Piaţa monetară

Piaţa monetară este o componentă esenţială a pieţei capitalurilor şi are un rol

deosebit de important în derularea normală a fluxurilor de plăţi la nivelul economiei. În
ultimele decenii ea a cunoscut transformări profunde, generate de inovaţia financiară în
domeniu, dar şi de dorinţa autorităţilor monetare de a perfecţiona şi a eficientiza
instrumentele de politică monetară şi de a potenţa concurenţa pe piaţa creditului.
Piaţa monetară este o componentă importantă a pieţei creditului alături de piaţa
financiară care este o piaţă a capitalurilor pe termen lung şi piaţa valutară.
Aceasta reprezintă un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei ţări,
atât ca urmare a faptului că ea joacă un rol deosebit în redistribuirea resurselor de creditare
din economie, cât şi datorită faptului că acesta reprezintă locul în care intervine banca de
emisiune în scopul controlării volumului de lichidităţi al pieţei sau al influenţării nivelului
ratei dobânzii care se formează zilnic pe aceasta.
Actorii pieţei monetare sunt băncile comerciale, casele de economii, societăţile
financiare, casele de titluri, trezoreria statului, banca de emisiune etc. Instituţiile care
mobilizează economiile băneşti de la agenţii economici şi populaţie, denumite generic
investitori instituţionali, sunt structural creditoare.

Cererea de moneda:
A analiza cererea de monedă înseamnă a analiza motivele pentru care subiecţii economici
deţin monedă analiza care se regăseşte în teoriile şi formulările mai vechi şi mai noi
referitoare la aspectul monetar. Separarea între „real” şi „monetar” specifică teoriile clasice
şi neoclasice a fost exprimată clar de Fisher autorul ecuaţiei cantitative:
M*V=P*Q
M= stocul de monede P= nivelul general al preţurilor
V= viteza de circulaţie a monedei Q=volumul producţiei (tranzacţiilor)

Oferta de monedă:
Reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, mijloace puse la dispoziţia
subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar. Esenţa monedei, constă în faptul
că poate fi în mod general acceptată ca mijloc de plată însă această caracteristică nu
permite definirea în mod unitar a ofertei de monedă în economiile contemporane ceea ce a
condus la delimitarea unor ansambluri studiat integrabile numite agregate monetare (M1,
M2, M3…..) care exprimă o anumită compoziţie a cantităţii de monedă existente în
economie. Cantitatea optimă de monedă şi creşterea ei contribuie la crearea capacităţilor
naţiunii de a realiza aceste obiective.
Echilibrul monetar şi inflaţia:
Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare în moneda naţională între
rezidenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută între ele pe
termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele
bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci.

Piaţa monetară în România:

Piaţa monetară este un mecanism al economiei de piaţa. Ea n-a putut exista şi
funcţiona în România înainte de 1989. În economia planificată central cu caracter
imperativ a avut loc transformarea monedei din instrument al acţiunii descentralizate a
deţinătorilor puterii de cumpărare în instrument al dictatului etatist. Această
„subordonare” a monedei faţă de centrul puterii politice s-a realizat prin prevalenţa
proprietăţii de stat şi cvasi-lichidarea proprietăţi private, prin predominarea preţurilor
administrare pieţei prin lipsirea agenţilor economici socializaţi de formele fundamentale ale
autonomiei decizionale prin aservirea aparatului bancar şi financiar faţă de criteriile
planului-directivă prin suprimarea pieţei titlurilor de valoare. Astfel instrumentate,
categoriile valorile au încetat în cea mai mare măsură să reflecte situaţia reală din
economie. Rentabilitatea şi situaţia fondurilor agenţilor economici au fost deturnate.
Premisele pentru crearea şi buna funcţionare a pieţei monetare în România
sunt statornicia precumpărătorilor ca factor propulsor real al eficienţei economice. Fără
asigurarea acestor premise, „rodarea” şi maturizarea mecanismelor economice de piaţă nu
sunt posibile. Indiciul cel mai sigur al atingerii acestui obiectiv îl constituie preţurile,
capacitatea lor de a reflecta nevoile sociale, costurile şi de a conduce la rentabilităţi
legitime şi la reprezentativitatea situaţiei lor financiare.