Conflictul

Conflictul poate fi definit ca o situaţie de competiţie în care părţile sunt conştiente de potenţialele
incompatibilităţi viitoare, în care fiecare parte doreşte să ocupe o poziţie care este incompatibilă cu
dorinţele celorlalţi (Boulding).
Prin urmare, pentru ca o anumită situaţie să poată fi numită conflictuală, avem nevoie de două părţi
conştiente de poziţiile lor, cu dorinţe incompatibile care să intre în anumite schimburi (fizice,
virtuale, sentimentale, etc). Competiţia poate fi definită într-un sens larg şi este acceptată ca fiind o
incompatibilitate mutuală între poziţiile potenţiale ale unor unităţi comportamentale. Despre două
poziţii se poate spune că sunt incompatibile mutual dacă fiecare exclude pe cealaltă şi dacă
realizarea uneia face imposibilă realizarea celeilalte.
Intensitatea competiţiei depinde de probabilitatea fiecărei unităţi comportamentale de a se muta în
aria incompatibilă. Ceea ce merită subliniat e că toate conflictele implică competiţie, dar
competiţiile pot exista şi fără conflict.
Un alt punct de vedere consider\ conflictul ca pe o situa]ie de opozi]ie `ntre dou\ (sau mai
multe) entit\]i, de regul\ pentru ob]inerea unei aceleia[i resurse (natural\, strategic\, informatic\...).
~n acest caz se vorbe[te de un conflict de nevoi. Este important\ distinc]ia `ntre no]iunile de conflict,
agresivitate [i violen]\, no]iuni adesea confundate `n rela]iile de criz\ [i de conflict.
Cu toate acestea este posibil s\ nu fii de acord cu ni[te idei, f\r\ a fi neap\rat `n conflict. Acesta
poate surveni, de regul\, atunci c=nd una dintre p\r]i `ncearc\ s\-[i afirme pozi]iile f\r\ s\ ]in\ cont
de pozi]iile celeilalte p\r]i. ~n sens strict, un conflict este un contencios asupra unui sau mai multor
opinii de drept, iar `n sens strict profund sau autentic al termenului confruntarea dintre dou\ sau mai
multe voin]e individuale sau colective care manifest\ unele fa]\ de altele o voin]\ de agresiune din
cauza unui drept ce se cere reg\sit sau p\strat. Aceste voin]e `ncearc\ s\ `nfr=ng\ rezisten]a
opozan]ilor, eventual prin recurgerea la violen]\. Acest concept nu ]ine, evoident, cont de sensul
figurat, sau metaforic al termenului, de ex. cel de conflict de „datorii”, „orar”, sau „de interese”,
etc. Nu ]ine, deasemeni, cont de rivalit\]i, competi]ii, dezacorduri [i antagonisme care nu duc la
ciocniri. DEX: ....”ne`n]elegere, ciocnire (`ntre dou\ sau mai multe persoane, grupuri, etc.);
dezacord, antagonism, ceart\, discu]ie violent\, diferend.
Categorii de conflicte
Dinamice
Conflictul dinamic introduce în discuţie dinamica socială. Aceasta are ca şi caracteristică principală
instabilitatea rezultată din schimbările neprevăzute. Din acest motiv preziceri certe în sistemele
sociale sunt greu de realizat chiar dacă în principiu se poate prezice cu exactitate starea sistemului
în viitor.
Statice
Elementele conflictului
Părţile
Partea este o unitate de comportare, o mulţime sau organizaţie care este capabilă să-şi asume
un număr de poziţii diferite în timp şi într-o anumită limită.
Spaţiul de comportare
Spaţiul de comportare reprezintă poziţia pe care o poate avea o unitate de comportare şi este definită
prin coordonate variabile; acestea trebuie să fie continue şi măsurabile. Există oscilaţii ale acestor
coordonate care sunt teoretic infinite; în practică mişcările sunt limitate deoarece „setul
potenţialelor mişcări sunt limitate de existenţa legilor”. (Boulding)
Limita posibilităţilor de mişcare a unei anumite unităţi comportamentale defineşte limitările
poziţiilor pe care le poate ocupa în timp o parte, impuse prin restricţii variate: fizice, psihologice,
legale, financiare. Un comportament normal al unei unităţi comportamentale este acela în care
unităţile urmăresc cele „mai bune” poziţii precum şi o limită comportamentală cât mai mare.
Etapele conflictului
Dezacordul. Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor asupra unor valori
sintetizate în cultură precum şi ca urmare a lipsei de informaţii corecte asupra partenerilor de
interacţiune, dar şi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.

1
Confruntarea
Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a susţine o
anumită idee contrară cu a celorlalţi.
Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul degenerării
opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor. Sociologii insistă
pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare
a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea
conflictului, se hotărăşte în această etapă.
Escaladarea
În acest moment tensiunea dintre părţile care se confruntă este maximă. Posibilitatea apariţiei
conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este agresivitatea
argumentelor, indivizii tind să-şi suspende discursul şi acţiunea raţională înlocuindu-le cu acţiuni
iraţionale chiar violente.
De-escaladarea şi rezolvare
De-escaladarea conflictului şi rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele au ca
scop obţinerea unei situaţii de calm şi cooperare intermediate de soluţiile raţionale imaginate.
Abordare sociopsihologic\
Conflictul reprezintă o opoziţie între indivizi care poate îmbraca forma unei lupte între indivizi,
grupuri de indivizi, clase sociale, etc. şi are ca efect disfuncţii în interacţiunea socială.
Exemple de conflicte
1. conflict intrapersonal
2. conflict interpersonal
3. conflict de intragrup
4. conflict intergrup
Conflict intrapersonal
Conflictul pe care o persoan\ `l `ncearc\ la nivel interior, intim, [i care poate s\-i permit\ accesul la
o schimbare important\ pentru persoana `n cauz\. Conflictul poate `ns\, genera [i st\ri de
dezechilibru psihic ce pot conduce la acte auto sau heteroagresive, dac\ cel `n cauz\ va considera c\
nu dispune de alte alternative. Conflictele interne pot fi reprezentate de dorin]e contradictorii,
ambivalen]a sentimentelor, etc. Fa]\ de agresiunea rep[rezentat\ de conflictul intern, psihicul uman
elaboreaz\ (conf. teoriei psihanalitice) mecanisme de ap\rare. Atunci c=nd o idee, un g=nd, ne este
insuportabil, putem elebora o ap\rare, de ex., reful=nd-o(ul), sau proiect=ndu-l asupra altuia, sau
neg=ndu-l.
Vedem, c\ un conflict poate poate sf=[ia o persoan\ `n Eu-l s\u. Confruntarea cu necunoscutul,
pierderea unei persoane intens valorizate, decesul sau abandonul, pot provoca o stare puternic
conflictual\. Aceasta va comporta mai multe etape, care sunt evitabile `n caz de schimb\ri
favorabile:
1. [oc
2. furie
3. depresie
4. acceptare
5. primire

Conflict interpersonal. Un conflict `ntre persoane apare atunci c=nd p\r]ie se vor reg\si `ntr-o
pozi]ie de confruntare. Aici conflictul implic\ rela]ia dintre dou\ persoane cel pu]in.
~n acest caz apartene]a la un grup precis nu este determinant\. Conflictul poate, cu toate acestea, s\-
[i afle originea doar din sensul doar a uneia dintre p\r]ile implicate. A[a se face c\ istoria sa este
adesea dificil de trasat. Un conflict poate `ncepe printr-o divergen]\ de opinii, o constatare de
comportamente diferite, tentative de `nsu[iri de bunuri, gelozie, confruntarea cu necunoscutul, frica
(pur [i simplu) de necunoscut, se poate developa de pe urma unui (unor) refuz(uri) sau excluzii, se
poate articula `n jurul concep]iilor de interese opuse, de chestiunea valorilor sau credin]elor
diferite...Vome reg\si `n conflicte tot ceea ce fiin]a uman\ poate considera ca pasiune.
Supralicitarea critic\, sau chiar insultant\ precede adesea actele de violen]\. Aceast\ supralicitare
reprezint\ manifestarea unui blocaj al empatiei naturale [i poate fi de trei feluri:
2
1. s\ faci `ntotdeauna ceea ce faci mai mult de obicei;
2. s\ faci `ntotdeauna la fel [i nici mai mult sau mai pu]in dec=t ce faci de obicei, f\r\ a ]ine cont de
„cel\lalt”
3. s\ faci mai pu]in dec=t faci cel mai pu]in de obicei;
~n fa]a unei atitudini conflictuale, Henri Laborit identific\ trei atitudini:
1. fuga
2. revolta
3. supunerea
Conflictele intragrup
Dans un groupe constitué par exemple le service commercial d'une entreprise les conflicts peuvent
relever de diverses causes: luttes de pouvoir, conflicts structurels dus à l'inégale distribution des
ressources selon les fonctions, l'ancienneté.
Conflictele intergrupuri. Reprezint\ conflicte ce implic\ cel pu]in dou\ grupuri sau comunit\]i
av=nd culturi [i ideologii diferite. A[a cum se `nt=ml\ `ntre grupurile etnice sau rasiale, de exemplu,
unde conflictele armate sau lupta ideologic\ sau intelectual\, cu sau f\r\ recurgerea la violen]\
survin din motive de drept de practicare `n ansamblu a principiilor [i cutumelor unei religii sau
pentru suprema]ia acesteia.
Diferite surse de conflict
~ntre dou\ persoane, un conflict survine adesea, dintr-o opozi]ie a punctelor de vedere/dezacorduri.
Vom distinge:
1. un conflict de nevoi;
2. un conflict de interese;
3. un conflict de valori;
Procesul de rezolu]ie a conflictului va diferi `n func]ie de natura conflictului.
Comportamentele `n fa]a conflictului
1. de evitare/fug\;
2. de aplanare/ supunere;
3. de confruntare/dominare;
4. de confruntare/dialogare;
5. de metacomunicare
Metascomunicarea este comunicarea despre procesele de comunicare care se desf\[oar\
concomitent.

Agresivitatea
Agresivitatea reprezint\ o modalitate de comportament a fiin]elor vii [i `n particuliar a fiin]ei
mumane, care se recunoa[te prin ac]iuni `n care domin\ violen]a.
Agresivitatea se poate exprima vis a vis de congeneri (heteroagresivitate) sau fa]\ de alte fiin]e.
Deviat\ de la calea sa primitiv\, ea se poate manifesta `mpotriva obiectelor sau se poate returna
`mpotriva sa `nsu[i (autoagresivitate), resort incon[tient al unor acte de suicid.
Ea poate lua forme la fel de diverse ca [i diferitele tipuri de rela]ii din cadrul unui ecosistem sau a
unei culturi date.
~n etologie agresivitatea poate fi `n]eleas\ ca un instinct, ce face trimitere fie la:
1. instinctul de supravie]uire atunci c=nd permite ap\rarea;
2. instinctul de reproducere suscit=nd concuren]a `ntre masculi;
3. instinctul matern, atunci c=nd femele `[i protejeaz\ descenden]ii;
Atitudinile [i gesturile agresive sunt mai mult sau mai pu]in tolerate de c\tre codurile sociale [i
consecin]ele lor sunt extrem de variabiles de la o societate la alta, de la un grup social la altul [i `n
func]ie de o epoc\ sau alta.
Agresivitatea patologic\ este prezent\ `n grade diferite `n tabloul clinic al tulbur\rilor de
personalitate.
Konrad Lorenz a avansat ideea c\ agresivitatea, la toate speciile animale, reprezint\ [i un factor
poztiv de conservare a lor: el o `n]elege deci mai mult ca pe un element vital, dec=t ca pe un instinct
de moarte. Aceast\ agresivitate nu trebuie, totu[i, `n]eleas\ ca pe o prioritate acordat\ violence nici
chiar tensiunilor latente ale raporturilor de for]\; este vorba de o energie ale c\rei forme de

3
exprimare sunt optimizate diferit `n diferitele culturi. aceste forme nu sunt altceve dec=t ritualuri:
manifest\ri codificate ce se substituie unor ac]iuni de agresivitate sterile sau nefaste.
~ntr-o abordare ecosistemic\, agresivitatea uman\ est cl\dit\ pe un fundamement fizic al Biosferei
necesare [i insuficiente, pe care se depune cel al Sociosferei congenerilor, colegilor care produc
ideile culturii `n Noosfer\. Este o ierarhie `n niveluri de constr=ngere sau de dependen]\ din Teoria
contextelor a lui Anthony Wilden. O agresivitate colectiv\, deliberat organizat\ [i legiferat\ este
r\zboiul.

Agresivitatea uman\
Discipol al lui Konrad Lorenz, Irenäus Eibl Eibesfeld introdus etologia uman\ `n spa]iul public prin
cartea sa „Omul programat” ("Der vorprogrammierte Mensch", 1973). Titlul original de
"preprogramare a speciilor” pe care se suprapune „programarea social\” este mult mai clarificant:
pentru a o pasti[a pe Simone de Beauvoir „nu te na[ti agresiv, ci devii agresiv sub diverse
influien]e”. Agresivitatea studiat\ de Konrad Lorenz `n etologia animal\, se raporteaz\ la
teritorialitate [i la acuplare. La om, ea se situeaz\ la nivel organic, social [i cultural. La nivel
cultural, violen]a fizic\ este mai mult sau mai pu]in valorizat\ de o popula]ie sau alta [i de la o epoc\
la alta. La nivel social, aceast\ violen]\ fizic\ reprezint\ un mijloc de comunicare, adic\ o form\ de
interac]iune mai mult sau mai pu]in "normal\" `ntr-un grup social sau altul. De ex. `n SUA o femeie
a fost achitat\, `ntr-un proces `n care a fost acuzat\ c\ a t\iat penisul so]ului. Era c\s\torit\ cu un
soldat care o b\tea frecvent [i ca r\spuns ea a procedat de asemenea manier\. Juriul a g\sit aceast\
form\ de agresivitate ca pe o form\ de inetrac]iune „normal\” `ntr-un cuplu `n care unul nu era mai
vinovat dec=t cel\lalt.
Adesea utilizat\ `n sens mataforic, termenul de „agresivitate” desemneaz\ o violen]\ fizic\ sau
verbal\ manifestat\ cu o inten]ie ostil\. ~n absen]a ostilit\]ii, violen]a nu are un caracter agresiv net,
ca `n cazul unor forme disimulate de exprimare sub forma sarcasmului, a unei polite]i excesive
ceremonioase, a non ajutorului sau lipsei de implicare, o dezbatere intelectual\ de mare intensitate,
etc. O violen]\ `n cursul unei ac]iuni constructive este considerat\ a fi dinamizant\ ([i o numim
„dinamism”). De la individ la na]iune, agresivitatea urmeaz\ traiectoria de la criz\ la conflict `n
polemologie.
Violen]a domestic\, violen]a urban\, violen]a [colar\ [i alte forme de incivilitate sunt reprezentative
pentru aceast\ form\ de comunicare, mai mult sau mai pu]in `nt=lnit\ `ntr-o ]ar\ sau alta.
La nivel organic, exist\ cazul "sham rage " la animale [i oameni, `n care comportamentul se
exprim\ o stare de furie violent\, f\r\ cauz\ aparent\ `n mediul imediat. Astfel de situa]ii par s\
ilustreze povestirile [i legendele despre v=rcolaci ce iau na[tere dintr-un om normal de regul\ pa[nic
[i amiabil `n anumite nop]i cu lun\ plin\, etc...Ceea ce sugereaz\ implicarea paleocortexului, a
creerului „reptilian" ce constituie trunchiul cerebral. Astfel de supozi]ii [i-au g\sit confirmarea `n
observa]iile asupra comportamentului aminalelor decorticate, ale c\ror leziuni ale sistemului limbic
interzic controlul centrilor superiori asupra hipotalamusului.
Este vorba de ipoteza creerului triunic, alc\tuit din trei por]iuni:
- paleocortex sau "creer reptilian" respectiv partea primitiv\ [i cea mai veche a crreerului;
- mezocortex sau "creer limbic" nivel care pare s\ guverneze emo]iile [i memoria;
- neocortex sau partea cea mai recent\ [i sediul activit\]ilor intelectuale `n cursul dezvoltarii
filogenetice;
De la primele experimente prin care Dr. Golz demonstra c\ abla]ia lobilor frontali ai creerului unui
c`ine, transforma un animal bl=nd [i prietenos `ntr-o fiar\ feroce [i imprevizibil\ capabil\ de atacuri
vicioase, p=n\ la James Papez care identifica `n 1937 sistemul limbic `n creer [i rela]iile acestuia cu
emo]iile [i emotivitatea, s-a demonstrat c\ violen]a care eman\ din desc\rc\rile sistemului limbic, se
efectueaz\ f\r\ nici inten]ie din partea persoanelor ce o exhib\.
Biologia agresivit\]ii
Exist\ acordul `n neurobiologie `n a considera c\ zonele cele mai importante `n declan[area
agresivit\]ii [i comportamentelor violente se situeaz\ `n ariile frontale [i prefontale, `n amigdal\,
hipocamp [i hipotalamus - toate structuri componente ale sistemului limbic cerebral.
Dar chiar [i `n situa]ia existen]ei unor focare epileptogene (de desc\rc\ri anarhice electrice) la acest
nivel, nu `ntotdeauna vor surveni automat crize de violen]\ agresiv\, iar anomaliile func]ionale
cerebrale nu conduc automat la agresivitate. Dr. Dorothy Otnow Lewis, de la Universitatea din New

4
York, a condus o suit\ de studii predictive asupra copiilor delinven]i, cu posibilitatea develop\rii
unor conduite violente omucidare ulterioare, avans=nd ipoteza unui pattern comportamental de
violenc]\ din copil\rie, precum [i alt elemente comune: boli psihice la rude de gr. I, abuz parental
sever, violen]\ familial\, probleme neurologice [i traumatisme cranio-cerebrale.
Sigur, `n cazul violen]elor familiale, putem vorbi de o reproducere social\ `n care violen]a devine un
mod "normal" de comunicare sau interac]iune, un comportament "normal". Dar aceast\ schem\ de
comportament nu conduce obligator la violen]e omucidare mai t=rziu, cel pu]in dac\ nu se adaug\ [i
traume cerebrale, sau nu exist\ antecedente psihotice `n familie. Din contra, traumatisme craniene [i
leziuni cerebrale se reg\sesc adesea `n cazul actelor de violen]\ agresiv\. Devine evident, `n aceste
condi]ii, c\ supravegherea [i controlul, inten]ionalitatea [i responsabilitatea sunt alterate `n cazul
unor activit\]i electrice paroxistice [i/sau necontrolate la nivelul structurilor sistemului limbic.
Cercet\tori, `n frunte cu Frank A. Elliott, profesor la University of Pennsylvania, conchid c\,
capacitatea de violen]\ agresiv\ este prezent\ `n noi, iar controlul ei poate fi diminuat de factori
biologici. Ei avanseaz\ ideea c\ violen]a se bazeaz\ pe o mo[tenire biologic\, este mediatizat\ de o
re]ea de neuroni [i de neurotransmi]\tori ce pleac\ din cortexul prefrontal p=n\ la structurile
profunde ale creerului arhaic (reptilian), [i aeste influien]at\ de factori bio-psiho-farmacologici.
Concluzia implicit\ este c\ `n cazul comportamentelor agresivive asist\m la o sc\dere a func]iilor
inhibitorii `n aceste arii corticale.
Noi suntem obi[nui]i s\ g=ndim creerul nostru `n termeni de excita]ie secven]ial\ a lan]urilor
neuronale, pe c=nd, `n realitate, mai cur=nd inhibi]ia dec=t excita]ia reprezint\ tr\s\tura definitorie a
unui creer s\n\tos. ~n vederea realiz\rii unor conduite [i g=ndiri coordonate, anumite circuite
neuronale sunt activate iar altele inhibate; inhibi]ia mai mult dec=t excita]ia reprezint\ activitatea
primordial\ a creerului [i un factor cheie `n dinamica emo]iilor.
Exist\ de asemeni o suit\ `ntreag\ de madicamente care cresc semnificativ agresivitatea:
barbitura]ii, PCP ( phencyclidina); solven]ii industriali sau menajeri, eterul dietilic, acetona,
alcoolul, unele pesticide ce contin substan]e inhibitoare a colinesteraze, hipoglicemia samd.
Deltminteri, pesticidele care con]in inhibitori de colinesteraz\ mai slabi sunt incrimina]i ca put=nd
conduce la suicid....
Suicidul evident sau disimulat sub masca altor conduite „pseudo-suicidare”, poate fi considerat ca o
violen]\ agresiv\ deturnat\ `mpotriva sie `nsu]i, iar agresivitatea poate reprezenta o cale de a ie[i din
disperarea extrem\ din cursul depresiei.
Biochimia cerebral\ [i endocrinologia (dezechilibrele hormonale) pot face inteligibile varia]iile
cvazibru[te de dispozi]ie ca de ex. `n SPM (Sindrom Pre Menstrual), sau `n excesul de testosteron
sau anabolizante la cei dopa]i.
Sociologia [i antropologia agresivit\]ii
~n unele momente ale istoriei lor, anumite societ\]i valorizeaz\ [i favorizeaz\ agresivitatea, a c\rei
expresie extrem\ o reprezint\ r\zboiul. Ceea ce ar justifica deviza UNESCO ce exprim\ ideea c\
r\zboiul este `n spiritul omului [i deci `n spiritul omului trebuiesc ridicate [i baricadele p\cii.
Unele culturi valorizeaz\ [i favorizeaz\ fine]ea [i altele for]a. ~n istoria umanit\]ii, exist\ filozofi ai
r\zboiului privit ca forma suprem\ [i colectiv\ de agresivitate: pentru Karl von Clausewitz, r\zboiul
reprezint\ utilizarea nelimitat\ a for]ei brute; pentru Sunzi, r\zboiul este arta `n[el\rii conform
principiului „subjug\ adversarul f\r\ s\ comba]i". Atunci r\zboiul apare ca forma suprem\,
organizat\ [i colectiv\ a agresivit\]ii.
Antropologul Marvin Harris de la Columbia University, `n cartea sa "Cannibals and Kings. The
Origins of Culture", Vintage, New York, 1977, dezvolt\ o teorie conving\toare asupra originilor
r\zboiului `n societ\]ile non-statale, tribale [i rurale.
El `ncepe repertorizarea a patru dintre cele mai comune teorii asupra originii r\zboiului: r\zboiul ca
[i solidarizare (mimetism); lidarité, r\zboiul ca jou; r\zboiul ca natur\ uman\; r\zboiul ca [i
continuare a politicii (Clausewitz).
René Girard studiaz\ rivalitatea mimetic\ care poate conduce la o violen]\ mimetic\ generalizat\ `n
care toat\ lumea se bate cu toat\ lumea. Jacob Bronowski formuleaz\ o sintez\ a efectelor
consider=nd r\zboiul ca rezultanta conjucturii unei tehnologii adecvate cu o logic\ a juafului.
Revolu]ia verde `n agricultur\ odat\ cu domesticirea animalelor [i plantelor a scos humanitatea din
migra]ia perpetu\ [i a legat-o de p\m=nt. Domesticirea calului s-a `ncastrat perfect `n logica jafului
[i a permis nomazilor din stepele asiatice s\ atace [i jefuiasc\ cultivatorii a[eza]i pe p\m=nturile lor .

5
Din aceast\ perspectiv\ [i trec=n de societ\]ile non-statale [i cele statale, r\zboiul apare ca forma [i
momentul de de violen]\ extrem\ a unui furt organizat al c\rui obiect poate fi fizic, imaginar sau
simbolic.
Psihologia agresivit\]ii
Diferen]a dintre agresivitate [i dinamism ]ine doar de orient\rile distructive [i constructive. Acela[i
efort excep]ional de dep\[ire [i autodep\[ire reprezint\ dinamismul, dar [i agresivitatea `n cazul
tentativelor de diminuare sau distrugere a altuia.
~n psihanaliz\ Freud, Jung [i Alfred Adler au accentuat problematica.
~n psyhanaliza individual\ "a fi b\rbat `nsemn\ a te sim]i inferieur" scria Adler. Principala problem\
pentu b\rbat devine aceea de a-[i lichida sentimentul de inferioritate (ex. Johnny Weissmuller , un
copil sl\bu], devenit campion de nata]ie [i cunoscut din filmele cu Tarzan, sau Napoleon, etc).
Aagresivitatea devine astfel o compensa]ie facil\ a sentimentului de inferioritate: sub forma
dinamismului ca [i comportament de compensa]ie pentru Johnny Weissmuller sau ca agresivitate `n
cazul lui Napoleon.

Violen]a
Violen]a este un termen utilizat general pentru a descrie un comportament agresiv, non amical, non
pacifist, beligerant, inamic, altfel spus o constr=ngere impus\, care provoac\ durere, suferin]e,
traume.
Tipologia violen]ei
Violen]a poate fi:

sexuelle : une personne, consciente d'avoir un ascendant (hiérarchique, parental, physique,

psychologie) impose à une autre des actes sexuels non désirés ;
symbolique : une situation de domination légitime ou non d'une personne sur une autre, d'un groupe
de personnes sur un autre, mais mal vécue par l'une des deux parties. Exemples : autoritarisme d'une
hiérarchie d'entreprise ou d'armée, organisation politique d'un pays, vie de famille mal vécue par un
membre de la famille ;
conjugale : quand le comportement d'un conjoint est identifiable à l'une des violences décrites ci-
dessus sur l'autre conjoint ;
spéciste : quand la violence est tournée contre une autre espèce sensible que les humains comme les
animaux ;
froide : terme parfois utilisé pour l'opposer à la violence « chaude », agressive. Consiste à
contraindre directement ou indirectement (par exécutants interposés) autrui à entrer et demeurer
dans une situation de souffrance (par exemple séquestration, déportation, extermination...) ;
sur soi-même : action de ne pas tenir compte de tous ses besoin dans ses actions. Donc d'accepter
des tâches qui nous écrasent. (Par ex : aller à un barbecue alors que la semaine a été dure et que l'on
préférerait passer l'après-midi en famille et pas au barbecue).
éducative : on entend par "violence éducative" les violences sur enfants perpétrées à des fins dites
d'éducation.

Légitimation et points de vue éthiques

L'usage de la force peut être légitimé. Historiquement il l'a souvent été. La légitime défense est
invoquée, quand une victime de violences se défend par la force, lorsqu'un groupe humain
(ethnique, social ou religieux) est appelé à défendre ses droits ou ses convictions au nom d'une
idéologie ou d'une foi, ou encore quand une armée en guerre provoque des morts violentes sous la
responsabilité d'un État, dans le cadre des traités internationaux de guerre.

L'usage de la force peut ne pas être légitimé: on parle alors de "violence gratuite", qui est un acte
motivé par des causes psychiques internes au belligérant. Ces causes psychiques internes sont
juridiquement recevables pour une éventuelle grâce; auquel cas un traitement psychiatrique du
violent devient nécessaire. Non légitimée encore quand l'acteur de la violence agit sciemment avec
préméditation afin de commettre un délit : vol, kidnapping; auquel cas un traitement juridique et
social du violent devient nécessaire.

6
Les motivations de la violence sont l'objet de vifs débats dans les champs scientifique, juridique,
philosophique et politique. Dans l'approche de beaucoup de praticiens de la psychologie, de l'aide
sociale ou du droit (côté défense), la plupart des personnes adoptant des comportements de
prédation et/ou de violence relèvent de la sociopathie ou d'une problématique sociale et/ou
économique. D'autres approches, notamment en éthologie appliquée à l'espèce humaine, et certains
chercheurs (dont Konrad Lorenz, ainsi que beaucoup de behavioristes) estiment que les personnes
adoptant des comportements de prédation et/ou de violence ne le font pas forcément par manque de
ressources, d'éducation, d'émotion ou d'empathie (les séducteurs et les manipulateurs n'en manquent
souvent pas, soulignent-ils) mais par choix narcissique, en vertu du principe du plus grand plaisir
et/ou de la plus grande facilité/rentabilité. Les points de vue les plus extrêmes (qui ressurgissent
régulièrement malgré la réprobation de la communauté scientifique) vont jusqu'à affirmer que ces
comportements seraient génétiquement inscrits et héréditaires. D'autres spécialistes de l'éthologie
humaine, tels Boris Cyrulnik et les cognitivistes, nuancent ces points de vue et récusent tout
héritage génétique de la violence.

La question de la violence, et en particulier de l'homicide, du viol et de la torture, est si récurrente

dans l'histoire humaine que les religions ont toutes été amenées à se prononcer à son sujet:

parfois pour la prohiber (« tu ne tueras point » dans les Les Dix Commandements),
parfois pour l'instrumentaliser (sacrifices humains, sacrifice de soi)
parfois enfin pour la codifier dans des cas formels bien définis : peine de mort éventuelle, guerre
(dont la légitimité ne semble contestée par aucune religion (sauf les "Témoins de Jéhovah" et les
Quakers), exterminations d'infidèles, de réfractaires à la conversion, ou d'hérétiques, etc.
Elles ont émis parfois aussi des positions sur le suicide.

Bibliografie
Kenneth E. Boulding - Conflict and defense: A general theory, 1962, Harper and Row, New York
Konrad Lorenz, L'agression, une histoire naturelle du mal, (traduit de l'allemand), Flammarion,
(1977)
Henri Laborit,L'agressivité détournée, Le Seuil, 2003
Henri Laborit,L'éloge de la Fuite, Le Seuil, 1996
Dominique Picard, Edmond Marc, Petit traité des conflicts ordinaires, Le Seuil, 2006
Jean-Louis Lascoux , La médiation, une méthode alternative à la résolution des conflict, PUF, Paris,
1998
Bernadette Bayada, Anne Catherine Bisot, Guy Boubault, Georges Gagnaire, Conflict, mettre hors
jeu la violence, Le Seuil, 1989
Christian Zaczyk, L'agressivité au quotidien, 1989
Pierre ROUSSEAU, Comprendre et gérer les conflicts dans les entreprises et les organisations,
Chronique sociale, Lyon, 1990
Jean-Luc Boilleau, Conflict et lien social. La rivalité contre la domination, 1995, La
Découverte/MAUSS, Paris.
Thanh H. Vuong & as. "Communauté Économique de l’Assie-Pacifique. Essai d’Anthropologie
économique et de Géographie politique", Presses inter-universitaires, Cap Rouge, QC, 2004.
Anthony Wilden, “The Rules are no Game. The Strategy of Communication”, Routledge & Kegan
Paul, London & New York, 1987.
Anthony Wilden, “Man and Woman, War and Peace. The Strategist’s Companion”, Routledge &
Kegan Paul, London & New York, 1987.
Philippe Gutton, Violence et adolescence, In Press, 2002, ISBN 2912404878
René Girard, La violence et le sacré, Hachette Littérature, 1998, ISBN 2012788971
Armand Touati, Violences, Cultures en Mouvement, 2004, ISBN 2951592434
Caroline More, Les violences sexuelles sur mineurs. La justice peut-elle contribuer à la
reconstruction des victimes, L'Harmattan, 2006, ISBN 2-296-00966-2

7
Considérons le cas de cette jeune femme à qui on a implanté une électrode dans l'amygdale, au
sommet du lobe temporal du cerveau, qui est une composante du système limbique, comme une
partie d'un traitement. Ordinairement aimable, douce et gentille, elle devient hostile, agressive et
violente lorsque l'on augmente le courant électrique qui passe par l'électrode. Lorsque l'on coupe le
courant électrique, elle redevient cette gentille jeune femme. Le professeur Kenneth Moyer,
psychologue à l'Université Carnegie-Mellon, se rappelle de ces colères folles provoquées par un
commutateur électrique, rétablissant ou coupant le courant électique qui va stimuler ou non
l'amygdale à travers l'électrode implantée. Hors de ces expérimentations, de telles décharges
électriques exist-elles dans le cerveau?

Pendant plusieurs années, les neurosciences se sont posées la question sur la surveillance des
signaux électriques du cerveau chez quelqu'un durant une attaque de violences. Le docteur Vernon
H. Mark, maintenant neurochirurgien à l'école de médecine de l'Université Harvard, a eu l'occasion
d'approfondir cette question en traitant auparavant Julie, une jeune femme de 21 ans qui a eu, dans
son enfance, une encéphalite aiguë. Suite à cette encéphalite, vers l'âge de 10 ans, elle a été sujette à
des crises subites d'épilepsie convulsive avec perte de conscience Après ces crises et prise de
panique, Julie s'enfuit aussi vite et aussi loin qu'elle peut.

Entre les crises, elle présente des explosions de colère suivies de remords pour cette inconduite, des
colères accompagnées quelque fois d'attaques impulsives et violentes contre les personnes de son
entourage. Désespérée de cet état, elle a tenté de se suicider à plusieurs reprises. À travers des trous
percés à travers le crâne de Julie pour faire passer les électrodes implantées dans l'amygdale et
l'hippocampe des deux hémisphères et grâce à la télémétrie, le docteur Mark a pu surveiller les
décharges électriques anormales de ces zones, pendant que Julie vaque à ses affaires.

Avec une télécommande couplée à cette télémétrie, on a pu effectuer des décharges électriques à
travers ces électrodes. Sur la plupart des électrodes, il ne s'est pas produit de réponses colériques.
Seulement une paire spécifique d'électrodes implantées dans l'amygdale provoque des colères
violentes. L'électro-encéphalogramme enregistrée durant cette période montre un tracé typique post-
épileptique. Après beaucoup de concordances, on arriva à la conclusion d'une épilepsie, dont
l'épicentre se trouve à l'endroit où sont implantées cette paire d'électrodes, qui provoque les
violences colériques. En détruisant cet endroit par électrocoagulation, les crises d'épilepsie, de Julie,
suivie de déferlements de violence cessa. Le cas de Phineas Gage, en 1868, est historique. Il a eu la
partie frontale et préfrontale du cerveau détruite au cours d'un accident de travail où une barre de fer
a traversé sa tête, de la machoire inférieure au sommet du crâne. Son comportement s'est beaucoup
altéré et des crises de rage violente se déclarent sans raison apparente.