat de organism la nivelul ficatului.
Valori crescute peste limitele de referinţă menţionate semnifică hipercolesterolemie şi se pot
întâni în : sindromul nefrotic, ictere prin retenţie, mixedem.Valori scăzute sub limitele de referinţă
menţionate semnifică hipocolesterolemie şi apar în: ciroza hepatică, maladii infecţioase severe,
febră tifoidă, etc.
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Raportul colesterol esterificat-colesterol total este condiţii normale 0,65-0,75.

HDL – colesterol (high density lipoprotein)- reprezintă fracţiunea din colesterolul
plasmatic transportată de către alfa- lipoproteine, care captează colesterolul din periferie şi îl
mobilizează spre ficat, în vederea catabolizării şi excreţiei acestuia. Nivele scăzute ale HDL sunt
asociate cu un risc crescut de dezvoltare a afecţiunilor cardiace. Persoanele care efectuează activităţi
sportive constante (antrenament) tind să aibă niveluri crescute de HDL, cu efect protector cardiac.
Valori normale:
 Bărbaţi - 35-70 mg /dL,
 Femei - 35-85mg/dL
 Copii - 30-65mg/dL.
LDL - colesterol (colesterolul rau) se poate determina după formula Friedwald :
LDL colesterolul = colesterolul total – [(TG/5 × 2,29) + HDL colesterolul]
valoarea normală fiind sub 100 mg/dl.

Trigliceridele plasmatice
Concentraţia plasmatică a acestora reprezintă un indicator al capacităţii organismului de a
metaboliza lipidele. Concentraţii plasmatice crescute ale colesterolului şi trigliceridelor reprezintă
un factor de risc semnificativ pentru dezvoltarea aterosclerozei. Ambele determinări trebuie
efectuate cu ocazia dozării lipidelor plasmatice, întrucât cei doi parametri pot prezenta variaţii
individuale distincte (3).
Valori normale:
 Bărbaţi: 40-160 mg /100 ml,
 Femei: 35-135 mg /100 ml,
 Copii: 30-138 mg /100 ml
Valori crescute peste limitele de referinţă menţionate semnifică hipertrigliceridemie şi pot să fie
întâlnite în: hiperlipemii, ateroscleroză, sindrom nefrotic, hipotiroidie.

Evaluarea cantitativă şi calitativă a proteinelor serice presupune evaluarea proteinelor

totale, precum şi a fracţiilor proteice separate prin electroforeză.
Valoarea normală a proteinelor totale este de 6-8 g% ml ser
Valori crescute - hiperproteinemie şi se întâlneşte în: aport lichidian insufficient, diaree,
vomă, hipergamaglobulinemii.
Valori scăzute - hipoproteinemie şi se întâlneşte: hemodiluţie, denutriţie, afecţiuni
hepatice si renale, pierderi proteice (hemoragii, stări de şoc).
Electroforeza este o metodă de uz clinic curent utilă în separarea fracţiilor proteice,
migrarea acestora făcându-se pe medii diferite (hârtie, gel de agar-agar, agaroză, acetat de
celuloză, etc.), ceea ce permite evidenţierea perturbărilor spectrului proteic în diferite situaţii
patologice.
Valoarea normală a albuminelor este de 4,5 g% ml ser
Prezenţa albuminei (proteinuria fiziologică) variază între 30-90 mg/24 ore
Interpretarea se face astfel :
 proteinuria netă (peste 1g/l) corespunde unei tulburări glomerulare (glomerulonefrită
acută şi cronică, nefropatia gravidică,etc.)
 proteinuria discretă (sub 0,5 g/l) ridică problema unei tulburări glomerulare
“funcţionale” (pielonefrită cronică), aspect ce trebuie ulterior clarificat prin examen
urografic
 EXPLORAREA DE LABORATOR

 falsa proteinurie, ce poate fi:

1. piurie (examenul citobacteriologic este în acest caz obligatoriu)
2. pseudoalbuminurie discretă, fărăr a prezenta un caracter patologic
3. proteinurie patologică (tip Bence-Jones), care apare în mielomul multiplu

Ureea produs final al catabolismului proteic, este sintetizată la nivelul ficatului şi se

elimină în cea mai mare parte prin urină
Valoarea normală a ureei serice este de 15-45 mg% ml, fiind dependentă de vârstă,
alimentaţie şi diureză, în timp ce valoarea normală a ureei dozate în proba de urină este de 16-
50g/24 ore
Creatinina este un marker fidel al afecţiunilor renale. Valoarea normală a creatininei
serice este de 0,6–1,2 mg% ml
Acidul uric este produsul final de catabolism al bazelor purinice. Valoarea normală a
acidului uric este de 2 – 5 mg% ml ser şi de 0,25 – 0,75 g/24 ore în urină
Pigmenţii biliari (bilirubina şi biliverdina) sunt produşii de degradare ai hemoglobinei,
valorile normale ale celor mai importanţi parametri fiind cuprinse în următoarele limite :
 Bilirubina totală = 0,2 – 1,1 mg %
 Bilirubina directă = 0,05– 0,3 mg %
 Bilirubina indirectă < 0,8 mg %
 Urobilinogen = 0,05 – 2,5 mg %
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Examenul sumar de urină

Este o investigaţie cu caracter screening, care se regăseşte în profilul general de sănătate,
fiind practicată cu scopul depistării unei afectări reno-urinare – vezi table
Deoarece compoziţia urinii se modifică pe parcursul a 24 de ore, în practică se utilizează
mai multe tipuri de probe (specimene) urinare:
a. Probe (specimene) recoltate întâmplător (random specimen)
• Cuprind substanţe diluate în proporţie variabilă de la un moment la altul al zilei.
• Se preferă probele recoltate dimineaţa deoarece:
• nu suferă influenţe legate de alimentaţie şi de activitatea fizică;
• substanţele eliminate se concentrează în timpul nopţii;
• probele au pH acid şi favorizează stabilitatea unor particule de interes (cilindri, etc.)
b. Probe recoltate pe anumite intervale de timp (timed specimen)
• Permit evaluarea cu maximă precizie a concentraţiilor unor compuşi urinari particulari:
proteine, creatinina, electroliţi, etc. Se preferă eşantioanele de 24 de ore, dar sunt posibile
şi determinări pe alte intervale de timp (3 ore, etc).

Nr.crt. Parametrul Normal Patologic

 Poliurie
 Oligurie
1 Diureza 1000-1800 ml /zi  Anurie
 Nicturie
 Tulbure : săruri (uraţi,
fosfaţi,oxalaţi,carbonaţi)
2 Aspectul limpede  Lăptos : mucus, puroi,epitelii, microbi,
grăsimi
 Schimbată de substanţe exogene:
- albastru de metilen (verde)
- piramidon (roşie)
- compuşi fenolici (brună)
 Schimbată de substanţe endogene:
3 Culoarea Galben-deschis - sânge (roşie)
- porfirine (brun-roşcată)
- pigmenţi biliari (brun-verzui)
- melanurie (brun-negru)
 Dependent de alimentaţie
4 pH 4,6-8 (media 6,3) (pH alcalin – infecţii, alcaloză)
5 Densitatea 1010-1025  fiecare 30C (peste/sub 150C) adaugă
sau scad 0,001 ui
6 Albumine absent  Albuminurie- sdr. nefrotic
7 Glucoză absent  Glucozurie– diabet zaharat

1. Volumul şi debitul urinar (în 24 ore)

 EXPLORAREA DE LABORATOR

Semnificaţia acestor parametri este legată de existenţa unui volum urinar minim de
aproximativ 800 ml în care substanţele solide (în principal uree şi electroliţi) se pot elimina sub
formă dizolvată.
Valori normale:
 diureza = 1000 - 1800 ml/zi
 debit urinar mediu = 40 - 50 ml/oră
Valori modificate:
 poliuria = diureza peste 2000 ml/ zi (debit >80-100ml/ oră)
 oliguria = diureza sub 500 ml/ zi
 anurie = diureza sub 100 ml/ zi
2. Densitatea urinară (greutate specifică)
Evaluează capacitatea de concentrare a rinichiului. În condiţii normale, densitatea variază
invers proporţional cu volumul urinar.
Valori normale:
 1003-1035 (în medie 1010-1025)
 1025-1030 (urina concentrată)
 1001-1010 (urina diluată)
3. Osmolalitatea urinară
Este parametrul care traduce cel mai fidel capacitatea renală de concentrare, fiind mai
puţin supusă modificărilor induse de conţinutul urinar în proteine, glucide sau alte substanţe.
Determinarea osmolalităţii urinare în condiţii de restricţie hidrică este semnificativă în evaluarea
disfuncţiei renale.
Valori normale: 500- 850 mOsm/ Kg după o restricţie hidrică de 12 ore.
4. pH- ul urinar
Este indicator al capacităţii tubilor renali de a menţine constantă concentraţia protonilor
în plasma şi lichidele extracelulare (vezi intervenţia rinichiului în echilibrul acido-bazic).
Secreţia unei urine acide/alcaline este cel mai important mecanism prin care organismul menţine
constant pH-ul mediului intern.
Valori normale : pH = 4,6 – 8 , cu o valoare medie în jur de 6.
Albumine (determinări calitative şi cantitative în 24 ore). În condiţii normale, urina
conţine doar urme de proteine plasmatice (albumine, globuline). În condiţii patologice se elimină
(filtrează) predominent albumine, de aceea termenul de albuminurie este echivalent celui de
proteinurie.
Valori normale: 10-140 mg / l / 24 ore
Utilitate clinică: proteinuria semnificativă indică afectare glomerulară cu pierdere la
nivelul filtrului glomerular a proteinelor plasmatice.
Glucoza
În condiţii normale, urina conţine cantităţi minime de glucoză care nu se pot evidenţia
prin testele de rutină. Evidenţierea glucozei în urină (glicozurie) nu este un indicator
specific/absolut de afectare renală (diabet renal), deşi de cele mai multe ori glicozuria este
evidentă datorită diabetului zaharat, în care glicemia depăşeşte 1,8 g/l.
Valori normale:
 absent în eşantioane recoltate aleator;
 < 0,5 g/dl (2,78 mmol /dl) / 24 ore
Corpii cetonici (acetona)
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Se elimină urinar în special sub formă de acetonă. La subiecţii normali, eliminarea este
neglijabilă; cetonuria apare de obicei în diabetul zaharat, prin utilizarea în exces a lipidelor în
scop energetic.
Testul poate fi utilizat pentru diagnosticul precoce al ceto-acidozei şi comei diabetice.
Indicaţii:
 test-screening la copii, gravide, diabetici, orice internare în spital, preoperator la pacienţi
chirurgicali
 afecţiuni cu tulburări în eliminarea urinară a glucozei (alterarea pragului renal)
 evaluarea acidozei şi a eficienţei terapiei antidiabetice
Valori normale: negativ (absent)
Bilirubina
În condiţii normale nu se detectează bibirubina în urină. Excreţia urinară devine
semnificativă în orice situaţie în care nivelul sanguin al bilirubinei conjugate creşte.
Indicaţii:
 afecţiuni hepatocelulare (hepatita, intoxicaţii, supradozaj medicamentos)
 obstrucţii ale căilor biliare intra şi extrahepatice
 monitorizarea terapiei hepatoprotectoare
Valori normale: < 0, 02 mg /dl

Urobilinogenul
• Este unul din cele mai sensibile teste în explorarea afecţiunilor hepatice, cu valoare şi în
probe aleatorii. Prin urină se elimină numai urme de urobilinogen care scapă excreţiei
prin bilă.
• Nivelul crescut al urobilinogenului este un semn precoce de leziune hepatocelulară.
Indicaţii:
• distrucţie excesivă de hematii (malarie, anemie hemolitică)
• icter obstructiv
Valori normale:
• eşantion aleatoriu: 0.1-1 unităţi Ehrlich / ml
• eşantion de 2 ore : 0,1-1 unităţi Ehrlich / 2 ore
• eşantion de 24 ore: 1-4 mg / 24 ore
Acidul uric
• Compusul rezultă prin degradarea metabolică a acizilor nucleici. Testul este util în
identificarea unor afecţiuni metabolice şi renale şi evaluarea efectului medicaţiei
uricozurice.
Valori normale:
• 250-750 mg / 24 ore (1,48- 4,43 mmol/zi) în aport alimentar normal;
• 120 mg / 24 ore (2,48 mmol/zi) în dieta lipsită de purine;
• 1000 mg / 24 ore (5,90 mmol/zi) în dieta bogata în purine.

Examenul microscopic al sedimentului urinar

În condiţii normale, acesta conţine un număr mic de celule şi alte elemente provenite din
tractul genito-urinar: cilindri, spermatozoizi, cristale.
 EXPLORAREA DE LABORATOR

Dimensiunile cilindrilor sunt semnificative pentru originea şi extinderea leziunii renale.

Cilindrii largi, formaţi în tubii colectori, indică o afectare severă a capacităţii funcţionale a
nefronului şi sugerează o afecţiune renală în stadiu terminal.
Element Semnificaţie clinică
Bacterii Infectie a tractului urinar
Cilindri
• Largi Afectare renală severă
• Epiteliali Degenerescenţa tubulară
• Grasosi Sindrom nefrotic
• Granulari Afecţiune parenchimatoasă
• Hialini Urina acidă
• Eritrocitari Glomerulonefrita acută
• Leucocitari Pielonefrită
Celule epiteliale
• Renale Leziuni tubulare
• Scuamoase Contaminare vaginală
• Eritrocite Majoritatea afectiunilor renale
Menstruaţie, efort fizic intens
• Corpi grasoşi Sindrom nefrotic
• Leucocite Infecţie urinară, pielonefrită

Sediment urinar (examen microscopic)

a = hematii ; b = leucocite ; c = celule epiteliale scuamoase ;
d = cilindrii hialini ; e = cilindrii hematici ;f = cilindrii leucocitari;
g = cilindrii granuloşi ;h = cilindrii ciroşi ; i = cristale de oxalat
EXPLORAREA DE LABORATOR