Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Originea Și Evoluția Limbii Latine
Originea Și Evoluția Limbii Latine
1
Cizek, Eugen, Istoria Romei, București, Editura Paidea, 2002, p. 25.
1
datora faptului că, în acel context socio-cultural, nu se putea vorbi de o limbă latină
artistică/administrativă, ci accentul se punea pe comunicare imediată.
Limba latină arhaică avea 3 dialecte mai importante: dialectul vorbit în Roma, cel
praenestin (vorbit în Praeneste) și cel falisc (vorbit în Faler). Unul dintre primele atestări ale
limbii latine în faza ei arhaică datează din secolul al VI-lea a.Chr. Aceasta este reprezentată de
de o fibulă descoperită la Praeneste și pe care este gravată o inscripție în graiul praenestin.
2
Cf. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I și II, București, Societatea ”Adevărul” S.A., 1994.
3
Corlăteanu, Nicolae și Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Chișinău, Editura Cartier, 2007, p. 7.
2
Așadar, limba latină clasică este folosită în primul rând la scris de către păturile culte,
de oamenii de litere. Și la nivelul limbii literare există un aspect familial, mai degajat, dar
această patură cultă nu își permite concesiile existente prin spontaneitatea limbii populare.
Mai mult, schimbul lor de replici, mai puțin îngrijit, este influențat de stilul literar-artistic.
4
ibidem
5
Aici avem în vedere familia extinsă, așa cum arăta ea în antichitate, condusă de pater familias, cuprinzând atât
membrii familiei (așa cum o înțelegem azi, caracterizată de înrudiri de sânge sau alianțe), dar și servitorii și
sclavii.
3
b) este mai nouă, deoarece prezintă un număr impresionant de inovații ulterioare
epocii de cristalizare a latinei clasice. Ieșind de sub sfera de influență a latinei literare și fiind
mai liberă în exprimare decât aceasta, latina vorbită oferă câmp deschis multor inovații care,
cu timpul, o vor diferenția și o vor îndepărta tot mai mult de latina epocii clasice.
Această diferență se observă în special în comparația dintre limbile vorbite în timpuri
diferite. Astfel, limba vorbită în sec. al III-lea p.Chr. diferă foarte mult de latina epocii clasice
(sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr.).
4
barbare.Astfel, în 395 p.Chr., are loc scindarea Imperiului Roman în Imperiul Roman
de Răsărit și Imperiul Roman de Apus. La mai puțin de un secol, în 476 p.Chr., cade
Roma, fapt ce va duce la dispariția Imperiului Roman de Apus. Acest eveniment
crucial duce la dispariția relațiilor dintre provincii și dintre provincii și centru. În
această situație, latina vorbită se dezvoltă în mod diferit, iar inovațiile nu se mai
transmit.
o Cauzele geografice. În actualele limbi romanice se pot observa filoane lingvistice
identice, fapt ce demonstrează originea lor comună. Dar distanțele mari, în special spre
teritoriile periferice, îngreunează propagarea și încetățenirea inovațiilor, determinând
diferențele de dezvoltare.
o Raportul diferit dintre substrat și suprastrat. Substratul și suprastratul diferă de la o
zonă la alta. Substratul este reprezentat de limba vorbită de băștinașii pe care îi găsesc
romanii pe teritoriile cucerite, un aspect evident. În schimb, suprastratul, limba cu care
vin cuceritorii, a fost considerat mult timp de către cercetători un element identic care
influențează în același mod evoluția limbilor cu care intră în contact. Aparent, așa se și
întâmplă. In realitate, însă, latina cuceritorilor este diferită. Astfel, latina cu care vin
romanii în Sicilia în sec. al III-lea a.Chr. este, de exemplu, evident diferită de cea pe
care o aduc în Gallia de Nord la jumătatea primului secol p.Chr., iar aceasta este
diferită de cea adusă în Dacia la începutul secolului următor.
5. Latina medievală
Noțiunea de latină medievală este adesea confundată cu cea de latină târzie, care era o
latină cultă, dar care concentra numeroase tendințe ivite mai târziu în limbă, dupa ce se
stabilise, oarecum, o formă a latinei clasice propriu-zise. Latina Evului Mediu este un limbaj
cu caracter artificial pronunțat, deoarece nu s-a concretizat într-o formă vorbită, ci într-o
formă scrisă. Așadar, această formă de manifestare a latinei o continuă pe cea a limbii
scolastice și literare din ultima perioadă a imperiului și coincide, cronologic, cu faza inițială a
limbilor romanice. Dar această formă a latinei scrise nu pune în umbră limbile romanice,
deoarece există factori de apropiere: în timp, marii clasici ai literaturii latine dispar; învățătura
în limba latină dispare și ea, odată cu decăderea Imperiului Roman; limba se află într-o
5
dinamică permanentă: ”variaţie a unei limbi atît în diacronie, deci în evoluţia ei de la o etapă
istorică la alta, cît şi în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate”6.
Astfel, în timp, persoanele culte, necunoscând limba latină clasică decât din cărți, fără
a o mai stăpâni pe deplin, inserează în scrierile lor elemente din limba vorbită de ei, adică din
limba romanică în devenire.
6
Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită, București, Editura Nemira, 2001, p. 180.
6
h) Catalana – vorbită în zona de frontieră dintre Franța și Spania, are ca substrat și
suprastrat aceeași situație ca spaniola.
i) Româna – are ca substrat limba geto-dacilor iar ca suprastrat influenţe slave şi
maghiare (în Ardeal).
7. Concluzii
Deși a luat naștere în aceeași perioadă cu alte limbi indo-europene, se poate spune
despre limba latină că este, atât în timp, cât și în spațiu, cea mai puternică dintre limbi.
Așadar, este impropriu spus că limba latină este o limbă moartă, atâta timp cât ea trăiește prin
fiicele ei, limbile romanice.
7
Bibliografie
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I și II, București, Societatea ”Adevărul”
S.A., 1994.
Cizek, Eugen, Istoria Romei, București, Editura Paidea, 2002.
Corlăteanu, Nicolae și Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Chișinău, Editura
Cartier, 2007.
Grimal, Pierre, Civilizația romană, traducere, prefață și note de Eugen Cizek,
București, Editura Minerva, Colecția Biblioteca pentru toți, 1973.
Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită,
București, Editura Nemira, 2001.