Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VULCANISMUL SI
RELIEFUL VULCANIC
Cu cât este mai completă schema mentală ce explică raţional un sistem de forme de
relief, cu atât mai clar poate percepe ochiul fizic trăsăturile reale ale suprafeţei pământului
diferenţe în granulometrie şi textură. Rocile vulcanice se clasifică pe baza proporţiei de siliciu (SiO2)
pe care ele îl conţin. Rocile acide au mai mult de 66% SiO2, rocile intermediare între 52% şi 66%,
rocile bazice între 45% şi 52% şi rocile ultrabazice mai puţin de 45%. Proporţia de siliciu este
aproximativ în legătură cu abundenţa relativă a mineralelor feldspatice deschise la culoare (cuarţ şi
feldspat) şi mineralelor mafice închise la culoare (silicaţi bogaţi în magneziu şi fier). Granulometria
rocilor vulcanice este puternic influenţată de rata în care ele s-au răcit când s-au format şi nu este
surprinzător că rocile vulcanice intrusive au o textură mai grosieră decât rocile vulcanice extrusive.
Fig.6.2.
Raportul dintre
structurile
eruptive de
adâncime şi de
suprafaţă
(Robinson,
1969).
datorită eroziunii şi de a se impune în relief. Astfel, lacolitele, prin forma lor lenticulară, legate prin
canale de rezervorul magmatic de profunzime, pot provoca bombări ale stratelor de deasupra sau
cupole şi alte forme masive ca Munţii Henry din SUA, Masivul Boemiei, Munţii Bârgăului (Heniul
Mare), masivul sienitic de la Ditrău ş.a.
3) Neck-urile şi dyke-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura coşurilor
vulcanice (neck-uri) sau a unor crăpături ale scorţei (dyke-uri). Originea lor magmatică le conferă
caracteristici deosebite faţă de zonele înconjurătoare formate din roci metamorfice şi sedimentare. In
urma unei evoluţii mai îndelungate a acestor regiuni, eroziunea selectivă poate face ca unele corpuri
intrusive cilindrice de tipul neck-urilor să ajungă la suprafaţă şi să genereze forme pozitive de relief,
aşa cum sunt vârfuri din Munţii Oaş, Gutâi, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni, iar vechile
injecţii din lungul unor crăpături, mai mult sau mai puţin verticale, să se înscrie în morfologie prin
creste (creasta principală a Munţilor Bistriţei). Aceste componente ale vulcanismului intrusiv se
asociază cu filoane-strat (sill-uri) care favorizează apariţia unor mici platouri înalte de tip mesas şi
diverse alte corpuri filoniene. Ele pot persista ca forme de relief mult timp după ce forma vulcanică a
fost erodată. Un exemplu deseori citat în literatura de specialitate este Turnul Diavolului din Wyoming
(SUA), un neck vulcanic alcătuit din roci bazaltice cu desprindere columnară (fig. 6.3).
importanţă o prezintă scurgerile de lave. Aceste topituri de silicaţi se caracterizează prin temperaturi ce
pot depăşi 1200oC şi printr-o fluiditate determinată de compoziţia lor chimică. Din acest punct de
vedere se deosebesc lave bazice şi lave acide. Cele din prima categorie au conţinut mic de bioxid de
siliciu (4o – 52%), sunt fluide şi curg sub formă de torenţi ori pânze ce pot atinge viteze de câţiva
km/oră. Erupţiile sunt liniştite, iar lavele ajung la distanţe mari de locurile de emisie, dând naştere la
conuri larg boltite (conuri-scut), platouri întinse şi alte forme domoale cum sunt cele ale vulcanilor
Mauna Loa şi Kilauea din Hawai, Hecla şi Laki din Islanda etc. Lavele acide, bogate în siliciu (peste
66%) şi gaze sunt vâscoase, se deplasează încet, solidificându-se în apropierea punctului de erupţie,
uneori chiar în interiorul coşului vulcanic. Ele sunt proprii vulcanilor cu activitate explozivă şi
contribuie la apariţia unor conuri mai proeminente (Etna, Vezuviu etc), emisiile de lavă asociindu-se şi
cu alte produse vulcanice. Cercetările de specialitate au stabilit că în regiunile orogenice lavele
consolidate sunt reprezentate, în principal, prin andezite; în regiunile cratonizate predomină bazaltele,
iar în domeniul oceanic caracterele bazice sunt şi mai accentuate.
Produsele vulcanice atestă stadiul şi caracterul activităţii unui vulcan şi sunt următoarele:
izvoarele fierbinţi, gheizerii, proiecţiile gazoase, proiecţiile solide şi curgerile de lavă.
- Izvoarele fierbinţi reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din
adâncime, care mai emană încă gaze şi vapori de apă supraîncălziţi. În drumul lor, vaporii de apă se
răcesc (ape juvenile) şi ies la suprafaţă ca izvoare termale. Migrând către suprafaţă, apa juvenilă
întâlneşte şi pânză de apă vadoasă, pe care le încălzeşte şi le readuce la zi. În ascensiunea lor, apele
supraîncălzite dizolvă siliciul din rocile înconjurătoare, îl transportă sub formă de bioxid de siliciu şi îl
depun, în parte, la gura izvorului. Apar cruste minerale, cu trepte de opal sau calcedonie, peste care
apele izvorului formează mici cascade.
-Gheizerii sunt izvoare tâşnitoare, fierbinţi şi intermitente, cunoscuţi în parcul Yellowstone din
SUA, în insula nordică a Noii Zeelande şi în Kamceatka. Formarea gheizerilor este pusă pe seama
apelor vadoase, infiltrate pe fisuri până la anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de
către căldura de origine vulcanică. Când presiunea de la baza fisurii depăşeşte presiunea exercitată de
coloana de apă de deasupra, aceasta este expulzată cu mare putere către suprafaţă. Apa gheizerilor
formează un precipitat de silice hidratată, cunoscut sub numele de gheizerit.
- Proiecţiile gazoaze sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon, azotat,
hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric etc. În funcţie de procentaj, ansamblul gazelor degajate pot
fi împărţite în: fumarole, solfatare, mofete.
-Proiecţiile solide cunoscute şi sub numele de piroclastite se compun din cenuşă, scorii etc.
Cenuşa vulcanică reprezintă materialul pulverulent până la nisipos expulzat în atmosferă la înălţimi de
sute şi mii de metri. Ea este depusă la distanţe foarte mari de locul erupţiei. Piatra ponce provine din
lava incadescentă smulsă din craterul vulcanic şi răcită în atmosferă. Are o porozitate foarte mare.
Scoriile (zgura) prezintă un aspect vacuolar. Lapiliile sunt materiale mici (2 mm - 2 cm) rupte din lavă
deja consolidată. Bombele vulcanice sunt bucăţi mai mari smulse din lava topită ce se răceşte în
atmosferă şi care, din cauza rotaţiei helicoidale, capătă aspecte fusiforme.
-Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă şi, după compoziţia chimică şi
mineralogică, pot fi: bazice (au conţinut de silice sub 50%, sunt fluide şi dau în general roci bazaltice)
şi acide (au conţinut de silice peste 70%, sunt vâscoase, mai uşoare şi se consolidează mai repede).
51
Comportarea lavei odată eruptă este semnificativ afectată de vâscozitatea ei, adică de rezistenţa la
curgere. Aceasta la rândul ei este în legătură cu alcătuirea şi temperatura lavei. Lavele acide, cum sunt
acelea alcătuite din riolit, care sunt derivate din magmă cu mare conţinut de siliciu, sunt cele mai
vâscoase şi în general erup la temperaturile cele mai joase.
Erupţiile de lavă duc la formarea unor diverse tipuri de forme de suprafaţă, depinzând de
compoziţie, vâscozitate şi conţinut de gaz. Crusta subţire, elastică şi lucioasă, sub care curgerea
continuă mult timp, până la solidificarea totală poartă denumirea de suprafaţă dermolitică (pahoehoe
în Hawai). Uneori ele capătă aspecte de dale de lavă, lave cordate, acumulări de blocuri în jurul unor
mici coşuri (pustule), umflături ale crustei datorită degazeificării lavei dedesubt, aa (denumire
hawaiană pentru suprafeţele clastolitice formate din lava cu blocuri provenite din fragmentarea crustei)
etc. Fisurile de contracţie apărute în urma răcirii lavei pot determina separaţii columnare cum sunt cele
din curgerile bazaltice din Islanda sau din corpurile subvulcanice ale Detunatelor ori din Munţii
Gurghiului.
Erupţiile vulcanice sunt eliberări rapide de enorme cantităţi de energie. O erupţie violentă tipică
a unui vulcan individual are o energie între 1012 şi 1015 J. Aceasta în comparaţie cu energia de 1016 J
produsă de o bombă cu hidrogen de 1000 tone. Dar erupţiile mari implică cantităţi mult mai mari de
energie. De exemplu, erupţia din 1980 a Muntelui St. Helens, Washington a fost echivalentă cu 30 de
bombe cu hidrogen de o megatonă, iar erupţia catastrofică a lui Laki din Islanda în 1783 a fost estimată
ca având o energie de 1020 J (echivalentul a 10 000 de bombe cu hidrogen de o megatonă).
Natura şi specificul erupţiilor condiţionează structura edificiilor vulcanice. Erupţiile pot fi de trei
tipuri principale, fiecare asociat cu o formă anumită a erupţiilor: exhalativă (gaz), efuzivă (lavă) şi
explozivă (tephra). Toată activitatea vulcanică implică explozia unei anumite cantităţi de gaz, dar
formele construcţionale se datorează erupţiei de lavă sau tephra. Cu toate acestea, gazul este crucial în
mecanismele actuale care controlează tipul de activitate eruptivă care are loc.
Au fost făcute încercări variate pentru a categorisi tipurile de activitate vulcanică pe baza naturii
materialului erupt şi violenţa evenimentelor eruptive. O caracterizare analitică a tipurilor de vulcani
este următoarea:
-islandic, caracterizează vulcanii cu erupţii liniştite de lave bazice, foarte fluide, ce se revarsă în
lungul unor fracturi ale scoarţei. Activitatea este aproape permanentă. Deşi lavele acestea curg sub
formă de torenţi ori de pânze ce înaintează, uneori, zeci de kilometri, din loc în loc se formează conuri
mici ale căror altitudini rar depăşesc 100 – 150 m. Astfel, în Islanda, în urma erupţiei fisurale din 1783,
pe lângă întinsele curgeri bazaltice, de-a lungul liniei Laki, de cca 25 km s-au format peste 100 conuri
mici de cenuşă şi zgură. Întreaga structură a insulei cu grosimi însumate ale produselor bazaltice de 5 –
10 km, cu conuri aplatizate, cu numeroase dyke-uri se datoreşte de fapt, poziţiei sale pe traseul riftului
atlantic.
-hawaian se caracterizează tot prin revărsări bogate şi liniştite de lave foarte bazice care provin
însă dintr-un crater central şi acoperă suprafeţe imense. In acest caz craterul are forma unei căldări, cu
pereţii verticali sau în trepte şi cu lărgimi ce depăşesc 20-30 km (“lac de lavă”). In jurul său prin
acumularea îndelungată de lave, ia naştere o cupolă masivă, uriaşă, cu pante de 5-10º care justifică
numele de vulcan-scut. Interferenţa în timp şi spaţiu a acestor forme poate contribui la edificarea unor
structuri vulcanice de maximă importanţă, cum sunt cele din Hawai. Principalul vulcan în activitate
din insula Hawai este Mauna Loa, cu o înălţime de 4162 m şi cu un diametru de 400 km la nivelul
ţărmului, se continuă şi sub nivelul Ocanului Pacific (fig. 6.6). Altitudinea sa totală este de cca 9000 m.
52
În afară de vulcanii din Hawai, în acelaşi tip se încadrează cei din lungul riftului atlantic (din insulele
Azore, Ascension, Sfânta Elena, Tristan da Cuhna etc).
-strombolian se caracterizează prin erupţii explozive, ritmice de lave bazice obişnuite, cu multe
gaze, cu proiecţii de bombe şi scorii, însă cu foarte puţină cenuşă. Astfel, în jurul unor cratere centrale
cu dimensiuni reduse se formează nişte conuri proeminente constituite din alternanţe de lave şi pături
de sfărâmături grosiere, cu înclinări de 36 – 40o. Reprezentativ este vulcanul Stromboli (926 m) din
insulele Lipari care, datorită erupţiilor sale vizibile de la mari distanţe (100-150 km), cunoscute încă
din antichitate, a fost supranumit “Farul Mediteranei”. Din aceeaşi categorie face parte şi vulcanul
Avainskaia Slopka din Kamceatka, iar Athanasiu (1945) este de părere că astfel de erupţii au existat în
Miocen şi la noi în zona Munţilor Căliman.
-vulcanian şi vezuvian prezintă erupţii violente, însoţite sau precedate de cutremure. Din crater
se înalţă coloane de gaze şi cenuşe ce capătă aspect umbeliform la partea superioară (3000 – 4000 m).
Nu lipsesc nici descărcările electrice, ploile de cenuşă etc. Lavele acide, vâscoase se pot consolida pe
coş, formând dopuri care explică exploziile puternice şi cantităţile mari de materiale piroclastice din
structura conurilor vulcanice. Tipic este Vulcano din insulele Lipari. Tot aici se încadrează şi Vezuviu
(1279 m), care în 79 e.n. a avut una dintre cele mai extraordinare erupţii, îngropând sub produsele sale
oraşele Pompei, Stabiae şi Herculanum, - apoi Etna (Sicilia) cu un con ce atinge înălţimea de 3340 m –
cu diametrul bazei de 45 km şi un crater larg de 450 m, unii vulcani din Kamceatka ş.a. Erupţiile şi
acumulările de lavă, prăbuşirile şi lărgirile craterelor simple ale multor vulcani fac ca în locul acestor
cratere să apară nişte veritabile depresiuni numite caldeire. Ele se pot forma printr-o simplă
manifestare (caldeiră monogenă) sau prin asocierea mai multor puncte de erupţie (caldeiră poligenă).
Succesiunea unor erupţii poate da naştere la mici conuri noi, dispuse în imediata apropiere a craterului,
formând astfel o caldeiră inelară, aşa cum este cazul la Vezuviu, unde între marginea caldeirei (Monte
Soma) şi conul nou (Monte Nuovo) s-a schiţat un culoar numit “Atrio del Cavallo”(fig. 6.7).
-peleean, se caracterizează printr-o lavă foarte vâscoasă, ce se întăreşte pe coş, fiind împinsă spre
suprafaţă de presiunea gazelor, până ce apare sub forma unui dom sau ac vulcanic. Presiunea gazelor
acumulate determină explozii violente, cu proiecţii laterale de nori arzători. Curgerile de lavă sunt
foarte reduse. O astfel de erupţie a fost înregistrată în insula Martinica la vulcanul Mont Pelée (1597
m) în 1902; semnele prevestitoare au început în 1899 prin emanaţii însemnate de fumarole. Câteva zile
înainte de erupţie au avut loc cutremure puternice care au rupt cablurile telefonice submarine. A urmat
ridicarea unui “ac vulcanic” înalt de 476 m şi cu grosime de 100 m. În masa acestui stâlp enorm au
apărut apoi crăpături laterale prin care au fost evacuate gaze şi vapori de apă supraîncălziţi (+700oC),
încărcaţi cu cenuşă. Din cauza densităţii mari, aceste produse s-au rostogolit pe versanţi sub forma unor
avalanşe (“nori arzători”) cu o viteză de peste 100 km/h, distrugând total oraşul St. Pie, cu întreaga sa
populaţie de 30 000 locuitori. Din cauza vâscozităţii mari, suprafaţa lavei se solidifică imediat,
formând o crustă ce obturează punctul de erupţie. Erupţii de acest tip au dat naştere unor domuri
vulcanice din Masivul Central Francez (Puy de Dome), iar mai recent s-au produs în Guatemala,
Kamceatka, în Noile Hebride (Pacific).
- krakatauan se caracterizează prin lavă foarte vâscoasă, acidă şi bogată în gaze. Aceasta se
întăreşte înainte de a ajunge la gura coşului, determinând explozii puternice care, uneori, aruncă în aer
o mare parte a conului vulcanic sau chiar întregul edificiu. Are ca reprezentant principal vulcanul
Krakatau localizat între Java şi Sumatra a cărei erupţie în 1883 s-a resimţit pe tot globul. Particulele
fine de cenuşă şi praf au fost ridicate până la 70 km şi au înconjurat Pământul, iar în locul insulei, cu o
înălţime de 800 m s-a format o groapă enormă cu adâncimi de 360 m sub nivelul mării. Cea mai mare
parte din insulă a fost aruncată în aer. Zgomotul produs de explozie s-a auzit la 3400 km distanţă.
Caracteristici asemănătoare au şi vulcanii Tambora (Arh. Sundelor), Katamai (Alaska), Taravera (Noua
Zeelandă) etc.
123
- vulcanii de tip maare se manifestă prin explozii scurte, provocate de decomprimarea gazelor
provenite din topituri magmatice şi acumulate în părţile superioare ale scoarţei. Proiecţiile constituite
exclusiv din sfărâmături, fără lavă şi cenuşă, contribuie la formarea unor diatreme (canale de
străpungere umplute cu sfărâmături) şi a unor cratere sub formă de pâlnii, ocupate ulterior de lacuri,
fără conuri vulcanice. Deşi istoria consemnează puţine erupţii de acest fel (ex. Sirane în Japonia, 1882;
Nilahue, Chile, 1955), forme mai vechi de maare sunt cele din zona Eifel (Germania) de unde provine
şi numele lor - , în Platoul Central Francez, nordul Angliei, Mexic, Africa de Sud.
- erupţii submarine sunt prezente în lungul marilor rifturi şi a altor fracturi importante ale
scoarţei. Se caracterizează prin lave bazice şi ultrabazice ce generează importante curgeri submarine cu
proeminenţe rotunjite, cu separaţii columnare hexagonale. Deşi erupţiile care au loc la adâncimi mai
mari de 200 m nu se reflectă la suprafaţa oceanului, ele creează o morfologie impunătoare. Acumularea
îndelungată şi consolidarea lavelor bazaltice conduc la apariţia unor proeminenţe cu înălţimi de mii de
metri şi a lanţurilor vulcanice impresioante, corespunzătoare dorsalelor mediane ce străbat oceanele.
Unele aparate submerse au partea superioară retezată (nivelată) de dinamica apelor, prezentându-se sub
forma unor platouri şi conuri tip guyot, altele depăşesc suprafaţa oceanului, constituind insule şi
arhipelaguri vulcanice. Formarea acestora este în plină evoluţie, fapt demonstrat, între altele, şi de
unele insule vulcanice apărute recent în Arhipelagul Azore (1956 – 1957), în lungul coastelor Japoniei
(1973) etc.
Materialele expulzate prin erupţii se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat
vulcanic, alcătuit din următoarele elemente: coş, crater şi con (fig. 6.8). Coşul vulcanic reprezintă
orificiul de evacuare a materialelor expulzate. Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului.
Conul vulcanic este edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior. Reprezintă o formă
de acumulare a cărei morfologie depinde iniţial de tipul activităţii vulcanice, iar apoi de evoluţia
subaeriană a eroziunii. Vulcanii sunt variabili în morfologie şi de aceea dificil de a fi clasificaţi în mod
satisfăcător. Dimensiunea este un criteriu important de clasificare, deoarece cantităţi mai mari de lavă
124
sau tephra nu produc forme vulcanice similare, dar produc dimensiuni mai mari. Astfel, se poate spune
că vulcanii au capacitate morfologică ce reprezintă dimensiunea maximă atinsă de un anumit tip de
erupţie. De exemplu, conurile de cenuşă care sunt compuse în întregime din tephra sunt structural prea
friabile pentru a atinge dimensiuni mari. În consecinţă, toţi vulcanii mari sunt alcătuiţi din lavă, sau
amestec de lavă şi tephra. Această noţiune a capacităţii morfologice este definită în tabelul 6.2 şi fig.
6.9 în care principalele tipuri de morfologii vulcanice sunt clasificate şi ilustrate.
Fig. 6.8. Elementele componente ale unui vulcan tipic cu rezervor de magma, cos, con si crater, dyke (D), con
lateral (L), curgere de lava (F), con de cenusa îngropat ( C ), sill (S) (Chorley et al., 1985).
O dată cu stingerea vulcanului, procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de
sistemul pantelor caracteristice vulcanilor (convergente şi divergente) şi de structura lor iniţială.
Primele cursuri de apă se instalează pe şanţurile iniţiale generate de către lahare (torenţii de noroi
vulcanic) şi avalanşele uscate. Apare o reţea hidrografică radiară divergentă pe con şi alta radiară
convergentă pe crater (fig. 6.10, 6.11). La baza conului, râurile sunt colecate de o reţea inelară, iar în
crater se formează lacul de crater. Văile adânci care fragmentează radiar conul se numesc barrancos
(denumire folosită în insulele Azore). Interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă crescândă
către vârful conului sunt numite planeze. In partea superioară, după o evoluţie îndelungată ele se
transformă în creste. Prin eroziune regresivă, barrancosurile pătrund în interiorul craterului şi drenează
lacul. Dirijarea reţelei convergente din interiorul craterului către un nivel de bază exterior, coborât,
intensifică eroziunea, fapt care duce la lărgirea craterului şi la transformarea lui într-o caldeiră de
eroziune.
125
Fig. 6.11. Vedere spre vest a vulcanului Fuji, prezentând un sistem de torenţi (din Virtual Geomorphology,
Netscape).
Accentuarea generală a eroziunii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi. Rezistă până la
urmă numai coşurile şi filoanele vulcanice, formate din lavă dură, care sunt puse în evidenţă prin
eroziunea diferenţială. Astfel, vechile forme negative (coşuri, crăpături) se transformă în pozitive; se
produc inversiuni de relief, materializate prin: neck-uri, dyke-uri şi sill-uri.
Fig. 6.11. A. Reţea hidrografică pe un con vulcanic; B. Fragmentarea unui con vulcanic prin barrancosuri şi
planeze (Posea et al., 1976).
Neck-ul este un stâlp de rocă dură (lavă sau piroclastite cimentate), ce corespunde unei intruziuni
de lavă consolidată într-un coş vulcanic sau pe o fisură cu o secţiune relativ rotundă (fig. 6.12).
Dyke-ul este un perete sau un zid impunător ce provine din injectarea lavelor pe o spărtură
longitudinală a conului.
126
Sill-ul provine prin dezvelirea lavelor injectate pe planurile de stratificaţie ale conului. El apare
sub forma unor pereţi circulari, care închid o depresiune inelară, un crater fals, rezultat în urma
degradării rocilor mai puţin rezistente.
Secţionarea capetelor filoanelor-strat dă naştere la cueste ( de exemplu, în masivul Heniu, în
Călimani). Acestea sunt completate de numeroase forme reziduale cu aspect de coloane, stâlpi,
piramide, ciuperci ş.a. (de exemplu, cei Doisprezece Apostoli din Munţii Călimani).
Platourile primare sau derivate de lavă bazică sunt şi ele modelate intens, în raport de condiţiile
climatice în care se găsesc. Alterarea şi dezagregarea din regiunile aride crează întinse câmpuri de
blocuri, iar eroziunea fluvială din zonele umede sapă văi cu aspect de canion şi adesea cu caracter
epigenetic. Secţionarea unor pături subţiri de lavă şi deschiderea unor formaţiuni subiacente mai
friabile, favorizează o retragere mai accentuată a versanţilor încât din platoruile întinse mai rămân doar
sectoare izolate, bine conturate, cunoscute sub numele de mesas.
Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350
vulcani activi (62%) dintre care 2/3 formează “cercul de foc al Pacificului”. Vulcanii se aliniază atât pe
marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze,
piroclastite, uneori foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor estice ale
Asiei vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40 vulcani
importanţi, cărora li se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este vulcanul
Kliucev (4750 m). Mai spre sud în insulele Kurile sunt vreo 50 de vulcani activi, apoi în Japonia unde
sunt peste 30 vulcani cu activitate actuală şi peste 40 cu activitate recentă. Exemplu este vulcanul
andezitic Bandai - san (1819) care a erupt violent în 1888 după o linişte de 1000 ani; muntele sfânt
Fujiyama (3776 m) şi Aso-san (1592 m) cu o caldeiră a cărei circumferinţă are 114 km. Vulcanismul se
continuă în insula Taiwan, insulele Filipine, nordul Australiei; se continuă în insulele indoneziene cu
binecunoscuţii vulcani Tambora, 2851 m (Insula Sumbawa), Agung, 3142 m (Insula Bali), Insula
Djava cu 100 de vulcani, din care 30 activi, Krakatau cu cea mai puternică erupţie din timpurile
istorice.
In nordul Oceanului Pacific, arcul de foc se continuă spre est în ins. Aleutine. Vulcanismul, apoi,
este o caracteristică esenţială a Munţilor Cordilieri şi Anzi din lungul ţărmurilor vestice ale Americii.
Intre cei mai cunoscuţi sunt vulcanii din Alaska (Wranghel, 4268 m), în partea central-vestică a
Americii de Nord, în lungul Munţilor Cascadelor se aliniază cca 15 vulcani activi; în Mexic şi America
Centrală, în vecinătatea ţărmului oceanic se concentrează cca 100 de vulcani de mari dimensiuni, din
care 40 în plină activitate, cu aparate de tip stratovulcanic. Astfel, în Mexic se găseşte Popocateptl,
5452 m, Pico de Orizaba, 5747 m, Ixtacci Kuat, 5326 m. Un caz aparte este Paricutin (2771 m) cu o
dezvoltare spectaculoasă - a apărut în 1945 într-un lan de porumb, îngropând treptat sub cenuşe, lave şi
piroclastice mii de hectare, conul înălţându-se în primul an cu 450 m.
În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 - 6000 m: Chimborazo,
6272 m în Ecuador, Acongagua, 6959 m - cel mai înalt vârf vulcanic din lume, în Chile.
O altă zonă de subducţie însoţită de fose oceanice adânci şi totodată de vulcanism se află în
partea central-vestică a Atlanticului, respectiv, în arcurile insulare ale Antilelor ce închid Marea
Caraibilor.
Un loc apartea îl ocupă provincia vulcanică din Europa Meridională şi Asia de sud vest, deosebit
de complicată din punct de vedere al structurii litosferei. Aici se găsesc vulcanii Vezuviu (1279 m),
49
Etna (3340 m), Stromboli şi Vulcano. Spre est se găsesc vulcanii stinşi Ararat (5165 m) în Podişul
Anatoliei, Elbrus (5633 m) în Caucaz.
Tot unor procese de paleosubducţie se datoreşte şi formarea lanţului vulcanic ce se desfăşoară pe
cca 300 km în partea vestică a Carpaţilor Orientali.
In natură se întâlnesc unele fenomene sau forme de relief similare celor vulcanice, dar care sunt
provocate de alte cauze. In această categorie se includ craterele meteorice şi vulcanii noroioşi. Întrucât
asupra craterelor meteorice am dicutat la capitolul de geomorfologie planetară, vom aduce în discuţie
doar problema vulcanilor noroioşi. Aceştia se formează în regiunile cu emanaţii de gaze proprii
activităţilor postvulcanice, care, în drumul lor spre suprafaţă întâlnesc strate acvifere şi roci argiloase.
Uneori este vorba de gaze provenite din descompunerea unor substanţe organice (metan) aşa cum este
cazul în unele lunci şi zone mlăştinoase.
Sub influenţa gazelor şi a apelor
ascensionale, argilele şi marnele de la suprafaţă,
bogate în săruri solubile se transformă într-o
pastă noroioasă. Acolo unde aceasta ajunge la
nivelul solului se formează un mic “ochi glodos”
din care se degajă apă mâloasă şi bule de gaz. Cu
timpul, noroiul se depune în jurul ochiului
formând un mic con. Astfel de situaţii se
întâlnesc în Italia, în Crimeea, Islanda, America
Centrală.
La noi în ţară cei mai reprezentativi
vulcani noroioşi sunt în regiunea subcarpatică a
Buzăului, la Pâclele Mari şi Pâclele Mici, unde
au înălţimi între 0.5 şi 2,5 m.
magnitudine de 7,9 pe scara Richter a dat naştere la numeroase dislocaţii paralele cu linia de fractură
San Andreas, care s-au întins pe cca 300 km. Deplasările orizontale din unele sectoare au fost de 4 – 6
m, iar crăpăturile din jurul oraşului San Francisco au atins lărgimi până la 20 m. Un alt cutremur, din
Pamir (1911) a produs surparea unui munte, cu o dislocare de cca 2,5 miliarde m.c. materiale stâncoase
ce au acoperit un sat şi au barat valea unui râu. În câţiva ani în spatele acestui baraj natural s-a format
un lac lung de 53 km şi adânc de 284 m. Pe ţărmurile Japoniei, în zona Golfului Sagami de la sud de
Yokohama, un cutremur din 1923 a produs ridicări şi coborâri de 250 – 300 m faţă de situaţia
anterioară, fără a mai vorbi de piederile de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale. De asemenea,
cutremurele violente din ultimile decenii, cum au fost cele din Alaska (1964), Chile (1965), Peru
(1970), Nicaragua (1972), Guatemala (1976), Turcia (1999) au provocat importante deplasări
orizontale şi mari alunecări de teren.
Şi la noi în ţară cutremurele de amploarea celor din 10 XI 1940 ori din 4 III 1977, pe lângă alte
urmări catastrofale, au provocat multe crăpături ale solului, alunecări, reactivări ale unor deluvii mai
vechi şi alte modificări ale versanţilor şi albiilor de râu din zona subcarpatică, între care şi cele de la
Zăbala şi Dumitreşti (Vrancea), Albeşti-Bădila (Buzău), Slon (Prahova) ş.a. Uneori seismele provoacă
doar deranjamente structurale ori modificări ale drenajului subteran al apei, ale condiţiilor de stabilitate
etc., care contribuie la declanşarea unor procese geomorfologice ulterioare. Aşa, de exemplu, seismul
din 4 martie 1977 a provocat căderi de pietre, rostogoliri, alunecări întârziate în bazinele văilor
Lupului, Purcăreaţa, deplasări în masă şi reactivări de vulcani noroioşi în bazinul râului Turburea ori în
apropierea satului Ursoaia – toate în Subcarpaţii Buzăului (Bălteanu, 1983).
Bibliografie selectivă