Problema Basarabiei în relațiile româno-americane

(1917-1941)

-teză de doctorat-

-IAȘI, 2017-

1
Țurcanu Mihai

2
 Cuprins

Introducere.........................................................................................................................5

Capitolul I. Atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei la ultima etapă a Primului

Război Mondial și în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1917-
1920)..............................................................................................................................................16

I.1 Statele Unite și efectele Revoluției ruse asupra Frontului Român și a

Basarabiei......................................................................................................................................16
I.1.a. România, Frontul Român și Basarabia sub impactul revoluției ruse în corespondența
diplomatică americană.......................................................................................................18

I.1.b. Atitudinea Statelor Unite față de Actul Unirii din 27 martie

1918................................................................................................................................................30

I.2. Basarabia în atenția diplomaților americani în timpul Conferinței de Pace de la

Paris................................................................................................................................................31

I.2.a. Implicarea diplomaților americani în examinarea problemei basarabene în cadrul lucrărilor

Conferinței de Pace ...........................................................................................32

I.2.b. Unirea Basarabiei cu România în atenția presei americane de la sfârșitul războiului și din
timpul Conferinței de Pace de la Paris...........................................................................39

1.2.c. Refuzul S.U.A. de a semna Tratatul internațional de recunoaștere a unirii Basarabiei cu

România................................................................................................................43

I.2.d. Opinia lui Ioan Pelivan despre atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei la Conferința
de Pace.............................................................................................................45

Capitolul II. Basarabia în relațiile româno-americane din anii `20...............................48

II.1. Primele încercări postbelice ale diplomației române de a determina

3
guvernul american să recunoască Basarabia ca parte componentă a României……….…48

II.2. Problema Basarabiei ca fenomen al politicii internaționale în percepția americană..58

II.2.a. Basarabia în vizorul american al politicii internaționale din prima jumătate a deceniului
trei…………………………………….............................................................58

II.2.b. Monitorizarea de către americani a chestiunii basarabene în contextul politicii

internaționale din a doua jumătate a deceniului trei.........................................................81

II.3. Impactul mișcării subversive din spațiul pruto-nistrean asupra atitudinii S.U.A. în problema
basarabeană.......................................................................................................96

II.4. Influența realităților basarabene asupra poziției americanilor în chestiunea

Basarabiei………………………………………………………………….……………103

II.4.a. Administrația…………………………………………………………………….103

II.4.b. Economia și infrastructura……………………………………...…………...…..108

II.4.c. Refugiați, minorități etnice și religioase…………………………………………113

Capitolul III. Noi eforturi ale diplomației române pentru recunoașterea americană a unirii
Basarabiei (1930 − 1933).....................................................................................120

III.1. Prima etapă în noua ofensivă diplomatică română de la Washington în problema

Basarabiei……………………………………………………………………………….120

III.2. Ce de-a doua etapă a campaniei diplomaților român de la începutul deceniului patru de a
schimba atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei………………………......132

Capitolul IV. Poziția S.U.A. în problema Basarabiei, ca subiect al relațiilor internaționale,

de la începutul anilor ʼ30 până în ajunul celei de-a doua mari conflagrații
mondiale.....................................................................................................145

IV.1. Observațiile și reacțiile americanilor la încercările guvernului român de a-și îmbunătăți

relațiile cu sovieticii………………………………………………………...145

4
IV.2. Pactul Ribbentrop-Molotov și repercusiunile sale asupra Basarabiei în documentele
diplomatice americane………………………………………………………………….158

Capitolul V. Basarabia la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în atenția

diplomației americane……………………………………………………………...…175

V.1. Americanii urmăresc și analizează invazia sovietică în Basarabia………………..175

V.2. Statele Unite și intrarea României în război pentru eliberarea Basarabiei și

Bucovinei……………………………………………………………………………….184

Concluzii……………………………………………………………………...………..209

English summary...........................................................................................................216

Bibliografie.....................................................................................................................223

5
 Content
Introduction........................................................................................................................5

Chapter I. US’ view on the Bessarabian question during the last stage of the First
World War, and at the Paris Peace Conference (1917-
1920)...................................................................................................................................16
I.1. United States and the consequences of the Russian revolution upon the Romanian Front
and in Bessarabia...........................................................................................16
1.1.a. Romania, the Romanian Front, and Bessarabia under the impact of the Russian
revolution in the US diplomatic correspondence...........................................................18
I.1.b. US’ attitude towards the March 27 Union Act....................................................30
I.2. Besarabia in the focus of the American diplomats during Paris Peace
Conference...........................................................................................................................31
I.2.a. American diplomats involvement in addressing various aspects of the Bessarabian
question at the Peace Conference...........................................................32
I.2.b. Bessarabia’s union with Romania in American press at the end of the war and
during the Peace Conference..............................................................39
1.2.c. United States’ refusal to sign the international Treaty recognizing Bessarabia’s
union with Romania......................................................................43
I.2.d. Ioan Pelivan’s opinion on the US attitude towards Bessarabian
question………………………………………...............................................................45
Chapter II. Bessarabia in the US-Romanian relations in the 1920s..........................48
II.1. First attempts by the Romanian diplomacy to determine the US Government to
recognize Bessarabia as part of Romania…………………………………………...…48
II.2. The American perception on Bessarabian question as a phenomenon of the
international relations…..………………………………………...58
II.2.a. Bessarabia and the U.S. perspective on the international politics of the third decade
………………….………………….........58
II.2.b. US observations on Bessarabia in the international context of the second half of
the third decade……………………………………………………...............................81

6
II.3. Communist subversive activities between Prut and Nistru and their impact on the US
views on Bessarabian question……………………........................................................96
II.4. The consequences of various internal Bessarabian realities on the US attitude
towards Bessarabian question…..…………………………………...…….……………103
II.4.a. The administration....................................................................103
II.4.b. The economy and the infrastructure............................................108
II.4.c. Refugees, and ethnic and religious minorities.....................................113
Chapter III. New efforts of the Romanian diplomacy to obtain the American
recognition of Union with Bessarabia…………..………………..............................120
III.1. First stage of the Romanian diplomatic offensive in Washington, with regard to
Bessarabian question...……………………………………… ……………….120
III.2. Second stage of the Romanian diplomats’ campaign in the early 1930s to change the
US position towards the Bessarabian question.…………….....……......132
Chapter IV. American views on the Bessarabian dispute, as an international relations
issue, from the beginning of the 1930s towards the eve of the
WW2................................................................................................145
IV.1. American observations and reactions to the Romanian government’s attempts to
improve its relation of the Soviets…………………...145
IV.2. Ribbentrop-Molotov Pact and its repercussions on Bessarabia, in US diplomatic
cables………………...………………………………………………………….158

Chapter V. Bessarabia in the US diplomatic focus at the beginning of the WW2...175

V.1. Americans watch and analyse the Soviet invasion in Bessarabia...….......…..175
V.2. US and Romania’s entry in the war for the liberation of Bessarabia and
Bucovina…………………………..……………………………………………………1883
Conclusions…………………………………………………………………...………..28
English summary........................................................................................................216
Bibliography..............................................................................................................223

7
 Introducere

Problema Basarabiei, văzută în contextul perioadei de la sfârșitul Primului Război Mondal

și până la începutul celei de a doua mari conflagrații a sec. XX, este astăzi, ca subiect istoric, la fel
de actuală ca oricînd în trecut. Interesul cercetătorilor pentru această temă se datorează câtorva
factori de ordin diferit. Dincolo de faptul că aceasta este una dintre cele mai sensibile teme ale
istoriei contemporane a românilor, ea se impune, mai întâi, prin valoarea ei ca obiectiv științific,
întrucât este greu de găsit în istoria contemporană a ținutului dintre Prut și Nistru o temă mai
interesantă și în același timp mai complicată. În al doilea rând, ea prezintă real interes pentru istoria
relațiilor internaționale, fiind vizate, mai mult sau mai puțin direct, în special relațiile României cu
majoritatea țărilor europene, cu Statele Unite ale Americii și cu Japonia.
În al treilea rînd, evoluțiile din trecut ale problemei Basarabiei și atitudinea diferitor factori
față de acest fenomen sunt cît se poate de instructive în contextul relansării politicii externe
expansioniste a Kremlinului ce se manifestă, în prezent, în legătură cu spațiul românesc, prin
ocuparea Transnistriei și implicarea, sub variate forme și pretexte, în viața internă a Republicii
Moldova, dar și prin unele amenințări, manifestate sub diferite forme, la adresa României. Evident
că tocmai de aceea chestiunea basarabeană are, în al patrulea rînd, o semnificație imposibil de
neglijat pentru relațiile internaționale de la ora actuală din această parte a Europei, inclusiv pentru
relațiile dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, și România și Republica Moldova, de cealaltă
parte, dar nu mai puțin și pentru relațiile dintre S.U.A. și spațiul istoric românesc. În sfîrșit, dar nu
în ultimul rînd, problema Basarabiei suscită un interes mereu viu din cauza impasului general în
care se află Republica Moldova ca stat de sine stătător. Eșecul ei identitar, în calitate de comunitate
și exponent al intereselor populației majoritare românești din cuprinsul frontierelor sale,
incapacitatea de a se pune în serviciul cetățenilor de rînd, de a asigura funcționarea principiilor
statului de drept, derapajele foarte îngrijorătoare în economie, sfera socială, educație, cultură,
corupția endemică a clasei politice, etc. – toate acestea pun la îndoială viitorul R. Moldova ca stat
și demonstrează că problema Basarabiei există în prezent și cu siguranță că va mai exista și în
viitor.
Toate aceste considerente impun sarcina de a afla cum se prezenta în trecut chestiunea
Basarabiei, și în special care a fost atitudinea marilor puteri occidentale față de unirea acestui ținut
cu România și cum au perceput ele faptul aflării Basarabiei în componența statului român. Evident
că nu putem elucida, în cadrul unei singure cercetări, tema aceasta în toată complexitatea ei. În
cartea de față ne propunem să vedem care a fost atitudinea Statelor Unite față problema Basarabiei.
Predilecția anume pentru acest aspect al temei se impune din două motive: unul, că acesta nu a fost
cercetat niciodată ca temă aparte, sub toate aspectele, și doi, că atitudinea S.U.A. față de spațiul
românesc, și mai cu seamă față de Basarabia, este o realitate actuală ce pune în lumină interesul
americanilor (mai ales începînd cu 2014) față de aceste teritorii1, dar și al românilor din România
și din Republica Moldova față de Statele Unite.

1
Greutatea S.U.A. față de alți actori în relația sa cu R. Modova este oglindită și în suportul acordat de guvernul
american celui de la Chișinău. Conform agenției USAID, din 1992 și pînă astăzi, R. Moldova a beneficiat de peste 1

8
 O dovadă timpurie a atenției pe care S.U.A. o acordă la ora actuală Basarabiei și relației
acesteia cu România este rezoluția din 28 iunie 1991 a senatului american (S.Res.148 — 102nd
Congress), sponsorizată de senatorii Jesse Helms (R-NC) și Larry Pressler (R-SD), în care se
specifica în mod expres că Basarabia a fost anexată de Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940 în urma
semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Această anexare, se arată în continuare în rezoluție,
contravenea Cartei Ligii Națiunilor, Tratatului de la Paris din (28 oct.) 1920, Tratatului Briand-
Kellog din 1928, Convenției de la Londra din 1933 pentru definirea agresiunii, tratatului de
asistență mutuală dintre România și U.R.S.S. din 1936 (!), a Cartei Atlanticului din 14 august 1941,
precum și principiilor general recunoscute ale dreptului internațional. Merită subliniat și faptul că
documentul menționează S.U.A. printre țările care au recunoscut Tratatul Basarabiei din 28
octombrie 1920. Totodată este semnalat și faptul că Statele Unite au refuzat în repetate rînduri să
recunoască teritoriile anexate forțat de către sovietici în urma pactului Hitler-Stalin, printre care și
Basarabia, de unde, se arată în continuare în acest document, autoritățile sovietice au deportat în
1940-1953 sute de mii de români în Siberia și Asia Centrală. În consecință, rezoluția recomandă
administrației prezidențiale a S.U.A. să susțină „viitoarele eforturi” ale guvernului R. Moldova de
reunificare cu România, „dacă [acesta din urmă – n.n.] va dori acest lucru”2.
E adevărat că astăzi, poziția S.U.A. față de această chestiune este formulată uneori în
termeni foarte diferiți de cei exprimați în rezoluția din 1991. Destul de recent (august 2016),
ambasadorul S.U.A. la Chișinău, E.S., J. D. Pettit, care a declarat că „Politica americană (our
policy) este aceea că Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent. Alăturarea la
România, de exemplu ca mijloc de aderare la U.E., sau pentru orice alt motiv, nu este o decizie cu
adevărat practică și nu este o alegere care va îmbunătăți lucrurile aici, pe loc, în Moldova. (...)
Moldova nu este România. Moldova își are istoria sa unică și provocările sale unice, printre care
este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite....”3. Această
declarație, mai ales cea de a doua parte a ei, a fost primită cu indignare și criticată cu asprime de
diverse personalități de pe ambele maluri ale Prutului. Reacția respectivă este, credem noi,
justificată, pentru că dacă, într-adevăr, perspectiva unirii dintre R. Moldova și România este o
chestiune politică foarte complicată, atunci declarația ambasadorului american cu privire la „istoria
unică” a R. Moldova și la realitățile etno-lingvistice din această țară, care pare să sugereze o
deosebire principială, istorică și etno-lingvistică, între România și Moldova, ridică serioase semne
de întrebare. Acest caz arată cât este de importantă cunoașterea contextului istoric al problemelor
naționale: e puțin probabil ca dl Pettit să fi știut că niciun ambasador american la București din
perioada interbelică nu a contestat apartenența Basarabiei la România pe baza criteriilor etnice,
lingvistice sau istorice. Din contra, întreaga corespondență diplomatică (la care am avut acces) din
perioada interbelică a legațiilor americane din diverse capitale ale Europei confirmă faptul că în
viziunea autorităților de atunci ale S.U.A. Basarabia era locuită majoritar de români. Nu am putut
identifica nici măcar un singur document american în care diplomații S.U.A. ar fi făcut vreo
deosebire între români și „moldoveni”.
Atitudinea Statelor Unite față de problema Basarabiei se situează, ca temă, în câmpul de
cercetare al istoriei relațiilor internaționale. În istoriografia românească, problema Basarabiei și
locul său în relațiile internaționale în perioada interbelică au fost cercetate mai mult decât

mld $ din bugetul american, aceasta însemnînd că S.U.A. sînt țara care a ajutat cel mai mult Republca Moldova în
perioada de după obținerea independenței: https://www.usaid.gov/moldova/our-work, accesat la 12 iulie 2017.
2
S.Res.148—102nd Congress (1991-1992):https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate-resolution/148/text,
accesat la 13 iulie 2017.
3
Interviul lui James D. Pettit pentru Moldova 1: https://youtu.be/d_n20SI1Cj8, accesat la 12.07.2017.

9
satisfăcător, în special în cadrul studierii relațiilor româno-sovietice, preocupare caracteristică mai
cu seamă pentru monografiile lui Al. Mironov4 și O. Țîcu5. Studiul acestei probleme și-a găsit
locul și în alte lucrări, parțial în cele dedicate Conferinței de Pace de la Paris6, politicii externe a
României7 sau circumstanțelor intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial8 și, mai adânc,
în studii speciale referitoare la această problemă, ca de exemplu cele realizate de V. F Dobrinescu9
și I. Constantin10. Totodată, problema Basarabiei a fost cercetată și în cadrul istoriei relațiilor
româno-engleze din acea vreme (în special studiile lui V. F. Dobrinescu11 și D. B. Funderburk12).
Cu totul alta este însă situația în cazul raporturilor româno-americane. Chestiunea Basarabiei
văzută în cadrul relațiilor româno-americane a rămas, în fond, în afara atenției cercetătorilor, în
general, din trei motive. O primă explicație ține de faptul că, din cauza conexiunii problemei
Basarabiei cu URSS, în timpul regimului comunist abordarea acestei chestiuni era anevoioasă și
chiar periculoasă, ceea ce, până în 1989, i-a determinat pe mulți cercetători ai relațiilor româno-
americane pur și simplu s-o evite. În al doilea rând, s-a considerat, nefondat, că SUA ar fi avut tot
timpul o atitudine negativă față de Unirea Basarbiei cu România, fapt care, probabil, a și descurajat
interesul cercetătorilor pentru această temă. Drept urmare, în prezent nu există monografii, articole
sau scrieri de orice alt fel dedicate exclusiv problemei Basarabiei în cadrul relațiilor româno-
americane. În lucrările dedicate raporturilor româno-americane, tema respectivă a fost menționată
de cele mai multe ori în treacăt. Această constatare ne-a făcut să tragem concluzia că o a treia
explicație pentru lipsa interesului cercetătorilor pentru acest subiect trebuie văzută în dezinteresul
pentru problema Basarabiei, în general. Dacă, de exemplu, citim cu atenție cartea lui I. Stanciu
despre relațiile româno-americane din perioada interbelică, vedem că autorul depune un efort
considerabil pentru cercetarea aspectelor comerciale și economice ale reporturilor României cu
S.U.A. din perioada interbelică, atenția sa fiind concentrată mai ales asupra datoriilor României
către guvernul american, investițiilor americane în România și intereselor americane în petrolul
românesc. Alte aspecte pe care I. Stanciu le-a urmărit în studiile sale țin de relațiile culturale
româno-americane în perioada interbelică și de raporturile politico-diplomatice dintre România și
S.U.A. în pragul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu putem însă trece cu vederea faptul că în
cadrul acestui volum, chestiunea Basarabiei nu este menționată decât trecător și foarte sumar,
acestei probleme fiindu-i dedicate cel mult câteva pagini din întregul volum13. Și mai săracă din
acest punct de vedere este cea de-a doua lucrare a lui Stanciu referitoare la relațiile dintre S.U.A.
și România între 1914 și 192014. La fel de instructivă în această privință este lucrarea lui N.
Dascălu, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică: 1919-
1939. În această carte nu am putut identifica aproape nimic util sau instructiv despre atitudinea

4
Alexandru-Murad, Mironov, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940, București, 2013.
5
Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Chişinău,
2004.
6
David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris, Iași, 1995.
7
Frederic, Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Iaşi, 1993.
8
Gh. Buzatu, România și Războiul Mondial din 1939-1945, Iași, 1995
9
V. F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Iași, 1991.
10
Ion Constantin, România, Marile Puteri și problema Basarabiei, București, 1995.
11
V. F Dobrinescu, Emigraţia română în lumea anglo-saxonă, Iaşi, 1993; v. și idem, I. Pătroiu, Anglia și România
între anii 1933-1947, București, 1992.
12
David Funderburk, Politica Marii Britanii față de România (1938-1940), București, 1983.
13
I. Stanciu, În umbra Europei. Relațiile României cu Statele Unite în anii 1919-1939, Bucuresti, 1996, pp. 30, 137-
141, 222.
14
Idem, Aliați fără alianță. România și S.U.A. 1914-1920, București, 1992.

10
S.U.A. față de problema Basarabiei, deși titlul lucrării sugera cu totul alte așteptări15. Ne-am fi
așteptat, de asemenea, să găsim mai multe referințe substanțiale la problema Basarabiei și în
volumul Relațiile româno-americane în timpurile moderne, coordonat de Gh. Florescu16. Acestea
sunt doar câteva exemple de lucrări, în cadrul cărora am putut identifica, pe parcursul cercetării
noastre, această lacună pe care o considerăm semnificativă, din simplul motiv că problema
Basarabiei a fost cea mai importantă problemă politică în relațiile româno-americane și de aceea,
în orice studiu dedicat acestor relații, chestiunea respectivă trebuie tratată corespunzător.
Dintre alte lucrări pe care le-am studiat și folosit în cadrul acestei cercetări se cuvine să
menționăm în primul rînd monografia lui M. Mitrașca referitoare la Basarabia17. În această lucrare,
problemei Basarabiei în relațiile româno-americane nu-i este dedicat decît un capitol și care
acoperă doar intervalul de timp 1918-1933. Autorul se referă în principal la refuzul S.U.A. de a
adera la Tratatul din 28 octombrie 1920 și la încercările ulterioare ale diplomației române de a
obține modificarea acestei atitudini, dar nu întreprinde o analiză generală a poziției S.U.A. în
chestiunea basarabeană în contextul relațiilor internaționale din epoca respectivă18. O astfel de
abordare se datorează poate și faptului că autorul folosește ca surse primare aproape numai
documente diplomatice inedite românești, în timp ce în cazul surselor americane se limitează
exclusiv la documentele publicate în colecția Foreign Relations of the United States (FRUS).
Totuși, în pofida acestor limite, cartea lui M. Mitrașca ne-a fost de departe cea mai utilă lucrare în
cadrul cercetării pe care am întreprins-o, din simplul motiv că nici un alt istoric nu a cercetat acest
subiect mai profund. Faptul că Mitrașca s-a aplecat mai mult decât oricare altul asupra problemei
Basarabiei în relațiile româno-americane, i-a permis să ajungă la o serie de concluzii originale și
corecte. Cartea lui mai are și meritul de a fi cea mai recentă și cea mai bine documentată din
lucrările cu caracter științific redactate de către români în limba engleză la tema care ne preocupă,
celelalte pe care le putem menționa în acest sens fiind cartea lui George Ciorănescu19 și cele ale
diplomaților români detașați în S.U.A., Frederic Nanu20 și A. Popovici21. O altă lucrare pe care am
folosit-o în cercetarea noastră este Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-
divergenţe22, de Dumitru Vitcu, care acoperă câțiva ani din perioada propusă pentru acest proiect
de cercetare, aici avîndu-se în vedere anii 1917-1920, și include relațiile României cu S.U.A. în
ultimii ani ai Primului Război Mondial și în timpul Conferinței de Pace de la Paris. Tot Vitcu mai
are un studiu dedicat activității lui Charles J. Vopicka în perioada 1913-1920 cînd acesta s-a aflat
ca trimis extraordinar si ministru plenipotențiar al S.U.A. în România, Serbia si Bulgaria23.
Rămânând în același cadru cronologic, menționăm teza de doctor a lui B. Rangheț care tratează

15
Nicolae Dascălu, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică: 1919-1939,
București, 1998.
16
Gheorghe Florescu (coord.), Relațiile româno-americane în timpurile moderne, Iași, 1993.
17
Marcel Mitrașca, Moldova: A Romanian Province under Russian rule. Diplomatic History from the Archives of the
Great Powers, New York, 2002.
18
Aici trebuie să spunem că deși M. Mitrașca nu oferă o perspectivă completă privind poziția S.U.A. în problema
Basarabiei, în schimb lucrarea sa conține capitole dedicate atitudinii tuturor celorlalte mari puteri față de chestiunea
respectivă, iar aceasta oferă și o contextualizare a atitudinii și politicii S.U.A.
19
George Ciorănescu, Bessarabia disputed land between est and west, Bucureşti, 1993.
20
Nanu, Frederic, Politica externă…
21
A. Popovici, The political status of Bessarabia, Washingon, 1931.
22
Dumitru Vitcu Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-divergenţe, Bucureşti, 2000
23
Idem, Diplomatul american Charles J. Vopicka în România anilor 1913-1920, în AIIX, tom XXXV, 1998, p. 83-
102.

11
relațiile româno-americane din perioada Primului Război Mondial și a Conferinței de Pace24.
Referitor la atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei în circumstanțele date de intrarea
României în cel de-al Doilea Război Mondial, am menționat deja cartea lui I. Constantin și tot în
această categorie intră și lucrările redactare de I. Scurtu și C. Hlihor25, V. F Dobrinescu26 sau Gh.
Buzatu27. Tot în legătură cu acest cadru cronologic indicăm și contribuțiile unor autori străini,
precum P. D. Quilan28, L.E. Davis29 sau Patricia Eggleston30, cu mențiunea că Basarabia ocupă
un loc foarte limitat în ele.
Observăm, așadar, că dacă problema Basarabiei în cadrul relațiilor româno-americane nu a
rămas chiar cu totul în afara cercetărilor, totuși acestui subiect nu i s-au dedicat niciodată eforturi
prea mari. Ar trebui să mai remarcăm și că, așa cum am constat pe exemplul studiilor unor istorici
români și din discuțiile avute cu alții, mulți din ei consideră că nu a existat în realitate vreo
problemă a Basarabiei în relațiile româno-americane. Acest lucru nu este însă adevărat, deoarece,
așa cum observa pe bună dreptate și M. Mitrașca, problema Basarabiei a fost cea mai importantă
problemă care umbrea raporturile respective, de vreme ce S.U.A. refuzau să recunoască granița de
est a României. În afară de aceasta, chestiunea basarabeană era, în opinia diplomaților americani
din perioada interbelică, una din piedicile principale în calea dezvoltării nu doar a relațiilor politice
normale dintre cele două țări, dar și a relațiilor economice și comerciale. Astfel, o primă sarcină a
acestei cercetări a fost aceea de a determina importanța acestei probleme în raporturile bilaterale
româno-americane, lucru pe care l-am putut semnala cu o relativă ușurință chiar și în urma unor
cercetări preliminare și sumare a istoriografiei și mai cu seamă în baza examinării unor surse
diplomatice românești. Fiind, la această etapă, convinși de faptul că problema pe care dorim să o
cercetăm este cu adevărat importantă, în continuare ne-am propus să identificăm și să cercetăm
dimensiunile fenomenului. Până acum, problema Basarabiei în relațiile româno-americane a fost
cercetată mai ales în legătură cu refuzul S.U.A. de a adera la Tratatul din 28 octombrie 1920 sau
în legătură cu chestiunea cotei de imigrație a basarabenilor în S.U.A. Obiectivul nostru principal a
fost însă mai curând de a depăși cadrul discuțiilor româno-americane pe marginea statutului
Basarabiei și de a reconstitui, pe baza surselor diplomatice, politica și atitudinea S.U.A. față de
problema Basarabiei în contextul internațional al perioadei interbelice. Acest obiectiv
individualizează cercetarea de față în raport cu alte scrieri istorice care s-au limitat doar la
examinarea lapidară a unor episoade din relațiile diplomatice româno-americane care țineau de
refuzul S.U.A. de a-și pune semnătura pe Tratatul Basarabiei. Sigur că aceste aspecte, care țin de
problema recunoașterii unirii Basarabiei de către Statele Unite și care se concentrează asupra anilor
1919-1920, 1923-1925 și 1930-1933, păstrează în continuare un loc principal și în cadrul cercetării
noastre și de aceea le-am examinat cu toată atenția. Însă am considerat că doar studierea acestor
episoade și aspecte ale relațiilor româno-americane nu este suficientă pentru a explica atitudinea
manifestată de S.U.A. în privința problemei Basarabiei și refuzul lor de a recunoaște unirea. De
aceea, în afară de negocierile bilaterale româno-americane în privința Basarabiei, am decis să
lărgim cadrul cronologic și tematic, explorând și alte aspecte și episoade din istorie, fără de care

24
Boris, Rangheț, Relațiile româno-americane în perioada Primului război mondial, București, 1975.
25
I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României Mari, 1939-1947, București, 1994.
26
V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Iași, 1995, p. 174-179/
27
Gheorghe Buzatu, România și Războiul Mondial…
28
Quilan, Paul D., Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană față de România (1938-1947), Iași 1995,
29
Lynn Etheridge Davis, The Cold War Begins: Soviet-American Conflict Over East Europe, Princeton, New Jersey,
1974.
30
N. Dascălu, Patricia Eggleston, Evaluări S.U.A. din anii celui de-al doilea Război mondial privind statutul postbelic
al Basarabiei în Sub povara graniței imperial (alcăt. Ioan Pop), București, 1993.

12
considerăm că o evaluare a atitudinii Statelor Unite în ce privește problema Basarabiei poate fi
insuficientă și chiar eronată. Referitor la segmentul cronologic pe care l-am ales pentru această
cercetare, trebuie să spunem că, inițial, ne-am propus să ne limităm la perioada interbelică, mai
precis, la anii 1919 și 1939, însă foarte repede am realizat că pentru a înțelege atitudinea S.U.A. la
Conferința de Pace de la Paris, unde urma să se hotărască soarta Basarabiei, trebuia să ținem cont
și de faptul că americanii au examinat atent evoluția problemei Basarabiei începînd din anii 1917-
1918. Totodată, ca limită finală, nu ne-am putut opri la Pactul Ribbentrop-Molotov și începutul
celui de-al Doilea Război Mondial, întrucât diplomații americani din avea vreme au urmărit felul
cum se prezenta locul Basarabiei în relațiile internaționale după această dată cu încă mai mare
interes decât în trecut, drept dovadă fiind numărul mare de documente diplomatice americane pe
care le-am putut identifica pentru intervalul de timp sept. 1939 - dec. 1941. Prin urmare, am ales
drept reper pentru limita cronologică finală a acestei cercetări ruperea relațiilor diplomatice dintre
România și S.U.A., eveniment care, pe de o parte, constituie un punct logic de orientare în timp,
iar pe de altă parte, a avut consecințe foarte importante pentru evoluția atitudinii S.U.A. față de
problema Basarabiei.
Lucrarea am structurat-o pornind anume de la raționamentele expuse mai sus, încercând să
acoperim un cadru cronologic foarte larg, iar tematic – foarte divers. Din aceste considerente și
anume pentru a putea surprinde toate aspectele pe care le-am considerat importante în această
cercetare, a fost necesar să structurăm teza în cinci capitole în cadrul cărora am putut îmbina
criteriul cronologic cu cel tematic. Astfel, primul capitol l-am dedicat poziției S.U.A. față de
problema Basarabiei la ultima etapă a Primului Război Mondial și în timpul Conferinței de Pace
de la Paris, adică între anii 1917-1920. Aici ne-am referit mai întâi la atitudinea S.U.A. față de
efectele revoluției ruse asupra Frontului Român și a Basarabiei, așa cum acestea au fost reflectate
în corespondența diplomatică americană. Am analizat, apoi, poziția adoptată de Statele Unite față
de Actul Unirii din 27 martie 1918. În continuare, și tot în acest capitol, am încercat să urmărim
evoluția opiniei publice americane față de chestiunea basarabeană, insisitînd mai cu seamă asupra
rolului jucat de diplomații americani în examinarea respectivei probleme în cadrul lucrărilor
Conferinței de Pace. În același context am încercat să arătăm cum a fost prezentată unirea
Basarabiei cu România în presa americană de la sfârșitul războiului și din timpul Conferinței de
Pace de la Paris. În sfărșit, un ultim aspect pe care l-am tratat în acest capitol ține de refuzul S.U.A.
de a semna Tratatul internațional de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România.
În cel de-al doilea capitol am încercat să identificăm locul Basarabiei în relațiile româno-
americane din anii ’20. Aici ne-am referit, întâi de toate, la primele încercări postbelice ale
diplomației române de a determina guvernul american să recunoască Basarabia ca parte
componentă a României. După aceasta am căutat să reconstituim poziția americană față problema
Basarabiei ca fenomen al politicii internaționale: am căutat să identificăm opinia americană în
raport cu evoluția acestei probleme, mai ales în legătură cu complicatele relații româno-sovietice,
dar și în contextul relațiilor româno-franceze, româno-italiene, româno-poloneze sau în legătură
cu Pactul Briand-Kellogg (1928), Protocolul de la Moscova (1929) ș.a. În același compartiment al
lucrării am încercat, de asemenea, să scoatem în evidență impactul mișcării subversive comuniste
din spațiul pruto-nistrean asupra atitudinii S.U.A. față problema basarabeană. În cele din urmă, ne-
am propus să scoatem în evidență și care era atitudinea americanilor față de realitățile sociale,
politice și economice din Basarabia și, în consecință, cum au influențat impresiile lor din aceste
realități asupra poziției pe care au avut-o în chestiunea Basarabiei.
Capitolul trei l-am dedicat ofensivei diplomației române, coordonate de Carol Davila între
1930-1933, în vederea obținerii recunoașterii americane a unirii Basarabiei. Aici am încercat să

13
urmărim modul în care activitatea acestui diplomat, care poate fi împărțită în două etape în funcție
de rezultatele concrete obținute, în 1930-1931 și respectiv 1932-1933, a reușit să înfrângă, treptat,
rezistența americană și să obțină ceea ce istoriografia românească apreciază ca fiind recunoașterea
de facto de către S.U.A. a unirii Basarabiei cu România. La sfârșitul acestui capitol am încercat să
facem o analiză a rezultatelor obținute de diplomația românească în intervalul de timp amintit și
să explicăm în ce constă de fapt dezbaterea istoriografică legată de întrebarea dacă au recunoscut
S.U.A. sau nu în 1933 unirea Basarabiei cu România.
În capitolul patru am cercetat poziția S.U.A. în problema Basarabiei, ca subiect al relațiilor
internaționale, de la începutul anilor ʼ30 și pînă la ultimatumul sovietic din 26-27 iunie 1940. În
cadrul acestui capitol am căutat să surprindem observațiile și reacțiile americanilor la încercările
guvernului român de a-și îmbunătăți relațiile cu sovieticii, în contextul tendinței de afirmare
supremației Germaniei naziste în afacerile internaționale și a sporirii rolului și ponderii U.R.S.S.,
în legătură cu acest fenomen, pe arena globală. În partea a doua a capitolului am urmărit modul în
care documentele diplomatice americane reflectă circumstanțele semnării Pactului Ribbentrop-
Molotov, evaluând repercusiunile înțelegerii secrete sovieto-naziste asupra Basarabiei în ajunul
ultimatumului sovietic.
În sfârșit, ultimul capitol tratează poziția diplomației americane față de Basarabia de la
anexarea acesteia de către sovietici, la 28 iunie 1940, și până la ruperea relațiilor diplomatice dintre
România și S.U.A., în decembrie 1941. În cadrul acestui capitol, scopul principal a fost acela de a
stabili cum a fost influențată percepția americană asupra problemei Basarabiei în urma anexării
sovietice (coordonate cu Hitler) a spațiului dintre Prut și Nistru și a intrării României în război
pentru eliberarea acestui teritoriu. Am putut observa, oarecum surprinși, că pe fundalul agresiunii
sovietice din iunie 1940 și până prin iulie 1941, poziția americanilor în problema Basarabiei a fost
mai favorabilă României poate decât în toată perioada interbelică. Această atitudine a fost dictată
de importante rațiuni politice ale S.U.A. În ultima parte a acestui capitol am arătat cum și de ce s-
a modificat, în cele din urmă, atitudinea americanilor față de problema Basarabiei într-un sens
negativ pentru statul român. Am identificat factorii care au determinat această schimbare, printre
aceștia fiind: alinierea României la politica Germaniei, declinul accentuat al relațiilor politice
româno-americane pentru care responsabilitatea a revenit, în primul rând, autorităților române,
trecerea armatei române peste Nistru, politica României față de evreii de la est de Prut ș.a.
În legătură cu sursele primare pe care le-am utilizat, vom enumera cele câteva categorii ale
acestora în ordinea importanței pe care au avut-o în cadrul cercetării noastre. Este vorba, în primul
rând, de documente diplomatice americane ale Departamentului de Stat, iar uneori și ale
Departamentului de Război, atunci când ne referim la corespondența atașaților militari. De cele
mai multe ori, aceste documente au fost redactate de membrii legației americane de la București,
dar am folosit și numeroase documente redactate de diplomații americani de la Washington,
Moscova, Londra, Paris, Istanbul, Riga, Viena, Varșovia, Budapesta, etc., etc. Aceste documente
au fost adunate, mulțumită eforturilor cercetătorilor români, la Arhivele Naționale Române, în
fondul „Microfilme S.U.A.”, unde am consultat peste treizeci de role de documente diplomatice
microfilmate. Aceste surse sânt absolut indispensabile pentru oricine dorește să-și facă o imagine
clară și completă nu doar despre poziția S.U.A. în chestiunea basarabeană, ci și despre părerea
americanilor față de România interbelică, în general, ele conținând foarte multe documente
diplomatice americane referitoare la realitățile sociale, politice și economice românești din acei
ani. Aici credem că sântem datori cu niște clarificări în legătură cu faptul că de foarte multe ori
aceste surse creează o imagine negativă României. Este vorba în special de documente care se
referă într-o manieră foarte critică la administrația română din Basarabia, la situația evreilor din

14
România la începutul celui de-al Doilea Război Mondial sau la realitățile social-politice sau
economice ale României interbelice. Referitor la atitudinea noastră față de aceste surse, trebuie să
precizăm din start că ne-am ferit să le interpretăm, pentru a nu le altera conținutul și semnificația,
și ne-am mulțumit să le sintetizăm și să le prezentăm succint, așa cum sânt. Am ales să facem
aceasta din două motive. În primul rând, analizând sursele americane în privința Basarabiei, în
ansamblul lor, am constatat că, în general, acestea au fost redactate într-o manieră corectă, fiind
exemplare prin profesionalism, scrupulozitate și acribie. Sigur că în aceste documente, se găseau,
dar foarte rar, și unele informații neadevărate sau chiar de-a dreptul fanteziste, referitoare la un
aspect sau altul al problemei Basarabiei. Putea fi, de exemplu, vorba de unele zvonuri lansate de
propaganda sovietică, însă dacă acestea erau consemnate în corespondența diplomatică americană,
atunci acest lucru se făcea cu mențiunea faptului că era vorba totuși de zvonuri, poate nefondate,
dar a căror evoluție trebuia urmărită. În general, se poate afirma că, în privința Basarabiei,
diplomații americani au avut, pe tot parcursul perioadei interbelice, o imagine de cele mai multe
ori corectă, care demonstrează că ei cunoșteau starea reală a lucrurilor. Tocmai nevoia de a
cunoaște starea de fapt în tot ceea ce ține de relațiile româno-americane cu privire la Basarabia și
de realitățile basarabene ne-a îndemnat să prezentăm cu cât mai multă exactitate esența
documentelor americane ce pot fi considerate controversate. Un al doilea motiv pentru care am
considerat absolut necesar să evidențiem părerile americane pe care mulți le-ar considera
controversate cu privire situația din Basarabia sub administrație românească, sau cele cu privire la
greșelile de politică externă ale guvernului român în privința Basarabiei, este acela că pentru
obiectivul acestei lucrări, cel mai important lucru este de a ști cu exactitate ce anume credeau
americanii și cum își formulau ei poziția reieșind din acest considerent. A proceda altfel, ascunzând
sau evitând să arătăm aceste lucruri, contravine scopului de a cunoaște subiectul care ne interesează
și de fapt dăunează întregului efort de cercetare. Totodată, nu am considerat nimerit să încercăm
să cercetăm în detaliu veridicitatea părerilor controversate, să combatem sau să justificăm ceva,
întrucât asemenea pași ne-ar fi îndepărtat foarte mult de la obiectivul nostru și care nu este acela
de a da o apreciere succeselor administrației românești din perioada interbelică, sau altor aspecte
criticate de americani. Ceea ce am ales, în schimb, să facem de fiecare dată cînd am descoperit, în
procesul de cercetare a izvoarelor, astfel de păreri în privința situației din Basarabia, a fost să
oferim surse de informare alternativă la acest subiect, surse la care cititorii pot apela pentru a le
studia în comparație cu informațiile pe care le oferă documentele americane. Tot la A.N.R. se
găsesc și fondurile altor țări, ca de exemplu fondul „Microfilme Anglia” de unde pot fi extrase
informații utile referitoare la atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei.

A doua categorie de documente inedite, foarte importantă pentru cercetarea acestei teme,
este corespondența diplomatică românească. Ea se situează, din acest punct de vedere, pe locul
doi, pentru că este mai restrânsă decât cea americană și, cu unele excepții, nu are aceeași valoare
informativă. Totodată, izvoarele diplomatice americane prezintă un interes mai mare decât cele
românești și din motiv că atitudinea Statelor Unite în chestiunea Basarabiei este mult mai puțin
cunoscută decât cea a României. Cu toate acestea, trebuie să spunem că în privința negocierilor
bilaterale din 1923-1924 sau 1930-1933, în vederea obținerii recunoașterii americane a unirii, sau
în legătură cu anii 1940-1941, ar fi fost imposibil să reconstituim evenimentele așa cum am făcut-
o dacă nu am fi consultat sursele românești în paralel cu cele americane. În afară de aceasta,
Arhivele M.A.E. sunt singura sursă în care se află documentele referitoare la contactele
diplomaților români cu presa și societatea civilă americană cu privire la Basarabia. În total, am
văzut la Arhivele M.A.E. al României mai mult de patruzeci de volume de corespondență

15
diplomatică, fondurile pe care le-am cercetat fiind 71/1914, E.2 și 71/1920-1944, dar și numeroase
dosare din fondul Washingon care nu este sistematizat deloc.
A treia categorie importantă de surse o constituie documentele publicate. De mare folos
ne-au fost mai ales volumele de corespondență diplomatică americană Foreign Relations of the
United States (FRUS). Cele pe care le-am folosit conțin exclusiv corespondență și documente
diplomatice ale Departamentului de Stat și se referă la perioada 1918-1942, fiind editate de
guvernul american între 1931 și 1962. Aceste documente completează foarte bine sursele din
celelalte două categorii, umplând unele goluri și lacune din documentarea acestei teme. Tot din
rîndul surselor publicate fac parte și alte izvoare care nu țin direct de relațiile româno-americane,
dar care se referă la problema Basarabiei, încadrându-se prioritar în relațiile româno-sovietice sau
sovieto-germane. Colecțiile respective de documente le-am indicat la bibliografia acestei cercetări.
A patra categorie de izvoare istorice de reală valoare o face presa periodică. În această
privință, de departe cea mai importantă este presa americană. În unele privințe, aceasta este la fel
de valoroasă ca și documentele diplomatice. Pentru a ne putea construi un tablou veridic cu privire
la modul în care presa americană a reflectat problema Basarabiei pe parcursul acestor ani, am avut
trei surse la îndemână. Mai întâi ne referim la presa americană, aici având în vedere și unele
articole care s-au păstrat, decupate, în arhivele M.A.E. Trebuie să spunem însă că Legația și
consulatele române din S.U.A. au fost, pe parcursul întregii perioade interbelice, abonate la prea
puține ziare americane31. Din această cauză, nu putem construi, prin intermediul articolelor
colecționate de diplomații români, o imagine cât de cât întreagă despre modul în care presa
americană reflecta problema Basarabiei. Pentru a putea face acest lucru am apelat la alte două
instrumente, la care, față de cercetătorii din trecut ai relațiilor româno-americane, putem avea acces
mulțumită Internetului. Este vorba, în primul rând, de proiectul Chronicling America
(chronoclingamerica.com), proiect finanțat de guvernul american și aflat în gestiunea Bibliotecii
Congresului. Mulțumită acestui proiect, am reușit să identificăm 2178 de referințe la Basarabia în
perioada 1917-1924. Limita acestui instrument este dată de faptul că până în acest moment nu au
fost digitalizate decât ziarele de până în 1924. În schimb, proiectul Newspapers.com conține mai
mult de 200 milioane de imagini de ziar digitalizate, adunate din peste 5100 de ziare din S.U.A. și
din afara acestei țări. Pentru perioada 1917-1941, am reușit să identificăm, prin intermediul acestui
ultim instrument, 36.544 de referințe la Basarabia în presa americană. Dintre acestea, cele mai
multe au fost publicate, după criteriul cronologic, în anul 1940 – 11.801, apoi în 1941 – 6.758, în
1939 – 3.548 și în 1918 – 2.934. După criteriu geografic, de departe cele mai multe articole din
presa americană referitoare la Basarabia au fost publicate în statul Pennsylvania. În acest stat au
fost publicate mai multe articole (4.609) decât în următoarele două state luate la un loc: Ohio –
2.294 și Indiana – 2.214 referințe. Urmează, apoi, statele New York cu 2.046 și California cu 1.944
mențiuni. Ziarele în care Basarabia a fost menționată cel mai des în această perioadă au fost:
„Arizona Republic” (astăzi parte a „USA Today”) – 821, „The Cincinnati Inquirer” (parte a „USA
Today”) – 587, „Chicago Tribune” – 511, „The Philadelphia Inquier” – 500, „The Los Angeles
Times” – 482, „The Baltimore Sun” – 461, etc. Totodată trebuie să spunem că deși aceste cifre ne
ajută să ne facem o imagine despre modul în care era reflectată problema Basarabiei în presa
americană, totuși ea nu este atît de completă pe cât ne-am dori. La această concluzie ajungem dacă
analizăm în paralel presa americană pe care o găsim în Arhivele M.A.E., și în cele două proiecte
online. Nici un număr al nici unui ziar din Cleveland nu se găsește, de pildă, în arhivele proiectului
Newspapers.com, în timp ce foarte multe articole referitoare la Basarabia din acest oraș (unde
România avea consulat) s-au păstrat în dosarele din arhivele M.A.E. În afară de aceasta, adeseori
31
Vezi la acest subiect N. Dascălu, op. cit., p. 128.

16
același articol se repetă în diferite ziare, fiind preluat și reprodus în numeroase publicații din S.U.A,
în timp ce alte articole nu se referă decât tangențial la problema Basarabiei. Având în vedere
numărul foarte mare de articole și lipsa unor instrumente de clasificare a lor anume pe aceste
criterii, nu am putut identifica numărul de articole pe care le putem include în cele două categorii
pe care le-am menționat mai sus. Din această cauză, în cercetarea noastră am preferat să facem
trimitere la cele mai mari ziare americane ca de ex. „Chicago Tribune”, „New York Times”, „Los
Angles Times”, „Washington Post” ș.a. Al doilea tip de publicații periodice, din cele trei tipuri ce
fac parte din această categorie de surse istorice, este presa sovietică despre Basarabia. Aceasta este
cea mai puțin consistentă și încă mai puțin relevantă pentru subiectul la care se referă. Diplomații
americani de la București, Riga sau Varșovia o urmăreau, o traduceau, o interpretau și o
transmiteau Departamentului de Stat. Al treilea tip vizează presa românească, pe care Legația
americană de la București avea grijă să o traducă, să o interpreteze și să o păstreze; tot la această
categorie încadrăm și presa românească din America care s-a păstrat, fragmentar, în arhivele
M.A.E.
O sursă complementară, deci mai puțin importantă și totuși de mare utilitate, o fac
memoriile. Merită toată atenția mai ales informațiile lăsate de ambasadorul Charles Vopicka
referitoare la evenimentele petrecute în România sau la evoluțiile în relațiile româno-americane în
intervalul de timp 1917-1920. Acesta este considerat a fi un volum de memorii despre activitatea
sa diplomatică, volum în care face referiri prețioase la unirea Basarabiei cu România, menționează
și alte fenomene și chestiuni, inclusiv problema drepturilor minorităților din acea provincie. O
cercetare atentă a acestei surse, comparată cu documentele americane publicate în FRUS sau cu
cele din A.N.I.C, demonstrează că lucrarea respectivă este mai curând un jurnal, textul fiind mai
peste tot redactat la timpul prezent. O particularitate curioasă a acestui volum este că multe din
compartimentele sale au un conținut identic cu cel a notelor și depeșelor diplomatice din acea
perioadă32, ceea ce îi întărește calitatea de izvor istoric. Bineînțeles că lucrarea lui Vopicka nu este
singura de acest fel. Au rămas lucrări similare și de la unii diplomați români de carieră, ca Frederic
Nanu, Andrei Popovici, Grigore Gafencu, Viorel Tilea, sau de la oameni care au lucrat o scurtă
perioadă în acest domeniu, cum a fost cazul lui Ioan Pelivan.
În cercetarea de față, principalele limite sau greutăți au ținut de faptul că, deși am putut
identifica mii de file de documente de arhivă inedite și am beneficiat de un mare număr de
documente publicate, totuși baza documentară a acestei lucrări o putem aprecia ca fiind doar
satisfăcătoare, dar nu și completă. De altfel, putem afirma cu siguranță că la Washington mai există
încă numeroase documente necercetate pe care am fi putut, dar din păcate nu am avut posibilitatea,
să le cercetăm în legătură cu subiectul nostru. Acest lucru rezultă cât se poate de clar din
documentele pe care le-am avut la îndemână și care adeseori se referă la alte surse pe care nu le-
am putut cerceta. Aceeași concluzie o desprindem și din lucrările unor autori precum I. Stanciu,
care au avut acces la arhivele americane și care fac trimitere, în lucrările lor, la documente inedite
foarte interesante, dar pe care, din păcate, nu am reușit să le găsim la A.N.I.C., pentru că nu au
ajuns acolo. În afară de aceasta, dar și în legătură cu calitatea surselor primare românești, trebuie
să observăm că prea de multe ori am avut senzația că fie lipsesc numeroase documente din aceste
fonduri, fie legația română de la Washington pur și simplu nu documenta numeroase aspecte sau
episoade ale activității sale în legătură cu problema Basarabiei. Această impresie am căpătat-o
după ce, de pildă, am observat de mai multe ori lacune în documentarea discuțiilor bilaterale

32
Charles Vopicka, Secrets of the Balkans. Seven years of a diplomatistʾs life in storm centre of Europe, Chicago,
1921.

17
referitoare la problema recunoașterii americane a unirii Basarabiei; adeseori se fac trimiteri sumare
la unele întâlniri, discuții sau negocieri, despre care însă n-am reușit să aflăm nimic în plus tocmai
pentru că, după părerea noastră, ele nu au fost documentate.
La sfârșitul acestei introduceri sânt dator să aduc mulțumiri celor fără de care această
cercetare n-ar fi putut fi dusă la bun sfârșit într-un interval de timp atât de scurt, cuprins între lunile
februarie și iulie, 2017. Mulțumesc familiei mele pentru tot sprijinul acordat în aceste luni. Pentru
încrederea pe care mi-au acordat-o, ca și pentru ajutorul pe care mi l-au dat, le sunt recunoscător,
de asemenea, domnilor profesori Gheorghe Cojocaru (Institutul de Istorie din Chișinău), Gheorghe
Iacob și Ovidiu Buruiană (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași), care au avut bunăvoința
și răbdarea să zăbovească asupra acestui modest rezultat al eforturilor mele.

18
 Capitolul I.
Atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei la
ultima etapă a Primului
Război Mondial și în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1917-
1920)
Atitudinea din anii 1917-1920 a Statelor Unite față de problema Basarabiei avea să aibă o
însemnătate hotărâtoare pentru viitorul statut al acestui ținut și al relațiilor româno-americane din
perioada interbelică. Semnificația definitorie a acestor ani pentru tema noastră de cercetare ține,
pe de o parte, de faptul că anume la începutul acestui interval de timp problema Basarabiei își
recapătă actualitatea, iar pe de altă parte că pe parcursul acestor trei-patru ani S.U.A. își definesc
în termeni preciși și categorici politica pe care nu o vor modifica deloc până către prima jumătate
a anilor ’30, atât față de problema recunoașterii actului unirii din 27 martie 1918, cît și față de
noua putere sovietică.
Fără îndoială că S.U.A. aveau cunoștință de existența latentă a unei probleme a Basarabiei
cu mult înainte de Primul Război Mondial. O dovadă clară în acest sens avea să fie făcută de
ambasadorul Statelor Unite la București, John Brinkerhoff Jackson33 care, referindu-se la
festivitățile organizate de autoritățile țariste cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la anexarea
Basarabiei, raporta Secretarului de Stat, la 8 iunie 1912: „Românii nu și-au iertat niciodată
puternicul vecin nordic pentru a doua anexare a acestei provincii în urma asistenței neprețuite pe
care ei au oferit-o Rusiei în războiul cu Turcia din 1877”34. Dar în pofida constatării acestor
resentimente, până în toamna anului 1917 problema Basarabiei trebuia să fi părut americanilor
epuizată. În primul rând, România nu era, din variate motive, în poziția de a contesta apartenența
Basarabiei la o Rusie dominantă de mai bine de două secole în Europa de Est. Apoi, începând cu
1916, cele două țări potențial inamice devin aliate, ceea ce însemna încă un motiv suplimentar
pentru a considera chestiunea Moldovei de Est definitiv rezolvată în defavoarea României. Însă
desfășurarea imprevizibilă a evenimentelor din timpul Primului Război Mondial avea să impună
o altă optică asupra acestor relații.

I.1. Statele Unite și efectele Revoluției ruse asupra Frontului Român și a

Basarabiei
Urmarea cea mai sesizabilă pe care cele două revoluții ruse din 1917 au avut-o asupra
României a fost reducerea considerabilă a disciplinei și a moralului de luptă a sute de mii de soldați
și ofițeri ruși ce se aflau pe atunci pe teritoriul acestei țări, iar în cazul Basarabiei rezultatul a fost
dezorganizarea administrației locale rusești și revigorarea conștiinței naționale românești a
moldovenilor, care avea să ducă, la rândul ei, la afirmarea tendințelor de unire a ținutului cu vechiul

33
John Brinkerhoff Jackson a fost trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al S.U.A. la București între 1911 și
1913, predecesorul său fiind John R. Carter (1909-1911), iar succesorul – Charles Vopicka (1913-1920).
34
John Brinkerhoff Jackson către Secretarul de Stat, 8 iunie 1912, (871.00/21), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1736, rola 658.

19
regat român. Acest ultim aspect, care ne interesează în mod deosebit, a devenit cunoscut
americanilor cu multe luni înainte ca actul unirii să fie votat de Sfatul Țării și chiar mai înainte ca
Congresul ostașilor moldoveni să se întrunească, la 20 octombrie 1917, pentru a proclama
autonomia Basarabiei. Dar, din perspectiva relațiilor româno-americane interbelice, s-ar impune o
scurtă trecere în revistă a raporturilor politice anterioare dintre România și S.U.A.
Participarea României și a Statelor Unite în aceeași tabără în Primul Război Mondial a avut
un efect pozitiv asupra relațiilor româno-amerciane. Drept urmare, are loc o apropiere politică
firească dintre ce doi aliați, care stabiliseră relații diplomatice oficiale încă în 1880. În august 1917,
prim-ministrul I.I.C. Brătianu hotărăște înființarea unei legații românești la Washington (S.U.A.
aveau la București un trimis extraordinar și ministru plenipotențiar încă din 1891, iar înainte de
aceasta un însărcinat cu afaceri ad interim)35. Din motive logistice, legația nu și-a putut începe
activitatea decît în ianuarie 1918, când cel dintâi ambasador român la Washington, dr. Constantin
Angelescu, a prezentat scrisorile de acreditare președintelui Wilson36. Sigur că coordonarea
acțiunilor celor doi aliați se putea face și fără înființarea legației de la Washington – acest obiectiv
putea fi atins și prin intermediul legației americane din România37. Dar guvernul român țintea mai
departe – diplomații trimiși la Washington trebuiau să pregătească terenul pentru recunoașterea de
către S.U.A. a legitimității aspirațiilor naționale și obiectivelor teritoriale pentru care România a
intrat în război. Dar oamenii politici români, și mai ales Brătianu, au ajuns să fie foarte repede
dezamăgiți. Nu vom insista foarte mult asupra detaliilor intrării S.U.A. în război, a idealurilor
politice americane exprimate cu aceasă ocazie, a semnificației celor Paisprezece puncte ale
Președintelui Wilson și a dezavuării diplomației secrete pe care s-a clădit intrarea României în
război. Însă fără o bună înțelegere a idealismului wilsonian, relațiile româno-americane din
perioada imediat următoare și mai ales atitudinea S.U.A. față de România la Conferința de Pace în
legătură cu problema Basarabiei, vor fi aproape imposibil de explicat. În relația cu România, o
astfel de abordare a relațiilor internaționale s-a manifestat de timpuriu, chiar de la începutul intrării
S.U.A. în război. Astfel, Secretarul de Stat, Robert Lansing, s-a ferit încă de la început să facă vreo
referire încurajatoare la obiectivele teritoriale ale României, exprimându-și, în schimb, simpatia
față de „marele și nobilul sacrificiu al românilor pentru cauza libertății și împotriva despotismului
militar” (evident, german)38, iar președintele Wilson atrăgea atenția guvernului roman, într-o notă
transmisă Consiliului de Miniștri al României în ianuarie 1917 că „obiectivele oamenilor de stat
ale ambelor părți beligerante erau practic, identice”39. Politicienii români au privit cu suspiciune
reticența americanilor de a face vreo referire la aspirațiile naționale ale românilor și erau alarmați
de atitudinea binevoitoare a președintelui și a altor oficiali americani față de Austro-Ungaria40. În
această privință, situația s-a schimbat treptat în favoarea românilor datorită creșterii importanței
României pe Frontul de Est pe măsură ce situația internă din Rusia devenea din ce în ce mai gravă,
atrăgând, în cele din urmă, prăbușirea Frontului Român și ieșirea Rusiei din război.

35
Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane, București, 2005, p. 47.
36
Mai multe detalii despre circumstanțele înființării primei Legații române la Washington vezi în I. Stanciu, Aliați
fără Alianță. România și S.U.A. 1914-1920, București, 1992, p. 172.
37
Astfel, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România, William H. Andrews a informat la 5 februarie 1917 guvernul
român cu privire la ruperea relațiilor diplomatice dintre S.U.A. și Germania, din cauza războiului submarin total
practicat de germani: Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E2, vol. 271, f. 16.
38
Ibidem, Telegrama secretarului de Stat, Lansing către Brătianu din 16 aprilie 1917, f. 36.
39
Ibidem, Note of the President of the United States to be transmitted to the Royal Roumanian Government , January
1917, f. 2.
40
Marcel Mitrașca, Moldova: A Romanian province under Russian rule. Diplomatic History from the Archives of the
Great Powers, Agora Publishing, New York, 2002, p. 346-348.

20
 I.1.a România, Frontul Român și Basarabia sub impactul revoluției ruse în
corespondența diplomatică americană
Influența curentelor revoluționare din Rusia asupra unităților rusești aflate pe Frontul
Român s-a resimițit foarte mult în Moldova de pe ambele maluri ale Prutului. De această situație
erau nemulțumite nu numai autoritățile basarabene, dar și Aliații, ba în anumite momente chiar și
Puterile Centrale. Începând cu februarie 1917, corespondența diplomatică a Legației americane de
la Iași indică o fricțiune considerabilă între români și ruși. Această situație, observa însărcinatul
cu afaceri al S.U.A., se datora înclinației către fărădelegi a soldaților ruși, dar și incompetenței
logistice a autorităților române41. În luna mai, Departamentul de Stat informează Departamentul
de Război că situația foarte gravă din România risca să degenereze în vărsări de sânge între armata
română și cea rusă, ca urmare a activității unor „elemente socialiste extreme din rândul soldaților
ruși și a unui mic număr de agitatori socialiști români, inspirați de agenții germani”42. Aceste
evenimente sunt semnalate și în corespondența observatorului militar american, maiorul Francis
Parker, aflat pe atunci la Iași43. Având în vedere posibilitatea, ce părea aproape iminentă, a unei
cioniri dintre trupele române și douăsprezece mii de soldați ruși radicalizați ce se aflau în Iași,
Legația americană cere Departamentului de Stat să nu furnizeze noi fonduri sau ajutoare materiale
guvernului român fără recomandarea prealabilă a diplomaților americani din România44. În
condițiile create de instaurarea haosului revoluționar în Rusia, americanii iau în calcul posibilitatea
ieșirii României din război și măsurile necesare pentru prevenirea acestei potențiale desfășurări de
evenimente. Este vorba de credite de milioane de dolari, aprovizionarea armatei române cu arme
și muniții, livrarea de materii prime necesare continuării războiului, livrarea ajutoarelor umanitare
prin implicarea Crucii Roșii americane, etc. 45. Nu vom insista foarte mult asupra acestui aspect al
relațiilor româno-americane întrucât nu face obiectul prezentei cercetări. Vom menționa doar că
era vizat un efort susținut care a dat rezultate ce vorbesc de la sine: către martie 1918, suma
ajutoarelor materiale pe care S.U.A. le-a acordat României era depășită doar de sprijinul acordat
Franței și Armeniei46. Este semnificativ și faptul că în problema furnizării de ajutoare României s-
au implicat direct Robert Lansing și președintele Wilson47.

41
Însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România, William H. Andrews către Secretarul de Stat, 16 februarie 1917,
(871.00/29), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 658.
42
Secretarul de Stat către Secretarul de Război, 12 mai 1917, (871.00/30), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1806, rola 692.
43
Francis Parker către Șeful iviziunii Colegiului de Război. Condițiile în România, 5 mai 1917, în A.N.I.C., Fond
Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
44
Atașatul militar al S.U.A. la Petrograd, colonelul Riggs către War College Division, 11 mai 1917, (WCD 7529-17)
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 658; și Idem, William H. Andrews, însărcinat cu afaceri al
S.U.A. la București, către Secretarul de Stat, 18 mai 1917, (871.00/32).
45
Șeful Misiunii Militare Americane la Petrograd, gen. William V. Judson către Secretarul de Stat, 17 august 1917
(9791-67), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632; Ibidem, Parafrază a telegramei Thompson
către Davison, 29 august 1917; Ibidem, Secretarul de Război către Secretarul de Stat, 4 septembrie 1917, (851.51/54);
Ibidem, Ambasadorul S.U.A. în Rusia (Francis) către Secretarul de Stat, 8 septembrie 1917, (9791-70).
46
G. Bonaggo, I. Stanciu, Romanian-Americans and the Union of 1918 în Romania between East and West. Historical
Essays in Memory of C.C. Giurescu, ed. by Stephen Fischer-Galati, Boulder Colorado: East European Monographs
no. 103, 1982, p. 349 în Marcel Mitrașca, op. cit., p. 346.
47
Boris Rangheț, Relațiile româno-americane în perioada primului război mondial, Cluj, 1975, p. 167.

21
 În paralel, pentru a stabiliza situația de pe Frontul Român, ministrul american la Iași, Charles
Vopicka, a întreprins eforturi susținute în vederea menținerii la un nivel corespunzător a moralului
militarilor ruși, vorbind între 6 și 11 octombrie 1917 de paisprezece ori în fața a peste șaptezeci de
mii de soldați ruși, când s-a aflat într-o vizită pe front însoțit de atașatul militar, maiorul Yates. El
a remarcat republicanismul soldaților ruși, dar și propaganda germană tipărită în limba rusă și
adresată anume acestor militari, propagandă pentru contracararea căreia diplomatul american
propunea unele soluții concrete48. În același interval de timp, apare menționat în documentele
americane trimise de la Iași și comunistul Cristian Racovski49, un personaj cunoscut în legătură cu
problema Basarabiei, a cărui prezență este semnalată la „un congres al tuturor delegaților
Sovietelor, ținut la Botoșani”, unde soldații ruși au dezbătut chestiuni interne românești, ca de
exemplu forma de guvernământ a României, reforma agrară, reforma electorală și viitorul statut al
evreilor50. Situația se înrăutățește considerabil după lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie
1917. La doar două zile după această dată, bolșevicii publică în „Izvestia” cunoscutul “Decret
asupra păcii”, un apel către „popoarele ţărilor beligerante”, prin care V.I. Lenin şi L.D. Troţki
adresau foştilor aliaţi ai Rusiei, printre care şi României, un îndemn la încetare a ostilităţilor în
scopul „încheierii unei păci democratice, fără anexiuni şi contribuții, cu garantarea dreptului
popoarelor la autodeterminare naţională”51. La începutul lunii decembrie, Lenin i-a propus
comandantului suprem al Frontului Român, generalul Dimitrii Șcerbaciov, să preia comanda
generală a armatelor ruse, cu intenția ca Rusia să semneze în viitorul apropiat o pace separată,
având, chipurile, acordul tacit al Aliaților în acest sens. Șcerbaciov a refuzat „oferta”, însă miniștrii
Aliaților la Iași considerau acest succes ca având doar un caracter temporar, propaganda bolșevică
reprezentând cea mai mare amenințare la adresa guvernului, a familiei regale și a întregului efort
de război al României52. La scurt timp, ministrul american în Franța, W.G. Sharp, informa
Departamentul de Stat că soldații ruși dezertau de pe front și, în consecință, armatele române au
fost nevoite să se retragă în fața trupelor austro-germane. Acest document menționează ocupația
bolșevică a localității Socola, violențele la care s-au dedat trupele radicalizate (inclusiv împotriva
generalului Șcerbaciov), dar și necesitatea unei operațiuni polițienești de pacificare la scară largă
a acestor elemente, operațiune asupra căreia Șcerbaciov, Ionel Brătianu și miniștrii Aliaților erau
de acord53. Corespondența diplomatică americană din acele zile constată că Șcerbaciov nu mai
deținea controlul asupra unor importante segmente ale Frontului Român, unde soldații bolșevizați
i-au înlocuit pe generalii de carieră cu aleși de-ai lor și că orice rezistență românească împotriva
Puterilor Centrale era, în aceste condiții, imposibilă.
Către sfîrșitul lunii decembrie (1917), având în vedere situația gravă a Frontului Român,
prins între trupele austro-germane și bandele bolșevice, americanii au luat în calcul posibilitatea
retragerii guvernului român și a armatei române în Basarabia54, ținutul fiind în mare parte neatins

48
Vopicka către Secretarul de Stat via Petrograd, 10 octombrie 1917, (871.20/3), în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1805, rola 659.
49
Pentru o biografie recentă a lui Racovski, v. Gheorghe Cojocaru, O nouă biografie a lui Cr. Racovsky în Revsita de
istorie a Moldovei, nr. 3, Chișinău, 2016, p.135-143.
50 Vopicka către Secretarul de Stat via Petrograd, 10 octombrie 1917, (871.00/37) în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1736, rola 658. Racovski fusese întemnițat, între septembrie 1916 și mai 1917, la Iași, fiind acuzat
că ar fi fost agent german, dar a fost eliberat de militarii ruși.
51 D. Preda (coord), Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I, Bucureşti, 1999, p. 1.
52
Ambasadorul S.U.A. la Paris, William Graves Sharp, către Secretarul de Stat, 5 decembrie 1917, (763.72/7996) în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 682.
53
Ibidem, Sharp către Secretarul de Stat, 20 decembrie 1917, (763.72/8355).
54
Ibidem, Sharp către Secretarul de Stat, 27 decembrie 1917, (764.72/8352).

22
direct de război. Însă anume în cele câteva luni de după revoluție Basarabia începea să fie serios
amenințată de formațiunile bolșevice care dezertau de pe front. De aceea ministrul american la
Iași, Charles Vopicka, era sceptic în privința retragerii administrației și a armatei române în
Basarabia și transformarea teritoriului acesteia într-o nouă bază de operațiuni împotriva Puterilor
Centrale. „Din câte ne dăm seama, observa el, starea de anarhie din sudul Rusiei și dificultățile de
organizare fac imposibilă retragerea armatei române în Basarabia. Sigur, în cazul în care aceste
condiții se vor îmbunătăți, noi vom acționa cu toată puterea. Colonelul Yates și cu mine insistăm
ca armata română să se retragă imediat în Rusia, însă colegii mei (ceilalți ambasadori ai Aliaților
– M.T..) și atașații lor militari consideră că aceasta ar fi imposibil, din motivul expus mai sus, dar
și din cauza drumurilor din Basarabia impracticabile pe timp de iarnă” 55.
În pofida faptului că Frontul Român practic dispăruse, iar situația României, ocupată în cea
mai mare parte de Puterile Centrale, era extrem de grea, românii nu renunță la obiectivele pe care
și le-au fixat în momentul intrării în război. Îngrijorați de situația în care se găsea România după
dezertarea rușilor de pe front, diplomații americani acreditați la Iași recomandau guvernului
Statelor Unite să recunoască ca fiind juste aspirațiile naționale ale românilor și să sprijine România
în înfăptuirea lor. Acest pas era văzut de către Legația americană drept o modalitate de a convinge
România să nu încheie o pace separată cu Puterile Centrale și să continue războiul, chiar și în
situația în care guvernul și armata s-ar fi văzut nevoite să se retragă în Rusia56. În septembrie 1917,
observatorul militar american detașat în România, colonelul Francis L. Parker, întocmește un
raport voluminos cu privire la cauzele generale ale intrării României în război, în care subliniază
faptul că românii considerau Basarabia pământ românesc, răpit de Rusia în urmă cu patruzeci de
ani57. El observă că românii, în ajunul intrării lor în război, au fost puși în situația de a alege între
Bucovina și Transilvania, pe de o parte, și Basarabia, de cealaltă. Totuși, alăturându-se Antantei,
ei au judecat că astfel vor căpăta cele două provincii românești de sub stăpânire austro-ungară,
rămânând și posibilitatea ca să recapete Basarabia drept mulțumire din partea rușilor. E adevărat
că o asemenea abordare militarul american nu o considera foarte realistă, făcând trimitere la
„modul cinic” în care Rusia a ocupat Basarabia de sud în 1878, dar și la faptul că obiectivul
strategic al rușilor, Constantinopolul, era greu de împăcat cu existența unui stat unitar și
independent român58.
Cât privește Basarabia, deși ea avea să apară mai des în documentele americane abia din
1918, când această chestiune capătă proeminență pe plan internațional, totuși situația din acest
ținut s-a aflat în atenția cercurilor oficiale americane mai devreme. Ne referim, mai întâi, pentru
anul 1917, la rapoartele confidențiale cu privire la situația din România, întocmite de Biroul pentru
spionaj al departamentului britanic de informații și puse la dispoziția Comisiei prezidențiale
americane Inquiry59. Începând cu luna septembrie 1917, comisia era însărcinată de președintele

55
Charles J. Vopicka, Secrets of the Balkans. Seven years of a diplomatisist’s life in the storm centre of Europe, Rand
McNally & Company, Chicago, 1921, p. 150. Ca și în cazul altor militari, Yates apare aici cu grad de colonel, iar în
alte documente – cu cel de maior.
56
Extras din telegrama nr. 50 a maiorului Yates, atașat militar al Legației Americane la Iași, 3 ianarie 1918,
(871.00/37), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 682.
57
Aici este vorba, bineînțeles, de cele trei județe din sudul Basarabiei și nu de întregul ținut.
58
F. Le J. Parker către Șeful Diviziunii Colegiului de Război, 29 septembrie 1917, în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 632.
59
Comisia Inquiry a fost înființată în septembrie 1917 din ințiativa președintelui Wilson. Rolul acestei comisii a fost
de a pregăti materialele necesare negocierilor de pace la sfârșitul Primului Război Mondial. În această comisie au
lucrat în jur de 150 de specialiști sub direcția colonelului House, consilierul președintelui Wilson. Printre aceștia s-au
numărat Walter Lipmann, Isaiah Bowman, David Miller, Archibald Coolidge, Paul Monroe, ș.a. Douăzeci și unu din
ei au fost integrați în Delegația americană pentru negocierea păcii cu care președintele Wilson a plecat la Paris; numele

23
Wilson să lucreze la pregătirea documentației pentru viitoarea pace sub direcția consilierului său,
Edward Mandell House. România și Basarabia au fost analizate de către Inquiry împreună, dar
separat de alte probleme, în cadrul uneia din cele douăzeci și nouă de diviziuni „teritorial-analitice”
și „de cercetare sintetică” în care au fost grupați membrii comisiei60. Aceștia erau informați despre
situația din Basarabia începînd cu a doua jumătate a anului 1917. Astfel, un raport din septembrie
subliniază caracterul românesc al mișcării naționale din Basarabia și faptul că „românii basarabeni
se pronunțau pentru continuarea războiului”. Sunt relatate înființarea primelor școli românești la
Chișinău, tendințele autonomiste ale românilor basarabeni (evenimente petrecute înaintea
Congresului ostașilor moldoveni), încercările autorităților ucrainene de a forța încorporarea
Basarabiei în Ucraina, dar și rezistența liderilor basarabeni în fața acestor tendințe61. Un document
foarte interesant al Comisiei Inquiry arăta că mișcarea națională din Basarabia s-a reorientat în
ultima perioadă către o apropiere față de România, tendință care, la începuturile acestei mișcări,
era „total inexistă”. Raportul pune această schimbare de atitudine pe seama faptului că basarabenii
anticipau iminența dezintegrării Imperiului rus. Sursa respectivă menționează și realizările în plan
cultural ale mișcării naționale basarabene: este, între altele, menționată înființarea unei edituri și a
unei tipografii cu caractere latine, unde avea să fie publicată revista românească „Școala
Moldovenească”, la apariția căreia va contribui decisiv și cunoscutul exponent al învățmântului
român din acea perioadă, George Tofan. Se vorbește și despre reorganizarea învățământului local
într-un sens mai favorabil populației băștinașe: școlile primare rusești urmau să fie înlocuite cu
școli românești, în care aveau să fie angajați 350 de candidați care au susținut examenul la limba
și istoria românilor la sfârșitul lunii august 191762. După mai puțin de o lună, documentele Inquiry
semnalează înmulțirea publicațiilor românești din Basarabia: sunt menționate săptămânalele
Soldatul Moldovan, Ardealul, dar și cunoscutul cotidian Cuvânt Moldovenesc. Făcând trimitere la
surse locale, autorii raportează că basarabenii aveau în vedere mai multe opțiuni în ce privește
„orientarea lor politică” și că acestea vor depinde, în mare măsură, de trei factori: mersul
războiului, condițiile politice din Rusia și condițiile politice din România. În continuare, este
descrisă participarea clerului și a militarilor basarabeni la evenimentele recente din viața politică
a Rusiei, fiind subliniată dorința ostașilor de a forma un regiment de patruzeci de mii de militari,
ai căror ofițeri să comande în limba română, inițiativă care, conform acestui document, a fost
aprobată de generalul Șcerbaciov. În partea finală a raportului este făcută o trecere în revistă a
activităților (de la Odesa) de propagandă socialistă în limba română ale lui Racovski și Mihail
Bujor63. În sfârșit, știrile cu privire la mișcarea națională din Basarabia culminează cu depeșa lui
Vopicka către Departamentul de Stat, în care înștiințează guvernul american cu privire la
proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, despre o întrevedere avută la Iași cu Ioan

multora din ei apar în discuțiile pe marginea chestiunii basarabene. M. Mitrașca ajunge la concluzia că exista o
oarecare animozitate între oficialii Departamentului de Stat și membrii acestei comisii, care erau considerați amatori
și pe care președintele Wilson i-ar fi alăturat delegației americane la Paris în scopul reducerii influenței republicanilor
în negocierile pentru pace: M. Mitrașca, op. cit., p. 353.
60
Lawrence Gelfald, The Inquiry; American preparations for peace, 1917-1919, New Haven, Yale University Press,
1963, p. 93.
61
Weekly report on Rumania. XV (14 September 1917), Intelligence Bureau, Department of Information, DRW/015,
în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
62
Weekly report on Rumania. XVI (16 October 1917), Intelligence Bureau, Department of Information, DRW/016, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
63
Idem, Weekly report on Rumania. XVII (7 November 1917), Intelligence Bureau, Department of Information,
DRW/017.

24
Pelivan și Vladimir Crisiti, și despre faptul că noua republică avea o atitudine favorabilă față de
Aliați și era opusă regimului bolșevic64.
În primele zile ale anului 1918, situația din Basarabia apare din ce în ce mai des în atenția
americanilor, mai cu seamă din momentul intrării trupelor române în Chișinău, la 13 ianuarie, în
urma chemării Sfatului Țării de restaurare a ordinii periclitate de bolşevici65, fenomen care, atât în
istoriografia sovietică, cât şi în cea rusă postsovietică este calificat în cel mai bun caz drept
intervenție, dar cel mai des – drept „invazie” (вторжение)66. Autorităților basarabene, îngrijorate
de însărcinarea dată armatei române de a proteja depozitele de hrană, armamentul și a căile
feroviare de comunicație în R.D. Moldovenească, Ch. Vopicka le-a dat la 16 ianuarie următoarea
garanție scrisă: „Aceasta este o măsură pur militară întrucât singurul ei obiectiv este de a garanta
funcționarea normală a serviciilor necesare pentru Frontul ruso-român, în conformitate cu regulile
stabilite de țările beligerante. Astfel, această măsură nu poate afecta politica basarabeană în prezent
sau din viitor”67. De altfel, Vopicka a avut o atitudine foarte critică față de efectele pe care
debandada bolșevicilor în Basarabia, despre care spunea că, în afară de faptul că livrează Puterilor
Centrale materiale de război în schimbul alcoolului68, comit asasinate, incendii, jafuri, „crime de
nedescris împotriva femeilor” și provoacă foamete prin distrugerea intenționată a depozitelor
alimentare din Moldova și Basarabia69. La 22 ianuarie, Vopicka a avut o întrevedere cu Ionel
Brătianu, care l-a informat despre ciocnirile armatei române cu bolșevicii în Basarabia și abuzurile
la care aceștia din urmă au supus pe membrii Comisiei Aliaților de la Chișinău70. La 25 ianuarie,
Angelescu l-a informat pe Lansing despre operațiunile armatei române (coordonate cu Șcerbaciov
și cu autoritățile R.D. Moldovenești) împotriva bolșevicilor în Basarabia, făcând și o scurtă
descriere a incidentelor care au precedat și determinat acțiunile guvernului român71. Necesitatea
„intervenției” i-a fost confirmată lui Lansing și de către Vopicka care a justificat acțiunea prin
faptul că „doar un control românesc” al căii ferate dintre Chișinău și Iași putea asigura transportul
hranei din Basarabia în România pustiită de război72.

64
The Rumanian Minister (Angelesco) to the Secretary of State, 28 December 1917, în United States Department of
State, Papers relating to the foreign relation of the United States, 1918. Russia, Vol. II, U.S. Government Printing
Office, Washington, 1946, p.707. Cei doi miniștri basarabeni, Ioan Pelivan și Vladimir Cristi, sosiseră la Iași cu
mandat din Partea Sfatului Țării să solicite ajutorul Alaților, inclusiv al americanilor, pentru izgonirea bolșevicilor din
Basarabia.
65
În articolul Rumanians protect big munitions depots, ziarul „The New York Times” explica la 29 ianuarie 1918
publicului american intervenția armatei române în Basarabia prin prisma protejării depozitelor de hrană și armament
din această provincie.
66
Михаил Мелтюхов, Бессарабский вопрос между мировыми войнами, 1917-1940, Москва, 2010, с.29-38. O
primă cerere a autorităților R. D. Moldovenești către generalul Șcerbaciov în vederea securizării liniilor de comunicații
și depozitelelor de hrană și armament din Basarabia, atât de necesare revitalizării Frontului Român, este semnalată
într-o depeșă diplomatică a legației americane de la Paris: Sharp către Secretarul de Stat, 2 ianuarie 1918,
(763.72/8374), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 682.
67
Ch. Vopicka, op. cit., p. 159.
68
Într-un articol intitulat sugestiv Russians give guns away in Roumania, ziarul „Washington Post” din 24 ianuarie
1918 oferă mai multe detalii cu privire la dezorganizarea și haosul care domnea în rândul trupelor rusești: în Constantin
Ardeleanu, Situația din Basarabia reflectată în presa din S.U.A. (octombrie 1917- aprilie 1918), în Destin Românesc,
2009, nr.1, p. 89.
69
Ch. Vopicka, op. cit., p. 163; vezi și articolul Bessarabia laid waste by vandalism of Bolsheviki al ziarului
„Washington Post” din 7 februarie 1918 în Constantin Ardeleanu, op. cit., p. 91-92.
70
Ibidem., p. 167. Este vorba de Comisia interaliată care se ocupa de rechiziționarea produselor de hrană.
71
The Rumanian Minister (Angelesco) to the Secretary of State, 25 January 1918, în FRUS, 1918. Russia, vol. II,
Washington, 1936, p. 707.
72
Ibidem, The Minister in Romania (Vopicka) to the Secretary of State, 1 february 1918, p.710.

25
 În ziua în care trupele române intrau în Chișinău, autorităţile sovietice îl arestau pe ministrul
român la Petrograd, Constantin Diamandi, şi pe membrii legaţiei române „în virtutea unor
circumstanţe excepţionale care nu sânt prevăzute în nici un fel de tratate diplomatice şi de nici un
fel de cutume diplomatice”, după cum s-a exprimat chiar Lenin, motivând că gestul a fost provocat
de dezarmarea de către autorităţile române a unei divizii ruse, incident semnificativ pentru tema
noastră, de vreme ce eliberarea personalului legaţiei române s-a făcut mai ales la insistențele
șefului misiunii diplomatice americane din Rusia73. Chiar a doua zi după arestarea diplomaților,
David R. Francis, ministrul S.U.A. la Petrograd și totodată decanul corpului diplomatic străin din
Rusia, i-a invitat la reședința sa pe șefii a nouăsprezece misiuni diplomatice din Rusia pentru a
discuta situația creată prin acest incident. Reacția inițială a tuturor a fost să ceară eliberarea
necondiționată a românilor, în caz contrar fiind hotărâți cu toții să părăsească Rusia în semn de
protest. Totuși, cântărind lucrurile, Francis a realizat că președintele Wilson nu dorea să rupă
relațiile cu Rusia, iar nota înmânată lui Lenin personal în aceeași zi a luat mai curând forma unui
protest energic decât cea a unui ultimatum. Întrevederea, la care a participat și Stalin, s-a sfârșit în
termeni insultători atunci când ambasadorul Serbiei i-a adresat lui Lenin câteva cuvinte dure pentru
rolul nefast pe care acesta l-a jucat în mersul general al Primului Război Mondial, dar până la urmă
bolșevicii i-au eliberat pe români în aceeași zi. A doua zi însă, Francis a fost nevoit să dea o
dezmințire oficială după ce organul de presă al bolșevicilor, „Pravda”, a anunțat că în schimbul
eliberării diplomaților români, Francis s-ar fi angajat să intervină pe lângă guvernul român cu un
protest formal în ce privește tratamentul aplicat de către români bolșevicilor74. Cu această ocazie
și pentru modul în care a fost gestionat întregul episod, Lansing l-a felicitat, la aproximativ o
săptămână, pe diplomatul american. Eliberați și expulzați, Diamandi și atașații săi au părăsit
Rusia75, iar Sovietul Comisarilor Poporului al R.S.F. Ruse a rupt legăturile diplomatice cu Regatul
Român, bolşevicii acuzând „oligarhia română că a deschis operaţiile militare împotriva Republicii
Ruse” şi că încearcă să se salveze prin „răpirea Basarabiei şi transformarea acesteia într-o pavăză
împotriva torentului puternic al revoluţiei ruse”. Tot atunci bolşevicii hotărăsc confiscarea
tezaurului român spre al „ocroti” de oligarhia română şi al preda, într-o bună zi, „în mâinile
poporului român”76. La problema tezaurului reflectată în documentele diplomatice americane77 și
intrinsec legată - în perioada interbelică - de cea a Basarabiei, vom avea ocazia să revenim în mai
multe rânduri pe parcursul acestei lucrări78.
Escaladarea ostilităților între bolșevici și autoritățile române se regăsește și în documentele
Comisiei Inquiry din luna februarie 1918. Raportul la care ne referim analizează declarația de
război a lui Troțki către ceea ce acesta considera a fi „oligarhia română”, „o bandă criminală …, a
cărei distrugere este o chestiune de onoare pentru democrația europeană”. Cauzele acestei furii,

73
Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Iaşi, 1993, p. 13.
74
Harper Barnes, Standing on a Volcano: The life and Times of David Rowland Francis, Missouri Historical Society
Press, 2001, p. 297, 298 și urm;
75
Referitor la circumstanțele părăsirii de către Diamandi a Petrogradului v. și: The Ambassador in Russia (Francis)
to the Secretary of State, 29 ianuarie 1918, în FRUS. 1918, Russia, Washington, 1946, Vol. II , p. 708-709.
76
Lidia Pădureac, Relațiile...., p. 15; Relativ la „ruperea” relațiilor dintre România și Rusia sovietică și sechestrarea
tezaurului vezi și Sharp către Secretarul de Stat în FRUS. 1918, Russia, vol. II , p. 709.
77
În legătură cu sechestrarea tezaurului, Lansing a instruit reprezentanții americani de la Moscova să comunice
autorităților sovietice că orice acțiune de sechestrare a fondurilor românești trimise spre păstrare la Moscova constituie
„un act de nedreptate incompatibil cu principiile guvernului american”: The Secretary of State to the Ambassador in
Russia (Francis) în FRUS. 1918, Russia, Vol. II , p. 713.
78
Vezi și articolul lui Harold Williams, Bessarabia Breaks away from Russia, în ziarul „The New York Times” din
30 ianuarie 1918, în care publicul american era informat despre legătura dintre intrarea trupelor române în Basarabia,
arestul Legației române și sechestrarea tezaurului de către bolșevici.

26
explică raportul, sunt date, pe de o parte, de dezarmarea și neutralizarea de către armata română a
bandelor bolșevice aflate în România, iar pe de altă parte, de pretinsul amestec al României în
afacerile interne ale Rusiei, fiind vorba de fapt despre contactele României cu Rada Ucraineană și
rezistența albgardistă, dar mai ales despre prezența trupelor române în R.D. Moldovenească. În
legătură cu evoluția evenimentelor din Basarabia, raportul face o trecere în revistă a modului în
care au fost organizate autoritățile locale precum și Sfatul Țării, față de care, spun autorii acestui
document, bolșevicii aveau o atitudine ca și față de Rada ucraineană și pe care îl considerau o
adunare burgheză nereprezentativă pentru țărani și proletari și pe care, prin urmare, nu o
recunoșteau. Raportul menționează prezența proporțional-reprezentativă a minorităților naționale
și a ostașilor moldoveni în Sfatul Țării, programul progresist al Consiliului Directorilor Generali,
adică al guvernului (cu referire la reforma agrară, sufragiul universal, principiul egalității în fața
legii și al nediscriminării pe criterii etnice, rasiale sau religioase, etc.). Se menționează că guvernul
R. D. M. reușise să pună capăt anarhiei și să prevină foametea prin chemarea armatei române și
acțiunea acesteia împotriva bolșevicilor care până atunci jefuiau nestigheriți satele basarabene. În
continuare, autorii raportului opinează că „războiul” lui Troțki contra României nu urmărește
altceva decât răspândirea, în rândurile armatei române, a bolșevismului după modelul succesului
înregistrat în Ucraina. Inițiativa aceasta însă nu se putea încununa cu succes, spune această sursă,
din trei motive principale: 1) disciplina și moralul armatei române erau la un nivel suficient de
ridicat, 2) românii, „toți până la unul”, nu aveau încredere în ruși din cauza „perfidiei” Rusiei
țariste și, mai nou, a abandonării, de către Rusia revoluționară a angajamentelor sale militare și 3)
lipsa unui proletariat, a vreunui curent social-democrat și, în general, a oricăror baze sau premise
pentru succesul curentelor revoluționare printre populația preponderent rurală a României, care
era mai curând interesată să-și sporească micile gospodării decât de colectivizare. În concluzie,
raportul subliniază că poziția președintelui Wilson cu privire la drepturile națiunilor din Europa de
Est în raport cu Austro-Ungaria a cauzat consternare în rândul românilor și că această atitudine era
considerată echivalentă abandonării integrale de către americani a aspirațiilor naționale românești,
fapt care nu putea nicidecum să-i încurajeze pe români să continue efortul de război, mai ales în
condițiile foarte grele în care ei se găseau. Este surprinzătoare exactitatea acestui raport, mai ales
în legătură cu cauzele și detaliile ce țin de „stărea de război” și ciocnirile dintre armata română și
bolșevici79. Ele își găsesc confirmarea și în demersul din 2 februarie al ministrului României la
Washington, dr. Angelescu, către Secretarul de Stat în care sunt detaliate abuzurile bolșevicilor
față de trupele de pază ale depozitelor, față de membrii Comisiei Aliate, reprezentanțele consulare,
ș.a80.
În februarie-martie, în atenția legației americane de la Iași s-au aflat încercările lui Racovski
de subminare a intereselor românești în R.D.M. Racovski, pe atunci aflat la conducerea
RUMCEROD-ului81 din Odesa a lansat, între ianuarie și martie 1918, numeroase atacuri armate
împotriva R.D.M. și a armatei române. Vopicka consemna, la 18 februarie, că Racovski cerea
autorităților române în termeni ultimativi retragerea trupelor din Basarabia, „înaintând și alte cereri
inacceptabile”, iar la 20 februarie ambasadorul american a aflat că bolșevicii din Odesa i-au arestat

79
Weekly report on Rumania. XX (7 Febrary 1918), Intelligence Bureau, Department of Information, DRW/020, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627. Cu privire la Troțki și „starea de război” dintre Rusia
sovietică și România vezi și: The Ambassador in Russia (Francis) to the Secretary of State, 27 ianuarie 1918, în
FRUS. 1918, Russia, Vol. II , p. 708.
80
Ibidem, The Rumanian Minister (Angelesco) to the Secretary of State, 2 februarie 1918, p. 711.
81
Comitetul Executiv Central al Sovietelor de pe Frontul Român, ale Flotei Mării Negre și Regiunii Odesa
(RUMCEROD) a funcționat începând cu 27 mai 1917 și până la dizolvarea sa din mai 1918, când Odesa a fost ocupată
de trupele germane.

27
pe românii aflați în acel oraș și i-au sechestrat pe un vas (nava „Împăratul Traian”) „supunându-i
unui tratament inuman”. Cu această ocazie, el l-a instruit pe consulul american de la Odesa să
protesteze energic împotriva acestor acțiuni, îndemnându-și și superiorii să facă tot posibilul pentru
eliberarea acestor prizonieri82.

I.1.b. Atitudinea Statelor Unite față de Actul Unirii din 27 martie 1918
Către începutul lunii martie, unirea Basarabiei cu România începea să se profileze ca o
realitate. Iminența actului unirii era, bineînțeles, cunoscută și în cercurile oficiale americane, mai
ales, se pare, datorită energiei și activității neobosite și cu adevărat remarcabile a ambasadorului
Vopicka, dar și a diplomaților americani de la Moscova, Paris și din alte capitale europene. Însă
informația despre mișcarea Basarabiei spre unire venea nu numai de la diplomați și de la
specialiștii din Comisia Inquiry. Un exemplu elocvent în acest sens este substanțialul raport
intitulat Bessarabia83, întocmit de William Howell Reed la 11 martie 1918 pentru Comisia Inquiry.
În text, realizat de altfel într-o manieră foarte favorabilă cauzei românești, autorul face o trecere în
revistă a mai multor aspecte ale problemei basarabene. El pornește de la descrierea geografiei
generale, a istoriei și a economiei acestui ținut, apoi, luând în dezbatere problemele actuale, explică
aspectul național al problemei, iar în loc de concluzii face o „critică a problemei” în care își
exprimă propria opinie asupra subiectului. Iată câteva observații și gînduri interesante și/sau
importante pe care le identificăm în acest raport: Revoluția rusă a făcut posibilă mișcarea națională
în Basarabia, revenirea la limba “moldovenească” (ghilimelele lui Reed) și înființarea în ținut a
școlilor românești84; armata română a acționat în Basarabia la cererea expresă a autorităților locale;
bolșevicii au considerat Sfatul Țării drept un organ reacționar și burghez85; procentul de 47.5 de
„românii sau «moldovenii»” din statistica oficială rusă din 1891 nu avea cum să fie corect, de
vreme ce în 1918 acest procent era incontestabil mai mare86; între majoritatea populației Basarabiei
și cea a României exista o legătură incontestabilă, bazată pe criterii etnice și lingvistice;
„districtele” Chișinău, Bălți, Orhei, Bender, Soroca și partea de vest a Ismailului erau acele regiuni
unde cauza românească se manifesta mai puternic; drepturile României asupra Basarabiei se
întemeiază și pe faptul că anume elementul românesc a fost acela care, în situația grea de după
revoluție, acesta a ieșit în prim-plan cu inițiative și planuri constructive de administrare a ținutului,
iar singurii din partea cărora au întâmpinat o opoziție serioasă au fost „fanaticii internaționaliști”
bolșevici, opuși oricăror mișcări „naționaliste”87. În concluzie, autorul subliniază că dacă românii
basarabeni își doresc unirea și dacă România poate garanta drepturile minorităților naționale din
Basarabia, atunci o asemenea unire ar fi în acord cu principiul drepturilor popoarelor la
autodeterminare88.

82
Ch. Vopicka, Secrets…, p. 174 și urm. Confirmarea acestor evenimente se regăsește și în corespondența dintre
ambasadorul american de la Paris și Lansing: The Ambassador in France (Sharp) to the Secretary of State, February
23, 1918 în FRUS. 1918, Russia, Vol. II , p. 714.
83
William Howell Reed, Bessarabia, 11 martie 1918, Inquiry Document no. 478, în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 626.
84
Ibidem, p. 9.
85
Ibidem, p.10.
86
Ibidme, p.15.
87
Ibidem, p.19.
88
Ibdidem, p.20.

28
 Că în S.U.A. exista, încă până la sfârșitul războiului, o anumită percepere a problemei
basarabene, aceasta se vede bine pe exemplul interesului față de materialele Comisiei Inquiry
referitoare la Basarabia, inclusiv față de raportul lui Reed, pregătit, cum am spus, pentru Comisie.
Critica raportului a fost făcută de profesorul de istorie al Universității Columbia, James Shotwell,
și prof. Vladimir Simkhovitch89, la 20 aprilie 1918, deci la scurtă vreme după unire. După
Shotwell, raportul a fost scris din punctul de vedere al unui „ardent patriot român” care nu ținea
cont de faptul că ceea ce pentru români a constituit (cu referire la anul 1878) „furtul Basarabiei”,
pentru ruși a fost „reîntoarcerea Basarabiei”. Este interesant că autorii criticii contestă teoria
continuității daco-romane, la care Reed face trimitere în raportul său. Un alt punct important al
criticii vizează nevoia studieri detaliate a problemei minorităților basarabene, a aspirațiilor,
doleanțelor, simpatiilor și antipatiilor acestora, mai ales „chestiunea evreiască” (criticii își
imaginau, de pildă, că denumirea de Kishinew ar fi de origine evreiască). Cu unele excepții
referitoare la Macedonia și Caucaz, nu exista, după părerea criticilor, alt teritoriu european unde
problema naționalităților să fie mai „încâlcită” decât în Basarabia. Recomandarea pe care Shotwell
o face Comisiei (din care făcea parte și el) era că aceasta „nu ar fi fost îndreptățită să ajungă la
niciun fel de concluzii cu privire la problema Basarabiei fără o studiere atentă și preliminară a
tuturor datelor disponibile” 90. Aceste documente demonstrează cât se poate de clar că, așa cum
avea să fie și la Conferința de Pace de la Paris, în Comsia Inquiry existau încă din primele luni ale
anului 1918 cele două mari curente de opinie în ce privește problema Basarabiei: în favoarea și în
defavoarea României. Totodată, în pofida importanței lor pentru tema noastră de cercetare,
respectivele surse nu sunt practic deloc valorificate în istoriografia românească, cu excepția lui M.
Mitrașca care face referire doar la raportul lui Reed, însă în cu totul alt context91.
Revenind la mărturiile dilomaților americani din zilele care au precedat actul unirii, trebuie
să ne referim, mai întâi, la un episod destul de controversat și mai puțin cunoscut. Este vorba de
inițiativa Comisariatului de Externe al Rusiei Sovietice de „lichidare” a diferendului basarabean.
Conștienți, probabil, de iminența unirii, sovieticii au propus aplanarea conflictului prin punerea în
aplicare a prevederilor din schimbul de note Averescu-Racovski din 9 martie prin intermediul unei
comisii mixte, din care să facă parte reprezentanți ai Germaniei, S.U.A. și Angliei. Departamentul
de Stat este informat pentru prima oară despre această inițiativă la 29 martie92 (stil nou), iar la 5
aprilie, ambasadorul S.U.A. la Paris primea un memoriu de la miniștrii Aliaților de la Iași în care
se opina că chestiunea participării reprezentanților Puterilor Aliate la aplicarea prevederilor
schimbului de note Averescu-Racovski trebuia lăsată la discreția guvernului român, deoarece în
caz contrar Moscova ar obține posibilitatea să ridice „și alte întrebări stânjenitoare, în special
ocupația românească a Basarabiei”93.

89
Lawrence Gelfald, The Inquiry; American preparations for peace, 1917-1919, New Haven, Yale University Press,
1963, p. 217.
90
James T. Shotwell, Critique on report on Bessarabia, 20 aprilie 1918, no. 478, în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 626.
91
M. Mitrașca, Moldova..., p. 351.
92
The Ambassador in Russia (Francis) to the Secretary of State, March 29, 1918 în FRUS. 1918, Russia, Vol. II , p.
717.
93
Ibidem, The Ambassador in France (Sharp) to the Secretary of State, April 7, 1918, p. 718. Episodul ce ține de
neimplementarea prevederilor notelor schimbate în februarie-martie între Averescu și Racovski a constituit piesa de
rezistență a diplomației sovietice în anii următori, aceștia neratând nicio ocazie de a reitera „dreptul” lor asupra
Basarabiei în corespondenţa diplomatică, în note de protest şi, în general, sub orice formă care făcea publicitate acestei
pretenţii; autorii sovietici au calificat la acest schimb de note drept “acord”, deși bineînțeles că nu putea fi vorba de o
înțelegere de asemenea nivel care presupune o procedură de ratificare. În orice caz, prevederile notelor Averescu-

29
 Ambasadorul Ch. Vopicka era și el conștient de inevitabilitatea actului din 27 martie, de
vreme ce își nota, în ajunul acelei date, că primul ministru Al Marghloman „plecase la Chișinău
pentru a grăbi înfăptuirea unirii”94. Cu toate că diplomații americani s-au ferit să se implice în
aceste procese, totuși atunci cînd Unirea a fost proclamată, Vopicka a receptat evenimentul cu
simpatie, pe de o parte pentru a nu permite Puterilor Centrale să-și aroge meritul de a fi fost primele
și singurele care au susținut actul unirii, iar de altă parte, pentru că el era de părere că unirea
Basarabiei constituia „o aplicare a principiilor naționale, aprobată de o adunare liberă, ceea ce pare
a fi în conformitate cu programul Antantei”95. În sfârșit, observa el, cursul luat de evenimente
părea a fi în conformitate cu interesele americane, întrucât Basarabia nu-și putea asigura
independența prin forțe proprii, fiind redusă să aleagă între România și Ucraina, care, în opinia
ambasadorului american, devenise între timp „în mod voluntar o colonie germană”. Mai mult decât
atât, atunci când Legația americană de la Iași a fost notificată oficial cu privire la înfăptuirea unirii,
Vopicka a decis să nu ia pur și simpu act de acest lucru din teama de a nu provoca o impresie
defavorabilă, ci a preferat să aștepte instrucțiuni în acest sens din partea guvernului american96,
transmițând Departamentului de Stat că în condițiile în care Germania devenise forța dominantă
în regiune „era extrem de important modul în care guvernul nostru și Aliații vor trata această unire
a Basarabiei cu România”97. Din motive necunoscute, Secretarul de Stat a decis să nu întreprindă
nici o acțiune în legătură cu solicitarea lui Vopicka 98; se poate să fi fost vorba de o manifestare
timpurie a convingerilor lui Lansing cu privire la necesitatea menținerii integrității teritoriale a
Imperiului rus, părere pe care știm că, cel puțin mai târziu, a împărtășit-o și Wilson. În afară de
această logică, pe care după aceea administrația S.U.A. o va invoca multă vreme de fiecare dată
cînd va fi solicitată recunoașterea drepturilor României asupra Basarabiei, la Washington mai
existau în acel moment mai multe semne de întrebare referitoare la problema Basarabiei, cele mai
arzătoare în 1918 ținând de modul în care a fost înfăptuită unirea și, mai ales, de atitudinea
populației ținutului față de acest eveniment. Reticențele acestea au fost rezumate chiar de către
Wilson într-o scrisoare adresată la 1 mai Secretarului de Stat R. Lansing, în care, referindu-se la
actul din 27 martie, menționează următoarele: „Mi-aș dori foarte mult să cunosc dacă acest caz nu
are niște complicații serioase. Putem noi oare fi siguri că unirea s-a făcut cu acordul Basarabiei și
este această unire anume cea pe care ne-am dori să o aprobăm și să o susținem în orice caz?” 99
Vedem, prin urmare, că poziția guvernului federal era mai rezervată decât cea a Comisiei
Inquiry, iar americanii, dar și aliații europeni, au decis amânarea deciziei cu privire la soarta

Racovski au devenit inaplicabile după ocuparea germană a Odesei și Kievului, dar mai ales în urma votului Sfatului
Țării de unire cu România din 27 martie. R.D Moldovenească nu fusese părtașă la înțelegerea din 9 martie la care s-a
ajuns prin schimbul de note între Averescu și Racovski. v. Бессарабия на перекрестке европейской дипломатии.
Документы и материалы, состав. Л. Семенова, В. Виноградов, М. Ерещенко, Москва, 1966, p. 39-43; v. și
interviul lui Racovski din 19 aprilie 1918 pentru Svoboda Rosii, în The Consul General at Moscow (Summers) to the
Secretary of State, nedatată, în FRUS. 1918, Russia, vol. II , p. 721; la același subiect, telegrama lui Cicerin către
Marghiloman din 18 aprilie 1918 în The Minister in Sweden (Morris) to the Secretary of State, May 3 1918, tot acolo,
p.722.
94
Ch. Vopicka, op. cit., p. 195.
95
Ibidem, p.196.
96
Ibidem, p. 200.
97
The Minister in Romania (Vopicka) to the Secretary of State, April 7, 1918, în FRUS. 1918, Russia, vol. II , p. 720.
98
Ibidem; v. și Nanu către Alex. Vaida Voevod (M.A.S. al României), 19 septembrie 1932, în Arhivele M.A.E., fond
71/1914, E.2, v. 23, f. 227, 228.
99
Mamatey, The United States and East Central Europe (1914-1918). A study in Wilsonian Diplomacy and
Propaganda, New Jersey, Princeton University Press, 1957, p. 251 în M. Mitrașca, op.cit., p.349.

30
Basarabiei până după încheierea ostilităților100. Această atitudine, formată către sfârșitul
războiului, suspicioasă și defavorabilă cauzei românești, a coexistat în următorii ani cu părerea, de
altfel, foarte răspândită în cercurile diplomatice, academice și militare americane și aliate, după
care Basarabia aparținea în întregime României în virtutea realităților istorice, entice, culturale și
geografice caracteristice spațiului dintre Prut și Nistru101. Astfel, în luna august, ambasada
americană de la Londra transmitea Departamentului de Stat un memorandum (redactat, din câte se
pare, de Departamentul de informații politice al Ministerului de Externe britanic), intitulat
Chestiunea Basarabeană și actul unirii cu România în care erau explicați factorii care au
determinat înfăptuirea unirii. Memorandumul în sine lipsește din arhivele A.N.I.C., în schimb
conținutul său ne este cunoscut prin rezumatul-comentariu pe care ambasadorul S.U.A. la Londra,
Walter Hines Page, îl face acestui document. Pe această cale erau readuse în discuție următoarele
aspecte ale problemei: caracterul preponderent românesc pe care provincia l-a păstrat, în pofida
politicii de rusificare a administrației țariste; condițiile politice din Rusia, Ucraina și România în
ajunul unirii; faptul că unirea „nu a fost nicidecum o anexare, ci un act voluntar al basarabenilor,
în virtutea dreptului lor la autodeterminare”. Un alt aspect interesant ține de deosebirile de ordin
politico-administrativ dintre vechiul regat român și Basarabia. Se menționează, astfel, că în timp
ce România avea un guvern „foarte aristocratic ce cu greu putea fi numit democratic, (...) Basarabia
era o democrație”. Motivarea actului din 27 martie, ambasadorul american de la Londra o explica
în următorul fel: „Reorientarea Sfatului Țării către Patria-mamă a fost necesară, întrucît Ucraina
ostilă i-a izolat pe basarabeni de Rusia. O consecință naturală a acestei realități, unirea dintre
Basarabia și România, a fost decisă în spiritul doctrinei autodeterminării”102.
Acest punct de vedere avea să fie confirmat și de memorandumul Cobb-Lippman, întocmit
în data de 29 octombrie, la cererea colonelului House, în vederea interpretării și ajustării doctrinei
celor Paisprezece puncte la realitățile date de prefacerile teritoriale petrecute după intrarea S.U.A.
în război. Astfel, memorandumul semnalează că punctul unsprezece al doctrinei wilsoniene
referitor la viitorul României și al Balcanilor a fost, între timp, „alterat de evenimente”. România,
spune memoriul, „urmează să obțină Dobrogea, Basarabia și, probabil, Transilvania”. Tot aici
apare și idea retrocedării către Bulgaria a sudului Dobrogei, idee care avea să fie promovată mai
târziu de către diplomații americani cu multă insistență. Referitor la Rusia (și, indirect, la problema
Basarabiei), memoriul ridică întrebarea în ce măsură teritoriul rusesc propriu-zis coincide cu
teritoriul fostului Imperiu Rus103.
Aproximativ în aceeași perioadă, Basarabia revine în atenția Comisiei Inquiry într-un
memoriu de nouăzeci și cinci de pagini intitulat Românii, alcătuit de W. Reed. De data aceasta,
după ce fusese criticat aspru în chestiunea Basarabiei de unii membri ai Comisiei, Reed descrie în
termeni mult mai rezervați situația din acest ținut. Sunt invocate foarte multe date statistice cu
privire la viața economică și procesele demografice. Se acordă, de asemenea, multă atenție
minorităților. Spre deosebire de memoriul la care ne-am referit în paginile anterioare, acum autorul
face o simplă descriere cronologică a principalelor evenimente din istoria Basarabiei până în vara

100
Ibidem.
101
Memorandum of a conversation with B. C. Wallis at the Hertford House, London, May 3, 1918, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627; v. și Ibidem, Memorandum of conversation with R.-W. Seton-Watson at
the American Officers Club, London, May 9, 1918; Ibidem, Memorandum of conversation with Captain M.V.
Temperley in London, April 26 and May 3, 1918.
102
Ambasadorul S.U.A. la Londra, Walter Hines Page către Secretarul de Stat, 27 august 1918, (761.72/11738) în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 681.
103
Interpretation of President Wilson's Fourteen Points by Colonel House, în FRUS, 1918. Supplement 1: The World
War, Vol. 1, pp. 405-413.

31
anului 1918, fără a insera comentarii sau judecăți de valoare proprii. Totuși Reed rămâne, ca și în
trecut, la părerea că procentul de 47.5% de români, dat de recensământul țarist, era cu mult mai
mare în realitate104. Raportorul trece în revistă și opoziția minorităților naționale față de unire, dar
și a țăranilor despre care spunea că exista posibilitatea ca aceștia să fi fost ostili guvernului
„aristocratic” al României105. Sunt, de asemenea, descrise prevederile unirii condiționate. Sunt
relatate incidente precum arestarea ofțerilor ruși, suprimarea ziarelor rusești, a sindicatelor
profesorilor și învățătorilor ruși, etc. Alte câteva aspecte și idei interesante semnalează faptul că
legile adoptate de autoritățile R.D.M. constituiau un îndemn pentru restul României în vederea
soluționării problemei agrare, celei a minorităților și a celor din sistemul național de educație106.
Pentru prima dată se întâlnește într-un astfel de document ideea privind posibilitatea organizării
unui referendum în care să se decidă soarta județelor Akkerman sau Hotin cu populație
preponderent ucraineană107.
Încheiem acest paragraf cu evocarea unui incident mai puțin obișnuit ce ține de participarea
lui Ch. Vopicka la o festivitate în Chișinău, prilejuită de aniversarea unui an de la proclamarea
autonomiei Basarabiei. Cu această ocazie, ambasadorul american a ținut un discurs reprodus în
presa românească în termeni foarte favorabili cauzei unioniste108. Conform ziarului „Mișcarea”,
ambasadorul american ar fi asigurat audiența că S.U.A. vor susține unirea tuturor provinciilor cu
vechiul regat, ceea ce a dat prilej Camerei Deputaților să voteze o rezoluție prin care mulțumea
guvernului american pentru „acest imens serviciu”. În memoriile sale, Vopicka sugerează că de
fapt discursul său ar fi fost distorsionat de ziarul național-liberal109. Este adevărat că Vopicka a
protestat în audiență la rege față de acțiunea parlamentarilor și a remis aceleiași publicații un text
oficial110 al discursului său, dar în istoriografia românească acest incident a rămas unul
controversat. I. Agrigoroaiei, de pildă, a luat în calcul posibilitatea ca Vopicka să-și fi schimbat
părerea în acest sens în urma instrucțiunilor primite de la Departamentul de Stat111. Adevărul este
că România a avut un prieten devotat în Ch. Vopicka și, având în vedere entuziasmul și insistența
cu care ministrul american a apărat interesele României în mai multe chestiuni, începând de la
credite și furnizarea de ajutoare materiale și sfârșind cu susținerea pe care acesta a acordat-o cauzei
unității naționale a românilor, părerea lui I. Agrigoroaiei nu pare neverosmilă. Această părere își
găsește în mod indirect confirmarea și într-o scrisoare pe care guvernul ucrainean a adresat-o în
februarie 1919 lui Clemenceau și lui Wilson și în care îl acuzau pe ministrul american că ar fi
declarat „la un meeting oficial din Chișinău că de acum Basarabia era parte inseparabilă a
României”112. Zelul acesta i-a provocat, de altfel, lui Vopicka și unele necazuri, ca de pildă atunci

104
William Howell Reed, The Roumanian people, 30 November 1918, doc. 480, p.56, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 626.
105
Ibidem, p. 75.
106
Ibidem, p. 84-85.
107
Ibidem, p. 85, și urm.
108
1Mișcarea” din 24 octombrie 1918.
109
Vezi relatarea vizitei sale la Chișinău și descrierea incidentului în Ch. Vopicka, Secrets..., p. 261-264.
110
„Mișcarea” din 29 octombrie 1918.
111
Ion Agrigoroaiei, Opinie publică și stare de spirit în vreme Războiului de Întregire și a Marii Uniri, Iași, 2004, p.
184-186.
112
Радиотелеграмма временного правительства Украины претсеталелю Парижской Мирной Конференции,
Клемансо. Копия - президенту США, Вилъсону. 7 февраля 1919 г. în Бессарабия на перекрестке европейской
дипломатии. Документы и материалы, составитель, автор: Лидия Семенова, В. Виноградов, М. Ерещенко,
изд. «Индрик», Москва, 1966, p. 238-241.

32
când a fost chemat la Paris pentru consultări, unde i s-au temperat, cum s-a exprimat Frank Lyon
Polk, „entuziasmul excesiv și admirația pentru români”113.

I.2. Basarabia în atenția diplomaților americani în timpul Conferinței de Pace

de la Paris
După capitularea Puterilor Centrale și încheierea războiului, delegația americană condusă
de președintele Wilson a plecat la Paris în vederea participării la negocierile de pace. Pentru
administrația americană era semnificativ faptul că Germania și Austria au cerut ca viitoarea pace
să fie negociată în spiritul programului enunțat în cele Paisprezece puncte. Într-o epocă în care
numeroși reprezentanții ai elitei politice americane împărtășeau un „optimism fără margini”114 și
o încredere puternică în potențialul organizațiilor internaționale și al dreptului internațional115,
idealismul președintelui Wilson era, se pare, sincer și cu siguranță categoric opus tradiționalei
abordări americane a relațiilor internaționale. S.U.A. intraseră în război pentru a „pune capăt
tuturor războaielor”, iar Wilson s-a deplasat la Paris pentru a superviza personal desăvârșirea
acestui deziderat. Prezența sa, în fruntea unei impunătoare delegații americane, avea rolul de a
spori prestigiul, ponderea și influența S.U.A. la conferința la care Wilson își dorea să remodeleze
la nivel global întreaga abordare a relațiilor internaționale. În locul diplomației secrete și a
intereselor naționale înguste, Wilson spera să reorienteze politica internațională în sensul unei
cooperări transparente a statelor. Această cooperare avea să fie bazată de atunci înainte pe legi și
tratate internaționale, iar diferențele de poziție ale națiunilor puteau fi rezolvate civilizat și pașnic
în cadrul unui for internațional legitim – Societatea Națiunilor.
Aceasta a fost viziunea americană asupra păcii și ea a eșuat tocmai pentru că, cel puțin în
acele condiții, era utopică. Wilson a ajuns să se convingă foarte repede de imposibilitatea realizării
acestei imense sarcini. Fiecare stat participant la Conferință avea propria sa viziune, mai mult sau
mai puțin globală, asupra viitoarei păci, dar bineînțeles că toți participanții priveau lucrurile în
termenii mult mai realiști ce reieșeau din interesele lor naționale. Idealismul wilsonian s-a ciocnit
de abordarea tradițional-europeană a relațiilor internaționale, conform căreia relațiile dintre state
erau de fapt relații de putere bazate pe un calcul cu sumă nulă. Din această cauză, pentru a putea
ajunge la un numitor comun cu aliații săi europeni, S.U.A. au fost nevoite să sacrifice multe din
convingerile cu care au venit înarmate la Conferință. Statele mai mici, printre care s-a numărat și
România, erau foarte suspicioase și cu privire la ideea rezolvării diverselor chestiuni interne (dar
cu implicațiii internaționale, soluționarea cărora consituia o garanție a păcii în opinia americanilor)
în forurile internaționale116. Uneori, americanii au trebuit să cedeze în asemenea cazuri, chiar dacă

113
G. E. Torrey, The Diplomatic Career of Charles J. Vopicka in Romania, 1913-1920,, p.327 în M. Mitrașca,
Moldova…, p.351.
114
La subiectul datoriei morale pe care S.U.A. considerau că o îndeplineau alăturându-se „taberei democrației” în
Primul război mondial, vezi și lucrarea unui savant american contemporan acelor evenimente, Carl Russell Fish, An
introduction to the history of american diplomacy, New York, McMillan, 1919, p. 57-58.
115
Kenneth, Thompson, Political realism and the crisis of world politics: an American approach to foreign policy,
Princeton University Press, Princeton, 1960, p. 17.
116
Așa a fost, de exemplu, problema Tratatului minorităților cu România, pe care Brătianu a refuzat să-l semneze pe
motiv că viza o chestiune internă românească și că impunerea semnării sale de către un for internațional constituia o
încălcare a suveranității românești: Manley O. Hudson (coord.), The Protection of Minorities and Natives in
Transferred territories, în What Really Happened at Paris: The story of the Peace Conference, 1918-1919, New York,
1921, p. 214

33
opinia lor era cu totul alta. În sfârșit, chiar și așa, întregul efort depus de S.U.A. la Conferința de
Pace s-a dovedit a fi în cele din urmă inutil – dincolo de lecțiile învățate și experiența propriu-zisă
căpătată, pentru că legislativul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles în forma în
care acesta i-a fost remis de către președintele Wilson. Cea mai importantă cauză a acestui eșec a
ținut de faptul că Tratatul nu era bipartisan (ca să folosim un termen specific politicii americane
și fără traducere în limba română), adică nu reflecta și viziunea Partidului Republican asupra păcii.
S-a ajuns la această situație din cauză că delegația americană la Conferința de Pace fusese alcătuită
aproape în exclusivitate din democrați.

I.2.a. Implicarea diplomaților americani în examinarea problemei basarabene

în cadrul lucrărilor Conferinței de Pace
Problema Basarabiei a fost analizată la Paris în cadrul general al chestiunilor teritoriale
românești, care, la rîndul lor, erau studiate în contextul mai larg al problemelor teritoriale din
Balcani și din fostul Imperiu Austro-Ungar. Recomandările comisiilor care analizau aceste
probleme erau apoi înaintate Consiliului miniștrilor de externe ai celor cinci mari puteri și
Consiliului Suprem al Conferinței alcătuit din cei Patru Mari (Clemenceau, Wilson, Lloyd George
și Orlando), care luau deciziile finale în raport cu fiecare problemă, având în vedere și alte chestiuni
de ansamblu. Printre specialiștii americani care au lucrat în aceste comisii tehnice au fost Clive
Day, Archibald Coolidge, Charles Seymour, Douglas Johnson, ș.a. În ce privește Basarabia,
specialiștii din Comisia Inquiry au transmis delegației americane de la Paris concluzia că aceasta
„a apaținut în trecut României (din sec. XIV și până la 1812; 1856-1878) și este predominant
românească după caracterul său. Ideea de a detașa extremitățile nordice și sud-estică (respectiv
Hotin și Akkerman) și a le da Ucrainei este imprudentă, pentru că aceasta ar pune capăt unei
provincii istorice și s-ar părăsi o bună frontieră naturală, rîul Nistru, datorită coloniilor mai mult
sau mai puțin ucrainene”117.V.F. Dobrinescu mai face trimitere la existența unui raport din ianuarie
1919 al Intelligence Section din cadrul Comisiei americane pentru negocierea păcii care
recomanda alipirea Basarabiei la România, în virtutea faptului că această provincie „era, prin
caracter, românească”. Dar cei care au alcătuit documentul respectiv considerau că Hotinul și
Cetatea Albă nu trebuiau incluse în hotarele viitoarei Românii118.
La scurt timp după deschiderea oficială a Conferinței, problema Basarabiei a fost discutată
în cadrul unei întruniri a Consiliului celor Zece la care au mai participat președintele Wilson,
Secretarul de Stat Robert Lansing, Ionel Brătianu și alți delegați ai României. Primul ministru al
României a explicat Consiliului celor Zece circumstanțele istorice, etnice și lingvistice în virtutea
cărora s-a făcut unirea Basarabiei cu România și pentru care „apartenența Basarabiei la Rusia era
un anacronism care nu mai putea fi tolerat”. După ce a atenționat că în acest ținut alogenii alcătuiau
circa 28%, el și-a exprimat speranța că înaltul for al păcii va satisface dorința Basarabiei de a
rămâne în componența României119. Bineînțeles că în acea ședință nu a putut fi luată nici o decizie
și subiectul a fost transmis spre examinare specială în Comisia pentru afaceri române și iugoslave,
alcătuită din experți tehnici, din care făceau parte și americanii Ch. Seymour și Clive Day. Când
117
David Hunter Miller, My Diary. At the Conference of Paris. With Documents. Volume IV. Documents 216-304
disponibil la: https://archive.org/details/MyDiaryAtConferenceOfParis-Vol4, accesat la 20 februarie 2017.
118
FRUS 1918, Supplement 1, Washington, 1946, p.233 în V.F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia,
Iași 1991, p. 78. (nu am reușit să identificăm trimiterea lui V.F. Dobrinescu în sursa indicată).
119
Secretary’s Notes of a Conversation held in Mr. Pichon’s room at Quai D’Orsay on February 1, 1919, în FRUS,
The Paris Peace Conference, 1919, Volume III , U.S. Government Printing Office, 1946, p. 847-850

34
comisia s-a întrunit pentru prima dată la 8 februarie, Day a susținut ideea conform căreia Basarabia
ar fi putut aparține României în virtutea considerentelor etnice, istorice și geografice. În urma
discuțiilor avute cu acel prilej, comisia s-a declarat temporar în favoarea unirii, rezervându-și
„dreptul de a lua o hotărâre clară, când, după ce se va termina examinarea diferitor revendicări ale
românilor, [Comisia] va putea încerca o soluție de ansamblu.”120
Comisia a reluat subiectul la 22 februarie 1919, când, în prezența lui Ionel Brătianu și a lui
Al. Vaida-Voievod, au fost discutate mai multe probleme teritoriale românești. La întrebarea
președintelui Comisiei cu privire la circumstanțele intrării armatei române în Basarabia, Brătianu
a răspuns că aceasta a avut loc în scopul stăvilirii exceselor bolșevice, la cererea autorităților
R.D.M și cu aprobarea miniștrilor Aliați de la Iași, a șefului misiunii militare franceze în România,
generalul Berthelot, a comandantului Frontului Român, generalul Șcerbacev, și a guvernului
ucrainean. Întrebat despre condițiile în care s-a votat unirea, Brătianu a declarat că aceasta a fost
votată de Sfatul Țării care fusese recunoscut de guvernul Kerenski cu condiția păstrării autonomiei
Basarabiei, condiție la care s-a renunțat „după înfăptuirea de către guvernul român a reformei
agrare și electorale”. Brătianu s-a mai referit și la situația minorităților naționale din Basarabia,
care, în opinia sa, aveau motive să fie recunoscătoare României pentru protecția împotriva
bolșevismului121. În urma celor două ședințe, Comisia pentru afacerile române și iugoslave a
redactat o recomandare, susținută de toți membrii Comisiei, inclusiv de către experții americani,
care avea următorul conținut: „Luând în considerație aspirațiile generale ale populației Basarabiei,
caracterul moldovenesc al regiunii, argumentele geografice și etnice, ca și cele economice,
Comisia susține alipirea Basarabiei la România. E de sperat că această atribuire se va face sub
forma care va apăra interesele generale ale Basarabiei, în deosebi în ce privește relațiile ei cu țările
vecine și care va garanta drepturile minorităților în conformitate cu prevederile Ligii
Națiunilor”122. Documentul a fost trimis, la 6 aprilie, Comisiei teritoriale centrale spre avizare123.
V.F. Dobrinescu și I. Pătroiu au observat că în loc de unire, experții Comisiei au folosit termenul
mai flexibil „alipire” (attachment); totodată au semnalat dispariția mențiunii cu privire la drepturile
istorice ale României asupra Basarabiei124. Trebuie reținut și faptul că exact în acel moment a mai
fost elaborat un alt document american care recomanda ca extremitatea nordică a Basarabiei să fie
cedată Ucrainei, împreună cu cea mai mare parte a Bucovinei și orașul Cernăuți125.
Evident că recomandarea Comisiei pentru afacerile române și iugoslave trebuia să fie
preferată, fiind propusă de o intituție a Conferinței, dar la 8 mai Robert Lansing a blocat aporbarea
acestei rezoluții în Comisia teritorială centrală. A urmat o ședință a Consiliului miniștrilor de
externe ai celor cinci mari puteri (The Little Five), la care Lansing a atenționat că nu poate aproba
nicio schimbare teritorială în defavoarea Rusiei, în lipsa unui reprezentant legitim al guvernului
rus care să o consimtă. Acest principiu, pe care americanii aveau să-l susțină în mod constant mai

120
Paris Peace Conference, 181.21601/1; Recueil Des Actes de la Conference, C 4, pp.10-12., în V. F. Dobrinescu,
Florin Pătroiu, Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, „Patrimoniu”, nr.4, Chișinău, 1991,
p.158-159.
121
Excerpt from the minutes of a meeting of the Commission on Roumanian and Yugo-Slav Affairs. Hearing of the
Roumanian Delegation, February 22, 1919, file no. 181.21601/6, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A, inventar 1608,
rola 623; S.D. Spector indică data întrunirii la 28 februarie: Sherman David Spector, România la Conferința de Pace
de la Paris, 1995, p. 128.
122
V.F. Dobrinescu, I. Pătroiu, Marea Unire..., p. 159-160.
123
Memorandum of Professor A.C. Coolidge, March 10, 1919, în FRUS, The Paris Peace Conference, 1919
Volume XII, p. 276.
124 V.F. Dobinescu, I. Pătroiu....p. 159-160.
125
Memorandum of Professor A.C. Coolidge, March 10, 1919, în FRUS, The Paris Peace Conference, 1919
Volume XII, p. 276.

35
bine de un deceniu de la această dată, este formulat tarnșant anume în acest moment126. Aceeași
poziție este reiterată și la 27 mai, când în cadrul unei întruniri la reședința președintelui Wilson din
Paris, la care au participat, printre alții, Lansing și Day (dar nici un reprezentat din partea
României), cei Patru Mari au căzut de acord cu privire la posibilitatea recunoașterii amiralului
Kolceak drept reprezentant legitim al Rusiei, cu condiția ca acesta să recunoască, între altele,
„dreptul Conferinței de a decide viitorul părții românești a Basarabiei”127. Era evident că Wilson
susținea părerea lui Lansing conform căreia orice schimbări teritoriale efectuate în absența unui
reprezentant recunoscut al Rusiei nu puteau fi admise. Nu era precizat sensul sintagmei „parte
românească a Basarabiei”, se poate doar presupune că era vizată excluderea județelor Hotin,
Cetatea Albă și Ismail din acea parte pe care Conferința intenționa să o dea României. Indignat,
Brătianu observa într-un memoriu adresat Secretariatului General al Conferinței că „formula
folosită de Consiliul Suprem, la fel ca amânarea unei decizii definitive, au cauzat prejudicii
serioase provinciei [Basarabiei], ...permițând celor cu intenții negative față de noi să dea impresia
că ar fi existat părți neromânești ale acestei provincii, ceea ce ar permite contestarea apartenenței
lor la România. Și asta în timp ce această provincie s-a reunit cu regatul în întregimea sa și prin
voința populației sale, o corectă și justă reparație a actului de violență comis în 1812 de către
aristocrația rusă… Asemenea tărăgănări sunt de natură să trezească speranța agitatorilor bolșevici
și să pună în pericol munca de pace și ordine pe care România a depus-o în Basarabia, obținând
rezultate foarte bune, în timp ce pământurile de la est de Nistru erau pradă celei mai crude
anarhii”128. Referirea premierului român la agitațiile bolșevice din Basarabia era confirmată și de
atașatul militar american, colonelul Yates, care arată că în timp ce comunismul nu a prins în
Vechiul regat, nu aceeași era situația și în Basarabia129.
Pe parcursul lucrărilor Conferinței, s-a putut observa că nu exista o unanimitate de păreri
între negociatorii și experții americani cu privire la Basarabia. Pentru recunoașterea unirii s-au
pronunțat membrii comisiilor pregătitoare - Inquiry, Comisia pentru afaceri române și iugoslave
și Comisia teritorială centrală. Exemplu elocvent în acest sens au fost, cum am văzut, experții
Seymour și Day, în alte situații la fel s-au compotat profesorii Coolidge și Johnson. Trebuie să
avem în vedere însă două aspecte. Membrii acestor comisii erau mai curând specialiști în diverse
domenii practice, și nu oameni de stat cu putere de decizie. Sarcina lor era să propună recomandări
bazate pe criterii tehnice sau, mai degrabă, științifice (geografice, economice, etnice, ș.a.) și să
facă abstracție de considerentele de ordin politic. Decizia de principiu în chestiunea basarabeană,
bazată prioritar pe calcule politice, ca și în cazul tuturor celorlalte subiecte de pe agenda
Conferinței, era luată, în numele S.U.A., de președintele Wilson, care era consultat de demnitari
de rangul lui Lansing, Frank Lyon Polk, șeful delegației americane la negocierile de pace, și de
consilierul său Ed. M. House.
Una din chestiunile care făceau dificile dezbaterile asupra Basarabiei era cea a drepturilor
minorităților. Faptul că în rândurile minorității ruse sau, mai degrabă, a simpatizanților Rusiei din
Basarabia exista o puternică nemulțumire față de noua situație din ținut își găsește confirmarea în

126 Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 26;
127
Notes of a meeting held at President Wilson’s House, May 27, 1919, Paris Peace Conf. 180/03401/37 în FRUS,
The Paris Peace Conference 1919, vol. VI, p. 71-73.
128
Memoriul lui Ionel Brătianu către Secretariatul General al Conferinței pentru Pace, Septembrie 9, 1919,
(185.3123/116), în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 623.
129
Despatch from Bucharest no. 395, September 20 (961.00/545) , în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, rola 648.

36
documentele americane130. Foarte important, în timpul desfășurării Conferinței, în presa americană
apar zvonuri despre pogromuri antisemite care ar fi fost pregătite de Comandamentul trupelor
române în Basarabia. În acest sens Polk, care în acel moment era Secretar de Stat interimar, l-a
instruit pe Vopicka să verfice atent aceste zvonuri și să întocmească un raport general cu privire la
situația evreilor din România în care să arate în ce măsură știrile din presă erau adevărate131. În
urma cercetărilor întreprinse și a interpelării autorităților române132, Vopicka raporta, făcând
referire și la decretul-lege din 22 mai 1919, că „evreii nu erau discriminați în România” și că în
opinia sa „această agitație a evreilor din Basarabia făcea parte din campania lor de discreditare a
românilor, astfel încât Conferința de Pace să nu adjudece Basarabia României, în pofida faptului
că 70% din populație este românească”133. Însărcinatul cu afaceri american la București, A.
Schoenfeld a confirmat și el lipsa de temei a zvonurilor din presă cu privire la “masacrele evreilor”,
exprimîndu-și părerea că problema acestor zvonuri ținea mai curînd de „o anumită lipsă de respect
de sine în atitudinea generală a evreilor”134. Concluzia lui Vopicka este cu atât mai interesantă cu
cît nu poate exista nicio îndoială că ambasadorul american a fost un adevărat apărător al drepturilor
evreilor din România135. Ministrul american a oferit mai multe detalii cu privire la poziția sa în
această privință într-o scrisoare trimisă Comisiei americane pentru negocierea păcii la 1 iunie,
arătând, printre altele, că „rușii din Basarabia, împreună cu evreii, sunt împotriva stăpânirii
românești a Basarabiei, pentru că provincia este foarte bogată și ei speră să fie alipită la Rusia,
deoarece sub ruși ei ar putea face mai mulți bani”136.
Un alt obstacol serios în calea obținerii unei atitudini favorabile a americanilor față de
drepturile României asupra Basarabiei l-a făcut rezistența înverșunată a rușilor de cea mai variată
extracție și orientare. Atitudinea față de Rusia a jucat un rol determinant în decizia americanilor
de a nu recunoaște unirea Basarabiei cu România. La Paris, New York, Bruxelles137 și în alte locuri
a existat un lobby rusesc foarte puternic, care s-a manifestat mai ales în presă și în diverse alte
tipărituri ce au ajuns în atenția diplomaților americani. Este vorba mai ales de eforturile Conferinței
Politice Ruse de la Paris și ale așa-zisei „delegații basarabene” compusă din Aleksandr Krupenski
(fost președinte al Zemstvei basarabene), Aleksandr Schmidt (fost primar al orașului Chișinău),
Vladimir Țîganco, fost deputat în Sfatul Țării ș.a. Printre publicațiile acestora în limba engleză
care circulau la Paris și care au ajuns în atenția americanilor s-au numărat Summary of Events in
Bessarabia138, Bessarabia and Roumania139 sau The Bessarabian ”Parliament” 140. Principalele
teze pe care s-au concentrat eforturile acestor exponenți ai intereselor rusești în Basarabia țineau
de „nelegitimitatea” Sfatului Țării, neimplementarea prevederilor schimbului de note Averescu-
Racovski și opoziția reală sau închipuită a localnicilor „moldoveni”. Trebuie adăugat că lobby-ul

130
Resume on situation in Rumania, May 5 1919, no. 258, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola
632.
131
Paraphrase. Cipher Telegram from Department via Saloniki, May 24, 1919, (840.l), în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1737, rola 648.
132
Ibidem, Vopicka către Văitoianu, 27 mai 1919, (840.1).
133
Ibidem, Vopicka către Amabsada Americană din Paris, June 4, 1919, (840.1).
134
Ibidem, Schoenfeld către Ambasada Americană din Paris, June 21, 1919.
135
Cu privire la rolul lui Vopicka în combaterea antisemitului în România vezi și studiul lui A. Pippidi, The pogrom
that never happened, disponibil la: http://web.ceu.hu/jewishstudies/pdf/02_pippidi.pdf, accesat la 21 februarie 2017.
136
Paris Peace Conf. File 871.00/26 în V.F. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p. 161-162.
137
Djuvara către Vaida Voevod, 10 ianuarie 1920, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E2, v.25, f.66-67.
138
A. N. Krupensky, A. Schmidt, Summary of events in Bessarabia (1917-1918), Paris, 1919, Paris Peace Conf.
186.3314/1 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, r. 616.
139
Ibidem, Bessarabia and Roumania, Paris, 1919, Paris Peace Conf. 186.3314/2, tot acolo.
140
Idem, The Bessarabian ”Parliament”, Paris, 1919, Paris Peace Conf. 186.3314/3, tot acolo

37
rusesc de la Paris în privința Basarabiei a avut asupra americanilor o influență care se pare că a
depășit-o cu mult pe cea românească141. Rușii au venit foarte bine pregătiți la Paris în acest scop.
De pildă, materialele la care am făcut trimitere mai sus erau toate disponibile în limbile engleză și
franceză încă din 1919.
La Paris însă problema Rusiei se arăta foarte complicată, deoarece nu exista un guvern rus
care să fie recunoscut de Aliați. S.U.A. erau categoric opuse regimului bolșevic, a căror resurse și
capacitate de a supraviețui le subestimau. Dar americanii nu erau dispuși să cedeze României o
parte a fostului Imperiu rus, fără a se asigura că pot face trimitere la consimțământul unui
reprezentant al Rusiei. Mai exista posibilitatea ca un exponent al alb-gardiștilor să devină
reprezentantul recunoscut al intereselor rusești. La un moment dat, Puterile Aliate erau dispuse să-
l recunoască pe Kolceak drept exponent legitim al Rusiei „democratice” postrevoluționare, cu care,
așa cum am observat în treacăt mai sus, au încercat să soluționeze și problema Basarabiei. Acesta
a consimțit la o eventuală „cedare” a Basarabiei doar în condițiile în care aceasta ar fi fost
sancționată în urma unui plebiscit local142. Ulterior însă, drept urmare a prăbușirii rezistenței
antibolșevice albgardiste, această tentativă a fost abandonată. Dar ideea plebiscitului a rămas pe
agenda de lucru a Conferinței și mai cu seamă în vizorul americanilor.
Conform lui Lansing, întrebarea principală care se impunea în cazul Basarabiei era dacă
aceasta putea fi de fapt inclusă în vreun tratat de pace. La insistența lui Clemenceau de a „tranșa”
problema Basarabiei, Lansing a observat că nu se putea ajunge la nicio rezoluție în acest sens,
pentru că el nu era împuternicit să decidă asupra unui conflict dintre două puteri aliate, ci doar să
participe la negocierile pentru pace143. La 2 iulie, când au fost audiați în chestiunea basarabeană
atât reprezentantul Conferinței Politice Ruse la Paris, Maklakov144, cât și Brătianu, delegatul rus a
cerut organizarea unui plebiscit în Basarabia. Fiind întrebat de Lansing dacă România ar consimți
la organizarea plebiscitului în acel moment sau oricând în viitor, premierul român a răspuns că
acesta era inacceptabil, întrucât ar constitui o alegere între bolșevism și ordine, iar Basarabia ar
cădea din nou pradă haosului revoluționar. În opinia sa, renunțarea la Basarabia din partea Rusiei
ar fi echivalat cu achitarea unei datorii145.
La 23 iulie 1919, chestiunea Basarabiei a fost discutată la o ședință a experților tehnici ai
Comisiei americane pentru negocierea păcii. Atenția participanților la dezbateri s-a concentrat mai
cu seamă pe alegerile ce urmau a fi organizate în România (și în Basarabia) în luna octombrie.
Experții americani aflaseră despre alegeri de la un exponent al intereselor rusești, pe care Henry
White îl numește „reprezentantul Basarabiei” și conform căruia aceste alegeri „erau o infamie”.
Un alt episod l-a făcut reluarea discuțiilor asupra necesității de a organiza un plebiscit în Basarabia,
ceea ce demonstra că subiectul respectiv devenise principiu al delegației americane146. Totuși

141
Ibidem; în atenția americanilor de la Paris au ajuns mai multe memorii ale lui Krupensky și Schmidt, ca de exemplu
cel cu privire la „nedreptățile” la care erau supuși marii properietari din Basarabia în legătură cu realizarea reformei
agrare: Delegații Basarabiei către Președintele Conferinței de Pace, September 26, 1919, Appendix D to HD-67, în
FRUS, PPC, vol. VIII, p. 587 și urm;
142
S. D. Spector, op. cit., p. 179.
143
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Powers Held on July 2, 1919, Paris Peace Conf.
180.03201/29 în FRUS, The Paris Peace Conference 1919, vol. VII, U.S. Government Printing Office, 1946, p.9.
144
Vezi mai multe detalii cu privire la activitatea de la Paris a lui Maklakov, Sasonov, Ceaikovski ș.a. reprezentanți
ai Conferinței Politice Ruse în Dumitru Pârvu, Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice
internaționale, București, 2013, p. 37-238.
145
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Powers Held on July 2, 1919, Paris Peace Conf.
180.03201/29 în FRUS, The Paris Peace Conference 1919, vol. VII, p. 12-14.
146
Minites of a meeting of the Commissioners and Technical Experts of the American Commission to Negotiate Peace,
July 23, 1919 în FRUS, The Paris Peace Conference 1919, vol. XI, p. 339-341.

38
rezultatul acestor dezbateri a fost că președintele acestei comisii de experți, White, a transmis
președintelui Wilson o notă în care arată că experții americani pe probleme teritoriale Coolidge,
Johnson, Day, Lord și Seymour erau cu toții de acord că Basarabia trebuia să revină României. În
situația în care România ar fi primit acordul american în privința Basarabiei, spunea White, s-ar fi
întărit și poziția delegației S.U.A. cu privire la sudul Dobrogei pe care americanii considerau că
România trebuia să-l întoarcă Bulgariei. Dar, arată White, aceste atitudini erau în contradicție cu
punctul de vedere al lui Wilson conform căruia „niciun teritoriu nu putea fi luat de Conferință de
la Rusia fără ca [aceasta] să aibă un guvern” recunoscut de Puterile Aliate147.
Intenția americanilor de a folosi Basarabia pentru a smulge României concesii în Dobrogea
își găsește confirmarea și în nota Comitetului Steering, din 26 iulie148. La 1 august, problema
Basarabiei a fost discutată din nou, de astă dată în cadrul delegației americane pentru negocieri,
condusă de Polk care, după plecarea lui Wilson și a lui Lansing, rămăsese principalul negociator
american la Conferința de Pace. Polk a susținut atunci că în situația în care Kolceak a protestat față
de „dezmembrarea” țării sale fără a se ține un plebiscit, iar Brătianu s-a declarat împotriva
plebiscitului, americanii trebiau să se opună în continuare „fărâmițării” Rusiei, iar rezolvarea
chestiunii Basarabiei să fie amânată până atunci cînd Rusia va fi avut un guvern legitim149. La o
altă ședință a șefilor delegațiilor celor cinci puteri, Polk s-a opus includerii în tratatul dintre Puterile
Principale Aliate și Asociate și România a unei clauze referitoare la navigația pe Nistru. Acest
fluviu se afla, în opinia americanilor, pe teritoriu rusesc, iar includerea unei asemenea clauze ar fi
putut sugera românilor că, Consiliul Suprem a acceptat pretențiile României asupra Basarabiei, în
situația în care „președintele Wilson era foarte preocupat de astfel de chestiuni”150.
La 13 august, președintele echipei de consilieri tehnici ai Comisiei americane pentru
negocierea păcii, White, a readus problema Basarabiei în dezbaterile americanilor, pe motiv că
„reprezentantul Basarabiei” (adică un exponent al emigrației ruse la Paris) aștepta decizia Consiliul
Suprem față de alegerile românești din acest ținut. Observăm că White întreținea un contact mai
mult sau mai puțin constant cu acești „reprezentanți ai Basarabiei” 151. Între altele, el relata că
„auzise” cum că în Basarabia „se petrec lucruri teribile... Limba rusă era interzisă și oricine este
suspectat de simpatii rusești, este deportat”152. Iar în ceea ce privește alegerile, acestea au provocat
mânia lui Polk. În legătură cu alegerile, dar și cu rechizițiile române în Ungaria, el a declarat că
atitudinea României era o „sfidare deschisă a autorității Conferinței”, că această atitudine era un
exemplu prost pentru alte puteri mici și pentru Germania și că el era autorizat de președintele
Wilson să spună că în situația în care acest comportament va continua, S.U.A. nu vor privi
favorabil nici una din revendicările României153.
Dorința de a rezolva chestiunea Basarabiei astfel ca aceasta să nu dăuneze viitoarelor relații
ruso-americane era o adevărată problemă pentru diplomații de peste ocean. Există un document al

147
Paris Peace Conf. File 871.00/35a, în V.F. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p.165-166.
148
Minutes of Meeting of the Steering Committee, July 26, 1919, Paris Peace Conf. 184.001101/16, în FRUS, PPC,
vol. XI, p. 470.
149
Notes of a meeting of the Heads of Delegations of the Five Powers, 1 August 1919, Paris Peace Conf. 180.03501,
în FRUS, vol. VII, p. 457-459.
150
Notes of a meeting of the Heads of Delegations of the Five Powers, 6 August 1919, tot acolo, p. 459.
151
Faptul că Henry White avea o „atitudine antiromânească” și era în contact cu Krupensky se vede mai ales în
documentele diplomatice britanice din această perioadă: Bessarabia. July, 28, 1919, în A.N.I.C., fond Microfilme
Anglia, inventar 1888, rola. 494.
152
Minutes of Meeting of Commissioners and Technical Advisers of American Commission, August 13, 1919, Paris
Peace Conf. 184.000101/137, în FRUS, PPC, vol. XI, p. 382, 383.
153
Notes of a Meeting of Heads of Delegations of the Five Great Powers, 13 August 1919, Paris Peace Conf.
180.03501/30, în FRUS, PPC, vol. VII, p.682.

39
delegației americane din același interval de timp, anume memoriul profesorului Archibald
Coolidge, care rezumă această dilemă suficient de clar. Documentul a fost susținut de membrii
Comisiei americane pentru negocierea păcii și a fost aprobat de către W. Wilson. În el se spune că
sarcina „reglementării statelor formate din teritoriile fostului Imperiu Rus” era una ingrată și că
„reprezentanții Rusiei” consideră că ar fi „o acțiune neprietenească ...să lipsească Rusia, în
momentul confuziei și al slăbiciunii, de pământuri care sunt ale ei”, dar, continuă autorul, în
privința mai multor teritorii, printre care și Basarabia, „o anumită soluție nu mai poate fi amânată
până la data, din păcate problematică, când va fi o nouă Rusie pregătită să participe la discutarea
acestor probleme”. Soluția pe care o propune Coolidge (și pe care o aprobă Wilson) era însă cu
totul nerealistă. Era o soluție care putea crea și mai multe confuzii și probleme în viitor, pentru că
profesorul american propunea aranjamente frontaliere provizorii, urmînd ca aceste hotărâri
vremelnice să fie revizuite sub auspiciile sau arbitrajul Ligii Națiunilor după ce „popoarele Rusiei
vor deveni stăpâne pe destinele lor”154
Cu toate că președintele Wilson aprobase proiectul lui Archibald Coolidge, la o nouă
întrunire a experților tehnici ai delegației americane, Polk a reiterat ideea, conform căreia în
privința Basarabiei că nu trebuia întreprinsă nici o acțiune ce ar fi prejudiciat intersele Rusiei, astfel
că acest teritoriu nu putea fi dat României nici în schimbul Cadrilaterului. Coolidge a observat că
atitudinea președintelui american permitea discuția statutului Basarabiei, însă Polk a respins
această sugestie, invocând motivul că România organiza alegeri în Basarabia155. Hotărârea acestuia
de a renunța definitiv la posibilitatea unei tranzacții, în baza căreia România ar fi putut primi
Basarabia în schimbul Cadrilaterului, avea să se vadă încă mai bine la o întrunire din 5 septembrie
a șefilor de delegații ale celor cinci mari puteri156. Polk, de altminteri, era hotărât deja în întregime
la acea dată să nu ridice problema Basarabiei nici măcar ca mijloc de coerciție împotriva atitudinii
României la Conferință 157. El a justificat această atitudine într-o telegramă trimisă lui Lansing la
3 octombrie, explicând că a refuzat să accepte posibilitatea „trocului” Basarabia-Cadrilater pentru
că, după părerea sa, România se bucurase de un tratament prea bun și, apoi, o asemenea atitudine
din partea americanilor nu putea decît să producă o impresie negativă în Rusia158.
Un alt episod interesant din primele zile ale lui octombrie 1919 ține de faptul că Henry White
a insistat ca memoriul „delegaților Basarabiei” cu privire la înfăptuirea reformei agrare în
Basarabia să fie adus în atenția Consiliului Suprem159. Subiectul respectiv a fost discutat la 11
octombrie, și cu această ocazie Polk a mai adus în discuție și alte chestiuni, inclusiv faptul că în
Basarabia se făceau recrutări și se organizau alegeri, în situația în care nu exista nicio decizie a
Conferinței în legătură cu soarta provinciei. Exercitarea de către România, cu de la sine putere, a
unor atribuții suverane, era, în opinia șefului delegației americane, periculoasă. El a arătat că exista
posibilitatea ca, în viitor, o Rusie refăcută să ceară Basarabia înapoi, ceea ce ar fi putut consitui o
primejdie pentru România. Din această cauză, pentru a putea păstra Basarabia, Polk era de părere

154
Paris Peace Conf. File 861.014/1 în V.F. Dobrinescu..., op. cit., p. 166-167.
155
Minutes of a Meeting Between the Commissioners and Technical Advisers, American Commission to Negotiate
Peace, September 3, 1919, Paris Peace Conf. 184.00101/149, în FRUS, PPC, vol. XI, p. 406-408.
156
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, September 5, 1919, Paris Peace Conf.
180.03501/48 în FRUS, PPC, vol. VIII, p. 117-118.
157
Ibidem, Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, September 8, 1919, Paris Peace
Conf. 180.03501/48, p.136-137.
158
Paris Peace Conf. File 185.424/74 în V.F. Dobrinescu..., op. cit., p. 168 și urm.
159
Minutes of the Meeting of the Commissioners Plenipotentiary, October 7, 1919, Paris Peace Conf. 184.00101/160,
în FRUS, PPC, vol. XI, p. 444 și urm.

40
că România depindea de bunăvoința Conferinței și a Ligii Națiunilor160. Polk s-a opus discutării
chestiunii Basarabiei și la întrunirea șefilor delegațiilor marilor puteri din 30 octombrie.
Respingînd din nou ideea unui posibil schimb Basarabia-Dobrogea de Sud, Polk a cerut ca,
ținându-se cont de situația din Rusia, să se evite discutarea chestiunii Basarabiei161.
În luna noiembrie, Basarabia avea să apară de două ori în vizorul diplomaților americani,
cînd Polk face o afirmație interesantă conform, căreia situația Țărilor Baltice și a Basarabiei ar fi
fost mai bine să fie abordată de ministerele de externe ale marilor puteri separat, de vreme ce nu
putea fi soluționată în cadrul Consiliului. Atunci cînd britanicii au obiectat, arătând că problema
Basarabiei poate și trebuie să fie decisă de către Consiliu, ei înșiși pronunțându-se în favoarea
unirii, Polk a subliniat că, deși nu este împotriva discuției la acest subiect, părerea delegației
americane era că situația Basarabiei nu putea fi soluționată în acel moment162. La 13 noiembrie el
a insistat din nou ca atunci când în discuție era Rusia să fie evitată orice formulare care atrage după
sine, implicit, și o recunoaștere a drepturilor României asupra Basarabiei163. La acea dată
americanii erau singurii dintre Marile Puteri care se mai opuneau recunoașterii drepturilor
României asupra Basarabiei. Această diferență de atitidune își are explicația în faptul că, mai întâi,
englezii și francezii erau mult mai dispuși să susțină România, pentru că ei recunoscuseră drept
legitime cea mai mare parte a revendicărilor teritoriale românești încă în 1916, pe când americanii
au intrat în război declarând cât se poate de clar că ei nu recunoșteau asemenea aranjamente. În al
doilea rând, în acea perioadă Ionel Brătianu, negociatorul român insistent și ireconciliant în
situațiile în care considerea că drepturile României erau încălcate, nu mai era la Paris, iar noul
premier român, Al. Vaida-Voievod, era mult mai conciliant și mai dispus să satisfacă cererile
Aliaților, mai cu seamă cu privire la Ungaria și la Tratatul minorităților. În al treilea rând, drept
urmare a contraofensivei bolșevice, începute la sfârșitul lunii aprilie, Kolciak pierde mai întâi, în
iunie 1919, orașul Ufa, apoi bariera naturală a munților Ural, iar în noiembrie cade capitala sa,
orașul Omsk164. Astfel că a dispărut, în cazul Basarabiei, dificultatea provocată de pretențiile rivale
rusești pe care Consiliul Conferinței le fusese dispus să le accepte. Totuși diplomații americani
considerau că atitudinea francezilor și a englezilor în problema Basarabiei era greșită din două
motive. Întâi că „dezmembrarea Imperiului rus” era inoportună și apoi atribuirea Basarabiei
României „ar fi constituit o greșală fatală, din cauza atitudinii sfidătoare a României.”165 Dincolo
de atitudinea personală a lui Polk față de România, americanii au pierdut foarte repede orice interes

160
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, October 11, 1919, Paris Peace Conf.
180.03501/68, în FRUS, PPC, vol. VIII, p. 587, 588.
161
Ibidem, Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, October 30, 1919, Paris Peace
Conf. 180.03501/70, p.838.
162
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, November 11, 1919, Paris Peace Conf.
180.03501/89, FRUS, PPC, vol. IX, p.101.
163
Notes of a Meeting of the Heads of Delegations of the Five Great Powers, November 13, 1919, Paris Peace Conf.
180.03501/91, tot acolo, p.145.
164
Mai mult decât atât, Armata Roșie înainta impetuos în această perioadă și în Ucraina, unde Denikin se afla într-o
situație foarte complicată, iar bolșevicii au cucerit Kievul la 12 decembrie.
165
Polk către Lansing, noiembrie 20, 1919 în FRUS, PPC, vol. XI, p. 663-664.

41
pentru discutarea problemei Basarabiei la Paris, după ce, la 19 noiembrie 1919166, a devenit foarte
clar că S.U.A. nu vor participa la aranjamentele internaționale ale Conferinței de Pace167.

I.2.b. Unirea Basarabiei cu România în atenția presei americane de la sfârșitul

războiului și din timpul Conferinței de Pace de la Paris
Fiind vorba, în cazul S.U.A., de un stat democartic și de o societate deschisă, era firesc ca
poziția americană la Conferința de Pace, inclusiv în chestiunea Basarabiei, să fi fost în strânsă
conexiune cu opinia publică din țară, ceea ce impune examinarea felului cum era prezentat acest
fenomen în presa din Statele Unite168. Era important și cum prezenta presa realitățile din Basarabia,
pentru că și pe această cale era influențată atât opinia publică americană, cât și atitudinea
diplomaților față de această parte a României. Relativ la Basarabia, opinia publicului american din
acei ani abia se forma, iar modul în care presa americană influența percepția americanilor în această
privință este foarte important pentru tema noastră de cercetare. Utilizând proiectul gratuit
Chronicling America169, am reușit să identificăm, pentru perioada 1917-1920, 1.855 de mențiuni
de presă cu privire la circumstanțele unirii Basarabiei cu România. Proiectul Newspapers.com
oferă 7.411 de astfel de mențiuni, cele mai multe fiind publicate în Pennsylvania – 865, North
Carolina – 608, Kansas – 508, New York – 552, etc. Ziarele care s-au preocupat cel mai mult de
această problemă în intervalul menționat au fost „The Washington Post” (160 de mențiuni), „The
New York Times” (118), „El Paso Herald” (111), „The Philadelphia Inquirer” (95), „Chicago
Tribune” (88), ș.a.
Circumstanțele în care a avut loc unirea pot fi reconstruite cu destulă ușurință din presa
americană, începând chiar de la anarhia și crimele la care s-au dedat soldații ruși radicalizați în
Basarabia în 1917170. Înrăutățirea pe care anarhizarea armatei ruse a cauzat-o situației de pe Frontul
Român și pericolele pe care aceasta le prezenta pentru Basarabia au fost și ele surprinse în marile
ziare americane171. Constituirea Sfatului Țării și a organelor de putere din ținut, precum și
autonomia Basarabiei, nu au rămas nici ele în afara atenției celor mai importante ziare din
S.U.A172, iar atunci când R.D.M. și-a declarat independența, evenimentul respectiv a fost reflectat
îndată în presa de peste ocean173. Anume autoritățile legitime ale noii republici, informează ziarul
„Washington Post”, au fost cele care au chemat armată română să intervină pentru a pune capăt

166
La această dată, Senatul a respins ratificarea Tratatului de la Versailles, ca și semnarea Tratatului de alianță cu
Franța și Marea Britanie.
167
Mai multe detalii despre legătura dintre înfrângerea suferită de diplomația wilsoniană și refuzul S.U.A. de a-și pune
semnătura pe Tratatul din 28 octombrie 1920 vezi I. Stanciu, În umbra Europei. Relațiile României cu Statele Unite
în anii 1919-1939, București, 1996, p. 30.
168
Încât privește interesul României de a avea o susținere în S.U.A., diplomații români au căutat să influențeze opinia
publică americană atât prin contacte cu presa, cât și prin intermediul legăturilor directe cu diverși reprezentanți ai
societății civile și ai mediului academic. Unul dintre aceștia a fost profesorul Upson Clark, care în urma invitației
guvernului român a vizitat România în 1919, iar în 1922 a publicat cartea România Mare în care un capitol este dedicat
Basarabiei: Upson Clark, Greater Roumania, New York, 1922, p. 102-121.
169
http://chroniclingamerica.loc.gov.
170
Anarchy is spreading among Russ peasants, în „Evening Star” din 25 mai 1917; v. și Russians battle to save crops
of Bessarabia, în „The New York Tribune” din 7 august 1917.
171
Army in Teuton trap. Bessarabia is prize sought, în „The Washington Post” din 10 august 1917
172
Bessarabia a Republic?, în „The New York Times” din 9 decembrie 1917.
173
Bessarabians declare their independence, în „San Francisco Chronicle” din 31 decembrie 1917.

42
jafurilor, „dezordinii haotice și a distrugerilor comise de bolșevici”174 și că scopul principal al
acestei operațiuni a fost de a asigura securitatea depozitelor cu provizii amenințate de aceștia175.
Atitudinea pozitivă a Germaniei față de posibilitatea unirii Basarabiei cu România apare în presa
americană încă din februarie 1918176, „New York Times” publica, la 5 aprilie, într-un articol
interviul ministrului de externe al Austro-Ungariei, O. Czernin, în care acesta arăta că România
avea posibilitatea „să câștige mai mult în Basarabia decât a pierdut în război”177. Din aceleași surse
putem reconstitui atitudinea bolșevicilor și termenii ultimativi în care aceștia solicitau evacuarea
Basarabiei și dreptul de a tranzita teritoriul României178. Schmbul de note între Averescu și
Racovski a fost și el mediatizat în presa americană179.
În primul articol publicat după înfăptuirea unirii, intitulat Bessarabia votes union with
Rumania, ziarul „The New York Times” informa publicul american că unirea s-a votat cu 86 de
voturi pentru și 5 împotrivă (sic!) în ședința Sfatului Țării din 9 aprilie (stil nou), menționându-se,
totodată, că sudul Basarabiei avea un procent relativ mic de populație românească180. Ziarul „San
Francisco Chronicle” anunța și el această știre, arătînd că „partea de nord a Basarabiei este aproape
în întregime locuită de români, iar România își dorește de multă vreme unirea cu acești oameni”181.
Bineînțeles că au existat și ziare care au făcut publicitate negativă cauzei românești în Basarabia.
În parte, această situație s-a datorat faptului că multe din știrile care soseau de la Paris veneau de
la așa-zișii delegați ai Basarabiei, în special Schmidt și Krupensky. Astfel, la 24 septembrie 1919,
ziarul „The New York Times” publica comunicat de presă al „delegaților Basarabiei”. Krupensky
și Schmidt acuzau poliția română de înfometare a populației locale, atrocități și tortură fizică „în
vogă în Evul Mediu”. Ziarul informa cititorii că ofițerii francezi și britanici, prezenți în Basarabia,
confirmau aceste zvonuri. În același articol, „delegații” mai acuză administrația română de
concedierea a 240 din 250 de judecători din Basarabia, de corupție și de faptul că basarabenii erau
obligați să participe la „alegeri parlamentare care le erau străine”182 Același ziar publica, la 2
noiembrie 1919, un articol care informa cititorii că România „anexase” Basarabia în pofida tuturor
avertismentelor internaționale și sfindînd „dorințele Conferinței de Pace”. În același număr al
ziarului se arăta că România, care „a ocupat și teritoriul Ungariei”, refuzând să semneze Tratatul
cu Austria, s-ar putea să nu beneficieze de sprijinul Aliaților în eventualitatea unui atac rus183. Au
existat și articole care conțineau pur și simplu inexactități sau informații de-a dreptul false, și care
pot fi puse fie pe seama rea-voinței, fie, mai curând, pe pe cea a lipsei de profesionalism184.

174
Russians give guns away in Rumania, în „The Washington Post” din 23 ianuarie 1918; Rumanians acted to stop
looting, în „New York Tribune” din 31 ianuarie 1918.
175
Rumania invades to save supplies, în „The Washington Post” din 30 ianuarie 1918.
176
Agree on offer to Roumanians, în „The Washington Post” din 9 februarie 1918.
177
„The New York Times”, din 5 aprilie 1918
178
Ultimatum by Russia, în „The Washington Post” din 18 februarie 1918; v. și Bolsheviki send an ultimatum to
Rumania, for passage of troops, evacuation of Bessarabia, în „The New York Times” din 18 februarie 1918.
179
Russia and Rumania agree to make peace, în „The New York Times” din 10 martie 1918.
180
„The New York Times” din 14 aprilie 1918
181
Bessarabian Diet votes for Union with Rumanians, în „San Francisco Chronicle” din 12 aprilie 1918.
182
Bessarabia sends appeal to Wilson în „The New York Times” din 24 septembrie 1919.
183
„The New York Times” din 2 noiembrie 1919.
184
Vezi, de pildă, articolul Revision of face of Europe, în „Arizona Republican” din 29 mai 1920 în care se arăta
deschis că României „i s-a ordonat să evacueze Basarabia”, probabil de către Consiliul Suprem al Conferinței, ceea
ce, evident, nu era adevărat.

43
 Legația română la Washington a luat act de aceste „corespondențe trimise din Paris ziarelor
americane … într-un spirit destul de reu-voitor”185. Însărcinatul cu afaceri al României la
Washington, N. Lahovari, era la curent cu răspândirea în S.U.A. a literaturii de propagandă
semnată de Krupensky și Schmidt, pe care am menționat-o anterior. În acest scop, el a întreprins
o serie de acțiuni „prin care s-a putut curînd pune capăt” propagandei rusești, lucrând în acest sens
cu repezentanții Societății Româno-Americane și traducând în limba engleză scrieri românești ce
tratau problema Basarabiei186. În afară de aceasta, Legația română a colaborat direct cu ziarele din
S.U.A., transmițând acestora dezmințiri sau comunicate de presă, așa cum a fost comunicatul
oficial redactat de N. Lahovari referitor la circumstanțele în care a fost făcută unirea187. Cu mai
multe dezmințiri și articole a contribuit la afirmarea cauzei românești în Basarabia și căpitanul
Vasile Stoica188. Un alt personaj care s-a afirmat în această perioadă prin promovarea intereselor
naționale românești în S.U.A. (mai mult cu referire la problema Ardealului) a fost dr. N. Lupu,
despre activitatea căruia Gh. Florescu a publicat un studiu în 1993189.
Dacă ar fi să construim o imagine a modului în care presa din S.U.A. a reflectat unirea
Basarabiei cu România și situația din acea provincie doar din articolele care s-au păstrat în arhiva
M.A.E., atunci aceasta ar fi una aproape cu totul negativă, când de fapt realitatea a fost diferită.
Ziarul „Evening Public Ledger”, de pildă, informa publicul din Philadelphia într-un articol intitulat
sugestiv 100-year injustice ends as Rumania gets Bessarabia că decizia Aliaților de la Conferința
de la Londra din martie 1920 de a recunoaște (deocamdată informal) unirea era una justă, „întrucât
Basarabia era cu adevărat pământ românesc”190. Ziarul „Rathdrum Tribune” din Idaho arăta, în
același context, că românii din Basarabia „s-au ținut cu tenacitate de limba și identitatea lor”,
supraviețuind din punct de vedere cultural politicii de rusificare și colonizare a autorităților
rusești191. Ziarele americane au vorbit pe larg despre și Tratatul Basarabiei 28 octombrie 1920.
Astfel, „The New York Tribune” aprecia că prin acest act Basarabia, amenințată de imperialismul
rus, fie el roșu sau alb, „se întoarce acasă”, în pofida „straniei doctrine a lui Wilson, conform căreia
tot ce era colorat în culorile Rusiei pe hartă trebuia să rămână neatins”192.
S-ar cere să menționăm aparte presa evreiască din S.U.A., care a urmărit atent situația din
Basarabia încă din 1918. Legația română la Washington considera că a existat o evoluție a „opiniei
evreo-americane... la început ostilă unirii Basarabiei cu România”. Să urmărim această evoluție,
făcând o trecere în revistă a câtorva articole apărute în presa evreiască din S.U.A în intervalul mai
1918 – octombrie 1919. La 31 mai 1918, „The Jewish Chronicle” informează, făcând trimitere la
o sursă din Petrograd, că în Edineț armata română practica biciuirea evreilor „aproape zilnic” și că
evreii din această localitate ar fi fost obligați să ia parte la celebrările „anexării de către România
a Basarabiei, la comanda Puterilor Centrale”. Sunt menționate, „conform unor știri”, chiar cazuri
de asasinare a evreilor care protestau față de acest tratament193. La 7 iunie 1918, „The Toledo

185
Lahovari către N. Docan, Secretarul General al Ministerului Afacerilor Străine, 4 noiembrie 1919 în Arhivele
M.A.E., Fond 71/1914, E2, V. 25, f. 62.
186
Lahovari către N. Docan, 28 octombrie 1919, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E2, V. 25, f. 50, 51.
187
„The New York Times” din 22 aprilie 1918 în C. Ardeleanu, op. cit., p. 94.
188
Vezi, de pildă Claims to Bessarabia în „The New York Times” din 28 noiembrie 1920; An anti-red force în același
ziar din 2 februarie 1919;
189
Gh. Florescu (coord.), Relațiile româno-americane în timpurile moderne, Iași, 1993, p. 185-211.
190
100-year Injustice ends as Rumania gets Bessarabia în „Evening Public Ledger din 20 martie, 1920; vezi și
articolul One wrong righted în numărul aceluiași ziar din 22 martie 1922.
191
Kept their national life, în „The Rathdrum Tribune” din 16 aprilie 1920.
192
Bessarabia arrives home, în „New York Tribune” din 30 octombrie 1920; v. și articolul Sign Bessarabia Treaty,
în „The New York Times” din 29 octombrie 1920.
193
„Jewish Chronicle” din 31 mai 1918.

44
Israelite” publica un articol intitulat „Bessarabian Jews feel Roumania’s hatred” în care se
menționau aceleași incidente de la Edineț și întemnițarea acolo, fără niciun motiv, a șaptezeci și
cinci de evrei, precum și desființarea tuturor organizațiilor evreiești din Chișinău194. Ziarul „The
American Hebrew”, editat la New York, menționa că evreii basarabeni s-au abținut să voteze
unirea în ședința din 27 martie a sfatului Țării195. În urma acestor știri îngrijorătoare venite din
Basarabia, la fața locului s-a deplasat un corespondent special, Leo Wolfson. Vizita acestuia este
foarte interesantă, întrucât el s-a întâlnit cu mai mulți basarabeni, printre care Pan. Halippa, Daniel
Ciugureanu, marele rabin al orașului Chișinău, dr. Țirelson196 ș.a. Lui Daniel Ciugureanu, la acea
dată ministru al Basarabiei, Wolfson i-a luat un interviu pe care l-a publicat în ziarul din Chicago,
„The Sentinel”. În cadrul interviului, Ciugureanu i-a arătat corespondentului american că România
a garantat prin lege drepturi cetățenești egale evreilor din Basarabia, care și le câștigaseră, ca și
restul basarabenilor, în urma revoluției ruse. Cu aceeași ocazie, ministrul Basarabiei a subliniat că,
dacă în fostul Imperiu Rus nu a existat nicio școală evreiască în Basarabia, sub administrația
românească existau douăzeci și cinci de școli primare, două licee și un gimnaziu, toate cu predare
în limba iddish sau ebraică, dar nu în limba rusă, pentru că, subliniază Ciugureanu, era politica
României să-i considere pe evrei – evrei, și nu ruși. Au fost aduși numeroși învățători evrei din
România în vederea asigurării funcționării acestor școli. Alte aspecte discutate în cadrul aceluiași
interviu au fost cazurile de violență antisemită, dar și modalitățile de integrare în societate a
evreilor vorbitori de limbă rusă197. Wolfson a publicat concluzia sa cu privire la vizita sa în ziarul
texan „The Jewish Herald” la 2 octombrie, într-un articol intitulat Situația din Chișinău. El a
caracterizat Basarabia drept „o provincie locuită în mare parte de români”, care a fost luată de către
Rusia de la România în 1878 (sic!). Evreii basarabeni, „eliberați de sub regimul țarist, scrie el în
continuare, când viața evreiască era tragică în toată Rusia”, erau de părerea că ținea de
competențele Conferinței să decidă soarta Basarabiei. În acest sens, autorul face trimite și la
eforturile lui Schmidt și Krupenski. Sunt de asemenea menționate corupția la nivel administrativ
și mita pe care autoritățile române nu arareori o extorcau de la evrei. Cu toate acestea,
concluzionează autorul, „evreii nu pot fi în favoarea unei uniri cu Ucraina, pentru că, oricât de rău
ar fi fost sub administrația românească, aici ești sigur măcar de viața, dacă nu și de proprietatea
ta”198.
Cît privește „ostilitatea” unei părți a presei evreiești din S.U.A. față de România, observa
Lahovari, acest fenomen s-a manifestat pregnant în anul 1918 datorită faptului că poziția României
putea fi atacată cu mai multă ușurință din cauza încheierii păcii separate cu Puterile Centrale.
Atitudinea segmentului evreiesc al presei din S.U.A. s-a schimbat însă odată cu intensificarea
persecuției evreilor în Ucraina199. În așa fel, informa ambasadorul român pe superiorii săi de la
M.A.S., presa evreiască din Statele Unite a adoptat o atitudine mai favorabilă cauzei românești în
Basarabia.

194
„Toledo Israelite”, din 7 iunie 1918.
195
„American Hebrew”, din 14 iunie 1918.
196
Acesta apare în alte documente și cu numele de Zizelssohn sau Zirelsson.
197
„The Sentinel” din 10 octombrie 1919.
198
„The Jewish Herald” din 2 octombrie 1919.
199
Lahovari către Văitoianu, octombrie 21, 1919, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E2, v. 25, f. 65. Cu privire la
pogromurile evreiești de la est de Nistru, rabinul basarabean L. Țirelson a cerut, la 8 octombrie, prin intermediul
însărcinatului cu afaceri al S.U.A. la București, A. Schoenfeld, susținerea guvernului american, solicitând ajutoare
umanitare: Schoenfeld către Secretarul de Stat, 9 octombrie 1919, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, r. 648.

45
 1.2.c. Refuzul S.U.A. de a semna Tratatul internațional de recunoaștere a
uniri Basarabiei cu România
La 20 ianuarie 1920, problema Basarabiei revine în atenția diplomaților americani de la Paris.
Este vorba, de această dată, de o întrunire la care au participat Al. Vaida-Voevod, Clemenceau și
Lloyd George și unde S.U.A. au fost reprezentate de ambasadorul american la Paris, Hugh
Wallace. Cu această ocazie, Vaida-Voevod a explicat încă o dată poziția României în ce privește
problema Basarabiei, solicitând Conferinței recunoașterea de jure a apartenenței provinciei la
statul român200. Clemenceau și Lloyd George au promis să recunoască apartenența Basarabiei la
România, dar numai după ce armata română va fi părăsit teritoriul Ungariei. Concluzia acestei
întrevederi a fost că deși decizia finală în privința Basarabiei se amâna până la îndeplinirea de către
România a indicațiilor Conferinței în privința Ungariei, totuși Comisia pentru afaceri române era
de acord că această provincie trebuia alipită la Vechiul Regat201. Episodul respectiv a fost relatat
în termeni foarte exacți și în presa americană202. La 3 martie, Lloyd George a reiterat această
promisiune într-o scrisoare adresată lui Vaida Voevod, în care se menționa, printre altele, că un
tratat internațional în acest sens va putea fi semnat după retragerea trupelor române din Ungaria,
și că, în cazul unui atac bolșevic, România se va bucura de sprijinul Aliaților203. La 15 aprilie 1920,
Secretariatul General al Conferinței transmitea delegației americane proiectul viitorului tatat al
Basarabiei, din nouă articole. Proiectul documentului a fost redactat la 14 aprilie de către Comisia
pentru afaceri române și iugoslave, în absența delegaților americani. Secretariatul General solicita,
pe această cale, asentimentul delegației americane pentru acest proiect de tratat204. Wallace a cerut
la 22 aprilie explicații cu privire la „condițiile care i-au determinat pe șefii de guverne prezenți la
Conferința de la Londra să re-examineze chestiunea Basarabiei”, iar în răspunsul său, Secretariatul
General al Conferinței de Pace a făcut trimitere la hotărîrea din 3 martie 1920 a reprezentanților
principalelor Puteri Aliate de a recunoaște drepturile românești în Basarabia, dar și la scrisoarea
din aceeași zi a lui Lloyd George către Vaida-Voevod205. Această hotărîre nu putea să-i placă lui
Wilson, iar presa americană scria, în legătură cu această decizie a Conferinței de la Londra, că
președintele se opunea personal stăpînirii românești în Basarabia206. Pe de altă parte, ziarele
americane semnalau bucuria cu care această decizie a fost întâmpinată în Camera Deputaților din
parlamentul României207.
Cunoscând toate împrejurările și fiind conștient că Tratatul internațional pentru
recunoașterea unirii Basarabiei cu România urma să fie semnat în viitorul apropiat, la 7 mai Hugh

200
Notes of a meeting held in M. Pichon’s room, January 20, 1919, Paris Peace Conf. 180.03801/9, în FRUS, PPC,
vol. IX, p. 915.
201
Ibdiem, p. 917.
202
Millerand in action, în „Evening public Ledger” din 20 ianuarie 1920, v. și Millerand Attends Supreme Council în
„Barre Daily Times” din 20 ianuarie 1920; Praise for Work accomplished by Clemenceau enetered in minutes of
Council, în „The Sun” din 21 ianuarie 1920; Italy withdraws offer of compromise after Jugo-Slav tender în „Great
Falls Daily Tribune” din 21 ianuarie 1920.
203
The President of the London Conference (Lloyd George) to the Rumanian Prime Minister (Vaida Voevod), 3 March
1920, în FRUS, 1920, vol. III, Washington, 1946, p. 431.
204
Idem, The Secretariat General of the Peace Conference to the American Delegation, 15 April, 1920, p. 427.
205
Idem, The Secretariat General of the Peace Conference to the American Delegation, 4 May, 1920, p. 427.
206
Expect protest from President, în „Great Falls Daily Tribune” din 14 martie 1920.
207
Rumanian cabinet resigns. Chamber cheers recognition of Bessaranian claim, în „The Sun and the New York
Herald” din 16 martie 1920.

46
Wallace a cerut Departamentului de Stat instrucțiuni în acest sens208. Întrebarea care se impunea
de fapt era dacă, având în vedere atitudinea de până atunci a S.U.A. față de această chestiune,
Statele Unite vor adera la un asemenea tratat. Răspunsul noului Secretar de Stat, Bainbridge Colby,
a fost negativ. El a subliniat, cu această ocazie, că poziția S.U.A. din toamna anului trecut față de
chestiunea Basarabiei nu se modificase și că guvernul american refuza să „adere la vreun tratat
care viza dezmembrarea Rusiei”209. Drept rezultat, la 19 iunie 1920, Hugh Wallace a transmis
Aliaților hotărîrea S.U.A. de a respinge proiectul viitorului Tratat internațional de recunoaștere a
unirii Basarabiei cu România210. Poziția lui Colby a rămas neschimbată chiar și atunci când, la
sfârșitul lunii septembrie, francezii au cerut pentru ultima oară ca S.U.A. să participe la semnarea
Tratatului211, iar răbdarea britanicilor era epuizată, pentru că, în opinia lor, „nu mai existau motive
pentru amânarea Tratatului cu privire la Basarabia”212. În răspunsul său, Colby a făcut trimitere la
documentul diplomatic care îi poartă numele, cunoscut cu denumierea de Nota Colby, din 10
august 1920, pe care o vom explica în următorul capitol al cărții, și a cerut ambasadorului de la
Paris să transmită colegilor săi că S.U.A. erau de părere că acțiunile pripite în privința Basarabiei
vor permite bolșevicilor să facă apel la spiritul național rus pe motiv că Aliații luau parte la
dezmembrarea Rusiei într-un moment de slăbiciune a acesteia213. Mai puțin cunoscut este faptul
că la începutul lunii octombrie însuși Wilson a aprobat și a susținut în întregime acest punct de
vedere al lui Colby și în acest fel posibilitatea aderării S.U.A. la Tratatul Basarabiei a dispărut
definitiv214.
La 8 octombrie, Wallace a participat la o Conferință a ambasadorilor la Paris, unde a arătat
încă odată că S.U.A. nu vor semna Tratatul Basarabiei și că Statele Unite considerau că semnarea
unui astfel de tratat în grabă nu ar face altceva decât să întărească poziția bolșevicilor.
Ambasadorul american a mai notat, cu această ocazie, că britanicii erau foarte nerăbdători să
semneze Tratatul din motive pe care el nu le înțelegea, dar pe care le punea pe seama unor intenții
ascunse215. Semnarea Tratatului fiind iminentă, Wallace a insistat încă odată, la 27 octombrie, pe
lângă ambasadorii celorlalte Mari Puteri ca aceasta să fie amânată: „Colegii mei sunt informați că
eu nu voi semna Tratatul, dar doresc din nou să spun că sper că nu va fi semnat... Aș vrea să repet
din nou ceea ce am spus de mai multe ori, că nu e momentul potrivit pentru dezmembrarea Rusiei
– eu cred, că semnând Tratatul, numai veți întări cauza bolșevismului și sper că orice ar produce
amânare, va aduce avantaje, în ciuda dorinței arzătoare a colegului meu britanic de a-și pune
semnătura pe tratat”216.

208
The Ambassafor in France (Wallace) to the Secretary of State, May 7, 1920, 871.014 Bessarabia/1, tot acolo, p.
426 și urm.
209
Idem, The Secretary of State to the Ambassador in France (Wallace), June 12, 1920, 871.014 Bessarabia/1:
Telegram, p. 432.
210
Paris Peace Conf. File 180.03301/51, în V.F. Dobrinescu și I. Pătroiu, op. cit., p. 169-171.
211
Curzon către Derby, 29 septembrie, 1920, în A.N.I.C., Fond Microfilme Anglia, inventar 1726, rola 202.
212
The Ambassador in France (Wallace) to the Secretary of State, September 29, 1920, 871.014 Bessarabia/3:
Telegram, FRUS, 1920, vol. III, Washington, 1946, p.432.
213
Ibidem, The Secretary of State to the Ambassador in France (Wallace), October 5, 1920, 871.014 Bessarabia/1:
Telegram, p. 433.
214
Письмо государстенного секретаря, Бейнбридж Колби - Президенту Вудро Вильсону. 2 октября, 1920 г.
în Бессарабия на перекрестке европейской дипломатии. Документы и материалы, составитель, автор: Лидия
Семенова, В. Виноградов, М. Ерещенко, изд. «Индрик», Москва, 1966, p. 246-247.
215
The Ambassador in France (Wallace) to the Secretary of State, October 11, 1920, în FRUS, 1920, vol. III, p. 433-
434.
216
Paris Peace Conf. File 180.03301/87, în V.F. Dobrinescu….p.172.

47
 Luând act de poziția intransigentă a S.U.A. și constatând imposibilitatea admiterii din partea
Aliaților a unei astfel de atitudini, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia au semnat Tratatul de
unire a Basarabiei cu România la 28 octombrie 1920, în absența reprezentanților S.U.A. La scurt
timp, S.U.A. au luat cunoștință și de decizia guvernelor sovietice rus și ucrainean de a nu
recunoaște tratatul semnat fără participarea lor217.

I.2.d. Opinia lui Ioan Pelivan despre atitudinea S.U.A. față de problema
Basarabiei la Conferința de Pace
Ioan Pelivan a participat la Conferința de Pace de la Paris în calitate de membru al delegației
române și totodată ca reprezentant al Basarabiei, alături de Ion Codreanu, S. Cujbă și Gheorghe
Năstase, care însă vor avea o ședere scurtă în capitala Franței și un rol redus în activitatea cerută
de justificarea și apărarea votului Sfatului Țării din 27 martie 1918. I. Pelivan nu era diplomat de
profesie. La începutul lui 1919, el era director al Justiției în guvernul de la Chișinău. În această
funcție a ajuns datorită faptului că era specialist în domeniul dreptului, dar mai ales pentru că, pe
parcursul activității sale profesionale, publicistice și ca ministru în guvernele Sfatului Țării, a
demonstrat devotament față de cauza românească în Basarabia. Anume din perspectiva viziunii
unui delegat basarabean la Conferința de Pace și a unui patriot român, este interesantă opinia sa cu
privire la atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei. Această opinie poate fi reconstruită din
corespondența pe care, aflându-se la Paris, Pelivan a purtat-o cu Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu,
Pan. Halippa și cu alți prieteni și colegi din țară.
Pelivan a plecat la Paris, cum zicea el, „fără prea mare dorință” și pentru că „nu a avut
încotro”, conformându-se cererii lui I. Inculeț care considera că era „absolută nevoie de a pleca la
Paris ca să reprezinte Basarabia”, adăugând: „părerea tuturor este că nu poate pleca altul decât
Măria Ta”. Astfel, Pelivan a ajuns să fie „delegat tehnic din partea Basarabiei la Paris”218. Ajuns
acolo, el nu a jucat un rol foarte mare în mersul negocierilor, în schimb avut o contribuție
inestimabilă în combaterea propagandei falșilor reprezentanți ai Basarabiei, adică Krupensky,
Schmidt ș.a. În acest sens, el a publicat la Paris, încă din 1919, o serie de memorii sub formă de
broșuri și articole în presa franceză, iar multe dintre acestea au ajuns în atenția americanilor,
găsindu-se și astăzi în documentele arhivei din S.U.A. Printre acestea, unele au fost în franceză,
ca de exemplu L’Union de la Bessarabia a la Mere-Patrie – La Roumanie 219, Le mouvement et
l’accroissement de la population en Bessarabie de 1812 a 1918220, iar altele în engleză: Bessarabia
under Russian rule221 sau The Roumanians before the Peace Conference. The question of
Bessarabia222. Tot el a fost cel care a tradus (în l. franceză), a editat și distribuit participanților la
Conferință lucrarea Basarabia, semnată de John Kaba, ofițer în armata americană, originar din
Transilvania, și membru al Comisiei Hoover pentru România223. În afară de aceasta, I. Pelivan a

217
The Charge in Great Britain (Wright) to the Secretary of Statet, November 7, 1920, în FRUS, 1920, vol. III, p. 435.
218
Delegația basarabeană la Conferința de Pace de la Paris în scrisori, în „Patrimoniu”, 1993, nr.1, p. 56-59.
219
Ion Pelivan, L’Union de la Bessarabia a la Mere-Patrie – La Roumanie, Paris, 1919, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 616.
220
Idem, Le mouvement et l’accroissement de la population en Bessarabie de 1812 a 1918, Paris, 1919, tot acolo.
221
Idem, Bessarabia under Russian rule, Paris, 1920, tot acolo.
222
Idem, The Roumanians before the Peace Conference. The question of Bessarabia, Paris, 1919, în Arhivele M.A.E.,
Fond Washington, v. 66.
223
Delegația basarabeană...p. 72-73, 79. Vezi lucrarea și lui John Kaba, Politico-Economic Review of Basarabia, în
fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 616.

48
publicat la Paris și articole favorabile cauzei românești în Basarabia folosind pseudonime224
Aceasta a fost de fapt principala contribuție a lui I. Pelivan la Conferința de Pace de la Paris.
Cât privește atitudinea negociatorilor de la Paris, și în special a americanilor, față de
chestiunea Basarabiei, Pelivan era foarte decepționat, drept urmare a faptului, între altele, că „în
timpul războiului, pentru Basarabia nu s-a făcut nicio propagandă favorabilă nouă. Din contra,
rușii și evreii, în Elveția, America, Anglia și aici în Franța, prin toate jurnalele, majoritatea
evreiești, au tratat Basarabia ca fiind ocupată de armata română”225. În legătură cu problema
semnării Tratatului minorităților și a atitudinii S.U.A., Pelivan scria, la 31 mai, că dintre toți
reprezentanții statelor mici, „numai Brătianu s-a ținut ca un adevărat om de stat. El a obiectat că
intervenția statelor străine în viața internă a României este o știrbire a suveranității” țării
noastre”226. Despre incertitudinea situației și amânarea fixării graniței de est a României, Pelivan
constata cu regret că „nici chiar însuși Brătianu nu știe ce va fi cu Basarabia. Bine știut este însă
un lucru. Că dacă noi am primi să devenim vasali ai Puterilor Mari și „bălegar” al capitaliștilor
americani, adică evrei, atunci Marile Puteri îndată s-ar pune de acord să ne fixeze granițele istorice
și etnografice”227. I. Inculeț, la rândul său, îi scria lui Pelivan că România avea toate resursele „să
se opună întregului Areopag în frunte cu Wilson”, nesemnând pacea, pentru că frontul oricum va
rămâne la Nistru și la Tisa, căci Aliații „oricum nu vor trimite niciun soldat să execute pacea”228.
Tot din corespondența lui I. Pelivan aflăm și despre faptul că, datorită eforturilor sale, căpitanul
John Kaba a fost prezentat delegației americane de la Paris și că „Polk ar avea un oarecare interes
în afacerile noastre cu petrolul(!)”229. În ce privește problema Cadrilaterului, care pe atunci era
examinată în relație cu Basarabia, Pelivan remarcă atitudinea favorabilă a experților tehnici
americani în ce privește drepturile pe criterii etnice și istorice ale României în Basarabia, dar
adaugă, că ei pun „dezlegarea chestiei basarabene în legătură cu chestia Cadrilaterului”. Și adaugă:
„Nu pricep de ce America îi protejează pe bulgari”230.
Ioan Pelivan revine în țară la 20 mai 1920. Activitatea sa în cadrul Conferinței de Pace și în
afara acesteia231 a avut un rol important în mersul negocierilor pe problema Basarabiei. Despre
efortul lui I. Pelivan, N. Iorga spunea mai tîrziu, exagerând, desigur, dar nu fără o anumită
justitficare, că „reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomației românești, așa
cum s-a afirmat în permanență, ci rezultatul propagandei efectuate de Pelivan la Paris”232.

224
Vezi și I. Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Chișinău, 1998, p. 310.
225
Delegația basarabeană..., p. 66.
226
Ion Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Chișinău, 1998, p. 307.
227
Ibidem, p. 310.
228
Ibidem, p. 318.
229
Ibidem, p. 321.
230
Ibidem, p. 322.
231
Relativ la viața și activitatea lui I. Pelivan, vezi I. Constantin, I. Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan – părinte
al mișcării naționale din Basarabia, București, 2011. Acest studiu conține și o listă a lucrilor publicate de Pelivan la
Paris.
232
Nicolae Iorga, Propaganda în străinătate, în Politica externă a României. Prelegeri şi documente, Bucureşti, 1936,
p. 271.

49
 * * *

Cercetarea informației referitoare la atitudinea S.U.A. față de chestiunea Basarabiei în

timpul Primului Război Mondial și în cadrul Conferinței de Pace de la Paris arată că americanii au
manifestat mult interes față de acest subiect. Dar atitudinea lor nu a fost univocă. În general, așa
cum arată mai ales activitatea și documentele Comisiei Inquiry, Statele Unite recunoșteau
drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Aceeași a fost atitudinea unor experți care
au activat în cadrul delegației americane la Conferința de Pace, ca de ex. Charles Seymour și Clive
Day. Dacă S.U.A. nu ar fi avut interese speciale de altă natură, recunoașterea Basarabiei ca parte
inseparabilă a României nu ar fi avut din această parte nici o împotrivire. Respectivele interese
trebuie privite în strînsă legătură cu dorința americanilor de a nu admite dezmembrarea teritorială
a vechii Rusii multinaționale, asemănătoare în această privință, dar și sub alte aspecte, cu țara lor.
Această atutidine era dictată de un calcul de ordin eminamente politic și strategic: S.U.A. aveau
nevoie în Europa de o mare forță care, atunci când s-ar fi cerut, să fie dispusă a se opune tendințelor
hegemoniste ale marilor puteri din această parte a lumii și din Asia. Documentele americane pun
în lumină și faptul că uneori Wilson și oamenii din adiminstrația lui puneau la îndoială
corectitudinea și legitimitatea votului Sfatului Țării, dar din aceleași surse reiese clar că acesta era
fapt secundar care nu avea altă chemare decât de a pretinde la rolul de argument pentru a nu
recunoaște Unirea. Astfel, drept urmare a considerentelor menționate, deși toate celelalte Mari
Puteri au recunoscut drepturile României asupra Basarabiei, semnând la 28 octombrie 1920,
împreună cu guvernul român, Tratatul ce valida votul Sfatului Țării din 27 martie 1918, Statele
Unite au considerat că nu aveau temei să-și schimbe poziția.

50
 Capitolul II. Basarabia în relațiile româno-americane
din anii `20
Sub aspect politic, chestiunea Basarabiei a fost principala problemă în relațiile româno-
americane din perioada interbelică. Acest lucru s-a datorat, observă un cercetător al relațiilor
româno-americane, faptului că S.U.A. erau singura țară cu care România avea raporturi
diplomatice, dar care nu recunoștea granițele sale233. Pe lângă faptul că nerecunoașterea de către
SUA a integrității teritoriale a României, așa cum aceasta fusese fixată de tratatele semnate în
cadrul Conferinței de Pace de la Paris, crea dificultăți serioase statului roman în relațiile sale
internaționale, o astfel de atitudine avea repercusiuni negative asupra multor basarabeni de rând,
anume a celor pe care S.U.A. refuzau să-i recunoască drept cetățeni români, din cauza nedefinirii
favorabile a statutului Basarabiei în politica de imigrație a S.U.A.

II.1. Primele încercări postbelice ale diplomației române de a determina

guvernul american să recunoască Basarabia ca parte componentă a României
În anii 20’, primele luări de atitudine ale oficialilor americani față de statutul Basarabiei și
al basarabenilor s-au petrecut fără știința autorităților române. Americanii s-au confruntat cu
problema atribuirii unui statut acestui ținut în contextul adoptării legii imigrației din 1921, care
stabilea pentru prima oară limite numerice pentru imigranții din Europa. În legătură cu această
lege, juriștii Departamentului de Stat apreciau că imigranții basarabeni se găseau într-o situație
foarte complicată, întrucât nu exista temei legal pentru a li se putea acorda viză, de vreme ce S.U.A.
nu recunoșteau baștina lor drept parte a României. Cum diplomații americani însă nu erau dispuși
să-și schimbe poziția față de problema granițelor de est ale României, pe care le considerau „prea
fluide pentru a li se da o recunoaștere internațională”, soluția adoptată a fost ca Basarabia să aibă
o cotă de imigrație aparte față de cea a României. În privința acestei concluzii există însă oarecare
controverse, întrucât I. Stanciu, de pildă, susține că în 1921, „Basarabia a apărut la cota României
alături de teritoriul vechiului regat, Transilvania, Crișana, Maramureș și Banat”234. Dar această
afirmație nu pare să se bazeze pe fapte reale, deoarece corespondența din 1923 a legației române
de la Washington arată foarte clar că Basarabia avea o cotă de sine stătătoare, aparte față de cea a
României235.
Eforturile diplomației române din această perioadă de a obține recunoașterea americană a
apartenenței Basarabiei la România sunt legate de numele ministrului român la Washington, Anton
Bibescu. Acesta și-a prezentat scrisorile de acreditare la 27 februarie 1921 și, începând cu primele
săptămâni ale șederii sale în capitala americană, a sondat terenul noii administrații Harding
urmărind, în special, să facă o evaluare a predispozițiilor cercurilor oficiale de la Washington față

233
M. Mitrașca, op. cit., p. 366.
234
I. Stanciu, op. cit. p. 137-138.
235
Copie a scrisorii din 29 iunuarie 1923, către A. Bibescu (nesemnată), Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 67;
Ibidem, Pandeley Talabac către Bibescu, 25 ianuarie 1923, 280/11 și Bibescu către Talabac, 27 ianruarie 1923,
479/11.

51
de chestiunile ce priveau interesele României236. Concluzia la care a ajuns diplomatul român a fost
că o precondiție necesară în vederea obținerii recunoașterii unirii Basarabiei era de a combate
propaganda antiromânească rusă, fie bolșevică, monarhistă sau de altă natură. Lobby-ul care
susținea și promova această propagandă, observa Bibescu, era activ și avea influență în
Departamentul de Stat, manifestându-se totodată cu putere și în presa americană237.
Ministrul afacerilor străine al României, Take Ionescu a avut o atitudine rezervată față de
primele tentative ale lui Bibescu de modificare a poziției americane în chestiunea Basarabiei. El l-
a îndemnat pe trimisul român la Washington să pună mai degrabă accent pe progresele
administrației românești din Basarabia și să scoată în evidență faptul că cei care se opuneau unirii
erau marii proprietari, nemulțumiți mai ales de reforma agrară ce se implementa atunci. În privința
atitudinii S.U.A. față aflarea Basarabiei în componența României, ministrul de externe considera
că greșala „guvernului american de a nu recunoaște unirea a oferit speranță bolșevicilor”238. În
acest sens, rezoluția lui Ionescu a fost ca Bibescu să nu facă niciun demers oficial în ce privește
Basarabia, fără a se asigura mai întâi că rezultatul anticipat va fi unul favorabil239. Diplomatul s-a
conformat instrucțiunilor, mulțumindu-se pentru moment să combată propaganda din presă a
emigranților ruși, unii dintre aceștia fiind foști militari sau diplomați trimiși la Washington de
guvernul țarist240. În acest scop, diplomații români nu au ratat ocazia de a oferi interviuri în presa
americană în care explicau publicului poziția României în raport cu problema Basarabiei241. Pe
parcursul anului 1921, Legația română de la Washington a continuat să lucreze în vederea atingerii
obiectivului recunoașterii pe căi ocolite. Acum, de pildă, Bibescu publică, cu ajutorul Asociației
„The Friends of Roumania”242, broșura Redeeming Bessarabia243, care, alături de lucrările lui
Pelivan, avea să fie folosită de multe ori de către diplomația română pe parcursul perioadei
interbelice. Această abordare a lui Bibescu se datora și faptului că atitudinea S.U.A. față de
problema integrității teritoriale a fostului Imperiu Rus nu se modificase deloc, ultimii trei Secretari
de Stat aderând la aceleași principii pe care S.U.A. le enunțaseră încă la Conferința de Pace244.
Documentele americane din această perioadă arată că Secretarul de Stat Hughes refuza să discute
cu diplomații români situația Rusiei, pe motiv că „în privința Rusiei, orice prognoze sunt
complicate”245. Atitudinea respectivă putea fi modificată, credea Bibescu, dacă România ar fi
reușit să folosească pârghii economice în acest scop, dar și în cazul în care realitățile din Rusia ar
fi generat noi împrejurări246. Deocamdată, însă, Bibescu s-a mulțumit cu succese mai mici, dar

236
Anton Bibescu către Take Ionescu, 12 martie 1921, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v.302, f. 227-229.
237
Bibescu către Ionescu, 15 martie 1921 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v. 21. v. și Telegramă Bibescu către
M.A.S. via Paris, 9 aprilie 1921, no. 1199, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66.
238
Bibescu către Ionescu, 12 aprilie 1921 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v. 21.
239
Ionescu către Legația română la Washington, 14 aprilie 1921, no. 12397, în Arhivele M.A.E., Fond Washington,
vol. 66.
240
Vezi în acest sens comunicatul de presă al lui Bibescu: Rumanian Bessarabia în „New York Tribune” din 5 mai
1921;
241
Vezi interviul lui Anton Bibescu pentru ziarul „The Transcript” din 9 decembrie 1921.
242
Pentru un studiu referitor la activitatea acestei organizații românești din S.U.A. și colaborarea sa cu diplomații
români vezi Imaginea României Mari în societatea americană. Între diplomație, propagandă și mici strategii
personale. Cazul societății „Friends of Roumania” de Paul Nistor în Propagandă și politică externă românească în
secolul XX, Iași, 2013, p. 17-31.
243
A. Bibescu, Reedeming Bessarabia, The Society of Friends of Roumania, New York ,1921, în Arhivele M.A.E.,
Fond Washington, vol. 66.
244
Bibescu către Ionescu, 27 mai 1921, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v. 21.
245
Memorandum of an Interview with the Minister of Roumania, March 16, 1922, Department of State, Office of the
Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
246
Bibescu către Ionescu, 15 mai 1921, Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v. 21.

52
totuși importante, cum a fost episodul de la Conferința navală de la Washington când, datorită
efortului ministrului român și mulțumită sprijinului oferit de reprezentanții Franței și Marii
Britanii, s-a reușit evitarea unei declarații americane de principiu privind integritatea teritorială a
Rusiei247.
La scurtă vreme după demararea activității lui Bibescu, se ivesc noi oportunități de a solicita
S.U.A. să recunoască unirea Basarabiei cu România. Este vorba de contextul în care are loc
stabilirea raporturilor diplomatice ale S.U.A. cu Letonia, Estonia și Lituania. Însărcinatul cu
afaceri al României la Washington, Frederic Nanu, constata cu regret că, în cadrul acestor
negocieri, „nu s-a făcut nicio mențiune în privința Basarabiei” și îndemna Ministerul de Externe
să pună la dispoziția Legației americane de la Riga informații istorice, juridice și statistice cu
privire la problema Basarabiei248. În legătură cu recunoașterea statelor baltice, diplomații români
au apreciat corect faptul că aceasta a constituit o slăbire a principiilor enunțate prin doctrina Colby
(v. p. 78-81). Nanu a solicitat Departamentului de Stat lămuriri în această privință, interesându-se
dacă nu cumva instituța respectivă își schimbase, cu această ocazie, poziția și în privința
Basarabiei. Diplomații americani au evitat însă să discute această problemă; de fapt, documentele
interne americane confirmă că în această perioadă Departamentul evita subiectul întrucât persista
părerea conform căreia „în legătură cu recunoașterea Basarabiei de către Statele Unite, cu cât se
spune mai puțin, cu atât e mai bine” și că nu exista „nici un motiv pentru România să pretindă că
încorporarea Basarabiei ar trebui acceptată de către Statele Unite pe motiv că am recunoscut Țările
Baltice”249. Această atitudine evazivă a fost atacată de diplomații români. Aflându-se în audiență
la Secretarul de Stat la 8 martie 1923, Anton Bibescu s-a interesat dacă nu cumva atitudinea S.U.A.
față de Rusia se modificase într-un sens pozitiv. Răspunsul americanilor a fost negativ, Secretarul
de Stat observând că, dincolo de stabilitate, un guvern trebuie să manifeste dorința și capacitatea
de a-și respecta angajamentele și obligațiile internaționale (era vizată problema datoriilor
contractate de regimul țarist) și principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state. La scurt
timp după această discuție, Bibescu a avut o întrevedere și cu A. W. Dulles, șeful Diviziunii pentru
afacerile Orientului Apropiat din cadrul Departamentului, ocazie cu care a atacat din nou problema
Basarabeii în legătură cu recunoașterea de către americani a Țărilor Baltice și a hotarului estic
polonez. Teza exprimată de această dată de americani în favoarea refuzului lor de a recunoaște
unirea a fost că dacă Țările Baltice și Polonia erau state noi, desprinse din fostul Imperiu țarist,
Basarabia constituia un caz diferit, fiind vorba de un transfer de teritoriu de la un stat la altul250.
Totuși, Dulles l-a asigurat pe Bibescu că el „acorda chestiuinii toată atenția”251. Înarmat cu aceste
asigurări și fiind de părerea că, în acea perioadă, lucrurile se mișcau „lent, dar progresiv” în
favoarea României252, Bibescu a decis anume acum să atace chestiunea recunoașterii de către

247
Ibidem, Bibescu către Ionescu, 21 decembrie 1921.
248
Telegramă Nanu către M.A.S. no. 3163, (nedatată, însă din text rezultă că a fost expediată pe 29 iunie 1922):
Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66. Ministerul de Externe a luat act de depeșa lui Nanu, trimițînd Legației
mai multe exemplare din lucrările lui Pelivan, cărora Nanu era însărcinat „să le facă publicitatea cuvenită”, dar și un
raport cu privire la negocierile cu sovietele în privința Basarabiei: M.A.S. către Nanu, 7 august 1922, în Arhivele
M.A.E., Fond 71/1914, E 2, v. 23, f. 3.
249
I Stanciu, op. cit. p. 138.
250
Trebuie să remarcăm aici că din acest argument a evoluat și poziția americană de mai târziu, conform căreia era
necesar ca România să obțină recunoașterea sovietică a acestui „transfer de teritoriu”, după cum Polonia și Țările
Baltice au făcut-o în disputele lor cu Moscova.
251
I. Stanciu, op. cit., p. 139.
252
Bibescu către M.A.S., 2 aprilie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2., v. 23, f.6.

53
S.U.A. a unirii, profitând, între altele, de faptul că anume acum apare pentru prima dată și problema
cotei de imigrare rezervată Basarabiei.
Problema cotei apare în virtutea unor circumstanțe de ordin practic, când la 16 ianuarie 1923,
în portul din New York au debarcat de pe vasul „Acropolis” 80 de basarabeni, mulți dintre ei evrei.
Acestora însă autoritățile nu le-au permis intrarea în S.U.A., pentru că numărul lor era în exces
față de cel care putea fi admis în contul cotei de imigrare a României253. Legația română a fost
informată, iar incidentul a ajuns și în atenția presei americane254. Inițial, Bibescu era de părere că
singura soluție ar fi fost ca pasagerii vasului să se întoarcă în România255, însă datorită implicării
autorităților consulare române de la New York, cazul lor a fost transmis spre examinare Serviciului
de Imigrație al Departamentului Muncii256. La rândul său, Legația română de la Washington a
solicitat Departamentului de Stat admiterea unei excepții, în sensul includerii acestor imigranți în
contul cotei noului an257. E de reținut faptul că din corespondența legației rezultă destul de clar că
diplomații români nu cunoșteau, până în momentul acestui incident, mai nimic despre sistemul
american de gestionare a imigrației258. Se pare că ei nu s-au interesat niciodată de statutul
Basarabiei în acest sens, întrucât abia acum au aflat de la Departamentul de Stat că Basarabia avea
o cotă specială (în număr, se pare, de 2774, după cum rezultă din documentele Legației române de
la Paris259), aparte de cea a României260. Problema acestor imigranți a fost, în cele din urmă,
rezolvată satisfăcător, unii fiind incluși în cota basarabeană, iar alții în cota României; diplomații
români au realizat însă pentru prima dată implicațiile politice ale chestiunii cu privire la cota
basarabeană, care rezultau din faptul că S.U.A. refuzau să-i recunoască pe basarabeni drept cetățeni
ai României. Anume în acest context, Bibescu inițiază o întreagă corespondență261 și este primit
în audiență la Secretarul de Stat pentru a discuta situația cetățenilor români din Basarabia.
Noul ministru de externe al României, I.G. Duca, informat asupra acestei situații, o
considera imposibil de acceptat pentru România, din cauza consecințelor ei politice care echivalau
cu o confirmare directă și explicită a faptului că S.U.A. nu considerau Basarabia parte a
României262. El a discutat subiectul cu legația americană, subliniind că România nu putea admite
distincții între cetățenii săi pe criteriul provinciilor din care se trăgeau, ci doar (fapt curios, dar
explicabil) pe criterii sociale. Ca urmare a acestor evenimente, Bibescu s-a întâlnit cu Secretarul
de Stat la 5 aprilie 1923. Cu această ocazie, Bibescu a exprimat interesul guvernului României cu
privire la o potențială decizie a administrației S.U.A. de recunoaștere a transferului teritoriului

253
Pandeley Talabac către Anton Bibescu, 16 ianuarie 1923, no. 280/11, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol.
67.
254
Hungry refugees. Liner Acropolis in în „New York Evening Post” din 16 ianuarie 1923.
255
Bibescu către Pandeley Talabac, 18 ianuarie 1923, no. 280/11, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 67.
256
Ibidem, Consulul general al României, N. Constantinescu către Bibescu, 19 ianuarie 1923, no. 355/12.
257
Ibidem, Bibescu către Maria Oprea, 22 ianuarie 1923, no. 388/12.
258
La sfârșitul anului 1920 sau începutul anului 1921, legația și consulatele americane din România primiseră
instrucțiuni să solicite certificate de naștere purtătorilor de pașapoarte românești care puteau fi bănuiți că ar fi fost
”supuși ruși”. Nu este clar însă dacă aceste instrucțiuni se referă și la basarabeni sau numai la imigranții și refugiații
care ajungeau din Ucraina în România: Greene către Secretarul de Stat, 7 februarie 1921, no. 652, b55, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 648.
259
Copie a scrisorii din 29 iunauarie 1923, către A. Bibescu (nesemnată), no. 728/13/23, Arhivele M.A.E., Fond
Washington, vol. 67.
260
Ibidem, Pandeley Talabac către Bibescu, 25 ianuarie 1923, no. 280/11, și Bibescu către Talabac, 27 ianruarie
1923, 579/11.
261
Ibidem, Bibescu către Secretarul de Stat, 22 ianuarie 1923, no. 335/12; Ibidem, Secretarul de Stat către Bibescu,
7 februarie 1923, no. 608/11; Ibidem, Secretarul de Stat către Bibescu, 25 aprilie 1923, no. 1920/11; Ibidem, Bibescu
către Secretarul de Stat, no, 608/11, nedatată – răspuns la scrisoarea Secretarului de Stat din 25 aprilie;
262
Duca către Bibescu, 28 martie 1923 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, v.23, f. 5.

54
basarabean către România. Principalul său argument s-a bazat pe faptul că unirea a fost rezultatul
Primului Război Mondial, în care România și Statele Unite au fost aliați, și din această cauză era
firesc pentru români să caute înțelegerea americanilor în privința Basarabiei. Secretarul Hughes l-
a informat pe Bibescu că problema Basarabiei se afla în atenția guvernului american și că o decizie
cu privire la această chestiune avea să fie luată până la 30 iunie 1923, când trebuiau stabilite prin
lege noile cote de imigrație263. Tot atunci Bibescu i-a transmis lui Hughes un memoriu de douăzeci
de pagini cu privire la Basarabia, în care explica, de pildă, legătura dintre termenii „basarabean”,
„moldovean” și „român”, condițiile etnice și istorice care justificau apartenența Basarabiei la
România, făcând totodată trimitere și la o serie de documente din anii 1917-1920, relevante pentru
circumstanțele în care a avut loc unirea264. Bibescu era foarte optimist cu privire la viitoarele
rezultate ale acestei întrevederi, transmițându-i lui Duca că Secretarul de Stat „i-a lăsat impresia
exactă” că argumentele sale au fost acceptate și că decizia Departamentului de Stat în privința
Basarabiei „am toate motivele să cred că ne va fi favorabilă”265. Însă la scurt timp după aceea
diplomatul român avea să fie foarte dezamăgit, pentru că Secretarul de Stat a refuzat deschis să ia
în calcul posibilitatea unei decizii de recunoaștere a unirii până în momentul ratificării Tratatului
din 28 octombrie 1920 de către toți semnatarii. Din documentele diplomatice românești rezultă că
americanii considerau „ilogic” să se implice în problemele frontaliere din Europa atunci când nici
măcar statele de pe același continent cu România nu ajunseseră la o decizie definitivă în acest
sens266. Această abordare își găsește confirmare și în documentele diplomatice americane în care
se arată că „deși guvernul american își asuma să nu se implice în stabilirea fruntariilor în Europa,
totuși era, de regulă, dispus să ia în considerare acele condiții actuale la care se ajungea prin
înțelegerea Puterilor cu interes imediat”267. Respectiva decizie a S.U.A. a fost una cîntărită și a
venit în urma unui efort diplomatic de reevaluare a problemei Basarabiei în cadrul căruia
diplomații S.U.A. s-au interesat, pe parcursul lunilor mai-iunie, de stadiul ratificării Tratatului din
28 octombrie 1920 de către semnatari. Cele descoperite în cadrul acestui efort de actualizare au
întărit hotărîrea americanilor de a nu recunoaște unirea268. Duca nu s-a arătat foarte surprins de
decizia americanilor de a refuza posibilitatea recunoașterii, dar i-a promis lui Bibescu să facă
presiuni în vederea ratificării de către Japonia, Italia și Franța a Tratatului269.
De fapt, în acel moment S.UA. nici nu luau în calcul posibilitatea recunoașterii de jure a
apartenenței Basarabiei la România. Disuțiile de tipul celor menționate mai sus vizau doar
posibilitatea includerii cotei Basarabiei în cota generală a României și nu o recunoaștere explicită
a actului din 27 martie 1918. Anume acesta este motivul pentru care, arată documentele
Departamentului de Stat, Bibescu a revenit, la 21 iunie 1923, în audiență la Secretarul de Stat, ca
„să-și exprime regretul” cu privire la decizia lui Hughes. Dar și acum, acesta din urmă a fost de
acord să discute chestiunea Basarabiei „doar în legătură cu noua cotă” și a refuzat să se refere și la
posibilitatea revenirii asupra chestiunii privind recunoașterea unirii Basarabiei în eventualitatea
ratificării Tratatului din 28 octombrie de către semnatari, subliniind încă o dată că problema

263
Memorandum of Interview with the Minister of Rumania (prince A. Bibescu), Thrusday, April 5, 1923, Department
of State, Office of the Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
264
Memorandum. Bessarabia. Continuity of the Roumanian element in Bessarabia, 5 aprilie 1923 în Arhivele M.A.E.,
Fond Washington, v. 67.
265
Bibescu către Duca, 5 aprilie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2,v.23, f. 7.
266
Ibidem, Bibescu către Duca, 22 iunie 1923, f. 10.
267
Memorandum of Interview with the Minister of Rumania (prince Bibesco), Thrusday, June 21, 1923, Department
of State, Office of the Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
268
M. Mitrașca, op. cit., p. 219-220.
269
Ibidem, Bibescu către Duca, 22 iunie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, v.23, f. 10.

55
Basarabiei s-a aflat în atenția sa doar în legătură cu situația privind cota de imigrare a acestei
provincii270. Sursa respectivă evocă un mic incident din timpul acestei întrevederi ce semnalează
nu tocmai favorabil nivelul de înțelegere și cunoaștere a problemei Basarabiei de către diplomații
români de la Washington. Atunci când Secretatul Hughes s-a referit la ratificarea britanică a
Tratatului Basarabiei, Bibescu l-a întrerupt pentru a-i spune că și Franța ratificase Tratatul; în
realitate, aceasta urma să se întâmple abia în anul următor271. Așa cum am arătat ceva mai devreme,
diplomații americani erau foarte bine informați în ce privește situația ratificării, iar această gafă a
lui Bibescu cu siguranță cu nu a avut darul de a-i impresiona favorabil. În cadrul aceleiași
întrevederi, Secretarul de Stat s-a interesat despre soarta cetățenilor americani expropriați în urma
implementării reformei agrare în Basarabia. Hughes și-a exprimat dorința de a afla dacă americanii
erau tratați în mod egal cu cetățenii francezi, englezi sau italieni.
În general, chestiunea privind exproprierea proprietarilor americani în Basarabia constituie
un subiect aparte, de interes atât din perspectiva temei noastre de cercetare, respectiv a
consecințelor politice pe care le-a avut asupra atitudinii S.U.A. față de problema Basarabiei, dar și
pentru faptul că el nu este mai deloc cunoscut. M. Mitrașca, de pildă, se îndoiește că americanii ar
fi avut vreun interes față de această latură a problemei Basarabiei, opinînd că interesul față de ea
s-ar putea să fi fost „inventat” de către Bibescu272. În realitate chestiunea aceasta a constituit o
problemă reală, iar în soluționarea ei s-au implicat Secretarul de Stat, un senator și Legația
americană de la București. Problema era destul de sensibilă și, până la un punct, destul de curiosă,
odată ce S.U.A. refuzau să recunoască statutul real al Basarabiei, adică apartenența ei în fapt la
România, dar totodată aveau pretenția ca statul român să-i despăgubească pe cetățenii americani
expropriați în Basarabia.
Unul și poate singurul caz documentat în acest sens este cel al cetățenei S.U.A., A. Stanford,
care s-a adresat senatorului Baron B. Colt273 în vederea obținerii unor despăgubiri pentru
pământurile sale naționalizate în Basarabia. Cazul ei pare să fi fost semnalat pentru prima dată în
septembrie 1922, când Legația americană de la București s-a interesat și a aflat de la omologii
englezi și francezi despre condițiile în care cetățenii lor au primit compensații. Înarmat cu aceste
detalii, ambasadorul american la București, Peter Augustus Jay, a redactat un memoriu, în care,
fără să menționeze numele de Basarabia, a cerut ministrului de externe român ca acesta să intervină
pentru ca Stanford să poată fi despăgubită în virtutea „prieteniei” și a clauzei comerciale a națiunii
celei mai favorizate de care S.U.A. se bucura în România. Duca însă i-a arătat că tratamentul
aplicat englezilor și francezilor nu putea fi aplicat americanilor decât în cazul în care aceștia ar fi
aderat și ei la tratatul din 28 octombrie 1920. El i-a sugerat lui Jay că acum Statelor Unite le-ar fi
mai simplu, decât în 1920, să recunoască unirea Basarabiei, chiar dacă acum recunoașterea are „o
valoare politică mai mică” decât Tratatul internațional semnat de marile puteri274. În replică,
Departamentul de Stat i-a cerut lui Jay să-l atenționeze pe ministrul român că guvernul american
refuza să privească cele două chestiuni în comun și că insista ca cetățenii americani expropriați să
fie tratați pe picior de egalitate cu cei englezi sau francezi, indiferent de împrejurări275. Duca însă

270
Memorandum of Interview with the Minister of Rumania (prince Bibesco), Thrusday, June 21, 1923, Department
of State, Office of the Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
271
Ibidem.
272
M. Mitrașca, op. cit., p. 370.
273
Jay către Senatorul Colt, 15 septembrie 1923, no. 310, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
648.
274
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 14 September 1922, no. 310.
275
[Indescifrabil], For the Secretary of State, către Jay, 20 octombrie 1923, no. 225, în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1737, rola 648.

56
a insistat asupra punctului său de vedere276, subliniind că problema putea fi rezolvată în baza unei
convenții bilaterale în care să poată fi cuprinse interesele ambelor părți față de toate aspectele
acestei probleme. Aceeași rezoluție i-a fost confirmată lui Jay personal și de către subsecretarul de
la externe, Nicolae Filodor277. Aceste evenimente se derulau cu jumătate de an mai înainte ca
S.U.A. să refuze încorporarea cotei Basarabiei în cea a României. După aceasta, Bibescu s-a
interesat dacă decizia respectivă avusese vreo legătură cu problema americanilor expropriați sau
pe cale de fi expropriați în Basarabia. Răspunsul Departamentului de Stat a fost însă negativ, lui
Bibescu fiindu-i dat de înțeles că nu putea fi vorba de vreo tranzacție și că motivele deciziei
Secretarului de Stat erau doar cele pe care le-am semnalat mai sus278.
Diplomații români erau conștienți de atitudinea critică din această perioadă a americanilor
față de regimul sovietic279, pe care îl acuzau de propagandă revoluționară pe teritoriul Statelor
Unite280, dar și de neîndeplinirea obligațiilor internaționale281, și a căror avansuri diplomatice le
respingeau282. Aceasta însă nu a făcut ca S.U.A. să aibă o atitudine mai bună față de România, iar
încercările diplomaților români din această perioadă de a obține recunoașterea unirii au suferit un
eșec total. Nu numai că rezultatul eforturilor depuse a fost unul negativ, el a fost și diametral opus
celui scontat, înrăutățind de fapt situația: începând cu 1924, cota de imigrare a basarabenilor în
America a fost inclusă în cota generală a Rusiei și fost administrată de la Riga, de unde S.U.A.
gestionau toate problemele ce țineau de U.R.S.S. În România, opinia publică și presa au fost
indignate de această întorsătură de situație, iar vina pentru ea o puneau pe seama guvernului român
despre care se arăta că „n-a știut să tranșeze pe cale diplomatică această chestiune nespus de
delicată pentru noi”283. În privința acestei decizii a guvernului american persistă o confuzie: M.
Mitrașca consideră, fără însă a face trimitere la vreo sursă, că hotărîrea de a include Basarabia în
cota genereală a Rusiei a fost luată în 1923284, când de fapt sursele pe care le cunoaștem arată că
aceasta s-a făcut prin Legea imigrației din 1924285. Noile cote de imigrație, adoptate în 1924, au
stârnit indignarea mai multor țări, inclusiv a României, atunci cînd s-a aflat că, în cazul acestei
țări, cota fusese redusă cu peste 90%. Drept urmare, Frederic Nanu a înaintat un protest care, în
pofida normelor diplomatice, a fost făcut public și chiar criticat în Congres, ceea ce a dăunat
relațiilor româno-americane din această perioadă286. De fapt, în anii 1923-1924, aceste relații se
înrăutățesc din mai multe cauze, în principal economice. Legea română a minelor din 1924 a fost
în mod clar un motiv care a dus la răcirea raporturilor politico-diplomatice româno-americane.
Este posibil ca și situația americanilor expropriați în Basarabia să fi jucat un rol în acest sens,
întrucât printre motivele de rechemare, din iulie 1924, a ambasadorului P. A. Jay la Washington

276
Idem, Duca către Jay, 6 decembrie 1923, no. 67582.
277
Idem, Jay către Secretarul de Stat, 6 decembrie 1923, no. 484.
278
Bibescu către M.A.S, 25 iunie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 11.
279
Nanu către M.A.S., 19 decembrie 1923, no. 6780, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 67.
280
Hughes reveals new red orders for action here în „The New York Times” din 20 decembrie 1923; Hughes’s
charges start Senate fight on Soviet question în „The New York Times” din 21 decembrie 1923.
281
Regords here nack Hughes charges against Moscow, în „The New York Times” din 25 decembrie 1923.
282
Washington cold to Soviet Appeal, în „The New York Times” din 18 decembrie 1923; Hughes rebuffs Soviets on
plea for recognition în „The New York Times” din 19 decembrie 1923.
283
Ostilitatea Americei – vinovăția guvernului nostru în „Adevărul” din 9 august 1924.
284
M. Mitrașca, op. cit., p. 370.
285
Memorandum by Chief of Division of Near Eastern Affairs (Murray), 1 October 1930, în FRUS, 1930, vol. III, p.
806.
286
Memorandum of Interview with the Minister of Rumania, Thrusday, February 21, 1924, Department of State, Office
of the Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.

57
pentru consultări, era evidențiată și atitudinea „nesatisfăcătoare a guvernului român față de
naționalii americani și interesele acestora”287.
În aceste circumstanțe, obținerea recunoașterii unirii Basarabiei a rămas „cea mai mare
dorință” a lui Bibescu, care însă este nevoit să constate că „în momentul de față demersul meu nu
poate avea rezultatul dorit”288. Drept urmare, el și colegii săi români de la Washington s-au văzut
descurajați în inițiativele lor și nu au întreprins nimic nici măcar atunci când Duca, în contextul
ratificării de către francezi a Tratatului Basarabiei, îi cerea lui Bibescu să vadă dacă se putea obține
schimbarea atitudinii administrației Harding față de această problemă289. Bibescu s-a abținut în
această perioadă de a mai face demersuri oficiale pe acest subiect, mulțumindu-se să-și
concentreze atenția în vederea modificării opiniei publice și a atitudinii presei americane290. Pentru
ca lucrul său să fie mai eficient, el cerea să fie informat mai bine cu privire la negocierile „în care
România e amestecată”291.
În anii ʼ20, problema Basarabiei a fost ridicată în discuțiile bilaterale româno-americane, de
asemenea, în legătură cu vizita la Washington a lui Titulescu, care, aflându-se la Departamentul
de Stat în vederea negocierii problemei datoriitor, a fost surprins foarte neplăcut de faptul că pe
hărțile oficiale americane Basarabia era prezentată ca teritoriu rusesc. Cu această ocazie, Allen W.
Dulles consemnază că Titulescu „s-a lansat într-o critică foarte viguroasă a hărții, întrebându-se
de ce dorim să încurajăm Rusia sovietică și de ce principiul autodeterminării nu este recunoscut
de Statele Unite ca aplicabil și României” și că guvernul român „era foarte agasat de eșecul nostru
(al administrației americane – n.n.) de a urma calea Marii Britanii și a Franței în recunoașterea
acestei uniri”. Dulles i-a răspuns că, „în timp ce sunt înclinat să cred că pe baze etnice și economice
unirea Basarabiei cu România poate fi susținută, nu cred că ar trebui să întreprindem vreo acțiune
în această chestiune până când Rusia și România nu ajung la o înțelegere directă292.
În general, în anul 1925 părea să fi existat unele premise pentru o nouă încercare de a tatona
atitudinea S.U.A. în chestiunea Basarabiei. Au fost auzite ecouri favorabile în presa americană cu
privire la acest teritoriu care făcea parte din România293, dar totodată, în urma decesului neașteptat
al președintelui Harding în 1923, apăruseră și unele schimbări în administrația prezidențială care
încurajau să se facă o nouă încercare. Bibescu i-a arătat lui Frank Kellog, noului Secretar de Stat,
că o eventuală recunoaștere a unirii de către S.U.A. ar avea un efect benefic asupra poziției
internaționale a României. El îi atrăgea totodată atenția lui Kellog la faptul că Secretarul Hughes
i-ar fi spus că „până ca S.U.A. să întreprindă orice pași în acest sens (al recunoașterii unirii – M.
Ț.), trebuiau rezolvate diferitele probleme ce existau în relațiile dintre cele două țări”. Dar Kellog
i-a răspuns că nu știa ca guvernul român să fi solicitat vreodată recunoașterea americană a unirii
Basarabiei și că principala chestiune în relațiile S.U.A. cu guvernul român era cea a datoriilor

287
Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane, Silex, București, 2005, p. 101.
288
Bibescu către M.A.S., 31 martie 1924, Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 13.
289
Idem, Duca către Legația Română la Washington, 25 martie 1924, f. 12
Bibescu către Consulul României la New York, Wells, 10 aprilie 1924, (nenumerotată) în Arhivele M.A.E., fond
Washington, v. 68; tot acolo, în continuare, vezi și scrisoarea de dezmințire pe care Bibescu îi cerea consulului
României României să o publice sub numele altcuiva, „cunoscut de publicul larg”; Idem, Bibescu către redactorul
ziarului „Cleveland Plain Dealer”, 23 mai 1924.
291
Bibescu către M.A.S., 14 aprilie 1924, no. 1935, Arhivele M.A.E., fond Washington, v. 68.
292
I. Stanciu, op. cit. p. 139-140.
293
Ibidem, Summary of Conditions and Economic and Political Events in Rumania during the Week ended November
14th, 1925. Am. Legation Bucharest, Sent 14 nov. 1925, no. 800, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737,
rola 647.

58
României294. Bibescu a mai discutat această chestiune și cu Allen Dulles, viitorul director al C.I.A.,
care în acel moment mai activa în Departamentul de Stat295. Eforturile lui Bibescu au fost dublate
de stăruințele lui Nanu, care însă nu au dat niciun fel de roade. Principalele argumente ale
diplomației române în legătură cu acest episod au fost cele de ordin istoric, românii încercând
totodată să-i convingă pe americani că recunoașterea unirii ar fi coincis cu tradiția diplomației
americane de recunoaștere a faptelor împlinite (diplomatul român aduce aici exemplul Poloniei,
Texasului sau Cubei) și că România s-ar fi mulțumit și cu o recunoaștere implicită a stării de fapt
din Basarabia prin alipirea cotei de imigrare a Basarabiei la cota generală a României. Dincolo de
faptul că eforturile diplomației române au eșuat în încercarea lor de la sfârșitul anului 1925 de
obținere a recunoașterii unirii, Nanu remarcă însă argumentele noi ale diplomaților americani.
Pentru prima oară296, Dulles arată că o piedică pentru recunoașterea americană a unirii era faptul
că Rusia sovietică nu acceptase realitatea apartenenței Basarabiei la România. Argumentul este cu
atât mai interesant, cu cât amercanii refuzau să recunoască drept legitim guvernul sovietic. Un alt
argument american, pentru care diplomații români nu au găsit răspuns, a fost că administrația lui
Coolidge și așa era atacată de filoruși, precum senatorul William Borah297, dar și de către unele
cercuri industriale care își doreau apropierea de Ruia. În această situație, i-a arătat Dulles lui Nanu,
guvernul american nu vedea niciun avantaj „în satisfacerea cererii României, care n-ar avea nimic
să ofere în schimb și n-are apărători americani atât de puternici sau atât de interesați”. Cu această
ocazie, Dulles i-a mai comunicat lui Nanu că însuși Secretarul de Stat, Frank Kellog, nu era dispus
să dea curs cererii României298. Faptul că Dulles considera Basarabia drept teritoriu rusesc, și nu
românesc, și că Departamentul de Stat nu intenționa să-și schimbe decizia de „nerecunoaștere a
transferului acestui teritoriu de la Rusia la România” este confirmat cât se poate de clar în
documentele americane din decembrie 1925299.
Constatând punctul mort în care ajunseseră discuțiile cu Departmanetul de Stat referitor la
problema Basarabiei, Nanu transmitea M.A.S. de la București că România putea să se lipsească de
recunoașterea americană a unirii Basarabiei cu România, după cum și S.U.A. „n-au atribuit vreo
importanță recunoașterii de către noi a Filipinelor sau insulei Hawaii” și că, până la urmă,
recunoașterea apartenenței Basarabiei la România de către Statele Unite n-ar fi fost decît
„constatarea formală a unui fait accompli” care nu putea avea aceeași valoare ca, de exemplu,
ratificarea Tratatului din 28 octombrie 1920 de către Franța sau Marea Britanie. Evident,
comparația lui Nanu între situația insulelor Hawaii sau cea a Filipinelor cu cea a Basarabiei era

294
Conversation with the Rumanian Minister. Subject: recognition of Rumania’s acquisition of Bessarabia, December
3, 1925, 871/014Bessarabia/79, Department of State, Office of the Secretary în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1736 rola 658.
295
Deși nu avem confirmarea directă a acestor contacte, faptul că ele au avut loc rezultă foarte clar din documentele
Legației române de la Washington care fac trimitere în acest sens la telegrama cifrată No. 6134, pe care însă nu am
putut-o identifica în ahriva M.A.E: F. Nanu, Rezumat la convorbirei mele cu Domnul Dulles, despre Basarabia,
Decembrie 18, 1925, (nenumerotată), în Arhiva M.A.E., fond Washington, vol. 68.
296
I. Stanciu, în În umbra Europei (p. 139) scrie că acest argument i-ar fi fost prezentat lui Bibescu încă la 21 iunie
1923. Se pare însă că este vorba de o greșală la mijloc, întrucît Stanciu face trimitere la o conversație pe care Bibescu
ar fi avut-o cu Secretarul de Stat Kellog, or Kellog nu a devenit Secretar de Stat decît la 5 martie 1925.
297
Faptul că senatorul William Borah avea o atitudine prosovietică este semnalat de mai multe ori în documentele
Legației române de la Washington, dar și în presa vremii. Vezi, de exemplu, articolul Hughes’s charges start Senate
fight on Soviet question în „The New York Times” din 21 decembrie 1923 în care poate fi observat cu ușurință faptul
că senatorul Borah făcea în acei ani lobby prosovietic în Congresul american.
298
F. Nanu, Rezumat … în Arhiva M.A.E., fond Washington, vol. 68.
299
Note see 500.A 15/13 ¾, From State Department, Near Eastern Affairs (Dulles), Dec. 23, 1925, 61.71114/1, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 539.

59
deplasată. Este clar că dacă S.U.A. nu au căutat niciodată să obțină recunoașterea din partea
României a stăpânirii americane a acelor insule, acest lucru s-a datorat faptului că ele nu au avut
nevoie de această recunoaștere. În timp ce pentru România recunoașterea unirii Basarabiei de către
prima putere a lumii era foarte importantă, iar acest lucru este demonstrat de faptul că doar în
intervalul 1923-1925 diplomații români au încercat de două ori să schimbe poziția S.U.A. vizavi
de această problemă, chiar dacă aceste încercări erau, în opinia lui Nanu, niște „intervențiuni
întotdeauna cam umilitoare”300.
După această dată și până la sosirea viitorului ambasador român la Washington, Carol
Davila, Legația română din S.U.A. nu a mai întreprins încercări directe de obținere a recunoașterii
unirii Basarabiei cu România. În schimb, diplomații români din capitala Statelor Unite, iar aici s-
au remarcat mai ales Andrei Popovici și Frederic Nanu, au continuat să lucreze în mediul academic
și al presei, căutând, pe această cale, să câștige simpatia opiniei publice americane în ce privește
problema Basarabiei. În această privință trebuie să remarcăm cazul lui Charles Upson Clark,
profesor la Universitatea Columbia, membru de onoare al Academiei Române din 1923301, care a
vizitat România în mai multe rânduri în perioada interbelică, a învățat limba română și a cooperat
foarte activ cu diplomații români, mai ales în ce privește problema Basarabiei. De exemplu, atunci
când Racovski a publicat, în ediția din iulie 1926 a influentei reviste americane „Foreign Policy”,
articolul Politica externă a Rusiei sovietice, în care insista asupra tezei bolșevice cu privire la
necesitatea organizării unui plebiscit în Basarabia, cu condiția ca acesta să se desfășoare după ce
armata și administrația română va părăsi provincia302, Legația română a apelat anume la Upson
Clark în vederea publicării unui răspuns la articolul diplomatului sovietic303. În această perioadă,
legația română l-a sprijinit financiar, dar și documentar, pe Clark304, care mulțumită acestui suport
a putut să editeze în 1927 cea mai importantă lucrare a sa cu privire la spațiul dinitre Prut și Nistru
– Bessarabia305.
Politica S.U.A. în raport cu chestiunea basarabeană își găsea expresie, desigur, și în
atitudinea diplomaților americani din România. Astfel, ambasadorul William Culberston aprecia
în 1926 că existau trei probleme principale în calea stabilirii unor raporturi politice și economice
cu adevărat bune între România și Statele Unite. Prima dintre acestea era politica monetară și mai
ales politica liberală de manipulare artificală a valorii leului în raport cu alte monede, ceea ce
dezavantaja partenerii comerciali externi ai României. A doua era problema negocierii și semnării
unui tratat comercial comprehensiv prin care să se garanteze protejarea intereselor economice
americane în România, care, considerau americanii, erau supuse unor politici discriminatorii, mai
ales în legătură cu legea minelor la care ne-am referit mai devreme. În sfârșit, cea de-a treia mare
problemă care împiedica dezvoltarea normală a relațiilor româno-americane era, în opinia
diplomaților americani, problema Basarabiei. Atâta timp cât amenințarea sovietică plana asupra
Basarabiei, arată corespondența diplomatică americană, autoritățile române „panicate” nu aveau
să renunțe la legea marțială în acea provincie, iar mediul de afaceri din întregul regat era și el

300
F. Nanu, Rezumat…..
301
M. Răceanu, op. cit., p. 100.
302
Cristian Racovski, Politica externă a Rusiei sovietice în Foreign Affairs din iulie 1926, în Arhivele M.A.E., fond
71/1914, E.2, vol. 27, f. 78.
303
Ibidem, Telegramă M.A.S. către Romanleg Washington, 15 iulie 1926, f. 81; Ibidem, Djuvara către Mitilineu, 20
iulie 1926; Ibidem, F. Nanu, Recenzie a articolului Problema Basarabiei de U. Clark, f. 113-117.
304
Atașatul de presă al Legației române la Washington către Directorul general al Presei și Informațiilor al M.A.S.,
15 ianuarie 1929, no. 196/P-17-x, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 68.
305
Ch. U. Clark, Bessarabia, New York, Dodd, Mead and Co., 1927; în 1922, la aceeași editură a apărut lucrarea sa
Greater Romania.

60
contaminat de acest sentiment de insecuritate. În acest sens, diplomatul transmitea
Departamentului de Stat că în privința Basarabiei, „balanța argumentelor atârna în favoarea
drepturilor României asupra acestei provincii”. Dar, totodată, aceleași rapoarte arată că în ce
privește contribuția la soluționarea acestei probleme, S.U.A. ar fi putut cel mult să afișeze o
atitudine pozitivă față de aspirațiile României306, iar asta în pofida faptului că americanii
considerau absolut necesară rezolvarea diferendului basarabean, care amenința atât pacea în
Europa, cât și interesele economice și comerciale americane în România.307

II.2. Problema Basarabiei ca fenomen al politicii internaționale în percepția

americană
Atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei era determinată în mare măsură de faptul
cum era văzută aceasta la Washington ca element constitutiv al relațiilor internaționale. Este vorba,
în primul rând, de locul pe care problema respectivă îl ocupa în politica anumitor state și în relațiile
acestora cu alte puteri, și în al doilea rând, de interesul manifestat de S.U.A. față de ea și de maniera
în care aceasta afecta interesele Statelor Unite.

II.2.a) Basarabia în vizorul american al politicii internaționale din prima

jumătate a deceniului trei

După Conferința de Pace de la Paris, relațiile internaționale și raportul de forțe din Europa
de Est se schimbă foarte mult. Începutul îl face izbucnirea, la 25 aprilie 1920, a războiului sovieto-
polonez. Franţa, dar și Marea Britanie, au încercat să atragă România în război de partea
Poloniei308, fapt care i-a neliniştit pe sovietici. Corespondenţa purtată de Al. Averescu,
preşedintele Consiliului de Miniştri al României, cu Gh. V. Cicerin, comisar al poporului pentru
afacerile străine al R.S.F.S. Ruse309, arată că sovieticii au căutat să zădărnicească o astfel de
evoluţie a evenimentelor, căutând îmbunătățirea relației cu autorităţile române prin „angajarea
negocierilor bilaterale”. În legătură cu acest război, presa americană observa pe bună dreptate că,
în cazul unei înfrângeri poloneze, Basarabia s-ar fi aflat, la rândul ei, în fața pericolului unei invazii
bolșevice310. Diplomații americani considerau că România nu avea niciun interes să-i sprijine pe
polonezi în conflictul lor cu Rusia sovietică, „întrucât românii au obținut de la bolșevici tot ce s-a
putut”, iar ziarul american „Evening Public Ledger” observa că România prefera să-și întărească
poziția pe Nistru, pe care intenționa „să-l transfrome într-o barieră insurmontabilă împotriva
bolșevismului rus”311. Sursele documentare arată că americanii au știut încă din aprilie 1920 că
bolșevicii „făceau de luni de zile avansuri diplomatice” României în vederea semnării unui tratat

306
Culberston către Secretarul de Stat, 22 ianuarie 1926, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventor 1737, rola
647.
307
Ibidem, Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, 711/9, no. 87.
308
Însărcinatul S.U.A. cu afaceri în România, Bailey, către Secretarul de Stat, 17 august 1920, 791/71/2, în A.N.I.C.,
Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
309
Бессарабия на перекрестке.... p. 62-68.
310
Poles see peril’s end in Red defeat în „The Sun and the New York Herald” din 10 martie 1920.
311
100 Year injustice to Rumania ends în „Evening Public Ledger” din 20 martie 1920.

61
care să reglementeze în același timp atât problema tezaurului, cât și pe cea a stăpânirii românești
în Basarabia. Ei observau totodată că acestea nu erau decât „politici temporare ale bolșevicilor,
(...) și că dacă la o dată ulterioară se va ivi ocazia recuperării Basarabiei, este probabil că ei o vor
face”312. Conform rapoartelor Departamentului de Război, aceste prime negocieri româno-
sovietice în privința Basarabiei nu au fost făcute publice, fiind ținute în secret chiar și de cercurile
politice din România313. Tratativele la care se referă aceste rapoarte au început pe timpul
guvernului Vaida Voevod (în februarie-martie 1920)314, numai că atunci ele au eșuat din cauza
condițiilor puse de guvernul român și care constau în recunoașterea de către bolșevici a unirii
Basarabiei, returnarea tezaurului și repatrierea prizonierilor. Cicerin, arată documentele americane,
a respins condițiile, însă tratativele au fost reluate de către guvernul Averescu315. Relativ la
corespondența lui Cicerin cu guvernul Averescu, presa americană observa că unul din punctele
programului de guvernare al lui Averescu era „pacea cu bolșevicii”; totodată publicul american
era informat că sovieticii ar fi oferit României recunoașterea unirii și returnarea tezaurului,
probabil cu prețul stabilirii relațiilor diplomatice316, iar sursele diplomatice americane la care ne-
am referit mai devreme susțineau că avansurile diplomatice sovietice aveau loc în contextul
războiului sovieto-polonez și al insistențelor britanice ca România să ajute Polonia, deschizând un
al doilea front pe Nistru317. Acest ultim detaliu a ajuns în atenția Secretarului de Stat, Bainbridge
Colby, care a cerut legației americane să monitorizeze și să verifice aceste informații318, care au
fost confirmate de însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București la 27 august 1920319. Presa
americană a aflat totuși despre aceste negocieri, în cadrul cărora, Rusia sovietică ar fi propus
României, conform ziarului „Evening Star”, să recunoască unirea în schimbul stabilirii relațiilor
diplomatice320.
Sovieticii mai erau îngrijoraţi şi de faptul că guvernul român ar fi putut permite forţelor
contrarevoluţionare ale generalului rus Wranghel să facă joncţiunea cu alb-gardiştii din Ucraina
de Sud321, declarându-se gata, în schimbul refuzului României de a-i sprijini pe aceștia, să-şi

312
Political report – Roumania, April 1920, No. 557, April 29, 1920, War Department, în A.N.I.C. Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 632.
313
Referitor la primele contacte româno-sovietice de la Londra și Copenhaga, vezi V. F. Dobrinescu, The diplomatic
struggle for Bessarabia, Iași, 1996, p. 102-104.
314
Istoria Românilor, coord. I. Scurtu, vol.8, Academia Română, București, 2003, p. 431.
315
V.Fl. Dobrinescu arată că guvernul Vaida era dispus să ajungă la o înțelegere cu sovieticii în 1920, numai că
demisia sa a împiedicat realizarea acestei intenții. Remarcăm aici și faptul că Foreign Office-ul britanic era de acord
cu intențiile lui Vaida de a stabili raporturi cu sovieticii. La Conferința Puterilor Aliate și Asociate din martie 1920 de
la Londra, Lloyd George a susținut semnarea unei înțelegeri între România și U.R.S.S, cu condiția ca Basarabia să
rămână în componența României: The diplomatic struggle for Bessarabia, Iași, 1996, p. 104-105. Pe de altă parte,
francezii s-au opus acestor prime contacte româno-svietice: I. Scurtu, Ioan-Aurel Pop (coord), Două sute de ani din
istoria românilor dintre Prut și Nistru (1812-2012), Chișinău, 2012, p. 137. Presa americană din 1920 semnala și ea
ostilitatea franceză față de orice încercări de apropiere față de Rusia sovietică: Paris greatly fears peace soon will be
made with Bolsheviki în „Evening Star” din 8 februarie 1920.
316
Rumania eager for peace în „The Hartford Republican” din 14 mai 1920.
317
Political situation – Roumania – July 1920, August 13 1920, no. 600, War Department, în A.N.I.C. Fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
318
Colby către Legația S.U.A. la București, 25 august, 1920, 761.71/2, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1806, rola 692. În legătură cu poziția Angliei în raport cu primele contacte româno-sovietice din 1920 și 1921, vezi,
de pildă, V. F. Dobrinescu Relații româno-engleze (1914-1933), Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1986, p. 52-57.
319
Cable message from the American Charge d’Affaires at Bucharest, August 27, 1920. Paraphrase, Di 761.71/2, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
320
The story the week has told în „The Evening Star” din 14 martie 1920.
321
Cicerin către Averescu, 18 decembrie 1920, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.

62
reconsidere poziţia în raport cu chestiunile litigioase pe care le aveau cu statul român322. Cu privire
la această schimbare de atitudine a sovieticilor, atașatul militar al S.U.A. la București, colonelul
Yates, era și el de părere că sovieticii, prin contactele diplomatice inițiate în vederea normalizării
relațiilor lor cu România, nu făceau altceva decît să tragă de timp. Yates era de părere că sovieticii
foloseau Basarabia în acest sens „drept momeală” și că exista riscul ca, în cazul în care România
accepta „termenii de pace”, influența bolșevică să se răspândească foarte repede în România323.
Putem observa că diplomații S.U.A erau foarte suspicioși cu privire la intențiile Rusiei bolșevice,
iar presa americană raporta și ea în această perioadă că intenția lui Troțki nu putea fi alta decât de
a cuceri Basarabia 324. Pe de altă parte, atitudinea americanilor față de Rusia era ambivalentă,
pentru că în pofida reticenței cu care S.U.A. îi tratau pe bolșevici, totuși ele rămăseseră devotate
principiului conform căruia era necesară păstrarea integrității teritoriale a fostului Imperiu rus.
Această atitudine aparent ambiguă a fost formulată foarte clar într-o notă specială a Secretarului
de Stat, Bainbridge Colby.
„Nota Colby” este un document esențial pentru înțelegerea considerentelor principale la care
S.U.A. s-au raportat în problema Basarabiei din 1920 și până la începutul anilor ’30. Acesta are un
caracter cu adevărat doctrinar pentru că formulează în termeni preciși politica pe care S.U.A. o vor
urma în acest interval de timp în raport cu Rusia. Termenii respectivi nu sunt foarte diferiți de cei
enunțați de Wilson sau Lansing în 1919 la Conferința de Pace, dar originalitatea doctrinei Colby
constă în faptul că în ea se răgăsește definită pentru prima dată, foarte clar, poziția S.U.A. față de
Rusia sovietică325. Nu poate exista nicio îndoială că nota Colby a fost determinantă pentru modul
în care S.U.A. au privit problema Basarabiei în această perioadă: chiar dacă Basarabia nu este
menționată nici o dată în notă, însuși Colby a făcut trimitere la acest document în contextul
semnării Tratatului din 28 octombrie 1920, motivînd astfel refuzul S.U.A. de a lua parte la această
înțelegere326. Mai mult decât atât, în discuțiile cu diplomații români pe problema Basarabiei,
americanii au arătat, de mai multe ori pe parcursul anilor ’20 și la începutul anilor ’30, că poziția
S.U.A. față de Rusia era în conformitate cu nota Colby. Care erau, așadar, principalele teze ale
doctrinei Colby? Motivul emiterii documentului ține de desfășurarea războiului sovieto-polonez,
când, în urma unui șir de victorii, Armata Roșie se pregătea să ia cu asalt Varșovia. În nota adresată
ambasadorului Italiei, Camillo Avezzana, Colby arăta că guvernul S.U.A. se pronunța în favoarea
unui armistițiu între polonezi și sovietici, dar nu și în favoarea unei conferințe de pace care ar fi
dus la două rezultate: consfințirea dezmembrării Rusiei și recunoașterea internațională a regimului
bolșevic, ambele în contradicție cu obiectivele politicii americane. Cu referire la posibilitatea
destrămării Rusiei, spune Colby, „Statele Unite sunt sigure că, în cele din urmă, Rusia liberă și
unită își va recăpăta locul de frunte în lume și va asigura, alături de alte națiuni libere, pacea și
dreptatea”327. Datorită acestei convingeri, continuă Secretarul de Stat, S.U.A. au privit cu simpatie
Revoluția rusă și au fost primele care au recunoscut Guvernul Provizoriu, iar atunci când, în urma
loviturii de stat bolșevice, Rusia a fost nevoită să iasă din război, americanii au înțeles că aceasta
a fost decizia bolșevicilor. Anume din aceste motive, explică Colby, Statele Unite au considerat
că „prietenia și onoarea” le impuneau protejarea generoasă a intereselor Rusiei. Iată de ce S.U.A.

322
Бессарабия на перекрестке.... p. 62-68.
323
Thomas Hohler către Frank Rattingan, 7 ianuarie 1920, în A.N.I.C., Microfilme Anglia, rola 393.
324
Soviet hold War Council în „The Washington Herald”, din 22 iulie 1920.
325
David W. McFadden, After the Colby Note: The Wilson Administration and the Bolshevicks, 1920-1921, în
Presidential Studies Quarterly, vol.25, nr. 4, Washington, 1995, p. 741.
326
The Secretary of State to the Ambassador in France (Wallace), October 5, 1920, 871.014 Bessarabia/1: Telegram,
FRUS, 1920, vol. III, Washington, 1936, p. 433.
327
Ibidem, Secretarul de Stat, Bainbridge Colby către Camillo Avezzana, 10 august 1920, p. 464.

63
au refuzat să recunoască Țările Baltice, republicile caucaziene (cu excepția Armeniei) și unirea
Basarabiei.
În ce privește cea de-a doua posibilitate, Colby arată că, în pofida faptului că S.U.A.
susțineau cauza păcii în Europa, ele considerau inoportun orice acord de pace care ar fi atras după
sine recunoașterea regimului bolșevic. Această atitudine el o explică prin faptul că prin lovitura de
stat din noiembrie 1918 bolșevicii instauraseră un regim nelegitim și nereprezentativ pentru
poporul rus, lipsindu-i astfel pe ruși de posibilitatea de a-și construi o țară democratică. Regimul
bolșevic, dincolo de caracterul său represiv și nelegitim, nu putea fi recunoscut pentru că acesta,
la rândul său, nu recunoștea legitime niciun fel de norme și cutume internaționale. Aici Colby face
trimitere la principiul revoluției mondiale, la activitățile subversive ale Internaționalei în care erau
implicate agențiile diplomatice și comerciale ale bolșevicilor, dar și la faptul că liderii acestora nu
aderau la principiul pacta sunt servanda, fără de care relațiile internaționale și diplomația nu
puteau fi concepute. Starea aceasta de lucruri era însă vremelnică, în opinia lui Colby, întrucât
regimul bolșevic urma să cadă foarte curând. Până atunci însă, Colby considera că era în interesul
comunității internaționale să păstreze Rusia „în granițile ei adevărate”. Într-un exemplu clasic de
manifestare a unui standard dublu, Colby arăta că doar Finlanda, Polonia (etnică) și Armenia
puteau avea aspirații legitime de independență328. Fără să explice cum anume a ajuns la această
concluzie, Colby arată în termeni categorici că numai dorința și lupta pentru libertate a acestor trei
națiuni nu se aflau în contradicție cu integritatea teritorială a Rusiei.
Este cât se poate de evidentă influența idealismului wilsonian și a opiniei personale a lui
Wilson329 asupra doctrinei Colby. De altfel, Colby a fost numit Secretar de Stat în administrația
președintelui Wilson. Doctrina Colby impunea politicii externe americane o perspectivă foarte
nerealistă asupra Rusiei și a Europei de Est. Dincolo de faptul că regimul bolșevic nu a căzut (nici
pe departe atât de repede) cum prorocise Colby, doctrina aceasta a trebuit să fie în permanență
ajustată la realitățile date de prefacerile teritoriale din Europa răsăriteană. Astfel, administrația
președintelui Harding a recunoscut cele trei Țări Baltice la 28 iulie 1922, iar hotarul sovieto-
polonez (stabilit prin Tratatul sovieto-polonez de la Riga), în 1923330. Aceasta a fost doctrina care
a definit politica S.U.A. față de Rusia (și față de teritoriul fostului Imperiu țarist) din 1920 și până
în primii ani ai deceniului patru331. Ea, trebuie să spunem, s-a aplicat Basarabiei probabil mai mult
decât oricărui alt pământ anexat vreodată de Rusia. Diplomații români erau conștienți de această
atitudine a S.U.A. Nicolae Lahovari, însărcinatul cu afaceri al României în S.U.A., îl informa în
octombrie 1920 pe ministrul de externe al României, Take Ionescu, cu privire la faptul că „zelul
exagerat cu care Statele Unite apără integritatea teritorială a fostului Imperiu Rusesc se datorește
nu numai motivelor de ordin abstract, ci și unor cauze specifice.” În opinia lui Lahovari,
principalele motivații ale doctrinei Colby țineau de interesele geopolitice ale S.U.A. Era în

328
Ibidem, p. 468
329
Wilson declarase, în 1919, că cea mai bună strategie era „de a lăsa Rusia bolșevicilor; vor fierbe în suc propriu
până ce împrejurările îi vor face pe ruși mai isteți”: Apud S.D. Spector, op. cit., 141; Președintele Wilson era acuzat
în cercurile republicane că ar fi contribuit în 1918-1919 la stabilizarea regimului bolșevic tocmai pentru că s-a opus
folosirii unor „mijloace coercitive” mai eficiente împotriva lor, vezi Nicolae Lahovari către Take Ionescu, 18 ianuarie
1921 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914 E1, vol. 61, f. 343.
330
Boguslaw W. Winid, After the Colby Note: The Wilson Administration and the Polish-Bolshevick War în
Presidential Studies Quarterly, vol. 26, nr. 4, Washington, 1996, p. 1168.
65
Vezi și scrisoarea Secretarului de Stat interimar Davis, publicată de ziarul „New York Times” la 14 ianuarie 1921cu
titlul Our Russian policy outlined by Davis.

64
interesul americanilor, considera Lahovari, să existe o Rusie puternică și întinsă care să conteste
interesele în expansiune ale Japoniei, dar și ale Marii Britanii332.
Bineînțeles că în cazul Basarabiei, nota Colby viza relațiile româno-sovietice, chiar dacă nu
se referea direct la ele. Influența acestor relații asupra atitudinii americanilor în ceea ce privea
recunoașterea drepturilor României asupra Basarabiei avea să se vadă cel mai bine pe exemplul
contactelor directe dintre români și ruși care au avut loc în acești ani, atât al conflictelor cît și al
tratativelor diplomatice. În ianuarie 1921, de ex., însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București,
Elbridge Garry Greene, informa Departamentul de Stat că aceste contacte au vizat, în primul rând,
problema statutului politic al Basarabiei, dar și ajutorul pe care sovieticii pretindeau că România
îl acorda generalului Wrangel, în pofida neutralității afișate. Documentele diplomatice americane
semnalează o concentrare a „unor considerabile forțe” sovietice de-a lungul Nistrului333,
monitorizată în luna ianuarie de ziarul „New York Times”, care anticipa o ciocnire între România
și Rusia bolșevică. Conform corespondenților din Paris ai acestei gazete, răspunsul guvernului
român a fost de a dispune o mobilizare limitată și de a trimite note de protest lui Cicerin334. În
legătură cu aceste evenimente, corespondenții agenției Associated Press, transmiteau și ei, făcând
trimitere la surse din legația română de la Paris, că „Moscova pregătește un atac cu scopul de a
recâștiga Basarabia”335. Greene informa Departamentul de Stat, în urma unei întrevederi cu Take
Ionescu, că guvernul român refuza să discute cu sovieticii chestiunea apartenenței Basarabiei la
România, insistand ca tratativele dintre cele două părți să pornească de la starea de fapt a lucurilor
din acel moment. El menționa că sovieticii concentraseră de-a lungul Nistrului 54.000 de soldați,
în timp ce România avea, de cealaltă parte, 80.000 de soldați336. Aceste date corespund
informațiilor pe care diplomații americani le aveau de la serviciile secrete britanice337, dar și
datelor care se găsesc în presa americană. Corespondentul de la București al ziarului „Chicago
Tribune”, de pildă, informa publicul american că sovieticii aveau mobilizați 50000 de soldați la
hotarul basarabean338. Diplomații americnai constatau că superioritatea numerică era singurul
avantaj al României, pentru că trupele din Basarabia nu aveau muniții și provizii, infrastructura
era proastă, iar ecartamentul de tip rusesc din Basarabia îi favoriza pe bolșevici. Sunt, de asemenea,
menționate încercările României de a-și întări poziția în raport cu sovieticii prin înjghebarea unei
structuri de securitate colectivă cu Iugoslavia și Cehoslovacia (viitoarea Mică Antantă) și

332
Nicolae Lahovari către Take Ionescu, 21 octombrie1920, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914 E1, vol. 61, f. 336.
333
Greene către Secretarul de Stat, 4 ianuarie 1921, 871.00/93, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736,
rola 658.
334
Rumania and Reds expected to Clash în „The New York Times” din 4 ianuarie 1921.
335
France fears Red drive on Roumania în „Washington Post” din 5 inauarie 1921.
336
Notă Greene către Departamentul de Stat, 12 ianuarie 1921, 761.71/14, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
invetar 1870, rola 658; documentele americane arată că la 25 decembrie 1920 Cicerin îl informa pe Take Ionescu că
prezența sovietică pe Nistru nu se datora unor concentrări de forțe, ci dislocării trupelor ruse în cartierul general de
iarnă care se afla în acea regiune. Rusia nu putea avea niciun fel de intenții agresive față de România, spunea Cicerin,
aducând drept dovadă insistența cu care sovieticii căutaseră să stabilească legături diplomatice cu România și
reînnoind, cu această ocazie, apelul în vederea organizării „unei conferințe de pace” româno-sovietice. Cicerin către
Ionescu, 25 decembrie 1920, A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.
337
Greene către Secretarul de Stat, 6 aprilie 1921, 871.00/99, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1716,
rola 658.
338
Moscow plays deep game to fool Rumania în „Chicago Tribune” din 30 inauarie 1921; v. la același subiect și
articolul Rumania fears red invasion în „The Los Angeles Times” din 1 februarie 1921 în care autorul își exprima
opinia că deși autoritățile române încercau să afișeze o atitudine calmă, ele erau îngrijorarate de posibilitatea unei
invazii sovietice.

65
negocierea unui tratat de asistență mutuală cu Polonia339. Despre această concentrare de forțe
militare la hotarul basarabean, Vopicka informase Departamentul de Stat în urmă cu aproape un
an, precizând că România era nevoită să țină în Basarabia patru divizii și o brigadă, aceste forțe
fiind desfășurate de-a lungul frontierei, din Bucovina și până la Marea Neagră340, iar presa
americană nu excludea, încă din 1920, posibilitatea unei invazii sovietice a Basarabiei341.
Diplomații americani de la București considerau că în Rusia sovietică exista un „partid al
păcii și un partid al războiului” și că adepții unei soluții diplomatice pentru problema Basarabiei
păreau să fi avut câștig de cauză, ceea ce făcea ca la începutul anului 1921 un conflict româno-
sovietic pe Nistru să nu mai pară iminent. Informațiile pe care americanii le dețineau în acea
perioadă arată că aveau loc în permanență tratative româno-sovietice prin intermediul
comunicațiilor radio, chiar dacă Take Ionescu nega aceste zvonuri342. Americanii considerau că,
personal, ministrul de externe român era opus continuării acestor negocieri, dar că majoritatea
miniștrilor din guvernul Averescu le susțineau. Diplomații americani erau siguri că orice tratat
între România și Rusia sovietică ar fi inclus recunoașterea unirii Basarabiei cu România, dar și
returnarea „a ceea ce a mai rămas” din tezaurul României, a cărui valoare ei o estimau la 64
milioane dolari în aur. Până la îndeplinirea acestor condiții, americanii erau de părere că România
nu va accepta niciun reprezentant sovietic la București343. După o interpelare oficială în senatul
României, Take Ionescu a fost nevoit, în cele din urmă, să facă publice unele detalii referitorare la
negocierile româno-sovietice pe problema Basarabiei, declarând că punctul de vedere sovietic se
apropiase foarte mult de cel român și că detaliile care urmau a fi puse la punct țineau mai curând
de relațiile comerciale și navigarea pe Nistru344, dar și de activitatea albgardiștilor în sudul
Ucrainei, al căror sprijin România îl nega345. Greene raporta superiorilor săi că aceste dezvăluiri
ale lui Ionescu au venit după numeroase interpelări în Parlament și atacuri în presa românească și
că reticența Ministerului de Externe de a face public conținutul negocierilor româno-sovietice se

339
Însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România, E. G. Greene către Secretarul de Stat, 12 ianuarie 1921,
871.014Bessarabia/11, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
340
Vopicka către Secretarul de Stat, 25 februarie 1920, 871.00/80, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., Fond
Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
341
Marshal Foch to survey situation în „Macon Beacon” din 6 februarie 1920, articol preluat și de „Aberdeen Weekly”
din 6 februarie 1920 și „The Fayette Falcon” de la aceeași dată; la același subiect v. și articolul War ends in Soviet
Russia din „Washington Times”, februarie 27, 1920. Ziarul „Chattanoogga News” informa, prin intermediul
corespondentului său de la Londa, că România mobilizase 250000 de soldați în Moldova de pe ambele maluri ale
Prutului pentru a putea face față amenințării sovietice: Soviet forces led by Germans advance on Rumania din 25
februarie și în Warfare on big scale ceases din 27 februarie 1920.
342
În pofida refuzului oficialilor români de a recunoaște existența tratativelor româno-sovietice din acea perioadă,
americanii cunoșteau foarte multe detalii despre aceste evenimente. În posesia legației americane de la București au
ajuns documente diplomatice sovietice care conțineau numeroase amănunte despre aceste tratative (din documentul
la care facem trimitere rezultă că, cel puțin o parte din această corespondență, era obținută chiar de către diplomații
americani acreditați la București) . Așa a fost, de pildă, scrisoarea din 7 februarie a lui Cicerin către Take Ionescu în
care diplomatul rus arăta că negocierile româno-sovietice în vederea „semnării unui tratat de pace” durau deja mai
bine de un an. În aceeași scrisoare, Cicerin se declara de acord cu propunerea lui Ionescu ca locul viitoarei conferințe
să fie un oraș neutru. Sovieticii propuneau în acest sens, orașul Revel din Estonia, iar ca reprezentat sovietic îl numea
pe Maxim Litvinov, care lucra în acea perioadă chiar acolo: Cicierin către Ionescu, 7 februarie 1921, în A.N.I.C.,
Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538;
343
Ibidem, E. G. Greene către Secretarul de Stat, 7 februarie 1921, 761.71/11.
344
Ibidem, Greene către Secretarul de Stat, 16 februarie 1921, 761.71/12.
345
Memorandumul lui Greene către Secretarul de Stat cu privire la discursului lui Take Ionescu în parlamentul român,
atașat la depeșa Green către Secretarul de Stat din 1 martie, 771.00/2 în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627.

66
explica prin reacția negativă pe care ar fi putut-o avea față de aceste evoluții alte țări346 (fiind
vizate, probabil, mai ales Franța și Polonia). Legația americană la București era informată asupra
negocierilor secrete româno-sovietice, indiferent de aceste dezvăluiri, ca urmare a faptului că
reușise să pună mâna pe foarte multe depeșe sovietice trimise guvernului român, ca cea din 16
februarie 1921 a lui Cicerin către Ionescu, în care Greene remarca „tonul prietenos al
corespondenței”, dar și dorința sovieticilor, aflați în izolare internațională, de a deschide cât mai
repede lucrările viitoarei conferințe româno-sovetice. Diplomatul observă că guvernul român
privea cu satisfacție posibilitatea detensionării în contextul acestor vești care veneau din Rusia347.
Totodată, Legația americană la București se informa din presa românească despre evoluția opiniei
publice în privința acestei desfășurări de evenimente348, dar și din presa sovietică, de unde afla, de
pildă, că reprezentantul României la viitoarea conferință urma să fie Gheorghe Filaliti349. Tot din
presa românească, dar și „din alte surse”, S.U.A. erau la curent cu „starea de nemulțumire” a
ofițerilor trupelor detașate în Basarabia din cauza unor scăderi de salariu. În legătură cu „conflictul
înghețat” de pe Nistru din acea perioadă, un motiv de îngrijorare pentru americani l-a constituit
faptul că numărul trupelor sovietice era, după aprecierile lor, cu mult mai mare decît cel cunoscut
publicului larg350. În ce privește prezența masivă a Armatei roșii la hotarul estic al României,
diplomații americani de la București o puneau în legătură cu faptul că sovieticii încă nu renunțaseră
la posibilitatea unei invazii în Basarabia. În viziunea americanilor, repetatele acuzații ale lui
Cicerin cu privire la „actele ostile” ale armatei române nu erau altceva decât pretexte care puteau
fi folosite pentru pregătirea invaziei351. Românii însă nu păreau să împărtășească aceste îngrijorări.
Ministrul român la Washington, Bibescu, informa în acest sens Departamentul de Stat că deși
„România era decisă să respingă orice eventuală agresiune” în Basarabia, ea nu lua în calcul în
mod serios o asemenea posibilitate și că toate zvonurile cu privire la iminența unei invazii erau
lipsite de orice fundament. Între altele, el aducea drept argument faptul că autoritățile sovietice și
române ajunseseră la o înțelegere cu privire la transportul de grâne în Rusia înfometată și pustiită
de războiul civil352. Diplomații americani de la București, din contra, admiteau că anume condițiile
grele din Rusia îi puteau împinge pe bolșevici să declanșeze o invazie în Basarabia, deși acest

346
Greene către Secretarul de Stat, 1 martie 1921, 761.71/13, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 538.
347
Probabil că nu era vorba (doar?) de vreo scurgere de informație, ci de interceptarea de către americani a acestor
telegrame radio. Un exemplu este telegrama lui Cicerin către Take Ionescu din 16 august 1921, interceptată de către
americani la Constantinopol: Ibidem, Bristol către Secretarul de Stat, 16 august 1921, 761.71/18; Ibidem, Greene
către Secretarul de Stat, 17 martie 1921, 761.71/15; vezi și telegrama lui Cicerin în care acesta cere României să nu
mai ofere refugiu soldaților lui Petliura și alți albgardiști care treceau „hotarul basarabean” și foloseau Basarabia drept
bază: Ibidem, Cicerin către Take Ionescu, 16 februarie 1921, 761.71/12. Tonul amical al corespondenței din această
perioadă este observat și de către Gabriel Micu în lucrarea sa Basarabia, România și geopolitica marilor puteri,
Pontos, Chișinău, 2011, p. 150.
348
Negocierile de la Reval în „L’Independence Roumaine” din 20 februarie 1921, Greene către Secretarul de Stat, 1
martie 1921, 761.71/13, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538..
349
Ibidem, Allen Welsh Dulles (Acting High Commissioner) către Secretarul de Stat, 22 martie 1921, 761.71/16; din
același document aflăm că unul din motivele pentru care Rusia sovietică era interesată de începerea tratativelor cu
România era dat de faptul că bolșevicii aveau nevoie urgentă de importuri de alimente.
350
Greene către Secretarul de Stat, 6 aprilie 1921, 871.00/99, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1716,
rola 658.
351
Greene către Secretarul de Stat, 14 aprilie 1920, 761.71/17, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 538; vezi la același subiect o altă scrisoare a lui Cicerin obținută de către legația americană, în care trupele române
erau acuzate de acte de violență împotriva Armatei Roșii dislocate lângă Moghilev: Ibidem, Cicerin către Ionescu, 24
martie 1921, no. 7617.
352
Ibidem, Bibescu către Secretarul de Stat, 23 septembrie 1921, 761.71/21.

67
scenariu părea improbabil fiindcă ar fi provocat o sistare a ajutoarelor umanitare americane și
europene către Rusia353.
Cât privește mersul tratativelor româno-sovietice în problema Basarabiei, în mai 1921
americanii erau la curent că reprezentnții celor două părți urmau să se întrunească în cadrul unei
conferințe ce urma să aibă loc la Varșovia și că M. Litvinov fusese înlocuit în calitate de șef al
delegației sovietice. Faptul că anume Varșovia avea să fie orașul în care urmau să se desfășoare
lucrările viitoarei conferințe româno-sovietice este confirmat și de către diplomații americani din
Belgrad, care transmiteau Departamentului de Stat un comunicat al Legației române ce dezmințea
zvonurile referitoare la iminența unui conflict româno-sovietic354. Documentele din acest interval
de timp arată și îngrijorările opiniei publice românești cu privire la soarta tezaurului, chestiune
care urma să fie discutată, în strânsă conexiune cu problema Basarabiei, în cadrul viitoarelor
tratative dintre cele două părți aflate în conflict. Conferința s-a desfăşurat în perioada 22
septembrie – 25 octombrie 1921, delegaţia română fiind condusă de Gheorghe Filaliti, iar cea
sovietică de Lev Karahan. Relațiile încordate dintre cele două state nu erau deloc prielnice pentru
discuții productive, fiind marcate mai cu seamă de acțiuni belicoase din partea sovieticilor. De
exemplu, la 12 septembrie corespondenții Associated Press din Riga transmiteau că „guvernul
sovietic rus a declarat stare de război în Basarabia”, reproducând și declarațiile pe care comisarul
de război al Rusiei bolșevice, L. Troțki, le-a făcut la Jitomir în adresa României355. Mai mult decât
atât, acțiunile amenințătoare sovietice au continuat chiar și în timpul desfășurării negocierilor,
aceleași surse arătând la 6 octombrie că guvernul bolșevic a transmis lui Ionescu două note
diplomatice în care s-ar fi arătat că „Armata Roșie s-ar putea să fie nevoită să invadeze Basarabia”
pentru a continua operațiunile împotriva lui Petliura și a altor albgardiști356. Având în vedere aceste
circumstanțe, nu este clar în ce măsură Moscova își dorea ca aceste negocieri să fie încununate cu
succes, mai ales că delegaţia sovietică a insistat asupra includerii în programul negocierilor a
problemei Basarabiei, lucru pe care partea română refuza să-l accepte357. O altă chestiune
litigioasă, înaintată de sovietici, era cea a minorităţilor basarabene, adică a drepturilor acestora,
inclusiv atitudinea lor în privinţa aflării Basarabiei în componenţa României, ceea ce, în fond,
readucea în discuţie acelaşi subiect al apartenenţei Basarabiei. Delegația română propunea pentru
agenda convorbirilor următoarele puncte: restabilirea legăturilor diplomatice, reglementarea
frontierei româno-sovietice, reluarea raporturilor comerciale, neintervenţia reciprocă în afacerile
interne ale celor două state, curmarea trecerii Nistrului în scopuri subversive ș.a. Filaliti s-a opus
folosirii sintagmelor tratat de pace sau încetarea stării de război, Take Ionescu transmițând
diplomatului român că „noi ne punem pe terenul că nu suntem în stare de război și, prin urmare,
nu avem de încheiat un tratat de pace”358. Un punct aparte în aceste discuţii l-a constituit soarta
tezaurului românesc, multe din piesele căruia au fost observate pe piaţa europeană şi despre care

353
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 21 august 1923, 761.71/20.
354
Ibidem, Ministrul american la Belgrad, Henry Percival Dodge, către Secretarul de Stat, 25 octombrie 1921,
761.71/22; vezi mai multe detalii referitor la circumstanțele organizării acestei prime conferințe româno-sovietice în
V. F. Dobrinescu, Diplomatic..., p. 111-112.
355
Moscow Soviet Declares a State of War In Bessarabia, Given to Rumania by Allies în „The New York Times”
din 13 septembrie 1921.
356
Reds threatening invasion of Bessarabia to Seize Petliura în „New York Tribune” din 7 octombrie 1921.
357
Pentru un raport complet asupra negocierulor româno-sovietice de la Varșovia vezi Referat asupra programului
conferinței româno-ruse, discutat în contradictoriu cu prilejul tratativelor de la Varșovia (55 pagini) întocmit de M.
Arion: Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66. Data referatului este indicată în mod greșit 14 martie 1921;
probabil era vizat anul 1922.
358
Ibidem, p. 50.

68
Karahan a recunoscut că nu ştie prea multe, dar care, credea el, nu mai putea fi intact. Cu toate
acestea, reprezentantul sovietic a emis următoarea propunere părţii române: renunţarea din partea
sovieticilor la pretenţiile asupra Basarabiei, în schimbul cedării tezaurului românesc şi obţinerea
unor garanţii de neutralitate din partea României359, dar și „concesiuni de natură economică sau
financiară”. În ce privește posibilitatea recunoașterii unirii, Karahan i-a spus deschis lui Filaliti
următoarele: „Știm că Basarabia vă va rămâne, pentru că nu voim sau nu putem a v-o relua (subl.
n. – M.Ț.); dar pentru ca să vă recunoaștem titlul de proprietate asupra ei, ceea ce va atârna greu
în balanță mai târziu, trebuie să ne-o plătiți (...) nu uitați că din toate guvernele rusești, trecute sau
viitoare, al nostru singur este capabil de o atare recunoaștere; și deoarece nu suntem atât de naivi
pentru a nu înțelege interesul imens ce aveți ca un guvern rus să ratifice faptul împlinit, voim, fără
înconjur, să vă facem a ne plăti prețul”360. Propunerea a fost calificată drept inacceptabilă şi
respinsă de Gh. Filaliti361. Totuşi în această privinţă nu toate părerile au coincis: se pare că Al.
Averescu, pe atunci prim-ministru, ar fi fost dispus să accepte propunerea sovieticilor, însă Take
Ionescu, ministrul afacerilor externe, a considerat că semnarea unui tratat cu sovieticii contravenea
politicii franceze de izolare a Rusiei bolşevice362, până când aceasta nu îşi va fi asumat datoriile
fostului regim. Până la urmă, opinia lui Ionescu363, posibil susținută și de rege364, a avut câştig de
cauză365. În legătură cu această problemă, opinia publică a fost şi ea împărţită. În numărul din 21
mai 1922, ziarul „Adevărul” critica lipsa de hotătâre a diplomaţilor români subliniind că „s-a găsit
o scuză în etica morală care nu ne permitea nouă, stat civilizat, să tratăm cu Rusia sovietică... Din
acest motiv ne-am pomenit că n-am dobândit nici tezaurul de la Moscova și nici recunoaşterea
realipirii Basarabiei de către Rusia sovietică”366.

359
Frederic Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Iaşi, 1993, p. 120.
360
Referat asupra programului conferinței româno-ruse, discutat în contradictoriu cu prilejul tratativelor de la
Varșovia (55 pagini) întocmit de M. Arion: Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66, p.8
361
Relaţiile româno-sovietice, p. 140-142.
362
Faptul că atitudinea lui Ionescu față de Rusia sovietică era puternic influențată de Franța încă din septembrie 1920,
este arătat destul de clar de către V. F. Dobrinescu în lucrarea sa Relații româno-engleze (1914-1933), Univ. Al. I.
Cuza”, Iași, 1986, p. 55. De la același autor desprindem concluzia clară că această atitudine a României se datora
anume influenței franceze, pentru că primul ministru britanic Lloyd George a susținut, în martie și în septembrie 1920,
semnarea unei înțelegeri cu sovieticii în situația în care aceștia ar fi venit cu o „ofertă satisfăcătoare”: Idem, Diplomatic
struggle..., p. 104-107.
363
Poziția lui Ionescu în această privință poate fi rezumată printr-un singur citat, extras din interviul acordat de
ministrul român ziarului „Lupta”: „Știam – domnul Karahan singur o recunoaște – că sovieticii voiau să pună în
discuție problema Basarabiei, pentru a smulge de la noi cu forța, prin recunoașterea din partea sovieticilor a unirii
Basarabiei cu România, ori renunțarea la tezaurul românesc, ori alte promisiuni mai grele”, în Aurel Karețki, Adrian
Pricop, Lacrima Basarabiei, Chișinău, 1993, p. 129-132.
364
O. Țâcu, op. cit., p. 70.
365
Frederic Nanu, op.cit., p. 122. La 17 octombrie, Take Ionescu i-a telegrafiat lui Filaliti următoarele, demonstrînd o
înțelegere eronată a situației Basarabiei în contextul internațional din acea vreme: „Recunoașterea Moscovei de azi,
departe de a ne servi de Rusia de mîine, ne va duce spre pagubă. (...) Această unire a fost recunoscută de Marile Puteri,
așa că atunci cînd un nou guvern rusesc recunoscut de Marile Puteri ar voi să ridice chestiunea, el se va găsi în fața
unui act deplin al dreptului internațional.” În Referat asupra programului conferinței româno-ruse, discutat în
contradictoriu cu prilejul tratativelor de la Varșovia (55 pagini) întocmit de M. Arion: Arhivele M.A.E., Fond
Washington, vol. 66, p. 9-10.
366
„Adevărul” din 21 mai 1922; poziția duplicitară a lui Karahan în privința Basarabiei și a tezaurului românesc își
găsește confirmarea și într-un interviu acordat de acesta agenției de presă Rador, la Varșovia, și care a fost reprodus
într-un raport al Legației germane din București din 26 februarie 1922: Aurel Karețki, op. cit., p. 132-135.

69
 Astfel, constatau americanii, s-a încheiat prima etapă a negocierilor româno-sovietice: „fără
nici un rezultat”367. În concluzie, este evident că rezultatul acestor tratative româno-sovietice, pe
care diplomații americani le-au urmărit cu atenție, a fost pentru S.U.A. un argument în plus ce
confirma poziția lor, care se opunea acelor aranjamente internaționale ce ar fi atras recunoașterea
regimului sovietic, dar și recunoașterea apartenenței Basarabiei la România. Pe de altă parte,
trebuie să spunem că politica externă a României suferea de o oarecare miopie în această
perioadă368, întrucât mai târziu, românii vor ajunge să regrete, în cele din urmă, faptul că nu au
acordat o atenție mai mare propunerilor sovietice de la Varșovia, când regimul sovietic era
vulnerabil și izolat.
În 1922 și 1923, S.U.A. au urmărit chestiunea basarabeană în contextul tratativelor româno-
sovietice de la conferința de dezarmare de la Lausanne, ca și în cadrul celor care au avut loc la
Genova, Tiraspol ș.a. În timpul conferinței economice și financiare de la Genova369, diplomații
români erau de părere că „Guvernul S.U.A. se considera, într-o anumită măsură, drept tutorele unei
Rusii temporar incapabile și dezaprobau politica celor care doreau să profite de această
incapacitate în vederea obținerii anumitor avantaje”370. La Genova, în cadrul şedinţei inaugurale,
delegaţia sovietică condusă de Cicerin a protestat contra prezenţei delegaţiei române, în fruntea
căreia se afla Ionel I. C. Brătianu, afirmând că armatele române ar fi ocupat cu forţa Basarabia.
Declarația diplomatului sovietic l-a obligat pe Brătianu să riposteze, explicând delegaţilor prezenţi
la conferinţă starea reală a evenimentelor din Basarabia, referindu-se totodată şi la problema
tezaurului românesc și cerând, în faţa plenului conferinţei, restituirea acestuia. Felul în care
discursul premierului român a fost reflectat în rapoartele americane arată că Brătianu nu considera
că avea ceva de discutat cu sovieticii pe tema Basarabiei371, deși la Genova Cicerin a revenit cu
propunerea sovietică mai veche, aceea de a renunţa la pretenţiile asupra Basarabiei în schimbul
cedării tezaurului372. Mersul negocierilor de la Genova a fost foarte complicat. Unor cercetători,
ca de ex. I. Scurtu, li s-a părut relevant episodul în care Brătianu i-a oferit lui Cicerin un angajament
permanent de neagresiune față de Rusia, pe care însă guvernul sovietic nu l-a acceptat. La 11
noiembrie 1922, Cicerin a cerut în mod expres guvernului român să evacueze Basarabia și să
recunoască frontiera pe linia Prutului373. Astfel de pretenții pun la îndoială sinceritatea sovieticilor
relativ la schimbul tezaur contra Basarabiei374.

367
Note SKE 760c.60e/85 for tel. From Turkey, Mark L. Bristol (Ambasadorul S.U.A. în Turcia), November 2, 1921,
761.71/23, în A.N.I.C., Fond Microfime S.U.A., inventar 1870, rola 538.
368
Propunerea sovietică de recunoaștere a unirii Basarabiei în schimbul stabilirii relațiilor diplomatice și a unei soluții
negociate pe problema tezaurului apare pentru prima oară încă la 26 februarie 1920 într-o telegramă a lui Cicerin în
contextul pregătirii terenului pentru contactele româno-sovietice de la Copenhaga și Londra: Memoriu Cronologic
asupra negocierilor noastre cu Rusia Sovietică, 17 martie 1924, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 67, p.4-
5.
369
Americanii au participat la Conferința de la Genova doar în calitate de „observatori neoficiali”. S.U.A. au
considerat, informează Bibescu conducerea Ministerului Afacerilor Străine, că experiența Conferinței de la Genova
„a fost una nefericită” și că avut drept rezultat întărirea regimului sovietic: Bibescu către Legația română de la Paris,
27 mai 1922, no. 2206/2, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66.
370
Bibescu către Legația română la Paris, 7 aprilie 1922, no. 1465/2, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol.
66.
371
Poillon către Jay, Roumania - July 1922, Circular letter no. 18, 3 August 1923, 871.00/119, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 648.
372
Emilian Bold, Răzvan Locovei, Relaţii româno-sovietice (1918-1941), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p.
93.
373
I. Scurtu (coord), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, București, 1998, p. 183.
374
Pentru o descriere detaliată a participării României la Conferința de la Genova, inclusiv contactele cu sovieticii,
vezi Istoria Românilor, coord. I. Scurtu, vol. 8, Academia Română, București, 2003, p. 446.

70
 La Genova, Cicerin a revenit la acuzația mai veche conform căreia România oferea găzduire
în Basarabia trupelor albgardiste ale generalului Wrangel. Zvonurile cu privire la „o înțelegere
dintre Brătianu și Wrangel” americanii le considerau, exagerând posibilitatea riscului, „nelipsite
de un anumit adevăr”375. Pentru a dezminți acuzațiile sovietice, ministrul României la Washington,
Anton Bibescu a transmis publicației americane „The Literary Digest” un comunicat în care arăta
că aceste „zvonuri” erau „absolut false și bazate pe noua propagandă bolșevică” și că, de fapt,
singura agentură străină prezentă în Basarabia era cea bolșevică376. Totodată, Legația română la
Washington a întreprins eforturi, în comun cu societatea „The Friends of Roumania” din New
York de combatere a încercărilor „delegaților bolceviști la conferința dela Genoa” de contestare a
„drepturilor noastre asupra acestei provincii românești”377. În legătură cu aceasta a fost distribuită
„presei americane și cercurilor conducătoare dela Washington” broșura lui A. Bibescu, Redeeming
Bessarabia. Hotărârea României de a nu pune nicio clipă sub semnul întrebării statutul românesc
al Basarabiei, în contextul confruntărilor asupra acestui subiect la Genova, este remarcată de
legația americană la București, care informa Departamentul de Stat că „toate partidele [politice] și
clasele [sociale] din România par să împărtășească” această atitudine378. Este semnalată și reacția
presei din capitala țării care arăta că „în cazul Basarabiei, această problemă este definitiv închisă
și nu poate fi discutată” și că realitățile etnice, lingvistice și sociale basarabene, cauzate de politica
de rusificare a regimului țarist, „nu dau niciun drept actualilor guvernatori ai Rusiei să pretindă
Basarabia”379. Trebuie să subliniem aici faptul că la Genova poziția României era încă relativ
puternică, iar cea a Rusiei – slabă, datorită faptului că Lloyd George și Poincaré căzuseră de acord
să urmeze o politică comună de nerecunoaștere a guvernului sovietic380. Acest lucru îl remarca și
presa americană, care observa că atitudinea bolșevicilor la Genova nu a făcut decât să apropie și
mai mult poziția Franței de cea a României în ce privește Basarabia, pe care francezii se angajau
să o apere în eventualitatea unui atac sovietic381. Făcând trimitere la corespondenții lor de la
București, mai multe ziare americane observau că apropierea româno-franceză a avut efectul de a-
i determina pe bolșevici să renunțe la concentrarea de forțe la granița româno-sovietică382. Pe
atunci, legația americană din România aprecia că Statul Major român „revenise la o atitudine
optimistă” în ce privește posibilitatea unei invazii sovietice a Basarabiei. Aceleași documente arată

375
În același context se menționa că Statul Major al armatei române admitea existența unui număr mult mai mare de
forțe sovietice la granița cu Basarabia. Acesta era estimat pentru infanterie între 60 și 75 de mii, până la 15 mii trupe
de cavalerie și cinci sau șase sute de piese de artilerie, iar pentru contracararea acestui pericol România urma să disloce
noi forțe în Basarabia, ceea ce, semnalează documentele diplomatice americane, „ar fi putut supăra din nou guvernul
sovietic”: Atașatul Militar al S.U.A. la București, locotenent-colonelul Arthur Poillon către ministrul Peter A. Jay,
Romania – April 1922, May 3, 1922. Subject : Circular letter no. 14, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, rola 648.
376
Roumanian view of Russia în „The Literary Digest”, 3 martie 1922.
377
Bibescu Ministrul Afacerilor Străine, I. Duca, 28 aprilie 1922, în Arhivele M.A.E., Fond. 71/1914, E2, vol. 25, f.
165.
378
Secretarul Legației americane la București, Theodore Marriner, către Secretarul de Stat, 20 mai 1922, 761.71/20,
în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
379
Non possumus în „Universul” din 19 mai 1922.
380
V.F. Dobrinescu, Relații..., p. 90.
381
Rumania, if invaded, to be aided by France în „The New York Times” din 25 mai 1922; presa americană îl cita pe
vice-premierul Barthou, care arăta că după ce „Brătianu și-a îndeplinit promisiunea data în 1919 de a bloca calea
comunismului”, venise rîndul Franței să garanteze integritatea teritorială a României: France Backs Rumania’s claims
to Bessarabia în „New York Tribune” din 26 mai 1922.
382
Soviet withdraws troops în „The New York Times” din 1 iunie 1922; Soviet withdraws troops from Bessarabia
border în „Chicago Tribune” din 1 iunie 1922; Russ army leaves Bessarabia frontier în „San Francisco Chronicle”
din 1 iunie 1922.

71
că, în afară de problema Basarabiei, cel mai important motiv de animozitate în relațiile româno-
sovietice era ajutorul real sau închipuit oferit de către România albgardiștilor. Atașatul militar
american Poillon aducea exemplul vestitului anarhist ucrainean Nestor Mahno383, intrarea căruia
în Basarabia este confirmată și de unele documentele americane din august-septembrie 1921, care
apreciază că acest fapt va duce la creșterea tensiunii dintre români și sovietici384. Conform relatării
lui Poillon, Mahno ar fi fost lăsat să plece în Polonia, unde s-a alăturat generalului ucrainean
Petliura385.
Un episod de scurtă durată din relațiile româno-sovietice care a avut loc în aceeași perioadă
și a fost urmărit atent de americani, au fost tratativele româno-sovietice de la Cetatea Albă
referitoare la problema navigării pe râul Nistru. Acestea au eșuat, după unele surse române, pentru
că, în loc să discute situația frontierei, comisia sovietică a încercat să insereze pe parcursul
negocierilor ideea semnării unui tratat economic și diplomatic cu România. Americanii aflaseră
din alte surse că românii ridicaseră problema tezaurului, iar sovieticii au sugerat posibilitatea
cumpărării produselor alimentare din România, ceea ce românii nu au putut accepta, deoarece, în
viziunea lor, asta ar fi însemnat să-i sprijine în mod direct pe sovietici să cucerească Basarabia386.
Interesul S.U.A. față de Basarabia s-a manifestat și în momentul semnării tratatul de la
Rapallo de către sovietici cu Germania, la 16 aprilie 1922. Întrucât tratatul germano-sovietic
contribuia la consolidarea regimului bolșevic, americanii considerau că această consecință se poate
manifesta periculos pentru România. Ei urmăreau atitudinea Bulgariei387, precum și pe cea a
iugoslavilor, în legătură cu o posiblă invazie sovietică în Basarabia. În pofida faptului că Regatul
sârbilor, croaților și slovenilor făcea parte din Mica Antantă, americanii au aflat din „surse sigure”
că în cazul unei invazii a Basarabiei, iugoslavii „nu ar fi făcut nimic” și că „această țară nu putea
fi folosită împotriva Rusiei” în ciuda faptului că se „exercitau presiuni asupra lor, mai ales de către
francezi, să adopte o atitudine ostilă guvernului sovietic”388.
În această perioadă diplomații români de la Washington constatau că S.U.A. erau
dezamăgite de efectul pe care sprijinul lor pentru integritatea teritorială a Rusiei l-a avut asupra
regimului bolșevic. Această susținere, în loc să servească scopurilor declarate ale politicii externe
americane, nu a făcut altceva decât să întărească regimul sovietic. În aceeași ordine de idei, noua
administrație republicană își propunea să descurajeze convingerea emigrației rusești, conform
căreia Rusia putea conta la nesfârșit pe „generozitatea americanilor”389. Constatarea diplomatului

383
Poillon către Jay. Roumania – May 1922, June 5, 1922, Circular letter no. 16, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1737, rola 648. Următorul raport (pentru luna iunie) a lui Poillon arată, în mod curios, că poziția
guvernului Brătianu se întărise datorită știrilor despre „succesele” obținute de premierul român la Genova. Diplomatul
american vorbește despre pretenția lui Brătianu că ar fi reușit să rezolve, cu delegația sovietică, atât problema
Basarabiei, cât și pe cea a tezaurului. Poillon, dimpotrivă, considera că Brătianu nu obținut nici un rezultat substanțial:
Idem, Poillon către Jay. Roumania – June 1922, July 7, 1922, Circular letter no. 17.
384
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 31 august 1921, 761.71/19.
385
Poillon către Jay. Roumania – May 1922, June 5, 1922, Circular letter no. 17, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., invetnar 1737, rola 648; Poillon către Jay. Roumania – June 1922, July 7, 1922, Circular letter no. 17.
386
Political situation: Roumania, month august 1921. August 30, 1921, No. 704, în A.N.I.C., inventar 1607, rola 632.
387
Between the hammer and the anvil în „L’Echo de Bulgarie” din 9 iunie 1922; vezi și Our reply to the „Viitorul”
în același ziar din 6 iunie 1922; ambele articole în A.N.I.C. , fond Microfilme S.U.A., inventor 1870, rola 539.
388
S.H.S. attitude towards Soviet Russia. Monograph Report no. 1298, June 5th, 1922 în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 632.
389
Telegramă Bibescu către M.A.S., 5 iunie 1922, no. 2305/2, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 66; În
legătură cu nota Colby, emigrația rusă din S.U.A., noua administrație republicană și atitudinea acesteia față de primele
două, vezi telegrama: Ibidem, Nanu către M.A.S., 28 iunie 1922, no. 2688/2. Faptul că Rusia sovetică, ieșită din
războiul civil se întărește considerabil, este remarcat și în numărul din 22 octombrie 1922, al ziarului „The New York
Times”, în care se arată că „... drapelul roșu stăpânește acum de la Marea Baltică și până la Pacific.”

72
român corespunde întru totul realităților internaționale din acel moment: pe de o parte, Tratatul de
la Rapallo duce la întărirea considerabilă a Rusiei sovietice, iar pe de altă parte, anume acum
doctrina Colby suferă o primă ajustare majoră, iar Țările Baltice sunt recunoscute de către S.U.A.,
în iulie 1922. În aceste circumstanțe, Basarabia revine în atenția americanilor cu ocazia conferinței
de la Lausanne, ce și-a ținut lucrările, cu unele întreruperi, din noiembrie 1922 până în iulie 1923
și în timpul cărora a fost renegociat tratatul de la Sèvres dintre Puterile Aliate și Turcia390. În cadrul
acestor negocieri, bolşevicii au acuzat statul român că ar fi sprijinit forţele contrarevoluţionare şi
că susţinerea principiului libertăţii de navigare a vaselor militare prin Strâmtori era de fapt o
politică agresivă la adresa Sovietelor, făcând, prin aceasta, jocul Marilor Puteri, acuzații respinse
de partea română.391 La Lausanne, sovieticii au propus semnarea unui pact de neagresiune cu
România, precum şi, din nou, recunoaşterea unirii Basarabiei contra tezaur şi bijuteriile
coroanei392. Avansurile diplomatice sovietice de acest caracter din perioada lucrărilor Conferinței
de la Lausanne au venit din mai multe direcții393. Astfel, ziarul „The New York Times” scria la 21
decembrie că Moscova a transmis României, prin intermediul diplomaților polonezi394, dorința de
a stabili relații diplomatice cu România conform următorilor termeni: abandonarea de către Rusia
a oricăror pretenții de stăpânire în Basarabia, recunoașterea de către România a guvernului
sovietic, stabilirea relațiilor economice și comerciale după modelul polonez, și aderarea României
la programul Conferinței de dezarmare de la Moscova395. Nici de această dată, România nu a fost
de acord să dea curs propunerilor sovietice, M.A.S. informându-l pe ministrul român la
Washington că negocierile dintre Diamandi și Racovski nu au fost altceva „decât un contact de
moment”396. Cu toate acestea, la Lausanne se observă o ușoară modificare în atitudinea României
față de aceste propuneri, întrucât ea a acceptat posibilitatea reluării sau continuării acestor discuții
într-o viitoare conferință politică397. Într-o discuție privată din 1925, ministrul de externe I. Duca
a confirmat diplomaților americani acreditați la București că această schimbare de atitudine a avut
loc anume la Lausanne, dar a explicat că poziția sovietică nu era una constantă și nici măcar
sinceră: imediat ce a sesizat faptul că România părea dispusă să renunțe „informal” la tezaur contra
recunoașterii suveranității sale în Basarabia, „acest aranjament nu a fost ratificat de către Moscova,
iar negocierile au fost rupte”398. Cu totul altfel au relatat însă sovieticii contactele româno-sovietice

390
Pentru detalii referitoare la detaliile desfășurării conferinței, vezi Emilian Bold, Diplomația de Conferințe. Din
Istoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și poziția României, Iași, 1991, p. 204-221; v. și Istoria
Românilor, coord. I. Scurtu, vol.8, Academia Română, București, 2003, p. 451-453.
391
Emilian Bold, Ioan Ciupercă, Europa în derivă, Iaşi, 2001, p. 45.
392
Ministrul de externe al României, I. Duca se pare că nu a oferit publicului larg aceste detalii importante. Vezi, de
exemplu, declarația sa de presă cu privire la mersul lucărilor conferinței în „Universul” din 12 ianuarie 1923; Același
lucru poate fi remarcat și în declarația ministrului pentru „L’Independence Roumaine” din 1 februarie 1923. Cu toate
acestea, documentele diplomatice de arhivă ale M.A.E. confirmă detaliile ofertei sovietice: Memoriu Cronologic
asupra negocierilor noastre cu Rusia Sovietică, 17 martie 1924, (nenumerotată) în Arhivele M.A.E., Fond
Washington, vol. 67, p.48. Referitor la același subiect v. și: I. Scurtu, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998,
București, p. 183.
393
Vezi mai multe detalii în acest sens la V. F. Dobrinescu, The diplomatic..., p. 117.
394
Soviet offer to Rumania în „The New York Times” din 21 decembrie 1922.
395
Detalii documentare despre această inițiativă sovietică care nu intră în scopul cercetării de față vezi în Документы
внешней политики СССР, том 5, Политиздат, Москва, 1961, с. 755.
396
Telegramă lui Mârzecu către Legația română la Washington, 3 ianuarie 1923, no. 55075, în Arhivele M.A.E.,.,
Fond Washington, vol. 67.
397
F. Nanu, op. cit., p. 123. Această schimbare de atitudine este observată și de către Em. Bold și I. Seftiuc în România
sub lupa diplomației sovietice, Iași, 1998, p. 20;
398
William Culberston (Ministrul american la București) către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, no. 85, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.

73
de la conferința din Elveția. Cu privire la atitudinea României, sovieticii au susținut că la Lausanne,
România a acționat contra propriilor sale interese, făcând jocul Franței și a Angliei. Ziarul
„Adevărul” a publicat un interviu al lui Cicerin în care acesta se plângea de neîncrederea pe care
opinia publică din România o arată vizavi de politica Rusiei sovietice şi acuza totodată statul român
că nu ar fi altceva decât un instrument în mâinile Angliei399.
Dacă aceasta a fost într-adevăr poziția României la Lausanne, ea este foarte greu de explicat.
Poate că oamenii de stat români încă mai nutreau speranța că Rusia nu va reuși să depășească
slăbiciunea și izolarea în care se afla la începutul anilor ’20. Această atitudine este ilustrată sugestiv
de către ministrul României la Washington, Bibescu, într-un interviu pentru revista americană
„The World” referitor la conferința de la Lausanne. Întrebat fiind despre potențialul pericol pe care
Rusia sovietică îl reprezenta pentru România, acesta a declarat, printre altele, următoarele: „Nu e
niciunul. Nici o singură persoană din România nu crede că Rusia se va bate cu România din cauza
Basarabiei. Pentru un singur motiv: Rusia nu poate să lupte. Rusia sovietică nu își poate permite
multe din luxurile pe care și le îngăduia vechiul regim”400.
În atenția diplomaților americani s-au aflat și negocierile româno-sovietice de la Tiraspol,
începute în luna august 1923401. Ele s-au desfășurat, conform documentelor americane, în formatul
a două comisii mixte, una civilă, iar alta militară, alcătuite din români și sovietici. La 20 noiembrie
1923 era semnat primul acord între România şi URSS, acord care prevedea mijloacele şi
procedeele ce trebuiau urmate în vederea soluţionării conflictelor de pe Nistru. Aceste negocieri
au fost precedate de întețirea incidentelor de la hotarul basarabean, provocate de către sovietici,
care dădeau vina pe grănicerii români; americanii urmăreau desfășurarea acestor evenimente mai
ales în presa sovietică402. Tot la Tiraspol s-a convenit și asupra necesităţii purtării unor discuţii
care să pună bazele unor relaţii comerciale bilaterale. Documentele diplomatice americane
referitoare la aceste tratative arată că România era nerăbdătoare să stabilească relații comerciale
cu Rusia, întrucât producătorii agricoli din Basarabia depindeau foarte mult de piața de desfacere
de la est de Nistru. E de reținut că Ministerul de Externe, în persoana subsecretarului de stat N.
Filodor, informa Legația americană din București că negocierile de la Tiraspol au avut loc la
propunerea Rusiei sovietice, dând astfel de înțeles că acest gest ar putea sugera o recunoaștere
tacită a hotarului de pe Nistru403. După alte surse, inițiativa ar fi fost a românilor, dar a fost aprobată
de M. Litvinov, pe atunci comisar adjunct pentru afacerile externe404, ceea ce, în fond, e același
lucru. Dar aceste tratative nu ofereau nici o perspectivă, deoarece delegaţia rusă primise
instrucţiuni precise de la Moscova de a evita „orice formulări care ar putea duce indirect la
recunoaşterea de către noi a cursului Nistrului drept frontieră între URSS şi România”405. Aceste
negocieri, observa ambasadorul american Jay, nu purtau un caracter politic, ci urmăreau crearea
unui „modus vivendi” dintre Rusia și România, în scopurile practice pe care le-am arătat mai sus.

399
Adevărul din 13 ianurarie 1923.
400
Interviul lui Bibescu din „The World”, 23 februarie 1923.
401
Negocierile de la Tiraspol au loc pe fundalul tot mai mare al incidentelor de pe Nistru. Anume în urma acestor
incidente, comisia mixtă româno-sovietică se întrunește la Tiraspol în luna august. În 1922 și 1923 au avut loc foarte
multe provocări sovietice pe Nistru, dar și alte incidente, mai puțin cunoscute și unele chiar foarte grave.
402
Diplomatic correspondence with Roumania regarding border conflicts. From the People’s Commissariat of
Foreign Affairs (Translation from „Izvestia”, No. 160, July 19, 1923) în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1870, rola 539.
403
Însărcinatul cu afaceri al S.U.A., Theodore Mariner către Secretarul de Stat, 17 august 1923, 761.71/20, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.
404
Relaţiile româno-sovietice.., p. 201.
405
Ibidem, p. 202.

74
De altfel, atașatul comercial al Legației americane la București, dr. Van Norman, semnala pe atunci
mai multe dovezi clare de existență a unor eforturi conjugate româno-sovietice pentru crearea unui
cadru favorabil dezvoltării relațiilor comerciale între Basarabia și regiunea de dincolo de Nistru,
căreia în trecut i se mai spunea Novorossia406. Aceeași situație o constată și presa românească, cu
privire la lucrările comisiei mixte de la Tiraspol407.
Negocierile pe marginea aspectelor tehnice ale problematicului hotar de pe Nistru au fost
discutate de către Brătianu și ambasadorul american în Praga, Lewis Einstein, cu ocazia aflărui
premierului român într-o vizită oficială în Cehoslovacia. Conform relatărilor diplomatului
american, Brătianu era hotărât să arate sovieticilor că România va lupta pentru Basarabia în cazul
în care U.R.S.S. ar fi încercat să rezolve chestiunea basarabeană pe calea armelor. El a reiterat,
între altele, și teza mai veche pe care a formulat-o în timpul Conferinței de Pace de la Paris și
anume că Basarabia nu mai putea prezenta același interes ca și în trecut pentru Rusia, întrucât
drumul acesteia către Strâmtori era de acum închis de statele balcanice, printre care și România.
Aici este clar că premierul român ignora realitățile și în special potențialul real și interesele statului
sovietic. L. Einstein îl informa pe Secretarului de Stat că, în privința posibilității recunoașterii
regimului sovietic, Brătianu prefera să se „conformeze în întregime exemplului Marelor Puteri”408.
Evident, această atitudine convenea Franței și Angliei, care mai înainte de a pune problema
recunoaterii guvernului sovietic, țineau ca acesta să-și asume obligațiile moștenite de la guvernul
țarist. Însă tot din aceste considerente România a refuzat să stabilească relații cu Rusia în anii
1920-1923, ceea ce a împiedicat statul român să obțină din partea sovieticilor recunoașterea unirii.
Concluzia care se impune și la care bineînțeles au ajuns și americanii este că Brătianu, dar și clasa
politică românească din acea perioadă în ansamblul ei, poate „îmbătată” și de succesele obținute
la finele I Război Mondial, nu a cântărit sau nu a înțeles foarte bine nici contextul internațional al
problemei Basarabiei, nici situația din Rusia, dar nici oportunitățile care s-au oferit în acea vreme
pentru soluționarea acestei chestiuni. Părerea conform căreia alinierea politicii externe a României
la cea a Marii Britanii și mai ales la acea a Franței nu a servit, finalmente, intereselor statului român
poate fi observată și în studiul lui I. Scurtu, intitulat sugestiv Eșecul unei idei fixe în politica
externă a României. În această lucrare, istoricul român ajunge, pe baza unor exemple concrete, la
concluzia că „liderii politici români...au uitat – sau nu au vrut să-și amintească – faptul că cele
două Mari Puteri nu erau animate de sentimente filantropice față de România, ci își urmau, la
centimă, propriul interes. Parisul și Londra au sprijinit Bucureștii numai în măsura în care aveau o
motivație. Și nu o dată, au impus românilor o anumită linie de conduită, forțându-i să ia decizii în
momente dificile pentru Franța și Marea Britanie”409.
Rezultatele tratativelor de la Tiraspol au mai fost discutate, la 29 noiembrie, de către a
ministrul I. Duca cu ambasadorul P.A. Jay. Diplomatul american raporta Departamentului de Stat
că Rusia se arătase intersată la Tiraspol de „repatrierea” refugiaților evrei aflați în Basarabia, dar
că guvernul român, „deși cât se poate de dornic să scape provincia de prezența acestor oameni
nefericiți”, totuși nu dorea să-i deporteze atâta timp cât nu avea asigurări satisfăcătoare cu privire

406
Jay către Secretarul de Stat, 12 noiembrie 1923, 761.71/30, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 538.
407
Vezi următoarele articole din presa românească: Negocierile economice cu Rusia Sovietică, în „Universul” din 8
noiembrie 1923; Guvernul și negocierile de la Tiraspol, în „Universul” din 15 noiembrie 1923; Consiliul de Miniștri
din 16 noiembrie în „Universul” din 16 noiembrie 1923; și Negocierile dintre România și Rusia, în „Viitorul” din 12
noiembrie 1923; Negocierile cu Sovietele au fost întrerupte, în „Dimineața” din 19 noiembrie 1923.
408
Ministrul S.U.A. în Cehoslovacia, Lewis Einstein, către Secretarul de Stat, 6 septembrie 1923,761.71/29, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.
409
I. Scurtu, Studii Istorice, București, 2002, p. 315.

75
la tratamentul la care aceștia urmau să fie supuși410. Duca i-a mai transmis lui Jay informația „strict
confidețială”, conform căreia sovieticii au cerut la Tiraspol, deschiderea la București a unei misiuni
însărcinate cu afacerii comerciale și consulare, lucru refuzat categoric de români. România a
propus în schimb stabilirea relațiilor diplomatice în schimbul recunoașterii de către Soviete a unirii
Basarabiei411. Această informație este deosebit de interesantă, de vreme ce se află în contradicție
clară cu poziția exprimată mai devreme de către Brătianu.
Această schimbare de atitudine din partea statului român este confirmată și de unele
documente diplomatice americane din decembrie 1923. În ele se arată că, în privința propunerii
sovietice de stabilire a relațiilor economice cu România, „ziarele guvernamentale au răspuns că
guvernul român nu era în principiu opus recunoașterii guvernului sovietic de facto, cu condiția ca
acesta să fi recunoscut «unirea» Basarabiei cu România”. Jay consemnează: „Este interesant de
observat că românii par să fi renunțat, cel puțin pentru moment, la pretenția lor cu privire la
tezaur”412. In baza informațiilor primite în decembrie 1923 de la M.A.S., diplomații americani erau
la curent că sovieticii acceptaseră să discute noua poziție a României și că locul ales în vederea
desfășurării acestor negocieri urma să fie Viena413. În general, din documentele americane se vede
bine că apropierea pozițiilor română și sovietică, în sensul dorinței de a discuta deschis problema
Basarabiei, are loc în ultimele luni ale anului 1923. Ceea ce însă nu explică aceste documente este
ce anume a generat această schimbare de poziție. Opinia noastră este că dorința celor două părți
de a merge la negoieri în această chestiune a fost rezultatul evoluției relațiilor internaționale
europene din acea perioadă. România probabil realizase că recunoașterea de către englezi, italieni
și francezi a Uniunii Sovietice era o chestiune de luni și nu de ani414. Anume în acest context,
guvernul Brătianu a decis să stabilească relații diplomatice cu U.R.S.S. și să încerce soluționarea
problemei Basarabiei în spiritul avansurilor sovietice din 1920-1923. Oamenii de stat români par
să-și fi dat seama foarte repede că poziția sovietică se schimbase de la Lausanne încoace, pentru
că, după cum îi transmitea cu titlu confidențial Peter Jay Secretarului de Stat, Charles Hughes, în
decembrie 1923, Duca „nu era optimist în privința recunoașterii Basarabiei”415, deși era dispus să
renunțe la tezaur în schimbul recunoașterii, fapt consemnat și de presa americană la începutul lunii
inauarie416.
Anul 1924 a fost un an de cotitură în istoria probemei basarabene. Schimbarea are loc ca
urmare a faptului că din acel moment U.R.S.S. nu a mai pus problema recunoașterii unirii
Basarabiei cu România, ci au înaintat teza necesității organizării unui plebiscit în Basarabia.
Această poziție se datora faptului că Sovietele obținuseră între timp ceea ce își doreau cel mai mult
– recunoașterea regimului lor din partea unor mari puteri. Obiectivul recunoașterii internaționale
a fost cel mai important în politica externă sovietică din această perioadă; atât timp cât nu erau
recunoscuți de englezi sau francezi, sovieticii se mulțumeau și cu succese parțiale, de pildă,

410
Referitor la situația refugiaților evrei din Basarabia, precum și la modul în care negocierile de la Tiraspol le-au
influențat soarta, vezi ultimul paragraf al acestui capitol.
411
Jay către Departamentul de Stat, 22 noiembrie 1923, 761.71/31 în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1870, rola 538.
412
În afară de acest aspect, mai puțin important pentru tema noastră de studiu, Jay mai informează Departamentul de
Stat și despre înțelegerile în privința curmării incidentelor de pe Nistru la care s-a ajuns în cadrul lucrărilor comisiei
militare mixte româno-sovietice de la Tiraspol: Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 4 ianuarie 1924, 761.71/33.
413
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 18 decembrie 1923, 761.71/33.
414
Aceștia au recunoscut U.R.S.S. în februarie și respectiv octombrie 1924.
415
Jay către Secretarul de Stat, 18 decembrie 1923, 761.71/33, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 538.
416
Bessarabia’s cost of recognition în „The Los Angeles Times” din 7 ianuarie 1924.

76
recunoașterea din partea Poloniei sau stabilirea relațiilor diplomatice cu Republica de la Weimar.
Anume în cadrul unei astfel de abordări, tenace, simple și eficiente, sovieticii considerau că ar
putea obține un succes și prin stabilirea relațiilor diplomatice cu România. În acest sens, guvernul
sovietic fusese dispus, inițial, să ia în calcul posibilitatea recunoașterii stăpânirii românești în
Basarabia, dar din moment ce devenea tot mai clar că Rusia bolșevică va obține recunoașterea
Angliei, Italiei și a Franței, atitudinea ei s-a schimbat. În timpul Conferinței de la Viena, sovieticii
aveau deja recunoașterea Angliei și a Italiei, iar în octombrie i-au recunoscut și francezii, așa că ei
nu mai aveau nevoie neapărată și de recunoașterea României417. Noua situație demonstra că
politica lui Brătianu de a urma exemplul Marilor Puteri în ce privește atitudinea față de U.R.S.S.,
așa cum o explica el demnitarilor americani, a fost bazată pe un calcul greșit. Americanii au fost
foarte bine informați cu privire la evenimentele premergătoare și la împrejurările care au precedat
întâlnirea româno-sovietică de la Viena, dar și despre mersul propriu-zis al primei și singurei
ședințe în plen, ceea ce le-a permis să apecieze corect poziția celor două părți în privința
Basarabiei. Departamentul de Stat s-a informat din mai multe surse, primind rapoarte diplomatice
de la București, Viena sau Riga. În plus, diplomații S.U.A. au urmărit cu atenție și presa sovietică
și cea românească.
Din surse amercane se vede că sovieticii au amânat cât au putut „negocierile finale” cu
România din dorința de a obține recunoașterea de jure din partea Marii Britanii. În acest sens,
Legația americană la București a observat că exista în România „o preocupare serioasă” și chiar o
„frică” cu privire la tactica sovieticilor de a obține mai întâi recunoașterea Marilor Puteri, pentru
ca mai apoi să ridice din nou problema Basarabiei418. Sursele menționate confirmă observațiile pe
care le-am făcut mai sus cu privire la schimbarea de atitudine, atât a românilor cât și a sovieticilor,
cu privire la problema Basarabiei în noul context internațional dat de recunoașterea U.R.S.S. de
către Marea Britanie și Italia. Din ele se vede, de asemenea, că politica României în privința
problemei Basarabiei, văzută în context internațional, era bazată pe un calcul greșit, iar după
Conferința de la Lausanne această politică a devenit complet depășită. Atunci când recunoașterea
britanică a venit, la 1 februarie 1924, arată documentele americane, ea a provocat îngrijorare și
nervozitate în România din cauza consecințelor pe care le putea avea pentru problema
Basarabiei419. Procupările, arată documentele americane, erau generate nu numai de întărirea, pe
această cale, a regimului sovietic, ci și de reacția sovieticilor la maniera britanică de recunoaștere
a regimului bolșevic care stabilea faptul că Londra recunoștea guvernul sovietic doar în limitele în
care acesta își exercita autoritatea. În răspunsul sovietic la respectiva notă britanică se arăta că
„autoritatea guvernului sovietic se extinde asupra tuturor teritoriilor fostului Imperiu rus, cu
excepția celor îndepărtate cu acordul guvernului sovietic și în care s-au constituit state
independente.” Americanii apreciau că, prin această formulare, sovieticii încercau să sugereze că
recunoașterea britanică era în același timp și o confirmare a „statutului non-românesc al

417
F. Nanu ajunge la aceeași concluzie cu privire la cauzele modificării atitudinii sovietice față de problema
Basarabiei, vezi F. Nanu, op. cit., p. 125.
418
Însărcinatul cu afaceri interimar, Lawrence Dennis, către Secretarul de Stat, 2 februarie 1924, 761.71/35, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
419
Cu privire la influența pe care a avut-o asupra opiniei publice recunoașterea de către Marea Britanie a U.R.S.S. în
ajunul Conferinței de la Viena, vezi următoarele articole din presa românească care au ajuns și în atenția diplomaților
americani: Negocierile cu Rusia, în „Dimineața” din 15 februarie 1924; Negocierile dintre Rusia și România la Viena,
în „Adevărul” din 13 februarie 1924; Disputa anglo-rusă în privința chestiunii basarabene, în „Dimineața” din 15
februarie 1924. În aceeași perioadă, americanii au urmărit evoluția problemei Basarabiei în contextul viitoarei
Conferințe și în presa vieneză: Washburn (ministrul American la Viena) către Departamentul de Stat, Note
6111.6331/6, desp. 418, din 1 martie 1924, 761.71/38, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.

77
Basarabiei”. Diplomații americani au discutat cu colegii lor britanici reacția sovietică, căzând de
acord că, referința sovietică, într-adevăr, viza „în pricipal, dacă nu exclusiv, Basarabia”420.
Legația americană transmitea în luna martie Departamentului de Stat că România estima
suma indemnizațiilor pe care Rusia sovietică i le-ar fi datorat la patru miliarde de franci aur, dar
că ar fi fost, chipurile, dispusă să renunțe la această pretenție în schimbul recunoașterii de către
sovietici a actului din 27 martie 1918 și a returnării a ceea ce a mai rămas din tezaurul românesc421.
Probabil însă că mai aproape de realitate era opinia însărcinatului cu afaceri al S.U.A. în România,
acesta informându-și superiorii că România ar renunța de fapt promt la orice pretenții și ar stabili
bucuroasă relații diplomatice cu sovieticii în cazul în care aceștia ar fi recunoscut de jure starea de
fapt din Basarabia. În aceeași perioadă, corespondența diplomatică americană confirmă presiunea
pe care U.R.S.S. căuta să o exercite asupra României în preajma conferinței prin manevre militare
pe care le efectua constant la hotarul basarabean422.
În ajunul Conferinței, americanii remarcau că în URSS aveau loc „proteste ale refugiaților
basarabeni la care aceștia cereau eliberarea țării lor de sub ocupație românească”. „Protestele”,
care bineînțeles că erau organizate de către autorități în scop propagandistic (la ele a participat și
a ținut cuvântări și Krestinski, șeful delegației sovietice care urma să plece la Viena), erau
îndreptate și împotriva iminentei ratificări a tratatului din 28 octombrie 1920 de către Franța423,
ratificare care, arăta presa americană, România a depus eforturi să se producă mai înainte de
deschiderea Conferinței de la Viena424. Nu este clar dacă americanii realizau sau nu faptul că
„protestele” erau de fapt înscenate425, însă e clar că ei le considerau importante426. În lumina acestei
desfășurări de evenimente, diplomații S.U.A. apreciau corect faptul că circumstanțele viitoarei
Conferințe erau deosebit de complicate întrucât pozițiile celor două părți erau ireconciliabile în ce
privește Basarabia. Ambasadorul american la Viena, Albert Washburn, era informat de către
omologul său român că „sesiunea plenară a conferinței s-ar putea să dureze o oră, o zi, sau o lună,
totul depinde de dorința delegaților ruși de a recunoaște, implicit sau explicit, un fapt împlinit”427.
Americanii au remarcat că presiunea exercitată de sovietici asupra României în ajunul conferinței
s-a manifestat și sub forma amenințării militare. Rapoartele confidențiale ale Legației americane

420
Ibidem, Lawrence către Secretarul de Stat, 18 februarie 1924, 761.71/36.
421
Legația americană a aflat despre acest lucru din presa românească: Negocierile dintre România și Rusia la Viena,
în ”Dimineața” din 1 martie 1924; v. și articolul Rusia nu va recunoaște unirea Basarabiei cu România a ziarului
„Adevărul” din 27 februarie în care era arătat avertismentul soveticilor către Franța de a nu ratifica Tratatul din 28
octombrie. Tot acolo erau reproduse articole din presa sovietică foarte negative pentru România cu privire la situația
Basarabiei. Indemnizațiile menționate în presa românească, se referă, probabil, ca și în trecut, la distrugerile provocate
de bolșevici în România în anii războiului.
422
Ibidem, Lawrence către Secretarul de Stat, 2 martie 1924, 761.71/37.
423
În acest sens vezi Stenograma Ședinței Camerei Deputaților a parlamentului francez din 11 martie 1924, în
Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 67; de fapt, americanii s-au interesat de planurile franceze de ratificare a
Tratatului Basarabiei încă din prima jumătate a anului precedent, în legătură cu problema cotei basarabene, episod pe
care l-am descris mai devreme. Astfel, în primavara anului 1923 a avut loc un schimb diplomatic în cadrul căruia atât
Parisul cît și Washington au căutat să afle care erau intențiile celeilate părți în această privință. Din acest schimb
cunoaștem concluzia ambasadorului francez în S.U.A. - Jusserand, că, la acea dată, S.U.A. nu intenționau să adere la
tratatul Basarabiei în M. Mitrașca, op. cit., p. 219-220.
424
French chamber votes Bessarabia to Rumania, în „The Baltimore Sun” din 12 martie 1924.
425
Lidia Pădureac, op. cit., p. 48.
426
Pentru a înțelege modul în care cercurile academice americane priveau în acea vreme chestiunea Basarabiei, mai
ales în raport cu ratificarea Tratatului de către englezi și francezi, vezi și articolul lui Hamilton Fish Armstrong, The
Bessarabian Dispute, în Foreign Affairs din 1924.
427
Washburn către Secretarul de Stat, 19 martie 1924, 761.71/34, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1806, rola 692.

78
de la Riga nu fac trimitere la niciun fel de surse428, însă ele relatează întruniri ale comandanților
Armatei Roșii, în cadrul cărora „specialiștii militari și comuniștii se pronunțau în favoarea unui
război cu România”429. În aceeași ordine de idei, ministrul afacerilor externe, I. Duca, îl informa
pe trimisul României la Washington că în împrejurările generate de Conferința de la Viena „rușii
– bolșevicii ca și monarhiștii – au început o campanie pentru a contesta drepturile României asupra
Basarabiei”. Cu această ocazie, Duca îi cerea lui Bibescu să ia atitudine și să răspundă atacurilor
ruse din presa internațională, pentru ca „opinia publică să fie lămurită și adevărul să fie
restabilit”430.
Conferinţa de la Viena a început la 24 martie 1924. Delegaţiile erau conduse de N. N.
Krestinski, din partea URSS, şi C. Langa-Răşcanu, din partea României. Nu vom intra foarte mult
în detaliile acestui eveniment, rezumându-ne la a arăta care era poziția celor două părți și, mai ales,
cum era ea văzută de americani. Într-o telegramă catalogată strict secret, Cicerin îl instruia pe
Krestinski să ceară organizarea în Basarabia a unui plebiscit pe tema alipirii acesteia la România
şi îl sfătuia ca încă din prima sa frază să menţioneze acest termen, mizând pe faptul că diplomaţii
români vor părăsi negocierile431. Plebiscitul cerut de sovietici trebuia să fie precedat de evacuarea
militară a Basarabiei. La rîndul său, I. I. C. Brătianu instruia delegaţia română de la Viena să refuze
eventuala propunere a unui plebiscit în principal pentru că a) aceasta ar însemna o imixtiune
sovietică în afacerile interne ale României, b) „ar redeschide rana, ar întărâta spiritele între
majoritate şi minorităţile politice şi naţionale” şi c) pentru că acceptarea plebiscitului ar însemna
contrazicerea deciziei aliaţilor de război de recunoaştere a unirii Basarabiei cu Vechiul Regat432.
Având în vedere această incomatibilitate tranșantă de poziții, legația americană la Viena raporta
că negocierile au fost „întrerupte oarecum abrupt”. Diplomații americani erau destul de bine
informați cu privire la poziția ambelor părți. Corepondența diplomatică americană arătă că
România nu accepta nici măcar să ia în seamă propunerea sovietică în privința plebiscitului, din
mai multe motive evidente, dar remarcă și faptul că noutatea plebiscitului (care era, de fapt, o
revenire, după o lungă pauză, la ideile promovate de emigrația rusă în contextul Conferinței de
Pace de la Paris) constituia o îndepărtare de la „fundamentele” pentru negocieri stabilite la
Lausanne433. Ambasadorul S.U.A. la București oberva că opinia publică românească nu s-a arătat
șocată de rezultatul Conferinței, pentru că nimeni nu se aștepta ca Sovietele să recunoască la Viena
unirea Basarabiei. Diplomații S.U.A. semnalau și faptul că eșecul tratativelor de la Viena a

428
Este posibil ca acestea să fi avut la origine de fapt scurgeri intenționate de informații” din partea U.R.S.S. în scopul
dezinformării și semănării confuziei în România, dar nu numai acolo.
429
Coleman către Secretarul de Stat, 28 martie 1924, Despatch 1933, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1870, rola 538; Ibidem, Note 871.01/22 for Despatch 1933, from Latvia, Coleman, March 28, 1924, 761.71/42,;
Ibidem, Possibility of War with Rumania, Moscow, March 14, 1924 (raport atașat depeșei nr. 1933 a Legației de la
Riga către Secretarul de Stat).
430
I. Duca către A. Bibescu, 5 aprilie 1924, no. 1805/A-II, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, v. 67. Mai multe
exemple cu privire la campania antiromânească orchestrată în presa occidentală în ajunul conferinței, vezi în O. Țâcu,
op. cit., p. 90.
431
Relaţiile româno-sovietice, p. 218-219.
432
Ibidem, p. 222. Pentru o prezentare mai detaliată a mersului lucrărilor conferinței, vezi I. Scurtu (coord.), Istoria
Basarabiei de la începuturi până în 1998, București, 1998, p. 184-185, sau Gh. Cojocaru, 90 de ani de la Conferința
sovieto-română de la Viena în Revista de istorie a Moldovei, nr.2, 2014, Chișinău, p. 129-138. Faptul că premierul
român nu face trimitere și la Declarația de Unire a Sfatului Țării căuta, probabil, să sugereze că, după Unire, chestiunea
statutului Basarabiei ținea exclusiv politica generală a statului roman și, respectiv, de competența guvernului
României.
433
Washburn către Secretarul de Stat, 3 aprilie 1924, 761.71/41, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 538; vezi și raportul Roumanian-Soviet Conference in Vienna, March 1924, from Austria, 8 April 1924, no. 1477,
în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.

79
constituit o ocazie de solidarizare a opoziției române cu guvernarea în chestiunea Basarabiei434.
Legația americană de la București semnalează o atitudine asemănătoare și în cazul presei românești
care a tratat subiectul Conferinței435. Cât privește presa de peste ocean, corespondenții de la Viena
făceau o observație foarte interesantă în sensul că Krestinski încerca să justifice oficial cererea de
organizare a unui plebiscit în Basarabia prin faptul că Rusia sovietică nu-și întemeia această
pretenție invocînd „drepturile istorice ale Rusiei țariste”436, ci dreptul popoarelor la
autodeterminare.
Cu privire la cererea U.R.S.S. de organizare a unui plebiscit în Basarabia, diplomații
americani de la Riga observau că „nicăieri în Europa nu există sinceritate în ce privește aplicarea
practică a plebiscitelor și a dreptului poaparelor la autodeterimnare” și că în acest sens Langa-
Rășcanu i-a atras lui Krestinski atenția că bolșevicii obținuseră puterea în Rusia în urma unei
lovituri de stat și că ocupația Georgiei de către Armata Roșie nu a fost însoțită de nici un fel de
plebiscit. Sovieticii nu au găsit niciun răspuns credibil la aceste observații, ceea ce i-a îndemnat pe
americani să opineze că diplomații români ar fi putut construi un eșafodaj mai puternic la Viena,
pornind de la caracterul totalitar al regimului bolșevic, lipsa oricăror libertăți fundamentale,
monopartidismul, lipsa presei libere, etc, etc. Corespondența diplomatică americană de la Riga mai
semnalează și caracterul tendențios și denaturant al articolelor din presa sovietică, care prezenta
declarațiile și poziția românilor într-o manieră trunchiată și falsă437.
Concluziile diplomaților de peste ocean cu privire la Conferința de la Viena sunt extrem de
instructive, întrucât, pe de o parte, oferă foarte multe detalii interesante cu privire la mersul
lucrărilor Conferinței, iar pe de altă parte arată cât de bine erau informați în această privință. Atfel,
ambasadorul american la Viena constată că delegația română a fost „nevoită”, în urma Conferinței
eșuate, să-și justifice punctul de vedere în fața diverșilor diplomați străini, utilizând literatura
editată de Pelivan, la care am făcut trimitere în capitolul anterior. Delegația română, arată
documentele americane, probabil că a fost păcălită de „machiavelismul sovietic”438. Krestinski,
însoțit de o delegație puțin numeroasă (în contrast, remarcă documentele americane, cu delegația
română, însoțită de numeroși experți) nu a avut alt scop decât acela de a provoca eșecul conferinței,
pe care să-l pună pe seama României. Sovieticii, potrivit observațiilor americane, nu au avut
niciodată intenția de a negocia în mod serios. Pentru a-și ascunde intențiile, Krestinski a refuzat
posibilitatea unei întâlniri preliminare private cu Langa-Rășcanu. Americanii remarcă și rolul pe
care l-au avut în acest joc „jurnaliștii” sovietici prezenți la Viena. În ce privește cererea sovietică
de organizare a unui plebiscit, americanii erau de părere că ea nu avea nicio legătură cu principiul
autodeterminării. Intenția sovietică se baza, conform lor, pe faptul că 95% din populația Basarabiei
era alcătuită din țărani foarte ignoranți care puteau fi ademeniți de propaganda comunistă și de
perspectiva unei „reforme agrare”439. Washburn mai observă că aceste evenimente ar putea servi

434
Jay către Secretarul de Stat, 8 aprilie 1924, 1924, 761.71/44, Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538
435
Vezi următoarele articole: Conferința de la Viena a fost suspendată în „L’Independence Roumaine” din 4 aprilie
1924 și Negocierile de la Viena, în „Le Progres” din 5 aprilie 1924.
436
Plebiscite on Bessarabia rejected by Rumanians în „The Baltimore Sun” din 1 aprilie 1924.
437
Legația de la Riga către Secretarul de Stat, 11 aprilie 1924, 1924, 761.71/43, în A.N.I.C., fond „Microfilme
S.U.A.”, inventor 1870, rola 538. Anexate la această depeșă sunt cîteva zeci de pagini de articole din „Pravda” și
„Izvestia” publicate în urma încheierii lucrărilor Conferinței de la Viena.
438
La aceeași concluzie ajunge și Al. Boldur, care reamrcă faptul că, Conferința a servit sovieticilor drept „o tribună
de propagandă” și un prilej pentru a provoca agitație și neliniște: A. Boldur, Basarabia românească, București, 1943,
p. 152.
439
Washburn către Secretarul de Stat, 13 aprilie 1924, 761.71/45, în A.N.I.C., fond „Microfilme S.U.A.”, inventor
1870, rola 538,.

80
în vederea pregătirii unei invazii sovietice în Basarabia, iar un alt raport politico-militar al Legației
americane de la București din aceeași perioadă face și el trimitieri la temerile României în acest
sens440. La fel ca ambasadele S.U.A. de la Viena și București, diplomații americani de la Riga
apreciază că, în acea perioadă, „intenția autorităților sovietice era de a face România nervoasă”
pentru ca aceasta să nu se poată concentra pe problemele interne și de ordin economic. Același
raport apreciază însă că Uniunea Sovietică nu preconiza nimic serios în termeni militari441.
Informațiile de la Riga cu privire la intenția sovietică de a ține presiune pe România sunt uimitor
de exacte. Acestea își găsesc confirmarea într-o scrisoare a lui Cicerin către Troțki pe care
americanii au reușit să pună mâna și în care acesta arăta că, „cu cît mai nervoasă este România, cu
atât mai bine pentru noi; aceste îngrijorări o vor face să adopte măsuri interne a căror tendință va
fi aceea de a-i ascuți criza internă și de a-i zdruncina finanțele”442. Detalii din rapoartele cu privire
la iminența unei agresiuni sovietice în România au ajuns și în presa americană, și pe această cale,
în atenția legației române de la Washington. În articolele la care facem trimitere se arăta că în
eventualitatea unui atac sovietic în Basarabia, România nu putea conta pe sprijinul Iugoslaviei și
al Cehoslovaciei, ci doar al Poloniei443 (în mod curios, exact aceeași teză se regăsește și în
scrisoarea lui Cicerin către Troțki la care facem trimitere în subsolul paginii). Coincidențele
respective ar putea fi explicate prin faptul că atât rapoartele de la Riga, cât și unele articole din
presa americană din această perioadă se pare că aveau una și aceeași sursă. Astfel, ziarul „Evening
Post” din New York publica un articol semnat de Seymour B. Conger „un observator care a
petrecut luni în Rusia” 444 și în care se regăsesc detalii izbitor de asemănătoare cu cele din
rapoartele de la Riga, lucru ce iese în evidență în urma unei analize comparative a acestor surse.
Cu începere din 1925, interesul diplomației americane este atras de alte evenimente legate
de chestiunea Basarabiei în contextul relațiilor dintre diferite țări. La începutul acelui an, în atenția
S.U.A. apare problema ratificării Tratatului de recunoaştere internaţională a unirii Basarabiei cu
România de către Italia și Japonia. Uniunea Sovietică a depus eforturi serioase în aceşti ani pentru
zădărniciriea ratificării. După ce Marea Britanie şi Franţa ratificaseră acest document, sovieticii
au încercat să-i convingă pe italieni şi pe japonezi să renunţe la această idee. Fără a intra în foarte
multe detalii care nu țin în mod expres de cercetarea noastră, vom preciza că sovieticii au eşuat în
cazul Italiei care a ratificat protocolul (la circumstanțele ratificării Tratatului de către italieni vom
reveni în paginile acestui capitol), însă japonezii intenţionau să profite de acest litigiu exclusiv
european, după cum îl catalogau chiar ei445. Astfel, implicată fiind în lupta pentru supremaţie în
Asia, şi urmărind să profite de slăbiciunea internă a Chinei, Japonia nu dorea să-şi atragă ostilitatea
sovieticilor. A preferat, în schimb, o abordare pragmatică a problemei: în schimbul onorării de
către sovietici a prevederilor Tratatului de la Portsmouth din 1905, japonezii au promis sovieticilor
în 1925 să amâne examinarea ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 până la ratificarea

440
Military system and policy, from Roumania, No. 2233, May 12, 1924 în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1607, rola 632.
441
Coleman către Secretarul de stat, 11 iulie 1924 , 761.71/47, vezi și anexa Soviet Russia and Rumania, June 18
1924, annex to despatch. 20. 2297, ambele în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
442
Cicerin către Troțki, 24 septembrie 1924, anexă la depeșa 2419, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1806, rola 692.
443
Russia and Roumania în „The Washington Post” din 2 iunie 1924; vezi și Where is article X? În „Washington
Post” din 10 iunie 1924;
444
Red Army at peak in spring hints move against Roumania, în „Evening Post” din 24 august 1924, disponibil în
Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 68.
445
Документы внешней политики СССР, том 3, Полиздат, Москва, 1959, с. 80

81
acestuia de către Italia446. Această știre a ajuns, se pare, în urma unei scurgeri intenționate de
informații din partea sovieticilor447, în presa americană. Ea a fost publicată de ziarul „The New
York Times” la 16 ianuarie 1925, iar exactitatea ei era confirmată și de ministrul japonez al
afacerilor externe, după cum rezultă din corespondența însărcinatului cu afaceri român la
Washington, F. Nanu448. Cu toate că diplomații japonezi au negat că, prin această promisiune, ei
și-ar fi luat vreun angajament definitiv și categoric față de sovietici în ce privește problema
Basarabiei449, legația americană de la București transmitea Departamentului de Stat informația că
exista în cercurile militare române convingerea că Japonia ar fi promis sovieticilor să nu
recunoască sub nicio formă „anexarea” Basarabiei de către România450. În același context se
menționează că la începutul anului 1925 în România exista o îngrijorare puternică în privința unei
posibile intenții sovietice de soluționare pe cale armată a diferendului basarabean. Așa cum am
observat mai sus, aceste îngrijorări își aveau originea în intensificarea propagandei sovietice
antiromânești, în concentrarea depozitelor de hrană și muniții la granița de vest a U.R.S.S și
reorganizarea, în acest interval de timp, a unor unități ale Armatei Roșii. Diplomații americani mai
remarcau că frica față de o invazie sovietică în Basarabia s-a manifestat în România și pe parcursul
anilor precedenți, dar atunci, cel puțin până în 1923, armata română „era într-o formă mai bună”
pentru a face față unei asemenea provocări, decât acum451. Din documentele Departamentului de
război se vede că americanii considerau aceste temeri nejustificate. Atașatul militar al S.U.A. la
București, în urma unor discuții cu omologul său polonez, a ajuns la concluzia că România avea
tendința de a exagera fiecare mișcare a sovieticilor din cauza „fricii imense față de un potential
atac sovietic”, dar și pentru că serviciul român de informații era, în opinia americanilor, „putred”,
bazându-se pe informatori plătiți care preferau să transmită românilor informații false, decât să nu
dea niciun fel de informații452.
Rapoartele atașatului militar american sunt oarecum suprinzătoare, mai ales dacă le
analizăm în comparație cu documentele Legației americane de la Riga. În rapoartele transmise
Departamentului de Stat din capitala Letoniei, catalogate strict secret, se arată foarte clar că Biroul
Politic al PC(b)US identifica în anul 1925 două probleme teritoriale în Europa, cea a Basarabiei și
cea a Rusiei Albe. La o întrunire din 27 noiembrie 1924 a Politbiuro-ului, Stalin și Frunze erau de
părere că aceste două probleme nu puteau fi rezolvate simultan „fără a pune o presiune prea mare
pe resursele și finanțele Republicii noastre”. De aceea, ei opinau că pentru vara anului 1925, sigurul
obiectiv fezabil era „o rezolvare în forță a chestiunii basarabene”, prin ocuparea provinciei de către
Armata Roșie. Față de Polonia, Uniunea Sovietică trebuia să aibă o politică împăciuitoare, astfel
încât, dacă aceasta și-ar fi onorat obligația de aliat al României, să apară în fața opiniei publice
internaționale în ipostaza izolată a unui agresor. Stalin considera o astfel de strategie drept cea mai

446
În 1927, după obținerea unor concesii la pescuit în Extremul Orient rus, poziția japonezilor a fost că diferendul
basarabean „trebuia soluționat printr-o înțelegere directă între România și Uniunea Sovietică”. Din această cauză,
ratificarea documentului respectiv nu a fost dusă până la capăt, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic,
Tratatul a rămas nerealizat. Vezi M. Mitrașca, op. cit., p. 299; v. și Bruce A. Elleman, The 1925 Soviet-Japanese secret
agreement on Bessarabia în Diplomacy and Statecraft, vol. 5, no.2, Londra, 1994, p. 287-295.
447
M. Mitrașca, op. cit., p. 282.
448
Nanu către M.A.S., 17 ianuarie 1925, no. 284 A-11,în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 68; și ziarul „The
Times” făcea trimitere la înțelegerea sovieto-japoneză în privința Basarabiei în articolul său Bessarabia coup seen din
20 aprilie 1925.
449
M. Mitrașca, op. cit., p. 282.
450
Roumanian fears of bolshevick attack. From Roumania, February 13, 1925. Special report no. 2444, în A.N.I.C.,
Fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
451
Ibidem.
452
Ibidem, False report of mobilisation of Soviet units, from Roumania. No. 2467, March 1, 1925.

82
potrivită în vederea „adunării pământurilor Rusiei”, iar posibilitatea înjghebării unei coaliții
internaționale anti-U.R.S.S. în vederea sprijinirii României contra unei potențiale agresiuni
sovietice se arăta nerealistă. Condiția prealabilă pentru ca acest plan să poată fi îndeplinit era ca
scânteia să pornească din Basarabia, adică invazia să fie precedată de o acțiune cu caracter
provocator, așa cum a fost aceea de la Tatarbunar. Sursa americană de la Riga mai arată că planul
acesta, întocmit de Frunze cu ajutorul fostului șef al Statului Major al Armatei Roșii, P.P. Lebedev,
și susținut de Stalin, a fost aprobat de Biroul Politic care a însărcinat Statul Major să întocmească
un proiect pe baza acestuia453. Din aceste informații americane de la Riga putem desprinde și
concluzia că din noiembrie 1925, în România exista o percepție accentuată că Uniunea Sovietică
urmărea într-adevăr să dezbine alianța polono-română454. Un alt raport american de la Riga din
aceeași perioadă arată că sovieticii erau foarte iritați de campania internațională a României care,
după Tatarbunar, a fost promovată de autorități pentru a explica opiniei publice internaționale
justețea cauzei românești în Basarabia și a atrage totodată atenția la agresivitatea statului sovietic.
Sursa preciza că organizațiile așa-zis basarabene, adică bolșevice, din Europa „au fost instruite să
facă orice efort în vederea opririi acestei campanii”, al cărei principal arhitect sovieticii îl
considerau a fi Ion Inculeț. „Secțiunea basarabeană” a Partidului comunist ucrainean lua în calcul
până și posibilitatea asasinării lui Inculeț455.
În pofida acestor știri îngrijorătoare, venite de la Departamentul de Stat, dar și a informațiilor
numeroase din presa americană cu privire la iminența unei invazii sovietice în Basarabia456,
Legația americană de la București a rămas totuși la părerea că aceste planuri ale sovieticilor nu
erau destul de realiste. Pe de o parte, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București observa că
singura oportunitate pentru o invazie sovietică rapidă în Basarabia era între lunile mai și august,
cînd drumurile din acea provincie erau practicabile. Pe de altă parte, diplomații americanii își
informau guvernul că între timp autoritățile române reușiseră să înlocuiască ecartamentului rusesc
cu cel de tip european, ceea ce oferea României în Basarabia un avantaj în raport cu sovietcii.
După aflarea știrilor îngrijorătoare despre planurile Politbiuro-ului bolșevic cu privire la România,
însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București a discutat posibilitatea unei invazii sovietice în
Basarabia cu omologul său polonez, după care Departamentul de Stat era informat că o invazie
sovietică în acest teritoriu era foarte puțin probabilă, pentru că polonezii erau hotărâți să onoreze
înțelegerea de alianță cu România, iar în cazul în care U.R.S.S. ar fi atacat teritoriul Poloniei, acest
pas ar fi activat înțelegerile Poloniei cu Letonia și Estonia. Mai mult decât atât, polonezii erau
încrezători în capacitatea lor de a face față unei invazii sovietice. În documentele americane se
arată că, faptul că sovieticii nu vor încerca o invazie a Poloniei, cel puțin până în anul 1928,

453
Solution of the Bessarabian question, February 25th, 1925, enclosure no. 1 to despatch no. 2715, F.W.B. Coleman
către Secretarul de Stat, 16 martie 1925, 871.71/Bessarabia/72, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736,
rola 658; și presa din S.U.A. observa în acei ani atitudinea foarte diferită pe care U.R.S.S. o avea față de Polonia și
România. Acest lucru ziariștii americani îl puneau pe seama faptului că, deși problema Basarabiei nu era radical
diferită de cea a stăpînirii poloneze în teritorii care astăzi aparțin Belarusului și Ucrainei, atunci statul român era un
adversar mai ușor de atacat pentru că era mai slab, în primul rând din cauze de ordin intern: Fears of Russian „Peril”
Fades in Europe as Nations are Freed of Bolshevism în „Sunday Morning” din 31 ianuarie 1926.
454
Summary of Conditions and Economic and Political Events in Rumania during the Week ended November 14th,
1925. Am. Legation Bucharest, Sent 14 nov. 1925, no. 800, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
647.
455
Roumanian leader threatened, enclousure no.1 to despatch No.2712, Coleman către Secretarul de Stat, 16 martie
1925, 871.71/Bessarabia/7,2 în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
456
Reds move to attack Bessarabia în „Los Angeles Times” din 7 iunie 1925;

83
polonezii îl cunoșteau din corespondența secretă sovieto-germană pe care ei o interceptaseră457.
Într-adevăr, înțelegerile regionale ale României de până în 1925 păreau să fi dat rezultatele
așteptate, iar guvernul român era mulțumit de eforturile în acest sens ale lui Take Ionescu,
continuate apoi de I.G. Duca, observă diplomații americani de la București. În privința diferendului
basarabean, poziția oficală a guvernului, arată documentele americane, era că România trebuia
„să aștepte cu răbdare creșterea nivelului de conștiință al Rusiei și o înțelegere mai bună a
drepturilor noastre și a intereselor ei” în conformitate cu „principiile dreptății internaționale”458.

II.2.b. Monitorizarea de către americani a chestiunii basarabene în contextul

politicii internaționale din a doua jumătate a deceniului trei
De la mijlocul anilor ʼ20, din sursele americane reiese clar faptul că sovieticii renunță
definitiv să discute cu românii chestiunea Basarabiei, chiar dacă mai târziu subiectul respectiv va
mai reveni sporadic, dar fără rezultatul scontat de partea română, în discuțiile purtate de diplomații
celor două țări, Kremlinul adoptând irevocabil o atitidine tot mai ireconciliantă și mai agresivă față
de România. Cu toate acestea, diplomația americană va urmări evoluția acestei probleme în
contextul altor manifestări în relațiile internaționale, în care se regăsea și acest subiect. Evident,
diplomații americani continuau să creadă că problema Basarabiei nu putea fi soluționată decât prin
negocieri directe dintre România și Rusia, fiind de părere că Tratatul din 28 octombrie 1920, chiar
și în situația în care ar fi fost ratificat de toate puterile semnatare, nu putea rezolva problema dacă
nu era acceptat și de către sovietici Aceeași convingere ambasadorul Culberston a transmis-o
Departamentului de Stat după întrevederea pe care a avut-o în 1925 cu Pantelimon Halippa459, dar
și cu alte ocazii. În acest context, documentele americane arată că la o asemenea înțelegere s-ar fi
putut ajunge în 1920, pe timpul guvernului lui Vaida-Voievod, dar acestei posibilități i s-au opus
lobby-ul francez, liberalii și casa regală care „se temea de efectul pe care stabilirea contactelor cu
Rusia sovietică l-ar fi putut avea asupra stabilității dinastiei”. Din această cauză, americanii
credeau că era exclus ca Uniunea Sovietică să accepte o înțelegere pe problema Basarabiei cu
vreun guvern PNL, facțiune politică pe care o detestau și a cărei poziție în România nu doreau să
o întărească pe această cale460. În privința posibilității rezolvării diferendului basarabean pe baza
unei înțelegeri româno-sovietice, diplomații S.U.A. de la București notau că România era dispusă
să discute cu sovieticii problema Basarabiei, numai că acum aceștia nu mai doreau să soluționeze
această problemă prin negocieri directe. Americanii erau informați de către diplomații români și
de încercările Rusiei de a slăbi poziția României prin oferirea unui tratat de neagresiune Poloniei,
dar și de unele tentative, eșuate, ale lui Mussolini și ale guvernului turc de mediere a unei înțelegeri
româno-sovietice în privința Basarabiei461.
În 1926, dincolo de unele informații confidențiale ale Siguranței privitoare la activitățile de
spionaj ale Uniunii Sovietice în România și pe care M.A.S. le transmitea Legației americane la

457
Însărcinatul cu afaceri interimar al S.U.A. la București, B. Reath Riggs, către Departamentul de Stat, 18 mai
1925,871.01/Bessarabia/73, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
458
Summary of Economic and Political Events and Conditions during the Week ended, November 7, 1925; Rumanian
Minister for Foreign Affairs makes Statement upon External Policy, enclosure no. 1 to despatch 47, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
459
Ibidem, Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, no. 85.
460
Ibidem, Culberston către Secretarul de Stat, 9 noiembrie 1925, no. 69.
461
Ibidem, Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, no. 85.

84
București462,463, aceasta din urmă mai urmărea și presa românească din care culegea informații
referitoare la activitățile sovietice pe care apoi le expedia Departamentului de Stat464. În afară de
aceste rapoarte cu un caracter mai curînd informativ, problema Basarabiei în contextul
internațional al acelor ani a ajuns în atenția americanilor cu ocazia semnării Tratatului de prietenie
dintre România și Franța la 10 iunie 1926465. În pofida faptului că acesta a fost încheiat după
îndelungate eforturi diplomatice, el nu avea mare valoare practică, întrucât nu conținea clauze de
asistență mutuală dintre cele două state care să se fi putut aplica în cazul unei invazii sovietice în
Basarabia, după cum remarcă și observatorii americani466; cu toate acestea, înțelegerea respectivă
a provocat protestul lui Cristian Racovski, pe atunci ambasador URSS la Paris467. Faptul că tratatul
nu contribuia semnificativ la obiectivul securizării hotarului de est al României se datorează și
negocierilor sovieto-franceze din aceeași perioadă, în cadrul cărora Franța își propunea să
recupereze măcar parțial imensa datorie pe care guvernul țarului o contractase în anii Primului
Război Mondial. Același lucru îl remarcă și I. Scurtu care observă că protocolul-anexă la convenție
prin care „România își lua un angajament permanent de neagresiune față de Rusia, bazat pe status
quo”, a fost impus de Franța, „ca și cum România ar fi urmărit vreodată o acțiune agresivă
împotriva Rusiei, când în realitate situația era exact inversă: Kremlinul nu recunoștea integritatea
teritorială a țării noastre...”468. În pofida atitudinii binevoitoare a francezilor față de sovietici469,
Racovski a declarat că tratatul româno-francez era un act ostil intereselor U.R.S.S. și ale
basarabenilor470. Respectiva reacție sovietică a fost semnalată și în presa americană471. În
corespondența diplomatică a S.U.A. din această perioadă se arată că sovieticii au atacat, prin
intermediul ambasadei lor de la Paris, formularea ambiguă a prevederilor tratatului, care, chipurile,
ar fi garantat status quo-ul teritorial al României, „permițând acesteia să prelungească ocuparea
ilegală și violentă a Basarabiei”, lucru cu care guvernul sovietic declara că nu va fi niciodată de
acord472. Ziarul „Chicago Tribune” publica o declarație a lui Racovski în care acesta sublinia că
oricum suveranitatea României asupra Basarabiei nu era recunoscută de Italia, Japonia și S.U.A473.

462
The Soviet Espionage System. Service of Information and Military Espionage, enclosure no. 1 to despatch No. 59:
Culberston către Secretarul de Stat, 10 noiembrie 1926 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
463
Communistic revolutionary movements. Its’ relations with the 3rd International durin the years 1918-1926,
enclousure No.1 to Despatch No. 329: Culberston către Secretarul de Stat, 24 noiembrie 1926, 871.00B/12, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
464
Ibidem, Recent events and conditions in Russia as reported in the Bucharest press, enclosure no. 2 to despatch No.
59: Culberston către Secretarul de Stat, 10 noiembrie 1926 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
647.
465
Tratatul de prietenie între Franța și România (10 iunie 1926) în Ioan Scurtu (coord.), Documente privind istoria
României între anii 1918-1944, București, 2001, p.498;
466
The Franco-Rumanian treaty. No military clauses, Paris, report No. 11, 924, Feb. 7, 1927 în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 686; v. și Ion Calafeteanu, Politică și interes național, București, 1997, p. 193-
201.
467
V. F. Dobrinescu, The diplomatic..., p. 121.
468
I. Scurtu, Studii de istorie, București, 2002, p. 318.
469
Istoria Românilor, coord. I. Scurtu, vol.8, Academia Română, București, 2003, p. 441.
470
Nota de Protest a lui Racovski din 2 octombrie 1926, în „European Economic and Political Survey”, Jan. 31, 1927,
în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 686.
471
v. de pildă: Soviet Protest to France; Treaty is called an „unfriendly act” în „The New York Times” din 22 ianuarie
1927, sau France Stands Pat on Rumanian Pact in spite Moscow în „The Baltimore Sun” din 23 ianuarie 1927.
472
The Franco-Rumanian Treaty. Soviet and Bessarabia, report No. 11, 924, Feb. 7, 1927, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 686.
473
Russia protests în „Chicago Tribune” din 23 ianuarie 1927.

85
 Dar cel mai important episod din această perioadă, care și-a găsit reflectare în corespondența
americană cu referire la problema Basarabiei, a ținut de îmbunătățirea raporturilor diplomatice
româno-italiene, care s-a concretizat într-un tratat româno-italian de prietenie. Această apropiere
a putut avea loc în contextul exercitării funcției de șef al guvernului de către mareșalul Averescu,
care avea legături personale și profesionale cu mediul italian. De fapt un proiect de alianță cu Italia,
prin care aceasta garanta hotarele României, fusese negociat încă de guvernul lui Brătianu, însă
italienii renunțaseră la această idee din două motive: 1) pentru a nu dăuna prin aceasta raporturilor
bune pe care le aveau atunci cu U.R.S.S. și 2) pentru că România negocia în același timp și un
tratat de prietenie cu Franța, pe care Mussolini o considera adversar al Italiei474. Din aceste motive,
tratatul semnat de Averescu și Mussolini la 16 septembrie 1926 nu a fost unul de alianță, ci de
prietenie, iar ratificarea Tratatului internațional de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România a
fost amânată pentru a nu pune în pericol relațiile sovieto-italiene, remarcă presa americană475.
Corespondenții de la București ai „Chicago Tribune” urmăreau încă din vara anului 1926 eforturile
lui Averescu în acest sens și chiar au discutat cu ministrul de externe Ion Mitilineu eventualitatea
ratificării de către italieni a Tratatului Basarabiei476. Tratatul de prietenie era, în opinia diplomaților
americani de la București, o platitudine care nu valora mare lucru, mai ales în lumina rivalității
franco-italiene din această perioadă și a puternicei influențe franceze în România. Americanii
remarcă faptul că, în pofida semnării tratatului de prietenie și a vizitei misiunii italiene în România
(inclusiv în Basarabia) în noiembrie 1926, ziarele românești afiliate opoziției nu au contenit să
atace atitudinea Italiei în ce privește chestiunea basarabeană, în disonanță cu presa loială lui
Averescu, care a relatat aceste evenimente în termeni favorabili italienilor477. Din corespondența
legației americane de la București rezultă destul de clar că România privea acest tratat mai curând
ca pe un pas premergător și necesar în vederea pregătirii terenului pentru ratificarea de către Italia
a Tratatului din 28 octombrie 1920 și nu ca pe un scop în sine. Atunci când ministrul american la
București, Culberston i-a atras atenția ministrului italian, Carlo Durazzo, că Tratatul româno-
italian a trezit reacții negative din partea U.R.S.S. și că acesta ar fi contravenit, cel puțin în
aparență, principiului italian după care chestiunea basarabeană trebuia soluționată prin negocieri
directe dintre români și sovietici, diplomatul italian a lăsat să se înțeleagă că guvernul său încă nu
era pregătit să ratifice Tratatul Basarabiei478, considerând că acest lucru „nu ar face altceva decât
să agraveze situația și să îndepărteze posibilitatea unei soluții finale”. Totuși, el l-a lăsat pe
ministrul american să înțeleagă că în situația în care sovieticii ar fi refuzat în continuare să

474
Pentru mai multe detalii referitor la apropierea româno-italiană din perioada martie 1926 – iunie 1927, vezi M.
Mitrașca, op. cit., capitolul referitor la Italia: p. 237-260.
475
Italy pact held up by Rumanians, în „Los Angeles Times” din 12 septembrie 1926.
476
Eyes of Europe on Mussolini in Balkan tangale, în „Chicago Tribune” din 30 august 1926.
477
Pentru a vedea care era poziția presei pro-guvernamentale românești față de acest episod, vezi de pildă următoarele
articole de ziarul „Adevărul” din octombrie-noiembrie 1926: Misiunea italiană în Capitală, din 30 octombrie 1926;
Sosirea misiunii italiene se amînă, din 3 noiembrie 1926; Misiunea italiană în capital, din 5 noiembrie 1926; Misiunea
italiană în capital, din 6 noiembrie 1926; Prânzul de gală dela palat și interviewul nostru cu mareșalul Badoglio, din
7 noiembrie 1926; Vizita italiană și misiunea italiană a părăsit capitala, din 9 noiembrie 1926; Noua declarație
senzațională a mareșalului Badoglio, din 11 noiembrie 1926; Mareșalul Badoglio cetățean de onoare al Chișinăului,
din 12 noiembrie 1926 ș.a.
478
Culberston către Secretarul de Stat, 12 noiembrie 1926, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
647. Faptul că aceasta nu era o simplă declarație a ministrului italian de la București, ci politica guvernului italian,
este confirmat de însuși Mussolini care a declarat la 18 octombrie 1926 că ratificarea italiană a Tratatului Basarabiei
„va avea loc numai după ce acest lucru va putea fi făcut fără prejudicierea intereselor generale ale Italiei”: În
„European Economic and Political Survey”, 31 ianuarie 1927; în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806,
rola 686.

86
recunoască „un fapt împlinit”, Italiei nu i-ar fi rămas decât să-și onoreze semnătura de sub Tratatul
Basarabiei, ratificându-l. Dar mai înainte ca aceasta să fi avut loc, arată Durazzo, Mussolini își
propunea să mai încerce medierea diferendului basarabean, odată cu semnarea „unor înțelegeri
economice avantajoase”479. Cu referire la intenția guvernului italian de a ratifica Tratatul
Basarabiei, concluzia diplomaților americani era că Italia nu avea nici un fel de motive altruiste
„de a scoate din foc castanele României” și că această apropiere trebuia pusă mai ales în legătură
cu „politica imperialistă gălăgioasă” a lui Mussolini480. Premierul italian spera, probabil, ca pe
această cale să întărească poziția Italiei în Balcani în detrimentul celei franceze.
Legația americană de la Roma era la curent, în martie 1927, cu presiunile pe care guvernul
lui Averescu le făcea, prin intermediul ministrului român în Italia, N. Lahovari, în vederea grăbirii
ratificării Tratatului Basarabiei. Această stăruință, diplomații americani o puneau pe seama
presiunilor opoziției la adresa guvernului, pe care presa și cercurile liberale din România încercau
să-l înfățișeze opiniei publice drept incapabil să obțină ratificarea italiană. În această situație,
Lahovari a fost instruit să discute problema direct cu Mussolini, care a fost de acord să grăbească
procesul ratificării. Americanii erau informați că Mussolini avea o atutudine favorabilă României
și datorită insistențelor diplomatice engleze în vederea ratificării tratatului, prin intermediul
ministrului britanic la Roma, Sir Ronald Graham. După părarea lor, aceste presiuni au apărut tot
în urma unor demersuri diplomatice ale României, dar ei nu excludeau și posibilitatea ca Marea
Britanie să fi urmărit „slăbirea poziției Rusiei în raport cu puterile europene”481. De altfel, trebuie
să spunem că implicarea Marii Britanii în chestiunea ratificării tratatului a fost aspectul care a atras
cel mai mult atenția americană în raport cu această problemă482. Informațiile din corespondența
americană din acel moment erau exacte: la 9 martie regele Italiei și cu Mussolini au semnat
decretul-lege în vederea ratificării, iar la 3 aprilie senatul Italiei a ratificat tratatul. Culberston, în
urma unei întâlniri cu ambasadoul italian Durazzo, remarca faptul că ratificarea tratatului
Basarabiei de către guvernul italian a întărit mult poziția guvernului Averescu în raport cu critica
din partea PNL. În viziunea lui Culberston, decizia lui Mussolini de a ratifica tratatul atât de brusc
s-ar fi datorat imposibilității de a media o înțelegere între români și sovietici, din cauza refuzului
celor din urmă de a accepta orice compromis. Totodată, ministrul american îl informa pe Secretarul
de Stat că Mussolini a încercat probabil pe această cale să caute o apropiere de Anglia, a cărei
politică externă urma o linie antisovietică intransigentă în acești ani483. O altă întrevedere (din mai)
pe care Culberston a avut-o cu Durazzo, dar și cu trimisul britanic la București, Robert Greg, a
întărit convingerea diplomaților americani că „există o relație între politica britanică a momentului
[de izolare a sovieticilor – M. Ț.] și ratificarea Tratatului Basarabiei de către Italia”484. Presa
americană a reflectat pe larg subiectul ratificării acestui tratat de către italieni, apreciind
evenimentul drept o victorie a diplomației românești împotriva celei sovietice485, iar ziarul „Los

479
Culberston către Secretarul de Stat, 12 noiembrie 1926, no. 710, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, rola 647; asemenea initiative, într-adevăr, au avut loc, ele concretizându-se în propunea lui Mussolini de a face
un plebiscit în Basarabia sub auspiciile Italiei. Sovieticii însă au respins această inițiativă: M. Mitrașca, op. cit., p. 255.
480
Culberston către Secretarul de Stat, 12 noiembrie 1926, no. 710, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, rola 647.
481
Warren D. Robbins (Însărcinat cu Afaceri interimar la Roma) către Secretarul de Stat, 11 martie 1927,
871.014Bessarabia/93, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
482
Joseph G. Grew (for the Secretary of State) către William Culberston, 6 aprilie 1927, 871.014Bessarabia/93, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 681.
483
Culberston către Secretarul de Stat, 16 martie 1927, în V. F. Dobrinescu și I. Pătroiu, Documente despre
Basarabia și Bucovina (1918-1944), București, 2003, p. 86-92.
484
Idem, Culberston către Secretarul de Stat, 16 mai 1927, p. 93-94.
485
Italy ratifies Treaty dealing with Bessarabia în „The Baltimore Sun” din 9 martie 1927;

87
Angeles Times” publica declarația lui Austen Chamberlain, ministrul de externe britanic, care
confirma că englezii s-au implicat în discuțiile premergătoare ratificării italiene a înțelegerii din
28 octombrie 1920486. Implicarea britanicilor în această chestiune, presa americană o punea pe
seama înrăutățirii relațiilor dintre Regatul Unit și U.R.S.S., și a politicii britanice din acea perioadă,
de izolare a sovieticilor487. Cu toate acestea, Culberston îi transmitea lui Frank Kellog că ratificarea
italiană nu schimba, în fond, nimic în ce privește problema Basarabiei, iar acest lucru el îl punea
pe seama a două motive. În primul rînd, Culberston a discutat situația cu ambasadorul Japoniei la
București și a rămas cu impresia că japonezii nu vor ratifica tratatul, în pofida așteptărilor optimiste
care predominau la începutul lui 1927 la București, conform cărora „japonezii vor ratifica tratatul
numai după ce toate puterile europene îl vor ratifica”. Trimisul nipon a observat că aceasta era o
interpretare greșită (sic!) a poziției Japoniei, care n-ar fi promis decât că „după ce Puterile
Europene vor ratifica tratatul, Japonia va vedea și ea dacă îl va ratifica sau nu”488. Al doilea motiv
ținea de convingerea pe care americanii și-au exprimat-o de mai multe ori pe parcursul anilor ʼ20
și anume că Tratatul Basarabiei n-ar fi avut nicio valoare nici măcar în situația în care toate puterile
semnatare l-ar fi ratificat. „Nu contează câte puteri aprobă Nistrul ca hotar, acesta nu poate deveni
hotar în legea internațională decât atunci când Rusia îl va recunoaște ca atare” îi scria Culberston
Secretarului Kellog, pentru că „nu este posibilă o reglementare de jure a acestei probleme decât
printr-un acord între România și fosta suzerană a Basarabiei”489. Este interesantă părerea lui
Culberston întrucât ea conține, în opinia noastră, două teze, dintre care una corectă, iar alta mai
puțin. Pe de o parte, nu era necesar ca Rusia să-și dea acordul pentru ca Tratatul Basarabiei, parte
componentă a sistemului de tratate de la Versailles, să fie, din punct de vedere jurdic, împlinit în
situația în care toți semnatarii îl ratificau. Pe de altă parte însă, Culberston intuia corect că Rusia
va ajunge într-o bună zi într-o poziție care să-i permită să conteste tratatul pe calea armelor, iar
pentru a nu ajunge în această situație, era, în mod evident, necesar ca Rusia să-l recunoască.
Culberston a semnalat cu mult bun-simț că sovieticii nu puneau nici un preț pe asemenea înțelegeri.
Ministrul american era în vădit avantaj față de oamenii politici români care erau convinși că
„Unirea din 1918 era eternă”, lăsându-se astfel înșelați de „atmosfera specifică celei perioade –
când se credea că pacea va dăinui multă vreme, neputând fi amenințată de nici o forță
războinică”490.
Ratificarea italiană a provocat nu numai o reacție negativă a sovieticilor, ci, remarca noul
ministru al României la Washington, George Cretzianu491, ci și a lui Kerenski492 și a „tuturor
rușilor de toate nunanțele politice” aflați la New York. Cu ocazia acestui eveniment, Cretzianu
transmitea conducerii M.A.S. român că presa americană a difuzat știrea, în general, „fără
comentarii dezagreabile” pentru România493, deși informațiile pe care le-au publicat ziarele
americane cu această ocazie nu au fost întotdeauna sau întru totul exacte. Ziarul „Washington

486
Rumania gets Bessarabia despite Soviet demand în „Los Angeles Times” din 9 martie 1927.
487
Ibidem; v. și Heavy Blow is dealt to Moscow în „Cincinnati Enquirer” din 9 martie 1927; Soviet bitter against
Italy’s Treaty plan în „The Ithaca Journal” din 10 martie 1927.
488
Culberston către Secretarul de Stat, 16 martie 1927, în V. F. Dobrinescu și I. Pătroiu, Documente..., p. 86-92..
489
Ibidem.
490
Istoria Românilor, coord. I. Scurtu, vol.8, Academia Română, București, 2003, p. 444.
491
Cretzianu a fost ministrul României în S.U.A. între 30 septembrie 1926 și 15 iulie 1929: Mircea Răceanu,
Cronologie comentată a relațiilor româno-americane, București, 2005, p. 106.
492
Vezi interviul lui Kerenski cu ocazia ratificării de către Italia a Tratatului Basarabiei: Kerensky attacks Bessarabian
Union, în „The New York Times” din 10 martie 1927.
493
G. Cretzianu, Ministrul României la Washington, către Ion Mitilineu, M. A. S. al României, 12 martie 1927, în
Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 29, f. 196.

88
Post”, de pildă, informa publicul american că „Basarabia este unicul teritoriul rusesc anexat de
vreunul din beligeranții războiului trecut. Celelalte teritorii pierdute de Rusia în fărâmițarea
vechiului Imperiu s-au transformat în republici de către propriul lor popor și sunt mai mult sau
mai puțin în termeni de prietenie cu Moscova sovietică”494. Felul în care presa americană reflecta
problema Basarabiei în contextul ratificării iatliene, este deosebit de interesant, datorită varietății
de opinii, precum și libertății și ușurinței cu care acestea circulau. De pildă, față de articolul citat
mai sus a luat atitudine un profesor de drept internațional al Universității Georgetown din
Washington, Thomas H. Healey, care a publicat în același ziar din proprie inițiativă o scrisoare de
răspuns editorului „The Washington Post”, în care explica, folosind argumente juridice, istorice și
etnice, de ce termenul „anexare” era greșit în situația Basarabiei495. Poate mai instructiv încă decât
această scrisoare deschisă a lui Healy, este motivul pentru care el a scris-o și pe care l-a explicat
lui G. Cretzianu atunci cînd ministrul român l-a contactat ca să-l felicite pentru „cel mai bun articol
scris vreodată în presa americană despre Basarabia”496. Healy explica Legației române că acest
articol a fost scris pentru că „presa, nu numai din America, dar și din lumea largă, este atât de
saturată de propagandă și informații contradictorii în prinvința tuturor problemelor internaționale,
încât este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru cetățeanul de rând, să-și formeze o opinie
corectă în privința acestora... Consider că a trecut vremea când publicul american putea să ignore
problemele internaționale de importanța celei a Basarabiei. Fiind preocupat de diseminarea
adevărului, sper că acest modest articol va contribui, fie câtuși de puțin, la formarea opiniei publice
americane în această privință”497.
Diplomații americani au observat că ratificarea de către Italia a Tratatului din 28 octombrie
1920 și apropierea româno-italiană care a precedat acest pas, au influențat relațiile României cu
doi dintre principalii săi aliați – Iugoslavia și Cehoslovacia. Acest lucru s-a datorat în special
raporturilor destul de proaste dintre Iugoslavia și Italia, a căror interese se intersectau în Balcani și
în Marea Adriatică. România ar fi dorit să evite discuțiile la acest capitol, pentru a nu dăuna
relațiilor sale cu Italia, arată documentele americane din această perioadă. Sursele respective
semnalează că, chiar dacă atingerea acestui obiectiv era în sine greu de realizat, totuși atitudinea
României față de o potențială luare de poziție a Micii Antante în problema neînțelegerilor italo-
iugoslave era îndreptățită. Acest lucru se datora caracterului și scopurilor pentru care Mica Antantă
a fost concepută, în competențele acestei alianțe intrând exclusiv probleme care țineau de
interesele comune ale celor trei aliați498. De aceea, arată diplomații americani, Mica Antantă nu a
luat niciodată atitudine față de problema Basarabiei, care interesa în mod direct doar pe români, și
nici România nu a insistat ca aceasta să se pronunțe în acest sens. Americanii considerau că
politicienii iugoslavi și cehoslovaci au fost întotdeauna de părere că opinia publică din aceste țări

494
Basarabia – un nor de răsboi. Din „Washington Post”, 13 martie 1927 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2,
vol. 23, f. 47.
495
Editorial on essarabia rouses Thomas H. Healy, of Foreign Service School, to say State acquired by Roumania is
not a war cloud, but that its people have heart in Country from which they were separated by Russia in 1812, în „The
Washington Post”, 20 martie 1927.
496
George Crețianu către Thomas Healy, 22 martie 1927, (nenumerotată), în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol.
68.
497
Thomas Healy către George Crețianu, 24 martie 1927, (nenumerotată), în Arhivele M.A.E., Fond Washington,
vol. 86.
498
Presa americană observa că în cazul relațiilor sovieto-iugoslave sau sovieto-cehoslovace nu existau chestiuni
litigioase, cum era problema Basarabiei, și că „amenințarea bolșevică nu era percepută atât de acut la Praga sau
Belgrad, ca la București”: Post-war Rumania, în Foreign Policy association, Information Service, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 686, p. 285; Referitor la comptențele Micii Natante, vezi Eliza Campus, Mica
Înțelegere, București, 1997.

89
slave nu va aproba niciodată o decizie comună a alianței în privința Basarabiei, favorabilă
României, pentru că aceasta ar fi provocat reacții negative în Rusia. Aceeași logică se aplica și în
cazul atitudinii pe care România ar fi trebuit s-o aibă în cazul disensiunilor dintre Italia și
Iugoslavia. De aceea, americanii erau de părere că aceasta din urmă trebuia să caute alte căi de
întărire a poziției sale în raport cu Italia, așa cum și România a procedat în cazul Basarabiei,
semnând un tratat de asistență mutuală cu Polonia și căutând să se apropie cât mai mult de Franța
și Marea Britanie499. Până în acest moment, interesul americanilor față de disponibilitatea celor
două mari puteri europene de a sprijini România în cazul unei invazii sovietice în Basarabia, s-a
manifestat de mai multe ori. Documentele confidențiale ale ambasadei americane de la Londra
denotă o oarecare indiferență a Regatului Unit față de amenințarea sovietică, așa cum aceasta era
văzută în unele rapoarte franceze care semnalau concentrări sovietice de forțe la hotarul
basarabean. Informatorii americanilor din ministerul britanic de război observau că, „dacă voia”,
Uniunea Sovietică avea, la începutul anului 1928, capacitatea de cuceri Basarabia fără a depune
vreun efort excesiv500.
Cercurile diplomatice americane se arătau interesate de problema Basarabiei și în legătură
cu faptul că Iugoslavia, Cehoslovacia și România se angajaseră să nu stabilească relații separate
cu Rusia revizionistă. Americanii realizau că diferendul basarabean nu va putea sta la nesfârșit în
calea dorinței celor doi aliați slavi ai României de a stabili relații diplomatice cu U.R.S.S.
Departamentul de Stat era la curent că aceste tendințe erau mai puternice în Cehoslovacia
industrializată, întrucât cercurile industriale de acolo, care făceau lobby pentru stabilirea relațiilor
cu U.R.S.S., aveau interese economice concrete în Uniunea Sovietică. Corespondența americană
de la Riga arată că la Conferința de la București a Micii Antante, din 20-22 iunie 1928, s-a hotărât
ca ministrul cehoslovac de externe, Edvard Beneš, să inițieze, în numele celor trei țări, contacte
diplomatice cu U.R.S.S. care să fie centrate mai întâi pe relațiile economice și comerciale ale
acestora cu Uniunea Sovietică, ceea ce ar urma să ducă la recunoașterea reciprocă și la
îmbunătățirea relațiilor dintre România și Rusia. Beneš, care se pronunțase și în trecut pentru
recunoașterea guvernului sovietic, era, în opinia americanilor, persoana potrivită în vederea
medierii diferendului româno-sovietic. Cel mai interesant aspect al acestor documente ține mai
curând de ceea ce nu găsim acolo. Corespondența americană de la Praga nu menționează nicăieri
că, prin medierea lui Beneš, s-ar fi urmărit obținerea recunoașterii din partea U.R.S.S. a unirii
Basarabiei cu România, deși, într-o discuție privată cu ambasadorul american la Praga, Beneš a
declarat clar că această inițiativă avea „scopul politic imediat de ameliorare a relațiilor dintre
România și Rusia” 501. Din surse rusești, diplomații americani de la Berlin au aflat că ministrul
cehoslovac de externe a acționat foarte repede, ințiind discuții în acest scop cu reprezentanții
sovietici (probabil comerciali) din Praga. Americanii considerau că Beneš era opus politicii
britanice din această perioadă, de construire a unui „front unit” împotriva Rusiei. Americanii
aflaseră că acțiunile lui Beneš au trezit mânie la Downing Street 10, britanicii sugerând că dacă
Mica Antantă ar fi continuat să se apropie în acest fel de Rusia, ei și-ar fi schimbat atitudinea față

499
The Little Entante, Paris, May 13, 1927, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
500
Colonelul John R. Thomas, atașatul militar al Ambasadei americane în Marea Britanie, către Departamentul de
Război. Subject: Russian Concentration. May 3, 1928, no. 21184, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventor
1607, rola 632. După consultări cu militarii francezi și cei britanici, americanii au ajuns la concluzia că nu existau în
acel moment suficiente motive pentru a aștepta o invazie sovietică în Basarabia: Ibidem, Thomas către Departamentul
de Război. Subject: The Balkan situation. April 17, 1928, no. 21752.
501
Lewis Einstein, ministrul american la Praga, către Secretarul de Stat, 20 iulie 1928, 760.60/1, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.

90
de posibilitatea revizuirii Tratatului de la Trianon într-un sens favorabil cauzei maghiare502.
Trebuie însă să ținem cont și de faptul că aceste ultime două informații, pe care ambasada din
Berlin le transmitea Departamentului de Stat, este posibil să fi provenit de la informatorii sovietici
la care apelau diplomații americani de acolo503. Întregul episod al implicării lui Beneš în
soluționarea problemei Basarabiei este confirmat și de către F. Nanu, contemporan al acestor
evenimente, care avea contacte cu mediul diplomatic american și beneficia de acces la
documentele diplomatice românești. El arată că Beneš, în urma unor întrevederi cu trimisul
sovietic la Praga, ar fi reușit să creeze circumstanțe favorabile pentru desfășurarea, „ca și în 1921,
a unei conferințe secrete”, numai că guvernul lui Maniu ar fi respins această posibilitate504.
Nu este deloc exclus ca aceste informații confidențiale să fi fost false, fiind în mod intenționat
transmise americanilor pentru a semăna confuzie și neîncredre între puterile occidentale, mai ales
că documentele legației americane de la Belgrad arată că intenția Micii Antante de a stabili relații
diplomatice cu U.R.S.S. era dată de îngrijorarea cu care statele membre priveau influența foarte
puternică a Germaniei la Moscova505. Exact în aceeași perioadă americanii semnalează unele
zvonuri apărute în presa germană conform cărora francezii ar fi fost în spatele pregătirii unui atac
româno-polonez îmotriva U.R.S.S., în urma căruia Ucraina ar fi fost împărțită între Polonia și
România, scopul acestei acțiuni fiind acela de a crea o zonă tampon între Basarabia și amenințarea
rusă506. Aceleași zvonuri erau repetate din Varșovia și de ministrul american Stetson507. Este
adevărat că aceste zvonuri erau răspândite în contextul unei vizite de șase săptămâni a mareșalului
Pilsudski în România, despre care americanii considerau că a venit personal pentru a studia și a-și
forma o opinie corectă despre starea armatei române. Americanii au aflat că Pilsudski a remarcat
cu acest prilej că România nu făcuse decât foarte puține investiții în Basarabia, ceea ce îi sugera
omului de stat polonez că statul român se îndoia de propria capacitate de a apăra această
provincie508. La fel de adevărat este că în aceeași perioadă are loc și o vizită a generalului francez
Henri Le Rond la București, care avea vechi și strânse legături cu cercurile oficiale poloneze509.
Însă corespondența diplomatică a noului ministru american la București, Charles Wilson, arată că
zvonurile cu privire la pregătirea unei alianțe ofensive româno-polone în vederea obținerii unor
câștiguri teritoriale în Ucraina erau considerate în România „propagandă rusească fabricată la
Moscova”510, iar evenimentele ulterioare au demonstrat că, într-adevăr, aceste zvonuri nu aveau
nici un fundament în realitate. Opinia noastră este că aceste zvonuri contradictorii, conform cărora
ba România și Polonia atacau Rusia, ba sovieticii planificau un atac contra României, erau probabil

502
Reținem, în treacăt, că opoziția britanilcilor față de o posibilă apropiere sovieto-cehoslovacă în această perioadă a
fost semnalată mai multă vreme în urmă de către V. F. Dobrinescu: The diplomatic..., p. 122.
503
Jacob Gould Schurman, Ambasadorul S.U.A. în Germania, către Secretarul de Stat, 20 iulie 1928, 761.70/2, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
504
F. Nanu, op. cit., p. 152.
505
Note, 861.01/1457, for despatch #698, from Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes, (Prime), May 22, 1929,
761.70/4, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
506
Ibidem, Note, 761.00/155 For 43991. From Germany (Poole), Oct. 8, 1928, 761.71/52.
507
Ibidem, Note, 860c.00 P.R./7 For 41969, From Poland, Stetson, Oct. 11, 1928, 761.71/53.
508
Ibidem, Note, 860c.01-Pilsudski. Marshal/17 For 51290, From Poland, Stetson, Oct. 29, 1928, 761.71/55.
509
T. Hunt Tooley, National Identity and Weimar Germany. Upper Silesia and the Eastern Border (1918-1922),
University of Nebraska Press, 1997, p. 123.
510
Note, 760c.71/17 For 38, From Rumania, Wilson, Nov. 16, 1928, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1870, rola 538, 761.71/56.

91
de inspirație sovietică și ele au continuat cu puternică intensitate până la sfârșitul anului 1928511,
prezența lor fiind, de altfel, o constantă pe tot parcursul perioadei interbelice.
Sfârșitul anilor ʼ20 aduce noi nuanțe în atitudinea americanilor față de chestiunea Basarabiei.
Mai întâi, aceasta avea să fie influențată de convenția de la Geneva, semnată de România cu
Comisia Europeană a Dunării la 20 martie 1929. Cu acest prilej, americanii remarcau că opinia
publică și presa românească cereau desființarea Comisiei care fusese formată încă în 1856, până
la formarea statului național român512. Evident, chestiunea respectivă se referea direct la Basarabia,
de vreme ce toată partea sudică a acestui teritoriu era legată de Dunărea de Jos, care avea cel mai
intens trafic. În condițiile în care România devenise între timp „un stat suveran puternic”, presa
românească considera că supervizarea navigației pe Dunăre de către o comisie străină era un lucru
inutil și indezirabil. Pe de altă parte, minitrul Charles Wilson, care a discutat cu omologul său
britanic această situație, își informa superiorii săi de la Departamentul de Stat că existența acestei
comisii, compusă din pricipalele puteri europene, contribuia la întărirea legitimității internaționale
a stăpânirii românești în Basarabia, datorită faptului că ea lega interesele acestor puteri de soarta
regiunii de sud a acestei provincii. În cazul în care Rusia ar fi încercat să „reocupe” Basarabia, ea
s-ar fi ciocnit de obstacolul pe care îl reprezentau interesele membrilor acestei comisii513.
Pe atunci o atenție și mai mare pentru Basarabia a diplomaților americani a fost provocată
de semnarea Pactului Briand-Kellog514, document rezultând din una din puținile inițiative de acest
fel ale diplomației americane din perioada interbelică și care s-a bucurat de sprijinul atât al
administrației prezidențiale, cât și al congresului S.U.A515. Dintre cercetătorii care s-au arătat
preocupați de acest subiect, I. Scurtu semnala că pentru România acest document a constituit „o
șansă de a ameliora relațiile cu Uniunea Sovietică care nu trebuia ratată”. Tocmai de aceea, observă
el, fiind interesată de întărirea status-quo-ului european pe orice căi, România s-a grăbit să adere
la acest pact: la 4 septrembrie 1928, M. Sturdza a depus la Departamentul de Stat, în numele
guvernului român, actul de adeziune516. În Europa de Est, Moscova a preluat iniţiativa în acest
sens, propunând Lituaniei şi Poloniei semnarea unui protocol cu conţinut identic Pactului Briand-
Kellog şi care să intre în vigoare independent de cel de la Paris517. Aceste evenimente au fost

511
Ibidem, Note, 821.52 Hungarian Optanta/45 For 61, From Rumania, Wilson, Dec. 3, 1928, 761.71/57; Ibidem,
Note, 861.5017 Living Conditions/27 For Despatch #5799, From Latvia, Sussdorff, Dec. 31, 1928, 761.71/60.
512
Despre intenția României de a desființa această Comisie, pe care o considera anacronică și în oarecare contradicție
cu suveranitatea românească, vezi Românii în istoria universală, coord: I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iași,
1986, p. 502-503
513
Wilson către Secretarul de Stat, 26 aprilie 1929, 870.811/125, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736,
rola 658. Referitor la relațiile României cu Marile Puteri în legătură cu statutul Dunării, vezi Lache Ștefan, Marile
Puteri și suveranitatea României la Dunărea maritime în perioada interbelică (1919-1939), în „Analele Universității
Spiru Haret”, Seria Istorie, nr. 14, 2011, p. 13-27.
514
La iniţiativa ministrului francez Aristide Briand şi a omologului său american Frank Kellog, este semnat la 27
august 1928 la Paris pactul care le poartă numele şi a cărui teză fundamentală constă în renunţarea la război ca mijloc
de soluţionare a conflictelor internaţionale. La pact au aderat atât URSS cît şi România: Keith Hitchins, România
1866-1947, Bucureşti, 1994, p. 457.
515
Richard William Leopold, Growth of American foreign policy: a history, New York, Knopf, 1962, p. 458-462.
516
Istoria Românilor, coord. I. Scurtu, vol.8, Academia Română, București, 2003, p. 461.
517
Protocolul a fost semnat de URSS, România, Polonia, Letonia, Estonia, iar mai târziu la el au aderat Turcia şi
Lituania (Emilian Bold, Răzvan Locovei, Relaţii româno-sovietice…p. 121). Deşi documentul era un pas înainte în
evoluţia către normalitate a relaţiilor dintre România şi URSS, prin renunţarea reciprocă la război ca mijloc de
soluţionare a diferendelor, totuşi el a fost privit cu neîncredere, mai ales că nu oferea o soluţie de fond pentru diferendul
basarabean. Pentru mai multe detalii referitor la circumstanțele aderării României la pact, vezi Istoria Românilor,
coord. I. Scurtu, vol. 8, Academia Română, 2003, p. 460-461; v. și Ion Calafeteanu, Politică și interes național,
București, 1997, p. 201-218.

92
însoțite, remarcau diplomații americani de la București, de o campanie diplomatică și mediatică
sovietică antiromânească în care România era acuzată că ar fi căutat „soluționarea diferendului
basarabean prin mijloace războince”, încheind în acest scop convenții militare îndreptate împotriva
Rusiei (era avut în vedere, în special, pactul de asistență mutuală dintre România și Polonia). Pe
de altă parte, Litvinov sugera că Moscova demonstrase intenții pașnice prin „inacțiunea sa în
chestiunea basarabeană”518. În privința propunerii pe care sovieticii au adresat-o Poloniei de a
semna o înțelegere care să introducă în vigoare prevederile pactului Briand-Kellog chiar și până la
ratificarea acestuia de către toți semnatarii, americanii semnalau că în România acest lucru a
provocat neliniște, fiind apreciat drept o încercare a Moscovei de a submina alianța, creând o breșă
în bariera româno-poloneză de la Marea Baltică și până la Marea Neagră519. Varşovia a informat
Bucureştiul în legătură cu această propunere, iar răspunsul român a fost că era în interesul alianţei
româno-poloneze ca toţi vecinii Rusiei din estul Europei să semneze acest pact520. Polonezii au
fost de acord, trimiţând această sugestie guvernului sovietic. Americanii observă că Moscova nu a
obiectat, deşi menţiona în răspunsul adresat guvernului polonez la 11 ianuarie că, prin aderarea
României la viitorul protocol Litvinov, „nu se lichidează chestiunile litigioase existente” între
România și U.R.S.S521. Cu aceeași ocazie, diplomații americani de la București mai remarcă și
satisfacția cu care a fost privită în România loialitatea de aliați demonstrată de polonezi, care i-au
informat pe români despre inițiativa sovietică, al cărei scop evident era acela de a izola România522.
În locul inițiativei lui Litvinov, România ar fi preferat mai curând ratificarea pactului Briand-
Kellog care avea un caracter universal523 și de aceea cercurile oficiale române urmăreau, de
exemplu, discuțiile din Senatul american cu privire la ratificarea acestei înțelegeri524.
Cât privește protocolul Litvinov, documentele americane arată că circumstanțele semnării
lui au fost extrem de complicate. Sursele respective semnalează, între altele, că ar fi existat o
insistență din partea sovieticilor ca această înțelegere să fie semnată ca un pact separat, sovieto-
polon525. Nu era ceva imposibil, dacă analizăm această informație în comparație cu corepondența
diplomatică americană de la Riga, la care ne-am mai referit și care arăta, la începutul anului 1925,
că strategia adoptată de Biroul Politic al PC(b)US împotriva alianței româno-polone îmbina o
politică împăciuitoare față de Polonia și una intransigentă, chiar cu posibilitatea folosirii forței
armate, împotriva României. Modul în care protocolul Litvninov a fost propus către semnare
polonezilor se înscrie perfect în această strategie. În această privință este relevantă impresia cu
care a rămas, în urma unei discuții private cu ministrul de externe G. Mironescu, ambasadorul
american la București, Charles Wilson. Am arătat că cercurile politice române au fost plăcut
surprise de reacția poloneză exprimată în nota diplomatică trimisă lui Litvinov, ca răspuns la
invitația de a semna viitorul protocol. Cu toate aceastea, Wilson a rămas cu impresia că România

518
The policy of the Soviets towards Rumania („La nation Roumaine” din 30 decembrie 1928), Enclosure No. 2,
Despatch no. 73: Chales Wilson, Ministrul S.U.A. la București, către Secretarul de Stat, 3 ianuarie 1929, 761.71/2,
în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 539.
519
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 5 ianuarie 1929, 761.71/2, . V. și I. Scurtu, The foreign policy of Rumania
in the interwar period (1918-1939), în Studii de Istorie, București, 2002, p. 291.
520
Ion M. Oprea, O etapă rodnică în istoria relațiilor româno-sovietice (1928-1936), București, 1967, p.26-27.
521
Note, 760c.6112 Anti-War/S, For tel. 8, 5pm, From Poland (Benton), 12 January 1929, 761.71/2Anti-War, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538; v. și Relaţiile româno-sovietice, p. 277
522
Wilson către Secretarul de Stat, 18 ianuarie 1929, 761.71/2Anti-War, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1870, rola 539.
523
Ibidem, Extract from speech of Rumanian Minister for Foreign Affairs, G. Mironescu, Enclosure No.2 to Despatch.
No.86.
524
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 18 ianuarie 1929, 761.71/2Anti-War.
525
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 25 ianuarie 1929, 761.71/2Anti-War.

93
a fost mai curând forțată să facă parte din acestă înțelegere împotriva voinței sale. El considera că
românii nu au fost înștiințați de polonezi cu privire la conținutul celei de-a doua note diplomatice
trimise lui Litvinov, prin care comunicau sovieticilor că vor acționa ca intermediari în vederea
aderării României la această înțelegere. Mai mult decât atât, Wilson a discutat această situație în
februarie 1929 cu omologul său britanic de la București, de unde a reținut că Polonia nu mai era
atât de entuziastă ca altădată față de alianța sa cu România. Diplomații britanici de la București
erau de părere, indică aceeași sursă, că Polonia ar fi renunțat la această alianță dacă ar fi reușit să
ajungă la o înțelegere sigură cu Moscova. Această situație apăruse, credeau britanicii, din cauza
organizării proaste a capacităților militare ale României, care ar fi fost veriga slabă în alianța cu
Polonia. În viziunea americanilor, polonezii au ajuns în 1929 să vadă această alianță ca pe una cu
beneficii inegale și, din această cauză, mai degrabă ca pe o povară526. O astfel de situație, observă
ei în continuare, provoca oamenilor de stat români temeri legate de consecințele semnării viitorului
protocol pentru stăpânirea românească a Basarabiei și provoca unele suspiciuni cu privire la
adevăratele intenții ale sovieticilor527.
Chiar dacă Uniunea Sovietică reprezenta un pericol într-o măsură egală atât pentru Polonia
cât și pentru România, totuși în primul caz nu exista o dispută teritorială deschisă, așa cum era
diferendul basarabean, iar acest lucru a permis sovieticilor, prin ințiativa ratificării regionale a
pactului Briand-Kellog, să pună România într-o poziție foarte incomodă în raport cu aliații
polonezi528. Documentele diplomatice americane arată că România ar fi preferat ca ratificarea
internațională a Pactului Briand-Kellog să aibă loc cât mai repede, astfel încât inițiativa sovietică
să devină lipsită de relevanță, deoarece într-o astfel de situație ar fi fost evitat riscul ca sovieticii
să ridice problema Basarabiei. În contextul ratificării acestei înțelegeri de către senatul României,
la 30 ianuarie 1929, ministrul Mironescu chiar i-a sugerat lui Charles Wilson posibilitatea ca
guvernul S.U.A. să-și folosească prestigiul internațional pentru a grăbi ratificarea din partea tuturor
semnatarilor originali și, pe această cale, a grăbi intrarea în vigoare a pactului. Diplomații
americani însă s-au arătat sceptici față de această propunere529. În astfel de circumstanțe, legația
americană de la Varșovia informa Departamentul de Stat că România a decis să semneze protocolul
Litvinov prin ministrul său din Polonia, Carol Davila, care s-a deplasat în acest scop la Moscova
la 6 februarie 1929530. În pofida faptului că protocolul Litvinov nu oferea o soluție pentru
diferendul basarabean, părerea americanilor era că totuși acest document avea să aibă un efect
pozitiv asupra relațiilor româno-sovietice, măcar și pentru că sovieticii acceptaseră condiția
românească ca preambulul documentului să conțină expresia „contribuirea la menținerea păcii
existente în prezent între cele două națiuni”531. Mai mult decât atât, diplomații americani
considerau că aderarea României la protocolul Litvinov constituia primul pas în vederea stabilirii
relațiilor diplomatice ale acesteia cu sovieticii532. Documentele americane semnalează că
posibilitatea stabilirii acestor relații nu era receptată întotdeauna pozitiv, fiind considerată o
aventură periculoasă mai ales din cauza repercusiunilor pe care le-ar fi putut avea creșterea, pe

526
Ibidem.
527
Ibidem.
528
Ibidem, Note 711.7112 – Anti War/25, for #102, from Rumania (Wilson), Feb 2, 1929, 761.71/2Anti-War.
529
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 2 februarie 1929, no. 102.
530
Ibidem, Benton către Secretarul de Stat, 6 februarie 1929, 761.71/2Anti-War/7.
531
Ibidem, Note 711.7112 – Anti War/12, for #104, from Rumania (Wilson), Feb 7, 1929, 761.71/62; V. F. Dobrinescu
descrie circumstanțele în care s-a ajuns la folosirea acestei sintagme în The diplomatic…, p. 123-124
532
Wilson către Secretarul de Stat, 7 februarie 1929, no. 104, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870,
rola 539.

94
această cale, a propagandei și influenței sovietice în Basarabia533. Vom vedea însă imediat că
părerea dominantă vizavi de protocol era cu totul alta. Aceleași surse opinau că semnarea
documentului de către România și U.R.S.S. putea fi interpretată drept o renunțare din partea Rusiei
la o invazie armată a Basarabiei. Jacob Schurman, ambasadorul S.U.A. în Germania, remarca, de
pildă, că impresia conform căreia protocolul atrăgea după sine o îmbunătățire a relațiilor româno-
sovietice era predominantă în Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei534. Legația americană
de la București raporta Departamentului de Stat că societatea și presa românească receptau
favorabil protocolul Litvinov, pornlnd de la premisa că, din moment ce unirea era deja un fapt
consumat, diferendul basarabean nu mai putea fi soluționat în favoarea sovieticilor decât pe calea
armelor. Și cum protocolul Litvinov prevederea renunțarea anume la astfel de posibilități, în
România acesta a fost interpretat drept o renunțare tacită de către sovietici la intransigența lor în
privința Basarabiei535 sau cel puțin ca o manifestare a dorinței sovietice de soluționare a acestei
chestiuni pe calea negocierilor536. Această opinie greșită în raport cu intențiile sovietice
predomina, cu puține excepții, și în cele mai înalte cercuri politice și diplomatice românești537. Un
exemplu relevant în acest sens avea să fie conversația de mai târziu a viitorului ministru al
României în S.U.A., Carol Davila, cu președintele american Herbet Hoover. Atunci când
președintele l-a întrebat pe diplomatul român cu privire la atitudinea Rusiei față de problema
Basarabiei, Davila i-a dat acestuia asigurări că, datorită protocolului Litvinov, pericolul de război
nu mai exista între România și U.R.S.S.538. De altfel, o atitudine foarte asemănătoare a avut și
presa americană față de aderarea României la protocolul Litvinov. Ziarul „The Evening Post” din
New York relata că, prin acest document, U.R.S.S. renunța la pretențiile sale asupra Basarabiei,
ceea ce în sine ar fi constituit „un rezultat neașteptat și îndepărtat al pactului Kellog”. „The New
York Times” publica un interviu al ministrului G. Mironescu în care acesta informa publicul
american că prin aderarea României la protocolul Litvinov, „chestiunea Basarabiei fusese definitiv
tranșată”, iar „Chicago Daily News” semnala că documentul respectiv anunța modificarea
atitudinii internaționale față de problema recunoașterii de către U.R.S.S. a Basarabiei ca teritoriu
românesc. Evident, aceste presupuneri favorabile cauzei românești în Basarabia nu erau altceva
decât interpretări greșite pe care presa americană le dădea intențiilor sovietice. De altfel, organul
sovietic de propagandă, „Izvestia”, a infirmat aceste zvonuri chiar în zilele imediat următoare
semnării pactului539.
Aderarea României la pactul Briand-Kellog și la protocolul Litvinov a avut unele consecințe,
pe termen scurt, destul de interesante pentru relațiile româno-americane și româno-sovietice.
Acestea au fost provocate, în mod curios, de conflictul militar sino-sovietic din iulie-septembrie
1929 pentru controlul căii ferate din Manciuria. În acest context, guvernul S.U.A. a înaintat

533
Ibidem, Washburn către Secretarul de Stat, 25 februarie 1929, no. 2123.
534
Note, 861.01/1420, for despatch # 4422, from Germany (Schurman), Mar. 26, 1926, 761.71/63, în A.N.I.C., Fond
Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 538.
535
Wilson către Secretarul de Stat, 16 februarie 1929, 761.711/3Anti-war/13, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1870, rola 539. La concluzia că semnarea protocolului Litvinov de către sovietici și români echivala cu o
recunoaștere implicită a stării de fapt din Basarabia ajunge și I. Constantin în cartea sa România, Marile Puteri și
problema Basarabiei, București, 1995, p.30.
536
Vezi articolul lui Radu Irimescu, Rumania and Russia, în „Journal of Commerce” din 17 august 1929.
537
Această eroare de judecată este observată și către I. Scurtu în Istoria Basarabiei..., p. 188-189.
538
Davila către M.A.S., 16 octombrie 1929, Arhivele M.A.E., Fond 71/1920-1944, SUA relații cu România (1928-
1938), vol. 37, f. 137.
539
Presa americană și Pactul Litvinov în Presa rusă sovietică. Semnarea Pactului Litvinov, 9 februarie 1929 în
Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol 69; v. și Russia gives up all its claims to Bessarabia în „Chicago Tribune”
din 6 februarie 1929;

95
guvernelor chinez și sovietic o notă prin care cerea soluționarea neînțelegerilor în spiritul pactului
Briand-Kellog. Ba mai mult, americanii au îndemnat, pe căi diplomatice, și pe ceilalți semnatari
ai Pactului să se alăture acestui demers. Atunci când Ch. Wilson a înștiințat despre această
inițiativă guvernul României, acesta a fost imediat de acord să se alăture demersului care
condamna folosirea forței de către sovietici în total dezacord cu termenii pactului Kellog540. În
continuare, dincolo de modul agresiv în care sovieticii au reacționat la ralierea românilor la
demersul american, acest pas i-a pricinuit României neplăceri și cu aliații săi polonezi. Polonia a
refuzat să participe la inițiativa americană pentru a nu dăuna relațiilor sale cu sovieticii, iar trimisul
polonez la București, contele Szembek chiar a încercat să determine (într-o manieră destul de
categorică) guvernul român să adopte aceeași atitudine, în caz contrar declarând că Polonia va
privi „acțiunea separată a României față de Rusia ca un act neprietenesc”541. Sursele diplomatice
americane arată că reacția sovietică față de asocierea României demersul S.U.A. a fost insultătoare
și în contradicție cu toate cutumele diplomatice, Litvinov refuzând să accepte nota transmisă de
guvernul român prin intermediul ambasadorului francez la Moscova. Presa americană a apreciat
pozitiv atitudinea României în acest caz, remarcând cinismul sovieticilor care nu au îndrăznit să
refuze nota americană, dar au declarat francezilor că aceștia nu-i pot obliga „să accepte o notă
diplomatică din partea unei puteri de rangul trei, precum România”542. Din corespondența
diplomatică americană de la Riga se desprinde concluzia că, drept urmare a acestui incident,
sovieticii și-au intensificat propaganda împotriva României pe care o acuzau de cinism și ipocrizie,
întrucât aceasta, chipurile, ar fi îndrăznit să facă trimitere la pactul Kellog „în timp ce trupele și
jandarmii săi ocupau Basarabia”543. Legația americană de la București observa, la rândul ei, că
grosolănia diplomatică a Rusiei, precum și faptul că propaganda sovietică a redeschis subiectul
Basarabiei ca reacție la asocierea României la demersul american, au provocat indignare și un
resentiment foarte puternic față de sovietici în rândurile societății române544. Anume în această
perioadă și în legătură cu aceste evenimente diplomații americani constată nu numai intensificarea
propagandei sovietice deschise împotriva României în legătură cu problema Basarabiei, dar și
activizarea secței basarabene a PCR, despre care însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România, John
H. MacVeagh spunea că era o formațiune de luptă, care primea ordine și sprijin material și uman
direct de la Moscova, spre deosebire de restul comuniștilor din România, a căror activitate era
coordonată de la sediul Internaționalei a III-a din Viena545. Aceste informații contravin concluziilor
mai vechi ale lui I. Scurtu, care considera că „regionala Basarabia a Partidului Comunist din
România era subordonată direct internaționalei comuniste, din partea căreia primea directive și în
numele căreia acționa”546. Anume în aceste circumstanțe, are loc atentatul lui Albert Goldenberg,
un tînăr evreu comunist din Basarabia, asupra lui Vaida Voevod, pe atunci ministru al afacerilor

540
Cum s-au desfășurat evenimentele, în urma intervențiunii guvernului American pe lângă guvernul român pentru
asocierea României la demersul American, în conflictul sino-sovietic în Arhivele M.A.E., Fond 71/1920-1944, SUA
relații cu România, 1928-1938, vol. 37, f. 136-137.
541
Ibidem.
542
A Qestion of Bigness în „The Cleveland Plain Dealer” din 27 decembrie 1929.
543
Note 861.77 Chinese Eastern/822, for #6668, from Latvia (Coleman), Dec. 28, 1929 în fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1870, rola 539.
544
Ibidem, Note 861.77 Chinese Eastern/845, for #336, from Rumania (Wilson), Jan.2, 1930, 761.71/70.
545
Note, 861.00/11379 for despatch #257, from Rumania (MacVeagh), Aug. 12, 1929, 871.00B/17, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
546
I. Scurtu (coord), Istoria..., p. 184.

96
interne. Sursele diplomatice americane constatau că atacatorul era o unealtă în mâinile agenților
sovietici547.
De obicei autoritățile române negau orice zvonuri cu privire la activitățile bolșevicilor în
Basarabia, dar conform acelorași surse, la începutul anului 1930, intensificarea acestor acțiuni a
obligat guvernul român să-și schimbe atitudinea. Informațiile care au parvenit Legației americane
de la comandamentul militar al Basarabiei precizează că guvernul a decis înlocuirea mai multor
prefecți și oficiali care nu au lucrat suficient în vederea prevenirii agitației comuniste în
provincie548. Conform presei românești, urmărită de Legația americană, activitatea comunistă în
Basarabia lua adeseori forma unor atacuri teroriste ce vizau poduri, căi ferate și clădiri
guvernamentale549. Aceste relatări din presa românească erau confirmate și de către depeșele
Legației americane din Varșovia care consemnau activizarea bolșevicilor în Basarabia550. Chiar
dacă regentul Constantin Sărățeanu a încercat să-l convingă pe ministrul american la București că
activitatea comuniștilor din Basarabia avea consecințe foarte limitate, fiind lucrul unui grup
restrâns de agenți, iar întreaga poveste era „umflată” de presa de opoziție, totuși informațiile
îngrijorătoare cu privire la capacitatea guvernului de a face față acestor atacuri sovietice i-au fost
confirmate ministrului american de la București și de către omologii săi francezi și polonezi551.
Tot în acest interval de timp, presiunea pe care U.R.S.S. o exercita asupra României prin
intermediul acestor acțiuni ostile în Basarabia era dublată și de manevrele militare ale flotei
sovietice în Marea Neagră, despre care documentele Diviziei pentru Afacerile Orientului Apropiat
a Departamentului de Stat arăta că provocau îngrijorări în România, care nu era în stare să reziste
unui atac dinspre mare din partea Rusiei552. Diplomații americani de la București informau
Departamentul de Stat că această consolidare a forțelor sovietice în Marea Neagră sporea și mai
mult temerile României în privința viitorului stăpânirii sale în Basarabia. Ministrul de externe
Mironescu a discutat situația de mai multe ori cu ambasadorul american, căruia i-a exprimat
dezamăgirea sa în legătură cu indiferența Marilor Puteri față de aceste acțiuni ale sovieticilor553.
Totuși, diplomații americani considerau că riscul unei invazii sovietice a Basarabiei era foarte mic,
dacă, prin eforturile agenților sovietici, nu s-ar fi reușit crearea unei situații deosebit de grave în
provincie. Chiar dacă grupurile de opoziție ale lui Brătianu și Averescu încercau să exploateze,
pentru obținerea unui dividend politic, problemele pe care agenții sovietici le creau guvernului,
americanii nu considerau că aceștia puteau pune cu adevărat în pericol stăpânirea românească în
Basarabia. Asta pentru că, deși constatau „o nemulțumire generală” față de administrația
românească, totuși americanii conștientizau că cea mai mare parte a basarabenilor preferau acel
regim celui sovietic554. Documentele diplomatice arată că gradul înalt de pericol pe care îl
reprezentau agenții bolșevici în Basarabia acelei perioade a dat naștere unor controverse nu numai

547
Wilson către Secretarul de Stat, 8 octombrie 1929, 871.002/74, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1736, rola 658.
548
Wilson către Secretarul de Stat, 1 februarie 1930, 871.00B/21, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1804, rola 662.
549
Ibidem, The Situation in Bessarabia , translation from „L’Independence Roumaine” din 31 ianuarie 1930.
550
Ibidem, Note, 861.00/11417, for despatch #2985, from Poland (cable), Feb. 2, 1930.
551
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 14 februarie 1930, 871.00B/23.
552
Note 861.3371/1, for memorandum, from State Dept., Near Eastern Division (Murray), Feb. 7, 1930, 871.00B/22
în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1870, rola 539.
553
Wilson către Departamentul de Stat, 6 mai 1930, no. 422, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola
627.
554
Atașatul militar al S.U.A. în Polonia, maiorul Emer Yeager către Departamentul de Război, Rumania (Combat),
Subject: Situation in Bessarabia, Report nr. 993, Warsaw, March 4 1930 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1806, rola 686.

97
în sînul societății românești, între guvern și opoziție, dar și în rândul statelor europene preocupate
de îngrădirea influenței sovietice. Pe de o parte, polonezii și francezii considerau că activitatea
agenților sovietici în Basarabia prezenta un real pericol pentru România, în acest sens exprimându-
se chiar și primul ministru al Franței, Raymond Poincaré. Pe de altă parte, britanicii nu considerau
că existau suficiente motive pentru a privi lucrurile în culori chiar atât de sumbre. Atașatul militar
al Marii Britanii la Varșovia considera că era posibil ca la originea rapoartelor îngrijorătoare
franceze și poloneze să se afle zvonuri lansate chiar de polonezi „cu scopul de a alarma România”
și de a o face, pe această cale, să „ia măsuri imediate și serioase în vederea îmbunătățirii înzestrării
armatei care lăsa foarte mult de dorit”555. Charles Wilson era „convins” că, deși existau suficiente
motive pentru ca guvernul să gestioneze cu mai multă fermitate situația din Basarabia, neliniștea
„vecină cu panica” era rezultatul propagandei național-liberale de discreditare a guvernului556.
Wilson informa Departamentul de Stat că acest caz constituia un exemplu al lipsei oricăror
scrupule în rândurile național-liberalilor care „n-ar fi ezitat să folosească nici o metodă de a-și
discredita oponenții, chiar dacă aceasta ar fi provocat suferință țării și în rândul oamenilor”557.
Departamentul de Stat și-a exprimat interesul față de modul în care guvernul Maniu
concepea „soluția finală” a chestiunii basarabene, în presa americană acesta fiind prezentat drept
omul politic român care era în stare să rezolve diferendul basarabean și să stabilească relații cu
U.R.S.S558. Răspunzând interesului exprimat de Departamentul de Stat față de maniera lui Maniu
de abordare a chestiunii basarabene, Charles Wilson explica superiorilor săi că nici acel guvern,
nici PNL și nici grupul lui Averescu nu erau în stare să privească chestiunea basarabeană ca pe o
problemă internațională. Din punctul acesta de vedere, domnea, conform ambasadorului american,
un consens general greșit în rândurile clasei politice românești, întrucât nici o forță politică nu
accepta măcar să ia în considerare faptul ar fi putut exista o „problemă basarabeană”. Americanii
considerau că deși toate partidele politice erau preocupate de soarta Basarabiei, totuși ele aveau o
atitudine nerealistă față de această problemă. Rezolvarea acesteia ar fi fost dată, în opinia clasei
politice românești, de rezultatele I Război Mondial și întărite prin Tratatul din 28 octombrie 1920,
dar mai ales prin votul Sfatului Țării din 27 martie 1918. Diplomații de peste ocean se arătau însă
rezervați atât față de „motivele și metodele” prin care Sfatul Țării a înfăptuit unirea, cât și față de
puterea Tratatului Basarabiei, care, din cauza refuzului japonezilor de a-l ratifica, rămânea un act
juridic nedefinitivat, în pofida faptului că România considera ratificarea de către italieni, francezi
și englezi suficientă pentru ca această problemă să nu mai fie deschisă niciodată559. În vizunea
americanilor, clasa politică românească era foarte naivă sau poate deconectată de la realitate, de
vreme ce pur și simplu nega existența unei probleme a Basarabiei, în situația în care stăpânirea
românească în această provincie era contestată de U.R.S.S. De fapt, această atitudine, pe care
S.U.A. o considera excesiv de nerealistă, era atribuită nu numai clasei politice românești, ci și

555
Wilson către Departamentul de Stat, 20 martie 1930, 871.00/278, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1739, rola 660.
556
Totuși F. Nanu observă că în această perioadă, Moscova a manifestat o „ostilitate marcantă” la adresa României,
ostilitate confirmată și de avertismente primite în acest sens de la „puterile prietene, printre care Franța, Polonia,
Estonia, Vaticanul și chiar Germania” și care s-au concretizat într-o „campanie sovietică sistematică” împotriva
României, însoțită de pregătiri militare la frontiera cu Basarabia și în Marea Neagră. Nanu remarcă și el întărirea
prezenței navale sovietice în bazinul Mării Negre, identificând în acest sens vasele „Parijskaia Komuna” și
„Profintern”: Nanu, op. cit., p. 154.
557
V. și Wilson către Secretarul de Stat, 7 martie 1930, 871.00/27, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1739, rola 660..
558
Soviet recognition may be granted by Rumanian premier, în „The Baltimore Sun din 18 noiembrie 1928.
559
Wilson către Secretarul de Stat, 2 iunie 1930,no. 433, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola
660.

98
întregii societăți civile și presei din România. Singura excepție notabilă în acest sens, observă
americanii, a fost cazul lui Constantin Stere, a cărui ruptură cu Maniu (dar și cu oamenii politici și
liderii de opinie din Basarabia) a fost provocată și de faptul că acesta nu a aderat la „părerea
dominantă în România, conform căreia nu exista o problemă a Basarabiei”560.

II.3. Impactul mișcării subversive din spațiul pruto-nistrean asupra atitudinii

S.U.A. în problema basarabeană
Mișcarea subversivă sovietică din Basarabia a constituit, în opinia demnitarilor americani,
unul din aspectele cele mai importante ale problemei basarabene. Anume această latură a
fenomenului, alături de locul Basarabiei în contextul internațional al perioadei interbelice, îi
interesa pe americani cel mai mult. Interesul față de acest aspect era dat de aversiunea cu care
S.U.A. priveau bolșevismul, curent pe care îl considerau ca fiind o amenințare la adresa civilizației
contemporane și a societăților occidentale. Atitudinea negativă față de acest fenomen politic s-a
manifestat cu putere și în interiorul Statelor Unite, pentru că începutul anilor ’20 a coincis cu
apogeul manifestărilor și dispozițiilor antisocialiste și anticomuniste, cunoscute cu numele de First
Red Scare. Anume în contextul acestei opoziții intransigente a americanilor față de tot ce însemna
comunism, este interesant să observăm atitudinea S.U.A. în raport cu încercările sovietice de
destabilizare a Basarabiei prin intermediul agenturii trimise de peste Nistru și a instigării populației
locale, în special alogeni, la acte de violență împotriva autorităților561.
Documentele americane pe care le cunoaștem arată că încă în timpul războiului civil rus,
propaganda bolșevică își găsea drum în România prin intermediul influxului de ruși în urma
prăbușirii ofensivei antibolșevice a generalului Wrangel și a Radei ucrainene, fenomen semnalat
și de presa americană, în martie 1920562. Aceleași documente arată că propaganda respectivă găsea
teren fertil în Basarabia și Transilvania, unde oamenii erau extrem de nemulțumiți de condițiile
sociale și economice existente563. Corespondenții din Europa ai presei americane transmiteau la
începutul anului 1920 că în Basarabia aveau loc „serioase tulburări comuniste”564, iar consulul
american la București raporta Departamentului de Stat că la Chișinău autoritățile efectuau razii în
cadrul cărora deconspirau celule bolșevice, confiscând arme și explozibil și arestând membrii
acestora, care de regulă erau alogeni. În pofida acestor razii polițienești din vara anului 1920,
americanii constată că fenomenul nu dispăruse, iar diplomații americani se arătau foarte preocupați
de aceste evenimente. Viceconsulul american Whitney l-a contactat pe șeful Siguranței
bucureștene, Voinescu, de la care a aflat că multă literatură de propagandă bolșevică era de

560
Ibidem, Translation from „L’Independence Roumaine”, June 3, 1930, Enclosure to Despatch no. 433; Ibidem,
Note, 871.014-Bessarabia/126, for d. 433, from Rumania, Wilson, June 2, 1930, 871.00/94.
561
Un document românesc foarte interesant care se referă la aceste aspecte ale problemei Basarabiei îl constituie
Mișcările internaționale comuniste. Relația lor cu Internaționala a treia între 1918-1926. Acesta i-a fost transmis
personal ministrului american Culberston de către directorul Siguranței, Romulus Voinescu, ajungând, pe această cale,
în posesia Departamentului de Stat: Communistic revolutionary movements. Its relations with the 3rd International
during the Years 1918-1926, Translation, enclosure no.1 to Despatch 329, Culberston către Secretarul de Stat, 24
noiembrie 1926, 871.00B/12, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
562
Rumania asks Reds to cede Bessarabia în „The Sun and the New York Herald”, 22 martie 1920.
563
Roumania. Political, 30 November 1920, Source: N/A Roumania, (28) Socialism, (83) Revolutionary, în Arhivele
M.A.E., Fond Microfilme S.U.A., invetnar 1607, rola 632.
564
Caucasus cries for Allied men în „The Sun” din 21 ianuarie 1921; London is told 200.000 troops are to be used
în „The News Scimitar” din 21 ianuarie 1920; Balkan barrier to bolshevism totters as reds advance în „Great Falls
Daily Tribune” din 26 ianuarie 1920.

99
proveniență din S.U.A., fiindu-i comunicată chiar adresa tipografiei clandestine din New York,
unde aceasta era tipărită. Consulul a ajuns la concluzia că, în 1920, majoritatea celor care solicitau
viză americană erau originari din Basarabia, lucru pe care îl punea în legătură cu faptul că anume
acolo se afla baza bolșevicilor din România565. Diplomații americani acreditați la București
constatau că propaganda bolșevică din România și „mai ales cea din Basarabia” era rezultatul unui
efort concertat566, care trebuia privit în legătură cu amenințarea militară de peste Nistru și despre
care americanii aveau informații chiar din Rusia567. Departamentul de Stat era ținut la curent de
către diplomații americani și în privința măsurilor luate la București în vederea preîntâmpinării
acestor pericole: dincolo de mobilizarea de trupe în Basarabia, însărcinatul cu afaceri al S.U.A.,
Elbridge Greene, era la curent cu faptul că autoritățile române deportaseră străini care „nu au putut
prezenta niciun motiv întemeiat” al șederii lor în România. Americanii mai semnalau (în legătură
cu aceste probleme) închiderea hotarului de pe Nistru pentru bunuri și mărfuri, controlul militar
asupra căilor ferate, proclamarea legii marțiale în unele județe, etc568. Intensificarea mișcării
subversive în Basarabia a fost consemnată în acest moment și de către presa americană569.
În anul următor, corespondența diplomatică americană constată sporirirea gradului de
violență a agenturii sovietice în Basarabia. Ministrul american Jay semnalează la 7 iunie 1921
Secretarului de Stat aruncarea în aer a unui pod de cale ferată în Basarabia de către comuniști570.
Americanii făceau trimitere și la în presa românească care aprecia situația din Basarabia drept
„foarte serioasă”. Referindu-se la situația din județul Hotin, consulul american din România
raporta Secretarului de Stat : „Bande de bolșevici între 100 și 150 de oameni, înarmați cu
mitraliere, bombe și grenade, trec Nistrul, jefuiesc și atacă posturi militare și de jandarmi, distrug
căi ferate, instalații telegrafice și telefonice. Aceste bande sunt însoțite de propagandiști care
răspândesc mii de manifeste incendiare”571. În august 1921, Legația americană de la București
semnala din nou întețirea incursiunilor bolșevice de peste Nistru. Ambasadorul Jay era de părere
că aceasta se datora foametei ce bântuia atunci în Ucraina. În urma unei întrevederi cu Take
Ionescu, el observa cu mirare că ministrul român nu era foarte îngrijorat de evoluția acestor
evenimente, fiind convins că acestea nu ar putea semnala deschiderea ostilităților cu guvernul
sovietic572. Totuși, raporta diplomatul, anume aceste invazii repetate, au provocat introducerea
legii marțiale în Basarabia573. Starea de asediu și legea marțială erau de natură să provoace
dificultăți în viitor, estimau diplomații americani, arătând că exista riscul ca prestigiul și autoritatea
guvernului român să scadă și mai mult în ochii populației locale574. In același raport al

565
Consulul american la București [indescifrabil], către Secretarul de Stat, 21 iunie 1920, 871.00 /B-, în A.N.I.C.,
Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
566
Nota însărcinatului cu afaceri al S.U.A. în România, Greene, către Secretarul de Stat, 871.014Bessarabia/11, din
12 ianuarie 1921, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., invetnar 1870, rola 538.
567
Ibidem, Ulysses Grant-Smith (U.S. Commissioner to Hungary) către Secretarul de Stat, 11 ianuarie 1921,
761.71/3.
568
Greene către Secretarul de Stat, 19 ianuarie 1921, 761.71/8, în Arhivele M.A.E., Fond Microfilme S.U.A.,
invetnar 1806, rola 692.
569
Rumania and the Reds în „The New York Times” din 16 ianuarie 1921.
570
Jay către Secretarul de Stat, 7 iunie 1921, 871.00/102, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola
658.
571
Ibidem, Consulul american la București [indescifrabil], către Secretarul de Stat, 21 iunie 1920, 871.00/B-.
572
Jay către Secretarul de Stat, 21 August 1921, 761.71/20, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., invetnar 1870, rola
538.
573
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 23 august 1923, 761.71/40.
574
Political Situation: Roumania. Month of August, 1921, No. 794, August 30, 1921 în A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 632.

100
ambasadorului către Secretarul de Stat se arăta că în vecinătatea Cetății Albe agentura bolșevică a
distrus în noaptea de 6 august calea ferată pe o lungime de aproximativ 100 metri și că astfel de
încercări avuseseră loc și între Ceadâr-Lunga și Taraclia, la 4 august 1921. Documentul
menționează mai multe încercări ale bolșevicilor de a trece Nistrul în dreptul satelor Corjova și
Torgotin (?), respinse de armata română la 14 august 1921. O altă incursiune, relatează raportul,
avusese loc la aceeași dată în județul Hotin, lângă satul Ianați (?), unde o bandă din 100 de bolșevici
au jefuit primăria și, lăsând în urma lor un număr de manifeste, s-a retras peste Nistru575.
Așa cum îl informa ministrul de externe I. Duca pe însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în
România, Lawrence Dennis, până către luna ianuarie 1924 provocările sovietice în Basarabia fie
au scăzut cu mult din intensitate, fie erau practic inexistente. În afară de unele arestări, cărora nu
li s-a acordat mare importanță, corespondenții presei americane de la București relatau lucrurile în
termeni asemănători576. Dar în preajma Conferinței de la Viena, situația avea să se schimbe radical,
ceea ce era o dovadă clară că provocările de la fronterea estică a Basarabiei și actele teroriste și
subversive din restul teritoriului basarabean erau acțiuni organizate și dirijate de autoritățile
sovietice. Conferința avea să fie însoțită și urmată de numeroase provocări sovietice violente care
au culminat cu rebeliunea de la Tatarbunar. Aceste provocări au fost însoțite de o campanie de
presă a „idioților utili” din Occident deosebit de virulentă împotriva României. În afară de atacuri
în presă, sovieticii și-au însoțit campania subversivă din Basarabia și prin desfășurarea altor acțiuni
de propagandă577. În ajunul Conferinței, rapoartele confidențiale ale Legației americane de la Riga
semalau că Comitetul Executiv al Internaționale Comuniste primise de la Biroul Politic al
PC(b)US însărcinarea să desfășoare o „propagandă energică în Basarabia în vederea separării
acesteia de România pentru ca guvernul sovietic să poată face trimitere, la Conferința de la Viena,
la dorința populației de a face parte din U.R.S.S.” Aceleași rapoarte consemnau că americanilor le
erau cunoscute pînă și numele agenților trimiși în acest scop în Basarabia (există o listă a acestora
în documentele americane la care facem trimitere în acest alineat). Tot de acolo aflăm că la Odesa
fusese înființat, de către autoritățile sovietice, un comitet secret cu scopul organizării
detașamentelor de partizani al căror rol era „să creeze tulburări la frontieră pentru a provoca o
insurecție în «districtele» basarabene din vecinătatea U.R.S.S.” Americanii erau atât de bine
informați cu privire la lucrurile respective încât în aceste rapoarte se găsește indicată până și locația
exactă a comitetului din Odesa, dar și legăturile dintre sindicatele munictorești din România și
instrumentul sovietic de influență externă, PROFINTERN (Internaționala Roșie a Sindicatelor) al
U.R.S.S.. Totodată, diplomații americani erau la curent și cu măsurile adoptate de Consiliul român
de apărare a țării în legătură cu posibilitatea unui război româno-sovietic în aceste circumstanțe578.
Faptul că autoritățile române din acea perioadă luau în calcul la modul foarte serios această
posibilitate, este confirmat și de Legația americană de la București care transmitea
Departamentului de Stat că în mai multe zone din România, inclusiv în București, fusese introdusă
starea de asediu, în timp ce în Basarabia, în zona de lîngă graniță, aceasta era în vigoare încă din
1918579.

575
Ibidem.
576
Dennis către Secretarul de Stat, 7 inauarie 1924, 871.00B/5, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736,
rola 658.
577
Din corespondența lui Duca cu Bibescu aflăm că sovieticii înscenau atacuri imaginare ale armatei române pe Nistru.
Ei filmau apoi aceste scene pe care le foloseau în filme de propagandă: Duca către Bibescu, 17 sept. 1924, no. 44825,
în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 68.
578
Ibidem, Session of Revoyensoviet regarding Roumania, Enclosure No. 1 in Despatch No. 2177 (Coleman către
Secretarul de Stat, 9 iunie 1924, 761.71/46), May 22, 1924.
579
Ibidem, Jay către Secretarul de Stat, 1 august 1924.

101
 Tot pe atunci, Bibescu transmitea de la Washington că presa americană relata, făcând
trimitere la corespondenți din Moscova, că „refugiații basarabeni” au pornit o mișcare pentru
crearea unei republici moldovenești580. Situația care se prefigura în Basarabia devine mai clară
dacă analizăm informațiile în comparație cu alte documente ale diplomației americane de la
reprezentanța ce se afla la Riga. După ele, Comisia pentru combaterea fascismului în Basarabia
(cu sediul în U.R.S.S.) a hotărât organizarea unui grup terorist în Basarabia pentru a comite atentate
împotriva membrilor guvernului. Aceeași sursă informează că, în conformitete cu decizia din 30
martie a Comisiei, cei care urmau să facă parte din acea celulă trebuiau să fie basarabeni, să aibă
susținere financiară, iar familiile să le fie adăpostite în U.R.S.S. În acest scop era alocată o sumă
de 200.000 ruble-aur, peste suma deja repartizată partidului comunist din România581. Activitatea
grupurilor teroriste, finanțate și coordonate de sovietici și care foloseau drept bază Basarabia, a
ajuns să fie discutată de către diplomații amercani cu omologii lor din alte capitale europene.
Părerea generală, observă ambasadorul american la Berlin, era că activizarea acestor bande nu era
altceva decât un pas pregătitor pentru o invazie sovietică a Basarabiei582, iar opinia respectivă se
regăsește și în presa americană din această perioadă583. Se pare că și România era bine informată
despre pregătirile sovietice, întrucât Departamentul de Stat era informat în perioada respectivă că
Sovietul Revoluționar Militar (REVOIENSOVIET) al U.R.S.S. era la curent cu măsurile adoptate
de Consiliul român de apărare a țării în legătură cu posibilitatea unui război româno-sovietic584.
Anume în aceste circumstanțe, dominate de incertitudine și informații contradictorii, are loc
rebeliunea de la Tatarbunar, inspirată și condusă de bolșevicii din Rusia sovietică585. Ministrul
Duca informa legația României de la Washington că această provocare a fost doar una din
numerosele atacuri similare, de astă dată fiind vorba de o „bandă bolșevică” care „s-a strecurat,
venind dinspre Marea Neagră”. În depeșa ministrului se menționa că ordinea a fost restabilită de
autorități cu ajutorul populației locale, mai ales a etnicilor germani din satul Sărata586, fapt
confirmat și de corespondentul de la București al Associated Press587. Despre acțiunea subversivă
de la Tatarbunar, documentele americane relatează că ea a avut efecte serioase asupra vieții
basarabenilor. Un raport american din 10 octombrie 1924 arăta că, în urma consumării
evenimentului, autoritățile române au interzis publicațiile în limba rusă din sudul Basarabiei,
întrucât se considera că acestea prezentau voit distorsionat rebeliunea de la Tatarbunar588. Atunci
când verdictul curții marțiale a fost pronunțat în cazul celor 285 de acuzați, ministrul american

580
Bibescu către M.A.S., 17 martie 1924, no. 1343/1, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, v. 67.
581
Commission for combatting fascism in Bessarabia, enclosure no.1, in despatch no. 2037 (F.W.B. Coleman către
Secretarul de Stat, 28 aprilie, 1924, 871.00B/6), April 10, 1924 în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736,
rola 658. Circumstanțele arestării mai multor astfel agenți sovietici sunt relatate în articolul Red Conspiracy in
Bessarabia în „London Times” din 28 iulie 1924.
582
Alanson B. Hughton (Ambasadorul S.U.A. în Germania) către Secretarul de Stat, 2 iunie 1924, 871.00/124, în
A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
583
Soviets mass to smash Roumania. Report in Paris în „Chicago Tribune” din 9 aprilie 1924; Reds mobilize along
Dniester; Balkans rise în „Chicago Tribune” din 8 mai 1924; Rumania calls army to camp in Bessarabia în
„Chicago Tribune” din 23 mai 1924; Red invasion fear scouted în „The Los Angeles Times” din 7 iulie 1924.
584
Session of Revoyensoviet regarding Roumania, Enclosure No. 1 in Despatch No. 2177 (Coleman către Secretarul
de Stat, 9 iunie 1924, 761.71/46), May 22, 1924, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
585
Pentru a consulta o relatare mai detaliată referitor la acțiunea sovietică de la Tatarbunar, vezi I. Scurtu (coord),
Istoria...., p. 186-187.
586
Duca către Legația Română la Washington,23 septembrie 1924, no. 49644, în Arhivele M.A.E., fond Washington,
vol. 68.
587
Discovers large supply of arms in Bessarabia în „The Baltimore Sun” din 28 septembrie 1924.
588
Suspension of publication of Russian journals (G-2 Report), October 10, 1924, no. 2366, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 686.

102
W.S. Culberston a observat, pe bună dreptate, că acesta era unul foarte moderat. Din corespondența
sa rezultă foarte clar că justiția română a demonstrat, în ciuda tuturor presiunilor exercitate de
factorii politici externi și interni implicați în acest proces, că ea era „lipsită de orice spirit
răzbunător”589.
U.R.S.S. a întrepris, prin intermediul Internaționalei a III-a, inclusiv în S.U.A., o intensă
campanie mediatică cu scopul de a influența opinia publică și de a dăuna imaginii internaționale a
României în legătură cu situația din Basarabia, în contextul evenimentelor de la Tatarbunar. Într-
o scrisoare trimisă legației de la Washington, Duca semnala: „Se observă în presa mondială o
recrudescență a ofensivei comuniste împotriva noastră.” Laitmotivul atacurilor sovietice în presă
era ca, făcând trimitere la provocarea de la Tatarbunar, să impună impresia că România se afla în
ajunul unei revoluții și că, după ce aceasta va fi avut loc, Basarabia avea să „revină” în mod pașnic
Rusiei sovietice. Duca îl instruia pe Bibescu să se opună acestor atacuri „cu toate mijloacele” și să
pună accentul în primul rând pe faptul că „România era țara în care exista cel mai puțin comunism
și că în Basarabia sforțările Sovietelor nu dau niciun rezultat”590. Îngrijorările ministrului afacerilor
străine nu erau fără temei, pentru că, de exemplu, ziarul rusesc din New York „Novyi Mir” publica
un „apel al basarabenilor către muncitori” care cerea sprijinul muncitorilor din lumea occidentală
pentru cauza basarabenilor care „luptau pentru a scăpa de jugul boieresc român”591. Un alt exemplu
de atac mediatic îl constituie articolul Stolen Land. Roumania’s occupation of Bessarabia, publicat
în ziarul „Daily Herald” și care promova pamfletul lui Racovsky Roumania and Bessarabia.
Basarabia, susținea această publicație, era teritoriu rusesc conform tuturor „canoanelor” dreptului
internațional, iar Tratatul internațional cu privire la recunoașterea unirii Basarabiei cu România nu
avea nicio greutate juridică, din moment ce nu fusese ratificat de Italia și Japonia592. În această
campanie au fost atrase organizațiile muncitorești aflate sub influența Moscovei. Astfel,
comitetului executiv al organizației „International Labor Defence” cu sediul la Baltimore,
transmitea la 13 septembrie 1925 o rezoluție ministrului Bibescu ce îndemna muncitorii americani
să protesteze contra „abuzurilor împotriva populației basarabene”. Se mai spunea în acel material
că guvernul reacționar al lui Brătianu își menținea autoritatea în Basarabia doar datorită Siguranței,
poliției și armatei care torturau „muncitorii militanți și revoluționari” și care, după Tatarbunar, ar
fi ucis peste o mie de țărani și ar fi „ras de pe fața pământului multe sate”. Brătianu era, se spunea
în rezoluție, un antisovietic înverșunat și de aceea își vărsa ura pe țăranii basarabeni593. Deși
primitive și stângaci ticluite, aceste insinuări exercitau probabil o anumită influență asupra publicul
american.
Pentru a preîntâmpina sau măcar atenua efectele nocive ale acestei propagande, diplomații
români au implicat publicațiile românești din S.U.A., consulatele române din Ohio, New York,
Pennsylvania și Illinois, precum și unele organizații nongovernamentale proromânești, ca de ex.
Asociația Prietenilor României. Primul pas în acest sens a fost de a da publicității articole în care

589
Culberston către Secretarul de Stat, 5 decembrie 1925, 711.9no.87, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1737, rola, 647.
590
Duca către Legația Română de la Washington, 5 martie 1925, no. 10738, în Arhivele M.A.E, fond Washington,
vol 68.
591
Ibidem, Duca către Legația Română de la Washington, 19 ianuarie 1925, no. 2808, tot acolo vezi și „apelul
basarabenilor” în ziarul ”Novyi Mir”, nr. 572, din 13 decembrie 1924.
592
Stolen Land. Roumania’s occupation of Bessarabia în „Daily Herald” din 2 octombrie 1925.
593
Secretarul International Labour Defence, Joseph D. Highkin, către Bibescu, 13 septembrie 1925, (nenumerotată),
Arhivele M.A.E, fond Washington, vol 68.

103
să fie explicată metoda de acțiune a bolșevicilor și care erau scopurile urmărite de aceștia594. Nanu
era de părere că lipsa unui corespondent al ziarului „The New York Times” la București se
resimțea, întrucât, din această cauză, articolele ce țineau de problema Basarabiei erau reflectate
prin prisma sursei de la Moscova595. Astfel, Legația română la Washington a fost nevoită să facă
demersuri pentru ca și punctul de vedere românesc să poată fi făcut public prin intermediul acestui
ziar. Eforturile lui Nanu au avut rezultatul scontat. La scurt timp a apărut în vestitul ziar din New
York și articole care demonstrau că rebeliunea de la Tatarbunar nu era altceva decât o acțiune
organizată și realizată de sovietici596. Într-o manieră asemănătoare s-a procedat și în cazul ziarului
„The New Republic”, care la 3 martie 1926 a publicat un articol defavorabil intereselor românești
în Basarabia597. Din însărcinarea lui Nanu, ziarului i-a fost transmisă o dezmințire semnată de
consulul României la New York598. Gh. Anagnostache, consulul român la Cleveland, a publicat în
ziarul „The Cleveland Plain Dealer” o scrisoare deschisă adresată redacției în care explica pozița
României în raport cu Rusia sovietică în privința diferendului basarabean599; scrisoarea a fost
publicată și în ziarul românesc din Ohio, „America”600. La rândul său, consulul general al
României la New York, Tileston Wells, a publicat și el articole în presa din New York, în care
arăta că „România se află prea aproape de Rusia ca să poată avea vreo simpatie față de regimul
bolșevic”601. În contextul acestor evenimente, Nanu a trimis consulatelor române din Chicago,
Cleveland, New York și Philadelphia, exemplare ale broșurii Basarabia și Moscova, alcătuită după
textul cunoscutului discurs al lui Gh. Tătărescu, în care erau aduse numeroase exemple ale
activității subversive bolșevice în Basarabia. Consulatele române din America au primit instrucțini
să facă cât mai multă publicitate acestei lucrări602. Drept urmare, numai în New York au fost
distribuite 50 de exemplare la adresele mai multor instituții și publicații, anume pentru a putea face
față „recentelor articole apărute în presă cu privire la insurecția de la Tatarbunar”603. În plus,
Legația română de la Washington s-a mai îngrijit de răspândirea în presa americană a unui
memoriu al Asociației Scriitorilor Români adresat opiniei publice mondiale, în care aceștia
protestau față de acțiunile suversive ale bolșevicilor în Basarabia. Memoriul a fost semnat, printre
alții, de Rebreanu, Goga, Vianu, Petrescu, Rosetti, Crainic, etc604. Documentul a fost trimis, de
asemenea, Asociației “Prietenii României” din S.U.A. și ziarului „America” care l-a publicat
integral în limba engleză605. Mulțumită eforturilor consulatului român din Cleveland, acest protest

594
Ibidem, Telegrama a Legației române la Washington către Horia Babeș, scretarul Asociației „The Friends of
Roumania”, 30 noiembrie 1925, (nenumerotată).
595
Ibidem, Nanu către Littlefield, 16 decembrie 1925, (nenumerotată).
596
Tatarbunar Plot is laid to Soviets în „The New York Times” din 16 decembrie 1925.
597
„The New Republic” din 3 martie 1926.
598
Wells către Nanu, 6 martie 1926, no. 1298/P8; Nanu către Wells, 9 martie 1926, no. 1298/P8, ambele în Arhivele
M.A.E, fond Washington, vol 68.
599
The Bessarabian Disspute în „Cleveland Plain Dealer” din 5 iunie 1924.
600
Chestia Basarabiei în „America” din 5 iunie 1924.
601
Rumania’s Alsace-Lorraine în „The New York Herald Tribune” din mai 25, 1924.
602
Circulară Nanu către consulatele Române din S.U.A., 15 martie 1926, 1372/P-8 Circular, în Arhivele M.A.E, fond
Washington, vol 68.
603
Ibidem, Vice-consulul român la New York către Însărcinatul cu afaceri al României la Washington, 30 aprilie
1926, no. 2400/P-67.
604
Ibidem, A protest. The association of the Roumanian writers to the public opinion of the world, anexă la scrisoarea
M.A.S. către Bibescu, din 23 decembrie 1925, no. 270/P-122..
605
„America” din 29 ianuarie 1926.

104
a putut fi publicat și în mai multe ziare din statul Ohio, printre care „Cleveland Plain Dealer”,
„Cleveland Times” și „Cleveland News”606, dar și în marea publicație „The New York Times”607.
La scurt timp după acest eveniment, Bibescu informa, de la Washington, conducerea M.A.S.
român că presa americană scria, făcând trimitere la surse din Moscova, despre iminența creării
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești608. Fiind probabil indus în eroare de felul
în care era prezentată în presa americană crearea R.A.S.S.M., Bibescu pare să nu fi realizat că noua
invenție sovietică nu era altceva decât o provocare ce trebuia privită în contextul dat de Conferința
de la Viena, de rebeliunea de la Tarabunar și de noua linie sovietică în relațiile cu România609.
Duca era de părerea că prin acest pas, autoritățile sovietice nu făceau decât să confirme caracterul
moldovenesc și deci românesc al Basarabiei, lucru pe care legația României în S.U.A. avea sarcina
de a-l evidenția în presa americană610. Însă cercurile oficiale americane au înțeles corect gestul
Moscovei, și anume că acesta nu era altceva decît o nouă expresie a pretențiilor sovietice asupra
Basarabiei. După părerea americanilor, scopul final al creării R.A.S.S.M., această construcție
artificială cu destinație pur propagandistică, era de a servi drept momeală pentru basarabenii care
„sufereau sub administrația foarte coruptă și care era greu de înlocuit cu una cinstită”611.

II.4. Influența realităților basarabene asupra poziției americanilor în

chestiunea Basarabiei
Drepturile legitime ale României asupra Basarabiei erau evaluate în S.U.A. și pe baza
observațiilor diplomaților americani asupra realităților din acest teritoriu. Este vorba în special de
situația social-economică a ținutului, de relația populației basarabene cu autoritățile și de problema
refugaților evrei care, în urma dezastrului umanitar declanșat de lovitura de stat bolșevică, și-au
găsit adăpost în Basarabia.

606
Cancelarul Georghe Agnostache de la Consulatul român din Cleveland către Frederic Nanu, 1 februarie 1926,
no. 549/7, în Arhivele M.A.E, fond Washington, vol 68.
607
Ibidem Nanu către M.A.S., 9 februarie 1926, no. 697.
608
Pentru mai multe informații relativ la particularitățile acestei „republici autonome” vezi studiul lui I. Scurtu cu
privire la R.A.S.S.M. în Ioan-Aurel Pop, I. Scurtu (coord), Două sute.., p. 141-153.
609
A. Bibescu folosește, de pildă, cu referință la R.A.S.S.M. expresii de felul „stat” sau „republică independentă”:
Bibescu către M.A.S., 9 octombrie 1924,no. 5431/A12 în Arhivele M.A.E, fond Washington, vol 68.
610
Ibidem, Duca către Legația română la Washington, 11 octombrie 1924. No. 53294. De aceeași opinie era și presa
românească din această perioadă, vezi, de pildă articolul Republica Moldovenească între Nistru și Prut în ziarul
„Universul” din 12 noiembrie 1924.
611
Roumanian reaction to the Soviet declartion of a „Moldovanian Republic” (G-2 Report), No. 2384, 20 noiembrie
1924, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632; v. și Moldvanian republic newest soviet infant,
în „The Baltimore Sun” din 3 februarie 1925; În acest paragraf nu am făcut referire decît la aspectele mișcării
subversive care și-au găsit reflectare în documentele americane din această perioadă. Pentru mai multe detalii ce
completează aceste informații pot fi consultate lucrările lui Zaharia Husărescu Mișcarea subversivă din Basarabia,
Chișinău, 1924 și Mișcarea revoluționară de la Tatarbunar, Chișinău, 1925. Acestea conțin numeroase referințe la
documente al Siguranței și poliției. În aceeași ordine de idei, poate fi consultat și cunoscutul discurs al lui Gh.
Tătărescu din parlamentul României: Gh. Tătărescu, Internaționala a III-a și Basarabia, discurs rostit în Camera
Deputaților la 9 decembrie 1925, în Patrimoniu, nr. 3, Chișinău, 1991, p. 27-56; Cu privire la rolul subversiv al
celulelor bolșevice de la Harkov și Odesa și eforturile Cominternului în vederea creării R.A.S.SM., pot fi consultate
documentele publicate de Gh. Cojocaru în lucrarea Cominternul și originile moldovenismului, Chișinău, 2009;
Svetlana Suveică, Basarabia în cadrul României întregite în perioada imediat următoare Marii Uniri, Univ. „Al. I.
Cuza”, Iași, 1999, p. 269-231.

105
 II.4.a. Administrația
În ce privește situația internă din Basarabia, trebuie să spunem că rapoartele și corespondența
diplomatică americană din această perioadă creează o impresie negativă cu privire la administrație
și tratamentul aplicat de către aceasta țăranilor. Situația economică din Basarabia era, în opinia
americanilor, foarte proastă, întrucât administrația nu implementa politici care să fi fost în
interesele economice ale regiunii. Cu privire la administrația românească, rapoartele din 1920 ale
Departamentului de Război arată că aceasta avea interese foarte diferite de cele ale majorității
basarabenilor și că exista un „resentiment considerabil” față de politicienii români trimiși în
Basarabia, „care păreau a fi singurii satisfăcuți de condițiile de acolo”612. Opinia din această
perioadă a americanilor era că anume „persecuțiile” oamenilor de rând de către administrație
provocau „ura înverșunată a populației din Basarabia și Transilvania”613. Referitor la situația
economică și înfăptuirea reformei agrare în Basarabia, Take Ionescu declara ziarului „The New
York Times” că aceasta s-a înfăptuit în Basarabia conform hotărârilor Sfatului Țării și a Consiliului
Directorilor basarabeni. Din această cauză în Basarabia, un mare proprietar nu putea să aibă mai
mult de 100 de hecatare, față de 250 cât era limita în Vechiul Regat614.
În documentele diplomatice americane din 1921 este semnalată în mod repatat
incompetența administrației din Basarabia, ceea ce se arăta cu atât mai regretabil cu cât „provincia
era bogată și plină de oportunități”615. Nu era însă peste tot la fel, menționau aceste rapoarte,
întrucât în Bucovina, de pildă, administrația militară în frunte cu generalul Mironescu, „un om cu
viziuni liberale”, era respectată și chiar populară până și printre alogeni, datorită corectitudinii
exemplare de care acesta dădea dovadă. În Basarabia însă din păcate, locuitorii îi informau pe
călătorii americani că „deși oamenii de acolo au sânge românesc, sânt antiromâni”616. Situația
provocată de administrația militară era atât de gravă, încât, se arăta în rapoartele atașatului militar
al S.U.A. în România, regele a trebuit în 1922 să refuze, pentru prima oară în mulți ani, avansarea
unor ofițeri care au făcut serviciul în Basarabia617. Un alt raport menționa că un număr de prizonieri
bolșevici au fost executați sumar, în iulie 1922, în ciuda faptului că aceștia fuseseră amnistiați de
către rege cu prilejul căsătoriei prințesei Maria cu regele Alexandru al iugoslavilor, ceea ce a atras
după sine rechemarea comandantului general Popovici la București și deschiderea unei anchete618.
Într-o discuție privată din 1923 cu diplomații de la Divizia pentru afacerile Orientului Apropiat al
Departamentului de Stat, atașatul militar al S.U.A. la București, colonelul Poillon, a exprimat
părerea conform căreia „România nu va fi niciodată în stare să asimileze populația din acest
teritoriu sau să dezvolte resursele sale”. Românii, mai observa el, erau „prea plini de sine, iar asta
le va cauza nenoriciri, în cele din urmă”. În consecință, Poillon estima că România avea să piardă,

612
Description of the town of Kishinev, September 9, 1920, War Department, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1607, rola 632.
613
Idem, Roumania. Political, (77) Despotic (61) Alien policies, Source: N/A, Roumania.
614
Roumania’s agrarian question, April 11, 1921, (60) domestic policies, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1607, rola 632.
615
Idem, Conditions in Moldavia and Northern Bessarabia. Monograph Report from Constantinople, No. 1537, 2
noiembrie 1921.
616
Ibidem
617
Atașatul Militar al S.U.A. în România, Arthur Poillon, către Peter Jay, 3 septembrie 1922, Roumania – August
1922, circular letter no. 19, A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 648.
618
Idem, Atașatul Militar al S.U.A. în România, Arthur Poillon, către Peter Jay, 3 august 1922, Roumania – July
1922, circular letter no. 18.

106
într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, Basarabia619. Și rapoartele următorului atașat
militar american de la București denotă aceeași atitudine negativă față de administrația din
Basarabia. Din rapoartele colonelului R. C. Foy, atașatul militar al S.U.A., rezulta că „până și
ofițerii români” erau de părere că aversiunea față de birocrații trimiși din Vechiul Regat alimenta
sentimentele proruse din Basarabia. Foy era de părere că oficialii veniți din Vechiul Regat erau în
general niște oportuniști care în Basarabia nu urmăreau altceva decât să facă cât mai mulți bani pe
căi ilegale, pentru ca apoi să se întoarcă cât mai repede în localitățile lor de baștină. Așezările
basarabene erau, conform observațiilor diplomaților americani, împânzite de jandarmi și de
polițiști mereu predispuși să facă abuz de autoritatea care le era încredințată. Reforma agrară,
raportează Foy în baza unor surse basarabene, era necesară și binevenită, numai că modul în care
a fost executată a stârnit nemulțumiri pentru că, pe de o parte, latifundiarii expropriați nu au fost
rambursați, iar pe de altă parte, țăranii care au primit acest pământ nu puteau, din cauza
administrației extrem de corupte, să se bucure în tihnă de roadele muncii lor. Informații similare
cu privire la administrația locală și la modul în care a fost executată reforma agrară au circulat în
presa americană încă de la începutul anilor ’20620. Atașatul militar al S.U.A.. Foy remarcă în 1924,
în acest context, o glumă care circula în acea perioadă în Basarabia: guvernul țarului nu a reușit să
facă într-un secol ceea ce administrației românești nu i-a luat decît patru ani, și anume să
transforme Basarabia într-un bastion prorus621.
În anii care au urmat până la sfârșitul primului deceniu de stăpânire românească în Basarabia,
viziunea americană asupra situației interne din această provincie, deși a căpătat noi nuanțe, totuși
nu s-a schimbat foarte mult. Căutând să se informeze cât mai bine, diplomații americani apelau la
serviciile unor observatori care călătoreau prin Basarabia „incognito”. Aceștia, spun sursele
americane, încercau să evite atenția autorităților locale care ar fi transformat aceste călătorii în
excursii organizate, „pentru a ascunde ceea ce nu doreau să se afle”622. Un raport strict confidențial,
bazat pe informațiile unei astfel de surse și adresat Departamentului de Stat în octombrie 1925,
făcea o descriere a condițiilor interne, social-politice și militare din Basarabia, arătând că problema
incompetenței administrației locale era la fel de acută ca și în anii precedenți. Protrivit
americanilor, aceasta se datora faptului că birocrații calificați și competenți refuzau să lucreze în
această provincie, iar cei care totuși acceptau, „o făceau doar cu un singur gând – acela de a se
îmbogăți pe spinarea populației locale, lucru care în general le reușea”. Astfel, americanii constată
că nemulțumirea oamenilor în raport cu administrația locală nu scăzuse față de anii precedenți, dar
în pofida acestei situații, ambasadorul Culberston credea că dacă ar fi avut loc un plebiscit în
Basarabia, populația ar fi preferat să rămână sub această administrație decât să treacă sub una
bolșevică. Diplomații americani considerau că apariția „mult trâmbițatei Republicii Moldovenești”
pe malul stâng al Nistrului nu a avut darul de a trezi interesul populației locale, după cum speraseră
autoritățile sovietice623.
Diplomații americani au sondat și poziția unor oameni de stat români față de situația din
Basarabia. Discutând acest subiect cu Pantelimon Halippa, fost ministru al Basarabiei, deputat

619
Memorandum of conversation with Colonel Poillon, July 9, 1923, Department of State, Division of Near Eastern
Affairs, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.
620
Carpetbag rule în „The Oscala Evening Star” din 25 iunie 1920; articolul respective a fost preluat și reprodus de
mai multe ziare americane în aceeași periodă.
621
R.C. Foy, Automobile trip in Northern Bessarabia, No. 2333, September 25, 1924, A.N.I.C., Fond Microfilme
S.U.A., inventar 1607, rola 632.
622
Culberston către Secretarul de Stat, 14 octombrie 1925, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola
658.
623
Ibidem.

107
basarabean și țărănist influent, ambasadorul S.U.A. la București, W. Culbertson a obținut de la
acesta confirmarea a ceea ce deja era oarecum știut și anume că una din principalele cauze ale
stării proaste din provincie o făcea nivelul foarte înalt al corupției din administrația locală, din care
cauză situația economică din timpul țarismului părea satisfăcătoare în raport cu cea de la sfârșitul
anului 1925. O altă cauză principală, ce se regăsea mai cu seamă în dificultățile de ordin economic
ale basarabenilor, ținea de faptul că în haosul revoluției, al războiului civil rus și apoi din cauza
regimului represiv comunist s-au pierdut legăturile comerciale tradiționale care permiteau
basarabenilor să-și vândă producția agricolă în Rusia. Această realitate, i-a explicat Halippa lui
Culberston, a cauzat stagnarea principalelor ramuri economice ale ținutului și, prin aceasta,
sărăcirea populației locale. Cu toate acestea, la întrebarea diplomatului american dacă Basarabia
ar fi putut „reveni” la Rusia sau dacă ea va rămâne în componența României, Halippa i-a declarat
că printre țăranii basarabeni nu existau tendințe bolșevice și de aceea, pentru ajutor, ei priveau spre
București și nu peste Nistru. Soluția pentru dificultățile acestor oameni, considera Halippa, avea
să vină cu timpul, în urma implementării programului de guvernare al PNȚ, din care făcea parte și
acest politician. Cu această ocazie Culberston observă că țărăniștii se bucurau cu adevărat de
suținerea basarabenilor, remarcând că în 1925 aproape jumătate din numărul deputaților din
Basarabia erau țărăniști624. Aici trebuie să observăm că până prin 1928, adică până la venirea
țărăniștilor la guvernare, în rândurile diplomaților americani de la București predomina opinia
aceștia ar fi fost mai dispuși, sau ar fi avut mai multe șanse, să rezolve prin negocieri directe cu
U.R.S.S. problema Basarabiei, decât PNL625, față de care diplomații sovietici aveau o aversiune
deosebită. Această teză, care poate fi atribuită lui Culberston, apare de mai multe ori exprimată în
corespondența diplomatică americană626, iar faptul că în ea se găsește o anumită doză de adevăr
este confirmat și de un alt contemporan al acestor evenimente, F. Nanu, care era și el de părere că,
până a veni la putere, țărăniștii „erau nerăbdători să încheie înțelegeri cu Rusia”627. Istoricul Al.
Mironov se referă și el la această problemă, explicând că „luna de miere” a sovieticilor cu PNȚ s-
a sfârșit în martie 1929, în contextul atacurilor virulente ale comuniștilor români și ale presei
sovietice împotriva politicii țărăniste de menținere și adâncire a tradiționalelor relații apropiate
polono-române și franco-române628. După această dată, părerea respectivă a diplomaților
americani cu privire la disponibilitatea sau capacitatea țărăniștilor de a atinge o înțelegere cu
sovieticii, nu mai apare nici ea în corespondența diplomatică americană.
Mult mai importante însă și mai îngrijorătoare erau informațiile pe care diplomații amercani
le transmiteau Departmentului de Stat cu privire la starea din acei ani a trupelor armatei române
staționate în provincie. Față de gradul de pregătire al acestora americanii, dar și aliații României
manifestau în mod constant rezerve, după cum am putut vedea și în alte episoade ale
corespondenței diplomatice americane. „Basarabia, se spunea într-un raport trimis la Washington,
este locul unde te-ai fi așteptat să găsești cea mai bună și cea mai eficientă organizare militară,
însă nu există nici un dubiu că lucrurile stau de fapt exact invers. În ce privește armele,
îmbrăcămintea, echipamentul și cazarea, toți soldații pe care i-am văzut erau într-o stare
deplorabilă. Toate necesitățile unei armate moderne par să lipsească. Serviciile medicale, de
aprovizionare, transport, semnalizare ș.a, erau într-o stare neînchipuit de proastă. Soldații umblă

624
Culberston către Secretarul de Stat, 9 noiembrie 1925 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
647.
625
Idem, Culberston către Secretarul de Stat, 22 ianuarie 1926, în A.N.I.C.
626
Vezi de pildă și Idem, Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925.
627
F. Nanu, op. cit., p. 152.
628
Mironov, op. cit., p. 94.

108
în zdrențe și aproape desculți. Nu există depozite adecvate de păstrare a artileriei și rulotelor, iar
acestea erau lăsate oriunde și oricum în noroiul adânc dimprejurul barăcilor inadecvate și
murdare”629. Ambasadorul Culbertson constata că infrastructura din Basarabia nu fusese practic
deloc îmbunătățită, în pofida faptului că presa românească relata contrariul. Din aceste motive, el
considera că, în cazul unei invazii sovietice în Basarabia, armata română nu ar fi putut să reziste
la Nistru, ci ar fi încercat să stabilizeze frontul pe Prut. În rândurile ofițerilor români predomina
părerea că rușii nu ar fi fost în stare să execute un atac-surpriză în Basarabia, însă americanii erau
departe de a împărtăși această opinie630.
Observațiile făcute de americani în Basarabia la începutul anilor ʼ30 completau, până la un
punct, informațiile culese de ei în deceniul anterior. În vara anului 1931, de pildă, provincia a fost
vizitată de atașatul militar al S.U.A. în Varșovia, maiorul Emer Yeager. Acesta a călătorit în jur de
o mie de km prin această provincie, fiind însoțit de consulul general al S.U.A. la București, John
Randolph. El observa, între altele, că orașul Bălți (cu 22.000 de locuitori) era situat într-o zonă
georgafică deosebit de fertilă și de aceea era un important tîrg de cereale și cea mai mare piață de
vite din România. În rest, „era cam cel mai murdar loc pe care cineva și-l putea imagina”, iar
„hotelurile, dacă cineva dorea să le flateze folosind acest termen, erau abominabile, în schimb
mâncarea era excelentă”. Cu privire la Chișinău (130.000 locuitori), singura remarcă interesantă a
lui Yeager era că exista o oarecare armonie interetnică, el fiind surprins de faptul că românii din
oraș aveau o atitudine pozitivă față de vecinii lor evrei și, lucru curios, „erau mândri” de aceștia.
Tighina (35.000) și Cetatea Albă (43.000) sufereau foarte mult din cauza lipsei oricăror legături
comerciale cu U.R.S.S. Yeager observa și el o consecință importantă a politicii de rusificare a
administrației țariste și anume că în localitățile urbane, „pe străzi auzeai vorbindu-se numai
rusește”. Din discuțiile cu acești locuitori, militarul american remarca faptul că aceștia erau
proruși, dar antisovietici, preferând să trăiască în România decât sub regimul lui Stalin, însă erau
nostalgici după cel țarist. Țăranii, care aflaseră de tragediile ce însoțeau procesul de colectivizare
de peste Nistru, continuă Yeager, „preferă să rămână sub stăpânire românească, în pofida
resentimentelor datorate exploatării lor de către acest regim”. Cu privire la această problemă,
Yeager arăta că impozitele erau suportate foarte greu de țăranii care nu aveau de unde să facă bani,
iar atunci când aceștia nu aveau cu ce plăti, autoritățile le luau boii din jug, vitele și caii. Această
informație Yeager o considera veridică întrucât el a observat că în cea mai mare parte a ținutului,
insuficiența animalelor de tracțiune era foarte vizibilă, țăranii fiind nevoiți de multe ori să
muncească pământul fără acest ajutor prețios631. În privința modului în care erau colectate
impozitele în Basarabia, ziarul „The Ithaca Journal”, publica un articol în care aducea exemplul
unui perceptor fiscal, care, negăsind nimic de valoare într-o gospodărie de țărani datornici, a
„confiscat” un copil de zece luni, pe care l-a ținut pînă părinții săi l-au răscumpărat632. Modul în
care erau gestionate taxele colectate constituia un motiv de nemulțumire pentru localnici, care erau
de părerea că nimic din acestea nu se folosea pentru dezvoltarea ținutului. În această privință,
Yeager arată că oamenii erau totuși de acord că educația se bucura de o atenție mult mai mare din
partea autorităților române decât sub fostul regim: atât calitatea educației în școli, cât și numărul
acestora în întregul ținut crescuseră considerabil în ultimii zece ani. Ofițerii și birocrații din regat
erau însă foarte străini de nevoile basarabenilor, atașatul american „având senzația” că aceștia „se

629
Ibidem.
630
Ibidem.
631
Atașatul militar al ambasadei S.U.A. în Varșovia, Emer Yeager, către Departamentul de Război. Subject: A
Journey through Bessarabia. No. 1372, 2 iulie 1931, în A.N.I.C., find Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
632
Baby taken as „pledge” în „The Ithaca Journal din 9 septembrie 1932.

109
simțeau și erau priviți de către oameni drept cuceritori într-o colonie străină”. Concluzia lui Yeager
era izbitor de asemănătoare cu cea a altor atașați militari care mai călătoriseră prin provincie și
anume că „dacă guvernul României nu-și va schimba politica sa față de Basarabia, în viitor exista
pericolul să piardă această provincie. Basarabia este în cea mai mare parte un pământ bogat care
merită efortul necesar în vederea dezvoltării și integrării cu restul României. În prezent, oamenii
au senzația că ea e un soi de copil vitreg neglijat, iar guvernul român nu face nimic pentru a
schimba acest sentiment, dimpotrivă”633.

II.4.b. Economia și infrastructura

Starea economiei basarabene s-a aflat adeseori în atenția diplomaților americani. Rapoartele
lor de călătorie prin ținut, ca și cele ale altor obervatori care au ajuns în atenția lor, semnalează o
înapoiere economică foarte serioasă. În prima jumătate a anilor 20 de ex. este frecvent semnalat
faptul că șosele moderne în Basarabia nu existau mai deloc, iar drumurile de țară erau practicabile
doar pe vreme bună. Satele și orașele erau „primitive”, situate la o mare distanță unul de altul și,
în general, într-o stare vizibil mai proastă decât cele de la vest de Prut. Satele evreiești din nordul
Basarabiei nu erau nici ele în stare mai bună, locuitorii acestora trăiau „în condiții de o murdărie
deplorabilă”. Bălțiul era „un punct mizerabil” cu 20.000 de locuitori, Soroca era „mort din punct
de vedere comercial”, dar cel puțin mai existau acolo cîteva școli, iar Otaci era un sat „mic și
murdar, în întregime evreiesc”. Condițiile de trai din Hotin erau foarte proaste, mai ales în raport
cu Cernăuțiul învecinat despre care americanii crederau că se afla într-o „condiție destul de
înfloritoare”. Cu toate acestea, pământul din Moldova de la est de Prut era mai bine cultivat decât
cel de la vest, în ciuda „condițiilor agricole primitive” și a faptului că în Basarabia și atunci ca și
acum, era o oarecare insuficiență de apă. Aceste date, care se referă mai cu seamă la anul 1921,
sunt confirmate la sfârșitul lui 1924 și de către atașatul militar american de la București, Foy, care
întreprinde o călătorie prin nordul Basarabiei pentru a se informa despre situația de acolo chiar de
la sursă. Foy a călătorit cu automobilul prin localitățile Bălți, Soroca, Otaci, Briceni și Hotin,
remarcând starea mizerabilă a drumurilor și a satelor basarabene. Călătorul era de părere că
Basarabia avea o populație rurală evreiască foarte numeroasă, reprezentată după părerea sa „de
tipul repulsiv și murdar, care nu face cinste provinciei”. El observă că „Bălțiul este un oraș prost
construit și murdar, Soroca e un sat sărăcăcios locuit în principal de evrei, la fel ca și Otaci sau
Briceni, în care abia dacă reușești să găsești o locuință suficient de decentă în care să poți petrece
noaptea”634.
W. Culberston a fost foarte interesat de problema basarabeană, de aceea a ținut să se
informeze cât mai bine asupra stării reale a lucrurilor din această provincie. În acest scop, în
noiembrie 1925 el a întrepris prima călătorie prin Basarabia, vizitând mai multe localități
basarabene, printre care Chișinău, Tighina și Cetatea Albă, astfel că în drumul său a făcut
cunoștință cu nordul, centrul și sudul regiunii. În baza acestor observații, el a întocmit un raport în
care își exprima opinia că din punct de vedere istoric, Basarabia era mai curând parte a civilizației
europene decât „estice”. Totodată diplomatul american remarca, că Basarabia și-a păstrat
caracterul românesc în pofida politicii de rusificare a populației locale, promovată prin intermediul

633
Atașatul militar al ambasadei S.U.A. în Varșovia, Emer Yeager, către Departamentul de Război. Subject: A
Journey through Bessarabia. No. 1372, 2 iulie 1931, în A.N.I.C., find Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
634
Idem, R.C. Foy, Automobile trip in Northern Bessarabia, No. 2333, September 25, 1924.

110
școlii, al bisericii și al administrației locale, dar și al colonizării cu alogeni din cei mai diverși. El
observa că nu numai argumentul etnic și lingvistic era în favoarea cauzei românești în Basarabia,
ci și istoria recentă a acestui ținut, ministrul american la București făcând o trecere în revistă a
circumstanțelor unirii de la revoluție și până la actul din 27 martie 1918, pe care îl văzuse personal.
Culberston atrăgea atenția superiorilor săi că, deși era înconjurat de „oficiali care încercau
întotdeauna să prezinte situația în culorile cele mai favorabile, chiar și în aceste circumstanțe
dovezile frământărilor sociale care rezultau din cauze economice nu puteau fi ascunse”635. El
constată o serie de situații grave, între care și faptul că în Basarabia acelor ani bântuia foametea,
fenomen care este semnalat și în presa americană636. Ziarul „The Baltimore Sun” arăta, cu trimitere
la corespondenți din Chișinău, că recoltele foarte proaste din anii 1926-1928, au provocat foamete
în provincia care „odată era grânarul Europei”: țăranii erau nevoiți să se hrănească cu rădăcini și
buruiene, mortalitatea a atins cote alarmante, iar guvernul lui Maniu, venit la putere după acei ani
grei și a cărui hazna era aproape goală, nu putea face mare lucru pentru a ajuta populația637. Drept
urmare, gazetele americane raportau, în luna februarie a anului 1929, mii de morți din cauza
foametei638. Culberston remarcă hambarele și beciurile pustii ale țăranilor din satul Varnița, iar
atunci când el a împărțit bomboane copiilor din acel sat, o femeie din mulțime a remarcat că ar fi
fost mai bine dacă americanul ar fi adus cu el câțiva saci de grâu639. Situația aceasta se datora mai
multor factori, printre care o serie de recolte proaste și metodele primitive și ineficiente de
agricultură640, pentru corectarea acestei situații find necesare investiții și expertiză străină. O a treia
cauză era dată de întreruperea căilor tradiționale de comercializare a produselor agricole
basarabene la est de Nistru. Nu numai că situația politică și diplomatică era potrivinică acestor
legături, dar, remarcă Culberston, chiar și infrastructura (căile ferate și podurile peste Nistru)
necesară menținerii acestor legături fusese distrusă. Chiar dacă, arată aceeași sursă, autoritățile
române erau sceptice față de posibilitatea stabilirii unor relații comerciale cu U.R.S.S., pentru că
nu doreau ca acesteia să-i urmeze o apropiere politică, totuși Culberston era de părere că mai
devreme sau mai târziu acest lucru trebuia să se întâmple, pentru că orientarea comerțului
basarabean către sud și nord era o întreprindere fără mari perspective, deoarece Polonia era o piață
mult mai mică decât Rusia, iar pentru orașele din sudul României, Bărăganul era un hinterland
agricol suficient. În sfârșit, o ultimă cauză a condițiilor proaste din provincie o constituia (și după
părerea lui Culberston) administrația coruptă și incompetentă a ținutului, constituită din militari și
birocrați civili. Fiind un observator atent și corect, Culberston constată că Basarabia moștenise o
situație dificilă de la Rusia, care ea însăși nu făcuse decât foarte puține pentru populația locală, iar
în acest sens diplomatul american aducea exemplul orașului Chișinău, a cărui înapoiere față de
Iașii de peste Prut o considera evidentă641.
În iulie, august și septembrie 1926, Culberston a întreprins o nouă serie de călătorii prin toată
România, vizitând și unele localități basarbene, după care a întocmit un raport voluminos care

635
Culberston către Secretarul de Stat, 28 noiembrie 1925, Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
636
Nanu către Duca, 24 martie 1926, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol, 27, f. 39; referitor la același subiect:
Famine menaces in Bessarabia, report în „Chicago Daily News” din 11 martie 1926; sau: Famine reported rife in
Rumania în „New York Times” din 13 martie 1926;
637
Famine stalks in Bessarabia, once granary of Europe în „The Baltimore Sun” din 9 decembrie 1928.
638
Hordes Starve in Bessarabia în „LA Times” din 5 fembruarie 1929.
639
Culberston către Secretarul de Stat, 28 noiembrie 1925, Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647, p. 8.
640
Presa din S.U.A. a remarcat această realitate, precum și înapoierea industrială a Basarabiei încă din 1920,
sugerând posibilitatea ca industriaștii americani să privească situația drept o oportunitate de extindere a afacerilor în
acea regiune a Europei: Bessarabia needs American ploughs, în „The Sun” din 21 ianuarie 1920.
641
Culberston către Secretarul de Stat, 28 noiembrie 1925, Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647, p.11.

111
confirmă și completează informația adunată mai devreme. Culberston remarcă și numărul mare de
evrei în așa-zisele orașe ale Basarabiei, dar și faptul că existau sate, în nordul provinciei, în
întregime evreiești, fapt confirmat și în rapoartele americane de până în 1925. Dacă în trecut
Legația americană de la București transmitea Departamentului de Stat în legătură cu aceștia că
„sentimentele antievreiești erau foarte intense în rândul tuturor etniilor din Basarabia”642, atunci în
acest raport, Culberston arată că evreii „jupuiau” țăranii, pe care îi exploatau economic, profitând
de condițiile materiale foarte grele în care aceștia trăiau. Un exemplu pe care ministrul american
îl aduce în acest sens este cel al țăranilor care, din lipsa oricăror mijloace de subzistență, vindeau
evreilor „în avans” recolta pe care nici măcar încă nu o aveau. Administrația locală coruptă și
extrem de birocratizată nu făcea mare lucru pentru a opri aceste abuzuri, pentru că, arată amercanii,
totul trebuia făcut pe baza unui ordin de la București, de la „protejarea populației de exploatarea
evreiască până la reparația vreunui pod”643. În privința orașului Chișinău, de pildă, Culberston nu-
și schimbase foarte mult părerea, arătând că acel punct sărăcăcios scotea în evidență mai curând
neglijența autorităților țariste. Situația acestui oraș era cu atât mai tristă, cu cât majoritatea
locuitorilor săi, vorbitori de rusă, nu se integraseră încă din punct de vedere cultural „cu vestul”.
Trimisul american a remarcat și cu această ocazie faptul că „nu există nicăieri o țară mai bună
pentru agricultură ca Basarabia”, dar că acest atu nu putea fi valorificat din cauza populației rare
și a agriculturii primitive, neajunsuri pe care W.S. Culberston le punea pe seama faptului că
provincia a fost „din zilele lui Traian călcată în picioare de armate și hoarde barbare”644. El a mai
vizitat Tighina, Cetatea Albă, dar și multe sate de alogeni din sudul provinciei, așa cum era
localitatea cu coloniști elvețieni Saba sau cea cu germani, Sărata Veche, incomparabil mai înstărite
decât cele de ruși, ucraineni, evrei sau bulgari. Când a ajuns la Tatarbunar, Culberston a remarcat
că dacă ar fi avut nefericirea să locuiască într-o asemenea localitate, ar fi fost și el în favoarea
revoluției. Americanului i s-a părut izbitor și contrastul dintre comunitățile extrem de diverse din
sudul Basarabiei, care variau de la „germani bogați până la sărăcia aproape animalică a populației
bulgare”645. Contrastul dintre bunăstarea coloniștilor germani și elvețieni cu cea a restului
populației basarabene a ajuns să fie remarcat și în presa americană din acea vreme, care relata, de
pildă, că „găgăuzii erau cea mai înapoiată etnie din Basarabia, locuind în bordeie de pământ, iar
satele lor erau ca un spin în ochi”646. Starea lucrurilor din Basarabia aproape că îl revolta pe
ambasadorul american: „O vizită în Basarabia te ajută să înțelegi literatura rusă. Mizeria vieții
țăranilor, etc., totul se găsește aici. Aceasta este o parte a mult lăudatei civilizații europene. Secole
de viață și efort, însă cu ce scop sau cu ce rezultat? Aristocrația a fost coruptă, imorală, iar acum a
ajuns cerșetoare. La Chișinău, un portar de la hotel e fost colonel în armata rusă. «Civilizația» nu
a adus nici un confort material și nici o moralitate. Icoane? Da, foarte multe: în hotel, în școli, în
fiecare încăpere. Dar au ele vreo semnificație? Nici una morală. În sate nu există nici un fel de
condiții sanitare, numai praf sau noroi. Sute de câini latră în urma mașinii noastre. Gâște! Copii
murdari și dezbrăcați! Cocioabe din glod fără nici un confort. Mâncare foarte puțină. Aproape

642
Culberston către Secretarul de Stat, 14 octombrie 1925, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola
659.
643
Idem, W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p. 59.
644
Ibidem, W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p. 53 (anexă la Raportul confidențial.nr. 305
Al Legației americane din 25 octombrie 1926, A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 648).
645
Ibidem, p.54.
646
Se precizează că infrastuctura pe care România a „moștenit-o” în Basarabia de la Rusia țaristă consta în doar 125
de mile de șosea și 520 mile de cale ferată (cu ecartament lat, rusesc): Bessarabia, a medley of races, în Arhivele
M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 27, f. 120.

112
foamete. Nemții [basarabeni – M. Ț.], este adevărat, au demonstrat ce rezultate se pot obține prin
muncă și inteligență, însă ei sunt o excepție”647.
Impresia pe care orașul Bălți o lăsa ambasadorului Culberston îl făcea să observe că
„rușii cu siguranță n-au făcut practic nimic pentru Basarabia în cei 100 de ani de stăpânire”, cu
excepția înjghebării infrastructurii necesare expansiunii militare. Trimisul american observă
calitatea construcției barăcilor militare din Bălți, în raport cu faptul că orașul nu avea un sistem de
canalizare. La Soroca, Culberston remarcă, la fel ca alți observatori americani până la el, populația
numeroasă evreiască din județ, care se ocupa cu contrabanda de bunuri în și din Rusia sovietică648
(pentru care erau plătiți în aur sau în dolari), profitând de „toleranța” grănicerilor români.
Ambasadorul american semnalează existența a douăsprezece colonii agrare evreiești pe care
autoritățile române le-au înființat în județ, în contextul reformei agrare, numai că, observă el,
„evreul arareori vrea să are pământul. El dorește să fie proprietarul unei moșii astfel încât el
cumpără pe ascuns și pe căi ocolite pământul țăranilor români sau ucraineni și pe această cale își
sporește proprietățile”649. Culberston confirmă caracterul aproape exclusiv evreiesc al orașului
Otaci, iar modul în care ministrul american vorbește despre starea drumurilor basarabene ne face
să credem că acestea erau cele mai proaste pe care i-a fost dat vreodată să meargă. El face
observația foarte instructivă că dacă România ar fi cheltuit pe drumuri și poduri ceva din banii pe
care-i cheltuiește pe construcția bisericilor, „țărănimea s-ar fi apropiat de gradul minim de confort
la care toți oamenii au dreptul”. Cu mai multe ocazii, printre care vizita la mănăstirea Călărășeuca
sau în satele de lipoveni din județul Hotin, ministrul american a avut ocazia să se convingă că
credința localnicilor lua mai curând forma unui fanatism religios bazat pe ritualism și ignoranță și
pe lipsa aproape completă a oricărei culturi și a unui nivel elementar de educație a populației locale,
căreia „«civilizația» nu i-a adus nimic”650. Culberston s-a convins că un aspect care îngreuna foarte
mult evoluția ținutului și punea în dificultate adminstrația locală, ținea de faptul că „Basarabia era
un amestec etnic mai complicat decât în Macedonia sau în orice altă parte a lumii”. Țăranii, arată
Culberston, erau străini de orice tendințe bolșevice. Și cu toate acestea, Legația americană de la
București observa un lucru destul de grav din presa românească pe care o urmărea, și anume că
atunci când țăranii (și nu numai cei din Basarabia) cereau stabilitate, credite ieftine, înlesnirea
circulației capitalului și libertatea comerțului, atunci când oamenii de la țară îndrăzneau să-și apere
drepturile politice, cerând alegeri libere de amestecul și abuzul poliției, ei erau adeseori catalogați
drept „bolșevici”, iar acțiunile lor – drept „subversive”651.
Cu ocazia unei vizite din 1926 la Chișinău, ambasadorul american a vizitat fostul sediu al
Sfatului Țării în care s-a votat unirea, remarcând, ca și în trecut, că actul de la 27 martie era
principalul argument pe care se baza suveranitatea românească asupra acestei provincii. El admite
că era posibil ca unele îndoieli cu privire la caracterul reprezentantiv al votului din 27 martie să fi
fost întemeiate, dar observă că era probabil imposibil de determinat, chiar și în cele mai favorabile
circumstanțe, care era de fapt voința basarabenilor. O astfel de clarificare ar fi fost încă mai puțin

647
W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p. 57-58, Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
647.
648
Faptul că grănicerii români și cei sovietici închideau ochii la comerțul ilicit care se făcea între locuitorii ambelor
maluri ale Nistrului își găsește confirmarea și în presa americană de epocă: Bessarabia is a scene of bitter rivalries în
„The Daily News” din 14 decembrie 1925
649
Culberston către Secretarul de Stat, 14 octombrie 1925, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola
659., p. 61.
650
Ibidem, p. 63-65.
651
Peasants and communism. Translation from „Argus”, March 24, 1928, enclosure no. 5 în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1736, rola 658.

113
probabilă în 1918. În raport cu oamenii de stat americani care criticau maniera în care s-a făcut
unirea Basarabiei, Culberston sugera că evenimentele de acest gen nu se desfășoară nicicând în
condiții perfecte și că, pentru a se convinge de acest lucru, era suficient ca americanii să-și
amintească modul în care Texasul a devenit cel de-al douăzeci și optulea stat în cadrul S.U.A652.
În mod curios, dar explicabil, în interviul pe care diplomatul american l-a oferit ziarului
„Îndreptarea” cu privire la vizita sa în Basarabia, Culberston a trecut sub tăcere foarte multe din
observațiile negative pe care raportul trimis Secretarului de Stat, Frank Kellog, le conținea. În
interviu, el a declarat printre altele: „Am stat de vorbă cu prefecții din aproape toate districtele
Basarabiei. Ei sunt oameni de cultură și distinși și am avut impresia că sub administrația lor,
populația trăiește în liniște și în ordine. Funcționarii sunt toți oameni cu tact și cu cultură și cred
că s-a reușit să se învingă toate dificultățile moștenite de la vechiul regim”653. Evident, declarația
contrasta flagrant cu observațiile făcute pe parcursul călătoriilor sale prin Basarabia, ceea ce nu
pare nefiresc, de vreme ce interviul era poziția unui diplomat, pe când rapoartele trimise la
Washington trebuiau să prezinte oglinda reală a lucrurilor văzute.
Ch. Wilson, care i-a urmat lui Culbertson în funcția de ambasador al S.U.A. în România, s-
a arătat și el interesat de situația din Basarabia. Între altele, corespondența diplomatică americană
semnalează că guvernul lui Maniu a revocat legea marțială din Basarabia (cu excepția unei fâșii
de zece kilometri adiacentă graniței) și a eliminat cenzura, garantând libertatea de exprimare și
întrunirile publice654. Eliminarea legii marțiale și a cenzurii în Basarabia, se arată în aceleași surse,
a constituit un motiv de fricțiune între țărăniști și liberali, aceștia din urmă acuzând guvernul lui
Maniu că nu a făcut altceva decât să faciliteze activitatea subversivă a bolșevicilor în Moldova de
Est, care, spuneau ei, au profitat din plin de măsurile guvernului țărănist. Acuzațiile presei liberale
la adresa guvernului Maniu au luat forma unei campanii mediatice deosebit de intense, ele găsindu-
și ecou și în străinătate, mai ales în Franța sau Polonia. Ch. Wilson, după efectuarea unor cercetări
personale, a ajuns la concluzia că aceste acuzații nu erau întemeiate. Condițiile grele din Basarabia
el le punea mai curând pe seama faptului că starea economică, și așa grea, din provincie fusese
agravată de recolta foarte slabă din 1927655. În această situație, arată Wilson, în unele județe ale
Basarabiei domnea foametea și exista un grad foarte înalt de nemulțumire cu privire la măsurile
insuficiente luate de administrație pentru a ajuta populația care suferea de lipsa produselor
alimentare. Cu toate acestea, Wilson, la fel ca și predecesorul său, era de părere că chiar și în
această situație bolșevismul nu câștigase teren, iar propaganda și activitățile subversive nu
căpătaseră vreo intensitate deosebită. Corespondența Legației arată că măsurile guvernului Maniu
de ajutorare a populației înfometate prin distribuirea de cereale în zonele cele mai afectate, dar și
a grânelor de sămânță, erau considerate insuficiente și guvernul a trebuit să primească mai multe
„delegații basarabene” care solicitau suplimentarea acestor ajutoare. Modul în care situația grea
din Basarabia a fost gestionată a cauzat tensiuni și în rândurile țărăniștilor, arată sursele americane,

652
W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p.51, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1736, rola 659.
653
Ghika către Legația română la Washington, 1 august 1926, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2., vol. 27, f. 96.
654
Idem, Wilson către Secretarul de Stat, 21 noiembrie 1928.
655
Recolte foarte proaste în Basarabia au fost nu numai în 1927, ci și în 1924 (după cum rezultă din corespondența lui
Culberston, la care ne-am referit mai devreme) sau în 1925, cum relata ziarul „The New York Sun” la 23 ianuarie
1926 în articolul Bessarabia’s bad Year, în care se spunea că bunăstarea populației Basarabiei depindea aproape
exclusiv de recolta agricolă, în lipsa aproape totală a comerțului, a unei infrastructuri și a eșecului autorităților de a
rezolva această problemă: Nanu către I. G. Duca, 23 februarie și 24 martie, Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol.
27, f. 38, 39.

114
care menționează crtiticile aduse guvernului în plenul parlamentului de către C. Stere sau chiar P.
Halippa, el însuși ministru al lucrărilor publice în cabinetul lui Maniu656.
Aceasta era impresia diplomaților americani cu privire la situația social-economică din
Basarabia din momentul semnării Tratatului de la Paris și până la începutul deceniului patru. Așa
cum am văzut, impresiile diplomaților americani se bazau pe o sumă de fapte reale, dar evident că
acestea nu erau în stare să reproducă întreaga realitate basarabeană din acea vreme care era mult
mai complexă657.

II.4.c. Refugiați, minorități etnice și religioase

Un fenomen important al vieții publice a Basarabiei, pe care diplomații S.U.A. și presa
americană l-au urmărit cu mare atenție, a fost problema refugiaților din ținut și, în general, a
minorităților naționale și religoase ce se aflau aici.
Una din consecințele revoluției bolșevice și ale războiului civil din Rusia fost fuga în
Basarabia din teritoriile bântuite de aceste calamități a unei populații numeroase. Fenomenul
refugiaților, care se salvau „de teroarea mercenarilor lui Troțki în Basarabia” este surprins în presa
americană încă de la începutul anului 1920658. Aceștia erau ucraineni, ruși, români transnistreni,
dar mai ales evrei. Cei din urmă se aflau în aceeași stare grea ca și cei din primele categorii entice,
însă situația lor a devenit mult mai cunoscută datorită faptului că 1) ei au fost foarte numeroși și
2) pentru că problema lor a ajuns în atenția Departamentului de Stat și a societății civile și presei
americane datorită grijei pe care le-o purtau organizațiile evreiești din S.U.A. Drept urmare,
situația refugiaților evrei din Basarabia s-a aflat mereu în atenția diplomaților americani, chiar dacă

656
Charles Wilson către Secretarul de Stat, 7 martie 1929, 871.00/252, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1736, rola 658. În legătură cu zvonurile referitoare la intensificărea activităților subversive bolșevice, în atenția
Legației americane de la București a ajuns declarația generalului Henri Cihoski, ministru de război în guvernul lui
Maniu. Acesta a efectuat o vizită de inspecție în Basarabia pentru a determina gradul de adevăr al acestor zvonuri, pe
care le-a infirmat: Ibidem, Order and Calm reign in Bessarabia. Statement by General Cihoski, Minister of War.
Translation from „La Nation Roumaine”, March 6, 1929. Enclosure no.1 to Despatch 138; Referitor la ruptura dintre
Stere, pe de o parte, și Maniu, susținut de către Halippa, pe de altă parte, există mai multe documente americane care
urmăresc activitatea lui Stere în 1929-1930, opoziția și chiar animozitatea personală cu care acesta se confuntă din
partea liberalilor, a casei regale și a ofițerilor armatei (The difficulties of Mister Maniu, in translation from „Journal
de Geneve”, April 11, 1930, Enclosure no.1, to Despatch 409, în Arhivele M.A.E., inventar 1739, rola 660), opoziția
deputatului basarabean față de politica guvenului țărănist și încercarea acestuia de a rupe de PNȚ și de a-și crea o
facțiune proprie cu baza politică în Basarabia (Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 2 iunie 1930, no. 433), ceea
ce a provocat îngrijorarea clasei politice românești, mai ales în lumina situației și așa încordate din provincie (Ibidem,
Wilson către Secretarul de Stat, 24 noiembrie 1930, 871.00/311).
657
Pentru un tablou mai clar al vieții politice, dar mai ales sociale și economice a Basarabiei din acea perioadă vezi
următoarele lucrări: Svetlana Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928), modernizare prin reforme,
, Chișinău, 2000; Gh. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), București, 1997; Elizabeta
Mazilu, Ioan Scurtu, Învățământul și cultura din Basarabia în anii interbelici, în I. Scurtu (coord), Istoria Basarabiei
de la Începuturi până în 1998, București, 1998; tot acolo: Codruța Bugarin, Ion Pavelescu, I. Scurtu, Economia
Basarabiei în anii 1918-1940); tot acolo: I. Scurtu, Stelian Stoian, Integrarea Basarabiei în Statul național unitar
român. Constituția din martie, 1923; I. Scurtu, Evoluția Basarabiei în cadrul statului național unitar român (1918-
1940) în I. Scurtu, Ioan-Aurel Pop (coord), Două sute de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru (1812-2012),
Chișinău, 2012, p. 116-141; Svetlana Suveică, Basarabia în cadrul României întregite în perioada imediat următoare
Marii Uniri, univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999, p. 186-269; Nicolae Enciu, Basarabia în anii 1918-1940. Evoluție
demografică și economică, Civitas, Chișinău, 1998; idem, Populația rurală a Basarabiei între anii 1918-1940, în
Destin românesc, nr. 3-4, Chișinău, 2004, p. 202-205.
658
Trotzky may hurl armies on Rumania în „Evening Public Ledger” din 28 februarie 1920.

115
în perioada interbelică Departamentul de Stat s-a ferit să intervină în favoarea lor, la cererea
organizațiilor evreiești din S.U.A., motivând că aceasta ar fi constituit un amestec în treburile
interne ale altui stat659.
Fenomenul refugiaților dincoace de Nistru a fost extrem de complicat, mai ales la început,
în primii cinci-șase ani, fiind însoțit de multe ori de variate greutăți și obstacole artificiale. Astfel,
într-un raport ajuns în atenția diplomaților americani se arăta că cei mai mulți refugiați care veneau
de peste Nistru în regiunea orașului Soroca erau întorși în Rusia sovietică. Tot acolo erau semnalate
situații în care „soarta refugiaților care treceau Nistrul depindea în mare măsură de suma de bani
pe care aceștia erau gata să o plătească”660. Problema refugiaților a continuat până către sfârșitul
anului 1923 și începutul anului 1924, în contextul activității comisiei mixte româno-sovietice, ale
cărei lucrări s-au desfășurat în această perioadă la Tiraspol.
Cât privește pe refugiații evrei, situația lor apare pentru prima oară în atenția diplomaților
americani la începutul anului 1921, când ministrul de externe al României, Derussy îl informa pe
însărcinatul cu afaceri al S.U.A. că în Basarabia existau 10.000 de refugiați evrei din Ucraina care
doreau să emigreze în S.U.A., dar că în lipsa pașapoartelor acest lucru nu era posibil decât dacă
guvernul american le-ar fi emis certificate de călătorie. Derussy solicita concursul însărcinatului
cu afaceri al S.U.A., Greene, în acest sens, pentru ca, printr-un „act de solidaritate umană, să fie
facilitată intrarea în America a acestor nefericiți care și-au părăsit țara pentru a scăpa de violența
care îi amenința”661. Trimisul american la București a luat act de această cerere, dar l-a informat
pe ministrul roman că intrarea acestor evrei în S.U.A. era foarte puțin probabilă, din două motive:
lipsa pașapoartelor rusești și lipsa unor condiții prevăzute de lege (cum ar fi existența unor rude,
cetățeni sau rezidenți în S.U.A.) pentru ca aceștia să poată fi admiși în S.U.A. fără o excepție
autorizată personal de Secretarul de Stat662. La scurt timp, această poziție a fost întărită și aprobată
de Departamentul de Stat663. La fel de interesant este că diplomații americani de la București
informau Departamentului de Stat că „marea majoritate a acestor evrei erau elemente indezirabile
de care Guvernul roman era, fără îndoială, nerăbdător să scape”. În acest scop, autoritățile române
s-au îngrijit să le pună la dispoziție acestora documente prin care îi autorizau să plece în S.U.A.
sau Palestina. Greene remarca și faptul că, dacă n-ar fi existat regulile Departamentului de Stat
care împiedicau emigrarea în masă a ucrainenilor către S.U.A. via Basarabia, acești evrei ar fi putut
ajunge cu ușurință în S.U.A664. Lucrurile nu s-au mișcat nici măcar atunci cînd Legația americană
a fost contactată de rudele a cîtorva zeci de evrei aflați în Basarabia665. Foarte instructiv în raport
cu situația acestor evrei, este memoriul trimis ministrului afacerilor interne de către marele rabin
al orașului Chișinău, L. Țirelsohn. Documentul semnala că refugiații erau în număr de 20.000 și
că evacuarea lor din Basarabia fusese hotărâtă de către autoritățile române prin decizia ministerială
nr. 57.666 din 17 septembrie 1921. Marele rabin solicita, pe această cale, guvernului roman să
permită șederea temporară în Basarabia a acelor evrei care doreau să emigreze în S.U.A. sau
Palestina, iar celor care doreau să rămână în România – să li se permită să stea în Basarabia, unde
exista deja un număr mare de evrei cu care aceștia erau înrudiți. Comunitățile evreiești din

659
M. Mitrașca, op. cit., p. 366.
660
Conditions in Moldavia and Northern Bessarabia. Monograph Report from Constantinople, No. 1537, 2 noiembrie
1921, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
661
Derussy către Greene, 17 ianuarie 1921, no. 458, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 648.
662
Ibidem, Greene către Take Ionescu, 9 februarie 1921, (translation) no. 855.
663
Ibidem, [Indescifrabil], for the Secretary of State către Greene, May 24, 1921, 811.111/32284.
664
Ibidem, Greene către Secretarul de Stat, 7 februarie 1921, no. 652.
665
Ibidem, Evidences of the desire on the part of the Roumanian Government to be rid of the Jewish „refugees” now
in Bessarabia or from the Ukraine. Memorandum, february 17, 1921, no. 652, 855.

116
Basarabia își asumau, la rândul lor, sarcina să aibă grijă de acești refugiați, care, susținea memoriul,
contribuiau la dezvoltarea mediului de afaceri și a industriei din Basarabia și a căror simpatii
probolșevice nu au putut fi dovedite, în pofida zvonurilor ce circulau în acest sens. Memoriul mai
avertiza că „executarea acestei măsuri [de evacuare] ar provoca în Europa și în America protestări,
cari ar putea aduce prejudicii politice României”666. Adevărul este că situația acelor zeci de mii de
oameni, lipsiți de adăpost și de orice mijloace de existență, era de foarte multe ori de-a dreptul
tragică. De exemplu, A.D. Engelsman, președintele Comitetului de Ajutorare a Evreilor din
Oklahoma, declara în 1920 pentru ziarul „The Daily Ardmoreite” că o masă „bună” pentru acești
evrei din Basarabia nu însemna altceva decât „o supă subțire din fasole și cartofi, fără pâine”667.
Întrucât Departamentul de Stat refuzase să-și asume răspunderea pentru soarta refugiaților
evrei aflați în Basarabia, sarcina protejării intereselor acestora a fost preluată de organizațiile
evreiești și jurnaliștii evrei din S.U.A. Bibescu, de altfel ca și ministrul de externe Duca, au căutat
încă de la începutul anilor ’20 să asigure presa și organizațiile evreiești din S.U.A. că autoritățile
române nu tolerau manifestările antisemite în Basarabia și că drepturile evreilor din această
provincie erau protejate în conformitate cu legea prin care aceștia le-au obținut668. În ciuda acestor
asigurări, Bibescu era nevoit să anunțe de la Washington, în octombrie 1923, că presa evreiască
din S.U.A. raporta arestarea și deportarea în masă a refugiaților evrei din Basarabia. Bibescu cerea,
în acest sens, detalii și exemple despre „tratamentul umanitar aplicat evreilor” de către autorități
pentru a putea combate „propaganda ostilă”669. Duca îl informa pe ministrul român la Washington
că aceste evacuări aveau loc conform termenilor stabiliți de comun acord cu asociațiile evreiești și
că autoritățile române nu aveau niciun interes de a acționa în mod brutal, povocând pe această cale
o campanie a lobby-ului evreiesc împotriva României. În acest context Bibescu era instruit să
dezmintă știrile false, apărute în presa americană cu privire la arestările și deportările evreilor
refugiați în Basarabia670. Ministrul român de la Washington s-a adresat direct presei evreiești,
arătând că informațiile cu privire la deportările în masă ale evreilor nu erau altceva decât
exagerarea măsurilor autorităților române de evacuare a acestora din unele locuri și mutarea lor în
alte zone671. Bibescu a explicat presei și organizațiilor religioase evreiești că situația acestor evrei
ar putea fi îmbunătățită dacă organizațiile evreiești din Europa și America ar contribui la
organizarea transportului acestora din zonele în care se aflau către porturile de îmbarcare spre
S.U.A. sau Palestina672. Este posibil ca presiunile făcute de organizațiile evreiești și presa evreiască
din S.U.A asupra guvernului român să fi avut efectul scontat, astfel că la 31 octombrie 1923, ziarul
„The New York Times”, făcând trimitere la agenția Jewish Telegrafic Agency, informa publicul
american că administrația militară a Basarabiei a ordonat suspendarea repatrierii forțate a
refugiaților din Rusia sovietică. Totuși, arată Times, decizia aceasta a fost luată după și în contextul
încheierii lucrărilor comisiei mixte de la Tiraspol673. De altel, așa cum am mai menționat, în timpul
negocierilor româno-sovietice de la Tiraspol, România s-a aflat constant sub presiune în problema

666
Memoriul Marelui Rabin L. Tirelsohn și al Președintelui Comitetului Central, Humstein Cohan, către Ministrul de
Interne, 13 noiembrie 1921, no. 9331, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol. 95.
667
The Jew has ever been ready to answer Charity’s call for help în „The Daily Ardmoreite” din 3 martie 1920.
668
Duca către Bibescu, 25 ianuarie 1923, no. 3687 și Bibescu către Duca, 26 ianuarie 1923, no. 386, în Arhivele
M.A.E., Fond Washington, vol. 95.
669
Ibidem, Bibescu către Duca, 1 octombrie 1923, no. 5157/5.
670
Ibidem, Duca către Bibescu, 6 octombrie, no. 55113.
671
Expulsion story untrue – Bibesco în „Jewish Chronicle” din 6 octombrie 1923.
672
Roumanian minister at Washington denies ill treatment of refugees, în „The Jewish Independent” din 12 octombrie
1923
673
„The New York Times” din 31 octombrie 1923.

117
refugiaților și din partea Rusiei sovietice, care a solicitat tot timpul repatrierea forțată a acestora674.
O parte a presei evreiești din S.U.A. însă nu s-a lăsat convinsă de aceste asigurări ale lui Bibescu,
despre care spunea că atunci când era invitat de evreii din Chicago la banchete și petreceri nici
măcar nu catadicsea să nege pogromurile evreilor din România, în legătură cu care se mărginea să
spună că „guvernul român nu e responsabil, după cum nici guvernul de la Washington nu e
responsabil de linșările negrilor din sud”675. Totuși în cadrul presei evreiești se manifestau atitudini
diferite în această chestiune. De ex. ziarul „The Jewish Courier” din Chicago observa că ministrul
român a făcut o impresie bună organizațiilor evreiești din acel oraș și că asemenea contacte nu
puteau dăuna situației evreilor din România, după care adaugă: „Situația evreilor din România s-a
schimbat, fiind cu totul deosebită de ceea ce a fost. Vocea lor e auzită și dacă nu au destui
reprezentanți…, e vina în general a capetelor înfierbântate venite din Rusia”. Sunt aduse, în
continuare, exemplele mai multor activiști evrei de stânga care, spune articolul, dăunau mult
imaginii evreilor din România și dădeau apă la moară antisemitismului676. Tot din presa evreiască
din Statele Unite aflăm că problema refugiaților evrei din Basarabia a fost rezolvată într-un mod
care satisfăcea toate părțile. Dacă în 1921 existau, conform estimărilor, până la 45.000 de refugiați
evrei în Basarabia, către 1923 s-a reușit, prin eforturile organizației Jewish Colonisation
Association, evacuarea a 10.000 din ei în S.U.A., Canada, America de Sud677, Palestina, ș.a. O
mare parte din acești refugiați au reușit să plece prin eforturi și mijloace proprii, iar pentru cei care
încă se aflau în România, guvernul a negociat cu JCA prelungirea permisului de ședere temporară
până la 1 ianuarie 1925678.
Dar bineînțeles că, în general, problema minorităților naționale și religioase din Basarabia
nu a putut fi rezolvată foarte repede și de aceea ea a rămas în atenția autorităților americane și în
anii următori. Este vorba, iarăși, de situația evreilor dar și a minorităților religioase. Este relevantă
situația baptiștilor, exemplificată de cazul lui Walter Craighead, cetățean american și pastor al
bisericii baptiste din Bălți. Acestuia, autoritățile române i-au retras permisiunea de a predica și l-
au notificat oficial să părăsească România până la sfârșitul anului 1926. Mai interesante decât cazul
lui Craighead în sine, sânt observațiile pe care W.S. Culberston le face cu această ocazie referitor
la Basarabia, la autoritățile administrative din provincie și la influența bisericii ortodoxe în
societate. Referitor la aceasta din urmă, Culberson observă că „preoții greci” (adică ortodocși) nu
considerau că era de datoria lor să fie un exemplu de standard moral pentru enoriașii lor sau să-i
învețe pe aceștia să fie buni. Ei considerau că principala lor datorie era să păzească setul vechi,
„ortodox”, de reguli așa cum acesta le-a fost transmis de către înaintașii lor679. Orice atac la adresa
acestor dogme (iar Culberston era de părere că orice predică baptisă constituia, în mod inevitabil,
un atac puritan la adresa bisericii ortodoxe), era considerat drept un atac cu consecințe politice,
întrucât în România biserica și statul erau atât de strâns legate și atât de interdependente, încât
ministrul american spune că acestea două „erau, practic, identice”. Prin urmare, orice încercare

674
Jay către Departamentul de Stat, 22 noiembrie 1923, 761.71/31, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar
1870, rola 538.
675
S. Rosenfold, În vederea luimii evreiști, publicat în ziarul „The Day” din 30 iunie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond
Washington, vol. 95. Atituinea presei evreiești și a organizațiilor evreiești din S.U.A. față de zvonurile cu privire la
incidentele antisemite din România acelor ani este explicată și de I. Stanciu: În umbra..., p. 126-127.
676
Ibidem, J. Leibner, În vedera publicului larg, în „The Jewish Courier” din 4 iulie 1924.
677
Brazilia, de pildă, a oferit pămînt gratuit pentru 2500 de familii de evrei ucraineni refugiați în Basarabia: Invites
Jewish refugees, în„ New York Times” din 15 noiembrie 1920.
678
The refugees in Rumania, în „Jewish Chronicle” din 26 septembrie 1924.
679
Culberston către Secretarul de Stat, 2 ianuarie 1926, no. 102, în A.N.I.C. A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1737, rola 647, p.5

118
de a converti un ortodox la ritul baptist, era privită drept o încercare de a-l rupe pe acesta din sânul
bisericii ortodoxe și, prin urmare, un atentat cu grave consecințe politice la adresa unui pilon al
statalității românești. De aceea, arată corespondența diplomatică americană, predica baptistă în
România era catalogată pur și simplu drept „propagandă” antistatală. În lumina acestor explicații,
Culberston recomanda Departamentului de Stat tratarea cu înțelegere a acestei atitudini pentru că
ea, explica ministrul american, era rezultatul a sute de ani de persecuție religioasă sub stăpânire
străină, persecuție care a înrădăcinat și mai mult ortodoxia în conștiința națională a românilor, în
pofida a „orice ar putea crede creștinii occidentali despre moravurile preoților români sau a
concepțiilor docrinare ale bisericii grecești”680. Cu toate acestea, Culberston a intervenit pe lângă
M.A.S. și pe lângă Ministerul Cultelor, pentru ca lui Craighead să-i fie permisă șederea și
exercitarea funcțiilor sale religioase oriunde în România, cu excepția Basarabiei. Se pare că la
Bălți, pastorul american a comis și unele „indiscreții” cu referire la autoritățile române, iar acest
lucru, împreună cu faptul că majoritatea enoriașilor săi erau ruși, l-a determinat pe ministrul
american să-l sfătuiască să renunțe la ideea de a mai predica în Basarabia, afară decât dacă „i-ar fi
făcut plăcere să devină martir”, situație în care era liber să înfrunte pe propire răspundere
„prejudecățile existente în provincia de la granița cu Rusia”681.
Revenind la situația evreilor din Basarabia și la manifestările antisemite din provincie,
acestea au început să se facă mai simțite către 1930, încadrându-se în tendința generală a întregului
regat care în acea perioadă resimțea creșterea vertiginoasă a extremei drepte, a cărei influență se
manifesta în primul rând în mediul studențesc. Cu toate acestea, în 1927, în urma unei acțiuni de
protest a organizației „American Jewish Congress”, din 2 ianuarie, împotriva incidentelor
antisemite din România682, ambasadorul american la București raporta Secretarului de Stat,
Kellog, că acestea nu aveau un caracter sistematic, ci erau mai curând incidente izolate. Nu existau
pogromuri în România, considera Culberston, și cu toate că evreii erau supuși unui „ostracism
social”, aceștia se bucurau de cea mai deplină libertate economică683. Kellog era împotriva unei
intervenții oficiale a Departamentului de Stat pe lângă guvernul român pe care ar fi considerat-o
echivalentă cu amestecul în afacerile interne ale României. Totuși el i-a promis rabinului Stephen
S. Wise, care reprezenta organizația „American Jewish Congress”, să-i tranmsită lui G. Cretzianu
care era „atitudinea opiniei publice din America privind tratamentul aplicat evreilor în
România”684. Atunci când Kellog s-a întâlnit în februarie 1927 cu Cretzianu, căruia i-a comunicat
„în termeni informali și prietenești” care era atitudinea opiniei publice americane față de situația
evreilor din România, ministrul român a răspuns că în S.U.A., informațiile referitoare la evreii
români erau foarte exagerate685.
Din documentele Legației române de la Washington reiese destul de clar că până către 1930
manifestările antisemite din Basarabia se datorau, de cele mai multe ori, fie abuzurilor jandarmilor
și polițiștilor, fie erau ciocniri dintre studenții români și diverse grupuri de evrei. Din categoria
ultimelor manifestări au făcut parte incidentele antisemite care, potrivit organizației Jewish

680
Ibidem, p. 6
681
Ibidem, p. 2; pentru mai multe detalii referitoare situația baptiștilor din Basarabia în România interbelică, vezi
Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România, 1856-1859, vol. II (1919-1944), Oradea, 2007.
682
Mircea Răceanu, Cronologie...p. 107.
683
Culberston către Secretarul de Stat (Kellog), 10 ianuarie 1927, în FRUS, 1927, vol III, Washington, Gov. Printing
Press, 1942, p. 637.
684
Ibidem, Memorandum by Chief of the Division of Near Eastern Affairs (Shaw) of a Conversation between the
Secretary of State, Rabbi Stephen S. Wise, and Judge Milton Strasburger, February 12, 1927, p. 638.
685
Ibidem, Memorandum of a Conversation Between the Secretary of State, the Rumanian Minister (Cretziano), and
the Chief of the Division of Near Eastern Affairs (Shaw), February 17, 1927, p. 640.

119
Telegrafic Agency, ar fi avut loc la Suceava și în Chișinău în februairie 1930686. Informațiile despre
aceste incidente nu sânt întotdeauna suficient de sigure, diplomații români fie le catalogau drept
false, fie trunchiate sau voit distorsionate. De exemplu despre incidentele de la Chișinău, Davila
informa consulatul român de la New York că fusese un „caz banal” de huliganism, „distorsionat
și exagerat”, și că la Suceava nu avusese loc de fapt nici un incident687. Ministrul român considera
că la originea exagerării sau distorsionării acestor informații (dacă într-adevăr acesta era cazul), se
afla „reaua credință” a J.T.A., dar și „campania odioasă” a deputatului evreu (țărănist) Michel
Landau din parlamentul României688. Tot J.T.A. transmitea în S.U.A., la 23 iunie 1930, informații
despre unele incidente dintre studenții cuziști participanți la un eveniment din Bălți și populația
evreiască locală689. Se pare însă că, având în vedere faptul că evreii erau majoritari în acel oraș,
atacatorii s-au transformat în victime. Gravitatea incidentului i-a fost confirmată corepondentului
J.T.A., Joseph Loftwich, de către deputații țărăniști Hoffman, Landau și Mironescu690. O parte din
presa evreiască din S.U.A. însă a prezentat acest incident de la Bălți într-o manieră foarte negativă
pentru România, sugerînd că poliția și procuratura locală i-a sprijinit pe cuziști691. Alte agenții de
presă considerau însă că deși în România exista un număr suficient de indivizi pentru a organiza o
mișcare antisemită, totuși nu era clar cine îi sprijinea financiar. Ziarul „Jewish World” din
Philadelphia, publica la 2 august 1930 un editorial în care aprecia că finanțarea mișcării antisemite
în România ar fi avut loc din afară. Singura forță care avea atât interesul de a destabiliza România
pe această cale cît și resursele pentru a o face ar fi fost U.R.S.S. Autorul editorialului întemeia
această supoziție pe dezvăluirile unui fost șef al spionașului rusesc din Levant, Agebacov, de la
care s-a aflat că, de exemplu, mișcările și pogromurile antisemite din Palestina erau sprijinite
financiar de sovietici, care făceau acest lucru pentru a destabiliza situația în defavoarea Marii
Britanii, sub al cărei mandat se afla regiunea respectivă692.
Din cauza acestor incidente și având în vedere că Departamentul de Stat nu se implica în
astfel de treburi, pe care le considera afacerile interne ale României, organizația „American Jewish
Congress” a înaintat la 13 august 1930 guvernului României o listă de revendicări în care cerea,
printre altele, „lichidarea imediată” a Gărzii de Fier, LANC, etc., „suprimarea imediată nu numai
a acestor acte de violență, ci și a oricărei propagande anti-evreiești”, compensarea vicitimelor și
pedepsirea persoanelor implicate în violență, precum și o declarație de principiu a guvernului prin
care acesta să reafirme drepturile evreilor garantate prin constituție693. În pofida acestor demersuri,
incidentele din Basarabia considerate antisemite de către presa sau organizațiile evreiești din
S.U.A., nu au scăzut ca intensitate în perioada următoare, ba dimpotrivă. Pot fi menționate, între
altele, închiderea școlii talmudice „Tarbut” din Soroca, decizie criticată în presa evreiască din
S.U.A.; autoritățile române și-au motivat gestul prin faptul că în cadrul acestei școli s-ar fi consituit

686
Telegramă Davila către M.A.S., 14 februarie 1930, no. 562, în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 101.
687
Ibidem, Davila către Boncescu, 17 februarie 1930 (nenumerotată); vezi și dezmințirea oficială conform căreia la
Suceava ar fi avut loc de fapt doar „manifestații cu caracter local, contra cămătăriei, pentru măsuri urgente în vederea
înființării creditului agricol și micșorarea dobânzelor”: Boncescu către Davila, 18 iulie 1930, 1135A, în Arhivele
M.A.E., fond Washington, vol. 102.
688
Davila către Rosenthal, 17 februarie 1930, 586/ X-24, în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 101.
689
Boncescu către DIGEPRES, 23 iunie 1930, no. 2585, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 102.
690
Ibidem, The Jewish Question in the Roumanian Parliament by Joseph Loftwich (JTA), June 27 1930.
691
Ibidem, Boncescu către DIGEPRES, 27 iunie 1930, no. 2694.
692
Cine finanțează pogromurile din România, Editorial în „The Jewish World” (Philadelphia, Aug 2, 1930),
Traducere,în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 101.
693
Președintele „American Jewish Congress”, Bernanrd Deutsch, către Davila, 13 august 1930, (nenumerotată) în
Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 102.

120
o organizație comunistă694. În ianuarie 1932, presa a anunțat executarea sumară de către grănicerii
români la Soroca a șase evrei care încercaseră să treacă Nistrul în Rusia695. Cazul a fost confirmat
de Legația română din S.U.A., cu precizarea că unul dintre cei uciși era român și că victimele
refuzaseră să se supună somațiilor grănicierilor, care au tras asupra lor conform regulamentului
stării de asediu în vigoare în zona adiacentă graniței696. Foarte multe rapoarte din presa americană
se bazau pe informațiile din ziarul „Unser Zeit”, înființat de deputatul Michel Landau din Chișinău.
Așa au fost de exemplu informațiile referitoare la cazurile din iunie 1932 de „torturare de către
jandarmi” a trei evrei la Ungheni și a liderului sionist Samson Bronstein la Edineț697. Ultimul caz
se pare că a fost atît de grav, încât a atras după sine o reacție furioasă a organizației „American
Jewish Congress”698, a organizației „B’nai B’rith”699, și chiar a presei din România700. Ecoul
evenimentelor de la Edineț a fost atât de puternic, încât a determinat guvernul Vaida să inițieze o
anchetă în acest sens și să ia măsuri disciplinare împotriva militarilor români implicați în acest
caz701.
Chiar dacă, așa cum am văzut, guvernul S.U.A. nu se implica în relațiile statului român cu
minoritățile naționale, totuși fenomenele negative din acest domeniu, semnalate de presă, de
diferiții factori publici, din România și din America, și nu arareori chiar de către diplomații
americani, lăsau o vizibilă amprentă asupra părerii americanilor despre regimul politic din
România și, din acest motiv, despre faptul în ce măsură statul român era îndreptățit să stăpânească
Basarabia. Această îndoială era alimentată încă mai mult de impresiile neplăcute ale diplomaților
americani cu privire la calitatea administrației din Basarabia, la respectarea drepturilor și
libertăților populației basarabene și, nu în ultimul rând, având în vedere starea deplorabilă a
ramurilor economiei ținutului și mai cu seamă a agricuturii și a nivelului de trai al țărănimii. E ușor
de imaginat că observațiile trimișilor oficiali ai S.U.A. în România asupra mizeriei din satele și
orașele basarabene lăsau o impresie șocantă asupra Departamentului de Stat, ceea ce evident că
nu-l încuraja deloc să susțină demersurile diplomației române ca S.U.A. să recunoască Basarabia
ca parte componentă a statului român.

694
Boncescu către DIGEPRES, 10 februarie 1931, no. 539, în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 101; Ibidem,
Legația română de la Washington către editorul ziarului „The Day”, nedatată.
695
Deutsch (președintele American Hewish Congress) către I. Rosenthal (secretar de presă al Legației), 15 ianuarie
1932 (nenumerotată), în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 103.
696
Ibidem, Rosenthal către A. D. Braham, Președintele United Roumanian Jews, 19 ianuarie 1932, no. 23.
697
Torture of three Jews in Ungheni by Gendarme revealed; Second Torture Case to come to Light în „Jewish Daily
Bulletin” din 15 iunie 1932.
698
Deutsch către Davila, 16 iunie 1932,(nenumerotată) în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 103.
699
Ibidem, Președintele B’nai B’rith, Alfred Cohen, către Carol Davila, 27 iunie 1932, no. 3139.
700
Jandarmii inchizitori din Basarabia. Cum se schingiuesc oameni nevinovați în „Dimineața” din 20 iunie 1932; v.
și Iar despre isprăvile jandarmilor din Basarabia, același ziar din 22 iunie 1932.
701
Carol Davila către Președintele American Jewish Congress (Bernanrd Deutsch), 24 iunie 1932, (nenumerotată),
în Arhivele M.A.E., fond Washingon, vol. 103; Ibidem, Sub-secretar Tilea către Legația română de la Washington,
22 iunie 193, no. 43502.

121
 Capitolul III
Noi eforturi ale diplomației române pentru recunoașterea
americană a unirii Basarabiei (1930 − 1933)

Am arătat în capitolul precedent că în anii ‘20 au existat două tentative ale diplomaților
români de a-i convinge pe americani să recunoască măcar de facto unirea Basarabiei cu România,
una in 1923 și cealaltă în 1925. Însă, așa cum am văzut, ambele au eșuat. În primul rând, o
eventuală recunoaștere întâmpina opoziția atât a unor influenți legiuitori cât și a cercurilor
industriale americane cu mari interese comerciale în U.R.S.S. Din această pricină, reprezentanții
guvernului american au recunoscut franc că nu vedeau nici un avantaj în recunoașterea unirii702.
În al doilea rînd, aceste eforturi au eșuat pentru că diplomații români de la Washington nu au dat
dovadă de suficient profesionalism și seriozitate în munca pe care o aveau de făcut, cum a fost de
ex. cazul lui Anton Bibescu, ministrul României la Washington între anii 1921 și 1926703. În unele
cazuri, eforturile diplomaților români din această perioadă nu au făcut decât să înrăutățească
lucrurile: am arătat în capitolul anterior că dacă până în 1924 Basarabia avea o cotă de sine
stătătoare, separată de cea a României, după această dată și „datorită” eforturilor diplomației
române, administrația Harding hotărăște includerea cotei Basarabiei în cota de imigrație a Rusiei,
cu toate consecințele politice pentru imaginea internațională a României ce decurgeau din acest
pas. După 1925, Ministerul Afacerilor Străine al României, din motive greu de explicat, nu a căutat
deloc să atace această atitudine discriminatorie a guvernului american, deși, așa cum s-a mai
semnalat, prin muncă și cu o atitudine proactivă, s-ar fi putut obține o atenuare a acestei
intransigențe a americanilor704.

III.1. Prima etapă în noua ofensivă diplomatică română de la Washington în

problema Basarabiei
Acestea au fost condițiile în care, la 15 iulie 1929, este numit un nou ministru al României
la Washington, Carol „Citta” Davila705. Excelent cunoscător al problemei Basarabiei, Davila
fusese anterior ministru extraordinar și plenipotențiar în Polonia și tot el a fost cel care a semnat,
pentru România, protocolul Litvinov de la Moscova. „Cel mai bun negociator diplomatic al
României după Titulescu”706, Davila a lansat o ofensivă diplomatică contra atitudinii Statelor Unite
față de hotarele României de asemenea proporții, încât nu este de mirare de ce M. Mitrașca constată
că în raport cu aceasta, acțiunile predecesorilor săi de la Washington erau „neglijabile”707. Pentru
prima dată România avea la Washington un ministru nu doar hotărât să obțină recunoașterea,

702
F. Nanu, Rezumat al convorbirii mele cu Domnul Dulles, despre Basarabia, Decembrie 18, 1925, (nenumerotată)
în Arhiva M.A.E., fond Washington, vol. 68.
703
Mircea Răceanu, Conologie..., p. 96-97.
704
M. Mitrașca, Moldova....,p. 369-370.
705
Mircea Răceanu, Cronologie...p. 111.
706
Grigore Gafencu, Însemnări politice, București, 1991, p. 230.
707
M. Mitrașca, Moldova...p. 384.

122
măcar de facto, a unirii Basarabiei cu România ci, mai important, el știa cum să o facă. România,
prin Davila, avea, în sfârșit, o strategie în acest sens. Această strategie a fost implementată în două
etape: mai întâi, Davila și-a propus să repare greșelile lui Anton Bibescu și să obțină detașarea
cotei de imigrație a Basarabiei de cea a Rusiei, iar apoi, după ce acest rezultat va fi fost obținut, să
realizeze integrarea cotei basarabene în cea generală a României. În acest fel, eliminând semnele
fățișe, vizibile întregii comunități internaționale, ale nerecunoașterii de către americani a Unirii,
Davila spera să obțină recunoașterea de facto a actului din 27 martie 1918. Modul în care această
strategie a fost concepută și dusă până la capăt îi face cinste lui Davila cu atât mai mult cu cât,
până la numirea lui Titulescu ca ministru de externe, în octombrie 1932, el nu s-a bucurat de nici
un fel de suport din partea M.A.S. al României, care a privit cu indiferență eforturile făcute de
ministrul român din proprie inițiativă. În acest fel, înarmat cu mijloace modeste și neputându-se
baza decât pe priceperea sa și a subalternilor săi, Frederic Nanu și Andrei Popovici708, Carol Davila
a purces la rezolvarea celei mai importante probleme politice din relațiile româno-americane în
perioada interbelică.
Încă din octombrie 1929, când și-a prezentat scrisorile de acreditare președintelui Hoover,
putem remarca o deosebire esențială între modul în care Davila a înțeles să abordeze establishment-
ul american, și maniera predecesorilor săi la Washington, Bibescu sau Cretzianu. În contrast cu
aceștia, C.A. Davila a demonstrat nu doar o atitudine proactivă și perseverentă; ceea ce l-a făcut
să reușească acolo unde ceilalți au eșuat, a fost maniera sa flexibilă, cu adevărat diplomatică, în
care a știut să pună problema Basarabiei fără să-și atragă animozitatea celor de la Departamentul
de Stat. În felul acesta, încă de la prima sa întâlnire cu Hoover, din octombrie 1929, Davila a
încercat să creeze României o imagine favorabilă, punând accentul anume pe acele aspecte ale
relațiilor româno-americane de care administrația americană era interesată cel mai mult și anume
pe „tendința democratică a Guvernului și garanțiile care se dă minorităților și străinilor care au
interese la noi în țară”709. În privința conversației particulare pe care Davila a avut-o cu
președintele american după ceremonia de acreditare, există în istoriografie o părere greșită,
conform căreia Hoover i-ar fi sugerat diplomatului român posibilitatea organizării unui referendum
în Basarabia710. În realitate, întrebat fiind despre poziția rușilor cu privire la problema Basarabiei,
Davila a arătat că teza plebiscitului propus de sovietici era inutilă și dăunătoare, întrucât unirea s-
a făcut prin votul Sfatului Țării, iar Rusia nu avea niciun drept asupra Basarabiei, pe care Imperiul
Otoman i-a cedat-o fără nici o justificare legală. Davila și-a sprijinit poziția pe teza pe care Brătianu
o enunțase cu zece ani în urmă la Paris, conform căreia Basarabia nu mai putea avea pentru
bolșevici valoarea strategică pe care o avusese pentru Imperiul Țarist din motiv că drumul Rusiei
către Strâmtori era, în noile condiții internaționale, închis711.
Edificator pentru abordarea diplomatică a lui Davila este memoriul cu privire la problema
Basarabiei pe care ministrul român l-a înmânat la 18 februarie 1930 subsecretarului de Stat, Joseph
Cotton, la scurt timp după acreditare. Mulțumită priceperii cu care a fost redactat, acest document
a fost, din toate punctele de vedere, superior tentativelor de acest gen din trecut. Pornind de la un
scurt istoric al chestiunii basarabene, Davila formulează într-o manieră coerentă, precisă și
708
Andrei Popovici și-a susținut teza de docotorat, The political status of Bessarabia, la Georgetown University,
School of Foreign Service, Washingon, în 1931. O recenzie americană contemporană a acestei lucrări a fost publicată
în ziarul „The Baltimore Sun” din 13 decembrie 1931, cu titlul: An Alsace-Lorraine of Eastern Europe.
709
Davila către M.A.S., 16 octombrie 1929, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România (1928-
1938), vol. 37, f. 137.
710
M. Mitrașca, Moldova…, p. 372.
711
Davila către M.A.S., 16 octombrie 1929, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România (1928-
1938), vol. 37, f. 137-138.

123
convingătoare, următoarele teze: 1) Doctrina Colby, la care diplomații americani făceau trimitere
în trecut pentru a-și justifica poziția în ce privește Basarabia, era depășită întrucât S.U.A.
recunoscuseră între timp independența Letoniei, Estoniei, Lituaniei712; 2) Argumentul american,
conform căruia situația acestor țări se deosebea de cea a Basarabiei prin faptul că cele dintâi erau
recunoscute de regimul sovietic, era cu atât mai ilogic cu cât S.U.A. nu recunoșteau guvernul de
la Moscova, despre care Nota Colby arăta că era nelegitim și nereprezentativ. Prin urmare, nu
exista nici un motiv pentru care Washingtonul ar fi trebuit să se ghideze de logica respectivă în
această privință și, cu toate acestea, S.U.A. preferau să adopte punctul de vedere al guvernului
sovietic, pe care nici măcar nu-l recunoșteau, în detrimentul României cu care aveau relații
prietenești și a cărei stăpânire în Basarabia era acceptată și garantată de Marile Puteri europene; 3)
Basarabia, teritoriul european anexat cel mai recent de către ruși, se încadra perfect în principiul
enunțat de Colby, conform căruia aspirațiile la libertate ale națiunilor ce locuiau în teritoriile
ocupate forțat de Rusia erau legitime și se bucurau de sprijinul opiniei publice a tuturor popoarelor
libere; 4) Cu toate că Basarabia era de mai bine de un deceniu parte componentă a României, iar
diverse personalități basarabene făceau parte atât din parlamentul cât și din guvernul român,
având putere de decizie asupra relațiilor româno-americane, S.U.A. continuau să nu recunoască
această stare de fapt. O astfel de atitudine „regretabilă”, arăta Davila, se manifestă atât în hărțile
Departamentului de Stat, în care Basarabia era desemnată ca fiind „sub ocupație românească”, cât
și în legislația de imigrare a S.U.A., în care, începând cu 1924, cota Basarabiei a fost integrată în
cea a Rusiei și administrată de la Riga. Davila sugera că, pentru soluționarea tuturor acestor
probleme se putea găsi o formulă elegantă, bazată pe o recunoaștere americană a situației de facto
din regiune, care nu ar contraveni nici principiului neamestecului american în afacerile europene,
nu ar fi fost dată publicității în România, dar care ar fi fost „primită cu mare satisfacție de factorii
responsabili din țară”713. Conștient de forța argumentelor sale în raport cu precaritatea poziției
americane, care se sprijinea − în problema Basarabiei − pe învechita doctrină Colby, strategia lui
Davila miza pe învingerea „treptată” a opoziției americane printr-o serie de „intervențiuni similare
regulate” cu scopul de a atrage atenția americanilor asupra „absurdității” poziției S.U.A. în această
chestiune714. Aceste intervenții i-au făcut pe diplomații M.A.S. al României să-și amintească de
faptul că Secretarul de Stat Hughes a refuzat, cu șapte ani în urmă, să ia în calcul posibilitatea
recunoașterii unirii până în momentul ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 de către toți
semnatarii acestuia. Din documentele diplomatice românești rezultă că americanii au considerat
pe atunci „ilogic” să se implice în problemele frontaliere din Europa în situația în care nici măcar
statele de pe același continent cu România nu ajunseseră la o decizie definitivă în acest sens715.
Abordarea respectivă își găsește confirmare și în documentele americane în care se arată că „deși
guvernul american își asuma să nu se implice în stabilirea fruntariilor în Europa, totuși era, de
regulă, dispus să ia în considerare acele condiții actuale la care se ajungea prin înțelegerea puterilor
cu interes imediat”716. Poate că în legătură anume cu acest aspect, Legația română de la
Washington a fost îndemnată să amintească administrației republicane a președintelui Hoover că

712
Insistența de a aplica în Basarabiei doctrina Colby în situația în care aceasta fusese abandonată în cazul țărilor
baltice constituia, în opinia diplomaților români, o dovadă publică de discrimnare la adresa României: I. Stanciu, În
umbra..., p. 138.
713
Aide-memoire regarding the Status of Bessarabia; înmînat dlui Cotton, Subsecretar de Stat, de către Dl. Min.
Davila, la 18 februarie 1930, (nenumerotat) în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 68.
714
Ibidem, Davila către M.A.S., G. Mironescu, 21 februarie 1930, no. 688/P-8.
715
Bibescu către Duca, 22 iunie 1923, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, v.23, f. 10.
716
Memorandum of Interview with the Minister of Rumania (prince Bibesco), Thrusday, June 21, 1923, Department
of State, Office of the Secretary, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.

124
ratificarea tratatului Basarabiei de către senatul italian avusese loc la 3 aprilie 1927717, întrucât
aceasta însemna, după spusele ministrului de externe Mironescu, că „toate puterile cu interese în
regiune ratificaseră tratatul”718. Întrebarea care apare în mod evident la această etapă este de ce
M.A.S. și-a amintit abia în 1930 de rezoluția lui Hughes, atunci când, privită sub acest unghi,
problema trebuia ridicată încă din 1927, imediat după ratificarea de către italieni a Tratatului
Basarabiei.
Deoarece Davila nu se afla la Washington în aprilie 1930, sarcina sondării pozițiilor
Departamentului de Stat i-a revenit lui Frederic Nanu, care a avut în acest scop o întrevedere cu
Wallace Murray, noul șef al Diviziunii pentru Afacerile Orientului Apropiat din cadrul
Departamentului de Stat. Făcând trimitere la principiul american de a recunoaște doar acele
modificări teritoriale care fuseseră acceptate în prealabil de părțile interesate în mod direct, Nanu
i-a arătat lui W. Murray cu această ocazie că nici România nu a semnat cu Rusia vreo înțelegere
prin care să recunoască reanexarea din 1878 a sudului Basarabiei; dincolo de acest argument,
importanța episodului mai constă în faptul că el a constituit o ocazie pentru americani de a reafirma
că „recunoașterea formală americană este aproape exclusă”, dar că aceasta ar putea fi „acordată
implicit” de îndată ce Japonia ar fi ratificat Tratatul. Cum însă nu exista „nici o asigurare că Japonia
va ratifica în curând”719, inițiativa M.A.S. din 1 aprilie 1930 a rămas fără nici o urmare. Toate
contactele cu diplomații americani referitor la problema Basarabiei au fost amânate până la
revenirea lui Davila, a cărui strategie s-a dovedit a fi mult mai realistă în acest sens. M. Mitrașca
remarcă, în legătură cu acest episod, maniera oportunistă în care diplomații S.U.A. înțelegeau să
privească problema Basarabiei: cu toate că S.U.A. s-au opus categoric semnării tratatului
Basarabiei în 1920, totuși ele nu ezitau să folosească prevederile sale (cu privire la ratificare)
pentru a-și justifica nedorința de a recunoaște măcar starea de fapt ce rezulta din unirea Basarabiei
cu România720.
Revenit la Washington, Davila a solicitat Secretarului de Stat, Henry Lewis Stimson, un
răspuns la memoriul său din 18 februarie, „privitor la statutul cetățenilor români născuți în
Basarabia”721. Ca urmare a acestor demersuri repetate, Wallace Murray a studiat conținutul acestui
document și, după ce s-a consultat cu colegii săi de la Departament în legătură cu legislația în
materie de de imigrare, diplomatul american s-a întâlnit la 1 octombrie 1930 cu F. Nanu pentru a
discuta problemele ridicate de Davila în memorandum. Detaliile întâlnirii respective pot fi
reconstituite atât din documentele românești, cât și din cele americane, ultimele având, față de
primele, un ton în general mai rezervat în ce privește poziția S.U.A. față de problema Basarabiei722.
Murray, de pildă, considera că nu era necesar să discute absolut deloc problema recunoașterii
formale de către S.U.A. a Unirii. Nanu era de părere că, în această situație, România s-ar fi
mulțumit și cu „corectarea semnelor exterioare” ale nerecunoașterii de către S.U.A. a actului din
27 martie 1918, adică hărțile oficiale și chestiunea cotei. Dintre acestea două, problema cotei era
cea mai complicată, întrucât soluționarea ei necesita modificarea legislației americane cu privire
la imigrare, iar acest lucru nu se putea face fără a atrage atenția membrilor filoruși ai Congresului

717
Raport referitor la poziția S.U.A. față de problema Bsarabiei. Autor: indescifrabil, 1 aprilie 1930, în Arhivele
M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 21, f. 249.
718
Ibidem, Mironescu către Nanu, 7 aprilie 1930, f. 252.
719
Ibidem, Nanu către M.A.S., 28 aprilie 1930, f. 253.
720
M. Mitrașca, op. cit., p. 374
721
The Rumanian Minister (Davila) to the Secretary of State, August 22, 1930, în FRUS, 1930, vol 3, United States,
Government Printing Office, Washington, 1945, p. 805.
722
Ibidem, Memorandum by the Chief of the Division of Near Eastern Affairs (Murray), October 1, 1930, p. 805-807;
v. și Nanu către M.A.S., 3 octombrie 1930, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914 E.2, v. 23, f. 57.

125
și, prin urmare, „fără a crea mari încurcături Guvernului” american. Trebuiau deci, în acest caz,
așteptate ocazia și circumstanțele potrivite pentru a insera aceste schimbări în legislația americană.
Chiar dacă Nanu a fost purtătorul de cuvânt al României cu această ocazie, totuși nu putem să nu
remarcăm faptul că în spatele argumentelor sale se află anume întregul eșafodaj logic construit de
Davila. Astfel, Nanu aduce în discuție următoarele argumente care au jucat un rol important în
aceste negocieri: 1) protocolul Litvinov, care însemna renunțarea de către sovietici la soluționarea
în forță a problemei Basarabiei723; 2) S.U.A. nu recunoșteau guvernul de la Moscova și, prin
urmare, nu exista nici o justificare ca americanii să nu accepte măcar starea de fapt din Basarabia,
folosind drept pretext poziția sovieticilor (Murray a fost nevoit să accepte logica acestui argument);
în sfârșit, 3) un ultim argument care i-a făcut pe americani și mai ales pe Murray să trateze întreaga
chestiune mai serios a fost că în parlamentul României era un număr de deputați basarabeni, iar
aceștia ar fi putut pune bețe în roate viitoarelor tratate comerciale româno-americane. În concluzia
acestei întrevederi, Nanu observă că în condițiile existente era inutil să se ceară mai mult,
„deoarece s-ar da americanilor impresiunea că nici o schimbare teritorială nu poate avea valoare
fără ratificarea lor expresă, ceea ce ar fi jignitor pentru noi”724. Aceste ultime cuvinte reflectau, ca
un ecou, situația din timpul încercărilor eșuate din 1925 de a obține modificarea atitudinii S.U.A.
față de problema Basarabiei și pe care Nanu le considera a fi niște „intervențiuni întotdeauna cam
umilitoare”725.
În contextul acelor circumstanțe s-a observat că hărțile oficiale și chestiunea cotei nu erau
singurele „semne exterioare” ale nerecunoașterii stăpânirii românești în Basarabia care veneau de
peste ocean. Serviciul poștal american, de pildă, transmitea corespondența la Chișinău pe adresa
„Kishinew, U.S.S.R.”, iar cu rezolvarea acestei probleme au fost însărcinați diplomații legației
române de la Washington726. Tot Frederic Nanu, care în acele luni era însărcinatul cu afaceri
intermar al României la Washington, s-a ocupat de această chestiune. Modul în care diplomații
români au căutat să determine Departamentul de Stat să soluționeze această problemă a fost pe cât
de simplu pe atât de ingenios: M.A.S. l-a însărcinat pe Nanu să informeze autoritățile americane
că, corespondența expeditorilor americani care foloseau această adresă pur și simplu nu avea să fie
livrată, chiar dacă ea ajungea în România. În acest sens, diplomatul român a înaintat la 1 decembrie
un demers Secretarului de Stat, Henry L. Stimson727, iar acesta a reardesat, la rândul său,
documentul respectiv organelor competente ale administrației americane728. Nu este foarte clar
dacă au mai existat și alte contacte dintre diplomații români și cei americani referitor la această
problemă până în martie 1931. Cert însă este că dacă au existat, atunci ele nu au fost din păcate
documentate, pentru că la 14 martie 1931, Davila transmitea primului ministru, pe atunci N. Iorga,
că „în urma acțiunei pornite de mine printr-un memoriu înaintat Secretarului de Stat la 18 februarie

723
Deși acest lucru nu-și găsește reflectare în documentele diplomatice americane, din corespondența legației române
de la Washington rezultă că, în ce privește problema Basarabiei, americanii ar fi acordat o mare importanță aderării
României la protocolul Litvinov: Boncescu către DIGEPRES (Direcția Generală de Presă a M.A.S.), 25 ianuarie
1931, (nenumerotată) în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 54; v. și M. Arion către F. Nanu, 22 decembrie
1930, no. 74.895, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69; Nanu către Mironescu, 30 octombrie 1930, Arhivele
M.A.E., fond 71/1914 E.2, v. 23, f. 69.
724
Ibidem, Nanu către M.A.S., 3 octombrie 1930, f. 57-58.
725
F. Nanu, Rezumat al convorbirei mele cu Domnul Dulles despre Basarabia, Decembrie 18, 1925, (nenumerotată),
în Arhiva M.A.E., fond Washington, vol. 68.
726
G. Mironescu (Ministrul Afacerilor Străine) către Nanu, 11 noiembrie 1930, no. 69635, în Arhivele M.A.E., fond
Washington, vol. 69.
727
Ibidem, Nanu către Secretatul de Stat (Stimson), 1 decembrie 1930, no. 5115/P-6.
728
Ibidem, Secretarul de Stat (Stimson) către F. Nanu, 22 decembrie 1930, no. 5468/P-8.

126
1930 și numeroaselor și stăruitoarelor reveniri ale acestei Legațiuni, am reușit ca cota de imigrare
a Basarabiei să fie despărțită de cota rusă și administrația trecută de la Riga la București...
Asemenea, pe hărțile oficiale americane, Basarabia care având culoarea Rusiei, era descrisă ca
fiind sub ocupație românească, se află azi pur și simplu înglobată în frontierile românești”729. Cu
aceeași ocazie, Davila solicita guvernului României să păstreze în secret aceste realizări ale sale,
„pentru a nu da loc la intervenții contrare” acestor „schimbări care echivalează cu o recunoaștere
a stării de fapt”730. Evident, aprecierea lui Davila, după care americanii ar fi atribuit schimbărilor
respective cu caracter pur administrativ valoarea unei recunoaștere de facto a unirii Basarabiei era
deplasată, însă la aspectul acesta vom mai avea ocazia să revenim în paginile următoare. Atunci
când cota de imigrare a Basarabiei a redevenit de sine stătătoare la 1 iulie 1931, în urma
proclamației prezidențiale din 19 iunie731, Davila își informa superiorii de la M.A.S. că aceste
succese nu erau decît prima etapă a efortului său de obținere a „recunoașterii definitive a stării de
fapt”, iar în cadrul celei de a doua etape vizată de ministrul român la Washington obiectivul urma
să fie „înglobarea pur și simplu a cotei Basarabiei în cea românească”732. Astfel, datorită eforturilor
lui Davila, S.U.A. au adoptat în 1931 o atitudine neutră în diferendul ruso-român pe tema
Basarabiei, după ce timp de mai mulți ani, prin menținerea cotei Basarabiei în cota rusă,
administrația americană a dat dovadă de o atitudine „rusofilă” nedisimulată733.
În perioada care a urmat până în 1933, când se vor deschide alte perspective favorabile în
raporturile româno-americane, diplomații români de la Washington au continuat munca de rutină,
fie folosind orice prilej pentru a exercita presiuni asupra Departamentului de Stat să-și schimbe
atitudinea în principiu asupra Basarabiei, fie inisistând ca măcar problema cotei de imigrare pentru
Basarabia să fie soluționată până la capăt. În privința posibilității recunoașterii formale a unirii,
Davila era de părere că americanii aveau în arsenalul lor două teze foarte greu de combătut și pe
care se sprijineau în refuzul lor de a recunoaște de jure apartenența Basarabiei la România. În
primul rând, exista „bănuiala” că unirea nu a avut loc ca urmare firească a aplicării principiului
autodeterminării popoarelor, americanii suspectând că decizia Sfatului Țării s-ar fi luat mai curând
sub „presiune străină”. Davila remarcă faptul că această teză era greu de combătut pentru că „este
greu să dovedești că o bănuială este neîntemeiată”734. Un al doilea motiv invocat de americani
pentru care aceștia refuzau să examineze chestiunii recunoașterii unirii Basarabiei cu România
ținea de faptul că Japonia încă nu ratificase tratatul din 28 octombrie 1920 și, prin urmare, acesta
rămânea în continuare neîmplinit din punct de vedere juridic735. Americanii considerau inoportună
implicarea lor în această problemă când nici măcar semnatarii Tratatului Basarabiei nu-l
ratificaseră cu toții. Astfel, nu exista nici un motiv întemeiat pentru a putea spera la recunoașterea

729
Davila către Primul ministru (N. Iorga), 14 martie 1931, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 73.
730
Ibidem.
731
Șeful interimar al Diviziei pentru Afacerile Orientului Apropiat a Departamentului de Stat (Paul H. Alling), către
Secretarul Legației Române (Andrei Popovici), 30 iunie 1931, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69; v. și
textul proclamației care stabilea cota Basarabiei la o sută de persoane: Immigration quotas by the President of the
United States of America. A proclamation în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 114-115.
732
Ibidem, Davila către M.A.S., 7 iulie 1931, f. 105.
733
Ibidem, Davila către Iorga, 21 iulie 1931, f. 107.
734
Ibidem, f. 108.
735
După obținerea unor concesii la pescuit în Extremul Orient rus, poziția japonezilor a fost aceea că diferendul
basarabean „trebuia soluționat printr-o înțelegere directă între România și Uniunea Sovietică”. Din această cauză,
ratificarea documentului respectiv nu a fost dusă până la capăt, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al dreptului
internațional, Tratatul a rămas nerealizat. Vezi M. Mitrașca, op. cit., p. 299; v. și Bruce A. Elleman, The 1925 Soviet-
Japanese secret agreement on Bessarabia în Diplomacy and Statecraft, vol. 5, no.2, Londra, 1994, p. 287-295.

127
de jure din partea S.U.A., afară decât dacă relațiile sovieto-americane s-ar fi înrăutățit în mod
neașteptat. Diplomații români de la București erau de părere însă că aceste teze nu erau decât
subterfugii, iar în spatele nedorinței americane de a recunoaște unirea stătea îngrijorarea față de o
posibilă slăbire pe plan internațional a Rusiei și o întărire, pe seama acesteia, a pozițiilor Japoniei
în Extremul Orient. Davila era de părere că întreaga chestiune trebuia discutată de Iorga cu
ministrul japonez la București pentru a i se arăta că, privită sub acest unghi, ratificarea Tratatului
Basarabiei ar fi fost în interesul Japoniei736; această sugestie, ministrul român i-a repetat-o și lui
Dimitrie Ghika în februarie 1932. El considera că Japonia s-ar fi putut servi de cazul Basarabiei
ca de un precedent valabil de jure în circumstanțele date de cîștigurile sale teritoriale pe seama
Chinei în urma campaniei din Manciuria, începută în septembrie 1931737, câștiguri pe care S.U.A.
au anunțat la 7 ianuarie 1931 că nu le vor recunoaște738.
Pe parcursul anului 1931, diplomatul român a continuat munca în vederea atingerii măcar a
obiectivului recunoașterii stării de fapt din Basarabia, iar în acest scop el a rămas fidel strategiei
sale de atacare a problemei prin întâlniri directe cu demnitarii americani și prin scrisori înaintate
Secretarului de Stat. Un exemplu în acest sens îl constituie întrevederea avută cu Stimson, în cadrul
căreia Davila a discutat posibilitatea coordonării eforturilor României și S.U.A. în vederea
trimiterii de ajutoare umanitare în Rusia. Cu aceeași ocazie Davila a solicitat Secretarului Stimson
ajutorul în vederea identificării pieselor de aur din tezaurul României despre care diplomații
români considerau că au ajuns parțial și în S.U.A. din cauza că s-a observat că sovieticii le foloseau
pentru a face plăți în străinătate739.
Opinia din această perioadă a diplomaților români era că atitudinea S.U.A. față de conflictele
internaționale era una nerealistă și egoistă în același timp. Ei observau, de pildă, că autoritățile
S.U.A. nu numai că refuzau orice posibilitate de cooperare în cadrul aranjamentelor internaționale
și a sistemelor de securitate colectivă ce vizau menținerea status-quo-ului, dar nu doreau să se
implice până și în impunerea respectării prevederilor pactului Kellog, iar acest lucru consituia un
motiv de îngrijorare pentru diplomații români, a căror principală preocupare din perioada
interbelică a fost anume îngrădirea tendințelor agresive și revizioniste oriunde în lume740.
Agresiunea Japoniei în Manciuria din septembrie 1931 constituia pentru diplomații români un
exemplu edificator în acest sens: S.U.A. refuzau să-și asume răspunderea pentru impunerea
respectării obligațiilor pactului Kellog, invocând drept pretext faptul că, formal, Japonia nu a
declarat război Chinei. Întrebarea care se impunea în aces caz și pe care diplomații români au pus-
o interlocutorilor americani de la State Department a fost ce valoare puteau avea atunci chemările
americane la pace și dezarmare în lipsa unor „garanții ferme de sprijin în caz de pericol”? În situația
în care Uniunea Sovietică ar fi ocupat Basarabia după modelul oferit de japonezi în Manciuria, ar
fi apărat S.U.A. prevederile pactului Kellog? Răspunsul americanilor a fost ambiguu, în sensul că
reacția Statelor Unite ar fi depins de circumstanțele și interesele de moment ale S.U.A., dar și de
reacția populară de la ei de acasă. Din această cauză, oficialii de la State Department l-au îndemnat
pe Nanu să întețească „cât mai curând” campania mediatică de creare a unei imagini favorabile
României în rândul cetățenilor americani, aceasta fiind cea mai sigură cale „de a obține concursul

736
Davila către Iorga, 21 iulie 1931, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 110-111.
737
Davila către M.A.S., 20 februarie 1932,no. 09901, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69.
738
Ibidem, Davila către Ghika, 13 aprilie 1932, no. 2091/P-8.
739
Memorandum of Interview with the Roumanian Minister, August 15, 1931. Department of State, Office of the
Secretary, (nenumerotată), în A.N.I.C. fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola 647.
740
Vasile Vese, Poziția internațională a României după Marea Unire, în Marea unire din 1918 în context european,
I. Scurtu (coord.), București, 2003 , p. 421.

128
american” în eventualitatea unei agresiuni rusești în Basarabia741. Poate și datorită acestei
întrevederi, diplomații români ajung din nou la concluzia că principiul enunțat în Nota Colby, care
impunea Statelor Unite protejarea integrității Rusiei atâta timp cât aceasta nu avea un guvern
legitim, nu era neapărat motivul care împiedica recunoașterea de către S.U.A. a unirii Basarabiei.
Acest principiu a fost încălcat atunci când opinia publică americană a fost favorabilă recunoașterii
independenței Țărilor Baltice sau rezultatelor războiului dintre polonezi și bolșevici din 1920. Prin
urmare, ceea ce conta cu adevărat în cazul problemei Basarabiei era ca România să „aibă opinia
publică americană de partea sa și tocmai de aceea nu trebuia să facă nimic ce ar fi indispus masele
americane”, care sunt indiferente față de situația de pe alte continente și „își schimbă cu greu
impresiunile ce și-au format”. Diplomații români remarcă, în același context, că aceste
particularități se datorau caracterului cu adevărat reprezentativ al democrației americane, fenomen
rar întâlnit în acea peroadă, pentru că „spre deosebire de Europa, unde conducătorii sunt de obicei
urmați de popor în problemele mari de politică externă, în Statele Unite conducătorii trebuie să
țină la fiecare pas seama de reacțiunea populară”742.
Davila a atacat din nou problema Basarabiei cu ocazia participării S.U.A. la Conferința
pentru dezarmare de la Geneva743. Diplomații S.U.A. mizau foarte mult pe succesul acestei
conferințe la care participau România și U.R.S.S., însă incoerența poziției americane în raport cu
România în chestiunea dezarmării era evidentă, fiind remarcată și de presa americană. Astfel,
ziarul „Washington Star” considera că nu era rezonabil din partea S.U.A. să ceară României să se
dezarmeze atâta timp cât Uniunea Sovietică nu recunoștea Unirea, iar Statele Unite, fără ca măcar
să recunoască regimul de la Moscova, sprijineau punctul sovietic de vedere în detrimentul statului
român744. Cu ocazia Conferinței de dezarmare, Davila a încercat să obțină sprijinul diplomaților
americani în favoarea poziției românești afișate în timpul negocierilor de la Riga din ianuarie
1932745, negocieri purtate în vederea semnării unui pact de neagresiune sovieto-român. Principiul
pentru care Davila solicita sprijinul diplomaților americani în cadrul negocierilor româno-sovietice
(care urmau să fie reluate la Geneva) a fost acela că agresiunea trebuia exclusă formal pentru tot
teritoriul asupra căruia România își exercita suveranitatea, deci și în Basarabia. Pentru a convinge

741
Nanu către D. Ghika (M. A. S. al României), 27 octombrie 1931, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23,
f. 115-119.
742
Ibidem, Atitudinea Statelor Unite față de conflictul sino-japonez, Buletinul nr. 4, din 1 martie 1932 al Direcțiunii
Politice Orientale, Secțiunea Orientală.
743
Referitor la circumstanțele și obiectivele participării României la acea conferință, vezi I. Oprea, Nicolae Titulescu,
București, 1966, p. 201-207.
744
U.S. relations with Russia involved in Geneva Disarmament Conference, în „Washington Star” din 13 decembrie
1931.
745
Chiar dacă nu face obiectul prezentei cercetări, contextul negocierilor româno-sovietice de la Riga este foarte
important pentru înțelegerea acestui episod al relațiilor româno-americane. Îngrijorați de agresiunea Japoniei în
Manciuria (Alexandru-Murad Mironov, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940, București, 2013,
p. 105) și probabil de ascensiunea nazismului în Germania, Uniunea Sovietică revizionistă s-a arătat interesată de
apropierea de țările suținătoare ale Sistemului de la Versailles. Astfel, sovieticii au semnat în 1932 un acord politic cu
Franța și un tratat de neagresiune cu Polonia (dar și cu țările baltice). Izolată și slăbită prin această apropiere dintre
sovietici de aliații săi tradiționali, România a fost nevoită să negocieze în vederea semnării unei înțelegeri
asemănătoare. Negocierile au eșuat însă pentru că, pe de o parte, un segment influent al elitei politice românești îi era
ostil (O.Ţâcu, Problema Basarabiei și relațiile româno-sovietice în perioada interbelică, Chișinău, 2004, p. 130-131),
dar în principal pentru că Litvinov nu a fost de acord ca în proiectul viitorului pact Basarabia să fie menționată în mod
expres ca fiind acoperită de prevederile sale. Referitor la negocierile româno-sovietice de la Riga, vezi V. F.
Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Iași, 1991, p. 102; N. Titulescu, Politica externă a României, București, 1994,
p. 106-107; I. Scurtu ș.a., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, București, 1998, p. 189; G. Ciorănescu,
Bessarabia: Disputed Land between East and West, Munich, 1985, p. 103-104.

129
Departamentul de Stat să susțină în fața sovieticilor punctul de vedere românesc, ministrul român
s-a întâlnit în februarie cu W. Murray și cu Secretarul de Stat Stimson pe care i-a informat despre
cauzele eșecului negocierilor „neizbutitului tratat de neagresiune”746 de la Riga, despre care
considera că acesta nu putea să aibă absolut nici un sens decât dacă prevederile sale acopereau
întreg teritoriul României la vest de Nistru. În caz contrar, exista riscul ca sovieticii să interpreteze
tratatul în sensul că un atac sovietic în Basarabia nu ar fi constituit o agresiune la adresa
României747. Diplomații S.U.A. erau conștienți că semnarea înțelegerilor franco-sovietice și
sovieto-poloneze din aceeași perioadă slăbeau poziția României în fața U.R.S.S.748 și considerau
că „frica pe care România o resimțea față de Rusia sovietică” constituia un obstacol în fața
succesului Conferinței dezarmării față de care americanii manifestau „un profund interes”. Davila
a ținut să sublinieze, cu această ocazie, că o potențială intervenție a S.U.A. în favoarea României
la Geneva n-ar fi constituit o îndepărtare de la poziția S.U.A. în privința problemei Basarabiei, ci
doar un pas diplomatic în sprijinul păcii și pentru succesul Conferinței749. Secretarul de Stat
Stimson și-a exprimat dorința ca acest obstacol în calea succesului Conferinței să fie îndepărtat și
a acceptat să examineze propunerea lui Davila750. Șeful Diviziunii pentru Afacerile Orientului
Apropiat, Murray, era și el de părere că interesul american dicta eliminarea acestui obstacol din
calea succesului Conferinței751. În urma întrevederilor cu acesta, cu Secretarul Stimson și cu
subsecretarul de stat, William Richard Castle, ministrul român a rămas cu impresia „că există o
serioasă posibilitate să se dea instrucțiuni delegațiunii americane de la Geneva de a sprijini
obținerea unei formule satisfăcătoare pentru România, influențând în acest sens delegația rusă”752.
Cu toate acestea, Davila a fost nevoit să abandoneze această tentativă ingenioasă atunci când a fost
anunțat de ministrul Ghika că orice negocieri româno-sovietice la Conferința de dezarmare de la
Geneva erau suspendate753, în ciuda faptului că Departamentul de Stat a demonstrat în această
perioadă un interes desebit față de problema Basarabiei în raport cu posibilitatea semnării unui
pact româno-sovietic de neagresiune754. În legătură cu acest episod, M. Mitrașca face o confuzie
atunci când afirmă, pornind de la memorandumul cu privire la întrevederea pe care Davila a avut-
o cu Stimson la 4 februarie, că Secretarul de Stat ar fi refuzat să dea curs invitației ministrului

746
G. Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, Humanits, Bucureşti, 1991, p. 302.
747
Excrept of a memorandum of a conversation between the Rumanian Minister [Davila] and the Chief of the Division
of Near Eastern Affairs[Murray], Febrary 4, 1932, nenumerotată, în ANIC, fond Microfilme S.U.A., inventar 1806,
rola 692; În legătură cu negocierile de la Riga și Al. Boldur ajunge la concluzia că, în cazul sovieticilor, „noţiunea de
neagresiune poate fi uşor lărgită până la noţiunea actului de violenţă”: Viaţa Basarabiei, 1933, nr. 1, p. 15.
748
Cu privire la acest aspect vezi Mihai Retegan, În balanța forțelor, București, Semne,1997, p. 80-82.
749
The Chief of Division (Murray) to the Secretary of State, February 4, 1932, în FRUS, 1932, vol. 2, Washington,
Government Printing Office, 1947, p. 503-504; În privința acestui document există o confuzie în istoriografia
românească: V. F Dobrinescu afirmă că acest memoriu i-ar fi fost adresat lui Castle, pe cînd el de fapt a fost redactat
pe numele Secretarului de Stat. Mai mult decât atât, istoricul român atribuie conținutului acestui memoriu detalii din
alt document, din 24 martie, pe care Murray într-adevăr l-a adresează lui Castle, dar care nu are nici o legătură cu
acest episod: V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 103.
750
Memorandum of Conversation between Secretary Stimson and the Rumanian Minister, Mr. Charles A. Davila,
February 4, 1932, 761.7111/9, în ANIC, fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.
751
Ibidem, Murray către Secretarul de Stat (Stimson), 4 februarie 1932, 761.7111/8.
752
Davila către șeful delegației române de la Conferința de dezarmare de la Geneva (Ghika), 4 februarie 1932, no.
9897, în Arhivele M.A.E, fond Washington, v. 66.
753
Ibidem, Ghika către Legația română la Washington, 6 februarie 1932, no. 9897.
754
Ibidem, Davila către șeful delegației române de la Conferința de dezarmare de la Geneva (Ghika), 6 februarie
1932, no. 9900.

130
român755. Din contra, acest document arată foarte clar că Secretarul de Stat a promis să studieze
propunerea, iar documentele diplomatice românești confirmă că anume Legația română, în urma
instrucțiunilor primite de la Ghika, a fost cea care a renunțat la propria sa inițiativă756.
În pofida insuccesului acestui demers, Davila a căutat și a găsit noi modalități de a ataca
atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei, urmând consecvent realizarea obiectivului propus
de obținere a recunoașterii de facto a unirii. Împrejurările favorabile pentru o nouă încercare au
fost date de evoluția conflictului sino-japonez în Manciuria și de atitudinea pe care guvernul
american a luat-o față de agresiunea japoneză. În cunoscuta scrisoare adresată de către Stimson
senatorului Borah la 23 februarie 1923, Secretarul de Stat arăta, în legătură cu aceste evenimente,
că S.U.A. nu erau dispuse să recunoască schimbările teritoriale impuse prin forța armelor757.
Davila considera că această declarație de principiu trebuia folosită de către România, arătându-i-
se Departamentului de Stat că și în Basarabia exista riscul unei intervenții similare, sovietice,
intervenție lipsită de o declarație prealabilă de război și în urma căreia, „sub pretextul sprijinirii
tovarășilor comuniști sau a vreunei revolte locale”758, Basarabia să fie anexată pe calea armelor.
În afară de aceasta, ministrul român a studiat și argumentul american, conform căruia S.U.A. nu
recunoșteau acele schimbări teritoriale care în prealabil nu fuseseră acceptate de părțile între care
a avut loc transferul de suveranitate. Aici Davila a observat că, în cazul regiunii Vilna, pe care
generalul polonez Lucjan Zeligowski o ocupase în octombrie 1920 de la Lituania, Statele Unite au
afișat o atitudine diferită759. Această anexare nu a fost recunoscută de lituanieni care, drept urmare,
nu au stabilit relații formale cu Polonia decât abia în 1938760, și nici de către sovietici. Atunci când
polonezii au informat Departamentul de Stat despre decizia lor de a-și atribui acest teritoriu,
americanii „s-au mulțumit să răspundă că nu găseau oportun de a lua o poziție în materie”761, dar
nu au arătat că n-ar fi recunoscut stăpânirea poloneză asupra acestei regiuni și a orașului Vilnius,
așa cum au făcut-o în cazul Basarabiei762. Prin urmare, Davila era de părere că atitudinea S.U.A.
față de cazul Vilna constituia o excepție de la principiile expuse de Secretarul Stimson și deci putea
fi folosită drept argument în favoarea recunoașterii de facto a unirii Basarabiei. Deși ingenioasă,
această inițiativă a lui Davila era cu două tăișuri, pentru că, fiind utilă în discuțiile diplomatice cu
americanii, putea avea cu totul alt efect asupra opiniei publice, de vreme ce pornea de la asocierea
unirii Basarabiei cu agresiunea poloneză în Lituania, iar asta ar fi furnizat argumente adversarilor
unirii, care de fapt nici nu căutau altceva decât să o prezinte în lumina unei anexări militare.
Davila a avut la 24 martie 1931 o nouă întrevedere cu subsecretarul de Stat, W. R. Castle,
în care a încercat să sublinieze similitudinile dintre situația Basarabiei și cea a regiunii Vilna. În
afară de aceasta, pornind de la principiul enunțat de Secretarul Stimson cu privire la
nerecunoașterea de către S.U.A. a schimbărilor teritoriale realizate prin forță, Davila a încercat să

755
M. Mitrașca, op. cit. P. 377.
756
Posibilitatea continuării negocierilor la Geneva a eșuat din cauza intransigenței poziției sovietice în privința
Basarabiei: V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 103-104.
757
Scrisoarea Secretarului de Stat (Stimson) către senatorul Borah din 23 februarie 1932:
http://teachingamericanhistory.org/library/document/letter-to-senator-borah-committee-on-foreign-relations/ accesat
la 23 aprilie 2017.
758
Memoriul lui Davila către Departamentul de Stat, 9 aprilie 1932, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f.
142.
759
Davila către M.A.S, 5 martie 1932, no. 9903, în Arhivele M.A.E., Fond Washington, vol., 69.
760
În urma unui ultimatum polonez.
761
Ibidem, Davila către Ghika, 13 aprilie 1932.
762
Spre deosebire de Basarabia, în cazul regiunii Vilna, Departamentul de Stat nu a socotit necesar să creeze o cotă
aparte de cea poloneză.

131
sondeze poziția S.U.A. în cazul unei posibile agresiuni rusești în Basarabia. Răspunsul american
însă a fost dezamăgitor, Castle arătându-i lui Davila că deși, în virtutea principiilor enunțate de
Stimson, S.U.A. n-ar fi recunoscut o anexare de către U.R.S.S. a teritoriului românesc, totuși era
imposibil de prezis care ar fi fost atitudinea americană în cazul în care „Rusia pur și simplu ar lua
înapoi Basarabia, pe care S.U.A. nu au recunoscut-o niciodată ca parte a României”763. Vedem,
prin urmare că, în pofida rezultatelor obținute de Davila în 1931, atitudinea S.U.A. față de unirea
Basarabiei cu România a rămas neschimbată.
În general, diplomații români de la Washington erau de părere în această perioadă că
trebuia evitată solicitarea unei recunoașteri formale, întrucât o asemenea pretenție ar fi putut avea
efectul advers celui scontat (cum s-a și întâmplat de fapt în 1923-1924), dar totodată considerau
că S.U.A. vor trebui să ia în curând o decizie în acest sens, având în vedere că în 1932 existau deja
semne clare că stabilirea relațiilor sovieto-americane nu mai avea cum să fie amânată foarte mult
timp. Sfătuit de Subsecretarul de Stat Castle764, Davila a redactat un memoriu în care a prezentat
noi argumente în vederea obținerii înglobării cotei de imigrare a Basarabiei în cota generală a
României, ceea ce ar fi echivalat, în opinia sa, cu o recunoaștere de facto a unirii. Fără a pune
principalul accent pe argumente de ordin istoric sau etnic în favoarea stăpânirii românești în
Basarabia, memoriul lui Davila se concentrează în schimb pe doctrina fixată de Stimson pentru
politica externă americană de a nu recunoaște schimbările teritoriale realizate prin forța armelor în
detrimentul tratatelor și înțelegerilor preexistente. Aprobat de Liga Națiunilor la 10 martie 1933,
acest principiu „umplea un gol evident” al Pactului Kellog, pentru că descuraja potențialii agresori
care, fără nici un fel de declarații de război, ar fi putut anexa teritorii de la alte țări (așa cum s-a
întâmplat în cazul agresiunii japoneze în China). Situația din Basarabia prezenta un risc
asemănător, în opinia lui Davila. Pactul Kellog îi oprea, teoretic, pe sovietici de la orice încercare
de modificare în forță a statutului Basarabiei. Totuși faptul că „o ramură a guvernului american
făcea o discriminare deschisă a Basarabiei în raport cu restul teritoriului României” putea încuraja
intențiile agresive ale sovieticilor și slăbi autoritatea universală a înțelegerii cu privire la renunțarea
la război, întrucât „acest sistem, asemenea unui lanț, nu putea fi tot atât de puternic ca cea mai
slabă din verigile sale”. Tocmai de aceea era necesar ca S.U.A. să-și schimbe atitudinea măcar față
de starea de fapt din Basarabia, pentru a întări această verigă slabă și a nu oferi motive suplimentare
pentru o potențială agresiune sovietică. Acest lucru putea fi făcut prin înglobarea cotei de imigrare
a Basarabiei în cota generală a României care, deși în opinia demnitarilor americani era o chestiune
pur administrativă, totuși avea importante consecințe politice internaționale pentru statutul acestei
provincii și pentru imaginea României765. În același document, Davila arăta de ce, pornind de la
argumente de ordin istoric și etnic, drepturile statului român în Basarabia erau indiscutabile766, iar
ideea plebiscitului era inacceptabilă, cu atât mai mult cu cât sovieticii înșiși nu au oferit niciodată
nici un precedent în acest sens, deși în cazul cel puțin al Georgiei sau al Ucrainei, un plebiscit ar
fi fost incontestabil mai indicat decât în situația Basarabiei. Singura soluție în privința acestei
provincii românești era „să se aștepte cu răbdare până când Rusia va fi renunțat formal sau tacit la
pretențiile sale”. În concluzie, ministrul român mai face o observație pertinentă și anume că

763
Memorandum by the Under Secretary of State (Castle) of a Conversation with the Rumanian Minister (Davila),
March 24, 1932, 1932 în FRUS, 1932, vol. 2, Washington, Government Printing Office, 1947, p. 505-506.
764
Davila către Ghika, 18 aprilie 1932 în Arhivele M.A.E, Fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 136-138.
765
Memoriul lui Davila către Departamentul de Stat, 9 aprilie 1932, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f.
139-142.
766
La acest subiect, vezi și Iftene Pop, Bessarabia from the international lega viewpoint, The Romanian cultural
foundation publishing house, București, 1999, p. 55-70.

132
doctrina Colby, prin care S.U.A. își asumaseră protejarea generoasă a intereselor Rusiei767, nu a
fost concepută pentru o durată atât de lungă, ci trebuie înțeleasă în contextul anului 1920, când
prăbușirea regimului sovietic era considerată iminentă. Faptul că acel regim a supraviețuit și s-a
întărit foarte mult între timp a generat circumstanțe noi și neprevăzute de acel document și asta l-
a făcut să fie depășit768. Memoriul mai are o anexă, în care este făcută o analiză comparativă dintre
situația Basarabiei și cea a Texasului, care s-a unit cu S.U.A. după o perioadă de independență769.
La prima vedere, comparația poate părea deplasată, dar asemănările dintre aceste două cazuri au
fost sesizate și de ambasadorul S.U.A. în România, W.S. Culberston, încă în 1926770.
Aceste eforturi ale diplomatului român nu au rămas fără consecințe pozitive. Mai întâi, ca
urmare a acestor demersuri, a avut loc o întrevedere între Nanu, Davila și Wallace Murray. În
cadrul acesteia, șeful Diviziunii pentru Afacerile Orientului Apropiat le-a comunicat românilor că
integrarea cotei Basarabiei în cota generală de imigrare a României n-ar fi putut avea loc fără ca
S.U.A. să fi recunoscut, în prealabil, unirea. Când însă Nanu și Davila i-au arătat că în cazul
regiunii Vilna, Departamentul de Stat nu a urmat aceeași logică, Murray a fost de acord că situația
Vilnei constituia, într-adevăr, o excepție de la regula americană de politică externă de a nu
recunoaște nicio schimbare teritorială până când aceasta n-ar fi fost mai întâi acceptată de părțile
între care a avut loc respectivul transfer de suveranitate. Exista, așadar, un precedent în politica
americană care era aplicabil cazului Basarabiei. Diplomații români au primit asigurări, cu această
ocazie, că Departamentul de Stat nu avea nicio obiecție de a soluționa chestiunea Basarabiei în
favoarea României, mai ales că era preferabil ca această întrebare să fie rezolvată mai înainte ca
S.U.A. să fi stabilit relații formale cu U.R.S.S. Însă Murray le-a dat de înțeles lui Nanu și Davila
că deși majoritatea oficialilor de la Departament erau de acord cu punctul românesc de vedere, alții
aveau o părere diferită, iar decizia avea să aparțină, finalmente, superiorilor săi771. În urma acestor
discuții, Wallace Murray a înaintat un memoriu subsecretarului de Stat Castle în care arăta că,
consilierul juridic al Departamentului de Stat, Richard Flournoy, era de părere că o încorporare pe
cale administrativă a cotei Basarabiei în cea a României ar fi constituit o recunoaștere ipso facto a
unirii. Totuși, împotriva unor eventuale obiecții în acest sens, „acțiunile (Departamentului de Stat
– M.Ț.) puteau fi justificate cu ușurință nu doar din motive de administrare a cotelor, ci și din
necesitatea de a reglementa jurisdicția consulară [americană] în provincia disputată”. Murray nu
vedea ce aveau de câștigat S.U.A. „apărând cu atâta insistență principiile lui Colby în cazul
Basarabiei”, atunci când de acestea s-a făcut abstracție în cazul altor teritorii ce aparținuseră
defunctului Imperiu Rus. Din aceste motive, diplomatul american recomanda soluționarea acestei
chestiuni pe care diplomații români o tot ridicau de mai bine de un deceniu772.

767
Secretarul de Stat, Bainbridge Colby către Camillo Avezzana, 10 august 1920, în FRUS, 1920, vol. III, Washington,
1936, p. 464.
768
Memorandumul lui Davila către Departamentul de Stat, 9 aprilie 1932, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2,
v. 23, f. 146.
769
Ibidem, anexa la memorandum, f.148-152.
770
W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p.51, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1736, rola 659 (atașat la Raportul confidential nr. 305 al legației americane de la București din 25 oct. 1926, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventor 1737, rola 648).
771
Memorandum for Bessarabia file. Conference between Mr. Davila, Mr. Nano, and Mr. Murray, April 30, 1932,
(nenumerotată), în Arhivele M.A.E, fond Washington, vol. 69; v. și Davila către M.A.S, 30 aprilie 1932, în Arhivele
M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 135.
772
The Chief of the Division of Near Eastern Affairs (Murray) to the Under Secretary of State (Castle), May 13, 1932,
în FRUS, 1932, vol. 2, Washington, Government Printing Office, 1947, p. 506-508; v. și Murray către Castle, 13 mai
1932, 871A.014/Bessarabia, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692; la același subiect vezi și:
Bernard Cook, Statele Unite și problema Basarabiei în Magazin istoric din decembrie 2012, p. 37.

133
 Dar, în pofida acestei concluzii, conducerea republicană a Departamentului de Stat a hotărât,
în vara anului 1932, să nu dea curs demersurilor lui Davila. Cu privire la motivul acestei decizii,
sursele documentare lasă să se înțeleagă că s-a hotârât ca o rezoluție în acest sens să nu fie luată
pentru anul în curs, dar că problema includerii cotei Basarabiei în cea a României „a avut și va
continua să aibă o atenție deosebită din partea Departamentului de Stat”773. În particular, Wallace
Murray i-a comunicat lui Andrei Popovici, secretarul Legației române, că Secretarul de Stat nu
putea să ia această decizie mai devreme de 30 iunie 1933, data la care Comisia mixtă pentru
probleme de imigrație, compusă din delegați ai Departamentului de Stat, Comerț și ai celui de
Muncă se întrunea să ia hotărâri în aceste probleme. Din rapoartele Legației române aflăm că
Davila ar fi încercat chiar să-i „zmulgă” lui Stimson o garanție scrisă precum că Secretarul de Stat
va recomanda acelei comisii înglobarea cotei Basarabiei în cea a României. Departamentul de Stat
însă a respins această tentativă, argumentând că ea nu doar contravenea practicilor diplomatice
anglo-saxone, ci nu era nici fezabilă, pentru că nu exista nici o garanție că administrația Hoover ar
fi rămas la putere și după alegerile prezidențiale din 1932 (așa cum avea să se întâmple de fapt).
Cu toate acestea, diplomații români au primit asigurări că Stimson nu era opus doleanțelor lui
Davila, dimpotrivă: faptul că Secretarul de Stat se arăta preocupat de această problemă era un
indiciu cu privire la interesul și simpatia sa în acest sens774.

III.2. Ce de-a doua etapă a campaniei diplomaților român de la începutul

deceniului patru de a schimba atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei
În ciuda obstacolelor pe care nu a reușit să le treacă în a doua jumătate anului 1931 și în
1932, Davila era convins că se afla pe drumul cel bun în încercarea de a obține recunoașterea
implicită a stăpânirii românești în Basarabia. Această convingere era întărită de circumstanțele
date de apropierea recunoașterii de către S.U.A. a guvernului de la Moscova. Diplomații români
de la Washington erau la curent cu schimbarea de atitudine în S.U.A. față de Uniunea Sovietică
care avusese loc pe parcursul ultimilor ani. De fapt, chiar atitudinea administrației americane față
de posibilitatea recunoașterii Sovietelor nu mai era la fel de intransigentă ca a lui Colby în 1920,
care pur și simplu respingea orice eventualitate de acest fel. Administrația Hoover, de pildă,
condiționa această recunoaștere de asumarea de către sovietici a datoriilor fostului Imperiu rus,
despăgubirea cetățenilor americani expropriați de revoluția bolșevică și renunțarea la propaganda
comunistă pe teritoriul Statelor Unite, iar sovieticii erau dispuși să negocieze pornind de la aceste
condiții775. Șansele recunoașterii de către S.U.A. a Uniunii Sovietice au crescut brusc atunci când
F. D. Roosevelt a câștigat cursa electorală prezidențială din noiembrie 1932776. Diplomații români
remarcau că și presa americană, chiar ziarele mari, cum erau „The Sun” din Baltimore sau „The
New York Times” care aveau corespondenți la Moscova, manifestau tot mai pronunțat o atitudine
filorusă. Această schimbare, atât în atitudinea guvernului, cât și a societății americane, diplomații

773
Raportul lui F. Nanu cu privire la Conversația cu Wallace Murray din 10 iunie 1932, (nenumerotat), Arhivele
M.A.E., fond Washington, vol. 69; v. și Ibidem, Murray către Davila, 5 iulie 1932, (nenumerotat).
774
Ibidem, Memorandumul lui Andrei Popovici din 11 august 1932, (nenumerotat).
775
Ibidem, Nanu către Vaida Voevod (M.A.S. interimar), 20 septembrie 1932, no. 4433/P-124.
776
Ibidem, Nanu către M.A.S., 26 noiembrie 1932, no. 09951, p. 3-4; la același subiect vezi și Părerile domnului
Franklin Rooesevelt asupra recunoașterii sovietelor de către U.S.A. în Buletinul nr. 22 din 1 decembrie 1932 al
Direcțiunii Afacerilor Politice Secțiunea Orientală, Fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, vol. 35, f. 335-
336.

134
români o puneau nu doar pe seama intereselor cercurilor comerciale americane777, care puteau
profita de pe urma recunoașterii sovietice, ci mai cu seamă ea se explica prin manifestările agresive
ale militarismului nipon și a agresiunii Japoniei în interiorul continentului asiatic, fapt pe care nici
sovieticii nu-l puteau privi cu ochi buni778. Am arătat că administrația președintelui Hoover s-a
opus expansiunii teritoriale a Japoniei în Extremul Orient, iar această atitudine a fost continuată și
de administrația Roosevelt, președintele democrat declarând în legătură cu această problemă, încă
înainte de a fi învestit în funcție, că „respectarea cu sfințenie a tratatelor internaționale e piatra
fundamentală pe care se sprijină toate relațiile dintre națiuni”779. Japonia nu era singurul motiv de
îngrijorare pentru care S.U.A. și unele state europene căutau să stabilească relații mai apropiate cu
sovieticii. Ascensiunea lui Hitler în Germania îi îndemna pe francezi, cehoslovaci sau polonezi să
adopte o atitudine asemănătoare față de U.R.S.S. Iată, de pildă, ce scria la 8 septembrie despre
Polonia, România și problema Basarabiei, în legătură cu semnarea tratatului polono-sovietic de
neagresiune, corespondentul de la Moscova a ziarului „The Sun” din Baltimore: „Polonia are o
alianță militară cu România. România nu are relații cu Rusia... Polonia s-a găsit deci în fața
alternativei jenante ori de a-și părăsi aliata română ori de a respinge oferta pactului rusesc. Faptul
că Polonia a semnat acum pactul cu Rusia în ciuda obligației sale − obligație cel puțin morală, dar
probabil confirmată în scris – de a sta alături de România în chestia Basarabiei, pare a indica că
Polonia are nevoie de acel pact mai mult decât oricând... Principalul motiv este Germania”780. Nu
era sigur că președintele Hoover ar fi reușit să-și depășească „adânca și sincera aversiune pentru
regimul sovietic” și va recunoaște Moscova. Dar diplomații români erau convinși că „se înmulțesc
semnele că dacă reluarea relațiilor nu este încă hotărâtă, guvernul american are intenția să
hotărască cele necesare după alegerile de la 8 noiembrie”781, iar în legătură cu această perspectivă,
ministrul român era de părere că „chestiunea recunoașterii exprese a alipirii Basarabiei va veni
totuși în discuțiune”782
Înarmat cu aceste convingeri, Davila i-a însărcinat pe subalternii săi să sublinieze (în
discuțiile cu diplomații americani) importanța rezolvării chestiunii cotei mai înainte ca S.U.A. să
stabilească relații formale cu U.R.S.S, întrucât după această dată, partizanii din S.U.A ai Uniunii
Sovietice ar fi ridicat piedici suplimentare în acest sens783. Oficialii americani s-au declarat de
acord, însă au arătat încă o dată că nimic nu se putea face până la întrunirea Comisiei mixte pentru

777
Nanu către M.A.S., 5 decembrie 1932, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 230.
778
Nanu către Vaida Voevod, 20 septembrie 1932, 4433/P-124, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69. p. 5-
6.
779
Ibidem, Davila către M.A.S., 18 ianuarie 1933, no. 09965.
780
Ibidem, Nanu către Vaida Voevod, 20 septembrie 1932, 4433/P-124, p. 7.
781
Ibidem, p. 1.
782
Recunoașterea de către U.S.A a suveranității noastre asupra Basarabiei prin înglobarea cotei de imigrațiune a
Basarabiei. Buletinul no. 10 din 1 iunie 1932, al Direcțiunii Politice Orientale, Secțiunea Orientală în Arhivele M.A.E,
fond 71/1914, E.2., vol. 28, f. 159. Cu privire la atitudinea diplomaților români de la sfârșitul anului 1932 față de
posibilitatea recunoașterii guvernului de la Moscova de către Roosevelt vezi Posibila recunoaștere a sovietelor de
către U.S.A. în Buletinul nr. 23 din 15 decembrie 1932 al Direcțiunii Afacerilor Politice Secțiunea Orientală, Fond
71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, vol. 35, f. 337.
783
Printre aceștia se număra, de pildă, cunoscutul senator William Borah, a cărui poziție față de Uniunea Sovietică
poate fi reconstituită cu ușurință pe materialele de presă din acea perioadă. Vezi de ex. articolul Hughes’s charges
start Senate fight on Soviet question, în „The New York Times” din 21 decembrie 1923, sau Senatorul Borah își
expune părerea pentru ce Statele Unite ar trebui să recunoască Rusia Sovietică, în „New York American” din 27
noiembrie 1932, Arhivele M.A.E., Fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, vol. 35, f. 328-334. Din acestea se
observă că senatorul Borah făcea în acei ani lobby prosovietic în Congresul american.

135
probleme de imigrație, din 30 iunie 1933784. Foarte important, anume în această perioadă
americanii încep să menționeze interesele economice americane în același context cu problema
Basarabiei. Murray și-a exprimat nedumerirea că anume acum, când guvernul României solicita
„favoruri” Departamentului de Stat, se întâmpla ca firmele americane să fie supuse discriminării
de către statul român. Diplomatul american l-a lăsat pe secretarul Legației române să înțeleagă că
Departamentul de Stat era la curent cu faptul că în practica diplomatică europeană erau obișnuite
presiunile economice în vederea atingerii unor scopuri politice, dar că „asemenea discriminări
contra firmelor americane nu erau de natură să creeze dispoziții favorabile României” 785.
Iminența recunoașterii de către S.U.A. a guvernului sovietic impunea intensificarea activității
și așa susținute a Legației române de la Washington, condusă de Carol Davila. Din fericire,
diplomații români de la Washington au avut în acest sens suportul deplin al lui Nicolae Titulescu,
care a fost numit ministru al afacerilor străine la 20 octombrie 1932. Faptul că anume Titulescu a
fost cel care a supervizat și coordonat eforturile Legației române de la Washington din această
perioadă foarte complicată, a constituit o coincidență fericită, pentru că acesta nu numai că era cel
mai de seamă diplomat al României. El a fost, după cum observă M. Mitrașca, „singurul ministru
de externe, după o lungă perioadă, care era interesat de politica S.U.A. față de Basarabia și căruia
părea să-i pese de consecințele acestei politici”786. Informat fiind de eforturile depuse de Davila
încă de pe vremea când era ministru plenipotențiar al României la Londra787, Titulescu considera
prioritar ca recunoașterea Uniunii Sovietice de către S.U.A. să nu fie însoțită și de o recunoaștere
americană implicită a existenței unui litigiu basarabean. Acesta era cel mai important aspect al
problemei, pentru că, mai ales în contextul refuzului României de a semna cu sovieticii un pact de
neagresiune în 1932, orice mențiune prin care S.U.A. admitea existența unui litigiu basarabean ar
fi putut fi interpretată de alți actori internaționali (și în primul rând de sovietici) drept o aderare a
Statelor Unite la punctul de vedere sovietic asupra Basarabiei788. Problema consta în aceea că nu
se putea cere S.U.A. să adopte, de pildă, punctul de vedere al guvernului francez care a recunoscut
regimul sovietic „în condițiunile impuse de tratate, adică între altele de tratatul nostru cu Franța
privitor la recunoașterea Basarabiei”. Nu se putea face acest lucru pentru că S.U.A. nu semnaseră
Tratatul Basarabiei din 28 octombrie 1920. În schimb, ceea ce se putea cere administrației lui
Roosevelt era să adopte o atitudine neutră în privința Basarabiei, iar pentru ca acest rezultat să fie
obținut, era nevoie de „tact și dibăcie”, de aceea Titulescu îi îndemna pe diplomații români de la
Washington: „să vegheați în continuu și să acționați din timp și fără întrerupere în sensul
intereselor românești și bineînțeles în forma compatibilă cu uzuanțele și mentalitatea
americană”789. Este cât se poate de evidentă preocuparea diplomatului român de posibilitatea
recunoașterii regimului sovietic de către americani. Titulescu realiza cât se poate de clar riscul

784
Memorandumul lui Andrei Popovici din 11 august 1932, (nenumerotat), în Arhivele M.A.E., fond Washington,
vol. 69.
785
Ibidem, este vorba despre firma General Railway Signal Company, ale cărei servicii, conform americanilor, ar fi
fost respinse de către guvernul român în favoarea unei companii franceze (Thomson-Houston), în ciuda faptului că
americanii au prezentat o ofertă „mai avantajoasă din toate punctele de vedere”. Vezi, cu privire la acest caz, întreaga
corespondență a Legației americane de la București în FRUS, 1932, vol. 2, Washington, Government Printing Office,
1947, p. 508-520.
786
M. Mitrașca, op. cit., p. 379. În legătură cu atitudinea aproape excepțională a lui Titulescu față de modul în care
S.U.A. tratau problema Basarabiei, vezi Davila către Titulescu, 7 februarie 1933 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914,
E.2, vol. 23, f. 241.
787
Ibidem, M.A.S. către Titulescu, 15 mai 1932 f. 174.
788
Ibidem, Titulescu către Legația română la Washington, 9 decembrie 1932, f. 231.
789
Ibidem.

136
izolării diplomatice cu care România se confrunta în perioada anilor 1932-1933, în urma creșterii
inevitabile a rolului Moscovei pe arena internațională și a feluritelor înțelegeri pe care aceasta le
încheiase cu aliații tradiționali ai României790. Activitatea sa ca ministru de externe s-a desfășurat
pornind, în primul rând, anume de la această realitate, iar problema Basarabiei a fost una centrală
pe tot parcursul aflării sale aproape neîntrerupte în funcție până în august 1936791. Nu este de
mirare că atunci când Davila a răspuns la depeșa sa din 9 decembrie abia pe data de 31 ianuarie,
solicitând istoricul negocierilor româno-sovietice792, Titulescu a reacționat cu indignare față de
ceea ce părea a fi o neglijență față de stăruințele sale personale de a trata problema cu cea mai
mare seriozitate793.
Totuși, Titulescu nu avea motive să fie foarte aspru cu diplomații români de la Washington
și mai ales cu Davila, care a dat dovadă de inițiativă, inspirație, obținînd maximum cât se putea în
acel moment și în acea situație, dar care nu s-au bucurat de susținerea cuvenită din partea M.A.S.
al României794. Titulescu nu știa că diplomații români de la Washington pregăteau terenul pentru
noua ofensivă diplomatică a României, stabilind contacte cu echipa lui Roosevelt încă mai înainte
ca acesta să fie învestit în funcție. Astfel, la 27 ianuarie 1933, Frederic Nanu se întâlnește cu
Benjamin Sumner Welles, viitorul secretar adjunct de Stat, iar apoi, începând cu 1937, subsecretar
de Stat. Cu această ocazie, Nanu i-a explicat acestuia în ce consta „absurditatea situației” prin care
înțelegerile comerciale româno-americane erau aplicabile pentru tot teritoriul României, în timp
ce Departamentul de Stat refuza să-i recunoască pe basarabeni drept cetățeni ai României prin
menținerea unei cote separate de imigrație pentru teritoriul dintre Prut și Nistru. Welles a
recunoscut validitatea argumentelor diplomatului român, reacționând pozitiv și la sugestia ca
măsurile în vederea corectării acestei situații să fie luate mai înainte ca S.U.A. să recunoască
guvernul sovietic. În același context apare pentru prima dată și sugestia foarte ingenioasă, al cărei
autor pare să fi fost tot Davila795, ca S.U.A. să insiste, în cadrul negocierilor de stabilire a relațiilor
diplomatice cu sovieticii, asupra necesității „eliminării punctelor de fricțiune cu vecinii săi, printre
care Basarabia este unul din cele mai periculoase”. Cu alte cuvinte, diplomații români ținteau spre
obținerea, prin intermediul S.U.A., a recunoașterii de către URSS a actului din 28 octombrie 1920.
Obiectivul urmărit era ca S.U.A. să fi contribuit la evitarea unei amenințări majore la adresa păcii
mondiale, la cauza dezarmării și la întărirea Pactului Kellog, prin eliminarea unei situații care
prezenta un risc pronunțat de război. Și aceste argumente au fost recepționate favorabil, numai că
Welles, „neavând încă nici o calitate oficială și înainte de a consulta pe șefii partidului, n-a putut
să-și ia nici un angajament”796. Un alt detaliu important referitor la eforturile Legației române de
la Washington de schimbare a atitudinii Statelor Unite față de problema Basarabiei ține de faptul
că Davila a încercat să obțină concursul sau măcar bunăvionța influentelor cercuri evreiești. În

790
Relativ la atitudinea lui N. Titulescu față aceste chestiuni, vezi următoarele discursuri ale sale: Mica înțelegere și
colaborarea țărilor europene (interviu acordat ziarului „Az Est”, ianuarie 1933) în Nicolae Titulescu, Discursuri,
Robert Deutsch (coord.), București, 1987, p. 380-383; Ibidem, Definiția agresorului, p. 393-395; Ibidem, Spre
normalizarea relațiilor româno-sovietice, p. 395-397; Ibidem, Lumina încrederii și stabilității internaționale, p. 400-
403.
791
Cu privire la poziția lui Titulescu față de U.R.S.S. în acei ani vezi I. Scurtu ș.a., Istoria Basarabiei…, p. 189; v. și
N. Titulescu, Politica externă a României, p. 100-140.
792
Davila către M.A.S., 31 ianuarie 193, no. 9981, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 234.
793
Titulescu către Legația română la Washington, 2 februarie 1933, no. 5514, în A.M.A.E., fond Washington, vol. 69.
794
Davila către Titulescu, 7 februarie 1933, f. 240-242, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 23
795
Ibidem, f. 243.
796
Memoriul lui F. Nanu cu privire la întrevederea avută cu Sumner Welles din 27 ianuarie 1933, no. P3I2a, în
Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69.

137
acest sens, ministrul român s-a întâlnit și a discutat la New York cu rabinul Stephen Samuel Wise,
președintele onorific al American Jewish Congress, căruia i-a explicat, pornind de la aceleași
argumente pe care le-a prezentat Departamentului de Stat pe parcursul ultimilor doi ani, cum vedea
guvernul român problema Basarabiei în relațiile româno-americane și cum intenționa el să obțină
integrarea cotei Basarabiei în cea a României mai înainte ca S.U.A. să fi recunoscut guvernul
sovietic. Wise nu numai că a susținut această inițiativă a lui Davila, ci s-a oferit să discute în acest
sens cu senatorul Borah, în vederea preîntâmpinării unei posibile opoziții din partea acestui senator
influent, pe care diplomații români de la Washington îl considerau a fi „capul unui număr destul
de mare de intelectuali” filoruși care militau pentru recunoașterea guvernului sovietic797. Această
realizare a lui Davila a fost adusă și ea la cunoștința echipei de diplomați a președintelui ales
Roosevelt798. În afară de aceasta, diplomații români de la Washington mai luau în calcul și
posibilitatea de a pune, prin intermediul comitetelor naționale române din S.U.A., presiune
suplimentară pe Departamentul de Stat, deși era acordată preferință procedeelor diplomatice și „pe
nesimțite” a chestiunii cotei de imigrație a Basarabiei799.
Pentru ca munca sa, începută în 1931, să fie încununată cu succes, Davila credea că erau
necesare nu date de ordin istoric, ci „argumente de fapt și considerațiuni de bun-simț cît și
[cunoașterea] precedentelor americane pentru cazuri similare”. În acest sens, el îi transmitea lui
Titulescu că americanii se plângeau, în contextul discutării problemei Basarabiei, de felul în care
erau tratate în România firmele americane (cazul licitației Thomson-Houston), dar și de cotele
protecționiste de import pe care România le fixase în contextul măsurilor luate pentru redresarea
economiei ce suferea de pe urma marii depresiuni economice. Davila aprecia corect că aluzia
americană era ca România să satisfacă aceste cerințe de ordin economic, drept „compensație pentru
chestiunea recunoașterii implicite a alipirii Basarabiei”800. Aceasta, bineînțeles, contrazicea
asigurarea primită anterior de la Murray, în legătură cu situația licitației Thomson-Houston, după
care „guvernul american nu făcea nici un fel de legătură între chestiunile politice și cele
comerciale”801. Deși Davila nu-și punea mari speranțe în inițiativa sa de a obține, în circumstanțele
tratativelor americano-sovietice și prin intermediul american, recunoașterea din partea U.R.S.S. a
apartenenței Basarabiei la România, totuși el îl informa pe Titulescu că exista, cel puțin, „la
Departamentul de Stat o dispozițiune favorabilă rezolvirii chestiunei” cotei Basarabiei802.
Pentru a valorifica aceste premise favorabile, Davila a reluat (în martie 1933) seria
întrevederilor cu oficialii Departamentului de Stat, cărora le-a arătat că, în problema Basarabiei,
atitudinea Statelor Unite față de România echivala cu o discriminare publică imposibil de justificat
la adresa unei țări cu care americanii aveau relații normale. Însă dincolo de problema recunoașterii
implicite sau explicite a unirii Basarabiei, principalul motiv de îngrijorare al diplomaților români
pornea de la punctul de vedere al lui Titulescu că, în situația în care S.U.A. ar fi recunoscut regimul
sovietic, fără a-și modifica în prealabil poziția față de statutul provinciei, acest lucru ar fi atras

797
Ibidem, Nanu către Vaida Voevod (M.A.S. interimar), 20 septembrie 1932, no. 4433/P-124.
798
Ibidem, Nanu către Sumner Welles, 28 ianuarie 1933, (nenumerotat).
799
Ibidem, Legația română la Washington către Consulul României la Cleveland (George Anagnostache), 31 ianuarie
1933, (nenumerotat).
800
Davila către Titulescu, 7 februarie 1933, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 244.
801
Memorandumul lui Andrei Popovici din 11 august 1932, (nenumerotat) în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol.
69.
802
Davila către Titulescu, 7 februarie 1933, în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 242.

138
după sine și recunoașterea existenței problemei Basarabiei803. În plus, existau temeri (pe care și
americanii le considerau întemeiate) că în cazul în care recunoașterea sovieticilor de către
americani n-ar fi fost precedată de o schimbare favorabilă a poziției S.U.A. relativ la problema
Basarabiei, atunci după data recunoașterii o astfel de schimbare s-ar fi realizat foarte greu, dacă
nu chiar imposibil de obținut804. Tot acum și în legătură cu tratativele sovieto-americane privitoare
la posibilitatea stabilirii relațiilor oficiale, Davila a solicitat încă o dată, pe cale informală, bunele
oficii americane în vederea ajungerii „la o înțelegere amiabilă cu sovieticii”. Cu toate că nu a reușit
să obțină angajamentul american în acest sens, totuși el a căpătat promisiunea lui Murray că S.U.A.
nu vor stabili relații diplomatice cu Rusia sovietică fără a discuta în prealabil cu România
chestiunea Basarabiei805.
Legația română a discutat problema statutului Basarabiei în contextul tratativelor sovieto-
americane de stabilire a relațiilor formale și cu șeful Divizunii pentru afaceri est-europene a
Departamentului de Stat, Robert F. Kelley, la 15 martie 1933. De data aceasta, Davila nu a
menționat decât în treacăt teza „discriminării publice” la care România era supusă prin atitudinea
S.U.A. în problema Basarabiei806. În schimb, el a insistat în primul rând pe ideea ca S.U.A. să
sugereze sovieticilor necesitatea ajungerii la un numitor comun cu România în ce privește
problema Basarabiei807. Acest pas ar fi fost în concordanță cu politica S.U.A. de promovare a păcii
și ar fi întărit autoritatea pactului Kellog, iar sovieticii nu i-ar fi refuzat pe americani în condițiile
în care își doreau stabilirea relațiilor cu Statele Unite, mai ales că problema Basarabiei se afla în
centrul tratativelor pe care Titulescu le purta cu sovieticii exact în aceeași perioadă. Care ar fi fost
însă termenii „înțelegeri amiabile”? Fără să o spună deschis, Davila sugerează voalat că România
era gata să accepte vechea propunere sovietică, ce a dominat negocierile româno-sovietice în
perioada 1920-1923, de renunțare la tezaur în schimbul recunoașterii sovietice a unirii Basarabiei,
propunere față de care, spune diplomatul român „guvernul României nu era pregătit pe atunci să
o consimtă”. În plus, România ar fi fost dispusă să stabilească relații formale cu Moscova și chiar
să semneze un tratat de neagresiune808. În cazul în care România n-ar fi izbutut să ajungă la un
consens cu sovieticii în problema Basarabiei, diplomații români au lăsat Departamentul de Stat să
înțeleagă că erau dispuși să facă uz de prevederile articolului 6 al pactului de organizare al Micii
Înțelegeri pentru a bloca posibilitatea stabilirii relațiilor diplomatice între U.R.S.S., pe de o parte,
și Iugoslavia și Cehoslovacia, de altă parte809. A doua zi după întrevederea cu Kelley, Davila a fost
primit în audiență de subsecretarul de Stat, William Phillips, pe care l-a rugat să țină cont de
„dificultățile României cu Rusia” în procesul de negociere cu sovieticii în vederea stabilirii

803
Toate guvernele României, pe tot parcursul perioadei interbelice, au refuzat să recunoască că ar fi existat o astfel
de problemă, ceea ce nu corespundea situației de fapt, întrucât ea exista, atîta vreme cît statutul real al Basarabiei de
pământ românesc era contestat de U.R.S.S.
804
The Chief of the Division of Near Eastern Affairs (Murray) to the Secretary of State and the Under Secretary of
State, March 6, 1933 în FRUS, 1933, vol. 2, Government Printing Office, Washington, 1949, p. 656-657.
805
Ibidem, p. 658; v. și Davila către M.A.S., 6 martie 1933 în Arhivele M.A.E., Fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 248;
806
Memorandum by Chief of the Division of Eastern European Affairs (Kelley), March 16, 1933, în FRUS, 1933, p.
660.
807
Ibidem, p. 658-659.
808
Memorandum by Chief of the Division of Eastern European Affairs (Kelley), March 16, 1933, în FRUS, 1933, p.
659-660.
809
Ibidem; Acest articol conținea următoarea prevedere: „orice act unilateral schimbând situația politică actuală a
unuia din statele Micii Înțelegeri față de un stat terț, va cere de aci înainte consimțământul unanim al Consiliului Micii
Înțelegeri: Savel Rădulescu (Subsecretar de Stat la M.A.S) către Legația română la Washington, 22 martie 1933, în
Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 249. În legătură cu însemnătatea acestui articol, vezi N. Tirulescu,
Politica…, p. 107; Eliza Campus, Mica Înțelegere, București, 1997, p. 124-126.

139
relațiilor diplomatice810. În privința formulei prin care S.U.A. ar fi urmat să recunoască Uniunea
Sovietică, diplomații români erau de părere că aceasta trebuia să urmeze modelul britanic prin care
regimul sovietic a fost recunoscut doar în limita teritoriilor asupra cărora își exercita suveranitatea,
întrucât aceasta era, în opinia lui Davila, singura formulă care ar fi reflectat cu adevărat
neutralitatea pe care S.U.A. doreau cu orice preț s-o afișeze în atitudinea lor față de problemele
internaționale811. Obținerea acestui deziderat era însă foarte problematică, după părerea
diplomaților români de la Washington, pentru că practica Statelor Unite în materie de recunoaștere
a guvernelor străine se rezuma pur și simplu la numirea ambasadorilor, fără niciun fel de acte
adiționale care să însoțească acest pas812.
După aceste întrevederi cu Murray, Kelley și Phillips, Davila redactează un memorandum
pe care îl înaintează Secretarului de Stat, Cordel Hull, la 29 martie 1933. În acest document,
argumentul prezentat de Davilla pornește de la raționamentul că S.U.A. ar fi fost interesate de
salvgardarea păcii în orice parte a lumii și continuă prezentând istoria chestiunii Basarabiei de la
ocupația rusească din 1812 și până la unirea din 1918, arătând că dacă până acum România nu a
căutat recunoașterea rusească a unirii, s-a întâmplat pentru că nici Rusia nu a căutat să obțină
asentimentul românilor pentru ocupația de la 1812 sau 1878813. Sunt relatate apoi negocierile
româno-sovietice de la Varșovia (1921), Viena (1924) și Moscova (1929), cu un accent deosebit
pe modul în care a evoluat poziția sovietică în decursul acestui interval de timp. Pare să fie
semnalată existența unui anumit regret în România pentru refuzul diplomației sale de a lua în
considerare propunerea sovietică de la Varșovia cu privire la recunoașterea de către Moscova
actului din 27 martie, în schimbul renunțării din partea Bucureștiului la tezaurul românesc și la
semnarea unui pact de neagresiune814. Cu această ocazie, C. Davilla semnalizează (încă o dată)
americanilor faptul că România era dispusă să-și reconsidere poziția în această privință. În același
context România indica explicit care erau condițiile care nu i-ar fi permis să meargă la o înțelegere
cu sovieticii: mențiunile, în textul proiectului unui viitor tratat, a unor “litigii existente” sau
semnarea unui tratat de neagresiune pe o perioadă scurtă de doar 5 ani, așa cum insistau sovieticii.
În privința unui astfel de pact, Davila transmitea Departamentului de Stat că Rusia era „mult mai
nerăbdătorare” să-l semneze decât România815. Pornind de la aceste criterii, ambasadorul român
solicita S.U.A. înțelegere și susținere în vederea rezolvării diferendului basarabean, sugerând că
U.R.S.S. nu va respinge o asemenea inițiativă venită din partea americanilor, a căror recunoaștere
o urmărea de mai multă vreme. Un alt motiv pentru care Davila credea că sovieticii vor accepta o
eventuală sugestie americană cu privire la soluționarea diferendului basarabean, pornind de la
oferta lui Karahan din 1921, pentru că, după părerea sa, ceea ce împiedica cercurile conducătoare
de la Moscova să recunoască unirea erau fie opinia publică, fie unele elemente din elita politică,
mai intransigente, care nu ar fi acceptat o asemenea cedare decât în situația în care U.R.S.S. primea

810
Memorandum of conversation with Rumanian Minister by the Under Secretary of State, William Philips, March
16, 1933, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
811
Savel Rădulescu (Subsecretar de Stat la M.A.S) către Legația română la Washington, 22 martie 1933, în Arhivele
M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 249; v. și Ibidem: Savel Rădulescu către Legația română la Washington, 11
aprilie 1933, f. 349.
812
M. Mitrașca, op. cit., p. 381.
813
The Rumanian Legation to the Department of State. Aide-Memoire, 29 March, 1933, în FRUS, 1933, vol. 2,
Government Printing Office, Washington, 1949, p. 662-663; vezi același document și în Arhivele MAE, Fond E2-P1,
vol. 23, f. 251-282.
814
The Rumanian Legation to the Department of State. Aide-Memoire, 29 March, 1933, în FRUS, 1933, vol. 2,
Government Printing Office, Washington, 1949, p. 665.
815
Ibidem, f. 666.

140
o compensație pe măsură816. Aceasta era părerea lui Davila și, bineînțeles, ea era complet greșită,
reflectând o înțelegere ruptă de realitatea sistemului sovietic totalitar, unde nu putea exista nici o
părere în opoziție față de politica lui Stalin, iar despre existența vreunei opinii publice în Rusia
sovietică a anului 1933 care să fi influențat politica externă a Moscovei nici nu putea fi vorba.
Avem aici un exemplu grăitor pentru care americanii considerau guvernul român a fi, la începutul
anilor ’30, atât de neinformat despre Uniunea Sovietică, încât constituia un caz „singular” în
această privință817. Alte argumente pe care diplomații români le sugerează americanilor să le
transmită omologilor sovietici țin de apartenența României la Mica Înțelegere, de necesitatea
stabilirii raporturilor sovieto-cehoslovace și sovieto-iugoslave, dar și de obiectivul sprijinirii
democrațiilor în fața ascensiunii fascismului818. În calitate de exemplu și precedent pentru o
posibilă mediere americană a diferendului sovieto-român, ministrul Davilla se referă la rolul pe
care S.U.A. l-au jucat în procesul de decolonizare a Americii Centrale și de Sud.
În situația în care Statele Unite vor fi refuzat să-și ofere bunele oficii, ori vor fi eșuat în
această încercare, România cerea, cel puțin, ca S.U.A. să treacă cota de imigrație a Basarabiei la
cota generală a României, să recunoască pe basarabeni drept cetățeni români și astfel să obțină,
ceea ce diplomații români considerau a fi recunoașterea de facto a actului din 27 martie. Legația
română de la Washington considera politica de imigrație a SUA din acel moment drept
discrimnatorie față de România și greu de justificat și explicat publicului român, mai ales atunci
când ar fi fost vorba de acordarea unui tratament preferențial comerțului american. Sunt interesante
și acele argumente ale legației ce țin de dreptul autodeterminării popoarelor, recunoscut și de către
bolșevici, de modul în care S.U.A. au tratat problema Basarabiei în raport cu alte teritorii ale
fostului Imperiu țarist (mai ales regiunea Vilna revenită Poloniei) sau analogia pe care
memorandumul îl face între situația Basarabiei și alipirea Texasului la S.U.A. în 1845. Davila
îndeamnă, în continuare, Statele Unite să recunoască unirea Basarabiei cu România, invocând și
argumente de alt ordin, cum ar fi vecinătatea României cu URSS ce transforma statul român într-
un stăvilar al expansiunii comunismului în Europa sau dreptul Basarabiei de a-și decide soarta
conform principiilor enunțate de W. Wilson în 1918. În final, ambasadorul român sugerează
S.U.A. o formulă de recunoaștere după modelul britanic care recunoștea Uniunea Sovietică doar
în limitele teritoriale în care suveranitatea sa era ea însăși exercitată, sau măcar să evite orice
formulare din care ar fi putut rezulta că S.U.A. „recunoșteau public teza rusă cu privire la «litigiile
existente» între România și U.R.S.S”819.
Voluminos, încărcat cu argumente substanțiale și pertinente, memorandumul lui Davila din
29 martie 1933 analiza chestiunea sub toate aspectele, însă principalul său merit a fost acela de a
scoate în prim-plan interesele americane de a sprijini România în disputa sa cu U.R.S.S. pe
problema Basarabiei. Este subliniată potențiala sporire a prestigiului internațional al S.U.A. în
cazul în care ar fi contribuit diplomatic la rezolvarea chestiunii basarabene și, pe această cale, la
cauza păcii, dar, poate mai important, Davila sugerează americanilor și posibilitatea încheierii unor

816
Ibidem, p. 665, 667.
817
Din aceeași sursă aflăm că, într-o discuție cu ministrul american la București, Ch. Wilson, reprezentantul Japoniei
în capitala României s-a declarat „șocat de cât de prost erau informate autoritățile române” despre Uniunea Sovietică:
Wilson către Secretarul de Stat (Simson), 2 decembrie 1930, 761.71/83, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627.
818
The Rumanian Legation to the Department of State. Aide-Memoire, 29 March, 1933, în FRUS, 1933, vol. 2,
Government Printing Office, Washington, 1949, p. 668.
819
Ibidem, p. 680. E curios faptul că, pentru a justifica drepturile României asupra Basarabiei, nici în acest
memorandum și nici în alte demersuri ale diplomaților români de la Washington nu este invocat votul Sfatului Țării
din 27 martie 1918.

141
acorduri comerciale avantajoase cu România. Maniera convingătoare în care a fost redactat acest
document îl face pe M. Mitrașca să-l compare cu documentele americane de același fel și să-l ofere
ca exemplu despre modul în care trebuia construită o argumentație pentru a convinge diplomația
americană820. Memorandumul mai este însoțit de o scrisoare adresată lui Cordel Hull în care Davila
îl îndeamnă pe Secretarul de Stat să se folosească de ocazia negocierilor în vederea stabilirii
raporturilor formale cu U.R.S.S. pentru a pune la încercare „intențiile pașnice” ale sovieticilor. Nu
exista, după părerea lui Davila, un test mai potrivit pentru a sonda care erau intențiile și scopurile
politicii externe sovietice decât atitudinea pe care o aveau în problema Basarabiei. Dacă, la sugestia
americanilor, Uniunea Sovietică ar fi fost dispusă să ajungă la o înțelegere prin care să recunoască
Basarabia, atunci aceasta însemna că dorința manifestată de a stabili relații diplomatice cu țările
din Vest și de a salvgarda pacea în Europa era sinceră. Dacă, dimpotrivă, ea ar fi insistat asupra
subterfugiului plebiscitului, cerere pe care România nu o putea accepta, atunci americanii ar fi avut
ocazia să se convingă că, „despuiată de toate sofismele, politica Rusiei nu era pașnică”821. Această
cerere era considerată de români cu atât mai umilitoare cu atât regimul sovietic nu a acordat
georgienilor, ucrainenilor și altor popoare pe care le asuprea, dreptul de a se pronunța în acest fel.
Rezultatul direct al acestui memorandum a fost că, la 12 aprilie, Secretarul de Stat i-a scris
o scrisoare președintelui Roosevelt în care susținea că nu mai existau, în 1933, motive ca S.U.A.
să adere la principiile Notei Colby în ce privește Basarabia, în lumina faptului că această provincie
se afla în stăpânirea României vreme de 15 ani și pentru că, oricum, acest document fusese de
multă vreme depășit prin recunoașterea de către S.U.A. a Țărilor Baltice. Din această cauză, Hull
era de părere că venise timpul ca S.U.A. să recunoască starea de facto. În vederea următoarei
proclamații prezidențiale cu privire la stabilirea cotelor de imigrație, Hull îi sugera lui Roosevelt
pur și simplu să omită orice mențiune cu privire la Basarabia, iar numărul rezervat acesteia să fie
trecut în contul cotei României. În opinia lui Hull, aceasta ar fi avut efectul acordării recunoașterii
americane a suveranității românești în Basarabia822. Trei zile mai târziu, președintele Roosevelt
a aprobat memorandumul lui Hull823. Astfel, la zece ani după ce chestiunea cotei Basarabiei (și a
consecințelor politice care decurgeau din modul în care aceasta era administrată) apăruse pentru
prima dată în relațiile româno-americane, aceasta este, în sfârșit, rezolvată favorabil României.
Cu toate că la 31 mai Secretarul de Stat l-a înștiințat pe Davila cu privire la hotărârea
administrației Roosevelt de a integra cota Basarabiei în cea a României, totuși diplomații americani
au pus decizia finală pe seama disponibilității guvernului român de a pune capăt „politicii de
discriminare împotriva comerțului american”, la care ne-am referit mai devreme în legătură cu
situația cotelor de import824. Întrucât proclamația prezidențială cu privire la fixarea noilor cote de
imgrație trebuia să aibă loc în luna iunie, Davila a cerut superiorilor săi de la M.A.S. să intervină

820
M. Mitrașca, op. cit., p. 381.
821
The Rumanian Minister (Davila) to the Secretary of State, March 29, 1933, în The Rumanian Legation to the
Department of State. Aide-Memoire, 29 March, 1933, în FRUS, 1933, vol. 2, Government Printing Office,
Washington, 1949, p. 661-662.
822
Ibidem, The Secretary of State to President Roosevelt, April 12, 1933.
823
Secretarul de Stat (Hull) către Președintele S.U.A. (Roosevelt), 12 aprilie 1933, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 2030, rola 693; tot acolo vezi și Scrisoarea Secretarilor De Stat, Comerțului și Muncii către
Roosevelt, din 15 mai 1933, no. 428, cu privire la modul în care cota Basarabia, în număr de 100 (numărul minim
legal), era integrată în cota României. La același subiect, vezi și Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României.
Politica anglo-americană față de România (1938-1947), , Iași 1995, p. 20.
824
Memorandum by the Acting Secretary of State (Phillips), May 31, 1933 în FRUS, 1933, vol. 2, Government Printing
Office, Washington, 1949, p. 682; Ibidem, The Chief of Division of Near Eastern Affairs (Murray) to the Acting
Secretary of State, June 8, 1933, p. 689-690.

142
pe lângă Ministerul Finanțelor pentru a satisface doleanțele americane, mai ales că ministrul român
fusese lăsat să înțeleagă de către americani că chiar și „o ameliorare cât de mică «pentru principiu»
a cotelor acordate importului american va fi considerată ca suficientă, fiind o dovadă de
bunăvoință825. Insistențele lui Davila au dat roade foarte curând. Ministrul ad interim al afacerilor
străine Mironescu l-a rugat pe diplomatul român să transmită Departamentului de Stat că deși
„guvernul român nu poate face în scris o declarație contrară reglementării importului prin
contingentare..., în fapt se va proceda cu cea mai mare bunăvoință pentru importul mărfurilor
americane”826. În urma acestor asigurări, Roosevelt a semnat la 16 iunie proclamația prezidențială
nr. 2048, referitoare la înglobarea cotei Basarabiei în cea a României827. Davila a solicitat M.A.S.
păstrarea în secret a acestei realizări, până când nu va fi găsit, de comun acord cu Departamentul
de Stat, „o formulă convenabilă pentru aducerea la cunoștința publicului a hotărârii luate și a
semnificației ei” 828. Aceasta trebuia să fie, în opinia lui Davila, aceea a „recunoașterii implicite”
829
, după modelul regiunii Vilna830. Diplomatul român era de părere că această schimbare de
atitudine a S.U.A. în privința Basarabiei va atrage după sine și o atenuare a intransigenței sovietice.
Administrația S.U.A. a hotărât alipirea cotei Basarabiei la cea a României, transmitea Davila
superiorilor săi de la M.A.S., pentru că „aceasta însemna, în cuvintele lui Murray, că
Departamentul de Stat a hotărât să recunoască implicit suveranitatea României asupra Basarabiei”.
Din acest motiv, Davila insista în rapoartele sale că „această schimbare de atitudine are
însemnătatea recunoașterii”831. Așa a fost însă în realitate?
Un ultim episod semnificativ care ține de problema Basarabiei în relațiile româno-americane
este edificator pentru a înțelege modul în care americanii înșiși au privit această întrebare. Am
arătat mai devreme că Davila a căzut de acord cu diplomații americani ca, până la redactarea unui
comunicat de presă acceptabil pentru ambele părți, să păstreze în secret decizia lui Roosevelt de a
integra cota Basarabiei în cea a României. În curând însă, americanii și-au schimbat opinia, cerând
diplomaților români să nu facă chestiunea publică decât în cazul vreunei interpelări în parlamentul
României, sau atunci când, în urma vreunei scurgeri de informații, aceasta ar fi ajuns în presă832.
De altfel, textul asupra căruia diplomații români și cei americani au căzut de acord era formulat
foarte ambiguu și putea fi cu ușurință interpretat în defavoarea cauzei românești în Basarabia.
Acesta făcea o scurtă descriere a modului în care problema cotei basarabene a evoluat până în
1933, an în care „guvernul Statelor Unite a decis că ar fi potrivit, pentru motive de oportunitate
administrativă, de a îngloba cota basarabeană în cuprinsul cotei românești”. Probabil, la
insistențele diplomaților români, proiectul comunicatului mai conținea și următoarea mențiune:
„Deși guvernul român știe că, din punct de vedere american, hotărârile privitoare la cota
basarabeană au fost luate în primul rând pentru motive de oportunitate administrativă, Ministerul
român al Afacerilor Străine consideră că înglobarea cotei basarabene în cuprinsul cotei românești
poate fi interpretată, cu drept cuvânt, ca recunoașterea de către Statele Unite a situațiunii de facto

825
Davila către M.A.S., 30 mai 1933 și 31 mai 1933, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 354-358; v. și
Davila către M.A.S., 8 iunie 1933, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 359; Davila către M.A.S., 10 (no.
10058) și 14 iunie 1933 (no. 10064) în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 70.
826
Ibidem, Mironescu (M.A.S. ad interim) către Legația română la Washington, 15 iunie 1933, no. 31811.
827
Assistant Secretary of State (Carr) to the Rumanian Minister (Davila), 21 iunie 1933 în FRUS..., p. 682.
828
Davila către M.A.S., 19 iunie 1933 în Arhivele M.A.E., fond 71/1914 E.2,v. 23, f. 363.
829
Davila către G. Mironescu, 27 iunie 1933, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România,
1928-1938, vol. 37, f. 201-204.
830
Davila către Mironescu, 28 iunie 1933, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 369
831
Ibidem, f. 368.
832
Ibidem, Nanu către M.A.S., 7 octombrie 1932, f. 412.

143
în Basarabia”833. În acest fel, este evident că americanii au ținut să sublinieze că măsura luată de
ei în privința Basarabiei avea un caracter administrativ, iar documentul nu conține nicăieri nicio
formulare prin care Departamentul de Stat accepta echivalența acestei măsuri cu o recunoaștere a
stării de fapt, deși este specificat că guvernul român o considera ca atare. Prin eforturile diplomației
române, către vara anului 1933 orice semne exterioare ale nerecunoașterii de către S.U.A. a unirii
Basarabiei cu România fuseseră eliminate și deci interpretarea inexistenței acestora drept o
recunoaștere a stării de fapt era logică și rezonabilă. Cu toate acestea, la fel de clar este și faptul
că americanii au ales să păstreze o poziție duplicitară în acest sens, întrucât nu exista, după cum
observă M. Mitrașca, nicio mențiune nicăieri precum că S.U.A. acceptau echivalența acestei
măsuri de ordin administrativ cu o recunoaștere de facto834. Oricum, chiar și până să cunoască
textul acestui comunicat, Titulescu a interzis orice luare oficială de poziție în aceste sens,
considerând că era mai important „să avem lucrul în fond, nu să-l trâmbițăm”835. Dar atunci când,
probabil în urma unei scurgeri de informații intenționate din partea diplomaților români de la
Washington836, ziarul „Argus” a dat publicității știrea privitoare la cota Basarabiei în termeni foarte
favorabili cauzei românești837, Legația americană de la Washington a protestat, solicitând M.A.S.
al României publicarea comunicatului de presă negociat de Davila cu State Department.
Subsecretarul de Stat, Savel Rădulescu, l-a asigurat pe ambasadorul american Ch. Wilson că va
lua măsurile necesare spre a împiedica preluarea acestei știri și de alte publicații periodice
românești, însă în privința proiectului de comunicat el era de părere că „din felul cum este redactat
și argumentat, avantajul obținut privitor la cota Basarabiei poate fi întors contra noastră” 838.
Titulescu a fost foarte dezamăgit de textul comunicatului despre care considera, pe bună dreptate,
că era inadmisibil, și că era de fapt în contradicție cu toate promisiunile lui Davila de la
Washington839. Prin urmare, a fost interzisă, încă o dată, publicarea acestui comunicat care,
considera M.A.S., prin formularea să, slăbea pozițiile României840. Atunci când chestiunea
comunicatului a mai apărut de două ori în rapoartele Legației române de la Washington, în legătură
cu stabilirea relațiilor soviet-americane841, reacția lui Titulescu a fost lipsită de orice echivoc. El l-
a mustrat pe Nanu pentru încălcarea instrucțiunilor sale de „a nu se mai vorbi de această chestiune”,
arătând încă odată că România refuza, „oricare ar fi împrejurările, publicarea comunicatului în
chestiunea Basarabiei, al cărui text nu ne satisface”842. O singură dată, și abia după cinci ani,
problema cotei Basarabiei, dar și cea a comunicatului, mai apare în relațiile româno-americane. În
1938, în urma anexării Austriei de către Germania, administrația Roosevelt a integrat cota austriacă
în cea a Germaniei, justificând în mod public acest pas ( la 28 aprilie 1938) prin faptul că exista

833
Ibidem, Comunicat no. 11 (urmînd a fi publicat de Guvernul Român), f. 402; pentru versiunea engleză a acestui
document, v. și f. 353 și urm.
834
M. Mitrașca, op. cit., p. 387.
835
Titulescu către M.A.S., 29 iulie 1933 în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 399.
836
Ibidem, Savel Rădulescu către Legația română la Washington, 5 octombrie 1933, f. 408. F. Nanu a negat că Legația
română de la Washington ar fi avut vreun rol în acest incident: Ibidem, Nanu către M.A.S., 8 octombrie 1933.
837
„Tratativele duse de d. ministru Citta Davilla cu guvernul Statelor Unite au avut ca rezultat recunoașterea alipirii
Basarabiei la patria-mumă de către Statele Unite. Ca o consecință a acestei ratificări, cota de emigrare în Statele Unite
cuprinde, de azi înainte, și teritoriul basarabean care pînă acum avea o cotă separată, care era conexată cotei
Sovietelor”, „Argus” din 29 septembrie, 1933.
838
Savel Rădulescu către Nicolae Titulescu, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f. 404.
839
Ibidem.
840
Ibidem, Savel Rădulescu către Legația română la Washington, 6 octombrie 1933, f. 409.
841
Memorandumul lui F. Nanu din 20 noiembrie 1933,(nenumerotat), în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 70;
v. și Raportul Legației române din 13 decembrie 1933, în Arhivele M.A.E., fond 71/1913, E.2, v. 23, f. 414.
842
Ibidem, Titulescu către Legația română la Washington, 16 ianuarie 1934, f. 415.

144
un precedent: cel al Basarabiei din 1933843. În legătură cu acest fapt, ministrul României în S.U.A.,
Radu Irimescu, transmitea superiorilor săi de la M.A.S. că în acest fel „s-a eliminat definitiv
posibilitatea ca vreodată Departamentul de Stat să ne ceară publicarea acestui comunicat care
fusese stabilit între Departamentul de Stat și această legațiune fără a consulta Ministerul nostru de
externe, care nu l-a acceptat și a refuzat să-l aprobe”844.
Care a fost însă soarta celei de-a doua mari teme care a dominat eforturile Legației române
de la Washington în februarie-martie 1933 și anume sugestia ca S.U.A. să insiste pe lîngă U.R.S.S.
cu privire la necesitatea soluționării amiabile a diferendului basarabean? Nu este clar în ce măsură
au luat americanii în serios această sugestie a diplomaților români; cert este însă că în aprilie 1933,
în urma instrucțiunilor primite de la București, Legația română a curmat orice efort în vederea
materializării acestei inițiative. Încă odată, ca și în cazul inițiativei sale din 1932 legate de
participarea României, U.R.S.S. și a Statelor Unite la Conferința de dezarmare de la Geneva,
M.A.S. nu a găsit cu cale să dea curs inițiativei lui Davila prin care acesta solicita bunele oficii
americane în vederea posibilității ajungerii la un acord cu sovieticii în problema Basarabiei. Au
existat trei motive pentru care M.A.S. al României a ajuns, în aprilie 1933, la concluzia că
necesitatea unei medieri americane nu mai era atât de urgentă. Primul motiv era că Cehoslovacia
respinsese propunerea lui Litvinov de semnare a unui pact de neagresiune, atâta timp cât și aliații
săi din Mica Antantă n-ar fi făcut acest lucru, ceea ce era imposibil în lumina refuzului sovietic de
a recunoaște hotarul basarabean. Cel de-al doilea motiv ținea de primele semne ale posibilității
semnării Convenției pentru definirea agresiunii de la Londra, care era necesară pentru a suplimenta
prevederile pactului Briand-Kellog și prin care România considera că se punea o stavilă în plus în
eventualitatea unei invazii sovietice a Basarabiei845. Al treilea motiv era că, totuși, șansele
României de a obține această mediere erau destul de mici846. După semnarea Convenției de la
Londra pentru definirea agresiunii, M.A.S. a confirmat încă odată Legației române de la
Washington că Bucureștiul considera inoportun să se insiste ca „Statele Unite să exercite presiune
asupra guvernului Sovietelor de a recunoaște Basarabia”847. Prin urmare, este clar că această idee
ingenioasă a lui Davila a fost abandonată anume la inițiativa guvernului român și nu în urma
vreunui refuz al guvernului american de a-i da curs, așa cum s-a considerat, în mod nefondat, până
acum848.

843
Ibidem, Radu Irimescu (Ministrul României la Washington) către M.A.S., 3 mai 1938, f. 417.
844
Ibidem, Radu Irimescu către M.A.S., 3 mai 1938, f. 419
845
În documentele vremii, s-a păstrat o remarcă a lui Litvinov, după care acesta i-ar fi spus lui Titulescu, în urma
semnării Convenției: „Eu ştiu că, semnînd acest acord, v-am dăruit Basarabia”: Советско-румынские отношения.
Сборник документов: 1917–1934, том. 1, Москва, 2000, с. 413. De regulă, istoriografia rusă preferă să nu
vorbească de această declaraţie; dimpotrivă, susţine că semnarea Convenţiei nu avea nici o legătură cu chestiunea
Basarabiei şi că Litvinov ţinea să sublinieze că disputa teritorială româno-sovietică rămăsese nesoluţionată: М.
Мелтюхов, op. cit., p. 164. C privire la circumstanțele semnării acestui document: N. Titulescu, Discursuri,
Bucureşti, 1987, p. 393, 395; Idem, Documente diplomatice, Bucureşti, 1967, p. 512-514; I. Scurtu ș.a., Istoria
Basarabiei…, p. 260; N. Dima, From Moldavia to Moldova. The Soviet Rumanian-Territorial Dispute, Boulder, 1991,
p. 25; Ion Calafeteanu, Politică și interes național, , București, 1997, p. 229-241.
846
Savel Rădulescu (Subsecretar de Stat) către Legația româno la Washington, 5 mai 1933, în Arhivele M.A.E., fond
Washington, vol. 69
847
Savel Rădulescu către M.A.S., 29 iulie 1933, no. 23674, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, vol. 23, f. 379;
vezi textul acestui document în N. Titulescu, Politica..., p. 407-411.
848
M. Mitrașca nu explică care a fost finalitatea acestei inițiative a lui Davila: M. Mitrașca, Moldova.... p. 381, în timp
ce I. Stanciu ajunge la concluzia, eronată, că ministrul român s-a ciocnit de refuzul Departamentului de Stat întrucît
ar fi „primat interesele Washingtonului cu Uniunea Sovietică asupra promisiunii făcute lui Davila, căci recunoașterea

145
 * * *

Așadar, în ciuda eforturilor îndelungate și susținute ale echipei de diplomați români de la

Washington, și în special datorită contribuției personale a ambasadorului Carol Davila, succesele
obținute de România în încercarea de a obține din partea S.U.A. a recunoașterii unirii Basarabiei
au fost parțiale. Diplomația română a reușit să elimine orice semn manifest al refuzului S.U.A. de
a recunoaște unirea Basarabiei cu România măcar prin faptul că Statele Unite îi recunosc, începând
cu 1933, pe basarabeni drept cetățeni ai României. În același timp, schimbarea atitudinii față de
cota imigrației basarabene a fost și un succes al administrației Roosevelt, fără ca acest demers să
corespundă întru totul așteptărilor din acel moment ale României, de vreme ce noua decizie
referitoare la cota basarabeană era calificată ca fiind una pur și simplu administrativă. Drept
urmare, deși S.U.A. au acordat, teoretic și într-o manieră evazivă, recunoașterea de facto a
suveranității românești în Basarabia, totuși în practică americanii și-au rezervat posibilitatea de a
reveni fără nicio dificultate asupra acestei decizii și au insistat ca ea să nu fie făcută publică,
anulând, pe această cale, efectele benefice pe care le putea avea pentru România pe plan
internațional. În schimbul acestei recunoașteri îndoielnice, americanii au reușit să obțină două
lucruri: unele câștiguri materiale concrete pentru cercurile de afaceri americane și rezolvarea
(formală) a unei probleme politice care umbrea relațiile româno-americane încă de la începutul
perioadei interbelice. Oricum, decizia administrației americane de a include cota de imigrare a
Basarabiei în cea a României a fost un succes de netăgăduit al diplomației române. Din păcate,
eforturile diplomaților români de la Washington de a convinge guvernul american să exercite
presiuni asupra U.R.S.S. pentru a recunoaște Basarabia ca parte componentă a României, în cadrul
negocierilor sovieto-amercane privind stabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, nu s-
au soldat cu succes.

respectivă s-a făcut fără o discuție prealabilă a chestiunii amintite”: I. Stanciu, În umbra Europei. Relațiile României
cu Statele Unite în anii 1919-1939, București, 1996, p. 140.

146
 Capitolul IV.
Poziția S.U.A. în problema Basarabiei, ca subiect al relațiilor
internaționale, de la începutul anilor ʼ30 până în ajunul celei de-a
doua mari conflagrații mondiale

Documentele diplomatice americane arată că în anii ʼ30, chestiunea Basarabiei a continuat

să fie la fel de problematică ca și în deceniul precedent, în pofida pactului Briand-Kellog și a
protocolului Litvinov de la Moscova, și de cele două țări aflate în conflict latent în legătură cu
aceast neînțelegere. Teoretic, angajamentul de a renunța la recurgerea la război ca modalitate a
soluționării neînțelegerilor dintre state ar fi trebuit să apropie poziția celor două țări în ce privește
această chestiune spinoasă. În realitate însă, aceste înțelegeri aveau valoare doar pentru România,
pentru Uniunea Sovietică revizionistă ele nefiind nimic mai mult decât niște manevre diplomatice
menite să adoarmă vigilența popoarelor din Vest, așa cum aveau să demonstreze evenimentele de
la sfârșitul perioadei pe care urmează să o analizăm în acest capitol. Drept urmare, americanii
constată că propaganda bolșevică nu a contenit să atace România pe care o acuza că, fiind
subordonată politicii „antisovietice” franceze, ar fi avut intenții războinice față de U.R.S.S849.
Războiul ar fi fost „soluția preferată de burghezia română” pentru a distrage atenția opiniei publice
de la gravele probleme financiare cauzate de criza economică850. Totodată presa americană
semnalează că, Kremlinul revenise cu insistență sporită la ideea plebiscitului în privința
Basarabiei851. La fel ca în anii precedenți, în cercurile diplomatice americane au continuat să
circule informații referitoare la posibilitatea sau iminența unei invazii sovietice în Basarabia852.
Aceste informații demonstrau că americanii manifestau în continuare interes față de pretențiile
sovietice asupra Basarabiei, în pofida faptului că, în general, după semnarea protocolului Litvinov
predomina impresia că relațiile româno-sovietice au cunoscut o îmbunătățire853.

IV.1. Observațiile și reacțiile americanilor la încercările guvernului român de

a-și
îmbunătăți relațiile cu sovieticii
Corespondența Departamentului de Stat din anii 1930-1931 arată că guvernul american era
interesat de România și continua să privească cu neîncredre intențiile sovietice în raport cu
Basarabia. Temerile cele mai mari erau legate de posibila înscenare a vreunei „revolte populare”

849
Frederick W. B. Coleman (ministrul S.U.A. la Riga) către Secretarul de Stat (H. L. Stimson), 16 iunie 1930, no.
7042, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
850
Ibidem, Louis Sussdorff (însărcinat cu afaceri interimar al S.U.A. la Riga) către Secretarul de Stat, 10 martie 1930,
761.71/74.
851
Bessarabian claim reaffired by red în „The New York Times” din 11 februarie 1931.
852
Wilson către Secretarul de Stat (Stimson), 27 septembrie 1930, 761.71/79, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1608, rola 627.
853
Ion M. Oprea, O etapă rodnică din istoria relațiilor diplomatice româno-sovietice: 1928-1936, București, 1967;
v. și Arhivele M.A.E., Ion Calafeteanu, Relațiile româno-sovietice (1917-1940), 1967, f. 36 în Al. Murad Mironov,
op. cit., p. 100.

147
(după modelul acțiunii de la Tatarbunar) ce ar fi putut servi ca pretext pentru o invazie sovietică
sub pretextul sprijinirii „tovarășilor”854. În presa americană apăreau, periodic, articole cu referire
la planurile sovietice de invazie în Basarabia855. Departamentul de Stat era informat că, din această
cauză, România căuta, în septembrie 1930, să-și întărească poziția în raport cu sovieticii în
problema Basarabiei, urmărind să-i convingă pe italieni să se alăture poziției Franței și Angliei
într-o asemenea eventualitate856. Totodată, americanii știau de încercările României de apropiere
de Uniunea Sovietică vizînd posibilitatea semnării unui pact de neagresiune cu U.R.S.S., cu
condiția ca aceasta din urmă să nu insiste asupra diferendului basarabean857. Aceste tentative (care
americanii intuiau corect că s-au datorat mai curând insistențelor aliaților francezi și polonezi,
dornici de a se apropia de U.R.S.S. pe măsură ce ascensiunea fascistă pe continent devenea tot mai
pronunțată) nu s-au soldat însă cu niciun rezultat, ele oferind în schimb Moscovei încă o dată
ocazia de a cere organizarea unui plebiscit în Basarabia858. În legătură cu tentativele din 1931 ale
României de apropiere de U.R.S.S.859, americanii remarcau că, la fel ca în trecut, sovieticii
transmiteau românilor semnale mixte. Pe de o parte, lăsau să se înțeleagă, pe canale diplomatice
poloneze sau baltice, că ar fi fost dipuși să ajungă la un acord cu România în ce privește Basarabia,
părerea americanilor fiind chiar că, în condițiile unei compensații suficiente, ei ar fi fost dispuși să
renunțe la pretenția lor asupra acestui teritoriu860. Pe de altă parte însă, remarcă Legația americană
de la Riga, atacurile propagandei sovietice din această perioadă la adresa României nu au contenit
defel, ba chiar s-au întețit, mai ales după ce, exact în aceeași perioadă, România a adus la cunoștința
opiniei publice internaționale faptul că gărzile sovietice de frontieră măcelăreau fără milă zeci de
oameni care încercau să treacă Nistrul, fugind de foametea organizată de Stalin în Ucraina în anii
Holodomor-ului861. Știrea despre aceste masacre a ajuns foarte curînd și în presa americană862 :

854
Memoriul lui Davila către Departamentul de Stat, 9 aprilie 1932, în Arhivele M.A.E., fond 71/1914, E.2, v. 23, f.
142; v. și Walter E. Edge (ministrul S.U.A. în Franța) către Secretarul de Stat (H. L. Stimson), 4 septembrie 1930,
761.71/78, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inv. 1806, rola 692.
855
De ex.: Reds reported plotting war, în „LA Times” din 6 octombrie 1930; Reveal Russian plan to invade
Rumania in 1931, în „Chicago Tribune” din 6 octombrie 1930.
856
Walter E. Edge (ministrul S.U.A. în Franța) către Secretarul de Stat (H. L. Stimson), 4 septembrie 1930, 761.71/78,
în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inv. 1806, rola 692.
857
Wilson către Secretarul de Stat (Stimson), 20 ianuarie 1931, no. 590, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627; Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat (Stimson), 20 iunie 1931, no. 691; v. și Vizita dlui Rușdi Bey
la București în ”Rzeczpospolita” din 14 ianuarie 1931 și „Kurjer Warszawski” din 13 ianuarie 1931, precum și
România, Turcia și Rusia, în „Hamburger Nachrichten” din 14 ianuarie 1931 în Arhivele M.A.E., fond Washington,
vol. 69; Ibidem, Wallace Murray (șeful Diviziunii pentru afacerile orientului apropiat din Departamentul de Stat)
către George Boncescu (Consilier financiar ar Legației române la Washington), 12 februarie 1931, nenumerotat;
Ibidem, Boncescu către Murray, 13 februarie 1931, nenumerotat; Boncescu către DIGEPRES, 12 mai 1931, no. 2759,
în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66.
858
Al. Mironov, op. cit., p. 104.
859
În legătură cu felul în care au evoluat acestea acestea,: Ibidem: p. 100-103.
860
Raportul lui Emer Yeager (Atașatul militar al S.U.A. la Varșovia) nr. 1439 din 29 octombrie 1931, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632; Ibidem, A possible change of Policy [of Russia] relative to
Bessarabia: Raport pentru Departamentul de Război al lui Emer Yeager (Atașatul militar al S.U.A. la Varșovia) nr.
1439 din 20 octombrie 1931.
861
Robert F. Skinner (Ministrul S.U.A. la Riga) către Secretarul de Stat, 22 aprilie 1932,Subject: Rumanian-Soviet
recriminations, no. 287, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627; M.A.S. către Legația română
la Washington, 25 februarie 1932, no. 1209/X-27în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66. Fotografiile
supraviețuitorilor acelui masacru care au reușit să treacă Nistrul și cărora soldații romțni le-au acordat primul ajutor
se găsesc în același volum.
862
Ibidem, Consilierul de presă al legației române la Washington către Subsecretarul de Stat al M.A.S., 23 martie
1932, no. 1654/X-27; v. și Forty fleeing Russia killed în „The New York Times” din 25 februarie 1932; Bare slaughter

148
William Shirer, corespondentul „Chicago Tribune” în România, s-a deplasat personal la Tighina,
unde a luat interviuri de la mai mulți refugiați, obținând detalii despre înfometarea, deportările și
persecuțiile la care erau supuși țăranii români, ucraineni și ruși din R.A.S.S.M și Ucraina
sovietică863.
Urmărind atent relațiile dintre Moscova și București, diplomații americani constată din nou
că autoritățile române erau „excepțional de neinformate în ce privește evenimentele din Rusia”.
Această situație ei o găseau cu atât mai greu de explicat cu cât problema Basarabiei și vecinătatea
imediată cu sovieticii ar fi impus, din contra, o atenție mai mare și o atitudine mai serioasă din
partea guvernului român. Asta a fost și poziția ministrului american din perioada precedentă, W.S.
Culberston, dar și a superiorilor săi de la Departamentul de Stat, de exemplu Robert F. Kelley,
șeful Diviziunii pentru afaceri est-europene din cadrul Departamentului. Părerea celui din urmă
era că, având în vedere miza majoră pentru România în problema Basarabiei, era în interesul
românilor să fie cât mai bine informați. Lucrurile însă nu stăteau așa pentru că, în opinia lui Kelley
„ignoranța [românilor - M. Ț.] se datora pur și simplu ineficienței generale”864. Atașatul militar
american la Varșovia, maiorul Emer Yeager era și el de aceeași părere. El considera că majoritatea
informațiilor despre evenimentele din U.R.S.S. ajungeau la autoritățile române pe filieră poloneză
și că „guvernul polonez avea uneori tendința de a exagera pericolul rusesc pentru a-i încuraja pe
români să ia precauții mai mari de-a lungul frontierei cu Rusia”865. Polonezii găseau cu cale să
procedeze în acest fel, probabil, din cauza că la începutul anilor ’30 armata română se găsea într-
o stare foarte proastă (din cauza corupției și incompetenței autorităților), lucru criticat aspru de
guvernul polonez și cunoscut și altor aliați ai României, fapt documentat prin ancheta ordonată de
Carol II în martie 1931 cu privire la înzestrarea armatei866. Am avut ocazia să remarcăm faptul că
opinia americanilor referitor la situația armatei române în legătură cu problema Basarabiei s-a
schimbat spre rău după anul 1923. Un exemplu grăitor a fost cazul lui Ludovic Mircescu, general
și ministru de război în 1926. Acest caz este reflectat în documentele diplomatice americane care
confirmă furtul (de către sovietici, în 1926) din posesia acestuia, a planurilor de mobilizare și de
coordonare a Armatei Române cu aliații polonezi. Sursa respecitvă menționează că nici autoritățile
române, nici cele poloneze nu au fost înștiințate de această pierdere până în 1930, când fragmente
din documentele furate au început să circule în presa comunistă din Berlin și când serviciul de
spionaj britanic i-a informat despre aceasta pe români. Americanii, care s-au arătat foarte interesați
de acest caz, remarcă gravitatea situației dată de faptul că sovieticii au știut timp de patru ani de
planurile militare ale României și Poloniei, fără ca acești aliați să bănuiască ceva867. Un alt
exemplu, tot din 1930 și care poate fi pus în legătură cu cazul de mai sus ține de ceea ce americanii
considerau că a fost un complot „concertat de agenți italieni cu membri ai serviciului românesc de
contraspionaj în vederea facilitării unei invazii a Armatei Roșii în România”. Participarea agenților

of hundreds of Soviet peasants în „Chicago Tribune” din 4 martie 1932; Reds slay refugees, în „LA Times” din 29
martie 1932.
863
Peasants brave red rifles to flee Russia, în „Chicago Tribune” din 26 iunie 1932.
864
Robert F. Kelley (șeful Diviziunii afacerilor est-europene din Departamentul de Stat) către Wallace Murray (șeful
Diviziunii afacerilor Orientului apropiat), 30 ianuarie 1931, F.W.671.71/83, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1608, rola 627.
865
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 2 decembrie 1930, 761.71/83.
866
Mironov, op. cit., p. 102.
867
Charles A. Bay (însărcinat cu afaceri interimar al S.U.A. la București) către Secretarul de Stat (Stimson), 27
septembrie 1930, 761.71/79, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627; v. și Ibidem,
Departamentul de Stat către Însărcinatul cu afaceri interimar al Legației americane la Berlin, 23 octombrie 1930,
761.71/79.

149
italieni la acestă afacere, despre care americanii știau din sursele lor de la Quai d'Orsay, ar fi fost
mușamalizată de către autoritățile române, prin intermediul cenzurii în presă, „din interese de
stat”868. Aceasta era opinia americanilor relativ la evoluția problemei Basarabiei până către
începutul anului 1932, când chestiunea revine în atenția diplomației S.U.A și a presei americane869
în legătură cu semnarea (din inițiativă sovietică) a tratatelor franco-sovietic și polono-sovietic de
neagresiune870 și cu negocierile eșuate pe care românii le-au purtat în același scop cu sovieticii la
Riga, în luna ianuarie.
Urmărind evoluția relațiilor româno-sovietice, americanii observau că România a fost
mai curând pusă de aliații săi în situația de a negocia cu sovieticii care nu erau dispuși să rateze
această ocazie de a-și face încă o dată public amintite pretențiile asupra Basarabiei871. Litvinov, de
exemplu, a declarat cu această ocazie presei americane că sovieticii nu erau de acord cu semnarea
unui tratat de neagresiune cu România, în situația în care aceasta insista ca textul înțelegerii să nu
menționeze diferendul basarabean872. Problema Basarabiei a rămas în atenția americanilor în
contextul tentativelor ulterioare ale României de a semna un tratat de neagresiune cu sovieticii.
Francezii și polonezii, semnând și unii și alții tratate de neagresiune cu sovieticii în 1932, România
a fost nevoită să caute o înțelegere asemănătoare cu Moscova din cauza presiunii suplimentare la
care era supusă în contextul accentuării riscului unei izolări politico-diplomatice de aliații săi
tradiționali873. Americanii observă că deși România nu putea avea speranțe mari cu privire la
obținerea unei modificări a atitudinii sovietice în problema Basarabiei, atitudinea Poloniei (al cărei
Seim era gata să ratifice tratatul de neagresiune cu sovieticii fără să țină cont de eșecul negocierilor
româno-sovietice de la Riga) obliga România să caute să ajungă și ea la o înțelegere asemănătoare
cu sovieticii874. În pofida faptului că Franța avea o poziție foarte asemănătoare cu cea a Poloniei
și că ambele țări (alarmate de succesele care îl apropiau pe Hitler tot mai mult de funcția de
cancelar) au încercat să convingă România să le urmeze exemplul, totuși amercanii observă că ele
au eșuat în această încercare875. Acest eșec, explica diplomaților americani de la Helsinki, în
octombrie 1932, negociatorul român de la Riga, Mihail Sturdza, s-a produs în primul rând din
cauza că sovieticii s-au folosit cu pricepere de problema Basarabiei pentru a înainta României
868
Ibidem, Strictly confidential report by Warrington Dawson (special assistant). Subject: Reports of the Italian
Collusion in the Roumanian Police Plot, October 25, 1930, no. WD837.
869
Rolul României în politica internațională, de Henry C. Wolfe în „The Ohio Legion News”, 13 ianuarie 1932, în
Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, 1928-1938, vol. 37, f. 183-186.
870
Referitor la contextul acestor negocieri, vezi N. Dascălu, Relații româno-polone în perioada interbelică, București,
19991, p. 48-58
871
Americanii au mai aflat de la Gabriel Puaux, ambasadorul francez la București, că la Quai d’Orsay impresia
generală cu privire la inițiativa sovietică era că aceasta se datora fie intenției de a provoca o coliziune franco-germană,
fie de a încerca să impună opiniei publice mondiale impresia că U.R.S.S. era un promotor al păcii: Louis Sussdorf
(Însărcinatul cu afaceri ad interim al S.U.A. la București) către Secretarul de Stat, 29 ianuarie 1932, 761.711/712, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inv. 1806, rola 692.
872
Soviet’s non-aggression treaties provide thorny peoblem of border, în „The Ithaca Journal”, 25 februarie 1932; v.
la același subiect și articolul Soviet, Rumania Pact hits snag, în „The Des Moines Register” din 27 ianuarie 1932, sau
Russian-Polish non-aggression treaty is signed în „Chicago Tribune” din 27 ianaurie 1932.
873
La acest subiect vezi Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), București, 1991.
874
Joseph Flack (însărcinat cu afaceri intermiar al S.U.A. în Varșovia) către Secretarul de Stat, 15 iunie 1932;
Subject: Poland’s attitude toward the conclusion of a Soviet-Rumanian Non-Aggression Pact, 711.7111/17, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
875
Ibidem, Wilson către Secretarul de Stat, 3 mai 1932, Subject: Rumanian-Russian Non-Aggression Pact,
761.7111/15; Ibidem, Wilson către Scretarul de Stat, 30 iulie 1932; Subject: Uneasiness caused in Rumania by the
signing of a Non-Aggression Pact between Poland and Russia, 761.7111/19; v. și Nanu către M.A.S., 24 septembrie
1932, no. 4486, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69;

150
condiții inacceptabile și a o impune, pe această cale, să adopte o poziție diferită față de aliații săi,
în special față de Franța876. Evenimentele respective marchează o ruptură în frontul, până în acel
moment unit, româno-polon și, pe această cale, un punct de cotitură foarte important pentru
Basarabia, al cărei statut depindea foarte mult de coeziunea acestei alianțe. Foarte curând,
americanii au avut ocazia să remarce că această ruptură a cauzat satisfacție în cercurile sovietice.
Cu prilejul celei de-a treia sesiuni a Comitetului Central al PC(b)US din ianuarie 1933, Molotov a
declarat că „România era singurul vecin vestic al U.R.S.S. care refuza să semneze un pact de
neagresiune” și că această atitudine ar fi fost din cauza că „politica externă românească era
subordonată, în realitate, altor state, mai puternice”877. Teza respectivă, conform căreia România
ar fi fost „oaia neagră” a Europei, care refuza (la ordinul Germaniei) să dea curs „inițiativelor
pașnice” ale U.R.S.S., a fost preluată foarte repede și în presa americană878. Legația română de la
Washington a luat atitudine față de acestre atacuri inspirate din propaganda sovietică, aducând la
cunoștința publicului american că guvernul României aproba dorința noului ministru de externe
român, N. Titulescu, de a continua negocierile cu sovieticii și că acestea urmau să fie reluate la
Varșovia, între Litvinov și ministrul român în Polonia, Victor Cădere879. În mod curios, problema
Basarabiei nu apare în corespondența diplomatică americană (de care am putut dispune) în legătură
cu semnarea Convenției de la Londra pentru definirea agresorului. În schimb, presa americană880
și mediul academic au manifestat interes pentru semnificația acestei înțelegeri în legătură cu
chestiunea basarabeană881.
Am putut observa în capitolul anterior că N. Titulescu era foarte preocupat, în legătură cu
disputatul statut internațional al Basarabiei, de soarta negocierilor sovieto-americane în vederea
stabilirii relațiilor diplomatice882. Principala sa grijă era ca în cadrul acestor negocieri americanii
să nu recunoască cumva justețea tezei sovietice cu privire la existența unui litigiu basarabean.

876
Edward B. Brodie (ministrul american la Helsinki), către Secretarul de Stat, 18 octombrie 1932. Subject:
Roumania and Non-Aggression Pact with Soviet Russia, 761.7111/29, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1806, rola 692.
877
From Molotov’s speech at the Third Session of the Central Executive Committee of the U.S.S.R., January 23 rd,
1933, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 69.
878
Ibidem, Telegramă Dimitriu, din 22 octombrie 1932, no. 4972; A dangerous exception, în „The Cleveland Plain
Dealer” din 3 noiembrie 1932; v. și răspunsul român The Bessarabian situation în același ziar din 12 noiembrie 1932;
România „o excepție primejdioasă?”, în „Tribuna Română” din 20 noiembrie 1932.
879
Nanu către Consulatul român din Cleveland, 7 noiembrie 1932, no. 5196/P-8, în Arhivele M.A.E., fond
Washington, vol. 66; Ibidem, Rumania will seek treaty with Russia. Cabinet decides to renew negotiations for pact of
non-aggression, 29 oct. 1932. Referitor la circumstanțele negocierilor româno-sovietice de la Geneva din 1932, vezi
Mironov, op. cit., p. 118-121.
880
Rumania expects Soviet talks soon, în „The New York Times” din 23 octombrie 1933; Dimitriu către DIGEPRES
a M.A.S., 7 iulie 1933, no. 2709, în Arivele M.A.E., fond Washington, vol. 70; Ibidem, Dimitriu către DIGEPRES a
M.A.S., 10 iulie 1933, no. 2719.
881
Malbone W. Graham (profesor la UCLA) către George Boncescu (Consilier de presă a Legației române la
Washington), 11 iulie 1932, (nenumerotat), în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66; Ibidem, Telegrama către
Directorul Serviciului de Presă al M.A.S., no. 2834/P-3-L2A, 20 iulie 1933; Ibidem, Andrei Popovici (Secretarul
Legației) către Malbone Graham, 3 august 1933, (nenumerotat); Ibidem, Directorul serviciului de presă al M.A.S.
(indescifrabil) către G. Boncescu (consilier de presă al legației de la Washington), 22 sept. 1933, no. 3547/P-3-I-2a;
882
Legația română de la Washington era de părere că principalul motiv al stabilitirii relațiilor diplomatice sovieto-
americane era dat de îngrijorarea S.U.A. față de expansiunea militară a Japoniei în Extremul Orient. Se pare că
americanii anticipau încă de pe atunci posibilitatea unei confruntări militare cu japonezii și doreau, în această
eventualitate, să-i aibă pe sovietici de partea lor: Recunoașterea Sovietelor de către Statele Unite și situația din
Extremul Orient. Raport întocmit în conformitate cu adresa Ministerială No. 46180 din 29 august 1933, de Andrei
Popovici, Secretar de Legație în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 46.

151
Aceasta ar fi slăbit considerabil poziția sa în contactele din ce în ce intense pe care le întreținea cu
sovieticii în scopul stabilirii relațiilor formale dintre România și U.R.S.S883. Din această cauză, el
a solicitat Legației române de la Washington să-l țină la curent „zilnic și detaliat” în legătură cu
mersul negocierilor pe care Litvinov, aflat la începutul lui noiembrie 1933 în capitala Statelor
Unite, le purta cu Secretarul de Stat, Cordell Hull884, iar diplomații români de la Washington au
încercat să afle de la angajații Departamentului de Stat dacă sovieticii au menționat în contextul
convorbirilor cu americanii chesiunea Basarabiei885.
Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu Uniunea Sovietică la 16 noiembrie 1933, iar la
12 decembrie 1933 Biroul Politic al PCUS a anunţat intenţia de aderare a URSS la Societatea
Naţiunilor şi de creare, în cadrul Ligii, a unui sistem de securitate colectivă886. La 9 iunie 1934,
România a stabilit și ea relații diplomatice cu U.R.S.S. 887, pas dorit atît de francezi888 cât și de
cehoslovaci889. În același an, sovieticii au mai stabilit relații și cu Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria,
depășind astfel definitiv perioada de izolare a U.R.S.S., iar în ce privește problema Basarabiei se
constată o întărire considerabilă a poziției sale față de România. În legătură cu modul în care
stabilirea relațiilor sovieto-române urma să afecteze chestiunea basarabeană, documentele
diplomatice americane arată că acest eveniment a cauzat „mare bucurie în Basarabia, întrucât a
fost considerat drept o recunoaștere de către Rusia a dreptului istoric al României asupra provinciei
dintre Prut și Nistru”. Bucuria basarabenilor a fost cu atât mai mare cu cât acest acord însemna
restabilirea căilor tradiționale de comunicație și comerț de pe Nistru cu Ucraina, care fuseseră
distruse din 1918, ceea ce a dus, am putut vedea în capitolele anterioare, la sărăcirea considerabilă
a țăranilor lipsiți de tradiționalele piețe de desfacere pentru produsele agricole. Cercurile politice
din România, aflăm din aceleași surse, au privit acordul semnat de Titulescu la Geneva drept o
garanție a hotarului estic al țării, rapoartele americane punând un accent deosebit pe rolul și
calitățile de diplomat ale ministrului român890. Bineînțeles, ulterior avea să se vadă că aceste
speranțe ale României cu privire la posibilitatea rezolvării definitive a diferendului basarabean prin

883
Note 771.00/22, for 27, from Yugoslavia (Wilson), oct. 27, 1933, 761.71/94, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1608, rola 627.
884
Titulescu către Legația română la Washington, 6 noiembrie 1933, no. 5874, în Arhivele M.A.E., fond Washington,
vol. 46; vezi corespondența legației române de la Washington cu M.A.S. la acest subiect: Ibidem, Nanu către M.A.S.,
7 noiembrie 1933, no. 10115; Ibidem, Nanu către M.A.S., 14 noiembrie 1933, no. 10124; Ibidem, Nanu către M.A.S.,
17 noiembrie 1933, no. 3958;
885
Nanu către M.A.S., 21 noiembrie 1933, no. 10129, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 70.
886
Документы внешней политики СССР, том 16, Mосква, 1970, c. 877.
887
Savel Rădulescu (Subsecretar de Stat la M.A.S.) către legația română la Washington, 13 iunie 1934, no. 32272,
în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66. Despre opinia diplomaților americanireferitor la stabilirea relațiilor
dintre România și Cehoslovacia, pe de o parte și U.R.S.S., de celalată parte, vezi și J. Webb Senton (însărcinat cu
afaceri interimar al S.U.A. în Cehoslovacia) către Secretarul de Stat (Hull), 14 iunie 1934, no. 209, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
888
N. Titulescu, Politica externă…, p. 115. Întrucât M. Litvinov a insistat asupra urgentării stabilirii relaţiilor
diplomatice şi a schimbului de note diplomatice fără participarea Iugoslaviei (O. Ţâcu, op. cit., p. 17.), Titulescu a
cerut şi a obţinut de la regele Carol puteri depline pentru semnarea tratatului cu sovieticii înaintea întrunirii Micii
Antante la Bucureşti („Dimineaţa” din 11 iunie 1934).
889
Ion M. Oprea, O etapă rodnică în istoria relaţiilor diplomatice româno-sovietice (1928-1936), Bucureşti, 1967, p.
34.
890
Raportul locotenent-colonelului F. L. Whitley (atașat militar american la Belgrad), 14 iulie 1934: Subject: Geneva
Accord, 761.71/101, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627; Ibidem, Alvin M. Owsley (ministrul
american la București), către Secretarul de Stat (Hull), Subject: The Kingdom of Rumania recognizes the Union of
Soviet Socialist Republics, 18 iunie 1934, no. 142; Dniester Barrier to be lifted soon, în „The New York Times” din
17 iunie 1934.

152
stabilirea relațiilor cu sovieticii erau complet neîntemeiate. Deși, pentru acordul cu sovieticii la
Geneva, N. Titulescu a fost lăudat și atunci, și mai târziu, de istoriografia din perioada României
comuniste, în realitate acest acord a constituit, din două motive principale, mai degrabă un succes
diplomatic pentru sovietici. În primul rând, mulțumită acestei realizări, Litvinov a reușit să
stabilească relații cu Cehoslovacia și să neutralizeze ostilitatea tradițională pe care Mica Antantă
o avea față de politica sovietică revizionistă. În al doilea rind – și asta rezultă foarte clar și din
documentele americane – prin acest acord, sovieticii au reușit să adoarmă suspiciunile României
față de intențiile lor agresive în Basarabia. De altfel, americanii au fost și ei induși în eroare de
politica externă foarte iscusită a lui Stalin. Și ei au considerat că acest acord, mai ales pus în
legătură cu alte înțelegeri internaționale din anii precedenți (Convenția de la Londra sau Protocolul
Litvinov), era echivalentul unei recunoașteri de facto de către sovietici a apartenenței Basarabiei
la România, impresie pe care caută să o impună corespondența diplomatică ameriană din vara
anului 1934. Deși ei vedeau că în notele diplomatice schimbate între Titulescu și Litvinov la
Geneva nu apărea nici o clauză referitoare la respectarea integrității teritoriale, acest lucru era pus
pe seama faptului că U.R.S.S. nu dorea să-și provoace prejudicii de imagine în legătură cu
problema Basarabiei. Acest aspect americanii îl considerau ca ținând mai degrabă de orgoliul
sovietic și nu de motive dictate de obiectivele politicii lor externe. Diplomații americani erau de
părere că, deși deocamdată sovieticii nu o spuneau deschis, totuși „se putea afirma cu siguranță că
U.R.S.S. a renunțat la orice pretenție asupra Basarabiei” și că prin acordul de la Geneva, Moscova
de fapt ar fi „clasat dosarul chestiunii Basarabiei”891. Părerea respectivă a predominat și în presa
americană, care a relatat despre circumstanțele stabilirii relațiilor diplomatice dintre România și
U.R.S.S892. În legătură cu această concluzie, diplomații americani de la Riga mai fac o observație
interesantă: ei remarcă faptul că autoritățile R.A.S.S.M. sărbătoreau, în 1934, zece ani de la
înființarea „republicii”, dar că, de fapt, „scopul creării sale a fost abandonat”893. Istoria
evenimentelor ulterioare a demonstrat fără drept de apel lipsa oricărei tangențe cu realitatea a
acestor impresii ale americanilor. Observăm deci că americanii (și nu doar ei) pur și simplu nu
aveau o idee clară, realistă, despre natura adevărată a politicii externe sovietice.
În legătură cu stabilirea relațiilor diplomatice româno-sovietice, exista totuși o anumită
„nervozitate” în România, remarcau americanii. Alvin Mansfield Owsley894, ministrul S.U.A. la
București, observă că această stare de spirit avea la originea sa două cauze: în primul rând, în cele

891
J. V. A. McMurray (ministrul american la Riga), către Secretarul de Stat (Hull), Subject: The establishment of
Diplomatic relations between Rumania and the U.S.S.R., and between Czechoslovakia and the U.S.S.R, 31 iulie 1934,
761.71/103, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627. Stabilirea raporturilor diplomatice normale
cu sovieticii nu a putut avea loc fără unele sacrificii din partea României. Dacă (după cum observă americanii) din
textul înțelegerii lipsește mențiunea integrității teritoriale, aceasta se datorează faptului că, în vederea normalizării
relaţiilor româno-sovietice, Titulescu a fost nevoit să accepte cererea Moscovei de a nu specifica în mod expres, în
textul tratatului, hotarele României pe care Moscova refuza în continuare să le recunoască. În pofida intențiilor lui
Titulescu, aceasta a fost o eroare din partea sa, întrucât pe astfel se păstra deschis diferendul basarabean, permiţând
sovieticilor să conteste şi mai departe apartenenţa regiunii pruto-nistrene la statul român şi să-şi justifice mai târziu
actul din 28 iunie 1940. De asemenea, un alt mare sacrificu pe care Titulescu și l-a asumat, a fost evitarea discuțiilor
cu privire la tezaur în timpul negocierilor pentru stabilirea relațiilor diplomatice.
892
Recognition buoys Russia, în „The Los Angeles Times” din 11 iunie 1934; Bessarabia question now believed to
be settled, în „The Baltimore Sun” din 11 iunie 1934.
893
J. V. A. McMurray (ministrul american la Riga), către Secretarul de Stat (Hull), Subject: The establishment of
Diplomatic relations between Rumania and the U.S.S.R., and between Czechoslovakia and the U.S.S.R, 31 iulie 1934,
761.71/103, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
894
Roosevelt l-a numit pe Owsley ministru al S.U.A. la București la 13 iunie 1933 și a rămas în această funcție până
la 15 iunie 1935: M. Răceanu, op. cit., p. 117.

153
mai sus-puse cercuri existau întrebări serioase cu privire la foloasele reale ale politicii lui Titulescu
pentru statul român. Aceste cercuri se temeau, din motive evidente, de influența pe care Uniunea
Sovietică ar fi putut să o aibă în România și de rezultatele „incontrolabile” ale propagandei
comuniste printre muncitorii români. În al doilea rând, proximitatea geografică imediată a
Basarabiei cu Uniunea Sovietică constituia un motiv de îngrijorare pentru oamenii de stat români
în legătură cu deschiderea granițelor, întrucât „era evident pentru oricine stătea în București” că
autoritățile române „nu înregistraseră decât un progres foarte limitat” în eforturile lor de integrare
a Basarabiei, iar din această cauză situația din provincie „reprezenta o problemă foarte complicată
pentru România”895. De altfel, către sfârșitul anului 1934, opinia entuziastă a diplomaților
americanilor referitoare la statutul Basarabiei (în legătură cu stabilirea relațiilor formale între
români și sovietici) se ajustează treptat la realitate. De pildă, John Flournoy Montgomery, ministrul
S.U.A. în Ungaria, transmitea superiorilor săi de la Departamentul de Stat că „Rusia nu era
mulțumită de arajamentul privitor la Basarabia”896.
La mai puțin de un an după stabilirea relațiilor diplomatice cu U.R.S.S., în cercurile
diplomatice americane au început să circule informații (parvenite din Germania) referitor la
posibilitatea semnării unui pact de asistență mutuală sovieto-român, prin care Armatei Roșii i-ar
fi fost permisă tranzitarea teritoriului României către Cehoslovacia în eventualitatea unui atac
german. Francezii sprijineau această inițiativă asupra căreia lucra Titulescu, întrucât ea se încadra
în efortul general de îndiguire a expansiunii naziste care începuse să capete dimensiuni concrete
prin tratatele de asistență mutuală franco-sovietic și sovietio-cehoslovac din 2 și respectiv 16 mai
1935 (Cehoslovacia avea un tratat asemănător semnat și cu Franța, încă din 1924)897. Aceeași sursă
arată însă că regele Carol II se opunea unei asemenea posibilități898, iar de la Moscova, William
Bulitt, ambasadorul Statelor Unite în Uniunea Sovietică, transmitea Departamentului de Stat (în
urma unei conversații cu Litvinov) că era „improbabil ca un tratat de asistență mutuală să fie
semnat între România și U.R.S.S.”899. Într-adevăr, sovieticii, prin intrasingența lor în privința
Basarabiei900, au refuzat să-l susțină cu adevărat pe Titulescu și cauza păcii a cărui campion era

895
Alvin M. Owsley către Secretarul de Stat, 27 octombrie 1934, Subject: Apprehension colors Rumanian reaction to
rereported extensive plans for Reestablishment of Rumanian-Soviet relations, 761.71/105, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627; Ibidem, John C. Wiley (Însărcinat cu afaceri interimar al S.U.A. în
U.R.S.S.) către Secretarul de Stat (Hull), 16 noiembrie 1934), Subject: Campaign against the „Society of the Friends
of the U.S.S.R, 761.71/104.
896
Ibidem, Note 764.65/73 for Despatch 175, from Hungary (Montgomery), Dec. 19, 1934, 761.71/107.
897
Ibidem, Note 760f.5111/6 for Despatch 167, from Czechoslovakia (Wright), 8 mai 1935, 761.71/8; Ibidem, Note
760h.71/71 for 2164, from Germany (White [însărcinat cu afaceri interimar al S.U.A. în Germania]), 23 iulie 1935,
761.71/109. Ibidem, Owsley către Secretarul de Stat, 19 decembrie 1935, subject: Titulescu’s Address and Mutual
Assistance Pact with Russia, 761.7111/42; Posibilitatea semnării unui asemenea tratat a ajuns și în atenția presei
americane. Vezi, de ex. A rebuilt bridge, în „The Cleveland Plain Dealer”, din 27 mai 1935.
898
Comportmanetul regelui a fost șovăielnic. Conform surselor documentare sovietice, de pildă, Carol l-ar fi
împuternicit pe Titulescu să semneze o asemenea înțelegere cu sovieticii: Документы внешней политики СССР,
том 18, Mосква, 1973, c.406.
899
Note 751.5111/64 for tel. 157, from U.S.S.R. (Bullitt), April 25, 1935, 761.7111/34, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1806, rola 627;
900
Principalul impediment în fața semnării acestui tratat era (dincolo de opoziția lui Carol, a legionarilor, cuziștilor,
ș.a. – în țară, sau a Poloniei și Germaniei – pe arena internațională) faptul că Litvinov refuza să accepte menționarea
explicită a graniţelor României în textul tratatului. Între noiembrie şi decembrie, Titulescu poartă negocieri cu Mihail
Ostrovski (ambasadorul sovietic la București), negocieri în cadrul cărora încearcă să-i determine pe sovietici să includă
în textul pactului recunoașterea explicită graniţelor României. Litvinov și-a motivat refuzul de a accepta această
condiție absolut esențială pentru România prin faptul că o asemenea mențiune nu era obligatorie pentru ca un tratat de
asistență mutuală să fie funcțional (Документы внешней политики СССР, том 18, Mосква, 1973, c. 558), însă era

154
acesta901, iar inițiativa sa, întâmpinând o puternică opoziție atât în țară cât și pe arena
internațională, a fost în cele din urmă sacrificată, chiar dacă presa americană aprecia (în iulie 1936,
în ajunul semnării proiectului pactului de asistență mutuală de către Litvinov și Titulescu) că acesta
ar fi constituit „un nou triumf” al diplomatului român902. Diplomații americani observă că, clasa
politică din România și regele ar fi căutat de mai multă vreme să-l înlăture pe Titulescu, însă nu-
și puteau permite acest pas întrucât aflarea acestui diplomat în fruntea M.A.S. al României
constituia o garanție pentru Franța și Cehoslovacia că România sprijină în continuare sistemul de
la Versailles. Totuși americanii apreciau că demiterea sa era „un câștig pentru România... care de
acum poate urmări o politică mai puțin servilă [intereselor Franței]”903. Presa americană observa
că, după demiterea lui Titulescu, relațiile româno-franceze și româno-sovietice s-au răcit
considerabil și că această evoluție a evenimentelor ar fi putut pune în pericol stăpânirea
românească asupra Basarabiei, pe care, credeau în mod greșit ziariștii americani, „Rusia a fost de
acord să o lase României” în contextul apropierii girate de Titulescu904. La Washington, situația a
fost discutată la Departamentul de Stat de către W. Murray și ministrul roman Davila, cel din urmă
informându-i pe americani că prin planul său de alianță cu U.R.S.S., Titulescu ar fi obținut și
recunoașterea sovietică a suveranității românești în Basarabia905. Bineînțeles că nu există nici o
dovadă în acest sens, însuși proiectul pactului de la Montreux (așa cum ne este acesta cunoscut)
contrazicând în mod clar spusele lui Davila. În orice caz, succesorul lui Titulescu la conducerea
M.A.S., Victor Antonescu, nu a continuat politica acestuia de apropiere față de U.R.S.S., optând
în favoarea unei abordări neutre care, chiar și în contextul păstrării și cultivării tradiționalelor
alianțe ale României, trebuia să țină cont de noile realități internaționale generate de ascensiunea
Germaniei906.
Din a doua jumătate a anului 1936 și până către prima jumătate a anului 1939, sursele
documentare de care am putut dispune indică o scădere a preocupării S.U.A. față de problema
Basarabiei, iar aceasta se oglindește și în frecvența reflectării subiectului respectiv în presa
americană. Acest lucru este oarecum straniu, mai ales dacă punem lipsa de informații cu privire la
atitudinea S.U.A față de de chestiunea Basarabiei în legătură cu interesul tot mai puternic pe care
S.U.A. îl manifestă față de situația internațională și atitudinea pe care o adoptă în contextul întăririi
pozițiilor statelor fasciste și militariste. În legătură cu expansiunea militară a Japoniei, diplomații
români de la Washington remarcă într-o telegramă trimisă la București că în acei ani avea loc o
apropiere (care fusese prezisă de multă vreme) a pozițiilor S.U.A. și U.R.S.S. în raport cu situația

de acord cu menționarea Nistrului drept linie după care trupele sovietice vor fi trebuit retrase la cererea părţii române
(Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Iaşi, 1992, p104.). Având în vedere
trista experință a României de la 1878, nu este de mirare de ce Titulescu nu a considerat îndestulătoare o asemenea
asigurare.
901
În legătură cu inițiativa lui Titulescu, istoricul rus Oleg Ken ajunge la concluzia că „uitând pentru o vreme de malul
drept al Nistrului, Rusia putea avea întreaga Românie ca partener de nădejde, legând astfel URSS de Cehoslovacia şi
deschizînd ruşilor drumul de întoarcere către Balcani” Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-
е — 1930-е годы, în „Неприкосновенный запас”, Москва, 2002, № 4 (24), c. 34.
902
Boncescu către DIGEPRES, 17 iulie 1936, no. 2560, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233
903
G-2 Report, Rumania, Subject: New Cabinet – Ousting of Mr. Titulesco, Sept. 15, 1936, no. 4013, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
904
France, Britain, Russia, awaken dreamer Carol, în „The Pittsburgh Press” din 26 iulie 1937.
905
Note, 770.00/453, for memorandum, from State Department (NE), Murray, Nov. 13, 1936, 761.7111/74, în
A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
906
Rebecca Haynes, Romanian policy towards Germany, 1936-1940, McMillan Press Ltd, London, 2000, p. 19-43.

155
internatională din Extremul Orient907. Iar cu referire la situația din Europa, ei observă că Secretarul
de Stat, Cordell Hull, urmărea o politică externă din ce în ce mai apropiată pozițiilor anglo-franceze
în raport cu Germania și Italia908. În privința României, președintele F. D. Roosevelt și-a exprimat
îngrijorarea chiar a doua zi după constituirea guvernului Goga-Cuza. Cu această ocazie, el i-a cerut
lui Davila să-i transmită (cu titlu confidential) regelui Carol II, „marea sa speranță că România va
fi în stare să-și salveze regimul democratic și să-și păstreze bunele sale legături cu celelalte
democrații”909. În legătură cu această observație și cu posibilitatea izbucnirii unui conflict
international de proporții, Roosevelt i-a declarat lui Davila următoarele: „Nu mă îndoiesc că
principiile democratice vor triumfa peste tot și, în caz de conflict internațional, toate democrațiile
vor colabora și că victoria finală va fi de partea lor”910. Având în vedere și alte detalii ale acestei
depeșe conluzia noastră este că, deși nu o spune direct și deschis, Davila a transmis totuși destul
de precis acasă ideea următoare: în pofida neutralității public afișate, Statele Unite își aleseseră
deja tabăra în care vor participa la II Război mondial911.
Problema Basarabiei a continuat să se manifeste, în stare latentă, pe parcursul anului 1937
și în primele luni ale lui 1938. În legătură cu aceasta, diplomații americani observau că nu exista
nicio tensiune în relațiile româno-sovietice în momentul rechemării de către sovietici a
ambasadorului Ostrovski. Chiar dacă motivul oficial invocat de sovietici pentru justificarea acestui
gest a fost politica guvernului Goga912, iar acest laitmotiv a fost preluat și de presa americană913,
totuși noul ministru al S.U.A. la București, Mott Gunther, transmitea Departamentului de Stat că
nu existau motive pentru ca această motivație să fie crezută914. Americanii intuiau corect că pricina
oficială era o minciună, însă ei nu aveau de unde să știe că Ostrovski a fost de fapt o victimă a
epurărilor staliniste din acei ani (la fel ca și alți diplomați sovietici – Karahan, Rozenberg,
Krestinski), acuzat că ar fi fost agent troțkist și că ar fi contribuit la demiterea lui N. Titulescu915.
Diplomații americani observă că înrăutățirea relațiilor româno-sovietice din această perioadă are
loc mai ales după ce M. F. Butenko, însărcinatul cu afaceri sovietic la București, din dorința de a
evita soarta lui Ostrovski, a fugit în Italia, solicitînd azil politic. Butenko a explicat opiniei publice
internaționale, prin intermediul presei, că a ales să fugă din „acea țară pe care bolșevicii încearcă

907
Dimitriu (secretar de presă al legației de la Washington) către V. Antonescu (M.A.S. al României), 6 august 1937,
în Arhivele M.A.E, fond 71/1920-1944, S-6, Dosare Speciale, vol. 459, f. 15-16; v. și Djuvara (Legația României la
Bruxelles) către M.A.S., 10 noiembrie 1937, în Arhivele M.A.E, Fond 71/1920-1944, Dosare Speciale,V. III, vol.
460/1, f. 122-123.
908
Buletinul Direcțiunei Politice no. 15 din 15 august 1937, Declarațiunile domnului Hull, în Arhivele M.A.E, fond
71/1920-1944, S-6, Dosare Speciale, vol. 459, f. 97-98.
909
Davila către M.A.S., 30 decembrie 1937, în Arhivele M.A.E, Fond 71/1920-1944, Dosare Speciale,V. III, vol.
460/1, f. 136.
910
Ibidem, p. 137.
911
Referitor la acest subiect, vezi articolul lui N. Dascălu, Diplomația Statelor Unite ale Americii și situația europeană
din anul 1935 în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, XXII/1, Iași, 1985, în care acesta arată
cum S.U.A. monitorizau ascensiunea fascismului și atitudinea americanilor față de acesta în 1935.
912
Mihai Țurcanu, Relațiile româno-sovietice (septembrie 1936-iunie 1940), în „Buletinul științific al tinerilor
istorici”, II (VII), Chișinău, 2013, p. 130.
913
Soviet withdraws envoy in Rumania, în „The New York Times” din 22 ianuarie 1938.
914
Franklin Mott Gunther (ministrul S.U.A. la București) către Secretarul de Stat, Feb. 9, 1938, Subject: Recall of
Mihail Ostrovski, Soviet Minister at Bucharest, no. 166, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
915
Valeriu Pasat, Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la Bucureşti, trimis în Gulag pentru c-a „contribuit la
destituirea din funcţie a ministrului de Externe al României, N. Titulescu”, în Historia din ianuarie 2017; v. și O. Кен,
М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в XX веке. Сб. статей к 70-
летию со дня рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт. Петербург, 2005, c. 358-360.

156
să o reprezinte drept o Mecca a fericirii și dreptății sociale”, pentru că de fapt era un stat totalitar
în care muncitorii și țăranii sufereau de privațiuni îngrozitoare, în ciuda imaginii pe care mașina
de propagandă sovietică o afișa cu atâta zel916. Însă chiar și după ce Butenko a ieșit la rampă cu
aceste dezvăluiri, diplomații americani de la Moscova observau că presa din Uniunea Sovietică și
chiar însuși Litvinov puneau în continuare dipariția lui Butneko pe seama autorităților României,
care era atacată și amenințată din această cauză prin intermediul organelor sovietice de
propagandă917.
Ulterior, Basarabia va reapare în vizorul diplomației americane în 1938, în contextul crizei
cehoslovace. Oamenii de stat americani, inclusiv Secretarul de Stat Cordell Hull, au fost preocupați
de agresiunea lui Hitler în Cehoslovacia. Încă din primele luni ale anului 1938, diplomații
americani erau la curent cu faptul că România nu consimțea să permită tranzitul de trupe sovietice
către Cehoslovacia pe teritoriul său, amenințând cu declarația de război918 în cazul în care Armata
Roșie ar fi decis să traverseze teritoriul României fără permisiunea sa919. Regele Carol era decis să
nu permită trecerea trupelor sovietice prin România920, pentru că se credea că acest pas ar fi putut
atrage după sine antrenarea României în conflict și, în consecință, un atac german921. Mai
importantă însă decât această motivație era neîncrederea care domnea în România față de intențiile
sovietice, iar ministrul român la Washington, R. Irimescu, a confirmat oficialilor de la
Departamentul de Stat că România nu permitea tranzitul trupelor terestre pe teritoriul țării922. Nu
exista nicio garanție că în cazul în care România ar fi permis pătruderea Armatei Roșii pe teritoriul
său, aceasta n-ar fi ocupat Basarabia, mai ales că un asemenea precedent exista în relațiile dintre
cele două țări. Anume din această cauză, România era dispusă să pemită doar tranzitarea spațiului
său aerian de către avioanele de luptă sovietice, fapt confirmat de ambasadorul S.U.A. la Paris
către sfârșitul lunii septembrie, 1938923. De fapt, în zilele premergătoare acordului de la München,
presa americană relata că în România predomina părerea (corectă), conform căreia Franța nu era
dispusă să apere integritatea teritorială a Cehoslovaciei. Presupunând că U.R.S.S. ar fi fost dispusă
să vină în ajutorul Cehoslovaciei fără sprijin francez, această circumstanță complica și mai mult
posibilitiatea acordării permisiunii trupelor sovietice de a tranzita teritoriul României924.
După „Cârdășia de la Munchen”, sentimentul de legitimitate asociat politicii de securitate
colectivă dispăruse”925, observă Grigore Gafencu. România s-a găsit, după ocuparea de către Hitler

916
Interviul lui Butenko a fost preluat și de presa americană: Russian refugee lashes at Soviet, în „Cleveland Plain
Dealer” din 16 ianuarie 1938; v. și o critică la adresa lui Butenko pentru faptul că acesta a ales să se refugieze în Italia
fascistă: Frying Pan to Fire, în „Cleveland News” din 21 februarie 1938.
917
. Henderson (însărcinat cu afaceri interimar al S.U.A. în U.R.S.S.) către Secretarul de Stat, 19 februarie 1938,
Subject: Dissapearence of Soviet Charge d’Affairs in Bucharest, no. 967, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1806, rola 627. Pentru mai multe detaliile referitor la cauzele, circumstanțele și consecințele defecțiunii lui
Butenko, vezi: Al. Mironov, op. cit., p. 235-239.
918
Note, see 740.00/387, for tel. 773, from France (Bullitt), May 16, 1938 (761.71/122), în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1806, rola 627.
919
M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., 1455.
920
Carol II, Însemnări zilnice, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 144.
921
Despre această judecată l-a informat N. Petrescu-Comnen pe ministrul de externe al Franței, Georges Bonnet, la
12 mai 1938, în timpul unei sesiune a Ligii Națiunilor de la Geneva: O. Ţâcu, op.cit., p. 178..
922
Note see 760f.62/1007 for memo, from State Department, European Division, Moffat, 12 septembrie 1938
(761.71/126) , în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
923
Ibidem, Note see 760f.62/1058 for tel. 1574, from France, (Bullitt), 24 septembrie 1938 (761.71/127).
924
Rumania bars passage for Russ troops, în „The Baltimore Sun” din 21 septembrie 1938.
925
Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întrepinsă în anul 1939, Bucureşti, 1992, p.
95.

157
a Ceholovaciei, într-o situație foarte grea, falimentul politicii sale externe fiind evident în acele
luni926. În primul rând, era evident că englezii și francezii nu numai că nu erau în stare să apere
arhitectura sistemului de la Versailles, ei nici măcar nu-și mai puteau apăra interesele lor
tradiționale în Europa de Sud-Est. Acest lucru a povocat o adevărată dezorientare în România,
care, după ce douăzeci de ani și-a formulat politica externă călăuzindu-se după cea a Parisului,
acum era pe cont propriu fiind complet izolată de Franța în urma ocupării Cehoslovaciei. În al
doilea rând, amenințarea sovieticilor care contestau apartenența Basarabiei la statul român era la
fel de persistentă ca și pe tot parcursul perioadei interbelice. În sfârșit, dinspre nord, riscul unei
invazii germane devenise iminent în acea perioadă, iar acest lucru îl remarca și presa americană927.
În privința amenințării germane, părerea generală în Statele Unite era că aceasta era foarte reală.
Însuși Secretarul de Stat considera că exista posibilitatea foarte accentuată ca, după cehoslovaci,
următoarea victimă a lui Hitler să devină România, mai ales dacă aceasta avea să refuze semnarea
unor acorduri comerciale avantajoase Reich-ului928. Francezii, pe de altă parte, rezultă din
documentele americane, erau de părere că România trebuia să ceară garanții de securitate Uniunii
Sovietice pentru a preveni o invazie germană929. În aceste condiții ale intensificării presiunilor
Germaniei asupra României, are loc, la 18 martie 1939, manevra diplomatică a României,
cunoscută în istoriografie drept „incidentul Tilea”930, prin care diplomații români au încercat să
sondeze intențiile celorlalte țări față de posibilitatea unei agresiuni militare germane în România.
Evoluția acestui episod a fost urmărită cu atenție de către Departamentul de Stat, diplomații
americani observând că britanicii au preluat inițiativa în acest sens, încercând să afle care ar fi fost
poziția aliaților României, dar și cea a U.R.S.S., în cazul în care Germania ar fi încercat să ocupe
statul român. Este foarte interesant de observat că, dacă Turcia și Grecia au dat cele mai favorabile
răspunsuri, în sensul că ele își vor îndeplini obligațiile de aliați (conform prevederilor Antantei
Balcanice), atunci reacția Iugoslaviei și al Poloniei a fost mult mai evazivă, polonezii sugerând
chiar că o asemenea eventualitate nu-i obliga la nimic, întrucât prevederile tratatului de alianță cu
România erau aplicabile doar în cazul unui atac sovietic931. Uniunea Sovietică, arată aceeași sursă,
s-a declarat suprinsă, sugerând că România trebuia să i se adreseze în mod direct, și a propus
organizarea unei conferințe la București cu partiparea ei, a Franței, Angliei, Poloniei și Iugoslaviei
(după sursele sovietice, ei ar fi propus participarea Turciei și nu a Iugoslaviei932) pentru a discuta
măsurile ce urmau a fi luate în eventualitatea unui atac german în România. Reacția sovieticilor s-
a limitat doar la înaintarea acestor propuneri, ei infirmând, în discuțiile purtate cu reprezentanții
Departamentului de Stat, zvonurile conform cărora ar fi fost întreprinși pași suplimentari în acest

926
Poziția foarte grea în care România se găsea în acele luni era determinată de faptul că trupele germane aveau de
acum acces direct către granițile de nord ale unei țări, ale cărei resurse bogate Hitler și le dorea foarte mult. Noua
realitate în fața căreia România se găsea după criza cehoslovacă a fost reflectată și în presa americană: Rumania, with
great wealth in wheat and oil, lies in Hitler’s path to the East, în „The Pittsburgh Press” din 5 octombrie 1938.
927
Russia is seeking pact with nations in Black Sea area, în „The New York Times” din 9 februarie 1939.
928
Radu Irimescu (ministrul României în S.U.A.) către N. Petrescu-Comnen (M.A.S. al României), în Arhivele M.A.E,
Fond 71/1920-1944, Dosare Speciale,V. III, vol. 460/1, f. 122-123.
929
Note see 851. 248/139 for tel. 276, from France (Bullitt), feb. 13, 1939, (761.71/129), în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1806, rola 627.
930
David Funderburk, Politica Marii Britanii faţă de România (1938-1940), Bucureşti, 1983, p. 95-102; v. şi V. Fl.
Dobrinescu, I. Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Bucureşti, 1992, p. 6.
931
Developement of British Plan for joint guarantees to Poland and Rumania, April 3, 1939, 750.0011 EW (1939)/4
1/2Department of State, Division of European Affairs, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola 660.
932
Kirk către Secretarul de Stat, 21 martie 1939, 760c.71/750 în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806,
rola 627.

158
sens933. Britanicii însă au considerat inițiativa sovietică prematură și de aceea au propus (la 19
martie 1939, conform surselor americane) semnarea, în comun cu Franța, U.R.S.S. și Polonia a
unei rezoluții în care aceste state să-și declare opoziția față de orice expansiune a Germaniei în
Europa de Est și sprijinul pentru independența țărilor din regiune. Din cauza nedorinței Poloniei
de a participa alături de Uniunea Sovietică la acestă inițiativă934 și pentru că, arată documentele
americane, nici România nu privea cu încredere aceste proiecte britanice, despre care considera că
aveau doar un caracter formal, britanicii au schițat un al treilea plan de acțiune. Conform acestuia,
Londra și Parisul urmau să acorde garanții de securitate Varșoviei, iar aceasta, la rîndul ei, trebuia
să facă același lucru pentru România. Uniunea Sovietică era exclusă din această schemă, parțial
pentru că britanicii nu considerau potențialul militar sovietic suficent de ridicat (chiar și în
comparație cu cel polonez) și în parte fiindcă Polonia și România nu doreau să acționeze în tandem
cu sovieticii935. În acest sens sânt foarte instructive observațiile subsecretarului de stat, Sumner
Welles, care credea că intențiile britanice de a apropia poziția României de cea a U.R.S.S. trădau
„o ignoranță extraordinară cu privire la opinia publică română [față de U.R.S.S.]”936. În cele din
urmă, britanicii și francezii au oferit garanții de securitate Poloniei, în martie, iar la 13 aprilie 1939
aceste garanții au fost extinse pentru Grecia și România, însă într-o manieră neconvingătoare,
pentru că prin acel document francezii și englezii se angajau să apere doar independența, nu însă
și integritatea teritorială a României937. Până la sfârșitul lunii aprilie atât francezii938, cât și
britanicii939 au încercat să obțină de la sovietici promisiunea unor garanții militare pentru România
și Polonia, însă sovieticii au cerut ca autoritățile române (și cele poloneze) să se adreseze personal
Moscovei în acest sens. Ministrul afacerilor străine al României, Grigore Gafencu refuza însă să
discute posibilitatea intrării într-un acord militar direct cu sovieticii940, pentru că 1) guvernul
român considera că exista posibilitatea ca acest lucru să-l provoace pe Hitler să purceadă la
ocuparea imediată a țării941 și 2) din cauza faptului că sovieticii nu recunoșteau hotarul de est al
României. Aici trebuie să observăm că diferendul basarabean, pe care presa americană l-a
considerat rezolvat în 1934, reapare pe paginele ziarelor din S.U.A. care erau nevoite să admită,
în martie 1939, că stabilirea în 1934 relațiilor diplomatice dintre România și U.R.S.S. nu a
modificat cu nimic intenția Moscovei de a-și atribui Basarabia942.

933
Ibidem, Note see 740.00/707, for Memorandum, from State Department, European Affairs, March 21, 1939 (761.71
/133); v. și Developement of British Plan for joint guarantees to Poland and Rumania, April 3, 1939, 760c.71/750,
Department of State, Division of European Affairs, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola 660.
934
M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1488
935
Developement of British Plan for joint guarantees to Poland and Rumania, April 3, 1939, 760c.71/750, Department
of State, Division of European Affairs, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola 660.
936
Note see 762.71/71, for Memorandum, from State Department, Under Secretary (Welles), Mar. 27, 1939,
(761.71/134), în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 627.
937
D. B. Funderburk, op. cit., p. 111-126.
938
Note see 740.00/758 for tel. 692, from France (Bullitt), April 10, 1939 (761.71/136), în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1806, rola 627.
939
Ibidem, Note see 740.00/1154 for tel. 818, from France (Bullitt), April 25, 1939 (761.71/139).
940
Ibidem, Note see 740.00/1218 for tel. 848, from France (Bullitt), April 28, 1939 (761.71/140).
941
Gr. Gafencu, op. cit., p. 154-155; O. Ţâcu, op. cit., p. 181; v. şi Докумеиты внешней политики СССР, том 22,
Москва, 1992, c. 349.
942
Soviet Union claims part of Rumania, în „The Des Moines Register” din 19 martie 1939.

159
 IV.2. Pactul Ribbentrop-Molotov și repercusiunile sale asupra Basarabiei în
documentele diplomatice americane
În acest context internațional foarte complicat, negocierile tripartite franco-sovieto-britanice
din vara anului 1939 s-au împotmolit foarte repede, pentru că sovieticii solicitau ca, în cazul
izbucnirii vreunui conflict, Armatei Roșii să-i fie permisă tranzitarea teritoriului României și al
Poloniei în timp ce aceste țări refuzau să admită această posibilitate943. Însă englezii și francezii
nu erau singurii parteneri de dialog ai sovieticilor în această perioadă. Uniunea Sovietică urmărea
posibilitatea apropierii de Germania nazistă încă din primăvara anului 1939. În acest sens sunt
cunoscute tezele lui Stalin din martie 1939944; anume în aceste circumstanțe Litvinov (care era
evreu) a fost înlocuit cu Molotov la începutul lunii mai945, iar în aprilie 1939 sovieticii inițiază și
primele contacte (de natură comercială) cu naziștii946. Nu vom insista asupra negocierilor sovieto-
naziste din primăvara și vara anului 1939 având în vedere că acest lucru ne-ar îndepărta de la
obiectivul prezentei cercetări. Ne vom rezuma însă la a observa că aceste contacte, cultivate cu
grijă de către sovietici, au cunoscut o evoluție ascendentă constantă până când au apărut premisele
favorabile semnării pactului Ribbetropp-Molotov, la 23 august 1939947. Diplomații americani de
la Moscova au aflat aproape imediat (și în termeni foarte preciși) atât detaliile discuțiilor din ziua
de 23 august dintre Stalin și Ribbentrop, cât și prevederile protocolului adițional secret referitoare
la zona de influență sovietică în care intra și Basarabia948. După semnarea înțelegerii sovieto-
naziste, din motive evidente, interesul pentru problema Basarabiei a crescut exponențial și în presa
americană. Pentru perioada 22 august 1913 – 28 iunie 1940 am putut identifica 6.604 referințe în
presa americană la problema Basarabiei. Dintr-o conversație pe care Daladier a avut-o cu
ambasadorul american Bullitt la 22 august, rezultă foarte clar că americanii știau de aspectul politic
al negocierilor sovieto-naziste, avertizându-i pe francezi cel puțin de șase ori, începând cu luna
ianuarie, despre faptul că nemții și sovieticii purtau „cele mai serioase tratative”. Serviciile secrete
franceze nu au fost însă în stare să confirme aceste informații și de aceea „francezii au fost atât de
păcăliți de ruși” până în ultimul moment, când iminența semnării acestui acord a devenit clară949.

943
Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. I. Scurtu, Bucureşti, 1982, p. 199.
944
În raportul de activitate prezentat Congresului al XVIII-lea al PC(b)US din 10 martie 1939, Stalin expune
următoarele teze: motive evidente pentru un conflict între Germania și Rusia Sovietică nu existau; Pactul Anti-
Comintern nu era îndreptat împotriva U.R.S.S., ci contra Angliei, Franței și Statelor Unite, care de fapt ar fi avut
intenția să împingă Germania și U.R.S.S. într-o confruntare militară, pentru ca mai apoi să profite de slăbiciunea
părților angajate în război: Stalin, Chestiunile leninismului, ed. II O.G.I.Z, 1946, p. 569- 572. În legătură cu discursul
al lui Stalin și și interpretarea de invitație pe care naziștii i-au dat-o, v. și Ion Șișcanu, Raptul Basarabiei. 1940,
Chișinău, 1993, p. 9.
945
Cu privire la politica lui Molotov din aceste luni, W. Churchill avea să observe că „din toate luările de atitudine ale
lui Molotov, s-a văzut că guvernul sovietic este în fapt dispus mai mult să îmbunătăţească relaţiile germano-
sovietice...”, în Winston Churchill, The Second World War, vol. I, The Gathering Storm, Reprint Society, London,
1950, p. 178; v. și Albert Resis, The Fall of Litvinov: Harbinger of the German-Soviet Non-Aggression Pact, Europe-
Asia Studies, vol. 52, No. 1 (Jan., 2000), p. 51.
946
Diplomația Cotropitorilor: culegere de documente, alcăt: Ion Țurcanu, Chișinău 1992, p. 7-8.
947
Ibidem, p. 48; Год кризиса, 1938-1939, Составитель МИД СССР, Москва, 1990, док. 582; v. și Florin
Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, 1991, p. 64-66. O altă colecție
de documente referitoare la cooperarea soviet-nazistă din anii 1939-1941 este СССР-Германия. 1939-1941, сост.
Юрий Фельштинский, Москва, 2011.
948
Steinhardt (ambasdadorul S.U.A. la Moscova) către Secretarul de Stat, 24 august 1939, în FRUS, 1939, vol. I,
Washington, 1956, p. 343.
949
Bullitt (ambasadorul S.U.A. în Franța) către Secretarul de Stat, 22 august 1939, Section I, 740.00/2106, A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola 660.

160
Consecințele politice ale semnării pactului dintre Hitler și Stalin au devenit clare imediat pentru
puterile occidentale. Din documentele americane rezultă limpede că până și francezii au început
să aibă îndoieli cu privire la capacitatea lor și a englezilor de a câștiga războiul împotriva
Germaniei, din cauza faptului că aceasta, după cucerirea Poloniei ar fi avut asigurat spatele pe
frontul de est. Mai mult decât atât: Rusia, dar și România, care era neutralizată prin această
înțelegere, ar fi furnizat materii prime pentru mașina germană de război, care, după Polonia, se
putea concentra nestingherită asupra înfrângerii rezistenței anglo-franceze950. Izvoarele americane
arată că în august 1939 armata română era prost înzestrată, iar România intenționa să păstreze
neutralitatea în eventualitatea unui atac german asupra Poloniei, întrucât prevederile alianței sale
cu această țară, considera guvernul român (ca și cel polonez, de altfel), erau aplicabile doar în
cazul unei agresiuni sovietice951. Totodată, din aceleași surse reiese foarte clar și faptul că din
această perioadă, și anume în legătură cu apropierea sovieto-nazistă, România începe să fie supusă
presiunilor diplomatice maghiare952 și bulgare953 în vederea revizurii frontierelor sale de la vest și
sud. Horthy, de pildă, arată documentele americane, era convins că Rusia va anexa Basarabia954,
iar ministrul de externe al Ungariei, István Csáky, i-a declarat în acest sens secretarului Legației
americane din Budapesta, Howard K. Travers, că Ungaria avea să susțină pretențiile sovietice
sovietice asupra Basarabiei și asupra altor teritorii ale României955.
Corespodența legației române la Washingon arată că diplomații români din S.U.A. dețineau,
încă din primele zile ale lunii septembrie, informații care confirmau că Basarabia a fost atribuită
sferei sovietice de influență prin semnarea pactului Hitler-Stalin956. În afară de aceasta, încă din
prima jumătate a lunii septembrie, presa din S.U.A. a început să publice (cu trimitere la surse din
Budapesta și Berlin) rapoarte cu privire la clauzele secrete ale pactului referitoare la Basarabia,
fiind semnalată grijorarea pe care aceste informații o provocau în România957, care se străduia să
păstreze neutralitatea proclamată în contextul invaziei naziste a Poloniei958. Începând cu 17
septembrie 1939, data la care sovieticii invadează Polonia959, știrile cu privire la iminența anexării
de către sovietici a Basarabiei apar din ce în ce mai des în corespondența diplomatică, dar și în
presa americană care considera invazia sovietică a Poloniei drept un indiciu sigur că Uniunea

950
Ibidem, Section II.
951
Ibidem, Gunther către Secretarul de Stat, 14 august 1939, 740.00/2052. Am putut vedea mai devreme că sursele
americane semnalează o atitudine asemănătoare din partea Poloniei, atunci când în martie-aprilie 1939 amenințarea
germană părea să plutească asupra României.
952
Ibidem.
953
Ibidem, Însărcinatul cu afaceri al S.U.A., în Bulgaria (Millard), către Secretarul de Stat (Hull), 1 septembrie 1939
(nenumerotat).
954
The Minister in Hungary (Montgomery) to the Secretary of State, Novemver 17, 1939, în FRUS, 1939, vol.I., p.
472.
955
Secretarul legației americane la Budapesta (Howard), către Secretarul de Stat, 5 septembrie 1939, 750.11/
European War, 1939/159, A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1739, rola 660
956
Irimescu către M.A.S., 6 septembrie 1939, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, Telegrame S.U.A., vol. 2,
1939-1940, f. 138. Pentru mai multe exemple de informații fragmentare referitoare la existența protocolului adițional
secret și care au ajuns la cunoștința diplomaților români, v. Mironov, op. cit., p. 280-281.
957
Boncescu către Direcția Generală a Presei a M.A.S., 14 septembrie 1939, no. 3194, în Arhivele M.A.E., fond
Washington, vol. 233; Ibidem, Boncescu către Direcția Generală a Presei a M.A.S., 20 septembrie 1939,
(nenumerotat); Ibidem, Irimescu către M.A.S., 27 septembrie 1939, no. 3250.
958
Haynes, op. cit., p. 119-120.
959
Încălcînd tratatul de neagresiune sovieto-polonez din 1932.

161
Sovietică va ocupa și teritoriul dintre Prut și Nistru960. Aceste informații, care aveau ca sursă
Londra, Parisul, Sofia, Budapesta, etc., convergeau către ideea că Uniunea Sovietică avea, în
sfârșit, de partea sa toate avantajele și circumstanțele favorabile în vederea anexării Basarabiei961.
Sursele diplomatice americane arată că, la 28 septembrie, după încheierea operațiunilor militare
active ale Armatei Roșii în Polonia, concentrația trupelor sovietice la hotarul basarabean căpătase
proporții atât de mari, încât ministrul de externe Gafencu considera că invazia sovietică era
iminentă962. Situația respectivă a fost discutată la Departamentul de Stat de către ministrul român
la Washington, Radu Irimescu. Cu această ocazie, Irimescu le-a comunicat americanilor că
autoritățile române erau la curent cu o împărțire a teritoriului României în sfere de influență. Cu
toate acestea, era clar că în acea perioadă autoritățile române încă se mai agățau de speranța,
absolut fără nicio legătură cu realitatea, că o invazie sovietică în Basarabia nu va avea loc. Aceasta
este singura concluzie pe care o putem desprinde din convingerea exprimată de Irimescu că în
lumina realităților și condițiilor sociale dintre Prut și Nistru, Rusia nu ar fi putut găsi niciun pretext
pentru ocuparea Basarabiei963. Irimescu mai face o observație foarte interesantă, prezicând, de astă
dată în mod corect, că interesele economice ale Germaniei în România vor constitui un măr al
discordiei în relațiile sovieto-germane, iar dacă petrolul românesc nu avea să fie suficient pentru a
provoca un conflict între naziști și sovietici, atunci cu siguranță că vechea tendință și bine
cunoscuta tendință a Moscovei de a-și croi drum către Strâmtori avea, în cele din urmă, să fie fatală
tandemului sovieto-german964.
Americanii erau preocupați de pretențiile sovietice asupra Basarabiei în primul rând datorită
implicațiilor geopolitice pe care le-ar fi avut anexarea de către Uniunea Sovietică a acestui
teritoriu. Având Basarabia, sovieticii puteau controla gurile Dunării și o porțiune importantă a
litoralului Mării Negre. În legătură cu această observație, ministrul S.U.A. la București, Mott
Gunther, era de părere că fără gurele Dunării acest teritoriu n-avea nicio valoare pentru U.R.S.S.
și că controlul sovietic asupra acestui obiectiv nu avea cum să fie privit cu ochi buni de germani965.
În afară de aceasta, stăpânirea teritoriului basarabean aducea Moscova cu un pas mai aproape de
controlul asupra strămtorilor Bosfor și Dardanele. Acest din urmă obiectiv, observau diplomații
americani încă din septembrie 1939, era foarte important pentru germani, dar mai ales pentru
sovietici,966 iar din această cauză Statele Unite au urmărit cu atenție evoluția relațiilor turco-
sovietice în raport cu problema Basarabiei. Din rapoartele ambasadei americane de la Moscova
reiese că, la începutul lunii octombrie, Stalin personal ar fi încercat să-l convingă pe ministrul de
externe turc, Şükrü Saracoğlu, să susțină Uniunea Sovietică în „încercarea sa de a ajunge la o
înțelegere [cu România] în chestiunea Basarabiei”967. Presa americană era și ea la curent cu aceste
960
De pildă, Soviet drive held peril to Rumania, în „Philadelphia Inquirer” din 18 septembrie 1939; War’s spread
may hinge on Russian intentions, în „The Ithaca Journal” din 18 septembrie 1939; Rumania again pivotal state in
european war, în „Chicago Tribune” din 22 septembrie 1939.
961
Millard to the Secretary of State, 20 september 1939, în FRUS, 1939, vol. I .,p. 444; Ibidem, Kirk (Charge d’affairs
in Germany), to the Secretary of State, 28 october 1939, p. 458; Ibidem, The Ambassador in the United Kingdom
(Kennedy) to the Secretary of State, 30 September, 1939, p. 461.
962
Ibidem, Bullitt to the Secretary of State, 28 october 1939, p. 458
963
Department of State, Memorandum of Conversation with Rumanian Minister, Radu Irimescu, by James Clement
Dunn, 22 September 1939, 871.00/708, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662.
964
Ibidem.
965
Gunther către Secretarul de Stat, 17 octombrie 1939, 761.71/152, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627
966
Bullitt to the Secretary of State, 20 september 1939, în FRUS, 1939, vol.I., p. 445
967
Note see telegram 669, from U.S.S.R. (Steinhardt), 3 octombrie 1939, file 761.67/200 (761.71 / 150), în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627; Relațiile dintre Turcia și U.R.S.S. în legătură cu problema

162
eforturi sovietice, ziarul „The Pittsburgh Press” de ex. informa publicul american că unul din
scopurile pe care Moscova le urmărea în negocierile cu Ankara era de a-și asigura neutralitatea
turcilor în realizarea proiectelor sale de ocupare a Basarabiei și Bucovinei968. Diplomații americani
de la București considerau că Uniunea Sovietică nu avea să întreprindă nimic în Basarabia fără a
fi neutralizat mai întâi Turcia, care în acea perioadă încă mai era aliata României969. Aceste
supoziții au fost confirmate chiar de ministrul de externe turc în persoană. Saracoğlu le-a transmis
americanilor că Molotov a încercat să obțină garanții de neutralitate din partea Turciei nu doar în
eventualitatea unei anexări sovietice a Basarabiei, ci și în cazul în care bulgarii „ar fi încercat să
ocupe Dobrogea”. Turcii nu au cedat acestor presiuni, și nu au semnat nicio înțelegere cu
sovieticii970, preferând să se alăture blocului anglo-francez, la 19 octombrie, când au semnat un
tratat de asistență mutuală cu cele două puteri occidentale. Foarte important, articolul 3 al acestui
tratat stabilea că „atât timp cât garanțiile date de Franța și Regatul Unit, Greciei și României prin
Declarația din 13 arpilie 1939, rămâneau în vigoare, Turcia va coopera efectiv cu Franța și Regatul
Unit și le va acorda întregul ajutor și suport de care era în stare în situația în care Franța și Marea
Britanie s-ar fi angajat în conflict în virtutea acestor garanții”971. Mai mult decât atât, Mott Gunther
transmitea Departamentului de Stat că președintele turc, Mustafa İsmet İnönü, îl informase pe
ministrul Turciei la București că, în eventualitatea unei invazii sovietice în Basarabia, țara sa era
obligată, conform Tratatului de asistență mutuală anglo-franco-turc, să sprijine Anglia și Franța
dacă acestea s-ar fi opus unei asemenea eventualități972. Din sursele americane rezultă că refuzul
turcilor de a face pe plac Moscovei i-a determinat pe sovietici să adopte o atitudine mult mai
precaută în problema Basarabiei973.
Dificultățile pe care turcii le-au creat sovieticilor prin refuzul lor de a cădea la o înțelegere
cu Moscova în privința „chestiunilor de interes comun” din regiunea Mării Negre nu au fost
singurele întâmpinate de Moscova în legătură cu chestiunea Basarabiei. Conform surselor
americane, iminenta izbucnire a Războiului de iarnă (30 noiembrie 1939 – 13 martie 1940) cauzată
de refuzul finlandezilor de a da curs pretențiilor teritoriale sovietice a constituit a doua cauză pentru
care sovieticii au amânat timp de câteva luni forțarea unei soluții a problemei basarabene. Însă
diplomații americani din capitalele europene erau la curent (inclusiv din surse sovietice) că „după
lichidarea situației finlandeze, Basarabia era următoarea” și că în acest sens aveau loc deja pregătiri

Basarabiei, s-au aflat în această perioadă și în atenția presei americane: Boncescu către DIGEPRES, 11 octombrie
1939, no. 3451, în Arhivele M.A.E., fond Washington, v. 233.
968
Next „grab” may occur in Rumania, în „The Pittsburgh Press” din 26 septembrie 1939;
969
Gunther către Secretarul de Stat, 17 octombrie 1939, 761.71/152în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627.
970
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) către Secretarul de Stat, 17 October 1939, în FRUS, 1939,
vol.I., p. 485.
971
Treaty series no. 4 (1940), Turkey, Great Britain Parliament, House of Commons, Proquest, 1940, p. 131-159.
972
Department of State, Division of European Affairs, European Review, week of March 29 – April, 4, 1940. April, 4,
1940, 740.9911 European War 1939/1980 ½, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662.
973
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) către Secretarul de Stat, 17 octombrie 1939, în FRUS, 1939,
vol.I.,, p. 484; v. și Ibidem, The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) către Secretarul de Stat, 12 octombrie
1939, p. 490. Contextul în care au avut loc aceste negocieri turco-sovietice din octombrie 1939 este descris detaliat în
The Ambassador in Turkey (MacMurray) to President Roosevelt, November 9, 1939, în FRUS, 1940, vol. I,
Washington, 1959, p. 444-451. Informația cu privire la faptul că Basarabia și Dobrogea au fost discutate de Molotov
cu Saracoğlu a fost relatată atât de Associated Press (Boncescu către DIGEPRES, 31 octombrie 1939, no. 3646,
Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233), „The New York Times” (Idem, Dimitriu către DIGEPRES, din 28, no.
3634, și 30 octombrie 1939, no. 3644) și „The Washington Herlad Times” (Irimescu către redactorul „The
Washington Herald Times”, 7 decembrie 1939, (nenumerotat) în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66)

163
militare în sudul Ucrainei974. Aceaste informații erau întărite de cele de la Moscova, unde agenții
diplomatici americani aflaseră că în prima jumătate a lunii decembrie, „grosul” trupelor sovietice
concentrate de-a lungul fostei frontiere polono-române fusese mutat în districtul militar Odesa, la
hotarul basarabean, ceea ce părea să confirme intenția sovietică de a acapara Basarabia975. Probabil
în legătură cu aceste informații și tot în luna decembrie, atașatul militar al S.U.A. la București,
John Paul Ratay, a întocmit un raport în care evalua opțiunile militare sovietice în Basarabia.
Concluzia pe care militarul american o transmitea superiorilor săi de la Departmanetul de război
era că, având în vedere infrastructura aproape inexistentă și geografia ținutului, o armată bună,
organizată de-a lungul unor linii defensive succesive, l-ar fi putut apăra ușor976. În același context,
diplomații americani de la Moscova obsevă că propaganda sovietică împotriva României se
intensificase considerabil către sfârșitul anului 1939. România, conform unui articol (semnat de
Boris Stefanov) în publicația „Internaționala Comunistă” din decembrie977, era unealta prin care
„imperialiștii francezi și englezi, cu ajutorul oligarhiei financiare din Statele Unite, încercau să
extindă războiul și în special să implice țările balcanice în lupta lor împotriva Germaniei și în
perspectivă împotriva Uniunii Sovietice, care își dovedise intențiile pașnice prin tratatul cu
Germania și prin tratatele de asistență mutuală cu țările baltice”978. Această distorsionare
orwelliană a realității era întărită cu „argumente” de felul că Armand Călinescu ar fi fost asasinat
de agenții britanici pentru că urmărea politica de neutralitate, când se știe de fapt că asasinii săi
fuseseră mai curând adepți ai ideilor lui Hitler. Este de remarcat tonul foarte indulgent al acestei
propagande la adresa Germaniei, ceea ce nu este de mirare, întrucât în această perioadă poziția
oficială a sovieticilor era că Reichul era „un stat ce aspiră la terminarea cât mai grabnică a
războiului și la pace”979, în timp ce Franța și Anglia erau puterile imperialiste agresive care ațâțau
războiul în Europa980. Nemții aderau și ei la același ton, însărcinatul cu afaceri al Germaniei în
S.U.A., Thomsen declarând presei americane, la 3 decembrie 1939, că dacă România, „care s-a
mărit în mod nebunesc după război”, se simțea amenințată de U.R.S.S., vina nu era decât a ei,
pentru că „a anexat” Basarabia care aparținea Rusiei, și a sistemului de tratate de la Versailles care
a sancționat această „greșală”981.

974
Willey (ministrul S.U.A. în Letonia), către Secretarul de Stat, 27 octombrie 1939, în A.N.I.C., fond Microfilme
S.U.A., inventar 1806, rola 692; v. și Davies (Ambasadorul S.U.A. în Belgia) către Secretarul de Stat, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 627.
975
Steinhardt către Secretarul de Stat, 11 decembrie 1939, 761.71/164, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1806, rola 692; v. și Emanuel Plopeanu, Basarabia și raporturile româno-sovietice în analize ale diplomației
americane la începutul marii conflagrații (1939-1940), în La frontierele civilizațiilor. Basarabia în contextul
geopolitic, economic, cultural și religios, George Enache (coord.), Galați, 2011, p. 239.
976
MAP by Military Attache J. P. Ratay, Major, O. D. (FA), to accompany report no. 2530, dated December 15, 1939
în A.N.I.C., inventar 1607, rola 632.
977
Conform lui Mironescu, op. cit., p. 293, acest articol ar fi fost publicat în octombrie.
978
Tratatele la care se referă sursa sunt Tratatul sovieto-german de frontieră și prietenie (27 septembrie 1939) și
tratatele impuse de sovietici țărilor baltice (în septembrie și octombrie 1939), constituind pasul premergător în vederea
anexării lor la U.R.S.S; Ibidem, Steinhardt către Secretardul de Stat, 6 decembrie 1939, 761.71/161; v. și Ibidem,
Gunhter către Secretardul de Stat, 8 decembrie 1939, 761.71/162.
979
Diplomația..., Raportul din 31 octombrie 1939 a lui Molotov în ședința Sovietului Suprem al U.R.S.S, p. 87-92.
980
Declaration of the Government of the German Reich and the Government of the U.S.S.R. of September 28, 1939,
în Nazi-Soviet Relations. Documents from the Archives of the German Foreign Office. Edited by Raymond James
Sontag și James Stuart Beddie, Department of State, 1948, p. 108.
981
Legația română de la Washington către DIGEPRES, 3 decembrie 1939, (nenumerotat) în Arhivele M.A.E., fond
Washington, vol. 233.

164
 În privința acestor atacuri ale propagandei sovietice la adresa României, presa din S.U.A.
aprecia că „articolul respectiv pare a da startul unui efort comunist în vederea cuceririi
Basarabiei”982, în timp ce diplomații americani le apreciau ca fiind „primele dovezi concrete ale
intențiilor sovietice față de România”. Ei mai considerau că atacurile erau calculate să testeze
reacția autorităților române, guvernul sovietic având grijă să se distanțeze în mod oficial de aceste
atacuri ale presei de la Moscova la adresa României983. Este posibil totuși ca articolul respectiv al
ziarului „Internaționala Comunistă” să fi apărut fără să fi fost coordonat cu Comisariatul Poporului
pentru Afacerile Externe și iată de ce: în primul rând, și cel mai important, articolul sugera ca
România să accepte un tratat de asistență mutuală cu U.R.S.S. după modelul celor impus statelor
baltice, iar acest lucru contravenea înțelegerilor sovieto-germane de împărțire a sferelor de
influență precum și intereselor nemților în regiune. În atare situație, un asemenea articol putea fi
interpretat de germani drept o provocare. Probabil că anume din această cauză Lawrence
Steinhardt transmitea de la Moscova Departamentului de Stat că toate exemplarele numărului
respectiv al Internaționale comuniste fuseseră retrase din circulație984. Fapt curios, din
documentele legației române la Washington, aflăm că autorul articolului, Boris Stefanov, a
publicat exact în aceeași perioadă un articol „despre Basarabia” în ziarul românesc din Detroit,
„Românul american”, confirmând suspiciunile diplomaților români cu privire la legăturile dintre
acel ziar și Internaționala comunistă985.
Americanii au remarcat că reacția oamenilor de stat români față de provocarea aceasta a fost
dezamăgitoare: în loc să ia măsuri corespunzătoare, ei se „linișteau” cu gândul că respectiva
ofensivă propagandistică nu purta semnătura vreunui oficial sovietic. Aceasta a fost concluzia lui
Mott Gunther, în pofida faptului că primul ministru Gheorghe Tătărescu l-a asigurat pe trimisul
american că „guvernul său a a studiat chestiunea cu cea mai mare atenție, iar decizia irevocabilă
(subl. n.) a suveranului era de a lupta până la capăt în eventualitatea unei agresiuni sovietice”986.
Faptul că Gunther nu punea mare preț pe declarațiile lui Tătărescu se înscrie perfect în atitudinea
generală a diplomaților americani de la State Department față evoluția ultimelor evenimente legate
de chestiunea basarabeană. În pofida tuturor asigurărilor contrare primite de la ministrul român la
Washington987, aceștia erau de părere, la sfîrșitul anului 1939, că România nu-și va apăra drepturile
în Basarabia988. În legătură cu aceasta, la începutul anului 1940 în cercurile diplomatice americane
circula informația că linia principală de apărare a României în Est era nu râul Nistru, ci Prutul și

982
Red proposal a warning to Rumania, în „The Philadelphia Inquirer” din 7 decembrie 1939. La același subiect v. și
Black Sea’s red shadows gives Germany the blues, în „The Pittburgh Press” din 6 decembrie 1939; Rumania next? ,
în „The Los Angeles Times” din 7 decembrie 1939.
983
Comisaritaul Poporului pentru Afaceri Externe a emis un comunicat oficial în care declara că articolul respectiv
„nu corespunde politicii sovietice și nu reflectă în nici o măsură relațiile dintre Uniunea Sovietică și România”:
Steinhardt către Secretarul de Stat, 9 decembrie 1939,761.71/163, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 627.
984
Emanuel Plopeanu, Basarabia…p. 239.
985
Consilierul de presă al Legației române la Washinton, către Ion Dragu, Directorul Presei, Ministerul Propagandei
Naționale, 22 decembrie 1939, no. 4316/P-3-1-2a, în Arhivele M.A.E., fond Washigton, vol. 70.
986
Gunther către Secretarul de Stat, 8 decembrie 1939, 761.71/162, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inv. 1806,
rola 692.
987
Vezi instrucțiunile trimise în acest sens de M.A.S. Legației române la Washington: Dragu către Romanoleg,
Washington (5599), nedatată, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
988
Irimescu către M.A.S., 14 decembrie 1939, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România
(ianuarie 1938 – mai 1940), vol. 38, f. 157. Și presa americană relata în aceeași perioadă că „opinia publică română
pare resemnată cu pierderea eventuală a Basarabiei”: Boncescu către DIGEPRES, 14 decembrie 1939, (nenumerotat)
în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.

165
Dunărea989. În acest context, nu este de mirare că americanii au considerat că vizita în Basarabia
și discursul de Chișinău din 6 ianuarie 1940 a lui Carol II, ocazie cu care acesta a promis să apere
Basarabia, aveau mai curând un caracter demonstrativ, ca și alte „acțiuni adeseori impulsive ale
regelui”. Legația americană la București, „informată din sursă sigură”, observa că, conținutul
acestui discurs nu fusese coordonat cu M.A.S. al României și că guvernul a făcut eforturi ca în
presa românească acesta să fie reflectat în termeni mai puțin „tendențioși”990. Probabil că anume
din această cauză Uniunea Sovietică nu a reacționat în niciun fel la acest episod, deși tot acum
însărcinatul cu afaceri al U.R.S.S. în România îl informa pe Mott Gunther că „relațiile sovieto-
române erau departe de a fi satsifăcătoare”991. Presa de peste ocean a considerat discursul lui Carol
drept un avertisment dat Rusiei și care trebuia privit mai ales în legătură cu performanța sub
așteptări arătată de Armata Roșie în Finlanda992.
Corespondența ambasadelor americane de la Sofia și Budapesta (dar nu numai) de la
începutul anului 1940, semnala că, în ce privește problema Basarabiei, strategia Uniunii Sovietice
era de a slăbi poziția României prin încurajarea tendințelor revizioniste ale Bulgariei și Ungariei
și a obliga astfel autoritățile române să facă față unei presiuni politico-diplomatice sporite și să-și
disperseze atenția pe mai multe fronturi diplomatice993. Acest lucru rezultă cît se poate clar din
conversația pe care subsecretarul de stat, Sumner Welles, a avut-o cu Pelenyi, ministrul Ungariei
la Washington la 12 februarie, în cadrul căreia diplomataul maghiar îl informa pe demnitarul
american că era însărcinat de guvernul său să transmită administrației S.U.A. că „Ungaria își
rezervă dreptul la acțiune deplină în Transilvania în situația în care România ar fi făcut orice
concesii teritoriale altei națiuni”. Welles a interpretat această declarație în legătură cu pretențiile
revizioniste ale Bulgariei în Dobrogea și cele sovietice în Basarabia994. Informația respectivă cu
privire la atitudinea Ungariei în cazul unei agresiuni asupra Basarabiei este confirmată și de către
Arthur Lane, ministrul S.U.A la Belgrad. Acesta a fost infromat de către Bakách-Bessenyey,
ambasadorul maghiar în Iugoslavia, că ministrul de externe maghiar Czaky îi transmisese contelui
Ciano faptul că Ungaria nu intenționa să atace România decît dacă aceasta „ar fi permis Rusiei să
invadeze Basarabia fără a opune rezistență”995. Alte surse americane din aceeași perioadă confirmă
că părtașă la acest complot era și Italia996, însă principalul partener al sovieticilor în vederea
989
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) către Secretarul de Stat, 8 ianuarie 1940 în FRUS, 1940, vol. I,
p. 452-453.
990
Hibbard (secretarul Legației americane la București) către Secretarul de Stat, 17 ianuarie 1940, (section two),
764.65/195, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 628. Vezi și Excrepts from the statement by H.
M. the King of Romania on January, 6, 1940 at Chisinau, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 66.
991
Ibidem.
992
King of Rumania hurls war warning at Soviet and Hungary, în „The Los Angles Times” din 7 ianuarie 1940;
Rumania to fight, Carol warns Reds, în „The Philadelphia Inquirer” din 7 ianuarie 1940.
993
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, January 7, 1940, în FRUS, 1940, vol.
I, p. 452; Ibidem, The Charge in Bulgaria (Millard) to the Secretary of State, January 12, 1940, p. 453; Ibidem, The
Minister in Yugoslavia (Lane) to the Secretary of State, January 12, 1940, p. 454; Ibidem, The Ambassador in Turkey
(MacMurray) to the Secretary of State, January 25, 1940, p. 455-456; Ibidem, The Minister in Hungary (Montgomery)
to the Secretary of State, January 30, 1940, p. 456. Cu referire la acest subiect, presa americană publica declarațiile
lui Georgi Markov, conform cărora „opinia lui Stalin era că Bulgariei trebuie să i se facă dreptate”: Russia backing
Bulgaria, în „The Des Moines Register” din 26 august 1939.
994
Memorandum of Conversation, by the Under Secretary of State (Welles), February 12, 1940 în FRUS, 1940, vol.
I p. 457.
995
Arthur Lane (ministrul S.U.A. la Belgrad) către Secretarul de Stat, 1 februarie 1940, 764.71/190, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1608 rola 628
996
Ibidem, Phillips (ambasadorul S.U.A. în Italia) către Secretarul de Stat, 8 ianuarie 1940, 764.65/181; Ibidem,
Hibbard către Secretarul de Stat, 17 ianuarie 1940, Section 2, 764.65/195.

166
realizării intențiilor sale în Basarabia era Germania, iar acest lucru este confirmat aît de diplomații
și militarii americani de la București, cît și de la Moscova, care observau că dovezile cu privire la
faptul că Germania și U.R.S.S. intenționau să acționeze în tandem împotriva României se
acumulau în ianuarie 1940997.
O analiză complexă a problemei Basarabiei este făcută la 29 ianuarie 1940 de Cloyce H.
Huston, al doilea secretar al legației americane de la București. Acesta întocmește pentru
Departamentul de Stat un memorandum de peste cincizeci de pagini998, în care cercetează
chestiunea basarabeană sub toate aspectele. Pornind de la identificarea acelor indicii care semnalau
intențiile sovietice de a ocupa Basarabia, Huston face o scurtă descriere a ținutului și a evoluției
relațiilor sovieto-române, după care analizează pretențiile rusești și argumentele românești cu
privire la statutul Basarabiei. Apoi schițează scenariile unei eventuale invazii sovietice, încercând
să scoată în evidență posibila strategie a României și face o comparație a potențialului de forțe
român și sovietic. În partea finală a documentului, Huston explorează atitudinea pe care aliații
României din Antanta Balcanică, dar și Germania, Italia, Ungaria, sau Bulgaria ar fi putut să o
adopte în eventualitatea unei invazii sovietice. Care erau principalele teze ale acestui raport
apreciat drept „excelent” de către conducerea Departamentului de Stat999? Basarabia, din cauza
căreia România și U.R.S.S. s-au aflat într-o stare de conflict latent pe tot parcursul perioadei
interbelice, devenise, în contexul războiului și al triumfului revizionist în Europa, o „sursă
iminentă de pericol” 1000. România, care se afla între Germania și Uniunea Sovietică ca între ciocan
și nicovală, ar fi preferat o ocupație germană unei invazii sovietice, teama față de cea din urmă
posibilitate fiind atât de mare, încît se putea observa la nivel cotidian, afectând viața economică a
țării și provocând o creștere fulminantă a pieței negre1001. Chiar dacă, observă pe bună dreptate
autorul acestui memorandum, spre deosebire de bulgari sau unguri, sovieticii au avut grijă să nu
ofere românilor motive de îngrijorare cu privire la intențiile lor în legătură cu Basarabia, totuși
existau semne suficiente pentru ca România să bănuiască care erau de fapt năzuințele sovieticilor.
Dincolo de ocuparea jumătății de est a Poloniei și agresiunea împotriva Finlandei, alte semne
menționate în raport țineau de tratatele de asistență mutuală la care sovieticii au forțat Estonia,
Letonia și Lituania să consimtă, precum și ofensiva propagandistică antiromânească din decembrie
1939 la care ne-am referit mai devreme și care sugera, printre altele, că „dezvoltatea liberă și
pașnică, precum și viitoarea bunăstare [a românilor] este imposibilă fără încheierea imediată a unui
pact de asistență mutuală cu U.R.S.S. simliar tratatelor dintre Uniunea Sovietică și Țările
Baltice”1002. În privința românilor basarabeni, autorul era de părere că chiar și după două secole de
ocupație și rusificare și contrar statisticilor rusești, „nu exista nicio îndoială că [aceștia] aveau o
preponderență clară în ținut”1003. Întrucât din punct de vedere al principiului național, Rusia nu-și
putea justifica politica imperialistă în Basarabia, iar România era îndreptățită să respingă pretenția

997
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, January 19, 1940 , în FRUS, 1940, vol
I, p. 454-455; Maiorul J. P. Ratay (atașatul militar al S.U.A. la București), Rumania. Comments on current events.
The immediate future of Rumania, December 15, 1939, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632
998
Frederick Hibbard (însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România) către Secretarul de Stat; Subject: Transmitting
a memorandum entitled „Bessarabia and the Russian threat to Rumania”, 30 ianaurie 1940, no. 1207, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 628.
999
Ibidem, Breckinridge Long către Mott Gunther, 8 martie 1940, 761.71/179.
1000
Ibidem, Memorandum on Bessarabia and the Russian threat to Rumania, January 29, 1940, American Legation,
Bucharest, Accompaniement to Despatch no. 1207 of January 30, 1940, p. 1.
1001
Ibidem, p. 3.
1002
Ibidem.
1003
Ibidem, p. 11

167
agresivă a sovieticilor de organizare a unui referendum în acel ținut, Houston identifică alte cauze
pentru încăpățânarea Moscovei de a nu renunța la Moldova de Est. Cel mai important motiv îl
făcea faptul că stăpânirea Basarabiei însemna controlul asupra gurilor Dunării. Acesta era un pas
important în drumul rușilor către Strâmtori și spre „frații slavi” din Balcani. Totodată, sudul
Basarabiei era un hitlerland agricol și o zonă tampon de protecție a portului Odesa. În același timp,
exista în Rusia, după părerea autorului, o tendință psihologică de a continua lupta pentru acea
regiune care fusese mereu un „măr al discordiei” și totodată de a recupera, din motive de prestigiu
sau autoapreciere, ceea ce fusese odată pierdut1004. Argumentele României, mai ales cele de ordin
istoric și etnic, Huston constată că sunt mult mai numeroase și mai precise decât cele rusești1005.
Cât privește relațiile româno-sovietce, observă diplomatul american, acestea au fost practic
inexistente până în 1934, iar după această dată – menținute la un nivel minim, în pofida faptului
că prin decretul regal din 19 noiembrie 1935 erau ridicate barierele comerciale de pe Nistru, iar un
acord comercial româno-sovietic exista de la 17 februarie 19361006. Autorul face, în continuare, o
trecere în revistă a relațiilor politice româno-sovietice de până la acea dată, fără însă a adăuga
observații sau judecăți de valoare originale, ori măcar diferite de cele pe care le-am putut observa
în documentele diplomatice americane din care, era inspirat, în mod evident, și acest raport. Relativ
la posibilitatea unei invazii sovietice în Basarabia, autorul acestui raport considera că orice
operațiuni militare în Basarabia în altă perioadă a anului decât în ianuarie și februarie erau
imposibil de întreprins din cauza că ele s-ar fi împotmolit în glodul acelui ținut lipsit aproape cu
desăvârșire de infrastructură. De aceeași părere era și atașatul militar american la București, însă
această judecată conta, bineînțeles, numai în cazul în care guvernul lui Carol ar fi decis să apere
Basarabia și să folosească condițiile din teren în avantajul defensivei armatei române1007, ceea ce
demonstra că americanii mai luau în calul în acele luni o astfel de perspectivă. Atitudinea
americanilor față de această chestiune se modificase de la sfârșitul anului 1939, când „mulți
considerau că românii nu se vor bate pentru un teritoriu colonial disputat ca cel al Basarabiei”1008,
iar schimbarea de atitudine, considera Huston se regăsea în discursul lui Carol și era inspirată de
rezistența finlandezilor care demonstraseră că mașina de război sovietică nu era chiar atât de
formidabilă1009. În atare situație, arată în continuare raportorul, nu era exclus un atac dinspre nord,
prin Bucovina, în direcția orașului Galați. O asemenea ofensivă, considerată scenariul cel mai
avantajos pentru sovietici de către experțiii militari, ar fi avut avantajul de a evita cîmpiile noroiase
din est și de a învălui trupele române din Basarabia. Totuși existau, după părerea americanilor, și
argumente împotriva acestei eventualități. Chiar dacă ofensiva dinspre nord era preferabilă din
punct de vedere militar, ea ar fi putut da naștere unor serioase complicații politice, printre care cea
mai importantă ar fi fost opozițai Italiei, dar mai ales a Germaniei, întrucât în acest caz ar fi fost
puse în pericol sursele de petrol de care nemții aveau mare nevoie1010. Totodată, armata română s-
ar fi confruntat, într-o astfel de situație cu necesitatea de a apăra nucleul statului național român,
și poate că, fiind nevoită să apere „fiecare centimetru de pământ”, ar fi opus o rezistență mai dârză

1004
Ibidem, p. 13.
1005
Ibidem, p. 15-20.
1006
Ibidem, p. 21-26.
1007
Ibidem, p. 35. Maiorul Ratay era de părere că, în aceste condiții, trupele române vor lupta bine împotriva
sovieticilor: MAP by Military Attache J. P. Ratay, Major, O. D. (FA), to accompany report no. 2530, dated December
15, 1939, în A.N.I.C., inventar 1607, rola 632.
1008
Expresia în original: „colony-like territory”; sublinierea noastră.
1009
Memorandum on Bessarabia and the Russian threat to Rumania, January 29, 1940, American Legation,
Bucharest, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608 rola 628, p. 37
1010
Ibidem, p. 35-36

168
decât în cazul unui atac dinspre Nistru, unde defensiva avea avantajul terenului și al barierei
naturale oferite de acest fluviu1011.
Informațiile confidențiale pe care le deținea în acele luni legația americană la București arată
că sovieticii desfășuraseră șapte divizii de-a lungul hotarului estic al României și aproximativ zece
pe teritoriul polonez ocupat, în timp ce armata română avea concentrate patru divizii pe Nistru și
între șaispreze și optsprezece la frontiera de nord1012. O comparație totală a forțelor și potențialului
celor două state era „absurdă”, iar în afară de aceasta, după părerea americanilor, soldatul român,
dincolo de faptul că „nu avea reputația redutabilă a vecinilor săi bulgari sau sârbi”, era, în general,
prost echipat și instruit insuficient. Mai mult decât atât, „în pofida sumelor cheltuite și a eforturilor
de reînarmare ale unui rege îndrăgostit de armată”, disciplina era mediocră, și moralul armatei era
scăzut, iar lucrările de fortificare a liniei Nistrului „erau aproape în întregime neglijabile în ciuda
faptului că puteau fi auzite unele rapoarte exagerate despre un sistem defensiv inexpugnabil..., nu
părea să existe nimic care să semene unui sistem adecvat de apărare”1013. Această ultimă informație
este confirmată și de corespondentul din România al ziarului „Chicago Tribune”, care transmitea
din Basarabia în februarie că la hotarul Nistrului „nu exista nici un semn al vreunei linii de
fortificație elaborată”1014. Toate aceste considerații îi făceau pe americani să ajungă la concluzia
că România nu putea rezista unei „încercări hotărâte a Rusiei de a lua Basarabia”, iar reacția
comunității internaționale ar fi fost complezentă, chiar dacă asta ar fi însemnat aceptarea
controlului sovietic asupra gurelor Dunării1015.
În legătură cu poosibila reacție a țărilor celor mai interesate de evoluția evenimentelor legate
de chestiunea basarabeană, Huston raporta că Bulgaria și Ungaria ar fi profitat, fără îndoială, de
anexarea sovietică a Basarabiei pentru a-și satisface propriile interese revizioniste pe seama
României și că, în acest sens, ele ar fi beneficiat de suportul și chiar de ajutorul Ialiei și Germaniei.
Cea din urmă însă, considerau americanii, prefera să rezolve aceste chestiuni pașnic pentru a putea
exploata în continuare fără probleme resursele României. În acest sens, americanii constatau că
nemții nu erau opuși unei ocupații sovietice a Basarabiei la momentul oportun, dar interesul
economic pe care îl avea în România o făcea să se împotrivească oricărei înaintări sovietice la
vest de Prut. O atitudine asemenătoare se putea aștepta și de la Italia, care în acea perioadă încerca
să se afirme ca hegemon în Peninsula Balcanică1016. Cât despre Turcia, Grecia și Iugoslavia,
membri, ca și România, ai Înțelegerii Balcanice, se considera că prima din ele era cea mai dispusă
să acorde asistență României, mai ales în cazul în care agresiunea sovietică ar fi depășit linia
Prutului. Pe greci, americanii îi considerau indiferenți față de aceste chestiuni, iar poziția
iugoslavilor era complicată din cauza proximității geografice cu Italia și Germania. În afară de
aceasta, americanii observau că, în conformitate cu art. I al Înțelegerii Balcanice, semnate la 9
februarie 1934 la Atena, „România, Grecia, Turcia și Iugoslavia își garantau mutual securitatea
frontierelor balcanice”. Nistrul era foarte puțin probabil să fie inclus în această definiție1017. Foarte

1011
Ibidem, p. 36-37.
1012
Exact aceeași informație cu privire la desfășurarea forțelor armatei române se regăsește și în articolele publicate
de presa americană în acele zile. Vezi, de pildă: How the Balkans and Near East ar preparing for War, în „The Des
Moines Register” din 27 ianaurie 1940.
1013
Memorandum on Bessarabia and the Russian threat to Rumania, January 29, 1940, American Legation, Bucharest,
în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608 rola 628, p. 38-39.
1014
Bessarabia lives in fear, în „Chicago Tribune” din 25 februarie 1940.
1015
Memorandum on Bessarabia and the Russian threat to Rumania, January 29, 1940, American Legation,
Bucharest, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608 rola 628, p. 40
1016
Ibidem, p. 41-44.
1017
Ibidem, p. 45-47.

169
interesante sunt argumentele americane cu privire la atitudinea pe care englezii și francezii ar fi
adoptat-o în cazul unei agresiuni sovietice în Basarabia. Existau, în opinia raportorului, două
motive principale pentru care britanicii și francezii ar fi trebuit să vină în ajutorul României într-o
asemenea eventualitate. În primul rînd, atât Franța cât și Marea Britanie erau semnatare ale
tratatului din 28 octombrie 1920, iar în al doilea rând ambele puteri oferiseră garanții de securitate
României la 13 aprilie 1939. Cu toate acestea, deși omite să menționeze faptul că aceste garanții
vizau doar independența, nu și integritatea teritorială a statului român, Huston observă corect că,
în cazul atacului sovietic asupra Poloniei, aceste garanții nu s-au aplicat în niciun fel, iar francezii
și britanicii nici măcar nu au rupt relațiile diplomatice cu U.R.S.S. Acesta constituia un indiciu
care făcea respectivul raport să se îndoiască de faptul că în cazul României englezii și francezii at
fi putut procesa altfel. În privința Tratatului Basarabiei, autorul observă că subterfugiul la care
Franța și Anglia ar fi putut să recurgă pentru a nu-l apăra era că documentul respectiv și așa era
lipsit de legitimitate internațională, din cauza neratificării de către Japonia1018. Memorandumul
Huston conchide că, dacă n-ar fi fost vorba de accesul la gurile Dunării, „nimănui, probabil cu
excepția Turciei, nu i-ar fi păsat cine ocupa Basarabia”. În această situație, România trebuia să
facă față provocării sovietice cu propriile sale forțe, și cum „era greu de găsit pe cineva căruia să-
i fost frică de soldatul român”, Rusia nu avea cum să nu-și atingă obiectivul în Basarabia, în pofida
victoriei îndoielnice a Armatei Roșii în Finlanda1019. Părerea lui Huston despre armata română și
capacitatea ei de a apăra Basarabia poate părea deplasată, la prima vedere, mai ales că el nu era
militar de profesie. Dar observațiile lui sânt confirmate de o părere asemănătoare, bazată pe
informații detaliate și expertiza profesională a atașatului militar american de la București,
locotenent-colonelul Ratay. În vizunea lui, dacă s-ar fi confruntat cu sovieticii, România spera
(conform lui Tătărescu) să mobilizeze până la 1.800.000 de soldați, ceea ce corespundea normelor
europene de mobilizare a ᷉ 10% din populație pe timp de război. Însă România avea echipament
suficient doar pentru 800.000 de soldați, iar multe piese de îmbrăcăminte soldații erau nevoiți să
și le procure singuri înainte de a fi înrolați. Alte „deficiențe serioase”, includeau o lipsă aproape
completă a artileriei antiaeriane și antitanc, insuficiente mitraliere, puști, etc. Despre calitățile
soldatului român, acesta nu era, conform opiniei lui Ratay un luptător agresiv, fiind în schimb
ascultător, modest, frugal și „suficient de inteligent”. Instrucția militară, în general, nu avea o mare
înrâuire asupra sa, el rămânând în coninuare același țăran român, în special pentru că cei doi ani
de militărie pe care îi făcea constau, în locul exercițiilor militare, mai degrabă în corvoade, lucru
agricol și munci în folosul civililor (plata fiind încasată de ofițerul său superior). Cu privire la
posibilitatea izbuncirii ostilităților, el nu știa mai nimic. El știa doar un lucru sigur: că nu voia
război. Țăranii mobilizați erau nemulțumiți. Ei nu puteau înțelege de ce erau ținuți atât de departe
de casă, de câmpurile lor, timp de aproape un an. Animalele și carele le erau rechiziționate, iar
familiile lor, lipsite de mijloacele de a cultiva pământul, sufereau de foame. Legea cu privire la
compensația de 20 de lei pe zi (sau 0.1 dolari americani, la valoarea de atunci) pe care familia unui

1018
Părerea din acești ani a americanilor despre refuzul Japoniei de a ratifica Tratatul Basarabiei era că acesta nu avea
mare importanță pentru niponi, pentru care amestecul lor în această problemă europeană era mai curând o chestiune
de prestigiu internațional și de statut de mare putere (The Ambassador in Japan (Grew) to the The Secretary of State,
6 October 1938, în FRUS, 1938, vol. 3, Washington, 1954, p.308). Aceasta s-a întâmplat, considerau americanii,
pentru că „vanitatea a întunecat înțelepciunea japonezilor, iar ei s-au implicat în probleme care nu o priveau” și din
această cauză, în ajunul războiului s-a ajuns în situația în care drepturile României în Basarabia depindeau de
consimțămîntul Japoniei: The Ambassador in Japan (Grew) to the Secretary of State, 27 februarie 1939, în FRUS,
1939, vol. 3, Washington 1955, p. 15.
1019
Memorandum on Bessarabia and the Russian threat to Rumania, January 29, 1940, American Legation,
Bucharest, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608 rola 628, p. 50-51.

170
soldat trebuia să o primească, în realitate nu se aplica niciodată. Ostașul era prost îmbrăcat și nu
vedea mâncare caldă cu săptămânile, hrănindu-se de obicei cu mămăligă sau pâine uscată. În satele
și orășelele în care acești soldați erau încartiruiți, prevalau bolile și epidemiile, iar serviciul medical
era inadecvat. Când temperatura scădea sub zero grade, soldații nu puteau părăsi cu zilele bordeiele
țăranilor din cauza lipsei de îmbrăcăminte. Ofițerii, transmite în continuare Ratay superiorilor săi
de la Departamentul de Război, proveneau, în general, dintr-o clasă socială cu care majoritatea
populației nu avea nici o legătură, decât poate doar ca servitori, care „erau tratați abominabil în
România”. Din această cauză, ofițerul nu era interesat de bunăstarea oamenilor săi. În schimb, el
considera că soldatul îi datora în mod firesc loialitate, fără să fie necesar ca și el să manifeste
aceeași atitudine față de soldat. Prost plătit, ofițerul român – de la general la locotenent, „se
străduia totuși să trăiască ca un boier”, și din această cauză avea mai tot timpul greutăți financiare,
ceea ce-l făcea adeseori să fie necinstit și corupt. Disciplina era proastă, și Ratay aduce exemplul
unor ofițeri de rang înalt, pe care i-a cunoscut personal și care, în pofida faptului că aveau îndatoriri
– de pildă, la Craiova sau la granița cu Bulgaria – se lăudau că nu se aflau la unitățile pe care le
comandau decât în vizită și doar două zile pe săptămână, întrucât la București aveau câte „o casă
confortabilă și două amante”. În privința moralului și în legătură cu posibilitatea izbucnirii
războiului, Ratay arată că ofițerii români i-au subestimat mereu pe ruși, pe care îi considerau
adversari mai puțin capabili decât ungurii sau bulgarii. Când sovieticii au intrat în Polonia și
Finlanda, această atitudine s-a preschimbat „într-o mare frică”, însă atunci când au aflat despre
insuccesele Armatei Roșii în Războiul de Iarnă, ofițerii români, „fideli așa-numitului temperament
latin, de care sânt atât de mândri”, brusc au redevenit încrezuți1020.
La o concluzie asemăntoare cu cea a lui Huston cu privire la finalitatea unei confruntări
româno-sovietice în Basarabia ajunge și ambasadorului american la București, F. M. Gunther, care
transmitea la 21 februarie Departamentului de Stat că era puțin probabil ca armata română să poată
opri de una singură o invazie sovietică. Deși Gunther aprecia că, în acele luni, o invazie sovietică
părea mai puțin probabilă decât către sfârșitul anului 1939, totuși ea nu putea fi amânată la
nesfârșit, mai ales că politica Angliei și Franței față de U.R.S.S. demonstra că aceste țări „nu-și
sprijineau cu fapte declarațiile de luptă contra agresiunii”1021. În legătură cu această observație,
sugestia ministrului american era că România n-ar fi putut conta pe asistența anglo-franceză în
eventualitatea unei agresiuni sovietice în Basarabia. El exprimă în continuare opinia că britanicii
ar fi trebuit să-și apropie România din punct de vedere financiar și comercial cu mult mai devreme
și că tentativele anglo-franceze din februarie 1940 de a determina România să nu furnizeze
nemților materii prime erau egoiste, pentru că ele dăunau politicii românești de neutralitate căci
dacă statul român le-ar fi dat curs, aceasta ar fi putut provoca o invazie militară germană, ceea ce
englezii și urmăreau de fapt, conform diplomatului american1022. Ideea era că, pe această cale,
englezii și francezii ar fi obținut, cel puțin pentru o perioadă, distragerea atenției nemților de la
frontul de vest. Atașatul militar american de la București, Ratay, era și el de aceeași părere cu
privire la intențiile anglo-franceze față de România, apreciind că „englezii și francezii își doreau
cel mai mult un război în Europa de Est, întrucât aceasta ar fi însemnat un nou front care nu i-ar fi

1020
J. P. Ratay, Rumania. Comments on Current events, 20 februarie 1940 (report no. 2537), în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632
1021
Gunther către Secretarul de Stat, 21 februarie 1940, section I, 740.0011 European War 1939/ 1707, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662.
1022
Ibidem, Section II.

171
costat practic nimic”1023. Trebuie să avem în vedere că aceste observații erau făcute în contextul
oportunităților ratate și a pasivității anglo-franceze caracteristice „Războiului ciudat” din acea
perioadă. În această situație, observă însărcinatul cu afaceri american la București, nu e de mirare
de ce reproșurile lui Churchill1024 pentru națiunile neutre pe care le îndemna să se alăture taberei
anglo-franceze au provocat reacții preponderent negative în România1025.
La începutul lunii martie, diplomații americani de la București au putut observa că, după
încheierea ostilităților cu Finlanda, sovieticii au renunțat la atitudinea reținută de care au dat
dovadă în lunile precedente în legătură cu intențiile lor în Basarabia. De fapt, aceste observații nu
făceau altceva decât să confirme informațiile anterioare de care dispuneau americanii și care
sugerau că după înfrângerea rezistenței finlandeze, sovieticii aveau să atace direct problema
Basarabiei1026. În primul rând, Legația americană de la București transmitea Departamentului de
Stat că ambasada Germaniei începuse pregătirile în vederea strămutării etnicilor germani din
Basarabia. Gunther sugerează că, deși motivul invocat oficial de către nemți era acela al condițiilor
economice create de faptul că, „comerțul din regiune ar fi fost controlat de evrei”, în realitate nu
aceasta era cauza adevărată a evacuării celor douăsprezece sate din sudul ținutului. El remarcă
faptul că nu a existat niciun efort similar în privința nemților din Transilvania și că etnicii germani
au fost evacuați doar din teritoriile ocupate de ruși în estul Europei, ceea ce semnala că Germania
anticipa anexarea de către sovietici a Basarabiei1027. La aceeași concluzie ajunge și atașatul militar
al S.U.A. la București, rapoartele sale către Departamentul de Război oferind ceva mai multe
detalii cu privire la acest transfer de populație1028. Un al doilea semnal îngrijorător ținea de violările
repetate ale spațiului aerian românesc de către avioanele de luptă sovietice care ajungeau până în
Iași. Gunther observă că, sub pretextul de a nu povoca vreun incident, reacția autorităților române
a fost să nu facă nimic1029. În particular însă, Tătărescu continua să-l asigure pe Gunther că „armata
română era în stare bună, suficient de pregătită și echipată pentru a opune o rezistență dârză”, ba
chiar că România era determinată să opună rezistență chiar și în cazul în care nemții ar fi atacat
odată cu sovieticii, fiind astfel gata „să cadă luptând”1030. Această atitudine a autorităților române
și în special a lui Tătărescu (formulată în discursul pe care acesta l-a ținut la 1 ianuarie la Constanța,
în fața ofițerilor de marină) a fost reflectată și în presa americană1031.

1023
Maiorul J. P. Ratay (atașatul militar al S.U.A. la București), Rumania. Comments on current events. The
immediate future of Rumania, December 6, 1939, (report no. 2527), în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1607, rola 632
1024
Diplomatul american se referă la tezele din discursul lui Churchil transmis de BBC la 20 ianuarie 1940, disponibil
la: http://www.churchill-society-london.org.uk/Joybells.html, accesat la 21 mai 2017.
1025
Hibbard către Secretarul de Stat, Subject: Rumanian reaction to Churchill’s appeal to the Neutrals, 30 ianuarie
1940, 740.0011 European War 1939/ 1716, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662
1026
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, Feburary 23, 1940, în FRUS, 1940,
vol. 1, p. 547-548.
1027
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, March 2, 1940, în FRUS, 1940, vol. I, p. 458-459.
În privința acordului referitor la schimburile de populație dintre nemți și sovietici vezi: Nazi-Soviet..., German-Soviet
Boundary and Friendship Treaty, p. 105-107
1028
J. P. Ratay, Rumania. Comments of the current events, 28 februarie 1940, report no. 2538, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632. Subiectul strămutării etnicilor germani din Basarabia a fost reflectat și în
presa americană, de ex.: Rumania mans soviet border, în „Chicago Tribune” din 23 mai 1940.
1029
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, March 6, 1940, în FRUS, 1940, v.I, p. 459.
1030
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, April 17, 1940, p. 462.
1031
Rumania pledges defence of provinces against Russia, în „Los Angeles Times” din 2 ianuarie 1940; To Last
Man!, în „The Cincinnati Inquirer” din 2 ianuarie 1940.

172
 În aprilie și mai, în pofida faptului că Secretarul de Stat, Hull, a fost asigurat de ambasadorul
sovietc la Washington, Umanski, că U.R.S.S. „nu avea nicio intenție să se amestece în
Basarabia”1032, corespondența diplomatică americană atestă o nouă creștere în intensitate a
incidentelor frontaliere pe Nistru. Sovieticii acuzau grănicerii români că ar fi deschis focul asupra
santinelelor sovietice, când în realitate lucrurile se petreceau tocmai invers. În ciuda acestor
incidente, ministrul român la Moscova, Davidescu, nu prevedea în acea perioadă o invazie
sovietică în Basarabia1033. Această atitudine nerealistă se datora, rezultă din documentele
diplomatice americane, faptului că sovieticii aveau grijă se aplice în privința României o strategie
derutantă pe care americanii o descriu, în general, ca politica „bățului și a morcovului” (stick and
carrot). În primul rând, sovieticii puneau la punct acțiuni militare cu caracter provocator la hotarul
basarabean. Acestea erau însoțite de declarații ale lui Molotov în care acesta sublinia, de ex. la
întrunirile Sovietului Suprem al PC(b)US, că Uniunea Sovietică nu are un tratat de neagresiune cu
România (de parcă existența unor asemenea tratate a contat pentru sovietici în cazul Poloniei sau
al Țărilor Baltice!) și că chestiunea basarabeană era în continuare nerezolvată1034. Evident că
acestea erau aluzii la o posibilă agresiune. Totodată Molotov avea grijă ca, în scop derutant, să
liniștească temerile României, declarând că deși „Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată
apartenența Basarabiei la România, totuși ea nu a pus întrebarea restituirii în forță a [acestei
provincii] și de aceea nu există nici un obstacol în calea relațiilor normale româno-sovietice1035”.
Molotov îl informa pe Davidescu că U.R.S.S. avea intenția de a îmbunătăți relațiile sale cu
România și că, în acest scop, un nou ministru sovietic la București avea să fie numit în scurt
timp1036, pentru a ocupa postul lăsat vacant de Ostrovski încă în februarie 1938. Diplomații
americani și cunoscătorii realităților politice din Rusia sovietică au intepretat acest episod corect,
în sensul că departe de a-și dori cu adevărat normalizarea relațiilor cu România, sovieticii erau de
fapt determinați să-și însușească Basarabia1037. Presa americană a reflectat pe larg această
declarație a lui Molotov și cu toate că aluzia comisarului sovietic cu privire la Basarabia a fost
subliniată și analizată în aceste articole, atenția acestora s-a concentrat în primul rând pe tonul
antifrancez și antibritanic al lui Molotov1038. În societatea românească, observă diplomații
americani, aceste declarații ale lui Molotov cu privire la România, însoțite de o creștere a activității
agenților ruși în Basarabia, dar și de mobilizarea trupelor sovietice la hotarul bucovinean și

1032
Memorandum of Conversation, by the Secretary of State, în FRUS, 1940, vol. 3, p. 267.
1033
Steinhardt to the Secretary of State, 27 aprilie 1940, 740.0011 European War 1939/ 2536, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1805, rola 662; The Charge in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State, May
20, 1940, în FRUS, 1940, vol. I, p. 465-466.
1034
The Charge in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State, March 30, 1940, în FRUS, 1940, vol. 3, p.
191-192; Referitor la același subiect al discursului lui Molotov din 29 martie 1940, vezi V. F. Dobrinescu Bătălia..,
p. 139-143.
1035
The Charge in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State, March 30, 1940 , în FRUS, 1940, vol. 3, p.
191-192.
1036
The Charge in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State, April 4, 1940 , în FRUS, 1940, v.I, p. 461.
1037
The Charge in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State, March 30, 1940, în FRUS, 1940, vol. 3, p.
192-193; v. și Gunther către Secretarul de Stat, 25 martie 1930, 740.0011 European War 1939/ 1882, în A.N.I.C.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662; v. și articolul profesorului Philip Mosely al Universității Corenell,
Is Bessarabia next?, în Foreign Affairs din aprilie 1940; Boncescu către DIGEPRES, 31 martie 1940, (nenumerotat)
în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1038
Molotoff in speech boasts of Russia’s neutral policy, în „The Los Angeles Times” din 30 martie 1940; Allies
warned, în „The Cincinnati Inquirer” din 30 ianuarie 1940; Reds Warn Allies on Near East, în „The Des Moines
Register” din 30 martie 1940, etc.

173
basarabean, au produs îngrijorare1039. Faptul că la sfârșitul lunii mai, sovieticii au întreprins
manevre militare de amploare la hotarul basarabean își găsește confirmarea și în presa
americană1040. Chiar dacă diplomații sovietici de la București asigurau M.A.S. al României că
„Rusia vrea pace” și că aceste mișcări de trupe nu trebuiau să îngrijoreze România, Gafencu se
îndoia de sinceritatea poziției sovietice. El l-a instruit pe Davidescu să ceară „cu stăruință o acțiune
de lămurire” de la sovietici, sugerându-i trimisului român să solicite totodată ajutorul
ambasadorului american Steinhardt, care, în trecut, îl asigurase pe Gafencu că, din „dorința de a
înlătura posibilitățile de conflict între Soviete și vecinii lor de la sud..., ambasada lui va fi oricând
gata să înlesnească obținerea lămuririlor și informațiilor” care l-ar fi putut interesa pe
Davidescu1041. Din documentele cercetate, rezultă că Gafencu a comunicat și legației americane
de la București temerile sale referitoare la mișcările de trupe sovietice la granița cu România, ba
mai mult decât atât, M.A.S. al României a transmis Departamentului de Stat că, în legătură cu
amenințarea sovietică care se prefigura la hotarul basarabean, „Germania cerea alinierea completă
a României la politica germană în schimbul protecției”. Gafencu a solicitat, cu titlu confidențial,
asistența Departamentului de Stat în vederea aflării intențiilor sovietice în privința României1042,
iar în urma acestui demers, Secretarul de Stat, Hull i-a cerut însărcinatului cu afaceri american de
la Moscova să discute cu Molotov situația de la hotarul româno-sovietic1043. Comisarul sovietic a
evitat în mod ostentativ să ofere americanilor un răspuns în această privință1044, iar Departamentul
de Stat nu a vrut să comunice autorităților române reacția lui Molotov la solicitarea de a discuta
situația de la hotarul basarabean. În plus, contrar asigurărilor primite de la Steinhardt, Hull l-a
instruit pe Gunther să-i comunice lui Gafencu că el considera inoportună implicarea ambasadei
americane de la Moscova în relațiile româno-sovietice1045.
În acel moment, diplomații americani de la București și Moscova au încercat să obțină și de
la nemți informații referitoare la intențiile sovietice în Basarabia. Germanii, din motive evidente,
au căutat să-i convingă pe americani în repetate rânduri că, din motive strategice sau economice,
„Uniunea Sovietică nu intenționa să invadeze Basarabia”1046, iar Ratay a primit personal asigurări
„din partea unor înalte autorități militare germane” că Hitler „nu va permite guvernului rus să
invadeze România” pentru că „guvernul german avea propriile sale puncte de vedere cu privire la

1039
Biddle către Secretarul de Stat, 18 aprilie 1940, 740.0011 European War 1939/ 2328, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662.
1040
Iată doar cîteva articole la acest subiect: Red invasion is now feared by Rumania, în „The Baltimore Sun” din 23
mai 1940; Rumania mans soviet border, în „Chicago Tribune” din 23 mai 1940; Rumania calls 300000 men for duty
at Soviet border, în „Cincinnati Inquirer” din 23 mai 1940, etc.
1041
Gafencu către Davidescu, 27 mai 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România, vol. 38,
(ianuarie 1938 – mai 1940), f. 354-355; Aici trebuie să menționăm, așa cum am mai observat, că din motive neclare,
Davidescu nu considera drept iminentă o invazie sovietică a Basrabiei. La această părere care rezulta din unele
documente americane, Davidescu a aderat până în iunie 1940: The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the
Secretary of State, June 4, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 472.
1042
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, May 27, 1940, în FRUS, 1940, vol. I, p. 468-469.
1043
Ibidem, The Secretary of State to the Charge din the Soviet Union (Thruston), May 29, 1940, p. 469-470.
1044
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, May 31, 1940, în FRUS, 1940, vol. 3, p. 304-
305.
1045
The Secretary of State to the Minister in Rumania (Gunther), June 7, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 474; Episodul
respectiv se regăsește și la Bernard Cook, Statele Unite și problema Basarabiei, în Magazin Istoric din ianuarie 2013,
p. 38-39.
1046
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, June 1, 1940, în FRUS, 1940, vol.
1p. 470-472.

174
gurile Dunării și cu siguranță nu va permite Rusiei să le ocupe”1047. Cu altă ocazie, Ratay a fost
încredințat de atașatul militar german de la București că „rușii nu vor ocupa Basarabia atâta timp
cât Germania este suficient de puternică”1048. Evident că aceste „asigurări” erau încercări de a
induce politica externă americană în eroare în ce privește chestiunea basarabeană. Diplomații
americani însă apreciau corect, la începutul lunii iunie, că strategia lui Stalin era de a evita un
conflict militar major, dar că Uniunea Sovietică era dispusă „să-și asume riscul unor conflicte
minore în scopul refacerii vechilor hotare imperiale”. Acțiunile U.R.S.S. în Polonia, Finlanda și
Țările Baltice confirmau această strategie, ceea ce îi făcea pe americani să tragă concluzia că în
situația în care se vor ivi împrejurări favorabile, „guvernul sovietic nu va rata oportunitatea de a
recupera Basarabia”1049. Această remarcă referitoare la „împrejurările favorabile” denotă faptul că
diplomații americani încă nu cunoșteau în termeni preciși prevederile punctului 3 al protocolului
adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. În legătură cu această incertitudine, ambasadorul
Gunther raporta, la 19 iunie, Departamentului de Stat că „nimeni nu știe ce s-au înțeles Hitler cu
Stalin în septembrie în privința Basarabiei”, dar că în România, activitățile militare sovietice de la
hotarul basarabean, provocau „emoții imposibil de ascuns, cuplate cu determinarea de a apăra
frontierele României cu toată puterea și de a demonstra Rusiei acest lucru” 1050. Din corespodența
americană de la București și Moscova, mai rezultă foarte clar și că în săptămânile premergătoare
anexării Basarabiei, sovieticii căutau să-și camufleze intențiile și să distragă atenția autorităților
române de la concentrarea trupelor pe Nistru prin desemnarea (mult și, probabil, intenționat
tărăgănată) a unui ambasador la București. Acesta a fost Anatolii Iosifovici Lavrentiev, care, în
cele din urmă, a sosit în capitala României pe 19 iunie 19401051. Așa um arată sursele americane,
evenimentul acesta a fost considerat un indiciu al îmbunătățirii relațiilor româno-sovietice chiar
de către Statul Major al armatei române și o dovadă că Rusia sovietică nu nutrea intenții agresive
în Basarabia, raportează atașatul militar Ratay la Departamentul de Război, adăugând că după
părerea Șefului serviciului de spionaj al Armatei Române, „bazată pe cele mai sigure surse știrile
cu privire la mișcările de trupe ruse la Nistru și în sud nu erau adevărate”1052. Informațiile, probabil
false, pe care le dețineau în acea perioadă militarii români îi făceau să creadă că sovieticii pregăteau
mai curând o nouă mișcare împotriva Finlandei și că „amplasarea trupelor sovietice era de așa
natură, încât nu permitea direcționarea lor imediată contra României”. Faptul că anume aceste
informații greșite au stat la baza aprecierii eronate a realității de către militarii români este
confirmat de două ori de către atașatul militar american la București1053. Desemnarea lui
Lavrentiev însă nu a fost însoțită, așa cum se așteptau oamenii de stat români, de o îmbunătățire a
relațiilor româno-sovietice. Gafencu l-a informat pe Gunther că, la sugestiile sale cu privire la
necesitatea discutării „unui număr de chestiuni comerciale în beneficiul mutual ”, noul ministru
sovietic „i-a răspuns brusc că el avea alte chestiuni mai importante de discutat, referindu-se, cu
siguranță, la Basarabia”. Tot atunci, la 24 iunie, Gafencu l-a informat pe ministrul american că

1047
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, May 28, 1940, p. 469.
1048
Maiorul J. P. Ratay (atașatul militar al S.U.A. la București), Rumania. Comments on current events. The
immediate future of Rumania, December 6, 1939, (report no. 2527), în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1607, rola 632.
1049
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, June 1, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 471.
1050
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther), to the Secretary of State, 19 iunie 1940, p. 477.
1051
Ibidem; v. și The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 14 iunie 1940, în FRUS, 1940,
vol.1, p. 475-476;
1052
Ratay, Rumania. Comments on current events, June 21, 1940 (no. 27), Report no. 2545, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
1053
Ibidem; Ibidem, Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546.

175
România era în stare să reziste timp de patru luni unei ofensive sovietice1054. Este evidentă
discrepanța între aprecierile militarilor și cele ale diplomaților români referitor la iminența unei
acțiuni sovietice în Basarabia și la capacitatea de rezistență a armatei române, iar acest lucru este
observat și de către Ratay care remarcă în acest sens că ultimii nu împărtășeau deloc optimismul
celor dintâi 1055. În ziua premergătoare ultimatumului, pe primele pagini ale ziarelor din S.U.A.
erau descrise numeroase ciocniri sîngeroase dintre trupele sovietice și cele române de-a lungul
hotarului basarabean și survolarea teritoriului României de peste o sută de avioane sovietice într-
o singură zi1056. În timp ce aceste ciocniri aveau loc, observă corespondentul AP din România,
autoritățile de la București preferau să păstreze tăcerea, pur și simplu „refuzând să confirme sau să
infirme aceste informații”1057.

* * *
Așadar, urmărind observațiile diplomaților americani din august 1939 și până în iunie 1940,
în special ale celor de la București, dar și din alte părți, mai cu seamă de la Moscova, și chiar unele
materiale din presa ameriană din această perioadă, intenția sovieticilor de a cuceri Basarabia se
arăta foarte clară. În paralel cu faptul că americanii semnalează constant această intenție, arătând
că ea urma să devină realitate într-un timp foarte apropiat, date fiind numeroasele d emonstrații
de agresivitate fățișă ale U.R.S.S. în raport cu România, ei mai constată cu consternare că cercurile
guvernante ale României se complăceau în convingerea greu de explicat că frontiera basarabeană
nu era amenințată de nici un pericol. Drept urmare, diplomații și experții militari americani
observau cu uimire că guvernul român nu lua nici un fel de măsuri pentru consolidarea capacității
de apărare a țării, întâi de toate a graniței de pe Nistru, că armata română era insuficient dotată cu
armamentul și echipamentul corespunzător, spiritul de luptă al trupelor era foarte scăzut, ostașul
de rând era cu moralul la pământ, o bună parte a ofițerilor erau lipsiți de conștiința datoriei, în
schimb diplomații români îi asigurau pe colegii lor americani că armata română era în stare să
reziste atacului bolșevic. Dar, deși știau mai bine decât românii ce urma să se întâmple cu
Basarabia, americanii au refuzat să coopereze cu pentru a România pentru a o ajuta să-și formeze
o percepție corectă asupra intențiilor sovietice.

1054
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 24, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 478-479;
1055
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632. Informațiile cu privire la iminența acțiunii decisive sovietice în Basarabia
erau destul de precise în presa americană, ziarul „The New York Times” informînd de pildă publicul american că
„Rusia va ocupa în curînd Basarabia fără opoziție germană”: Boncescu către DIGEPRES, 19 iunie 1940,
(nenumerotat), în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1056
Reds, Rumanians in clashes in Bessarabia, envoys hear în „The Cincinnati Inquirer” din 25 iunie 1940; Reds,
Rumanians clash over Bessarabia în „The Des Moines Register” din 25 iunie 1940; Red, Rumanian troops clash,
Hungary hears în „The Baltimore Sun din 25 iuie 1940.
1057
Soviet attack on Bessarabia believed begun în „The Philadelphia Inquirer” din 25 iunie 1940.

176
 Capitolul V.
Basarabia la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în atenția
diplomației americane

Acestea au fost circumstanțele care au precedat ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, așa
cum le putem recunostitui în documentele oficiale americane1058. Nu este însă lipsit de interes
faptul că americanii remarcau, în ajunul invadării Basarabiei, că românii păreau a fi siguri că nu
exista nici un pericol în acest sens. Chiar în seara zilei de 26 iunie (nu este clar dacă înainte, sau
după întrevederea cu Molotov de la ora 22, Davidescu îl informa pe însărcinatul cu afaceri
american la Moscova că nu existau nici un fel de ciocniri militare la hotarul basarabean1059 și că
nu aveau loc nici un fel de negocieri româno-sovietice cu privire la „transferul” Basarabiei din
componența României în cea a U.R.S.S. Davidescu i-a mai spus diplomatului american că
guvernul român ar fi refuzat discutarea unei asemenea posibilități, în cazul în care ea ar fi fost
înaintată de partea sovietică1060.

V.1. Americanii urmăresc și analizează invazia sovietică în Basarabia

Atunci când zvonurile cu privire la intenția U.R.S.S. de a anexa nu doar Basarabia, ci și
Bucovina, au fost confirmate la București, ambasadorul american transmitea Departamentului de
Stat impresia sa, după care ultimatumul sovietic avea să fie respins1061. Însă în altă depeșă din
aceeași zi, Gunther arăta că dacă discursurile în Consiliul de coroană, convocat de Carol II, au fost
„foarte belicoase”, atunci „până în acel moment, regele nu a oferit nici un indiciu cu privire la
opinia sa”. Ministrul american mai confirmă că autoritățile române au informat Germania, Italia,
Turcia, Grecia și Iugoslavia despre conținutul ultimatumului sovietic, dar „răspunsul fiecărui
guvern consultat de România a fost de a adopta o atitudine conciliantă și, în consecință, s-a opinat
că „ar fi fost o sarcină disperată de a rezista singuri împotriva Uniunii Sovietice”1062. În această
privință, presa din S.U.A. publica, chiar la 26 iunie, știri „din izvor diplomatic” că „Germania
sfătuiește România să cedeze Basarabia fără luptă”1063, iar ziarul „The Pittsburgh Press” observa
că nemții au manifestat aceeași atitudine în cazul Basarabiei ca și în cel al ocupației sovietice a

1058 Aici trebuie să observăm că cercetătorii americani ai relațiilor dintre S.U.A. și România sunt de părere că anume
înfrângerea rapidă a francezilor și declarația târzie de război a italienilor împotriva Franței i-au determinat pe sovietici
să purceadă la anexarea Basarabiei către sfârșitul lunii iunie: Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Tweaking the
nose of the Russians: fifty years of American-Romanian relations, 1940-1990, New York, 1991, p. 1.
1059
Știrile cu privire la aceste ciocniri au început să circule în presa americană (AP) încă de pe 25 iunie: Boncescu
către DIGEPRES, 25 iunie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1060
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, June 27, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 479.
1061
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 27, 1940, p. 479-480
1062
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 27, 1940, p.480-481; v. și nota de
subsol nr. 43 de la p. 481.
1063
Boncescu către DIGEPRES, 26 iunie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, v. 233.

177
republicilor baltice1064. Atașatul militar Ratay, care în după-amiaza zilei de 27 iunie căuta să afle
detalii despre reacția autorităților române de la „oameni de obicei informați, dar care acum nu
păreau să aibă nici cea mai mică idee despre ce se va întâmpla, fiind siguri însă de un lucru, și
anume că românii nu se vor bate”, a discutat ultimatumul cu atașatul militar german la București,
colonelul A. Gerstenber. Acesta i-a comunicat următoarele: „Această situație neplăcută le va fi
românilor o lecție. Ei ar fi trebuit să renunțe la garanțiile britanice cu multă vreme în urmă”. Ratay
mai remarcă faptul că sovieticii aveau o conduită atât de agresivă, încât împiedicau desfășurarea
normală a comunicațiilor între M.A.S. al României și ministrul de la Moscova, Davidescu1065. Tot
atunci Gunther comunica Departamentului de Stat că atitudinea britanicilor referitoare la
ultimatumul sovietic „nu era clară și că Gafencu a cerut amânarea mobilizării generale „din cauza
impresiei pe care ar fi putut-o cauza”. Deși această ultimă informație, dar și conținutul răspunsului
român la nota sovietică din 26 iunie pe care americanii deja o cunoșteau, sugerează că cedarea era
iminentă, totuși Gunther le aprecia ca fiind manifistări ale unei „dorințe de împăcare, dacă este
posbil, și de canalizare a chestiunii în albia negocierilor”, dar că, în opinia sa, românii „erau
pregătiți să-și apere țara” în situația în care aceste tentative pașnice vor fi dat greș1066. Această
iluzie a fost însă în curând spulberată. Însărcinatul cu afaceri american de la Moscova își informa
superiorii săi de la Departamentul de Stat despre conținutul celei de-a doua note din 27 iunie și
despre faptul că guvernul lui Carol a acceptat termenii ultimativi înaintați de sovietici, trupele
cărora, fără a ține cont de rugămintea României de a prelungi termenii de evacuare, au trecut
Nistrul la ora 14:001067. De la București, Gunther transmitea și el că ocuparea Basarabiei era
înfăptuită de Armata Roșie „înainte de termen”, iar retragerea armatei române și a refugiaților era
haotică și însoțită de incidente, fiind împiedicată în mod intenționat de sovietici. Expertul militar
american Ratay semnala că aprecierea Statului Major al armatei române, după care Armata Roșie
nu putea lansa un atac coordonat masiv împotriva României, s-a dovedit a fi greșită. Statul Major,
explică el în continuare, nu a ținut cont de faptul că cel mai mare pericol din partea sovieticilor nu
era reprezentat de infanteria acestora, ci de aviație și trupele de desant1068. Informația aceasta pare
să fie confirmată indirect de rapoartele care circulau la 27 iunie în presa americană, conform cărora
România ar fi cedat aproape fără luptă superioritatea aeriană asupra Basarabiei și Bucovinei,
suspendând chiar în acea zi toate zborurile din București către Iași, Chișinău, Cetatea Albă și
Cernăuți în urma unor ciocniri limitate între avionele de vânătoare românești și cele sovietice (în
care a fost doborât un aparat sovietic)1069. Acceptarea notei ultimative din 27 iunie a fost reflectată
ca un eveniment de mare importanță în presa de peste ocean, titlurile articolelor care au umplut
primele pagini ale marilor cotidiane fiind adeseori foarte sugestive, de ex.: Sfârșitul epocii de aur

1064
Stalin believed preparing for future expansion, în „The Pittsburgh Press” din 27 iunie 1940. La subiectul distanțării
Germaniei și Italiei de România în contextual ultimatumului sovietic, v. G. Ciorănescu, Bessarabia…, p. 112-113.
1065
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632. La același subiect v. și V. F. Dobrinescu, Bătălia…, p. 156-157.
1066
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 27, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 482-483.
1067
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, June 28, 1940, p. 484-485. Textul
notelor schimbate de România și U.R.S.S. între 26 și 28 iunie a ajuns aproape imediat în presa americană: Moscow’s
Statement on Rumania, în „The New York Times” din 29 iunie 1940.
1068
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
1069
Russ-Rumanian clash halts air service to Bessarabia, în „The Baltimore Sun” din 27 iunie 1940.

178
pentru regatul lui Carol1070, România se închină roșilor și cedează Basarabia1071, România se
apleacă în fața Rusiei1072, etc. Este clar că presa americană a tratat evenimentul respectiv ca pe o
umilință foarte mare pentru România, iar această perspectivă asupra evenimentelor din 26-28 iunie
a fost întărită și mai mult atunci când Moscova a dat publicității atât textele notelor ultmiative și
ale răspunsurilor guvernului român, cât și circumstanțele în care aceste schimburi diplomatice
aveau loc1073. Mai adăugăm că multe ziare au publicat informații transmise de corespondenții de
la Berlin care scoteau în evidență rolul pervers jucat de Germania și Italia în anexarea sovietică a
Basarabiei1074.
Circumstanțele din teren în urma cedării și de pe parcursul evacuării Basarabiei și a
Bucovinei de Nord și-au găsit reflectarea în mai multe surse americane. Astfel, ciocnirile
sângeroase din Bucovina între trupele române și cele sovietice au fost provocate de trecerea celor
din urmă „peste limitele convenite”, transmitea Associated Press1075, iar Ratay, raporta superiorilor
la Departamentul de Război că în urma „retragerii dezastruoase și dezorganizate din Basarabia, în
timpul căreia nu se poate spune că s-a acoperit de glorie”, starea morală a armatei române „era cea
mai proastă cu putință”1076. Tot de la atașatul militar american aflăm că „rușii nu au ținut cont de
liniile de demarcație și au tăiat retragerea multor unități ale armatei române… În unele locuri,
sovieticii au parașutat trupe de desant. Anumite elemente ale populației, precum evreii și
comuniștii..., s-au dedat la violențe împotriva oficialilor civili și ai armatei. Soldații se pare că au
fost complet demoralizați. Bande în civil au capturat coloane întregi de ostași, le-au luat animalele
de tracțiune, echipamentul și armele, iar în multe cazuri i-au dezbrăcat complet, forțându-i să treacă
Prutul goi. Masele de refugiați civili, drumurile proaste, podurile puține peste Prut, împreună cu
lipsa aproape completă a organizării și conducerii, au făcut imposibilă sarcina unei retrageri
ordonate... Cea mai mare parte a echipamentului și armelor a șapte divizii de infanterie și trei
divizii de cavalerie staționate în acele teritorii a fost pierdută”1077. În documentele diplomatice
americane este reflectat comportamentul și atitudinea agresivă pe care minoritățile entice din
Basarabia, profitând de slăbiciunea și dezorganizarea provocate de haosul retragererii
dezorganizate, au manifestat-o față de armata română, față de funcționarii și refugiații care căutau
să se adăpostească la vest de Nistru, dar și faptul că autoritățile militare române nu voiau să divulge
informații cu privire la evacuare, admițând doar „unele incidente minore”1078. Astfel, Ratay
anexează la raportul citat mai devreme buletinul nr. 184 al biroului de contraspionaj al Statului

1070
„The Philadelphia Inquirer” din 28 iunie 1940; La același subiect v. și Rumania yields to Soviet, Army rushes to
Hungary, în „The Cincinnati Inquirer” din 28 iunie 1940.
1071
Ibidem;
1072
„The Los Angeles Times” din 28 iunie 1940
1073
Moscow reveals notes on cession în „Philadelphia Inquirer” din 29 iunie 1940; Russ communiqué tells of action
in Bessarabia, în „The LA Times” din 29 iunie 1940.
1074
De exemplu: Germany and Italy reported to have sanctioned Russ action, în „The Los Angeles Times” din 28
iunie 1940; Nazis back Russ move în același ziar din 29 iunie; Axis-Soviet deal behind Rumanian coup, Nazis say în
1074
„The Philadelphia Inquirer” din 28 iunie 1940;
1075
Boncescu către DIGEPRES, June 29, 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, v. 233.
1076
J. P. Ratay (Atașatul military al S.U.A. în România), Rumania. Comments on the current events, August 7, 1940
(report no. 2548), în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventor 1806, rola 686;
1077
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632; în legătură cu materialul de război al armatei române capturat de către
sovietici v. și Ion Șișcanu, Basarabia în contextual relațiilor sovieto-române. 1940, Chișinău, 2007, p. 152-163, 195-
200.
1078
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.

179
Major al Armatei române, în care sunt trecute în revistă numeroase cazuri, cu implicarea
exponenților minorităților naționale (sânt menționați în special evreii), care, conform acestui
document, ar fi bătut, umilit, torturat și chiar asasinat soldați, functionari și refugiați români din
Basarabia1079. Ambasadorul american la București, Mott Gunther, confirmă și el că „în contextul
ocupării rusești a Basarabiei și Bucovinei de nord, grupuri de evrei, beneficiind de protecția rușilor,
au profitat de această ocazie pentru a se răfui [cu armata, funționarii, ș.a. – M. Ț] și au avut loc
multe incidente, unele fiind dintre cele mai sângeroase. Evreii din restul României și-au manifestat
deschis satisfacția față de ocupația rusească… Evreimea presupus loială României nu a emis nicio
declarație de dezavuare sau condamnare a acțiunilor coreligionarilor lor”1080. Aceste evenimente
au provocat, remarcă Gunther, întărirea pozițiilor anitisemite în România, astfel că la București
soseau zilnic „rapoarte cu privire la persecuții și asasinări ale evreilor în satele și orășelele din
Moldova de-a lungul frontierei, deși era dificil de determinat câte anume din acestea erau
adevărate” 1081.
Anexarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, remarcau observatorii americani, a
constituit „un mare șoc pentru publicul care vreme de douăzeci de ani a fost hrănit cu vorbe tari
despre capacitatea și voința României de a-și apăra pământurile cu orice preț”1082. Cedarea fără
luptă a Basarabiei, observă George Howard Earle, ambasadorul american în Bulgaria, care a vizitat
România în contextul acestor evenimente, a provocat nu doar o criză de imagine a conducerii țării
și de încredere a populației în capacitățile acesteia, ci și un colaps în rândul societății civile și al

1079
Cităm: „Pe 29 iunie batalionul II/R.391 a fost dezarmat în gara din Bălți de trupele sovietice…, soldații de origine
basarabeană și evreiască au fost arestați…., comandantul unității, maiorul Constantin Voincescu a fost capturat de
ruși. Populația evreiască (și personalul CFR) i-au ajutat (pe sovietici – n.n.) la dezarmare…. Evreii înarmați din Soroca
au atacat camioanele destinate pentru refugiați, prevenind evacuarea funcționarilor și a familiiilor soldaților… Ciocniri
între populația evreiască, pe de o parte, refugiați și trupe, pe de altă parte, au avut loc la Ungheni în timpul nopții; au
existat victime... La Chișinău, din spusele refugiaților, Secretarul general al ținutului „Nistru” a fost împușcat de o
bandă de comuniști, care a mai executat patruzeci de funcționari ai magistraturii din Chișinău care au contribuit la
condamnarea comuniștilor... Se pare că elementul evreiesc din Basarabia s-a organizat în grabă împotriva elementului
românesc neavizat, și a inițiat ostilitățile împotriva refugiaților civili și în special împotriva armatei... Un grup de evrei
a dezarmat și a furat echipamentul soldaților români care se retrăgeau și i-au scuipat în față, lăsându-i doar în lenjeria
de corp. Aceasta s-a întâmplat pe drumul național Chișinău-Huși, în comuna Ialoveni... Între Bolgrad și Etulia,
aproximativ cinci sute de bulgari au înconjurat un tren militar și l-au rănit pe mecanic, cu scopul de a-l împiedica să
treacă Prutul. Peste tot se răspândește o ură fără margini împotriva elementului local și în special împotriva autorităților
române... Toți refugiații din Basarabia declară că au trecut prin ciocniri foarte serioase cu comuniștii locali, majoritatea
evrei, care, sub influența evenimentelor, i-au torturat și i-au bătut cu pietre, le-au distrus bagajul, și i-au oprit să se
deplaseze, luându-le animalele și distrugându-le vehiculele... Comuniștii evrei din Tighina i-au dezarmat și dezbrăcat
pe jandarmi... Refugiații din Bucovina declară că la Cernăuți, înainte de intrarea trupelor ruse, populația evreiască a
prădat bisericile și a executat câțiva ofițeri și soldați români.... Se spune că la Cernăuți, comuniști evrei cu vârsta de
15-16 ani, au comis fapte de barbarism, dezarmând soldați români, ofițeri și polițiști, pe care i-au înjunghiat cu
baionetele... La Cetatea Albă, evreii au dat foc primăriei... Toți refugiații declară că întreaga dezordine a fost provocată
de comuniștii evrei și de ucraineni.... La Iași, populația evreiască arată bucurie față de apropierea rușilor de Prut,
manifestând o atitudine sfidătoare... În Iași, mulți evrei s-au îngrămădit la gară pentru a se refugia în Basarabia...etc,
etc, etc”: Annex No. 1 to Report No. 2546 (Major Ratay), July 15, 1940 . General Staff, Section 2, Bureau 2, Counter-
Espionage No. 21,559, Counter-Espionage Bulletin NO. 183, July 1, 1940, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1607, rola 632. Aceste evenimente au fost reflectate și în unele scrieri istorice, ca de ex. I. Scurtu, C. Hlihor,
Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, București, 1992, p. 54-56; V. F. Dobrinescu, I. Constantin,
Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Iași, 1995, p. 184-191.
1080
The Minister in Rumania (Gunther), to the Secretary of State, July 2, 1940, în FRUS, 1940, vol. 2, p. 764-765.
1081
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 12, 1940, p. 766.
1082
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 28, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 485-486;

180
armatei1083. Foarte interesante și instructive sunt observațiile americanilor referitoare la atitudinea
publicului român față de Anglia și Germania în contextul acestui șoc psihologic. Atitudinea
românilor față de britanici în urma cedării, susțin aceste surse, era foarte negativă și în bună parte
îndreptățită întrucât Anglia, prin conduita sa în contextul anexării sovietice a Basarabiei, și-a
încălcat de două ori cuvântul și obligațiile luate, o dată față de Tratatul din 28 august 1920, și a
doua oară față de garanțiile de securitate oferite României la 13 aprilie 19391084. Pe de altă parte
însă americanii observă că sentimentul antibritanic din societatea românească era alimentat și de
zvonuri neîntemeiate, precum că sovieticii au ocupat Basarabia în urma uneltirilor Londrei, care
avea interesul să provoace o ciocnire între aceștia și nemți. Trebuie să reținem aici că aceste
zvonuri, de inspirație germană, au început să circule în presa americană chiar din primele zile după
ocuparea Basarabiei1085. Diplomații americani de la București erau de părere că sursa acestor
zvonuri, lansate în scopul de a submina simpatiile pro-Aliate, nu puteau fi decât agenții germani.
Drept dovadă, Gunther menționează observațiile cinice și ipocrite ale diplomaților germani de la
București, care insinuau că ocuparea Basarabiei era rezultatul intrigilor Angliei, că „Germania era
foarte supărată pe acțiunile Rusiei” pe care, declara un înalt oficial al legației germane de la
București, „Hitler nu le va uita niciodată”1086. Ratay confirmă și el faptul că nemții au mimat
surpriza și mânia în legătură cu ultimatumul sovietic, colonelul Gerstenberg declarându-i că „rușii
ne-au înșelat și nu doar într-un singur fel. Însă vom avea noi grijă de asta, și încă foarte curând.”
Lui Neubacher, atașat economic al ambasadei germane la București, Ratay îi atribuie următoarele
cuvinte în legătură cu anexarea Basarabiei: „Rușii și britancii ne-au amăgit. Sunt sigur că britanicii
au avut ceva cu asta”1087. De la Berlin, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în Germania, transmitea
că „nu există nici o îndoială în privința resentimentelor guvernului german cu privire la acțiunea
Rusiei în Basarabia și Bucovina”, deși un „înalt oficial” l-a informat totuși că „în cadrul
negocierilor din toamna trecută, Rusia lăsase Germania să înțeleagă că își rezerva dreptul de a
acționa în legătură cu pretențiile sale teritoriale în această regiune și că Rusia a anunțat Germania
în prealabil despre acțiunea sa” în Basarabia și Bucovina1088. Această informație, probabil cel puțin
parțial neadevărată, contrazice părerea tradițională, conform căreia Hitler a fost contrariat și chiar
înfuriat de pretenția sovietică asupra Bucovinei1089.
Gunther a discutat circumstanțele cedării Basarabiei cu I. Gigurtu la 2 iulie, cu două zile mai
înainte ca acesta să fie învestit în funcția de prim-ministru. Gigurtu, participant la ședințele
Consiliului de coroană la care s-a hotărât cedarea, și-a justificat decizia de a susține cedarea

1083
Earle către Secretarul de Stat, 22 iulie 1940,871.00/762, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola
662.
1084
Vezi mai multe detalii despre poziția Londrei în legătură cu această problemă în Paul D. Quinlan, Ciocnire
deasupra României. Politica anglo-americană față de România (1938-1947), Iași 1995, p. 52.
1085
Nazis Charge Soviet Coup inspired by British, în „LA Times” din 29 iuie 1940.
1086
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 28, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 485-486.
Această atitudine mincinoasă a legației germane de la București, mimând surpriza și indignarea, și-a găsit reflectare
și în presa americană (AP): Boncescu către Digepres, 28 iunie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1087
Ratay, Rumania. Comments on current events, July 15, 1940 (no. 28), Report no. 2546, în A.N.I.C., fond
Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
1088
The Charge in Germany (Heath) to the Secretary of State, june 28, 1940, în FRUS, 1940, vol. I, p. 556-557. Din
unele surse americane rezultă însă că sovieticii i-au informat pe nemți la 23 iunie despre iminența ocupării Basarabiei
și a Bucovinei de Nord: vezi ibid., nota de subsol nr. 16 de la aceeași pagină. Faptul că sovieticii i-au informat pe
nemți în această privință anume la 23 agust își găsește confirmarea și în documentele diplomatice germane:
Diplomația...Ambasadorul Schulenburg către Ministerul de Externe al Germaniei, 23 iunie 940, p. 126-127.
1089
La acest subiect, vezi: F. Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov , București,
1991, p. 83-84 ; I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României, București, 1994, p. 10.

181
Basarabiei făcând trimitere la deficiențele grave cu care se confrunta armata română la capitolul
înzestrare, din care cauză nu ar fi putut face față mai mult de o lună și jumătate Armatei Roșii, fără
să fi fost, în cele din urmă, „distrusă” („broken-down”), ceea ce ar fi lăsat România la cheremul
Ungariei și Bulgariei. Evident, aceste mărturisiri confirmă, fie și indirect, toate observațiile
americane negative cu privire la starea armatei române începând cu 1923, provocată de
incompetența și corupția autorităților. Gigurtu și-a exprimat, cu această ocazie, opinia curioasă,
dacă nu chiar cu totul deplasată, conform căreia, în loc să caute garanții anglo-franceze, România
ar fi trebuit să ceara garanții germane de securitate și, înarmate cu acestea, să negocieze cu U.R.S.S.
soarta Basarabiei, care ar fi putut fi transformată „într-un stat-tampon independent”1090. Bineînțeles
că aceste observații, pe care astăzi le putem analiza mulțumită faptului că s-au păstrat în sursele
americane, reflectă nu numai un nivel de înțelegere paralel cu realitatea al relațiilor internaționale,
în general, și al celor sovieto-naziste, în particular, ci și una complet străină intereselor românești.
Diplomații americani de la București informau Departamentului de Stat că după raptul Basarabiei,
atât noul prim-ministru, Gigurtu, cât și Argetoianu, ministrul de externe, considerau că România
„se aliase definitiv la politica Germaniei”, din motiv că garanțiile anglo-franceze se arătaseră
inutile, dar și pentru că înarmarea României era posibilă doar cu sprijinul nemților1091. Situația
creată în legătură cu cedarea Basarabiei a fost discutată de diplomații americani și cu generalul Ion
Antonescu. În acest scop, secretarul legației americane de la București, Frederick B. Hibbard, s-a
deplasat la Bistrița, unde Antonescu se afla în exil, acuzat fiind de simpatii pro-legionare1092, în
timp ce presa americană scria că detenția sa s-a datorat și opoziției pe care a manifestat-o față de
politica lui Carol în contextul cedării Basarabiei1093. Antonescu l-a informat pe Hibbard că regele
i-a oferit de două ori președinția Consiliului de Miniștri, însă el a refuzat pentru că „voia să facă
lucrurile în felul său” și nu să conducă un guvern „de marionete în care sforile erau trase de aceiași
oameni”. În legătură cu cedarea Basarabiei, Antonescu a confirmat pierderea unor mari cantități
de arme, echipament și provizii1094. El i-a informat pe americani că decizia de a retrage armata fără
luptă a determinat multe unități militare compuse din basarabeni să treacă de partea sovieticilor,
deoarece pentru ei retragerea la vest de Prut ar fi însemnat să-și abandoneze familiile. Din aceeași
conversație mai rezultă că el l-ar fi avertizat pe rege cu mai multă vreme în urmă, în legătură cu
mișcările Armatei Roșii ce vizau Basarabia, că ceruse să se ia măsuri de precauție și că, atunci
când ultimatumul a venit, el l-a îndemnat pe rege să ceară fie prelungirea termenului de evacuare
la douăzeci de zile, fie să lupte. Situația tragică a României, Antonescu o punea pe seama politicii

1090
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 2, 1940, FRUS, 1940, vol. I, p. 488-489.
1091
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 2, 1940, p. 488-489; Ibidem, Minister
in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 4, 1940, p. 490-491. Faptul că, după cedarea Basarabiei, prin
declarația de la 4 iulie 1940, „guvernul român a declarat că este gata să se încadreze în sistemul politic pe care urmează
să-l creeze axa Berlin-Roma”, i-a fost confirmat lui Irimescu de către M.A.S. la 24 iulie 1940: M.A.S. către legația
română la Washington, 24 iulie 1940, Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, Telegrame S.U.A., vol. 3 (1940-1941), f.
26.
1092
Antonescu a calificat acuzația de pro-legionarism drept „absurdă”, întrucât, credea el, „era destul să stai de vorbă
o jumătate de oră cu Codreanu pentru a realiza că, în ce privește politica, acesta avea mintea unui copil. Cu toate
acestea, Codreanu era pentru reformă și pentru o administrație onestă și de aceea tineretul țării l-a susținut”: Hibbard
către Secretarul de Stat, 12 iulie 1940; Subject: Conversation with General Antonescu, recently placed under house
arrest as an alleged Iron Guard sympathizer, 871.00/772, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola
662.
1093
The troubles of Carol, în „The New York Times” din 5 septembrie 1940.
1094
În privința pierderilor materiale suferite de statul român în contextul anexării Basarabiei, vezi I. Scurtu, C. Hlohor,
Anul 1940..., p. 95-114 și Idem, Complot..., p. 23-24.

182
de neutralitate și era de părere că România ar fi trebuit să se apropie de Germania mai devreme,
când încă se putea obține „o formă atractivă de garanție”1095.
Aceasta era, în legătură cu cedarea Basarabiei, părerea oamenilor de stat și militari români,
așa cum o putem reconstitui din documentele diplomatice americane, surse care pun totodată în
lumină și atitudinea S.U.A. față de acest eveniment. Mai trebuie să reținem că, în opinia
diplomaților americani, cedarea Basarabiei nu a fost însoțită de un sentiment de resemnare în
societatea românească, ci mai curând de o asumare răbdătoare a situației dată de această „crudă
nedreptate”, care avea în cele din urmă să fie remediată1096. La comunicatul oficial sovietic
(publicat în „Pravda”) cu privire la „eliberarea Basarabiei de sub ocupația boierilor români”1097,
americanii observă că guvernul României a răspuns printr-un comunicat propriu în care se arăta,
pe bună dreptate, că populația ținuturilor care fusese împroprietărită prin reforma agrară, urma să
fie lipsită de pământurile sale. Acestea aveau să treacă în proprietarea colhozurilor și sovhozurilor
de care țăranii erau legați prin lege, așa cum și țăranii șerbi fuseseră legați de glie pe vremea
țarismului1098. În același timp, presa americană aprecia că cedarea Basarabiei și a Bucovinei de
Nord avea să slăbească poziția lui Carol în raport cu Garda de Fier1099, arătând că recenta
desfășurare a evenimentelor a provocat dezordini mai ales în rândul studențimii și că evreii erau
tratați ca țapi ispășitori. Corespondenții „Associated Press” din București arătau că evreii bogați
care încercau să se refugieze (probabil în sau din Basarabia, textul telegramei nu este suficient de
clar), „femei, copii…erau goniți din trenuri, maltratați, unii aruncați sub roți sau împușcați în
vagoane”1100. Diplomații români de la Washington transmiteau la M.A.S., următoarele despre
modul în care presa americană a reflectat anexarea Basarabiei: „În legătură cu invazia rusească,
corespondenții americani au telegrafiat din Moscova, Riga și Budapesta că rușii ucraineni
formează majoritatea populației în ținuturile ocupate. În schimb, nici o telegramă din București nu
a dat datele statistice adevărate..., ziarele tipăresc tot ceea ce primesc de la agenții și corespondenți
și refuză a face vreo retractare, publicând cel mult dosit și fără efect scrisoarea noastră de punere
la punct”1101.
Cît privește reacția pe care anexarea Basarabiei a provocat-o în cercurile oficiale din Statele
Unite, ministrul României la Washington, Radu Irimescu, aprecia că în S.U.A. „ocuparea
Basarabiei și a Bucovinei de Nord [era interpretată] ca o mișcare îndreptată contra Germaniei. Ca
atare, acțiunea sovietică găsește aici nu numai înțelegere, dar, tacit, și aprobare”. Ceea ce am putut
observa în privința modului general în care presa americană a apreciat anexarea sovietică a
Basarabiei este că, într-adevăr, România nu era neapărat tratată ca o victimă, însă asta nu înseamnă
că sovieticii se bucurau de vreo simpatie sau tratament preferințial în articolele care abordau acest

1095
Hibbard către Secretarul de Stat, 12 iulie 1940; Subject: Conversation with General Antonescu, recently placed
under house arrest as an alleged Iron Guard sympathizer, 871.00/772, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1804, rola 662.
1096
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 2, 1940, în FRUS, 1940, v. I, p. 489-490.
1097
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, July 10, 1940, p. 492.
1098
Gunther to the Secretary of State, July 9, 1940, Subject: Rumanian statement on the situation of peasants and
workers in Bessarabia and Bucovina under russian rule, 871.00/765, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar
1805, rola 662; Ibidem, Article appearing in Rumanian newspapers regardingthe situation of peasants and workers
in Bessarabia and Northern Bucovina under Russian rule (Translated from „Le Moment”, dated July 8, 1940, annex
1 to dispatch no. 1488).
1099
Boncescu către Stoica (DIGEPRES), 2 iulie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1100
Ibidem, Boncescu către DIGEPRES, 3 iulie 1940.
1101
Irimescu către M.A.S., 2 iulie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România (1940-1941),
vol. 39, f. 46-47.

183
subiect. Aproape invariabil, aceste articole, deși bogate în conținut și detalii, păstrau tonul unui
comentator intrigat, dar în același timp dezinteresat și imparțial, al vreunei competiții sportive, iar
articolele pronunțat prosovietice constituiau mai curând o excepție1102. Cu aceeași ocazie, Irimescu
observă că în S.U.A. atitudinea era tot mai pronunțat antigermană și că în acest context embargoul
american asupra exporturilor de bunuri cu valoare strategică în U.R.S.S. care a fost instituit după
agresiunea sovietică în Finlanda, era treptat, ridicat. Oficialii americani, credea Irimescu, sperau
că interesele divergente ale Germaniei și ale U.R.S.S. vor provoca, în cele din urmă, un război
între acestea1103. Americanii nu erau departe de adevăr. Se știe că pretenția sovietică asupra
Bucovinei și posibilitatea ca, în contextul ultimatului sovietic, România să devină teatrul unor
operațiuni militare (ce ar fi periclitat interesele economice germane), au provocat reacții negative
ale nemților și au constituit primele motive serioase de dispută în relațiile, de altfel foarte bune,
dintre Hitler și Stalin din acea perioadă1104. În această privință, Irimescu mai transmite de la
Washington o depeșă foarte prețioasă prin informațiile pe care le conținea. Astfel, conform
ministrului român, în legătură cu circumstanțele ultimatumului sovietic, „cercurile oficiale
americane” erau la curent cu faptul că „germanii au fost surprinși de bruscarea evenimentului,
adică de momentul și metoda adoptată față de noi, nu însă de delimitarea teritoriului ocupat, asupra
căruia a existat un acord”1105. În aceeași ordine de idei, ambasadorul american la Belgrad observă
că nu au trecut decât câteva zile de la ocuparea Basarabiei, iar sovieticii deja solicitau un loc în
Comisia internațională a Dunării și în cea de control a gurilor acestui fluviu și că britanicii erau
dornici să-i susțină în acest sens1106. Și aici trebuie să spunem că, în legătură cu refuzul sovieticilor
de a recunoaște exclusivitatea intereselor germane în România1107 și la Dunăre și dorința pe care
și-au manifestat-o de a participa la lucrările conferințelor internaționale cu privire la navigația pe
Dunăre, au constituit un motiv pentru ruptura survenită ulterior în relațiile sovieto-naziste1108.
1102
Iată, un exemplu de articol în care autorul insistă că recunoașterea stăpînirii sovietice asupra Basarabiei se încadra
perfect în filosofia doctrinei Monroe: Few recall Monroe Doctrine clause banning U.S. interference in Europe, în
„The Philadelphia Inquirer” din 9 iulie 1940.
1103
Irimescu către M.A.S., 1 iulie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România (1940-1941),
vol. 39, f. 41-42. Cu privire la atitudnea S.U.A. față de U.R.S.S în acea perioadă, Irimescu aduce exemplul Țărilor
Baltice. Refuzul american de a recunoaște anexarea acestora la U.R.S.S., era, în opinia ministrului român, „un gest
platonic”, pentru că relațiile economice din acea perioadă dintre S.U.A. și Uniunea Sovietică și mai ales exportul
american de materii prime în Rusia, demonstra că, de fapt, „Statele Unite continuă a încuraja pe sub mână U.R.S.S.”:
Irimescu către M.A.S., 27 iunie 1940, Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, Telegrame S.U.A., vol. 3 (1940-1941), f.
32.
1104
Diplomația...Ambasadorul Schulenburg către Ministerul de Externe al Germaniei, 23 iunie 940, p. 126-127;
Ibidem, Memorandumul lui Ribbentrop pentru Hitler, 24 iunie 940, p. 129; Nazi-Soviet..., The Reich Foreign Minister
to the German Ambassador in the Soviet Union (Schulenburg), 25 June 1940; The German Ambassador in the Soviet
Union (Schulenburg) to the German Foreign Office, June 26 1940 p. 158-160; Ibidem, The German Ambassador in
the Soviet Union (Schulenburg) to the German Foreign Office, June 26, 1940 p. 162; Ibidem, The Reich Foreign
Minister to the German Foreign Office, June 27, 1940, p. 163.
1105
Irimescu către M.A.S., 12 iulie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România (1940-
1941), vol. 39, f. 58.
1106
The Minister in Yugoslavia (Lane), to the Secretary of State, July 3, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 490.
1107
Atunci când, în septembrie, nemții au oferit garanții de securitate României, sovieticii le-au interpretat ca fiind
îndreptate împotriva U.R.S.S: Nazi-Soviet..., The People's Commissariat of Foreign Affairs of the Soviet Union to the
German Embassy in the Soviet Union, 21 sep. 1940, p. 191.
1108
Документы внешней политики СССР. Том 23., 1 января — 31 октября 1940 г. — М.: Международные
отношения, 1995, Беседа Наркома Иностранных Дел СССР, В. М. Молотова, с послом Германии в СССР, Ф.
Шуленбургом, 9 sept. 1940, p. 583-586; Ibidem, Беседа полномочного представителя СССР в Германии, А. А.
Шкварцева, со статс-секретарём МИД Германии, Э. Вайцзекером,, 9. Sept 1940, p. 581-583. Tendințele
sovieticilor de a controla gurile Dunării au ajuns foarte repede și în atenția presei americane care observa că reanexarea

184
 Cât privește Basarabia de după anexarea ei de către sovietici, americanii au aflat foarte
repede despre intenția sovieticilor de dezmembrare a acesteia, prin încorporarea sudului și nordului
ei în R.S.S. Ucraineană1109, precum și despre decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.
din 15 august prin care era abolită proprietatea privată și naționalizate toate pământurile și
întreprinderile1110. Între altele, naționalizarea proprietăților în Basarabia a consituit un motiv de
dispută între sovietici și americani, cei din urmă considerând guvernul sovietic responsabil de toate
pierderile suferite de cetățenii americani în urma aplicării politicii de naționalizare în sfera
economică1111. Singurul caz documentat pe care l-am putut identifica în acest sens în Basarabia a
fost cel al proprietăților companiei telegrafice și telefonice a României, al cărei capital era de fapt
aproape în întregime american1112. Mai interesante și mai prețioase sunt însă informațiile
americane despre situația internă din Basarabia. Atfel, Gunther informa la 20 noiembrie 1940
Secretarul de Stat că „situația din Basarabia și Bucovina de Nord s-a schimbat foarte mult în rău,
după ce autoritățile civile bolșevice au preluat administrarea acestor ținuturi”. Gunther raportează
că, consulul german la Chișinău și-a părăsit postul „pentru că nu mai putea suporta suferința și
groaza locuitorilor care apelau la el pentru a-i proteja de autoritățile bolșevice”. Aceeași sursă
confirmă că „nenumărați basarabeni sunt deportați în Siberia și în cele mai întunecate părți ale
Rusiei” și că acesta era de fapt un proces „de deportare continuă și în masă a celor mai educate
categorii, familii întregi fiind destrămate și dezrădăcinate în cea mai crudă formă”. Douăzeci de
mii de români basarabeni, conform acestor surse, au fost deportați în acele luni în regiunea Donbas,
unde au fost obligați să muncească în calitate de mineri. Aceeași sursă mai face trimitere la
execuțiile sumare care aveau loc în Basarabia, dar și la faptul că cei care aveau ceva mai mult
pământ, foști ofițeri în armata țaristă ș.a. categorii, erau arestați. Închisorile, conform lui Gunther,
erau atât de pline încât numărul deținuților depășea de câteva ori capacitățile acestora. Rechizițiile
și politica sovietică față de țărani erau atât de draconice încât aceștia nici nu se oboseau să-și
strângă recolta. Armata sovietică era bine înzestrată și echipată, iar Gunther observa că atât
consulul francez cât și cel belgian erau de acord că, din acest punct de vedere, „soldatul sovietic
nu putea fi comparat cu cel român”. Disciplina în rândul trupelor, rezultă din sursele americane
care la rândul lor făceau trimitere la informații sigure din Basarabia, era foarte strictă, fiind
menținută de comisarii politici al căror ochi veghetor nu-i părăsea pe soldați niciodată. Furtul, de
pildă, era pedepsit cu execuția sumară la locul faptei. În schimb, soldații și oficialii ruși care au
sosit în „săraca” („poverty-schooled”) Basarabie în urma ocupației, „erau trecuți prin lipsuri și
privațiuni atât de mari, încât până și articolele abandonate de țăranii refugiați peste Prut ei le
priveau ca pe niște comori”1113. Sărăcia în U.R.S.S. o depășea chiar și pe cea din Basarabia atât de
mult, încât „cele mai sărace familii din Chișinău li se păreau soldaților sovietici excepțional de

Basarabiei a readus Moscova într-o poziție dominantă în acea regiune strategică a Balcanilor: Russia’s next baltic
move expected soon, în „The Pittsburgh Press” din 26 iulie 1940.
1109
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 3 August 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 496-
497.
1110
Incorporation of Bessarabia and Northern Bucovina into U.S.S.R., from Moscow Pravda, August 16, 1940 în
A.N.R., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 687.
1111
Memorandum by Mr. Edward Page, Jr., of the Division of European Affairs, în FRUS, 1940, vol. 3, Washington,
Government Printing Press, 1958, p. 227.
1112
Ibidem, Memorandum by the Assistant Chief of Division of European Affairs (Henderson), detatată, p. 336-337
1113
Gunther către Secretarul de Stat, 20 noiembrie 1940; Subject: Conditions in Bessarabia and Northern Bucovina
since the Russian occupation, 871.00/814, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662; Ibidem,
Memorandum regarding present conditions in Bessarabia. Enclosure no. 1 to Despatch no. 1695, dated december 9,
1940, from American Legation, Bucharest, on subject of „Conditions in Bessarabia under the Russian Occupation”.

185
bogate”. Articolele de uz comun, de ex. ceasuri, ustensile, veselă, sticle, flacoane de parfum, dar
mai ales încălțămintea, erau în ochii sovieticilor adevărate bogății. Aceștia le explicau localnicilor
basarabeni că penuria din Rusia se datora faptului că sistemul stalinist investea toate câștigurile
economice în armată, pentru ca U.R.S.S. să se poată proteja de „statele capitaliste care abia
așteptau ocazia potrivită pentru a o distuge”, dar și de „numeroșii dușmani din interiorul țării”. Din
această cauză, producția pentru satisfacerea necesităților sectorului civil era ignorată complet1114.
Situația respectivă era, de pildă, ilustrată și prin faptul că soldații și ofițerii sovietici erau bine
echipați, în schimb soțiile lor, până și cele de ofițeri, umblau desculț sau în cel mai bun caz încălțate
în ciubote soldățești1115.
Ideologia, propaganda și îndoctrinarea, constatau observatorii americani, jucau un rol
important încă din primele luni de ocupație, muncitorii și funcționarii publici fiind obligați, de
pildă, să urmeze cursuri speciale în cadrul cărora li se „preda” din scrierile lui Marx, Engels și
Stalin. Este menționat cazul unei tinere rusoaice comuniste care locuia la București și al cărei tată
fusese împușcat de bolșevici în 1917. Ea a decis să se întoarcă în Basarabia și, pentru a obține viza
în U.R.S.S., s-a dus în audiență la Lavrentiev. Ministrul sovietic, aflând că tatăl său fusese împușcat
de bolșevici, a sfătuit-o să rămână în București, întrucât, chiar dacă nu făcuse nimic contra
revoluției, ea avea să fie tratată ca o exponentă „a claselor asupritoare”1116. Dintr-un alt document,
aflăm despre o refugiată din Ismail care reușise să fugă, în septembrie 1940, în România și care
avea să relateze: „cea mai bună propagandă a comunismului sunt eu însumi; sunt numai piele și
oase, iar Vera este nevoită să-mi administreze hrană specială și suplimente de calciu”1117. Acestea
sunt numai câteva din detaliile informațiilor despre ororile pe care regimul totalitar sovietic le-a
adus cu sine în Basarabia și pe care ambasadorul Gunther le-a transmis, la rândul său,
Departamentului de Stat1118.

V.2. Statele Unite și intrarea României în război pentru eliberarea Basarabiei

și Bucovinei
După cedarea Basarabiei, poziția internațională a României a continuat să se înrăutățească
din cauza presiunilor la care era supusă de revizionismul bulgar și maghiar. Uniunea Sovietică a
susținut, practic la nivel oficial, pretențiile Bulgariei în Cadrilater1119, la fel și Hitler care considera
pretențiile Bulgariei „în întregime juste”1120. De altfel, fără a intra în aceste detalii, trebuie să
spunem că, aflată la cheremul Germaniei, România a fost tratată cinic și umilitor de către Hitler.

1114
Ibidem, p. 2-3
1115
Ibidem, p.
1116
Ibidem, p. 2.
1117
Letter from a Bessarabian refugee (translation), September 12, 1940, Enclosure no. 1 to Despatch no. 1695, dated
december 9, 1940, from American Legation, Bucharest, on subject of „Conditions in Bessarabia under the Russian
Occupation” în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804, rola 662.
1118
Pentru o analiză mai detaliată a situației din Basarabia între iunie 1940 - iunie 1941, vezi A. Petrencu, Basarabia
în timpul celui de-al doilea Război mondial (1939-1945), Chișinău, 2006, p. 29-48, sau I. Șișcanu, Raptul…, p. 77-
83.
1119
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 14 August 1940, în FRUS, 1940, v. I, p. 497;
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 11 September 1940, p. 506.
1120
Ibidem, The Minister in Bulgaria (Earle) to the Secretary of State, July 30, 1940, p. 496.

186
În scrisoarea acestuia din 15 iulie adresată lui Carol (și pe care americanii au reușit să o obțină),
Führerul îi transmitea acestuia că România, care „la sfârșitul Războiului Mondial a obținut, printr-
un noroc extraordinar, teritorii pe care nu le mai poate ține cu forța”, trebuia să ajungă la o
înțelegere pașnică cu Ungaria și Bulgaria, alternativa nefiind alta decât „potențiala anihilare a
României”1121. Irimescu informa M.A.S. că, după cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a
Cadrilaterului, americanii erau convinși că România „va rezista oricărei mutilări a
Transilvaniei”1122, însă foarte curând aveau să se convingă că situația stătea, de fapt, exact
invers1123. Carol, observă diplomații americani, a cedat acestor presiuni internaționale, iar politica
sa, la care se adăuga și bine-cunoscuta sa corupție, a provocat resentimente foarte puternice în
rândul societății civile și a elitei politice românești1124. Aceste resentimente nu puteau să nu se
manifeste, de vreme ce la 30 august, ziua Dictatului de la Viena1125, Gunther transmitea
Departamentului de Stat că regele Carol „a exportat tot capitalul pe care a putut pune mâna... în
Canada, Florida, etc” și că el, ministrul american, era informat „din surse sigure că avionul
personal [al lui Carol] era mereu gata de decolare”1126. În S.U.A., reacția la cedările teritoriale sub
imperiul fricii au provocat o atitudine a cărei descriere făcută de Brutus Coste, însărcinatul cu
afaceri al României la Washington, nu necesită comentarii. „Cred, raporta el, că am datoria să vă
informez cu sinceritate că prestigiul nostru în această ţară a căzut foarte mult. Acesta este adevărul
dureros! Concesiunile teritoriale acceptate fără luptă au fost interpretate de presă şi de public ca o
mărturie a unei slăbiciuni de caracter şi a lipsei noastre de solidaritate naţională. Cercurile oficiale
înţeleg adversitatea împrejurărilor şi, ca atare, ne privesc ca victime ale acestor împrejurări”1127.
În legătură cu această situație, trebuie să menționăm, în treacăt, că relativ la disputa româno-
maghiară diplomații americani au observat că Moscova nu părea a fi foarte mulțumită de rezultatul
arbitrajului de la Viena1128. Aceste observații erau corecte: se știe că naziștii i-au anunțat pe
sovietici despre arbitraj doar după ce acesta s-a încheiat, punându-i astfel în fața unui fapt împlinit.
Drept urmare, sovieticii i-au acuzat pe nemți că ar fi încălcat articolul III al Pactului Ribbentrop-
Molotov, care cerea părților contractante să se consulte asupra problemelor ce țineau de interesele
lor comune și că s-au implicat în afacerile a doi vecini ai U.R.S.S1129.
1121
Ibidem; Hitler către Carol II, 15 iulie 1940, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1808, rola 681.
1122
Irimescu către M.A.S., 7 septembrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România,
vol. 39, f. 79.
1123
Relativ la circumstanțele cedării Ardealului, dar și a Cadrilaterului, vezi Mircea Mușat, 1940. Drama României
Mari, București, 1992, p. 137-176, sau I. Șișcanu, Rășluirea teritorială a României. 1940, Chișinău, 1998, p. 37-42.
1124
Gunther către Secretarul de Stat, 7 august 1940; Subject: Minister’s conversation with mister Mihail Popovici,
old Transylvanian leader, on the question of Cession of Transylvanian territory to Hungary, 764.71/281, în A.N.R.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1608, rola 628.
1125
Pentru o informare mai amplă cu privire la atitudinea oamenilor de stat, a presei și a opiniei publice americane
față de arbitrajul de la Viena, vezi N. Dascălu, Dictatul de la Viena în viziune americană, în Gh. Florescu (coord.),
Relațiile româno-americane în timpurile moderne, Iași, 1993, p. 231-251.
1126
Gunther către Secretarul de Stat, 30 august, 1940, 764.71/269, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1608,
rola 628.
1127
Brutus Coste către M.A.S., 28 octombrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România,
1940-1941, vol. 39, f. 114.
1128
Reed (însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în Italia) către Secretarul de Stat, 31 august 1940, 764.71/267, în A.N.R.,
fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 628; Ibidem, Memorandum, enclosure no. 1 to Despatch no 1551 of
September (nedatată), 1940 from American Legation at Bucharest, Rumania, August 30, 1940.
1129
Nemții au răspuns la această acuzație cu argumentul că Transilvania nu ar fi făcut parte din „sfera de interese
comune”, întrucât, referitor la Europa de Sud-Est, atunci când s-a semant Pactul Hitler-Stalin, sovieticii nu și-au
exprimat interesul decât pentru Basarabia: Nazi-Soviet..., The German Ambassador in the Soviet Union (Schulenburg)
to the German Foreign Office, September 1, 1940, p. 180-181, 187.

187
 După abdicarea lui Carol, puterea supremă în România și-a asumat-o generalul Ion
Antonescu1130, pe care sursele americane de până la acea dată îl caracterizează în general pozitiv.
Acestea, de exemplu, arată că el s-a făcut remarcat pentru prima dată în contextul răscoalei de la
1907, când, spre deosebire de alți ofițeri, a refuzat să tragă în țăranii pe care a preferat să-i convingă
să se întoarcă la casele lor. Atașatul militar american Ratay transmite Departamentului de Război
că Antonescu a ieșit iarăși în evidență în 1933, când a demisionat din funcția de șef de Stat Major
al Armatei române din cauza divergențelor pe care le avea cu „clica de la curtea regală”, iar apoi
în 1938, când a fost demis din funcția de ministru al apărării pentru că a refuzat să-l califice pe
Codreanu drept trădător de patrie. La scurt timp a fost iarăși demis din funcția de comandant al
corpului III de armată din Basarabia „pentru că a încercat să oprească tratamentul brutal al
legionarilor de către autoritățile civile”. În 1940, continua Ratay, Antonescu a refuzat funcția de
președinte al Consiliului de Miniștri în condițiile impuse de rege și „clica” sa. Ratay mai
menționează că Antonescu nu a fost niciodată cunoscut ca filogerman, ci mai curând ca
probritanic1131, însă atunci când a preluat puterea, corespondenții presei americane de la Londra
transmiteau că autoritățile britanice anticipau că Antonescu avea să apropie România de Germania
și erau sceptice în privința posibilității cooperării cu regimul său1132.
În ce privește problema Basarabiei și relațiile româno-sovietice, diplomații americani
observă că după 28 iunie acestea trec printr-o oarecare destindere. Numirea lui Gafencu, în locul
lui Davidescu, în funcția de ministru al României la Moscova, Gunther o aprecia drept „un pas
foarte constructiv în relațiile ruso-române”1133. În pofida acestui pas, din documentele diplomatice
americane rezută totuși destul de clar că nu a existat nicio detentă în relațiile româno-sovietice în
lunile de după anexare. Persistau în corespondența diplomatică americană din acele luni trei teme
care prevesteau o nouă încordare în relațiile româno-sovietice; toate trei aveau o legătură mai mult
sau mai puțin directă cu problema Basarabiei. Este vorba, mai întâi, de garanțiile germano-italiene
oferite României în septembrie și pe care sovieticii le-au perceput, așa cum am arătat și mai
devreme, ca fiind îndreptate împotriva lor1134. Apoi este vizată împotrivirea germană și italiană la
participarea U.R.S.S. în comisiile dunărene1135, chestiune pe care iarăși am amintit-o în treacăt mai

1130
Referitor la mai multe detalii ce țin de subiectul preluării puterii de către Antonescu, v. Keith Hitchins, op. cit.,
p. 481-489.
1131
Military Attache (Lt. Colonel J. P. Ratay) report, Rumania, 5990; Subject: Who’s who – General Ion Antonescu,
19 septembrie 1940, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventor 1607, rola 630.
1132
Carol’s exit may mean end of Rumania near, în „The Los Angeles” din 7 septembrie 1940.
1133
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, 24 July, 1940 în FRUS, 1940, vol. I, p. 495-494. Din
aceleași surse putem să ne facem o idee despre înțelegerea absolut eronată a realităților internaționale de către Gafencu,
diplomat cu funcții de mare răspundere în acele momente cruciale pentru România. În pofida realităților evidente, care
deveniseră deja cunoscute de foarte multă lume, el îl informa pe ambasadorul american la Moscova în luna septembrie
că „era convins de faptul că nu a existat nici o cooperare sovieto-germană la nicio o etapă” a dezmembrării României:
Ibidem, The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt), to the Secretary of State, 20 September, 1940, p. 516-517.
1134
Ibidem, The Charge in Germany (Kirk) to the Secretary of State, August 31, 1940, p. 502-503; Ibidem, The Charge
in Germany (Kirk) to the Secretary of State, August 30, 1940, p. 503-504; Ibidem, The Charge in the Soviet Union
(Thruston) to the Secretary of State, 13 September 1940, p. 507; Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston)
to the Secretary of State, 13 September 1940, p. 507, 508, 509 (trei depeșe cu aceeași dată); Ibidem, The Charge in
the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 14 September 1940, p. 510;
1135
Ibidem, The Charge in Germany (Kirk) to the Secretary of State, August 30, 1940, p. 500. Referitor la conferința
Dunării de la Viena, din 5-12 septembrie 1940, americanii remarcă faptul că nemții nu au adresat sovieticilor o invitație
de participare: Ibidem, The Charge in Germany (Kirk) to the Secretary of State, September 1, 1940, p. 503-504;
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 13 September 1940, p. 507, 508, 509
(trei depeșe cu aceeași dată); Ibidem, The Charge in Germany (Kirk) to the Secretary of State, September 14, 1940, p.
510-511; Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, September 20, 1940, p. 514; Irimescu

188
sus. În sfârșit, în lunile august-septembrie 1940, principala temă recurentă în relațiile româno-
sovietice deveniseră incidentele și acuzele reciproce pentru aceste ciocniri de la noua frontieră
dintre cele două state1136. Mai mult decât atât, din această corespondență rezultă cât se poate de
clar că americanii nu luau în considerare aceste chestiuni separat, ci erau conștienți de legătura
dintre aceste trei teme pe care le priveau în comun. Din corespondența citată mai devreme poate fi
desprinsă cu ușurință ideea că provocările militare sovietice aveau în primul rând rolul de a
demonstra nemților că U.R.S.S. nu era impresionată de garanțiile lui Hitler, iar presa de peste
ocean („The New York Times”, de pildă), aprecia în termeni asemănători atitudinea sovietică față
de zisele garanții și mai adăuga că această atitudine era încurajată de britanici1137. Totuși,
incidentele de frontieră erau atât de serioase încât ministrul american transmitea Departamentului
de Stat că autoritățile române luau în calcul posibilitatea evacuării populației civile dintre Purt și
Siret și crearea unei a doua linii de apărare întărite în spatele celei de pe Prut, iar asta în pofida
faptului că în discuțiile private dintre Gunther și diplomații sovietici acreditați la București, aceștia
din urmă îl asigurau că „Rusia nu are intenții ascunse în privința teritoriilor românești”. Presa
americană raporta, referitor la aceste incidente, că ele îmbrăcau forma „unui mic război”,
confruntările de la sfîrșitul lui august fiind de o amploare atât de mare încât au provocat refugierea
în panică a sute de civili din orașul Botoșani1138. Diplomații sovietici i-au informat în acest context
pe omologii americani că singurul motiv de dispută dintre cele două state îl constituia faptul că
autoritățile române, chipurile, n-ar fi permis soldaților basarabeni din armata română să se întoarcă
în Basarabia, dar și cazul diplomatului sovietic V. Butenko, a cărui fugă de la postul său din
România sovieticii o puneau în continuare în legătură cu vreo conspirație a guvernului român1139.
Din corespondența diplomatică americană rezultă totuși că incidentele de frontieră între români și
sovietici au scăzut foarte mult ca intensitate după oferirea publică a garanțiilor germano-italiene,
mai ales în contextul zvonurilor care începeau să circule în această privință în prima săptămână a
lui septembrie cu privire la pătrunderea în Moldova, la invitația autorităților române, a trupelor
Wehrmacht-ului. Prezența militară germană în România nu însemna, în opinia lui Gunther,
ocupația României de către Reich, ci mai curând un semnal de avertisment dat sovieticilor („Hands
off!”). Totuși, chiar și în contextul acestei apropieri clare politico-militare a României de
Germania, diplomații americani erau în continuare convinși că ocuparea Basarabiei nu a putut avea
loc în absența unui accord prealabil sovieto-german1140. În pofida faptului că, din corespondența
diplomaților americani de la București, rezultă cât se poate de clar că aceștia nu considerau
prezența trupelor germane în România echivalentă unei ocupații militare1141, conducerea

către M.A.S., 13 septembrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, Telegrame S.U.A., vol. 3, 1940-1941, f.
62.
1136
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, August 26, 1940, FRUS, 1940, vol. I, p. 499; Ibidem,
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, August 30, 1940, p. 499; Ibidem, The Charge in
the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 13 September 1940, p. 507, 508, 509 (trei depeșe datate la fel);
Ibidem, The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, 15 September 1940, p. 511-512; Ibidem,
The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, September 16, 1940, p. 512.
1137
Boncescu către DIGEPRES, 3 septembrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1138
Soviet and Hungarian troops battle Rumanians on frontier, în „The L.A. Times” din 28 august 1940.
1139
Gunther către Secretarul de Stat, 29 august 1940 (section two, no. 484), în A.N.R., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1806, rola 628; Ibidem, Lane (ministrul S.U.A. la Belgrad) către Secretarul de Stat, 8 august 1940,
764.71/233.
1140
Ibidem, Gunther către Secretarul de Stat, 5 septembrie 1940, (section one and two), 764.71/279; Montgomery
către Secretarul de Stat, 5 septembrie 1940, 764.71/273, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1806, rola 692.
1141
Ibidem; v. și Gunther către Secretarul de Stat, 11 octombrie 1940, no. 594, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1737, rola 649. Din documentele Departamentului de Război rezultă că militarii americani erau de părere că

189
Departamentului de Stat a fost de altă părere, informându-l pe Irimescu la 11 octombrie că „Statele
Unite consideră România ca țară ocupată fiindcă, deși trupele germane au intrat în țară cu
consimțământul guvernului român, poporul român n-ar fi admis aceasta în mod liber, ci numai sub
imperiul constrângerii.” Prima consecință directă a acestei poziții adoptate de administrația
Roosevelt a fost că fondurile României aflate în băncile din S.U.A., au fost blocate1142. Un detaliu
interesant pe care îl putem menționa în legătură cu acest lucru este că sovieticii au cerut deblocarea
parțială a fondurilor BNR și transmiterea lor în gestiunea autorităților U.R.S.S., care chipurile
intenționau să plătească din ele salariile restante ale angajaților CFR din Basarabia1143. Sovieticii
căutau deja, în acea perioadă, să obțină din partea americanilor și a britanicilor recunoașterea
câștigurilor teritoriale obținute de pe urma Pactului Ribbentrop-Molotov, iar această cerere
sovietică de deblocare a fondurilor românești în legătură cu situația din Basarabia, diplomații
americani considerau că avea scopul principal de a slăbi politica S.U.A. de nerecunoaștere a
anexărilor sovietice în Europa1144.
Este interesant de observat că la sfârșitul lunii octombrie 1940, americanii erau la curent cu
faptul că britanicii, din dorința de a și-i apropia pe sovietici, luau în calcul posibilitatea
recunoașterii anexării Basarabiei, Bucovinei, Țărilor Baltice și a Poloniei de Est1145. Tot în această
perioadă, și în legătură cu pătrunderea trupelor germane în România, încep să circule în presa
americană zvonuri cu privire la viitoarea participare a României la războiul Germaniei împotriva
U.R.S.S1146. Deocamdată însă Legația americană de la București nu avea nici un motiv să confirme
aceste informații. Atât atașatul militar al ambasadei germane în România, cât și Statul Major al
armatei române au negat aceste zvonuri1147. Gunther transmitea Departamentului de Stat că el știa
din sursă sigură că, „în viitorul apropiat, unități militare germane urmau să sosească în România
în calitate de instructori și cadre” și că în țară erau deja prezente trupe S.S. angajate în procesul de
evacuare a etnicilor germani din Basarabia1148, cee ce se arăta ca o confirmare a bănuielilor cu
privire la înțelegerea prealabilă sovieto-nazistă în privința Basarabiei1149. Americanii puneau
aceste semne pe seama unui viitor conflict între Rusia și Germania în care urma să fie implicată și
România. Un indiciu important în legătură cu această „precipitare” îl constituiau, în opinia lor,
acțiunile agresive ale sovieticilor la Dunăre. Aceștia ocupaseră un număr de insule din delta

România era, în 1941, ocupată de nemți, adăugând că „românii sunt profund patriotici și detestă ocupația germană,
însă ororile ce au însoțit anexarea sovietică a Basarabiei au fost atât de mari”, încât prinși între Germania și U.R.S.S.,
românii ar fi ales, invariabil, să fie de partea Germaniei. Aceeași sursă mai confirmă și informațiile la care ne-am
referit mai devreme și anume că dacă a existat un avantaj al pătrunderii trupelor germane în România, acesta a fost
curmarea incursiunilor sovietice de peste graniță, a acelor „raiduri peste Prut în teritoriul românesc și a ciocnirilor cu
trupele române care se terminau cu victime de ambele părți”: Military Intelligence Division, War Department General
Staff, Military Attache report (Rumania), Lieut. Col. Frederick D. Sharp, Current events, I. G. No. 3020, în A.N.I.C.,
font Microfilme S.U.A., inventar 1607, rola 632.
1142
Irimescu către M.A.S., 11 octombrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România
(1940-1941), vol. 39, f. 101.
1143
Memorandum by Mr. Edward Page, Jr., of the Division of European Affairs to Mr. Alexander Schnee of the
Division of Controls, December 14, 1940, în FRUS, 1940, vol. 3, p. 426; În legătură cu despăgubirile revendicate de
U.R.S.S. în Basarabia, vezi și Ion Șișcanu, Basarabia în contextual relațiilor sovieto-române. 1940, Chișinău, 2007,
p. 152-163, 188-195. Despre activitatea comisiilor mixte sovieto-române de la Odesa și Moscova care s-au ocupat
între altele și cu problema acestor revendicări, vezi Idem, Uniunea Sovietică-România, 1940, Chișinău, 1995.
1144
Memorandum prepared by the Division of European Affairs, November 26, 1940, în FRUS, 1940, vol. 3, p. 411
1145
Ibidem, The Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, October 28, 1940, p. 624.
1146
Boncescu către DIGEPRES, 15 octombrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 233.
1147
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, October 7, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 519-520.
1148
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, October 9, 1940, p. 520.
1149
Ibidem, The Charge in Germany (Kirk) to the Secretary of State, July 24, 1940, p. 560.

190
Dunării, ca de exemplu cea din dreptul Ismailului, sau insula Vâlcov de pe brațul Chilia, punând
în pericol navigația vaselor românești pe Dunăre în general. Presa americană raporta intruziuni
sovietice în apele teritoriale românești și ciocniri între vasele de patrulă ale celor două țări1150, iar
din acastă cauză România a fost nevoită să restricționeze navigația pe brațele Sulina și Sf.
Gheorghe1151. Mai mult decât atât, sovieticii se opuneau posibilității unei medieri germane a
disputei din jurul acestor insule1152 și, în timp ce nemții insistau ca prerogativele Rusiei în comisiile
dunărene să se limiteze doar asupra porțiunii de la Marea Neagră până la Brăila, Moscova cerea
ca jurisdicția reprezentanților săi să fie extinsă până la Bratislava, iar Italia să fie exclusă din
organismele internaționale de gestionare a navigației pe Dunăre1153.
Confruntată cu această presiune sovietică1154, România a aderat, la 23 noiembrie 1940, la
Pactul Tripartit, încheiat de Germania, Italia și Japonia la 27 septembrie, același an. Despre vizita
sa la Berlin, cu această ocazie, generalul Antonescu a discutat, la începutul lunii decembrie, cu
Mott Gunther pe care l-a informat că România a obținut garanții suplimentare în fața politicii
agresive a U.R.S.S. Respectiva sursă americană mai menționează că, în legătură cu arbitrajul de la
Viena, Antonescu i-a comunicat lui Hitler că, chiar dacă nu întreprindea nimic în acel moment,
aceasta nu însemna că „România se va supune vreodată Dictatului de la Viena”1155. La scurt timp,
Antonescu a mai discutat încă o dată cu Gunther prezența trupelor germane în România. Ministrul
american l-a avertizat pe general că până și acordarea permisiunii de a tranzita teritoriul României
de către aceste trupe putea constitui „un act de beligeranță” în cazul în care acestea ar fi fost
angajate într-un conflict cu un stat terț. Antonescu însă a subliniat că prezența trupelor germane în
România era o condiție pe care statul român trebuia să o suporte pentru a putea face față presiunilor
sovietice. El l-a întrebat pe ministrul american dacă acesta vedea o altă politică pe care România
ar fi putut-o urma în situația în care se găsea în ianuarie 1941. Semnificativ, Gunther a recunoscut
că politica lui Antonescu era singura viabilă în acel moment pentru România, dar l-a avertizat să
nu-și limiteze libertatea de acțiune mergând „prea departe” în angajarea României de partea
Germanei1156.

1150
Heavy artillery points at Nazis, în „The Los Angeles Times” din 14 octombrie 1940; Russians mass on frontier
în „Arizona Republic” din 14 octombrie 1940; British report soviet push into Rumania, în „The Ithaca Journal” din
15 octombrie 1940.
1151
Big force increased by Nazis, în „Arizona Republic” din 26 decembrie 1940.
1152
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, November 7, 1940, în FRUS, 1940, vol. 1, p. 526-
527.
1153
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, November 1, 1940, p. 525-526.
1154
Creșterea presiunii sovietice asupra României este confirmată la sfârșitul lunii decembrie și în corespodența
diplomatică americană de la Moscova, care arată că informațiile referitoare la „activitatea și intrigile” sovietice în
România, al căror țel final era dificil de determinat, erau atestate în mai multe surse: Ibidem, The Ambassador in the
Soviet Union (Steinhardt), to the Secretary of State, December 27, 1940, p. 538.
1155
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, December 4, 1940, p. 533-534.
1156
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 8 ianuarie 1941 de dl. General Antonescu cu dl. Mott Gunther, Ministrul
Americei, la Președinția Consiliului de Miniștri, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România
(1940-1941), vol. 39, f. 222-223. Se știe că pătrunderea, în ianuarie 1941, a trupelor germane în România și Bulgaria
a fost privită foarte negativ de către sovietici. Având în vedere faptul că rușii priveau Bulgaria și regiunea Strâmtorilor
drept vitale pentru securitatea U.R.S.S., ei i-au avertizat pe nemți că nu pot rămâne indiferenți față de aceste acțiuni
ale lor: Nazi-Soviet... The State Secretary in the German Foreign Office (Weizsäcker) to the Reich Foreign Minister,
17 January 1941, p. 269-269. Pătrundere nemților în Balcani a fost picătura care a umplut paharul sovieticilor,
determinând ruptura politică definitivă dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică și eliminând posibilitatea, foarte
reală până în acel moment, ca cea din urmă să devină membră al Pactului Tripartit și să intre în război de partea
Germaniei: Diplomația..., Ambasadorul Schulenburg către Ministerul de Externe al Germaniei, 1 martie 1941, p.
224.

191
 Americanii intuiau că România avea să participe la campania militară germană în Uniunea
Sovietică, iar ziarele americane publicau, încă în decembrie 1940, știri conform cărora ofițerii
români declarau deschis că se așteptau să ia parte la operațiunile militare din primăvara anului
19411157. În acest sens, la 18 februarie 1941, în contextul unei alte întrevederi cu Antonescu,
Gunther a încercat să afle de la general dacă rostul aflării trupelor germane în România era să fie
îndreptate contra Rusiei sau mai curând în direcția Balcanilor. Antonescu i-a răspuns că ele se
aflau în România în scopul prevenirii unei intervenții britanice în peninsula Balcanică și a întăririi
pozițiilor engleze în acea parte a Europei. Atunci când Gunther și-a exprimat încă odată
scepticismul cu privire la „justificarea atitudinii României, dl general Antonescu i-a amintit care
este situația țării noastre” explicându-i trimisului american că greutatea prin care trecea România
era dată de „greșelile regimului trecut și efectele garanției Angliei care ne-au dus la pierderea
frontierelor”. Antonescu l-a îndemnat pe ministrul american „să spună franc ce politică ar fi făcut
dl Gunther și ar face dacă ar trebui să conducă destinele României. Ar susține oare că politica
României trebuie îndreptată în altă direcție decât cea actuală? Dl Gunther a recunoscut (din nou –
M. Ț.) că n-ar putea să susțină altă teză”1158. Corespondența lui Gunther confirmă că motivul
principal invocat de Antonescu pentru prezența militară germană pe teritoriul țării era că „România
era în continuu amenințată de Rusia” și că el era obligat să urmeze anume această politică din
cauza „lașității guvernului carlist de a nu se fi opus ocupației rusești a Basarabiei și Bucovinei”.
Totodată, trebuie să spunem că Gunther era de părere că generalul se afla sub impresia foarte
puternică a „invincibilității și forței germane”1159, observând totuși că „sentimentele progermane
și antibritanice ale generalului nu aveau un caracter personal, ci erau dictate exclusiv de ceea ce el
considera a fi în interesele naționale [ale statului român – M. Ț] și care își aveau originea în invazia
Rusiei în România și în căderea Franței”. Totodată, Gunther remarcă și faptul că, în pofida
înghețării fondurilor naționale românești, Antonescu continua să aibă o „atitudine prietenoasă”
față de S.U.A. exprimându-și speranța că acea țară „va conduce eforturile în vederea ajungerii la
o pace bazată pe compromis „în favoarea căreia el se pronunța în continuare cu putere”. Totodată,
Conducătorul statului i-a exprimat lui Gunther nedumerirea în legătură cu politica americană de
„a se opune numai Germaniei, atâta timp cât Uniunea Sovietică a tratat mult mai rău mici state ca
Finlanda, Țările Baltice și România”1160. Aici trebuie să arătăm că politica americană față de
U.R.S.S. în această perioadă, chiar dacă nici pe departe nu era la fel de dură ca față de Germania,
totuși manifesta o neîncredere aproape completă. În ajunul izbucnirii războiului în est, această
atitudine a fost rezumată de Secretarul Hull în șase teze principale pe care subsecretarul de stat
Welles i le-a transmis ambasadorului britanic la Washington, lordul Halifax, la 14 iunie 19411161.

1157
Switzerland hears of new nazi-red rift, în „The Baltimore Sun” din 26 decembrie 1940.
1158
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 18 februarie 1941, de dl. General Antonescu, Conducătorul Statului,
cu dl. Mott Gunther, Ministrul Americei, la Președinția Consiliului de Miniștri, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-
1944, SUA relații cu România, 1940-1941, vol. 39, f. 264-265.
1159
The minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, February 20, 1941, în FRUS, 1941, vol. I,
Washington, 1958, p. 285-287
1160
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, Febrary 25, 1941, p. 291-292. Referitor la
concluzia că relațiile dintre România și S.U.A. au rămas prietenești chiar și după venirea lui Antonescu la putere ajung
și cercetătorii occidentali: Quilan, op. cit. p. 70.
1161
Cele șase puncte ale politicii S.U.A. față de U.R.S.S. erau
1) „Să nu caute a se apropia de guvernul sovietic;
2) Să trateze orice tentativă de apropiere din partea guvernului sovietic cu rezervă, până în momentul în care
guvernul sovietic va demonstra satisfăcător că aceste contacte nu sânt doar niște manevre cu scopul de a
obține avantaje și concesii unilaterale;

192
Totuși, americanii erau categoric împotriva expansiunii germane și de aceea, în contextul
pătrunderii trupelor germane în România, în ianuarie 1941, „Legația S.U.A. a cerut consulatelor și
agențiilor sale comerciale din România” să recomande lichidarea afacerilor americanilor, „din
cauza precipitării evenimentelor în sud-est”1162, iar poziția oficială a Secretarului de Stat, Cordell
Hull, exprimată în fața Comisiei pentru politică externă a Camerei Reprezenanților, era că
Germania ocupase „ce a mai rămas” din România1163. Mai mult decât atât, în legătură cu atacurile
din presa română la adresa politicii de apropiere a S.U.A. de Anglia, Roosevelt l-a însărcinat pe
Gunther să transmită „conducătorilor militari și civili și guvernului român și opiniei publice din
această țară” că intenția guvernului și „scopul efortului național al Statelor Unite” era de a contribui
la „rezistența contra forțelor agresiunii”. Acesta era mesajul pe care Departamentul de Stat îl
îndemna pe Gunther, în mai 1941, să nu ezite a-l transmite României „în termenii cei mai
puternici”1164. Respectiva poziție a S.U.A. față de România, Antonescu a considerat-o incorectă.
Generalul „l-a sfătuit” pe Gunther să raporteze administrației Roosevelt că el era de părere că
„atitudinea pe care Statele Unite o au contra României”, în contextul invaziei naziste a Iugoslaviei,
„nu este justificată, dacă se compară cu atitudinea prietenoasă și îngăduitoare pe care o au față de
Ungaria și Bulgaria, cu toate că aceste state, care aveau pacte de prietenie eternă cu Iugoslavia, nu
s-au sfiit să o atace în împrejurările cunoscute”. Totodată, Antonescu l-a informat încă o dată pe
Gunther că el considera prezența militară germană drept o garanție contra politicii expansioniste
sovietice, având în vedere că nemții erau „direct interesați să oprească orice veleități rusești în
partea aceasta din cauza petrolului din România”1165.
La începutul lunii iunie diplomații americani de la București dețineau informații cu privire
la „concentrări masive de trupe germane spre Prut și asupra iminenței conflictului” româno-
sovietic, iar în acest sens ei au contactat M.A.S. al României, care însă, evident, i-a asigurat că nu
era vorba decât de zvonuri fără temei1166. Cu toate acestea, la câteva zile, Secretarul de Stat Hull
era informat de Gunther că la București circulau zvonuri precum că Germania ar fi înaintat un

3) Să respingă orice sugestii sovietice conform cărora S.U.A. trebuiau să facă concesii în scopul «îmbunătățirii
atmosferei în relațiile sovieto-americane» și, în privința oricărei concesii americane să se ghideze cu strictețe
de principiul quid pro quo;
4) Să nu sacrifice principiile sale în vederea îmbunătățirii relațiilor;
5) În general, să lase guvernul sovietic să înțeleagă că S.U.A. considerau orice îmbunătățire a relațiilor la fel de
importantă pentru Uniunea Sovietică ca și pentru Statele Unite, dacă nu mai importantă pentru Uniunea
Sovietică.
6) Ținând cont și de considerentele practice, să-și bazeze relațiile curente [cu Uniunea Sovietică – M. Ț.] pe
principiul reciprocității”: The Secretary of State (Hull) to the Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt),
June 14, în FRUS, 1941, vol. 1, 757-758.
1162
S.S.I., Nota 56187, 14 ianuarie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România, 1940-
1941, vol. 39, f. 225.
1163
Ibidem, Coste către M.A.S., 26 ianuarie 1941, f. 227.
1164
Pasagii din telegrama Guvernului Statelor Unite către Ministrul său la București, telegramă care a format
obiectul unei comunicări verbale făcute D-lui General Antonescu de către Dl. Mott Gunther la data de 17 Mai 1941,
în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România. 1941, vol. 40, f. 22. În contactele sale cu oficiali
români, Gunther s-a concentrat „încă de la începutul războiului” pe ținerea acestora la current cu poziția S.U.A. față
de evoluția evenimentelor. Astfel, el îi transmitea lui Hull că nu a ratat „nici o oportunitate de a le atrage atenția asupra
semnificației convingerii noastre absolute că forțele agresiunii vor fi în cele din urmă înfrânte definitiv”: The Minister
in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, May 13, 1941, în FRUS, 1941, vol. 1, p. 310-311.
1165
Ibidem, Notă asupra convorbirei avute în ziua de 28 mai 1941, de dl. General Antonescu , Conducătorul Statului,
cu dl. Mott Gunther, Ministrul Americei, la Președinția Consiliului de Miniștri , f. 35-37.
1166
Ibidem, Notă Davidescu asupra convorbirii cu Benton, prim-secretar al legației americane la București, 3 iunie
1941, f. 45.

193
ultimatum Uniunii Sovietice, în care ar fi cerut, printre altele, întoarcerea la România a Basarabiei
și Bucovinei. Hull era de părere că aceste rapoarte trebuiau „tratate cu rezervă”, însă asemenea
informații parveneau Departamentului de Stat simultan din mai multe surse, iar ele au ajuns și în
atenția presei americane care făcea trimitere la corespondenți din Helsinki1167 și Londa1168.
Secretarul de Stat a cerut opinia ambasadorului american la Moscova, Steinhardt, în privința
zvonurilor referitoare la iminența conflictului dintre U.R.S.S. și Germania1169, mai ales că, în
aceeași perioadă, inevitabilitatea conflictului sovieto-german era confirmată și de către
britanici1170. Contrar opiniei predominante în istoriografia celui de-al doilea Război mondial,
Steinhardt era de părere că sovieticii erau conștienți de iminența izbucnirii războiului. Chiar dacă
el considera că „Stalin era pregătit să facă aproape orice concesii pentru a evita războiul” și în
legătură cu această observație, exista posibilitatea (foarte redusă) ca el să fie dispus „să întoarcă
...Basarabia și Bucovina”, Steinhardt observa că „de la Marea Baltică până la Marea Neagră...
trupele sovietice erau poziționate în așa fel încât să poată rezista invaziei” care părea că se pregătea
împotriva U.R.S.S. Ambasadorul american mai menționa că la Moscova erau luate măsuri de
pregătire în vedera unui atac, iar faptul că Stalin își asumase funcțiile primului ministru, la fel ca
recentele restricții impuse deplasării diplomaților străini, păreau să se încadreze în scenariul
anticipării unei invazii. În afară de aceasta, Steinhardt mai discutase situația și cu Gafencu, cu care
avea relații personale apropiate1171, iar acesta îi comunicase, confidențial, că ambasadorii Italiei1172
și Germaniei erau ambii de părere că atacul era iminent. Schulenburg, în special, aflăm din
documentele americane, i-a mărturisit lui Gafencu, la 11 iunie, că nu mai primise niciun fel de
instrucțiuni și nu purtase negocieri cu sovieticii de luni de zile și că această „izolare” a sa indica
intenția Germaniei de a ataca1173. La 19 iunie, Gunther transmitea Departamentului de Stat că, în
cercurile militare românești circula informația precum că rușii aveau masate în Basarabia șaptezeci
de divizii, aceste forțe depășindu-le cu mult pe cele românești și nemțești aflate de cealaltă parte a
Prutului. Totodată, ambasadorul mai observa că militarii români se așteptau ca atacul să aibă loc
în jurul zilei de 21 iunie1174.
Atunci când, la 22 iunie, operațiunea Basarabrossa a fost lansată și armata română a trecut
Prutul , Gunther a transmis Departamentului de Stat conținutul proclamațillor lui Antonescu
1175

către țară și către armată în care se arăta că acest pas fusese făcut „pentru a răzbuna umilința și
nedreptatea făcută” care consta, explica Gunther, în „anexarea, cu un an în urmă, a Basarabiei și

1167
Bowing to Nazis splits Russians, în „The Los Angeles Times” din 15 iunie 1941.
1168
Ultimatum served on Soviet by Stalin, în „The L.A. Times” din 19 iunie 1941.
1169
The Secretary of State to the Ambassador in the Soviet Union (Steinhardt), June 9, 1941, în FRUS, 1941, vol. 1,
p. 753.
1170
Ibidem, Memorandum of conversation, by the Under Secretary of State (Welles), June 15, 1941, p. 759.
1171
Din aceeași sursă mai rezultă că Gafencu întreținea contacte la fel de apropiate și cu ambasadorul Angliei la
Moscova, Stafford Cripps. Acest lucru pare cel puțin ciudat, având în vedere că Regatul Unit rupsese relațiile cu statul
român încă la 12 februarie, pe motiv că România s-ar fi aflat sub ocupație germană.
1172
Augusto Rosso.
1173
Ibidem, The ambassador in the Soviet Union (Steinhardt) to the Secretary of State, June 12, 1941, p. 754-756.
1174
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 19, 1941, p. 315.
1175
Referitor la acest subiect, vezi V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial,
Iași, 1995, p. 211-216. Mai multe detalii cu privire la aspectele tehnice și organizatorice privind conlucrarea armatei
și autorităților române cu cele germane în ajunul declanșării operațiunii Barbarossa, v: I. Scurtu, C. Hlihor,
Complot...p. 36-41.

194
Bucovinei de Nord”1176. Întrucât exista temerea că „declarațiunile date în București vor fi
transmise trunchiat”, Legația română de la Washington a redactat și emis un comunicat special în
care arăta că, implicarea statului român în război se datora faptului că „în urmă cu un an, Rusia
comunistă a prezentat României pașnice un ultimatum”, în urma căruia, „presată fiind și dinspre
vest de către un vecin ostil”, Basarabia și Bucovina de Nord a fost cedată. „Însă guvernul român
și poporul român nu au consimțit niciodată să accepte pierderea acestor străvechi pământuri
românești, locuite de peste două milioane de români, sau subjugarea forțată și nemiloasă a acestora
de către o stăpânire străină, sinonimă în întreaga lume cu opresiunea cea mai brutală. Astfel, armata
română acționează astăzi în vederea eliberării și redobândirii patrimoniului național românesc
cotropit fără justificare prin agresiunea neprovocată a Rusiei comuniste”1177. Comunicatul
respectiv a fost dat presei care l-a publicat în majoritatea ziarelor, fiind făcut cunoscut opiniei
publice americane și prin intermediul radioului. Reacția acesteia, conform lui Coste, a fost „foarte
satisfăcătoare”, iar „situațiunea noastră a fost perfect înțeleasă: o dovedește lipsa oricărui
comentariu nefavorabil”1178. Totuși, atitudinea presei românești din S.U.A. nu a fost întotdeauna
binevoitoare. Ziarul „America” de ex. arăta că „nu s-a făcut destul de clară ținuta Legațiunei
noastre și față de agresiunea nazistă, socotită ca fiind cea mai injustă și barbară din întreaga lume.
Ne întrebăm dacă reprezentanții diplomatici ai României la Washington socot justificată cedarea
Transilvaniei și Dobrogei protejaților lui Hitler și Mussolini și dacă dânșii aclamă agresiunea
hitleristă contra întregului continent european și a întregii lumi civilizate și ocuparea militară a
României. Noi știm, și neîndoios Legațiunea Română de la Washington știe, că armata română
luptă alături de cei mai mari dușmani ai României democrate și că războiul actual, la care s-a
angajat România, este un războiu care duce la aservirea întregii omeniri de către Hitler și aliații
acestuia”1179. Această atitudine conține, fără îndoială, ecouri ale declarației din 23 iunie 1941 a
Departamentului de Stat referitoare la atacul Germaniei asupra U.R.S.S., care condamna acest atac,
calificându-l drept parte a planului lui Hitler de „înrobire crudă și brutală a tuturor popoarelor”.
Comunicatul respectiv nu vizează, în mod semnificativ, decât Germania, specificând că invazia
Uniunii Sovietice era un „atac perfid... care demonstrează încă odată, fără urmă de îndoială,
intențiiile cu care actualul guvern al Germaniei negociază «tratate de neagresiune»”1180. De dragul
adevărului, și cu toate că astăzi nu există nicio îndoială cu privire la faptul că războiul purtat de
Hitlera era, într-adevăr, unul ce viza dominația asupra întregii lumi, trebuie să subliniem totuși că
Departamentul de Stat evita intenționat să arate că Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos decât
Germania nazistă în nesocotirea cinică a prevederilor tratatelor de neagresiune. Relațiile sale cu
Țările Baltice, Polonia și Finlanda, au demonstrat fără drept de apel acest lucru.
În legătură cu modul în care S.U.A. au privit implicarea României în război de partea
Germaniei, la 22 iunie ministrul american Mott Gunther a solicitat Departamentului de Stat ca
administrația lui Roosevelt „să facă o declarație publică, arătându-și simpatia față de țările mici,

1176
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 22, 1941, p. 315-316; Proclamația lui
Antonescu către armată a fost reflectată și în presa americană, de ex: Antonescu urges holly war, în „The Baltimore
Sun” din 22 iunie 1941.
1177
Comunicat al Legației române de la Washington, 22 iunie 1941, (nenumerotat) în Arhivele M.A.E., fond
Washington, v. 70.
1178
Ibidem, Burtus Coste către Generalul Ion Antonescu, 26 iunie 1941, no. 2318/P-3-1-2a; Ibidem, Brutus Coste
către M.A.S. (2272), nedatată. Vezi și „Solia” din 29 iunie 1941 și „Foaia Poporului” din 29 iunie 1941.
1179
Ținuta Legațiunei Române din Washington, în „America” din 26 iune 1941.
1180
Acting Secretary of States, Sumner Welles’ statement on the German Reich’s attack on the Soviet Union,
Washington, June 23, 1941 accesat la https://www.ibiblio.org/pha/timeline/410623awp.html, în data 6 iunie 2017; la
același subiect v. și I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947, București, 1994, p. 122-123.

195
ca România și Finlanda, care au reluat lupta contra unui agresor ignobil și fără scrupule. Aici s-a
răspîndit impresia greșită că, datorită anumitor influențe, simpatiile guvernului nostru sunt de
partea Rusiei”1181. Conducerea Departamentului de Stat a decis să nu dea curs solicitării lui
Gunther, făcând trimitere la declarația din 23 iunie, la care ne-am referit mai devreme și pe care
nu au considerat necesar a o reitera sau completa. Totuși, Welles i-a transmis lui Gunther că, pe
viitor, administrația americană a promis să acorde „cuvenita considerație poziției speciale a
României și Finlandei în actualele ostilități”1182. De la Washington, Brutus Coste informa guvernul
român că „cercurile conducătoare americane sunt extrem de satisfăcute de dezvoltarea pe care au
luat-o relațiunile germano-ruse”. Cu toate acestea, Departamentul de Stat l-a informat pe
diplomatul român că, având în vedere că anexarea Basarabiei și Bucovinei de către sovietici s-a
produs sub imperiul amenințării armate, S.U.A., pronind de la doctrina americană de
nerecunoaștere a schimbărilor teritoriale obținute prin forță (doctrina Stimson, la care ne-am referit
mai ales în capitulul III), nu recunoșteau stăpânirea sovietică asupra acestor regiuni1183. Cu aceeași
ocazie, Coste transmitea că „Departamentul de Stat a propus președintelui ca în proclamația prin
care, în baza legii neutralității, va constata starea de război între România și U.R.S.S., să nu ne
menționeze ca agresori. Înaltul demnitar a adăugat că, atâta timp cât armata română nu va depăși
vechea graniță română, Statele Unite nu au nici un motiv de a critica acțiunea noastră [subl. –
M.Ț.]”1184. Până la urmă, Departamentul de Stat a evitat să emită orice declarație cu privire la
starea de război între România și Uniunea Sovietică, iar lucrul acesta, diplomații români de la
Washington erau îndemnați de către omologii lor americani să-l interpreteze ca pe o „atitudine
pozitivă față de noi și ca dovadă a înțelegerii de către guvernul american a acțiunii noastre pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei”1185.
Pe de altă parte, problema referitoare la gradul de implicare al armatei române pe Frontul de
Est apare în documentele americane încă din primele zile ale izbucnirii conflictului în această parte
a lumii. Ministrul american la București, de pildă, atenționează Departamentului de Stat că în
proclamația sa din 22 iunie Antonescu îi mulțumea „Fuhrer-ului german pentru că a dat națiunii
române șansa de a lupta nu doar pentru drepturile sale, ci și pentru distrugerea bolșevismului”1186.
Americanii aveau informații, la începutul lui iulie, că Antonescu discutase deja cu Hitler statutul
„elementului etnic românesc de peste Nistru”. Ei știau că societatea românească era divizată în
privința posibilității înaintării armatei române dincolo de Nistru. Gunther, de exemplu, transmite
superiorilor săi că Maniu, care, la fel ca restul exponenților clasei politice românești, a fost pentru
efortul de eliberare a Basarabiei și Bucovinei1187, era de părere că unitățile armatei române trebuiau
să lupte separat de cele ale Wehrmachtului, în care nu avea încredere. Totodată, politicianul român
l-a informat pe american că el „l-a îndemnat pe general să se mulțumească cu întoarcerea
Bucovinei de Nord și a Basarabiei”1188, pe care, credea Maniu, toate guvernele, cu excepția celui

1181
Comunicat de Ministrul Americii. Telegramă adresată la 22 iunie 1941, de către Dl. Gunther, D-lui Sumner
Welles, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol. 40, f. 73.
1182
Ibidem, Răspunsul telegrafic din 25 iunie 1941, al D-lui Sumner Welles, către Domnul Mott Gunther.
1183
La acest subiect și în legătură cu reacția generală din S.U.A. față de ocuparea Basarabiei, vezi capitolul referitor
la „reacții engleze și americane la notele ultimative sovietice” în V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia în anii
celui de-al doilea război mondial, p. 174-179.
1184
Coste către M.A.S., 24 iunie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol.
40, f. 77-78.
1185
Ibidem, Coste către M.A.S., 11 iulie 1941, f. 103.
1186
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, June 22, 1941, în FRUS, 1941, vol. 1, p. 316.
1187
Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea, Iași, 1998, p. 84-85
1188
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 1, 1941, în FRUS, 1941, vol. 1, p. 319-321.

196
țărănist, „le-au tratat ca pe niște teritorii coloniale...., stând în calea autoadministrării și a
dezvoltării acestor provincii”1189. Iuliu Maniu, se arată în corespondența diplomatică americană,
considera că opinia publică românească, care a susținut „din toată inima” lupta pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei, era categoric opusă trecerii armate a Nistrului1190 și prin aceasta, „pășirii
României pe calea agresiunii”. Mai mult decât atât, omul politic român se arăta convins că românii
de peste Nistru trebuiau să fie incluși în hotarele țării numai în cazul în care „consimțeau liber”, el
intuind corect că orice „preocupare” a României față de teritoriile de peste Nistru nu făcea altceva
decât să întărească în mod indirect revendicările ungurilor în Transilvania1191. La 27 iulie, în pofida
acestor avertismente și la cererea expresă a lui Hitler, Antonescu angajează official armata română
în campania militară la est de Nistru. Cât privește starea în care se găsea Basarabia la sfârșitul lunii
iulie, sursele americane arată că, la mai bine de o lună de la declanșarea ostilităților, operațiuni
militare limitate încă mai continuau în sudul Basarabiei împotriva forțelor sovietice încercuite
acolo. De altfel, din corespondența americană rezultă că forța militară și coeziunea sovietică a fost
grav subestimată atât înainte de declanșarea campaniei cât și în cursul ei1192. Totodată Gunther
arată că, din toate sursele sale rezulta că armata română a găsit Basarabia „distrusă și pustiită” și
că un număr foarte mare de români basarabeni fuseseră deportați de regimul sovietic până în iunie
1941. Aceeași corespondență americană mai arată că, la instistențele lui Maniu (care făcea
trimitere la greșelile administrației interbelice), Antonescu a decis ca administrația Basarabiei să
aibă un caracter local, iar țăranii să fie tratați cu mai multă înțelegere1193. Presa americană publica
reportaje, conform cărora autoritățile române intenționau să ajute 100.000 de transilvăneni
refugiați să se stabilească în Basarabia1194.
Tot în legătură cu modul în care a evoluat atitudinea opiniei din România față de rolul
armatei române în război, Gunther transmite Departamentului de Stat că, în contextul eliberării
Basarabiei, opinia publică din România a început să privească Germania „cu mai puțină
neîncredere și antipatie, decât cu trei săptămâni în urmă, când aceste sentimente erau foarte
vizibile”. Această schimbare de atitudine, continuă Gunther, se datora atât percepției că „Rusia, și
în special Rusia bolșevică, a fost întotdeauna considerată de români inamicul public numărul unu”,
cât și faptului că „trebuie admis că Marea Britanie și într-o măsură mai mică Statele Unite, au
pierdut simpatiile [românilor – M.Ț.] ca rezultat al manifestării prieteniei și dorinței de a ajuta
Rusia în războiul ei împotriva Germaniei”1195. La 18 iulie, ambasadorul american la București a
discutat starea relațiilor româno-americane în contextul campaniei pentru eliberarea Basarabiei și
cu Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri. Acesta i-a arătat dimplomatului
american că deși România era stat-membru al Pactului Tripartit, „și se găsea în război alături de
Germania pentru recâștigarea solului național”, totuși până în acel moment, ea a refuzat să urmeze
exemplul aliaților săi care renunțaseră cu mai mult timp în urmă la serviciile și funcțiile consulare

1189
Gunther către Secretarul de Stat, 24 iulie 1941, Section one, 871.00/887 în A.N.R., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1804, rola 662.
1190
Pentru mai multe detalii în legătură cu subiectul controversat al trecerii Nistrului de către armata română v. Florin
Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului. 1941, București, 1995, p. 97-133; Keith Hitchins, op. cit., p.501-518.
1191
Gunther către Secretarul de Stat, 24 iulie 1941, Section two, 871.00/887 în A.N.R., fond Microfilme S.U.A.,
inventar 1804, rola 662.
1192
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, August 1, 1941, în FRUS, 1941, vol. I, p. 323.
1193
Gunther către Secretarul de Stat, 24 iulie 1941, 871.00/887, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804,
rola 662; La subiectul organizării administrației românești a Basarabiei în anii războiului vezi: V. F. Dobrinescu, I.
Constantin, op. cit., p. 242-253; A. Petrencu, op. cit., p. 53-79.
1194
100.000 Rumaniansto be sent to retaken Bessarabia, în „Chicago Tribune” din 20 august 1941.
1195
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 17, 1941, în FRUS, 1941, vol. I, p. 321-322.

197
americane. M. Antonescu continuă: „Azi însă, după telegrama trimisă de Președintele Roosevelt
lui Kalinin [președintele prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. – M. Ț.], prin care îi urează
victorie, guvernul român se găsește într-o situație cu totul nouă, fiindcă victoria rusă însemnează
înfrângerea României”1196. La această întrevedere, Gunther a avertizat încă o dată guvernul român
cu privire la intenția lui Antonescu de a trece Nistrul, întrucât până acolo „este teritoriul românesc
și războiul ar fi legitim; dincolo ar fi o acțiune împotriva Angliei”. Ministrul american anticipa
corect că, trimițând soldații români peste Nistru, guvernul roman își va atrage declarația engleză
de război, însă Mihai Antonescu i-a amintit acestuia efectele garanțiilor de securitate engleze,
referindu-se și la „modul cum a jucat” Anglia. Tototdată, el și-a exprimat convingerea că
participarea României la război până la Nistru era „incompatibilă cu interesele militare și politice
ale României”. O frontieră sigură pe acel fluviu cerea, în opinia sa, implicarea în distrugerea
„forțelor bolșevice de dincolo”, în caz contrar existând riscul ca pe viitor, România să repete
„tristele experiențe ale trecutului”1197. În discuțiile sale cu conducătorii din această perioadă ai
României, Gunther a căutat în continuare să-i convingă că locul României era alături de Marea
Britanie și S.U.A., a căror influență ar fi fost o pavăză mai puternică contra comunismului decât
armatele germane, însă Mihai Antonescu a insistat asupra opiniei sale că „Rusia va duce o politică
imperialistă și va constitui o amenințare pentru România și asupra Strâmtorilor, indiferent de
guvernul pe care îl va avea”. Al doilea motiv de dispută dintre S.U.A. și România care s-a
manifestat și în această perioadă era atitudinea esențial diferită pe care Statele Unite o aveau față
de agresiunea sovietică și cea nazistă. Această atitudine a fost rezumată de Gunther foarte elocvent,
atunci când el a răspuns reproșurilor lui M. Antonescu în această privință cu proverbul românesc
„Fă-te frate cu dracul, până treci puntea!”1198. Documentele românești referitoare la această
întrevedere dintre M. Antonescu și Gunther arată că cei doi au discutat politica engleză față de
U.R.S.S., ministrul american exprimându-și opinia că alianța anglo-sovietică era „o consecință a
jocului său de echilibru” și că pacea depindea de dorința Germaniei de a-și limita ambițiile
imperialiste. Din același izvor mai rezultă că ministrul american la București a receptat cu
înțelegere argumentele lui M. Antonescu privitoare la participarea României în războiul de peste
Nistru, acceptând că aceasta „putea fi justificată prin rațiunile de ordin special în care se găsea țara
noastră”. Scopul acestei participări, i-a explicat demnitarul român lui Gunther, consta în
„protejarea românilor din aceste regiuni”, a căror ocupație militară era considerată de autoritățile
române „un gaj politic și economic împotriva Rusiei pentru a participa la soluția păcii, printr-o
prezență efectivă și determinantă, precum și de a ne despăgubi de gravele leziuni ce ne-au fost
aduse de U.R.S.S. prin răpirea tezaurului și toate distrugerile din 1940-1941”1199.
Discuțiile particulare dintre Gunther și M. Antonescu aveau să păstreze în continuare un ton
amical, iar ministrul american care s-a străduit foarte mult să cultive relații prietenești cu
reprezentanții clasei politice din România1200, a subliniat, în cadrul întrevederii la care ne-am
referit mai devreme, necesitatea păstrării acestor contacte în scopul ținerii la curent a guvernului

1196
Notă asupra Convorbirei avute în ziua de 18 iulie 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Vicepreședintele Consiliului de
Miniștri, cu Dl. Mott Gunther, Ministrul Americei la Președinția consiliului de Miniștri, în Arhivele M.A.E., fond
71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, 1941, vol. 40, f. 117-118.
1197
Ibidem, și urm.
1198
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, August 22, 1941 în FRUS, 1941, vol. I, p. 325.
1199
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 21 august 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele Consiliului de
Miniștri, cu Ministrul Americei la Președinția Consiliului de miniștri, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A.
relații cu România. 1941, vol. 40, f. 166-169.
1200
Gheorghe Buzatu, România și Războiul Mondial din 1939-1945, Iași, 1995, p. 138.

198
român cu punctul de vedere american asupra evoluției relațiilor internaționale1201. Cu toate acestea,
sursele documentare confirmă că, în contextul angajării trupelor române dincolo de Basarabia,
divergențele din relațiile româno-americane au continuat să se adîncească, iar imaginea Statelor
Unite în România a început să capete conotații din ce în ce mai negative. Aici însă trebuie să
spunem că această modificare de atitudine nu a evoluat în mod reciproc. Din sursele de care
dispunem, chiar și cele românești, se poate constata clar că în aceste luni relația dintre România
și S.U.A. a avut de suferit în special din cauza atitudinii asumate față de S.U.A. de presa și
propaganda românească. În același timp, Statele Unite afișau o atitudine mult mai neutră față de
statul român, chiar și în contextul trecerii Nistrului de către trupele române. De pildă, în luna
august, Legația americană de la București a depus la M.A.S. un memorandum prin care aducea în
atenția autorităților române faptul că „presa românească controlată [subl. n. – M.Ț.] a devenit
hotărât neprietenoasă față de Statele Unite”. În sprijinul acestei afirmații categorice, Gunther
aducea ca exemplu discursul presei în care „președintele Roosevelt a fost atacat în mod deschis ca
evreu, mason și gangster. Guvernul Statelor Unite este acuzat de agresiune, imperialism, ipocrizie,
trădare și alte calități puțin măgulitore. Corupția, drojdia și putregaiul New York-ului, ignoranța
oamenilor de stat americani, șomajul, gangsterii, linșajul și alte aspecte posibile sau imaginare ale
vieții americane sunt puse în mod continuu în relief”1202. Atacurile respective, au provocat
îngrijorare diplomaților români de la Washington. Acestea riscau să compromită foarte mult
imaginea României în S.U.A., mai ales că la sfârșitul lunii august în cercurile americane era
discutată posibilitatea unei declarații oficiale americane cu privire la integritatea teritorială a
Uniunii Sovietice1203. În contrast cu această atititudine a presei și propagandei românești, Coste
sublinia în depeșele sale către M.A.S. că „de la începerea războiului contra U.R.S.S., comentariile
defavorabile nouă au lipsit aproape cu desăvârșire în presa americană” și că, în această situație
„având în vedere structura liberă a presei americane, nu ne putem aștepta la mai bine”. Totodată,
Coste raporta că la Departamentul de Stat exista „foarte multă înțelegere” față de situația României
și că diplomații americani l-au informat că administrația americană va evita să ia vreo poziție
oficială cu privire la participarea României la războiul de peste Nistru1204. Cum atacurile cu
încărcătură ideologică ale propagandei românești la adresa S.U.A. nu conteneau, Departamentul
de Stat l-a informat pe însărcinatul cu afaceri al României la Washington că aceste atacuri ostile
riscau să pună în pericol „toate eforturile făcute în timpul din urmă de States Department pentru
ca președintele să nu adopte față de noi o atitudine identică cu a d-lui Churchill”; grație acestor
eforturi, raporta în continuare Coste superilor săi de la M.A.S., citând sursa sa de la Departamentul
de Stat, „nu s-a produs nici o declarație oficială împotriva României «nici chiar după trecerea
Nistrului de către trupele române și nu s-a dat urmare insistențelor organizațiilor evreiești de a se
lua atitudine contra gonirii evreilor din Basarabia»”1205. Această poziție destul de binevoitoare a

1201
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 21 august 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele Consiliului de
Miniștri, cu Ministrul Americei la Președinția Consiliului de miniștri, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A.
relații cu România. 1941, vol. 40, f. 166-169.
1202
Ibidem, Gh. Davidescu (Ministru plenipotențiar, Secretar General al M.A.S.) către Ministerul Presei și
Propagandei, 14 august 1941, f. 147.
1203
Ibidem, Coste către M.A.S., 19 agust 1941, f. 163-164; v. și V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia.... p 236.
1204
Ibidem, Coste către M.A.S., 23 august 1941, f. 173. Aici adăugăm că legația României la Washington a întreprins
eforturi pentru ca revenirea Basarabiei în granițile României să fie reflectată corect de către principalele ziare
americane: Coste către M. Antonescu, 3 octombrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond Washington, vol. 70; v. și Coste
către M.A.S., 23 octombrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol. 40,
f. 377.
1205
Ibidem, Coste către M.A.S., 27 august 1941, f. 178.

199
americanilor față de România – mai ales în contextul în care aceasta lupta de partea principalului
inamic al S.U.A., își găsește confirmarea și în atitudinea de distanțare a lui Gunther față de
declarațiile lui Churchill (transmise de BBC în limba română) despre Ion Antonescu, pe care îl
amenința cu tribunalul „dacă nu v-a fi între timp sfârșit de popor”. M. Antonescu l-a informat pe
Gunther că aceste declarații erau considerate de către statul român ofensatoare și instigatoare la
violență la adresa conducătorului statului, „în ceasul în care mareșalul Antonescu duce brav o luptă
pentru recâștigarea pământurilor românești”. Gunther a fost de acord că aceste declarații ale lui
Churchill „fac mai mai mult rău Angliei decât bine și adesea izbutesc să dezguste opinia publică
românească”. În cadrul aceleiași întrevederi, M. Antonescu și-a exprimat regretul față de atacurile
din presa românească la adresa S.U.A., atacuri pe care le-a motivat prin faptul că, având unele
probleme de sănătate, el nu a putut „controla personal regimul de presă”1206. Aici trebuie să
remarcăm că, din izvoarele pe care le-am putut cerceta, rezultă foarte clar că obiectivul acestei
politici americane față de România era de a menține relații cât mai bune cu statul român. Acest
obiectiv, la rândul său, trebuia să contribuie la realizarea țelului final al politicii americane față de
români în acea perioadă: prevenirea alierii definitive a României la politica naziștilor. Este evident
că Statele Unite încă mai aveau speranțe cu privire la posibilitatea reorientării politicii externe
românești și, ca atare, se fereau să adopte atitudini categorice care ar fi putut împinge România în
brațele lui Hitler, și contribui, pe această cale, la întărirea pozițiilor nazismului.
Această politică înțeleaptă nu a găsit însă înțelegere în România, dovadă fiind nu numai
atacurile nejustificate și neprovocate ale propagandei românești împotriva Statelor Unite, ci și
abuzurile autorităților românești împotriva intereselor americane și a cetățenilor S.U.A. din
România. Din memorandumurile legației americane cu privire la aceste abuzuri (au existat cel
puțin două) rezultă că, de pildă, doi cetățeni americani1207 și-ar fi pierdut viața în contextul
pogromului din Iași, murind asfixiați în vagoanele de marfă ale trenului în care au fost urcați cu
forța. Mai multor cetățeni americani din acest oraș autoritățile militare nu le-au permis să se
deplaseze la București pentru „formalitățile trebuitoare de pașaport și viză” ca să părăsească țara.
O americancă din Constanța a fost „trimisă împreună cu fiul ei într-un lagăr de concentrare”. Ba
până și personalul legației americane și chiar ministrul Mott Gunther au fost supuși unor tratamente
discriminatorii și absolut deplasate1208. Guvernul nu a acordat însă importanța cuvenită acestei
probleme, rezultă din corespondența diplomatică românească. M. Antonescu, de pildă, transmitea
diplomaților americani că Gunther „exagera mici incidente locale” atunci când aducea în atenția
guvernului român restricțiile și șicanele la care fusese supusă legația americană și că el de fapt „se
bucura de o largă atenție din partea Guvernului și chiar a Conducătorului Statului” și că, deși

1206
Ibidem, Notă asupra convorbirei avute în ziua de 3 septembrie 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele
Consiliului de Miniștri, cu Dl. Mott Gunther, Ministrul Americei la Președinția Consiliului de miniștri, f. 184-188.
Gunther a mai transmis Secretarului de Stat o notă în care își expune opinia negativă cu referire la atacurile lui
Churchill și a postului de radio BBC la adresa lui I. Antonescu, motivîndu-și atitudinea prin efectul pe care îl aveau
asupra opiniei publice române: Ibidem, Gunther către Secretarul de Stat, 5 septembrie, 1941, f. 193.
1207
Din alte surse aflăm că cei doi americani erau de origine evreiască și că decesul lor, survernit, conform sursei, în
primele zile ale lui iulie, a fost confirmată de M.A.S. legației americane: The Minister în Rumania (Gubnher) to the
Secretary of State, October 3, 1941 în FRUS, 1941, vol. II, p. 868-869.
1208
Memorandum (din 9 octombrie 1941 al legațiunei Statelor Unite) privitor la greutățile întîmpinate de legațiune
în îndeplinirea funcțiilor sale în ultimile treisprezece luni, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu
România. 1941, vol. 40, f. 341-343.

200
România avusese o atitudine foarte binevoitoare față de S.U.A., totuși guvernul american nu a
ezitat să o supună regimului de sancțiuni economice1209.
Complicarea din ce în ce mai accentuată, din toamna anului 1941, a raporturilor româno-
americane, s-a datorat deciziei lui Antonescu de a alinia România la politica Germanei naziste într-
o manieră definitivă și irevocabilă. În legătură cu acest aspect, Gh. Buzatu observă corect în studiul
său dedicat relațiilor româno-americane din anii războiului că, în timpul lui Antonescu zisele relații
s-au deteriorat „fără a înregistra grave probleme” care să fi privit nemijlocit raporturile dintre cele
două țări1210. Circumstanțele definitivării acestui proces de aliniere a României la politica
Germaniei sunt foarte complicate și nu ne putem referi la ele decât în limita în care ele vizează
prezenta temă de cercetare, însă este clar că această aliniere obliga statul român să contribuie la
eforturile de război ale nemților dincolo de interesele sale în Basarabia, iar această consecință nu
putea fi ignorată de administrația lui Roosevelt. Diplomații români realizau și ei acest lucru. În
aceste condiții, pentru a-și face cunoscută poziția, dar și în eventualitatea unei declarații de
principiu americane cu privire la integritatea teritorială a U.R.S.S, legația română a înaintat
Secretarului de Stat un memorandum în care aducea la cunoștința Departamentului de Stat
circumstanțele eliberării Basarabiei și Bucovinei, iar M. Antonescu i-a cerut lui Brutus Coste să
explice diplomaților americani contextul participării armatei române la operațiunile militare de
peste Nistru1211. Textul memorandumului face trimitere la considerații de ordin istoric și etnic în
sprijinul cauzei românești în Basarabia (de. ex. caracterul suzeranității turcești asupra Moldovei
care nu permitea cedarea Basarabiei, circumstanțele unirii de la 1918, relațiile româno-sovietice
din perioada interbelică ș.a.). În document se arată, în continuare, că „guvernul român nu a încheiat
cu U.R.S.S. [în 1940] nici un acord pentru cedarea sau chiar numai pentru delimitarea teritoriilor
ocupate de U.R.S.S.”, făcând trimitere și la doctrina Stimson care proclama principiul
nerecunoașterii modificărilor teritoriale făcute prin forță sau cu amenințarea folosirii forței. Este
semnificativ faptul că acest document face trimitere la amenințarea pe care, în contextul
evenimentelor din 26-28 iunie 1940, o reprezenta Ungaria la granița de vest a României, dar evită
să arate care a fost rolul jucat de Germania în aceleași circumstanțe1212. La fel de semnificativ este
și faptul că memorandumul nu conține nici o explicație referitor la participarea României la
operațiunile militare la est de Nistru, însă acest subiect nu a putut fi evitat în discuția dintre Coste
și Hull, care este reflectată atât în sursele românești, cât și în cele americane1213. În urma acestei
discuții, însărcinatul cu afaceri al României constata că era „destul de satisfăcător că [Hull – M.
Ț.] nu ne-a criticat acțiunea și nici nu ne-a pus în vedere luarea de atitudine contra noastră prin
declarații publice”. Această concluzie pozitivă era întărită și de faptul că Hull l-a asigurat că el
„are toată simpatia pentru țara noastră”1214. Cu toate acestea, la sugestia însărcinatului cu afaceri
român ca S.U.A. „să nu piardă din vedere primejdia comunistă și imperialismul rusesc”, Hull i-a
răspuns că deși luau în calcul pericolul răspîndirii comunismului și înțelegeau „grijile și

1209
Ibidem, M. Antonescu către Brutus Coste, 18 noiembrie 1941, no. 84554/2936, 1941 în Arhivele M.A.E., fond
71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol. 41.
1210
Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 137.
1211
Coste către M.A.S., 19 august 1941, f. 163-165, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu
România. 1941, vol. 40, f. 341-343.; Ibidem, Mihai Antonescu către legația română la Washington, 21 august 1941,
f. 170-171; Ibidem, Mihai Antonescu către legația română la Washington, 2 septembrie 1941, f. 182.
1212
Ibidem, Brutus Coste către Secretarul de Stat, 4 septembrie 1941, f. 304-313.
1213
Episodul acestei întrevederi este, de asemenea, analizat și în Istoria Românilor, vol. IX, coord. D. Giurescu,
București, 2008, p. 108-209.
1214
Ibidem, Coste către M.A.S., 4 septembrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România.
1941, vol. 40, f. 190-191.

201
problemele” României, totuși Statele Unite ajunseseră la concluzia că hitlerismul reprezintă „o
primejdie mai mare și mai imediată” și Secretarul sfătuia România să nu piardă din vedere această
poziție esențială a S.U.A. În documentele americane referitoare la această conversație se mai
adaugă acestor observații și aceea că „Statele Unite depuneau întregul efort și cheltuiau miliarde
de dolari pentru înfrângerea hitlerismului, iar această situație determină atitudinea noastră [ i.e.
americană – M. Ț.] față de acele țări care-l ajută pe Hitler sau care contribuie la prelungirea
conflictului”1215. Coste l-a informat pe Hull că, din considerente strategice, armata română nu și-a
limitat operațiunile în Basarabia, ci „a fost obligată să avanseze dincolo de teritoriile recuperate”.
Totodată, diplomatul român l-a asigurat pe Secretarul de Stat că a fost instruit să-i comunice că
această implicare se va limita doar la ocuparea teritoriului dintre Nistru și Bug1216, aceasta fiind o
„garanție” în vederea recuperării daunelor cauzate de sovietici în Basarabia, și că România nu
formula nici un fel de pretenții teritoriale față de U.R.S.S. Hull era informat că guvernul român a
comunicat această poziție formal și Germaniei, subliniind că „România nu era de acord cu nici un
fel de expansiune teritorială în est, în schimbul renunțării la revendicările sale contra Ungariei în
Transilvania” și că această atitudine era de fapt „o politică națională de primă importanță”1217.
Aceeași atitudine față de problema respectivă i-a fost comunicată de M. Antonescu lui Gunther
personal, când președintele Consiliului de Miniștri i-a declarat diplomatului american că „poporul
român nu poate considera nici o ipoteză de discuțiune în această privință, drepturile noastre asupra
Ardealului fiind temelia politicii noastre externe [subl.n. – M.Ț.]”1218.
Reacția oficială a Departamentului de Stat la acest memorandum a fost destul de rezervată,
diplomații americani mulțumindu-se să ia pur și simplu act de conținutul acestui memorandum.
Cu toate acestea, în textul scrisorii de răspuns al Departamentului de Stat, Basarabia și Bucovina
de Nord erau trecute ca „provincii românești”1219. Totodată, există dovezi clare că, conducerea
României a decis să interpreteze acest lucru drept o confirmare a recunoașterii americane a
caracterului românesc al acelor provincii, M. Antonescu mulțumindu-i cu această ocazie lui

1215
Memorandum of Conversation, by Mr. Cavendish W. Cannon of the Division of European Affairs, September 4,
1941 în FRUS, 1941, v. I, p. 326-327.
1216
Deși este adevărat că Guvernămîntul Transnistriei nu a fost nicicînd inclus în hotarele statului roman și că guvernul
roman nu a formulat niciodată vreo politică cu un asemenea obiectiv, totuși este cunoscută poziția neoficială a lui
Antonescu care declara următoarele: „Nu este secret că nu sunt dispus să mai dau din mînă ce am luat. Transnistria va
deveni o provincie românească, o vom face românească și vom scoate de acolo pe toți străinii. Voi purta eu toată
greutatea pe umerii mei, ca să duc la îndeplinire acest deziderat. Noi trebuie să deschidem spațiul pentru români,
pentur că românii nu se mai pot hrăni. De aceea avem tuberculoză la sate, pentru că poporul nu are posibilități de
cîștig.” Observăm, totodată, în ultima parte a acestei declarații o paralelă clară cu doctrina nazistă a Lebensraum-ului,
bazată pe considerente pseudo-științifice formulate pe baza interpretării deplasate și în spiritual așa-zisei „igiene
rasiale” a principiilor darwiniste, în Stenograma Consiliul de Miniștri cu domnii guvernatori din 26 februarie 1942,
Arhivele Naționale are României, Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea lui Ion Antonescu,
vol VI, februarie-mai 1942, București, 2002, p. 205; iar cu altă ocazie: “…dacă cîștigăm războiul, Transnistria n-am
s-o mai las din mână. Transnistria va fi spațiul vital românesc de unde am să dau afară pe toți străinii și am să aduc în
locul lor români...” Ibidem, p. 319.
1217
Memorandum of Conversation, by Mr. Cavendish W. Cannon of the Division of European Affairs, September 4,
1941 în FRUS, 1941, v. I, p. 326-327.
1218
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 11 septembrie 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele Consiliului
de Miniștri, cu Mott Gunther, Ministrul Americei, la Președinția Consiliului de miniștri, în Arhivele M.A.E., fond
71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol. 40, f. 205-207
1219
Ibidem, Brutus Coste către Mihai Antonescu, 9 octombrie 1941, f. 302-303; For the Secretary of State (Sumner
Welles)to Brutus Coste, 25 september 1941 (740.0011 European War 1939/14779), în Arhivele M.A.E., Fond
Washington, vol. 70.

202
Gunther pentru „consacrarea suveranității românești asupra Basarabiei și Bucovinei”1220. În pofida
acestui schimb de amabilități, este clar că americanii erau dezamăgiți de calea aleasă de România,
însuși Hull ajungând foarte curând la concluzia că așteptările S.U.A. în privința României erau
înșelate1221. Cu toate că Mott Gunther l-a lăsat pe M. Antonescu să înțeleagă că guvernul S.U.A.
avea „o anumită tendință de a deosebi unele țări europene în raport cu provocațiunile Rusiei față
de ele, de alte țări care n-ar fi avut această situație”, totuși poziția sa critică față de participarea
forțelor române la operațiunile militare la est de Basarabia a rămas neschimbată1222. La fel,
neschimbată, a rămas și poziția conducerii României, care putea fi rezumată la două teze: 1)
transmiterea de asigurări repetate cu privire la faptul că intenția României era nu aceea de a obține
avantaje teritoriale peste Nistru, ci de a câștiga, prin participarea la campaniile militare din sudul
U.R.S.S. și ocupația militară a Transnistriei, un capital politic care să-i permită „participarea activă
la formulele păcii și pentru asigurarea despăgubirilor..., începând cu tezaurul pierdut în 1917 la
Moscova și sfârșind cu ultimile distrugeri comuniste”1223 și 2) „regretul sincer că Statele Unite nu
au o înțelegere mai mare pentru lupta României”1224. În afară de aceasta, atunci când Gunther a
adus în discuție zvonurile privitoare la implicarea trupelor române peste Nipru și pierderile
deosebit de grele ale armatei române la Odesa, poziția guvernului român a fost că, în lumina
faptului că „recuperarea Basarabiei ar fi fost imposibilă fără ajutorul german”, România considera
că avea obligația de a pariticipa în continuare la efortul de război al Germaniei1225.
Mai trebuie să adăugăm aici că, deși extinderea operațiunilor militare românești peste Nistru
a constituit principalul motiv de antagonism între România și S.U.A., totuși acesta nu a fost
singurul. Din documentele românești și cele americane se poate desprinde fără efort concluzia că
un alt factor care a contribuit în această perioadă la deteriorarea relațiilor româno-americane a fost
politica de epurare etnică din Basarabia și Transnistria și de exterminare a evreilor din aceste
regiuni. Soarta evreilor de aici, dar și din restul României, a constituit un motiv special de
îngrjorare pentru diplomații americani, care au urmărit constant această problemă după ocuparea
Basarabiei și Bucovinei, în contextul accederii la putere a legionarilor și în circumstanțele
rebeliunii acestora contra generalului Ion Antonescu1226. În analiza fenomenului antisemitismului
din România acelei perioade, ambasadorul Gunther constata că românii „detestau” prezența
„evreului de categorie inferioară” (în original: „lower-class Jew”) care „s-a strecurat după război”
prin hotarele de nord ale țării, stabilindu-se în satele și orășelele din România1227. Această atitudine
generalizată, constata ministrul american, făcea din evreu „întotdeauna țapul ispășitor
convenabil”1228. Referitor la acest subiect și având în vedere obiectul prezentei cercetări, ceea ce

1220
Notă asupra convorbirei avute în ziua de 2 octombrie 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele Consiliului de
Miniștri, cu Mott Gunther, Ministrul Americei, la Președinția Consiliului de miniștri, în Arhivele M.A.E., fond
71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941, vol. 40, f. 321.
1221
Brutus Coste, The Tragic Plight of a Border Area: Bessarabia and Bucovina, A.R.A., Humboldt University
Press, California, 1983, p. 222-223, în V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia..., p. 240.
1222
Ibidem, f. 322.
1223
Ibidem, Ibidem, f. 321;
1224
Ibidem, Notă asupra convorbirei avute în ziua de 11 septembrie 1941, de Dl. Mihai Antonescu, Președintele
Consiliului de Miniștri, cu Mott Gunther, Ministrul Americei, la Președinția Consiliului de miniștri, f. 205.
1225
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, October 3, 1941, în FRUS, 1941, vol. I, p. 332-333.
1226
În acest sens, vezi corespondența diplomatică a Legației americane de la București, în FRUS, 1940, vol. 2, p. 764
769 și FRUS, 1941, vol. 2, p. 860-865.
1227
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, 19 August 1941, în FRUS, 1941, vol. 2,
Washingtin, 1959, p. 868.
1228
Ibidem.

203
ne interesează cel mai mult ține de modul în care persecuțiile evreilor din Basarabia au afectat
relațiile româno-americane și mai ales care era poziția americanilor în această privință.
Chiar din primele zile ale operațiunilor militare din Basarabia și în legătură cu deschiderea
ostilităților, Gunther transmitea Departamentului de Stat că la Iași au fost executați sute de evrei
acuzați că au deschis (de pe acoperișul caselor) focul asupra trupelor germane și că ar fi comis acte
de sabotaj în spatele frontului1229. Aceleași rapoarte menționează execuția a zeci de familii în
orașele Iași și Ploiești, deoarece în casele lor „s-au putut observa ușoare crăpături prin care ieșea
lumina” în timpul stingerii generale, iar acest lucru a fost interpretat drept un semnal pentru aviația
sovietică. Gunther remarcă faptul că atunci când a solicitat de la M.A.S. mai multe detalii
referitoare la circumstanțele acestor execuții sumare sau dacă a avut loc vreun proces la care să
poată fi stabilită vinovăția acuzaților, diplomații români s-au găsit în situația jenantă de a nu fi
putut oferi nici un fel de explicații, făcînd doar trimitere la faptul că aceasta „era o chestiune
militară”1230. Cu toate că M. Antonescu i-a comunicat personal lui Gunther „aversiunea față de
aceste acte de cruzime și violență”, iar I. Antonescu și-a exprimat și el regretul că „nu a putut
îndigui excesele violente”, totuși ministrul american își informa superiorii că „el [adică generalul
Antonescu – M. Ț.] a fost cel care a dat ordinul”1231. Nu știm exact la ce ordin se referea Gunther,
posibil să fi fost cel dat la 19 iunie Șefului Statului Major, generalului Șteflea, sau din 21 iunie
1941 către M.A.I privitor la evacuarea, în lagărul de la Tîrgu-Jiu a evreilor din satele din
Moldova1232. Mai există și alte informații în corespondența diplomatică americană din acea
perioadă referitoare la ordinele expres antievreiești ale lui Antonescu, Gunther transmițând de
exemplu la 28 august Secretarului de Stat că, pentru fiecare act de sabotaj, Antonescu a ordonat
împușcarea a douăzeci de evrei și a cinci comuniști neevrei1233. Ministrul american a mai discutat
pogromul evreiesc de la Iași, care a avut loc în contextul trecerii Prutului, cu numeroase
personalități care s-au declarat revoltate de aceste evenimente, inclusiv cu Maniu care era de părere
că instigatorii „acestor dezordini antisemite” erau germanii. Gunther însă remarca faptul că
societatea românească nu-și exprima revolta și că nu a existat „nicio mișcare împotriva acestor
cruzimi”, deși nu avea nicio îndoială că majoritatea românilor nu puteau aproba pogromurile. Cu
toate că din corespondența sa rezultă că Departamentul de Stat fie nu era preocupat în mod deosebit
de această problemă, poate pentru că nu dorea să se implice și de aceea nu-i trimitea ministrului
american nici un fel de instrucțiuni în acest sens, totuși Gunther nu a ezitat să protesteze față de
aceste „mascare și privațiuni brutale de drepturile omului”, aducând atât la cunoștința M.A.S., cât
și a generalului Antonescu, care era atitudinea tradițională americană față de asemenea
manifestări1234.
În pofida regretelor exprimate de Mihai Antonescu și Ion Antonescu și promisiunilor pe care
aceștia le-au făcut lui Gunther de a evita „excesele comise din greșală” sau de către „elemente

1229
Referitor la subiectul acțiunilor de sabotaj coordonate de sovietici la Iași I. Scurtu și C. Hlihor fac trimitere în
Complot împotriva României (1939-1947) la mai multe surse documentare din arhiva S.R.I. care arată că într-adevăr
un număr de evrei din acel orași au participat la aceste acțiuni îndreptate împotriva armatei române, v. p. 48-50.
1230
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, July 1, 1941, p. 864-865; The Minister in Rumania
(Gunther) to the Secretary of State, July 3, 1941, în FRUS, 1941, vol. 2, Washingtin, 1959, p. 865.
1231
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, October 3, 1941, p. 869; Idem, The Minister
in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, August 19, 1941, p. 866;
1232
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Ellie Wiesel”, Pogromul de la Iași (28-30 iunie
1941), București, 2006, p. 45-46.
1233
Gunther către Secretarul de Stat, 28 august 1941, 871.00/894, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inventar 1804,
rola 662.
1234
The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, August 19, 1941, în FRUS, 1941, vol. 2, p. 867-868.

204
iresponsabile”, diplomatul american constata în următoarele luni că politica României față de
evrei, mai ales față de cei din Basarabia și Bucovina, nu s-a schimbat, ba din contra, ea a luat
proporțiile unui „program sistematic de exterminare”1235. Scopul acestui program, transmitea
ministrul american Departamentului de Stat, era de a alunga din provinciile recuperate „fiecare
evreu”1236. Acest program, arăta în același context Gunther, era realizat prin deportarea evreilor la
est de Nistru, proces desfășurat „în condiții înspăimântătoare și însoțit de numeroase grozăvii,
inclusiv jaf, înfometare, asasinate...”1237. „Suntem în timp de război, ar fi declarat Antonescu,
conform aceleiași surse, și aceasta e ocazia potrivită de a rezolva chestiunea evreiască odată și
pentru totdeauna”1238. Politica de exterminare a evreilor din aceste ținuturi, arată Gunther într-o
altă depeșă, Antonescu o justifica, făcând trimitere la faptul că acestea erau „doar represalii pentru
acțiunile ostile ale evreilor față de forțele române în timpul retragerii din vara anului 1940, a
denunțurilor făcute de evrei în timpul ocupației rusești, a execuțiilor… și pentru actele de sabotaj
în contextul revenirii triumfătoare a armatei române”1239. În sursele pe care le-am citat mai
devreme pot fi identificate numeroase exemple ale persecuțiilor de o violență extremă ale evreilor.
Corespondența diplomatică americană confirmă în același timp că, cu excepția pogromului de la
Iași, evreii din vechiul regat și Transilvania rămasă sub stăpânire românească, nu erau supuși
aceluiași tratament ca cei din Basarabia și Bucovina. Este adevărat, arată diplomatul american, că
ei erau „lipsiți de drepturi” și supuși unor abuzuri, totuși „de dragul dreptății” el se considera dator
să sublineze că aceste persecuții nu aveau un caracter violent, aducînd exemplul evreilor din
București, „dentiști și oculiști, care își practicau în continuare meseria”1240.
Situația în care se găsea populația evreiască din Basarabia și Bucovina era atât de gravă,
conform observațiilor ministrului american la București, încât acesta sugera că, pentru a descuraja
autoritățile române de la aceste practici „diabolice” de epurare etnică, ar fi fost binevenită o
declarație britanică cu privire la „alocarea unui teritoriu în Africa, disponibil imediat ca patrie a
evreilor nedoriți în Europa”1241. Gunther a mai discutat și cu ministrul Turciei la București
posibilitatea evacuării a aproximativ 300 de mii de evrei români prin Turcia către Siria și Palestina,
urmând ca guvernul turc să discute chestiunea cu englezii și cu francezii. Departamentul de Stat a
încurajat aceste contacte, însă oficialii săi considerau, în noiembrie 1941, că S.U.A. nu erau
pregătite pentru „o abordare exhaustivă a problemei evreiești”1242. Intensificarea, în luna
noiembrie, a rapoartelor Legației amercane de la București către Washington cu privire la
„persecuțiile aspre și omorurile evreilor” este observată și de Legația română de la Washington1243,
care, foarte probabil, știa de acest lucru de la Departamentul de Stat. De altfel, în condițiile în care
la Departamentul de Stat ajungeau tot mai des informațiile privitoare la „eliminarea brutală a
evreilor din Basarabia și Bucovina”, însărcinatul cu afaceri al României la Washington a fost
avertizat cu titlu neoficial de către diplomații americani „să nu fim surprinși dacă se vor produce

1235
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, November 4, 1941, p. 874
1236
Ibidem.
1237
Ibidem, p. 872.
1238
Versiunea engleză a acestei declarații pe care Gunther aflase că Antonescu i-ar fi dat-o ministrului Spaniei, interesat
de aceste probleme datorită numărului mare de evrei sefarzi din România: „this is war time, and a good time to settle
the Jewish problem once and for all”: Ibidem, p. 871.
1239
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, November 1 1941, p.870-871.
1240
Ibidem, The Minister in Rumania (Gunther) to the Secretary of State, November 15, 1941, p. 877-878.
1241
Ibidem.
1242
Ibidem, Memorandum by Mr. Cavendish W. Cannon of the Division of European Affairs, November 12, 1941, p.
875-876.
1243
Coste către M.A.S., 4 noiembrie 1941 în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941,
vol. 41, f. 84-85.

205
în curând manifestări publice oficiale înfierând purtarea României și dacă în viitor denunțarea de
către noi a persecuțiilor suferite de români din partea ungurilor nu va găsi nici un răsunet”1244. La
15 noiembrie 1941, Mihai Antonescu i-a cerut lui Coste să dezmintă informațiile referitoare la
persecuțiile evreilor din vechiul regat1245, iar la 18 noiembrie i-a cerut însărcinatului cu afaceri
încă odată să dezmintă informațiile apărute „în ultima vreme privitoare la persecuțiile evreilor”,
însă argumentația pe care i-a transmis-o în acest sens lui B. Coste a fost foarte neconvingătoare.
De pildă: referitor la consecințele atentatului de la Odesa contra comandamentului militar român,
M. Antonescu arăta că „drept urmare și pentru a evita atentate au fost executați ostateci. Aceasta
însă nu a fost un masacru ca în imaginația transmițătorilor de știri false”1246.
Chiar dacă, din motive logistice și care țineau de realitățile Europei de Est din anii
războiului, S.U.A. nu a avut un tablou deplin și coerent al persecuțiiilor antievreiești din Basarabia,
totuși diplomații americani dețineau informații care să le permită să realizeze că aceste persecuții
luau proporțiile unor epurări etnice. În anii următori, Departamentul de Stat a continuat să
primească știri grave despre soarta evreilor basarabeni referitoare la deportarea acestora în
Transnistria1247, iar în anul 1944, americanii dispuneau deja de date suficiente care să le permită
să înțeleagă că politica autorităților române față de evreii din Basarabia a fost una de exterminare.
În Arhivele Naționale Istorice Centrale, de pildă, se găsește un raport al Office for Strategic
Services din 22 august 1944 referitor la schimbările demografice din anii războiului în teritoriile
ocupate de sovietici în 1939-1940. În acest studiu în care este vizat intervalul de timp ianuarie
1940 – iulie 1944, se arată că în momentul ocupării sovietice a Basarabiei și Bucovinei de Nord,
în aceste regiuni locuiau 320.000 evrei1248. În contextul declanșării operațiunii Barbarossa, între
100.000 și 130.000 de mii de evrei au fugit din calea armatelor române și germane1249, refugiindu-
se în U.R.S.S. În continuare, conform acestei statistici, 155.000 evrei fuseseră deportați în
Transnistria1250. Deși se admite că datele cu privire la execuțiile evreilor erau „neconcludente”,
raportul menționează că în august 1942 nemții ar fi declarat că „atât în Basarabia cât și în Bucovina
nu mai existau evrei, cu excepția orașului Cernăuți, unde mai trăiau încă 16.000”. În conluzie,
punând aceste date cap la cap, O.S.S. ajunge la cifra de 20.000 de evrei executați1251, iar 49.000
de persoane erau încadrate la „alte pierderi”1252. Diviziunea de cercetare și analiză din cadrul
O.S.S. era de părere că existau motive pentru a se considera că cei 16.000 de locuitori evrei ai
orașului Cernăuți au fost executați între august 1942 și iulie 19441253. Sigur că, fiind redactat în
vara anului 1944, când încă războiul era departe de a se fi sfârșit, iar operațiuni militare de mare
amploare se desfășurau chiar în Basarabia, acest raport nu poate conține date precise, însă este
totuși relevant pentru că ne ajută să înțelegem că proporțiile epurărilor etnice din Basarabia și
Bucovina nu puteau fi ascunse și că cele mai informate cercuri americane puteau să-și facă o idee

1244
Ibidem, Coste către M.A.S., 13 noiembrie 1941, f. 121-122.
1245
Ibidem, M. Antonescu către M.A.S., 15 noiembrie 1941, f. 125
1246
Ibidem, M. Antonescu către Brutus Coste, 18 noiembrie 1941, no. 84554.
1247
Harrison către Secretarul de Stat, 22 august 1942, no. 122, în A.N.R., fond Microfilme S.U.A., inentar 1806, rola
686.
1248
Office for Strategic Services, Research and Analysis Branch, Wartime Population Changes in Areas incorporated
into the Soviet Union in 1939-1940, R & A No. 2325, 22 August 1944, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1804, rola 635, p. 24.
1249
Ibidem, p. 23.
1250
Ibidem.
1251
Ibidem, p. 24.
1252
Ibidem, p. 23.
1253
Ibidem, p. 24.

206
despre ele încă din anii războiului. În legătură cu subiectul nostru de cercetare, trebuie să spunem
că politica autorităților române față de evreii din Basarabia a influențat cu siguranță atitudinea
S.U.A. față de soarta acestei provincii românești. Este adevărat că nu dispunem de documente care
să întărească această afirmație, însă este evident că administrația americană era informată despre
atrocitățile la care a fost supusă populația evreiască din acest teritoriu, ceea ce o făcea să nu
privească cu admirație lupta românilor de a recâștiga Basarabia.
Am arătat în paragrafele anteritoare cum a evoluat atitudinea S.U.A. față de România în
contextul intrării României în război pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei. Am putut vedea
că S.U.A. s-au arătat foarte înțelegătoare și chiar binevoitoare față de acest pas al României. Este
adevărat că anteritor România fusese supusă regimului de sancțiuni economice americane, însă ea
nu era singura în acest sens, fiind a zecea țară căreia i se înghețau fondurile din motivul aflării
armatei germane pe teritoriul său1254. În aceeași situație s-a găsit, de pildă, și Finlanda. Însărcinatul
cu afaceri al României la Washington aprecia, în august 1941, că „analogia noastră și a Finlandei
ne ajută foarte mult”1255. Poate că această analogie dintre situația României și cea a Finlandei, sau
mai bine zis încetarea acestei analogii în contextul trecerii Nistrului de către armatele române,
oferă indicii cu privire la răcirea relațiilor româno-americane din lunile ce au urmat după eliberarea
Basarabiei. Aici însă trebuie să spunem că, deși diplomații americani au avertizat autoritățile
române că S.U.A. nu aveau cum să privească cu ochi buni înhămarea României la efortul de război
total al Germaniei1256, considerată de americani principalul inamic al Statelor Unite, totuși aceasta
încă nu a determinat declinul accentuat al relațiile româno-americane care a avut loc începând cu
lunile august-septembrie 1941. Din izvoarele diplomatice românești și cele americane rezultă
destul de clar că, chiar și după trecerea Nistrului, Departamentul de Stat a decis să păstreze o
atitudine relativ neutră față de România. Această politică se datora nu neapărat simpatiei
americanilor față de români, cît dorinței lor de a nu face nimic care să împingă România definitiv
în brațele lui Hitler. Cauza înrăutățirii relațiilor româno-americane trebuie căutată în atitudinea
negativ-agresivă pe care România, în contextul alinierii sale la politica Germaniei, o manifesta față
Statele Unite. Aceleași surse arată că atacurile neprovocate, motivate exclusiv ideologic, ale
propagandei românești împotriva societății americane sau chiar personal la adresa lui Roosevelt,
au stîrnit mirarea și indignarea diplomaților americani. Foarte repede americanii au realizat că
presa românească își asumase rolul de „portavoce a mașinii de propagandă germană” („sounding
board”)1257. Această atitudine s-a manifestat și în modul în care cetățenii americani și chiar
personalul legației americane de la București erau tratați de autoritățile române, restricțiile asupra
deplasării acestora din urmă fiind impuse de autoritățile române în urma insistențelor germane1258.
În sfârșit, am putut vedea că persecuțiile la care autoritățile române i-au supus pe evreii basarabeni
au provocat o reacție deosebit de negativă a diplomaților americani. De pildă, depeșele lui Gunther,
întotdeauna rezervate ca ton, descriu în termeni neobișnuiți și categorici suferințele evreilor din
Basarabia. Impactul persecuțiilor antievreiești a fost atât de mare asupra relațiilor româno-
americane și a atitudinii personale a lui Gunther, încât atunci când Maniu i-a solicitat acestuia ca

1254
Irimescu către M.A.S., 11 octombrie 1940, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, SUA relații cu România
(1940-1941), vol. 39, f. 101.
1255
Coste către M.A.S., 23 august 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941,
vol. 40, f. 173.
1256
Cu privire la subiectul intrării României în orbita Axei, vezi Buzatu, Hitler, Stalin și Antonescu…,p. 235-263.
1257
Gunther către Secretarul de Stat, 3 Decembrie 1941, 792.9411/333, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1608, rola 628.
1258
Quilan, op. cit., p. 71.

207
S.U.A. să recunoască, în conformitate cu principiul autodeterminării, drepturile teritoriale ale
României, ministrul american a răspuns că Statele Unite „nu vor putea să ridice glasul pentru
români”, cât timp statul român continua o astfel de politică împotriva evreilor1259. Acesta a fost
climatul politic în care au evoluat relațiile româno-americane până în ajunul ruperii lor.
Din corespondența legației române la Washington, desprindem concluzia că, în timp ce
sovieticii căutau să-i convingă pe britanici să declare cât mai repede război României, Finlandei și
Ungariei, guvernul lui Roosevelt a încercat să-i determine pe englezi să urmeze exemplul american
în politica sa față de aliații Germaniei, îndemnând Londra să adopte față de aceștia o poziție
„cumpătată”1260. Se pare însă că aceste eforturi nu au fost suficiente pentru a schimba atitudinea
britanică, iar la 30 noiembrie 1941 Gunther înmâna guvernului român o notă ultimativă engleză
prin care României i se cerea „încetarea... până la 5 decembrie... a oricărei participări active la
ostilități... pe teritoriul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, aliata Marii Britanii”, în caz
contrar fiind amenințată cu declarația de război1261. Legația română de la Washington transmitea
„din izvor sigur” că deși americanii s-au împotrivit declarației engleze de război la adresa
României (a Finlandei și Ungariei), „englezii au explicat guvernului american că au cântărit bine
avizul său negativ, dar au ajuns la concluzia că, ținând cont de importanța vitală pentru Anglia a
frontului rusesc, dezavantajele declarației de război vor fi larg compensate prin sporul de încredere
pe care îl va aduce în raporturile anglo-sovietice. Declarația de război este considerată aici
iminentă”1262. Aceasta a venit la 6 decembrie, și totuși la 8 decembrie Secretarul de Stat american
a declarat că relațiile Statelor Unite cu România nu erau afectate de declarația britanică de
război1263. În aceeași zi, în circumstanțele în care, în urma atacului de la Pearl Harbour, S.U.A. se
aflau în război cu un membru al Axei, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România, Benton, a
încercat să afle de la Secretarul general Davidescu dacă S.U.A. se puteau aștepta la o declarație de
război germană în viitorul apropiat1264. Germania a declarat război S.U.A. la 11 decembrie, iar
Antonescu a urmat exemplul nemților, declarând război Statelor Unite la 13 decembrie1265, o
acțiune pripită, care nu a fost cântărită atât cât era necesar, de vreme ce era îndreptată împotriva
intereselor României, chiar dacă exită opinii ale oamenilor de stat americani din acea perioadă și
ale istoricilor occidentali care converg către convingerea că, în condițiile prezenței militare masive
germane în România, Antonescu nu avea de ales1266. De asemenea, trebuie să spunem că nu exista
nici o posibilitate ca atitudinea sa personală pozitivă față de Statele Unite1267, să se poată manifesta
în aceste circumstanțe. Dar conducerea S.U.A. nu s-a lăsat provocată de declarația de război a
României. Chiar a doua zi, administrația prezidențială a lui Roosevelt a întreprins acțiuni pentru a

1259
V. F. Dobrinescu, I. Constantin, Basarabia..., p. 231-232.
1260
Coste către M.A.S., 25 noiembrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941,
vol. 41, f. 160.
1261
Ibidem, Legațiunea Statelor Unite ale Americei, Traducere [a notei britanice – M.Ț.] , nr. 819, 30 noiembrie
1941, f. 161; v. și Quilan, op. cit., p.69.
1262
Coste către M.A.S., 1 decembrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România. 1941,
vol. 41, f. 167.
1263
Ibidem, Coste către M.A.S., 8 decembrie 1941, f. 187.
1264
Ibidem, Ministerul Afacerilor Străine. 8 decembrie 1941, Dl. Secretar Davidescu, Dl. Benton, însărcinatul cu
afaceri al Statelor Unite, f. 188.
1265
Pentru mai multe detalii despre circumstanțele acestei declarații de război, v. I Scurtu, C. Hlihor, Complot...p. 125.
1266
Quilan, op. cit., p. 71-72; Harrington, Courtney, op. cit., p. 2.
1267
Este edificatoare în acest sens cunoscuta sa declarație de presă în care spunea: „Eu sunt aliatul Reichului împotriva
Rusiei. Sunt neutru între Marea Britanie și Germania. Sunt pentru americani contra japonezilor”: Istoria Românilor,
vol. IX, 2008.

208
convinge Congresul american să nu insiste în privința unei declarații de război împotriva statului
român1268. În arhivele M.A.E. se găsește scrisoarea prin care ambasadorul Germaniei în România,
Killinger, mulțumește guvernului român pentru acest pas, care în viziunea lui ar fi demonstrat că,
„conducerea statului român și poporul român au pus pe întâiul plan ... onoarea”1269.
Părerea, conform căreia România ar fi avut în acest sens o datorie morală față de Germania,
M. Antonescu i-a transmis-o însărcinatului cu afaceri al S.U.A. în România, cu care s-a întâlnit
pentru ultima dată la 13 decembrie, într-o atmosferă pe care demnitarul român a caracterizat-o
drept „o despărțire tristă”. M. Antonescu i-a declarat lui Benton că România, în urma pierderilor
suferite în 1940 pe care le punea pe seama lui Carol și a „purtării sale imorale și lipsită de
răspundere”, România „se sprijinea pe singura putere europeană care putea s-o ajute” în lupta sa
„de conservare a ființei sale naționale” și că „odată angajată în luptă, alături de Germania, prin
care am izbutit să ne recâștigăm teritoriile cotropite fără provocare în 1940 de ruși, România
trebuie să respecte legile de onoare ale războiului”1270. Prima și cea mai importantă întrebare care
apare în legătură cu această convingere, pe care de altfel mareșalul Ion Antonescu a păstrat-o până
la sfârșitul vieții, este cum putea fi România astfel îndatorată Germanei, având în vedere rolul jucat
de aceasta în dezmembrarea statului român în 1940? Singura explicație care pare plauzibilă este
aceea că Antonescu nu a realizat dimensiunile implicării Germanei în acest complot, altfel spus,
faptul că Germania a avut contribuția esențială la dezmembrarea teritorială a României în anul
marilor nenorociri ale acestei țări. Sigur că, în cazul Diktatului de la Viena, Antonescu nu a putut
să nu vadă care a fost rolul Berlinului, dar nu este exclus ca el să nu fi înțeles până la capăt rolul
jucat de nemți în legătură cu ocupația sovietică a Basarabiei. Surpriza pe care au mimat-o
diplomații și militarii germani în contextul ultimatumului sovietic din 1940 și care este atât de bine
subliniată în documentele americane, ne poate ajuta să înțelegem mai bine cum (sau dacă) a fost
indus în eroare Antonescu, pentru că exact în același mod au fost induși în eroare pe moment și
diplomații și militarii americani, în ciuda faptului că ei dispuneau de numeroase indicii cu privire
la ce anume conținea punctul III al protocolului adițional secret semnat la Moscova la 23
august1271. Acestea au fost circumstanțele în care România a rupt relațiile cu Statele Unite.
Declarația de război a ajuns, în scrut timp, în atenția opiniei publice americane prin intermediul
presei1272. Interesele României în S.U.A. au fost reprezentate în continuare de Suedia1273, iar cele
ale Statelor Unite în România - de Legația elvețiană1274. La 5 iunie 1942, în urma insistențelor
sovietice1275, Congresul american a satisfăcut cererea lui Roosevelt de a vota declarația formală de

1268
Quilan, op. cit., p. 72.
1269
Killinger către Antonescu, 13 decembrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România.
1941, vol. 41, f. 197.
1270
Ibidem, Notă asupra convorbirei avute în ziua de 13 decembrie 1941, de Dl. M. Antonescu, Vicepreședintele
consiliului, cu Dl. Benton, Însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite, la Președinția Consiliului de Miniștri, f. 200-
202.
1271
În legătură cu acest subiect și „datoria” României față de Germania nazistă vezi capitolul Hitler și Stalin – groparii
Europei și ai României Mari, în Gheorghe Buzatu, Hitler, Stalin și Antonescu, , Ploiești, 2005, p. 38-77.
1272
Rumania at war with us, în „The New York Times” din 15 decembrie 1941.
1273
Brabetzianu către M.A.S., 16 decembrie 1941, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România.
1941, vol. 41, f. 203.
1274
Ibidem, Gh. Davidescu către autoritățile militare și polițienești române, 22 decembrie 1941, f. 207.
1275
Gheorghe Buzatu, România și Războiul Mondial…, p. 139.

209
război contra României, Ungariei și Bulgariei1276, îndeplinindu-și, cu această ocazie, pentru ultima
dată în istoria de până acum S.U.A. această prerogativă constituțională.
Astfel s-a încheiat o etapă importantă în relațiile româno-americane. Faptul că România a
declarat război Statelor Unite nu putea să nu aibă consecințe negative asupra modului în care
autoritățile americane au privit cauza românească în Basarabia. Înrăutățirea relațiilor româno-
americane, odată cu intrarea României în război de partea Germaniei, și apoi ruperea lor, după ce
România a declarat război Statelor Unite, nu puteau să nu apropie poziția americană de cea
sovietică în problema Basarabiei. Iar de aici lucrurile au evoluat foarte repede. Americanii aveau
știre, încă din decembrie 1941, de dorința sovieticilor de a obține recunoașterea occidentală a
anexării Basarabiei1277. Declarația Națiunilor Unite, de la 1 ianuarie 1942, a consacrat aflarea
S.U.A. și a U.R.S.S. în aceeași tabără, iar la 11 iunie 1942 cele două țări au semant un tratat de
asistență mutuală care a oficializat alianța lor împotriva Germaniei și a sateliților săi1278. Britanicii,
care erau convinși că atât ei, cît și Statele Unite, vor trebui, în cele din urmă, să aprobe revendicările
sovietice în Basarabia1279, au căutat cu insistență să-i convingă pe americani să recunoască
pretențiile teritoriale ale lui Stalin, însă administrația lui Roosevelt a rezistat acestor cereri timp de
câteva luni, pe motiv că un asemenea pas ar fi contravenit Cartei Atlanticului1280. Un alt motiv
pentru care americanii nu cedau insistențelor sovietice consta în faptul că Comitetul consultativ
american pe probleme de politică externă postbelică, un organism inderdepartamental însărcinat
cu elaborarea prognozelor în diverse chestiuni ce țineau de organizarea lumii după război,
considera că S.U.A. trebuiau să susțină principiul păstrării hotarelor de la 19191281. În cele din
urmă însă, întrucât sovieticii aderaseră la Carta Atlanticului având în vedere frontierele din 21
iunie 19411282, atitudinea americanilor vizavi de revendicările teritoriale ale noului lor aliat față de
România s-a modificat simțitor în favoarea Moscovei. Începând cu luna august 1942, ei au cedat
acestor cerințe1283, iar în noiembrie, subcomitetul politic din cadrul Comitetului consultativ
american pentru politica externă postbelică ajunsese la concluzia, bazată evident pe raționamente
de ordin politic, că anexarea sovietică a Basarabiei trebuia acceptată de către S.U.A1284, însă în
rândurile demnitarilor americani existau, în continuare, rezerve serioase în privința Bucovinei1285.

1276
Declarația de război a Statelor Unite, în Arhivele M.A.E., fond 71/1920-1944, S.U.A. relații cu România, 1941,
vol. 41, f. 268. Evenimentul a fost reflectat și în presa americană: War with Hitler’s Allies, în „The New York Times”
din 3 iunie 1942; Satelite enemies, în „Washington Post” din 3 iunie 1942.
1277
The Second Secretary of the Embassy in the Soviet Union (Thompson) to the Secretary of State, December 20,
1941, în FRUS, 1941, vol. I, p. 200.
1278
Mutual Aid Agreement Between the United States and the Union of Soviet Socialist Republics: June 11, 1942,
disponibil la http://avalon.law.yale.edu/wwii/amsov42.asp, accesat în data de 16 iunie 2017.
1279
The Charge in the Soviet Union (Thruston) to the Secretary of State, January 5, 1942, în FRUS, 1942, vol. 3,
Washington, 1962, f. 490.
1280
The memorandum of Conversation by the Under Secretary of State (Welles), în FRUS, 1942, vol. 3, Washington,
1962, f. 515; Ibidem, Aide-Memoire by the British Foreign Office, p. 525; Ibidem, The Under Secretary of State
(Welles) to the Assistant Secretary of State (Berle), April 4, 1942, p. 542.
1281
N. Dascălu, Patricia Eggleston, Evaluări S.U.A. din anii celui de-al doilea Război mondial privind statutul
postbelic al Basarabiei în Sub povara graniței imperial (alcăt. Ioan Pop), București, 1993, p. 27.
1282
Ibidem, Aide-Memoire by the British Foreign Office, p. 525.
1283
I. Constantin, România...p. 161-162; la subiectul atitudinii S.U.A. față de problema Basarabiei în 1942, v. și I.
Scurtu, C. Hlihor, Complot…,p. 129.
1284
Lynn Etheridge Davis, The Cold War Begins: Soviet-American Conflict Over East Europe, Princeton, New
Jersey, 1974, p. 70-71; cu privire la modul în care a evoluat atitudinea S.U.A. față de problema frontierelor vestice a
U.R.S.S. în anii 1942-1944, v. Quilan, op. cit., p. 75-101.
1285
N. Dascălu, Patricia Eggleston, Evaluări ...p. 29.

210
 Astfel, din punctul de vedere al intereselor românești, atitudinea S.U.A. față de problema
Basarabiei a evoluat de la neprielnică, cum fusese în perioada interbelică, la manifest negativă
(pentru cauza românească) în anii celui de-al Doilea Război Mondial, drept urmare a înrăutățirii
relațiilor româno-americane.

Concluzii

Scopul acestei cercetări a fost să prezentăm un tablou cât mai corect și coerent al politicii și
atitudinii S.U.A. față de problema Basarabiei într-o perioadă foarte complicată a istoriei acestei
provincii românești din Europa de Est. Cadrul cronologic larg pe care a trebuit să-l acoperim în
urmărirea acestui scop complică într-o oarecare măsură sarcina formulării unor concluzii cu
valoare absolută pentru întreaga perioadă vizată. Din acest motiv, în încheiere, vom prezenta aceste
concluzii ținând cont de succesiunea celor mai importante evenimente în evoluția poziției
americane față de problema Basarabiei.
Referitor la atitudinea americană față de unirea Basarabiei cu România în contextul sfârșitului
Primului Război Mondial și al Conferinței de Pace de la Paris, se impun două concluzii principiale.
Prima ține de faptul că în cercurile oficiale americane a domnit un consens clar că Basarabia este
pământ românesc din punct de vedere etnic și istoric. Putem sublinia că pe parcursul acestei
cercetări nu am văzut niciun document american care să conteste apartenența Basarabiei la
România anume pe aceste criterii. Dimpotrivă, așa cum am arătat, majoritatea absolută a experților
americani care au lucrat fie în comisia Inquiry, fie în comisiile din cadrul Conferinței, au
recomandat președintelui Wilson recunoașterea unirii, făcând trimitere anume la aceste trei criterii
ca argumente irefutabile: etnic, lingvistic și istoric. A doua concluzie principială este că decizia lui
Wilson de a nu semna Tratatul internațional de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România a
fost o decizie politică, impusă de interesele din acel moment ale Statelor Unite. Părerea noastră
este că această decizie s-a sprijinit pe două raționamente. Primul și cel mai important raționament
este evident. Acesta a ținut de situația Rusiei de după revoluție. Este cît se poate de clar că Wilson
a considerat incorect și în contradicție cu principiile transparenței în afacerile internaționale pe
care le promova el însuși, să aprobe „înstrăinarea” Basarabiei de la Rusia aliată, mai ales în situația
în care aceasta nu avea un guvern recunoscut care să ia parte la negocieri în această privință. E
adevărat însă că americanii erau în principiu împotriva dezmembrării Rusiei din motive geopolitice
este unul cunoscut1286 și ușor de observat pe tot parcursul perioadei interbelice. Al doilea criteriu
pe care, în opinia noastră, s-a bazat decizia lui Wilson de a nu recunoaște unirea este mai puțin
evident și încă și mai puțin discutat în istoriografie. În urma adunării, sintetizării și analizei tuturor
datelor documentare de care am putut dispune, concluzia noastră este că Wilson s-ar putea să nu
fi fost convins de faptul că unirea Basarabiei cu România a fost una cu adevărat liberă. În
concluziile mai multor recomandări sau rapoarte și în unele documente diplomatice americane din
epocă se arată că Basarabia s-a unit cu România în virtutea principiului dreptului la
autodeterminare a popoarelor. Cu toate acestea am arătat că în mai 1918 Wilson nu era sigur că

1286
Există mai multe aspecte pe care le putem aduce în discuție aici, inclusiv și poate cel mai important, rolul pe care
Rusia urma să-l joace în balanța de puteri de pe blocul continental eurasiatic. În acest sens, este bine cunoscută opoziția
lui Wilson față de intervenția japoneză în Sahalin și Siberia.

211
această unire „s-a făcut cu acordul Basarabiei”. S-ar putea ca această rezervă să fi fost alimentată
mai târziu și de către rușii prezenți și activi în capitalele europene, dar și în America, sau de
guvernul ucrainean care i s-a adresat personal lui Wilson în această privință. Aceleași rezerve au
fost exprimate mai târziu și de către Robert Lansing, Secretarul de Stat al S.U.A., sau Frank Lyon
Polk, președintele Comisiei americane de negociere a păcii la Paris în 1919, iar anumite
evenimente, cum a fost organizarea alegerilor în Basarabia pentru parlamentul României mai
înainte ca Cei Patru Mari să se fi pronunțat cu privire la soarta acestei provincii, probabil că nu au
făcut altceva decât să alimenteze părerea americanilor că această unire n-ar fi avut un caracter
democratic. Trebuie să adăugăm aici că, deși concluzia respectivă cu privire la suspiciunile
americanilor își găsește confirmarea și în sursele documentare din anii ’20 sau ’30, totuși impresia
noastră este că diplomații S.U.A. au apelat la acest argument mai curând ca la un subterfugiu sau
scuză după care puteau ascunde motivațiile reale, de ordin politic și geopolitic, pentru care refuzau
să recunoască unirea.
În anii ‘20, dintre toate laturile chestiunii basarabene, S.U.A. au fost interesate de locul
Basarabiei în relațiile româno-sovietice mai mult decât de toate celelalte luate la un loc. Interesul
american anume față de acest aspect al problemei nu era întâmplător, acesta explicându-se prin
prisma principalelor obiective ale politicii externe americane în raport cu Rusia sovietică:
împiedicarea sau cel puțin întârzierea recunoașterii internaționale a acesteia și menținerea, în
pofida acestei nerecunoașteri, a integrității teritoriale a fostului Imperiu Rus. Modul în care
problema Basarabiei a evoluat în această perioadă în raporturile româno-sovietice a corespuns
aproape în totalitate acestor obiective ale politicii externe americane. În ce privește atitudinea lor
față de problema Basarabiei în contextul general al relațiilor internaționale, americanii au rămas,
în general, fideli poziției asumate în anii 1919-1920 și care și-a găsit definiția completă în nota
Secretarului de Stat B. Colby. Așa cum am arătat în locurile respective din lucrarea noastră,
americanii nu au privit cu niciun fel de simpatie, și nici măcar cu imparțialitate, cauza românească
în Basarabia. Ei au refuzat categoric în această perioadă să-și reconsidere poziția în raport cu
unirea, la care se referau în documentele lor interne în termenii de anexare sau ocupație. La
începutul capitolului II am descris cele două încercări (din 1923 și 1925) timide și lipsite de
pricepere, iar din această cauză sortite eșecului, ale diplomaților români de la Washington de a
modifica această atitudine. Totuși în anii ’20, diplomații americani considerau problema
Basarabiei drept una de importanță majoră, atât pentru statul român, cât și pentru relațiile româno-
americane, dar și pentru pacea în Europa. Acest lucru se datora faptului că atâta timp cât o soluție
(mai mult sau mai puțin) definitivă nu se găsea pentru această problemă, asupra României avea să
atârne constant, întocmai ca sabia lui Damocle, amenințarea sovietică. Această situație, la rândul
ei, apreciau americanii, putea să dăuneze atât relațiilor româno-americane, pentru că S.U.A. nu
considerau recomandabilă investirea capitalului politic și economic într-o țară care se confrunta
cu asemenea riscuri, cât și României, deoarece mediul de afaceri nu se putea dezvolta normal sub
presiunile generate de o astfel de problemă1287. Tot aici putem sublinia încă odată că americanii au
remarcat de mai multe ori modul foarte grav în care nerezolvarea chestiunii basarabene afecta
economic spațiul dintre Prut și Nistru, care nu numai că nu mai avea acces la piețele tradiționale,
dar, indică documentele americane la care am făcut trimitere pe parcursul acestui capitol, acolo
nici măcar nu se făceau investiții, tocmai pentru că acestea ar fi fost puse în primejdie în
eventualitatea unui atac sovietic. În contextul acestei situații, se impune și următoarea întrebare: a
obținut România vreun avantaj politic sau diplomatic în raport cu Statele Unite prin respingerea

Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, în A.N.I.C., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737, rola
1287

647.

212
posibilității stabilirii relațiilor diplomatice cu U.R.S.S. și obținerea recunoașterii unirii de către
guvernul sovietic la începutul anilor ‘20? Nicăieri nu am găsit un răspuns în care să fie cântărite
mai bine toate aspectele acestor întrebări complicate decât la Frederic Nanu, diplomat român care
a lucrat multă vreme în Legația României de la Washington și care cunoștea în detaliu aceste
probleme. În lucrarea sa Politica externă a României (1919-1933) el a oferit, credem noi, un
răspuns foarte clar la această întrebare1288.
Care era părerea americanilor față de modul în care elita politică românească percepea
problema Basarabiei sau față de politica României relativ la această chestiune în general? Despre
felul cum înțelegea România să rezolve această problemă, americanii aveau părere negativă. Am
arătat că diplomații americani considerau atitudinea României în această privință ca fiind
nerealistă. Dincolo de faptul că guvernele României nu au știut să profite până în 1923 de
slăbiciunea sovieticilor, atunci când aceștia ar fi fost dispuși să recunoască unirea în schimbul
stabilirii relațiilor diplomatice și/sau a unor concesiuni economice, americanii considerau excesiv
de nerealistă atitudinea clasei politice române, conform căreia o problemă a Basarabia nici măcar
nu exista. Ei remarcau că acest subiect era aproape tabu în România, în ciuda faptului că realitatea
impunea o dezbatere atentă și stăruitoare în vederea găsirii unor idei cât mai ingenioase de
soluționare a acestei probleme. În schimb, din documentele Legației americane de la București
rezultă clar că clasa politică românească, convinsă de dreptatea sa, a preferat „strategia struțului”.
Balanța argumentelor etnice, istorice, lingvistice și juridice atârna în favoarea României, și în
legătură cu aceasta, americanii remarcau că poziția conform căreia nu putea să existe nicio
problemă a Basarabiei predomina nu numai la nivelul întregii clase politice, dar și al întregii
societăți. Conform acestei opinii, problema Basarabiei a fost definitiv soluționată prin Tratatul din
28 octombrie 1920 și prin votul Sfatului Țării din 27 martie 1918. În ce consta problema unei
asemenea atitudini se arată însă foarte clar în documentele diplomatice americane: aceste acte (în
special Tratatul Basarabiei), chiar dacă ar fi fost recunoscute și ratificate de toate statele semnatare
și, prin aceasta, ar fi căpătat legitimitate juridică deplină, totuși ele nu aveau nicio valoare în
situația în care nu erau recunoscute de Rusia care, mai ales după 1924, devine capabilă să le
conteste pe calea armelor.
În legătură cu aceste chestiuni, diplomații americani din acea vreme au mai observat un lucru
foarte important, poate mai important decât refuzul de a căuta o soluție directă cu sovieticii și care
era singura modalitate, în opinia americanilor, de a rezolva problema Basarabiei. „Strategia”
politicienilor români de a nu face nimic în privința Basarabiei a avut urmări concrete și foarte
grave asupra stării armatei, care era un garant al stăpânirii românești în Basarabia mai important
decât toate tratatele sau înțelegerile internaționale luate la un loc. Din corespondența legației
S.U.A. de la București rezultă foarte clar că dacă până prin 1923 americanii apreciau starea armatei

1288
Cităm: „Se poate argumenta, mai ales după experiențele statelor baltice, ale Poloniei și Finlandei, că recunoașterea
sovietică a frontierelor era fără valoare, dar nu încape îndoială că nu România era răspunzătoare de faptul că Rusia nu
a recunoscut unirea Basarabiei. În 1920, ea ar fi putut fi recunoscută probabil doar cu prețul recunoașterii guvernului
sovietic; în 1921 ea ar fi trebuit să includă un tratat de neutralitate, ca și abandonarea pretenției privind restituirea
rezervelor de aur și ale altor bunuri ale Băncii Naționale. Dar, în măsura în care România nu avea nicicum intenția de
a ataca Rusia, iar șansele de a-și cîștiga aurul și valorile erau minime, ea ar fi renunțat la foarte puține lucruri în timp
ce recunoașterea formală de către Rusia a frontierei Nistrului i-ar fi îmbunătățit poziția internațională, mai ales în
Statele Unite, unde a persistat mult timp iluzia că lipsa recunoașterii afectează grav stabilitatea țării. În cercurile
formale, aceasta a avut consecința (până în 1933) de a împiedica recunoașterea, de către America, a frontierelor
țării. În mod paradoxal, America era singura mare putere care a refuzat să recunoască guvernul sovietic, dar a
atribuit supremă importanță juridică recunoașterii de către acel guvern „nereprezentativ”, așa cum o ilustrează
atitudinea diferită adoptată față de recunoașterea limitelor teritoriale ale statelor baltice și ale Poloniei (subl. n.)”:
F. Nanu, op. cit., p. 121.

213
române (mai ales a trupelor staționate în Basarabia), în general, drept satisfăcătoare, după această
dată este semnalată o situație negativă, ceea ce s-a regăsit în nivelul foarte scăzut de pregătire,
înzestrare și instruire al trupelor și care, în mod inevitabil, avea să joace un rol foarte important în
ce privește soarta Basarabiei. De fapt, această opinie era împărtășită și de englezi, francezi și chiar
de polonezi.
Atitudinea critică a americanilor față de modul în care clasa politică românească a tratat
problema Basarabiei (în anii ’20) în raport cu relațiile româno-sovietice este, probabil, parțial
îndreptățită, de vreme ce, așa cum am văzut, această perioadă a fost pentru România una a
oportunităților ratate. Dar istoria nu a dat dreptate nici americanilor care credeau că soluția pentru
problema Basarabiei trebuia căutată într-o înțelegere directă cu U.R.S.S. Ei au subestimat cinismul
cu care sovieticii înțelegeau să trateze înțelegerile care le purtau semnătura, iar experiența Poloniei
și a Țărilor Baltice, care au avut aceste înțelegeri directe cu sovieticii, constituie o demonstrație
suficientă în acest sens. Rusia sovietică era o putere revizionistă bolșevică, disprețul ei pentru
tratatele și înțelegerile internaționale a fost exprimat cât se poate de clar de Lenin încă de la
începutul perioadei care ne interesează, când a declarat, la 15 octombrie 1920, că atunci „când
Rusia sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege de tratatele de la Versailles”1289. Aici poate
fi surprinsă o diferență clară de optică între poziția României, a S.U.A., și a Rusiei Sovietice față
de sistemul de la Versailles. Dacă statul român își lega toate speranțele în privința unui viitor pașnic
și a sorții Basarabiei anume de acest sistem1290, atunci americanii nu îl vedeau nici pe departe în
culori atât de luminoase, iar scopul sovieticilor era pur și simplu de a-l distruge.
Prima jumătate a anilor ’30 a fost o perioadă de destindere în problema Basarabiei, iar acest
lucru se poate observa și din evoluția atitudinii americane față de această chestiune. Pactul Briand-
Kellog, Protocolul Litvinov și stabilirea relațiilor dintre U.R.S.S. și România, i-au determinat pe
americani să creadă că sovieticii au „clasat” dosarul basarabean. Această atitudine explică și faptul
că după 1933, și până prin 1938-1939, corespondența diplomatică americană referitoare la
Basarabia este mult mai săracă decât până la și după respectivul interval de timp. Acest lucru se
explică și datorită faptului că respectiva perioadă coincide cu o resurgență a izolaționismului
american, cauzată de urmările marii depresiuni economice, atitudinea S.U.A. față de alte națiuni
ca urmare a neachitării creditelor americane, suspiciunile Congresului față de posibilitatea
angajării americane în vreun sistem al securității internaționale ș.a1291. Pe de altă parte, tot între
acești ani are loc și apropierea cea mai mare de pe tot parcursul perioadei interbelice între pozițiile
României și a S.U.A. față de statutul Basarabiei. Aici ne referim la ceea ce se consideră a fi
recunoașterea de facto de către S.U.A. a unirii Basarabiei cu România, în 1933, în urma unui efort
fără precedent, asiduu și susținut, coordonat timp de trei ani cu multă insistență și pricepere de
ambasadorul român la Washington, Carol A. Davilla. Succesul parțial al diplomației române din
1933 în ce privește modificarea atitudinii S.U.A. în problema Basarabiei i-a făcut pe unii istorici
români să ajungă la concluzia eronată că includerea cotei basarabene în cea României a fost
echivalentă cu recunoașterea americană formală a unirii1292. În general însă, istoriografia română
a tratat includerea cotei basarabene în cea românească drept o recunoaștere de facto de către S.U.A.

1289
V. I. Lenin, Opere, vol. 41, București, 1966, p. 356.
1290
V. F. Dobrinescu, The Diplomatic struggle for Bessarabia, Iași, 1996, p. 33.
1291
Leopold, Richard William, Growth of American foreign policy: a history, New York, Knopf, 1962, p. 499-500,
511.
1292
Ion Constantin, România, Marile Puteri și Problema Basarabiei, București, 1995, p. 27. V. F. Dobrinescu,
consideră de pildă că „oficialitățile americane erau convinse de utilitatea recunoașterii Protocolului de la Paris” din
28 octombrie 1920: Bătălia pentru Basarabia, Iași, 1991, p. 103.

214
a unirii Basarabiei cu România1293. Există două motive principale pentru care concluzia respectivă
este rezonabilă și corespunzătoare realității. În primul rînd, prin proclamația prezidențială de la 16
iunie 1933 dispare orice distincție între basarabeni, ca potențiali emigranți în S.U.A., și restul
locuitorilor regatului. În acest fel, pentru prima dată, autoritățile S.U.A. îi recunosc pe basarabeni
drept cetățeni ai României. În al doilea rînd, suprimarea acestei distincții atrăgea după sine și
eliminarea consecințelor sale politice: astfel, dispărea ultimul și cel mai important semn explicit al
refuzului Statelor Unite de a recunoaște unirea Basarabiei cu România. Prin urmare, dacă nu mai
existau niciun fel de semnale fățișe ale nerecunoașterii actului din 27 martie 1918, înseamnă că
S.U.A. pur și simplu se aliniau la poziția celorlalte state care, deși nu erau semnatare ale Tratatului
Basarabiei din 28 octombrie 1920, totuși, implicit, în relațiile lor cu statul român, recunoșteau
România în hotarele sale din perioada interbelică. În afară de aceste raționamente, am arătat că și
diplomații americani, inclusiv Secretarul de Stat, Cordel Hull, în corespondența lor internă, au
ajuns la aceeași concluzie și anume că recunoașterea basarabenilor drept cetățeni ai României, prin
înglobarea cotei imigrației basarabene în cea a României, avea efectul unei recunoașteri de facto
a suveranității române în Basarabia. Cu toate acestea, modul în care S.U.A. au înțeles să
recunoască, implicit, starea reală de lucruri din Basarabia, ridică serioase semne de întrebare cu
privire la faptul dacă maniera în care guvernul american a procedat în această privință poate fi
catalogată drept recunoaștere, fie și de facto, a unirii Basarabiei cu România. M. Mitrașca,
consideră că, din cauza poziției duplicitare pe care S.U.A. au adoptat-o în această chestiune, se
poate considera că „Statele Unite... nu au recunoscut… nici măcar de facto, unirea Basarabiei”1294.
El ajunge la această concluzie în baza raționamentului că deși „teoretic, nimic nu stă în calea
interpretării acestei decizii (de integrare a cotelor – M.Ț.) drept o recunoaștere de facto a unirii, în
practică însă, maniera ascunsă în care ea a fost luată și justificarea care a stat la baza sa (de ordin
administrativ, și nu pentru că Basarabia ar fi avut un caracter românesc), plus proiectul de
comunicat ce urma să fie făcut public în cazul în care chestiunea ar fi ajuns în presă, împiedică o
asemenea interpretare”1295. Raționamentul se arată destul de convingător. O recunoaștere, fie și de
facto, trebuie să aibă totuși un caracter public. În cazul de față însă, din cauza insistenței americane
de a nu face publică decizia lor de contopire a cotelor, această hotărâre nu i-a servit României, din
punct de vedere politic, la nimic. O astfel de recunoaștere nu a ajutat statul român în raport cu
actorii internaționali revizioniști, mai ales față de U.R.S.S. În al doilea rând, o recunoaștere a
hotarelor unui stat presupune o definire fundamentală de poziție în raport cu statul beneficiar. Însă
în cazul nostru, S.U.A. au luat decizia de a face acest lucru pe baza unui simplu act administrativ
care putea fi modificat odată la câțiva ani. Această manevră lăsa autorităților americane
posibilitatea de a reveni oricând asupra deciziei lor de unificare a cotelor și de a anula efectele
benefice pe care le putea avea pentru România pe plan internațional. Mai mult decât atât, nu trebuie
să uităm că deși, în particular, americanii admiteau echivalența respectivei hotărâri administrative
cu o recunoaștere de facto a unirii, totuși în public, au subliniat în mai multe rânduri că ea fusese
luată doar din considerente administrative.
Concluzia noastră este că ofensiva diplomatică din anii 1930-1933 a lui Carol Davila a avut
doar cu un succes partial, deși în epocă succesul a fost considerat deplin. Diplomația românească
a reușit, grație eforturilor Legației de la Washington, să elimine orice semn al refuzului S.U.A. de
a recunoaște unirea Basarabiei cu România, prin faptul că Statele Unite îi recunosc, începând cu

1293
Vezi, de pildă, Mircea Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, București, 1993, p. 697-
698; sau, C. Gh Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galați, 1993, p. 376.
1294
M. Mitrașca, Moldova..., p. 391.
1295
Ibidem, 392.

215
1933, pe basarabeni drept cetățeni ai României. După această realizare, M.A.S. al României a
considerat că, în ce privește relațiile bilaterale româno-americane, problema Basarabiei a fost
soluționată definitiv și nu a mai căutat niciodată să o discute cu Departamentul de Stat. În același
timp, schimbarea atitudinii față de cota imigrației basarabene a fost și un succes al administrației
Roosevelt. Deși S.U.A. au acordat, teoretic și într-o manieră evazivă, recunoașterea de facto a
suveranității românești în Basarabia, totuși în practică și-au rezervat posibilitatea de a reveni fără
nicio dificultate asupra acestei decizii și au insistat ca ea să nu fie făcută publică. În schimbul
acestei recunoașteri îndoielnice, americanii au reușit să obțină două lucruri: unele câștiguri
materiale concrete pentru cercurile de afaceri americane și rezolvarea (formală) a unei probleme
politice care umbrea relațiile româno-americane încă de la începutul perioadei interbelice.
Iluziile americane, dar și cele românești, cu privire la soluționarea pașnică a problemei
Basarabiei s-au năruit brusc în contextul internațional dat de semnarea Pactului Ribbentrop-
Molotov. Pe măsură ce sovieticii conlucrau cu naziștii pentru punerea în aplicare a prevederilor
protocolului adițional secret, americanii au realizat că venise timpul ca sovieticii să culeagă roadele
strategiei lor răbdătoare în privința Basarabiei. Ei au observat că circumstanțele internaționale erau
de așa natură că Moscova nu putea spera la împrejurări mai favorabile pentru a anexa din nou
Basarabia. În această situație, Washingtonul a preferat să adopte o atitudine expectativă, refuzând
să acorde orice fel de ajutor României, chiar și sprijinul diplomatic pe care M.A.S. al României,
confruntat la sfârșitul anului 1939 cu sarcina complicată a descifrării intențiilor sovietice, l-a cerut
Departamentului de Stat. Această atitudine a americanilor trebuie înțeleasă având în vedere și
faptul că ei priveau pericolul nazist ca pe o amenințare mult mai mare în raport cu cea sovietică.
De asemenea, există multe indicii că cel puțin o parte a elitei politice americane din acea perioadă
spera că ambițiile Moscovei în România vor constitui un punct suplimentar de fricțiune între
naziști și sovietici. Atunci cînd ultimatumul sovietic a venit, iar guvernul carlist a cedat Basarabia,
americanii, care nu erau în mod direct afectați de aceste evenimente, ne-au lăsat o serie de păreri
obiective și realiste despre diferite aspecte ale acestei experiențe tragice pentru români. În primul
rînd, prin prisma corespondenței diplomatice americane realizăm adevăratele dimensiuni ale
consecințelor foarte grave pe care le-a avut falimentul unei strategii de douăzeci de ani a statului
român în ce privește problema Basarabiei.
Însă americanii erau, în principal, interesați de rolul pe care anexarea Basarabiei de către
sovietici avea să-l aibă în evoluția generală a politicii internaționale și de aceea s-au arătat mai
preocupați de politica pe care România avea să o adopte după acest eveniment în raport cu
Germania. Este deosebit de interesantă și tot atât de instructivă politica Washingtonului față de
România în această privință. Atitudinea respectivă a fost, de pildă, foarte diferită de cea a
britanicilor, pe seama politicii cărora diplomații americani puneau parțial situația în care România
a ajuns la sfârșitul anului 1940. Astfel, după anexarea Basarabiei de către sovietici, politica S.U.A.
față de România, în pofida unor sancțiuni economice cauzate de prezența trupelor germane pe
teritoriul românesc, a devenit neașteptat de înțelegătoare față de interesele statului român. Astfel,
americanii i-au înștiințat explicit pe români că ei nu recunosc anexarea de către sovietici a
Basarabiei, iar atunci când armata română, alături de cea germană, a trecut Prutul pentru a elibera
teritoriul Basarabiei, Departamentul de Stat a considerat că nu exista niciun motiv pentru a
condamna participarea armatelor române la operațiunea Barbarossa, atât timp cît acțiunea acestora
era limitată în spațiul dintre Prut și Nistru. Dar chiar și atunci când armatele române au trecut
Nistrul, americanii, spre deosebire de britanici, s-au ferit să condamne decizia lui Antonescu.
Explicația acestei politici constă în dorința americanilor de a păstra relații cât mai bune cu aliații
Germaniei, pentru a nu-i lăsa să cadă în izolare internațională și a le oferi, pe această cale, o portiță

216
de scăpare din orbita Berlinului. Strategia aceasta a fost foarte înțeleaptă, însă conducerea
României fie nu a înțeles intențiile Statelor Unite, fie, dezamăgită de rolul jucat de puterile
occidentale în legătură cu anexarea Basarabiei, nu a dorit să dea curs acestei politici de apropiere
pe care americanii o urmăreau cât se poate de evident. Antonescu a preferat, în schimb, să angajeze
în mod conștient, voluntar și definitiv România de partea Germaniei, limitându-și drastic toate
posibilitățile de manevră diplomatică și, de fapt, tăindu-și toate căile de retragere. Aceste decizii
au fost luate în mod conștient, însă de ce s-a procedat anume așa? Respectiva atitudine poate fi
explicată printr-o anumită neîncredere pe care Antonescu o manifesta față de S.U.A. și care era
determinată de o serioasă divergență de interese obiective dată de faptul că în timp ce pentru
România cea mai mare amenințare era reprezentată de sovietici, americanii priveau Germania și
ambițiile acesteia drept un pericol mai mare și deci necesitatea lichidării lui mult mai urgentă. Din
această cauză, americanii au avut o atitudine foarte diferită față de aceste două regimuri totalitare,
cu toate că ambele duceau aceeași politică expansionistă agresivă. Această atitudine probabil că i
s-a părut lui I. Antonescu greu de împăcat cu interesele României și de fapt el a reproșat-o
Washingtonului repetat. Sigur, acest raționament este valabil doar dacă admitem că I. Antonescu
nu a conștientizat rolul jucat de germani în anexarea Basarabiei și Bucovinei. În orice caz,
Antonescu a decis că România nu avea nevoie de relații prietenești cu Statele Unite, față de care
statul român a adoptat o atitudine provocatoare și agresivă. Această evoluție, privită și în legătură
cu politica de epurare etnică a României împotriva evreilor din Basarabia și Transnistria, i-a
determinat pe americani către sfârșitul anului 1941 să-și revizuiască poziția față de interesele
naționale ale românilor în Basarabia. A fost firesc ca după ruperea relațiilor diplomatice și
declarația de război din partea României această tendință să se accelereze, atitudinea S.U.A. față
de problema Basarabiei evoluând, din motive evidente, către o poziție compatibilă cu interesele
sovietice.

217
 Summary

The goal of this research was to present a picture as coherent and truthful as possible with
regard to the U.S. policy and attitude towards Bessarabia, during a very complicated period
in the history of this Eastern European province. The extended timeframe corresponding to
the goal stated above further complicated the task of formulating value judgements equally
adequate for the whole covered period. Therefore this summary will briefly present these
conclusions taking into account the succession of the most important events related to the
evolution of the American posture towards the Bessarabian question.
With regard to the American attitude towards the union of Bessarabia and Romania at
the end of the First World War, and during the Paris Peace, I drew two main conclusions. The
first one is that in the American official circles there was a clear consensus that Bessarabia
is Romanian land from ethnic and historical viewpoints. I can underline the fact that during
this research I haven’t seen any American documents from Paris Peace Conference (or, for
that matter, from the entire 1917-1941 period), that would contest the Bessarabia’s Romanian
character based on these criteria. On the contrary, as showed in the first chapter, the vast
majority of the American experts, working either in the Inquiry Commision, or in the
commissions appointed by the Conference, have recommended President Wilson to recognise
the Union, a recommendation based specifically on these three criteria: ethnic, linguistic, and
historical. The second main conclusion is that Wilson’s decision not to sign the international
Treaty recognising the union of Bessarabia and Romania was a political decision, imposed
by the circumstantial interests of the United States. My opinion is that this decision was based
on two arguments, the first and most important of which, is also the most obvious. It has to
do with Russia’s situation in the aftermath of the Petrograd Revolution. It is all too clear that
Wilson believed it would be unfair and in contradiction with the principles of international
transparency promoted by the U.S., to approve of Bessarabia’s detachment from allied
Russia, especially during a time when the later did not have a recognised government with
could have otherwise negotiated the issue. Additionally, it is a known fact that the Americans
were against Russia’s dismemberment for a geopolitical reasoning requiring the maintenance
of some sort of the power balance on the Eurasian continental block1296, an approach easy to
follow throughout the whole Interwar period. The second criterion, on which, in my opinion,
Wilson’s decision not to recognise the Union was based, is less obvious and even less so
discussed in the historiography. After compiling, synthesizing, and analysing all the data I
could find, my conclusion is that Wilson might have not been convinced that Bessarabia’s
union with Romania was a manifestation of its free will. In the conclusions of numerous
recommendations, as well as diplomatic cables from that period, it is indicated that Bessarabia
joined Romania according to the nations’ right for self-determination. However, we showed
in this same chapter that in May 1918, Wilson was not so sure that the union “was done with
Bessarabia’s consent”. It is possible that this reticence was subsequently fuelled by Russians
active and present in the European capitals, but also in the US, or by the Ukrainian authorities
who reached out to Wilson himself in this regard. Similar doubts were later on expressed by
Robert Lansing, or F. L. Polk, and certain developments, such as the general elections held
in Bessarabia before the Supreme Council of the Conference had pronounced itself on the

1296
There are several examples in this regard which one could back this assertion with. The most important of
these is given by the well-known American opposition to the Japanese intervention in Sahalin and Siberia.

218
 issue, probably did nothing but to augment the opinion that Union was not the result of a
democratic process. I have to add though, that although this conclusion with regard to
American suspicions explained above is confirmed by documents from the 1920s and 1930s,
I was left with the impression that the Americans were using these as a subterfuge or excuse
to hide their real motives, political or geopolitical, for which they refused to recognise the
Union. To this I would also add the the conclusion that the U.S. ambassador in Bucharest, W.S.
Culberston, has formulated himself in 1926 concerning the manner in which the union act was
produced. Culberston acknowledges that some doubts as to the representative nature of the March 27
vote could have been substantiated, but notes that it was perhaps impossible to determine, even under
the most favorable circumstances, which was, in fact, the will of the Bessarabians. Such a clarification
would have been even less likely in 1918. In relation to the American statesmen criticizing the way
in which the union of Bessarabia was made, Culbertson suggested that such events never take place
in perfect conditions and that, in order to convince themselves of this, it would have been enough for
Americans to remember how Texas became the twenty-eighth state in the US1297.
In the 1920s, out of all aspects of the Bessarabian question, the U.S. were concerned with
Bessarabia’s role in the Soviet-Romanian relations more than with anything else. The interest
toward this specific aspect of the Bessarabia problem was not random, but it is to be
understood through the main objectives of the American foreign policy towards Soviet
Russia: the opposition towards international recognition of the Bolshevik regime, while at the
same time maintaining the territorial integrity of the defunct Russian Empire. The way in
which the Bessarabian dispute evolved during these years in the Soviet-Romanian relations,
had perfectly fitted these objectives of the American foreign policy. With regard to their
attitude towards the Bessarabian question in the general context of the international relations,
the Americans stood by the position they adopted in 19191920, thoroughly defined in the
Colby Doctrine, a document which we have explained at the beginning of this chapter. As
shown in this same chapter, the Americans regarded not only without sympathy, but also
without impartiality, the Romanian cause in the Bessarabian dispute. They have categorically
refused to reconsider their position with regard to the Union, which they were referring to in
their internal documents, as an annexation or occupation. In the 1920s, the American
diplomats were regarding the Bessarabian question as of major importance not only for
Romania, but also for the future of the Romanian-US relations and that of the European peace.
This attitude was the result of their view that while there was no solution in place for the
dispute, the Soviet threat would continue to hang upon Romania like Damocles’ sword. In
Americans’ opinion this situation was harmful both for the US-Romanian relations – because
they would make no major political or economic investments in a country confronted with
such risks, but also for Romania itself, because its own business environment could not
develop normally under the pressure generated by such an issue1298. Here we can underscore
the fact that the Americans have noted, numerous times during the 1920s, the gravity which
witch the space between Prut and Nistru was being affected by the unresolved Bessarabian
dispute, not only because the inhabitants of these lands had no access to their traditional
commercial outlets, but also because of the lack of investments, due to the dangers they would
be exposed to in the event of a Soviet invasion. With regard to this conclusion, there arises
the subsequent question: was there any political or diplomatic advantage obtained by

W.S. Culberston, A Survey of Rumania, 25 octombrie 1926, p.51, în A.N.I.C., fond Microfilme S.U.A., inventar
1297

1736, rola 659.

1298
Culberston către Secretarul de Stat, 4 decembrie 1925, în A.N.R., Fond Microfilme S.U.A., inventar 1737,
rola 647.

219
Romania over the US by rejecting the possibility of establishing diplomatic relations with
Soviet Russia, and thus obtaining the recognition of the union by Moscow in the early 1920s?
Nowhere have we found a better answer weighing various aspects of this question than in
Frederic Nanu’s book, a Romanian diplomat and long time worker at the Washington
Legation, contemporary with the evolution of these which he explains quite well1299.
What was the American opinion towards the way in which the Romanian political class
perceived the Bessarabian problem, or more generally towards the Romanian policy in this
regard? The US used to have a very negative opinion about Romania’s approach to solving
the dispute. We showed, in this chapter, that the American diplomats believed Romania’s
attitude in this regard to be unrealistic. Aside from the fact that Romania’s various
governments were not able to take advantage of the Soviet weakness before 1923-1924, when
the later were willing to recognise the union in exchange for establishing diplomatic relations,
and/or some economic concessions, the Americans also believed that the stance of the
Romanian ruling class, in accordance to which a Bessarabian problem was non-existent in
the first place, was excessively unrealistic. They noted that while this topic was almost a
taboo in Romania, the reality was in fact calling for a serious and assiduous public debate in
order to identify an approach that would ultimately lead to the resolution of this international
dispute. Quite the opposite, the documents of the American Legation in Bucharest confirm
that the Romanian political elite, convinced of its own righteousness, chose to do, in fact,
nothing. The balance of historical, ethnic, linguistic and legal arguments was hanging in
Romania’s favour, and in regard to this, Americans noted the fact that not only among the
political elite, but also at societal level, the prevailing opinion was that there could be no such
thing as a Bessarabian problem, as the issue was definitely solved by the Paris Treaty of 28
October 1920, and the Sfatul Țării vote of March 27, 1918. This stance, however, had a major
issue highlighted quite clearly in the American diplomatic correspondence: such documents
(especially the 1920 Paris Treaty), even if recognized and ratified by all their signatories, thus
gaining full legal legitimacy, were still of little real value if not accepted by Russia, who,
especially after 1924, became capable of contesting them also through military means.
With regard to this issues, contemporary American diplomats have noticed another
important aspect of the Romanian approach towards this problem, possibly even more so than
the refusal to try to find a solution by negotiating directly with the Soviets, the only approach

1299
„It could be argued, especially after the experience suffered by Poland, Finland, or the Baltics, that the
Soviet recognition of [our] frontiers was worthless, but there is no doubt that it wasnt Romania who was
responsible for the fact that Russia did not recognize the union with Bessarabia. In 1920, this recognition
could have been obtained probaby by only paying the price of establishing [diplomatic] relations with the
Soviets; in 1921 this recognition would have also required a neutrality treaty, as well as abandoning the claims
for restoration of the gold reserves and and other goods of the National Bank [of Romania]. But as Romania
had no intention to attack Russia anyway, and its chances to obtain its gold and other goods were minimal, she
would have renounced very little, while Russia’s formal recognition of the Nistru frontier would have
strenghtened its international position, especially in the United States, where there long persisted the opinion
that the lack of Soviet recognition is gravely affecting the stability of the country. In official circles, this [state
of things] had the consequence of delaying (until 1933) the US recognition of the country’s frontiers.
Paradoxally, the US was the only grat power who refused to recognise the Soviet government, while
attributing supreme legal importance to the recognition [of the union with Bessarabia] by that
„unrepresentative governemnt”, as showcased by the different attitude assumed towards the issue of
recognition of the Baltic and Polish sovereignty.”: F. Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Editura
Institutul European, Iaşi, 1993, p.121.

220
which, in American opinion, could bring about a resolution to the Bessarabian question. The
“strategy” of the Romanian politicians of doing nothing with regard to Bessarabia had
specific and very grave consequences upon the state of the army which, after all, was a
guarantee of the Romanian rule in Bessarabia more important than all the treaties or
international agreements taken together. From the diplomatic cables of the American
Legation in Bucharest it is all too clear that if before 1923 the US regarded the state of the
Romanian Army (especially that of the troops stationed in Bessarabia) in general, as
satisfactory, then after this date the same documents signal a negative situation characterized
by the very low level of training, equipment, and readiness of the troops which would
inevitably play a very important role in Bessarabia’s fate. This opinion was also shared by
the British, French and Polish statesmen, diplomats and officers.
The critical attitude that the Americans had towards the way in which Romanian political
class treated the Bessarabian problem in the early 1920s was probably, at least partially,
justified, as we could see that those years marked a period of lost opportunities for Romania.
But history did not vindicate the American opinion in accordance to which the resolution of
the Bessarabian dispute should have been sought in a direct agreement with the Soviets. The
Americans, like many other during those years, have underestimated the cynicism with witch
the Soviets regarded the international agreements signed by them, and the subsequent
experience of Poland, or that of the Baltics, which had these kind of treaties, constitute a
sufficient demonstration in this regard. Soviet Russia was a Bolshevik, revisionist power, and
its disdain for international treaties and agreements was expressed all too clearly by Lenin,
right at the start of the period which interests us. On 15 October 1920, he stated that “When
Soviet Russia regains its strength, nothing would be left of the Versailles Treaties”1300. At
this point we can observe how different were the Romanian, US, and Soviet positions in
regard to the international order established by the Versailles system. While the Romanians
were linking all their hopes for a peaceful future, and also with regard to the Bessarabian
question, to the Versailles system1301, then the Americans were not regarding this
international architecture in such bright colours, while the Soviet’s goal was nothing but its
destruction.
The first half of the 1930s was a period of détente with regard to the Bessarabian
question, and this can be noted also from the evolution of the American attitude on the issue.
The Briand-Kellog Pact, the Litvinov agreement, and the mutual Romanian-Soviet
recognition, have determined the Americans to believe that the Soviets have renounced their
Bessarabian claims. This belief explains also the fact that from 1933, and until 1938-1939,
the references to Bessarabia in the American diplomatic cables are a lot fewer than before
and after this timeframe. Another explanation for this occurrence is that this is a period of
characterized by a resurgence of the American isolationism, a phenomenon caused by the
consequences of the Great Depression, but also by the U.S. attitude towards other nations
following their failure to repay American credits, or the Congress’ suspicious approach
towards any possibility of an American engagement in international security systems, etc1302.
On the other hand, these years saw the greatest convergence of US-Romanian positions on

1300
V. I. Lenin, Opere, vol. 41, București, ed. Politică, 1966, p. 356.
1301
V. F. Dobrinescu, The Diplomatic struggle for Bessarabia, The Rumanian Cultural Foundation, Iași, 1996,
p. 33.
1302
Leopold, Richard William, Growth of American foreign policy: a history, New York, Knopf, 1962, p. 499500,
511.

221
the status of Bessarabia. Here we are talking about the event which is regarded as the de facto
US recognition of the Union between Bessarabia and Romania, which took place 1933, and
was the direct consequence of an unprecedented, sustained and consistent three years effort,
coordinated skilfully and tirelessly by the Romanian ambassador in the US, Carol A. Davilla.
The partial success of the Romanian diplomacy in 1933 characterized by an important
alteration the US attitude toward the Bessarabian problem made some historians reach the
incorrect conclusion that the inclusion of the Bessarabian immigration quota in that of
Romania was equivalent to a formal recognition of the Bessarabia’s union with Romania1303.
In general, though, the Romanian historiography treated the incorporation of the Bessarabian
immigration quota in that of Romania as a U.S. de facto recognition of Bessarabia’s union
with Romania1304. There are two reasons for which this conclusion is reasonable and
corresponding to reality. First and foremost, through Rooselvelt’s presidential proclamation
of June 16, 1933, any legal distinction between the inhabitants of Bessarabia and those of
other Romanian territories is abolished. In this way, and for the first time, the U.S. authorities
recognized Bessarabians as citizens of Romania. Secondly, the suppression of this
discrimination was followed by the elimination of its most direct political consequences: the
last and most important explicit sign of the US refusal to recognise the union of Bessarabia
with Romania, therefore, disappeared. Consequently, if there were no obvious signs left
indicating that the U.S. did not recognise the March 27 Union Act, that meant that the U.S.
was simply aligning to the position of the vast majority of nations who although not
signatories of the October 28, 1920 Treaty, still, implicitly, in their relations with the
Romanian state, recognized Romania in its interwar boundaries. Aside from this reasoning
we showed that top US diplomats, Secretary of State Hull including, reached, in their internal
correspondence, exactly the same conclusion, i.e. that the recognition of Bessarabians as
Romanian citizens, though quota incorporation, had the effect of a de facto recognition of the
Romanian sovereignty in Bessarabia. However, the manner in which the US chose to
recognize the de facto state of things in Bessarabia, raises legitimate questions whether the
actions of the American administration could be considered a recognition, even a de facto
one, of the union between Bessarabia and Romania. M. Mitrașca, the researcher who, until
now, has studied most profoundly this very question, believes that, because of the duplicitous
stance assumed by the US, it can be considered that the „US...did not recognise… even de
facto, Bessarabia’s union”1305. He reached this conclusion based on the reasoning that
although “theoretically nothing stands in the way of interpreting this decision (of quota
integration – M. Ț) as a de facto recognition of the union, still in reality, the hidden manner
in which it was taken, and the subsequent justification upon which it was based (of
administrative criteria, and not because Bessarabia is Romanian), plus the project of
communiqué which was to be made public in case the whole thing leaked to the press, stands
in the way of a such interpretation”1306. This line of reasoning seems very convincing. A
recognition, even a de facto one, must nonetheless possess a public character. In our case,

1303
Ion Constantin, România, Marile Puteri și Problema Basarabiei, București, 1995, p. 27. V. F. Dobrinescu,
is of the opinion that „ the American officials were convinced of the utility given by the Paris Protocole
recognition”: Bătălia pentru Basarabia, ed. Junimea, Iași, 1991, p. 103.
1304
For instance, Mircea Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1993, p. 697-698; sau, C. Gh Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Editura PortFranco,
Galați, 1993, p. 376.
1305
M. Mitrașca, Moldova..., p. 391.
1306
Ibidem, 392.

222
however, because the Americans insisted on not making known their decision to integrate
two quotas, it brought Romania no political benefit. This presumed recognition did not help
Romania in its dealings with revisionist actors active internationally, especially with the
U.S.S.R. Secondly, the recognition of the boundaries of a certain state means assuming a
fundamental stance with regard to that very state. This was not the case here, however,
because the US took the decision to do this based on a simple administrative act, which could
be modified once every few years. This move left the US with the option to anytime revise
their decision of quota unification and nullify the beneficial effects it could have had on
Romania’s international standing. Last, but not least, we should not forget that although
among themselves the Americans admitted the equivalence of their decision to a de facto
recognition of the union, in public, however, they stressed on several occasions that it was
taken only because of administrative concerns. My conclusion is that the 1930-1933
diplomatic campaign undertaken by C.A. Davilla ended only with a partial success, although
at that time the success was considered complete. The Romanian diplomacy managed, thanks
to efforts undertaken by the Washington Legation, to eliminate every sign of the US’ refusal
to recognize the union between Bessarabia and Romania, especially their discrimination
between the Bessarabian Romanians, and the rest of the inhabitants of the kingdom. After
this achievement, Romanian M.F.A. was of the opinion that, when it came to the US-
Romanian bilateral relations, the Bessarabian question was definitely solved, and never again
did it seek to discuss it with the State Department. At the same time the whole affair around
the quota decision was also a success of the Roosevelt administration. Although the U.S. have
granted, theoretically, and in an evasive manner, the de facto recognition of the Romanian
sovereignty in Bessarabia, in reality they have reserved the option of revising their decision
without any difficulty, and insisted on not publishing it. In exchange for this doubtful
recognition, the Americans obtained two concrete gains: specific economic advantages for
the American businesses operating in Romania, and formally solving a political issue which
was casting a bad light on the US-Romanian relations ever since the beginning of the interwar
period.
American, but also Romanian illusions with regard to the prospects of a peaceful
resolution of the Bessarabian dispute suddenly fell apart in new and unanticipated
international context of the Ribbentrop-Molotov Pact. As the Soviets were collaborating with
the Nazis in the implementation of the secret protocol provisions, the Americans soon realised
that the time came for Soviets to reap the fruits of their patient Bessarabia strategy. They
noticed that the international circumstances were so favourable, that the Soviets could not
hope for better conditions to annex Bessarabia. In this situation, Washington chose to assume
an observer’s position, refusing to grant Romania any help, even the diplomatic support
which the Romanian MFA, confronted towards the end of 1939 with the complicated task of
deciphering the Soviet intentions, sought from the State Department. This attitude assumed
by Americans should be understood taking into account the fact that they regarded the Nazi
threat as far greater than the Soviet one. There are also clues suggesting that, at least a part of
the American ruling elite, was hoping that Moscow’s ambitions in Romania would constitute
an additional point of friction between Hitler and Stalin, a bet which was subsequently proven
right. When the Soviet ultimatum came, and Romania’s Carlist government ceded
Bessarabia, the Americans, who weren’t directly affected by those developments, left us a
series of realistic and objective opinions on various aspects of this experience so tragic for
the Romanians. Most important, through the lenses of the US diplomatic correspondence we

223
realise the true dimensions of the very grave consequences of the failure of Romania’s twenty
years strategy with regard to Bessarabia.
The Americans were mainly interested in the way in which the Soviet annexation of
Bessarabia would shape the general evolution of the international politics, and thus showed
greater interest in the position which Romania subsequently assumed with regard to
Germany. As to this, the US policy towards Romania was very interesting and also
instructive. Their attitude was, for instance, very different from that of the British, whose
policies the Americans partially blamed for the situation in which Romania found itself
towards the end of 1940. In this way, in the aftermath of Bessarabia’s annexation, the US
policy towards Romania, in spite of some economic sanctions caused by the presence of the
German troops on Romanian territory, became unexpectedly accommodating for the interests
of the Romanian state. Thus the Americans have explicitly let Romanians know that they do
not recognize the Soviet annexation, and when the Romanian army, together the Germans,
crossed the Prut river to liberate Bessarabia, the State Department decided there was no
reason to condemn the participation of the Romanian army in Barbarossa invasion, as long
as it operated no farther than the Nistru river. And even after the Romanian Army crossed
Nistru, the Americans, unlike the British, chose not to condemn Antonescu’s decision. The
explanation of this policy is that it was America’s wish to preserve as good relations as
possible with Germany’s allies, so as to prevent their international isolation and thus offer
them a way out of Germany’s orbit. That was a wise strategy, but Romania’s leadership either
did not understand the US intentions, or, dismayed with the role played by the Western
powers in relation to the annexation of Bessarabia, chose not to reciprocate this approach
witch the Americans were so obviously adhering to. On the contrary, Antonescu preferred
to engage Romania, in a decisive, voluntary, and definitive manner, on Germany’s side, thus
severely limiting his diplomatic field of action, and in fact cutting off any possibility of
retreat. This decision was taken consciously, but why did he chose to proceed this way? This
could be explained through Antonescu’s lack of trust in US, which was, in its turn, determined
by serious divergences between objective Romanian and U.S. interests: while for Romania,
and a number of other nations in Eastern Europe, the greatest threat was represented by the
Soviets, the Americans regarded Germany and its ambitions as a greater and more pressing
danger. For this reason, the Americans could not have the same attitude towards the two
totalitarian regimes, although both of them adhered to the same aggressively expansionist
policy. This attitude characterized by what could be acknowledged as a double standard,
probably was perceived by Antonescu as incompatible with Romania’s national, and in fact
he repeatedly directed such reproaches to Washington. This line of reasoning is, of course,
viable only if we admit that I. Antonescu was not aware of Germany’s role in the annexation
of Bessarabia and Bucovina. In any case, he decided that Romania was not in need of friendly
relations with the U.S., towards whom he subsequently assumed a provocative and aggressive
attitude. These developments, also regarded in connection with his policies of ethnic
cleansing of Bessarabian and Transnistrian Jews, have determined the Americans to revise,
towards the end of 1941, their stance with regard to Romanians’ national interests in
Bessarabia. Naturally, after the Romanian war declaration and the subsequent severing of the
diplomatic ties this tendency has accelerated, the US attitude on the Bessarabian question
evolving, for obvious reasons, towards a position more compatible with the Soviet interests
in the region.

224
Bibliografie

225
1. Surse documentare:
1.a) Izvoare inedite

Arhivele Naționale Istorice Centrale:

Fond Microfilme S.U.A:

Inventar 1013. Role: 12.
Inventar 1607. Role: 616, 622, 630, 632, 636.
Inventar 1608. Role: 623, 627, 628.
Inventar 1609. Role: 631.
Inventar 1736. Role: 658, 659.
Inventar 1737. Role: 647, 648, 649.
Inventar 1738: Role: 666, 667.
Inventar 1739. Role: 660.
Inventar 1608. Role: 627.
Inventar 1803. Role: 659, 662.
Inventar 1804. Role: 635, 663, 687
Inventar 1805. Role: 659.
Inventar 1806. Role: 686, 692
Inventar 1808. Role: 681, 682.
Inventar 1870. Role: 538, 539.
Inventar 1918. Role: 654.
Inventar 2030. Role: 693.

Fond Microfilme Anglia:

Inventar 1726: Role: 202
Inventar 1888. Role: 393, 394

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României:

Fond 71/1914, E.2, vol. 61.
Fond 71/1914, E.2, vol. 21, 23, 24 (Japonia), 25, 27, 28, 29, 271, 302.
Fond 71/1920-1944, vol. 35, 36, v. 37 (S.U.A. relații cu România, 1928-1938), v. 38 (S.U.A.
relații cu România, ian.1938-mai.1940), v. 39 (S.U.A. relații cu România, 1940-1941), v. 40
(S.U.A. relații cu România, 1941); v. 41 (S.U.A. relații cu România, 1941); S.U.A., Telegrame
Washington, vol.1, 1935-1938; S.U.A., Telegrame Washington, vol.2; S.U.A., Telegrame
Washington, vol.3.

226
Dosare Speciale: vol. 81, S-18, Statele Unite, Legea Imigrației 1920-1944,; vol. 407/1, 71/1936,
S.2; vol. 407/2, 71/1936, S.2, bis; vol. 459, S.6, 1945-1939; vol. 460/1, V.III.
Fond Washington, vol. 46, 54, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 95, 100, 101, 102, 103, 104, 233, 235, 241,
242.

1.b) Izvoare Editate

Agrigoroaei, I. Basarabia în acte diplomatice (1711-1947), Iași, 2011.
Diplomaţia cotropitorilor. Culegere de documente, coord. I. Ţurcanu, Editura Universitas,
Chişinău, 1992.
Arhivele Naționale are României, Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea
lui Ion Antonescu, vol VI, februarie-mai 1942, ed. Mica Valahie, București, 2002
Documente despre Basarabia și Bucovina (1918-1944), (coord.) V. F. Dobrinescu și I. Pătroiu, ed.
Vremea, București, 2003.
Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente , coord. I. Scurtu, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
Kareţki, Aurel, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei [Studiu şi selecţie de documente], Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.
Nazi-Soviet Relations. Documents from the Archives of the German Foreign Office. Edited by Raymond James Sontag
și James Stuart Beddie, Department of State, 1948.
Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I: 1917-1934, editat de Direcţia Arhivă diplomatică
a Ministerului Afacerilor Externe al României şi Departamentul Istorico-documentar al
Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, redactor responsabil al ediţiei române Dumitru
Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999; vol. II: 1935-1941, Ministerul Afacerilor Externe
al României – Direcţia Arhivelor diplomatice şi Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse
– Departamentul Istorico-documentar, autori ai versiunii româneşti: Vitalie Văratic, Dumitru
Preda, Stelian Obiziuc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.
The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents, Paris, 1920 (ediție a lobby-ului rusesc de
la Paris).
FRUS, 1917. Supplement 2, The World War, Vol. I, U.S. Government Printing Office, Washington,
1932.
FRUS, 1918, U.S. Government Printing Office, Washington, 1930.
FRUS, 1918. Russia, Vol. I, II, III, U.S. Government Printing Office, Washington, 1932.
FRUS, 1918. Supplement I, U.S. Government Printing Office, Washington, 1933.
FRUS, 1919, Russia, U.S. Government Printing Office, Washington, 1937.
FRUS, The Paris Peace Conference, 1919, vol. III, VI, VII, VIII, IX, XI, XII, U.S. Government
Printing Office, 1942-1947.
FRUS, 1920, vol. III, U.S. Government Printing Office, Washington, 1936.
FRUS, 1926, vol II, Washington, Gov. Printing Office, 1941.
FRUS, 1930, vol III, United States, Government Printing Office, Washington, 1945.

227
FRUS, 1932, vol. II, The British Commonwealth, Middle East and Africa, Washington,
Government Printing Office, 1947.
FRUS, 1933, vol. II, Government Printing Office, Washington, 1949.
FRUS, 1934, vol. I, General. The British Commonwealth, Government Printing Office,
Washington, 1951.
FRUS, 1936, vol. I, General. The British Commonwealth, Government Printing Office,
Washington, 1953.
FRUS, 1936, vol. III, The Near East and Africa, Government Printing Office, Washington, 1953.
FRUS, 1938, vol. I, General, Government Printing Office, Washington, 1955.
FRUS, 1938, vol. II, The British Commonwealth, Middle East and Africa, Government Printing
Office, Washington, 1955.
FRUS, 1938, vol. III, The Far East, Government Printing Office, Washington, 1954.
FRUS, 1939, vol. I, General, Government Printing Office, Washington, 1956.
FRUS, 1939, vol. II, The British Commonwealth, Middle East and Africa, Government Printing
Office, Washington, 1956.
FRUS, 1939, vol. III, The Far East, Government Printing Office, Washington, 1955.
FRUS, 1940, vol. I, General, Government Printing Office, Washington, 1959.
FRUS, 1940, vol. II, General and Europe, Government Printing Office, Washington, 1957.
FRUS, 1940, vol. III, The British Commonwealth, the Soviet Union, Middle East and Africa,
Government Printing Office, Washington, 1958.
FRUS, 1941, vol. I, General, The Soviet Union, Government Printing Office, Washington, 1958.
FRUS, 1941, vol. II, Europe, Government Printing Office, Washington, 1959.
FRUS, 1941, vol. IV, The Far East, Government Printing Office, Washington, 1956.
FRUS, 1942, vol. III, Government Printing Office, Washington, 1962.
Бессарабия на перекрестке европейской дипломатии. Документы и материалы,
(Bessarabia na perekrestke evropeiskoi diplomatii. Dokumentî i materialî), составитель, автор:
Лидия Семенова, В. Виноградов, М. Ерещенко, изд. «Индрик», Москва, 1966.
Документы внешней политики СССР (Dokumentî vneșnei politiki SSSR), том 3,
Госполитздат, Москва, 1959; том 5, Госполитздат, Москва, 1961; том 8, Госполитздат,
Москва, 1963; том 9. Госполитздат, Москва, 1965; том 16, Госполитздат, Москва, 1970;
том 17, Госполитздат, Москва, 1971; том 18, Госполитздат, Москва, 1973; том
19, Госполитздат, Москва, 1974; том 20, Госполитздат, Москва, 1976; том
21, Госполитздат, Москва, 1976; том 22, Международные отношения, Москва, 1992.
том 23, Москва, 1995.
СССР-Германия. 1939-1941 (SSSR-Ghermania, 1939-1941), составитель - Юрий
Фельштинский, Москва, Ексмо, 2011.
Год кризиса, 1938-1939, Составитель МИД СССР, Москва, 1990,
Советско-румынские отношения. 1917–1934 (Sovetsko-rumînskie otnoșeniia, 1917-1934),том.
1, МИД РФ, Международные отношения, Москва, 2000; том. 2, 1917-1941, МИД РФ,
Международные отношения, Москва, 2000.

228
2. Presă
2.a Ziare
„Adevărul” 1922 - 1926.
„America” 1924, 1926, 1941.
„American Hebrew” 1918
„Argus” 1928, 1933.
„Arizona Republic” 1940.
„Arizona Republican” 1920
„Chattanoogga News” 1920
„Chicago Tribune” 1921; 1922, 1924, 1927, 1929, 1930, 1932, 1939 – 1941.
„Daily Herald” 1925
„Dimineața” 1923, 1924, 1932, 1934.
„Evening Star” 1917, 1920.
„Evening Public Ledger” 1920.
„Foaia Poporului” 1941.
„Great Falls Daily Tribune” 1920.
„Hamburger Nachrichten” 1931
„Izvestia”, 1923, 1924.
„Jewish Chronicle” 1918, 1923, 1924
„Jewish Daily Bulletin” din 15 iunie 1932
„Kurjer Warszawski” 1931
„La Nation Roumaine” 1928
„L’Echo de Bulgarie” 1922
„Le Progress” 1924.
„L’Independence Roumaine” 1921, 1923, 1924, 1930.
„London Times” 1924.
„Macon Beacon” 1920.
„Philadelphia Inquirer” 1939, 1940.
„Pravda” 1924, 1940.
„Rzeczpospolita” 1931.
„San Francisco Chronicle” 1917, 1920, 1922
„Sunday Morning” 1926
„Solia” 1941.
„The Baltimore Sun” 1924, 1927, 1928, 1931, 1934, 1938, 1940, 1941.
„The Cincinnati Inquirer” 1940.
„The Cleveland Plain Dealer” 1924, 1929, 1932, 1935, 1938
„The Daily Ardmoreite” 1920.
„The Day” din 30 iunie 1923
„The Des Moines Register” 1932, 1939, 1940
„The Hartford Republican” 1920
„The Ithaca Journal” 1927, 1932, 1939, 1940
„The Literary Digest” 1922.

229
 „The Los Angeles Times” din 1 februarie 1921, 1924 - 1927, 1930, 1932, 1935, 1939 –
1941.
„The Jewish Courier” 1924
„The Jewish Herald” 1919
„The Jewish Independent” 1923
„The Jewish World” 1930
„The New York Times” 1917, 1918, 1921 - 1923, 1925 - 1927, 1931 - 1934, 1938, - 1942.
„The New York Evening Post” 1923
„The New Republic” 1926
„The News Scimitar” 1920;
„The New York Herald Tribune” 1924.
„The New York Tribune” 1917, 1921, 1922.
”The Ohio Legion News” 1932
„The Pittsburgh Press” 1937 - 1940
„The Rathdrum Tribune” 1920
„The Sentinel” 1919
„The Sun and the New York Herald” 1920
„The Times” din 1925
„The Transcript” 1921
„The Washington Herald” 1930.
The Washington Herlad Times 1930
„The World”, 1923
„Toledo Israelite” 1918
„Tribuna Română” 1932
„Universul” 1922 – 1924
„Washington Star” 931
„Washington Times” 1920
„Washington Post” 1917, 1918,1921, 1924, 1927, 1942

2.b Reviste
Foreign Affairs din iunie 1924 și aprilie 1940.
Journal of Commerce din august 1929.
Viaţa Basarabiei, 1933, nr. 1, p. 15.
Magazin Istoric din decembrie 2012 și ianuarie 2013.

3. Jurnale, memorii, amintiri, corespondenţă, discursuri

Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. I. Ediţie Viorica Moisuc şi Nicolae Rauş, Editura Scripta,
Bucureşti, 1995; vol. II, (1939-1940), ediţie Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura
Şansa, Bucureşti, 1996.

230
Churchill, Winston, The Second World War, vol. I, The Gathering Storm, Reprint Society, London,
1950
Gafencu, Grigore Gafencu, Însemnări politice, ed. Humanitas, București, 1991.
Idem, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întrepinsă în anul 1939, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
Miller, David Hunter, My Diary. At the Conference of Paris. With Documents. Volume IV.
Documents 216-304 disponibil la: https://archive.org/details/MyDiaryAtConferenceOfParis-
Vol4, accesat la 20 februarie 2017.
Titulescu, Nicolae, Basarabia, pământ românesc, ediţie îngrijită de Ion Grecescu, Editura Rum
– Irina, Bucureşti, 1992.
Idem, (coord. Robert Deutsch), Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Idem, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967.
Idem, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
Vopicka, Charles, Secrets of the Balkans. Seven years of a diplomatistʾs life in storm centre of
Europe, Chicago, Rand McNally & Company, 1921.

4. Instrumente de lucru
Răceanu, Mircea, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: de la începutul
cunoașterii reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex,
București, 2005.
Townson, Duncan, Dictionary of moden history, 1789-1945, London: Penguin, 1994.

5. Lucrări generale și lucrări speciale

Agrigoroaiei, Ion, Opinie publică și stare de spirit în vremea Războiului de Întregire și a Marii
Uniri, Editura Fundației Axis, Iași, 2004.
Idem, Gh. Buzatu, V. Cristian, Românii în istoria universală, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1986.
Ardeleanu, Constantin, Situația din Basarabia reflectată în presa din S.U.A. (octombrie 1917-
aprilie 1918) în Destin Românesc, 2009, nr.1, p. 88-96.
Basciani, Alberto, La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania 1918-1940, Arcane,
Roma, 2005.
Barnes, Harper , Standing on a Volcano: The life and Times of David Rowland Francis, Missouri
Historical Society Press, St. Louis, 2001.
Berzianu, Andrei, Între Washington și București: tablete transatlantice, Editura Historia,
București, 2006.
Bibescu, Anton, Reedeming Bessarabia, The Society of Friends of Roumania, New York ,1921
Bold, Emilian, Ioan Ciupercă, Europa în derivă, Editura Demiurg, Iaşi, 2001.
Idem, Diplomația de Conferințe. Din Istoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și
poziția României, ed. Junimea, Iași, 1991

231
Idem, De la Versailles la Lausanne (1919-1932), ed. Junimea Iași, 1976.
Idem, Răzvan Locovei, Relaţii româno-sovietice (1918-1941), Casa Editorială, Demiurg, Iaşi,
2008.
Idem, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi,
1992.
Boldur, Alexandru, Basarabia românească, editura Carpați, București, 1943
Buzatu, Gheorghe, Aspecte ale luptei pentru unitatea națională, Junimea, Iași, 1983.
Idem, Paradigme ale tragediei Basarabiei, Editura Vicovia, Bacău, 2011.
Idem, Hitler, Stalin și Antonescu, Editura Societății Culturale Ploiești Mileniul III, Ploiești, 2005.
Idem, România și Războiul Mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie și Civilizațe Europeană,
Iași, 1995
Idem, Românii în arhivele Americii: comunismul trece Nistrul, 1944-1947: studiu, documente,
comentarii, Editura Moldova, 1992
Clark, Upson, Greater Roumania, ed. Dodd, Mead and Company, New York, 1922.
Idem, Bessarabia, Russia and Roumania on the Black Sea, Dodd, Mead and Company, 1927.
Calafeteanu, Ion, Politică și interes național, editura Enciclopedică, București, 1997, p. 229-241.
Idem, Diplomația românească în sud-estul Europei (1938-1940), ed. Politică, București, 1980
Campus, Eliza, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Idem, Din politica externă a României, 1913-1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
Ciorănescu, George, Bessarabia disputed land between est and west, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1993.
Ciupercă, Ioan, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Editura Universităţii
„A.I. Cuza”, Iaşi, 1996.
Compton, James V., The Swastika and the Eagle: Hitler, the United States, and the origins of
World War II, Houghton Mifflin, Boston, 1967.
Comșa, Ioan, Istoria relațiilor romano-americane: noi surse, Revista Uniunii Scriitorilor din
Romania, nr, 45, 2001.
Idem, Emigraţia română în lumea anglo-saxonă, Editura Institutul European, Iaşi, 1993.
Cojocaru, Gheorghe, Cominternul și originile moldovenismului, ed. Civitas, Chișinău, 2009.
Idem, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), ed. Semne, București, 1997.
Idem, O nouă biografie a lui Cr. Racovsky în Revsita de istorie a Moldovei, Chișinău, nr. 3, 2016,
p.135-143.
Idem, Recunoașterea international a Marii Uniri, Editura Cugetul, Chișinău, 1991, nr. 4, 33-40.
Idem, 90 de ani de la Conferința sovieto-română de la Viena în Revista de istorie a Moldovei,
nr.2, 2014, Chișinău, p. 129-138.
Constantin, Ion, România, Marile Puteri și Problema Basarabiei, Editura Encicploedică,
București, 1995.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 2011.
Idem, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, București,
1991.
Idem, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului. 1941, Editura Albatros, București, 1995.

232
Cook, Bernard, Statele Unite și problema Basarabiei în Magazin istoric din decembrie 2012 și
ianuarie 2013.
Cretzianu, Alexandru, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în revista
„Patrimoniu”, Chişinău, 1992, nr.1.
Dascălu, Nicolae, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică:
1919-1939, Editura Universității din București, 1998.
Idem, Relații româno-polone în perioada interbelică, ed. Academiei Române, București, 1991.
Idem, Diplomația Statelor Unite ale Americii și situația europeană din anul 1935 în Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, XXII/1, Iași, 1985, p. 319-324..
Davis, Lynn Etheridge, The Cold War Begins: Soviet-American Conflict Over East Europe,
Princeton, New Jersey, 1974.
Dima, Nicholas, From Moldavia to Moldova. The Soviet Rumanian-Territorial Dispute, East
European Monograph, Boulder, 1991.
Dobrinescu, Florin, Emigraţia română în lumea anglo-saxonă, Editura Institutul European, Iaşi,
1993.
Idem, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992.
Idem, (coord), Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991.
Idem, I. Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, editura Institutul
European, Iași, 1995.
Idem, Ion Pătroiu, Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Anuarul
Institutului de istorie și arheologie A. D. Xenopol”, XXXV/2, 1988.
Elleman, Bruce A., The 1925 Soviet-Japanese secret agreement on Bessarabia în Diplomacy and
Statecraft, vol. 5, no.2, Londra, 1994.
Enache, George (coord.), La frontierele civilizațiilor. Basarabia în contextul geopolitic, economic,
cultural și religios, editura Partener, Galați, 2011.
Enciu, Nicolae, Basarabia în anii 1918-1940. Evoluție demografică și economică, Civitas,
Chișinău, 1998.
Idem, Populația rurală a Basarabiei între anii 1918-1940, în Destin românesc, nr. 3-4, Chișinău,
2004, p. 202-205.
Fischer-Galați, Stephen, România în secolul al XX-lea , Institutul European, Iași, 1998.
Idem, (coord.), Romania between East and West: historical essays in memory of C.C. Giurescu,
Boulder, Colorado, 1982.
Fish, Carl Russell, An introduction to the history of american diplomacy, New York, McMillan,
1919.
Florescu, Gheorghe (coord.), Relațiile româno-americane în timpurile moderne, ed. Universității
„Al. I. Cuza” , Iași, 1993.
Funderburk, David Britton, Politica Marii Britanii față de România (1938-1940), Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Garbriel, A. Almond, The american people and foreign policy, New York, Praeger, 1960.

233
Gelfald, Lawrence, The Inquiry: American preparations for peace, 1917-1919, New Haven, Yale
University Press, 1963.
Giurescu, Dinu C. (coord.), Istoria Românilor, vol. IX, coord, Ediția Academiei Române, Editura
Enciclopedică, București, 2008.
Haynes, Rebecca, Romanian Policy towards Germany, 1936-1940, Macmillan Press Ltd., London,
2000.
Harrington, Joseph F., Courtney, Bruce J., Tweaking the nose of the Russians : fifty years of
American-Romanian relations, 1940-1990, East European Monographs, New York, 1991.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Hudson, Manley, The Protection of Minorities and Natives in Transferred territories, în What
Really Happened at Paris: The story of the Peace Conference, 1918-1919, alcăt. Edward House,
Seymour Charles, New York, 1921.
Husărescu, Zaharia, Mișcarea subversivă din Basarabia, Chișinău, 1924.
Ibidem, Mișcarea revoluționară de la Tatarbunar, Chișinău, 1925
Iorga, Nicolae, Propaganda în străinătate, în Politica externă a României. Prelegeri şi documente,
Bucureşti, 1936.
Kaba, John, Politico-Economic Review of Basarabia, Paris, 1919.
King, Charles, The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of Culture, Howard Institution,
Stanford, 2000.
Krupensky, A. N. , Schmidt, A., Summary of events in Bessarabia (1917-1918), Paris, 1919.
Idem, Bessarabia and Roumania, Paris, 1919.
Idem, The Bessarabian „Parliament”, Paris, 1919.
Lache, Ștefan, Marile Puteri și suveranitatea României la Dunărea maritime în perioada
interbelică (1919-1939), în „Analele Universității Spiru Haret”, Seria Istorie, nr. 14, 2011.
Leopold, Richard William, Growth of American foreign policy: a history, New York, Knopf, 1962.
Mamatey, Victor, The United States and East Central Europe (1914-1918). A study in Wilsonian
Diplomacy and Propaganda, New Jersey, Princeton University Press, 1957.
McFadden, David W. After the Colby Note: The Wilson Administration and the Bolshevicks, 1920-
1921, în Presidential Studies Quarterly, vol.25, nr. 4, Washington, 1995.
Micu, Gabriel, Basarabia, România și geopolitica marilor puteri, Pontos, Chișinău, 2011.
Mitrașca, Marcel, Moldova: A Romanian Province under Russian rule. Diplomatic History from
the Archives of the Great Powers, Agora Publishing, New York, 2002.
Mironov, Alexandru-Murad, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940,
Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013.
Mușat, Mircea, 1940. Drama României mari, Editura Fundației România Mare, București, 1992.
Idem, Ardeleanu, Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1993.
Idem, România după Marea Unire, vol. II, partea II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988.
Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României (1919-1940), București, Humanitas, 1991.

234
Nanu, Frederic, Politica externă a României (1919-1933), Editura Institutul European, Iaşi, 1993.
Negru, Gheorghe, Negrei, Ion, Constantin, Ion, Ioan Pelivan – părinte al mișcării naționale din
Basarabia, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011.
Nistor, Paul, Propagandă și politică externă românească în secolul XX, Editura Institutul
European, Iași, 2013
Oprea, Ion, Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Idem, O etapă rodnică în istoria relaţiilor diplomatice româno-sovietice (1928-1936), Editura
Politică, Bucureşti, 1967.
Pasat,Valeriu, Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la Bucureşti, trimis în Gulag pentru
c-a „contribuit la destituirea din funcţie a ministrului de Externe al României, N. Titulescu”, în
Historia din ianuarie 2017
Pădureac, Lidia, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Editura Prut Internaţional, Iaşi, 1993.
Pelivan, Ion, L’Union de la Bessarabia a la Mere-Patrie – La Roumanie, L’Imprimerie Generale
Lahure, Paris, 1919.
Idem, Le mouvement et l’accroissement de la population en Bessarabie de 1812 a 1918,
L’Imprimerie Generale Lahure, Paris, 1919.
Idem, The Roumanians before the Peace Conference. The question of Bessarabia, Imprimerie J.
Charpentier, Paris, 1919
Idem, The Roumanians before the Peace Conference. The question of Bessarabia, Paris, 1919.
Petrencu, Anatol, Basarabia în timpul celui de-al doilea Război Mondial, ed. Prut Internațional,
Chișinău, 2006.
Pippidi, Andrei, The pogrom that never happened, disponibil la:
http://web.ceu.hu/jewishstudies/pdf/02_pippidi.pdf, accesat la 21 februarie 2017.
Pârvu, Dumitru, Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale,
Editura Bibliotecii Mitropolitane, București, 2013
Pop, Adrian, (alcăt.), Sub povara graniței imperiale, editura Recif, București, 1993.
Pop, Iftene, Bessarabia from the international legal viewpoint, The Romanian cultural foundation
publishing house, București, 1999.
Idem, Basarabia din nou la răscruce, ed. Demiurg, Iași, 1995.
Popovici, Alexa, Istoria baptiștilor din România, 1856-1859, vol. II (1919-1944), Editura Făclia,
Oradea, 2007.
Popovici, Andrei, The political status of Bessarabia, Georgetown University, School of Foreign
Service, Washingon, 1931.
Quilan, Paul D., Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană față de România (1938-
1947), Fundația culturală română, Iași 1995.
Rangheț, Boris, Relațiile româno-americane în perioada Primului război mondial, Ed. Dacia,
Cluj, 1975.
Resis, Albert, The Fall of Litvinov: Harbinger of the German-Soviet Non-Aggression Pact,
Europe-Asia Studies, vol. 52, No. 1, ian. 2000.
Retegan, Mihai, În balanța forțelor, editura Semne, București, 1997.

235
Scurtu, Ioan (coord), Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), , Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2003.
Idem, Ioan-Aurel Pop (coord), Două sute de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru (1812-
2012), ed. Litera, Chișinău, 2012
Idem, (coord), Marea unire din 1918 în context european, ed. Academiei Române, București, 2003
, p. 421.
Idem, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, București, 1992.
Idem, Complot împotriva României Mari, 1939-1947, Editura Academiei de înalte studii militare,
București, 1994.
Idem, Studii istorice, ed. Ars Docendi, București, 2002.
Idem, (coord), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, ed. Semne, București, 1998.
Spector, D.S., Romania at the Paris Peace Conference, Bookmark Associates Inc., New York,
1962.
Idem, România la Conferința de Pace de la Paris, Editura Institutul European, 1995.
Stanciu, Ion, În umbra Europei. Relațiile României cu Statele Unite în anii 1919-1939, ed. Silex,
Bucuresti, 1996.
Idem, Aliați fără alianță. România și S.U.A. 1914-1920, Editora Albatros, București, 1992.
Suveică, Svetlana, Basarabia în cadrul României întregite în perioada imediat următoare Marii
Uniri, univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999.
Ibidem, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928), modernizare prin reforme, editura
Pontos, Chișinău, 2000.
Șișcanu, Ion, Basarabia în contextual relațiilor sovieto-române. 1940, Ed. Civitas, Chișinău, 2007
Idem, Raptul Basarabiei. 1940, Ed. Ago-Dacia, Chișinău, 1993.
Idem, Rășluirea teritorială a României. 1940, Editura Civitas, Chișinău, 1998.
Idem, Uniunea Sovietică-România, 1940, editura Arc, Chișinău, 1995.
Thompson, Kenneth, Political realism and the crisis of world politics: an American approach to
foreign policy, Princeton University Press, Princeton, 1960, p. 17.
Tooley, T. Hunt, National Identity and Weimar Germany. Upper Silesia and the Eastern Border
(1918-1922), University of Nebraska Press, 1997.
Tătărescu, Gheorghe, Internaționala a III-a și Basarabia, în Patrimoniu, nr. 3, Chișinău, 1991.
Torrey, Glenn, E., Romania and the World War I: A collection of Studies, Center for Romanian
Studies, Iași/Oxford/Portland, 1998.
Ţâcu, Octavian, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-
1939), Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2004.
Țurcanu, Ion, Delegația basarabeană la Conferința de Pace de la Paris în scrisori, în „Patrimoniu”, 1993, nr.1, p.
56-59.
Idem, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chișinău, 1998.
Țurcanu, Mihai, Relațiile româno-sovietice (septembrie 1936-iunie 1940), în „Buletinul științific
al tinerilor istorici”, II (VII), Chișinău, 2013

236
Vitcu, Dumitru, Diplomatul american Charles J. Vopicka în România anilor 1913-1920, în AIIX,
Tomul XXXV, 1998, p. 83-102.
Idem, Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-divergenţe, Editura Albatros, Bucureşti,
2000.
Boguslaw W. Winid, After the Colby Note: The Wilson Administration and the Polish-Bolshevick
War în Presidential Studies Quarterly, vol. 26, nr. 4, Washington, 1996.
Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-е — 1930-е годы, în
„Неприкосновенный запас”, Москва, 2002, № 4 (24) (Oleg Ken, System Error? Moskva i
zapadnye sosedi v 1920-e în „Neprikosnovennîi Zapas”, Moskva, 2002, nr. 4 (24).
Ibidem, М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в
XX веке. Сб. статей к 70-летию со дня рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт.
Петербург, 2005 (M. S. Ostrovskii i sovetsko-rumânskie otnoșeniia (1934-1938 gg) în „Rossiia v
XX veke. Sv. Statei k 70-letiiu so dnia rojdenia chl,-korr. RAN prof. V.A. Șișkina, St. Peterburg,
2005).
Мелтюхов, М. И. Бессарабский вопрос между мировыми войнами, 1917-1940, Москва, 2010
(Mihail Meltiuhov, Bessarabskii vopros mejdu mirovîmi voinami, 1917-1940, Moscova, 2010).

237