Procesul Extinderii Alianței Nord Atlantice După 1990

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Istorie
Lucrare de licenţă
PROCESUL EXTINDERII
ALIANŢEI NORD ATLANTICE DUPĂ 1990
Coordonator:
conf. univ. dr. Valentin STAN
Student:
George-Cătălin CAZACU
Bucureşti
2003
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................... p. 3
CAPITOLUL I. Alianţa Nord-Atlantică şi transformările suferite

de-a lungul timpului ........................................................................... p. 6
I.1. Formarea şi evoluţia NATO în timpul Războiului Rece ......................... p. 6
II.2. Problema existenţei şi rolului alianţei după prăbuşirea
blocului comunist ................................................................................ p. 13
II.3. Noile concepte strategice şi relaţiile cu alte organizaţii ....................... p. 18
CAPITOLUL II. Problema extinderii N.A.T.O. după sfârşitul

Războiului Rece ............................................................................. p. 25
II.1.Motivaţiile unui proces dificil .............................................................. p. 25
II.2. De la Parteneriatul pentru Pace la decizia oficială de
extindere a Alianţei Nord Atlantice ..................................................... p. 30
II.3. Rusia şi extinderea N.A.T.O. ............................................................... p. 35
II.4. Ţările din fostul bloc comunist şi N.A.T.O. ........................................ p. 39
II.4.1. Candidaţii la extindere şi drumul spre aderare ................................. p. 39
II.4.2. Criteriile pentru aderare .................................................................... p. 44
CAPITOLUL III. Primul val al extinderii. Madrid 1997 .......................................... p. 49

III.1. Decizia politică ................................................................................... p. 49
III.2. Succesele celor trei state invitate ........................................................ p. 54
III.2.1. Polonia ................................................................................... p. 55
III.2.2. Republica Cehă ...................................................................... p. 57
III.2.3. Ungaria .................................................................................. p. 57
III.3 Politica „uşilor deschise” şi costurile extinderii .................................. p. 58
CAPITOLUL IV. Extinderea N.A.T.O. după Madrid. Momentul 1999

în istoria Alianţei Nord Atlantice ................................................ p. 62
IV.1.Ratificarea deciziei şi reacţiile politice care i-au urmat ...................... p. 62
IV.1.1.Ratificarea de către Congresul S.U.A.................................... p. 62
IV.1.2.Reacţiile şi noile raporturi cu Rusia ....................................... p. 67
IV.2.Războiul din Kosovo şi extinderea N.A.T.O. ..................................... p. 69
IV.3. Summitul de la Washington ............................................................... p. 73
IV.3.1.Amânarea extinderii ............................................................... p. 73
IV.3.2.Planul de acţiune pentru aderare
(Membership Action Plan) .................................................... p. 75
IV.3.3.Candidaţii pentru al II-lea val al extinderii ............................ p. 77
IV.4.Pregătirea celui de-al doilea val al extinderii ..................................... p. 78
CAPITOLUL V. Transformările cauzate de atentatele teroriste

din S.U.A. Momentul Praga 2002 ............................................... p. 82
V. 1. 11 septembrie 2001 ........................................................................... p. 82
V.2. Extinderea în lumina noilor relaţii cu Rusia ...................................... p. 84
V.3. Drumul spre Consiliul Nord Atlantic de la Reykjavik ...................... p. 87
V.4. Decizia de la Praga ............................................................................ p. 91
CAPITOLUL VI. România şi N.A.TO. ................................................................... p. 96

VI.1. Raporturile cu Alianţa Nord Atlantică până în 1996 ..................... p. 96
VI.2. Accelerarea procesului integrării Nord-Atlantice
(Madrid, între dezamăgire şi aşteptare) ........................................... p. 101
VI.3. Importanţa momentului Praga pentru România ............................... p. 105
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................... p. 114

Introducere
După încheierea celui de-al doilea război mondial, necesitatea găsirii soluţiilor
optime evitării unei experienţe asemănătoare a reprezentat preocuparea de bază a ţărilor
care avuseseră de suferit în urma acestuia. Declanşarea războiului rece a grăbit stabilirea
unor măsuri de apărare, în condiţiile pericolului reflectat chiar la nivelul existenţei
democraţiilor occidentale. Formarea Alianţei Nord Atlantice a avut ca scop final
salvgardarea fiinţei statale în multe din ţările europene ameninţate de pericolul sovietic,
dar reprezintă şi dovada ataşamentului american faţă de apărarea valorilor democratice.
Implicarea americană în afacerile europene, după experienţa a două războaie mondiale a
reprezentat garanţia stabilităţii N.A.T.O. de-a lungul timpului.
Alianţa s-a arătat deschisă faţă de orice sistem democratic, în contextul crizelor
războiului rece, integrarea de noi membri fiind o dovadă relevantă. Dintre aceştia se
remarcă integrarea, într-un fel record, a Republicii Federale a Germaniei, în condiţiile în
care la formarea N.A.T.O., un asemenea scenariu părea imposibil: "Scopul alianţei este
de a-i ţine pe ruşi în afară, pe germani jos şi pe americani înăuntru"1, spunea primul
secretar general al alianţei, lordul Ismay.
Dacă în timpul momentelor tensionate în relaţiile cu Uniunea Sovietică, N.A.T.O.
a reuşit să asigure apărarea colectivă a membrilor săi, sfârşitul războiului rece, a adus
problema existenţei în contextul creşterii pericolului esenţial la adresa securităţii
europene. Capacitatea extraordinară de adaptare a reprezentat, însă punctul forte al
Alianţei Nord Atlantice, deschiderea acesteia spre fostele state comuniste fiind consecinţa
firească a acestui proces. Remarca lui Eisenhower "Raniţa unui soldat este mai uşoară
1
Tim Zimmermann, Knock, Knock, NATO, în "U.S. News & Word Report", vol. 17, No. 1, 4 July 1994, p.
12.
decât lanţurile prizonierului"2 îşi găseşte o reflectare perfectă în eforturile proaspetelor
democraţii europene de a atinge standardele necesare aderării la N.A.T.O.
Extinderea Alianţei Nord Atlantice după sfârşitul războiului rece a reprezentat,
alături de procesul similar declanşat de Uniunea Europeană, principala dezbatere în
materie de politică externă pe continentul european. Cum stabilirea unor criterii clare, în
ceea ce priveşte Uniunea Europeană anunţă un drum lung şi anevoios pentru obţinerea
calităţii de membru al organizaţiei, integrarea în N.A.T.O., trecând peste gradul de
pregătire al candidaţilor reprezenta o decizie politică a statelor membre. De aceea
procesul extinderii N.A.T.O. a fost recepţionat la nivelul noilor democraţii central şi est
europene drept garanţia reintegrării în sistemul de care fuseseră separate timp de jumătate
de secol.
Cum în România, integrarea în Alianţa Nord Atlantică a reprezentat scopul
principal al politicii externe, în condiţiile în care, standardele europene ale Uniunii
Europene erau încă greu de atins, alegerea acestei teme mi s-a părut cea mai potrivită.
Structura lucrării încearcă să urmărească toate aspectele fundamentale ale
evoluţiei procesului, din 1990, anul încheierii războiului rece, până la momentul Praga
2002, care practic a desăvârşit reîntregirea europeană. Lucrarea încearcă să surprindă atât
evoluţia Alianţei Nord Atlantice, înainte şi după încheierea Războiului Rece, şi sinuosul
proces al extinderii, precum şi o reflectare a acestuia la nivelul legislativului american,
dar şi urmărirea reacţiilor Rusiei. Prezenţa unui capitol dedicat raporturilor României cu
N.A.T.O. îşi are justificarea în importanţa acordată subiectului atât la nivelul autorităţilor,
cât şi a opiniei publice româneşti.
În realizarea acestui demers, am beneficiat de lucrările şi studiile unor prestigioşi
analişti ai fenomenului, printre care, Strobe Talbott, Stuart Croft, Barry Buzan, Robert
Kaplan, Thomas Szayna, Joseph Flanagan, Jeffrey Simon, Stephen Larrabee şi lista ar
putea continua. În acest sens, trebuie să mulţumesc colectivului Centrului de Studii Euro-
Atlantice din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti pentru valoroasele
lucrări din domeniu achiziţionate. De asemenea, ţin să menţionez şi acţiunea
"Universităţii din Bucureşti" de a pune la dispoziţia studenţilor finanţarea unui motor de
căutare pe internet, cuprinzând cele mai importante jurnale de relaţii internaţionale.
2
Jim Garamone, NATO Enlargement May Cost Less, American Forces Press Service, 22 October 1997,
http://www.dod.gov/news/Oct1997/n10221997_9710221.html
Din păcate, bibliografia în limba română privind subiectul extinderii Alianţei Nord
Atlantice este foarte săracă, singura lucrare care mi-a folosit în demersul meu fiind cartea
lui Valentin Stan, "România şi eşecul campaniei pentru vest".
În ceea ce priveşte documentele, am beneficiat prin intermediul site-urilor oficiale
ale Organizaţiei Nord Atlantice, Adunării Parlamentare a N.A.T.O., sau ale ministerelor
de externe şi ale ambasadelor statelor membre şi a candidaţilor, practic de cele mai
importante tratate, comunicate, declaraţii şi raporturi oficiale emise în legătură cu
subiectul: la acestea se adaugă şi posibilitatea analizării unor ziare şi reviste de
specialitate, atât româneşti cât şi străine.
În ceea ce priveşte procesul extinderii s-au scris numeroase lucrări şi articole,
având în prim plan însă diverse aspecte ale problemei, precum: declanşarea acţiunii,
relaţiile între candidaţi şi membri, reacţiile Rusiei. Lucrarea de faţă încearcă să
urmărească însă evoluţia procesului în ansamblu, asumându-şi sarcina de a analiza şi
importantele decizii de la Praga, care, pe lângă faptul că s-au petrecut foarte recent , au
marcat o etapă importantă în istoria Alianţei Nord Atlantice.
CAPITOLUL I
Alianţa Nord-Atlantică şi transformarile suferite
de-a lungul timpului
I.1. Formarea şi evoluţia NATO în timpul Războiului Rece
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus pe plan european numeroase
probleme politice, economice, sociale şi nu în ultimul rând, de securitate, totul pe fondul
expansiunii tot mai ameninţătoare a puterii Uniunii Sovietice. Astfel, reglementările
stabilite la finalul războiului, respectiv cele sub egide Organizaţiei Naţiunilor Unite erau
în pericol, “mai mult, era evident că apelurile la respectarea prevederilor Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi la respectarea reglementărilor internaţionale stabilite la
finalul războiului, nu ar fi garantat nici suveranitatea naţională, nici independenţa statelor
democratice care erau ameninţate de agresiunea externă sau de subversiunea internă” 3.
Evenimentele aveau să confirme aceste ipoteze: crearea Kominformului, tulburările din
Grecia, ameninţările la suveranitatea Turciei, permanenta ascensiune a forţelor comuniste
în Franţa şi Italia, mergând până la lovitura de stat de la Praga şi blocada Berlinului.
Naţiunile vest – europene şi aliaţii nord – americani, conştientizând pericolul au
acţionat pentru crearea unei legături instituţionale care să le permită respingerea oricărui
atentat la suveranitatea acestora. Pentru mulţi dintre aliaţii europeni, peicolul german era
încă viu, ca dovadă un prim tratat între Franta şi Marea Britanie (Tratatul de la
Dunkerque – 4 martie 1947) în virtutea căruia cele două părţi semnatare îşi acordau
“alianţă şi asistenţă mutuală în cazul unei agresiuni germane”4.
Semnarea tratatului de la Bruxelles la 17 martie 1948 (“Tratatul de colaborare
economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă”) între Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda şi Luxemburg marca dorinţa acestor state “de a-şi dezvolta un sistem de
apărare comun şi de a-şi strânge legăturile între ele într-o manieră care să le permită să
reziste ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor”5.
Aricolul 4 al acestui tratat obligă toate părţile semnatare în a-şi acorda sprijin:
“ Dacă din Înaltele părţi contractante ar fi obiectul unui atac în Europa, celelalte Înalte
3
N.A.T.O. Handbook, Brussels, N.A.T.O. Office of Information and Press, 2001, p. 29
4
Martin Walker, NATO from the Cold War to Kosovo, în “Europe”, no.385, April 1999, p. 29
5
N.A.T.O. Handbook, p. 29
părţi contractante vor acorda în conformitate cu articolul 51 al Cartei O.N.U. toată
asistenţa militară şi oricare alt ajutor în puterea lor” 6, ceea ce reprezintă practic un
angajament de sprijin necondiţionat, legitimarea acţiunii fiind dată de prevederile Cartei
O.N.U.7.
Statele Unite ale Americii s-au decis în a se implica în rezolvarea problemelor
europene, mai întâi prin ajutorul economic reprezentat de doctrina Truman (12 martie
1947) şi prin planul Marshall (5 iunie 1947), în speţă asistenţă pentru Grecia şi Turcia,
respectiv 10 miliarde de dolari destinaţi ţărilor europene pentru reconstrucţie (plan
acceptat de şaisprezece ţări, mai puţin de U.R.S.S., aliaţii săi, inclusiv Finlanda), apoi
prin rezoluţia Vandenberg, după numele preşedintelui Comisiei de relaţii externe a
Senatului Statelor Unite ale Americii: “Însă pentru ca S.U.A. să poată în timp de pace să
intre într-un sistem de alianţe în afara continentului american, trebuie un vot al Senatului:
acesta este obţinut pe 11 iunie 1948 cu 64 de voturi contra 4”8.
Acestea sunt principalele etape care precedă semnarea Tratatului de la
Washington, care marchează formarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. După
negocieri între octombrie 1948 şi martie 19499, la data de 4 aprilie 1949 Belgia ,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italuia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi
Statele Unite ale Americii semnează tratatul. Trebuie remarcate şi alte aspecte care au
condus la încheierea tratatului nord atlantic: pe de o parte, excluderea de la guvernare a
comuniştilor din Italia şi Fanţa in 1947, infirmând temerile potrivit cărora “aceste două
ţări erau neguvernabile fără participarea comuniştilor”10, dar şi elementele legate de
ascensiunea regimurilor comuniste: refuzul de către acestea a Planului Marshall, victoria
lui Mao în China şi nu în ultimul rând testarea primei bombe nucleare sovietice11.
6
Treaty of Economic, Social and Cultural Collaboration and Collective Self Defence (Brussels
Treaty), 17 march 1948, Bruxelles, http://www.yale.edu/lawweb/avalon/intdip/westeu/we001.htm
7
Charter of the United Nations, chapter VII, http://www.un.org/Overview/Charter/chapter7.html
8
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.II, Bucureşti, Ed. All, p. 151
9
Wilfred Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece,1941-1955, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O.,
1997. p. 203
10
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945 (Ed. VII), Bucureşti, Ed. Allfa, 2000, p. 19
11
Wilfred Loth, op. cit. , p. 206
Tratatul Nord Atlantic conţine 14 articole în care este sintetizată esenţa acestuia.
Încă din preambului acestuia este specificată apartenenţa semnatarilor la principiile Cartei
O.N.U. şi la “principiile democraţiei, libertăţii individuale şi a regulii de drept” 12. Într-o
epocă a războiului rece rolul factorului geostrategic era determinant. Astfel se explică
importanţa Italiei sau a Islandei, dar mai ales prezenţa Portugaliei, ţară condusă până în
1968 de un regim autoritar, respectiv cel al lui Oliveira Salazar, dar care se dovedea
extrem de importantă în ecuaţia geostrategică, mai ales prin deţinerea insulelor Azore.
Articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic stabilea sprijinul părţilor în cazul unei
agresiuni: “Părţile convin asupra faptului că un atac armat împortiva uneia sau mai
multora dintre ele, petrecut în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un
atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă, convin asupra
faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului
de legitimă apărare, individuală ori colectivă, recunoscută de articolul 51 din Cartea
O.N.U., va acorda asistenţă părţii sau părţilor atacate, întreprizând imediat, individual
sau în acord cu celelalte părţi, orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv
folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de
Nord”13. Trebuie remarcată diferenţa între garanţiile oferite de articolul 4 al Tratatului de
la Bruxelles şi cele oferite de articolul 5 al Tratatului de la Wasghinton: dacă în primul
caz, sprijinul militar este necondiţionat, în al doilea, folosirea fortţei militare nu este
obligatorie, aceasta în condiţiile în care, Constituţia Statelor Unite al Americii autoriza
doar Congresul să declare război14.
Aria de valabilitate a tratatului o reprezintă teritoriile din Europa şi America de
Nord, incluzînd aici teritoriul Turciei şi al insulelor aflate sub jurisdicţia parţilor
semnatare la nord de tropicul Cancerului, precum şi departamentul algerian al Franţei 15 ,
regiune care a fost scoasă de sub incidenţa tratatului la 3 iulie 1962 când statul algerian
12
The North Atlantic Treaty, Washington D.C., 4 April 1949,
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm
13
Ibidem, art. 5
14
The Constitution of the United States of America, art. 1, section 8,
http://www.law.cornell.edu/constitution/constitution.articlei.html#section8
15
The North Atlantic Treaty..., art. 6
şi-a proclamat independenţa”16. Tratatul înscria în paginile sale şi obligaţia de a nu
încălca prevederile Cartei ONU sau în a nu respecta rolul Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite în “menţinerea pacii şi securităţii internaţionale”17.
Ameninţarea sovietică reprezenta principalul pericol care a dus la crearea NATO
ca organizaţie de aparare colectivă, însă numeroase voci în Europa, vedeau în Germania
un potenţial pericol: “guvernul francez vedea în acest plan, printre altele, o protecţie
definitivă împotriva agresiunii germane”18,opinie întărită de însuşi primul secretar general
al Alianţei: ”Lordul Ismay, primul secretar general al N.A.T.O. spunea că unul dintre
obiectivele alianţei era sa-i ţină pe germani jos”19.
Teoretic, tratatul urma să asigure o apărere mutuală pe cele două maluri ale
Atlanticului. “De fapt, însă, nu a existat nici un fel de aspect mutual în el. N.A.T.O. a fost
proiectat pentru a apăra Europa de atacurile sovietice, pe care Statele Unite s-au angajat
să le respingă. Astfel, politica americană “nu a fost un altruistă, fiind bazată pe calcule
conform cărora, daca Europa de Vest cădea sub dominaţie sovietică, America ar fi fost
pusă într-un dezavantaj clar şi în final ar fi fost pusă şi ea în stare de pericol” 20. Iminenţa
unui atac sovietic şi scopul imediat al Alianţei sunt recunoscute explicit:” oricum în
momentul semnării tratutului, scopul imediat al NATO a fost apărarea membrilor săi
împotriva unei ameninţări potenţiale care rezultă din politica şi din capacitatea militară
crescândă a fostei Uniunii Sovietice”21.
În ceea ce priveşte decizia în cadrul Organizaţiei Nord Atlantice, Consiliul Nord
Atlantic, stabilit în 1949 reprezintă cea mai înaltă autoritate care ia hotărârile majore,
având reprezentaţi permanenţi ai membrilor. “Consiliul se întruneşte, e asemenea la nivel
înalt implicând miniştrii de externe, ai apărării sau primii miniştri, dar şi în aceste cazuri
are aceeaşi autoritate şi putere de decizie, în timp ce deciziile sale au acelaşi statut şi
16
Ibidem
17
18
Wilfred Loth, op. cit. , p. 202
19
Rob de Wijk, Redefinig the Alliance for the Next Milenium, în “N.A.T.O. 50th Anniversary,
1949-1999”, London, Kean Publications Limited, p. 208
20
Joshua Muravchik, How to Wreck N.A.T.O., în “Commentary”, vol. 107, No. 4, April 1999, p. 32
21
validitate, indiferent de nivelul la care se întruneşte” 22. La nivelul Consiliului nu se
votează ci se ia o decizie prin consultare: “la nivelul de bază implicând simplul schimb de
informaţii şi opinii. La alt nivel se ocupă cu comunicarea de acţiuni sau decizii pe care
guvernele deja le-au luat ori poate fi vorba de a lua decizii care au legătură directă sau
indirectă cu interesele aliaţilor lor. De asemenea, poate implica emiterea unor
avertismente asupra unor acţiuni ori decizii pe care le vor lua guvernele în viitor […] şi în
ultimul rând este proiectat să facă posibil ca statele membre să ajungă la un acord mutual
acceptabil asupra deciziilor colective sau a acţiunii luate de Alianţă ca un tot”23.
Abia în 1952, în urma “Acordurilor de la Lisabona”, N.A.T.O a devenit “un
sistem coerent unificat de comandamente şi de control a variate forţe militare
naţionale”24, iar alianţa devine o organizaţie cu sediul la Paris.
Tot anul 1952 marchează şi înfiinţarea Secretariatului general al NATO. În timp
ce consiliul are rol primar în decizii, secretariatul general „joacă un rol esenţial în
dezbaterile şi actele Consiliului, ca principal reprezentant şi purtător de cuvânt în contact
cu guvernele individuale şi în afacerile publice”25. Desigur, la acestea se adaugă o listă
întreagă de comandamente , comitete şi comisii menite să faciliteze transmiterea
deciziilor: „Comandamentul suprem aliat pentru Europa”(SACEUR), Comandamentul
Aliat al Atlanticului(ACLANT) sau un alt organism „Comanda Canalului” – Mânecii.
Toate aceste structuri aveau ca scop şi dezvoltarea unor relaţii de „încredere
mutuală, prin facilitarea unui înalt nivel de transparenţă în cadrul Alianţei” 26 şi în plus a-i
face pe membri de a ajunge în postura de a vedea „interesele alianţei mai presus de
interesul naţional”27.
N.A.T.O. s-a dezvoltat ca o organizaţie ce cuprinde zeci de comitete, comisii şi
subcomitete, în cadrul acestora luarea unei decizii prin consens este necesară, de aceea
este nevoie de democraţii funcţionale în acest proces, deoarece doar acestea sunt în stare
22
Ibidem, p. 149
23
Ibidem, p. 153
24
Martin Walker, N.A.T.O. from the Cold War to Kosovo, în “Europe”, No. 385, April 1999, p. 29
25
26
John S. Duffield, N.A.T.O.’s functions after the Cold War, în “New Letter”, vol. 109, No. 5, 1994-
1995, p. 774
27
Ibidem, p. 775
să ia decizii în acelaşi sens: „democraţiile sunt pe aceeaşi lungime de undă în abordarea
problemelor de securitate şi aceasta va garanta consensul necesar de a acţiona în
momentul în care o acţiune e necesară”28.
Un alt rol fundamental pe care Alianţa Nord Atlantică l-a avut la originile sale
este stabilizarea relaţiilor între ţările vest-europene care în trecut au avut tensiuni.
„Lăsând de-o parte dilema securităţii şi furnizînd un mecanism instituţional pentru
dezvoltarea unei politici de securitate comună, N.A.T.O. a contribuit ca folosirea forţei în
relaţiile dintre ţările regiunii să fie virtual de neconceput”29.
În acest context, extinderea Alianţei Nord Atlantice ocupă un capitol important al
perioadei Războiului Rece. Încă prin tratatul din 1949 se stabilea posibilitatea acceptării
de noi membri, „desigur prin consensul celorlalţi membri: părţile pot, printr-un acord
unanim să invite orice alt stat european în poziţie de a urma principiile acestui tratat şi să
contribuie la securitatea ariei nord-atlantice să acceadă la acest tratat”30.
În virtutea acestui articol s-au realizat extinderile ulterioare care au rezolvat
dispute uneori de secole între state vecine. Pe de-o parte, în contextul Războiului Rece,
aderarea Turciei şi a Greciei în 1952 nu se putea face decât simultan, pe de-o parte pentru
întărirea flancului sudic împotriva încercărilor destabilizatoare sovietice, pe de alta,
pentru a stinge rivalitaţile dintre cele două state.
Însa cea mai importantă acţiune în acest context rămâne aderarea Republicii
Federale Germania la structurile Alianţei Nord Atlantice. Konrad Adenauer prevedea
încă din decembrie 1951 de pericolul unei Germanii lăsate în afara oricărei alianţe: „O
Germanie neutralizată va fi mai devreme sau mai târziu absorbită de curentul
comunist”31. A prevedea în 1949 ideea intrării Republicii Federale Germania în N.A.T.O.
părea nerealizabil şi mai ales în Franţa, care vedea încă în Germania principala
ameninţare la adresa securităţii sale, astfel că ceea ce titra cotidianul francez „Le Monde”
28
Robert J. Art, Creating a Disaster: N.A.T.O.’s Open Door Policy, în “Political Science
Quarterly”, vol. 113, No. 3, 1998, p. 385
29
John S. Duffield, loc. cit. ,p. 767
30
31
Andre Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza alianţelor. 1956-
1967, vol.III, Bucureşti, Ed. Saeculum, 1992, p. 63
la o zi după semnarea pactului Nord Atlantic părea o teamă justificată: „Poţi s-o iei în
seamă sau nu, dar reînarmarea Germaniei va ieşi din Pactul Atlantic, ca puiul din ou ”32.
Însă evoluţia a ceea ce se va numi Uniunea Europeană pentru Apărare, lansată în
cadrul Conferinţei de la Washington din 10 -14 septembrie 1951 cu participarea
33
miniştrilor de externe ai Franţei, Marii Britanii şi Republicii Federale a Germaniei ,
culminând cu eşecul din Adunarea Naţională a Franţei, la 30 august 1954, a redirecţionat
integrarea Republicii Federale a Germaniei spre o altă structură: şi anume Uniunea
Europei Occidentale care ia naştere în urma conferinţei de la Londra între 28 septembrie-
34
3 octombrie 1954 . Conferinţa consacră modificarea Tratatului de la Bruxelles şi
aderarea Republicii Federale a Germaniei şi a Italiei la această structură şi implicit la
garanţiile acordate de fostul articol 4, acum devenit 5. Tratatul consacră din punct de
vedere juridic şi relaţia între N.A.T.O. şi Uniunea Europei Occidentale35.
Republica Federală a Germaniei, conştientizînd pericolul sovietic a facilitat
procesul integrării sale în Alianţa Nord Atlantică prin măsuri de transparenţă, denunţând
„fabricarea armelor nucleare, bacteriologice şi chimice şi a acceptat o formă de inspecţie
a concernelor sale industriale” 36. Desigur că un rol important în acest proces l-au avut şi
dezvoltările privind integrarea europeană respectiv „Declaraţia Schumann” şi
„Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului”(1951), însă şi „N.A.T.O. poate fi
considerat un succes al integrării, chiar în afara a ceea ce a realizat sau nu în încercarea
de a se opune Uniunii Sovietice”37. Astfel, semnarea la 6 mai 1954 a aderării R.F.G. la
structurile N.A.T.O., nu a mai părut o surpriză, în condiţiile în care toate democraţiile
vest europene au sesizat pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică.
Procesul aderării nu a fost unul uşor, necesitînd un proces lung şi complicat de
negocieri în primul rând între membrii N.A.T.O. spre a atinge consensul şi apoi între
Alianţă şi statul candidat38. Este exemplul care s-a urmat şi în cazul Spaniei, ultimul stat
32
Wilfred Loth, op.cit., p. 238
33
Ibidem, p. 245
34
Ibidem, p. 283
35
Modified Brussels Treaty, 23 October 1954, art. 4, http://www.weu.int/Treaty.htm
36
Peter Calvocoressi, op. cit., p. 22
37
John Lewis Gaddis, The United States and the End of the Cold War: Implications,
Reconsideration, Provocations, New York, Oxford University Press, 1992, p. 192
38
William T. Johnsen, Thomas-Durell Young , Partnership for Peace: Discerning Fact from
Fiction, Carliste, PA: Strategic Studies Institute, 1994, p. 7
integrat în structurile N.A.T.O. în timpul Războiului Rece, în 1982, fiind necesari câţiva
ani de negocieri după dispariţia regimului Franco, deşi angajamentele erau reciproce:
„Spania ancorată mult mai sigur în sistemul vest european, iar alianţa câştiga o mult mai
adâncă poziţie strategică în eventualitatea unui atac convenţional sovietic asupra Europei
de vest”39.
Aceste măsuri de precauţie au fost luate în speranţa nediluarii coeziunii alianţei.
Procesul extinderii a fost făcut cum se cuvine şi cu mare atenţie, pentru ca, această
creştere a numărului membrilor să nu defăimeze funcţionarea Alianţei40.
În timpul Razboiului Rece, extinderea N.A.T.O. a urmărit în primul rând criteriile
geostrategice, în condiţiile în care armele nucleare nu ar fi reuşit o protecţie a Europei,
dimpotrivă ar fi devastat-o. „Un război nuclear ar fi fost o catastrofă pentru Europa,
însemnănd sfârşitul civilizaţiei sale”41 în condiţiile densităţii populaţiei42.
În cele patru decenii de existenţă în timpul Războiului Rece, N.A.T.O. a
reprezentat „o alianţă de ţări independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi
apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat,
conceput spre a descuraja şi la nevoie a respinge orice formă de agresiune împotriva
lor”43. Este un fel de definiţie a sarcinilor alianţei în timpul Războiului Rece, pornindu-se
de la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite, după patru decenii, timp în care au
existat şi momente în care tensiunile cu regimurile comuniste s-au redus, Raportul
Harmel (1967), politica de deschidere fata de estici, „ostpolitik” introdusă de Willy
Brandt, sau semnarea la Helsinki, în 1975 a prevederilor Conferinţei pentru Securitate în
Europa, practic N.A.T.O., atingîndu-şi scopul iniţial: apărarea colectivă a membrilor săi.
II.2. Problema existenţei şi rolului alianţei după prăbuşirea blocului

comunist
39
Ibidem, p. 8
40
Robert J. Art, loc. cit. , p. 384 - 385
41
John W. Spanier, American Foreign Policy since World War II, New York, Praeger, 1960, p.
152
42
Lawrence S. Kaplan, The Paths of N.A.T.O.Enlargement. Historical Aspects, în Jeffrey Simon,
ed., „N.A.T.O. Enlargement: Opinions and Options”, Washington D.C., Defense University Fort
McNair, 1995, p.32
43
Manualul N.A.T.O., Bucureşti, Ed. Nemira, 1997, p. 19
Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Răsarit a reprezentat,
din punctul de vedere al securităţii continentului, un moment de maximă tensiune.
Schimbările produse în aceste state, precum şi efervescenţa din spaţiul sovietic puteau
degenera într-un conflict ce ar fi pus democraţiile vest europene într-o poziţie poate mai
dezavantajată decât în timpul războiului rece, existînd şi teama adoptării unei politici
naţionaliste pe plan continental: „Odată Europa de la Yalta dispărută, este esenţial să nu
se întoarcă Europa de la Versailles”44.
Una din cele mai importante probleme la care era necesar un răspuns în timp cât
mai scurt era poziţia americană în Europa, în condiţiile dispariţiei pericolului sovietic. Au
existat , desigur voci care au susţinut retragerea implicării americane pe continent, însă
„elitele politice din Europa au înţeles că nu există nici un fel de cale pentru a se întâmpla
aşa ceva”45. Prezenţa militară americană şi arsenalul său impresionant apăraseră Europa
de Vest vreme de peste patru decenii, iar noul cadru politic de pe continent nu putea să
asigure securitatea democraţiilor apusene. Prezenţa americană în Europa implica, desigur
N.A.T.O., iar „arhitecţii Alianţei Atlantice ar fi fost neîncrezători dacă li s-ar fi spus că
victoria în Războiul Rece va pune sub semnul îndoielii viitorul creaţiei lor. Ei au
considerat ca de la sine înţeles că premiul pentru victoria în Războiul Rece era un
parteneriat atlantic durabil”46. Aceasta nu înseamană că nu au existat voci care vedeau
dezintegrarea N.A.T.O. doar ca pe o chestiune de timp, în lipsa unui inamic comun:
„Ceea ce menţine N.A.T.O. este ameninţarea sovietică. Îndepărtaţi această ameninţare
ofensivă, iar Statele Unite vor abandona continentul, iar alianţa defensivă care se
îndreaptă spre patruzeci de ani s-ar putea dezintegra”47.
Schimbările politice din fostele state comuniste au determinat răspunsul N.A.T.O.
care a întins „o mână a prieteniei” 48 ţărilor din fostul bloc sovietic în Consiliul Nord
Atlantic de la Turnberry, în Marea Britanie (7-8 iunie 1990): „Suntem gata să contribuim
44
Zigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1999, p. 101
45
Michael J. Collins, Western European Integration. Implications for U.S. Policy and Strategy,
New York, Praeger, 1992, p. 43
46
Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. All, 1998, p. 740
47
John Mearsheimer, Back to the Future Instability in Europe after the Cold War, în „International
Security ”, vol. 15, Summer 1990, p. 52
48
John Borawski, Partnership for Peace „Plus”: Joint Responsability for Euro-Atlantic Security, în
„Defence Analysis”, vol. 15, No. 3, 1999, p. 324
activ la construirea încrederii şi a unei relaţii mai strânse între toate ţările europene,
incluzând membrii celor două alianţe” 49. Declaraţia reprezintă primul pas făcut de una
dintre cele două părţi spre o soluţionare paşnică a problemelor europene, în condiţiile în
care Pactul de la Varşovia exista încă, dar prin evoluţiile politice din ţările care-l
alcătuiau se întrezărea dizolvarea sa. Practic este un moment care pregăteşte
evenimentele din luna următoare: Consiliul Nord Atlantic de la Londra care consacră
„Declaraţia asupra transformării Alianţei Nord Atlantice”, care , pe lângă asigurările de a
50
păstra N.A.T.O. drept o alianţă defensivă , invită ţările central şi est europene la
restabilirea legăturilor diplomatice 51 şi la „intensificarea contactelor militare” 52.
Invitaţia lansată în articolul 6 ţărilor Tratatului de la Varşovia la „o declaraţie în
53
care să exprimăm solemn că nu mai suntem adversari” îşi găseşte ecou imediat în
întâlnirea C.S.C.E. de al Paris din 19 noiembrie 1990, în care, pe lângă declaraţia de
neagresiune amintită se semnează un tratat asupra forţelor armate convenţionale, moment
ce marchează sfârşitul Războiului Rece, urmat la nu mai mult de trei luni de anunţul
dizolvării Pactului de la Varşovia.
Alianţa Nord Atlantică îşi dovedise pe deplin eficienţa, dar încheierea Războiului
Rece aducea cu sine dilema sarcinilor pe care alianţa urma să le însuşească în viitor.
Asigurările de pace erau întărite şi după dispariţia Pactului de la Varşovia însă: „Nu
dorim să izolăm nici o ţară, ori să vedem o nouă diviziune a continentului. Obiectivul
nostru este să ajutăm la crearea unei Europe întregite şi libere” 54.
Care au fost principalele argumente care au condus la nedizolvarea Alianţei Nord
Atlantice după sfârşitul Războiului Rece? Trebuie înţeles interesul Statelor Unite ale
Americii de a rămâne implicate în Europa: „în primul rând, este mai uşor şi mai ieftin a
construi pe ceea ce există, decât să începi de la zero, în al doilea rând, N.A.T.O. trebuie
să rămână ancora angajamentului de apărare american faţă de Europa şi în al treilea rând
49
Message from Turnberry. Ministerial Meeting of the North Atlantic Council, Turnberry U.K., 7-8
June 1990, www.nato.int/docu/comm/49-95/c900608b.htm
50
Declaration on a Transformed North Atlantic Alliance issued by the Heads of State and
Government participating in the meeting of the North Atlantic Council („The London
Declaration”), London, 6 July 1990, art. 5, http://www.nato.int/docu/basictxt/b900706a.htm
51
Ibidem, art. 7
52
Ibidem, art. 8
53
Ibidem, art. 6
54
Partnership with the Countries of Central and Eastern Europe. Statement issued by the North
Atlantic Council Meeting in Ministerial Session in Copenhagen, 6-7 June 1991,
http://www.nato.int/docu/comm/49-95/c910607d.htm
s-a dovedit o forţă în integrarea paşnică şi dezvoltarea democratică a continentului” 55. Iar
interesul american era reprezentat de menţinerea unei legături şi a unei influenţe în vestul
Europei cu scopul economisirii propriilor resurse numai astfel reuşindu-se „îmbunătăţirea
securităţii în teatre de operaţiune cheie: Golful Persic şi Estul Europei, întinerirea
Alianţei, reducerea bugetului apărării şi evitarea revoltei publicului american împotriva
56
îndatoririlor internaţionale” . Însă ceea ce a contat cel mai mult atât din punctul de
vedere american cât şi cel european a fost un alt aspect: „solidaritatea politică ce este
poate la fel de importantă ca forţa sa militară” 57. Într-adevar, în cele peste partru decenii
de existenţă, NATO a reuşit o coagulare la nivel politic cum nici o altă alianţă din istorie
nu a reuşit, toţi membrii săi folosind acelaşi glas, trecând peste probleme istorice
moştenite, în unele cazuri de generaţii.
Pentru americani, N.A.T.O. reprezintă principalul mijloc de a menţine Statele
Unite implicate în securitatea europeană, ori evenimentele de la începutul anilor ’90:
declanşarea războiului civil în Iugoslavia încă din 1991 şi problemele din fostul spaţiu
sovietic, inclusiv apartenenţa armelor nucleare reprezentau ameninţări reale la adresa
securităţii pe continent. În acest context, decizia de retragere era una dintre variante, însă
„după un secol care a văzut începute două războaie mondiale în Europa şi s-a încheiat
cu oribilul conflict din Balcani [...] era mult mai prudent pentru Statele Unite să rămână
angajate pe continent, până când viitoarea integrare a Rusiei , Ucrainei şi a estului
Europei era mai clară”58.
Însuşi preşedintele Clinton subliniază dependenţa securităţii americane „de
existenţa unei Europe democratice, puternice şi libere”59 propulsând N.A.T.O. drept
singurul mijloc care dispune de „forţe militare, comandă integrată, legitimitate clară şi
obiceiuri de cooperare esenţiale în a atrage noi participanţi şi a răspunde noilor
provocări”60. Este ataşamentul faţă de un organism care s-a dovedit solid timp de zeci de
ani şi care conferă siguranţă membrilor săi, iar americanii sunt convinşi că pentru
55
Strobe Talbott, Russia has nothing to fear, în „New York Times”, vol. 146, No. 50707, 18
February 1997, p. A19
56
David Gompert, Richard Kluger, Free Rider Redux N.A.T.O. Needs to Project Power (And
Europe Can Help) în „Foreign Affairs”, vol. 74, No. 1, January/ February 1995, p. 7
57
Michael Collins, op. cit., p.114
58
Philip H. Gordon, Reforging the Atlantic Alliance, în „National Interes”, No. 69, Fall 2002, p. 92
59
f.a., Clinton on Security in Europe, Voice of America, 13 January 1994,
http://www.fas.org/man/nato/news/1994/50083509.txt
60
Ibidem
protejarea interesului lor naţional este nevoie a „întreprinde acţiuni, a făuri acorduri,
creea instituţii care vor ajuta în a aduce lumea împreună, mai aproape, în jurul principiilor
de bază ale democraţiei, pieţe libere, lege şi angajamentul faţă de pace” 61. Se poate trage
concluzia că, din punctul de vedere al Statelor Unite ale Americii, răspândirea valorilor
democraţiei, şi apărarea lor reprezintă principalul vector al implicării în afacerile
europene, ca o reflectare a interesului naţional.
Un alt argument este acela al libertăţii de acţiune a membrilor în afara sarcinilor
alianţei. N.A.T.O. nu a încălcat de-a lungul istoriei sale dreptul unui membru, ca suveran
de a desfăşura acţiuni în afara ariei definite de Tratatul de la Washington şi „nu forţele
N.A.T.O. au recâştigat insulele Falkland din mâinile ocupaţiei argentiniene”62.
Situaţia relativ instabilă din fostul bloc comunist reprezintă un alt motiv al
persistenţei Alianţei Nord Atlantice după sfârşitul Războiului Rece. Pe de-o parte
N.A.T.O. „prezervă balanţa strategică în Europa neutralizînd ameninţarea militară
reziduală pe care o deţine puterea rusească”63, în condiţiile instabilităţii politice din Rusia
şi a dezvoltărilor negative care puteau să ia naştere dintr-un climat politic nesigur, marcat
de puciuri, tentative de lovituri de stat, pe de altă parte are rolul de a proteja membrii
alianţei de ameninţări noi la adresa securităţii lor: „cele mai sus pe această listă între
aceste ameninţări externe fiind conflicte etnice, teritoriale şi naţionale în cadrul şi între
ţările din Centrul şi Estul Europei, exemplificate de luptele din fosta Iugoslavie”64.
Un caz cu totul aparte îl reprezintă integrarea fostei Republici Democrate a
Germaniei în structurile Alianţei Nord Atlantice. Evoluţia planurilor privind fostul stat
comunist pare surprinzătoare la prima vedere: la început de februarie 1990, mai precis pe
data de 9, James Baker, secretarul de stat american propunea unificarea Germaniei
„Republica Federală rămânând în cadrul N.A.T.O., dar jurisdicţia forţelor N.A.T.O.
neextinzîndu-se şi la fosta Republică Democrată a Germaniei”65, în timp ce ideea lui
61
Madeline Albright, The Testing of American Policy, în „Foreign Affairs”, vol. 77, No. 6
November/December 1998, p. 53
62
John Redwood, Stars and Stife the Coming Conflicts between the USA and European Union,
Houndmills, Basingstoke, Hampshire, Palgrave, 2001, p. 97
63
John Duffied, Why N.A.T.O. Persist, în Kenneth T.V. Thompson, ed., „N.A.T.O. and the
Changing World Order: An Apprasial by Scholars and Policymakers”, New York, University Press
of America, 1996, p. 102
64
Ibidem, p. 103
65
Wilfried Loth, Overcoming the Cold War a History of Detente, 1950 – 1991, Houndmills,
Basingstoke,Hampshire, Palgrave, 2002, p. 209
George Bush era şi mai confuză, limitînd oferta la o jurisdicţie N.A.T.O. restrânsă în
zona vest germană, adăugînd că fostei R.D.G. îi va fi acordat un statut militar nedefinit în
cadrul N.A.T.O.66. La finele aceleiaşi luni însă, la întâlnirea de la Camp David cu
cancelarul Helmuth Kohl, preşedintele Bush a căzut de acord cu acesta ca „forţele
N.A.T.O. să nu se extindă în teritoriul fostei R.D.G., însă întreaga Germanie să fie sub
jurisdicţia N.A.T.O. şi a apărării colective”67.
Lipsa de coeziune a declaraţiilor dovedea în primul rând preocuparea faţă de
poziţia sovietică, exprimată de Mihail Gorbaciov la Washington în ultima zi a lunii mai a
aceluiaşi an: „Germania trebuie să decidă ea însăşi în ce alianţă doreşte să fie” 68. Era un
compromis pe care liderul sovietic îl făcea în speranţa aşezării noilor relaţii cu Occidentul
pe o bază mai bună şi de ce nu, o încercare de a prelungi viaţa regimului în fruntea căruia
se afla. Oricum, având girul sovietic, integrarea fostei R.D.G. în N.A.T.O. era doar o
chestiune de timp iar oficialii vest germani nu aveau de ce să refuze în aceste condiţii
nedesfăşurarea de trupe ale aliaţilor vestici sau de arme nucleare 69, la 30 octombrie 1990 ,
Germania unificată intrînd sub jurisdicţia Alianţei Nord Atlantice. Desfiinţarea Armatei
Populare Naţionale (NVA – Nationale Volksarmee) din fosta R.D.G. a fost următorul
pas, iar intrarea în rândurile armatei federale a membrilor acesteia destul de dificilă, în
1998, aceştia numărând doar 4797 de membri, dintre care 1343 de ofiţeri70.
Însăşi dorinţa, atât de partea vest germană, cât şi de cea americană de a integra
fosta R.D.G. în N.A.T.O. spulbera orice gând de dizolvare a alianţei. N.A.T.O. a dovedit
imediat după încheierea Războiului Rece o capacitate de adaptare care va defini existenţa
alianţei în ultimul deceniu al secolului, bazată în primul rând pe noile provocări ivite la
nivelul securităţii europene.
II.3. Noile concepte strategice şi relaţiile cu alte organizaţii
66
Ibidem, p. 210
67
James M. Goldgeier, Not Whether But When, The U.S. Decision to Enlarge N.A.T.O.,
Washington D.C., The Brookings Institution, 1999, p. 15
68
Wilfried Loth, Overcoming the Cold..., p. 212
69
Ibidem, p. 214
70
Dale R. Herspring, From the NVA to the Bundeswehr Bringing the East Germans into N.A.T.O.,
în Andrew A. Michta, ed., America’s New Allies: Poland, Hungary and Czech Republic in
N.A.T.O., Seattle and London , University of Washington Press, 1999, p. 34
Procesul de deschidere şi colaborare faţă de fostul bloc sovietic, consacrat prin
Consiliile Nord Atlantice de la Turnberry şi Londra şi-a găsit continuarea printr-un nou
pas destul de important, anume noul concept strategic de la Roma (7-8 noiembrie 1991),
devenit pentru prima oară public. Mergînd pe linia declaraţiei de la Paris, cu un an în
urmă este recunoscută oficial dispariţia inamicului principal din timpul Războiului Rece:
„provocările la adresa securităţii şi riscurile pe care N.A.T.O. le întâmpină sunt diferite ca
natură de cele din trecut. Pericolul unui atac simultan, la scară largă pe toate fronturile
europene a fost efectiv îndepărtat şi nu mai poate fi în centrul strategiei alianţei. În
particular, în Europa Centrală, riscurile unui atac surpriză s-au redus substanţial” 71. Odată
recunoscută trecerea pericolului societic era nevoie de definirea unor noi riscuri la adresa
alianţei care „sunt presupuse a rezulta mai puţin din agresiunea calculată împotriva
teritoriului aliaţilor, ci din consecinţele adverse ale instabilitaţilor care pot apărea
datorită serioaselor dificultăţi economice, sociale şi politice, incluzând rivalităţi etnice şi
dispute teritoriale cu care se confruntă numeroase ţări din centrul şi estul Europei ” 72.
Desigur, aceste pericole puteau să se dezvolte oricând, mai ales pe fondul războiului civil
din fosta Iugoslavie şi mai mult, puteau să depăşească graniţele interne şi să aibe grave
implicaţii în ceea ce priveşte securitatea membrilor alianţei putînd conduce la „crize
ostile la adresa stabilităţii europene şi chiar la conflicte armate, care ar putea implica
puteri externe sau să se reverse în ţarile N.A.T.O., având un efect direct asupra alianţei” 73.
Nu se putea face însă abstracţie nici de realul pericol reprezentat de moştenirea militară
sovietică: „chiar şi în relaţii non-adversale şi de cooperare, capabilitatea militară sovietică
şi potenţialul ei, incluzând dimensiunea nucleară, constituie cel mai semnificativ factor
pe care alianţa îl va avea în vedere în menţinerea balanţei strategice în Europa”74.
Lipsa unui adversar de calibru pe continent împingea practic Alianţa Nord
Atlantică la o adaptare a necesităţilor sale strategice şi în primul rând la însuşirea unui
grad ridicat de flexibilitate în sarcinile viitoare şi pe fondul reducerilor de armament
71
The Alliance's Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government participating in
the meeting of the North Atlantic Council, Rome, 8 November 1991,
http://www.nato.int/docu/basictxt/b911108a.htm
72
Ibidem, par. 9
73
Ibidem
74
Ibidem, par. 13
graţie tratatelor respective. „Această flexibilitate ar fi permis acţiuni comune şi combinate
ale N.A.T.O., coaliţii de voluntariat ori chiar operaţii cu forţe nealiate”75. Adaptarea
instituţiei la noile transformari de pe continent era imperativ necesară, mai mult, chiar o
problemă de supravieţuire, alianţa având alternativa de a ieşi ori „în afara ariei sale, ori să
rămână în afara afacerii”76.
Prin noile dezvoltări instituţionale, N.A.T.O. îşi asuma un rol de prim rang ca
actor pe scena securităţii europene. Însă alianţa trebuia să ţină seama şi de alte instituţii
de tradiţie de pe continent de a căror colaborare putea să profite astfel încât: „N.A.T.O.,
Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia pentru Cooperare în
Europa şi Consiliul Europei trebuie să se susţină şi să se întărească una pe cealaltă în
construirea unui cadru de securitate pe continentul nostru”77. Secretarul general al
N.A.T.O. este conştient că numai astfel alianţa îşi putea maximiza şansele de a-şi duce
sarcinile la îndeplinire.
Alianţa Nord Atlantică şi-a arătat disponibilitatea încă din 1969 în a participa şi a
susţine o conferinţă, care-şi va găsi ulterior, în 1975, confirmarea în Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, care să respecte anumite principii: „participarea
Statelor Unite şi Canadei, reconfirmarea statutului legal al Berlinului, discuţii asupra
dezarmării convenţionale în Europa şi includerea problematicii drepturilor omului în
agenda acesteia”78. Conferinţa a reprezentat cadrul instituţional în care cele două părţi au
stabilit principiile pe bază cărora aveau să se desfăşoare relaţiile ulterioare: „egalitatea
suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii; nerecurgerea la forţa sau la
ameninţarea cu forţa; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor;
reglarea paşnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state”79. Sunt principii de bază ale
75
Mr. Rafael Estrella(Spain), General Rapporteur, After Madrid SummitReform of N.A.T.O.
Military Structure , Defence and Security Committee, North Atlantic Assembly, AP208DSC(97)8,
9 September 1997, par. 5, p. 1
76
Michel E. Brown, Minimalist N.A.T.O. A Wise Alliance Knows When to Retrench, în „Foreign
Affairs”, vol. 78, No.3, May/June 1999, p. 205
77
Speech by Secretary General at the Friedrich-Ebert-Stiftung, Bonn, 17 January 1997,
www.nato.int/docu/speech/1997/s970117a.htm
78
f.a., O.S.C.E. Handbook,Wien, Kärntner-King, 2000, p. 7
79
Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţiile internaţionale în
acte şi documente. (1945-1982), vol. III, Bucureşti, ed. Didactică şi pedagogică, 1983, p. 206-211
documentelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă importanţa lor constă în recunoaşterea
acestora într-un cadru oficial de ambele părţi, după începutul Războiului Rece. Ori
cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa îl reprezintă şi întâlnirea de
la Paris din 1990 între membrii N.A.T.O. şi cei ai Pactului de la Varşovia care a marcat
practic sfârşitul Războiului Rece. Relaţia N.A.T.O. – C.S.C.E. s-a dezvoltat şi ulterior, în
timpul crizei bosniace, Alianţa Nord Atlantică oferind sprijinul necesar „de securitate
personalului O.S.C.E., asistenţă umană şi materială în procesul electoral din Bosnia şi
Herţegovina”80.
Legătura este consacrată prin prevederile actului adoptat de Consiliul Nord
Atlantic de la Oslo (4 iunie 1992): „alianţa are capacitatea de a contribui la acţiuni
efective ale C.S.C.E. în linia noilor şi măritelor responsabilităţi pentru gestiunea crizelor
şi rezolvarea pe cale paşnică a disputelor. În acest sens, suntem pregătiţi să suportăm, de
la caz la caz, în concordanţă cu procedurile noastre, activităţi de menţinerea păcii sub
responsabilitatea C.S.C.E.”81. Este momentul în care, într-un document, Alianţa Nord
Atlantică îşi asumă şi alte responsabilităţi decât cele rezultate din articolul 5 al Tratatului
de la Washington. Faptul că a fost nevoie de doi ani pentru acest pas dovedeşte atenţia
oficialilor alianţei de a nu întreprinde acţiuni pripite care puteau avea repercusiuni asupra
securităţii membrilor. Necesitatea coordonării acţiunilor N.A.T.O. sub umbrela C.S.C.E.
în ceea ce priveşte procesul de menţinere a păcii este subliniată de către preşedintele
George Bush ca necesară din cauza puternicei înarmări a Europei ca moştenire a
Războiului Rece, „unităţi asamblate în grabă” şi „ad-hoc”82 nefiind suficiente pentru a
îndepărta pericolul reprezentat de noile provocări.
Colaborarea între cele două instituţii a continuat şi după reuniunea de la
Budapesta din 1994, când C.S.C.E. a devenit O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa), prilej cu care, secretarul general al N.A.T.O., Willy Claes a
exprimat disponibilitatea N.A.T.O. în a-şi pune „resursele şi experienţa la dispoziţia
O.S.C.E. pentru a susţine sarcinile sale de menţinerea păcii şi gestionare de crize” 83;
acţiunea şi-a găsit răspunsul cel mai relevant în cooperarea în cazul crizei din Bosnia şi
80
O.S.C.E. Handbook, p. 159
81
Final Communiqué of the Ministerial Meeting at the North Atlantic Council, Oslo, 4 June 1992,
par. 11, www.nato.int/docu/basictxt/b920604a.htm
82
Alexander M. Sullivan, Bush Urges Building Euro-Atlantic Peacekeeping Force, United States
Information Agency, 9 July 1992, http://www.fas.org/man/nato/news/1992/76471269.txt
83
Manualul N.A.T.O., p. 74
Herţegovina, prin suportul acordat de forţele de implementare (IFOR), respectiv
stabilizare (SFOR) pentru misiunea O.S.C.E., dar şi ulterior, prin legătura cu KFOR
(Kosovo Stabilization Force), „care furnizează un mediu de securitate sigur penrtu
activităţile O.S.C.E. în Kosovo”84.
Intensificarea cooperării după 1996 cuprinde şi contacte regulate la nivelul cel
mai înalt: oficialii O.S.C.E. participând cu regularitate la întrunirile N.A.T.O. precum
„Political Military Steering Committee” ori „Ad Hoc Group on Cooperation in
Peacekeeping”85, iar secretarul general al Alianţei Nord Atlantice participă la întrunirile
Organizaţiei pentru Cooperare şi Securitate în Europa.
Rolul O.S.C.E. nu reprezintă o alternativă la N.A.T.O. ci mai mult o instituţie
complementară care „poate legitima folosirea forţelor alianţei în regiune pentru scopuri
de menţinere a păcii sau aplicarea păcii”86.
Însă din preambulul Tratatului de la Washington sunt recunoscute principiile
Cartei O.N.U. ca principal mijloc de legitimare a acţiunilor N.A.T.O., iar articolul 7
recunoaşte responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite în
„menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” 87. Sprijinul necondiţionat acordat
Organizaţiei Naţiunilor Unite a continuat şi după încheierea Războiului Rece, ca o
legitimare a noului rol pe care şi-l asuma N.A.T.O. . De la declaraţiile de suport a
„contribuţiei Naţiunilor Unite la rezolvarea conflictelor şi menţinerea păcii în regiunea
Euro-Atlantică”88, până la confirmarea sprijinirii de către alianţă „de la caz la caz şi în
concordanţă cu propriile proceduri a operaţiunilor de menţinere a păcii sub autoritatea
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite”89. Decizia de a-şi exercita acţiunile cu girul
O.S.C.E. si al O.N.U. este întărită, după doi ani la Consiliul Nord Atlantic de la Bruxelles
(11 ianuarie 1994)90.
N.A.T.O. avea capacitatea militară de a acţiona ca principal actor al securităţii
europene, însă legitimitatea politică într-un cadru instituţional cât mai larg, era cu
84
O.S.C.E. Handbook, p. 48
85
Ibidem, p. 154
86
John S. Duffield, loc. cit., p. 780
87
The North Atlantic Treaty, art. 7
88
Final Communiqué of the Ministerial Meeting at the North Atlantic Council, Oslo, par. 13
89
Ibidem, par. 4
90
Declaration of the Heads of State and Government participating in the Meeting of the North
Atlantic Council (``The Brussels Summit Declaration''), Brussels, 11 January 1994, par. 7,
www.nato.int/docu/basictxt/b940111a.htm
siguranţă necesară, astfel explicându-se hotărârile luate de Consiliul Nord Atlantic de la
Oslo, respectiv cele două de la Bruxelles. Având girul organizaţiilor ce cuprindeau o
reprezentanţă mai largă, în speţă O.N.U. şi O.S.C.E., N.A.T.O. putea fi considerat un
adevărat „primus inter pares printre organizaţiile regionale”91.
Chiar şi în cazul crizei bosniace, forţele N.A.T.O. au acţionat în cadrul legal
reprezentat de rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, ca şi cele două forţe, IFOR şi
SFOR, „fiecare dezvoltându-şi roluri pe care celelalte organizaţii nu le pot juca, fiind
ambii actori importanţi în încercarea de a constitui o ordine internaţională mai
democratică şi împăciuitoare”92.
În ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europei Occidentale, încă din tratatul care
consacră această organizaţie este prevăzută „strânsa cooperare” 93 între cele două
organizaţii, însă apărarea colectivă revenind Alianţei Nord Atlantice. După sfârşitul
Războiului Rece, relaţiile continuă pe aceeaşi linie, la 21 mai 1992 consacrându-se prima
sesiune finală a Consiliului Uniunii Europei Occidentale la sediul N.A.T.O. 94 în scopul
întăririi cooperării la nivelul celor două instituţii, găsindu-şi finalitatea în hotărârile
Consiliului Nord Atlantic de la Berlin (3 iunie 1996) în care este lansat conceptul de forţe
interarme combinate (C.J.T.F. „Combined Joined Task Forces”) facilitînd „folosirea unor
capabilităţi militare separabile, dar nu separate în operaţii conduse de U.E.O.” 95. Practic
este consacrat transferul către Uniunea Europei Occidentale a unor capabilităţi militare pe
care aceasta nu le deţinea, pregătind astfel aliaţii europeni pentru noile provocări la
adresa securităţii pe viitor.
Decizia se adaugă celor două declaraţii anterioare ale UEO: de la Petersberg :
decizia de a desfăşura, în cooperare cu C.S.C.E. şi N.A.T.O. operaţiuni de „menţinere a
păcii” şi de „creere a păcii”96 şi apariţia sarcinilor de tip Petersberg, respectiv cele care ţin
91
Lawrence S. Kaplan, The Long Entanglement : N.A.T.O.’s First Fifty Years, Westport, Praeger,
1999, p. 210
92
David Malone, The North Atlantic Treaty Organization in a Global Setting în „N.A.T.O. 50th
Anniversary...”, p. 205
93
Modified Brussels Treaty…, art. 4
94
95
Final Communiqué of the Ministerial Meeting at the North Atlantic Council, Berlin, 3 June 1996,
www.nato.int/docu/pr/1996/p96-063e.htm
96
Western European Union Council of Ministers Petersberg Declaration, WEU Council of
Ministers,
Bonn, 19 June 1992, art. II, pct. 6, http://www.cip.fuhem.es/ueh/documentos/ueo/92-
petersberg.htm
de gestiunea crizelor: „sarcini umanitare şi de salvare”, „menţinerea păcii”, „creearea
păcii”, „forţe combatante în situaţie de criză”97. O definiţie a celor două concepte o oferă
Boutros Boutros-Ghali: astfel, „creerea păcii” înseamnă „acţiunea de a aduce părţile
ostile la o înţelegere, esenţială prin asemenea măsuri pacifiste ca cele din capitolul VI al
Cartei O.N.U. ”98, iar „menţinerea păcii” are de a face cu desfăşurarea prezenţei
Naţiunilor Unite în câmp, cu încuviinţarea tuturor parţilor implicate, în mod normal
implicând militari ai O.N.U., ori personal poliţienesc, de obicei şi civili.” 99. Se adaugă
aici şi cea de la Kirchberg (9 mai 1994)100 prin care se aşează pe baze noi relaţiile cu
ţările din fostul bloc comunist. Apropierea între cele două organizaţii este punctată şi de
secretarul general al N.A.T.O., Javier Solana la întrunirea ministerială a U.E.O. de la
Rhodos din mai 1998: „O relaţie mai strânsă N.A.T.O. – U.E.O. nu este necesară doar din
punct de vedere politic, ca parte a noii învoieli transatlantice între America şi Europa. Ea
este necesară pentru a putea face faţă ameninţărilor concrete ale mediului de securitate
contemporan. Doar printr-o cooperare apropiată putem să ne maximizăm potenţialul şi să
evităm dublarea sarcinilor, care nu-şi au sensul”.101 Este o reluare practic a articolului 4
din tratatul care consacră U.E.O. şi anume necesitatea cooperării între cele două pentru a
nu se dubla practic rolul acestora, sarcină care a reuşit în general în istoria alianţei
europene până la noile dezvoltări şi transformări instituţionale marcate de tratatele de la
Amsterdam şi Nisa.
Alianţa Nord Atlantică şi-a dovedit în epoca post Război Rece întâietatea în a
asigura securitatea continentului. Uniunea Europeană nu avea capacităţile necesare
rezolvării unei asemenea probleme, mai mult, relaţiile din cadrul acestui organism au
dovedit că nu există nici „dorinţă politică pentru asigurarea unei securităţi puternice”.102
Ori tocmai aici stă puterea Alianţei Nord Atlantice: „puţine alianţe militare au reuşit să
reziste încheierii ameninţării pentru care au fost create, dar de la începutul acestei decade
97
Ibidem, art. II, pct. 4
98
Boutros Boutros-Ghali, An Agenda for Peace Preventive diplomacy, peacemaking and peace-
keeping, 31 January 1992, par. 20, http://www.un.org/Docs/SG/agpeace.html
99
Ibidem
100
Council of Ministers Kirchberg Declaration, Luxembourg, 9 May 1994,
http://www.oeog.at/fact/kirchberg.php
101
Remarks by N.A.T.O. Secretary General, Javier Solana at the WEU Ministerial Meeting in
Rhodes, 11 May 1998, www.nato.int/docu/speech/1998/s980511a.htm
102
Stephen F. Larabee, Security Challenges on Europe´s Eastern Periphery, în David C.
Gompert, Stephen F. Larabee, ed., “America and Europe: A Partnership for a New Era”, New
York, Cambridge University Press, 1997, p. 167
N.A.T.O. a demonstrat o calitate doar a sa: o extraodinară capacitate de adaptare.”103 Iar
această capacitate de adaptare presupune în primul rând o funcţionare perfectă a
mecanismelor interne ale alianţei, în speţă a consensului politic care s-a dovedit hotărâtor
în politica de transformare a N.A.T.O..
CAPITOLUL II
Problema extinderii N.A.T.O. după
sfârşitul Războiului Rece
II. 1 Motivaţiile unui proces dificil
Transformările suferite de N.A.T.O. la finalul Războiului Rece şi-au găsit

imediat ecoul în dezvoltarea unui nou proces: acela al extinderii spre est a alianţei.
Rapiditatea cu care s-au produs toate aceste transformări pare surprinzătoare, dar
dovedeşte aceeaşi capacitate extraodinară de adaptare într-un context de securitate destul
de imprevizibil, ceea ce reprezintă până la urmă o chestiune de supravieţuire. Dezbatarea
privind necesitatea extinderii a suscitat mare interes în cercurile politice occidentale, dar
s-a răsfrânt şi în alte medii, mai ales în Europa Centrală şi de Răsărit , care reprezenta
103
George Robertson, N.A.T.O.- Surviving Through Adaptation, în “ N.A.T.O. 50th
Anniversary…”,1999, p. 82
însuşi mobilul acestei discuţii. În primul rând, pentru membrii alianţei, extinderea
reprezenta un element al adaptării de după 1990 care ţinea de însăşi supravieţuirea
acesteia: „dacă vom susţine în continuare linia dăltuită de Stalin în 1945, nu facem
altceva decât să supunem alianţa la riscul de a deveni irelevantă sau chiar la dizolvare” 104.
Dezbaterea privind ştergerea vechilor linii de demarcaţie de pe continent, respectiv
trasarea unora noi a avut susţinători în ambele tabere. Însă, privind acest proces drept un
105
„imperativ moral” . Faţă de statele care s-au aflat aproape cinci decenii sub puterea
comunistă se poate aprecia că extinderea N.A.T.O. asupra acestora eradica aceste linii
trasate arbitrar prin „garantarea securităţii unor naţiuni care fuseseră deseori sacrificate de
politica marilor puteri în trecut, şi având posibilitatea de a extinde zona de pace şi
prosperitate de la vest spre est ”.106 Întregul proces reprezenta o împlinire a unei acţiuni
din trecut care nu-şi atinsese scopul decât pe jumătate: „completarea planului Marshall,
ajutând la construirea unor societăţi democratice, prospere şi sigure din punct de vedere
al securităţii în Europa, fără a mai fi tăiată de o cortină de fier”.107
Dacă din punct de vedere moral era o reparaţie a planului Marshall, la care ţările
din răsăritul Europei nu au avut acces, trebuie înţelese şi celelalte resorturi care au grăbit
această dezvoltare.
În primul rând trebuie conştientizat interesul Statelor Unite pentru procesul
extinderii, şi anume, extinderea zonei în care democraţia este consolidată, doar astfel
riscurile unui potenţial conflict reducându-se simţitor, preşedintele Clinton fiind
principalul promotor al teoriei conform căreia „democraţiile nu merg la război una
împotriva celeilalte, iar politica externă americană trebuie să se concentreze în a promova
democraţia”108, ori doar o Europă aşezată pe aceste baze putea reprezenta „un vaccin
109
puternic împotriva plăgii care a căzut asupra fostei Iugoslavii” . Nu se poate nega însă
nici nevoia Alianţei Nord Atlantice de o aşa zisă „a doua lărgire [...] a scopului său
104
Strobe Talbott, The Case for Expanding N.A.T.O., Enlarging the Alliance would Benefit the
United States as Well as Europe, în “Time”, vol. 150, no. 2, 14 July 1997, p. 60
105
Ronald D. Asmus, N.A.T.O.´s Double Enlargement. New Tasks, New Members, în Clay
Clemens, ed., N.A.T.O. and the Quest for Post Cold War Security, London, Macmillan Press
Ltd., 1997, p. 69
106
James M. Goldgeier, op.cit., p. 2
107
Robert Hunter, Enlarging N.A.T.O .Reckless or Requisite? în “US Foreign Policy Agenda:
NATO Enlargement: The American Viewpoint”, vol. II, no. 4, October 1997, p. 16
108
James M. Goldgeier, NATO Expansion: The Anatomy of a Decision în “Washington Quarterly”,
vol. 21, no.1, Winter 1998, p. 87
109
Strobe Talbott, loc.cit, p. 60
funcţional pe lângă apărarea colectivă, şi anume, extinderea capabilităţilor de a face faţă
provocărilor sau crizelor dincolo de ameninţarea intereselor vitale ale membrilor, dincolo
110
de graniţele lor imediate” , iar adaptarea N.A.T.O. noilor provocări, începută prin noul
concept strategic de la Roma îşi găsea continuarea şi susţinerea necesară în cooptarea de
noi membri.
Existau însă şi resorturi de factură internă care au accelerat sprijinul administraţiei
democrate pentru această dezvoltare şi anume cele legate de campania electorală pentru
a câştiga votul comunităţii poloneze şi să contrabalanseze pe republicanii „care susţinea
extinderea” 111.
Statele Unite ale Americii au întrezărit şi posibilitatea extinderii comunitaţii
europene, prin care statelor din fostul bloc comunist li se acorda oportunitatea de a adera
la Uniunea Europei Occidentale „ceea ce ar implica garanţii de securitate din partea
principalelor puteri europene, iar o situaţie în care o ţară ca Germania şi-ar extinde
angajamentele de securitate la Polonia prin U.E.O., dar nu prin N.A.T.O., ar putea
distruge Alianţa Nord Atlantică”112.
Pentru suporterii extinderii o altă miză ţinea însă capul de afiş al declanşării
dificilului proces în care se angajaseră, în speţă, „nu sporirea apărării prin adăugarea
noilor membri, nici apărarea împotriva unui eventual pericol reprezentat de Rusia ci
extinderea zonei de stabilitate şi securitate spre est, oferind statelor din regiune
posibilitatea să-şi însuşească tranziţia politică, economică şi militară necesară pentru a
113
deveni o parte a Europei pieţelor democratice.” Ori, o Europă fost comunistă, stabilă
prezenta toate premizele unei „guvernări democratice, a unei şanse reduse de încălcare a
drepturilor omului sau de declanşare a genocidului asupra propriei populaţii, cu atât mai
mult a experienţei reprezentate de foamete.” 114 Altfel, garantarea unei Europe răsăritene
democratice era miza dezbaterii extinderii N.A.T.O., însă, stabilitatea politică este mediul
propice şi unei dezvoltări economice corespunzătoare, iar aceste ţări „au o posibilitate
110
Ronald D. Asmus, loc.cit, p. 68
111
James M. Goldgeier, op.cit, p. 10
112
James M. Goldgeier, loc.cit, p. 35
113
Ivo Daalder, Putting Europe First, în „Survival”, vol. 43, no. 1, Spring 2001,p. 81
114
Dan Reiter, Why N.A.T.O. Enlargement Does Not Spread Democracy , în “International
Security ”, vol. 25, no. 4, Spring 2001, p. 30, apud James D. Morrow, Randolph M. Siverson,
Tressa E. Tabares, The Political Determinants of International Trade: The Major Powers 1907-
1990, în “American Political Science Review”, vol. 92, no. 3, September 1998, p. 649-661
mult mai mare în a se reforma mai rapid şi cu ajutorul investiţiilor vestice, dacă sunt clar
incluse în clubul vestic, decât în afara acestuia”. 115 Mai mult, experienţele anterioare în
ceea ce priveşte lărgirea N.A.T.O. „au ajutat la crearea unui cadru de securitate care a
stabilizat democraţia în vestul Europei în perioada de după cel de-al doilea război
mondial, şi la formarea credinţei că extinzând spre est acest cadru va avea acelaşi efect în
consolidarea democraţiilor post-comuniste”.116
Exemplul războiului civil din fosta Iugoslavie a reprezentat cu siguranţă un alt
argument forte al extinderii Alianţei, care pe lângă încrederea ce o va acorda
democraţiilor din Est în dezvoltarea lor politică şi economică viitoare va preveni şi
estompa şi potenţial periculoasa renaţionalizare a politicii lor de apărare.” 117 Secretarul
general al N.A.T.O. la acea vreme atingea unul dintre cele mai sensibile puncte cu care se
putea confrunta securitatea europeană. Pe lângă pericolul reapariţiei forţelor naţionaliste
există şi acela al degenerării unor conflicte locale în adevărate războaie civile, cu
implicaţii grave asupra costurilor umane şi materiale, ori perspectiva extinderii N.A.T.O.
nu făcea altceva decât să „prevină întoarcerea la politicile naţionalizate şi la competiţie în
Europa.”118
Riscurile pe are şi le asuma Alianţa Nord Atlantică în dezvoltarea acestui proces,
respectiv cele ce priveau Rusia: „de slăbire a partidelor politice democratice care erau în
competiţie cu puternicele forţe politice nedemocratice”119 şi de a pune puterea de la
Kremlin în faţa „unei noi configuraţii a securităţii europene prin extinderea nelegitimă a
120
N.A.T.O., impusă peste opoziţia rusă” erau însă contrabalansate în special datorită
dorinţei puternice a statelor din Europa Centrală şi de Răsărit de a li se acorda
posibilitatea aderării . Ori, Ungaria este prima ţară din fostul bloc comunist care încă din
20 februarie 1990, prin vocea ministrului de externe Gyula Horn sugerează
disponibilitatea de a adera la N.A.T.O. ca „ nefiind inimaginabilă într-un viitor nu foarte
115
Ronald D. Asmus, loc.cit, p. 70
116
Ibidem
117
Speech by Secretary General Javier Solana at the American University, Washington, 24 July
1997,
118
Stephen J. Blank, Rhetoric and Reality in NATO Enlargement, în Stephen J. Blank, ed.,
“European Security and NATO Enlargement: A View from Central Europe ”, Carliste, PA:
Strategic Studies Institute, 1998, p. 34
119
Michael Mandelbaum, Preserving the New Peace. The Case Against NATO Expansion, în
“Foreign Affairs”, vol. 74, no. 3, May/ June 1995, p. 11
120
Ibidem, p.12
distant”121. O asemenea determinare, cu mult înainte de orice încercare de deschidere spre
Est a Alianţei Nord Atlantice dovedeşte alegerea şi conştientizarea unui nou traseu în
politica externă şi înţelegerea noilor realităţi de securitate de pe continent, demers adoptat
la nivel oficial de către Cehoslovacia, chiar înainte de divizare prin vocea preşedintelui
Vaclav Havel, cu prilejul primei vizite oficiale a unui şef de stat din fostul bloc comunist
la sediul Bruxelles al Alianţei, exprimând-şi speranţa că N.A.T.O. nu va fi închis pe veci
ţărilor vecine care sunt ghidate de aceleaşi idealuri ale democraţiilor funcţionale, chiar
dacă la acel moment, adjunctul secretarului general al Alianţei , Hemming Wegener
afirmase clar: ”N.A.T.O. nu are cum să se extinde” şi nu va „oferi nici un fel de garanţie
externă”.122
Tot Havel este cel care oferă o soluţie faţă de temerile Kremlinului: „aducând
N.A.T.O. mai aproape de graniţele Rusiei înseamnă a aduce mai aproape democraţia şi
stabilitatea”123. Ori pentru ţările din fostul bloc sovietic, extinderea N.A.T.O., pe lângă
calitatea de reparaţie morală aducea şi alte avantaje, alianţa dovedindu-se drept „singurul
124
sistem de apărare funcţional în Europa contemporană” ce putea covârşi „sentimentul
securităţii latente legat de problema generală a stabilităţii regiunii”.125
Nu poate fi trecut cu vederea nici interesul Europei apusene în susţinerea
procesului extinderii Alianţei Nord Atlantice şi în primul rând al Germaniei care în
timpul cancelarului Kohl argumenta că „extinderea atât a Uniunii Europene cât şi a
N.A.T.O. sunt vitale pentru propria-i securitate naţională”. 126 Ori, era evident că se dorea
pe de o parte „umplerea golului politic şi de securitate dintre Germania şi fosta Uniune
Sovietică, iar pe de altă parte însemna a plasa Germania în centrul noii Europe, decât a o
lăsa expusă pe flancul estic al vechii Europe” 127. Desigur, noua dezvoltare ar fi asigurat
121
Zoltan Barany, Hungary: An Outpost on the Troubled Periphery, în Andrew A. Michta, ed.,
“America´s…”, p. 85
122
Wojciech Kostecki, Ten Years After în Wojciech Kostecki, Katarzyna Zukrowska, Bogdan J.
Góralczyk, ed., “Transformation of Post Communist States”, London, Macmillan Press Ltd., p. 7
123
Adrian Karatnycky, Another Chance for NATO? Russia has raced for ahead of the West in
defining its post Cold-War role. But its not too late for NATO, în “National Review” , vol. 46, no.
2, 7 February 1994, p. 59
124
Gerhard Wetting, Russia and European Security After the Cold War, în “Aussenpolitik”, no. 1,
1998, p. 18
125
Ibidem, p. 19
126
David P. Calleo, Rethinking Europe´s Future, New Jersey, Princeton University Press, 2001, p.
263
127
Ivo Daalder, NATO in the 21st Century: What Purpose, What Missions, Washington DC, The
Brookings Institute, 1999, p. 53
Germaniei liniştea din punct de vedere al securităţii necesare, însă nu se poate nega că
aceasta a susţinut în special extinderea N.A.T.O. dintr-un alt motiv. Aderarea la N.A.T.O.
a ţărilor din fostul bloc comunist nu implica un efort economic deosebit din partea
puterilor europene, ţinând cont de ponderea militară pe care Statele Unite ale Americii o
aveau în cadrul alianţei, ori extinderea Uniunii Europene implica şi aspectul economic,
„iar Germania nu era singura printre membrii U.E. care se temea de repercusiunile
negative ale mâinii de lucru ieftine valabilă dintr-o dată şi a competiţiei crescânde pentru
fondurile de dezvoltare ale U.E.”128 Astfel se poate explica susţinerea pe care statele
europene au acordat-o procesului extinderii N.A.T.O. înaintea celui al Uniunii Europene,
mai ales că implicând Statele Unite, practic problemele de securitate din est erau
rezolvate iar, „integrarea economică europeană putea continua sub umbrela N.A.T.O.,
descătuşată de presiunea de a cheltui resurse cu apărarea.129 ”
Cu toate că limitele procesului erau sesizate în speranţa „menţinerii unui grad de
coeziune necesar continuării cooperării privind administrarea forţei” 130 , în caz contrar
riscându-se ca admiterea unui număr prea mare de membri să ducă „la un moment dat la
131
încetarea calităţii de organizaţie de apărare colectivă” , argumentele în favoare
deveneau tot mai puternice, continuând linia începută imediat după 1990 de adaptare a
cerinţelor alianţei la noile provocări, ceea ce a transformat-o în principalul vector de
stabilitate şi securitate de pe continentul european.
II. 2 De la Parteneriatul pentru Pace la decizia oficială de extindere a

Alianţei Nord Atlantice
Dezabaterea privind oportunitatea declanşării procesului de extindere a N.A.T.O.

a ţinut capul de afiş în ceea ce priveşte problemele securităţii internaţionale în anul 1993,
128
Stefan Wolff, Coincidence or Commonality of Interests? German and American Views on
NATO Enlargement, în “International Studies Review”, vol. 2, no. 3, Fall 2000, p. 106
129
Sean Kay, NATO Enlargement: Who Gains? Who Loses, în Gustav Schmidt, ed., “A History of
NATO- The First Fifty Years”, vol I, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, Palgrave,
2001, p. 227
130
Paul Buteaux, The Alliance at 50, în “NATO 50th Anniversary, 1949-1999”, p. 171
131
William T. Johnsen, NATO Strategy in the 1990s: Reaping the Peace Divided or the
Whirlwind, Carliste, PA: Strategic Studies Institute, 1995, p. 24
mai ales în condiţiile în care, între consilierii preşedintelui Clinton existau deja două
tabere distincte, pe de o parte, Anthony Lake, consilierul pe probleme de securitate
naţională susţinând extinderea, iar pe de alta, Les Aspin , secretarul apărării, împreună cu
John Shalikashvili, comandantul unic al staff-ului, în timp ce secretarul de stat Warren
Christopher „situându-se undeva la mijloc, deschis fiind spre o extindere graduală şi
concentrându-se asupra reacţiei Rusiei”132. Era, practic la mijloc lupta între două doctrine
de bază : cea a plasării relaţiei euro-americane pe primul plan, reprezentate de Strobe
Talbott, secretarul de stat adjunct şi cea a lărgirii N.A.T.O. „ reprezentată până nu demult
de Richard Halbrooke fostul asistent al secretarului de stat pentru afaceri europene şi
canadiene.”133
Decizia administraţiei Clinton a stat în balans până în momentul în care , într-o
scrisoare adresată de preşedintele Rusiei, acesta avertiza asupra unei extinderi a alianţei,
ori „în loc de a respinge puternicul amestec în afacerile unui stat din afara sferei sale de
influenţa, Statele Unite au menţinut o linişte deliberată” 134. Este practic momentul ce
marchează victoria taberei conduse de secretarul apărării, din moment ce, peste câteva
zile la „întâlnirea informală a N.A.T.O. de la Travemunde, în octombrie 1993, ministrul
apărării Statelor Unite ale Americii, Les Aspin a introdus conceptul de ”Parteneriat
pentru Pace”, ca un program de cooperare pentru acele state interesate în a obţine
calitatea de membru N.A.T.O.”135 .Hotărârea ascundea, pe lângă mult discutata problemă
ce implica Rusia şi un alt aspect: teama şi „şovăirea membrilor N.A.T.O. de a aduce
ţările estice într-un parteneriat mai atractiv şi de a le oferi acestora nişte garanţii de
136
securitate” , ceea ce dovedeşte că intervalul de timp care trecuse de la încheierea
Războiului Rece nu se dovedise suficient pentru construirea unei relaţii bazate pe
încredere reciprocă, cel puţin nu încă din partea Vestului, în ciuda unor declaraţii mai
mult decât optimiste ale unor lideri politici. Temerile sunt sintetizate cel mai bine în
câteva cuvinte de către John Shalikashvili, la 4 ianuarie1994, cu câteva zile înainte de
132
133
Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Bucureşti, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 1999, p. 37
134
Adrian Karatnycky, loc.cit, p. 58
135
Karl Heinz Kamp, Germany. The United States and the Enlargement of the North Atlantic
Alliance, în Gustav Schmidt, ed., “A History of…”, p. 210
136
Robert O´ Neill, Europe and the wider world: the security challenges, în Ken Booth, ed.,
“Statecraft and Security. The Cold War and beyond ”, Cambridge, Cambridge University Press,
1998, p. 203
lansarea oficială a documentului: „motivul pentru care acest parteneriat este definit aşa
cum este, e evitarea cu orice preţ a unei noi linii, o nouă diviziune care ar putea creea noi
tensiuni şi alimenta noi conflicte.”137 Era creată impresia unei idei a “birocraţiei menite
să amâne şi chiar să înăbuşe chestiunea extinderii N.A.T.O., acoperind-o, printr-un forum
138
de consultări şi asimilare” astfel încât reacţiile venite din estul Europei erau perfect
139
îndreptăţite: „un pas, dar prea mic în direcţia cea bună” sublinia Lech Walesa,
completat de preşedintele estonian Lennart Meri : „Parteneriatul pentru Pace este ca o
veche sticlă de parfum, pare îmbietoare, dar este goală”.140
În faţa unor asemenea răspunsuri, administraţia americană s-a simţit datoare să
ofere explicaţii, mai ales că situaţia din Rusia, prin rezultatele de succes obţinute de
naţionalişti şi comunişti la alegerile din decembrie 1993 putea avea efecte negative în
planul securităţii europene: „Nu sunt împotriva extinderii N.A.T.O.. Doar cred că, în
căutarea unui consens printre membrii N.A.T.O. în acest moment nu îl vom găsi şi nu
dorim a da impresia că astfel creem o altă linie de diviziune în Europa după ce ne-am
străduit timp de decenii să scăpăm de cea existentă dinainte” 141. Preşedintele Clinton
reflecta parcă o stare din sânul alianţei, legată de aceeaşi lipsă de încredere pe care
membrii acesteia o aveau faţă de acordarea de garanţii de securitate unor ţări care
făcuseră doar de câţiva ani pasul spre democraţie. John Shalikashvili punctează esenţial
decizia, fiind sigur că „extinderea era inevitabilă la un moment dat în viitor, dar văzând
nevoia unei soluţii de compromis între suporterii extinderii şi cei care nu o doreau deloc,
soluţie care putea dezvolta „module ale cooperării”142.
Lansarea oficială a documentului are loc în cadrul Cosiliului Nord Atlantic de la
Bruxelles la 10 ianuarie 1994, principalele obiective în cooperarea între N.A.T.O. şi ţările
care vor participa la program fiind următoarele:
137
138
Ira L. Strauss, Russia in NATO: The Fourth Generation of the Atlantic Alliance, în Kenneth N.
Thompson, ed., “NATO and the Changing World Order: An Appraisal by Scholars and
Policymakers ”, New York, University Press of America, 1996, p. 156
139
Mr. Frank Cook (United Kingdom), Mr. Tamas Wachsler (Hungary), Mr. Ion Ratiu (Romania),
Partnership for Peace: a Basis for New Security Structures and an Incentive for Military Reform in
Europe, Draft Interim Report, Defence and Security Committee, Sub-Committee on the Future of
the Armed Forces, North Atlantic Assembly, AN231DSC/AF(96)7rev.1, 21 October 1996, par. 4,
www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/1996/an231dsc.asp
140
Ibidem
141
James M. Goldgeier, , loc.cit, p. 93
142
„a. facilitarea transparenţei în planificarea apărării naţionale şi în procesele
bugetare;
b. asigurarea controlului democratic asupra forţelor armate;
c. menţinerea capabilităţii şi pregătirii de a contribui, în funcţie de prevederile
constituţionale, la operaţiuni sub autoritatea O.N.U. şi / sau sub responsabilitatea
C.S.C.E.;
d. dezvoltarea, pe termen lung, a unor forţe care să fie gata să opereze împreună
cu cele ale membrilor Alianţei Nord Atlantice ”143.
Sunt practic activităţi, altele decât cele prevăzute de articolul 5 al tratatului de la
Washington, deschise şi unor ţări care nu aveau intenţia de a aplica pentru obţinerea
calităţii de membru, precum ţările neutre din Europa: Suedia, Austria, Finlanda, Elveţia
sau republicele fost sovietice din Asia Centrală, însă în termeni concreţi, tot ceea ce putea
oferi se limita la „restructurarea şi stabilirea controlului democratic asupra forţelor
armate, învăţarea unor noi forme ale doctrinelor militare, control asupra mediului şi
ajutor în caz de dezastre”.144
În ceea ce priveşte extinderea N.A.T.O., secretarul general al alianţei sublinia în
Adunarea Atlanticului de Nord: „Parteneriatul pentru Pace nu a fost conceput în primul
rând ca un vehicul pentru lărgirea N.A.T.O. El serveşte unui scop mai larg. Dar
reprezintă, de asemenea, cea mai bună pregătire pentru orice ţară care doreşte să adere la
Alianţă”145. Această nouă dezvoltare nu trebuie privită drept un „substitut al lărgirii, ci ca
parte integrantă a unui proces de a aduce toate democraţiile Europei împreună” 146. Şi într-
adevăr, până la final de 1995, 27 de state au semnat documentul , incluzând Rusia 147. Însă
marele succes reprezentat de „Parteneriatul pentru Pace s-a datorat precis faptului că
143
Partnership for Peace: Framework Document, Brussels, 10 January 1994, par. 3,
www.nato.int/docu/basictxt/b940110b.htm
144
Richard Holbrooke, America. A European Power, în “Foreign Affairs”, vol. 74, no. 2, March/
April 1995, p. 43
145
John Borawski, Partnership for Peace and beyond în „International Affairs”, vol 71, no. 2,
April 1995, p. 243
146
Report to the Congress on the Enlargement of the North Atlantic Treaty Organization:
Rationale, Benefits, Cost and Implications, Bureau of European and Canadian Affairs, U.S.
Department of State,
24 February 1997, http://www.state.gov/www/regions/eur/9702nato_report.html
147
Mr. Porter J. Goss (United States), Mrs. Annette Just (Denmark), On the Verge of a Wider
Alliance, Political Committee, Draft Interim Report, Sub-Committee on NATO Enlargement and
the New Democracies, North Atlantic Assembly, AN245PC/ED(96)3, 26 October 1996, par. 9,
www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/1996/an245pc.asp
ţările candidate l-au văzut drept o treaptă spre aderarea la alianţă” 148. Discuţia în jurul
Parteneriatului pentru Pace nu se putea extinde, însă era clar că din punct de vedere al
pregătirii militare, în primul rând, ţările participante la program aveau multe a de învăţat,
îndeplinirea sarcinilor nu garantau nici pe departe calitatea de membru al Alianţei, văzută
la acel moment drept o ţintă dacă nu îndepărtată, cel puţin nedefinită încă temporal, după
cum sublinia şi preşedintele Clinton: „Parteneriatul pentru Pace nu reprezintă calitatea de
membru al N.A.T.O. Dar nu este nici o cameră de aşteptare permanentă. El schimbă
întregul dialog despre lărgirea N.A.T.O: Acum întrebarea nu mai este dacă N.A.T.O. va
accepta noi membri, ci când şi cum va face aceasta. ”149
Parteneriatul pentru Pace trebuie văzut însă drept o soluţie de compromis propusă
de administraţia americană într-un moment delicat din punct de vedere al securităţii
europene implicând situaţia Rusiei şi reticenţa unora dintre membrii alianţei, la care se
adaugă puternicul curent anti-extindere şi-n Statele Unite ale Americii, ceea ce nu
înseamnă că preşedintele Clinton nu era partizan al lărgirii N.A.T.O. Întâlnirea din 21
aprilie 1993, la deschiderea Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington cu
liderii din Europa Centrală şi de Răsărit oferă ocazia lui Anthony Lake de a-şi vedea
proiectul susţinut de preşedintele Clinton „care din acea zi a înclinat să gândească pozitiv
despre extindere”.150 Ori, Consiliul Nord Atlantic de la Bruxelles, pe lângă dezvoltarea
Parteneriatului pentru Pace, în cadrul lansării într-un document oficial al alianţei, prezintă
ideea extinderii: „aşteptăm şi vom saluta extinderea N.A.T.O. care va implica statele
democratice din est, ca parte a unui proces evolutiv care ţine cont de dezvoltările politice
şi de securitate din întreaga Europă”151. Odată consacrată ideea extinderii, era clar că
dezbaterea ulterioară nu putea să aibă în centrul atenţiei decât un calendar concret pentru
desfăşurare, ori preşedintele Clinton era nevoit să întărească acest angajament în faţa unei
naţiuni care avea mari aşteptări în acest sens, la televiziunea poloneză, la 11 iulie 1994:
148
Thomas Valasek, A Moving Target: Enlarging a Changing NATO, în ed. Thomas Valasek ,
Theresa Hitchens, “Growing Pains: The Debate on the Next Round of NATO Enlargement”,
Washington D.C., Center for Defense Information, 2002, p. 93
149
Bill Clinton, The Visegrad States: Crossroad to Change in the Heart of Europe. Remarks at a
luncheon with the leaders of the Visegrad States, Prague, Czech Republic, 12 January 1994,
http://dosfan.lib.uic.edu/ERC/briefing/dispatch/1994/html/Dispatchv5Sup01.HTML
150
151
Partnership for Peace: Invitation Document issued by the Heads of State and government
participating in the Meeting of the North Atlantic Council , Brussels, 10 January 1994,
www.nato.int/docu/basictxt/b940110a.htm
„Vreau să fie foarte clar, din orice punct de vedere, N.A.T.O. se va extinde, şi se va
extinde ca o cale de a întări securitatea şi nu ca o condiţionare a unor evenimente din vreo
altă ţară sau datorită unor noi ameninţări la adresa N.A.T.O.” 152. Mesajul adresat
polonezilor şi implicit celorlalte ţări din blocul fost comunist are o dublă semnificaţie: pe
de o parte exprimă o stare din sânul membrilor alianţei care nu ajunseseră la un consens
în privinţa acordării garanţiilor de securitate implicate de calitatea de membru, iar pe de
alta este şi un mesaj de liniştire, imixiunea altor state în luarea unei decizii, respectiv a
Rusiei, nefiind tolerată.
Promisiunea căpăta forma concretă prin lansarea peste un an, la 3 septembrie
1995 a „Studiului despre lărgirea N.A.T.O.”, un document destul de detaliat cuprinzând
aspecte legate de securitatea continentului european şi date despre noul proces la care se
angaja alianţa: scopuri, principii ale extinderii, rolul celorlalte dezvoltări instituţionale de
pe continent, relaţia cu Rusia şi aşteptările politice şi militare de la noii membri. În ceea
ce priveşte realizările care se aşteptau din dezvoltarea procesului, acestea erau enumerate
în cel de-al treilea paragraf: ”
 Încurajarea şi suportul unor reforme democratice, incluzând controlul civil
si democratic asupra forţelor armate;
 Adoptarea noilor membri ai alianţei la modelele şi obiceiurile cooperării,
consultării şi consensului construcţiei, ce caracterizează relaţiile între
membrii curenţi;
 Promovarea de bune relaţii de vecinătate de care să beneficieze toate ţările
din aria euro-atlantică, atât membrii, cât şi nemembrii N.A.T.O.;
 Accentuarea apărării comune şi extinderea beneficiilor sale şi întărirea
transparenţei în planurile de apărare şi bugetele militare, prin reducerea
probabilităţii instabilităţii care poate fi produsă de o abordare exclusiv
naţională a politicilor de apărare;
 Revigorând tendinţa de integrare şi cooperare în Europa bazată pe valori
democratice comune, contrabalansând tendinţa de dezintegrare de-a lungul
liniilor de demarcaţie etnice şi teritoriale;
152
 Întărind abilitatea alianţei de a contribui la securitatea europeană şi
internaţională, incluzând activităţile de menţinere a păcii sub
responsabilitatea O.S.C.E. şi operaţii de menţinere a păcii sub autoritatea
Consiliului de Securitate al O.N.U.şi alte misiuni;
 Întărind şi lărgind parteneriatul trans-atlantic”153.
Dacă principiul extinderii era astfel consacrat, mai este nevoie însă de un an
pentru ca într-un document oficial să se facă referire la „invitarea uneia sau mai multor
ţări care şi-au exprimat interesul de a se alătura alianţei, să înceapă negocierile de
aderare”154.
A fost totuşi nevoie de câţiva ani pentru dovedirea „expresiei că în noua Europă
statele suverane sunt libere să aleagă propriul drum, nemaifiind subiectul vechiului model
al sferelor de influenţă”155. Dacă privim însă retrospectiv la anii războiului rece, se poate
remarca, în ciuda amânărilor prezentate şi a dezbaterii din cadrul membrilor N.A.T.O.,
că Alianţa a desăvârşit procesul de transformare prin deschiderea spre noi membri într-un
interval de timp foarte scurt, dovedind pe lângă capacitatea sa de adaptare şi
ireversibilitatea schimbărilor produse după 1990 în Europa, în primul rând pe plan politic.
II.3. Rusia şi extinderea N.A.T.O.
Întreaga transformare instituţională urmărită de Alianţa Nord Atlantică după

sfârşitul Războiului Rece a avut ca punct central de reper relaţiile cu Rusia, văzută drept
moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, ţinând cont în primul rând de uriaşul potenţial
atomic deţinut de aceasta din urmă, dar neputându-se neglija nici forţele convenţionale.
Evoluţia politică din spaţiul sovietic, schimbările spectaculoase doar în câţiva ani şi
153
Study on NATO Enlargement issued by the Heads of State and Government participating in the
Meeting of the North Atlantic Council, Brussels, 3 September 1995,
www.nato.int/docu/basictxt/enl-9502.htm
154
Final Communiqué Issued at the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held at
NATO HQ,, Brussels, 10 December 1996, par. 2, http://www.nato.int/docu/pr/1996/p96-
165e.htm#one_or_more
155
Javier Solana, The Alliance's effectiveness and cohesion have grown measurably in recent
years, IISS
London, 19 September 1996, http://www.nato.int/docu/speech/1996/s960919a.htm
tranziţia spre regimuri democratice a fostelor state care compuneau uniunea au fost de
asemenea elemente care au necesitat din partea Vestului o atenţie deosebită, ţinând cont
de pericolul reprezentat de un eventual vid de putere în regiune, cu consecinţe
catastrofale asupra securităţii regionale şi internaţionale.
Dezabaterea privind adaptarea Alianţei Nord Atlantice la noile provocări ale
mediului internaţional, precum şi extinderea cu noi membri a avut în centru, evident ,
problema rusească. Ori, Rusia a susţinut „în anii ´90 că O.S.C.E. trebuie să fie organizaţie
umbrelă pentru eforturile de securitate europene, deoarece practic toate statele europene
sunt membre ale acesteia şi fiecare are un statut egal” 156, iar în momentul declanşării
dezbaterii privind extinderea, „liderii ruşi au pretins cu mai multă sau mai puţină
convingere că Helmuth Kohl, cancelarul german ar fi promis Kremlinului că N.A.T.O. nu
se va extinde niciodată în Europa Centrală dacă Germania unificată ar rămâne ca membru
al alianţei”157, ceea ce parte a germană nu a recunoscut niciodată. Rusia nu a înţeles
niciodată mobilul existenţei Alianţei Nord Atlantice după încheierea războiului rece, iar
dacă, în timp s-a împăcat cu situaţia , cu atât mai puţin putea accepta extinderea acesteia
în condiţiile apropierii de graniţele sale prin acest proces, cu toate că asigurările
preşedintelui Clinton că „lărgirea N.A.T.O. nu este direcţionată împotriva cuiva, ci va
întări securitatea tuturor vechilor membri ai N.A.T.O., a noilor membri şi a nemembrilor,
de asemenea”158. Dimpotrivă, procesul extinderii era văzut drept o pedeapsă venită din
partea vestului pentru „eşecul Rusiei de a se conforma normelor şi valorilor standardelor
democratice şi antiimperialiste ale statului naţiune modern” 159. Situaţia politică din Rusia
a stat întotdeauna în atenţia vestului, tocmai datorită pericolului reprezentat de o
eventuală preluare a puterii de către forţele nedemocratice, exemplul puciului care l-a
îndepărtat pe Mihail Gorbaciov fiind cel mai elocvent în acest sens, dar extinderea
N.A.T.O. nu reprezenta o pedeapsă, ci cel mult „un prim pas în schimbarea
156
Robert E. Hunter, Solving Russia. Final Piece in NATO´s Puzzle în “Washington Quarterly”,
vol. 23, no. 1, Winter 2000, p. 124
157
Jonathan Eyal, NATO´s Enlargement: Anatomy of a Decision, în “International Affairs”, vol. 73,
no. 4, p. 699
158
Transcript of the Remarks by president W. J. Clinton to People of Detroit, 22 October 1996 ,
http://www.nato.int/docu/speech/1996/s961022a.htm
159
Roland Dannreuther, Escaping the Enlargement Trap in NATO-Russian Relations, în
“Survival”, vol. 41, no. 4, Winter 1999/ 2000, p. 152
aranjamentelor de securitate ale Europei, luat împotriva Rusiei” 160. Primul ministru de la
Kremlin, Viktor Cernomârdin vedea procesul ca trasând „noi linii de diviziune” 161 în
Europa, în ciuda asigurărilor din partea secretarului general al alianţei, Javier Solana că
extinderea „nu reprezintă o proiectare a vechiului N.A.T.O. spre est ca un bastion în faţa
unei noi ameninţări, ci în a permite unora din noile democraţii ale Europei, cele care au
aceleaşi valori democratice , doresc şi sunt pregătite să accepte responsabilităţile de
membru să se alăture alianţei”162.
Un alt aspect important din dezvoltare îl reprezintă şi teama că „dacă N.A.T.O. se
extinde spre est, Rusia, sub orice regim, ar deveni o putere revizionistă, străduindu-se să
submineze deja fragila ordine europeană”163. Ori, dimpotrivă, din perspectiva vestică
fragilitatea la nivel politic a dezvoltării democratice din Rusia reprezenta un pericol, în
sensul reînvierii unor tendinţe ultranaţionaliste şi totalitare aşa încât, „în planificarea
politicii externe, Statele Unite nu puteau ascunde un asemenea scenariu iar un N.A.T.O.
extins şi încă relevant părea că reprezintă cel mai bun instrument colectiv pentru a face
faţă chiar şi unei asemenea situaţii”164.
Kremlinul a încercat pe diferite căi, şi la diferite nivele să-şi expună propriul
punct de vedere privind inoportunitatea lansării proiectului extinderii, în primul rând prin
argumentul pericolului unui nou război rece susţinut de însuşi preşedintele Yeltsin în
septembrie 1995: „Când N.A.T.O. se va apropia de graniţele Federaţiei Ruse veţi putea
spune că vor fi două blocuri militare, ceea ce va reprezenta o restaurare a ceea ce am avut
în trecut. În acest caz, vom stabili legături constructive cu toate fostele republici sovietice
şi vom forma un bloc”165. Opoziţia faţă de procesul extinderii aducea şi un avertisment
destul de periculos, acela al redeclanşării războiului rece, ori declaraţia preşedintelui rus
160
Michael Mandelbaum, Don´t Expand NATO, în “Newsweek”, vol. 128, no. 26, 23 December
1996, p. 33
161
f.a.- Can Russia Ever be Secured, în “Economist”, vol. 341, no. 7995, 7 December 1996, p. 45
162
Address by Mr. Javier Solana, Secretary General of NATO at the Atlantic Treaty Association
Assembly, Rome, 4 November 1996, http://www.nato.int/docu/speech/1996/s961104a.htm
163
Charles A. Kapuchan, Expand NATO and Split Europe, în “New York Times”, vol. 144, no.
49893,
27 November 1994, p. E11
164
Sven Melby, The Transformation of NATO and US Foreign Policy, în Gustav Schmidt, ed., “A
History of…”, p.238
165
James M. Goldgeier, op.cit, p. 96-97
era completată de Evgheny Primakov, primul ministru care vedea acţiunea drept „a
conduce inevitabil spre o nouă diviziune a Europei”166.
Faptul că aspectul militar al extinderii alianţei era singurul observat, mai ales în
contextul eventualităţii plasării pe teritoriul noilor membri a armelor nucleare dovedeşte
imposibilitatea Moscovei de a se desprinde de gândirea Războiului Rece, fapt care nu i se
poate însă imputa ţinând cont de de intervalul de timp foarte scurt în care se petrecuseră
aceste schimbări, dar arată , de asemenea şi o lipsă de adaptare la noile realităţile.
167
Numărul relativ mare al etnicilor ruşi din Letonia şi Estonia, 36% şi respectiv 32%
reprezenta un motiv în plus pentru a nu fi de acord cu extinderea alianţei.
Surprinde însă la prima vedere declaraţia lui Boris Yeltsin în 25 august 1993 de
„acceptare a deciziei Poloniei să adere la N.A.T.O., ţintind integrarea europeană, ca
nefiind contrară cu interesele altor state incluzând Rusia”168. Teoretic, Rusia nu se putea
opune dorinţei unui stat suveran de a-şi alege singur politica externă, însă la acel moment
extinderea N.A.T.O. părea un lucru îndepărtat, dacă nu , nerealizabil, astfel se traduce
poziţia indulgentă a Moscovei. Lansarea deciziei şi dezvoltarea ulterioară tradusă în
„Studiul asupra lărgirii N.A.T.O.” au însemnat însă pentru Kremlin drept „o provocare
deliberată în a oferi aproape nici o concesie interesului rusesc” 169, deşi în document se
regăseşte angajamentul că acest proces „nu va ameninţa pe nimeni şi va contribui la
dezvoltarea unei arhitecturi de securitate extinse bazate pe adevărata cooperare de-a
lungul întregii Europe, sporind securitatea şi stabilitatea pentru toţi” 170 textul dovedind
clar că: „N.A.T.O. nu se va extinde asupra unor state care pretind că vor să se apere de
Rusia sau asupra unor state pe care Rusia le precepe ca având o politică antirusescă ”171.
„Parteneriatul pentru Pace” şi „Studiul asupra lărgirii N.A.T.O.” se înscriau
perfect pe linia discuţiei dintre preşedintele american şi cel rus de la Washington, din
septembrie 1994, în care Clinton „l-a asigurat pe Yeltsin că N.A.T.O. nu-şi va anunţa noii
166
Press Conference of Secretary General and Minister Primakov at the Meeting of the North
Atlantic Cooperation Council in Ministerial Session, NATO HQ, Brussels, 11 December 1996
http://www.nato.int/docu/speech/1996/s961211d.htm
167
Jeffrey Tayler, The Next Threat to NATO, în “Atlantic Monthly”, vol. 289, no 2, February 2002,
p. 71
168
John Borawski, Partnership for Peace and beyond...., p. 235
169
Ronald Dannreuther, loc. cit, p. 150
170
Study on NATO Enlargement…, par. 28
171
Valentin Stan, op.cit., p. 46
membri până după alegerile prezidenţiale din Rusia şi Statele Unite din 1996” 172.
Mergând pe aceeaşi linie, în mai 1995, „Yeltsin l-a întrebat pe preşedinte de trei ori în
timpul vizitei lui Clinton la Moscova să amâne lărgirea până după anul 2000, şi de fiecare
dată acesta l-a refuzat”173. „Parteneriatul pentru Pace reprezentase astfel ultima concesie
făcută Moscovei şi artizanilor săi, extinderea N.A.T.O. nefiind o chestiune de negocieri
174
cu Rusia” după cum clar exprima Alexander Vershbow, directorul Afacerilor
Europene la Consiliul Naţional de Securitate.
Poziţia negativă a Federaţiei Ruse faţă de extinderea N.A.T.O., devenită
alarmantă odată ce acest proces căpăta o formă tot mai vizibilă, dovedeşte pe de o parte
neîncrederea Moscovei în partenerii de discuţie apuseni şi ancorarea încă în preceptele
războiului rece. Pe de altă parte însă, declanşarea acţiunii în ciuda protestelor vehemente
ale Kremlinului dovedeşte importanţa tot mai scăzută a Rusiei în noua arhitectură de
securitate internaţională.
II.4.Ţările din fostul bloc comunist şi N.A.T.O.
II.4.1. Candidaţii la extindere şi drumul spre aderare
Adaptarea Alianţei Nord Atlantice la realităţile cadrului de securitate internaţional

după încheierea Războiului Rece, a avut ca punct de reper şi redefinirea raporturilor cu
statele din fostul bloc sovietic materializate în crearea la 20 decembrie 1991 a Consiliului
de Cooperare Nord Atlantic ce întrunea ţările membre ale N.A.T.O. şi cele din fostul
Tratat de la Varşovia, incluzînd fostele republici unionale, în total 25 de membri, un pas
concret în „aducerea foştilor adversari împreună la discuţii şi la începerea cooperării
multilaterale, nu a parteneriatului”175. Cooperarea multilaterală viza aspecte variate:
172
James M. Goldgeier, loc.cit., p. 97
173
RW Apple JR, Clinton´s Moscow Visit: A Climate of Mutual Doubt, în “New York Times”, vol.
144, no. 50054, 7 May 1995, p. A16
174
Rick Marschall, Vershbow: No negotiations with Russia on NATO Enlargement, United States
Information Agency, 14 June 1996, http://www.fas.org/man/nato/news/1996/21940507.txt
175
Jeffrey Simon, Partnership for Peace(PFP):After the Washington Summit and Kosovo în
“National Defense University Strategic Forum”, no 167, August 1997,
http://www.nyu.edu/globalbeat/nato/NDU0899.html
politice, instituţionale, militare, de planificare, „dezvoltarea cooperării în sferele militare
şi de apărare, gestiunea crizelor şi menţinerea păcii”176. Trecerea de la un program de
cooperare multilateral la unul bilateral se face prin intermediul „Parteneriatului pentru
Pace”, anume, fiecare stat participant dezvoltând cu N.A.T.O. un program de parteneriat
individual177.
Însă cadrul cel mai sigur pentru o dezvoltare normală din punct de vedere al
securităţii lor, îl reprezintă pentru statele fost comuniste obţinerea calităţii de membru al
Alianţei Nord Atlantice, o închidere a uşii acesteia ar fi „trimis un nedorit şi de neajutor
mesaj ţărilor din Europa Centrală, implicînd că acestea ar fi condamnate la o zonă
tampon permanentă între Vest şi Est”178. Marele risc pe care îl comporta nedeschiderea
porţilor alianţei spre noi membrii îl reprezintă însă „naţionalismul distructiv şi manevrele
geopolitice care au făcut regiunea atât de instabilă în trecut şi care acum s-ar putea
reaprinde”179. O asemenea transformare se putea încadra perfect în noile riscuri pe care
N.A.T.O. le vedea la nivel continental, pericol sesizat în primul rând de puterea
americană, încă din decembrie 1992, Dick Cheney fiind avocatul cel puţin „a câtorva din
naţiunile central şi est europene care îndeplinesc sarcinile fundamentale pe care le-am
avut şi altora ce au dorit să facă parte din alianţă în termenii angajamentului pentru
democraţie şi a dorinţei de a ni se alătura în susţinerea apărării securităţii”180.
Pe lângă componenta de securitate pe care o implica, exista „în rândul noilor elite
ale democraţiilor ivite în Europa Centrală convingerea fermă că doar prin aderarea la
N.A.T.O. era posibilă depăşirea rapidă a poverii tranziţiei şi a asigura un viitor al
democraţiei în ţările lor”181. Echivalarea N.A.T.O. cu un vehicul de promovare a
democraţiei şi stabilităţii economice nu poate fi acuzată, în condiţiile în care aceasta se
dovedea singura instituţie occidentală la care statele fost comuniste puteau avea acces
176
NATO Handbook, p. 18
177
Partnership for Peace: Framework Document, par. 4
178
Strobe Talbott, Russia has nothing to fear, în “New York Times”, vol. 146, no. 50707, 18
February 1997, p. A19
179
Ronald D. Asmus, Stephen F. Larrabee, NATO and the Have-Nots Reassurance After the
Enlargement, în “Foreign Affairs”, vol. 75, no. 6, November/ December 1996, p. 17
180
John Borawski, Partnership for Peace and beyond... , p. 236
181
Mr. Petre Roman ( Romania), Special Rapporteur, The Spirit of Democracy and the Fabric of
NATO – The New European Democracies and NATO Enlargement, Subcommittee on NATO
Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly, 21 October 1996 ; AN 246
PC/ED(96) 4, par. 10,
www,nato-pa.int/archivedpub/comrep/1996/an246pc.asp
rapid, deschiderea Uniunii Europene fiind de domeniul viitorului îndepărtat, prin criteriile
foarte exacte pe care le stabilise şi în acelaşi timp dovedea şi dorinţă de a lăsa cât mai
repede în urmă moştenirile comuniste. Mai mult, doar perspectiva aderării la Alianţa
Nord Atlantică a determinat ţările interesate de proces „grăbirea reformelor democratice,
mişcarea spre economiile de piaţă, precum şi rezolvarea vechilor dispute cu vecinii
lor”182. Relaţia germano-polonă a reprezentat, cu siguranţă un motor al promovării
procesului extinderii Alianţei Nord Atlantice prin cele două înţelegeri istorice din 1991 în
care „se confirmau garanţiile existente şi afirmau angajamentul mutual la relaţii de bună
vecinătate”183. Ori Polonia a înţeles foarte bine relaţia cu Rusia, ministrul de externe
Dariusz Rosati exprimînd în 1996 dorinţa ţării sale de a adera la N.A.T.O. nu pentru că
„se simte ameninţată din afara graniţelor sale ci pentru că suntem suporteri ai credinţelor
N.A.T.O. – o societate democratică, prezervarea drepturilor omului şi economie de piaţă
liberă”184.
Deşi, încă din aprilie 1993, de la deschiderea Muzeului Holocaustului de la
Washington, Vaclav Havel şi Lech Walesa au cerut preşedintelui Clinton extinderea
N.A.T.O. spre răsărit185, la nivelul opiniei publice din Cehoslovacia, sprijinul popular
pentru aderarea la Alianţă, imediat înainte de scindare atingea doar 53% 186, ceea ce
dovedea că temerile faţă de Rusia erau încă puternice, pe de-o parte, dar pe de alta şi
neîncrederea populaţiei faţă de sistemul reprezentat de N.A.T.O., văzut drept o prelungire
a Războiului Rece. Demersurile celor două state nu puteau rămâne fără urmări, mai ales
că administraţia Clinton, prin vocea vicepreşedintelui Al Gore le vedea drept simboluri
ale luptei pentru democraţie în regiune: „Nu am pierdut ani sprijinind „Solidaritatea”doar
pentru a pierde democraţia în Polonia şi nu am celebrat „revoluţia de catifea” în
Cehoslovacia doar să vedem că abia născută să moară din neglijenţă” 187, chiar dacă
182
Gebhardt von Moltke, Political Implications of NATO Enlargement, NATO Defence College/
North Atlantic Assembly Symposium on the Adaptation of the Alliance, Rome, 28 April 1997,
183
Andrew A. Michta, Poland: A Linchpin of regional Security în Andrew A. Michta, ed.,
“America’s…”, p. 43
184
Vance Phillips, Rosati: Admitting Poland to NATO Will Bolster European Security, United
States Information Agency, 14 June 1996, http://www.fas.org/man/nato/news/1996/12981717.txt
185
Thomas M. Leonard, NATO Expansion. Romania and Bulgaria within the Larger Context în
“East European Quarterly” , vol. 33, no. 4, January 2000, p. 518
186
Ivan Gabal, Czechoslovakia: the break-up and its consequences, în Wojciech Kostecki,
Katarzyna Zukrowska, Bogdan J. Goralczyk, ed., “Transformation…”, p. 117
187
acţiunea necesită timp îndelungat după cum bine constientizează ministrul apărării ceh în
1993: „Este clar pentru noi că absorţia ţărilor post comuniste în N.A.T.O. nu este posibilă
188
în scurt timp”. Ungaria pe de altă parte, după cum am amintit, fusese prima ţară ce-şi
exprimase verbal dorinţa de aderare la N.A.T.O., înscrisă în documente oficiale din 1993
prin „Conceptul politic de securitate” şi „Conceptul de apărare al Republicii Ungaria”; în
ambele documente aderarea la N.A.T.O. reprezenta „scopul fundamental al ţării, chiar
dacă la acel moment forţele armate ungare nu erau interoperabile cu cele ale
N.A.T.O.”189, după cum avea să recunoască raportorul Adunării Parlamentare a
Atlanticului de Nord, Tamas Wachsler câţiva ani mai târziu. Ungaria a întâmpinat însă şi
probleme, mai ales datorită declaraţiilor primului ministru Jozsep Antall: „În spirit, sunt
ministrul a cinsprezece milioane de unguri”190 cu referire directă la minoritatea maghiară
ce locuia dincolo de graniţele statului, mai ales în România şi Slovacia, ceea ce, pe lângă
impactul negativ asupra liderilor naţionalişti din aceste ţări care „aveau nevoie chiar de
asemenea gafe pentru a scoate în faţă sentimente antimaghiare” 191, reprezenta o gravă
încălcare a principiilor Alianţei Nord Atlantice la care Budapesta dorea să adere. Ungaria
a avut însă un rol esenţial în organizarea în 1991 a grupului de la Vişegrad, alături de
Cehoslovacia (apoi Cehia şi Slovacia) şi de Polonia; la acea dată, doar stabilirea unei
zone limitate de comerţ liber a reprezentat rezultatul cel mai tangibil „însă grupul de la
Vişegrad nu a intenţtionat vreodată să devină un pact militar, pentru că toţi membrii săi
au văzut N.A.T.O. drept singura soluţie satisfăcătoare pe termen lung pentru problemele
lor de securitate”192. Această primă iniţiativă s-a bucurat însă se încurajarea
administraţiei americane, secretarul apărării Statelor Unite ale Americii, Les Aspin, la 5
iunie 1993, exprimîndu-se „în favoarea creşterii înţelegerii regionale şi a asocierii între
vecini”193 un astfel de grup putând „calma grija securităţii printre vecini, sporind
securitatea tuturor”194. După publicarea „Studiului asupra lărgirii N.A.T.O.”, ţările care
188
Jim Shevis, Czech Republic Realizes NATO Membership Will Take Time, United States
Information Agency, 19 November 1993, www.fas.org/man/nato/news/1993/48977393.txt
189
Tomas Wachsler, Reform of the Hungarian Armed Forces în Mr. Frank Cook (United
Kingdom), Mr. Tamas Wachsler (Hungary), Mr. Ion Ratiu (Romania), Partnership for
Peace…,annex 1, I
190
Zoltan Barany, Hungary…, în Andrew A. Michta, ed., “America´s…, p. 78
191
Ibidem
192
Ibidem, p. 84
193
John Borawski, Partnership for Peace and beyond. . ., p. 237
194
Ibidem
alcătuiesc grupul au conştientizat perfect poziţia pe care trebuie să o adopte în raport cu
Moscova şi „retorica antirusească a fost redusă la maxim în ţările de la Vişegrad, care s-
au grăbit să încheie tratate bilaterale cu Rusia, renunţînd la reparaţiile istorice, la care ar
fi fost îndreptăţite, pentru a nu-şi periclita şansele de aderare la N.A.T.O.”195.
Această abordare a problematicii legate de extinderea Alianţei Nord Atlantice a
făcut auzite tot mai multe voci peste ocean, precum Benjamin D. Gilman, membru
marcant al republicanilor în „Comitetul Afacerilor Externe” al Camerei Reprezentaţilor
să vadă „Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia ca membre cu drepturi depline ale
N.A.T.O., până în 1999, cel târziu”196.
Relaţiile maghiaro-slovace au determinat însă un moment de tensiune în relaţia
dintre cele două state, cu efecte negative şi asupra procesului de integrare nord-atlantic.
Guvernul de coaliţie condus de Vladimir Meciar a ajuns să reprezinte, pe măsura trecerii
timpului, un stil de guvernare aparte „personalizată, cu reguli autoritare exercitate prin
dominarea liderilor, partidele organizate pe baza relaţiilor de corupţie patron-client, totul
având legitimarea printr-o formă populistă a naţionalismului înrădăcinat în identitatea
etnică”197. Ceea ce a aprins spiritele în Slovacia a fost Recomandarea 1201 a Consiliului
Europei, din 1993 care făcea referire la „autoguvernare autonomă bazată pe principii
etnice în regiuni în care grupurile minoritare reprezintă majoritatea populaţiei” 198. Meciar
a fost de acord cu acceptarea recomandării în tratatul de bază dintre cele două părţi, însă a
„denunţat conceptul de drepturi colective ale minorităţilor şi autonomie politică, drept
inacceptabile şi destabilizatoare”199, ceea ce a amânat ratificarea documentului până în
mai 1996, doar după ce guvernul slovac a ataşat o „declaraţie unilaterală că acordul nu va
prevedea autonomia colectivă a maghiarilor, ceea ce a făcut ca guvernul maghiar să nu
recunoască valabilitatea acestei declaraţii”200. Conflictul s-a acutizat în iulie acelaşi an,
195
Valentin Stan, op. cit., p. 46
196
Jim Shevis, House Bill Will Facilitate NATO Membership, United States Information Agency,
14 April 1994, www.fas.org/man/nato/news/1994/21825545.txt
197
Helen Wallace, Interlocking Dimensions of European Integration, Houndsmills, Basingstoke,
Hampshire, Palgrave, 2001, p.258
198
Recommendation 1201 (1993) on an additional protocol on the rights of minorities to the
European Convention on Human Rights, Council of Europe, Parliamentary Assembly, Art. 11,
http://www.meh.hu/nekh/Angol/7/coe/rec1201.htm
199
Jeffrey Simon, Sean Kay, The New NATO, în Ronald Tiersky, ed., “Europe Today. National
Politics European Integration and European Security”, Lanham, Rowman & Little Field
Publishers, 1999, p. 394
200
Ibidem
când Ungaria semnează „un vag comunicat cu liderii etnici şi partidele minoritare cerând
autonomia <<în concordanţă cu practica europeană>> pentru etnicii maghiari ce trăiau în
afara Ungariei, guvernul slovac şi partidele de opoziţie susţinând că acest comunicat
violează litera şi spiritul tratatului, prin ameninţarea integrităţii teritoriale a Slovaciei şi
putând destabiliza întreaga regiune”201.
Acţiunea părţii maghiare se datorează în principal măsurilor luate de autorităţile
202
slovace, care pe 15 noiembrie 1995 introduseseră slovaca drept singura limbă oficială
chiar şi în regiunile în care maghiarii erau majoritari. Rezulatul nu a fost cel scontat, în
aprilie 1997, guvernul Meciar „extinzând folosirea limbii slovace în şcolile de limbă
maghiară şi mai târziu în acel an, intezicând folosirea limbii maghiare pe legitimaţiile
studenţilor”203. Măsurile antidemocratice întreprinse de guvernul lui Vladimir Meciar nu
făceau altceva decât să agraveze drumul Slovaciei spre integrarea în N.A.T.O., deşi
majoritatea opiniei publice slovace nu împărtăşea ideile sale204.
Deşi într-o relaţie specială cu Moscova, dat fiind minoritatea rusă existentă pe
teritoriul lor, ţările baltice au fost printre candidaţii cei mai activi la aderare, Lituania
fiind primul stat fost comunist care a aplicat pentru obţinerea calităţii de membru în 1994,
pe 4 ianuarie,205 tot aceasta fiind una dintre primele ţări din regiune care au semnat tratate
cu statele vecine, incluzând Rusia 206.
În ceea ce priveşte Bulgaria, cu statutul său, „cel puţin la suprafaţă, de una dintre
207
cele mai puţin democratice ţări din regiune” , a reprezentat o atracţie pentru Moscova,
208
fiind invitată de preşedintele Yeltsin la o nouă confederaţie în jurul Rusiei. Însă
reacţia „opiniei publice din Bulgaria, care a explodat neaşteptat împotriva invitaţiei lui
Yeltsin, masele raliindu-se aici pentru prima dată după un lung şir de ani” 209 dovedea clar
201
Ibidem, p. 394
202
Stephen R. Burant, After NATO Enlargement. Poland, The Czech Republic and Hungary, and
the Problem of Further European Integration, în “Problems of Post – Communist ”, vol. 48, no. 2,
March/ April 2001, p. 34, apud Tunde Puskas, The Influence of language Policies on Slovak
Hungarian Relations in Slovakia, în “Analysis of Current Events”, no. 11-12, November/
December 1998, p. 5
203
Ibidem
204
Ivan Gabal, Czechoslovakia..., în Wojciech Kostecki,. Katarzyna Zukrowska, Bogdan
Goralczyk, ed., “Transformations….”, p. 128
205
Stephen R. Burant, op. cit., p. 27
206
Algirdas Saudargas, Lithuania and NATO în “NATO 50th Anniversary…”, p. 128
207
Eugenii Dainov, Bulgaria: a step and go modernization în Wojciech Kostecki,. Katarzyna
Zukrowska, Bogdan Goralczyk, ed., “Transformations….”, p. 101
208
Ibidem, p. 102
209
Ibidem
alegerea valorilor occidentale, cu atât mai mult cu cât opinia publică era cea care
conştientiza acest aspect.
Opţiunea clară spre valorile occidentale a statelor din Europa Centrală a
determinat din partea Vestului, prin vocea ministrului apărării din Germania, Volker
Ruhe precizarea unei date pentru primul val al extinderii Alianţei Nord Atlantice, cu mult
mai devreme decât mulţi se aşteptau: „vecinii noştri din Est pot fi siguri că alianţa
N.A.T.O. rămâne pe cursul stabil în ceea ce priveşte procesul extinderii. Putem aştepta
210
primele negocieri asupra noilor membri în 1997” . Ori Vestul nu mai putea amâna
extinderea, conştientizând că „perspectiva lărgirii N.A.T.O. a oferit ţărilor din Centrul şi
Estul Europei o stabilitate mai mare decât s-a văzut în întregul secol”.211
II.4.2. Criteriile pentru aderare
Ca proces de transformare a unei alianţe militare, extinderea N.A.T.O. a stârnit o

dezabatere şi despre eventualitatea lansării unor criterii ca bază de lucru în relaţia cu
candidaţii. Un curent de opinie favorabil lansării unui asemenea demers s-a constituit
printre membrii Departamentului de Stat, Dennis Ross fiind cel care susţinea „implicarea
Rusiei în procesul extinderii, decât confruntarea fostului inamic prin stabilirea unor
criterii care să nu o excludă automat” 212. Era o acţiune a cărei reuşită se dovedea încă
lipsită de orice izbândă, dată fiind reticenţa Rusiei faţă de N.A.T.O. în general şi opoziţia
manifestată explicit faţă de procesul extinderii, deşi opinia era împărtăşită şi de către
Strobe Talbott, acesta incluzând şi Ucraina pe lista potenţialilor membri, într-un viitor
213
îndepărtat . Un alt grup, la nivelul Departamentului de Stat al Statelor Unite ale
Americii, respectiv Lynn Davis, subsecretarul pentru controlul armamentelor şi afacerile
de securitate internaţionale, Thomas Donilon, şeful staff-ului şi Stephen Flanagan,
210
Ronald Eggleston, Bonn Minister Says NATO Enlargement on Schedule, Radio Free Europe/
Radio Liberty, Munich, 22 February 1996,
http://www.rferl.org/nca/features/1996/02/F.RU.96022217373499.html
211
Madeline Albright, Why Bigger is Better în “Economist”, vol. 342, no. 8004, 15 February 1997,
p. 21
212
213
membru în staff-ul politicii de planificare, susţinător al extinderii rapide a alianţei şi-a
exprimat în ianuarie 1994 punctul de vedere: „N.A.T.O. să ofere criterii, un orar clar
stabilit şi poate chiar să ofere statutul de <<membru asociat >> primului grup de ţări” 214.
Pentru o instituţie precum Alianţa Nord Atlantică, lansarea unor criterii era un lucru mult
mai dificil decât în cazul Uniunii Europene, dată fiind şi diferenţa între cele două
organizaţii: prima, o alianţă militară în care deciziile se iau prin consens, oricând un
membru putând bloca o acţiune comună, iar a doua, o organizaţie continentală de
integrare economică şi politică în primul rând, unde deciziile pot atinge o paletă foarte
largă a domeniilor de activitate. Era mult mai uşor să se stabilească regimurile politice
care nu mai au nici o şansă la aderare. O enumerare a acestora o oferă preşedintele
american, Bill Clinton: „ţări cu sisteme politice represive, ţări cu pretenţii asupra
vecinilor, ţări în care controlul civil asupra armatei nu este realizat, ţări cu sisteme
economice închise”215. Poziţia preşedintelui american se poate traduce însă în ceea ce se
pot nume „principiile lui Perry, după care un stat candidat la aderare ar fi judecat: trebuie
să aibă angajamentul spre democraţie şi spre pieţe libere, spre suveranitatea altora, spre
consensul deciziei N.A.T.O., spre dezvoltarea interoperabilităţii în ceea ce priveşte
doctrina şi echipamentul şi în apărarea altor state”216.
Sunt aspecte extrem de importante, a căror îndeplinire nu putea garanta calitatea
de membru , însă neîndeplinirea a cel puţin unuia echivala cu eşecul statului respectiv în
procesul extinderii, nevoia acestora fiind impusă de regulile interne ale alianţei, deoarece
„N.A.T.O. nu deţine un mecanism formal pentru a sancţiona sau a elimina un membru a
cărui democraţie eşuează”217. Controlul civil asupra forţelor armate se impunea ca o
condiţie sinequanon pentru un stat care dorea să obţină calitatea de membru al N.A.T.O.,
ţinând cont de transformările politice petrecute într-un timp prea scurt şi de existenţa în
„multe ţări a formaţiunilor de poliţie paramilitară sau de trupele ministerului de interne
ca actori semnificativi, ce sub circumstanţe favorabile pot ameninţa practica
democratică218. Procesul ideologic la care fuseseră supuse forţele militare şi ale
214
Ibidem, p. 88
215
United States Security Strategy for Europe and NATO, Department of Defense, Office of
International Security Affairs, June 1995, p. 13
216
James M. Goldgeier, op. cit, p. 35
217
Jeffrey Simon, Sean Kay, The New NATO...în Ronald Tirsky,ed., “Europe Today”, p. 387
218
Timothy Edmunds, Promoting Democratic Control of Armed Forces in Central and Eastern
Europe: Lessons Learned and Future Research Agendas, în “Defence Studies”, vol. 1, no. 1,
ministerului de interne în timpul epocii comuniste, făceau din acestea elemente extrem de
vulnerabile şi greu adaptabile în procesul democratizării, în statele candidate, astfel se
explică grija pentru adoptarea controlului civil.
„Studiul asupra lărgirii N.A.T.O.” promovează o serie de realizări care sunt
aşteptate de la viitoarele membre ale alianţei. Rezolvarea problemelor etnice şi teritoriale
este văzută drept o condiţie de bază pentru o eventuală candidatură la calitatea de
membru: „Statele care au dispute etnice sau dispute teritoriale externe, incluzând cereri
iredentiste, ori dispute ce ţin de jurisdicţia internă, trebuie să rezolve aceste dispute prin
mijloace paşnice conform principiilor O.S.C.E.. Rezolvarea unor asemenea dispute va fi
un factor în a determina dacă un stat va fi invitat să se alăture alianţei” 219. Sunt prevăzute
şi o serie de alte cerinţe politice, militare şi economice: „demonstrarea angajamentului
pentru respectarea normelor şi principiilor O.S.C.E, incluzând rezolvarea disputelor
etnice,[...] angajamentul în promovarea stabilităţii şi bunăstării prin libertate economică,
justiţie socială şi responsabilitate asupra mediului, stabilirea controlului civil şi
democratic asupra forţelor armate”220. Sunt practic toate condiţiile posibile, altele decât
cele militare, „cu alte cuvinte N.A.T.O. se folosea de aspiraţiile comune pentru securitate
pe termen lung ale fostelor state comuniste pentru a încuraja aceste state să realizeze
tranziţia de la autoritarism şi autarhia comunistă la democraţie şi economie de piaţă” 221.
Însă aceste elemente nu reprezintă o listă de îndeplinit care oferă calitatea de membru:
„Nu există o listă fixă ori rigidă de criterii pentru invitarea de noi state membre de a se
alătura Alianţei. Lărgirea va fi decisă pe baze de la caz la caz şi unele naţiuni vor deveni
membre înaintea altora”222, iar „aliaţii vor decide prin consens dacă vor invita fiecare nou
membru să adere, conform judecăţii că dacă vor proceda aşa vor contribui la securitatea
şi stabilitatea ariei nord atlantice în momentul în care această decizie va fi luată” 223.
Această prevedere a „Studiului privind lărgirea N.A.T.O.” este normală, ţinând cont că
acceptarea unui nou membru implică puterea acestuia de decizie, în ceea ce priveşte
problemele de securitate, asupra tuturor celorlalţi membri, ori, în aceste condiţii, nu este
Spring 2001, p. 160

219
Study on NATO Enlargement, par. 6
220
Ibidem, par. 72
221
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement, 2000-2015: Determinants and Implications for
Defense Planning and Shaping, Santa Monica, CA: Rand Corporation, 2001, p. 17
222
Study on NATO Enlargement, par. 7
223
Ibidem
nevoie doar de împărtăşirea valorilor democraţiei doar în momentul aderării, ci mai ales
de convingerea că acestea nu vor fi abandonate pe viitor. Desigur, din punct de vedere al
evaluării candidaţilor, ţinând cont că „majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană sunt şi
în N.A.T.O., nu există motiv să credem că evaluările U.E. şi N.A.T.O. asupra progresului
politic şi economic al unei ţări va fi diferit” 224. Remarcile lui Hans van den Broek, fostul
comisar europen pentru relaţii externe cu ţările central şi est europene şi din fosta Uniune
Sovietică: „condiţiile pentru aderare la U.E. sunt mult mai complicate şi mai importante,
225
de fapt decât cele pentru N.A.T.O.” , trebuie analizate în contextul existenţei unui set
de criterii privind integrarea în Uniunea Europeană mult mai clare şi detaliate pentru
fiecare capitol în parte, în timp ce N.A.T.O. nu oferă o astfel de listă, lăsând fiecărui
membru în parte judecata necesară. Ori, din acest punct de vedere, criteriile pentru
N.A.T.O. par mai puţin importante, ceea ce nu înseamnă facilitarea câştigării dreptului de
membru, ci dimpotrivă, incertitudine.
Evaluările privind progresele politice din ţările candidate la extinderea Alianţei
Nord Atlantice se pot face conform „evaluărilor U.E. care sunt direct relevante” 226 pentru
N.A.T.O., respectiv criteriile de la Copenhaga: „stabilitatea instituţiilor ce garanteză
democraţia, domnia legii, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor” 227.
Sursele pentru evaluarea progresului înregistrat de candidaţi sunt reprezentate de
clasificările Departamentului de Stat şi evaluările Uniunii Europene228.
Abordarea de către Alianţa Nord Atlantică în modul prezentat a problematicii
privind extinderea este perfect justificată prin implicarea securităţii fiecărui membru în
parte în acest proces, însă oferă în acelaşi timp posibilitatea amânării pe timp nelimitat a
candidaturii oricărui stat, indiferent de realizările acestuia în procesul de întărire a
democraţiei.
CAPITOLUL III
224
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement: Forecasting the “Who” and “When” în “National
Security Studies Quarterly”, vol III, no. 3, Summer 2001, p. 52
225
Robert J. Guttman, E.U. View on NATO Enlargement în “Europe”, no. 367, June 1997, p. 16
226
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement, 2000-2015...., p. 65
227
Ibidem
228
Ibidem, p. 68
Primul val al extinderii. Madrid 1997
III.1. Decizia politică
Deschiderea porţilor Alianţei Nord Atlantice spre noi membri şi stabilirea unui
calendar palpabil reprezenta o condiţie stringentă în condiţiile în care, după cum însuşi
secretarul general al Alianţei sublinia: „O Europă deschisă nu se poate baza pe instituţii
închise”229. A nu urma acest curs firesc ar fi însemnat în ochii statelor din centrul şi
răsăritul Europei dovada abandonului lor pentru a doua oară în cursul istoriei.
Administraţia americană este prima care conştientizează pericolul excluderii
experimentat de statele fost comuniste , încă din martie 1996, secretarul de stat Warren
230
Christopher menţionând termenul decembrie acelaşi an pentru stabilirea unui calendar
clar pentru procesul de extindere la care s-a angajat alianţa.
Decizia alegerii noilor membri se dovedea în perspectivă destul de dificilă , ţinând
cont de pericolul la care se expunea aceasta prin angajarea pe calea acestui proces:
diluarea acesteia prin acceptarea unor candidaţi nepregătiţi şi ca rezultat implicit
transformarea într-o „organizaţie de securitate colectivă în care membrii se
supraveghează unii pe alţii, nu un grup de apărare colectivă împotriva unui inamic
comun”231. Însă stabilirea unei date precise privind invitarea unor noi membri nu mai
putea fi amânată, ţinând seama de interesul manifestat de ţările candidat şi de progresele
acestora, condiţii în care, la 10 decembrie 1996 se stabilea în cadrul întâlnirii ministeriale
a Consiliului Nord Atlantic de la Bruxelles, „invitarea unei sau mai multor ţări care şi-au
exprimat interesul de a adera la Alianţă să înceapă negocierile” 232 la summitul N.A.T.O.
de la Madrid din 8-9 iulie 1997.
229
Javier Solana, NATO and European Security into the 21 st Century. Speech to the Oxford
University Union Society, 13 May 1998, http://www.nato.int/docu/speech/1998/s980513a.htm
230
James M. Goldgeier, op. cit., p. 108
231
Thomas L. Friedman, Bye-bye NATO în “New York Times”, vol. 146, no. 50762, 14 April
1997, p. A17
232
Final Communiqué issued at the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held at
NATO HQ, Brussels, 10 December 1996, par. 2, http:// www.nato.int/docu/pr/1996/p96-165e.htm
Datorită progreselor înregistrate pe calea reformelor democratice şi economice,
ţările grupului de la Vişegrad porneau drept principale favorite în cursa pentru primul val
al aderării, însă, la începutul anului 1997 se pare că doar Polonia era singura ţară care
întrunise consensul necesar aderării, în condiţiile în care Republica Cehă ridica semne de
întrebare privind capacitatea de a contribui militar la N.A.T.O., Ungaria asupra relaţiilor
sale cu vecinii, privind problema minorităţilor233, iar Slovacia experimenta un regim
politic cu tendinţe nedemocratice.
Ţările Baltice ieşeau din calcul pentru primul val al extinderii, William Perry
accentuând ideea încă din septembrie 1996: „naţiunile baltice nu au încă această
capabilitate”234, mai ales în condiţiile în care Estonia şi Letonia aveau o minoritate rusă
destul de însemnată, iar membrii alianţei se temeau că o eventuală invitare a acestora la
Madrid ar fi putut implica N.A.T.O. într-un conflict cu Rusia, mai ales după ce Kremlinul
a făcut din protejarea minorităţii ei o parte importantă a politicii sale externe şi a doctrinei
militare”235. Nu poate fi neglijată poziţia esenţială a Moscovei care a dus la această
decizie: dacă o extindere a N.A.T.O. în Centrul Europei putea fi în cele din urmă
acceptată, în spaţiul ex-sovietic însă risca să tensioneze relaţiile între Rusia şi Alianţă,
după cum însuşi Yeltsin ameninţase236.
Un grup de nouă state membre ale Alianţei, având Franţa în frunte, a susţinut
candidatura României şi a Sloveniei pentru primul val, argumentând că extinderea în
237
Balcani ar reprezenta o balanţă pentru cea din centrul Europei , candidatura Sloveniei
fiind susţinută şi de un grup de senatori americani, care în iunie 1997 au adresat Senatului
Statelor Unite ale Americii o scrisoare de susţinere a includerii acesteia în primul val al
238
extinderii . Şansele Bulgariei de includere în primul val nu au intrat în discuţie, ţinând
cont de încetinirea reformelor politice şi de problemele economice grave, precum şi de
relaţia tradiţională cu Rusia.
233
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement, 2000-2015..., p. 19
234
Linda D. Kozaryn, Perry Says Baltic Nations Not Yet Ready for NATO Membership, American
Forces Press Service, 21 January 1997,
http://www.defenselink.mil/news/Oct1996/n10031996_9610033.html
235
Stephen Larrabee, Security challenges on Europe´s eastern periphery în David Gompert,
Stephen Larrabee, “America…”, p. 177
236
237
Simon Duke, The Elusive Quest for European Security From EDC to CFSP, Houndsmills,
Basingstoke, Hampshire, Palgrave, 2000, p. 152
238
Pentru o alianţă ce oferă garanţii precum cele stipulate de tratatul de la
Washington, „momentul declaraţiei este şi momentul deciziei, şi nici un guvern sau
parlament nu va oferi asigurări prioritare” 239 unui stat, astfel că neanunţarea candidaţilor
invitaţi înainte de momentul Madrid este perfect normală. Însă, procesul extinderii
alianţei nu reprezintă un simplu „program şcolar”240, în condiţiile în care alegerea
candidaţilor s-ar fi dovedit eronate, însăşi existenţa N.A.T.O. fiind pusă în pericol.
Ceea ce se putea remarca însă, cu cât se apropia momentul Madrid, este
nehotărârea membrilor europeni ai alianţei de a susţine aceleaşi state candidate, mascând
„diviziunea europenilor după meschinul lor interes naţional” 241, Italia susţinând Slovenia,
Franţa pe România, în timp ce ţările nordice au susţinut candidatura vecinilor baltici.
Lipsa coeziunii între membrii alianţei este evidenţiată şi de ministrul de externe german
Klaus Kinkel, care ar fi preferat trei candidate, dar nu ar „fi avut obiecţii” 242 în admiterea
a patru sau cinci.
Decizia de la Madrid, de invitare a Poloniei, Ungariei şi Republicii Cehe de a
adera la Alianţa Nord Atlantică în primul val îşi are originile în mai multe aspecte. Mai
întâi, europenii au venit la Madrid dezbinaţi, susţinând cauze diferite: nouă dintre membri
pronunţându-se pentru cinci membri, restul susţinând poziţia americană de invitare a doar
trei membri. Cel care sintetizează cel mai bine motivele deciziei de la Madrid este
premierul britanic Tony Blair: „Aceasta este o mare extindere a N.A.T.O. Este o garanţie
militară pe care noi o dăm acestor ţări care intră în N.A.T.O. Mai ales dacă ai forţe
combatante atât de profesioniste şi de o asemenea calitate ca ale noastre, trebuie să fii
foarte atent atunci când dai garanţii militare. [...] Salutăm paşii făcuţi de alte ţări ca
România şi Slovenia, marile realizări pe care le-au obţinut, salutăm acest lucru, dar
trebuie să ne asigurăm că N.A.T.O. rămâne o garanţie de apărare puternică pentru noi.
N.A.T.O. trebuie să rămână puternică şi acest lucru este important nu numai pentru noi,
239
Robert E. Hunter , Maximizing NATO. A Relevant Alliance Knows How to Reach, în “Foreign
Affairs”, vol. 78, no. 3, May/ June 1999, p. 195
240
Secretary of State Albright Remarks to North Atlantic Council Conference Center, Sintra,
Portugal,
29 May 1997, http://www.embusa.es/nato/albrigh1.html
241
Andrea Chiti-Batelli, Aprés lénlargissement de lÓ.T.A.N. à Madrid Union Européenne, Ėtats-
Unis, O.T.A.N., Mitteleuropa, în “LÉurope en formation”, no. 308, Printemps 1998, p. 14
242
Karl Heinz Kamp, loc. cit, în ed. Gustav Schmidt, “A History…”, p. 215
243
dar şi pentru orice ţară care ni s-ar putea alătura în viitor” . Mesajul lansat de Blair este
clar: doar cele trei ţări invitate reprezintă pentru N.A.T.O. garanţia funcţionării alianţei la
parametrii anteriori şi după momentul Madrid. Nu factorii economici au fost cei care au
condus această decizie, în condiţiile în care economia slovenă era una dintre cele mai
dezvoltate dintre ţările candidate. Nici „Raportul asupra drepturilor omului” al
Departamentului de Stat american nu a fost decisiv, ţinând cont că România întâmpina
probleme privind discriminarea rasială, violarea corespondenţei, libertatea cuvântului,
tratamentul copiilor sau al practicanţilor altor religii 244, iar în Slovenia „guvernul respectă
în întregime drepturile omului în ceea ce priveşte cetăţenii săi”245.
Coeziunea alianţei după momentul Madrid a fost marea miză a alegerii
candidaţilor, astfel se explică neincluderea Slovaciei în primul val, datorită problemelor
politice pe care le întâmpina la nivel guvernamental” 246. Dacă Slovenia îndeplinea
criteriile politice şi economice, capabilităţile ei militare erau minime, în timp ce România
abia începuse consolidarea reformelor economice şi politice odată cu schimbările produse
de alegerile din 1996. însă, pentru administraţia americană era mai sigur a susţine
candidaţii cei mai puternici şi care nu vor ridica probleme în faţa votului Senatului
247
Statelor Unite , excluzându-se astfel orice risc al posibilităţii neratificării invitaţiei de
accedere la alianţă.
Posibilitatea neratificării deciziei de la Madrid în Senatul american a fost unul
dintre motivele principale pentru care administraţia Clinton şi-a limitat susţinerea la doar
trei candidaţi, în speţă cei mai bine pregătiţi şi care nu puteau să ofere prilejul unei
dezbateri privind performanţele lor. Însă, candidaţii admişi în primul val trebuie să ofere
garanţia clară de a „conserva miezul valorilor N.A.T.O.”248, deoarece obţinerea calităţii
243
Valentin Stan, op. cit., p. 57 apud, Doorstep interview by Prime Minister of the United
Kingdom, Mr. Tony Blair, Madrid, 8 July 1997
244
Country Reports on Human Rights Practices for 1995, Romania, Released by the Bureau of
Democracy , Human Rights and Labor, U.S. Department of State,
http://www.usis.usemb.se/human/1995/europe/romania.html
245
Country Reports on Human Rights Practices for 1995, Slovenia, Released by the Bureau of
Democracy , Human Rights and Labor, U.S. Department of State,
http://www.usis.usemb.se/human/1995/europe/slovenia.html
246
247
248
“NATO Beyond Enlargement”, Remarks by the Secretary General of NATO, Dr. Javier Solana,
to the UK Atlantic Council London, 19 November 1997,
de membru implică nu doar beneficii ci şi demonstrarea capacităţii de a „produce
securitate şi de a împărţi rolurile şi responsabilităţile”249.
Slăbirea capacităţii de decizie a alianţei a reprezentat însă motivul principal
pentru care administraţia americană a limitat la trei numărul candidaţilor pentru primul
val, ţinând cont de garanţiile militare pe care aceasta le oferă prin articolul 5 din tratatul
de la Washington, conducerea militară americană fiind convinsă că N.A.T.O. va fi mai
uşor în stare să absoarbă trei noi membri, astfel că a existat un „motiv militar” 250 pentru
decizia de la Madrid, după cum clar explica purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Mike Mc
Curry.
Un alt motiv pentru care au fost invitate doar trei state la summitul de la Madrid îl
reprezintă dorinţa de a nu creea în rândul ţărilor neadmise sentimentul că un al doilea val
251
al extinderii nu va mai exista vreodată , mai ales în condiţiile în care ţările baltice nu
intrau în calcul pentru momentul 1997.
Decizia administraţiei Clinton lua în calcul şi costurile procesului extinderii
N.A.T.O., problemă foarte sensibilă în ceea ce priveşte Senatul american, astfel că
limitarea la trei a statelor invitate, conducea, implicit şi la limitarea costurilor pe care
membrii urmau să le suporte252. Secretarul american al apărării, William Cohen a explicat
la modul următor decizia: „cele trei ţări au demonstrat nivelul necesar progresului
reformei militare, politice, economice şi sociale în drumul spre a oferi o contribuţie
deplină la alianţă”253. Este evident că Statele Unite au considerat necesar a acorda garanţii
militare numai acelor state care reprezentau cu certitudine un câştig pentru N.A.T.O. în
sensul desfăşurării, la aceiaşi paramentrii, a procesului politic de luare a deciziei.
Diferenţa de opinii la nivelul eurpean privind susţinerea candidaţilor la aderare
are şi un substrat economic. Dacă pe de-o parte, Marea Britanie, susţinând trei candidaţi
249
Msr. Anette Just(Denmark) , Mr. Porter Gross(United States), Ratification on NATO
Enlargement, Draft Interim Report, Political Committee, Sub-Committee on NATO Enlargement
and the New Democracies, North Atlantic Assembly, AP228PC/ED(97)3, 25 August 1997, par.
10, p. 3
250
Philip Shenon, For Now, U.S. Insists on Limiting New NATO Members to 3, în “New York
Times”,
v. 146, no. 50822, 13 June 1997, p. A6
251
f.a.- The Battle of Madrid, în “National Review”, vol. 49, no. 14, 28 July 1997, p. 15
252
Ivo Daalder, op. cit., p. 56
253
Mr. Porter J. Goss (United States), NATO´s Open Door, Special Report, Political Committee,
Sub-Committee on NATO Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly,
AR289PCED-E, November 1998, http:// www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/1998/ar289pced-
e.asp
şi-a manifestat explicit intenţia de a nu creşte contribuţia sa economică la structurile
N.A.T.O.,254 Franţa a fost ţara care a susţinut cel mai mult aderarea a cinci membri în
primul val. Era însă o decizie pur politică, sperându-se câştigarea unui rol sporit în
N.A.T.O., ţinând cont că o eventuală decizie în acest sens ar fi propulsat Franţa drept
principal promotor al ei. Că Franţa nu a fost principalul avocat, ci a susţinut-o doar din
motive politice, o dovedeşte decizia preşedinte Jaques Chirac care a decis că extinderea
N.A.T.O. să fie făcută prin „realocarea fondurilor, Parisul neintenţionând să plătescă
nimic extra”255. Dar, pentru europeni, decizia americană nu putea fi pusă la îndoială,
ţinând cont de modul în care se ia decizia în interiorul alianţei, prin consens şi de rolul
Statelor Unite ale Americii în cadrul N.A.T.O., drept „aliatul care deţine superioritatea
financiară şi responsabilităţile majore” 256 în cadrul N.A.T.O.
Decizia de la Madrid a fost luată de către membrii N.A.T.O. având ca preocupare
primară păstrarea coeziunii alianţei pe viitor, respectiv ca o organizaţie de apărare
colectivă, acceptarea a doar trei membri fiind singura cale pentru a păstra consensul în
alianţă şi chiar de a nu pune în pericol existenţa acesteia.
III.2. Succesele celor trei state invitate
Invitarea, în cadrul summit-ului de la Madrid a celor trei state din Europa

Centrală: Polonia, Republica Cehă şi Ungaria nu a constituit o surpriză, ci un rol
important l-a deţinut dezbaterea privind eventualitatea sporirii numărului acestora prin
invitarea altor candidaţi. Ţările grupului de la Vişegrad au fost primele care şi-au
exprimat intenţia de a adera la structurile Alianţei Nord Atlantice acţionând în consecinţă
pe calea reformelor politice şi economice. Cu siguranţă suportul puternic din partea
Germaniei a fost influenţat şi decizia americană de a susţine acest grup drept principal
257
favorit al extinderii alianţei . Demersurile ungare de la începutul anilor `90 şi poziţiile
ferme ale lui Havel şi Walesa au determinat în Congresul american un curent de opinie
254
Jonathan Eyal, loc. cit., p. 712
255
Steven Erlanger, A war of numbers emerges over cost of enlarging NATO, în “New York
Times”, vol. 147, no. 50944, 13 October 1997, p. A1
256
Andrea Chiti-Batelli, loc. cit., p. 15
257
Lawrence S. Kaplan, op. cit. ,p. 194
favorabil celor trei state candidate, reliefat în documentul emis în 1994 „N.A.T.O.
Participation Act” susţinut de câţiva membri ai Congresului: Benjamin Gilman, Hank
Brown, Paul Simon şi Gerald Solomon. Actul, emis în 1994 este reînnoit anual, păstrând
în titulatură şi numele ultimului menţionat, iar la acea dată autoriza preşedintele Statelor
Unite ale Americii „să transfere surplusul de echipament militar către Polonia,Ungaria şi
Republica Cehă şi să includă aceste ţări în toate activităţile legate de sporirea
standardizării şi interoperabilităţii sistemelor de echipament şi arme aflate în sarcina
ţărilor N.A.T.O. ”258.
Includerea celor trei state în primul val al extinderii, ca „un efort clinic de a atrage
voturile cetăţenilor americani de origine poloneză, cehă şi ungară” 259 nu reprezintă un
argument al alegerii acestora, deoarece şi alte ţări est-europene aveau comunităţi
puternice în Statele Unite ale Americii. Totuşi, concentrarea în paisprezece state cheie
pentru alegerile americane a nu mai puţin de 20 de milioane de cetăţeni cu origini în Estul
260
Europei putea influenţa decizia de grăbire a procesului extinderii, nu însă a alegerii
membrilor, mai ales, în condiţiile în care şi republicanii susţineau candidatura grupului de
la Vişegrad în programul lor electoral 261.
Succesul pe care cele trei state l-au înregistrat la Madrid se datorează însă în
primul rând încrederii pe care acestea au inspirat-o Statelor Unite ale Americii în ceea ce
priveşte conservarea valorilor Alianţei Nord Atlantice: „Polonia, Ungaria şi Republica
Cehă au îndeplinit orice condiţie posibilă pentru aderare. Sunt democraţii puternice cu
economii sănătoase. Ne-au ajutat să rezolvăm virtual orice dispută potenţială etnică sau
teritorială în regiune”262, sublinia secretarul de stat american la acea vreme, Madeline
Albright. Iar cele trei state, pe lângă progresul înregistrat pe calea reformelor democratice
au avut marele atuu al prezentării drept factori de stabilitate în regiune, ceea ce nu se
poate spune despre Slovacia, care a pierdut şansa integrării tocmai datorită acestui ultim
aspect, rezultat din problemele politice la nivel de guvern.
258
John Borwaski, loc. cit., p. 241
259
Thomas L. Friedman, loc. cit., p. A17
260
Jonathan Haslom, Russia´s seat at the table: a place denied or a place delayed? în
“International Affairs”, vol. 74, no. 1, January 1998, p. 127
261
Stanley Sloan, U.S. perspectives an NATO´s future , în “International Affairs”, vol. 71, no. 2,
April 1995, p. 224
262
Madeleine Albright, Stop warring about Russia, în “New York Times”, vol. 147, no. 51142, 29
April 1998, p. A 25
III.2.1. Polonia
Fiind cel mai mare dintre statele candidate la aderare, Polonia a reprezentat unul
dintre factorii cheie în dinamica securităţii europene de după 1990. Aşa cum reconcilierea
germano-franceză de după cel de-al doilea război mondial a pus bazele Europei viitoare,
se poate spune că reconcilierea germano-poloneză, după încheierea războiului rece a
263
reprezentat o piatră de temelie a procesului extinderii Alianţei Nord Atlantice . Relaţia
germano-poloneză după sfârşitul Războiului Rece a evoluat atât de rapid spre o
adevărată „transformare istorică”264, după cum avea să recunoască fostul ministru de
externe polonez Bronislaw Geremek, istoric de profesie , evreu şi dizident în timpul
regimului comunist: „Pentru un om cu o biografie ca a mea, este un miracol”265.
Conştientă de drumul pe care îl avea de urmat în politica externă, Polonia şi-a
rezolvat problemele de graniţă cu Federaţia Rusă, privind districtul Kaliningrad prin
semnarea unui acord încă din 22 mai 1992 şi rezolvarea problemelor schimburilor
economice moştenite din perioada comunistă, cu ocazia vizitei primului ministru
Wlodzimievz Cimoszewicz la Moscova în noiembrie 1996, prin acceptarea operării pe
266
piaţa moscovită a principalelor bănci poloneze . În plus, reconcilierea cu Germania şi
Rusia au reprezentat elemente din procesul încheierii tratatelor bilaterale cu vecinii
demarat încă din 1991 şi care şi-a găsit confirmarea în semnarea, până în 1994 a acestor
înţelegeri : în octombrie 1991 cu Republica Cehă, mai 1992 cu Ucraina, iunie 1992 cu
267
Belarus şi aprilie 1994 cu Lituania , înainte de publicarea „Studiului asupra lărgirii
N.A.T.O.” care recomanda existenţa unor relaţii de bună vecinătate.
Mai mult, încă din primele luni ale guvernării democratice, autorităţile de la
Varşovia au trecut la consolidarea controlului civil asupra forţelor armate prin
„suspendarea ofiţerilor de la activităţile politice, mai precis slăbind puterea ex-
263
Andrew A. Michta, Poland: A Linchpin of Regional Security, în Andrew A. Michta, ed.,
“America´ s…”, p. 42
264
Jane Perlez, Blunt reason for enlarging NATO: Curbs on Germany, în “New York Times”, vol.
147, no. 50999, 7 December 1997, p. 17
265
Ibidem
266
Andrew A. Michta, Poland: A …, în Andrew A. Michta, ed., “America´ s…”, p. 42
267
Stephen R. Burant, loc. cit., p. 27
comuniştilor şi a ofiţerilor militari”268. Evoluţia procesului a determinat intervenţia
reprezentantului permanent american la Naţiunile Unite, Madeleine Albright, în
octombrie 1994, la întrebarea „dacă Polonia este democratică, dacă respectă drepturile
omului, dacă doreşte să-şi asume angajamente de securitate şi dacă a acţionat responsabil
faţă de vecini, iar răspunsul a fost <<da>> la toate aceste patru întrebări”269.
Polonia a fost una dintre primele ţări care au urmat calea democraţiei în Europa
fost comunistă, acţiunile sale în politica externă conformându-se obiectivului stabilit încă
de la începutul anilor `90: aderarea la structurile euro-atlantice.
III.2.2. Republica Cehă
După destrămarea Cehoslovaciei, Republica Cehă, moştenind două treimi din

forţele armate ale fostei republici 270 s-a angajat puternic pe drumul accederii la N.A.T.O.,
având în preşedintele Havel drept principal promotor al procesului : „Ştiu că nici Uniunea
Europeană, nici Alianţa Nord Atlantică nu-şi pot deschide porţile peste noapte pentru toţi
cei care aspiră să adere la ele. Ceea ce ambele pot face cu siguranţă, şi ceea ce ar trebui să
facă înainte să fie prea târziu, este să dea întregii Europe, văzută ca o sferă de valori
comune, asigurarea clară că nu sunt organizaţii închise” 271. Havel, prin demersurile sale a
devenit pentru occidentali un simbol al luptei pentru democraţie în Estul Europei.
Republica Cehă, pe lângă reformele politice şi economice care vizau o aderare viitoare la
Uniunea Europeană a urmărit şi integrarea în Alianţa Nord Atlantică, încă din momentul
272
independenţei, controlul civil asupra armatei fiind instituit din 1990 , iar o reducere
268
Dan Reiter, loc. cit., p. 61-62
269
John Borwaski, Partnership for Peace and beyond. . ., p. 241
270
Thomas S. Szayna, Czech Republic: A Small Contribution or a “Free Ride”, în Andrew A.
Michta, ed., “America´s…”, p. 133
271
Zigniew Brzezinski, op. cit., p. 95
272
Dan Reiter, loc. cit., p. 63
subsanţială a efectivelor forţelor armate este operată în 1995, de la peste 106.000 la
65.000 de soldaţi273. Pe lângă aceste măsuri luate spre reformarea forţelor armate pentru a
fi operabile cu cele ale Alianţei Nord Atlantice, în problema drepturilor omului, una
274
sensibilă la nivelul standardelor alianţei, Cehia nu a întâmpinat probleme , ceea ce o
recomanda drept favorită la primul val al aderării.
III.2.3. Ungaria
Ungaria a fost prima ţară, care prin vocea primului său ministru şi-a exprimat
dorinţa de a adera la N.A.T.O. în viitor, într-un moment când Războiul Rece şi ecourile
sale nu se încheiaseră încă. Urmând această linie în politica externă, Adunarea Naţională
Ungară a adoptat încă din februarie 1990 o lege prin care parlamentul avea drept de
275
control asupra armatei, scoţând-o de sub jurisdicţia Consiliului Apărării .
Conştientizând că relaţiile bune cu vecinii condiţionează aderarea la N.A.T.O., Ungaria a
căutat să încheie înţelegeri bilaterale cu ţările din vecinătate, concretizate prin parafarea
următoarelor: în decembrie 1991 cu Ucraina, în decembrie 1992 cu Croaţia, decembrie
1992 cu Slovenia, martie 1995 cu Slovacia şi septembrie 1996 cu România276.
Poziţia Ungariei în conflictul din Bosnia şi Herţegovina, de permitere a forţelor
277
N.A.T.O. să folosească spaţiul său aerian a reprezentat cu siguranţă o dovadă clară a
năzuinţei spre valorile occidentale. În acelaşi spirit se înscrie şi măsurile legislative
privind minorităţile naţionale: astfel în 1993, Budapesta introduce „una din cele mai
radicale şi mai importante legi pentru minorităţile naţionale şi etnice locuitoare pe
teritoriul său, incluzând dreptul de auto-guvernare teritorială” 278. Având o minoritate
puternică în afara graniţelor ţării, Ungaria a sesizat că o asemenea lege, pe de-o parte ar
273
Stephen Larrabee, East Central Europe: Problems, Prospects and Policy Dilemmas în Clay
Clemens, ed., “NATO and the Quest…”, p. 93
274
Country Reports on Human Rights Practices for 1996, Czech Republic, Released by the
Bureau of Democracy , Human Rights and Labor, U.S. Department of State,
http://www.usis.usemb.se/human/1996/europe/czech_republic.html
275
Dan Reiter, loc. cit., p. 63
276
Stephen R. Burant, loc. cit., p. 27
277
Zoltan Barany, Hungary : An Outpost on the Troubled Periphery în, Andrew Michta, ed.,
“America´s…”, p. 81
278
Helen Wallace, op. cit., p. 259
reprezenta un pas important spre structurile euro-atlantice, rezolvând problemele interne,
iar pe de alta ar reprezenta un model legislativ pentru vecinii săi care aveau o importantă
minoritate maghiară. Toată atenţia guvernului de la Budapesta s-a îndreptat asupra găsirii
unei căi de a asigura etnicilor maghiari din ţările vecine aceleaşi avantaje precum cele
stipulate de propria legislaţie, de aici problemele cu România şi Slovacia.
Prin măsurile de reformă politică şi economică şi conştientizarea încă din primii
ani ai deceniului a drumului pe care îl aveau de parcurs în politica externă, Polonia,
Republica Cehă şi Ungaria au dovedit că sunt candidaţii cei mai pregătiţi pentru primul
val al aderării la Alianţa Nord Atlantică şi viitorii parteneri ce împărtăşesc valorile
occidentale.
III.3 Politica „uşilor deschise” şi costurile extinderii
Dezbaterea privind ţările care urmau să facă parte din primul val al extinderii
Alianţei Nord Atlantice şi alegerea de la Madrid lăsau loc la existenţă, în viitor a unor noi
momente în care alianţa îşi va deschide porţile către noii membri, lucru specificat explicit
în documentul adoptat pe 8 iulie 1997, în capitala Spaniei: „Reafirmăm că N.A.T.O.
rămâne deschis noilor membri sub articolul 10 al Tratatului Nord Atlantic” 279. Pentru
întărirea încrederii într-un potenţial al doilea val al extinderii alianţei sunt menţionate în
document şi cele două state neinvitate la Madrid: „Vom relua procesul la următoarea
întâlnire din 1999. În ceea ce priveşte membrii aspiranţi, recunoaştem cu mare interes şi
ţinem seama de dezvoltările pozitive asupra democraţiei şi regulii legii într-un număr de
ţări sud-est europene, în special România şi Slovenia” 280. Menţionarea celor două state în
declaraţie reprezenta practic o consolare pentru neincluderea în runda de la Madrid, dar
creea şi sentimentul, pentru aceste ţări, de favorite pentru al doilea val al extinderii
alianţei, în condiţiile în care exista temerea că a închide porţile N.A.T.O. ar echivala cu
279
Madrid Declaration on Euro-Atlantic Security and Cooperation Issued by the Heads of State
and Government, Madrid, 8 July 1997, par. 3, http://www.nato.int/docu/pr/1997/p97-081e.htm
280
Ibidem
adoptarea, în ţările neadmise a unui regim autoritar, de genul celui condus de Slobodan
Milosevic 281.
Tocmai de aceea, oficialii alianţei nu doreau să întoarcă spatele potenţialilor
candidaţi pe viitor şi să nu oprească procesul,„o asemenea pauză ar însemna o lovitură
amară stimulentelor cooperării ţărilor din regiune cu vecinii şi cu N.A.T.O. Ar fi văzută
drept un vot de neîncredere în eforturile de reformă”282.
Însă o asemenea abordare nu înseamnă că decizia nu va ţine seama de
performanţele candidaţilor, dimpotrivă, următorii membri vor fi invitaţi „nu după o dată
prestabilită, ci bazându-se pe progresul membrilor viitori în a îndeplini standardele pentru
aderare”283. În aceste condiţii, specificarea României şi a Sloveniei în documentul de la
Madrid nu însemna prea mult în perspectiva noului val al aderării, doar continuarea
eforturilor pe aceeaşi linie menţinând în cursă aceste state. Alianţa Nord Atlantică putea
oferi garanţia existenţei unui al doilea val al extinderii, însă ţinând cont că „prima
misiune a N.A.T.O. trebuie să rămână apărarea colectivă” 284, după cum sublinia
Madeleine Albright, nu putea oferi un calendar pentru derularea acestui proces, ceea ce ar
fi însemnat a nu ţine seama de progresele eventualilor candidaţi şi a periclita însăşi
securitatea alianţei.
Estimarea costurilor extinderii Alianţei Nord Atlantice a reprezentat, ea însăşi o
dezabatere între două maluri ale Atlanticului dar şi în Congresul american. Declanşarea
procesului a ţinut însă cont de avertismentul lansat de Bill Clinton: dacă restul nu reuşeşte
„să profite de această oportunitate istorică... dacă vom lăsa cortina de fier să fie înlocuită
de un văl de indiferenţă, vom plăti un preţ mult mai mare, mai târziu” 285. Escaladarea
conflictelor în Europa fost comunistă, ar fi însemnat pentru Vest un cost material, dar şi
uman ridicat prin ameninţarea la adresa propriei securităţi.
Au existat mai multe estimări privind costurile extinderii, datele acestora oferind
mari diferenţe: astfel Departamentul Apărării al S.U.A. estimau doar pentru extindere,
281
Jane Sharp, NATO Enlargement: Process and Prospects în “NATO 50th…”, p. 213
282
Javier Solana, Yes, to enhance everyone´s security în “Wall Street Journal- Eastern Edition ”,
vol. 231, no. 49, 12 March 1998, p. A 18
283
Porter J. Goss, NATO´ s Open Door…, par. 35
284
Linda D. Kozaryn, Albright Looks to NATO´s Future , American Forces Press Service, 4 June
1998, http://www.defenselink.mil/news/Jun1998/n06041998_9806043.html
285
Alexander M. Sullivan, Calls for "next historic step" in evolution of NATO, United States
Information Agency, 22 October 1996, http://www.fas.org/man/nato/news/1996/43876245.txt
prin asigurarea interoperabilităţii între membri o sumă cuprinsă între 9 şi 12 miliarde de
dolari pe timp de 10 ani, excluzând îmbunătăţirea părţii logistice şi tehnice a noilor
membri, estimată la 8-10 miliarde, respectiv 10-13 miliarde de dolari. Părţii americane i-
ar fi revenit sarcina asigurării a 1,5-2 miliarde de dolari pentru întreaga acţiune 286.
Costurile estimate de N.A.T.O. erau mult mai mici, ridicându-se la 1,5-1,75 miliarde de
287
dolari , dar având în vedere „să acopere doar fondurile comune necesare atingerii
standardelor extinderii”288, din care Statelor Unite îi reveneau acoperirea a circa 25% în
următorii zece ani 289.
Studiul realizat de „Rand Corporation” estima că în decurs de 10-15 ani se va
atinge cifra de 42 de miliarde de dolari, din care, anual, un miliard va fi oferit de
S.U.A.290.
Estimările cele mai mari, luând în calcul o eventuală ripostă a Rusiei sunt oferite
de Oficiul de Buget al Congresului american (Congressional Budget Office), mergând
până la 125 de miliarde de dolari drept cost total, din care S.U.A. urma să ofere 19
miliarde, într-o perioadă cuprinsă între anul lansării invitaţiei pentru noii membri şi
2010 291. Suma este totuşi exagerată, ţinând cont de posibilitatea implicării într-un conflict
eventual cu Federaţia Rusă şi oricum, implicaţiile financiare ale procesului extinderii
sunt mult mai mici decât costurile implicării americane în conflictul din fosta
Iugoslavie292, după cum sublinia fostul ambasador S.U.A. la O.N.U., Jane Kirkpatrick.
Publicul american nu avea de ce să îşi facă griji privind o creştere a taxelor interne pentru
susţinerea efortului reprezentat de procesul extinderii N.A.T.O., în condiţiile în care,
după aprecierile administraţiei Clinton, un calcul, realizat de „Institutul Naţional de
286
Henry L. Hilton, NATO Enlargement Cost implication for the United States Remain Unclear,
Testimony before U.S. Senate, 23 October 1997, http://www.fas.org/man/gao/nsiad98050.htm
287
Hans Røsjorde (Norway), Missile Defence and Other Challenges to Alliance Unity, General
Report, Defence and Security Committee, North Atlantic Assembly, AU 198 DSC (01), 7 October
2001, par. 44, http://www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/2001/au-198-e.asp
288
Report to the Congress on the Military Requirements and Costs of NATO Enlargement,
February 1998, http://www.defenselink.mil/pubs/nato/
289
Ibidem
290
Jeremy D. Rosner, NATO Enlargement´s American Hurdle. The Perils of Misjudging Our
Political Will, în “Foreign Affairs”, vol. 75, no. 4, July/ August 1996, p. 12
291
f. a. A Variable Price Tag on NATO Expansion , în “U.S. News & World Report”, 10 March
1997, vol. 122, no. 9, p. 44
292
Ralph Dannheisser, Senate Witnesses Clash on Proposal to Enlarge NATO, United States
Information Agency, 10 October 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97101001_ppo.html
Apărare” american estima contribuţia anuală a simplului cetăţean la 8,75 cenţi anual,
până în 2009 293.
Membrii europeni ai N.A.T.O. au văzut aceste costuri exagerate, Franţa,
Germania şi Marea Britanie declarând că nu îşi vor mări contribuţiile, iar Chirac şi Kohl
susţinând că „estimările S.U.A. sunt o producţie a industriei apărării ce doreşte
reînarmarea noilor membri cu echipament scump şi nenecesar”294. Era o reacţie normală a
europenilor la un proces iniţiat de americani, fără însă a ţine cont de pericolele ce se
puteau ivi, chiar la adresa continentului din lipsa de operabilitate între noii şi vechii
membri ai Alianţei. Mai există şi pericolul lipsei de susţinere materială a procesului din
partea noilor membri, încă din iunie 1997, Fondul Monetar Internaţional avertizând
Statele Unite ale Americii că „o creştere a cheltuielilor cu apărarea în cadrul noilor state
membre N.A:T:O. ar avea un impact negativ în relaţia acestora cu F.M.I.” 295. aprecierea
corectă a preţurilor extinderii era dificil de preconizat în condiţiile existenţei multor
factori variabili de care urma să se ţină cont şi a realităţilor cu care se confruntau noii
membri, însă este cert că aceste costuri implicau un efort mai mic decât în cazul riscului
nedemarării procesului, prin instabilitatea care s-ar fi putut crea la nivelul securităţii
continentului.
CAPITOLUL IV
Extinderea N.A.T.O. după Madrid. Momentul 1999 în istoria
Alianţei Nord Atlantice
293
Thomas M. Leonard, loc. cit., p. 521
294
Wade Boese, NATO Issues Three Invitations; Signs Separate Charter With Ukraine, în “Arms
Control Today”, vol. 27, no. 4, http://www.armscontrol.org/act/1997_06-07/natojj.asp
295
Sean Kay, NATO Enlargement: Who Gains? Who Loses? în Gustav Schmidt, ed., “A
History…”, p. 229
IV.1.Ratificarea deciziei şi reacţiile politice care i-au urmat
Decizia de la Madrid, de invitare a celor trei state din Europa Centrală spre a
adera la structurile N.A.T.O. urma a fi completată prin semnarea protocoalelor de
aderare, la 16 februarie 1997, la Bruxelles296 şi de ratificarea în parlamentele naţionale ale
ţărilor membre a deciziei istorice din iulie 1997. Ratificarea pentru fiecare nou membru,
în parlamentele naţionale era stringent necesară în condiţiile garanţiilor de securitate
oferite de articolul 5 al tratatului de la Washington. Nici unul dintre statele membre ale
alianţei nu potea oferi aceste garanţii fără acordul forului legislativ corespunzător.
Canada e prima ţară care ratifică decizia de la Madrid, la 2 februarie 1998 297, procesul
urmându-şi cursul până în decembrie 1998, când Olanda îl încheie 298. O dezbatere privind
necesitatea adoptării unui vot favorabil extinderii Alianţei Nord Atlantice nu a existat
decât în Statele Unite ale Americii, ceilalţi membrii N.A.T.O. neavând probleme în
adoptarea deciziei.
IV.1.1.Ratificarea de către Congresul S.U.A.
Statele Unite ale Americii au fost cele care au iniţiat procesul extinderii N.A.T.O.,
însă aici au fost şi cele mai mari dezbateri privind necesitatea declanşării unui asemenea
proces. Aderenţa republicanilor la ideea extinderii a facilitat mult misiunea administraţiei
Clinton, însă au existat voci, în ambele tabere, care s-au opus procesului. Un prim pas
spre a susţine iniţiativa în Congresul american a fost reprezentat de votul categoric
favorabil (353 – 65 în Camera Reprezentanţilor şi 81 – 16 în Senat) 299 pentru o lege,
“N.A.T.O. Enlargement Facilitation Act” prin care erau susţinute Polonia, Ungaria şi
Republica Cehă cu 60 de milioane de dolari în efortul lor de a se integra în N.A.T.O. 300.
296
f.a., N.A.T.O. Signs Accession Protocols with 3 Candidates, United States Information
Agency, 29 December 1997, http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97122901_rmr.html
297
f.a., N.A.T.O. Fact Sheet on Ratification of Accession Protocols, United States Information
Service, 1 October 1998, http://www.fas.org/man/nato/news/1998/98100101_wlt.html
298
Poland - N.A.T.O. (chronology of major events), http://www.poland-
embassy.si/eng/politics/natoway.htm
299
Mr. Porter J. Goss (United States), Mrs. Annette Just (Denmark), On the Verge of…, par. 39
300
Ibidem, par. 40
Departamentul de Stat american puncta clar avantajele extinderii N.A.T.O. în raportul
asupra extinderii Alianţei Nord Atlantice din februarie 1997: “reforme democratice şi
stabilitate, apărare colectivă mai puternică şi abilitatea de a se adresa noilor provocări la
adresa securităţii, îmbunătăţirea relaţiilor dintre statele din Centrul şi Estul Europei,
împărţirea contribuţiilor şi responsabilităţilor la misiunile N.A.T.O., extinderea stabilităţii
europene, prosperitate, o Europă mai puternică ca partener pentru Statele Unite”301. Erau
desigur principii de bază susţinute de democraţia americană, însă, cu toate eforturile
administraţiei de a face popular fenomenul, doar “10% din public a fost în stare să
numească măcar una din cele 10 ţări invitate la N.A.T.O.” 302. Dezinteresul publicului larg
faţă de procesul extinderii N.A.T.O. a reprezentat o piedică în calea susţinătorilor acestui
demers, însă Congresul american nu putea nesocoti un aspect esenţial: fostele state
comuniste, sateliţi ai U.R.S.S. aveau “o mare simpatie naturală faţă de Statele Unite decât
unii membri vestici ai Alianţei”303. Acest aspect este perfect conştientizat şi de către
secretarul general al Alianţei, Javier Solana care sugerează că “un vot împotrivă nu va fi
doar o respingere a celor trei democraţii central europene de a se alătura comunităţii
transatlantice la care au aspirat întotdeauna. Ar fi de asemenea un vot de neîncredere în
viitorul N.A.T.O., o repudiere a N.A.T.O. şi a comunităţii destinului între Europa şi
America de Nord reprezentat de N.A.T.O.”304. Este o luare de poziţie fermă şi un
avertisment pentru ţara care lansase ideea extinderii, o eventuală respingere a noilor
candidaţi echivalînd cu o respingere a legăturii transatlantice, în condiţiile în care în data
de 20 iunie 1997, 20 de senatori din ambele partide adresaseră o scrisoare preşedintelui
Clinton în care se sublinia că decizia de extindere a N.A.T.O. necesită mai multă
dezbatere şi circumspecţie decât până atunci”305, iar a doua zi grupului i se mai adaugă 46
de susţinători: foşti senatori, oficiali ai cabinetului, ambasadori, experţi în politica externă
printre care foşti senatori Sam Nunn şi Mark Hatfield, fostul secretar al apărării Robert S.
Mc Namara, adjunctul secretarului apărării Paul H. Nitze, foştii ambasadori la Moscova
301
Report to the Congress……..
302
Charles A. Kupchan, Rethinking Europe, în “National Interest”, No. 56, Summer 1999, p. 75 –
76.
303
f.a. – Let it Grow, în “National Review”, vol. 50, No. 5, 23 March 1998, p. 20
304
Javier Solana, Yes to enhance…, p. A18
305
Robert V. Daniels, The Danger of N.A.T.O. Expansion, în “New Leader”, vol. 80, No. 12, 14
July 1997, p.11
Jack Matlock şi Arthur Hartman, fostul director C.I.A. Stansfield Turner şi Susan
Eisenhower, preşedintele Centrului de Studii Politice şi Strategice din Washington306.
Susţinătorii extinderii conştientizează în primul rând pericolul celor două războaie
mondiale şi a Războiului Rece, ca experienţe ce nu trebuie repetate: “N.A.T.O. şi lărgirea
N.A.T.O. este cheia absolută în a asigura ca aşa ceva nu se va mai întâmpla vreodată” 307,
după cum sublinia Gerald Solomon, membru în Camera Reprezentanţilor.
Dezbaterea în Senatul american a cunoscut numeroase opinii contrarii privind
extinderea actuală şi viitoare a Alianţei Nord Atlantice. Senatorul republican John
Warner se arată de acord cu ratificarea extinderii N.A.T.O. cu cei trei candidaţi invitaţi la
Madrid, însă doar în condiţiile stabilirii unui moratoriu de trei ani asupra lărgirii
ulterioare: “Acest amendament va fi proiectat ca o condiţie la rezoluţia de ratificare şi va
preveni efectiv implicarea Statelor Unite în a agrea orice extindere viitoare a alianţei
N.A.T.O. pentru o perioadă de trei ani” 308, pentru a evita o nouă extindere în timpul
aceleiaşi administraţii şi a dovedi că în timpul cerut, noii membrii vor face dovada
compatibilităţii lor cu standardele Alianţei Nord Atlantice; amendamentul a fost însă
respins cu 59 de voturi contra 41 309, o dovadă a sprijinului legislativului american pentru
candidaţii neincluşi în primul val al extinderii şi pentru susţinerea unui nou val al
extinderii în momentul în care acele state vor fi pregătite, nu prin stabilirea arbitrară a
unei date.
Un sprijin important în proceul ratificării l-a constituit şi votul “Comitetului
pentru relaţii externe al Senatului” unde 16 senatori au votat pentru extindere, doar doi
(republicanul John Ashcroft şi democratul Paul Wellstone) fiind împotrivă310. Senatorul
republican reprezentând Delaware, William Roth avertiza asupra pericolelor la care se
pot expune Statele Unite ale Americii şi N.A.T.O. în cazul unui vot nefavorabil din
partea Senatului american: “o criză masivă în ceea ce priveşte rolul Americii ca lider al
306
Ibidem
307
Rick Marshall – U.S. Seen as Headed for Ratification of New N.A.T.O. Members, United
States Information Agency, 20 October 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97102002_wpo.html
308
Statement of Senator John Warner on the N.A.T.O. Expansion Amendment, Senate, 10
February 1998, p. S584, http://www.fas.org/man/nato/congress/1998/s980210.htm
309
Ralph Dannheisser, Senate Panel Votes to Approve Three New Members for N.A.T.O., United
States Information Agency, 3 March 1998,
310
comunităţii transatlantice”311, “o renaţionalizare a politicilor de apărare” 312 în Europa
Centrală şi “stimularea nostalgiei imperialiste în Rusia”313.
În aceste condiţii, cauza celor trei state invitate la Madrid a fost susţinută de
senatorul Warner, pe principii economice, acesta fiind convins că Polonia, Republica
Cehă şi Ungaria vor fi mai sigure pentru investitorii străini, dacă se vor afla sub “umbrela
de securitate a N.A.T.O.”314.
Dacă vocile celor care se opuneau ratificării extinderii N.A.T.O. se estompau,
existau numeroase opinii care întreţineau dezbaterea privind costurile pe care Statele
Unite ale Americii urmau să le suporte pentru cele trei noi membre. Astfel ia naştere
“amendamentul Harkin”, după numele senatorului democrat de Iowa, Tom Harkin care
specifica, la 28 aprilie 1998 că “orice ajutor din partea Statelor Unite ale Americii către
cheltuielile naţionale ale Poloniei, Ungariei şi Republicii Cehe pentru întrunirea
angajamentelor N.A.T.O. […], să nu depăşească 25 de procente din toată asistenţa
furnizată acelui stat de către toţi membrii N.A.T.O.”315, respins însă cu 76 la 24 de
voturi316.
Dezbaterea a ţinut cont şi de opiniile grupului de senatori cristalizat în jurul celor
doi oponenţi din “Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului”, Ashcroft şi Wellstone,
care argumentau că o eventuală extindere ar fi întărit poziţiile ultranaţionaliştilor din
Rusia şi ar fi reprezentat un cost uriaş pentru americanul de rând, plătitor de taxe 317, ceea
ce nu era conform cu realitatea, după cum studiile menţionate anterior au arătat. În timp
ce Wellstone se arăta îngrijorat de relaţiile cu Rusia 318, Phyllis Schlafly, preşedinte al “
Eagle Forum” avertiza asupra pericolului reprezentat de o implicare americană în teritorii
noi interesului lor: “Nu cred că poporul american vrea să-şi trimită fii şi nepoţii şi fiicele
311
Protocols to the North Atlantic Treaty of 1949 On Accession of Poland, Hungary, and the
Czech Republic, p.S2111, Senate, 17 March 1998,
http://www.fas.org/man/nato/congress/1998/s980317-2.htm
312
Ibidem
313
Ibidem
314
Ibidem, p. S2274
315
Protocols to the North Atlantic Treaty of 1949 On Accession of Poland, Hungary, and the
Czech Republic, Senate, 28 April 1998, p. S3624,
http://www.fas.org/man/nato/congress/1998/s980427.htm
316
Ibidem, p.S3687, http://www.fas.org/man/nato/congress/1998/s980428-3686.htm
317
Ralph Dannheisser, Senate Opponents of N.A.T.O. Enlargement Make This Case, United
States Information Agency, 23 April 1998,
318
David Swan, N.A.T.O. Debate: Preview, Voice of America, 24 April 1998,
http://www.fas.org/man/nato/news/1998/980424-nato2.htm
să apere toate aceste lungi, noi frontiere care nu au fost niciodată în responsabilitatea
noastră de a le apăra”319. Liderul majorităţii republicane însă, senatorul de Mississippi,
Trent Lott, susţine procesul: “Eu cred că este lucrul corect pe care trebuie să-l facem.
Cred că este lărgirea inelului de libertate în acea parte a lumii. Este o extensie naturală a
victoriei în Războiul Rece”320.
Dezbaterea a continuat şi în ziua premergătoare votului, pe 29 aprilie 1998. Dacă
Wallstone şi-a întărit argumentul privind o reacţie negativă a Rusiei321, senatorul
republican Kay Bailey Hutchison era convins că un vot pozitiv ar fi târât trupele
americane într-un “conflict etnic care fierbe în Europa de 100 de ani” 322. Însă senatorul
democrat de Delaware, Joseph Biden, unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi ai
extinderii sublinia progresul pe care ţările din centrul şi estul Europei l-au realizat pe
calea reconcilierii: “Mă îndoiesc că cineva din această sală ar fi prevăzut cu doi ani în
urmă, să nu mai vorbim de acum 20 de ani, că Romania se va acomoda cu minoritatea ei
maghiară, că Polonia îşi va rezolva toate disputele de graniţă” 323. Un alt amendament care
prevedea o posibilă integrare în Uniunea Europeană anterioară aderării la N.A.T.O. a fost
de asemenea respins, senatorul democrat Joseph Lieberman atacând propunerea ca
“nedreaptă şi frustrantă pentru fostele naţiuni comuniste din Europa Centrală şi de Est”324.
Votul în Senatul american, la 30 aprilie 1998 a înregistrat 80 pentru şi 19
împotriva ratificării extinderii Alianţei Nord Atlantice, 35 de democraţi şi 45 de
republicani pronunţându-se favorabil, iar 10 respectiv 9 nefavorabil, în timp ce senatorul
din Arizona, republicanul Jon Kyl a fost absent325, fiind o încununare a eforturilor
susţinătorilor procesului. Votul a reprezentat o victorie a celor care doreau întărirea
legaturilor transatlantice, dar şi o conştientizare a poziţiei americane faţă de politica
externă: aceea de implicare în problemele securităţii europene, în strânsă legătură cu
securitatea naţională a Statelor Unite ale Americii.
319
Ibidem
320
Ibidem
321
David Swan, Senate-N.A.T.O.(L-Only), Voice of America, 29 April 1998,
http://www.hri.org/news/usa/voa/1998/98-04-29.voa.html#09
322
Ibidem
323
Ibidem
324
David Swan, Senate-N.A.T.O. (L), Voice of America, 30 April 1998,
325
IV.1.2.Reacţiile şi noile raporturi cu Rusia
Rusia s-a declarat întotdeauna ca fiind potrivnică unei eventuale extinderi a

Alianţei Nord Atlantice, văzând procesul drept o continuare a Războiului Rece, o
încercare de a o izola de restul Europei. Au fost însă momente când oficialii ruşi au privit
cu realism problema extinderii Alianţei Nord Atlantice, trecînd peste sentimentul de
“trădare” din partea vestului resimţit de Gorbaciov, în ceea ce priveşte unificarea
Germaniei326: astfel, fostul prim ministru Andrei Kozârev sublinia în februarie 1997:
“Poporului rus trebuie să i se spună adevărul. Adevărul este că N.A.T.O. nu mai este
inamicul nostru ”327. Într-adevăr era o recunoaştere a unei realităţi existente peste o
jumătate de deceniu din partea unui înalt oficial de la Moscova. Mai mult, acesta
recunoaşte că “lărgirea N.A.T.O. a devenit inevitabilă şi există o şansă de a reînnoi
conceptul de parteneriat. Mergând pe această relaţie nu va fi uşor, dar este realistic” 328.
Era un pas foarte important în îmbunătăţirea relaţiei N.A.T.O. – Rusia, ţinând cont că
totuşi se discuta extinderea unei alianţe cu caracter militar în primul rând, care nu putea fi
considerată drept o “organizaţie benignă”329.
Temerile Rusiei de extinderea N.A.T.O. erau de natura politică mai degrabă decât
militară, fiind în joc declinul strategic al Moscovei şi “vulnerabilitatea psihologică” 330.
Stabilitatea internă a Rusiei era în joc în condiţiile în care naţionaliştii exploatau la
326
Alton Frye, The New N.A.T.O. and Relations with Russia, în “Journal of Strategic Studies”, vol.
23, No. 3, September 2000, p. 94
327
Andrei Kozirev, N.A.T.O. Is Not Our Enemy, în “Newsweek”, vol. 129, No. 6, 10 February
1997, p.31
328
Ibidem
329
Amos Perlmutter – The Corruption of N.A.T.O.: The Alliance Moves East, în “Journal of
Strategic Studies”, vol. 23, No. 3, September 2000, p. 144
330
Ivan Safranchuk – Russia and N.A.T.O. Cooking Beyond Expansion, în Tomas Valasek,
Theresa Hitchens, ed., “Growing Pains …”, p. 84
maxim problema extinderii N.A.T.O., iar cadrele armatei profitau pentru a mari bugetul
apărării şi a justifica păstrarea structurii din timpul Războiului Rece331.
Publicul larg nu era interesat asupra extinderii N.A.T.O., un sondaj de opinie
arătând că doar 28% dintre ruşi se opuneau acestui proces 332, aceştia fiind mult mai
preocupaţi de “salarii, pensii şi delicte”333, Vestul conştientizând că “cea mai bună cale de
a păstra Europa de Est nu este aceea de a ridica o barieră împotriva agresiunii ruse, ci de
a aduce democraţie şi prosperitate Rusiei pentru a nu mai fi agresivă” 334, iar cea mai bună
cale de a realiza acest deziderat era încheierea unui acord cu Moscova, în acest sens, încă
din 5 februarie 1995, secretarul american al apărării, William Perry propunea formarea
unei “comisii consultative între N.A.T.O. şi Rusia, şi o cartă aliniind arii permanente de
cooperare: contra proliferării, tehnologie militară, transparenţă politică de apărare,
gestiunea crizelor şi menţinerea păcii”335, sau cuvintele fostului secretar general al
N.A.T.O., Javier Solana de “stabilirea unei relaţii organice, permanente” 336 între cele
două părţi.
Acest pas este făcut la Paris, prin semnarea la 27 mai 1997 a “Actului fondator
asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii între N.A.T.O. şi Federaţia Rusă”,
document cu valoare politică ce stabilea încă din preambul că: “N.A.T.O. şi Rusia nu se
mai consideră adversari”337. Semnarea documentului demonstra că cele două părţi
ajunseseră la puncte de colaborare comune, infirmîmd ideea lansată de George Kennan,
că extinderea N.A.T.O. reprezintă “cea mai fatală eroare a politicii americane în întreaga
eră post Război Rece”338. Mai mult, asigurarea oferită de Alianţa Nord Atlantică asupra
faptului că “membrii N.A.T.O. reiterează că nu au intenţii, plan sau motiv de a desfăşura
arme nucleare pe teritoriul noilor membri”339, întărea relaţia stabilită cu Rusia, ca şi
331
Kristina Spohr, The Politics of N.A.T.O. Enlargement: Problems, Prospects and Visions, în
Tomas Valasek, Theresa Hitchens, ed., “Growing Pains …”, p. 115
332
Helen Wallace, op. cit., p. 93
333
Strobe Talbott – Russia has…, p. A.19
334
f.a., N.A.T.O. and the lesson of history, în “New York Times”, vol. 147, no. 51142, 29 April
1998, p. A24
335
John Borawski, Partnership for Peace and beyond. .., p. 246
336
Javier Solana – N.A.T.O. in the 21st Century. Speech to the Millennium Year Lord Mayor's
Lecture London, U.K., 20 July 2000, http://www.nato.int/docu/speech/2000/s000720a.htm
337
Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between N.A.T.O. and the
Russian Federation, Paris, 27 May 1997, http:// www.nato.int/docu/basictxt/fndact-a.htm
338
George F. Kennan, A Fateful Error, în “New York Times”, vol. 146, no. 50694, 5 February
1997, p. A23
339
Founding Act …, par. IV
formarea unui “Consiliu Permanent” cu scopul de a “construi nivele crescânde de
încredere, unitate în scop şi obiceiuri de consultare şi cooperare” 340, având întâlniri
regulate la nivel de miniştri de externe şi de apărare de două ori pe an, cu posibilităţi de
consultare “în caz de urgenţe”341. Aria de consultare atingea interese comune privind
menţinerea securităţii la nivel continental, prevenirea conflictelor, gestiunea crizelor,
menţinerea păcii, schimburi de informaţii şi consultări, controlul armamentelor, politici
de apărare, bugete militare şi probleme legate de armele nucleare, doctrine militare,
industria de apărare, combaterea terorismului şi a traficului de droguri342.
Însă actul fondator nu oferea Rusiei nici un fel de drept de decizie în ceea ce
priveşte alegerea noilor membri ai alianţei; nici nu putea să o facă, din moment ce în joc
era securitatea naţională a fiecărui membru al Alianţei, însă cu siguranţă, documentul a
reprezentat o dovadă “clară a închiderii divizării Europei”343.
Deşi Javier Solana, în numele N.A.T.O. respingea noţiunea că trebuie “să facă o
alegere între lărgire şi bune relaţii cu Rusia”344, se poate afirma că, odată cu semnarea
actului fondator, Rusia a căpătat “o voce”345 în problematica extinderii N.A.T.O., ţările
candidate fiind nevoite să adopte o politică, în speţă conciliantă faţă de Moscova, mai
ales că noul concept de securitate naţională a Rusiei din 1999 vedea “folosirea forţei
dincolo de zona sa de responsabilitate”346 de către N.A.T.O., drept o acţiune
destabilizatoare.
Încheierea actului de la Paris semnifică o aşezare pe baze solide a relaţiei
N.A.T.O. – Rusia, oferind acesteia din urmă o legitimare pe care a căutat-o de la finalul
Războiului Rece, ceea ce a determinat o reacţie mult mai estompată faţă de extinderea
Alianţei Nord Atlantice decât până la momentul semnării documentului.
340
Ibidem, par. II
341
Ibidem
342
Ibidem, par. III
343
Statement by Dr. Helmut Kohl Chancellor of the Federal Republic of Germany Signing
Ceremony of the N.A.T.O. – Russia Founding Act , Paris, 27 May 1997,
http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970527k.htm
344
Javier Solana, The End of the Post Cold War Era. Speech at XXXIV Munich Conference on
Security Policy, Munich, 7 February 1998, http:// www.nato.int/docu/speech/1998/s980207a.htm
345
346
The National Security Concept of the Russian Federation - Approved by Presidential
Decree No. 1300, 17 December 1999,
http://www.fas.org/nuke/guide/russia/doctrine/gazeta012400.htm
IV.2.Războiul din Kosovo şi extinderea N.A.T.O.
Evenimentele din fostul spaţiu al Iugoslaviei au ţinut capul de afiş al ştirilor

internaţionale timp de mai mulţi ani, fiind dovada cea mai concludentă a escaladării
conflictelor etnice din Europa de Răsărit. Pericolul la adresa securităţii continentului a
fost târziu conştientizat, administraţia George Bush vizualizînd, pentru mult timp
Iugoslavia drept în afara ariei de interes a N.A.T.O., “Statele Unite şi Uniunea Sovietică
votând împreună acţiuni C.S.C.E., argumentând că aceste conflicte iugoslave sunt o
problemă internă”347 a ţării respective.
Definirea noilor baze pentru acţiuni ale N.A.T.O. după sfârşitul Războiului Rece a
avut ca rezultat şi vizualizarea pericolului reprezentat de conflictele interetnice din spaţiul
nord atlantic, inclusiv dacă acestea aveau loc într-un stat nemembru, astfel de pericolole
putînd fi rezolvate prin recurgerea la forţă, chiar dacă aceasta reprezintă ultima alegere348.
Conflictul din Kosovo a dovedit că în Europa nu se puseseră încă bazele unei
societăţi democratice, conflictele etnice având puterea de a zdruncina securitatea
continentului, dar a reprezentat şi un exemplu de escaladare a unei crize, iar dacă acest
scenariu nu s-a repetat în celelalte state comuniste, perspectiva integrării în N.A.T.O. şi
rezolvarea implicit a disputelor de graniţă a avut cu siguranţă un rol esenţial.
Dezbaterea aprinsă privind legitimitatea acţiunii N.A.T.O. în Kosovo, atât Rusia,
cât şi unii membrii ai alianţei arătîndu-şi îngrijorarea faţă de neconsultarea Consiliului de
Securitate al O.N.U.349, se poate reduce la o problemă delicată: “a oferi Consiliului de
Securitate al O.N.U. un veto asupra N.A.T.O. ar însemna a oferi Rusiei un drept de
veto”350. Este evident că prin natura Tratatului de la Washington din 1949, membrii
N.A.T.O. nu puteau oferi nici unui alt stat nemembru un drept de veto asupra acţiunii lor,
în joc fiind securitatea lor naţională, în timp ce, intervenţia din Kosovo, prin victoria sa
347
Susan L. Woodward, The West and the International Organizations, în David P. Dyker, Ivan
Vejvoda, ed., ”Yugoslavia and After A Study of Fragmentation, Despair and Rebirth”, Harlow,
Pearson Education Limited, 1996, p. 164
348
Wesley Clark, Introduction, în “N.A.T.O. 50th Anniversary…”, p. 16
349
John G. Stoessinger, Why Nations Go To War, Boston, New York, Bedford/St. Martin’s, 2001,
p. 238
350
Martin Walker, loc. cit., p. 31
militară a consacrat un nou principiu al dreptului internaţional: “nu numai persecuţiile
unui dictator faţă de poporul său nu vor fi tolerate, dar vor fi şi înfrânte”351.
Relaţia cu Rusia a avut cel mai mult de suferit în urma intervenţiei militare a
N.A.T.O. în Kosovo, Evgheni Primakov, pe atunci ministru de externe la Moscova vedea
intervenţia drept o acţiune menită să fundamenteze noul “zid virtual” 352 care separă Rusia
de Vest, mai mult, Kremlinul vedea acţiunea militară a N.A.T.O. drept o “umilinţă finală
şi un scuipat în faţă”353. Degradarea relaţiilor cu Moscova la nivelul cel mai scăzut de
după sfârşitul Războiului Rece, implicînd ruperea relaţiilor diplomatice, şi efortul ulterior
de a reconstrui o relaţie puternică faţă de Federaţia Rusă, obligau N.A.T.O. “de a amâna
orice decizie privind invitarea de noi membri pentru un viitor prevăzut” 354. Preşedintele
Putin întărea această idee la aproape doi ani după încheierea conflictului, referindu-se la
relaţia Rusia – Alianţa Nord Atlantică: “situaţia se îmbunătăţeşte gradual, […] dar, dacă
N.A.T.O. se extinde în fostul spaţiu sovietic ar fi o greşeală serioasă”355.
Se poate afirma că războiul din Kosovo, din perspectiva relaţiilor cu Rusia, mai
degrabă a întârziat invitarea unor noi candidaţi spre a adera la Alianţa Nord Atlantică.
Aceşti candidaţi, mai ales cei din sud-estul Europei, România, Bulgaria şi Macedonia au
susţinut campania Alianţei Nord Atlantice în Kosovo prin deschiderea coridoarelor
aeriene pentru forţele N.A.T.O. şi refuzul de a furniza un asemenea coridor unităţilor
ruseşti”356. Mai mult, sprijinul acestora ridica o nouă problemă pentru oficialii Alianţei
Nord Atlantice, în condiţiile în care şi Slovenia şi Slovacia au urmat acelaşi model, iar
Austria şi Grecia , ultima, membră a N.A.T.O., au refuzat 357, fiind primele semne ale unei
crize pe cele două maluri ale Atlanticului. Sprijinul puternic oferit Alianţei de statele
candidate la aderare din fostul bloc sovietic, în ciuda nepopularităţii acestei decizii pe
plan intern, se explică prin promisiunea Vestului de integrare a acestor state în
351
John G. Stoessinger, op. cit., p. 248
352
f.a., Moscou, ton univers impitoyable, în “Politique internationale”, No. 86, Hiver 1999/2000,
p.139-140
353
Alexei G.Arbatov – The Transformation of Russian Military Doctrine: Lessons Learned from
Kosovo and Chechnya, Gramisch – Partenkirchen, George C. Marschall Center, 2000, p. 10
354
Karl Heinz Kamp, loc. cit., p. 219
355
Stephen Dalziel, Putin warns against N.A.T.O. expansion, BBC News, 26 January 2001, 11:32
GMT, http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/1137859.stm
356
Mr. Bert Koenders (Netherlands), NATO Relations With Euro-Atlantic Partnership Council
Member Countries, Interim Report, Political Sub-Committee on Central and Eastern Europe,
North Atlantic Assembly, November 2000, par. 21, www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/2000/at-
263-e.asp
357
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement, 2000-2015..., p. 75
comunitatea democratică, premierul bulgar Ivan Kostov, la acea vreme vizualizînd
acţiunea drept o “alegere civilizaţionistă”358 pentru ţara sa.
Alianţa Nord Atlantică a apreciat efortul acestor state de a susţine operaţiunile
sale militare, ca dovadă “declaraţia pentru Kosovo” din cadrul summitului de la
Washington în care sunt oferite garanţii acestora: “Nu vom tolera ameninţări ale
regimului de la Belgrad asupra securităţii vecinilor sai. Vom răspunde la asemenea
provocări ale Belgradului către vecinii săi rezultând din prezenţa forţelor N.A.T.O. sau a
activităţii lor, pe teritoriile lor în timpul acestei crize. Reafirmăm suportul nostru pentru
integritatea teritorială şi suveranitatea tuturor ţărilor din regiune” 359. Secretarul General al
N.A.T.O., Javier Solana explică într-o conferinţă de presă natura acestor garanţii:
“desigur garanţia de securitate va fi exact la fel cu cea pe care o au ţările membre
N.A.T.O., dar diferenţa va fi foarte mică. Orice problemă pe care aceste ţări o vor avea
din prezenţa trupelor N.A.T.O. pe teritoriul lor va fi luată în considerare de alianţă şi de
aceea răspunsul va fi foarte puternic şi foarte rapid, dar, desigur, ele nu sunt membre ale
N.A.T.O. şi articolul 5 nu se va aplica lor însă ceva foarte aproape de el”360.
Toate aceste precizări erau necesare, deoarece N.A.T.O. conştientiza pericolul
reprezentat de conflictul din Kosovo care se putea cu rapiditate extinde şi la vecini. Iar
aceste garanţii de securitate, care nu puteau fi acordate teoretic prin articolul 5, deoarece
statele respective nu erau membre ale alianţei, reprezentau cea mai bună dovadă a
sprijinului organizaţiei nord-atlantice faţă de ţările candidate şi de asemenea reprezentau
un factor stabilizator pe plan intern, estompând efervescenţa naţională renăscută cu
declanşarea acestui conflict, ţinând cont şi de importantele pierderi economice cauzate de
blocarea Dunării, Comisia Dunării stabilind că pierderile pe 1999, doar din navigaţia pe
fluviu, înregistrând 250 de milioane de dolari361. Şi pentru noii membri ai Alianţei Nord
Atlantice, criza din Kosovo a constituit un moment important, dovedind că obţinerea
358
Stephen J. Flanagan, N.A.T.O. and Kosovo: Lessons Learned and Prospects for Stability in
Southeastern Europe, în Martin Sletzinger, Samuel Wells, Sabina Crisen, ed. “N.A.T.O. and
Europe in the 21st Century: Roles for a Changing Partnership”, Washington D.C., Wilson
International Center for Scholars, 2000, p. 52
359
Statement on Kosovo Issued by the Heads of State and Government participation in the
meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on 23 rd and 24th April 1999, par. 13-14,
http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-062e.htm
360
Press conference by N.A.T.O. Secretary General, Javier Solana, N.A.T.O. HQ, 12 April 1999,
http:// www.nato.int/docu/speech/1999/s990412a.htm
361
Stephen J. Flanagan, N.A.T.O. and Kosovo…, în Martin Sletzinger, Samuel Wells, Sabina
Crisen, ed. “N.A.T.O. and Europe…” p. 53
calităţii de membru impune şi obligaţii, nu doar beneficii 362. Aceştia au intrat în N.A.T.O.
în speranţa obţinerii garanţiilor de securitate prevăzute de articolul 5 al Tratatului de la
Washington, însă conflictul din Kosovo nu ţinea de autoapărare ci de gestiunea crizelor,
într-un cuvânt de “un nou N.A.T.O.”363.
Criza din Kosovo a accentuat şi alte probleme ale alianţei, “recunoaşterea
dureroasă, aproape brutală a diferenţei dintre forţele existente şi capacităţile cerute şi în
cazul noilor membri a relevat o nouă perspectivă asupra limitării lor militare” 364. Se
adaugă aici şi opoziţia guvernului maghiar de a permite desfăşurarea de trupe terestre
N.A.T.O. pe teritoriul său, şi lipsa de iniţiativă a Republicii Cehe în a sprijini acţiunea din
Kosovo365, ca elemente negative privind noii membri.
Tensionarea relaţiilor N.A.TO. – Rusia, crearea unui focar de criză cu
posibilitatea extinderii catre ţările vecine şi problemele pe care noii membrii le-au
întâmpinat în timpul campaniei militare sunt elemente importante care nu puteau decât să
amâne o eventuală aderare cât mai rapidă de noi membri la structurile Alianţei Nord
Atlantice. Conflictul din Kosovo a reprezentat pentru candidaţii la extindere, indiferent
de suportul masiv al acţiunilor N.A.T.O., un moment de impas în drumul spre o integrare
cât mai rapidă în structurile organizaţiei nord atlantice.
IV.3. Summitul de la Washington

IV.3.1.Amânarea extinderii
În momentul în care, într-o conferinţă de presă, pe 16 decembrie 1997 366, Bill

Clinton anunţa locul de desfăşurare al următorului summit al Alianţei Nord Atlentice, la
Washington, acela al aniversării a 50 de ani de la înfiinţare, puţini s-ar fi aşteptat la atâtea
362
Stephen Larrabee – The Kosovo Conflict and the Central European Members of N.A.T.O:
Lessons and Implications, în Martin Sletzinger, Samuel Wells, Sabina Crisen, ed. “N.A.T.O. and
Europe…” p. 32
363
Ibidem
364
Zoltan Martinusz, N.A.T.O. Enlargement…, în Tomas Valasek, Theresa Hitchens, ed.,
“Growing Pains …”, p. 45-46
365
Sean Kay, loc.cit., p. 232
366
Wendy S. Ross, Clinton Says N.A.T.O. Will Celebrate 50th Anniversary in Washington, United
States Information Agency, 16 December 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97121608_tpo.html
schimbări. Evenimentele ce se produseseră în timpul ce trecuse de la ultimul summit de
la Madrid, în speţă conflictul din Kosovo şi intervenţia N.A.T.O. obligau însă la o
adaptare a Alianţei Nord Atlantice, altfel riscând, după cum sublinia senatorul american
Joseph Biden: “să-şi piardă viabilitatea şi scopul” 367. Conflictul din Kosovo, cu toate
implicaţiile sale a constituit unul din argumentele forte pentru care, la Washington nu se
aştepta o decizie cu privire la o nouă extindere a Alianţei Nord Atlantice, în martie 1999,
ministrul apărării german Rudolf Scharping avertizînd că “vom avea nevoie de mai mult
timp pentru a consolida şi integra primii trei noi membrii până când N.A.T.O. să se
pronunţe în a invita noi membri”368. Răcirea relaţiilor cu Rusia, dar şi performanţele slabe
înregistrate de cele trei state noi membre au determinat această reacţie.
Deşi în cadrul summitului de la Washington s-a luat decizia de a nu se invita noi
membri, Slovenia s-a bucurat de un puternic sprijin, mai ales în Statele Unite ale
Americii, senatorul republican William Roth subliniind: “Slovenia îndeplineşte condiţiile
de aderare. Invitarea sa ar demonstra că aliaţii rămân fideli ideii uşilor deschise fără a
încărca agenda N.A.T.O.”369. Demersul era susţinut şi de catre senatorul democrat Robert
Smith370. Slovenia era un candidat destul de bine pregătit şi în ce priveşte primul val al
extinderii, însă decizia politică trebuia să ţină cont şi de realităţile securităţii continentale,
pentru că, după cum sublinia raportorul Adunării Parlamentare a N.A.T.O. Perter
Viggers, “dacă o lărgire rapidă reduce mediul de securitate al ariei euro – atlantice, este
mai bine să aşteptăm, în ciuda aspiraţiilor statelor aplicante” 371, ţinând cont de relaţiile
tensionate cu Rusia şi de conflictul din Balcani care se putea răspândi în toată aria
învecinată.
367
Ralph Dannheisser, Senate Panel Ends N.A.T.O. Enlargement Hearings, Readies for Vote,
United States Information Agency, 24 February 1998,
368
Mr.Peter Vigers (United Kingdom), N.A.T.O.– Russia Relations and Next Steps for N.A.T.O.
Enlargement, Draft Interim Report, Political Committee, Sub-Committee on NATO Enlargement
and the New Democracies, North Atlantic Assembly, AS277PCED-E, 28 September 1999, par.
35,
http:// www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/1999/as277pced-e.asp
369
William V. Roth Jr., N.A.T.O. in the 21st Century, în “U.S. Foreign Policy Agenda – N.A.T.O.’s
th
50 Anniversary ”, vol. 4, no. 1, March 1999, p. 15
370
The State of the N.A.T.O. Alliance: Hearing Before the Subcommittee on European Affairs of
the Committee on Foreign Relations, United States Senate, One Hundred Seventh Congress:
First Session, 27 February 2001,
http://frwebgate.access.gpo.gov/cgi-bin/getdoc.cgi?
dbname=107_senate_hearings&docid=f:71538.wais
371
Mr.Peter Vigers (United Kingdom), N.A.T.O.– Russia Relations…, par. 42
Summitul a marcat adoptarea unor documente importante. Astfel, “Declaraţia de
la Washington” defineşte scopul N.A.T.O.: “apărarea colectivă rămâne miezul scopului
N.A.T.O.”372, iar noul concept strategic al alianţei definea principalele sarcini:
“împiedicarea şi apărarea contra oricărei ameninţări de agresiune împotriva vreunui
membru N.A.T.O. conform articolelor 6 şi 7 din Tratatul de la Washington” 373 şi
gestiunea crizelor “de la caz la caz, şi prin consens în conformitate cu articolul 7 al
Tratatului de la Washington”374, în timp ce riscurile la adresa alianţei includ: “nesiguranţa
şi instabilitatea în interiorul şi în jurul ariei euro – atlantice şi posibilitatea unor crize
regionale la periferia alianţei, care pot rapid evolua” 375. Se adaugă aici “armele
nucleare”376, “proliferarea armelor”377, sau “acte de terorism, sabotaj ori crimă organizată,
precum şi distrugerea fluxului de resurse vitale”378.
Aceste riscuri pot fi stopate prin legitimarea intervenţiei dincolo de graniţele
alianţei: “mărimea, capacitatea de pregătire, desfăşurarea forţelor militare ale alianţei vor
reflecta angajamentul de apărare colectivă pentru a gestiona crize, pe notificări scurte, sau
la distanţă de statele mamă, incluzînd aria de dincolo de teritoriul alianţelor” 379. Este
consacrată, astfel intervenţia în afara zonei delimitate de teritoriul statelor membre aşa
cum s-a procedat în cazul crizei din Kosovo, ceea ce nu înseamnă că N.A.T.O. va deveni
un “poliţist global”380. Era o adaptare necesară în condiţiile crizei din Kosovo şi în
perspectiva următoarelor provocări la adresa securităţii N.A.T.O., o adaptare necesară în
ultimă instanţă supravieţuirii organizaţiei.
Amânarea extinderii N.A.T.O. cu alţi noi membrii era o măsură necesară în
conditiile recentelor evoluţii în planul securităţii continentale, ceea ce nu înseamnă că
372
The Washington Declaration Signed and issued by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on 23 rd and 24th
April 1999, par. 2
http:// www.nato.int/docu/pr/1999/p99-063e.htm
373
The Alliance’s Strategic Concept Approved by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on 23 rd and 24th
April 1999, 24 April 1999, par. 10, http:// www.nato.int/docu/pr/1999/p99-065e.htm
374
Ibidem
375
Ibidem, par. 20
376
Ibidem, par. 21
377
Ibidem, par. 22
378
Ibidem, par. 24
379
Ibidem, par. 52
380
f.a., Vershbow Remarks Jan. 27 on the NATO Strategic Concept, United States Information
Service Washington File, 31 January 2000, http://www.fas.org/man/nato/news/2000/000127-nato-
usia1.htm
procesul îşi va închide porţile: era necesară o pauză pentru a permite alianţei capabilitatea
de a menţine stabilitatea şi securitatea membrilor săi.
IV.3.2.Planul de acţiune pentru aderare (Membership Action Plan)
Amânarea extinderii a fost marcată de lansarea unui document intitulat “Planul de

actiune pentru aderare” care creiona direcţiile pe care trebuie să le urmeze statele
candidate la aderare, având cinci mai capitole: I. probleme politico – economice ; II. de
apărare şi aspecte militare; III. resurse; IV. probleme de securitate şi V. probleme
juridice. Sunt tratate toate aspectele necesare unei viitoare integrări, cu specificaţia clară
că: “programul nu poate fi considerat o listă de criterii pentru aderare” 381, “orice decizie
de a invita un aspirant să înceapă negocieri cu alianţa se va face de la caz la caz […] fără
a implica un orar stabil pentru o asemenea decizie, sau a garanta o eventuală calitate de
membru”382. În fiecare primăvară, N.A.T.O. urma să pregătească un raport distinct pentru
fiecare candidat383, pe baza unui consiliu 19+1384.
În ceea ce priveşte aspectele politice şi economice se aştepta următoarele de la
aspiranţi:
“a. rezolvarea disputelor internaţionale prin mijloace paşnice;
b. demonstrarea ataşamentului faţă de regula legii şi drepturile omului;
c. rezolvarea disputelor etnice sau externe, teritoriale incluzând cererile iredentiste sau
dispute de jurisdicţie internă prin mijloace paşnice în concordanţă cu principiile O.S.C.E.
şi bune relaţii de vecinătate;
d. stabilirea controlului civil şi democratic asupra forţelor armate;
e. abţinerea de la ameninţări sau de la folosirea forţei în maniere neconcordante cu
scopurile O.N.U.;
f. contribuirea la dezvoltarea de relaţii internaţionale paşnice şi prieteneşti prin întărirea
instituţiilor libere şi promovarea stabilităţii şi a bunăstării;
381
Membership Action Plan (MAP), 24 April 1999, par. 3, http:// www.nato.int/docu/pr/1999/p99-
066e.htm
382
Ibidem
383
Mr. Bert Koenders (Netherlands), NATO Relations…, par. 24
384
Membership Action Plan (MAP), par. 3
g. continuarea întregului suport şi angajament în Consiliul Parteneriatului Atlantic şi
Parteneriatul Pentru Pace;
h. angajamentul pentru promovarea stabilităţii şi bunăstării prin libertate economică,
justiţie socială şi responsabilitate în dameniul mediului”385
Aceasta nu reprezintă o listă de condiţii care trebuie neapărat îndeplinită, însă
reprezintă “un ghid pentru aceste ţări, care cuprinde reforme de care candidatul va
beneficia în privinţa integrării în N.A.T.O.”386, mai ales în condiţiile în care aceste criterii
nu sunt clare, până la urmă fiind o decizie politică a fiecărui stat membru.
Totuşi, planul reprezintă un element reprezentativ în drumul spre aderare,
obţinerea calităţii de membru fiind văzută drept concluzia logică a parteneriatului 387,
rolul acestuia, în principal, după cum subliniază secretarul general al Alianţei, George
Robertson este ca N.A.T.O. să se asigure că în momentul în care aceste state “vor adera,
să fie contribuitori, nu doar consumatori de securitate” 388. Importanţa planului constă în
primul râmd în mecanismul creat: anume de a nu trezi speranţe în rândul candidaţilor prin
îndeplinirea elementelor menţionate, rezervînd dreptul de decizie fiecărui membru în
parte389, însă, pe de altă parte încurajează candidaţii în îndeplinirea acestor cerinţe, fiind
dificil “de a respinge un partener care a îndeplinit clar implementarea unor reforme
serioase, ori să invite un altul care nu le-a îndeplinit”390.
“Planul pentru aderare” la N.A.T.O. a reprezentat un element necesar pentru
stabilirea unei noi relaţii cu statele candidate pe baze mult mai concrete, lăsînd însă
dreptul membrilor alianţei de a decide dacă eforturile acestora merită luate în considerare.
IV.3.3.Candidaţii pentru al II-lea val al extinderii
385
Ibidem, cap I, par.3
386
Hans Røsjorde (Norway), Missile Defence and…, par. 46
387
George Robertson , The Six Principles of partnership, ATA General Assembly, Budapest, 31
October 2000, http:// www.nato.int/docu/speech/2000/s001031a.htm
388
Speech by N.A.T.O. Secretary General, Lord Robertson at the N.A.T.O. Parliamentary
Assembly Spring Session, Vilnius, Lithuania, 31 May 2001, http://
www.nato.int/docu/speech/2001/s010531b.htm
389
Jurate Petrauskaite – Membership Action Plan: Practical Result From Washington Summit, în
“Baltic Defence Review”, No.2, 1999, p. 17
390
Stephen Blank , MAP Reading: N.A.T.O.’S and Russia’s Pathways to European Military
Integration, în “Review of International Affairs”, vol. 1, No.1, Autumn 2001, p. 34
Amânarea extinderii Alianţei Nord Atlantice nu a însemnat şi închiderea porţilor
organizaţiei pentru viitorii membri. Politica “uşilor deschise” oferă aspiranţilor
“stimulente pentru a-şi pune casa în ordine, ajută la ştergerea liniilor de diviziune şi
sprijină integrarea euro – atlantică” 391, după spusele secretarului general al N.A.T.O.,
George Robertson. Declaraţia summitului “O Alianţă pentru secolul 21” menţionează
eforturile şi progresele Romaniei şi Sloveniei, amintite şi în “Declaraţia de la Madrid”,
adăugînd însa acum şi numele altor state: Estonia, Letonia , Lituania, Bulgaria şi
Slovacia, precum şi a Macedoniei şi Albaniei 392. Era o recunoaştere a eforturilor acestora
pentru îndeplinirea criteriilor aderării dar şi o dezamăgire pentru primele două,
menţionate acum alături de toţi aspiranţii, faţă de momentul Madrid, mai ales că în cazul
Sloveniei, un studiu realizat de “Serviciul de Cercetări al Congresului” Statelor Unite
(“Congressional Research Service”) arată că, aceasta nu doar îndeplinea standardele
N.A.T.O., dar chiar depăşea unele dintre standardele economice şi militare atinse de ce
trei noi membri ai Alianţei393.
Progresele ţărilor baltice erau evident reliefate prin încheierea în ianuarie 1998 a
Cartei de parteneriat cu Statele Unite, fară a uita însă menţinerea purtătorului de cuvânt al
Departamentului de stat, James Rubin: “această cartă nu este o garanţie de securitate şi nu
reprezintă un angajament al Statelor Unite faţă de aderarea ţărilor baltice”394.
Amintirea toturor celor 9 state aspirante la obţinerea calităţii de membru în
documentul summitului de la Washington dovedea intenţia Alianţei de a lua în calcul
toate candidaturile şi evita departajarea acestora pe criterii de performanţă.
IV.4.Pregătirea celui de-al doilea val al extinderii

391
George Robertson, Building A Vision: N.A.T.O.’s Future Transformation, Saclant Seminar,
Oslo, 7 September 2001, http:// www.nato.int/docu/speech/2001/s010907a.htm
392
An Alliance for the 21th Century Issued by the Heads of State and Government Participating in
the Meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C., on 24 April 1999, par.7,
393
Floor Debate: N.A.T.O. Summit, Senate, 19 April 1999, p. S3857,
http://www.fas.org/man/nato/congress/1999/s990419-nato01.htm
394
Sonia Winter, N.A.T.O.: U.S. – Baltic Charter Supports Integration, Radio Free Europe/Radio
Liberty, Washington, 13 January 1998,
Amânarea extinderii cu prilejul summitului de la Washington a estompat
dezbaterea privind procesul amintit pentru o dată neprecizată, privirile aţintindu-se mai
ales asupra relaţiilor privind conflictul din Kosovo sau a relaţiilor dintre membrii alianţei
ori tensionării relaţiei cu Rusia.
Totuşi, spre finalul anului 1999 apar primele referiri la nivel oficial privind o
eventuală extindere a N.A.T.O.: “printre responsabilităţile mele cheie va fi şi prepararea
N.A.T.O. penrtu noua sa lărgire, devreme, în secolul viitor” 395, declara secretarul general
al alianţei, George Robertson, precizând un vag reper privind calendarul viitor al
procesului extinderii. Peste o lună, comunicatul final al întâlnirii ministeriale N.A.T.O. de
la Bruxelles nu oferea o clarificare a lucrurilor: “Alianţa aşteaptă noi invitaţi în următorii
ani”396.
Abia în februarie 2000 sunt aduşi în discuţie eventuali noi membri: “Alianţa are
întotdeauna uşa deschisă către noi membri şi anul trecut trei naţiuni au trecut această uşă,
altele vor urma,”397 sublinia secretarul general în parlamentul bulgar, de la aceştia din
urmă aşteptîndu-se adoptarea “reformelor care sunt necesare” 398. Urmărorul comunicat al
întâlnirii ministeriale la nivel de membri N.A.T.O. desfăşurat la Florenţa întărea
convingerea că cele “trei state care au aderat în 1999 nu vor fi şi ultimele” 399, în timp ce
George Robertson pleda pentru o “relaţie mai interactivă”400 între N.A.T.O. aspiranţi.
Un calendar corespunzător nu este oferit nici macar spre sfârşitul anului 2000,
Robertson menţionînd că “decizia va ţine cont de mulţi factori” 401 şi se va lua în
momentul în care aderarea lor “va contribui la securitatea şi stabilitatea în Europa ca un
395
Remarks to the Press by Lord Robertson, N.A.T.O. Secretary General upon his arrival at
N.A.T.O. Headquarters, 14 October 1999, http://www.nato.int/docu/speech/1999/s991014a.htm
396
Final Communiqué Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held at NATO
Headquarters, Brussels, 15 December 1999, par. 23, http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-
166e.htm
397
Speech by Secretary General at the Bulgarian National Assembly, Sofia, Bulgaria, 10
February 2000,
398
Ibidem
399
Final Communiqué Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held in Florence on 24
May 2000, 24 May 2000, par. 34, http://www.nato.int/docu/pr/2000/p00-052e.htm
400
George Robertson , N.A.T.O. in Southeast Europe, speech at the Joint Wilton Park/Atlantic
Council Conference, Brdo Castle, Slovenia, 11 May 2000,
401
Idem – NATO's Partnerships, speech at the Atlantic Club of Bulgaria, Sofia, 12 October 2000,
tot”402, asigurînd totuşi potenţialii candidaţi că deşi nu li se poate garanta un orar pentru
aderare sau calitatea de membru, nu vor fi ţinuţi la distanţă pentru totdeauna” 403; era un
răspuns la iniţiativa aşa numitului grup de la Vilnius, lansată în mai 2000 de către
miniştrii de externe a nouă dintre ţările aspirante: Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, Macedonia, Romania, Slovacia şi Slovenia prin care se sustinea ideea “Big-
bang-ului”404, anume ca toţi cei nouă candidaţi să fie invitaţi să adere în cadrul noului
summit al alianţei.
În acest context nu putea fi neglijată nici reacţia Moscovei, care în noua doctrină
militară rusă condamna drept “destabilizatoare pentru întreaga situaţie globală” 405 decizia
N.A.T.O. de a acţiona în afara ariei membrilor, cu referire la conflictul din Kosovo. Este
şi acesta un motiv pentru care dezbaterea privind extinderea N.A.T.O. a fost estompată şi
amânată, în speranţa îmbunătăţirii relaţiilor cu Rusia.
Abia la mijlocul lunii noiembrie 2000 este stabilită o dată certă pentru luarea în
considerare de noi candidaturi pentru aderare406, avându-se în vedere şi stabilirea unui
“modus vivendi”407 cu Rusia, punând bazele unei noi cooperări cu aceasta prin explicarea
faptului că “procesul largirii nu înseamnă încercuirea sau excluderea Rusiei,”408
deschizând acesteia posibilitatea de a adera cândva la alianţă. Era însă de la sine înţeles
că noile relaţii cu Moscova vor avea la bază aceleaşi principii: un nu categoric faţă de un
eventual veto al Rusiei în ceea ce priveşte extinderea Alianţei Nord Atlantice409.
Abia în iunie 2001 în discursul istoric de la Varşovia, George W. Bush dă
asigurări că “întrebarea dacă, nu trebuie să existe […] şi la summitul de la Praga, Statele
Unite vor fi pregătite să ia o decizie istorică, alături de aliaţii săi, pentru lărgirea
402
Ibidem
403
Idem, The six principles of…
404
Lenart Meri, N.A.T.O., Non-Recognition and the Big-Bang, Center for Strategic and
Internationals Studies, Washington D.C., http://www.balticsww.com/meri_nato.htm
405
2000 Russian National Security Concept (Nezavisimoye Voennye Obozreniye), 14 January
2000, art. III, http://www.ransac.org/new-web-site/related/other/russiastrat2000.html
406
George Robertson – N.A.T.O.’s Challenges, Speech at the European Policy Center Breakfast,
Bruxelles, 14 November 2000, http://www.nato.int/docu/speech/2000/s001114a.htm
407
Idem, N.A.T.O. in the New Millennium, Speech at the Manfred Wörner Memorial Lecture
Konrad-Adenauer-Stiftungat the Manfred Worner, Berlin, 25 January 2001,
408
Speech by N.A.T.O. Secretary General, Lord Robertson, Conference on Security and Policy,
Munich, 3 February 2001, http://www.nato.int/docu/speech/2001/s010203a.htm
409
Colin Powel, No Russian Veto, Hearings of the House International Relations Committee,
Chaired by Rep Henry J. Hyde, 7 march 2001, http://www.expandnato.org/colinponato.html
N.A.T.O.”410 idee întărită peste câteva zile de George Robertson care asigura că aşa
numita “opţiune zero”411 nu intră în calcul pentru următorul summit.
Bush oferă asigurări că “toate noile democraţii ale Europei, de la Marea Baltică
până la Marea Neagră, trebuie să aibă aceeaşi şansă să adere la instituţiile Europei, aşa
cum vechile democraţii europene au”412. Este un apel la încheierea divizării continentului:
“fară München-uri, fară Yalte”413, însă condiţionează integrarea în structurile euro-
atlantice de ataşamentul faţă de valorile democratice. Decizia de a sprijini democraţiile
est europene în demersul de a se integra în structurile N.A.T.O. vine pe fondul remarcilor
preşedintelui rus Vladimir Putin, conform cărora, N.A.T.O., nu este privită drept o
organizaţie ameninţătoare, ci ca o alianţă care nu mai necesită existenţă414.
Nu este de mirare că o extindere cu mai mulţi membri, un eventual “big-bang”, ar
transforma alianţa nord atlantică “într-o alianţă de securitate colectivă, o garantoare de
pace între şi în interiorul membrilor ca de asemenea împotriva diverselor şi neprecizatelor
ameninţări externe”. Acesta era marele risc la care se expunea alianţa prin continuarea
procesului extinderii: posibilitatea pierderii caracterului de alianţă de apărare colectivă.
Pe de altă parte, experienţa celor trei noi state membre în cadrul Alianţei Nord
Atlantice a contribuit şi ea la apariţia unor întrebări privind utilitatea continuării
procesului şi nu în ultimul rând, la o amânare a deciziei de a invita noi membri. În
perspectivă, Romania, Slovacia şi Bulgaria întâlneau aceleaşi probleme ale celor trei state
invitate privind reformele militare, ţinînd cont de numărul mare de soldaţi care trebuia
redus415. În comparaţie cu standardul N.A.T.O. cei trei membri ai alianţei deţineau
armament “gata penrtu muzeu decât pentru luptă” 416. Dintre cele trei doar Polonia a
410
George W. Bush, Remarks at University Library , Warsaw, 16 June 2001,
http://www.nato.int/usa/president/s20010615b.html
411
George Robertson, NATO - Managing the Challenges of Today, and Tomorrow, Speech at the
Mayflower Hotel, Washington , 20 June 2001,
412
Remarks by the President in Address to Faculty and Students of Warsaw University, Warsaw
University, Warsaw, Poland, 15 June 2001,
http://www.whitehouse.gov/news/releases/2001/06/20010615-1.html
413
Ibidem
414
f.a., Russia: Putin Says N.A.T.O. Has no Reason to Exist, Radio Free Europe/Radio Liberty
,Moscow, 18 July 2001, http://www.rferl.org/nca/features/2001/07/18072001131324.asp
415
Thomas S. Szayna, The Future of NATO and Enlargement, Santa Monica, CA: Rand
Corporation, 2002, p. 4
416
Nikolaus W. Behner, Full Steam Ahead For the New N.A.T.O. Invitees, Washington, Air
Command and Staff College Air University, 1999, p. V
încercat să ţină pasul cu standardele impuse de N.A.T.O. 417, vizita asistentului
secretarului apărării american, Frank Kramer în Republica Cehă, în octombrie 1997,
dovedind lipsa de entuziasm a cehilor în adoptarea reformelor, dar şi o scădere a
bugetului armatei418; în timp ce Ungaria aloca doar 1,6% din buget pentru apărare, cu
mult sub media ţărilor N.A.T.O.419, ultimele două state avînd şi probleme cu Fondul
Monetar Internaţional pe seama bugetelor apărării420.
Criza din Kosovo a dovedit pe lângă slăbiciunile militare ale celor trei şi şovăieli
la nivel politic care au avut o clară repercusiune asupra evaluării capacităţii unor
potenţiali noi membri de a satisface cerinţele alianţei, în perspectiva rezolvării
consensului, astfel ministrul de externe polonez la acea vreme, Wlodzimierz
Cimoszewicz semnând o scrisoare de protest împotriva atacurilor N.A.T.O. asupra
Serbiei în 1999421.
Toate aceste aspecte au determinat întârzierea dezbaterii privind lansarea unor noi
invitaţii de aderare la Alianţa Nord Atlantică, cu scopul declarat de a păstra coeziunea
membrilor şi în ultimă instanţă esenţa alianţei: apărarea colectivă.
CAPITOLUL V
V. Transformările cauzate de atentatele teroriste din S.U.A.
Momentul Praga 2002
417
Andrew A Michta, Making the Pieces Fit, în Andrew A. Michta, ed., “America’s…”, p.188
418
Art Chimes, N.A.T.O.- Central Europe, Voice of America, 7 October 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/nato-central_europe.htm
419
David Price (Canada), Military Preparations of N.A.T.O. Candidate Countries, Sub- Committee
on Future Security and Defense Capabilities, North Assembly, AV 182 DSC/FC(02)5, November
2002, par. 11, http://www.nato-pa.int/default.asp?TAB=245
420
Amos Perlmutter, Ted Galen Carpenter, N.A.T.O.’s Expensive Trip East The Folly of
Enlargement, în”Foreign Affairs”, vol. 77, No. 1, January/February 1998, p. 5
421
Charles Gati, All that N.A.T.O. Can Be To Prague and Beyond, în “National Interest”, No. 68,
Summer 2000, p. 84
V. 1. 11 septembrie 2001
Atentatele teroriste care au lovit Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001
au avut un impact profund asupra mediului de securitate internaţional şi implicit asupra
Alianţei Nord Atlantice care a activat, pentru prima oară în istorie procedurile articolului
5 din tratatul de la Washington, interesant, pentru apărarea teritoriului american şi nu a
celui european, cum fusese proiectat în anii Războiului Rece. Momentul în sine a
reprezentat o întărire şi o reafirmare a legăturii între Statele Unite şi Europa, propulsând
N.A.T.O. drept stâlpul principal al securităţii euro-atlantice 422, dar şi deschiderea unei noi
pagini în cooperarea cu Federaţia Rusă, prin decizia preşedintelui Putin de a nu-şi pune
pe picior de război armata, ca răspuns la măsurile luate de americani în acest sens.423
Atentatele teroriste nu puteau schimba hotărâre alianţei de a se extinde, nici măcar
să întârzie agenda acesteia424, însă cu siguranţă au avut un impact deosebit asupra
abordării problemei, în condiţiile în care toate ţările candidate au susţinut necondiţionat
425
războiul împotriva terorismului declanşat de Statele Unite ale Americii, comportându-
se ca nişte aliaţi “de facto”426 ai N.A.T.O., după cum recunoaşte Robert Brandtke,
secretarul asistent adjunct pentru afaceri europene şi canadiene. Cazul Bulgariei este
relevant în acest sens, care a pus la dispoziţie baza aeriană de la Krumovo, fiind pentru
prima dată în istorie când Sofia accepta trupe străine pe una din bazele sale427.
Războiul contra terorismului a reliefat însă şi un alt aspect: gradul de nepregătire
a vechilor membri ai alianţei atât din punct de vedere militar, dar şi politic de a susţine
efortul american, contribuţia statelor nemembre în operaţiunea din Afganistan fiind mai
422
George Robertson, The Transatlantic Link. Speech at the Annual Conference of the Defence
and Society, Salen, Sweden, 21 January 2002, http://
423
Mark D. Smith, Contemporary Russian Perception of Euro- Atlanticism, Occasional Brief, no.
F74, Surrey, „CSRC” RMA Sandhurst, February 2002, p. 7
424
Speech by the Secretary General at the Summit on the Contribution of New Democracies to
Euro-Atlantic Security, Sofia, Bulgary, 5 October 2001, http://
425
David Price, Military preparations…, par. 74
426
Robert A. Bradtke, N.A.T.O. Enlargement A United States and NATO Perspective, Testimony
Before the House International Relations Committee, Subcommittee on Europe,
http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/BradtkeNATO.062702.HTM
427
Steven Erlanger, Romania and Bulgaria Edge Nearer to NATO Membership, în “New York
Times”, vol. 151, no. 52069, 26 March 2002, p. A14
428
valoroasă , ceea ce deschidea încă o dată, într-un mediu internaţional de securitate
schimbătoare, problema adaptării N.A.T.O. la noile provocări 429.
Momentul septembrie 2001 putea reprezenta o eventuală abandonare a Alianţei
Nord Atlantice de către americani, datorită disproporţionalităţii uriaşe între capabilităţile
430
militare ale Statelor Unite şi cele ale aliaţilor europeni , motiv pentru care, în
431
Afganistan, administraţia de la Washington a evitat a se sprijini pe membrii alianţei .
Abia acum, europenii au conştientizat pericolele la adresa mediului de securitate mondial
şi diferenţa de capabilităţi militare faţă de Statele Unite, într-un moment în care şi
interesele lor vitale puteau fi atinse432, mai ales în condiţiile în care rolul principal al
S.U.A. în rezolvarea problemelor legate de securitatea internaţională nu mai era privit
drept “o sursă de protecţie ci mai mult o cauză de resentiment” 433 de către mulţi dintre
aliaţii europeni. Lipsa consensului în ceea ce priveşte decizia politică pe cele două maluri
ale Atlanticului reprezintă un element fundamental al crizei care se întrezărea la orizont,
în ciuda sprijinului ferm acordat la început, declarativ, luptei împotriva terorismului.
Prăpastia de netrecut în ceea ce priveşte capabilităţile militare, pe cele două maluri ale
Atlanticului creea impresia că “americanii nu mai aveau nevoie de aliaţi, fiind o
necesitate politică de a-i ţine aproape.” 434
Un lucru a fost însă clar atât pentru aliaţii N.A.T.O. cât şi pentru nemembrii
alianţei: acela că după 11 septembrie toţi şi-au dat seama “că securitatea nu este
ieftină”435 după perfect conştientiza ministrul apărării unuia dintre statele candidate:
slovenul Anton Grizold.
428
Alexander Grushko, On the New Quality of Russia-NATO Relations, în “International Affairs , A
Russian Journal of World Politics, Diplomacy & International Relations”, vol. 48, no. 5, 2002, p.28
429
George Robertson, NATO´s Future, Munich Conference on Security Policy, 3 February 2002,
http:// www.nato.int/docu/speech/2001/s010203a.htm
430
Simon Serfaty, NATO is Back: Where is the Alliance în “Euro-Focus”, vol. 8, no. 8, 3
December 2002, p. 2
431
David Gompert, Uwe Nerlich, Shoulder to Shoulder: The Road to U.S.-European Military
Cooperability, Santa Monica, CA: Rand Corporation, 2002, p. 4
432
Ibidem
433
Strobe Talbott, From Prague to Baghdad: NATO at Risk, în “Foreign Affairs”, vol. 81, no. 6,
November/ December 2002, p. 47
434
C.J.Dick, Conflict in a Changing World: Looking Two Decades Forward, Occasional Brief, no.
M 25, Surrey, “CSRC”, RMA Sandhurst, June 2002, p. 3
435
Nicholas Fiorenza, Aspiring NATO Member Slovenia Revamps Its Security Policies in
Anticipation of An Invitation to Join NATO, în “Armed Forces Journal International”, April 2002, p.
16
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au bulversat întreaga ordine mondială
deschizând o pagină nouă în istoria contemporană, putându-se vorbi chiar de o perioadă
“post-post război rece”436 , de inaugurarea printr-un eveniment nefericit a unei noi ere,
prin complexitatea schimbărilor la nivelul relaţiilor celor mai înalte între state şi
organizaţii. Alianţa Nord Atlantică se afla din nou în faţa unor decizii care aveau să-i
schimbe destinul şi poate chiar esenţa, în condiţiile în care prăpastia între membrii în ceea
ce priveşte capabilităţile militare se adâncea, iar o eventuală extindere, ţinând cont de
pregătirea deloc strălucită a candidaţilor risca să o transforme într-un “mini O.N.U. al
Europei”437 cum spunea senatorul american John Warner. Rolul dezvoltat de o asemenea
organizaţie era de a extinde zona de stabilitate politică de la Atlantic până la Urali 438 ,
având însă de cântărit marele risc la care se expunea: transformarea acesteia spre o
organizaţie de securitate colectivă.
V.2. Extinderea în lumina noilor relaţii cu Rusia
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au pus într-o lumină nouă relaţiile între

N.A.T.O. şi Rusia ţinând cont de răspunsul prompt al Moscovei faţă de problema
terorismului. Îmbunătăţirea relaţiilor între cele două părţi fusese schiţată încă înainte de
atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii, odată cu schimbarea administraţiei de
la Kremlin şi “alegerea strategică”439 a unei relaţii de cooperare cu Europa şi Statele Unite
în detrimentul uneia de confruntare, după cum remarca ambasadorul american la
Moscova, Alexander Vershbow. Reacţia Moscovei la anunţata extindere a N.A.T.O. este,
în acest sens, una moderată, preşedintele Vladimir Putin asigurându-l a doua zi după
discursul de la Varşovia, pe George W. Bush că nu “intenţionează să lase problema
lărgirii să submineze potenţialul colaborării S.U.A.-Rusia” 440. Era o reacţie firească
436
Senator Joseph Liberman Speech at the 38th Munich Conference on Security Policy, 3
February 2002, http://www.expandnato.org/munlieb.html
437
John W. Warner, NATO Enlargement: We Must Be Carefully Review and Study the
Ramifications, în “U.S. Foreign Policy Agenda, NATO in the 21 st Century”, vol. 7, no. 1, March
2002, p. 24
438
Charles Gati, loc. cit., p. 87
439
Alexander R. Vershobow, Transforming NATO-Rusia Relations, în “U.S. Foreign Policy
Agenda: NATO in the 21st Century The Road Ahead”, vol. 7, no. 1, March 2002, p. 11
440
Philip H. Gordon, NATO After 11 September, în “Survival”, vol. 43, no. 4, Winter 2001, p. 97
ţinând cont de decizia Alianţei Nord Atlantice de a-şi deschide din nou porţile, experienţa
momentului Madrid dovedind că o eventuală împotrivire a Rusiei nu-i era de folos în
încercarea de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Vestul, dar totodată reprezenta şi dovada alegerii
unui drum nou în politica externă a Moscovei, mai ales că preşedintele Putin a fost unul
dintre primii care au sesizat pericolul taberelor de antrenament din Afganistan şi de
legăturile acestora cu reţelele teroriste din lume441.
Reacţia Rusiei la evenimentele din 11 septembrie 2002 nu mai poate fi privită ca
o mare surpriză, ea fiind anticipată de relaţiile anterioare stabilite cu Occidentul de către
Vladimir Putin. Decizia lui Putin de a susţine lupta împotriva terorismului, deşi multe
voci au sugerat că a fost determinată de necesitatea obţinerii acordului tacit al
442
Occidentului de a interveni împotriva rebelilor ceceni , şi de a nu mobiliza forţele
armate în momentele imediat următoare zilei de 11 septembrie au determinat o schimbare
a atitudinii americane faţă de Moscova, prin recunoaşterea, la nivel oficial, prin glasul
consilierului naţional de securitate, Condoleezza Rice a efortului Federaţiei Ruse şi a
preşedintelui Putin în special 443.
Rolul Organizaţiei Nord Atlantice ca prim organism de păstrare a păcii pe
continent este perfect conştientizat de noul preşedinte de la Moscova, în campania
electorală, într–un interviu acordat ziaristului american David Frost, manifestându-şi
444
interesul pentru o viitoare aderare a Rusiei la Alianţa Nord Atlantică , sperând, în
acelaşi timp, la o transformare a N.A.T:O: spre “o organizaţie politică” 445. Liderul de la
Moscova îşi asuma această responsabilitate, a reaşezării relaţiilor cu Occidentul pe baze
noi, având drept obiectiv îmbunătăţirea situaţiei economice şi politice, pe plan
internaţional a Rusiei, în ciuda protestelor repetate ale comuniştilor, liderul acestora,
Gennadi Zyuganov acuzându-l chiar de “flirt cu N.A.T.O:”446. Kremlinul conştientiza
441
Fiona Hill, Putin and Bush in Common Cause? Russia´s View of the Terrorist Threat After
September 11 în “The Brookings Review”, vol. 20, no. 3, Summer 2002, p. 33
442
Markus Neckel (Germany), General Rapporteur, Security policy challenges after the Attacks of
September 11, 2001 and the future role of NATO, General Report, North Atlantic Assembly, AV
193 PC(02)8, November 2002, par. 58, http://www.nato-pa.int/default.asp?TAB=251
443
Mark A. Smith, op. cit., p. 7
444
Christopher Bellamy, Russia &Post-Soviet Security-Does Russia Still Matter în Sally
Cummings, ed., “War & Peace in Post – Soviet Eastern Europe”, Occasional Brief, no. 681,
Surrey, “CSRC” RMA Sandhurst, March 2000, p. 10
445
Suzanne Dalley, A Nation Challenged: The Allies; Putin Softens His Stance Against NATO
Expansion în “New York Times”, vol. 151, no. 51896, 4 October 2001, p. B2
446
Ibidem
importanţa momentului în dezvoltarea unor relaţii pe o bază nouă între Rusia şi N.A.T.O.,
ţinând cont şi de interesul american în Europa pentru dezvoltarea unui mediu de
securitate cât mai sigur: “Nu trebuie să întrebăm : <<Ce doreşte Rusia să obţină de la
N.A.T.O. sau N.A.T.O. de la Rusia>> ci mai degrabă <<Ce dorim împreună, care este
interesul nostru comun şi cum trebuie să cooperăm cel mai eficient pentru a ne îndeplini
obiectivele>>”447 sublinia ministrul de externe Igor Ivanov la o lună distanţă de
evenimentele de la 11 septembrie 2001. Totuşi, această schimbare de orientare nu a
îmbunătăţit relaţiile Rusiei cu ţările baltice, înţelegerea de graniţă cu Lituania, parafată în
1997, nefiind ratificată de Dumă datorită problemelor privind tranzitul spre
Kaliningrad448.
Oficialii americani întrezăreau, în perspectiva extinderii anunţate a Alianţei Nord
Atlantice, încheierea unui nou acord cu Rusia, dând asigurări însă că o astfel de
înţelegere, care reglementa raporturile dintre cele două părţi pe baze noi nu implica un
“veto asupra acţiunilor N.A.T.O. în nici o arie”449, după cum aprecia Marc Grossman,
subsecretarul de stat pe afaceri politice. O astfel de dezvoltare era necesară ţinând cont de
noile raporturi cu Rusia de după instalarea preşedintelui Putin şi de după 11 septembrie
2001 în special şi şi-a găsit răspunsul în încheierea, după cinci ani a unui nou document
politic între cele două părţi, la Roma, pe 28 mai 2002, intitulat : “Relaţiile N.A.T.O.-
Rusia: o nouă calitate”, în condiţiile în care, George Robertson conştientiza importanţa
momentului 11 septembrie drept un “catalist extraordinar. Pentru prima dată din 1945,
este concentrată atenţia aici în Europa şi la Moscova asupra a ceea ce avem în comun”450.
Rolul noului consiliu era de a “furniza un mecanism de consultare, de construire a
consensului, cooperare, decizie comună şi acţiune comună […] în regiunea nord-
447
Press Conference with NATO Secretary General, Lord Robertson and Russian Minister of
Foreign Affairs, Igor Ivanov, 23 November 2001,
448
Grazina Miniotaite, Lithuania and NATO Enlargement, în “Baltic Defence Review”, no. 6, 2001,
p. 32
449
Marc Grossman, The Future of NATO Hearing of the Senate Armed Services Committee,
28 February 2002, http://www.expandnato.org/futurenato.html
450
George Robertson, NATO on the Road to Prague, Speech at the Council on Foreign
Relations, Washington D.C., U.S.A., 10 April 2002, http://
atlantică” 451 operând pe baza principiului consensului, 452 în arii diverse: “lupta împotriva
terorismului, gestiunea crizelor, neproliferarea, controlul armamentului şi măsuri de
construire a încrederii, apărarea antirachetă, căutări şi salvări pe mare, cooperare militară
şi urgenţe civile”453, adică în probleme care erau în atenţia atât a N.A.T.O. cât şi a Rusiei.
Importanţa documentului rezidă şi din noul mod de organizare a Consiliului,
acesta fiind condus de către secretarul general al N.A.T.O.,454 nemaifiind nevoie de
asigurarea unei conduceri la ambele nivele.
Erau stabilite astfel bazele unei noi relaţii cu Federaţia Rusă în perspectiva
extinderii preconizate la Praga în acelaşi an, estompându-se astfel reacţiile Moscovei la
adresa procesului propus şi declanşat de Statele Unite ale Americii, deşi purtătorul de
cuvânt al Kremlinului, Sergei Yastrzhembskii, exprimând poziţia oficială a Moscovei,
455
vedea extinderea N.A.T.O. ca având la bază inerţia , în condiţiile în care noii membri
nu dispuneau de capacităţile necesare ridicării la standardele alianţei.
Reacţiile noii puteri de la Kremlin în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului
şi deschiderea politică spre Occident au determinat o îmbunătăţire simţitoare a relaţiilor
între cele două tabere, cu implicaţii pozitive atât pentru Federaţia Rusă, reflectată în
semnarea documentului de la Roma, cât şi pentru N.A.T.O., care îşi putea concentra
atenţia faţă de procesul de extindere şi de transformare a capabilităţilor sale, fără a fi
presat de eventuale obiecţii ale Moscovei
V.3. Drumul spre Consiliul Nord Atlantic de la Reykjavik
Atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii şi urmările acestora în ceea ce
priveşte relaţiile transatlantice, dar şi între N.A.T.O. şi Rusia şi-au pus amprenta asupra
procesului extinderii Alianţei Nord Atlantice. Reacţia promptă şi favorabilă războiului
451
NATO-Russia Relations: A New Quality Declaration by Heads of State and Government of
NATO Member States and Russian Federation, Rome, Italy, 28 May 2002,
http://www.nato.int/docu/basictxt/b020528e.htm
452
Ibidem
453
Ibidem
454
Ibidem
455
Gregory Feiter, Nato: Russia Reluctantly Accepts Alliance Expansion, Radio Fee Europe/
Radio Liberty, Moscow, 19 November 2002,
http://www.rferl.org/nca/features/2002/11/19112002172555.asp
declanşat de Statele Unite ale Americii împotriva terorismului din partea statelor
candidate la aderare, precum şi scepticismul unora din vechii membri ai organizaţiei
nord-atlantice faţă de acţiunile Washingtonului au determinat, mai ales din partea
administraţiei Bush o nouă abordare a fenomenului.
Raportul Adunării Parlamentare a N.A.T.O. din octombrie 2001 sugera
abandonarea politicii extinderii în valuri şi invitarea tuturor celor nouă ţări aplicante
pentru întărirea reformelor democratice din aceste state, în momentul în care acestea vor
îndeplini criteriile cerute, evitându-se astfel tensionarea relaţiilor cu Rusia în
456
eventualitatea unor noi summituri privind lărgirea . Argumentul prezentat era raportul
anual asupra drepturilor omului dat publicităţii de către Departamentul de Stat American,
457
în care, cu excepţia Albaniei şi a Macedoniei458, celelalte state aplicante înregistraseră
progrese semnificative.
Eventualele speculaţii privind importanţa ajutorului militar pe care un stat
candidat îl putea oferi organizaţiei nord-atlantice în perspectiva aderării este spulberată
de către generalul american Joseph Ralston: “lărgirea N.A.T.O.este în final o decizie
politică, nu militară. O ţară cu armată relativ slabă încă poate fi utilă alianţei doar pentru
un puternic motiv politic. De asemenea, o ţară cu o armată puternică ar putea să nu fie
utilă din punct de vedere al interesului politic”459.
Îndeplinirea unor criterii pentru aderare nu era suficientă pentru garantarea
calităţii de membru, fiind necesar şi obţinerea suportului statelor membre care îşi puneau
în joc propria securitate, însă în momentul în care candidaţii atingeau performanţele
politice, economice sau militare ale statelor N.A.T.O. nu puteau fi respinse460.
456
Bert Koenders, (Netherlands), Report on NATO Enlargement, Political Committee, Sub-
Committee on Central and Eastern Europe, North Atlantic Assembly, AU 214 PC/CEE (01), 5
October 2001, par. 143,
http:// www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/2001/au-214-e.html
457
Albania; Country Reports on Human Rights Practices-2001, Released by the Bureau of
Democracy, Human Rights and Labor, U.S. Department of State, 23 February 2001,
http://www.state.gov/g/drl/rls/hrrpt/2001/eur/8219.htm
458
Macedonia, The Former Yugoslav Republic of; Country Reports on Human Rights Practices-2001,
Released by the Bureau of Democracy, Human Rights and Labor, U.S. Department of State, 23 February
2001, http://www.state.gov/g/drl/rls/hrrpt/2001/eur/8293.htm
459
Joseph W. Ralston, NATO Enlargement, Armed Services Committee, U.S. Senate, 28
February 2002, http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/ralston.022802.htm
460
Thomas S. Szayna, NATO Enlargement:Assessing the Candidates for Prague în “The Atlantic
Council of the United States Bulletin”, vol. XIII, no. 2, March 2002, p. 2
O decizie privind numărul invitaţilor din cadrul summitului de la Praga nu se
luase în primăvara anului 2002, însă cu prilejul întâlnirii de la Bucureşti a candidaţilor
pentru aderare, în martie, adjunctul secretarului de stat american, Richard Armitage
461
promitea “cea mai robustă lărgire posibilă”, fiind completat de scrisoarea adresată de
către preşedintele Bush: “La Praga, naţiunile noastre vor face un pas istoric în
îndepărtarea diviziunilor rămase în Europa”462.
În mai 2002, Senatul american a aprobat legea anuală de sprijinire a lărgirii
N.A.T.O., prilej cu care, senatorul Joseph Biden se dovedeşte unul dintre cei mai aprigi
avocaţi ai candidaţilor la extindere. Legea acorda 55 de milioane de dolari unui număr de
şapte ţări candidate: 6,5 milioane Estoniei, 7 milioane Letoniei, 7,5 milioane Lituaniei,
8,5 milioane Slovaciei, 4,5 milioane Sloveniei, 10 milioane Bulgariei şi 11,5 milioane
463
României . Deşi nu se specifica numele favoriţilor pentru Praga, sumele alocate celor
şapte state din grupul candidaţilor ofereau acestora un avantaj politic în drumul spre
integrare, iar realizările lor, în ceea ce priveşte reformele politice şi militare au fost
realizate în mare parte datorită “dorinţei disperate de a deveni parte a N.A.T.O.” 464, după
cum aprecia Biden. Suma alocată de către Statele Unite celor şapte state amintite îşi
găseşte ecoul în apărarea interesului naţional american: “este în interesul S.U.A. ca
fiecare dintre armatele ţărilor aspirante să se afle sub controlul civil; este în interesul
S.U.A. ca să nu aibă dispute de graniţă cu vecinii lor. Este, de asemenea în interesul
europenilor”465. Statele Unite îşi arătau disponibilitatea de a susţine democraţiile
candidate la aderarea la N.A.T.O., iar faptul că şapte dintre acestea au primit fonduri
pentru sprijinul reformelor politice şi militare creea pentru acestea un avantaj psihologic
în perspectiva summitului de la Praga.
Consiliul Nord Atlantic de la Reykjavik, din 14-15 mai 2002 a reprezentat
stabilirea unui calendar orientativ în ceea ce priveşte extinderea N.A.T.O., însă nu a oferit
461
Deputy Secretary of State Richard Armitage. Press Conference at NATO Headquarters,
Brussels, Belgium, 26 March 2002, http://www.state.gov/s/d/rm/2002/9010.htm
462
Bush letter to Vilnius group meeting in Bucharest March 25-26, The White House, Washington,
18 March 2002, http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/bush.031802.htm
463
Gerald B. H. Solomon Freedom Consolidation Act of 2001,Public Law 107-187, 10 June 2002,
p. 116, sect. 5a,
http://frwebgate.access.gpo.gov/cgi-bin/getdoc.cgi?
dbname=107_cong_public_laws&docid=f:publ187.107
464
Gerald B. H. Solomon Freedom Consolidation Act of 2001, Senate, 16 May 2002, p. S4472,
http://www.expandnato.org/freemay16.html
465
Ibidem, p. S4474
o clarificare în ceea ce priveşte noii membri ai alianţei. În ceea ce priveşte candidaţii, se
aşteptau la următoarele: “demonstrarea ataşamentului faţă de principiile de bază şi
valorile concepute prin tratatul de la Washington, capabilitatea de a contribui la apărarea
colectivă în toate misiunile N.A.T.O., un ataşament clar în a contribui la stabilitate şi
securitate, mai ales în regiuni de criză şi conflict şi dorinţa şi capacitatea de a-şi asuma
responsabilităţile de membru”466. Noutatea pe care o marca acest consiliu este
reprezentată de lansarea unui nou ciclu al “Planului de acţiune pentru aderare” care să se
încheie în primăvara anului 2003, pe baze individuale, ţinând cont că “după Praga, acest
M.A.P.467 va continua să servească atât aspiranţii , cât şi acele ţări invitate să deschidă
discuţiile de aderare cu alianţa” 468. Prin această măsură se putea continua observarea
strictă a statelor invitate, chiar şi după momentul Praga, facilitând misiunea
parlamentarilor statelor membre în procesul ratificării. În ceea ce priveşte semnarea
protocoalelor de aderare se trasa un calendar clar: “nu mai târziu decât întâlnirea noastră
din primăvara lui 2003”469, însă nu se impunea un termen privind ratificarea: “invitaţii vor
participa în cicluri ulterioare ale M.A.P.-ului până când ratificarea procesului va fi
desăvârşită”470. Decizia nu clarifica deloc procesul aderării, dimpotrivă, prin nestabilirea
unui termen fix în ceea ce priveşte ratificarea i se acorda fiecărui stat membru N.A.T.O.
în parte, oportunitatea de a decide momentul oportun acceptării fiecărui invitat, iar, în
toată această perioadă, ţările nominalizate la Praga trebuiau să se supună programului
“Planului de acţiune pentru aderare” pentru a dovedi că sunt capabile de a face faţă
standardelor Alianţei Nord Atlantice.
În conferinţa de presă care a urmat după adoptarea documentului, secretarul de
stat american Collin Powell şi-a afirmat speranţa “unei runde robuste a extinderii la
Praga”471, ne specificând numărul invitaţilor pentru a “nu se ridica o cortină” 472 între
candidaţi. În ceea ce priveşte invitaţiile, Powell întăreşte ideea lansată de documentul
466
Final Communiqué Issued at the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council Held In
Reykjavik on 14 May 2002, 14 May 2002, par. 6, www.nato.int/docu/pr/2002/p02-059e.htm
467
M.A.P.- prescurtare a termenului “Membership Action Plan”(Planul de Acţiune pentru Aderare)
468
Final Communiqué Issued at the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council Held In
Reykjavik, par. 7
469
Ibidem, par. 8
470
Ibidem
471
Press Conference by U.S. Secretary of State, Colin L. Powell, following the Meeting of the
North Atlantic Council, Reykjavik, Iceland, 14 May 2002,
http://www.expandnato.org/reypow02.html
472
Ibidem
emis în aceeaşi zi: “Cred că este cel mai bine a-i invita pe toţi ca un grup şi apoi
ratificarea protocoalelor să îşi urmeze cursul natural”473.
O dovadă a precauţiei cu care oficialii Alianţei Nord Atlantice se fereau în a
alcătui o listă de favoriţi este şi avertismentul senatorului american George Voinovich la
adresa unei eventuale reveniri la putere a lui Vladimir Meciar şi a problemelor pe care
Slovacia le-ar fi avut în procesul integrării în N.A.T.O. 474. Schimbările interne din ţările
candidate puteau influenţa procesul extinderii, de aceea, Alianţa Nord Atlantică nu îşi
putea asuma riscul încurajării speranţelor unor state în care păstrarea regulilor
democratice se dovedea esenţială pentru aderare.
Se creeau condiţiile unei noi extinderi a Alianţei Nord Atlantice, dar şi de
adaptare a acesteia, în ultimul proces rezidând însăşi existenţa organizaţiei după sfârşitul
Războiului Rece: capacitatea uimitoare de adaptare i-a asigurat supravieţuirea într-un
mediu de securitate internaţional nesigur.
V.4. Decizia de la Praga
În timpul anului 2002 au existat elemente care sugerau o schimbare de viziune a

Statelor Unite ale Americii în ceea ce priveşte procesul extinderii N.A.T.O. Războiul
împotriva terorismului şi incapacitatea vechilor membri ai alianţei de a se ridica la nivelul
standardelor militare americane, dar şi răcirea relaţiilor politice transatlantice, datorată
tocmai discuţiilor privind mediul de securitate internaţional au reorientat administraţia de
la Washington spre o nouă abordare a temelor legate de politica externă. În acest sens,
argumentul forte pe care îl folosea unul din artizanii extinderii, senatorul democrat de
Delaware, Joseph Biden pentru includerea candidaţilor mai slab pregătiţi în cadrul
summitului de la Praga, era prăpastia uriaşă între capacităţile tehnologice ale Statelor
Unite ale Americii şi europenilor, în general: “aş putea adăuga faptul că cei mai vechi şi
mai mari aliaţi s-ar putea să nu se califice”475.
473
Ibidem
474
f.a., Slovakia: U.S. Senator Warns of Meciar Comeback, Radio Free Europe/ Radio Liberty,
Bratislava,
475
Gerald B.H. Solomon Act 2001…, p. S4475
Evenimentele recente, legate de intervenţia din Afganistan au determinat o nouă
abordare a relaţiei transatlantice prin prisma divergenţelor legate de securitatea
internaţională: “au fost vechii membri cei care nu ne-au dat drept de zbor, vă amintiţi?
Noii <<tipi>> sunt aşa dornici să fie parte din N.A.T.O., că ne-ar oferi fiecăruia dintre
noi propria cetăţenie, dacă l-am cere-o. Nu sunt îngrijorat deloc despre noii <<tipi>>.
Sunt îngrijorat de vechii tipi”476, completa acelaşi senator american.
Slăbiciunile noilor membri erau evidente în raport cu capacitatea americană, însă
din punctul de vedere al Washingtonului, aspectul nu mai avea o mare importanţă, în
condiţiile în care vechii membri ai N.A.T.O. nu făcuseră eforturi pentru a reduce
diferenţa uriaşă ce-i separa de Statele Unite. Aspectul este reliefat şi de secretarul asistent
adjunct pentru afaceri europene şi euro-asiatice, Robert Bradtke, într-un discurs în
Camera Reprezentanţior americană: “nici un membru N.A.T.O. nu este perfect şi noi nu
cerem ţărilor aspirante să atingă perfecţiunea, de fapt căutăm angajamentul cel mai
puternic posibil în a face faţă problemelor, multe dintre ele găsindu-se în interiorul
statelor N.A.T.O.”477. Neînţelegerile apărute pe cele două maluri ale Atlanticului în ceea
ce priveşte drumul de urmat în perspective testării celor mai bune soluţii de rezolvare a
problemelor legate de securitatea internaţională, au determinat această reacţie din partea
administraţiei americane. Conştienţi că prăpastia tehnologică între Statele Unite ale
Americii şi ceilalţi aliaţi europeni nu poate fi depăşită în viitorul apropiat, americanii au
adoptat o nouă strategie în ceea ce priveşte candidaţii la extindere, necesitatea
angajamentului total la acţiunile Alianţei Nord Atlantice ascunzând teama
Washingtonului de o eventuală blocare la nivel politic a funcţionării N.A.T.O..
Amintirea a şapte dintre statele candidate: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia,
Estonia, Letonia, Lituania ca “dovedind progres în procesul aderării” 478, în cadrul sesiunii
Adunării Parlamentare a N.A:T.O. din primăvara anului 2002 şi sprijinul material acordat
de legislativul american aceloraşi candidaţi, creeau un prim grup compact de favoriţi în
perspectiva summitului de la Praga.
Ţinând cont tocmai de această urişă prăpastie imposibil de depăşit în viitorul
apropiat între capabilităţile americane şi ale aliaţilor europeni, Richard Haass, oficial al
476
Ibidem
477
Robert Bradtke, NATO Enlargement…
478
2002 Sofia Spring Session: Declaration on NATO Enlargement, North Atlantic Assembly, 28
May 2002, Sofia, Bulgaria, http://www.nato-pa.int/default.asp?TAB=335
Departamentului de Stat american oferă un scenariu viitor al relaţiilor transatlantice.
Atnţia se va concentra încă în Europa însă “de la apărare colectivă la securitate colectivă
şi la integrare politică şi economică” 479. Experienţa din Afganistan când capabilităţile
N.A:T.O. nu au fost folosite, în favoarea unei coaliţii internaţionale, a determinat
administraţia americană să ia în calcul posibilitatea ca, în viitor, pentru acţiuni “dincolo
de graniţele Europei, nu aşteptăm ca fiecare partener să îşi asume acelaşi angajament faţă
de fiecare coaliţie”480. Este sugerată, practic ideea unei coaliţii în cadrul unei coaliţii,
pornind desigur de la refuzul unora dintre aliaţi de a-şi asuma responsabilităţile legate de
o intervenţie în afara spaţiului european, totul pentru a evita blocajul politic la nivelul
deciziei în cadrul alianţei.
În acest scenariu îşi puteau găsi mult mai uşor locul şi noii candidaţi la extindere,
fără a mai fi obligaţi să urmeze acţiuni pentru care nu erau pregătiţi, atât din punct de
vedere politic, dar şi militar, prin lipsa capabilităţilor necesare. În plus, momentul
481
Madrid 1997 reprezentase manifestarea unei întoarceri la Europa ca simbol, la Praga
însă, accentul căzând mai mult asupra adaptării Alianţei Nord Atlantice la provocările cu
care a debutat noul mileniu.
Ultimul raport al Adunării Parlamentare a N.A.T.O. dinainte de summitul de la
Praga aminteşte din nou grupul celor şapte state candidaţe şi progresele acestora în
îndeplinirea criteriilor N.A.T.O. 482, recomandând invitarea acestora în cadrul summitului
de la Praga pe baza “progresului înregistrat în reformarea societăţilor şi armatelor lor” 483.
În ceea ce priveşte ceilalţi candidaţi, Albania şi Macedonia nu îndeplineau încă criteriile
politice pentru aderare484, iar Croaţia nu era luată în considerare pentru summitul de la
Praga485.
Raportul Adunării Parlamentare a N.A.T.O. venea în completarea “Rezoluţiei
468” adoptată luna anterioară în Camera Reprezentanţilor americane, în care cele şapte
479
Richard N. Haass, Charting a New Course in the Transatlantic Relationship. Remarks to the
Centre for European Reform, London, U.K., http://www.state.gov/s/p/rem/10968.htm
480
Ibidem
481
Stuart Croft, Guaranteeing Europe ´s Security? Enlarging NATO Again, în “International
Affairs”, vol. 78, no. 1, January 2002, p. 104
482
David Price, Military Preparations..., par. 91
483
Ibidem, par. 87
484
Ibidem, par. 22
485
Ibidem, par. 5
state erau recomandate să fie “invitate în a începe procesul aderării la alianţă la summitul
de la Praga”486.
O eventuală extindere cu şapte membri la Praga era tot mai plauzibilă, însă
supunea N.A.T.O. la riscul reducerii sale la “un pic mai mult decât o versiune armată a
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa” 487, acesta fiind preţul plătit
stabilirii unei noi relaţii cu Rusia, dar, în mare măsură şi divergenţelor între Statele Unite
ale Americii şi membrii europeni ai alianţei, legate de împărţirea sarcinii în cadrul
N.A.T.O. şi de problemele de natură politică.
Decizia de la Praga, de invitare a Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei,
României, Slovaciei şi Sloveniei488, nu mai constituie o surpriză în condiţiile schimbărilor
profunde în mediul securităţii internaţionale de după atentatele teroriste din Statele Unite
ale Americii. Astfel, adaptarea Alianţei Nord Atlantice la noile provocări la adresa
securităţii internaţionale a fost principalul element pe ordinea de zi în cadrul summitului
de la Praga, în acest context înscriindu-se şi formarea unei “forţe de răspuns a
N.A.T.O.”489, la nivel militar, ce urma a intra în vigoare în 2006. Este reafirmat interesul
ca procesul să rămână deschis “această rundă a extinderii nu va fi ultima” 490 , sublinia
premierul britanic Tony Blair, însă aducea şi un avertisment invitaţilor de a “continua
reformele şi investiţiile în timpul procesului aderării”491.
În ceea ce priveşte contribuţia noilor invitaţi la aderare, George Bush aprecia
492
“dragostea lor de libertate” şi “adăugarea unei vigori relaţiei din cadrul N.A.T.O.” 493,
serios zdruncinată în ultimul timp. Referitor la o eventuală reacţie a Rusiei, preşedintele
american aprecia că vecinătatea acesteia prin includerea ţărilor baltice devenea mult mai
sigură din punct de vedere al păcii494.
486
Transatlantic Security and NATO Enhancement Resolution of 2002 (Resolution 468), House of
Representative, U.S., October 2002, sect. 6, art. 4, http://www.expandnato.org/galleglyam.html
487
f.a., A Moment of Truth, în “Economist”, vol. 363, no. 8271, 4 May 2002, p. 23
488
Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the
meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21 November 2002, par. 2,
489
Ibidem, par. 4, lit. a
490
Statement By Prime Minister of the United Kingdom, the Rt Hon Tony Blair MP, Prague, 21
November 2002, http://www.nato.int/docu/speech/2002/s021121g.htm
491
Ibidem
492
Jeffrey Donovan, NATO: Transcript of RFE/ RL´s Exclusive Interview With U.S. President
Bush: Prague, Czech Republic, 18 November 2002, http://www.expandnato.org/rfenato.html
493
Ibidem
494
Ibidem
Rusia, în lumina noilor relaţii cu N.A.T.O. şi a transformărilor suferite în cadrul
Alianţei Nord Atlantice, se declara împăcată cu procesul desăvârşit la Praga:”Cu privire
la extindere ştiţi bine poziţia noastră. Nu credem că era necesară pactului existent, dar am
luat cunoştinţă de poziţia preşedintelui Statelor Unite şi sperăm să avem o dezvoltare
pozitivă a relaţiilor noastre cu toate ţările N.A.T.O.”495, avea să declare Vladimir Putin, cu
prilejul vizitei lui George Bush la Sankt Petersburg, la 22 noiembrie 2002. Rusia îşi
declarase întotdeauna aversiunea faţă de extinderea Alianţei Nord Atlantice, nu însă şi în
cazul transformării capabilităţilor acesteia mai mult spre securitatea colectivă, iar reacţia
Moscovei dovedeşte că ţinta politicii sale externe, în acest domeniu, era îndeplinită.
În condiţiile adoptării de către administraţia americană a doctrinei Rumsfeld, după
numele secretarului apărării: “cel mai rău lucru pe care poţi să îl face e să dai voie unei
coaliţii să determine care este misiunea ta”496, implicarea Statelor Unite ale Americii în
eventualele conflicte ulterioare comporta o evidentă schimbare. Decizia Washingtonului
de a nu mai depinde de aliaţii tradiţionali este luată pe fondul problemelor apărute în
sânul Alianţei Nord Atlantice, între membri şi a conflictelor aflate la orizont după
atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, respectiv Afganistan şi respectiv Irak. O
astfel de decizie nu putea să nu aibă o reflectare şi asupra naturii alianţei şi implicit a
extinderii acestei. Ori în condiţiile în care puţini dintre aliaţii europeni au fost în stare să-
şi aducă o contribuţie reală în conflictul din Afganistan, neavând capacităţile militare
necesare: “acesta este motivul principal pentru care nu mai obiectez în privinţa extinderii
N.A.T.O.”497 avea să scrie Thomas Friedman în “New York Times” înaintea summitului
de la Praga. Mai mult, noua extindere transformă organizaţia “într-un club N.A.T.O. care
nu va mai fi o forţă serioasă de luptă, dar fiţi liniştiţi: Pentagonul a ştiut asta de o vreme,
de aceea nu s-a gândit vreodată să meargă prin intermediul N.A.T.O. în Afganistan şi nu
va merge nici în Irak, de asemenea”498.
495
Remarks by President Bush and Russian President Putin in Photo Opportunity, Catherine
Palace St. Petersburg, Russia, 22 November 2002,
http://www.usembassy.it/file2002_11/alia/a2112211.htm
496
Joseph Joffe, The Alliance is Dead. Long live the New Alliance, în “New York Times”, vol. 152,
no. 52256, 29 September 2002, p. 3
497
Thomas Friedman, The New Club NATO, în “New York Times”, vol. 152, no. 52305, 17
November 2002, p. 11
498
Ibidem
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi campania din Irak aveau să îi dea
perfectă dreptate renumitului analist Joseph Joffe: “această nouă alianţă nu mai este o
întruchipare a unei garanţii de securitate unilaterală a Statelor Unite către europeni, ci o
colecţie de state-naţiuni din care Washingtonul va forma coaliţii partenere, ad-hoc”499.
Privite în această lumină, extinderea importantă de la N.A.T.O. cu şapte noi
membri nu mai reprezintă decât un simplu pas spre completarea unei organizaţii care
încet, dar sigur se transformă spre securitatea colectivă, fără ca “N.A.T.O. să mai fie
vreodată centrul unei operaţii de război”.500
CAPITOLUL VI
România şi N.A.TO.
VI.1. Raporturile cu Alianţa Nord Atlantică până în 1996
Principalele ţeluri ale politicii externe româneşti în perioada post-comunistă au

fost intregrarea în N.A.T.O. si Uniunea Europeană, vazute de către puterea de la
Bucureşti drept obiective pentru care nu există alternativă. Stabiliriea unor relaţii de
cooperare cu Occidentul s-a dovedit dificilă în condiţiile specifice legate de fostul regim
comunist din România, dar şi de dezvoltarile ulterioare în plan politic după decembrie
1989. Dacă aderarea la Uniunea Europeană a rămas pentru administraţiile de la Bucureşti,
pe întreg parcursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea un obiectiv îndepărtat
datorită standardelor de performanţă ridicate cerute de către organizaţia europeană,
obţinerea calităţii de membru N.A.T.O. a reprezentat “ în lumea politică şi în mediile de
presă din România, ca şi în întreaga Europă Centrală, drept o consacrare internaţională,
499
Joseph Joffe, loc. cit., p. 3
500
James Kitfield, NATO Metamorphosis, în “National Journal”, vol. 34, no. 6, 9 February 2002,
p.377
drept confirmarea explicită a unei vocaţii naturale pentru democraţie si economie de
piaţă” 501.
La Bucureşti, N.A.T.O. nu a fost privit doar ca o garanţie de apărare puternică,
însa şi ca o “umbrelă promotoare de stabilitate si prosperitate”, 502 cu alte cuvinte, un
paşaport pentru Occident.
Începuturile relaţiilor României cu Alianţa Nord Atlantică s-au dovedit timide,
ţara noastră fiind ultima din fostul bloc comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu
N.A.T.O. in octombrie 1990 şi ultima care s-a pronunţat pentru dezarmarea “ Pactului de
la Varşovia ” 503.
Evenimentele politice ale anului 1990, alegerile din mai şi succesul Frontului
Salvării Naţionale, evenimentele de la Târgu Mureş sau mineriadele, complicând situaţia,
în speţa găsirea unei căi democratice de dezvoltare a ţării. Petre Roman, raportor al
Adunării Parlamentare a N.A.T.O., pe atunci prim-ministru recunoştea că evenimentele
din martie 1990 de la Târgu Mureş au reprezentat un semnal de alarmă, un moment în
care România putea să aibă aceeaşi soartă precum Bosnia si Herţegovina 504.
În acest context, tulburările si instabilitatea internă nu recomandau România
drept un partener într-o eventuală cooperare regională, expresia logică fiind refuzarea
Bucureştiului în tentativa de a se alătura grupului de la Vişegrad:”Arată prea puţină
înclinaţie spre democraţie şi alegeri libere complete. Nu este pregătită politic pentru a
505
intra într-o astfel de comunitate” exprima simplu ministrul de externe maghiar Géza
Jeszenszky.
Mergând pe aceeaşi linie, autoritaţile de la Bucureşti au parafat în 22 martie 1991
un “Tratat de colaborare, bună vecinatăte si prietenie dintre U.R.S.S. şi România”, fiind
singura ţară din fostul bloc comunist care a încheiat un asemenea acord. Mulţumit de
501
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Bucureşti,
Ed.Nemira, 1999, p. 272
502
Zachary Selden, John Lis, N.A.T.O`s New Members Net Gain or Drain?, în “Problems of Post-
Communism, vol. 49, No.4, July/August 2002, p. 3
503
David Phinnemore, Romania and Euro-Atlantic Integration since 1989: a Decade of
Frustation? în Duncan Light, ed., ”Post Communist Romania”, Houndmills, Basingstoke,
Hampshire, New York, Palgrave, 2001, p. 254
504
Mr. Petre Roman (Romania), South-East Europe :Challenges and Prospects for Lasting Peace
and Stability, Committee on the Civil Dimension of Security, Special Report, North Atlantic
Assembly, AU 193 CC (01) 10, October 2001 , par.17, www.nato-
pa.int\archivedpub\comrep\2001\au-193-e.html
505
Stephen R. Burant, loc.cit., p. 36
documentul semnat de omologul său, Adrian Năstase, ministrul de externe sovietic,
Alexandr Besmertnih, îşi exprima speranţa că aceasta“va putea constitui un model şi
pentru celelalte ţări Est-Europene” 506. Decizia a îndepartat România de Occident, URSS-
ul fiind un stat care urma sa intre în colaps politic, iar iniţierea acestui acord a întârzâiat şi
normalizarea relaţiilor cu Federaţia Rusă, în condiţiile în care Bucureştiul s-a arătat
intransigent privind pretenţiile de restituire a tezaurului şi de denunţarea Pactului
Ribentropp-Molotov, fără a ţine seama că “ a cere azi, în drept, anularea consecinţelor
Pactului Ribentropp-Molotov, echivaleaza cu anularea, în fapt, a consecinţelor Tratatului
de Pace “ 507.
Caracteristica de bază a politicii externe româneşti la începutul anilor `90 a fost
concentrarea atenţiei asupra combaterii eventualelor ameninţări din partea statelor vecine,
mai degrabă, decât a căuta orice formă de cooperare 508. Mai mult, autorităţile de la
Bucureşti nu au luat o atitudine fermă asupra încalcării drepturilor omului în fosta
Iugoslavie, neexercitând nici un fel de presiune asupra regimului condus de Slobodan
Milosevic509 .
În acest context, nu este de mirare percepţia pe care România o avea peste ocean
în primii ani de după 1989: “Cu siguranţă Ungaria este mult înaintea României în ceea ce
priveşte democratizarea “510 aprecia un oficial american, generalul Carl Vuono în 1993,
mai ales că Budapesta blocase în vara aceluiaşi an accesul ţarii noastre la Consiliul
Europei. 511
România a fost însă primul stat care a semnat, pe 26 ianuarie 1996 “Parteneriatul
pentru Pace "512, însă, deşi se părea că acesta reprezintă un prim pas concret spre
integrarea nord-atlantică în acelaşi an, raportorul Adunării Parlamentare a N.A.T.O.,
Petre Roman aprecia că România “este cea mai ameninţată de armata a-14-a a Rusiei din
506
f.a., Între istorie si diplomaţie pragmatică: Păcatul originar: primul tratat cu Rusia. Capacitatea
diplomaţiei române de a trata subiectul cu mai puţina patimă decât pâna acum pare a fi un test al
maturităţii sale, în “Cotidianul”, anul XI, nr. 258(3116), 2 Noiembrie 2001, p. 9
507
Ibidem
508
David Phinnemore, Romania and Euro-Atlantic. .. în Duncan Light ,ed., ”Post Communist …”,
p. 253
509
Ibidem
510
Jim Shevis, East Bloc Nations Eventual NATO Entry Favored, United States Information
Agency, 23 October 1993, http://www.fas.org/man/nato/news/1993/63884134.txt
511
Stephen R. Burant, loc.cit., p. 36
512
Porter J. Goss, Annette Just, On the verge …., par. 9
Moldova Estică, un posibil agresor “513 . În condiţiile în care Rusia participa şi ea la
programul “Parteneriatului pentru Pace “, asemenea declaraţii nu făceau altceva decât să
inflameze mediul de securitate regional. Petre Roman continua pe aceeaşi linie în raportul
din anul ulterior, în care precizează că România “nu doreşte să intre în N.A.T.O. ca să
lupte cu cineva, nici măcar pentru a fi protejată de cineva din afara N.A.T.O. si nici
N.A.T.O. nu are o asemenea percepţie cu privire la lărgirea sa “ 514 însă ca ţările din
Europa doresc integrarea în N.A.T.O. deoarece “nu se consideră protejate împotriva
tendinţelor imperialiste din fosta U.R.S.S., cu precădere ale Rusiei “515 . Pe lângă faptul
că este un document acuzator la adresa Rusiei, stat care coopera cu N.A.T.O. în cadrul “
Parteneriatului pentru Pace “, raportul prezintă o contradicţie în definirea termenilor, prin
nominalizarea fostei Uniuni Sovietice ca pericol, însa fară a avea nevoie de protecţie în
acest sens.
Percepţia generală despre România în aceşti ani, pe lânga aspiraţiile sale clare de
aderare era ca ţara “cu greu poate fi considerată o democraţie fără un mare succes
economic“516. Nici “Raportul asupra practicilor drepturilor omului“ emis de
Departamentul de Stat American în 1995 nu se arăta favorabil, reliefând probleme grave
privind discriminarea şi violenţa împotriva romilor, violarea corespondenţei, violarea
517
libertaţii de exprimare, drepturile minoritaţilor religioase sau copii instituţionalizaţi . Şi
din punct de vedere politic au existat elemente care au ştirbit credibilitatea României pe
plan extern, în efortul acesteia de a se alătura democraţiilor europene. Prezenţa Partidului
Unităţii Naţionale Române şi a Partidului România Mare în coaliţia guvernamentală din
1994-1995, prin permanenta lor reticenţă faţă de semnarea unui acord bilateral cu
Ungaria, a pus guvernul de la Bucureşti într-o lumina nefavorabilă faţă de Vest.
513
Valentin Stan, op. cit, p. 51 apud Mr. Petre Roman (Romania) Special Rapporteur: The
Partnership for Peace a New Step Torwards Strengthening Our Security Including Through
NATO Enlargement. A Romanian view, Draft Special Report, Political Committee, November
1994, AL 266 PC/ES(94) 6, par. 32, p. 7
514
Idem, op. cit., p. 52 apud idem, Understanding and Ensuring Mutual Security A Challenging
Task for Us All in Between Perspective, Draft Special Report, Political Committee, North Atlantic
Assembly, May 1995, An 109 PC/TO (95)3, par.16, p. 4
515
Ibidem, par.9, p. 2
516
Jonathan Eyal, loc.cit., p. 707
517
Romania: Country Report on Human Rights Practices for 1995. Released by the Bureau of
Democracy, Human Rights, and Labor, U.S. Departament of State,
Fricţiunile cu Ungaria s-au aflat pe ordinea de zi a noului raport din 1996 al lui
Petre Roman, care îşi exprima temerile privind un eventual veto al statelor invitate în
518
primul val al aderarii , cu referire indirectă la Budapesta, faţă de candidatura ulterioară
a României.
În cadrul aceluiaşi raport este detectată şi o altă contradicţie fundamentală. Petre
519
Roman se pronunţă pentru includerea României în “ primul val al lărgirii N.A.T.O. “ ,
520
pentru ca “ România şi Ungaria să devină membri N.A.T.O. simultan “ , însă, mai jos
afirmă că “ Bucureştiul cere o lărgire a N.A.T.O. neselectivă şi respinge neutralitatea şi
teoria admiterii în valuri în Alianţă.” 521
Aceste poziţii contrastante, cu siguranţă nu au ajutat la stabilirea unor relaţii mai
strânse cu Alianţa Nord Atlantică, mai ales că România avea probleme serioase cu
522
încheierea tratatelor cu statele vecine: abia în mai 1996 se încheie un acord cu
Iugoslavia, însă rămâneau neschimbate problemele privind Ungaria, Republica Moldova,
Ucraina şi Rusia.
Relaţiile României şi Ungariei au fost, după cum am văzut, unul dintre punctele
slabe ale încercării guvernului de la Bucureşti de a extinde aria de cooperare generală.
Puternica minoritate maghiară din România a reprezentat întotdeauna subiect de discuţie
în relaţiile dintre cele două state, ajungându-se până la evenimente tragice, precum cele
de la Târgu-Mureş din 1990, soldate cu victime şi ciocniri de stradă.
O prevedere a Constituţiei maghiare: “Republica Ungară poartă un semn de
responsabilitate pentru soarta ungurilor care trăiesc în afara graniţelor sale şi va promova
şi strânge relaţiile acestora cu Ungaria “523 a reprezentat unul dintre punctele sensibile
care au tensionat relaţiile Budapestei cu vecinii săi, implicit cu Bucureştiul. Cele două
partide naţionaliste aflate în coaliţia guvernamentală în România s-au folosit de această
prevedere pentru a avertiza asupra pericolului la adresa securitaţii României, tensionând
518
Mr. Petre Roman ( Romania), Special Rapporteur, The Spirit of Democracy and …, par. 27
519
Ibidem, par. 27
520
Ibidem
521
Ibidem, par. 29
522
Mr. Pedro-Campilho (Portugal), Mr. Tamas Wachsler (Hungary), Mr. Ion Ratiu (Romania),
NATO Enlargement, Partnership for Peace and the Return to Europe. Hungary on the Threshold
of NATO, Romania, a Qualified Candidate , Draft Interim Report, Defence and Security
Committee, Sub-Committee on the Future of the Armed Forces, North Atlantic Assembly, AP 211
DSC/AF (97) 5, 5 September 1997, par. 129, p. 28
523
Constitution of the Republic Hungary, art. 6, par. 3,
http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/hu00000_.html#A006_
relaţiile între cele două state. Apropierea alegerilor generale din toamna anului 1996 au
determinat guvernul român să ia în calcul varianta încheierii unui acord bilateral cu
Republica Ungaria şi în perspectiva aderării la N.A.T.O., un acord între cele două state
era necesar, ţinând cont de fricţiunile anterioare.
“Tratatul între Republica Ungaria şi România asupra înţelegerii, cooperării şi
bunei vecinătăţi “, încheiat la Timişoara, pe 16 septembrie 1996 presupunea, pe lângă
recunoaşterea şi respectarea “ inviolabilităţii graniţei comune şi a integritaţii teritoriale a
fiecărei părţi “ 524, precum şi sprijinul reciproc în procesul integării în Uniunea Europeana
525
şi N.A.T.O. , şi o clauză privind mult dezbătuta problemă a minorităţilor: “ Pentru
regularizarea drepturilor şi îndatoririlor persoanelor aparţinând minoritaţilor naţionale
care trăiesc pe teritoriile lor, părţile contractante îşi asuma să aplice Convenţia Cadru a
Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale nu există în legislaţia internă
“ 526. Problema minoritaţilor naţionale îşi găsea astfel o rezolvare cel puţin teoretică.
Eforturile României de integrare în structurile N.A.T.O. s-au intensificat abia în
apropierea alegerilor generale din toamna anului 1996, în condiţiile în care devenise clar
că România nu se număra printre favoriţii la aderarea în primul val al extinderii .
VI.2. Accelerarea procesului integrării Nord-Atlantice (Madrid, între

dezamăgire şi aşteptare)
Rezultatul alegerilor generale din noiembrie 1996 şi formarea noului guvern

Ciorbea creeau impresia accelerării procesului de integrare în structurile Euro-Atlantice,
prin măsurile reformiste pe care le anunţa. Noul cabinet repeta însă greşeala
predecesorilor săi în ceea ce priveşte relaţia cu Moscova. Astfel, în “Programul de bază
de macro-stabilizare şi de dezvoltare a României pâna în anul 2000 “, se specifica direcţia
de urmat în ceea ce priveşte politica externă, anume în “utilizarea tuturor instrumentelor
existente pe plan internaţional, precum şi a resurselor proprii spre a sprijini, fără
524
Treaty between the Republic of Hungary and Romania on Understanding, Cooperation and
Good Neighborhood, 16 September 1996, Timisoara, Art. 4,
http://www.htmh.hu/dokumentumok/asz-ro-e.htm
525
Ibidem, art. 7, par. 1
526
Ibidem, art.15, par. 1
imixtiune întoarcerea în Rusia a unei adevarate şi durabile democraţii politice şi
economice, cu convingerea că numai o Rusie democratică şi îndestulată va renunţa la
527
visurile imperiale şi la expansionism, încetând să fie un pericol pentru vecinii săi “ . Pe
lângă faptul că face aprecieri de valoare asupra gradului îndeplinirii standardelor
democratice de către un stat independent, România îşi impune şi trasarea unei direcţii în
ceea ce priveşte dezvoltarea unui stat suveran, mergând până la asocierea acestuia cu un
pericol la adresa securitaţii regionale.
Totuşi, măsurile guvernului Ciorbea, de la cooptarea Uniunii Democrate a
Maghiarilor din România în cabinet, la folosirea limbii maghiare în şcoli şi administraţie
528
au îmbunătăţit semnificativ imaginea României în Occident, facilitând o nouă abordare
a relaţiilor cu Alianţa Nord-Atlantică. Se adaugă aici şi încheierea, la 2 iunie 1997 a
“Tratatului de bază cu Ucraina “, eveniment grăbit, desigur, de apropiatul summit
N.A.T.O. de la Madrid. România renunţa denunţarea pactului Ribentropp-Molotov şi
ajungea la o înţelegere privind delimitarea platoului Mării Negre, renunţându-se la
pretenţiile eventuale asupra insulei Şerpilor.529 Acţiunea era menită să normalizeze
relaţiile cu Ucraina în vederea creşterii şanselor de invitare a României să adere la
N.A.T.O., în cadrul summitului de la Madrid, şi în ciuda protestelor de tip naţionalist a
rezolvat o problemă stringentă pentru diplomaţii de la Bucureşti.
Imaginea Franţei, ca avocat al României în perspectiva summitului extinderii
de la Madrid trebuie nuanţată de interesele sale naţionale. După retragerea din structura
militară a N.A.T.O., în 1996, Franţa a căutat prin orice mijloc legal să-şi recapete poziţia
în cadrul Alianţei, la nivel de prestigiu politic.
Susţinerea unui candidat care nu întrunea acceptul american se dovedea soluţia
cea mai viabilă, în perspectiva unei eventuale integrări a acestuia în structurile N.A.T.O.
pentru a contracara imaginea unei alianţe dominate de către Statele Unite ale Americii 530.
Preşedintele Chirac a calculat că “ un suport explicit pentru România nu ar putea vreodata
afecta Franţa, în condiţiile în care România ar fi fost în final respinsă […], dar dacă
România reuşea să intre în Alianţa, era Franţa cea care beneficia de toată gloria “.531
527
Valentin Stan, op.cit., p. 53
528
David Phinnemore, Romania and… în Duncan Light, ed., “Post Communist… “, p. 258
529
Mr. Pedro-Campilho (Portugal), Mr. Tamas Wachsler (Hungary), Mr. Ion Ratiu (Romania),
NATO Enlargement…, par.130, p. 28
530
Ivo Daalder, NATO in the…, p. 55
531
Jonathan Eyal, loc.cit., p.708
Cu atât mai mult trebuie să ne punem întrebări despre interesul francez de a
susţine România în condiţiile în care, Parisul nu era dispus să acorde fonduri
suplimentare pentru includerea noilor membri în N.A.T.O., aşa cum am prezentat
anterior .
Un alt aspect ce trebuie reţinut este şi sprijinul Ungariei pentru aderarea
532
României, manifestat atât înainte, cât şi după summitul N.A.T.O. de la Madrid ,
infirmând astfel temerile autorităţilor române privind o eventuală blocare a accesului
Bucureştiului, în viitor, la Alianţa Nord Atlantică şi dovedind că nu Budapesta alimenta
tensiunile între cele două părţi.
Schimbările la nivel politic datorate alegerilor din 1996 au determinat
concentrarea politicii externe a Bucureştiului spre integrarea în structurile N.A.T.O.,
proces în susţinerea căruia s-au implicat numeroase personalităţi printre care şi fostul
suveran al ţării, Mihai I 533.
Totuşi România nu întrunea acceptul în primul rând al Statelor Unite ale Americii,
iar în condiţiile puternicei acţiuni diplomatice în sprijinul extinderii de către Bucureşti, au
existat şi alţi membri ai alianţei care au cerut o rediscutare a problemelor legate de
numărul candidaţilor acceptaţi: ţările scandinave au susţinut Estonia, Letonia si Lituania;
Italia, pe lânga suportul acodrat României, se pronunţa şi pentru includerea Sloveniei.534
O eventuală includere a României în primul val al extinderii N.A.T.O. se dovedea
astfel foarte dificilă în ceea ce priveşte atingerea consensului politic la nivelul Alianţei,
tocmai datorită faptului că organizaţia Nord-Atlantică se dovedeşte reticentă în “a admite
vreo ţară care are dispute de frontieră sau probleme cu minoritaţile“ 535. România
reprezenta un exemplu pertinent al acestei situaţii, în condiţiile în care nu încheiase
tratate bilaterale cu Republica Moldova si Federaţia Rusă, iar problemele minorităţii
maghiare erau încă la ordinea zilei. Eşecul de la Madrid nu constituia astfel o surpriză
ţinând cont mai ales de dezbaterea din Congresul american privind necesitatea şi limitele
extinderii, a reacţiilor Rusiei, dar mai ales a standardelor pe care România nu le
îndeplinise în vederea aderării. Dezămagirea puternică la nivelul opiniei publice, care
532
Zoltan Barany, Hungary…, în Andrew Michta, ed., “America`s …”, p. 83
533
Jonathan Eyal, loc.cit., p. 708
534
Ibidem, p. 709
535
Ronald Tiersky, Europe Today : The Integration-Security Link, în Ronald Tiersky, ed., “Europe
Today…”, p. 443
susţinea masiv procesul integrării, nu mai puţin de 95% dintre români fiind favorabili
536
unui asemenea obiectiv s-a datorat încrederii autorităţilor de la Bucureşti într-o
schimbare de optică privind numărul candidaţilor, în ultimul moment, la nivelul
N.A.T.O., care însa nu s-a produs, din motive explicate pe larg în capitolul dedicat
summitului de la Madrid.
Semnalele politice faţă de România nu au încetat odată cu anunţarea noilor
membri: în cadrul sesiunii din octombrie a Adunării Parlamentare a N.A.T.O., reunită la
Bucureşti, senatorul american William Roth îşi exprima speranţa că “ procesul lărgirii
537
N.A.T.O. nu va fi complet până când România va adera la alianţă “ , exprimandu-şi
speranţa că “ aceasta va fi mai devreme, decât mai târziu “538.
România mai avea mult de lucru în ceea ce priveşte reformele economice dar şi
politice pentru a se apropia de N.A.T.O.: “dacă eforturile, determinarea, şi bunele intenţii
ar fi de ajuns pentru a califica la aderare la N.A.T.O., clar România ar fi pregatită astazi “
539
, specifica John Berry, oficial la Departamentului Apărarii american, creionând practic
relaţia Bucureştiului cu Alianţa Nord Atlantică în preajma summitului de la Madrid.
Războiul din Kosovo a prilejuit abordarea unei noi relaţii cu Alianţa Nord
Atlantică. În ciuda ostilităţii publice, guvernul român a decis sprijinirea acţiunilor
N.A.T.O., de bombardare a Serbiei, iar Parlamentul de la Bucureşti a adoptat o lege care
oferea acces nelimitat forţelor alianţei, în spaţiul aerian românesc 540. Mai mult, Rusiei nu
i se permitea survolarea spaţiului aerian românesc pe durata conflictului, dovedind astfel
comportamentul unui aliat “de facto “541.
Eforturile României nu au trecut neobservate prin amintitele garanţii de securitate
adresate statelor vecine Iugoslaviei, la care se adaugă o scrisoare adresată de către
secretarul general al Alianţei Nord Atlantice, Javier Solana, către primul ministru român,
536
Mr. Petre Roman ( Romania), Special Rapporteur, The Spirit of Democracy…, par. 24
537
Transcript : Senator Roth at North Atlantic Assembly Session, 17 October 1997,
http://www. fas.org /man/nato/news/1997/97101701_wpo.html
538
David Phinnemore, Romania and Euro…în Duncan Light, ed., “Post Communist…”, p. 263
539
Ron Pernstein . Romania-NATO, Voice of America, 30 April 1998,
540
541
Stephen J. Flanagan, NATO and Kosovo…, în Martin Sletzinger, Samuel Wells, Sabina
Crisen, ed., “NATO and Europe…” p. 52
Radu Vasile: “N.A.T.O. va raspunde oricărei provocari din partea Iugoslaviei la adresa
României, provocare generată de folosirea de către N.A.T.O. a spaţiului aerian“542.
Eforturile autorităţilor române de a sprijini acţiunile N.A.T.O. îndreptate asupra
regimului condus de Slobodan Milosevic, în ciuda dezaprobării la nivelul opiniei publice,
au reprezentat, din punct de vedere al interesului naţional cea mai bună alegere, prin
strângerea relaţiei cu Alianţa Nord Atlantică, trecând peste pierderile economice
consistente legate de blocarea navigaţiei pe Dunăre. Însă războiul din Kosovo nu a
apropiat România de o eventuală integrare rapidă în structurile alianţei, în condiţiile
pericolelor la adresa securităţii sale, reliefate de instabilitatea zonală, ori “ cu cât o ţară
are mai multă nevoie de securitate, e mai puţin probabil ca acea ţară să fie acceptată în
N.A.T.O. “543
Acest aspect a fost înţeles perfect de oficialii de la Bucureşti în perspectiva
summitului de la Washington, din 1999, ministrul de externe Andrei Pleşu conştientizând
neinvitarea ţării sale la acel moment, dovedind o schimbare de optică în politica externă
544
românească,“o mai bună apreciere a dinamicii procesului extinderii N.A.T.O. “ . Pe
lângă conflictul în plină desfăşurare în Balcani, se adaugă deciziei Alianţei Nord
Atlantice de a nu-şi deschide porţile spre noi membri în 1999 şi dificultăţile cu care se
confruntă invitaţii de la Madrid, care oricum erau mai pregătiţi decât România în
momentul aderării lor.
Relaţia cu Alianţa Nord Atlantică nu a fost însă privită în aceeaşi termeni de către
tot spectrul politic românesc, Adrian Năstase, vicepreşedintele principalului partid de
opoziţie, P.S.D., declarând că: “România a fost şi va fi amânată să intre în N.A.T.O.
pentru că se are în vedere detonarea “problemei transilvane”. Fapt ce nu se poate
545
întampla într-o ţara N.A.T.O.” Trecând peste miza jocului politic intern, o astfel de
declaraţie nu putea avea decât grave repercusiuni asupra relaţiilor României cu N.A.T.O.,
alianţa fiind practic acuzată că încearcă dezintegrarea României!
542
Oana Vlăsceanu, NATO ne garantează protecţia faţă de Iugoslavia, în “Evenimentul Zilei“,
Anul VIII, nr. 2074, ed. II, 24/25 Aprilie 1999, p. 9
543
Jonathan Eyal, loc. cit ., p. 709
544
545
f.a., Intervenţia lui Adrian Năstase (vicepreşedinte al P.S.D.) la lucrările summitului “ Civilizaţie
şi geopolitică în bazinul carpatic, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 11-12 Octombrie 1999, în “
Cotidianul “, Anul IV, nr.2483, 12 Octombrie 1999, p. 1
Referindu-se la sprijinul acordat de România si Bulgaria în războiul din Kosovo,
Ron Asmus, membru al Consiliului de Relaţii Externe american exprima opinia că
extinderea N.A.T.O. este o problemă “ de performanţa şi dacă simţim că aceste ţări au
înregistrat un progres suficient în atingerea standardelor noastre . N.A.T.O. nu este un act
de caritate sau un club, este o alianţa militară care implică cel mai serios angajament din
partea unei ţari care intră “546.
Schimbarea guvernării în anul 2000 nu s-a dovedit benefică întăririi relaţiei cu
N.A.T.O. în vederea unei aderări cât mai rapide, dimpotrivă, senatorul american Richard
Lugar fiind sceptic privind şansele de integrare ale României : “ Sunt dezamăgit că
România şi alte state candidate nu au fost în stare să progreseze mai mult . Trebuie să
lucrăm cu Bucureştiul pentru a-l ajuta să revină pe linia corectă “.547
Aprecierile acestuia erau cu atât mai îngrijorătoare, cu cât, în aceeaşi alocuţiune,
Slovacia, Slovenia şi cele trei ţări baltice erau văzute drept printre cei mai puternici
candidaţi548.
După ratarea invitaţiei de aderare în cadrul summitul de la Madrid şi evenimentele
din Kosovo care au provocat o nouă adaptare a capacităţilor N.A.T.O., România, trecând
si printr-o nouă schimbare la nivel guvernamental se îndeparta tot mai vizibil de
standardele impuse de Alianţa Nord Atlantică şi implicit de o aderare cât mai rapidă în
structurile sale.
VI.3 Importanţa momentului Praga pentru România
După summitul N.A.T.O. de la Washington, din 1999, dezbaterea privind

procesul extinderii Alianţei Nord Atlantice a trecut pe planul secund, în contextul
divergenţelor privind formarea unei forţe armate în cadrul Uniunii Europene. România a
căutat sprijinul ţărilor vecine în procesul aderării, vizita primului ministru la Sofia şi
546
Ronald D. Asmus, The State of the North Atlantic Alliance, Subcommittee on European
Affairs, Senate Foreign Relations Committee, 27 February 2001,
http://www.senate.gov/~foreign/testimony/wt_asmus_010228.txt
547
Richard G. Lugar, Why Europe Still Matters and Why NATO Should Enlarge, Again, CSIS
Washington Roundtable on Capitol Hill, 13 June 2001, http://www.expandnato.org/lugarcsis.html
548
Ibidem
propunerea unui “tandem”549 cu Bulgaria pentru includerea în N.A.T.O., înscriindu-se pe
această linie. Refuzul categoric al părţii bulgare faţă de un asemenea demers dovedea că
Sofia înţelegea corect procesul extinderii N.A.TO., performanţele la nivel individual fiind
singurele care erau luate în calcul.
Conştiente că stagnarea reformelor îndepartează România din drumul spre Alianţa
Nord Atlantică, autorităţile de la Bucureşti au demarat un amplu proces de reducere a
forţelor armate, numărul soldaţilor fiind planificat a scădea de la 207.000 până la 98.000,
incluzând 16.000 de profesionişti550, România se confrunta cu probleme privind
adaptarea forţelor militare la cerinţele N.A.T.O., incluzând aici şi măsura de reducere de
personal datorită capacitaţilor uzate pe care le deţine. Consilierul prezidenţial pentru
aparare naţională, Ioan Talpeş punea aceste probleme pe situaţia diferită a României faţă
de alţi candidaţi la aderare în care procesul se dovedise mai facil : nefiind un aliat loial al
Uniunii Sovietice, România a fost nevoită sa-şi dezvolte o structură militară diferită faţă
de vecinii săi, capabilă a-i asigura securitatea, chiar în urma unui eventual conflict cu
Moscova 551.O asemenea explicaţie nu scuza întârzâierile cu care autorităţile române s-au
confruntat în ceea ce priveşte reforma forţelor armate, celelalte state trecând la reducerea
acestora încă din primii ani de după căderea blocului comunist.
Cu siguranţă, atentatele teroriste din Statele Unite au apropiat România de
N.A.T.O., în primul rând prin necesitatea adaptării Alianţei Nord Atlantice la noile
riscuri. În contextul în care, până atunci, problematica privind extinderea N.A.T.O. ieşise
din prim-planul dezbaterilor asupra securitaţii internaţionale şi a semnalelor negative
privind capacitatea autoritaţilor de la Bucureşti de a se ridica la nivelul standardelor
organizaţiei, “ dacă 11 septembrie ar fi fost o zi obişnuită în Statele Unite, şansele
României de a fi invitată în 2002 erau posibile, însă cu serioase semne de întrebare .“ 552 .
549
f.a., Bulgaria`s Chief EU Negociator Says “ No Tandem With Romania, RFE/RL Newsline,
vol.5, No.158, 21 August 2001, http://www.hri.org/news/balkans/rferl/2001/01-08-
21.rferl.html#25
550
Hans Røsjorde (Norway), General Rapporteur, Missile Defence and Other Challenges to
Alliance Unity, Defence and Security Committee, North Atlantic Assembly, AU 198DSC(01) 7,
October 2001, par. 60, www.nato-pa.int/archivedpub/comrep/2001/au-198-e.html
551
Nicholas Fiorenza, Second Time Lucky? Top Romanian Security Official Makes Case For
NATO Membership, in “Armed Forces Journal International “, June 2002 , p. 14
552
Richard E.Rupp, NATO Enlargement: All Aboard? Destination Unknown, în “East European
Quarterly”, vol.XXXVI, No. 3, September 2002, p. 4
Decizia României de a sprijini total războiul declanşat de Statele Unite ale
553
Americii şi de acţiona “ ca şi când ar fi membru al Alianţei “ , la care se adăugau şi
reticenţele aliaţilor europeni de a susţine o campanie împotriva terorismului, au produs o
schimbare de optică a administraţiei americane privind procesul extinderii N.A.T.O.
Importanţa evenimentelor de la 11 septembrie 2001 nu a fost conştientizată la adevarata
ei valoare de către autoritaţile de la Bucureşti, o dovada fiind si poziţia lui Adrian
Severin, preşedinte al Adunării Parlamentare a O.S.C.E. care considera că “ pentru
România grav nu ar fi faptul că invitarea sa pentru aderarea la NA.T.O. ar mai fi odată
554
amânata ci ca nu se găseşte nicăieri, în nici o alianţă “ . În condiţiile în care Alianţa
Nord Atlantică se dovedea singura organizaţie militară a democraţiilor europene, unde
România putea să se integreze, o astfel de declaraţie poate fi catalogată drept anti
N.A.T.O., prin amintirea, implicită şi a posibilitaţii intrării într-o altă alianţa.
Sprijinul acordat de ţările balcanice Statelor Unite ale Americii putea determina o
intrare a zonei în sfera de influenţă a Washingtonului, însa nu şi ca o adevărată parte a “
555
Commonwealth-ului american “ . Afirmaţia este justificată de noile tulburări, în
realitate cu Republica Moldova sau de discuţiile privind planurile de regionalizare a
României, care au dovedit că, la nivel politic, autorităţile de la Bucureşti nu se ridicau la
nivelul standardelor americane şi implicit ale Alianţei Nord-Atlantice. La forumul
regional privind cultura, organizat la Iaşi cu prilejul celebrării Unirii din 1859,
preşedintele Iliescu se pronunţa “împotriva iniţiativelor de disoluţie a statului naţional
unitar român“556, condamnând “armele sofisticate ale unei epoci specializate din
nefericire mai degrabă în destramări de state decât în mari construcţii menite să asigure
bunăstarea şi convieţuirea paşnică“557.
În aceeaşi zi, pe 23 ianuarie 2002, Adrian Năstase adresa o scrisoare liderului
Partidului Popular Creştin Democrat din Republica Moldova, Iurie Roşca: “Vă felicit,
553
f.a., Năstase spune că România trebuie sa se poarte ca o ţară NATO, în “ Adevărul “, nr.3499,
15/16 Septembrie 2001, p. 11
554
Adrian Severin, Extinderea N.A.T.O. alte măşti, aceeaşi piesă (II), în “ Ziua “, anul VIII,
nr.2295, 31 Decembrie 2001, p. 4
555
James Kurth, The next NATO: building an American Commonwealth of Nations, în “National
Interest“, No. 65, Fall 2001, p.14
556
f.a., Romanian President Condemns “ Regionalism “, RFE/RL/Newsline, vol.6, No 15, 24
January 2002
http://www.rferl.org/newsline/2002/01/4-see/see-240102.asp
557
Ibidem
domnule Roşca, pentru lupta pe care o duceţi pentru apărarea limbii stamoşeşti şi, prin
dumneavoastră, îi felicit pe toţi cei care în aceste zile au mărturisit, cu tărie, credinţa în
valoarea culturală a întregii umanităţi: Limba Română. Vă asigur că, alături de
dumneavoastră şi de cei care au ieşit pe străzi să apere limba lui Eminescu, se află
milioane de români”558. Un astfel de document risca să deterioreze relaţiile cu Republica
Moldova, un prim-ministru, chiar dacă se adresa în nume personal implica şi statul pe
care-l reprezintă. De aici, până la acuzarea României de amestec în afacerile interne ale
Republicii Moldova mai era decât un pas, iar o asemenea escaladare a crizei ar fi avut
grave consecinţe asupra eforturilor Bucureştiului de integrare în structurile Alianţei Nord-
Atlantice. Tocmai aceste riscuri l-au determinat pe premierul român să revină peste
câteva zile: “Este firesc ca fiecare ţară să decidă pentru ea însăşi .Nu ne amestecăm în
problemele interne ale Republicii Moldova“559. La detensionarea situaţiei a contribuit şi
ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, care aprecia că situaţia din Moldova
nu putea afecta şansele României de integrare în structurile Alianţei Nord Atlantice:
“Este o ţara la frontiera dumneavoastră cu care aveţi numeroase afinităţi entice,
lingvistice, culturale şi valori comune . Urmărim situaţia de acolo. Guvernul României s-
a comportat până acum foarte responsabil“560.
Neinvitarea României în grupul celor 10 state care urmau să fie integrate în
primul val al extinderii Uniunii Europene a determinat din partea comisarului european
pentru extindere lansarea unui avertisment: “Vreau să spun că trebuie să fim conştienţi că
pentru acele ţări care nu vor intra în U.E. şi nu vor fi primite nici în N.A.T.O. există
primejdia ca o dublă respingere să ducă la o situaţie dificilă din punct de vedere
psihologic […]. Ştiu deja că Romania şi Bulgaria nu se vor afla în prima rundă de aderare
la U.E. aşa încat v-aş ruga să aveţi acest lucru în vedere” 561. Remarcile lui Gunther
Verheugen nu puteau fi luate în considerare de către oficialii N.A.T.O, decizia aparţinând
558
f.a., Scrisoarea unui român către Domnul Iurie Roşca, preşedintele Partidului Creştin
Democrat, în “Observatorul “, 3 Iunie 2002,
http://www.geocities.com/observatorul/puncte_de_vedere.html
559
f.a., Premierul Adrian Năstase : “Dacă am fi dorit să ne amestecăm, anexam Basarabia în
1991“, în “Adevărul “, nr. 3610, 29 Ianuarie 2002, p .1
560
Bogdan Chirieac, Un popor nu poate fi culpabilizat pentru ceea ce au făcut câţiva “ Interviu cu
ambasadorul S.U.A., Michael Guest “, în “Adevarul “, nr. 3666, 11 Martie 2002, p.16
561
Andreea Bratosin, Din ciclul “La noi nu se poate, luaţi-i voi “ Comisarul European pentru
extindere cere statelor N.A.T.O. să primească România si Bulgaria în următorul val al extinderii,
în “Adevărul “, nr. 3630, 21 Februarie 2002, p.10
membrilor alianţei, dar declaraţia ascunde un sentiment: acela al lipsei de pregătire a
celor două state amintite, pentru integrarea Euro-Atlantică, ţinând cont de asemănarea
criteriilor de aderare.
Relaţia dintre cele două maluri ale Atlanticului şi convingerea tot mai accentuată
a administraţie americane de diferenţa de capabilităţi între membri este oricum uriaşă şi
nu va putea fi absorbită, a avantajat poziţia României, faţă de o Alianţa Nord Atlantică
pregatită însă să se transforme, nemaifiind “clubul cel vechi din timpul războiului
rece“562, care nu ar fi acceptat o ţara condusă de un prim-ministru “inteligent, fost
comunist, care spune drept lucruri social-democratice, dar întâmpină dificultaţi în a pune
în practică aceste cuvinte“563. Sunt aprecierile unui prestigios jurnal american la adresa
regimului politic din România.
România a ştiut însă să profite de tensiunile existente între Uniunea Europeană şi
Statele Unite ale Americii, încheind, la începutul lui august 2002 un acord cu
Washingtonul referitor la Cutea Penală Internaţională, gest catalogat de către senatorul
american John Mc Cain drept un “act de curaj şi prietenie“ 564. Gestul era o dovadă de
pragmatism a diplomaţiei româneşti în perspectiva summitului de la Praga, “România
asumându-şi riscul calculat că America va fi în ascensiune în anii care vor veni“565 .
Însă apropierea de integrarea în Alianţa Nord Atlantică nu era privită ca o
încununare a eforturilor de aproape o decadă din partea diplomaţiei romaneşti, ci ca o
povară în plus pentru bugetul naţional: “Integrarea în N.A.T.O. n-o să ne aducă avantaje,
ci dimpotrivă, va trebui să alocăm pentru armată doi la sută din P.I.B . Dar psihologic,
este un pas important-intrăm în rândul lumii“566, avea să declare Ion Iliescu doar cu trei
luni înainte de summitul aderării, dovedind încă o dată că aspiraţia României spre
integrare în organizaţia amintită nu are o bază solidă. Acelaşi Ion Iliescu se declara, cu un
an înainte, contrariat de decizia N.A.T.O. de a fi acceptat doar Ungaria la Madrid: “pentru
păstrarea stabilităţii în regiune ar fi trebuit fie ca ambele ţări să devină membre ale
562
f.a., A Nastase Shock for NATO ?, în “Economist “, vol. 363, No. 8267, 6 April 2002, p. 10
563
Ibidem
564
f.a., Senatorul american John Mc Cain : “ România nu trebuie să aleagă între N.A.T.O. şi
U.E.“, în “Cotidianul“, Anul XII, nr.194 (3358), p. 4
565
Robert D. Kaplan, A New (Willing) Ally in Europe, în “ New York Times “ , 10 November 2002 ,
vol. 152, No. 52298, p. 14
566
Teodora Georgescu, Alina Mihai, Preşedintele calcă din nou in străchini : “ N.A.T.O. n-o să ne
aducă avantaje “, în “ Evenimentul Zilei “, Anul XI , Editia I, nr.3114, p. 6
alianţei, fie să nu fi fost acceptată vreuna“567. Era implicit o recunoaştere a faptului că
România reprezenta un pericol la adresa securităţii regionale, din moment ce membrii
N.A.T.O. au considerat că Ungaria merită a fi acceptată în primul val al extinderii, iar
România nu.
În contextul prezentat, decizia de invitare a României în cadrul summitului de la
Praga, nu a reprezentat o mare surpriză. Departe de a fi rezultatul efortului concentrat al
tuturor forţelor de pe scena politică românească, decizia a fost primită la Bucureşti drept
o reintegrare a ţării în sânul comunităţii de care a fost separată peste jumătate de secol.
Între declaraţii şi mai ales acţiuni contradictorii ale autorităţilor de la Bucureşti, aderarea
la N.A.T.O. a fost rezultatul conjuncturii internaţionale şi a noilor provocări la adresa
securităţii mondiale. Astfel, România a aşteptat mai bine de un deceniu momentul
aderării la N.A.T.O., însă când acesta s-a produs, Alianţa Nord Atlantică nu a mai
reprezentat principalul de vector de acţiune al Statelor Unite ale Americii, aşa cum se
spera la Bucureşti.
Concluzii
În dinamica relaţiilor internaţionale, după sfârşitul Războiului Rece, Alianţa Nord

Atlantică deţine un rol aparte. Procesul de transformare permanentă la care a fost
organizaţia nord-atlantică supusă i-a asigurat supravieţuirea. N.A.T.O. a ştiut să se
adapteze cu succes faţă de noile provocări la adresa securităţii internaţionale, în
momentul în care mulţi îi prevedeau sfârşitul. Subiectul deschierii alianţei pentru
567
Bogdan Chireac, Manifestându-şi din nou aroganţa în plină criză internaţională, Ungaria cere
socoteală României în legatură cu declaraţiile preşedintelui Iliescu, în “ Adevărul “, nr.3505,
22/23 Septembrie 2001, p.1
aderarea statelor central şi est-europene a reprezentat însă esenţa persistenţei N.A.T.O.
după căderea blocului comunist, acţiune reflectată drept cel mai important mijloc de a
şterge barierele impuse de aproape jumătate de secol de către Războiul Rece.
Fiind un proces în desfăşurare, extinderea N.A.T.O. a atras atenţia a numeroşi
autori în domeniul relaţiilor internaţionale, însă şi a ştirilor cotidiene, din mass-media, o
bibliografie pe o această temă fiind impresionantă. Au fost analizate diferite aspecte ale
problemei: mobilul declanşării procesului, reflectarea acestuia în Rusia, momentul
invitării primilor noi membri sau studii individuale privind relaţiile candidaţilor cu
organizaţia nord-atlantică, însă prezentări de ansamblu ale procesului nu există din
motive care ţin şi de aspectul temporal: ultimul act al extinderii: invitaţie adresată în
noiembrie 2002 la Praga statelor din Centrul şi Răsăritul Europei urmând a fi desăvârşită
prin ratificarea de către parlamentele naţionale din statele membre. Tocmai de aceea,
lucrarea de faţă porneşte de la ideea realizării unei sinteze a întregului proces al
extinderii, de la istoricele decizii din timpul Războiului Rece până la momentul Praga,
consumat cu câteva luni în urmă.
Spaţiul alocat unei asemenea lucrări nu poate fi suficient abordării în detaliu a
tuturor aspectelor legate de procesul extinderii Alianţei Nord Atlantice. Nu acesta a fost
însă scopul acestui demers, ci o prezentare cât mai concentrată a aspectelor esenţiale care
au influenţat evoluţia organizaţiei analizate, şi implicit a problematicii legate de
extindere, într-o perioadă în care evenimentele ce au afectat securitatea internaţională au
căpătat o dinamică aparte.
Contribuţia unei asemenea lucrări rezidă în prezentarea într-un ansamblu a
ultimelor decizii la nivelul Alianţei Nord Atlantice, incluzând aici şi evoluţia raporturilor
României cu organizaţia amintită până la momentul summitului de la Praga. Ori această
lucrare şi-a propus să surprindă tocmai evoluţia unui proces care a evoluat neliniar, având
de suportat multe puncte de inflexiune tocmai datorită rapidităţii evoluţiei raporturilor în
ceea ce priveşte securitatea internaţională.
Pornind de la un moment în care pericolul sovietic reprezentase singura ameninţare
din Europa, membrii N.A.T.O. şi implicit evoluţia dinamicii legate de extindere s-au
confruntat cu momente imprevizibile care au marcat profund raportarea, în viitor asupra
rezolvării unor eventuale riscuri la adresa securităţii lor. De la conflictul din fostul spaţiu
iugoslav, la atacurile teroriste care au fost motivul declanşării războaielor din Afganistan
şi Irak, s-a dovedit că ameninţarea clasică care a fost impulsul formării Alianţei Nord
Atlantice nu mai sunt de actualitate, de aici şi nevoia de adaptare continuă, şi apariţia
iminentă a disputelor dintre membri.
Tocmai o astfel de evoluţie a raporturilor în cadrul Alianţei Nord Atlantice, dar şi în
relaţia cu Rusia şi cu alte state nemembre s-a reflectat cel mai bine în procesul extinderii.
De la dezbaterea privind necesitatea declanşării unui asemenea demers, la cea privind
numărul candidaţilor pentru primul val, încheind cu momentul Praga 2002, a fost o cale
lungă şi sinuoasă, cu momente de tensiune între principalele state implicate.
Însă, după atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii şi experienţa celor
două războaie, din Afganistan şi Irak, rolul Alianţei Nord Atlantice, în ceea ce priveşte
reflectarea planurilor americane a trecut într-un plan secundar. Desigur, N.A.T.O. rămâne
o organizaţie de prestigiu în Europa, dar evoluţiile legate de diferenţa uriaşă de capacităţi
între cele două maluri ale Atlanticului, au determinat Washingtonul să caute şi alte soluţii
pentru rezolvarea unor eventuale ameninţări la adresa securităţii sale. În acest context,
procesul extinderii N.A.T.O. poate continua liniştit, o dezbatere în acest sens nemaifiind
atât de greu de purtat, cu scopul "imaginării unor zone viitoare de stabilitate de la Atlantic
până la Urali"568, după cum anticipa fostul secretar al apărării american, William Cohen,
un prim pas în acest sens fiind făcut, de deciziile hotărâte la summitul de la Praga.
Alianţa Nord Atlantică rămâne, desigur o garanţie puternică de apărare pentru
membrii săi, însă, în contextul noilor provocări la adresa mediului de securitate
internaţional, atenţia acesteia se va concera spre provocările secolului al XXI-lea. Noii
membri se vor afla, desigur sub protecţia articolului 5 al Tratatului de la Washington, însa
în condiţiile în care ameninţarile tradiţionale la adresa securitaţii N.A.T.O. sunt lăsate în
urmă, făcând loc noilor provocări ceea ce necesită si o nouă abordare a acestora din
partea alianţei, atât la nivel politic cât şi militar.
568
William S. Cohen, Press conference following NATO informal ministerial meeting in Birmingham,
England, Departament of Defence News Briefing, 10 October 2000,
http://www.defenselink.mil/news/Oct2000/t10122000_t1010sda.html
BIBLIOGRAFIE
A. DOCUMENTE
1. 2000 Russian National Security Concept (Nezavisimoye Voennye Obozreniye), 14

January 2000, http://www.ransac.org/new-web-
site/related/other/russiastrat2000.html
2. 2002 Sofia Spring Session: Declaration on NATO Enlargement, North Atlantic
Assembly, 28 May 2002, Sofia, Bulgaria, http://www.nato-pa.int/default.asp?
TAB=335
3. Address by Mr. Javier Solana, Secretary General of NATO at the Atlantic Treaty
Association Assembly, Rome, 4 November 1996,
4. Albania; Country Reports on Human Rights Practices-2001, Released by the
Bureau of Democracy, Human Rights and Labor, U.S. Department of State, 23
February 2001, http://www.state.gov/g/drl/rls/hrrpt/2001/eur/8219.htm
5. An Alliance for the 21th Century Issued by the Heads of State and Government
Participating in the Meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C., on
24 April 1999, http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-064e.htm
6. Asmus, Ronald D., The State of the N.A.T.O. Alliance: Hearing Before the
Subcommittee on European Affairs of the Committee on Foreign Relations, United
States Senate, One Hundred Seventh Congress: First Session, 27 February 2001,
http://www.senate.gov/%7Eforeign/testimony/wt_asmus_010228.txt
7. Idem, The State of the North Atlantic Alliance, Subcommittee on European Affairs,
Senate Foreign Relations Committee, 27 February 2001,
http://www.senate.gov/~foreign/testimony/wt_asmus_010228.txt
8. Bradtke, Robert A., N.A.T.O. Enlargement A United States and NATO Perspective,
Testimony Before the House International Relations Committee, Subcommittee on
Europe, http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/BradtkeNATO.062702.HTM
9. Bush letter to Vilnius group meeting in Bucharest March 25-26, The White House,
Washington , 18 March 2002, http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/bush.031802.htm
10. Bush, George W., Remarks at University Library , Warsaw, 16 June 2001,
http://www.nato.int/usa/president/s20010615b.html
11. Campilho, Pedro (Portugal), Wachsler, Tamas (Hungary), Ratiu, Ion (Romania),
NATO Enlargement, Partnership for Peace and the Return to Europe. Hungary on
the Threshold of NATO, Romania, a Qualified Candidate , Draft Interim Report,
Defence and Security Committee, Sub-Commiittee on the Future of the Armed
Forces, North Atlantic Assembly, AP 211 DSC/AF (97) 5, 5 September 1997
12. Charter of the United Nations, http://www.un.org/Overview/Charter/chapter7.html
13. Clinton, Bill, The Visegrad States: Crossroad to Change in the Heart of Europe,
Remarks at a luncheon with the leaders of the Visegrad States, Prague, Czech
Republic, 12 January 1994,
http://dosfan.lib.uic.edu/ERC/briefing/dispatch/1994/html/Dispatchv5Sup01.HTML
14. Cohen, William S., Press conference following NATO informal ministerial meeting
in Birmingham, England, Departament of Defence News Briefing, 10 October 2000,
http://www.defenselink.mil/news/Oct2000/t10122000_t1010sda.html
15. Constitution of the Republic Hungary,
http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/hu00000_.html#A006_
16. Cook, Frank (United Kingdom), Wachsler, Tamas (Hungary), Ratiu, Ion (Romania),
Partnership for Peace: a Basis for New Security Structures and an Incentive for
Military Reform in Europe, Draft Interim Report, Defence and Security Committee,
Sub-Committee on the Future of the Armed Forces, North Atlantic Assembly,
AN231DSC/AF(96)7rev.1, 21 October 1996, http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/1996/an231dsc.asp
17. Council of Ministers Kirchberg Declaration, Luxembourg, 9 May 1994,
http://www.oeog.at/fact/kirchberg.php
18. Country Reports on Human Rights Practices for 1995, Romania, Released by the
19. Country Reports on Human Rights Practices for 1995, Slovenia, Released by the
http://www.usis.usemb.se/human/1995/europe/slovenia.html
20. Country Reports on Human Rights Practices for 1996, Czech Republic, Released by
the Bureau of Democracy , Human Rights and Labor, U.S. Department of State,
http://www.usis.usemb.se/human/1996/europe/czech_republic.html
21. Declaration of the Heads of State and Government participating in the Meeting of
the North Atlantic Council (``The Brussels Summit Declaration''), Brussels, 11
January 1994, http://www.nato.int/docu/basictxt/b940111a.htm
22. Declaration on a Transformed North Atlantic Alliance issued by the Heads of State
and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council („The
London Declaration”), London, 6 July 1990,
23. Deputy Secretary of State Richard Armitage, Press Conference at NATO
Headquarters, Brussels, Belgium, 26 March 2002,
http://www.state.gov/s/d/rm/2002/9010.htm
24. Doorstep interview by Prime Minister of the United Kingdom, Mr. Tony Blair,
Madrid, 8 July 1997
25. Estrella, Rafael (Spain), General Rapporteur, After Madrid Summit Reform of
N.A.T.O. Military Structure ,Draft General Report, Defence and Security
Committee, North Atlantic Assembly, AP208DSC(97)8, 9 September 1997
26. Final Communiqué of the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council
(including the Oslo Decision on NATO support for peacekeeping activities under the
responsibility of the OSCE), Oslo, 4 June 1992,
27. Final Communiqué of the Ministerial Meeting at the North Atlantic Council, Berlin,
3 June 1996, http://www.nato.int/docu/pr/1996/p96-063e.htm
28. Final Communiqué Issued at the Ministerial Meeting of the North Atlantic Council
held at NATO HQ,, Brussels, 10 December 1996,
http://www.nato.int/docu/pr/1996/p96-165e.htm#one_or_more
29. Final Communiqué Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held at NATO
Headquarters, Brussels, 15 December 1999, http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-
166e.htm
30. Final Communiqué Ministerial Meeting of the North Atlantic Council held in
Florence on 24 May 2000, 24 May 2000, http://www.nato.int/docu/pr/2000/p00-
052e.htm
31. Floor Debate: N.A.T.O. Summit, Senate, 19 April 1999, p. S3857,
http://www.fas.org/man/nato/congress/1999/s990419-nato01.htm
32. Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between N.A.T.O. and
the Russian Federation, Paris, 27 May 1997,
http://www.nato.int/docu/basictxt/fndact-a.htm
33. Gerald B. H. Solomon Freedom Consolidation Act of 2001, Senate, 16 May 2002, p.
S4472, http://www.expandnato.org/freemay16.html
34. Gerald B. H. Solomon Freedom Consolidation Act of 2001,Public Law 107-187, 10
June 2002, http://frwebgate.access.gpo.gov/cgi-bin/getdoc.cgi?
dbname=107_cong_public_laws&docid=f:publ187.107
35. Goss, Porter J. (United States), Just, Annette (Denmark), On the Verge of a Wider
Alliance, Political Committee, Draft Interim Report, Sub-Committee on NATO
Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly,
AN245PC/ED(96)3, 26 October 1996,http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/1996/an245pc.asp
36. Idem, NATO´s Open Door, Special Report, Political Committee, Sub-Committee on
NATO Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly,
AR289PCED-E, November 1998, http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/1998/ar289pced-e.asp
37. Grossman, Marc, The Future of NATO, Hearing of the Senate Armed Services
Committee, http://www.expandnato.org/gronato3.html
38. Haass, Richard N., Charting a New Course in the Transatlantic Relationship.
Remarks to the Centre for European Reform, London, U.K.,
http://www.state.gov/s/p/rem/10968.htm
39. Hilton, Henry L., NATO Enlargement Cost implication for the United States Remain
Unclear, Testimony before U.S. Senate, 23 October 1997,
http://www.fas.org/man/gao/nsiad98050.htm
40. Just, Anette (Denmark) , Gross, Porter (United States), Ratification on NATO
Enlargement, Draft Interim Report, Political Committee, Sub-Committee on NATO
Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly,
AP228PC/ED(97)3, 25 August 1997
41. Koenders, Bert, (Netherlands), Report on NATO Enlargement, Political Committee,
Sub-Committee on Central and Eastern Europe, North Atlantic Assembly, AU 214
PC/CEE (01), 5 October 2001, par. 143, http:// www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/2001/au-214-e.html
42. Idem, NATO Relations With Euro-Atlantic Partnership Council Member Countries,
Interim Report, Political Sub-Committee on Central and Eastern Europe, North
Atlantic Assembly, November 2000, http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/2000/at-263-e.asp
43. Lugar, Richard G., Why Europe Still Matters and Why NATO Should Enlarge,
Again, CSIS Washington Roundtable on Capitol Hill, 13 June 2001,
http://www.expandnato.org/lugarcsis.html
44. Macedonia, The Former Yugoslav Republic of; Country Reports on Human Rights
Practices-2001, Released by the Bureau of Democracy, Human Rights and Labor,
U.S. Department of State, 23 February 2001,
http://www.state.gov/g/drl/rls/hrrpt/2001/eur/8293.htm
45. Madrid Declaration on Euro-Atlantic Security and Cooperation Issued by the Heads
of State and Government, Madrid, 8 July 1997,
46. Membership Action Plan (MAP), 24 April 1999,
47. Meri, Lenart, N.A.T.O., Non-Recognition and the Big-Bang, at Center for Strategic
and Internationals Studies, Washington D.C.,
http://www.balticsww.com/meri_nato.htm
48. Message from Turnberry. Ministerial Meeting of the North Atlantic Council,
Turnberry U.K., 7-8 June 1990, http://www.nato.int/docu/comm/49-
95/c900608b.htm
49. Modified Brussels Treaty, 23 October 1954, http://www.weu.int/Treaty.htm
50. NATO-Russia Relations: A New Quality Declaration by Heads of State and
Government of NATO Member States and Russian Federation, Rome, Italy, 28 May
2002, http://www.nato.int/docu/basictxt/b020528e.htm
51. Neckel, Markus (Germany), Security policy challenges after the Attacks of
September 11, 2001 and the future role of NATO, General Report, North Atlantic
Assembly, AV 193 PC(02)8, November 2002, http://www.nato-
pa.int/default5159.html?TAB=251
52. Partnership for Peace: Framework Document, Brussels, 10 January 1994,
http://www.nato.int/docu/basictxt/b940110b.htm
53. Partnership for Peace: Invitation Document issued by the Heads of State and
government participating in the Meeting of the North Atlantic Council , Brussels, 10
January 1994, http://www.nato.int/docu/basictxt/b940110a.htm
54. Partnership with the Countries of Central and Eastern Europe. Statement issued by
the North Atlantic Council Meeting in Ministerial Session in Copenhagen, 6-7 June
1991, http://www.nato.int/docu/comm/49-95/c910607d.htm
55. Powel, Colin, No Russian Veto, Hearings of the House International Relations
Committee, Chaired by Rep Henry J. Hyde, 7 March 2001,
http://www.expandnato.org/colinponato.html
56. Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21
November 2002, http://www.nato.int/docu/pr/2002/p02-127e.htm
57. Press conference by N.A.T.O. Secretary General, Javier Solana, N.A.T.O. HQ, 12
April 1999, http://www.fas.org/man/dod-101/ops/docs99/s990412a.htm
58. Press Conference by U.S. Secretary of State, Colin L. Powell, following the Meeting
of the North Atlantic Council, Reykjavik, Iceland, 14 May 2002,
http://www.expandnato.org/reypow02.html
59. Press Conference of Secretary General and Minister Primakov at the Meeting of the
North Atlantic Cooperation Council in Ministerial Session, NATO HQ, Brussels, 11
December 1996, http://www.nato.int/docu/speech/1996/s961211d.htm
60. Press Conference with NATO Secretary General, Lord Robertson and Russian
Minister of Foreign Affairs, Igor Ivanov, 23 November 2001,
61. Price, David (Canada), Military Preparations of N.A.T.O. Candidate Countries, Sub-
Committee on Future Security and Defense Capabilities, North Assembly, AV 182
DSC/FC(02)5, November 2002, http://www.nato-pa.int/default.asp?TAB=245
62. Protocols to the North Atlantic Treaty of 1949 On Accession of Poland, Hungary,
and the Czech Republic, p.S2111, Senate, 17 March 1998,
and the Czech Republic, Senate, 28 April 1998, p. S3624,
and the Czech Republic, Senate, 28 April 1998, p.S3687,
65. Ralston, Joseph W., NATO Enlargement, Armed Services Committee, U.S. Senate,
28 February 2002, http://www.uspolicy.be/Issues/Nato/ralston.022802.htm
66. Recommendation 1201 (1993) on an additional protocol on the rights of minorities
to the European Convention on Human Rights, Council of Europe, Parliamentary
Assembly, http://www.meh.hu/nekh/Angol/7/coe/rec1201.htm
67. Remarks by N.A.T.O. Secretary General, Javier Solana at the WEU Ministerial
Meeting in Rhodes, 11 May 1998,
68. Remarks by President Bush and Russian President Putin in Photo Opportunity,
Catherine Palace St. Petersburg, Russia, 22 November 2002,
http://www.usembassy.it/file2002_11/alia/a2112211.htm
69. Remarks by the President in Address to Faculty and Students of Warsaw University,
Warsaw University, Warsaw, Poland, 15 June 2001,
http://www.whitehouse.gov/news/releases/2001/06/20010615-1.html
70. Remarks to the Press by Lord Robertson, N.A.T.O. Secretary General upon his
arrival at N.A.T.O. Headquarters, 14 October 1999,
71. Report to the Congress on the Enlargement of the North Atlantic Treaty
Organization: Rationale, Benefits, Cost and Implications, Bureau of European and
Canadian Affairs, U.S. Departament of State, 24 February 1997,
http://www.state.gov/www/regions/eur/9702nato_report.html
72. Report to the Congress on the Military Requirements and Costs of NATO
Enlargement, February 1998, http://www.defenselink.mil/pubs/nato/
73. Robertson, George, N.A.T.O. in Southeast Europe, Speech at the Joint Wilton
Park/Atlantic Council Conference, Brdo Castle, Slovenia, 11 May 2000,
74. Idem, Building A Vision: N.A.T.O.’s Future Transformation, Saclant Seminar, Oslo,
7 September 2001, http://www.nato.int/docu/speech/2001/s010907a.htm
75. Idem, N.A.T.O. in the New Millennium, Speech at the Manfred Wörner Memorial
Lecture Konrad-Adenauer-Stiftungat the Manfred Worner, Berlin, 25 January 2001,
76. Idem, N.A.T.O.’s Challenges, Speech at the European Policy Center Breakfast,
Bruxelles, 14 November 2000, http://www.nato.int/docu/speech/2000/s001114a.htm
77. Idem, NATO - Managing the Challenges of Today, and Tomorrow, Speech at the
Mayflower Hotel, Washington , 20 June 2001,
78. Idem, NATO on the Road to Prague, Speech at the Council on Foreign Relations,
Washington D.C., U.S.A., 10 April 2002,
79. Idem, NATO´s Future, Munich Conference on Security Policy, 3 February 2002,
80. Idem, NATO's Partnerships, speech at the Atlantic Club of Bulgaria, Sofia, 12
October 2000, http://www.nato.int/docu/speech/2000/s001012a.htm
81. Idem, The Six Principles of partnership, ATA General Assembly, Budapest, 31
82. Idem, The six principles of partnership, Speech by NATO Secretary General at the
ATA General Assembly, Budapest, Hungary, 31 October 2000,
83. Idem, The Transatlantic Link. Speech at the Annual Conference of the Defence and
Society, Salen, Sweden, 21 January 2002,
84. Roman, Petre ( Romania), Special Rapporteur, The Spirit of Democracy and the
Fabric of NATO – The New European Democracies and NATO Enlargement,
Subcommittee on NATO Enlargement and the New Democracies, North Atlantic
Assembly, 21 October 1996 ; AN 246 PC/ED(96) 4, http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/1996/an246pc.asp
85. Idem, The Partnership for Peace a New Step Torwards Strengthening Our
Security Including Through NATO Enlargement. A Romanian view, Draft Special
Report, Political Committee, November 1994, AL 266 PC/ES(94) 6
86. Idem, South-East Europe :Challenges and Prospects for Lasting Peace and
Stability, Committee on the Civil Dimension of Security, Special Report, North
Atlantic Assembly, AU 193 CC (01) 10, October 2001, http://www.nato-
87. Idem, Understanding and Ensuring Mutual Security A Challenging Task for Us
All in Between Perspective, Draft Special Report, Political Committee, North
Atlantic Assembly, May 1995, An 109 PC/TO (95)3
88. Romania : Country Report on Human Rights Practices for 1995 . Released by the
Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor, U.S. Departament of State,
89. Røsjorde, Hans (Norway), General Rapporteur, Missile Defence and Other
Challenges to Alliance Unity, Defence and Security Committee, North Atlantic
Assembly, AU 198DSC(01) 7, October 2001, http://www.nato-
90. Secretary of State Albright Remarks to North Atlantic Council Conference Center,
Sintra, Portugal, 29 May, 1997, http://www.embusa.es/nato/albrigh1.html
91. Senator Joseph Liberman Speech at the 38th Munich Conference on Security Policy,
3 February 2002, http://www.expandnato.org/munlieb.html
92. Solana, Javier, N.A.T.O. in the 21st Century. Speech to the Millennium Year Lord
Mayor's Lecture London, U.K., 20 July 2000,
93. Idem, NATO and European Security into the 21st Century. Speech to the Oxford
University Union Society, 13 May 1998,
94. Idem, NATO Beyond Enlargement, Remarks to the UK Atlantic Council London, 19
November 1997, http://www.nato.int/docu/speech/1997/s971119a.htm
95. Solana, Javier, The Alliance's effectiveness and cohesion have grown measurably in
recent years, IISS London, 19 September 1996,
96. Idem, The End of the Post Cold War Era. Speech at XXXIV Munich Conference on
Security Policy, Munich, 7 February 1998,
97. Speech by N.A.T.O. Secretary General, Lord Robertson at the N.A.T.O.
Parliamentary Assembly Spring Session, Vilnius, Lithuania, 31 May 2001, http://
http://www.nato.int/docu/speech/2001/s010531b.htm
98. Speech by N.A.T.O. Secretary General, Lord Robertson, Conference on Security
and Policy, Munich, 3 February 2001,
99. Speech by Secretary General at the Bulgarian National Assembly, Sofia, Bulgaria,
10 February 2000, http://www.nato.int/docu/speech/2000/s000210a.htm
100. Speech by Secretary General at the Friedrich-Ebert-Stiftung, Bonn, 17 January
1997, http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970117a.htm
101. Speech by Secretary General Javier Solana at the American University, Washington,
24 July 1997,http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970724a.htm
102. Speech by the Secretary General at the Summit on the Contribution of New
Democracies to Euro-Atlantic Security, Sofia, Bulgary, 5 October 2001, http://
103. Statement by Dr. Helmut Kohl Chancellor of the Federal Republic of Germany
Signing Ceremony of the N.A.T.O. – Russia Founding Act , Paris, 27 May 1997,
http://www.nato.int/docu/speech/1997/s970527k.htm
104. Statement By Prime Minister of the United Kingdom, the Rt Hon Tony Blair MP,
Prague, 21 November 2002, http://www.nato.int/docu/speech/2002/s021121g.htm
105. Statement of Senator John Warner on the N.A.T.O. Expansion Amendment, Senate,
10 February 1998, p. S584,
106. Statement on Kosovo Issued by the Heads of State and Government participation in
the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on 23 rd and 24th April
1999, http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-062e.htm
107. Study on NATO Enlargement issued by the Heads of State and Government
participating in the Meeting of the North Atlantic Council, Brussels, 3 September
1995, http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9502.htm
108. The Alliance’s Strategic Concept Approved by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on
23rd and 24th April 1999, 24 April 1999, http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-
065e.htm
109. The Alliance's Strategic Concept agreed by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council, Rome, 8 november 1991,
110. The Constitution of the United States of America,
http://www.law.cornell.edu/constitution/constitution.articlei.html#section8
111. The National Security Concept of the Russian Federation - Approved by
Presidential Decree No. 1300 of 17 December 1999, 18 January, 2000,
http://www.fas.org/nuke/guide/russia/doctrine/gazeta012400.htm
112. The North Atlantic Treaty, Washington D.C., 4 April 1949,
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm
113. The Washington Declaration Signed and issued by the Heads of State and
Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in
Washington D.C. on 23rd and 24th April 1999,
114. Transatlantic Security and NATO Enhancement Resolution of 2002 (Resolution
468), House of Representative, U.S. ,October 2002,
http://www.expandnato.org/galleglyam.html
115. Transcript : Senator Roth at North Atlantic Assembly Session, 17 October 1997,
116. Transcript of the Remarks by president W. J. Clinton to People of Detroit, 22
117. Treaty between the Republic of Hungary and Romania on Understanding,
Cooperation and Good Neighborhood, 16 September 1996, Timisoara,
http://www.htmh.hu/dokumentumok/asz-ro-e.htm
118. Treaty of Economic, Social and Cultural Collaboration and Collective Self Defence
(Brussels Treaty), 17 March 1948, Bruxelles,
http://www.yale.edu/lawweb/avalon/intdip/westeu/we001.htm
119. United States Security Strategy for Europe and NATO, Department of Defence,
Office of International Security Affairs, June 1995, p. 13
120. Vigers, Peter (United Kingdom), N.A.T.O.– Russia Relations and Next Steps for
N.A.T.O. Enlargement, Draft Interim Report, Political Committee, Sub-Committee
on NATO Enlargement and the New Democracies, North Atlantic Assembly,
AS277PCED-E, 28 September 1999, http://www.nato-
pa.int/archivedpub/comrep/1999/as277pced-e.asp
121. von Moltke, Gebhardt, Political Implications of NATO Enlargement, NATO
Defence College/ North Atlantic Assembly Symposium on the Adapation of the
Alliance, Rome, 28 April 1997,
122. Western European Union Council of Ministers Petersberg Declaration, WEU
Council of Ministers, Bonn, 19 June 1992,
http://www.cip.fuhem.es/ueh/documentos/ueo/92-petersberg.htm
B. PRESĂ
1. A Moment of Truth, în “The Economist”, vol. 363, no. 8271, 4 May 2002
2. A Năstase Shock for NATO ?, în “ Economist “, vol. 363, No. 8267, 6 April 2002
3. A Variable Price Tag on NATO Expansion , în “U.S. News & World Report”, vol.
122, no. 9, 10 March 1997
4. Albright, Madeleine, Stop warring about Russia, în “New York Times”, vol. 147, no.
51142, 29 April 1998
5. Apple, RW, Jr, Clinton´s Moscow Visit: A Climat of Mutual Doubt, în “New York
Times”, vol. 144, no. 50054, 7 May 1995
6. Boese, Wade, NATO Issues Three Invitations; Signs Separate Charter With Ukraine,
în “Arms Control Today”, vol. 27, no. 4, http://www.armscontrol.org/act/1997_06-
07/natojj.asp
7. Bratosin, Andreea, Din ciclul “ La noi nu se poate, luaţi-i voi ! “ Comisarul
European pentru extindere cere statelor N.A.T.O. să primească România si Bulgaria
în următorul val al extinderii, în “ Adevărul “, nr.3630, 21 Februarie 2002
8. Bulgaria`s Chief EU Negociator Says “ No Tandem With Romania, RFE/RL
Newsline, vol.5, No.158, 21 August 2001,
http://www.hri.org/news/balkans/rferl/2001/01-08-21.rferl.html#25
9. Can Russia Ever be Secured, în “Economist”, vol. 341, no. 7995, 7 December 1996
10. Chimes, Art, N.A.T.O.- Central Europe, Voice of America, 7 October 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/nato-central_europe.htm
11. Chireac, Bogdan, Manifestându-şi din nou aroganţa în plină criză internaţională,
Ungaria cere socoteală României în legatură cu declaraţiile preşedintelui Iliescu, în
“ Adevărul “, nr.3505, 22/23 Septembrie 2001
12. Idem, Un popor nu poate fi culpabilizat pentru ceea ce au făcut câţiva “ Interviu cu
ambasadorul S.U.A., Michael Guest “, în “ Adevărul “, nr. 3666, 11 Martie 2002
13. Clinton on Security in Europe, Voice of America, 13 January 1994,
14. Dalley, Suzanne, A Nation Challenged: The Allies; Putin Softens His Stance Against
NATO Expansion în “New York Times”, vol. 151, no. 51896, 4 October 2001
15. Dalziel, Stephen, Putin warns against N.A.T.O. expansion, BBC News, 26 January
2001, 11:32 GMT, http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/1137859.stm
16. Dannheisser, Ralph, Senate Opponents of N.A.T.O. Enlargement Make This Case,
United States Information Agency, 23 April 1998,
17. Idem, Senate Panel Ends N.A.T.O. Enlargement Hearings, Readies for Vote, United
States Information Agency, 24 February 1998,
18. Idem, Senate Panel Votes to Approve Three New Members for N.A.T.O., United States
Information Agency, 3 March 1998,
19. Idem, Senate Witnesses Clash on Proposal to Enlarge NATO, United States
20. Donovan, Jeffrey, NATO: Transcript of RFE/ RL´s Exclusive Interview With U.S.
President Bush: Prague, Czech Republic, 18 November 2002,
http://www.expandnato.org/rfenato.html
21. Eggleston, Ronald, Bonn Minister Says NATO Enlargement on Schedule, Radio Free
Europe/ Radio Liberty, Munich, 22 February 1996,
22. Erlanger, Steven, A war of numbers emerges over cost of enlarging NATO, în “New
York Times”, vol. 147, no. 50944, 13 October 1997
23. Idem, Romania and Bulgaria Edge Nearer to NATO Membership, în “New York
Times”, vol. 151, no. 52069, 26 March 2002
24. Feiter, Gregory, Nato: Russia Reluctantly Accepts Alliance Expansion, Radio Fee
Europe/ Radio Liberty, Moscow, 19 November 2002,
25. Friedman, Thomas L., Bye-bye NATO în “New York Times”, vol. 146, no. 50762, 14
April 1997
26. Idem, The New Club NATO, în “New York Times”, vol. 152, no. 52305, 17
November 2002
27. Garamone, Jim, NATO Enlargement May Cost Less, American Forces Press Service,
22 October 1997, http://www.dod.gov/news/Oct1997/n10221997_9710221.html
28. Georgescu, Teodora, Mihai, Alina, Preşedintele calcă din nou in străchini : “
N.A.T.O. n-o să ne aducă avantaje “, în “ Evenimentul Zilei “, Anul XI , Editia I,
nr.3114
29. Intervenţia lui Adrian Năstase (vicepreşedinte al P.S.D.) la lucrările summitului “
Civilizaţie si geopolitică în bazinul carpatic, Bucureşti, Centrul Militar Naţional, 11-
12 Octombrie 1999, în “ Cotidianul “, Anul IV, nr.2483, 12 Octombrie 1999
30. Între istorie si diplomaţie pragmatică: Păcatul originar : primul tratat cu
Rusia.Capacitatea diplomaţiei române de a trata subiectul cu mai puţina patimă
decât pâna acum pare a fi un test al maturităţii sale, în “Cotidianul”, anul XI, nr.
258(3116), 2 Noiembrie 2001
31. Joffe, Joseph, The Alliance is Dead. Long live the New Alliance, în “New York
Times”, vol. 152, no. 52256, 29 September 2002
32. Kaplan, Robert D., A New (Willing) Ally in Europe, în “ New York Times “ , vol.
152, No. 52298, 10 November 2002
33. Kapuchan, Charles A., Expand NATO and Split Europe, în “New York Times”, vol.
144, no. 49893, p. E11
34. Kennan, George F., A Fateful Error, în “New York Times”, vol.146, no. 50694, 5
February 1997
35. Kozaryn, Linda D., Albright Looks to NATO´s Future , American Forces Press
Service, 4 June 1998,
http://www.defenselink.mil/news/Jun1998/n06041998_9806043.html
36. Idem, Perry Says Baltic Nations Not Yet Ready for NATO Membership, American
Forces Press Service, 21 January 1997,
http://www.defenselink.mil/news/Oct1996/n10031996_9610033.html
37. Kozirev, Andrei, N.A.T.O. Is Not Our Enemy, în “Newsweek”, vol. 129, No. 6, 10
February 1997
38. Mandelbaum, Michael , Don´t Expand NATO, în “Newsweek”, vol. 128, no. 26, 23
December 1996
39. Marschall, Rick, Vershbow: No negotiations with Russia on NATO Enlargement,
United States Information Agency, 14 June 1996,
40. Idem, U.S. Seen as Headed for Ratification of New N.A.T.O. Members, United States
41. N.A.T.O. and the lesson of history, în “New York Times”, vol. 147, no. 51142, 29
April 1998
42. N.A.T.O. Fact Sheet on Ratification of Accession Protocols, United States
Information Service, 1 October 1998,
http://www.fas.org/man/nato/news/1998/98100101_wlt.html
43. N.A.T.O. Signs Accession Protocols with 3 Candidates, United States Information
Agency, 29 December 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97122901_rmr.html
44. Năstase spune că România trebuie să se poarte ca o ţară NATO, în “ Adevărul “,
nr.3499, 15/16 Septembrie 2001
45. Pemstein, Ron, Romania-NATO, Voice of America, 30 April 1998,
http://www.fas.org/man/nato/news/1998/980430-nato-r.htm
46. Perlez, Jane, Blunt reason for enlarging NATO: Curbs on Germany, în “New York
Times”, vol. 147, no. 50999, 7 December 1997
47. Phillips, Vance, Rosati: Admitting Poland to NATO Will Bolster European Security,
United States Information Agency, 14 June 1996,
48. Poland - N.A.T.O. (chronology of major events), http://www.poland-
embassy.si/eng/politics/natoway.htm
49. Premierul Adrian Năstase : “ Dacă am fi dorit să ne amestecăm, anexam Basarabia
în 1991 “, în “ Adevărul “, nr. 3610, 29 Ianuarie 2002
50. Romanian President Condemns “ Regionalism “, RFE/RL/Newsline, vol.6, No 15, 24
January 2002
51. Ross, Wendy S., Clinton Says N.A.T.O. Will Celebrate 50th Anniversary in
Washington, United States Information Agency, 16 December 1997,
http://www.fas.org/man/nato/news/1997/97121608_tpo.html
52. Russia: Putin Says N.A.T.O. Has no Reason to Exist, Radio Free Europe/Radio
Liberty, Moscow, 18 July 2001,
53. Scrisoarea unui român către Domnul Iurie Roşca, preşedintele Partidului Creştin
Democrat, în “ Observatorul “, 3 Iunie 2002,
http://www.geocities.com/observatorul/puncte_de_vedere.html
54. Senatorul american John Mc Cain : “ România nu trebuie să aleagă între N.A.T.O. şi
U.E.“, în “ Cotidianul “, Anul XII, nr.194 (3358)
55. Severin, Adrian, Extinderea N.A.T.O. alte măşti, aceeaşi piesă (II), în “ Ziua “, anul
VIII, nr.2295, 31 Decembrie 2001
56. Shenon, Philip, For Now, U.S. Insists on Limiting New NATO Members to 3, în
“New York Times”, vol. 146, no. 50822, 13 June 1997
57. Shevis, Jim, Czech Republic Realizes NATO Membership Will Take Time, United
States Information Agency, 19 November 1993,
58. Idem, East Bloc Nations Eventual NATO Entry Favored, United States Information
59. Shevis, Jim, House Bill Will Facilitate NATO Membership, United States
Information Agency, 14 April 1994,
60. Slovakia: U.S. Senator Warns of Meciar Comeback, Radio Free Europe/ Radio
Liberty, Bratislava, http://www.rferl.org/nca/features/2002/05/31052002085900.asp
61. Solana, Javier, Yes, to enhance everyone´s security în “Wall Street Journal- Eastern
Edition ”, vol. 231, no. 49, 12 March 1998
62. Sullivan, Alexander M., Bush Urges Building Euro-Atlantic Peacekeeping Force,
United States Information Agency, 9 July 1992,
63. Idem, Calls for "next historic step" in evolution of NATO, United States Information
64. Swan, David, N.A.T.O. Debate: Preview, Voice of America, 24 April 1998,
http://www.fas.org/man/nato/news/1998/980424-nato2.htm
65. Swan, David, Senate-N.A.T.O. (L), Voice of America, 30 April 1998,
66. Idem, Senate-N.A.T.O.(L-Only), Voice of America, 29 April 1998,
67. Talbott, Strobe, Russia has nothing to fear, în “New York Times”, vol. 146, no.
50707, 18 February 1997
68. Idem, The Case for Expanding N.A.T.O., Enlarging the Alliance Would Benefit the
United States as Well as Europe, în “Time”, vol. 150, no. 2, 14 July 1997
69. Vershbow Remarks Jan. 27 on the NATO Strategic Concept, United States
Information Service Washington File, 31 January 2000,
http://www.fas.org/man/nato/news/2000/000127-nato-usia1.htm
70. Vlăsceanu, Oana, NATO ne garantează protecţia faţă de Iugoslavia, în “ Evenimentul
Zilei “, Anul VIII, nr. 2074, ed. II, 24/25 Aprilie 1999
71. Winter, Sonia, N.A.T.O.: U.S. – Baltic Charter Supports Integration, Radio Free
Europe/Radio Liberty, Washington, 13 January 1998,
72. Zimmermann, Tim, Knock, Knock, NATO, în "U.S. News & Word Report", vol. 17,
No. 1, 4 July 1994
C. LUCRĂRI SPECIALE
1. Art, Robert J., Creating a Disaster: N.A.T.O.’s Open Door Policy, în “Political
Science Quarterly”, vol. 113, No.3, Fall 1998
2. Asmus, Ronald D., Stephen F. Larrabee, NATO and the Have-Nots Reassurance After
the Enlargement, în “Foreign Affairs”, vol. 75, no. 6, November/ December 1996
3. Behner, Nikolaus W., Full Steam Ahead For the New N.A.T.O. Invitees, Washington,
Air Command and Staff College Air University, 1999
4. Blank, Stephen J., ed., European Security and NATO Enlargement: A View from
Central Europe, Carliste, PA: Strategic Studies Institute, 1998
5. Idem, MAP Reading: N.A.T.O.’s and Russia’s Pathways to European Military
Integration, în “Review of International Affairs”, vol. 1, No.1, Autumn 2001
6. Borawski, John, Partnership for Peace „Plus”: Joint Responsability for Euro-
Atlantic Security, în „Defence Analysis”, vol. 15, No. 3, December 1999
7. Idem, Partnership for Peace and beyond în „International Affairs”, vol 71, no. 2,
April 1995
8. Brown, Michel E., Minimalist N.A.T.O. A Wise Alliance Knows When to Retrench, în
„Foreign Affairs”, vol. 78, No.3, May/June 1999
9. Burant, Stephen R., After NATO Enlargement. Poland, The Czech Republic and
Hungary, and the Problem of Further European Integration, în “Problems of Post –
Communist ”, vol. 48, no. 2, March/ April 2001
10. Chiti-Batelli, Andrea, Aprés lénlargissement de lÓ.T.A.N. à Madrid Union
Européenne, Ėtats-Unis, O.T.A.N., Mitteleuropa, în “LÉurope en formation”, no.
308, Printemps 1998
11. Clemens, Clay, ed., N.A.T.O. and the Quest for Post Cold War Security, London,
Macmillan Press Ltd., 1997
12. Croft, Stuart, Guaranteeing Europe ´s Security? Enlarging NATO Again, în
“International Affairs”, vol. 78, no. 1, January 2002
13. Cummings, Sally, ed., “War & Peace in Post – Soviet Eastern Europe”, Occasional
Brief, no. 681, Surrey, “CSRC” RMA Sandhurst, March 2000
14. Daalder, Ivo, NATO in the 21st Century: What Purpose, What Missions, Washington
DC, The Brookings Institute, 1999
15. Daniels, Robert V., The Danger of N.A.T.O. Expansion, în “New Leader”, vol. 80,
No. 12, 14 July 1997
16. Dannreuther, Roland, Escaping the Enlargement Trap in NATO-Russian Relations,
în “Survival”, vol 41, no. 4, Winter 1999/ 2000
17. Duffield, John S., N.A.T.O.’s functions after the Cold War, în “New Letter”, vol. 109,
No. 5, 1994-1995
18. Eyal, Jonathan, NATO´s Enlargement: Anatomy of a Decision, în “International
Affairs”, vol. 73, no. 4, October 1997
19. Fiorenza, Nicholas, Aspiring NATO Member Slovenia Revamps Its Security Policies
in Anticipation of An Invitation to Join NATO, în “Armed Forces Journal
International”, April 2002
20. Fiorenza, Nicholas, Second Time Lucky ? Top Romanian Security Official Makes
Case For NATO Membership, in “Armed Forces Journal International “, June 2002
21. Frye, Alton– The New N.A.T.O. and Relations with Russia, în “Journal of Strategic
Studies”, vol. 23, No. 3, September 2000
22. Gati, Charles, All that N.A.T.O. Can Be To Prague and Beyond, în “National
Interest”, No. 68, Summer 2000
23. Goldgeier, James M., NATO Expansion: The Anatomy of a Decision în “Washington
Quarterly”, vol. 21, no.1, Winter 1998
24. Idem., Not Whether But When, The U.S. Decision to Enlarge N.A.T.O., Washington
D.C., The Brookings Institution, 1999
25. Gompert, David, Kluger, Richard, Free Rider Redux N.A.T.O. Needs to Project
Power (And Europe Can Help) în „Foreign Affairs”, vol. 74, No. 1, January/ February
1995
26. Gordon, Philip H., NATO After 11 September, în “Survival”, vol. 43, no. 4, Winter
2001
27. Idem, Reforging the Atlantic Alliance, în „National Interes”, No. 69, Fall 2002
28. Grushko, Alexander, On the New Quality of Russia-NATO Relations, în “International
Affairs , A Russian Journal of World Politics, Diplomacy & International Relations”,
vol. 48, no. 5, 2002
29. Guttman, Robert J., E.U. View on NATO Enlargement în “Europe”, no. 367, June
1997
30. Hunter, Robert E., Maximizing NATO. A Relevant Alliance Knows How to Reach, în
“Foreign Affairs”, vol. 78, no. 3, May/ June 1999
31. Idem, Solving Russia. Final Piece in NATO´s Puzzle în “Washington Quarterly”, vol.
23, no. 1, Winter 2000
32. Idem, Enlarging N.A.T.O .Reckless or Requisite? în “US Foreign Policy Agenda:
NATO Enlargement: The American Viewpoint”, vol. II, no. 4, October 1997
33. Johnsen, William T., Young, Thomas-Durell, Partnership for Peace: Discerning Fact
from Fiction, Carliste, PA: Strategic Studies Institute, 1994
34. Kaplan, Lawrence S., The Long Entanglement : N.A.T.O.’s First Fifty Years,
Westport, Praeger, 1999
35. Karatnycky, Adrian, Another Chance for NATO? Russia has raced for ahead of the
West in defining its post Cold-War role. But its not too late for NATO, în “National
Review” , vol. 46, no. 2, 7 February 1994
36. Kitfield, James, NATO Metamorphosis, în “National Journal”, vol. 34, no. 6, 9
February 2002
37. Kurth, James, The next NATO : building an American Commonwealth of Nations, în
“ National Interest “, No. 65, Fall 2001
38. Leonard, Thomas M., NATO Expansion. Romania and Bulgaria within the Larger
Context în “East European Quarterly” , vol. 33, no. 4, January 2000
39. Let it Grow, în “National Review”, vol.50, No.5, 23 March 1998
40. Madeline Albright, Why Bigger is Better în “Economist”, vol. 342, no. 8004, 15
February 1997
41. Mandelbaum, Michael , Preserving the New Peace. The Case Against NATO
Expansion, în “Foreign Affairs”, vol. 74, no. 3, May/ June 1995
42. Manualul N.A.T.O., Bucureşti, Ed. Nemira, 1997
43. Michta, Andrew A., ed., America’s New Allies: Poland, Hungary and Czech
Republic in N.A.T.O., Seattle and London , University of Washington Press, 1999
44. Miniotaite, Grazina, Lithuania and NATO Enlargement, în “Baltic Defence Review”,
no. 6, 2001
45. Morrow, James D., Randolph M. Siverson, Tressa E. Tabares, The Political
Determinants of International Trade: The Major Powers 1907-1990, în “American
Political Science Review”, vol. 92, no. 3, September 1998
46. Muravchik, Joshua, How to Wreck N.A.T.O., în “Commentary”, vol.107, No.4, April
1999
47. N.A.T.O. Handbook, Brussels, N.A.T.O. Office of Information and Press, 2001
48. Perlmutter, Amos, The Corruption of N.A.T.O.: The Alliance Moves East, în “Journal
of Strategic Studies”, vol. 23, No.3, September 2000
49. Perlmutter, Amos, Carpenter, Ted Galen, N.A.T.O.’s Expensive Trip East The Folly of
Enlargement, în”Foreign Affairs”, vol. 77, No. 1, January/February 1998
50. Petrauskaite, Jurate, Membership Action Plan: Practical Result From Washington
Summit, în “Baltic Defence Review”, No.2, 1999
51. Reiter, Dan, Why N.A.T.O. Enlargement Does Not Spread Democracy ,în
“International Security ”, vol. 25, no. 4, Spring 2001
52. Rosner, Jeremy D., NATO Enlargement´s American Hurdle. The Perils of Misjudging
Our Political Will, în “Foreign Affairs”, vol. 75, no. 4, July/ August 1996
53. Roth, William V. Jr., N.A.T.O. in the 21st Century, în “U.S. Foreign Policy Agenda –
N.A.T.O.’s 50th Anniversary ”, vol. 4, no. 1, March 1999
54. Rupp, Richard E., NATO Enlargement : All Aboard ? Destination Unknown, în “East
European Quarterly”, vol.XXXVI, no.3, September 2002
55. Schmidt, Gustav, ed., A History of NATO- The First Fifty Years, vol. I, Houndmills,
Basingstoke, Hampshire, New York, Palgrave, 2001
56. Selden, Zachary, Lis, John, N.A.T.O`s New Members Net Gain or Drain?, în
“Problems of Post-Communism, vol.49, No.4, July/August 2002
57. Serfaty, Simon, NATO is Back: Where is the Alliance în “Euro-Focus”, vol. 8, no. 8,
3 December 2002
58. Simon, Jeffrey, ed., N.A.T.O. Enlargement: Opinions and Options, Washington D.C.,
Defense University Fort McNair, 1995
59. Idem, Partnership for Peace(PFP):After the Washington Summit and Kosovo în
“National Defense University Strategic Forum”, no 167, August 1997,
http://www.nyu.edu/globalbeat/nato/NDU0899.html
60. Sletzinger, Martin, Wells, Samuel, Crisen, Sabina, ed. N.A.T.O. and Europe in the
21st Century: Roles for a Changing Partnership, Washington D.C., Wilson
International Center for Scholars, 2000
61. Sloan, Stanley, U.S. perspectives an NATO´s future , în “International Affairs”, vol.
71, no. 2, April 1995
62. Smith, Mark D., Contemporary Russian Perception of Euro- Atlanticism, Occasional
Brief, no. F74, Surrey, „CSRC” RMA Sandhurst, February 2002
63. Stan, Valentin, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Bucureşti, Ed. Universităţii
din Bucureşti, 1999
64. Szayna, Thomas S., NATO Enlargement, 2000-2015: Determinants and Implications
for Defense Planning and Shaping, Santa Monica, CA: Rand Corporation, 2001
65. Idem, NATO Enlargement: Forecasting the “Who” and “When” în “National
Security Studies Quarterly”, vol. III, no. 3, Summer 2001
66. Idem, NATO Enlargement: Assessing the Candidates for Prague în “The Atlantic
Council of the United States Bulletin”, vol. XIII, no. 2, March 2002
67. Idem, The Future of NATO and Enlargement, Santa Monica, CA: Rand Corporation,
2002
68. Talbott, Strobe, From Prague to Baghdad: NATO at Risk, în “Foreign Affairs”, vol.
81, no. 6, November/ December 2002
69. Tayler, Jeffrey, The Next Threat to NATO, în “Atlantic Monthly”, vol 289, no 2,
February 2002
70. The Battle of Madrid, în “National Review”, vol. 49, no. 14, 28 July 1997, p. 15
71. Thompson, Kenneth N., ed., “NATO and the Changing World Order: An Appraisal
by Scholars and Policymakers ”, New York, University Press of America, 1996
72. Idem, ed., N.A.T.O. and the Changing World Order: An Apprasial by Scholars and
Policymakers, New York, University Press of America, 1996
73. Valasek, Thomas, Theresa Hitchens, ed. “Growing Pains: The Debate on the Next
Round of NATO Enlargement”, Washington D.C., Center for Defence Information,
2002
74. Vershobow, Alexander R., Transforming NATO-Rusia Relations, în “U.S. Foreign
Policy Agenda: NATO in the 21st Century The Road Ahead”, vol. 7, no. 1, March
2002
75. Walker, Martin, N.A.T.O. from the Cold War to Kosovo, în “Europe”, No. 385, April
1999
76. Warner, John W., NATO Enlargement: We Must Be Carefully Review and Study the
Ramifications, în “U.S. Foreign Policy Agenda, NATO in the 21st Century”, vol. 7,
no. 1, March 2002
77. Wolff, Stefan, Coincidence or Commonality of Interests? German and American
Views on NATO Enlargement, în “International Studies Review”, vol 2, no. 3, Fall
2000
D. LUCRĂRI GENERALE
1. Albright, Madeline, The Testing of American Policy, în „Foreign Affairs”, vol 77, No.
6, November/December 1998
2. Arbatov, Alexei G., The Transformation of Russian Military Doctrine: Lessons
Learned from Kosovo and Chechnya, Gramisch – Partenkirchen, George C. Marschall
Center, 2000
3. Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă,
Bucureşti, Ed.Nemira, 1999
4. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria secolului XX, vol.II, Bucureşti, Ed. All, 1998
5. Booth, Ken, ed., Statecraft and Security. The Cold War and Beyond , Cambridge,
Cambridge University Press, 1998
6. Boutros-Ghali, Boutros, An Agenda for Peace Preventive diplomacy, peacemaking
and peace-keeping, 31 January 1992, http://www.un.org/Docs/SG/agpeace.html
7. Brzezinski, Zigniew, Marea tablă de şah, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1999
8. Calleo, David P., Rethinking Europe´s Future, New Jersey, Princeton University
Press, 2001
9. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945 (Ed. VII),Bucureşti, Ed Allfa, 2000
10. Collins, Michael J., Western European Integration. Implications for U.S. Policy and
Strategy, New York, Praeger, 1992
11. Daalder, Ivo, Putting Europe First, în „Survival”, vol. 43, no. 1, Spring 2001
12. Dick, C.J., Conflict in a Changing World: Looking Two Decades Forward,
Occasional Brief, no. M 25, Surrey, “CSRC”, RMA Sandhurst, June 2002
13. Duke, Simon, The Elusive Quest for European Security From EDC to CFSP,
Houndsmills, Basingstoke, Hampshire, Palgrave, 2000
14. Dyker, David P., Vejvoda, Ivan, ed., Yugoslavia and After A Study of Fragmentation,
Despair and Rebirth, Harlow, Pearson Education Limited, 1996
15. Edmunds, Timothy, Promoting Democratic Control of Armed Forces in Central and
Eastern Europe: Lessons Learned and Future Research Agendas, în “Defence
Studies”, vol. 1, no. 1, Spring 2001
16. Fontaine, Andre, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza
alianţelor. 1956-1967, vol.III, Bucureşti, Ed. Saeculum, 1992
17. Gaddis, John Lewis, The United States and the End of the Cold War: Implications,
Reconsideration, Provocations, New York, Oxford University Press, 1992
18. Gompert, David, Nerlich, Uwe, Shoulder to Shoulder: The Road to U.S.-European
Military Cooperability, Santa Monica, CA: Rand Corporation, 2002
19. Gompert, David C., Larabee, Stephen F., ed., America and Europe: A Partnership for
a New Era, New York, Cambridge University Press, 1997
20. Haslom, Jonathan, Russia´s seat at the table: a place denied or a place delayed? în
“International Affairs”, vol. 74, no. 1, January 1998
21. Hill, Fiona, Putin and Bush in Common Cause? Russia´s View of the Terrorist Threat
After September 11, în “The Brookings Review”, vol. 20, no. 3, Summer 2002
22. Holbrooke, Richard, America. A European Power, în “Foreign Affairs”, vol 74, no. 2,
March/ April 1995
23. Johnsen, William T., NATO Strategy in the 1990s: Reaping the Peace Divided or the
Whirlwind, Carliste, PA: Strategic Studies Institute, 1995
24. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. All, 1998
25. Kostecki, Wojciech, Zukrowska, Katarzyna, Góralczyk, Bogdan J. ,ed.
Transformation of Post Communist States, London, Macmillan Press Ltd., 2000
26. Kupchan, Charles A., Rethinking Europe, în “National Interest”, No. 56, Summer
1999
27. Light, Duncan, ed., ”Post Communist Romania”, Houndmills, Basingstoke,
Hampshire, New York, Palgrave, 2001
28. Loth, Wilfred, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece, 1941-1955, Bucureşti, Ed.
Saeculum I.O., 1997
29. Idem, Overcoming the Cold War a History of Detente, 1950 – 1991, Houndmills,
Basingstoke,Hampshire, Palgrave, 2002
30. Mearsheimer, John, Back to the Future Instability in Europe after the Cold War, în
„International Security ”, vol. 15, Summer 1990
31. Moscou, ton univers impitoyable, în “Politique internationale”, No. 86, Hiver
1999/2000
32. N.A.T.O. 50th Anniversary, 1949-1999, London, Kean Publications Limited, 1999
33. OSCE Handbook,Wien, Kärntner-King, 2000
34. Puskas, Tunde, The Influence of language Policies on Slovak Hungarian Relations in
Slovakia, în “Analysis of Current Events”, no. 11-12, November/ December 1998
35. Redwood, John, Stars and Stife the Coming Conflicts between the USA and European
Union, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, Palgrave, 2001
36. Spanier, John W., American Foreign Policy since World War II, New York, Praeger,
1960
37. Stoessinger, John G., Why Nations Go To War, Boston, New York, Bedford/St.
Martin’s, 2001
38. Tiersky, Ronald, ed., Europe Today. National Politics European Integration and
European Security, Lanham, Rowman & Little Field Publishers, 1999
39. Vianu, Alexandru, Zamfir, Zorin, Buşe, Constantin, Bădescu, Gheorghe, Relaţiile
internaţionale în acte şi documente. (1945-1982), vol. III, Bucureşti, Ed. Didactică şi
pedagogică, 1983
40. Wallace, Helen, Interlocking Dimensions of European Integration, Houndsmills,
Basingstoke, Hampshire, Palgrave, 2001
41. Wetting, Gerhard, Russia and European Security After the Cold War, în
“Aussenpolitik”, no. 1, 1998

Procesul Extinderii Alianței Nord Atlantice După 1990

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Procesul Extinderii Alianței Nord Atlantice După 1990

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

CAPITOLUL I. Alianţa Nord-Atlantică şi transformările suferite

CAPITOLUL II. Problema extinderii N.A.T.O. după sfârşitul

CAPITOLUL III. Primul val al extinderii. Madrid 1997 .......................................... p. 49

CAPITOLUL IV. Extinderea N.A.T.O. după Madrid. Momentul 1999

CAPITOLUL V. Transformările cauzate de atentatele teroriste

CAPITOLUL VI. România şi N.A.TO. ................................................................... p. 96

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................... p. 114

I.1. Formarea şi evoluţia NATO în timpul Războiului Rece

II.2. Problema existenţei şi rolului alianţei după prăbuşirea blocului

II.3. Noile concepte strategice şi relaţiile cu alte organizaţii

II. 1 Motivaţiile unui proces dificil

Transformările suferite de N.A.T.O. la finalul Războiului Rece şi-au găsit

II. 2 De la Parteneriatul pentru Pace la decizia oficială de extindere a

Dezabaterea privind oportunitatea declanşării procesului de extindere a N.A.T.O.

II.3. Rusia şi extinderea N.A.T.O.

Întreaga transformare instituţională urmărită de Alianţa Nord Atlantică după

II.4.Ţările din fostul bloc comunist şi N.A.T.O.

II.4.1. Candidaţii la extindere şi drumul spre aderare

Adaptarea Alianţei Nord Atlantice la realităţile cadrului de securitate internaţional

II.4.2. Criteriile pentru aderare

Ca proces de transformare a unei alianţe militare, extinderea N.A.T.O. a stârnit o

Spring 2001, p. 160

III.1. Decizia politică

III.2. Succesele celor trei state invitate

Invitarea, în cadrul summit-ului de la Madrid a celor trei state din Europa

III.2.2. Republica Cehă

După destrămarea Cehoslovaciei, Republica Cehă, moştenind două treimi din

III.3 Politica „uşilor deschise” şi costurile extinderii

IV.1.1.Ratificarea de către Congresul S.U.A.

Rusia s-a declarat întotdeauna ca fiind potrivnică unei eventuale extinderi a

Evenimentele din fostul spaţiu al Iugoslaviei au ţinut capul de afiş al ştirilor

IV.3. Summitul de la Washington

În momentul în care, într-o conferinţă de presă, pe 16 decembrie 1997 366, Bill

IV.3.2.Planul de acţiune pentru aderare (Membership Action Plan)

Amânarea extinderii a fost marcată de lansarea unui document intitulat “Planul de

IV.3.3.Candidaţii pentru al II-lea val al extinderii

IV.4.Pregătirea celui de-al doilea val al extinderii

V.2. Extinderea în lumina noilor relaţii cu Rusia

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au pus într-o lumină nouă relaţiile între

V.3. Drumul spre Consiliul Nord Atlantic de la Reykjavik

V.4. Decizia de la Praga

În timpul anului 2002 au existat elemente care sugerau o schimbare de viziune a

VI.1. Raporturile cu Alianţa Nord Atlantică până în 1996

Principalele ţeluri ale politicii externe româneşti în perioada post-comunistă au

VI.2. Accelerarea procesului integrării Nord-Atlantice (Madrid, între

Rezultatul alegerilor generale din noiembrie 1996 şi formarea noului guvern

VI.3 Importanţa momentului Praga pentru România

După summitul N.A.T.O. de la Washington, din 1999, dezbaterea privind

În dinamica relaţiilor internaţionale, după sfârşitul Războiului Rece, Alianţa Nord

1. 2000 Russian National Security Concept (Nezavisimoye Voennye Obozreniye), 14

S-ar putea să vă placă și