Iubește-mă (Sfântul Leproșilor)

de Maria Pastourmadzis

„Doamne miluiește lumea Ta! Adu-ți aminte de Spinalonga, pământul Tău!”

Acesta este gândul care a schimbat multe suflete chinuite și care peste veacuri le schimbă
prin intermediul acestei cărți care nu prezintă o ficțiune, ci un fapt real: jertfa unui preot care s-a
topit pe sine însuși pentru a le reda altora lumina pe care o pierduseră.
Mai întâi de toate aș dori să precizez evenimentul istoric care stă la baza acestei scrieri, și
anume lepra, boala cea mai cruntă care a chinuit pământul Greciei vreme de mai bine de 50 de
ani. Nu departe de Agios Nikolaos, în zona Kalydon (nordul Cretei) se poate vedea un pământ
sfânt în care vreme de mulți ani sute de leproși și-au purtat crucea bolii și martiriul pentru ca mai
apoi să se sălășluiască în crăpăturile acestuia și să arate încă o dată că cel ce moarte în nădejdea
Învierii este viu. Astfel, iată că Spinalonga („insula morților vii”) a devenit pământul Golgotei
din 1903 când au fost aduși primii 230 de leproși până în 1957 când s-a descoperit leacul acestei
boli și ultimii leproși au fost trimiși spre tratare la spitalele din Atena.
Personajul principal al acestei cărți sau mai bine zis al acestei perioade nefaste de boală și
chin este părintele ieromonah Hrisant Katsoulogiannakis, ultimul, cel mai devotat și sfântul
(cum îl numeau leproșii) preot care a slujit în Spinalonga. S-a născut în 1893 și a fost tuns în
monahism în 1911, la Mănăstirea Toplu din Sitia. Mai târziu a mers la Mănăstirea Faneromeni
din Ierapetra.
De acolo a plecat voluntar pe insula leproșilor în anul 1947, unde a slujit la Biserica Sfântul
Pantelimon până la închidere leprozeriei în anul 1957. După aceea a mai rămas vreme de 5 ani
pentru a îngriji mormintele leproșilor și pentru a le săvârși Trisaghion. S-a întors la Mănăstirea
Toplu din motive de sănătate unde a și adormit întru Domnul la 4 aprilie 1972 (Lunea Luminată).
Legat de insula Spinalonga, ei bine, ea reprezenta pentru oameni un pământ nefast, al
chinurilor de care voiau să stea departe atât cu trupurile (când auzeau de leproși li se încrețea
pielea de teamă că s-ar putea contamina) dar și cu gândurile, considerându-i pe cei trimiși acolo
fără speranță și deja morți. În mijlocul acestei împietriri și deznădejdi se ridică o luminiță la
capătul tunelului care mijlocește înaintea Celui ce pentru noi și pentru a noastră mântuire S-a

1
jertfit și cere „să le ia oamenilor inimile de piatră și să le dea inimi de carne”, și acea luminiță
este părintele Hrisant care zi și noapte se poartă cu gândul și inima în tărâmul fiilor abandonați și
chinuiți, malformați de această boală, îngropați de vii.
Cu toate că tânjea să devină el însuși bunul samarinean care să curețe și să lege rănile întunecate
pline puroi ale leproșilor din Spinalonga, părinte nu îndrăznise niciodată să ceară starețului să fie
trimis acolo, nu pentru că se temea (cu toate că diavolul nu îl ocolise nici pe slujitorul Domnului
cu astfel de gânduri) ci mai ales pentru datorită smereniei sale deosebite nu se considera vrednic
de o misiune atât de mare, să devii un mic Hristos care să te jertfești până la sânge, însă Bunul
Dumnezeu care cunoaște tainele oamenilor a rânduit lucrurile în așa fel încât dorința ascunsă a
părintelui să fie împlinită. Cum? Prin fiul său duhovnicesc pe care lepra l-a atacat într-un mod
parșiv dezlipindu-l de cea care îi era dragă pe lume, fiica sa și unindu-l mai mult cu El… prin
părintele Hrisant.
Încă din prima clipă petrecută pe insulă, părintele s-a lovit de chipuri deformate, chinuite
care îi răneau inima blândă și milostivă și de suflete reci ca gheața și tari ca piatră față de
Dumnezeu. Comunitatea era una călduroasă, leproșii se iubeau, se ajutau între ei, din străini
deveniseră o mare familie uniți prin aceiași pătimire, însă atunci când era pomenit numele Celui
de Sus atitudinea lor devenea una dură, reticentă.. aveau cearta lor cu Dumnezeu, neîmpăcarea cu
boala, revolta adresată Celui ce a îngăduit ca această nenorocire să le lovească viețile și să-i
condamne la singurătate…pentru că leproșii din Spinalonga erau singuri, renegați de lumea
întreagă și numai familia îi mai purta în gând sau în rugăciuni: „Acolo în sfânta catedrală a
suferinței sale, Spinalonga își trăia totodată răstignirea și slava”.
Cartea ne arată încă de la început care este atitudinea bunului povățuitor și mai ales ce mare
dragoste și jertfă se ascundea în spatele veșmintelor negre ale monahului Hrisant, câte dureri
tămăduise în lume atâtea dureri ba chiar mai multe va tămădui aici printre leproși.
Ceea ce i-a determinat pe leproși să îl asculte, să îl ajute, să conlucreze cu părintele Hrisant iar în
final să îl iubească ca pe un sfânt, a fost credința lui statornică, încrederea deplină în Dumnezeu
Care îl apără ca pe lumina ochilor.. un simplu gest, normal pentru un slujitor al altarului dar
nevăzut până acum de leproși, anume consumarea Sfintelor Daruri după ce un lepros se
împărtășise le-a zguduit din temelii rărunchii celor ce priveau și i-a făcut să creadă într-adevăr în
sfințenia părintelui și mai mult, în atotputernicia lui Dumnezeu care nu lăsa ca slujitorul lui să se
îmbolnăvească. O minune…minunea pentru care s-a rugat părintele, aceea i-a adus pe oameni la

2
Biserica Sfântului Pantelimon (pe care au recondiționat-o) și mai ales la scaunul milostivnic al
Sfintei Spovedanii: „Iar slujitorul lui Dumnezeu își întindea mâna pentru a împărți anafora,
întindea acea punte sigură care leagă strâns sufletele oamenilor: încrederea”.
Astfel, odată cu părintele s-a dăruit o nouă viață leproșilor, una spirituală. De altfel, viața
lor era una unită și în ciuda durerilor și consecințelor bolii (unii erau surzi sau schiopi) au făcut
din insula infernului un paradis al lor, aveau Biserica Sfântul Pantelimon, aveau școală la care
preda un profesor bolnav de lepră și el, aveau un spital în care zi și noapte se jertfea un doctor
tinerele pentru a le alina suferințe celor mai gravi contaminați, aveau case, parcuri…își clădiseră
cu timpul și ei o lume a lor departe de lumea celor sănătoși. Erau frați unii cu alții, râdeau
împreună, plângeau și sufereau tot împreună: „Priveam în sufletul omului răstignit de lângă noi
și-l numeam frate!”. Părutu-mi-sa mie că oamenii de pe acea insulă au pregustat înainte de vreme
comuniunea Raiului: „Sub duhoarea rănilor putrede, Spinalonga, ascundea o mireasmă
neprețuită, o suflare curate de iubire și smerenie..”.
Motivul pentru care m-am impresionat această carte este iubire.. iubirea răstignită a celor
care au puterea de a o îmbrăca, cum au fost toate personajele acestei întâmplări reale.. dar mai
ales duhovnicul sfânt Hrisant. Iubirea acestuia nu era una pământească ci una care curge chiar
din coasta Domnului și picura în sufletele celor care îl întâlniseră măcar o dată. Smerenia și
tăierea voii pe care le avea, puterea de a renunța la viața lui sănătos fiind ca să se izoleze între
leproși pentru a-i duce la mântuire ne dă de gândit nouă tuturor dacă prețuim viața celuilalt și ne
luptăm până la sânge pentru mântuirea sa. Bunătatea și blândețea care îl însoțeau pe acest om și
care au sfărâmat sufletele înghețate de revoltă ale leproșilor ne arată sfințenia.. sfințenia la care
suntem chemați și fără de care nu Îl vom vedea pe Dumnezeu iar jertfa finală…iubirea
necondiționată față de cei adormiți pentru care părintele a rămas încă 5 ani singur pe insulă
(pentru a le îngriji mormintele și pentru a-i pomeni) ne îndreaptă privire spre Crucea Răstignirii,
spre Cel care ne-a chemat să Îi slujim necondiționat și vom avea viață veșnică.
În puține cuvinte, cartea ne arată care sunt calitățile iubirii adevărate, iubirii
dumnezeiești, ce virtuți trebuie să întrunească un duhovnic pentru a-i călăuzi pe oameni mai ales
într-o lume plină de suferințe și necazuri, cum trebuie să ne raportăm la boala și ispitele care vin
asupra noastră și mai ales care este relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii.
Îmi vine în minte o vorbă din folclor: „Omul sfințește locul”, așa si Sfântul Leproșilor a făcut din
Spinalonga, Cetatea lui Dumnezeu.

3
4