Unii anatomiști atribuie umanității origini multiple

Trebuie să cercetăm mai întâi cuvântul rasă în accepția sa fiziologică. Opinia unui mare
număr de observatori, pornind de la prima impresie și judecând extremele, este că familiile umane
sunt marcate de diferențe atât de radicale, încât nu putem decât să le refuzăm identitatea de
origine. Alături de descendența adamică, erudiții ce aderă la acest sistem presupun mai multe alte
genealogii. Pentru ei, unitatea primordială nu există în specie sau, mai bine zis, nu există o singură
specie; există trei, patru și mai multe, din care au rezultat generații perfect distincte care, prin
amestecurile lor, au format hibrizi.
Pentru a înțelege acestă teorie se pornește cu ușurință de la convingerea comună, punând
sub ochii criticului diferențele clare, evidente, frapante între grupurile umane. Când observatorul
se află în fața unui subiect cu carnație gălbuie, cu barba și părul rare, cu fața lată, cu craniul
piramidal, cu ochii foarte oblici, cu pielea pleoapelor atât de întinsă spre unghiul extern încât
ochiul abia se deschide, cu statură destul de umilă și cu membrele greaoie, acest observator
recunoaște un tip bine caracterizat, bine marcat și ale cărui principale trăsături sunt ușor de ținut
minte.
Apare un alt individ, e un negru de pe coasta occidentală a Africii, înalt, cu un aspect
viguros, cu membre greoaie, cu o tendință marcată spre obezitate. Culoarea nu mai e gălbuie, ci
complet neagră; părul nu mai e rar și drept, ci, dimportivă, des, gros, lânos și crescând repede,
maxilarul inferior e ieșit în afară, craniul are acea formă numită prognată, iar statura nu mai e
puțin originală. Oasele lungi sunt îndreptate spre exterior, tibia și peroneul sunt spre înainte, mai
convexe decât la europeni, gambele sunt înalte; tălpile sunt foarte plate, iar călcâiul în loc să fie
arcuit, se continuă aproape în linie dreaptă cu celelalte oase ale tălpii care este foarte mare. Mâna
prezintă și ea, în dispunerea ei generală, caracteristici asemănătoare.
Când ochiul se oprește un moment asupra unui individ astfel conformat, spiritul își
amintește involuntar structura maimuței și e înclinat să admită că rasele negre din Africa
occidentală au ieșit dintr-o ramură care nu are nimic în comun, în afară de câteva raporturi
generale între forme, cu familia mongolă.
Vin apoi triburi ale căror aspect flatează și mai puțin decât cel al negrului congolez amorul
propriu al umanității. E meritul specific al Oceaniei de a furniza specimenele cele mai degradate,
cele mai hidoase, cele mai respingătoare ale acestei ființei mizerabile formate, se pare, pentru a
servi drept tranziție între om și brută. Față de mai multe triburi australiene, negrul african capătă
valoare și pare să trădeze o mai bună descendență. La multe din nefericitele popoare ale acestei
lumi recent descoperite, mărimea capului, excesiva subțirime a membrelor, forma famelică a
corpului le dă un aspect hidos. Părul e drept sau ondulat, cel mai adesea lânos, carnația este
neagră pe un fond cenușiu.
În fine, dacă, după ce am examinat aceste tipuri din toate colțurile lunii, revenim la
locuitorii Europei, ai sudului și vestului Asiei, îi găsim superiori în frumusețe, în justețea
proporțiilor membrelor, în regularitatea trăsăturilor feței, încât suntem imediat tentați să
acceptăm concluzia partizanilor multiplicității raselor. Nu doar că ultimele popoare pe care le-
am numit sunt mai frumoase decât restul umanității, adunătură destul de tristă, trebuie s-o
recunoaștem, de urâțenii; nu doar că aceste popoare au avut gloria de a furniza modele
admirabile de Venus, Apollo și Hercule Farnese; dar mai mult, între ele s-a stabilit o ierarhie
vizibilă încă din Antichitate și, în mijlocul acestei nobleți umane, europenii sunt superiori prin
frumusețea formelor și vigoarea dezvoltării musculare. Nimic nu pare deci mai rezonabil decât a
declara familiile din care se compune umanitatea la fel de străine una de cealaltă precum sunt
între ele animalele de specii diferite.
Arhur de Gobineau, Eseu asupra inegalității raselor umane, Traducere de Mariana Ilie, Ed.
Incitatus, pp81-83