Proverbe la romani – munca lenea si bunacuviinta

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul proverb are

următoarea definiție: frază scurtă, de obicei ritmică, prin care poporul exprimă în
chip metaforic, concis și sugestiv, rezultatul unei lungi experiențe asupra vieții de
toate zilele, constituind de obicei o învățătură sau o morală; zicătoare, zicală,
maximă populară, vorbă bătrânească.

Cum au luat nastere colectiile de proverbe?

În mare parte colecțiile de proverbe se datorează unor paremiologi

(specialist în culegerea și studiul proverbelor) entuziaști. Proverbele au luat
naștere ca forme concise a sute de ani de experiență populară, de constatări
repetate asupra unor aspecte ale vieții, transmise din gură în gură și reformulate
până când au ajuns în formatul actual. Paremiologii sunt cei care au contribuit la
păstrarea în forma scrisă a înțelepciunii populare. Încă din secolul XVIII apar
colecții de proverbe în diferite lucrări, fenomen care se extinde în secolul XIX.
Primul român care a reușit să adune o mare parte dintre proverbele și maximele
românești este Iordache Golescu, el a scris cartea „Pilde, povățuiri și cuvinte
adevărate” în anii 1800. Vorbele înțelepte culese din satele românești acum sute
de ani sunt valabile și folosite și astăzi. Alt paremiolog important este Petre
Ispirescu, marele nostru folclorist care a îmbogățit literatura română adunând și
prelucrând proverbe, zicători și ghicitori în cărțile „Zicători populare”, „Pilde și
ghicitori”.

Etnologii și sociologii spun că proverbele nu reflectă doar realitatea

românească, ci serveau în urmă cu sute de ani și drept reguli de conduită. „Ca
parte a culturii populare tradiționale, proverbele plăsmuiesc metaforic și concis
experiența umană, constituind o parte semnificativă a reprezentărilor sociale. Ele
au fost un mijloc de expresie a oamenilor din popor, dar mai sunt și în zilele
noastre, chiar dacă sub o formă mai redusă sau mai adaptată contextelor și
cerințelor mediatice, un mijloc de comunicare deseori utilizat. Specifice culturii
orale, proverbele au constituit obiectul celor mai vechi colecții de folclor”, spune
etnologul Ion Cuceu, în Dicționarul de proverbe românești lansat în 2006.

Proverbele despre muncă sunt deosebit de complexe, deoarece munca

este unul dintre pilonii ce au caracterizat dintotdeauna firea românului. Hărnicia
şi chibzuiala sunt principalele coordonate ale omului din popor. In multe proverbe
despre munca se creeaza o antinomie prin folosirea termenilor treabă, hărnicie,
vrednicie, opuşi categoriei lene: Sârguinţa ţese pânza, iară lenea pierde vremea.
Locvacitatea este un atribut al leneşului, aşa cum reiese din numeroase proverbe:

Cine lucrează şi tace mai multă treabă face;

Vorba lungă, sărăcia omului;

Mai încet cu gura şi mai iute din mâini;

Cine nu muncește, cu lipsa trăiește.

Munca lungește viața, lenea o scurtează.

Lucrul are rădăcini amare, dar fructe dulci. Etc.

Exista proverbe despre muncă în care cuvantul muncitor este sinonim cu

domnitor, iar lenea este asociată cu sărăcia. Ex. Ţăranul muncitor e vestit ca
domnitor, Lenea merge încet şi sărăcia o ajunge din urmă; Lenea doarme şi
sărăcia o apără de muşte

În folclor, muncii i s-a acordat locul de cinste, iar hărnicia constituie o

condiţie obligatorie a belşugului, a bunăstării materiale şi spirituale. Elogiul muncii
reprezintă trăsătura fundamentală a paremiilor.

Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.

Toamna se numără bobocii.

Pâinea agonisită cu sudoare are gust bun.

Porcul nu se îngrașă în ajun.

Nu lăsă pe mâine ce poți face azi.

Munca sfințește locul.

Cine dă din mâini nu se îneacă.

Argat vrednic cine are se cunoaște pe mâncare.

Dintr-o muncă cât de mică, dacă nu curge, tot pică. ETC.