Pr. Dr.

Valentin Florin Vatamanu

Viața religioasă a românilor din

județele Harghita și Covasna
în perioada Dictatului de la Viena
(1940-1944)

Cuvânt de binecuvântare de Preasfințitul ANDREI,

Episcopul Covasnei și Harghitei

Prefață de Pr. prof univ. dr. Runcan Nechita

Postfață de dr. Ioan LĂCĂTUȘU

Editura Grai Românesc

Miercurea-Ciuc
2022
Tehnoredactare: Erich-Mihail Broanăr

Editura Grai Românesc

Str. Patriarh Miron Cristea, nr. 5
530112 Miercurea-Ciuc
Tel/fax 0266.371.269
episcopia_cvhr@yahoo.com
cohara_ro@yahoo.com
 Cuprins
… 9
Prefață................................................................................................................ 11
Argumente......................................................................................................... 17
Introducere ........................................................................................................ 23

Capitolul I. Istoriografia problemei și sursele de cercetare ......................... 31

1.1. Trecerea în revistă a cercetărilor anterioare privind problematica
Dictatului de la Viena edite și inedite în istoriografia română .............. 31
1.2. Istoriografia germană ................................................................................ 35
1.3. Istoriografia maghiară ............................................................................... 38
1.4. Surse arhivistice ........................................................................................ 47

Capitolul II. Efectele geopoliticii satelor revizioniste asupra situației

României în anii 1937-1940 ................................................................................ 52
2.1. Cadrul geografic și istoric al actualelor județe Harghita și Covasna ..... 52
2.2. Situația populației românești din județele Harghita și Covasna în
perioada interbelică (1918-1940) ............................................................ 57
2.2.1. Organizarea administrativă................................................................ 57
2.2.2. Organizarea religioasă ....................................................................... 61
2.2.3. Instituții de cultură ............................................................................. 72
2.2.4. Învățământul românesc ...................................................................... 75
2.3. Contextul intern și internațional premergător Dictatului de la Viena .... 78
2.4. Mișcarea revizionistă maghiară .............................................................. 104
2.4.1. Apariția și evoluția curentului revizionist maghiar........................ 104
2.4.2. Propaganda revizionistă maghiară în România, în Ungaria și pe
plan internațional ............................................................................. 117
2.4.3. Caracterul religios al mișcării revizioniste maghiare .................... 130
2.4.4. Incidente violente pe tema revizuirii granițelor, în perioada 20
iunie 1920 – 30 august 1940 ........................................................... 138
2.4.5. Societăți cu caracter iredentist ........................................................ 142
2.4.6. Poziția populației germane și a celei evreiești din Transilvania
privind revizuirea frontierelor ......................................................... 149

3
 2.4.7. Acțiuni de contracarare a revizionismului maghiar ....................... 150
2.5. Relatări din presa laică și bisericească, privitoare la revizionismul
maghiar și la Dictatul de la Viena ......................................................... 153
2.6. Reacția populației și administrației maghiare din Ungaria și din
Transilvania ocupată, în primele zile ale lunii septembrie 1940 ......... 160
2.7. Un Hajdudorog actualizat. Demersurile Budapestei pentru
înființarea unei episcopii ortodoxe maghiare (1941-1944) ................. 165

Capitolul III. Viața religioasă a românilor din județele Harghita și

Covasna în timpul Dictatului de la Viena (1940-1944) ................................ 183
3.1. Aspecte ale vieții religioase a românilor din fostele judete Ciuc,
Odorhei și Treiscaune, astăzi Covasna și Harghita .............................. 183
3.2. Starea parohiilor românești după Dictatul de la Viena ......................... 190
3.2.1. Expulzarea episcopilor și preoților români din teritoriile
ocupate.............................................................................................. 190
3.2.2. Dărâmarea, pângărirea și devastarea lăcașurilor de cult................ 204
3.2.3. Expulzarea, maltratarea și maghiarizarea credincioșilor români .. 214
3.2.4. Studiu de caz: situația parohiilor Tulgheș, Ditrău și Gheorgheni . 253
3.3. Implicarea episcopului Nicolae Colan în reorganizarea și asigurarea
continuității vieții bisericești din teritoriile cedate Ungariei
horthyste.................................................................................................. 272
3.4. Sprijinul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Sibiului prin
mitropolitul Nicolae Bălan .................................................................... 282
3.5. Atitudinea cultelor istorice maghiare privind situația credincioșilor
români ..................................................................................................... 288

Capitolul IV. Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra

românilor din sud-estul Transilvaniei ............................................................ 293
4.1. Retragerea administrației românești din Transilvania de Nord ............ 294
4.1.1. Incidente de frontieră ....................................................................... 315
4.2. „Războiul” împotriva limbii române și a simbolurilor românești........ 317
4.3. Consecințe demografice .......................................................................... 326
4.4. Implicațiile legislative ale Dictatului de la Viena ................................. 331
4.5. Situația învățământului în limba română ............................................... 339
4.6. Starea instituțiilor și asociațiilor de cultură ........................................... 354
4.7. Ecouri ale românismului în presa vremii ............................................... 358
4.7.1. Ecouri în mass-media română ......................................................... 358

4
 4.7.2. Calomnieri ale României în mass-media maghiară ....................... 361
4.7.3. Ecouri ale Dictatului de la Viena în presa germană și
internațională .................................................................................... 369
4.8. Acțiuni de solidaritate a românilor de pretutindeni............................... 375

Capitolul V. Evoluții în perioada august 1944 – februarie 1947 ............... 386

5.1. Situația politică, administrativă și socială din Transilvania de Nord
eliberată de sub stăpânire maghiară ...................................................... 386
5.2. Viața religioasă a românilor din Harghita și Covasna după
eliberarea Transilvaniei de Nord ........................................................... 389
5.3. Demersuri pentru normalizarea activității de cult ................................. 390
5.3.1. Refacerea organizării bisericești din perioada interbelică ............. 390
5.3.2. Revenirea preoților și credincioșilor din refugiu ........................... 390
5.3.3. Începerea lucrărilor de reparație și restaurare a bisericilor ........... 394

Capitolul VI. Reverberații și valorizări contemporane privind

Dictatul de la Viena și consecințele sale ......................................................... 396
6.1. Accente nostalgice ale unor lideri politici și de opinie maghiari ......... 396
6.2. Demersurile societăți civile pentru îmbunătățirea vieții religioase a
românilor din Harghita și Covasna ....................................................... 397
6.3. Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – instituție divino-
umană providențială ............................................................................... 400

Concluzii .............................................................................................................. 406

Bibliografie.......................................................................................................... 414
Surse arhivistice .............................................................................................. 414
Colecții de documente în volum .................................................................... 416
Lucrări generale .............................................................................................. 416
Lucrări de specialitate .................................................................................... 419
Publicistică ...................................................................................................... 422
Studii și articole .............................................................................................. 423
Surse internet .................................................................................................. 429

Anexe ................................................................................................................... 430

5
 Legitimația de membru pe viață al Astrei, aparținând protopopului Ioan
Rafiroiu din Poiana Sărată ..................................................................... 430
Protocoale și contracte între Reich-ul German și Regatul României ......... 431
Comunicatul de la Turnu Severin .................................................................. 435
Textul Dictatului de la Viena ......................................................................... 436
Garanția dată de miniștrii de Externe ai Ungariei și României ................... 439
Linia de demarcație a Dictatului de la Viena ................................................ 440
Imagini de la semnarea Dictatului de la Viena ............................................. 442
Traseul aproximativ al noii linii de demarcație dintre România și
Ungaria.................................................................................................... 443
Modalitatea evacuării teritoriului cedat, stabilită de către comisia mixtă
româno-maghiară ................................................................................... 444
Paralelă între frecvența știrilor despre Transilvania la Radioul
românesc (coloana din stânga) și la Radioul maghiar (coloana din
dreapta) ................................................................................................... 445
Înființarea Bisericii Ortodoxe Ungare ajunsă în atenția „S.S.” .................. 446
Încercarea lui Adolf Hitler de a înființa o Patriarhie Ortodoxă a Europei . 449
Telegrame și scrisori de mulțumire aduse de către poporul maghiar lui
Adolf Hitler............................................................................................. 450
Expulzarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei și a intelectualilor
orădeni..................................................................................................... 454
Memoriul lui Wilhelm Fabricius privind dreptul României asupra
Transilvaniei ........................................................................................... 455
Intrarea trupelor maghiare în localitățile din Transilvania de Nord ........... 457
Cele zece porunci maghiare ........................................................................... 459
Timbre poștale din Ungaria, ianuarie-martie 1940....................................... 460
Corespondența dintre Episcopia Ortodoxă a Clujului, și preotul greco-
catolic Alexandru Cojocariu din Corbu, înregistrată la numărul
1694/1946 ............................................................................................... 461
Inventarul parohiei Poiana Sărată în momentul evacuării întregii
populații românești ................................................................................. 463
Tabel cu bisericile distruse și profanate și cu cimitirele profanate din
județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, aflate în analiza comisiei
mixte germano-italiană .......................................................................... 464
Adrese ale episcopului Nicolae Colan către preotul Alexandru Pătruțiu
din Vâlcele .............................................................................................. 466
Pastorala „De la inimă la inimă” a episcopului Nicolae Colan din luna
octombrie 1940 ....................................................................................... 468

6
Decrete-lege ale Consiliului de miniștri regal ungar și ale unor ministere
și instituții asimilate acestora................................................................. 469
Faptele deosebit de grave anchetate de comisia mixtă de ofițeri
germano-italiană, petrecute în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune . 476
Apel către români adresat de către autoritățile din Tulgheș ........................ 477
Tabel cu trecerile forțate la catolicism în Tulgheș în perioada
septembrie-decembrie 1940 ................................................................... 479
Atribuțiile Comisiei Aliate de Control în România, în anul 1945.............. 481
Imagini care reliefează activitatea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei ................................................................................................. 482

Postfață ............................................................................................................ 484

7
 Listă de abrevieri

A.M.A.E. – Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, București;

A.M.I. – Arhiva Ministerului de Interne, București;
A.N.I.C. – Arhivele Naționale Istorice Centrale, București;
Bundesarchiv – Arhivele Federale ale Germaniei, Berlin;
C.E.D.M.N.C. – Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”, Sfântu Gheorghe;
C.N.S.A.S. – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității,
București;
D.G.P. – Direcția Generală a Poliției – Fond arhivistic din cadrul A.N.I.C.,
București.
E.I.B.M.B.O.R. – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București;
IHK – Industrie und Handleskamer (Camera de Comerț și Industrie a
Germaniei), Fond arhivistic Potsdam;
M.P.N. – Ministerul Propagandei Naționale – Fond arhivistic din cadrul
A.N.I.C., București;
P.A.A.A. – Arhiva Politică a Ministerului German de Externe, Berlin;
P.C.M.-S.S.I. – Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de
Informații – Fond arhivistic din cadrul A.N.I.C., București;
S.J.A.N. – Serviciul Județean al Arhivelor Naționale, Mureș, Harghita,
Covasna.

8
 …

Cultura și poporul a reprezentat din totdeauna premiza de bază a

cunoașterii modului sub care Dumnezeu lucrează în cursul erelor și a timpului
perceput de om ca trecător și uneori prea scurt pentru finalizarea rosturilor sale.
† Andrei,
Episcopul Covasnei și Harghitei

9
10
 Prefață

Pr. prof. univ. dr. Nechita RUNCAN

După perioada de pregătire și după o cercetare atentă și minuțioasă în

cadrul Școlii Doctorale de Teologie din Universitatea Ovidus din Constanța, Pr.
Vatamanu Valentin Florin ne supune atenției o teză de doctorat, pe cât de
importantă, pe atât de necesară, în peisajul literaturii teologice românești, în
general, și în cel al istoriografiei naționale contemporane, în special. Intitulată
„Viața religioasă a românilor din județele Harghita și Covasna în perioada
Dictatului de la Viena (1940-1944)”, teza de doctorat este rodul unor cercetări
ample și bine documentate în Arhivele parohiale din județele Harghita și
Covasna, în Arhivele Naționale din România, în Arhivele Centrului Ecleziastic
de Cercetare și Documentare ‹‹Mitropolitului Nicolae Colan››, în Arhiva
Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe din București, în Arhiva
Ministerului de Interne din București, în Arhivele Naționale Istorice Centrale
din București, urmate de cele făcute în Arhivele Federale ale Germaniei din
Berlin (Bundesarchiv), în Arhiva Politică a Ministerului German de Externe
din Berlin etc.
Problematica Dictatului de la Viena a reținut atenția multor istorici și
cercetători români și străini deopotrivă, însă o astfel de temă vastă implică o
cercetare pe măsură, care nu poate fi epuizată sau dusă la un nivel exhaustiv cu
ușurință. De aceea, autorul tezei de doctorat cu titlul de mai sus aduce în prin
plan unele evenimente și fapte inedite, din timpul și imediat după Dictatul de la
Viena din 30 august 1940, precum și relatările care vor pune într-o nouă lumină
viziunea generală a problematicii abordate.
În tratarea temei dezvoltate în teză, doctorandul are ca scop principal
prezentarea adevărului istoric fără părtinire sau subiectivism, bazat doar pe
documente de arhivă, care reflectă autentic viața religioasă a românilor din
județele Harghita și Covasna în perioada Dictatului de la Viena.
Autorul tezei motivează alegerea și elaborarea temei pe argumentul că
s-a născut, a crescut, locuiește și păstorește credincioșii ortodocși români dintr-
o zonă care necesită o pastorație cu totul specială în cadrul Episcopiei Ortodoxe
Române a Covasnei și Harghita, „parte a teritoriului numit Transilvania de
Nord, greu încercată de vremuri care au trecut peste ea, …intrând în contact
personal cu martori ai Marii Uniri de la 1918, sau cu oameni care au fost
martori la ocuparea forțată prin Dictatul de la Viena”, inclusiv înaintașii săi…
„auzind prin viu grai mărturiile acestor oameni referitoare la încercările prin
care au trecut ei și Biserica românească”… și… „în al doilea rând văzând
indiferența și uitarea poporului român și a conducătorilor sau a celor care ar

11
trebui să fie atenți cu această parte de țară, în care conviețuiesc atâtea
națiuni” (p. 7).
Actualitatea temei este argumentată de autor prin faptul demonstrat că
problemele cotidiene ale românilor din județele Harghita și Covasna au atras și
atrag în continuare atenția opiniei publice naționale și internaționale. De altfel,
tot mai mulți tineri cercetători contemporani sunt interesați de tematică
abordată în lucrarea de față, fapt ce rezultă din studiile și articolele publicate în
literatura de specialitate.
Lucrarea de față dorește să aducă în actualitate, să selecteze și să
sistematizeze informațiile și studiile publicate cu privire la realitățile istorice,
culturale și religioase ale românilor din Harghita și Covasna, dar și să aducă la
lumină noi documente care să sporească valoarea științifică a tezei, contribuind
la consolidarea unei mentalități europene, antirevizioniste. Un studiu despre
viața religioasă a românilor din județele Harghita și Covasna în perioada
Dictatului de la Viena este de mare actualitate în condițiile în care multe din
cercetările anterioare au tratat doar tangențial sau parțial acest subiect. Practic
lucrarea de față umple un gol în literatura de specialitate prin aducerea în prim
plan a unor documente de arhivă inedite și prin evidențierea lucrărilor istorice
și a presei de limbă maghiară, necunoscute până acum publicului român.
Metodologia folosită de autor în demersul său științific este una extrem
de complexă, mergând de la general la individual, de la macro istorie la micro
istorie. Prin urmare, metodele realizării unui astfel de studiu sunt numeroase și
cuprind multe tentative de abordare până la obținerea formei finale a textului
propus de autor spre evaluare.
În elaborarea tezei de doctorat, trei metode de cercetare au devenit, prin
interdisciplinaritate, o singură metodă de lucru, prin care autorul aduce la
lumină adevărul istoric, și anume metodele documentării, a cercetării
bibliografice și a analizei documentare, strâns legate între ele.
Documentarea a solicitat abilitățile de cercetător ale autorului prin
studiul său asiduu în multiple arhive naționale și internaționale, așa cum
menționează el însuși în Introducerea tezei de doctorat.
Acestor osteneli arhivistice li s-au adăugat studierea și cercetarea
materialelor bibliografice de specialitate, din istoriografia română, maghiară și
germană, nu puține la număr, care au trebuit analizate cu cea mai mare rigoare
științifică.
Multitudinea documentelor și a surselor bibliografice a determinat
folosirea metodei comparative, autorul ajungând la concluzia că unele dintre
ele se contrazic, fiind uneori chiar pe poziții opuse, dar prin comparație au adus
dovezi directe, sau indirecte despre adevărul istoric. O altă metodă de cercetare
utilizată de doctorand a fost cea cantitativă, prin care a analizat, din punct de
vedere statistic, evoluția populației românești, a locașurilor de cult, a școlilor și
instituțiilor de cultură din județele Harghita și Covasna, cu ajutorul

12
recensămintelor și a măsurătorilor dinaintea ocupației, din timpul ocupației și
după ocupație, măsurători ce sunt obligatorii pentru înțelegerea consecințelor
Dictatului de la Viena.
Metoda cercetării microistoriei a fost utilizată de autorul tezei de
doctorat pentru a exemplifica situațiile concrete din parohiile afectate de Dictat,
de asemenea, bisericile și comunitățile românești cu viața concretă a românilor
din sud-estul Transilvaniei, dar și pentru a reda personalitatea episcopului erou
Nicolae Colan, care a avut o contribuție decisivă în ceea ce privește rezistența
religioasă, spirituală și culturală a românilor, refuzând să părăsească
Transilvania ocupată și alegând să lupte împreună cu păstoriții săi ca singur
ierarh ortodox din spațiul ocupat.
Datorită faptului că Dictatul de la Viena a avut numeroase consecințe
asupra vieții religioase a românilor din teritoriul ocupat, și nu numai, ipotezele
de cercetare sunt legate de întrebările care vin în întâmpinarea demersului
științific propus de autorul tezei. Între ipotezele de cercetare propuse de
doctorand, amintim câteva, și anume:
– „situația politică, demografică, dar mai ales religioasă ar fi fost cu
totul alta pe termen lung, dacă nu s-ar fi pronunțat Dictatul de la Viena, sau
dacă Regatul României ar fi reușit o altfel de negociere, mult mai favorabilă
locuitorilor români din ținutul ocupat”;
– „depășirea atribuțiilor de către cele trei instituții maghiare de
represiune: Poliția, Armata și Jandarmeria, fapt ce a dus la nenumăratele
crime și încălcări ale termenilor Dictatului”;
– „eroismul episcopului Nicolae Colan și sprijinul acordat de către
mitropolitul Nicolae Bălan credincioșilor români din ținuturile aflate sub
ocupație horthystă”;
– „consecințele care se resimt și astăzi, la mult timp după momentul
Dictatului de la Viena” (p. 11).
Pentru o mai bună înțelegere a temei și pentru lămurirea unor termeni
ce sunt înțeleși prea vag sau eronat, autorul propune câteva precizări
terminologice, cu scopul de a ușura discursul științific privitor la națiunile și
locurile prezentate în lucrare.
Demersul științific elaborat de doctorand cuprinde 485 de pagini,
structurate în introducere, dezvoltarea temei propriu-zise pe parcursul a șase
capitole ample, la care se adaugă bibliografia, care certifică și scoate în
evidență familiarizarea autorului cu literatura de specialitate, precum și
volumul de muncă științifică pe care acesta și l-a asumat. Anexele, așezate la
sfârșitul tezei, aduc un plus de argumentare în cercetarea făcută de Pr.
Vatamanu Valentin Florin.
Făcând o prezentare succintă a cuprinsului tezei de doctorat, constatăm
următoarele:

13
 După o scurtă introducere, în care doctorandul ne prezintă, motivația
alegerii temei, actualitatea, importanța cercetării și metodologia folosită în
cercetare, acesta face în capitolul I o analiză a stadiului cercetării, în care sunt
înfățișate lucrările anterioare care au avut ca obiect tematica Dictatului de la
Viena și relațiile dintre cele două națiuni conlocuitoare din județele Harghita și
Covasna. În acest sens, aduce în atenție lucrări de bază din istoriografia
română, maghiară și germană, care abordează tema respectivă. Prezintă, apoi,
sursele arhivistice cercetate, acestea având o pondere majoritară în elaborarea
prezentei teze de doctorat.
În capitolul al II-lea, autorul scoate în prim plan efectele geopoliticii
statelor revizioniste asupra situației româniei între anii 1937-1940, punând
accentul pe cadrul geografic și istoric al actualelor județe Harghita și Covasna,
cu specială privire la organizarea religioasă, administrativă, culturală și a
învățământului românesc din cele două județe. Este prezentat cu claritate
contextul intern și internațional premergător Dictatului de la Viena, pe baza
documentelor de arhivă, în special a celor din capitala Germaniei, țară care a
avut un rol covârșitor în realizarea actului de la 30 august 1940. În același
context, Părintele Vatamanu a prezentat și istoria mișcării revizioniste
maghiare ca fenomen extrem de important și factor hotărâtor în luarea deciziei
de dezmembrare a României. Un eveniment istoric și bisericesc inedit prezentat
în acest capitol îl reprezintă încercarea de înființare a unei episcopii ortodoxe a
Ungariei, care urma să îi înglobeze și pe credincioșii ortodocși români din
Transilvania ocupată.
Capitolul al III-lea subliniază în detaliu viața religioasă a românilor din
județele Harghita și Covasna în timpul Dictatului de la Viena (1940-1944),
autorul având ca bază de cercetare arhivele, bibliografia și articolele de presă
din acea vreme. Prezintă situația prin care au trecut credincioșii români din
zona cedată temporar Ungariei prin Dictatul de la Viena. Sunt prezentate,
detaliat, toate aspectele importante din viața religioasă a românilor, cuprinzând
expulzarea episcopilor și a preoților români din zona ocupată, dărâmarea,
devastarea și profanarea bisericilor românești, expulzarea, maltratarea și
maghiarizarea credincioșilor români, toate acestea în contextul unei atitudini
ostile din partea preoților și a reprezentanților cultelor istorice maghiare. Este
subliniat, apoi, sprijinul deosebit al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, prin
mitropolitul Nicolae Bălan și eroismul episcopului Nicolae Colan, singurul
episcop ortodox român rămas în teritoriul ocupat.
În capitolul al IV-lea, autorul tezei prezintă consecințele Dictatului de la
Viena asupra românilor din sud-estul Transilvaniei, între care amintim:
evacuarea administrației românești din teritoriul ocupat, strădaniile noii
administrații maghiare de a interzice limba română, portul național românesc și
alte simboluri ale identității naționale a românilor. O serie de subcapitole se
referă la consecințele demografice și la implicațiile legislative ale Dictatului, cu

14
urmări până în zilele noastre. Este prezentată și situația învățământului în limba
română și a instituțiilor de cultură românești din timpul celor patru ani de
ocupație maghiară. Nu sunt trecute cu vederea nici acțiunile de solidaritate a
românilor de pretutindeni, față de românii ardeleni aflați sub ocupație străină.
În capitolul al V-lea, doctorandul a prezentat evoluția vieții religioase a
românilor din perioada august 1944 – februarie 1947, adică de la eliberarea
Transilvaniei de Nord până la instaurarea regimului comunist cu specială
privire la refacerea vieții religioase a românilor din județele Harghita și
Covasna, prin revenirea preoților și a credincioșilor din refugiu și începerea
lucrărilor de reparație a bisericilor distruse și profanate în timpul ocupației
maghiare.
Capitolul al VI-lea înfățișează o serie de reverberații și valorizări
contemporane cu privire la Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra
poporului român, prin acțiunile permanente de ameliorare a vieții religioase
susținute de Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei în această parte de
țară.
Conchidem, așadar, că studierea vieții religioase a românilor din
județele Harghita și Covasna în perioada Dictatului de la Viena (1940-1944) a
reprezentat un demers științific complex. Urmărind contextul intern și
internațional din perioada interbelică referitor la România și Transilvania în
mod special, observăm presiunile politice la care a fost supusă țara noastră.
Bibliografia selectivă, amplă și diversă, cuprinzând surse de prim ordin,
împreună cu aparatul critic, oglindește munca amplă de cercetare științifică și
redactare a tezei de față. Putem spune că teza de doctorat elaborată de Pr.
Vatamanu Valentin Florin se distinge prin mai multe calități care îi dau
consistență științifică și originalitate, între care menționăm următoarele:
– Tema tezei de doctorat este de mare actualitate și utilitate în literatura
de specialitate;
– Prin noutatea și necesitatea ei, lucrarea de față completează un mare
gol din istoriografia națională și universală;
– Teza are ținută academică, iar discursul teologic păstrează limbajul de
specialitate;
– Aparatul critic al lucrării demonstrează nu numai calitatea diverselor
surse științifice, dar și abilitatea de cercetător a autorului;
– Planul lucrării este bine structurat, logic și cronologic, făcând posibilă
o mai bună înțelegere a subiectului tratat;
– Elaborarea și redactarea îngrijită a tezei scot în evidență calitățile de
cercetător ale autorului și munca temeinică de folosire a surselor bibliografice;
– Autorul evită amănunte inutile și surprinde doar ceea ce este esențial
de cunoscut, ceea ce denotă puterea de sinteză și analiză a doctorandului;
– Documentele de arhivă și argumentările inedite dau valoare științifică
întregii lucrări.

15
 Cele prezentate mai sus îl îndreptățesc pe Pr. doctorand Vataman
Valentin Florin să susțină public teza de doctorat cu titlul mai sus amintit în
vederea obținerii titlului științific de doctor în teologie. Având încredințarea că
lucrarea are reală valoare științifică, recomandăm publicarea ei după o atentă
recitire și eliminare a unor eventuale scăpări de redactare strecurate în text.
Studiul academic și argumentativ al lucrării oglindesc o teză de doctorat de
referință în arealul literaturii teologice și istorice românești. Serioasa muncă de
cercetare științifică și redactare a lucrării de față îl recomandă pe autor la
obținerea titlului de doctor în teologie.

16
 Argumente

Evaluare la lucrarea tezei de doctorat

semnată de Pr. prof. dr. Ionel ENE

Părintele doctorand Valentin Florin VATAMANU a optat, în vederea

redactării proiectului tezei sale de doctorat, pentru tema: Viața religioasă a
românilor din județele Harghita și Covasna în perioada Dictatului de la
Viena (1940-1944), sub îndrumarea părintelui profesor dr. Nechita RUNCAN,
o temă extrem de importantă și, în egală măsură, extrem de actuală pentru
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și pentru Istoria României. Lucrarea are
485 pagini, un număr 2094 note de subsol; au fost cercetate 37 fonduri de
arhivă internă, 15 externă, 6 colecții de documente românești și străine, 35 de
lucrări generale, 63 de lucrări de specialitate, 30 de publicații, 70 de studii și
articole și 17 surse de internet, ceea ce dovedește o aplecare riguroasă asupra
temei și o tratare cu acrivie a acesteia. Deși tema a fost și rămâne extrem de
sensibilă, faptul că se bazează, în bună parte, pe documente de arhivă deschide
un culoar nou de cercetare pentru istoria contemporană a poporului român.

Aprecieri generale
Lucrarea – într-un stil academic și utilizând un limbaj adecvat – ne
prezintă o realitate dureroasă a istoriei contemporane a Transilvaniei, care,
după ce a fost vreme de câteva secole sub asuprire maghiară și habsburgică, a
reușit să se emancipeze, după Primul Război Mondial, pentru ca să trăiască cea
mai grea perioadă în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Candidatul observă toate treptele formale și normele de cercetare
istorică, utilizând surse edite și inedite, folosește din plin fondurile arhivistice,
relaționează evenimentele cu multă ușurință și elaborează ipoteze pertinente
asupra realităților concrete din Transilvania, atât din perioada ante cât și
horthystă.
Lucrarea deschide o perspectivă nouă de înțelegere a realităților și
manifestărilor actuale din Transilvania, care nu sunt decât semne ale unei
nostalgii hegemonice. În același timp, ne prezintă o pagină întunecată a istoriei
contemporane, în care manifestările de incitare la ură etnică și atrocitățile
comise de horthyști nu sunt demne de veacul nostru!

Aspecte analitice
Lucrarea prezintă un interes deosebit pentru timpurile noastre, oferindu-
ne un răspuns la provocările sistematice din ținutul secuiesc ori din zonele cu o
populație majoritar maghiară. Realizăm, odată în plus, că izul politic și visul

17
unei reveniri la o Ungarie Mare alimentează toate manifestările revizioniste și
secesioniste din Ardeal
Motivația alegerii temei tratate ne-o mărturisește părintele candidat în
Introducere, precizând că are un aspect subiectiv și unul obiectiv. Cel subiectiv
este legat de faptul că s-a născut, format, crescut și păstorește în această zonă,
greu încercată de vremurile care au trecut peste ea, dar și pentru indiferența și
uitarea poporului român și a conducătorilor sau a celor care ar trebui să fie
atenți la această parte de țară, în care conviețuiesc atâtea națiuni (p. 7).
Aspectul obiectiv este generat de faptul că istoriografia, cu precădere
românească, nu a tratat cu acrivie situația românilor din Transilvania în
perioada ocupației horthyste, iar lucrările legate de această problemă fie
tratează lucrurile la modul general, fie surprinde mai mult aspectele geopolitice
ale celui de al Doilea Război Mondial. Lucrarea părintelui Vatamanu umple
acest gol a istoriei, din nefericire, doar pentru două județe, celelalte, care au
fost sub vremelnica stăpânire horthystă, rămânând, încă, o mină de explorat!
Tot în Introducere mai sunt abordate probleme legate de importanța cercetării,
metodologia folosită și terminologie, încheindu-se cu o succintă radiografie a
fiecărui capitol, din cele șase, care compun corpusul lucrării.
Primul capitol, intitulat Istoriografia problemei și sursele de cercetare,
are la rându-i mai multe subcapitole care ne introduc atât în atmosfera
internațională, premergătoare celui de Al Doilea Război Mondial, cât și în
preocupările istoricilor, referitor la statutul Transilvaniei și problematica
Dictatului de la Viena. Deosebit de importantă este precizarea, făcută în
subcapitolul Trecerea în revistă a cercetărilor anterioare privind problematica
Dictatului de la Viena edite și inedite în istoriografia română, anume că,
„istoricii maghiari, care înaintea Dictatului au elaborat lucrări care să justifice o
eventuală anexare a Transilvaniei” (p. 17) au adus argumente geografice,
istorice, demografice în favoarea Ungariei, argumente ce nu pot sta în picioare
în fața adevărului istoric și a obiectivității. Trebuie să înțelegem că ipoteza de
lucru pentru cercetătorii maghiari este totdeauna în disonanță cu adevărul
istoric. Și așa cum frații noștri greco-catolici, când abordează problema
Uniației, pornesc totdeauna discuțiile de la 1948 și nu de la 1700, la fel istoricii
maghiari, în dorința lor de a dovedi că Transilvania le aparține pornesc de la
disputele pentru hegemonie și stăpânirea lor efectivă în Transilvania și nu de la
faptul că au venit peste românii autohtoni pe care i-au subjugat aproape un
mileniu. Părintele candidat trece în revistă toate aceste puncte deosebite de
abordare și prezentare a problemei Transilvaniei, dar prezintă și lucrări ale unor
autori străini, germani, americani și nu numai, care contrazic pretențiile de
stăpânire ale vecinilor noștri. Meritorie este abordarea problemei Transilvaniei
pe bază de documente de arhivă, ce nu pot fi contestate și care redau adevărul
istoric, dramatic al întregii regiuni, sub ocupație horthystă, dar în special al
celor din actualele județe Harghita și Covasna.

18
 Cel de al II-lea capitol, intitulat Efectele geopoliticii revizioniste asupra
situației României în anii 1937-1940 (pp. 42-199) este o radiografie
amănunțită a vieții sociale, politice, culturale și religioase din Transilvania, cu
aplecare atentă asupra celor două județe. Frământări, atitudini, scrieri, mișcări
sociale și religioase, instituții de cultură, statistici, situația învățământului,
propaganda revizionistă maghiară, incidente violente pe tema revizuirii
granițelor stabilite la Trianon etc., sunt doar câteva din problemele inventariate
de părintele candidat în acest capitol, care ne redau starea de spirit și situația
încordată, dinaintea Dictatului de la Viena.
Viața religioasă a românilor din județele Harghita și Covasna în
timpul Dictatului de la Viena, este titlul celui de al III-lea capitol (pp. 200-
336). Simpla lecturare îți răscolește sufletul: în secolul XX să se petreacă
lucruri de o ferocitate de neimaginat! Nu poți decât să constați cu durere că
omul poate, uneori, să decadă din demnitatea sa și să depășească prin ferocitate
sălbăticia animalelor. De altfel, înțelepciunea bătrânilor spune că suntem
animalici când ucidem, umani când judecăm și dumnezeiești când iertăm.
Ferocitatea pe care o descoperim în comportamentul horthyștilor, ce au devenit
stăpânii Transilvaniei, începând cu 30 august 1940, este greu de imaginat, dar
poate fi cunoscută prin simpla lecturare a acestui capitol, din lucrarea părintelui
Vatamanu. Și ceea ce trebuie precizat e faptul că doar românii au avut de
suferit, fie că au fost episcopi, preoți ori simpli credincioși, ortodocși ori greco-
catolici. Dacă cei dintâi au fost, de regulă, expulzați, cei mai mulți credincioși
au avut de suferit. Și părintele candidat surprinde diversele forme de suferință
ale acestora: presiuni pentru a fi maghiarizați (pp. 238-287), odată ce au rămas
fără preoți și învățători la sate, intelectuali și conducători la orașe, arestări,
internați în lagăre de muncă etc. Ar fi destul să menționăm, ceea ce părintele
doctorand consemnează la p. 280, când redă Raportul unui an de stăpânire
maghiară în Transilvania de Nord (1 septembrie 1940 – 31 august 1941),
întocmit de Ministerul Afacerilor Străine de la București și care avea următorul
conținut: Omorâți – 919; schingiuiți – 771, bătuți – 3.373; arestați – 13.359.
Acestora li se adăugau 12.595 de români expulzați și un număr de 123.916
refugiați. Quot erat demonstrandum! Cercetarea părintelui nu se oprește la data
de 31 august 1941 și nici atrocitățile maghiare nu au încetat atunci, dimpotrivă!
Pot fi surprinse foarte multe dintre odioasele crime săvârșite de horthyști, în
perioada lor de stăpânire a Transilvaniei, iar părintele candidat nu a făcut
economie în a prezenta unele dintre ele. Spre exemplu, la p. 290 este redată
uciderea pădurarului Ilie Țepeș din Tulgheș, care a fost chemat la
comandamentul militar din Ditrău, pentru a da unele explicații referitor la
situația pădurilor din zonă. Astfel, „la intrarea în comună a fost prins de un
grup de secui, dus cu forța la primărie (loc spre care se îndrepta oricum),
zdrobit în bătăi, ciopârțit cu cuțitul, apoi, aflat în stare muribundă, a fost
aruncat de la etaj în mijlocul străzii, unde a fost ucis prin tăierea membrelor și

19
bătăi crunte, fiind călcat în picioare de către mulțime. Trupul său a fost lăsat
două zile pe stradă în vederea publicului”.
Un spațiu important (pp. 310-323) acordă părintele Vatamanu și
episcopului Nicolae Colan, cel care a rămas în teritoriul ocupat și s-a luptat să
aline suferințele românilor ce nu-și părăsiseră glia. De o atentă prezentare s-a
bucurat și vrednicul de pomenire mitropolitul Nicolae Bălan (pp. 323-331), cel
care a fost un stâlp de rezistență împotriva tuturor devierilor și presiunilor
politice asupra Bisericii, cel puțin în perioada interbelică. Trebuie să precizăm
că atitudinea și activitatea sa au fost meritorii și în timpul celui de Al Doilea
Război Mondial.
Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra românilor din sud-
estul Transilvaniei acoperă cel de al IV-lea capitol al lucrării de doctorat (pp.
337-451). Ce s-a dorit și ce a însemnat Dictatul de la Viena a fost surprins și
redat în sinteză de părintele candidat, prin citarea unui istoric american, Keith
Hitchins, în următoarele cuvinte: „Departe de a soluționa chestiunea,
Arbitrajul de la Viena a exacerbat relațiile dintre România și Ungaria. Nu a
reușit să rezolve problema naționalităților prin separarea tuturor etnicilor
maghiari de toți etnicii români…” (p. 337). Dimpotrivă, actul samavolnic a
avut o serie de consecințe legislative, demografice, de conviețuirea
comunităților românești și maghiare, dar și de percepția dreptului de proprietate
și suveranitate asupra acestui teritoriu. O radiografie minuțioasă asupra acestor
aspecte și nu numai, reușește părintele Vatamanu să facă în acest capitol,
folosindu-se de un bogat fond arhivistic, ceea ce dă o notă în plus de
originalitate și obiectivitate lucrării. Presiunile puse de maghiari, la preluarea
teritoriului și după aceea, asupra administrației, a instituțiilor publice, a
asociațiilor culturale, artistice, sportive, religioase, biblioteci, asupra
instituțiilor de presă, dar mai ales asupra Școlii și Bisericilor românești sunt
redate pe larg și cu o temeinică susținere documentară de părintele candidat în
acest capitol. Deosebit de important este efortul părintelui doctorand de a
surprinde și a reda ecourile internaționale asupra Dictatului de la Viena, ecouri
ce sunt într-o evidentă contradicție cu relatările calomnioase din presa
maghiară a vremii (a se vedea pp. 421 la 438). Solidaritatea Statului român, dar
și a Diasporei românești și nu numai, sunt surprinse la sfârșitul acestui capitol
(pp. 439-451), ceea ce dovedește că „soarta grea a românilor transilvăneni,
din teritoriul cedat vremelnic Ungariei, nu a fost, așadar, trecută cu vederea de
către cei aflați în zona liberă, care au dat dovadă de empatie și solidaritate…”
(p. 451).
În cel de al V-lea capitol candidatul la titlul de doctor în teologie redă
situația de după 23 august 1944, când România a întors armele împotriva
Germaniei și a Ungariei și s-a aliat cu URSS. Titlul capitolului este sugestiv, în
acest sens: Evoluții în perioada august 1944 – februarie 1947. Și tația
românilor din acest teritoriu a fost extrem de sensibilă și grea. Pe de o parte,

20
maghiarii au jefuit și exploatat tot ce se putea, fiind conștienți că pierd
teritoriul, pe de altă parte, noua administrație ce venea, sub comenduire
sovietică nu avea nici cea mai mică urmă de simpatie pentru românii, fiindcă
urmăreau instaurarea comunismului. Citând un autor contemporan, părintele
Vatamanu zugrăvește situația în următoarele cuvinte: „cu precădere, Biserica,
rămasă în mod paradoxal singura redută a vieții românești, resimte cel mai
acut loviturile unei noi stăpâniri care sub masca democrației crează situații
grele de supraviețuire românească. Din acest punct de vedere, perioada
administrației rusești s-a transformat într-o veritabilă vreme de teroare asupra
populației românești, culminând cu arestările din rândul preoților români, pe
baza unor diverse motive, a populației civile, interzicerea unor drepturi pentru
români…” (p. 456). Faptul că erai român ortodox era un pericol sub stăpânirea
maghiară, dar sub cea nou instaurată deveneai și dușman al poporului sau al
democrației! Firavele încercări de revenire la normalitate, după august 1944
sunt surprinse spre sfârșitul acestui capitol.
Reverberații și valorizări contemporane privind Dictatul de la Viena și
consecințele sale, este titlul ultimului capitol al lucrării, cel de al VI-lea. Este
surprinsă atât nostalgia unor lideri politici și de opinie maghiari după
vremurile care, să sperăm, au apus pentru totdeauna, dar și demersurile
societății civile pentru îmbunătățirea vieții religioase, din zonă. Situația
actuală, încununată de providențiala hotărâre de a înființa Episcopia Covasnei
și Harghitei încununează lucrarea părintelui candidat.
Concluziile reiterează aspectele esențiale ale cercetării și fac posibilă o
mai clară înțelegere o obiectivelor propuse și realizate de autor.
Credem că lucrarea părintelui VATAMANU Valentin Florin umple un
gol în istoriografia românească și poate fi un punct de plecare pentru extinderea
cercetării la întregul teritoriu ocupat odinioară de trupele horthyste.
Părintele candidat folosește un limbaj academic, o exprimare coerentă și
clară, iar mulțimea referințelor și documentelor de arhivă cercetate îi dă o notă
aparte de originalitate. Micile erori, cele mai multe de tehnoredactare, dar și
unele de fond, pot fi eliminate în vederea publicării lucrării.
Prin urmare recomandăm lucrarea spre a fi susținută ca teză de doctorat,
în ședință publică, la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Ovidius”
din Constanța, iar candidatului Valentin Florin VATAMANU să i se acorde
titlul de doctor în Teologie.

21
 Evaluare la lucrarea tezei de doctorat
semnată de Pr. prof. univ. dr. Nicolae CHIFĂR

Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, care a adus în granițele unui

stat unitar și independent românesc toate provinciile istorice locuite de
populație majoritar românească și care au stat mai bine de două secole sub
dominație străină, țaristă și habsburgică, iar Transilvania din 1867 și sub
dualismul austro-ungar, nu a fost acceptată decât respectând convențiile
internaționale de către Uniunea Sovietică privind Basarabia și de către Ungaria
privind Transilvania. Astfel, la data încheierii Tratatului de la Trianon (4 iunie
1920) între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria,
ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, pentru stabilirea granițelor
Ungariei față de Austria, Regatul Sârbilor, Croaților, Slovenilor (mai târziu
Iugoslavia) România și Cehoslovacia este considerată până astăzi de ungurii
extremiști ca dată fatidică iar tratatul ca mare nedreptate adusă Ungariei.
Dezvoltarea spectaculoasă a Regatului României în perioada interbelică,
cuprinzând toate domeniile de manifestare, nu a fost privită cu bunăvoință, ci a
stârnit mereu invidie și mai ales dorințe revizioniste. Declanșarea celui de al
Doilea Război Mondial cu pretenții de dominație uluitoare a Germaniei naziste
asupra Europei a dat prilejul revizioniștilor maghiari conduși de Miklós Horthy,
regent al Ungariei (1 martie 1920 – 15 octombrie 1944) se încheie alianță cu
Hitler pentru a primi, cu ajutor german, teritoriile cerute din Cehoslovacia,
România și Iugoslavia. Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, a răpit
Transilvania de Nord-Est din Regatul României în favoarea Ungariei.
Atrocitățile unei conduceri abuzive și teroriste s-au manifestat în toate
teritoriile ocupate, în Transilvania numai în perioada anilor 1940-1941 murind
circa 1.000 de români.
Autorul fiind preot în zonă și chiar un fiu al acestor plaiuri, cunoaște
realitățile de la fața locului și a putut surprinde greutățile cu care se confruntă și
astăzi multe din parohiile românești din aceste județe, nu numai datorită
numărului redus de credincioși, ci și datorită unor orgolii, preconcepții, jocuri
politice și altele, unele rezidând chiar în consecințele pe termen lung ale
Dictatului de la Viena.
Realitățile expuse pe baza unor informări documentare de primă mână,
din diferite arhive fac din aceasta o lucrare de mare interes și actualitate,
evidențiind unele acțiuni care s-au petrecut nu ca să reactivăm spiritul de
revanșă, de răzbunare, ci pentru a nu se uita ca să nu se mai repete astfel de
acțiuni. Remarcăm și faptul că autorul nu a scris această lucrare în duh pătimaș,
antimaghiar, ci cu luciditatea cercetătorului istoric care se bazează pe
documente și care caută o interpretare reală a lor după metoda comparativă și
expozitivă.

22
 Introducere

Problematica Dictatului de la Viena a făcut să curgă multă cerneală, în

special în ultimii ani, însă o problemă atât de vastă implică o cercetare pe
măsură, care nu poate fi epuizată sau dusă la un nivel exhaustiv decât într-o
oarecare măsură. Multe dintre documentele referitoare la actul din 30 august
1940 nu au fost încă scoase la lumină. Cercetarea de către subsemnatul a
arhivelor parohiale din județele Covasna și Harghita, a Arhivelor Naționale din
România, a celor de la Centrul Ecleziastic de Cercetare și Documentare
Mitropolit Nicolae Colan sau a Arhivelor germane, a făcut ca în lucrarea de
față să fie aduse în prim plan unele evenimente și fapte inedite, petrecute
înaintea, în timpul și imediat după Dictatul de la Viena, relatări care vor pune
într-o nouă lumină viziunea generală a acestei problematici. De asemenea,
cercetarea istoriografiei maghiare și a presei de limbă maghiară fac posibilă o
privire de ansamblu asupra stadiului cercetării.
Trebuie precizat, din capul locului, că scopul principal al cercetării este
prezentarea adevărului istoric, sine ira et studio, dincolo de subiectivismul
istoric al unei tabere sau alteia, privind viața religioasă a românilor din județele
Harghita și Covasna în perioada Dictatului de la Viena.
1. Motivația alegerii temei: Faptul că m-am născut, am crescut, locuiesc
și păstoresc credincioșii dintr-o zonă care necesită o pastorație cu totul specială,
anume Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, parte a teritoriului numit
Transilvania de Nord, greu încercată de vremurile care au trecut peste ea, apoi
intrând în contact personal cu martori ai Marii Uniri de la 1918, sau cu oameni
care au fost martori la ocuparea forțată prin Dictatul de la Viena, inclusiv
înaintașii mei, și auzind prin viu grai mărturiile acestor oameni referitoare la
încercările prin care au trecut ei și Biserica românească, iar în al doilea rând
văzând indiferența și uitarea poporului român și a conducătorilor sau a celor
care ar trebui să fie atenți cu această parte de țară, în care conviețuiesc atâtea
națiuni, constituie motivele subiective ale alegerii temei de cercetare.
În ultimii ani, tot mai mulți tineri cercetători români au cercetat
documentele care rescriu Istoria Transilvaniei din cele mai vechi timpuri până
în perioada regimului comunist, aceștia punând accent mai mult pe aspectele
geopolitice ale Celui de-al Doilea Război Mondial și pe efectele Holocaustului,
lăsând, oarecum, o breșă în ceea ce privește istoria românilor transilvăneni în
cei patru ani de ocupație horthystă, ceea ce a devenit un motiv pragmatic și
obiectiv pentru studiul de față.
2. Actualitatea tematicii: Problemele cotidiene ale românilor din
județele Harghita și Covasna au atras și atrag în continuare atenția opiniei
publice naționale și internaționale. De asemenea, s-a constatat o creștere a

23
interesului cercetătorilor contemporani privind tematica abordată în lucrare.
Cunoașterea istoriei apropiate și a situației actuale, reflectate în lucrarea de față,
fac posibilă o privire de ansamblu și reală asupra realităților istorice, culturale
și religioase ale românilor din zonă. Lucrarea de față își dorește să aducă în
actualitate, să selecteze și să sistematizeze informațiile din studiile deja
publicate în cadrul instituțiilor mai sus menționate sau în alte perioade și locuri,
dar și să aducă la lumină noi documente care vor contribui substanțial la cele
deja spuse, axându-se pe o anumită perioadă de timp, un anumit domeniu (cel
al vieții bisericești) și un teritoriu (sud-estul Transilvaniei) binedefinite.
Actualitatea lucrării nu este, așadar, numai una de ordin științific, aducând la
lumină realități trecute, ci și una de ordin religios, politic, social și cultural,
contribuind la consolidarea unei mentalități europene, antirevizioniste.
3. Importanța cercetării: Astăzi confuzia cauzată de multitudinea de
informații, de multe ori contradictorii, adevărate sau mai puțin adevărate,
stăpânește lumea. Istoria zonei de sud-est a Transilvaniei a beneficiat de multe
cercetări și studii, în special în ultima parte a secolului trecut și în perioada
scursă din acest secol, prin înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei
și Harghiei, în anul 1994, la Miercurea-Ciuc, urmată de înființarea Centrului
European de Studii Covasna Harghita și a Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, la Sfântu Gheorghe, prin purtarea
de grijă a Înaltpreasfințitului Ioan Selejan, primul episcop al Covasnei și
Harghitei și a arhivistului Prof. Dr. Ioan Lăcătușu, care astăzi funcționează, cu
un foarte mare randament științific, sub păstorirea Preasfințitului Părinte
Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei și Harghitei. Un studiu despre viața
bisericească a românilor din județele Harghita și Covasna în perioada
Dictatului de la Viena este unul extrem de actual, în condițiile în care multe
dintre cercetările anterioare au tratat doar tangențial sau parțial acest subiect.
Din punct de vedere practic, lucrarea umple un gol în literatura de specialitate
prin aducerea în prim plan a unor documente de arhivă inedite și prin
evidențierea lucrărilor istorice și a presei de limbă maghiară, necunoscute
publicului român până acum.
4. Metodologia folosită în cercetare: Lucrarea de față este una extrem
de complexă, mergând de la general la individual, de la macro la micro, de
aceea și metodele necesare realizării unui astfel de studiu sunt numeroase
trebuind să cuprindă multe tentative de abordare, până la produsul final, șlefuit
și propus spre publicare.
Deși subiectul vieții religioase a românilor din județele Harghita și
Covasna în perioada Dictatului de la Viena este aparent bine conturat,
referindu-se la o perioadă istorică specifică, la un spațiu și un loc anume, totuși
studiul nu poate fi unul izolat de restul frământărilor pe plan național și
internațional, subiectul neputând fi rupt nici de perioada de dinainte și nici de

24
ceea ce a urmat după revenirea Transilvaniei de Nord la România, în 23 august
1940.
Vederea tridimensională are în vedere subiectul, contextul, dar și
viziunea asupra contextului, motiv pentru care va fi analizat contextul istoric,
cultural, social și, mai ales, religios a ceea ce s-a întâmplat, cu adevărat, în
perioada ocupației horthyste în cele două județe.
Trei metode de cercetare au devenit, prin interdisciplinaritate, o singură
metodă, prin care am încercat să aduc la lumină adevărul istoric, și anume
metodele documentării, a cercetării bibliografice și a analizei, strâns legate
între ele. Documentarea a cuprins cercetarea Arhivelor Naționale Istorice
Centrale de la București, a Serviciilor Județene ale Arhivelor Naționale de la
Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș, a Arhivei Diplomatice a
Ministerului Român de Externe, a Arhivei Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” de la Sfântu Gheorghe, a Arhivei
C.N.S.A.S., a fondurilor de arhive ale mai multor parohii românești și arhivele
personale ale preoților din perioada ocupației horthyste, constând în scrisori,
jurnale, însemnări personale etc. Un plus al lucrării de față îl constituie
cercetarea Arhivelor din Germania și anume: Arhiva Federală a Germaniei
(Bundesarechiv) din Koblenz și Berlin, Arhiva Politică a Ministerului german
de Externe (Politisches Archiv des Auswärtige Amt) din Berlin, și Arhiva
Landului Brandemburg din Potsdam (Branderburgisches Landarchiv Potsdam).
Acestora li se adaugă materialele bibliografice de specialitate, atât cele din
istoriografia română, cât și cele din istoriografia maghiară și germană, care nici
ele nu sunt puține și care au trebuit analizate cu cea mai mare rigoare științifică.
De asemenea se impune și folosirea metodei comparative, având în
vedere multitudinea de tipuri de documente și surse bibliografice. Din cele
studiate, s-a putut observa că unele le contrazic pe celelalte, din diverse cauze,
în special din cauza situării de o parte și de cealaltă a baricadei, motiv pentru
care le-am situat pe poziții opuse, adăugând dovezile directe și indirecte care au
reieșit din documentele studiate, importanța lor fiind crucială.
O altă metodă de cercetare a fost metoda cantitativă, cea prin care am
analizat, din punct de vedere statistic, evoluția populației românești, a
locașurilor de cult, a școlilor și a instituțiilor de cultură din județele Covasna și
Harghita, cu ajutorul recensămintelor și a măsurătorilor de dinaintea ocupației
horthyste, din timpul ocupației și de după ocupație, măsurători care sunt
obligatorii pentru înțelegerea efectelor Dictatului de la Viena.
Metoda cercetării microistoriei a fost folosită pentru a exemplifica
situațiile concrete din parohiile afectate – bisericile și comunitățile românești,
în parte – descoperind, astfel, viața concretă a românilor din sud-estul
Transilvaniei, dar și pentru a reda personalitatea marelui episcop erou, Nicolae
Colan, care a avut o contribuție esențială în ceea ce privește rezistența
religioasă, duhovnicească, și culturală a românilor, refuzând să părăsească

25
Transilvania ocupată și preferând să lupte împreună cu păstoriții săi, rămânând
singurul episcop ortodox din spațiul ocupat.
5. Ipoteze de cercetare: Dictatul de la Viena a avut numeroase
consecințe asupra vieții românilor din Transilvania de Nord, în special în viața
religioasă. Viața bisericească din teritoriul ocupat a luat o întorsătură nefericită,
în timp ce în zonele rămase neocupate viața românilor a rămas neschimbată,
până astăzi. Arhivele românești și cele germane, precum și prezentarea
istoriografiei maghiare vor aduce o nouă perspectivă în cercetare.
Ipotezele de cercetare, lansate, ca o continuare a obiectivelor propuse,
sunt legate și de întrebările care vin în ajutorul cercetării. Astfel, prima ipoteză
de cercetare este că situația politică, demografică, dar mai ales religioasă, ar fi
fost cu totul alta, pe termen lung, dacă nu s-ar fi pronunțat Dictatul de la Viena
sau dacă Regatul României ar fi reușit o altfel de negociere, mult mai
favorabilă locuitorilor români din ținutul ocupat. O altă ipoteză de cercetare se
referă la depășirea atribuțiilor de către cele trei organe maghiare de represiune:
Poliția, Armata și Jandarmeria, lucru ce a dus la nenumăratele crime și încălcări
ale termenilor Dictatului. În continuare, ipotezele de cercetare se referă, pe de o
parte la eroismul episcopului Nicolae Colan și sprijinul acordat de către
mitropolitul Nicolae Bălan credincioșilor din ținuturile aflate sub ocupația
horthystă, iar o ultimă ipoteză este legată de consecințele care se resimt și
astăzi, la mult timp după momentul Dictatului de la Viena.
6. Precizări terminologice:Pentru o mai bună înțelegere a temei, în
ansamblu, dar și pentru lămurirea unor termeni care sunt înțeleși prea vag, sau
cu totul eronat, am considerat necesară delimitarea semantică a acestor termeni,
cu scopul de a ușura, apoi, discursul științific privitor la națiunile și locurile
prezentate în lucrare.
Transilvania – provincia istorică aflată între Carpați și Tisa, parte a
Daciei, aflată, pe rând, sub ocupație gotică, gepidă, maghiară, și austro-ungară,
locuită în mare parte de români, maghiari, sași, șvabi, evrei și alte naționalități,
„românii câți se află locuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureș
de la un loc sânt cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.1 Denumirea provine,
în mod evident, din latinescul Ultrasilvania, care se găsește în documentele de
până în secolul al XII-lea, iar odată cu începutul acestui secol, denumirea
unanim utilizată de cancelariile ungurești este de Transilvania.
Ardeal – Echivalentul terminologic al Transilvaniei, asupra căruia au
existat și există încă o serie de controverse, în special asupra etimologiei dar și
a întinderii sale. Astfel s-a constatat, în urma diverselor teorii privind originea
tracică, greacă și chiar sanscrită, că originea termenului Ardeal este maghiarul
Erdély adică traducerea din latină a Transilvaniei (Erdő+ele = dincolo de
pădure), care prin retraducerea românească a devenit Ardeal, denumirea

1
Ioan LUPAȘ, „Transilvania sau Ardeal”, în Renașterea, anul XVIII, nr. 7/18 ianuarie, Cluj,
1940, p. 1.

26
populară a Transilvaniei. În ceea ce privește întinderea geografică a Ardealului,
majoritatea cercetătorilor consideră că este aceeași cu a Transilvaniei, diferența
fiind doar una de formă a cuvântului.
Pentru discursul științific se preferă denumirea de Transilvania, termen
preferat și pentru lucrarea de față.
Transilvania de Nord – este teritoriul cu suprafața de 43.492 km2 care a
fost cedat, în anul 1940, Ungariei de către România, în urma Dictatului de la
Viena, ocupat în primăvara anului 1944 de către Germania nazistă, apoi, în
august același an de Uniunea Sovietică, iar în anul 1947 revenind de drept
României, așa cum se va arăta în lucrarea de față. Acest teritoriu va fi parte a
obiectului nostru de cercetare.
Sud-estul Transilvaniei – acea regiune a Transilvaniei care se întinde pe
teritoriul fostelor comitate (scaune) secuiești Ciuc, Trei Scaune și Odorhei,
astăzi județele Harghita și Covasna, zonă care ne interesează în mod deosebit.
Secui – „o populație de războinici subordonată puterii centrale, au fost
stabiliți în unele zone de frontieră a tânărului stat ungar medieval. Venirea lor
în sudul și estul Transilvaniei s-a produs probabil în secolele XI-XII. Istoria și
instituțiile secuilor se cunosc numai din epoca feudalismului matur. În această
epocă societatea lor, scutită de obligații feudale, se compunea din trei categorii
de militari”.2 În trecut aceștia au fost socotiții ca fiind o națiune distinctă de cea
maghiară, dovadă stând numirea lor în carul Unio Trum Natiorum, alături de
maghiari și sași. În prezent, urmașii secuilor se consideră maghiari
identificându-se cu etnia maghiară.
Ungur – din limba slavă veche ongrinu este echivalentul denumirii de
maghiar, care provine din limba maghiară, termen folosit pentru locuitorii
Ungariei Mari, care până la 1918 avea o întindere mult mai mare decât cea de
astăzi. După această dată se preferă termenul de maghiar, cu scopul unificării
națiunii dar și a maghiarizării celorlalte națiuni conlocuitoare.
Maghiar – din ungurescul magyar – conform Dicționarului Explicativ
al Limbii Române, desemnează o persoană care face parte din populația de
bază a Ungariei, identificându-se cu ungur. În realitate noțiunea a luat amploare
după Revoluția de la 1848, „când slovaco-ungurul Kosuth și sârbo-croato-
ungurul Petič, dorind a înfăptui o națiune omogenă, au încercat să
desăvârșească deznaționalizarea națiunilor care locuiau în Ungaria, deci și în
Transilvania, unde să nu mai existe unguri, germani, secui, români, croați,
slovaci, sloveni, evrei, armeni etc., ci doar maghiari, adică cei ce recunoșteau

2
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita, Editura
Universității „Petru Maior”, Târgu Mureș, 2008, p. 161.

27
granițele noului stat și acceptau renunțarea la etnie, religie, tradiții, obiceiuri
etc.”.3
7. Demersul științific pe capitole:Lucrarea de față este structurată în
șase capitole.
Capitolul I face o analiză a stadiului cercetării, în care sunt prezentate,
structurat, lucrările anterioare având ca obiect tematica Dictatului de la Viena și
a relațiilor dintre cele două națiuni conlocuitoare din județele Harghita și
Covasna. În primul rând, am realizat o retrospectivă a lucrărilor din
istoriografia română, începând cu anul 1940 și până în prezent, apoi, pe baza
studierii istoriografiei germane, am reușit realizarea unei liste a lucrările din
spațiul german, legate de tema noastră de cercetare. Un alt demers inedit constă
în prezentarea istoriografiei maghiare, mult mai vastă și mai preocupată de
problematica perioadei de ocupație maghiară a Transilvaniei (1940-1944). Am
pus accent pe o lucrare de referință, editată în anul 2016, de Academia
Maghiară de Științe, în colaborare cu mai multe instituții maghiare din
Transilvania, intitulată Istoria Ținutului Secuiesc, lucrare ce a stârnit un val de
controverse în momentul lansării și care a devenit o sursă principală de
cercetare pentru lucrarea de față. După prezentarea istoriografiei, am prezentat
sursele arhivistice cercetate, acestea având o pondere majoritară în elaborarea
prezentei teze de doctorat.
În capitolul al II-lea, intitulat „Efectele geopoliticii satelor revizioniste
asupra situației României în anii 1937-1940”, am prezentat situația generală în
care se afla România în perioada interbelică, punând accentul pe cadrul
geografic și istoric al actualelor județe Harghita și Covasna și, în special, pe
organizarea religioasă, administrativă, culturală și a învățământului românesc
din cele două județe. Tot în acest capitol am prezentat contextul intern și
internațional premergător Dictatului de la Viena, pe baza documentelor de
arhivă, în special a celor din capitala Germaniei, țară care a avut un rol
covârșitor în realizarea actului de la 30 august 1940. În același context am
prezentat și istoria mișcării revizioniste maghiare, care a reprezentat un
fenomen extrem de important, fiind unul dintre factorii hotărâtori în luarea
deciziei dezmembrare a României. Unul dintre evenimentele istorice și
bisericești inedite, prezentat în acest capitol, îl reprezintă încercarea de
înființare a unei episcopii ortodoxe a Ungariei, care urma să îi înglobeze și pe
credincioșii ortodocși din Transilvania ocupată. Capitolul se încheie cu
prezentarea câtorva articole de presă referitoare la mișcarea revizionistă
maghiară și la Dictatul de la Viena.
Al treilea capitol, cu titlul „Viața religioasă a românilor din județele
Harghita și Covasna în timpul Dictatului de la Viena (1940-1944)”, este și

3
Mircea DOGARU, „Argument”, în György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și
revizionismul / A Transylványai magyarság és revisió, ediție bilingvă, Editura Glykon & Fortuna,
București, 2006, p. 20.

28
capitolul cu cea mai mare întindere, în care am prezentat, în detaliu – având ca
bază de cercetare arhivele, bibliografia și articolele de presă din acea vreme –
situația deosebită prin care au trecut credincioșii români din zona cedată
temporar Ungariei, prin Dictatul de la Viena. A fost necesară prezentarea
tuturor aspectelor vieții religioase a românilor, cuprinzând expulzarea
episcopilor și a preoților români din zona ocupată, dărâmarea, devastarea și
pângărirea bisericilor românești, expulzarea, maltratarea și maghiarizarea
credincioșilor români, toate acestea în contextul unei atitudini ostile din partea
preoților și a reprezentanților cultelor istorice maghiare. Tot aici s-a impus și
menționarea sprijinului deosebit al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, prin
mitropolitul Nicolae Bălan și implicarea deosebită a episcopului erou Nicolae
Colan al Clujului, singurul episcop ortodox român rămas în teritoriul ocupat.
Din rațiuni de structurare a lucrării, în capitolul al IV-lea am prezentat,
separat de viața religioasă, și aspectele ce țin de consecințele Dictatului de la
Viena asupra românilor din sud-estul Transilvaniei. Astfel, am prezentat
aspecte ale evacuării administrației românești din Transilvania ocupată, urmate
de strădaniile noii administrații maghiare de a interzice limba română, portul
național românesc și alte simboluri ale identității naționale a românilor. De o
foarte mare importanță sunt și subcapitolele referitoare la consecințele
demografice și la implicațiile legislative ale Dictatului de la Viena, care au
importante urmări și în zilele noastre. Totodată am prezentat și situația
învățământului în limba română și a instituțiilor de cultură românești, în timpul
celor patru ani de ocupație maghiară. Pentru a sublinia unitatea de neam, am
prezentat și câteva acțiuni, din nenumăratele care au existat, de solidaritate a
românilor de pretutindeni, față de românii ardeleni aflați sub ocupație străină.
Presa vremii s-a dovedit foarte importantă în realizarea unui tablou complet al
situației din Ardealul cedat, prin urmare am prezentat, pe scurt, câteva articole
de presă și emisiuni de radio, referitoare la ocuparea Transilvaniei și la viața
populației (atât a celei românești, cât și maghiară, germană și evreiască), din
spațiul românesc, maghiar, german dar și din alte țări.
În capitolul al V-lea am prezentat evoluțiile din perioada august 1944-
februarie 1947, adică de la eliberarea Transilvaniei de Nord până la instaurarea
regimului comunist, perioadă în care, pe cât a fost posibil, s-a încercat refacerea
vieții religioase a românilor din județele Harghita și Covasna, prin întoarcerea
preoților și a credincioșilor din refugiu și începerea lucrărilor de reparație a
edificiilor bisericești afectate în timpul ocupației maghiare.
Capitolul al VI-lea, intitulat „Reverberații și valorizări contemporane
privind Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra poporului român”,
aduce în actualitate situația religioasă, socială și etnică a românilor din județele
Harghita și Covasna prin prezentarea dorinței permanente a unor lideri politici
maghiari de a restabili hotarele vechii Ungarii, dar și rezistența populației
românești împotriva tuturor presiunilor prin demersurile societății civile pentru

29
îmbunătățirea vieții românilor din această parte de țară și, în mod cu totul
special, prin acțiunile permanente de ameliorare a vieții religioase susținute de
Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – instituție divino-umană
providențială pentru această parte de țară.
Prin urmare, studierea vieții religioase a românilor din județele Harghita
și Covasna în perioada Dictatului de la Viena (1940-1944) a reprezentat un
demers științific complex. Nu putem înțelege actul de la 30 august 1940 – când
Germania și Italia au obligat România, prin Dictat, să cedeze Ungariei o mare
parte din teritoriul Transilvaniei – fără a cunoaște realitățile care au precedat
acest act. De aceea a fost necesară prezentarea contextului intern și
internațional, din perioada interbelică, referitor la România și la Transilvania,
în care se pot vedea presiunile politice la care a fost supusă țara noastră. De
asemenea este necesară și cunoașterea perioadei de înflorire a vieții bisericești
din cele două județe, constând în construcția de biserici, troițe și case parohiale,
prin hirotonirea de preoți, construirea de școli românești și înființarea unor
asociații și fundații de cultură, fapte ce au dus la sporirea numărului de
credincioși români, reveniți, după ce fuseseră supuși procesului de
maghiarizare. Documentele de arhivă, bibliografia de specialitate și presa
vremii arată, așadar, că starea de lucruri, la sfârșitul perioadei interbelice, era
una favorabilă pentru români. În urma Dictatului de la Viena starea înfloritoare
a românilor s-a transformat brusc într-o stare de opresiune permanentă, aceștia
fiind supuși, încă din primele zile ale ocupației maghiare, unui intens proces de
deznaționalizare, Biserica fiind principala țintă a acestei politici. Prin urmare,
printre principalele măsuri de deznaționalizare s-au numărat: alungarea
episcopilor și a preoților români, distrugerea, devastarea și profanarea
bisericilor, cimitirelor și a edificiilor religioase, expulzare, maltratarea și
convertirile forțate ale credincioșilor români, în vederea maghiarizării. De
asemenea a fost desființat învățământul românesc, fiind interzisă folosirea
limbii române în spațiul public, precum și portul românesc și toate simbolurile
românești. Consecințele demografice și implicațiile legislative ale perioadei de
ocupație maghiară din anii 1940-1944 sunt vizibile până în prezent. Doar o
parte a celor refugiați au revenit în locurile de origine, iar dintre cei care au fost
convertiți la cultele istorice maghiare, foarte puțini au revenit la credința
strămoșească, una dintre cauze fiind și situația politică din perioada care a
urmat eliberării Transilvaniei și care nu a mai permis reorganizarea vieții
religioase ci a dus la arestarea și deportarea preoților existenți în teritoriu. Viața
religioasă a românilor din județele Covasna și Harghita a intrat pe un făgaș
normal abia după dobândirea libertății de credință, începând cu anul 1989, când
societatea civilă a făcut demersuri pentru înființarea Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei și Harghitei, realizată în anul 1994, instituție ce s-a dovedit a fi
providențială pentru românii din această parte de țară.

30
 Capitolul I.
Istoriografia problemei și sursele de cercetare
1.1. Trecerea în revistă a cercetărilor anterioare privind
problematica Dictatului de la Viena edite și inedite în
istoriografia română

În introducere am anunțat că stadiul cercetării este unul complex. Este

adevărat că Dictatul de la Viena a mai fost studiat și din alte perspective. Primii
care au abordat problematica au fost câțiva istorici maghiari, care înaintea
Dictatului au elaborat lucrări prin care au încercat să justifice o eventuală
anexare a Transilvaniei, aducând argumente geografice, istorice și demografice,
care să situeze Ungaria pe o poziție favorabilă, în cazul unei confruntări.
Istoricii români, pe de altă parte, au scris, evident, lucrări cu caracter defensiv
în epocă, urmând ca acestea să se intensifice și să aducă argumente puternice
împotriva anexării Transilvaniei, cel mai vocal dintre ei fiind Nicolae Iorga, cu
multe articole și răspunsuri pertinente și documentate în ceea ce privește
dreptul României asupra Transilvaniei. Desigur lucrări referitoare la Dictatul de
la Viena au început să apară imediat după 30 august 1940 și continuă să apară
și astăzi, fapt pentru care, din bibliografia observată până la data scrierii
prezentei teze de doctorat, am extras unele concluzii și am întocmit o listă a
ceea ce a însemnat istoriografia problematicii Dictatului de la Viena, în general,
și, în special, a cercetărilor referitoare la situația vieții religioase a românilor
din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune.
Fiecare din grupurile de autori, români și maghiari, au încercat în trecut
și încă încearcă, fiecare, să demonstreze că Transilvania aparține uneia sau
alteia dintre cele două țări, premisele și ipotezele de la care pornesc fiind
diferite iar concluziile cercetărilor fiind opuse. Așadar despre problematica
Dictatului de la Viena „putem vorbi doar în contextul conflictului româno-
maghiar, ale cărui origini se regăsesc în disputele dintre cele două popoare,
care au avut loc mai bine de un mileniu, pentru stăpânirea Transilvaniei”.4 Este
adevărat că istoriografia problemei nu poate fi prezentată unitar, lucrările
românești delimitându-se de cele maghiare. După această delimitare voi trece
în revistă și câteva din lucrările în limba germană, pe care le-am identificat
până în acest moment.

4
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena și consecințele sale asupra românilor.
O prioritate a cercetării Centrului European de Studii Covasna-Harghita”, în Ioan LĂCĂTUȘU,
Vasile STANCU, Contribuții documentare privind istoria românilor transilvăneni, Col. Centenarul
Marii Uniri 7, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016, p. 361.

31
 Cercetări din perioada 1940-1946
Una dintre primele lucrări apărute imediat după Dictatul de la Viena a
fost cea a lui Gheorghe Cernea, tipărită la București în 1940, Ardealul frânt în
două. Un strigăt de durere și revoltă, urmată de lucrarea lui Romulus Seișan,
intitulată Transilvania românească, cu hărți și diagrame, apărută la Tipografia
Universul din București, în 1941. Un bilanț al primului an de ocupație, cu
argumente istorice și soluții politice pentru rezolvarea problemei a fost și
volumul editat de Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, la București, în
anul 1942, Un an de stăpânire maghiară în Transilvania de Nord. Un an mai
târziu, în 1943, avea să apară la Sibiu lucrarea lui Silviu Dragomir Transilvania
înainte și după arbitrajul de la Viena. O altă cercetare contemporană privitoare
la problematica Dictatului de la Viena a fost Lupte și jertfe pentru Ardeal, a lui
Atanasie Bran, apărută la Brașov, în 1944.
O lucrare caracterizată printr-un obiectivism real, privitoare la
problematica apartenenței Transilvaniei, a fost Ardealul, pământ românesc
(problema Ardealului văzută de un american), scrisă de către Milton G. Lehrer,
ale cărui studii s-au concretizat în lucrarea sus menționată, apărută la București,
în anul 1944. Tot în anul 1944, a apărut la București volumul Patru ani de
stăpânire maghiară a Ardealului de Nord, și, imediat după eliberarea
Transilvaniei, au apărut lucrările lui Corneliu Albu, Împotriva Dictatului de la
Viena, București, 1945, respectiv a lui Emil Hațieganu, Cuvinte de încurajare,
Tipografia Națională, Cluj 1945, scrise în timpul ocupației horthyste.

Cercetări în perioada 1946-1989

Înființarea Regiunii Autonome Maghiare, ocuparea posturilor de
conducerea locală a partidelor existente la începutul regimului comunist în
România, precum și prietenia Ungariei cu URSS-ul, dublată de influența totală
a URSS-ului în organizarea administrativă și în viața politică și culturală din
interiorul granițelor românești5, a dus, implicit, la stagnarea cercetărilor și a
scrierilor românești privitoare la problematica Dictatului de la Viena în mod
explicit „la indicațiile Partidului pentru a menaja sensibilitățile maghiare,
relațiile dintre partidele comuniste și muncitorești și dintre statele comuniste”6.
Nu același lucru se poate spune și despre istoriografia maghiară, despre
care voi detalia în subcapitolul următor, care prin scrierile și publicațiile
internaționale referitoare la subiectul nostru, au provocat reacții din partea
istoricilor și cercetătorilor români.
Prima reacție notabilă s-a înregistrat în anul 1972 când istoricul A.
Simion a publicat lucrarea Dictatul de la Viena, la Editura Dacia din Cluj,

5
Petre ȚURLEA, Transilvania de Nord-Est. 1944-1952, Editura România Pur și Simplu,
București, 2005, p. 404.
6
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 366.

32
urmată de lucrarea Moisei, apărută în anul 1982, la Editura Vatra din Târgu
Mureș.
Cu un aer proletar și antifascist, cum era și firesc în epocă, lucrările
istoricului Mihai Fătu aveau să informeze pentru prima dată, în mod oficial,
publicul larg despre evenimentele petrecute în Transilvania de Nord în timpul
ocupației maghiare din anii 1940-1944, la patruzeci de ani după eliberarea
acesteia, în anul 1985, prin două volume care descriu punctual și la obiect
situația: Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă,
1940-1944, apărut la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române și Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei,
septembrie 1940 – octombrie 1944 apărut la Editura Politică. În același an,
1985, a apărut și volumul Istoria nu face pași înapoi sau Logica istoriei
împotriva Dictatului de la Viena editat de istoricul Olimpiu Matichescu la
Editura Dacia Cluj-Napoca, urmat în 1986 de compendiul coordonat de
academicianul Ștefan Pascu și de profesorul universitar Ștefan Ștefănescu Jocul
periculos al falsificării istoriei.7 Tot în 1986 a apărut la Editura Institutul Biblic
și de Misiune Ortodoxă cartea Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului
Biserica Românească din nord-vestul Țării în timpul prigoanei horthyste. Un
alt nume mare, care se adaugă celor amintite deja, în cercetarea problematicii
vieții religioase a românilor din Ardealul ocupat, este al vrednicului de
pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care a scris un mare
număr de articole și studii, apărute în revistele teologice și istorice importante.
În ceea ce privește manualele școlare din perioada comunistă,
problematica Dictatului de la Viena a suferit de o lipsă aproape totală de
transparență, același lucru întâmplându-se și cu accesul populației largi la
informații și date despre acest subiect, în timp ce în Ungaria, manualele școlare
și Atlasele de istorie acordau spații ample istoriografiei acestei problematici.

Cercetări de după anul 1989 și până în prezent

Libertatea de expresie câștigată prin căderea regimului totalitar
comunist a adus și o înflorire în ceea ce privește interesul pentru cercetarea și,
mai ales, publicarea a numeroase studii referitoare la problematica Dictatului
de la Viena. Majoritatea acestora au fost reacții la mișcarea revizionistă
maghiară, ale cărei ecouri s-au făcut tot mai auzite, pe fondul libertății de
gândire și de mișcare dar și a contextului politic creat prin abolirea
comunismului. Primii care au reacționat, din punct de vedere istoric, și care au
continuat să scrie despre situația românilor ardeleni din Ardealul ocupat, au
fost Pr. Prof. Acad. Dr. Mircea Păcurariu, Dorel Man, Gelu Neamțu, Paul
Brusanowsky ș.a.
Fără îndoială, cel mai notabil eveniment din istoria zonei a fost
înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, în anul 1994, cu sediul
7
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 367.

33
la Miercurea-Ciuc, reședința județului Harghita. Odată înființată, Episcopia a
întreprins demersuri susținute în vederea studierii istoriei românilor din sud-
estul Transilvaniei. O primă măsură a fost înființarea a două extensii de
cercetate foarte importante, anume: Centrul European de Studii Covasna-
Harghita și Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”,
ambele situându-se în municipiul Sfântu Gheorghe, oraș cu o deosebită
importanță în Episcopia Covasnei și Harghitei. „Printre principalele priorități
de cercetare ale acestor instituții nou înființate se numără problematica
Dictatului de la Viena, cu o deosebită atenție îndreptată spre zona aflată în
jurisdicția canonică a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei”.8 În urma
preocupărilor celor peste 30 de autori, dintre care academicieni, profesori
universitari, doctori în științe, ofițeri, teologi, profesori de istorie și arhiviști, au
apărut peste 90 de studii, articole și volume.
Se impune aici să remarcăm efortul neobosit al Dr. Ioan Lăcătușu, cel
căruia i se datorează, în mare parte, înființarea acestor două instituții, și trecerea
Centrului European de studii Covasna-Harghita, începând cu anul 2017, sub
egida Academiei Române. Lui îi aparțin peste zece studii și peste cincizeci de
articole referitoare la Dictatul de la Viena, munca de cercetare în domeniu
fiindu-i completată de către „Alin Spânu, cu 14, Milandolina Beatrice Dobozi,
Vasile Lechințan, Alexandru Duță, Ion Giurcă, Daniel Bar, Dorel Man și Vasile
Stancu cu câte două sau mai multe sudii”.9 Nu poate trece neobservat nici
efortul istoricului prahovean Petre Țurlea, neobosit apologet al românilor din
sud-estul Transilvaniei, cu numeroase volume, articole și studii publicate pe
tema Dictatului de la Viena sau a revizionismului maghiar interbelic și
contemporan.
Tot aici trebuie menționați și câțiva dintre cercetători interesați de
subiect care au scris studii referitoare la Dictatul de la Viena, după cum
urmează: Alexandru Porțeanu, Dumitru Zaharia, Barbu I Bălan, Costel Lazăr,
Vilică Munteanu, Mihai Racovițan, Cristina Țineghe, Adrian Pohrib,
Constantin I. Stan, Alexandru Moraru, Daniel Talambă, Dumitru Șandru,
Eugen Pop, Virgil Coman, Violeta Pătrunjel, Virgil și Elisabeta Teodorescu,
Emanuel Sebastian Suciu, Constantin Păduraru, Ioan Moise, preoții Valentin-
Florin (Elisei) Vatamanu și Laurențiu Panciu ș.a.10 Studiile și articolele au
apărut în revistele de specialitate Angvstia, Sangidava, Pro Memoria și Acta
Carpatica, în volumele colecției „Profesioniștii noștri”, în Buletinul Ligii
Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, Românii în dezbaterile Congresului
secuiesc din 1902, Almanahul „Grai Românesc” al Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei și Harghitei, în ziarele județene: Cuvântul Nou, Mesagerul de

8
Vezi: Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 368.
9
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 368.
10
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 368.

34
Covasna și Informația Harghitei, regionale: Condeiul Ardelean și Grai
Românesc și centrale Națiunea, Pro Memoria, Axa, Veghea și Dacoromânia.11
În anul 2020, a apărut la Editura Eurocarpatica, din Sfântu Gheorghe,
cu binecuvântarea P.S. Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, sub
coordonarea lui Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, o colecție de 52 de studii, ale
principalilor cercetători, colaboratori ai Centrului European de Cercetare și
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, referitoare la problematica ce ne
interesează, intitulată „Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra
poporului român”.12 Cartea este un compendiu de studii publicate de autori în
revistele Angvstia, Sangidava, Acta Carpatica și altele, în perioada 1994-2020.
Studiului istoric i se adaugă o serie de simpozioane, conferințe,
expoziții și alte evenimente având ca temă principală viața românilor ardeleni
din Transilvania ocupată după Dictatul de la Viena.
Menționez că pentru cercetarea de față dețin, prin bunăvoința domnului
profesor Ioan Lăcătușu, toate volumele, studiile și articolele, în format
electronic, și pe care le-am studiat deja spre întocmirea prezentei teze de
doctorat.

1.2. Istoriografia germană

Istoriografia germană a fost destul de interesată de subiectul Dictatului

de la Viena, fiind identificate câteva lucrări de mare amploare și cu date foarte
exacte, care tratează problema din punct de vedere geopolitic, istoric, dar și cu
aplecare în ceea ce privește soarta populației din teritoriul ocupat.
De menționat este o teză de doctorat, conținând 373 de pagini, susținută
în data de 15 decembrie 1960, în Germania de Est, la Facultatea de Filosofie a
Universității „Karl Marx” din Leipzig, intitulată „Dictatul de la Viena și
semnificația sa pentru transformarea României într-o bază militară pentru
agresiunea Germaniei hitleriste”13 elaborată de Margot Hegemann, lucrare
identificată în manuscris la Biblioteca Centrală a Universității Humboldt din
Berlin (Grimm Zentrum), conținând date și ipoteze interesante privind
geopolitica expansionistă a Germaniei, prin intermediul statului revizionist
Ungaria. Lucrarea face o istorie a conlocuirii în Transilvania a popoarelor

11
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 368-370.
12
Ioan LĂCĂTUȘU, Vasile STANCU, coord., Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra
poporului român, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, 678 p.
13
Titlul original în limba germană: Margot HEGEMANN, Das Dictat von Wien (1940) und
seine Bedentung für die Unwandlung Rumäniens in eine militärische Aggressionsbasis
Hitlerdeustchlands, Inauguraldissertation, genehmigt von der Philosophischen Fakultät der Karl-
Marx-Universität Leipzig, 1961, 373 p.

35
român și maghiar, după care prezintă legitimitatea Tratatului de Pace de la
Trianon prin câștigarea războiului de către România. Un capitol important este
dedicat revizionismului șovinist al Ungariei horthyste și incorectitudinea
politică din cadrul mișcării revizioniste maghiare, punând accent pe implicarea
lui Adolf Hitler și a Partidului Nazist în pregătirea Dictatului, dar și a
miniștrilor de externe Ciano al Italiei și Ribbentrop al Germaniei, scopul
Dictatului fiind apropierea Germaniei de resursele de petrol ale României de pe
Valea Prahovei și transformarea Transilvaniei într-o bază militară, apropiată de
Uniunea Sovietică, de unde trupele Axei ar fi putut ataca mai ușor dușmanul
din Est. În partea a doua, teza de doctorat scrisă în Republica Democrată
Germană, prezintă și o parte din atrocitățile suferite de populația românească
din Transilvania de Nord, însă accentul cade pe lupta Partidului Comunist
pentru dezrobirea Transilvaniei de sub dictatura fascistă.
O altă apariție este cea a cunoscutului istoric și teolog german Hans-
Christian Manner, intitulată „Multiconfesionalitate în noul stat – Bisericile
Ortodoxă, Greco-Catolică și Romano-Catolică în Transilvania și în Vechiul
Regat al României în perioada interbelică (1918-1940)”.14 Lucrarea apărută la
Stuttgart, în anul 2007, conținând 407 pagini, tratează relațiile dintre cele trei
mari biserici din România interbelică, precum și relațiile cu statul român și, mai
ales, abordarea pe care fiecare dintre aceste biserici au avut-o față de etnia
germană și față de Biserica Evanghelică. Pentru problematica noastră, această
lucrare tratează despre relațiile României cu Vaticanul, în special problema
Concordatului din 1926 și despre refuzul preoților și episcopilor catolici de a se
adapta noii realități statale, apărută odată cu Marea Unire, lucru ce denotă o
posibilă activitate subversivă a acestora.
De menționat este și apariția, în anul 2011, a lucrării cunoscutului
conferențiar univ. dr. Paul Busanowsky, de la Facultatea de Teologie „Andrei
Șaguna” din Sibiu, al cărei titlu se traduce „Statutele bisericești ortodoxe
românești (1786-2008). Transilvania-Bucovina-România”15, apărută la
prestigioasa editură germană Böhlau, în care atinge și problema vieții religioase
din Transilvania în perioada noastră de interes.
De un real interes este și cartea lui Antal Czettler intitulată „Groful Pál
Teleki și politica externă a Ungariei: 1939-1941” 16, apărută la Institutul
Maghiar din München în 1996, care prezintă cu un real obiectivism, politica
externă a Ungariei, rezumată la acțiunile de revizuire a granițelor.

14
Titlul original în limba germană: Hans-Christian MANNER, Orthodoxe, griechisch-
katolische und romisch-katolische Kirche in Siebenbürgen und Altrumänien zwischen den
Weltkriegen (1918-1940), Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 2007.
15
Paul BRUSANOWSKI, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen (1786-2008):
Siebenbürgen, Bukowina, Rumänien, Editura Böhlau, Köln, 2011.
16
Antal CZETTLER, Pál Graf Teleki und die Aussenpolitik Ungarns: 1939-1941, Ungarisches
Institut, München, 1996.

36
 Colecțiile de documente privitoare la România, realizate de arhiviștii
germani în a doua jumătate a secolului XX, reprezintă adevărate repere pentru
studiul arhivistic al problematicii. Documentele din aceste colecții au fost
identificate în Arhivele Ministerului German de Externe, apoi publicate în
ordine cronologică în trei volume ale colecției „Acte referitoare la politica
internațională a Germaniei 1918-1945 din Arhiva Politică a Ministerului
German de Externe din Bonn” Seria D.17, importante pentru studiul de față
fiind volumele 3, 4.1 și 5.1, pe baza cărora se poate întocmi un film al
evenimentelor privitoare la relațiile internaționale ale României începând cu
anul 1919 până în anul 1945.
În continuare am mai identificat o serie de studii și articole apărute în
reviste prestigioase, cu titluri cum ar fi:
– „Calea României către dependența de Germania. Despre rolul
misiunii militare germane 1940/41”, scris de Jürgen Förster și apărut în
Jurnalul Militar, volumul 0(1) editat de Editura Militärgeschichtliche
Mitteilungen din Freiburg, în anul 1979.18
– „Cesiunea teritoriului românesc către Ungaria și Bulgaria și
soluționarea problemelor etnice conexe” apărut în Revista pentru Dreptul
public străin și Drept internațional, articol semnat de Fr. Korish, în anul
1940.19
– „Plata națiunii ungare” – un articol care vorbește despre felul în care
Ungaria a pierdut Transilvania în favoarea României în 1920 – apărut în
prestigioasa revistă Geographische Zeitschrift (Jurnal geografic) în ianuarie
1940, semnat de Franz Kupferschmidt.20
– „Barbarossa și Ungaria. Din jurnalul de război al Generalului german
la Înaltul Comandament al Armatei Regale Maghiare din 1941” publicat în anul
1994 în Revista de Istorie Militară a Oficiului de Cercetare a Istoriei Militare
Germane, semnat de Nedelin Manfred.21

17
Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D, vol. 3, iunie-august 1940,
aus dem Archiv des deutchen Auswärtiges Amts, Bonn, colecție îngrijită de P. Keppler,
Frankfurt/Main, 1963; Ibidem, vol. 4.1, septembrie-noiembrie 1940; Ibidem, vol. 5.1, februarie-
aprilie 1941.
18
Jürgen FÖRSTER, „Rumäniens Weg in die deutsche Abhängigkeit, Zur Rolle der deutschen
Militärmission 1940/41”, în Militärgeschichtliche Zeitschrift, Militärgeschichtliche Mitteilungen,
Freiburg, 1979, vol. 0(1), p. 47-77.
19
Fr. KORISH, „Die rumänischen Gebietsabtretungen an Ungarn und Bulgarien und die
Regelung damit zusammenhängender Volkstumsfragen”, în Zeitschrift für ausländisches
öffentlisches Recht und Völkerrecht (ZaöRV), Max-Planck-Institut für ausländisches öffentliches
Recht und Völkerrech, Berlin, 1940, p. 707-768.
20
Franz KUPFERSCHMIDT, „Volkszahlung in Ungarn”, în Geographische Zeitschrift, vol. 47
(10) – Ianuarie 1940, Editura Franz Steiner, Stuttgart, 1940 p. 432-441.
21
Manfred NEDELIN, „Barbarossa und Ungarn. Aus dem Kriegstagebuch des Deutschen
Generals beim Oberkommando der Königlich Ungarischen Wermacht 1941”, în

37
 – „Răsplata loialității” este un articol apărut în anul 2016 în revista
Istorie și Societate. Jurnalul pentru Științe Istorice și Sociale editată de
Universitatea Liberă din Berlin, de către doi profesori, Jana Osterkamp și
Martin Schultze Wessel, care explică recompensa pe care a primit-o Ungaria
pentru loialitatea promisă și dovedită în timp față de Germania, anume o parte
din Transilvania.22
Din cele câteva volume, studii și articole descoperite, cărora li se pot
adăuga și altele, rezultă faptul că există un interes al istoricilor germani pentru
spațiul românesc și istoria românilor transilvăneni în perioada ocupației
horthyste, însă diseminarea informațiilor se face doar prin reviste de
specialitate, problematica fiind infim cunoscută de către publicul larg.

1.3. Istoriografia maghiară

Pentru a demonstra diferența de viziune și de abordare între cele două

istoriografii, română și maghiară, este nevoie de o scurtă privire în timp, în
ultimul mileniu, în care luptelor militare și politice purtate de către nobilii
maghiari li s-au adăugat, începând cu secolul al XVI-lea, și o serie de cercetări
referitoare la originea românilor ardeleni. Ulterior, după căderea Regatului
Ungariei și declararea autonomiei Transilvaniei, momente grele din istoria
poporului maghiar, urmate de luptele antiotomane și de acțiunile de unitate
națională purtate de Mihai Viteazul, au adus nobilii maghiari în fața pericolului
de a-și pierde drepturile și privilegiile sociale, religioase și naționale,
obligându-i pe aceștia să facă eforturi suplimentare pentru păstrarea drepturilor
reglementate de regii Ungariei și întărite, apoi, de principii Transilvaniei.
Aceste eforturi au constat în aducerea de argumente istorice în favoarea
drepturilor și a privilegiilor acestora, instituindu-se o adevărată instituție a
cronicarilor, scrierile lor având un grad crescut de credibilitate. Un cronicar, pe
nume Szamosközy István, era inițial de părere, într-o lucrare din 1593 că
„românii din Transilvania sunt urmașii coloniștilor romani, dar după unirea și
domnia lui Mihai Viteazul să-și schimbe părerea afirmând că românii nu sunt
urmașii coloniștilor aduși în Dacia de Traian, întrucât împăratul Gallienus îi
mută pe români la Sud de Dunăre”.23

Militärgesichitliche Mitteilungen, nr. 1 Ianuarie. 1994, Militärgeschichtliche Forschungsamt,

Freiburg, p. 101-154.
22
Jana OSTERKAMP, Martin SCHULTZE WESSEL, „Texture von Loyalität”, în Geschichte und
Gesellschaft. Zeitschrift für Historische Sozialwissenschaft, vol. 4, Friedrich-Meinecke-Institut,
Berlin, 2016, p. 553-570.
23
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 361.

38
 Începând cu Școala Ardeleană și mișcarea de redeșteptare a românilor
(1744, 1791), dublată în acțiune de răscoala călugărului Sofronie de la Cioara
(1756), cea condusă de Horia, Cloșca și Crișan (1784), Revoluția de la 1848,
prin mitropolitul Andrei Șaguna, culminând cu Marea Unire de la 1918, au
început să se înmulțească și să crească în intensitate lucrările care contestau
originea românilor, și, în special, „vechimea și continuitatea lor pe tărâmul
transilvan și au devenit din ce în ce mai violente și mai apropiate de domeniul
mitologiei istorice.24 Nume ca Franz Joseph Sulzer (1781), I.C. Eder, Bola
Márton, I. Chr. Engel (1794, 1797), Robert Roesler (1871), Makkai László
(1940, 1946, 1986), Ablonczy Balázs, și o întreagă listă de istorici maghiari, au
emis teze care contestau, din ce în ce mai mult, izvoarele privitoare la existența
și continuitatea românilor în nordul Dunării înainte de secolul al XIII-lea,
ajungând până la a susține că astfel de izvoare nu există deloc. S-a creat, astfel,
o doctrină maghiară a ultimelor două secole care a emis teza că românii au
ajuns în Transilvania după venirea maghiarilor, de la această doctrină pornind
cercetările istoriografiei maghiare privind oricare dintre perioadele istorice,
inclusiv cea care privește lucrarea de față. Istoricul maghiar, Orbán Balázs, de
exemplu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, susținea că ținutul
Odorheiului „este atât de maghiar, încât și pasărea ciripește în ungurește”.25
În anii dintre cele două Războaie Mondiale, din partea istoriografiei
maghiare au predominat lucrări cu tentă revizionistă, iar câteva exemple atrag
atenția prin caracterul lor violent și prin insistența asupra ilegitimității
Tratatului de la Trianon. Având în vedere activitatea magistrală a istoricului
român Nicolae Iorga, privind contribuția la dovedirea continuității neamului
românesc în teritoriul carpato-danubiano-pontic, și, în special, în Transilvania,
dublat de contracararea articolelor de presă și a publicațiilor cu caracter
iredentist, istoricul maghiar Domanovszky Sándor, de la Universitatea de
Științe Pázmány Péter din Budapesta, a editat, în limba franceză, o lucrare de
propagandă revizionistă intitulată La méthode historique de M. Nicolas Iorga26
(Metoda Istorică a domnului Nicolae Iorga). Conform titlului, cartea se vrea a
fi o reacție a societății istorice maghiare la teza continuității neamului
românesc, documentată și susținută, pe plan internațional, de Nicolae Iorga, în
realitate fiind o răzbunare la reacțiile istoricului român care a combătut, de câte
ori a avut ocazia, pretențiile nejustificate, de ordin iredentist, ale Ungariei, în
bazinul Dunării. Teza de la care pornește autorul acestei cărți este că istoria

24
Valentin-Florin VATAMANU, „Viața religioasă a românilor din județele Harghita și
Covasna în perioada ocupației horthyste (1940-1944)”, în Studii și cercetări teologice și istorice,
vol. VI, coord. ÎPS Teodosie PETRESCU, Nechita RUNCAN, Editura Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța 2019, p. 104.
25
Vasile LECHINȚAN, „Orbán Balázs despre români în lucrarea «A Székelyföld leírása»
(Descrierea Ținutului Secuiesc)”, în Angvstia, nr. 2, Sfântu Gheorghe, 1997, p. 33.
26
Sándor DOMANOVSZKY, La méthode historique de M. Nicolas Iorga, Tipografia Magyar
Egyetemi Nyomda, Budapesta, 1938, 400 p.

39
adevărată a poporului român nu poate fi cunoscută fără cercetarea amănunțită a
izvoarelor istoriografiei maghiare, pe când Nicolae Iorga, ca și întreaga
istoriografie română, nu fac altceva decât să scoată la iveală lucrările cu
caracter antimaghiar, ceea ce îi îndepărtează pe istoricii români de aflarea
adevărului. Autorul îl acuza pe Iorga de fals istoric, când susținea continuitatea
românilor în spațiul Transilvan. Domanovszky relua în lucrarea sa teza,
conform căreia, românii ar fi un neam de păstori din Balcani, care s-a stabilit la
nord de Dunăre și în Transilvania, numai după venirea ungurilor în Europa.
Acestei teze i se adaugă și întărirea rolului de „defensor christianitatis”
coroanei Sfântului Ștefan, lucru pe care Iorga l-a combătut în opera sa. Cartea a
fost distribuită gratuit în Ungaria și în străinătate, pe cheltuiala „oficiilor
iridente pestane”.27
În anul 1926 apărea la Boston, în Statele Unite ala Americii, lucrarea
intitulată Frământările de rasă din Ungaria scrisă de John Cabot și publicată la
Snopcon Press. Lucrarea se prezenta în condiții grafice de lux, fiind o dovadă a
fondurilor de care dispunea autorul. Aceasta era o pledoarie împotriva
Tratatului de la Trianon și arăta instabilitatea acestui Tratat. Presa americană a
evocat lucrarea în mod elogios, aceasta pătrunzând la marele public din
continentul Nord-American.28
Tot în anul 1926 a apărut și lucrarea Revision of the Peace a Dr.
Ludovic Szadeczky, fiind o lucrare de propagandă, distribuită în țările
anglofone.29
La sfârșitul anului 1926 era semnalată apariția, la Budapesta, a lucrării
Istoria mișcărilor iredentiste românești scrisă de cunoscutul publicist maghiar
Jancsó Benedek.30
În 1939, apărea sub pseudonimul Ducsó Csába, o lucrare cu un puternic
caracter revizionist a lui Daday Loránd, cu titlul original: Nincs Kegyelem –
Attila, Álmos, Árpád ivadéka, fel az új honfoglalásra!, tradus „Fără îndurare –
urmași ai lui Attila, Álmos, Árpád, sus la o nouă ocupare de țară”. Cartea, care
era o instigare la crimă asupra românilor, apărea cu girul autorităților de la
Budapesta.31
O broșură cu o largă răspândire a fost scoasă la vânzare, pentru prima
dată la Geneva, în luna februarie a anului 1940, apoi răspândindu-se rapid în
întreaga Europă, având titlul Á quand une paix durable dans le bassin
danubien?. Broșura, care avea 22 de pagini plus anexe, era scrisă de un autor
scandinav, Erick Karlsson, și relua aceleași argumente în favoarea Ungariei, pe

27
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 345/1940, f. 11.
28
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 259.
29
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 260.
30
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 270.
31
Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România, ediția a III-a revăzută și
adăugită, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2013, p. 62.

40
care literatura revizionistă le repeta în anii interbelici. De asemenea, conținea
tabele statistice, cu alte valori decât cele ale recensământului oficial din 1930,
și o hartă a Ungariei Mari, menită să demonstreze unitatea geografică a
acesteia.32
Un studiu care a captivat atenția publică în Europa a fost și „Az
Romániai Magyarság” („Maghiarii din Vechiul Regat”), scris de Dr. Oberding
Josef György, apărut în ediția din 11 mai 1940 a revistei Statisztikai Tudósító
(Informatorul Statistic)33, în care sunt prezentați ceangăii din marginea secuimii
și din Moldova, ca fiind urmași ai hunilor, împerecheați cu ungurii care au
cucerit Transilvania și partea de est a Moldovei. Continuitatea maghiarilor din
Moldova se datora preoților maghiari care făceau misiune în zonă, însă în acel
moment se impunea construirea de școli maghiare în zonă și intensificarea
propagandei de trezire a sentimentului apartenenței ceangăilor la marea națiune
maghiară 34.
Un alt exemplu de literatură revizionistă este volumul Transilvania, sau
varianta în limba germană Album despre Transilvania Maghiară35, publicat de
Societatea Istorică Maghiară, Budapesta, Athenaeum Publishing and Printing
Corporation, la 1 august 194036, cu mai puțin de o lună înaintea Dictatului de la
Viena, în limbile maghiară și germană. Acesta a fost distribuit pe o scară largă
publicului din Ungaria dar și din țările germanofone încă din luna august a
anului 1940. Albumul a fost rezultatul muncii unui colectiv de autori. Toate
articolele din această publicație împărtășeau efortul comun de a arăta legătura
naturală și, prin urmare, necesară dintre Transilvania și Ungaria pentru a
asigura pacea în Europa. Capitolul introductiv este scris de Profesorul Doctor
Honoris Causa contele Paul Pál Teleki, prim-ministrul maghiar, intitulat
„Situația Transilvaniei în Ungaria” ca singura sinteză pașnică și să arate
„unitatea solidă din punct de vedere geologic, lingvistic, hidrografic, tehnologic
și economic al Ungariei”.37 În capitolul următor, profesorul Doctor Honoris
Causa Balint Roman prin eseul „Misiunea Ungariei în Bazinul Carpatic”
subliniază că prin clădirile de stat ale geniului Ungariei, pe baza modelelor
occidentale, s-a dezvoltat un regat creștin-ungar european central. Poporul
maghiar a fost cel care „l-a condus pe Ștefan cel Sfânt de la propriile obiceiuri
la spiritul maghiar”.38 Ceea ce este spiritul maghiar nu spune nici el, nici vreun
alt autor. Acest moment necunoscut de construire a statului ar trebui totuși

32
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 72-74. Cartea este prezentă în
fascicol, la fila 73.
33
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 131.
34
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 132.
35
„Album über das ungarische Siebenbürgen” (în original).
36
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 167.
37
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 167.
38
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 168.

41
încredințat, din punct de vedere al localizării, bazinului central al Dunării.39
Savantul preistoric Alföldi vrea să demonstreze că provincia romană a fost
complet golită de populația romană de către Aurelian, sau cel puțin în perioada
următoare, astfel încât românii nu au evoluat din băștinașii transilvăneni. Acest
lucru este la fel de neistoric ca următoarele afirmații ale autorului Homan,
potrivit căruia, „secuii din Transilvania erau indigeni care vorbeau limba
maghiară”.40 Elemér Mallinsz susținea că doar vitalitatea maghiarilor
transilvăneni a putut „păstra Transilvania în posesia lor”.41 Kniesa încearcă să
acorde prioritate maghiarilor în ceea ce privește toponimele geografice. Criticii
germani spuneau că: „disponibilitatea sa, fără scrupule, de a minți, o arată harta
de la pagina 13, prin existența unor populații aparținând românilor, astfel încât
vremurile cuceririi maghiare sunt negate pur și simplu, iar, din punct de vedere
științific, duc direct la monstruozitate, prin încercarea greșită, în mod deliberat
metodologic, duce la concluzii complet greșite”.42
Un alt autor, Elekes István, făcea marea greșeală de a aplica ideile
moderne de suveranitate a Europei de Vest, din ultimele două secole, la relațiile
constituționale din zona sud-est europeană a secolelor anterioare. Datorită
acestui mod de gândire neistoric, el a încercat să arate că Țările Românești
erau, mai mult sau mai puțin, dependente direct de Regatul Ungariei.43 Seria de
eseuri despre „Artă, literatură și știință în Transilvania” care începea la pagina
152 avea scopul de a demonstra importanța predominantă a maghiarilor în acest
domeniu. Adesea, autorii din aceste zone tind să facă afirmații arogante,
precum Ludwig Tamás, la pagina 210. „Se spune că românii s-au ridicat la
inițiativa galică printre rândurile popoarelor europene care au putut să citească
Sfânta Scriptură și în limba lor maternă”.44 Problema culturii maghiare din
Europa Centrală a fost, din nou abordată, în evaluarea generală. Avertismentele
sub titlul „Două decenii de stăpânire românească în Transilvania” au crescut în
intensitate pentru a le agrava din toate punctele de vedere, comparându-le cu
cei 51 de ani precedenți, de stăpânire maghiară (1868-1919). Criticii germani
spun că afirmarea unei mai bune stăpâniri maghiare se aplică cel mai puțin
politicilor minoritare.
La lansarea oficială către publicul german larg s-au folosit cuvinte
aproximative: „Este strict dovedit științific că Transilvania aparține, din punct
de vedere al istoriei, geografiei, culturii, economiei, arhitecturii urbane etc.,
Ungariei”, și un avertisment care exclude orice discuție de la început: „o
intruziune pentru germani în lumea științifică maghiară este inacceptabilă”.45
39
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 167.
40
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 168.
41
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 168
42
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 168.
43
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 168.
44
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 169.
45
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 169.

42
 În legătură cu acest album, criticii germani au luat atitudine, descriindu-
l în câteva cuvinte ca: „propagandă politică deghizată științific; șovinism
maghiar”.46 O încercare de cenzurarea a cărții a fost propusă de o serie de
istorici și sociologi germani, prin adrese către Ministerul German de Externe,
lucrurile fiind tărăgănate până după pronunțarea Dictatului de la Viena.
Concluzia acestor istorici, adresată Secretariatului General al Ministerului, era
următoarea: „În această zonă nu mai există o problemă româno-maghiară în
adevăratul sens al cuvântului, în ceea ce privește Transilvania. Întrucât această
problemă principală se ivește din nou și din nou, cu toate considerațiile
individuale (modul în care există, și aproape toți autorii știu, dar o pun pe tapet
și apoi o neagă), această contradicție interioară trece prin întreaga lucrare (un
mare contradictio in adjecto). Nu a fost în întregime posibil să acopere, cu o
pretinsă inofensivitate, nici problema socială față de iudaism, însă majoritatea
problemelor care ard nu se sting deloc. Afirmațiile din carte sunt incorecte,
aproape ale tuturor autorilor acestui volum. Ceea ce trebuie spus mai degrabă
este că: românii din Transilvania formează, fără îndoială, majoritatea ca
număr”.47
Cei mai importanți critici ai acestui „Album”, doi istorici germani,
Korrodi și W. Czell, au prezentat un raport atât la Ministerul German de
Externe cât și la Ministerul Propagandei din România, cu rugămintea de a-l
analiza și de a-l cenzura, date fiind neadevărurile istorice prezentate, iar
răspunsul a venit după Dictatul de la Viena, la 26 septembrie 1940, când se
promitea o analiză atentă a textului din partea unor specialiști.48
După Dictatul de la Viena, spre sfârșitul anului 1940, apărea la
Budapesta, la Tipografia Universității Regale maghiare, un studiu intitulat
„Kiss Magyar Néprajz” (Mica etnografie maghiară) care prezenta diversele
manifestări ale „sufletului poporului maghiar”.49 Cartea copia anumite balade
populare românești din Transilvania, prezentându-le ca fiind secuiești. Apoi,
cartea făcea un studiu asupra originii maghiarilor din Ardeal, împărțindu-i în
două mari grupuri: secuimea, care locuia, în principal, în județele Ciuc,
Odorhei și Treiscaune, și maghiarimea nesecuiască. Problematica originii
secuilor era cea mai disputată, din punct de vedere istoric, între cercetătorii
maghiari și nemaghiari, dar era evidentă înrudirea cu maghiarii, dovadă stând
faptul că secuii, încă din Evul Mediu, se considerau maghiari. Despre ceangăi,
cartea spunea că sunt secuii care au trecut, prin pasul Ghimeș, într-o zonă
nelocuită, revendicată, ulterior de Moldova, și care s-au amestecat cu
moldovenii.50

46
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 169.
47
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 169.
48
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 180.
49
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 139.
50
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 139.

43
 Un studiu amplu despre originea românilor din secuime, al învățătorului
Nagy Daniel, a apărut în ziarul Székely Nép din Sfântu Gheorghe, la 7 august
1942. În articol, acesta descria metodele folosite în toate timpurile pentru
maghiarizarea românilor. Autorul pornea de la premisa că toți locuitorii români
ai județului Treiscaune erau urmașii secuilor, care, în timp, s-au românizat.
Conform teoriei sale, existau două tipuri de secui: secuii unguri, care și-au
păstrat identitatea maghiară, purtând lupte grele și muncind din greu la
dezvoltarea Ungariei, și secuii români, care în urma vicisitudinilor vremii,
războaielor, căsătoriilor mixte și-au pierdut conștiința de a fi buni maghiari. Au
adus preoți români care au devenit conducătorii lor, transformând bisericile
ungurești în biserici ortodoxe. Ungurii nou-născuți ar fi fost botezați în aceste
biserici ortodoxe și trecuți în registre ca fiind români. Numai numele lor de
familie au mai rămas secuiești. „Limba, portul obiceiurile, felul lor de viață, au
devenit românești. Bărbații lor au fizionomii caracteristic românești, iar femeile
sunt modele deosebit de frumoase ale rasei secuiești, admirate de toată
lumea”.51 În continuare studiul se ocupa cu prezentarea metodelor celor mai
eficiente de remaghiarizare a acestor secui români, cum îi numea autorul, care
culminau cu educația maghiară, singura metodă eficientă în combaterea
reromânizării.52
După 23 august 1944, dată ce a însemnat începerea eliberării
Transilvaniei de sub ocupația maghiară, istoricii care au scris lucrări
argumentative cu scopul de a-i convinge pe germani și pe italieni de dreptul
istoric al Ungariei asupra Transilvaniei, au început să scrie argumente, în
limbile franceză și engleză, adresate învingătorilor celor dintâi, de exemplu o
Istorie a Transilvaniei, coordonată de Makkai László, apărută în anul 1946, în
timpul negocierilor de pace de la Paris. Scopul declarat al acestei apariții era
acela de a-i convinge pe membrii coaliției antihitleriste că Ungaria are un drept
istoric de necontestat asupra Transilvaniei, care-i aparține, de fapt, și că decizia
eronată de la Trianon nu trebuie repetată. Această argumentare nu a convins pe
nimeni, lucrurile evoluând în direcția pe care o cunoaștem.
Diaspora maghiară a beneficiat, după sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, de migrația câtorva dintre liderii mișcării revizioniste, lucrările
acestora apărând în câteva publicații internaționale din Europa Occidentală și
America de Nord. Articolele sub formă de atacuri susținute la adresa
suveranității României s-au înmulțit în anii ’80, „fiind preluate atât de presa din
Ungaria cât și de instituțiile de stat maghiare, în frunte cu Ministerul Culturii și
Academia de Științe de la Budapesta”53, fapt ce a determinat Academia
Română și Institutele de Istorie românești să reacționeze, așa cum am arătat

51
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 229.
52
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 230.
53
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 364.

44
mai sus, în măsura în care statul comunist a permis, luând poziție prin
contribuții esențiale aduse istoriografiei românești.
În România post decembristă au început să apară și Istorii ale „Ținutului
Secuiesc”, printre care un așa-zis „manual” de Istoria Secuimii, acestea fiind
„tributare abordărilor din istoriografia maghiară și prezintă un Ținut Secuiesc
exclusiv maghiar, negând sau diminuând prezența și continuitatea de locuire în
zonă a românilor și numeroasele interferențe culturale româno-maghiare”.54
Istoricul maghiar Ablonczy Balázs, a scris, în anul 2011, o lucrare de
referință pentru istoriografia maghiară, intitulată Transilvania reîntoarsă 1940-
194455, care a fost tradusă și în limba română în anul 201456. Lucrarea face
referire la perioada în care nordul Transilvaniei a revenit Ungariei, în urma
Dictatului de la Viena. Prezentarea este una cu un ușor iz satiric, prozodia fiind
dominată de expresii colocviale și de păreri personale, nefundamentate
documentar. Acesta vorbind despre biserică și școală, arată că românii
ortodocși și greco-catolici, de exemplu, însumau un procent de 39% din
populația teritoriului anexat, ceea ce este un fals istoric (din documentele
vremii, prezentate și în lucrarea de față, reieșind că românii reprezentau un
procent de 52 % din populație). O altă aproximare folosită este aceea a punerii
pe picior de egalitate a greco-catolicilor (despre care susține că reprezentau
31,1% din populație), pe care îi prezintă mai degrabă maghiari decât români, cu
unitarienii (care reprezentau 1,9%. Împreună cele două confesiuni erau
„deranjante pentru autorități”.57 Tot el, vorbind despre românii ortodocși și
greco-catolici, spune că istoriografia maghiară nu deține analize despre cele
două comunități, dar poate constata că autoritățile maghiare au încercat să
trateze separat cele două comunități: „pe ortodocși îi considerau români, motiv
pentru care supravegherea acestora era mai strictă, în timp ce greco-catolicii,
din cauza ambiguității lor naționale, cădeau sub o altă incidență”.58 În rest,
referirile la români sunt foarte sumare, cartea tratând aproape exclusiv
problematica populației maghiare.
În anul 2016 a apărut, la Odorheiu Secuiesc, o controversată Istorie a
Ținutului Secuiesc59, în trei volume, editată de Academia Maghiară de Științe –
Centrul de Cercetare pentru Științe Umaniste (MTA BTK Budapesta), în

54
Stelian GOMBOȘ, Ioan LĂCĂTUȘU, Biserică, stat, societate în regimul comunist (1945-
1989), Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017, p. 137-138.
55
Balász ABLONCZY, A visszatért Erdély 1940-1944, Editura Jaffa Kiadó, Budapesta, 2011.
56
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Institutul European, Iași, 2014.
57
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă 1940-1944…, p. 175.
58
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă 1940-1944…, p. 177.
59
***, Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc), 3 vol., Magyar Tudományos
Akadémia, Bölcsészettudományi Kutatóközpont (MTA BTK, Budapest), Erdélyi Múzeum-
Egyesület (EME, Kolozsvár), Haáz Rezső Múzeum (HRM, Székelyudvarhely), Odorheiu
Secuiesc, 2016.

45
colaborare cu Asociația Muzeelor din Transilvania (EME Cluj), și Muzeul
„Haáz Rezö” din Odorheiu Secuiesc.
Cele trei volume sunt împărțite cronologic și conțin elemente de istorie,
începând cu cele trei teorii ale originii secuilor și așezarea lor în zona de sud-
est a Transilvaniei, și ajungând până în zilele noastre. Problematica Dictatului
de la Viena este abordată în volumul al treilea, în capitolul intitulat „Mica lume
maghiară” („A Kiss Magyar Világ”), de la pagina 409 la pagina 452. Capitolul
începe cu un citat al istoricului maghiar Sándor Bíró, care, în 1941 declara: „În
perioada anterioară deciziei de la Viena, poporul din Secuime a suferit cea mai
dură dominație a jandarmeriei”.60 În continuare lucrarea tratează problema
reanexării zonei de nord a Transilvaniei, și, în special, a așa-zisului Ținut
Secuiesc, care, conform celor scrise, se găsea într-o stare avansată de degradare
și de retard al civilizației, în urma celor 20 de ani, în care statul român, nu doar
că nu făcuse nimic, dar și distrusese ceea ce se găsea în 1918.61 Autorul
capitolului deplânge starea în care au rămas maghiarii din sudul Transilvaniei,
„unde maghiarii așteptau, cu siguranță, revizuirea, dezamăgirea fiind profundă
și nesfârșită. Disperarea s-a intensificat în masele ungurilor în legătură cu știrile
deciziei de la Viena: majoritatea urmau să aibă din nou un mod de viață
minoritar, similar cu soarta experimentată prin catastrofa de la Trianon.62 Apoi
discursul tratatului urmează aceeași tehnică pseudo-istorică, descriind viața
idilică pe care au avut-o locuitorii județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune. Au
fost construite școli, spitale, orfelinate, căi ferate, drumuri, cooperative agricole
și toate facilitățile unui trai occidental, până în cel mai îndepărtat ungher al
secuimii. În ceea ce privește demolările de biserici, expulzările, maltratările și
maghiarizarea credincioșilor români, tratarea acestora se rezumă la un paragraf,
în care toate acestea erau justificate de așa-zisa purtare abuzivă a românilor în
cei 22 de ani de ocupație românească.63 În schimb, lucrarea vorbește, în mai
multe rânduri, despre exodul celor peste 200.000 de maghiari din sudul
Transilvaniei, înspre Transilvania de Nord, unde se simțeau acasă, trăind cu
speranța ocupării și restului Transilvaniei.64 În ansamblul său, studiul despre
perioada Dictatului de la Viena, conține date istorice care pot fi valorificate de
istoriografia românească, însă abordarea, la modul general, este una pseudo-
științifică, lăsând mari goluri în ceea ce privește situația reală a populației
județelor Harghita și Covasna, în ansamblul ei.
Trebuie amintită și webografia în ceea ce privește subiectul nostru de
interes. Blogul lui Béni Balogh conține o cronologie foarte precisă a
60
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, coord. Egyed Ákos, Magyar
Tudományos Akadémia, Erdély Museum-Egyesület, Haáz Rezsö Muzeum, Odorheiu Secuiesc,
2016,p. 409
61
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 410-412.
62
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 412.
63
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 415.
64
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 413, 419.

46
evenimentelor istorice, întâmplate, începând cu data de 30 august 1940, când:
„În Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena, ministrul german de externe
Joachim von Ribbentrop și ministrul italian de externe Galeazzo Ciano anunță
solemn a doua decizie la Viena. Potrivit acestui fapt, aproximativ 43.000 km2
din suprafața acordată României prin Tratatul de la Trianon în 1920 va fi
returnată Ungariei. Transilvania de Nord. Sudul Transilvaniei, cu aproximativ
60.000 km2, rămâne parte a României. Conform datelor recensământului
românesc din 1930, în sudul Transilvaniei locuiesc 440 de mii de locuitori de
naționalitate maghiară (14% din populația totală), pe baza limbii lor materne
473 mii (15%). Peste jumătate de milion de unguri vor rămâne în toată
România după decizia de la Viena.65
În total, blogul, care tratează, în special, viața maghiarilor rămași în
sudul Transilvaniei, conține 401 evenimente, ultimele două fiind: „23 august
1944. Cu sprijinul armatei și al opoziției, regele Mihai I efectuează o schimbare
politică în România: arestarea lui Ion Antonescu și a oamenilor cheie din
guvernul său, declararea războiului față de Germania și trecerea de partea
aliaților. În proclamarea către poporul său, el îndeamnă la trecerea «noilor
granițe impuse prin nedreapta decizie de la Viena», «eliberarea Transilvaniei»
[…] 12 septembrie 1944. La Moscova este semnat un acord de încetare a
focului între România și Puterile Aliate. Punctul 19 al documentului prevede:
«Transilvania (sau cea mai mare parte a acesteia) va fi returnată României, sub
rezerva aprobării tratatului de pace»”.66
Desigur că istoriografia maghiară numără mult mai multe lucrări scrise,
cărora li se adaugă și adrese web dedicate celor patru ani de ocupație maghiară
a Transilvaniei de Nord. O simplă căutare pe internet, în acest sens, poate
returna mii de rezultate, iar o listă completă a studiilor publicate în volume sau
în reviste de specialitate ar putea fi foarte lungă. Aici au fost prezentate cele
mai populare și mai reprezentative lucrări, pentru a putea realiza o imagine de
ansamblu a situației, istoriografiei maghiare, care este net favorabilă, din punct
de vedere numeric.

1.4. Surse arhivistice

Principala metodă, în realizarea tezei de față, a fost studiul arhivelor.

Astfel, o pondere foarte mare a conținutului este dată de documentele de arhivă
identificate și valorificate în text, în vederea unei argumentări cât mai corecte a
tezei formulate. Surselor arhivistice românești li se adaugă și cele germane,
studiate în anul 2019.
65
http://balogh.adatbank.transindex.ro/, accesat la 12.02.2021.
66
http://balogh.adatbank.transindex.ro/, accesat la 12.02.2021.

47
 Surse arhivistice românești
Printre arhivele studiate, în vederea redării cât mai fidele a vieții
religioase a românilor din actualele județe Covasna și Harghita, se numără
Arhivele Naționale Istorice Centrale, de la București – Fondurile Ministerul
Propagandei Naționale (M.P.N.), Președinția Consiliului de Miniștri –
Serviciul Special de Informații (P.C.M.-S.S.I.), Inspectoratul General al
Jandarmeriei, Direcția Generală a Poliției (D.G.P.), Colecția de microfilme,
Arhivele Ministerului de Interne din București – Fond Documentar, Arhiva
Ministerului de Externe din București – Fondurile 71 Transilvania 1920-1944,
71 România 1920-1944, 71 Ungaria 1920-1944, Dosare speciale, Serviciile și
Birourile județene ale Arhivelor Naționale din județele Harghita, Covasna, și
Mureș, Arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu, Arhiva Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei și Harghitei din Miercurea-Ciuc, Arhiva Centrului Ecleziastic de
Cercetare și Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe,
Arhivele Parohiilor din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei.
Numărul documentelor studiate se ridică la peste 12.000, majoritatea fiind de o
importanță covârșitoare pentru studierea vieții românilor din județele Harghita
și Covasna de după Marea Unire din 1918, până la instalarea comunismului din
1947, în toate aspectele ei, pentru lucrarea de față extrăgând și sintetizând cele
mai importante și mai sugestive documente.
O sursă importantă pentru cercetarea de față a fost și cercetarea
articolelor de presă apărute în România, Germania și Ungaria, însă o pondere
foarte mare o are cercetarea ziarului Telegraful Român, publicația oficială a
Arhiepiscopiei Sibiului, care publica, în fiecare număr, știri, evenimente,
întâmplări din Ardealul cedat, precum și încurajări către poporul român dar și
scrisori pastorale și predici ale Episcopului Nicolae Colan.
De asemenea, documentarea a cuprins cercetarea unor cimitire
românești sau comune cu ale altor etnii conlocuitoare, pisanii ale bisericilor,
obiecte de cult, clopote de biserică etc.

Surse arhivistice germane

În ceea ce privește cercetarea arhivelor din străinătate, a existat o
importantă preocupare a arhiviștilor români, concretizată prin ample acțiuni de
cercetare și depistare a documentele referitoare la istoria României. În ceea ce
privește arhivele din cele două foste Republici Germane, Democrată și
Federală, începând cu anii ’70 ai secolului trecut au fost trimiși arhiviști pentru
a depista și inventaria arhive referitoare la Istoria României, printre care cei
mai implicați și cu rezultate deosebite se numără Nicolae Nistor, Elena Moisuc,
Cornelia Crivăț, Eugenia Ciocan și alții.
În câteva cuvinte, se poate spune despre Arhiva Federală a Germaniei –
Bundesarchiv – că s-a constituit în anul 1919, la Potstam, Brandemburg, în

48
apropiere de Berlin, în orașul în care se afla reședința conducătorilor germani
din ultimele două secole. Această arhivă adăpostea documente guvernamentale
ale Confederației Germane de Nord, încă de la fondarea acesteia, de la 1867,
reușind să colecteze și documente mai vechi ale instituțiilor Confederației
Germane, încă din 1411.
Mai mult de jumătate din documentele care constituiau fondurile acestei
arhive au fost distruse în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După
război, în anul 1946, a fost reluată activitatea arhivei de la Potsdam, considerată
succesoarea celei vechi, aflată în zona de ocupație sovietică, apoi în Republica
Democrată Germană, numită inițial Arhiva Centrală Germană iar din 1973
Arhiva Centrală de Stat.
În ceea ce privește Republica Federală Germană, aceasta a decis
constituirea unei arhive, în anul 1950, lucru ce s-a desăvârșit în anul 1952 prin
înființarea acesteia în orașul Koblenz, din vestul Germaniei, aproape de granița
cu Belgia. Această arhivă a avut mai multe secții, în mai multe orașe ale
Germaniei de Vest, cum ar fi Arhiva Militară Federală Germană din Freiburg
im Breisgau (Militärarchiv), Arhiva Poliției Federale din orașul Sankt Augustin
etc.
După dărâmarea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, Arhivele
reunite ale celor două foste republici Germane constituie instituția numită
Bundesarchiv (Arhivele Federale) și sunt întinse pe întreg teritoriul Germaniei.
Din experiența pe care am adunat-o prin studierea arhivelor din Germania,
sediul Arhivelor Federale (Bundesarchiv) de la Berlin-Lichterfelde, fosta arhivă
a SAPMO, pare a fi de facto sediul principal al acestei instituții, cu cel mai
mare număr de documente și cu cel mai performant sistem de inventariere,
foarte ușor de accesat de către cercetători.
Tuturor acestor arhive federale li se adaugă și alte arhive ale anumitor
instituții, care nu fac parte din Bundesarchiv, cum ar fi Arhiva Politică a
Ministerului de Externe din Berlin (Politisches Archiv des Auswärtiges Amt),
unde, se găsesc numeroase și importante documente pentru cercetarea Istoriei
României, cum ar fi documentul oficial original al Dictatului de la Viena.67 O
parte din documentele deținute până în 1990 de Arhivele de Stat ale uneia sau
alteia dintre republici, au fost transferate, împrumutate sau restituite arhivelor
acestor instituții.68 Acest transfer de la o instituție la alta a dus la schimbarea
cotelor de arhivare și numerotare, unele fiind foarte greu de găsit după noua
cotă.
Istoricii și arhiviștii germani au transcris, în ordine cronologică,
documentele aflate în arhiva Ministerului german de Externe, într-o serie

67
P.A.A.A., dosar R 261.203, 13 file.
68
Cum este soarta dosarelor referitoare la istoria modernă a României, R 901/69299 care a
primit cota R 67685, R 901/6300 care a primit noua cotă R 67686, R 901/69301 devenit R 67687
etc.

49
publicată în anii ’70 ai secolului trecut, intitulată „Akten zur deutschen
auswärtigen Politik”, documentele privind România și Ungaria între anii 1940-
1944 fiind publicate în Seria D 1937-1945, volumele I-VII. De menționat este
faptul că documentele sunt numerotate cu cota arhivistică veche a arhivelor
Germaniei Federale, identificarea lor cu această cotă, în actuala arhivă, fiind
aproape imposibil de realizat. Volumul arată efectiv filmul evenimentelor
începând cu luna iunie, când se remarcă dorințele accentuate de revizuire a
granițelor Ungariei, până la înfăptuirea Dictatului de la Viena. Multe dintre
documentele din volum au fost identificate și cercetate fizic în vederea
realizării prezentei teze de doctorat, în Arhiva Politică a Ministerului German
de Externe din Berlin, putându-se corela, astfel, cu noua cotă de inventariere.
Printr-o bursă de practică Erasmus+, obținută în anul 2019 în cadrul
Școlii Doctorale de Teologie din Constanța, am reușit studierea mai multor
arhive germane, în vederea documentării lucrării de față. Principalele fonduri
arhivistice identificate și studiate sunt la: Arhivele Naționale ale Germaniei –
Bundesarchiv Berlin Lichterfelde – unde se regăsesc documente adunate de la
fosta Arhivă R.F.G. din Koblenz, de Arhivele fostei R.D.G. din Berlin, Leipzig
și Dresda – făcând referire la România interbelică și, Dictatul de la Viena și
Transilvania de după Dictat – Arhivele Politice ale Ministerului German de
Externe – Politisches Archiv des Auswärtiges Amt – reunind documentele
Arhivei Ministerului de Externe a fostei R.D.G., având aceeași locație, și a
fostei R.F.G., de la Bonn, transferate în anii de după dărâmarea zidului
Berlinului, documente de o foarte mare importanță pentru studiul perioadei
ocupației horthyste. De asemenea, am studiat și arhivele din Potsdam, o
reminiscență a Arhivelor Naționale ale R.D.G., intitulate Brandenburgisches
Landarchiv Potsdam, unde se găsesc documente referitoare la relațiile
diplomatice, economice, rutiere, feroviare ș.a., ale României cu țările din
Occident și, în special, cu Germania, precum și diferite hărți care cuprind
România, cele mai grăitoare pentru problematica de față fiind cele ale extensiei
celui de-al treilea Reich și, implicit, a Ungariei.
În concluzie, nu putem vorbi despre drama celor peste 1.300.000 de
români69 din teritoriul cedat de Regatul României către Ungaria horthystă, fără
a cunoaște realitățile care au dus la promulgarea unui arbitraj germano-italian,
la Viena, în anul 1940, adică la așa-numitul Dictat de la Viena sau Al doilea
Arbitraj de la Viena, sau, așa cum îl numesc maghiarii, simplu, Al doilea Tratat
de la Viena.70 ÎPS Ioan Selejan, actualul Mitropolit al Banatului, primul

69
Ioan LĂCĂTUȘU, Vasile LECHINȚAN, Violeta PĂTRUNJEL, Românii din Covasna și
Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură – în continuare Românii din Covasna și Harghita…,
Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, Miercurea-Ciuc, 2003, p.
345. Lucrarea poate fi consultată parțial și pe adresa de internet www.crestinortodox.ro.
70
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă 1940-1944…, p. 17.

50
episcop al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei spunea că
„Transilvania are două istorii, dar numai un adevăr”.71
Prin urmare, din demersurile pe care le-am întreprins deja, am constatat
că istoriografia regiunii pe care o cercetez este tratată inegal de către cele două
părți, cu puncte de vedere opuse, sau cel puțin diferite – istoriografia română și
cea maghiară – în sensul în care cercetătorii maghiari atribuie o atenție
deosebită studierii problemei, pe când cei români, cu excepția celor care
locuiesc aici, tratează cu o ușoară indiferență și chiar superficialitate problema
românilor din Harghita și Covasna.

71
† ÎPS Ioan SELEJAN, „Două istorii, dar numai un adevăr”, Cuvânt de binecuvântare la
lucrarea Pr. Sebastian PÂRVU, Românii din scaunele secuiești în Revoluția de la 1848-1849,
Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014, p. 14.

51
 Capitolul II.
Efectele geopoliticii satelor revizioniste asupra situației
României în anii 1937-1940

2.1. Cadrul geografic și istoric al actualelor județe Harghita și

Covasna

Microregiunea de care ne ocupăm se întinde de la Tulgheș și Bilbor în

Nord, la Comandău, Zagon sau Chichiș în Sud, de la Bicazul Ardelean,
Ghimeș-Făget, Valea Uzului sau Oituz, în Est la Baraolt, Hăghig, Cristuru
Secuiesc, Sângeorgiu de Pădure, Praid sau Toplița în Vest, întinzându-se pe o
distanță de 225 de km de la Nord la Sud și de 190 de km, de la Est la Vest.
Actualul județ Harghita se află aproximativ în centrul României, „având
un peisaj preponderent muntos și o climă aspră. Depresiunile intramontane sunt
dispuse între lanțurile muntoase. În ele se află cele mai multe așezări rurale și
urbane actuale”.72 Printre munții ce străjuiesc sau străbat județul, de la
izvoarele celor două mari râuri românești, Mureșul și Oltul, cărora li se adaugă
Trotușul, Bistricioara, Târnava Mică și Uzul, enumerăm: Ciumatu Mare,
Călimanii, Gurghiului, Giurgeului, Harghitei, Hășmaș, Ciucului, Perșani,
Bistriței și Ceahlău. Printre depresiunile intramontane se numără: Borsec,
Bilbor, Topliței, Giurgeului, Ciucului, Cașin. De asemenea sunt cunoscute în
întreaga țară pasurile Tulgheș, Cașin, Ghimeș, Lăzărești, Cheile Bicazului, care
nu sunt ușor de străbătut. Dealurile Subcarpatice Transilvane, cu un relief
specific, cum ar fi Dealurile Târnavei Mici și Dealurile Odorheiului, formate
din culmi subcarpatice fragmentare, trec în partea vestică a județului, o zonă cu
climă mai blândă și bogată în vestigii arheologice.73
Județul Harghita de astăzi, cu reședința la Miercurea-Ciuc, s-a înființat
în anul 1968, din raioanele Toplița, Gheorgheni, Odorhei, Ciuc și o parte a
Raionului Ceahlău, prin desființarea Regiunii Autonome Maghiare Mureș,
înființată la ordinul URSS prin Comisia de Armistițiu.
Această Comisie Aliată (sovietică) de Control a funcționat în perioada
14 noiembrie 1944-6 martie 1945, cu scopul de a face tranziția de la
administrația maghiară la cea română în Ardealul de Nord, eliberat de sub
ocupația horthystă.74
72
Românii din Covasna și Harghita…, p. 68.
73
Românii din Covasna și Harghita…, p. 68-70.
74
Petre ȚURLEA, Transilvania de Nord-Est. 1944-1952…, p. 405.

52
 În perioada interbelică și cea a ocupației horthyste funcționau județele
Ciuc și Odorhei, iar în perioada antebelică, cea a dualismului austro-ungar,
„după 1876, comitatele secuiești Ciuc și Odorhei, cu reședințele la Miercurea-
Ciuc și Odorhei, pe locul fostelor Scaune Secuiești omonime, cu Scaunele
filiale Giurgeu și Cașin, respectiv Brădet și Cristuru Secuiesc”.75
Pentru o mai bună acoperire a lucrării de față, vom trata și localitățile de
pe teritoriul fostelor județe interbelice Ciuc, Odorhei și Trei Scaune, care acum
au fost reorganizate în teritoriul județelor Harghita și Covasna și, pe scurt, și a
celorlalte care au fost arondate județelor Neamț și Mureș, foarte importante
pentru dezvoltarea ipotezei de lucru.
Românii au fost o prezență constantă în zonă, cu mult înaintea stabilirii
secuilor, adică încă din secolele VII-X, lucru dovedit de nenumăratele dovezi
arheologice, izvoare documentare, toponime ș.a., lucruri ce se regăsesc în
Repertoriul arheologic al județului Harghita76 și în nenumăratele cronici și
istorii europene, maghiare și românești77, care vorbesc de așezări în zona
Odorheiului Secuiesc, Cristurului Secuiesc, Ciuc și Giurgeu, unde funcționau
voievodate și alte forme de „organizare teritorial politică”, cum ar fi satul
românesc (villa olachalin) „condus de cneazul Ursul, după o datină de la regii
mai vechi, menționat într-un document din anul 1301” 78. Când granița de est a
Ungariei s-a mutat de la „poalele Munților Apuseni (unde a fost o vreme… și
unde sunt consemnați și secuii), în regiunea Carpaților de curbură (unde s-a
mutat granița Ungariei, în jur de anul 1200, și unde s-au stabilit, în fine, secuii),
izvoarele îi pomenesc și pe români”.79
Județul Covasnase află în zona de sud-est a Transilvaniei, adică în
centrul României. Sfântu Gheorghe este cel mai mare municipiu și, implicit,
reședința județului. „Cu excepția sudului extrem al județului, teritoriul acesta
face parte din greșit intitulatul Ținut Secuiesc sau Bloc secuiesc” 80, o regiune
istorică și etnografică caracteristică, locuită majoritar de secuii maghiari.
Astfel, conform datelor recensământului din 201181, peste 73% din locuitorii
județului s-au declarat maghiari.

75
Românii din Covasna și Harghita…, p. 87-91. A se vedea și Ioan LĂCĂTUȘU,
„Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 367-269.
76
Valeriu CAVRUC (coord.), Repertoriul arheologic al Județului Harghita, Editura Carpații
Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000, 395 p.
77
Nicolae ENDROIU, „Estul Transilvaniei în Evul Mediu Timpuriu (secolele VIII-XIII)”, în
Românii din Covasna și Harghita…, p. 53-55.
78
Nicolae IORGA, Istoria Românilor din Ardeal și din Ungaria, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1916, p. 66.
79
Ioan Aurel POP, „Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și
Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”, în Dan BERINDEI, Istoria României, Pagini
Transilvane, Cluj-Napoca, 1994, p. 16.
80
George POPA-LISSEANU, Originea secuilor și secuizarea românilor, ediție îngrijită și
prefață de Ioan OPRIȘAN, Editura Saeculum I.O., București, 2019, p. 264-266.
81
Sursa: http://www.recensamantromania.ro, accesat la 12.12.2019.

53
 Din punct de vedere istoric, județul a fost locuit încă din epoca
preistorică, lucru dovedit de celebrele vase pictate de la Ariușd, din epoca de
aramă (aprox. 2000 î.Hr.).82
De asemenea, la Brețcu există un sit arheologic al unui castru roman,
numit „Angustia”, care avea scopul apărării Transilvaniei romane de către
năvălitorii din bazinul inferior al Dunării83, iar altul la Reci.
Între istoricii celor două popoare majore, conlocuitoare, român și
maghiar, se dă o luptă acerbă pentru dovedirea existenței prioritare a uneia sau
a altei populații (românească și secuiască). Așezarea secuilor este atestată
documentar în zona de est a Transilvaniei în anul 1210 în timpul luptelor dintre
Regele Ungariei și împăratul bizantin Manuel Comnenul, care a intrat în țară pe
la Bran, iar secuii au fost aduși aici ca paznici ai hotarelor, dar o cronică a lui
Simon de Keza din anii 1282-1283, „pe baza unor izvoare narative mai vechi,
nota ca fapt de netăgăduit despre așezarea secuilor (Zakuli) între români
(Blackis) în munții de la marginea țării (in montibus confinii), cu care s-au
amestecat (unde Blacki conmixti)”84, iar la luptă „au participat alături de slavi,
vlahi, sași, pecenegi și unguri” 85.
Secuii au ajuns, așadar, în părțile de Răsărit ale Transilvaniei, la
izvoarele Mureșului, Oltului și Târnavelor, la sfârșitul secolului al XII-lea și
începutul secolului al XIII-lea, cu scopul de a păzi granițele regatului.
„Începutul conflictelor dintre secui și români este consemnat în anul
1562 printr-o rezoluție a principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, care,
pentru a rezolva conflictul intervine în favoarea populației secuiești”.86 Trebuie
amintită biserica ortodoxă din Odorhei, din anul 1600, construită de negustorii
români și aromâni, care aveau afaceri în oraș.87
În istorie au fost multe momente în care românii și secuii au conviețuit
pașnic sau au luptat împreună împotriva abuzurilor puterii ungare, cum ar fi în
anul 904, când au luptat alături de Menumorut împotriva ungurilor88 sau,
exemplul cel mai grăitor fiind răscoala condusă de secuiul Gheorghe Doja
(Dózsa György)89.
Transilvania a început să își piardă independența și a fost cucerită
treptat de Imperiul Habsburgic, iar în anul 1698 a fost impusă Unirea cu Roma,
ceea ce a condus la dispariția a 37 de biserici românești din actualul județ

82
Românii din Covasna și Harghita…, p. 172.
83
Românii din Covasna și Harghita…, p. 202.
84
Românii din Covasna și Harghita…, p. 54.
85
G. Popa LISSEANU, Originea secuilor și secuizarea românilor…, p. 39.
86
Ioan LĂCĂTUȘU, Identitate și cultură la românii din secuime, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 1997, p. 87.
87
Românii din Covasna și Harghita…, p. 73.
88
György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și revizionismul…, p. 10.
89
M. CONSTANTINESCU, H. DAICOVICIU et alii, Istoria României, București, 1971, p. 171-
173.

54
Covasna90, dar, și mai grav, la o schismă a românilor transilvăneni în ortodocși
și greco-catolici91.
În anul 1761, generalul Adolf von Bucow a efectuat un recensământ din
care a reieșit faptul că în scaunul Odorhei, existau 99 de sate (din 102) locuite,
unele în totalitate, altele parțial de români, și a hotărât dărâmarea prin
bombardare a bisericilor și mănăstirilor românești.92
„Revoluția europeană de la 1848 a adus un nou spirit românilor
majoritari în Transilvania, prin dobândirea anumitor drepturi, dar și populației
secuiești” 93, care, cu această perioadă, a început să fie asimilată în marea
familie maghiară, alături de unguri, sași, șvabi, sârbi etc., iar la recensământul
din 1850 exista o singură rubrică pentru maghiari și secui94.
La recensământul din 1910 erau înregistrați în județele din secuime
612.000 de locuitori, 18%, din aceștia, adică 114.270 fiind vorbitori de limbă
română.95
În toate satele din așa-zisa secuime se poate observa, pe crucile din
cimitire, evoluția antroponimelor de la românesc la maghiar, adică de la numele
românești ale părinților, la numele maghiarizate ale copiilor îngropați alături
sau în preajma lor.
În anul 1912 a fost înființată Episcopia Greco-Catolică de Hajdudorog,
pentru greco-catolicii vorbitori de limbă maghiară, căreia i-au fost arondate 34
de parohii din Arcul Carpatic, adică din secuime, pe motiv că erau vorbitori de
maghiară, iar în anul 1914, pentru aceste parohii, limba română folosită până
atunci în cultul divin public, a fost înlocuită cu limba maghiară.96
În anii de dinaintea Marii Uniri, românii nu și-au putut întreține școlile,
care erau doar confesionale, învățător fiind preotul iar casa parohială fiind
sediu al școlii. Această situație a fost dublată și de Legea Apponyi din 1907,
care, sub pretextul protejării cadrelor didactice, punea în imposibilitate
desfășurarea învățământului în limba română. Această lege a fixat un salariu
minim obligatoriu de 1.000 de coroane pentru fiecare învățător, iar în cazul
neîndeplinirii restanțelor salariale, școala fiind desființată. Majoritatea școlilor
confesionale românești se aflau în această situație. Dacă înainte de legea sus
amintită românii își întrețineau cu greu școlile și pe dascălii lor, odată cu

90
György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și revizionismul…, p. 18.
91
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sofia, București, 2000, p.
267.
92
György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și revizionismul…, p. 22.
93
Sebastian PÂRVU, Românii din scaunele secuiești în revoluția de la 1848-1849, Editura
Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2014, p. 207-235.
94
Arpad E. VARGA, Erdély etnikai és feletkezeti statisztikája, Editura Pro-Print, Miercurea-
Ciuc, Budapesta, 1998, p. 19.
95
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni – repere
monografice, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019, p. 16.
96
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 21.

55
restricțiile acestei legi, acest lucru a devenit imposibil, pentru majoritatea
comunităților. Această lege a vizat, așadar, atât școala cât și Biserica
românească.97
În perioada imediat următoare Marii Uniri, România, și implicit
Transilvania, a traversat o perioadă de înflorire economică, politică, dar și
bisericească. În Transilvania a existat o politică de „reromânizare” și de
„readucere la matcă a românilor maghiarizați”.98
Populația română autohtonă a trecut, începând cu această perioadă
„printr-un amplu proces de secuizare, proces care a durat câteva secole și
durează și astăzi”.99 Însă „în sud-estul Transilvaniei se va manifesta un proces
de asimilare cu caracteristici aparte, chiar dacă vor exista și asemănări cu restul
Transilvaniei. Această nuanță particulară de asimilare stă în strânsă legătură cu
evoluția specifică a teritoriului în care are loc”.100
Procesul de asimilare a avut foarte multe etape și aspecte, dintre care
enumerăm: acordarea de privilegii și drepturi voievozilor români existenți în
teritoriu la venirea secuilor și în perioada imediat următoare, acordarea de
privilegii familiilor care treceau la romano-catolicism, educația exclusiv în
limba maghiară prin interzicerea învățământului românesc, impunerea culturii
maghiare, ulterior, prin distrugerea bisericilor românești, a școlilor, a
simbolurilor și a tot ceea ce ar fi putut face referire la apartenența românească
iar, în mod cu totul specific județelor Harghita și Covasna, căsătoriile mixte,
datorate unei, aparent, bune conviețuiri între etnii. Scăderea populației
românești este relevată de numeroasele recensăminte oficiale și de conscripțiile
confesionale și fiscale, care, de la o perioadă la alta, arată diferențele rezultate
în urma aplicării strategiilor mai sus amintite.101

97
Mircea PĂCURARIU, The Policy of the Hungarian State concerning the Romanian Church
in Transilvania under the dualist monarchy 1867-1918, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 162-
165.
98
Românii din Covasna și Harghita…, p. 112.
99
Ion I. RUSSU, Românii și secuii, ediție îngrijită de Ioan OPRIȘ, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1990, p. 23-54.
100
Anton COȘA, „Considerații asupra originii și evoluției fenomenului ceangău”, în
Almanahul Presa Bună, Iași, 1996, p. 63.
101
Pentru o mai bună evidență se pot consulta: Ioan LĂCĂTUȘU, Vasile LECHINȚAN, Violeta
PĂTRUNJEL, Românii din Covasna și Harghita, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003;
Ion I. RUSSU, Românii și secuii, ediție îngrijită de Ioan OPRIȘ, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1990; Acad. Constantin DAICOVICIU et alii, Din Istoria Transilvaniei, Editura
Academiei Republicii Populare Române, ediția a III-a, 1963; Centrul European de Studii
Covasna-Harghita, Asociația Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”, Românii în
dezbaterile Congresului Secuiesc în 1902. Premise, deziderate și reverberații, ediție îngrijită de
Vilică MUNTEANU și Ioan LĂCĂTUȘU, Editura Magic Print, Onești, 2011 ș.a.

56
 2.2. Situația populației românești din județele Harghita și
Covasna în perioada interbelică (1918-1940)

2.2.1. Organizarea administrativă

Actualele județe Harghita și Covasna se află, în mare parte, pe locul

fostelor județe interbelice Ciuc, Odorhei și Treiscaune, care la rândul lor, după
Marea Unire de la 1 decembrie 1918, s-au organizat pe locul fostelor scaune
secuiești cu aceleași nume. La 1 ianuarie 1926 a intrat în vigoare Legea
administrativă din 14 iunie 1925, până atunci păstrându-se organizarea
administrativă a vechilor provincii unite cu Regatul României. Începând cu
această dată, însă, s-a stabilit organizarea administrativă unitară la nivelul
întregii țări. Conform acestei legi, unitățile administrativ-teritoriale erau:
– Comuna – condusă de un Consiliu comunal, respectiv de primar ales,
ajutat de viceprimar, numit de primar.
– Plasa – era o subdiviziune a județului, formată din mai multe comune,
condusă de pretor, care era numit de către ministrul de interne.
– Județul – condus de prefect, care era numit prin decret regal, la
propunerea Ministerului de Interne.
Merită amintit faptul că România interbelică număra, în anul 1923, 74
de județe, iar în anul 1930 erau 71 de județe și 322 de plăși.
Actualul județ Harghita era format, în perioada interbelică din fostele
județe Ciuc și Odorhei și o parte din județul Mureș.
Județul Ciuc, cu reședința la Miercurea-Ciuc, avea în componență
plășile: Centrală (cu sediul la Miercurea-Ciuc), Frumoasa, Sânmartin,
Gheorgheni și Tulgheș 102, numărând în total cincizeci și nouă de localități.
Din punct de vedere demografic, județul Ciuc avea, în anul 1930,
145.806 locuitori. Marea parte a populației era constituită din locuitori de etnie
maghiară (82,7%), urmați de români (14,4%), evrei (1,6%) și alte naționalități
(1,3%).103 În mod deosebit ne interesează apartenența religioasă a acestora:
81,3% s-au declarat romano-catolici, 13,8% greco-catolici, 1,7% mozaici, 1,3
% ortodocși, 1,3% reformați, 1,2% armeano-catolici ș.a.104
Trebuie adăugată aici și plasa Toplița, care în perioada interbelică făcea
parte din județul Mureș și căreia îi erau arondate comunele Bilbor, Corbu,
Gălăuțaș, Sărmaș, Subcetate, din județul Harghita de astăzi și Stânceni, Lunca

102
S.J.A.N. Harghita, Fond 97: Plasa Tulgheș, inv. 48, dosar 3/1945, f. 87, 88.
103
Institutul Central de Statistică, Recensământul general al populației României din 29
decemvrie 1930, vol. II, coord. Sabin Manuilă, Editura Institutului Central de Statistică,
București, 1938, p. 130-133.
104
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930…, p. 586-587.

57
Bradului, Răstolița, Vătava, Rușii Munți, Morăreni din actualul județ Mureș105,
făcând și ea obiectul de studiu al lucrării de față. Plasa Toplița, era și plasa cu
cel mai mare număr de români. Astfel, în anul 1930 avea o populație de 23.895
de locuitori, din care 14.427 români (60,37%), 7.082 maghiari (29,63%), 286
germani (1,19%) ș.a.106, iar din punct de vedere confesional 36,4% erau greco-
catolici, 26,2% romano-catolici, 25,3% ortodocși, 6,3 % mozaici, 4,6%
reformați ș.a.107.
Prefecții județului Ciuc, din perioada 1919-1940, au fost: „Gheorghe
Dubleșiu (1919-1920), Alexandru Vasu (1920-1922, 1926-1927), Ștefan D.
Spătaru (1923-1924), Constantin Handra (1925-1926), Fanu Ștefănescu (1927-
1928), Dr. Aurel Țețu (1928-1931), Dinu Stolojan (1931-1932), Victor Oțețea
(1932-1937)”.108
Ca așezări importante erau Miercurea-Ciuc, capitala județului, cu 5.020
locuitori și Gheorgheni, comună urbană, cu o populație dublă, 11.419
locuitori.109
Județul Odorhei, „cu reședința la Odorheiu Secuiesc, avea în
componență plășile Cristur, Ocland, Odorhei, Praid și Sângiorgiu de Pădure,
astăzi în județul Mureș. Ulterior județul a fost reorganizat în cinci plăși:
Sângiorgiu de Pădure (cu 20 de sate), I.G. Duca (cu 33 de sate), Ocland (cu 30
de sate), Odorhei (49 de sate), Praid (cu 8 sate)”.110
De menționat e faptul că localitățile din plasa Sângeorgiu de Pădure au
trecut în județul Mureș, odată cu reorganizarea județelor în regiuni și din nou în
județe, din anii 1950, 1960 și 1968.
Județul Odorhei, era locuit de 130.282 de persoane, din care marea
majoritate, 91,6% maghiari, 4,9% români, 2% țigani, 1% evrei, 0,4% germani
ș.a.111 Din punct de vedere confesional, județul Odorhei cuprindea 37,4%
reformați, 34,6% romano-catolici, 20,6% unitarieni, 3,7% ortodocși, 1,1%
mozaici, 1,1% greco-catolici ș.a.112

105
Valer DORNEANU, Adrian MOISOIU, Senator Tudor Marius MUNTEANU, Expunere de
motive privind declararea ca municipiu a orașului Toplița, județul Harghita, sursa:
http://www.cdep.ro, accesat la 01.02.2019.
106
Valer DORNEANU, Adrian MOISOIU, Tudor Marius MUNTEANU, Expunere de motive…, p.
290.
107
Valer DORNEANU, Adrian MOISOIU, Tudor Marius MUNTEANU, Expunere de motive…, p.
668-669.
108
C.E.D.M.N.C., Fond Colecția de documente, documentul: Dr. Ioan LĂC ĂTUȘU, Dr. Ana
DOBREAN, Prof. Florentina TEACĂ, Generația Marii Uniri – 100 de intelectuali români din
județele Covasna și Harghita, p. 2.
109
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României, vol. I, Editura
Imprimeriei Naționale, București, 1938, p. 221.
110
Pr. Drd. Valentin-Florin VATAMANU, „Viața religioasă a românilor din județul Harghita în
perioada Diktatului de la Viena (1940-1944)…”, p. 63.
111
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930…, p. 316-321.
112
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930…, p. 679-681.

58
 Principalele așezări ale județului Odorhei erau Odorhei, capitala
județului, Praid, localitate cu exploatație minieră de sare și Sângeorgiu de
Pădure.
Prefecții județului Odorhei din perioada interbelică, numiți prin decret
regal, au fost: „Toma Cornea (1920-2922), Valer Neamțu (1922-1923),
Vladimir St. Spătaru (1924-1926), Gheorghe Andrieș (1927-1928, 1933-1936),
Mihai Constantinescu (1936-1938), col. Ion C. Pleșoianu (1938-1940)”.113
Actualul județ Covasna se află, în mare parte pe locul fostului județ
Treiscaune, aflat în zona centrală a României Mari, iar zona Întorsurii
Buzăului, cu localitățile Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Vama Buzăului și
Barcani, care au făcut parte până în anul 1926 din județul Treiscaune, au fost
trecute administrativ la județul Brașov.114
Conform recensământului din anul 1930, județul Treiscaune era locuit
de 136.122 de persoane, din care 80,4% erau de etnie maghiară, 16,0% erau
români, 1,2% țigani, 0,6% germani, 0,5% evrei ș.a.115
Dispunerea populației județului Treiscaune, din punct de vedere
confesional arăta astfel: 40,6% reformați, 36,1% romano-catolici, 14,6%
ortodocși, 4,6% unitarieni, 2,3% greco-catolici, 0,7% mozaici și 0,2%
baptiști.116
Principalele localități erau Sfântu Gheorghe – capitala județului – și
Târgu Secuiesc, comună urbană.
Județul a fost condus în perioada interbelică de prefecții: „Nicolae
Vecerdea (1919-1920), Valeriu Neamțu (1920-1921), Dr. Vincențiu Rauca-
Răuceanu (1922-1926), Gheorghe Cernat (1926-1928), Dr. Nicolae Crăciun
(1928-1931), Dr. Valeriu Bidu (1933-1937), Dr. Ioan Culcă (1937-1938), Col.
Constantin Petrini (1938-aprilie 1940)”.117
În toată perioada interbelică, numărul locuitorilor din cele trei județe s-a
păstrat constant, cu o creștere de doar 10 %, în ciuda natalității crescute. Mulți
dintre locuitorii zonei au migrat înspre orașele industrializate, dovadă stând cei
24.000 de secui înregistrați oficial în București în 1930, dar despre care
parohiile romano-catolice și cele reformate spun că ar fi fost 50.000, formând,
în capitala țării, care număra 700.000 de locuitori, cea mai mare comunitate
secuiască din țară, iar o altă parte însemnată stabilindu-se în Brașov, unde, de
asemenea, au format o comunitate etnică și religioasă puternică. Doar un număr
neînsemnat de etnici maghiari, în special profesori și nobili, au părăsit România

113
Ioan LĂCĂTUȘU, Ana DOBREAN, Florentina TEACĂ, Generația Marii Uniri – 100…, p. 2.
114
Emil MICU, „Considerațiuni istorice asupra comunelor din depresiunea Întorsurii
Buzăului”, în Depresiunea Întorsurii Buzăului – studiu geografic, istoric și economic, Academia
de Înalte Studii Comerciale și Industriale, Institutul de Cercetări Economice și Sociale, Brașov,
1947, p. 33-34.
115
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930…, p. 476-479.
116
Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930…, p. 759-760.
117
Ioan LĂCĂTUȘU, Ana DOBREAN, Florentina TEACĂ, Generația Marii Uniri – 100…, p. 1.

59
Mare pentru a se stabili în Ungaria, deși acest lucru era facilitat de autoritățile
ambelor țări.118
Cadrul legislativ de după Marea Unire a influențat pozitiv starea
populației românești din zonă, progrese fiind înregistrate în cele câteva comune
cu populație majoritar românească, însă, în comunele puternic secuizate,
diferențele create prin privilegiile acordate secuilor în perioada anterioară
anului 1918, au făcut ca, în continuare, să se păstreze diferențele de statut și de
condiție, nefavorabile populației românești. Prin Legea Reformei Agrare pentru
Ardeal, Banat și Crișana, adoptată la 30 iulie 1921 (numită în continuare
Reforma Agrară), „au fost împroprietăriți, pe de o parte, țăranii români și
maghiari care nu dețineau posesiuni decente, iar pe de altă parte, cultele
religioase, și, în principal, Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică”.119 Prin
aceste împroprietăriri s-au putut consolida bisericile vechi și s-au construit
altele noi, acolo unde nu mai erau.120
Trebuie subliniat faptul că Reforma Agrară din Transilvania nu a fost o
reformă făcută în avantajul exclusiv al populației românești. „Toți locuitorii
țării, indiferent de originea lor etnică, de limbă și de religie, s-au bucurat de
dispozițiile acestei mari și necesare reforme sociale”.121
Cu toate drepturile primite odată cu integrarea în România Mare, și cu
anularea privilegiilor populației nobiliare maghiare, românii din zona noastră
de interes au rămas în continuare într-o stare de inferioritate față de etnicii
maghiari, fiind nedreptățiți „de facto” de către vârfurile populației maghiare,
aflate în funcții cheie.122
Odată cu incorporarea Transilvaniei în România Mare, a fost necesară și
întărirea sistemului militar românesc în această nouă provincie. Prin urmare, în
principalele orașe, au fost înființate noi unități militare sau, după caz, au fost
dislocate părți ale marilor unități militare, cu scopul apărării graniței de nord-
vest a României. Pentru Arcul Carpatic au fost înființate Batalioane de

118
Stefano BOTTONI, „National Projects, Regional Identities, Everyday Compromises:
Szeklerland in Greater Romania (1919-1940)”, în Hungarian Historical Review, nr. 3 (2013), p.
484.
119
Ioan LĂCĂTUȘU, Argumente împotriva autonomiei teritoriale pe criterii etnice a așa-
zisului „Ținut Secuiesc”, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2008, p. 31.
120
Constantin D. CUCUTACHE, Un mare conflict internațional: Optanții unguri ai
Transilvaniei și Reforma Agrară din România, Prefață de Nicolae Titulescu, Tipografia Revistei
Geniului, Cotroceni, București, 1931, p. 20.
121
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 46-47.
122
Ioan SABĂU-POP, „O analiză retrospectivă a unui important moment din Istoria României:
Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 și Reforma Agrară din anul 1921 în disputa internațională
cu optanții unguri”, în Recunoașterea internațională a Marii Uniri. Trianon 100, volum colectiv,
coord. Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, p. 665.

60
Vânători de Munte, corp de armată aflat sub comanda Principelui moștenitor
Carol.123
La Miercurea-Ciuc a fost organizat Batalionul 2 Pionieri de Munte, care
a devenit, la 5 martie 1940, Batalionul 24 Vânători de Munte124, unitate aflată
în funcțiune și în prezent, iar la Sfântu Gheorghe a fost înființat, în anul 1929,
prin mobilizarea unei părți a Batalionului 5 V.M. „Moți Avram Iancu” din
Abrud, Batalionul 3 Pionieri de Munte, care, la 7 martie 1940, în baza
Ordinului nr. 20571 a Marelui Stat Major, a fost transformat în Batalionul 22
Vânători de Munte125. Ambele Batalioane au avut ca misiune apărarea
frontierei de nord-vest a României. Majoritatea militarilor erau originari din
Transilvania. Fiecare din cele două batalioane de Vânători de Munte era
compus, în 1940, din câte 6 companii: comanda, cercetarea, 3 companii de
luptă și una de sprijin.126

2.2.2. Organizarea religioasă

Din subcapitolul precedent se poate observa că județul cu cei mai mulți

locuitori români era județul Treiscaune, iar cei mai puțini locuiau în județul
Odorhei. O altă observație care se poate face este aceea că în zonele locuite
preponderent de reformați, proporția ortodocșilor era mult mai mare în
comparație cu greco-catolicii, care predominau în județul Ciuc, unde
majoritatea maghiarilor erau romano-catolici.
Astfel, românii din cele trei județe interbelice, aparținând celor două
confesiuni românești, ortodoxă și greco-catolică, erau repartizați ierarhic în
jurisdicția a două episcopii: una ortodoxă și una greco-catolică. Ortodocșii se
supuneau Eparhiei Ortodoxe a Arhiepiscopiei Alba-Iuliei și Sibiului
(Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului), cu sediul la
Sibiu, iar greco-catolicii, Episcopiei de Alba-Iulia și Făgăraș cu sediul la Blaj,
al cărei Arhiepiscop era și Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, cu
subordonare directă față de Sfântul Scaun al Romei. Arhiepiscopi și Mitropoliți
greco-catolici, în această perioadă au fost Vasile Suciu (1920-1936) și
Alexandru Nicolescu (1936-1941)127.

123
Gheorghe SUMAN, Tudorică PETRACHE, Marius GIURCĂ, Enciclopedia Vânătorilor de
Munte – Elită a Armatei Române, Editura Univers Științific, București, 2016, p. 19.
124
Gheorghe SUMAN, Tudorică PETRACHE, Marius GIURCĂ, Enciclopedia Vânătorilor de
Munte…, p. 20.
125
***, „80 de ani de ani de la înființarea Batalionului 22 Vânători de Munte «Cireșoaia»”,
în Mesagerul de Covasna, nr. 61, 7 martie 2020, p. 1.
126
Gheorghe SUMAN, Tudorică PETRACHE, Marius GIURCĂ, Enciclopedia Vânătorilor de
Munte…, p. 25.
127
Alexandru Nicolescu (1882, Tulgheș – 1941 Blaj) a fost un mitropolit greco-catolic, a
studiat la Tulgheș – școala primară, la Reghin – gimnaziul, la Blaj – liceul, la Roma, la colegiul

61
 În județul Ciuc românii erau organizați într-un protopopiat ortodox, cu
sediul în Miercurea-Ciuc, cuprinzând o mănăstire, 5 biserici și o capelă, care
inițial au funcționat în cadrul protopopiatului Ortodox al tractului Oituz 128, și
două protopopiate greco-catolice la Miercurea-Ciuc și Gheorgheni (alternativ și
Frumoasa), cu 21 de biserici și două capele. Plasa Toplița, aparținătoare
județului Mureș, număra 4 biserici și o mănăstire ortodoxă, la Toplița, înființată
de Patriarhul Miron Cristea, arondate Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului
Feleacului și Clujului, înființată în anul 1921, având episcopi, în perioada
interbelică, pe Nicolae Ivan (1921-1936) și pe Nicolae Colan (1936-1957). De
asemenea, plasa Toplița număra și 10 biserici greco-catolice, arondate
protopopiatelor de la Gheorgheni, respectiv Reghin.
Românii din județul Odorhei aveau un protopopiat ortodox la
Sângeorgiu de Pădure, mutat în 1937 la Odorhei, cuprinzând 18 biserici și unul
greco-catolic, la Odorhei, cu 12 biserici.
Începând cu anul 1912, câteva parohii din actualul județ Harghita
(Imper, Ciucsângiorgiu, Lăzărești, Ghelința, Ilieni, Lemnia, Turia, Aldea,
Bodogaia, Bezidul Nou, Sărățeni, Eliseni, Odorheiu Secuiesc, Joseni,
Sândominic, Frumoasa, Ghimeș-Făget, Gheorgheni, Voșlăbeni, Boteni,
Crăciunești, Ivănești) au fost arondate episcopiei greco-catolice de Hajdudorog,
aflată pe teritoriul Ungariei de astăzi, înființată în scopul maghiarizării
românilor și rutenilor greco-catolici.129 După Marea Unire de la 1 decembrie
1918, Episcopia greco-catolică de Hajdudorog avea un vicariat pentru arcul
intracarpatic, numit „vicariatul secuiesc” condus de protopopul Ioan Gergely,
cu sediul la Târgu Mureș.130 În anul 1921, protopopul greco-catolic al
Giurgeului, cu sediul la Gheorgheni, Elie Câmpean, a fost numit de către
mitropolitul Vasile Suciu preot și protopop al tractului Mureș-Secuime. Astfel,
protopopiatul Târgu Mureș s-a divizat în două protopopiate: Mureș-Câmpie,
pentru parohiile românești și Mureș-Secuime, pentru parohiile așa-zis de limbă

„De Propaganda Fide”, unde și-a desăvârșit studiile universitare, devenind de două ori doctor, tot
în cetatea eternă: în Filosofie (1900) și Teologie (1904). Întors în țară a fost profesor la Seminarul
Teologic din Blaj, apoi, a fost trimis ca preot misionar în America (1907-1909). După moartea
mitropolitului greco-catolic de Blaj, dr. Vasile Suciu, în anul 1935, Alexandru Nicolescu i-a
urmat în scaunul de mitropolit al Blajului. Pe lângă rolul său hotărâtor în istoria românilor din
Transilvania, a fost și un prolific publicist, scriind 293 de lucrări. A trecut la cele veșnice la Blaj
la 5 iunie 1941. – Sursa: Ioan LĂCĂTUȘU, Erich-Mihail BROANĂR, Repere identitare românești
din județele Covasna și Harghita, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Eurocarpatica, Sfântu
Gheorghe, 2019, p. 361.
128
Marius BANCIU, „Viața spiritual-bisericească a românilor din sud-estul Transilvaniei după
Marea Unire”, în Acta Carpatica, nr. IV, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017, p. 325.
129
Vezi Ștefan MANCIULEA, Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog și românii
din Blaj, Blaj, 1942, 27 p.
130
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 44; Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1942-1946,
f. 12.

62
maghiară 131, protopopul Giurgeului devenind, astfel, și șef al vicariatului greco-
catolic maghiar al secuimii. În anul 1924, la cererea insistentă a protopopului
Elie Câmpean și a preoților din bazinul Gheorgheniului, printre care se număra
și preotul Alexandru Donea Donescu din Vășlobeni, Mitropolitul Vasile Suciu
îl informa pe protopop că „de la 1 iulie 1924 se reconstituie vechiul protopopiat
de Mureș”132. Abia în anul 1934, la 16 ani după înfăptuirea Marii Uniri, un
număr total de treizeci și cinci de parohii, au revenit sub jurisdicția
Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș.133
În județul Treiscaune existau două protopopiate ortodoxe, la Sfântu
Gheorghe și Oituz (cu sediul în Târgu Secuiesc), cu 44 de biserici, iar greco-
catolicii aveau 11 biserici, care aparțineau de protopopiatul Târgu Secuiesc.134
Au existat numeroase personalități ecleziale din zona noastră de interes,
care au avut un rol esențial în înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918,
dar și la consolidarea ei și, în special la revigorarea vieții duhovnicești a
românilor din „secuime”.
Concret, în anii de după Primul Război Mondial, cu ajutorul acestora s-a
înfăptuit înființarea de noi parohii ortodoxe și construirea de noi biserici
ortodoxe ca cele de la Miercurea-Ciuc, Gheorgheni135, Cristur136, Borsec137,
Praid, Târgu Secuiesc138, Racoșul de Sus, Filia, Doboșeni, Vârghiș ș.a. Numai
în plasa Ocland s-au construit biserici românești, în douăsprezece comune.139
Esențial pentru cercetarea de față este faptul că în această perioadă s-au
construit ori s-au reconstruit și renovat, în cele trei județe interbelice, astăzi
Covasna și Harghita, foarte multe lăcașuri de cult. Au fost reînființate 41 de
parohii, s-au ridicat 51 de biserici și capele, 69 de troițe, 69 de clopotnițe și 54

131
Ana H ANCU, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925), Editura Vatra
Veche, Târgu Mureș, 2016, p. 71.
132
Ana H ANCU, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925)…, p. 272.
133
Decretul „Apostolica sedes” din 9 aprilie 1934, în Acta Apostolicae Sedis (AAS), vol.
XXVI, Roma, 1934, p. 436-439.
134
Dimitrie Gusti (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. I, p. 421.
135
Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, Fond Parohia Ortodoxă Română
Gheorgheni-Ciuc, Cutia 1 (1856-1935), Protocolul proceselor verbale ale consiliului și adunării
parohiei ortodoxe române Gheorgheni-Ciuc, 1923-1940, Procesul Verbal nr. 1, fila 1, apud
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile românești din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune (azi
Covasna și Harghita) în perioada 1918-1945, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020, p.
197.
136
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile românești din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune
(azi Covasna și Harghita) în perioada 1918-1945, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc,
2020, p. 197.
137
Pr. Dr. Laurențiu Gabriel PANCIU, Bisericile românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 252-254.
138
Pr. Dr. Laurențiu Gabriel PANCIU, Bisericile românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 131.
139
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară, edizioni Europa, Roma, 1980,
p. 72.

63
de case parohiale, majoritatea cu sprijinul comunităților românești din afara
Arcului Carpartic, dar și a instituțiilor românești din întreaga țară.140 Aceste
biserici, construite în perioada interbelică, au fost cele care au avut cel mai mult
de suferit imediat după Dictatul de la Viena.
Din arhivele studiate și din celelalte izvoare, am putut observa o
creștere duhovnicească a românilor ortodocși, susținută și de către primul
Patriarh al României, Miron Cristea, de loc din Toplița, de Mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bălan141 și, în special, de episcopul Clujului, Nicolae
Colan142, cărora li se adaugă un mare număr de protopopi, preoți, învățători și
oameni de cultură originari sau care au ajuns să locuiască în acest teritoriu.
De exemplu, Episcopul ortodox de Caransebeș, Elie Miron Cristea,
născut la Toplița, a fost cel care a militat pentru emanciparea românilor
ardeleni înainte de Marea Unire din 1918 și, odată ajuns Patriarh al României, a
susținut considerabil viața religioasă a românilor din cele trei județe143, fiind cel

140
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 37.
141
Nicolae Bălan (1882, Blăjenii de Sus, Bistrița-Năsăud – 1955, Sibiu), a fost un teolog,
publicist, Mitropolitul Ardealului, provenind din familie de preot, a absolvit Gimnaziul la Năsăud
(1900), Facultatea de Teologie de la Cernăuți (1900-1904), unde a obținut doctoratul (1905), cu
studii de specializare la Facultățile de Teologie Protestantă și catolică din Breslau – azi Wrocław
(1904-1905), ajungând profesor provizoriu (1905), apoi definitiv (1909-1920) la catedra de
Dogmatică, Apologetică și Morală de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. A fost membru
în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului și în Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului,
Fondator și redactor al Revistei Teologice de la Sibiu (1907-1916). În anul 1918 a redactat Gazeta
Poporului la Sibiu. A fost hirotonit preot (1919), ales mitropolit al Ardealului (14 februarie 1920)
și hirotonit arhiereu și instalat ca mitropolit la Sibiu (17 mai 1920), păstorind până la moarte. A
fost ales membru de onoare al Academiei Române (1920), membru în Comitetul central al Astrei,
senator de drept. Ca mitropolit s-a remarcat prin susținerea învățământului teologic dar și a
învățământului românesc, în general, pentru toate nivelurile de studii, în Transilvania, a înființat și
a susținut mai multe publicații românești, a rectitorit și restaurat o serie de mănăstiri și biserici, a
participat cu fonduri la construcția multor biserici din actualele județe Harghita și Covasna. –
Sursa: Pr. prof. univ. dr. Mircea PĂCURARIU, Dicționarul Teologilor Români, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1996, p. 35-36.
142
Nicolae Colan (1893, Araci, jud. Covasna – 1976 Sibiu), teolog, profesor, publicist,
membru al Academiei Române, Episcop al Clujului și Mitropolit al Ardealului, a absolvit
cursurile Institutului Teologic din Sibiu, iar în 1920 pe cele ale Facultății de Litere a Universității
din București. Între anii 1920-1921 a fost trimis la specializare la Facultatea de Teologie
Protestantă din Berlin. Între anii 1922-1936 a fost profesor și rector la Academia teologică
„Andreiană” din Sibiu. Între anii 1936-1957 a fost episcop al Vadului, Feleacului și Clujului iar
între anii 1957-1967, mitropolit al Ardealului. În anul 1938 a fost numit ministru al Educației
Naționale, Cultelor și Artelor și ales membru de onoare al Academiei Române, este autorul a
peste 2.000 de volume, studii și articole și inițiatorul mai multor ziare românești, care vor face
obiectul unui capitol distinct. – Sursa: Ioan LĂCĂTUȘU, Erich-Mihail BROANĂR, Repere identitare
românești din județele Covasna și Harghita…, p. 358-359.
143
Elie Miron Cristea (1868, Toplița, Jud. Harghita – 1938, Cannes, Franța), primul Patriarh
al României, a fost un teolog, publicist, membru de onoare al Academiei Române. S-a născut la
18 iulie 1968 la Toplița, jud. Harghita. A urmat cursurile Gimnaziului Săsesc din Bistrița (1879-
1883), apoi la Liceul grăniceresc din Năsăud (1883-1887), la Institutul Teologic-Pedagogic din

64
care a ctitorit Mănăstirea Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, pe un teren aparținând
familiei sale, în Toplița natală 144, biserica de lemn din stațiunea Borsec145, de
construcția cărora s-a interesat personal, și multe altele.
Mitropolitul Nicolae Bălan s-a implicat personal în repararea și
consolidarea bisericilor din parohiile sărace, dar și la construirea altora noi,
cerând în permanență situații de la protopopi, pe care le trimitea apoi
Ministerului Cultelor spre a fi soluționate.146 În anul 1923, mitropolitul a
efectuat prima sa vizită canonică în cele trei județe, când, pe durata a două
săptămâni, a vizitat toate localitățile și fiecare biserică ortodoxă, troiță, capelă
și casă parohială, pentru a-și face o părere personală despre viața ortodocșilor
din secuime și pentru a elabora un plan de acțiune privind restaurarea vieții
religioase a românilor ortodocși.147
Alte personalități bisericești ale celor trei județe interbelice au fost:
Episcopul Armatei și al Episcopiei Cetății Albe și Ismail, Justinian
Teculescu148 născut la Covasna, mitropolitul greco-catolic Alexandru
Nicolescu, născut la Tulgheș, episcopul Veniamin Nistor al Caransebeșului149,

Sibiu (1887-1890) și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891-1895),

unde a obținut titlu de Doctor cu o teză despre Viața și opera lui Eminescu (tipărită în maghiară,
1895). A ajuns, pe rând, învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie (1890-
1891), secretar (1895-1902), redactor la Telegraful Român (1898-1900), apoi consilier (asesor,
1902-1909) la Arhiepiscopia Sibiului. A fost hirotonit diacon (celibatar) în 1900, tuns în
monahism și primind numele Miron la mănăstirea Hodoș-Bodrog (1902) apoi hirotonit
ieromonah (1903) și ridicat la rangul de protosinghel (1908). Înainte de Marea Unire a fost un
militant asiduu pentru emanciparea românilor transilvăneni. A fost numit Episcop al
Caransebeșului (1909-1919), calitate în care, alături de episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu, a fost
în fruntea Mari Adunări de la Alba Iulia, făcând apoi parte din delegația care a prezentat Actul
Unirii la București. Ulterior a devenit mitropolit primat (1919) și apoi Patriarh al României (1925-
1939). A făcut parte din Regență (1927-1930) și a fost prim-ministru al României (10 februarie –
6 martie 1938). A fost ales membru de onoare al Academiei Române (1909). A trecut la cele
veșnice la 6 martie 1939 la Cannes, în Franța, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală din
București. – Sursa: Ilie ȘANDRU, Patriarhul Miron Cristea, Editura Grai Românesc, Miercurea-
Ciuc, 2003.
144
† ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), O candelă în Carpați: Episcopia Ortodoxă a Covasnei și
Harghitei – 15 ani de la înființare, ediție îngrijită de Ioan LĂCĂTUȘU, Nicoleta PLOȘNEA, Editura
Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2009, p. 352.
145
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 95.
146
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 93.
147
Aurel NISTOR, O pagină din istoria Bisericii Neamului, Editura Carpații Răsăriteni,
Sfântu Gheorghe, 1999, p. 42.
148
Justinian Teculescu (n. Ioan, 1865, Covasna – 1932 Brașov), episcop, teolog, general de
armată, publicist, a studiat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1877-1885) și la Institutul
Teologic din Sibiu (1885-1888), învățător (1888-1894) apoi preot în Râșnov (1894-1901),
protopop de Alba Iulia (1901-1922), primul episcop al armatei (1922-1923), episcop al Episcopiei
Cetatea Albă – Ismail (1924-1932). – Sursa: Ioan LĂCĂTUȘU, Erich-Mihail BROANĂR, Repere
identitare românești din județele Covasna și Harghita…, p. 361.
149
Veniamin Nistor (născut Virgil, 1886, Araci – 1963 Alba Iulia), episcopul Caransebeșului,
a fost fiu de preot, absolvind Liceul la Brașov (1906), Institutul Teologic la Sibiu (1906-1909),

65
născut la Araci, episcopul Emilian Antal150, Mitropolit al Bucovinei, născut la
Toplița.
Acestora li se adaugă protopopi și preoți ortodocși precum Aurel Nistor
(1924-1940), de la Sfântu Gheorghe, Gheorghe Neagovici-Negoescu (1920-
1924) din Întorsura Buzăului, Ioan Rafiroiu (1924-1940), preot la Poiana
Sărată, protopopiatul Oituz (cu sediul la Târgu Secuiesc), Sebastian Rusan
(1937-1940)151, protopop de Odorhei și viitor Mitropolit al Moldovei, Valer
Antal, preot la Toplița, Aurel Negoiescu, de la Gheorgheni dar și greco-catolici
precum Elie Câmpean (1859-1937) protopop la Gheorgheni, Artemiu Boieriu,
Avisalon Costea, Aurel Arieșan (1917-1940) în zona Gheorgheniului, Vasile
Urzică, fost preot în Subcetate, ajuns protopop de Alba Iulia, Ioan Gergely
(1917-1924), Iuliu Laszlo Laurian (1925-1934), și George Ivan (1934-1940) în
protopopiatul Odorhei, dar și preoții Alexandru Coșocariu (1918-1948) de la
Corbu, Toader Branea și Gheorghe Stânea (1938-1948) la Tulgheș.
Fără îndoială, adevărații lideri ai comunităților locale românești au fost
preoții, care au coordonat atât viața duhovnicească, cât și cultura, arta și chiar
implicarea civică, având, de multe ori posturi de conducere la nivel politic local
sau național. Preotul Alexandru Coșocariu din Corbu era deputat în
Parlamentul României iar preotului Toader Branea de la Tulgheș i se aproba de
către protopopul de la Gheorgheni, la propunerea poporului, candidatura pe un
post de deputat în anul 1932.152
Marele istoric și om politic Nicolae Iorga 153 a purtat o grijă deosebită
față de zona de sud-est a Transilvaniei, și, în special, de orașul Gheorgheni,

studii neterminate la Facultatea de Litere-Filosofie și cea de Teologie a Universității din

București. A fost consilier la Arhiepiscopia Sibiului (1922-1941), episcop al Caransebeșului
(1941-1949), iar după desființarea Episcopiei de către regimul comunist și integrarea ei în
Arhiepiscopia Timișoarei, stareț al mănăstirii de la Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba
Iulia. – Sursa: Pr. prof. univ. dr. Mircea PĂCURARIU, Dicționarul Teologilor Români, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 312-313.
150
Emilian Antal (născut Dumitru, 1894, Toplița – 1971, Toplița), teolog, publicist, episcop
și mitropolit al Bucovinei. A urmat cursurile universitare la Academia Teologică „Andreiană” din
Sibiu (1913-1916), Facultatea de Filosofia a Universității din Budapesta (1916-1918). În perioada
budapestană a fost președintele Societății studenților români „Petru Maior”. A fost hirotonit
arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei cu titlul „Târgovișteanul” (1938-1941), locțiitor al
Episcopiei Argeșului (1941-1944), mitropolit al Bucovinei (1944-1947). – Sursa: Ioan
LĂCĂTUȘU, Erich-Mihail BROANĂR, Repere identitare românești din județele Covasna și
Harghita…, p. 362.
151
Viitorul Mitropolit al Moldovei – n.a.
152
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 43.
153
Nicolae Iorga (07.01.1871, Botoșani – 27.11.1940, Strejnic), a fost un „istoric, scriitor,
publicist și om politic. A fost un adevărat fenomen al vremii sale, spirit enciclopedic, dotat cu o
memorie uluitoare. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an (1889), obținând diploma
magna cum laude. A continuat studiile la Paris, Berlin, Leipzig și a obținut doctoratul în 1893.
Membru corespondent al Academiei Române și membru deplin în 1923. De asemenea a fost
membru al mai multor academii europene. A căutat să fundamenteze știința istoriografică pe

66
unde a contribuit substanțial la ridicarea Catedralei Ortodoxe „Sf. M. Mc.
Gheorghe”154. Acestuia i s-au adăugat Dimitrie Gusti155, cetățean de onoare al
comunei Voșlobeni, Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Oscar Han și alții, care au
dovedit o solidaritate fără margini cu românii din Arcul Carpatic.
Zona de Nord a actualului județ Harghita, cu populație majoritar
românească, a fost și zona care, a susținut material protopopiatele 156 la care era
arondată. Deși parohiile din zonele secuizate se aflau în inferioritate în ceea ce
privește numărul de credincioși, totuși viața bisericească a cunoscut o mare
înflorire în perioada interbelică, mulți dintre românii maghiarizați în anii de
dinaintea Primului Război Mondial, și care mai aveau conștiința apartenenței
de neam și credință românească, au început să revină la vechea credință și
apartenență etnică, contribuind activ la construirea și refacerea bisericilor
românești157.
Alte localități cu populație majoritar maghiară, dar în care românii, deși
minoritari, erau foarte bine organizați, și în care astăzi doar existența bisericilor
mai amintește de fostele comunități românești, erau în perioada interbelică
numeroase.
Un astfel de exemplu îl reprezintă parohia Joseni, din județul Harghita,
centru al românității din zona Giurgeului. Aceasta avea o biserică din zid
construită în anul 1850, pe locul uneia mai vechi, din lemn.158 Consiliu Parohial

factorul spiritual. Autor de mari sinteze istorice și de monografii tematice, opera sa cuprinde
monografii de domni, orașe, familii și istorii ale armatei. A întemeiat și condus mai multe reviste
științifice și gazete și a fost adeptul doctrinei semănătoriste. Cunoștea toate limbile moderne și era
un orator excelent, deosebit de activ în plan social și cultural. A creat mai multe instituții culturale
viabile. A fost rector al Universității, senator de drept, consilier al casei regale, fondator al
Partidului Național-Democrat, ministru și prim-ministru (1931-1932). A fost autorul a peste 1.000
de volume. A fost asasinat de membrii Gărzii de Fier, fiind considerat responsabil de moartea
comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu”. – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.
8, I-K, Editura Litera, București, 2010, p. 129
154
Românii din Covasna și Harghita…, p. 159
155
Dimitrie Gusti (1880 Iași – 1955) a fost un sociolog și filosof român, Fondatorul școlii
sociologice (monografice) de la București, cu studii universitare în Germania și Franța. A inițiat și
îndrumat activitatea de cercetare monografică a satelor din România (1925-1948) și a obținut
legiferarea serviciului social (1939) prin care se instituționaliza, pentru prima dată în lume,
cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială. A fondat și a
condus Asociația pentru Știință și Reformă Socială, Institutul Social Român, Institutul de Științe
Sociale al României, Consiliul Național de Cercetări Științifice. A înființat, împreună cu Victor
Ioan Popa, H.H. Stahl și Gh. Focșa, Muzeul Satului din București (1936). A fost profesor la
Universitățile din Iași și București, ministru al învățământului (1932-1933), membru al
Academiei Române (1919), apoi președinte al ei (1944-1946), membru al mai multor academii,
institute și societăți de sociologie. – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 7, G-I,
Editura Litera, București, 2010, p. 83.
156
C.E.D.M.N.C., Fond Localități din județul Harghita, cutia nr. 7, dosar 98, f. 12.
157
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 67.
158
ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), O candelă în Carpați: Episcopia Ortodoxă a Covasnei și
Harghitei – 15 ani de la înființare…, p. 233.

67
era format, în anul 1927, din 8 membri, din a căror ocupație reiese faptul că
deși erau români, aceștia erau locuitori vechi ai Joseniului:
1. Baciu Alexandru, plugar,
2. Bükfejes Dumitru, plugar,
3. Petki Grigore, plugar,
4. Constandi Ioan, plugar,
5. Vijoli Petru, plugar,
6. Vasilică Marin, brigadier,
7. Popescu Constantin, pensionar CFR,
8. Sopat Ștefan jun., cântăreț, membru de drept.159
Două evenimente, de o importanță deosebită pentru viața bisericească a
românilor ardeleni, îl reprezintă Concordatul cu Vaticanul și Legea Generală a
Cultelor. Prin Concordatul cu Vaticanul, semnat la 10 mai 1927, de ministrul
Cultelor, Vasile Goldiș 160, sub presiunea Regelui Ferdinand, iar din partea
Papei Pius al XI-lea 161 fiind semnat de către cardinalul Gasspari, Biserica
Romano-Catolică din România era pusă într-un avantaj net față de Biserica
Ortodoxă Română, primind privilegii pe care nu le avusese niciodată în
Transilvania, nici măcar sub stăpânirea austro-ungară. I s-au dat terenuri și
posesiuni majore, „zeci de mii de hectare de pământ, sute de imobile, și alte
proprietăți în așa-numitul «patrimoniu sacru»”162, iar Biserica Greco-Catolică
devenea din Biserică autonomă românească, „un rit oarecare al Bisericii
Catolice” 163.
În ceea ce privește situația confesională dinamică, în perioada
interbelică, în care bisericile ortodoxe au început să se redeschidă și să revină

159
Arhiva Parohiei Gheorgheni, Fond Parohia Gheorgheni, dosar 1/1927, f. 23.
160
Vasile Goldiș (1862 Mocirla, azi Vasile Goldiș, jud. Arad – 1934 Arad), a fost deputat în
Parlamentul maghiar, din partea Partidului Național Român, pentru circumscripția Radna, apoi în
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul central al românilor din Transilvania și
Banat, care a adoptat hotărârea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, ministru al
instrucțiunii publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu, ministru fără portofoliu în guvernul central
de la București, membru de onoare al Academiei Române (1919), ministru de Externe în guvernul
Alexandru Averescu (1922-1926), președinte al Astrei (1923-1932). – Sursa: ….
161
Papa Pius al XI-lea (Aquile Ratti, 1857, Desio Italia – 1939, Roma), om de știință dedicat
studiului, alpinist de excepție, cu studii la Milano, hirotonit preot în 1879, prefect al Bibliotecii
Ambroziene din Milano (1907), viceprefect al Bibliotecii Vaticane (1911) și director al acesteia
(1914), nunțiu apostolic la Varșovia (1919), arhiepiscop la Milano (1921) și Papă al Romei
(1922-1939). – Sursa: Horia VINTILĂ, Dicționarul papilor, Editura Saeculum I.O., București,
1999, p. 276-277.
162
Pr. prof. univ. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sofia,
București, 2000, p. 432.
163
Onisifor GHIBU, Nulitatea Concordatului dintre România și Sfântul Scaun, Cluj, 1935, p.
63.

68
preoți iar acolo unde, în secolele XVIII-XIX, a fost impusă unirea cu Roma, s-
au înregistrat foarte multe treceri de la greco-catolicism la ortodoxie.164
În acest sens, chiar înainte de Marea Unire, în anul 1912, credincioșii
ortodocși din cătunul Rezu-Mare, comuna Tulgheș, și-au ridicat o biserică din
lemn cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, fără turlă, departe de drumul
forestier omonim, pentru a nu putea fi observată de autorități, unde a slujit, pe
ascuns, preotul ortodox Ioan Nistor165, care trecea muntele din Moldova la
hramul bisericii și în alte zile de sărbătoare. În prezent biserica a devenit
vizibilă, prin construirea unui turn-clopotniță, așezat deasupra pridvorului. În
anii de după Marea Unire, preotul ortodox slujea într-o capelă improvizată într-
o sală de clasă a școlii din centru. Așa se face că preotul greco-catolic din
Tulgheș, Toader Branea, observând numărul mare de treceri la ortodoxie, s-a
văzut nevoit să solicite ajutorul forurilor superioare, mai întâi
protopopiatului166, care apoi a înaintat situația către Episcopia de la Blaj 167, și
care, la rândul său, la 5 februarie 1938, îi cerea preotului o cercetare amănunțită
despre schimbările de confesiune168, acesta returnând un tabel cu 51 de
credincioși care au trecut la ortodoxie, reclamând în raport purtarea preotului
ortodox, care se „prea îngrijea” de credincioșii uniți169, prin săvârșirea de
servicii divine (Sfântul Maslu, Sfințirea casei etc.). În aceste condiții
credincioșii greco-catolici reclamă faptul că la biserica unită era cantor un
ortodox, Briciu Nicolae, și se cerea trecerea lui la greco-catolici ori înlocuirea
lui.170
Sporiri ale comunităților ortodoxe erau consemnate în multe localități
din cele trei județe. Preotul Dumitru Trifan din Bixad mărturisea într-un istoric
al parohiei, că, după 15 ani de păstorire, a reușit să-i readucă pe foștii ortodocși
la credința strămoșească, parohia numărând 1.018 suflete, pe lângă care au mai
fost identificate încă „vreo 300 de suflete înstrăinate”, motiv pentru care
biserica veche, construită la 1835, a devenit neîncăpătoare și s-a impus zidirea
uneia noi, din piatră, a cărei cruce s-a montat pe turla noii biserici și a fost
sfințită la 15 august 1937, ocazie cu care s-a pus și scurtul istoric semnat de
preot și de câțiva consilieri la baza crucii.171

164
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Editura Ex
Ponto, Constanța, 2004, p. 112.
165
Românii din Covasna și Harghita…, p. 674.
166
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 2.
167
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 48.
168
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 2.
169
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 56.
170
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 4.
171
Document întreg citat de Pr. Dr. Laurențiu Gabriel PANCIU, Bisericile românești din
județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune…, p. 103-104.

69
 În comuna Filia erau consemnate peste 100 de reveniri la ortodoxie a
românilor trecuți cu forța la protestantism înainte de 1918.172
Un caz concludent de opoziție a preoților cultelor maghiare privind
revenirile la ortodoxie este redat într-o notă informativă a Legiunii de Jandarmi
Odorhei către Prefectura județului și către Protopopiatul Ortodox. Este vorba
despre văduva Benkö Vilma, soția lui Benedek Efrain din comuna Bățanii
Mici, județul Odorhei. Aceasta „a revenit și a trecut la vechea ei religie
ortodoxă, întrucât numita fusese de origină etnică Română și numai din cauza
soartei vitregiei timpurilor a fost nevoită, ca sub era maghiară să treacă la
religia reformată”.173
La decesul văduvei, familiei acesteia i s-a refuzat de către preotul
reformat, Tompa Zsigmond, tragerea clopotelor și îngroparea în singurul
cimitir din sat comun pentru reformați și ortodocși, cu toate că și răposata
contribuise la cumpărarea clopotului. Acesta a pretins achitarea sumei de 250
de lei, în mod discriminatoriu, fiind o situație fără precedent. Acest gest al
preotului reformat a dus la ațâțarea spiritelor în comună, românii reveniți la
ortodoxie „temându-se să nu li se întâmple și lor la fel”.174
Atât preoții ortodocși cât și cei greco-catolici tineri erau nevoiți să își ia
concediu pentru îndeplinirea diferitelor stagii de pregătire militară, cum ar fi
cele de apărare pasivă.175 În acest sens, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan,
a emis un ordin circular, cu nr. 724/940, prin care îi pedepsea pe preoții care se
sustrăgeau de la participarea la astfel de cursuri.176 Preoții ortodocși, precum
Valeriu Cojocariu din Petecu 177, și mulți alții din protopopiatul Odorhei, editau
ziare parohiale, trimițând câte o copie și protopopiatului178.
Preotul Octavian Chehaiciuc din Uilac a înființat o cantină pentru copiii
săraci din parohie „din slabele mele mijloace, din milă față de cei săraci și din
dragoste pentru repausata mea soție”179, lucru care a fost adus la cunoștință și
lăudat de mitropolitul Nicolae Bălan180.
Activitatea catehetică era foarte importantă pentru amândouă bisericile,
fiind luată foarte în serios, aceasta vizând atât tinerii cât și pe credincioșii
adulți, în săvârșirea Tainei Spovedaniei, în lecții de învățătură de credință,
parastase pentru eroi, reînnoirea jurămintelor de la Botez, după o formulă
specială – la greco-catolici – procesiuni cu prapuri, lumânări aprinse etc., la

172
S.J.A.N. Harghita, Fond Despărțământul Astra-Odorhei, dosar 3, f. 59.
173
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 141.
174
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 10, 14, 16.
175
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 18, 147; Arhiva Parohiei
Tulgheș, dosar 1/1941, f. 21.
176
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Odorhei, dosar 102/1943, f. 122.
177
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 43.
178
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 20, 23, 30 și urm.
179
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 29.
180
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 91.

70
care participa întreaga comunitate: primar, epitrop, învățători, jandarmi,
polițiști etc. O astfel de acțiune a avut loc și în parohiile greco-catolice din
bazinul Giurgeului în luna aprilie 1940, coordonată de preotul misionar Leon
Sârbu de la Blaj 181, iar o alta în protopopiatul ortodox Odorhei, la 3 martie
1940, la sediul legiunii de jandarmi, de către protopopul Sebastian Rusan182.
Din punct de vedere al evoluției situației Bisericii Ortodoxe, în cei
douăzeci de ani interbelici, de la existența unui singur protopopiat ortodox în
1920, în comuna Brețcu, în extremitatea estică a județului Treiscaune, situația a
cunoscut o îmbunătățire până în 1940, când existau trei protopopiate: unul în
Sfântu Gheorghe, altul, intitulat „Oituz”, la Târgu Secuiesc, care administra și
parohiile din județul Ciuc, iar un al treilea la Odorhei, toate având sedii proprii.
Situația comparativă a parohiilor și preoților în cele trei județe arăta astfel:

1920 1940
Ciuc 0 Ciuc 9
Parohii Treiscaune 22 28 Treiscaune 37 69
Odorhei 6 Odorhei 23
Ciuc 0 Ciuc 8
Preoți Treiscaune 20 25 Treiscaune 20 62
Odorhei 5 Odorhei 15
Ciuc 0 Ciuc 3
Biserici Treiscaune 29 36 Treiscaune 48 66
Odorhei 7 Odorhei 15
Ciuc - Ciuc 8
Capele Treiscaune - - Treiscaune 10 25
Odorhei - Odorhei 7
Troițe Treiscaune - Treiscaune 29 29
Clopotnițe Treiscaune - Treiscaune 29 29
Ciuc - Ciuc -
Case parohiale Treiscaune - 25 Treiscaune - 57
Odorhei - Odorhei -

Pentru ridicarea celor 30 de biserici s-au cheltuit 52.500.000 de lei iar

cele 32 de case parohiale au costat 13.450.000 de lei. 183

181
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 2/1941, f. 24.
182
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 194.
183
Protopop Aurel NISTOR, „Mitropolitul Nicolae Bălan și problema românească din ținutul
secuizat”, în Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului la 20 de
ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 150-152.

71
 2.2.3. Instituții de cultură

Fără îndoială, cea mai importantă instituție culturală, care a activat în

județele Arcului Carpatic, a fost Asociațiunea Transilvană pentru Literatura
Română și Cultura Poporului Român – ASTRA – înființată la 23 octombrie / 4
noiembrie 1861 la Sibiu de către intelectualii români în frunte cu Sfântul
Mitropolit Andrei Șaguna.
În județul Treiscaune Astra avea sediul central la Sfântu Gheorghe și
filiale la Târgu Secuiesc, Baraolt, și Covasna. Despărțământul avea și un cor,
care participa la majoritatea evenimentelor culturale din județ, despre care
găsim informații în Telegraful Român, atunci când corul a dat răspunsurile,
„sub atenta pregătire a dl. Budescu”184, în cadrul Sfintei Liturghii arhierești,
săvârșită de mitropolitul Nicolae Bălan și episcopul Gherontie al Tomisului, cu
ocazia sfințirii bisericii cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Bicsad
(astăzi Bixad) județul Treiscaune, luna iunie 1940.
În județul Ciuc sediul central al Astrei era în reședința de județ,
Miercurea-Ciuc, și avea un mare număr de membri din județ. Numai comuna
Voșlobeni avea, de exemplu, 46 de săteni care erau membri cotizanți ai
Astrei185, președinte fiind Gheorghe Țepeluș.
Despărțământul Odorhei al Astrei avea sediul central la Odorhei și
filiale la Cristur și Ocland.186
Astra a fost organismul format, în special, din preoții și intelectualii
vremii, care s-a ocupat cu preponderență de soarta românilor din județele
Treiscaune, Ciuc și Odorhei, prin întocmirea de situații privitoare la starea
materială, spirituală și culturală a acestora și încercarea de a răspunde punctual
problemelor identificate în fiecare localitate. Fiecare pretor de plasă, prefect,
preot și învățător din județul Odorhei a întocmit, până în luna decembrie 1934,
câte un memoriu cu privire la situația românilor. Acestea au fost centralizate
într-un memoriu general, pe baza căruia Despărțământul Astra al județului
Odorhei „a întocmit un plan cu propunerile privind ameliorarea situației
elementului românesc din secuime”.187 Astfel, la 12 ianuarie 1935, la Brașov,
avea loc adunarea generală a Astrei, iar în urma dezbaterii rapoartelor s-a
stabilit „Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din
secuime”, având ca rezultate scontate colaborarea strânsă între școală, biserică,
și administrație, cu scopul reînvierii limbii române, la acei fii care au pierdut-o,
184
Telegraful Român, nr. 24, 9 iunie 1940, p. 4.
185
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 147.
186
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României, vol. II, Editura
Imprimeriei Naționale, București, 1938, p. 21.
187
Adin ȚIFREA, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc”, în Vasile LECHINȚAN, Vasile STANCU (coord.),
Profesioniștii noștri 5 – Ioan Lăcătușu, arhivist, istoric, sociolog la 65 de ani, vol. II. Studii.
Istorie. Etnografie. Sociologie. Cultură, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2012, p. 317.

72
menținându-și numai credința”.188 Printre măsurile ce se cereau luate se numără
înființarea de noi parohii în comunele în care numărul românilor era foarte
mare și infrastructura existentă nu permitea participarea la slujbele religioase
ale tuturor celor care doreau, cum era cazul comunei Sângeorgiu de Pădure, de
exemplu, sau în comunele cu puțini credincioși, unde lipsa unei biserici
românești și a unui preot contribuiau la migrarea credincioșilor către cultele
maghiare, cum era cazul satelor Cioc și Ghindari.189 În alte localități, cu
populație majoritar reformată, românii maghiarizați au revenit la ortodoxie, în
masă, cu toate că în comună nu aveau nici biserică nici preot, fiind nevoiți să
apeleze la soluții provizorii precum capele improvizate în diverse spații publice
cu preoți veniți din comune apropiate, cum era și cazul celor peste 100 de
români din Filia, sau a celor peste 60 din Brăduț.190 O altă măsură era
înființarea de biblioteci populare și de centre culturale pentru promovarea
folclorului și a tradițiilor românești. Construcția de școli era o altă prioritate a
Astrei. Pe lângă construcția de școli primare și grădinițe, s-a propus și
înființarea unor școli de arte și meserii în limba română, câte una în fiecare
județ și transformarea gimnaziilor din Sfântu Gheorghe și Miercurea-Ciuc în
licee, înființarea de burse pentru elevii nevoiași și intensificarea învățământului
religios.191
Acest program nu a fost elaborat în zadar, numeroase biserici, școli,
muzee, biblioteci, reușind să ia ființă în perioada dintre cele două războaie
mondiale.192
Mai funcționau filiale județene ale Fundației Culturale Regale
„Principele Carol”, cu 4 cămine culturale în județul Treiscaune, 1 cămin
cultural în județul Odorhei și unul în județul Ciuc, la Imper193.
De asemenea Liga Culturală funcționa în Sfântu Gheorghe, Bixad
Cernatul-de-Jos194, Gheorgheni, înființată de Teodor Chindea195, cu filială la
Voșlobeni196 apoi la Hodoșa și Tulgheș 197.

188
Adin ȚIFREA, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc…”, p. 317.
189
Adin ȚIFREA, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc…”, p. 318.
190
Adin ȚIFREA, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc…”, p. 319.
191
S.J.A.N. Harghita, Fond Despărțământul Astra-Odorhei, dosar 4, f. 22-24.
192
Adin Țifrea, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc…”, p. 322.
193
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 30.
194
Adin ȚIFREA, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației românilor din secuime»
al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc”…, p. 22.
195
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 37.
196
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 147.
197
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 33.

73
 Un rol deosebit l-a avut și Comitetul Cultural județean Treiscaune
pentru reromânizarea elementului etnic maghiarizat, care a avut ședința de
constituire la 17 septembrie 1936, iar printre membrii fondatori i-a avut pe
protopopul Aurel Nistor, pe Valer Bidu, prefectul județului Treiscaune, Silviu
Țeposu, inspectorul școlar general, Vasile Stanciu, primarul orașului Sfântu
Gheorghe și alți reprezentanți ai elitei culturale și școlare a județului, cărora li
s-a adăugat ulterior protopopul tractului Oituz, Ioan Rafiroiu, comitetul având
rezultate deosebite privind reromânizarea, în cei patru ani de activitate. Un
exemplu de bună practică era acordarea de burse elevilor români maghiarizați
la școli din afara zonei maghiarizate, cum ar fi orașele Craiova, Bârlad,
Focșani, Brăila, Turnu Severin etc., burse ce acopereau în totalitate cheltuielile
de transport, cazare, masă, rechizite etc.198
Casa Școalelor și a Culturii Poporului avea în județul Treiscaune 27 de
cămine culturale, 4 biblioteci, și 33 de societăți muzicale, în județul Odorhei 98
de cămine culturale, 25 de societăți muzicale, 11 biblioteci, iar în județul Ciuc
72 de cămine culturale, 25 de societăți muzicale și 11 biblioteci, totalizând 283
de organizații culturale.199 Centrul cultural de la Voșlobeni, de exemplu, a fost
înființat în 1929 de către învățătorul Zaharia Blaga.200
În ceea ce privește activitatea culturală a românilor, pe lângă cele
enumerate mai sus, mai existau la Sfântu Gheorghe: 1 muzeu etnografic, 1
cinematograf, 1 societate corală, 2 sportive și una de vânătoare. În județul
Odorhei existau 26 de reuniuni ale femeilor, 2 cinematografe (la Odorhei și I.G.
Duca – Cristur), Reuniunea femeilor ortodoxe, Reuniunea femeilor greco-
catolice, 3 societăți sportive și 4 de vânătoare201. În județul Ciuc existau 1
muzeu secuiesc, Asociația femeilor ortodoxe, Reuniunea femeilor „Sf. Maria”,
Asociația generală a Românilor uniți (AGRU), 2 cercuri ale învățătorilor, Corul
bisericesc ortodox român. La Tulgheș, de exemplu, funcționau două Asociații
religioase: „Reuniunea femeilor «Sfânta Maria»” și „AGRU” 202 a bărbaților,
pentru care se cerea Autorizație de funcționare prefectului județului Ciuc la 12
martie 1940203, președinta femeilor fiind Maria A. Nicolescu 204. De asemenea
clopotul mijlociu al bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Corbu, ridicată
între anii 1926-1928, poartă inscripția: „Donat de Reuniunea femeilor din
Corbu – 1928”.205 Tot la Corbu a funcționat pentru mult timp Fundația
„Mitsala”, care a donat terenul pentru construirea bisericii din piatră, fundație

198
Aurel NISTOR, O pagină din istoria Bisericii Neamului…, p. 145-164.
199
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 21-34.
200
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 36.
201
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 32.
202
Asociația Generală a Românilor Uniți – n.a.
203
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1918-1945, f. 15-16, 24-25.
204
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1918-1945 f. 25; dosar 2/1941, f. 33.
205
Inscripție pe clopotul din mijloc al Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”, Parohia Corbu I,
Județul Harghita.

74
condusă de Maria Cojocaru, soția preotului Alexandru Cojocaru (1922-
1948).206
Tot în această perioadă, prin purtarea de grijă a preoților, învățătorilor, a
Astrei și a celorlalte instituții și Asociații culturale pe care le-am amintit mai
sus, au fost înființate, sau îmbogățite cu fonduri noi de carte, numeroase
biblioteci, cum este cazul bibliotecii populare din Voșlobeni, înființată în anul
1932 cu marea contribuție a Ligii Culturale.207
Prin Ordinul nr. 190/1208/925, prefectul județului Ciuc impunea diverse
sume comunelor, în funcție de populație, cu scopul înființării unei case
culturale centrale și a unei biblioteci județene, „pentru promovarea culturii
române”.208
În perioada interbelică au început să apară și câteva ziare românești în
zonă. Datorită unor oameni implicați și dedicați cauzei românești din zonă, au
apărut: Gazeta Oficială a județului Ciuc, prescurtat Gazeta Ciucului (1929-
1937), fondat de Teodor Chindea; Ținutul Săcuiesc, bilingv, editat de inginerul
Nicolae Grigorescu (1931-1938); Ținuturi Secuizate (1938-1940); Viața
cercurilor culturale, bilingv (1922); Dacia, bilingvă; Școala Noastră (1932-
1935); Viitorul Ciucului (1933-1934); Astra Ciucului (1934-1936), la
Miercurea-Ciuc; Secuimea (1931-1935), continuată sub denumirea Gazeta
Odorheiului (1935-1940); Glasul Mureșului (1924-1940); Glas Românesc din
regiunea secuizată (1936-1940); Înțelegerea (1938-1940), la Odorhei; Mureșul
(1922-1938); Neamul nostru (1934-1936); Oituzul (1935-1936) la Sfântu
Gheorghe.209

2.2.4. Învățământul românesc

Din documentele vremii se arată că populația românească din cele trei

județe ale Arcului Carpatic se afla într-o stare precară, în momentul Unirii
Transilvaniei cu România, atât din punct de vedere material cât și instituțional.
Se știe că în timpul dualismului austro-ungar etnia română a fost cea mai
defavorizată din Transilvania. Cadrul legislativ al învățământului în vechiul
Imperiu era unul care punea școlile românești într-o poziție vădit inferioară,
Legea XXVII din 1907, cunoscută ca Legea Apponyi, denumită așa după
numele ministrului cultelor de la Budapesta, Albert Apponyi, a avut urmări
foarte grave pentru școala românească, ducând la închiderea multora dintre ele
pe motiv că nu corespundeau, iar altele nu aveau învățători calificați. Legea

206
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1938, f. 43.
207
Ziarul Gazeta Ciucului, an VI, 1934, nr. 6, p. 1.
208
S.J.A.N. Harghita, Fond 260 Primăria Tulgheș, dosar 2/1922-1933, f. 82.
209
Ion I. RUSSU, Românii și secuii…, p. VI; A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol.
237, f. 49.

75
prevedea un salariu minim pentru fiecare învățător, care era destul de mare și
pe care comunitățile românești nu îl puteau plăti, iar în caz de neplată școala
era desființată210, chiar dacă învățătorul s-ar fi mulțumit cu mai puțin sau orele
ar fi fost predate voluntar de către preotul paroh.
În aceste condiții, Marea Unire a găsit comunitățile școlare românești
epuizate sau cu o lipsă gravă de educație, acolo unde școlile au fost închise și
părinții nu au vrut să își trimită copiii la școlile maghiare. Așadar, nici după
Marea Unire „românii din zonă nu au putut să-și depășească condiția de națiune
puțin favorizată economic, așa cum a fost ea în regimul austro-ungar”.211
Acesta este unul dintre motivele pentru care învățătorii au plecat din secuime
spre ținuturi în care li se putea asigura traiul.212 Lucrurile au început să
evolueze ușor favorabil odată cu reforma agrară din 1925 și împroprietărirea
bisericilor și școlilor românești, chiar dacă firavele comunități românești nu au
ajuns niciodată la nivelul comunităților maghiare.
În noul Regat al României, una dintre nevoile primordiale ale
învățământului a fost unificarea acestuia, legiferată în 1926 prin Legea
Învățământului primar al statului, amendată și completată în 1932, 1934, 1937
și 1938, fiind statuat printr-o nouă Lege din 26 mai 1939. Astfel, prin
unificarea învățământului, școala unică cu 7 clase era împărțită în două cicluri:
clasele I-IV – ciclul primar și clasele V-VII – ciclul primar complementar.213
Într-o enciclopedie a României din anii ’30 ai secolului trecut,
coordonată de Dimitrie Gusti, se arăta că situația știutorilor de carte, în general,
indiferent de etnie, era una excelentă în județele din sud-estul Transilvaniei.
Populația județului Treiscaune, mai mare de 7 ani, era „știutoare de
carte” în proporție de 84,3%, din care 86,4% populația bărbătească și 82,2%
populația femeiască.214 Majoritatea se opreau după cursurile școlii primare
(61,3%), o altă parte continuau cu școala secundară (30,3%), iar o mică parte
optau pentru școli profesionale (4,1%) și pentru studii universitare (2,4%).215
În județul Odorhei, 85% dintre locuitori urmaseră o școală până în anul
1934. Populația bărbătească era alfabetizată în proporție de 87,6%, iar cea
femeiască în proporție de 82,3%. Dintre aceștia, 60,4% aveau școala primară,
30,4% secundara, 4,2% au urmat o școală profesională și 5,3% erau studenți
sau absolvenți de studii universitare.216
În județul Ciuc, erau alfabetizați 76,4% din totalul de locuitori, 80,4%
dintre bărbați și 72,1% dintre femei. 60,8% aveau școala primară, 23,8%

210
Mircea PĂCURARIU, The Policy of the Hungarian State concerning the Romanian Church
in Transilvania under the dualist Monarchy 1867-1918…, p. 163.
211
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 33.
212
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 34.
213
A.N.I.C., Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice, dosar 51/1947, f. 14.
214
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 22.
215
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 22.
216
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 22.

76
secundară, 3% profesională și doar 2% aveau studii universitare. Restul de
0,7% erau beneficiari ai educației extrașcolare.217
Cazuri particulare existau la Tulgheș, unde, în 1932, elevii români
învățau în aceeași școală de stat, care a unificat toate școlile confesionale ca și
sistem și care avea cinci structuri: la Centru (clădire rămasă în proprietatea
Bisericii218), Sângeroasa, Putna, Poiana Veche și Pintec 219. Directorul Ioan
Răcar a fost sesizat asupra predării Religiei de către preotul greco-catolic
Toader Branea, apoi de Gheorghe Stânea, tuturor elevilor, chiar și elevilor
ortodocși.220
La Voșlăbeni au funcționat învățătorii Nicodim Rusu, Nicolae Lateș,
Vintilă Rusu, Zaharia Blaga, cel care a ajuns și inspector școlar județean și s-a
zidit o școală nouă. Școli noi s-au construit și în majoritatea localităților cu
populație românească221, acolo unde acest lucru nu se putuse realiza în ultimul
secol.
La Cernatul de Jos, primăria închiria, la 1 ianuarie 1940, localul școlii
confesionale, de la parohia ortodoxă, pentru o perioadă de trei ani, contra sumei
de 8.000 de lei pe an, pentru organizarea învățământului de stat în această
localitate.222
Scoli primare sau secundare românești, cu un mare număr de elevi și
dascăli români, funcționau în numeroase localități ale Arcului Carpatic:
Tulgheș, Corbu, Toplița, Sărmaș, Gălțăuțaș, Bicazul Ardelean, Voșlobeni,
Cernatul de Jos, Bicsad, Tușnad, Bățanii Mari, Covasna, Aita Seacă, Ghelința,
Lemnia, Brețcu, Ciucsângeorgiu, Vidacut, Lisnău, Vârghiș, Căpeni, Merești,
Crăciunel, Ocland, Plăieșii de Jos, Porumbenii Mari, și altele.223 Liceul Sfântu
Nicolae din Gheorgheni, deschis în în urma Ordinului nr. 19772 din 6
noiembrie 1919 al Consiliului Dirigent de la Alba Iulia, la insistențele mai
multor intelectuali locali, printre care protopopul greco-catolic al Giurgeului,
Elie Câmpean și profesorul Theodor Chindea, a avut un rol covârșitor în
creșterea calității învățământului românesc și a culturii românești din zonă.224
De menționat este faptul că minoritarii (populația neromânească) se
bucurau și atunci de un regim special, având învățământ în limba maternă.225
Cu toate acestea, populația de etnie maghiară „era revoltată, refuzând
învățământul din școlile de stat românești, chiar și pe cel de limbă

217
Dimitrie GUSTI (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României…, vol. II, p. 23.
218
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 6.
219
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1918-1945, f. 53.
220
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1918-1945, f. 34.
221
S.J.A.N. Harghita, Fond 97, Plasa Tulgheș, dosar 3/1945, f. 8.
222
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 674/1940, f. 1.
223
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 238-255.
224
Radu Traian ROȘCA, Timpuri și oameni, Liceul Teoretic „Sfântu Nicolae”, 100 de ani de
istorie, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020, p. 15.
225
A.N.I.C., Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice, dosar 51/1947, f. 17.

77
maghiară”.226 În județul Ciuc, de exemplu, școlile din comunele preponderent
maghiare au fost trecute în proprietatea composesoratelor, profitând de o
scăpare a legislației, fiind ferite de controlul statului, făcând, astfel, imposibil
accesul elevilor români la actul de învățământ în limba română.227
Situația învățământului românesc din perioada interbelică, în județele
Arcului Carpatic poate fi observată studiind Fondul Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice de la Arhivele Naționale Istorice Centrale ale României
din București, care păstrează o serie de monografii ale școlilor din zonă,
realizate ca lucrări pentru obținerea gradului didactic I, de către cadre didactice,
în perioada 1947-1950.228
Situația înfloritoare a românilor din actualele județe Harghita și
Covasna în perioada interbelică se reflectă, așadar, prin construcția de biserici
ortodoxe și greco-catolice, de troițe, clopotnițe, case parohiale și școli
românești, dar și printr-o revigorare a vieții religioase, culturale și economice a
credincioșilor români, datorate intervenției statului român, a Bisericii Ortodoxe
Române, a diverselor personalități culturale și religioase și, nu în ultimul rând,
a asociației ASTRA.

2.3. Contextul intern și internațional premergător Dictatului de

la Viena

Principala preocupare a României, imediat după înfăptuirea Marii Uniri

de la 1 decembrie 1918, a fost consolidarea granițelor și suveranității naționale.
În acest scop, Regatul României a ales un mijloc eficient, ce a constat într-un
sistem de alianțe, care să-i vină în ajutor, în cazul în care vecinii săi
revizioniști229 „urmărind modificarea tratatelor de pace încheiate după primul
Război Mondial, în anii 1919-1920, pe această cale, a granițelor, ar încerca să
modifice status-quo-ul”230. Prin urmare, în întreaga perioadă interbelică,
România a reușit să păstreze prietenia cu Marea Britanie și Franța, de asemenea
și cu Polonia, dar și cu Germania. În ciuda prieteniei româno-germane,
România a semnat la 9 februarie 1934 un acord cu Iugoslavia, Grecia și Turcia,
numit „Înțelegerea Balcanică”, prin care țările semnatare își promiteau să apere

226
S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura Treiscaune, dosar 108/1924, f. 7.
227
S.J.A.N. Harghita, Fond 7 Prefectura județului Ciuc, dosar 9, nenumerotat.
228
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 68.
229
Țările care puteau emite pretenții teritoriale din partea României: Ungaria, URSS și
Bulgaria.
230
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de
la Viena”, în Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra poporului român, volum colectiv
coordonat de Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, p. 29.

78
granițele statelor membre, în eventualitatea unei invazii din partea statelor
vecine agresoare.231 Acest act a însemnat, de fapt, o extindere înspre sudul
Europei a Micii Înțelegeri sau a Micii Antante, pact semnat în același scop în
1921 de către România, Iugoslavia și Cehoslovacia.232 În anul 1937, la 19
noiembrie, Ungaria a aderat, și ea, la acest grup, garantând, la rândul ei,
păstrarea granițelor în forma lor actuală.233
Sfârșitul deceniului patru al secolului al XX-lea a adus o perioadă
marcată de tensiuni la nivel european și chiar mondial. Ascensiunea partidului
național-socialist (nazist) în Germania, condus de Adolf Hitler234 și a partidului

231
P.A.A.A., dosar R 29785, f. 52247.
232
P.A.A.A., dosar R 29785, f. 52234
233
P.A.A.A. dosar R 261176, f. 3-6.
234
Adolf Hitler (20.04.1889 Braunau am Inn, Austria – 30.04.1945 Berlin, Germania),
supranumit Der Führer, „a fost șeful Partidului Național-Socialist (Nazist) 1920-1921, Cancelar
(Kanzeler) și Führer-ul (Conducătorul) Germaniei din 1933 până în 1945. A absolvit cursurile
școlii secundare din Linz, Austria, a fost pasionat de artă, din care și-a câștigat, un timp existența.
A fost declarat inapt din punct de vedere militar în februarie 1914, fiindu-i refuzată încorporarea
în armată însă s-a înrolat ca voluntar, odată cu începerea Primului Război Mondial, în Regimentul
16 bavarez. A fost pe front în tot timpul războiului, fiind rănit în 1916 și intoxicat cu gaz, doi ani
mai târziu. Pentru meritele din timpul războiului a fost decorat, în august 1918, cu Crucea de Fier
clasa I, o decorație extrem de rară, găsindu-și astfel un nou țel în viață, anume disciplina și
camaraderia din armată. Prin înscrierea în Partidul German al Muncitorilor din München,
redenumit Partidul Național-Socialist, a avut o ascensiune rapidă în cadrul Partidului, cu care, mai
apoi a încercat o lovitură de stat în 1923, eșuată, în urma căreia a fost arestat pentru nouă luni,
bucurându-se de o puternică reclamă pozitivă, ceea ce i-a adus treptat o ascensiune politică,
culminând cu ocuparea funcției de Cancelar, iar după moartea președintelui Paul von Hindenburg,
Führer (Conducător) al Germaniei, instaurând un regim de dictatură absolută. Așa cum declarase
în Mein Kampf, doctrina sa era unirea tuturor germanilor într-o singură patrie, urmată de
expansiunea înspre est spre Polonia, Ucraina, URSS, și îngenunchierea dușmanului istoric,
Franța, cu ajutorul aliatului de netăgăduit – Italia fascistă. Astfel, Hitler a început instaurarea unei
noi ordini în Europa, declarând cel de-al treilea Reich, prin contestarea și, apoi, desființarea
tratatului de pace de la Versailles, prin exterminarea evreilor, țiganilor, homosexualilor,
persoanelor cu handicap din teritoriul Reich-ului, în celebrele lagăre de exterminare construite în
acest sens, prin încălcarea tuturor tratatelor internaționale cu celelalte puteri. După expansiunile
înspre Est și Vest au urmat înfrângerile suferite de armata germană la Stalingrad și El-Alamein,
apoi debarcările americane în Africa de Nord și Normandia, dublate de câteva atentate la viața lui
Hitler între 1943-1944 au dus la înăsprirea condițiilor de trai din Germania dar și la reducerea
independenței în armată, fiind numiți ofițeri politici național-socialiști la conducerea tuturor
comandamentelor militare germane. Fiind tot mai bolnav și total dependent de medicul său,
Theodor Morell, consumând cantități mari de medicamente, speranțele sale de victorie devenind
tot mai himerice, în decembrie 1940 și-a mutat cartierul general în vest pentru a conduce ofensiva
militară împotriva Aliaților, bazându-se pe noile arme naziste (rachetele germane) și pe o
eventuală dezbinare între puterile aliate. După ianuarie 1945 Hitler nu și-a mai părăsit niciodată
buncărul de sub noua cancelarie a Reich-ului din Berlin, iar în ziua de 30 aprilie 1945, convins de
inevitabilitatea înfrângerii și-a luat viața, împreună cu Eva Braun, nu înainte de a se căsători cu
aceasta, iar trupurile lor au fost incendiate imediat, conform ordinelor date înainte de suicid”. –
Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 7, G-I, Editura Litera, București, 2010, p. 245-
253.

79
fascist, condus de Benitto Mussolini235, în Italia, alături de creșterea influenței
partidelor de extremă dreapta în majoritatea statelor europene, în contradicție
cu totalitarismul comunist al Uniunii Sovietice au fost principalii factori de
instabilitate politică, atât pe plan internațional cât și în interiorul multor state.
În anul 1933, Adolf Hitler a adresat României un mesaj de prietenie,
care a trezit interesul multor români pentru politica național-socialistă de
extremă dreapta: „A murit Monarhia Habsburgică pentru totdeauna. Locul ei în
geografia politică a Europei l-a luat România. Cu România voiește Germania
Nouă să încheie un pact permanent de prietenie politică și economică, ca pe
timpul regelui Carol I”.236 Această declarație de dragoste a liderului nazist
încurajează orientarea pro-germană a liderilor români. Principalele partide
politice, printre care Mișcarea Legionară și Partidul Național-Socialist, militau
pentru o apropiere cât mai mare față de țara care începea să se erijeze în liderul
Europei.
Ofensiva Reich-ului German împotriva statelor vecine, „sub pretextul
apărării minorității” 237, iminența unui război mondial și prietenia dintre
Ungaria și statele fasciste au favorizat dezvoltarea unui climat favorabil pentru
Ungaria, în care aceasta „să-și îndeplinească aspirațiile revizioniste” 238. Acesta
a fost momentul în care Ungaria a activat și potențat la maximum activitatea
cercurilor revizioniste maghiare din interiorul și, mai ales, din exteriorul țării,
din spațiile care au aparținut Imperiului Austro-Ungar.

235
Benito Mussolini (Amilcare Andrea – 29.07.1883 Predappio, Italia – 28.04.1945, lângă
Dongo, Italia), cunoscut ca Il Duce, a fost un „dictator Italian (1922-1943), care în tinerețe a fost
editor al ziarului de partid Avanti! (1912-1914). Hotărârea de a nu se opune războiului îi atrage
excluderea din partid. A Fondat ziarul de război Il Popolo d’Italia și a servit în armata italiană
(1915-1917) apoi a revenit la publicistică. Susținător al ideii de dictatură, în 1919 formează o
grupare ce a marcat începutul fascismului. S-a dovedit a fi un orator dinamic și charismatic. După
căderea guvernului a fost numit prim-ministru, cel mai tânăr din istoria Italiei. A reușit să obțină
aprobarea unei legi ce dădea fasciștilor statutul de partid majoritar, devenind pentru toți Il Duce.
Visurile sale imperialiste au dus, în 1935, la invadarea Abisiniei (ulterior Ethiopia), pentru a
extinde granițele țării. A fost sprijinit de Adolf Hitler în politica fascistă, dar, îngrijorat de puterea
crescândă a Germaniei, Mussolini a acceptat să intre în Axa Roma-Berlin și să declare război
Aliaților, în 1940. Înfrângerile suferite de armata italiană în Grecia și în Nordul Africii au dus la
scăderea influenței sale. După invadarea Siciliei de către Aliați (1943), Consiliul Fascist l-a
suspendat din funcție. A fost arestat și încarcerat dar comandourile nemțești l-au salvat, ulterior
fiind numit șef al așa-zisului guvern instaurat de Hitler la Salo, în nordul Italiei. În 1945, când
rezistența germană a fost învinsă în Italia, Mussolini a încercat să fugă dar a fost prins de
partizanii italieni și executat”. – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 11, M-P, Editura
Litera, București, 2010, p. 29.
236
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1485, f. 50.
237
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar, Editura Semne, București, 2020, p.
122.
238
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 122.

80
 În noaptea dinspre 29 spre 30 septembrie 1938 s-a semnat la München,
în Germania, un acord239 prin care începea dezmembrarea Cehoslovaciei, prin
ocuparea unei părți de către Germania nazistă, ceea ce a condus la primul
Arbitraj de la Viena din data de 2 noiembrie 1938. Prin acest arbitraj, în care
Germania și Italia au jucat rolul de „arbitri internaționali”, o parte a
Cehoslovaciei, anume sudul Slovaciei și Rutenia Transcarpatică (numită și
Ucraina Subcarpatică sau Rusia Subcarpatică), din sud-estul Cehoslovaciei,
adică acele părți care înainte de 1918 erau încorporate în Imperiul Austro-
Ungar, au fost atribuite Ungariei revizioniste, care se afla sub conducerea
regentului Miklós Horthy. Ulterior, Cehoslovacia a fost dezmembrată în
totalitate, Cehia devenind, și ea, parte a Reich-ului German, sub numele de
Protectoralul Moraviei și Bohemiei.240 Sunt foarte interesante eforturile
Ungariei de a câștiga bunăvoința Germaniei, eforturi ce reies din documentele
aflate în Arhivele Federale ale Germaniei și în cele ale Ministerului German de
Externe241, detaliate în subcapitolul următor. Odată cu Acordul de la München
era desființată și Mica Înțelegere 242 care luase ființă în 1920, ca o alianță a
României cu Cehoslovacia și Iugoslavia, cu scopul de a rezista intereselor
revizioniste ale Ungariei.
După ocuparea efectivă a Boemiei și Moraviei de către Germania și
înainte de ocuparea Ucrainei Subcarpatice de către Ungaria, liderul rutean,
Augustin Voloșin243, i-a cerut lui Carol al II-lea să accepte alipirea Regiunii
Autonome a Ucrainei Subcarpatice la România. De altfel, întregul guvern al
Ucrainei Subcarpatice s-a refugiat pe teritoriul României.244 România a acționat
ferm împotriva anexării Slovaciei de către Ungaria, prin antrenarea Iugoslaviei
și a statelor din Mica Înțelegere, dar și prin demersuri diplomatice pe lângă
Marile Puteri.245 De asemenea, Regatul României a încercat să convingă și
Polonia să renunțe la pretențiile revizioniste împotriva Cehoslovaciei și a

239
Cunoscut sub numele de Acordul de la München, semnat de către liderii marilor puteri
europene: Germania, Marea Britanie, Franța și Italia, în urma căruia regiunea cehoslovacă
Sudetenland a trecut în stăpânirea Germaniei Naziste.
240
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 10-35.
241
Bundesarchiv, dosar R 3001/2260, P.A.A.A., dosarele R 29.784, R29.785, R 901/611176,
R 261.176.
242
Gheorghe BUZATU, Marusia CÂRSTEA, România în balanța forțelor, Editura Mica
Valahie, București, 2011, p. 37. A se vedea și Eliza CAMPUS, Mica înțelegere, Editura Științifică,
București, 1968.
243
Augustin Ivanovici Voloșin (1874-1945) a fost un preot greco-catolic rutean, din episcopia
de Munkacs, eseist și politician din Ucraina Subcarpatică, fiind numit de președintele
Cehoslovaciei în fruntea Regiunii Autonome Subcarpatică la 26 octombrie 1938, ajungând
președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Independente Ucraina Subcarpatică, care a
existat pentru o singură zi (15 martie 1939). – Sursa: en.wikipedia.org/wiki/Avgustin_Voloshyn,
accesat la 21.04.2021.
244
A.M.A.E., Fond Dosare Speciale 1920-1944, vol. 305, f. 3-27.
245
A.M.A.E., Fond Dosare Speciale 1920-1944, vol. 305, vol. 307, f. 1-89.

81
Ucrainei Subcarpatice, însă răspunsul ministrului de externe polonez, Joseph
Beck246 a fost foarte ferm în privința cererilor polone247. În aceste condiții,
guvernul României a înaintat cererea de a participa la negocieri, alături de
Ungaria și Polonia, revendicând, la cererea președintelui Consiliului de Miniștri
al Ucrainei Subcarparice, partea de est a acesteia, formată din sate românești.248
Politica de facto a României era susținerea integrității Cehoslovaciei, lucru
demonstrat de o scrisoare a guvernului român către guvernul de la Praga, din
13 octombrie 1938, prin care liderii cehoslovaci erau sfătuiți să nu se lase
intimidați de pretențiile revizioniste ale Ungariei, „mai ales că Germania nu
vede cu ochi buni poftele revizioniste ungurești și că în Polonia, mareșalul Ridz
Smigly249 nu este de acord cu politica lui Beck în această privință” 250.
În toamna anului 1938, la hotelul Belvedere din Viena s-au întâlnit
liderii Italiei fasciste – Benito Musolini – și Germaniei naziste – Adolf Hitler –
pentru a discuta noi detalii ale alianței italo-germane. Atunci s-a readus în
discuție problema Tratatului de la Trianon, iar concluzia lor a fost că
valabilitatea acestuia trebuia să înceteze, iar noua justiție europeană, ce
presupunea victoria celor puternici, trebuia să triumfe.251
În mod oficial și explicit, după tatonări și încercări de influențare a
posibililor decidenți, prima discuție despre o posibilă ocupare a Transilvaniei
de către Ungaria a avut loc între ambasadorul Ungariei la Berlin și secretarul de
stat al Ministerului Afacerilor Externe german, Weisäcker, în data de 17
februarie 1939, în cadrul căreia reprezentatul diplomatic al Ungariei propunea
„un apel pentru negocierile privind o compensare a problemei româno-
ungare”.252
În aceste condiții, în care inclusiv situația țării noastre, pe plan
internațional, a cunoscut un regres, deoarece, prin Acordul de la München,
Germania a primit, în mod implicit, prerogative pentru a se implica în politica

246
Jóseph Beck (1894 Varșovia, Polonia – 1944 Stănești, România), a fost un ofițer în armata
poloneză și ministru al Afacerilor Externe între anii 1932-1939, unul dintre cei mai fideli
consilieri ai lui Josef Pilsudski. S-a implicat foarte mult în păstrarea relațiilor de prietenie ale
Poloniei cu Germania, Franța și România. În încercarea de a opri anexarea Cehoslovaciei de către
Germania, a cerut ajutorul Marii Britanii. După agresiunea URSS asupra Poloniei din 17-18
septembrie 1940, s-a refugiat, împreună cu guvernul polonez în România. – Sursa: Enciclopedia
Universală Britannica, vol. 2, A-B, Editura Litera, București, 2010, p. 156.
247
A.M.A.E., Fond Dosare Speciale 1920-1944, vol. 311, f. 13-23.
248
A.M.A.E., Fond Dosare Speciale 1920-1944, vol. 307, f. 23.
249
Edward Ridz-Smigly (1886-1941) a fost mareșal al Poloniei, om politic și poet. A fost
principalul comandant al armatei poloneze în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind în
activitate în timpul invaziei Poloniei, eveniment ce a marcat începului războiului. – Sursa:
http//ro.wikipedia.org/wiki/ Edward_Ridz_Smigly, accesat la 20.04.2021.
250
A.M.A.E., Fond Dosare Speciale 1920-1944, vol. 309, f. 10.
251
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”, în Pester Lloyd Morgenblatt, nr. 139,
21 iunie 1940, p. 2. – Sursa: Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486, f. 24.
252
P.A.A.A., Büro des Staatssekretärs – Ungarn, Band 1 - R 2984, f. 51777.

82
internă a altor state, ministrul român al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu253,
cel care încerca să mențină România în afara oricăror conflicte internaționale,
într-o stare de neutralitate, în eventualitatea izbucnirii unui război, a fost nevoit
să semneze un acord comercial cu Germania, la 23 martie 1939, privind
cooperarea în toate sectoarele de activitate, și, în special, schimbul de
mărfuri254, atât civile cât și de stat255. Acest acord s-a semnat și în scopul
atenuării nemulțumirii Guvernului german cu privire la asasinarea lui Corneliu
Zelea Codreanu.256
La 15 martie 1939, în singura zi de existență a Republicii Independente
Ucraina Subcarpatică, președintele Consiliului de Miniștri a nou-înființatei
republici, Augustin Voloșin i-a cerut, din nou, regelui Carol al II-lea, o
intervenție armată a României pentru a apăra Ucraina Subcarpatică în fața
Ungariei și Poloniei, propunându-i Regelui și alipirea acestei provincii la
România. În urma acestei cereri, la 16 martie, România a reluat negocierile cu
Ungaria și Polonia, privitor la satele românești de la Nord de Sighet, din
Maramureșul istoric, adresând guvernului maghiar rugămintea de a nu interveni
militar în zona locuită de români257, guvernul de la București nevrând să
renunțe la politica de neutralitate ci dorind menținerea status-quo-ului în
Europa258.
La 23 August 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat,
la Moscova, un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de „Pactul
Ribbentrop-Molotov”, în urma căruia au fost trasate sferele de interes ale celor
două mari puteri, Basarabia căzând sub sfera de interes a Uniunii Sovietice. În
urma acestui pact, Germania a invadat Polonia dinspre Vest 259, URSS-ul

253
Grigore Gafencu (30.01.1892, București – 31.01.1957 Paris), a fost un publicist și om de
stat român, cu studii în drept la Geneva și doctor la Sorbona. A fondat și condus mai multe
publicații, intrând în politică în Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu. După ce a îndeplinit
mai multe funcții în diverse ministere și sub diferiți prim-miniștri, a fost numit Ministrul
Afacerilor Străine la 23 decembrie 1938, de către Regele Carol al II-lea, îndeplinind această
funcție sub cinci guverne consecutive, inclusiv în timpul dictaturii regale. În 1939 a preluat
temporar portofoliul de Ministru al Propagandei. A demisionat din Guvern la 29 mai 1940 și a
fost numit ambasador la Moscova. Din exil a reprezentat opoziția națională la negocierile de Pace
de la Paris, în 1947, iar ca membru al Academiei de Drept Internațional (1938) a participat, după
al Doilea Război Mondial, la diferite conferințe și congrese internaționale de Drept. – Sursa:
George CIORĂNESCU, Gafencu, Grigore, în Biographisches Lexikon zur Geschichte
Südosteuropas (Lexicon biografic asupra istoriei Europei de Sud-Est), vol. 2, ed. Mathias
Bernath / Felix von Schroeder, München 1976, p. 1-2.
254
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486, f. 4-18.
255
Branderburgisches Landarchiv Potsdam, dosar 70 IHK B/n 173, f. 1-3, 5-6, 13.
256
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, vol. 6, f. 2.
257
A.M.A.E., Fond 71 Dosare Speciale 1920-1944, vol. 311, f. 123.
258
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 53, f. 15.
259
1 septembrie 1939.

83
intrând dinspre Est260, ceea ce a însemnat începerea celui de-Al Doilea Război
Mondial și, totodată, desființarea Poloniei ca stat 261.
România s-a declarat neutră, refuzând intrarea în război, cu speranța că
își va putea păstra granițele intacte, ambasadorul român la Berlin susținând, în
cadrul adunării corpului diplomatic din Germania, că România nu va fi nici de
partea Germaniei, nici a Uniunii Sovietice, nici a Poloniei și nici a Turciei sau a
oricărui stat care va intra în război și că nu va lupta împotriva Ungariei sau a
Bulgariei. Urmare a aceste declarații, atât Marea Britanie, cât și Franța au
garantat granițele de stat ale României262, lucru ce a stârnit nemulțumirea
guvernelor de la Budapesta și Sofia 263.
Un eveniment tensionat între România și Germania s-a produs la 1
septembrie 1939, când trupele germane au încălcat neutralitatea României
alăturându-se trupelor ungare într-un marș spre Satu Mare.264
Ca urmare a situației economice înfloritoare de care s-a bucurat
România în perioada interbelică, relațiile economice internaționale, în preajma
izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, erau destul de bune. Reich-ul
German era principalul partener economic al României, dovadă stând
numeroasele parteneriate, protocoale și contracte comerciale încheiate între
cele două state, sau între companiile private ce activau în diverse domenii, care
aveau ca obiect construirea sau mentenanța căilor ferate, importuri de diverse
mărfuri, cum ar fi stofe, cereale, piese pentru uzine, mecanizări etc.265 Mai mult
decât atât, Germania a dat asigurări că nu se va amesteca în treburile interne ale
României.266
Relațiile politice ale României, însă, nu erau la fel de bune, în special
începând cu anul 1937, când, în România, a început să se contureze o criză
politică, tot mai gravă, iar, pe plan extern, criza internă a creat un moment
propice pentru agresiunile de tot felul din partea Ungariei, Bulgariei și a URSS.
De fapt, criza politică internă s-a conturat în România în decembrie
1937 când, în urma alegerilor parlamentare, nici un partid nu a câștigat
supremația. Mai mult, guvernul condus de Octavian Goga267, impus de regele

260
17 septembrie 1939.
261
Ioan SCURTU, Theodora STĂNESCU-STANCIU, Georgiana Margareta SCURTU, Istoria
Românilor între anii 1918-1940, Editura Universității din București, 2002, p. 169.
262
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51977.
263
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51914.
264
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51999.
265
Protocoalele, convențiile și contractele se găsesc la Brandemburghischer Landarchiv
Potsdam, Fond 75 Lineöl dosar AG 1, 72 file și Fond 70 IHK, Bln. 173, vol. V, VI și VII, aprox
500 file.
266
Brandemburghischer Landarchiv Potsdam, Fond 75 Lineöl, dosar AG 1, f. 34.
267
Octavian Goga (1881-1938) a fost un „poet, prozator și om politic, conducător al
Partidului Național Creștin, ministru și prim-ministru al României în perioada 1937-1938,
membru al Academiei Române. Premiul Național 1924”. Sursa: Enciclopedia Universală
Britanica, vol. 6, E-G, Editura Litera, București, 2010, p. 347.

84
Carol al II-lea, a fost desființat după 44 de zile când, la 27 februarie 1938, a
fost adoptată o nouă Constituție prin care se instituia, de fapt, dictatura regală.
Toate acestea aveau ca scop principal scoaterea în afara legii a Mișcării
Legionare268 care câștigase teren la alegeri prin partidul de extremă dreapta
Totul pentru țară. Printre prevederile noii Constituții se număra, de exemplu,
reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracțiuni contra Siguranței
Statului.269
În sprijinul dictaturii regale, regele Carol al II-lea l-a chemat în țară pe
ambasadorul de la Paris, Gheorghe Tătărescu270, un monarhist convins, fost
prim-ministru în perioada 1934-1937, și l-a numit Președinte al Consiliului de
Miniștri în data de 25 noiembrie 1939. Unul dintre primele decrete semnate de
noul prim-ministru a fost domiciliul obligatoriu pentru conducătorii partidelor
din opoziție 271. Un alt act semnat, pe plan extern, a fost pactul petrol-armament
dintre România și Germania 272, crescând astfel dependența României față de
puternicul aliat. Semnarea acestui acord a dus la demisia ministrului Afacerilor
Străine, Grigore Gafencu, și numirea în acest portofoliu a lui Ion Gigurtu 273, un
pro-german convins.

268
Mișcarea Legionară „a fost o organizație politică, din perioada interbelică, de orientare
fascistă, cu un puternic Fond naționalist, antifascist și anticomunist. A fost Fondată în 1930 de
Corneliu Zelea Codreanu în locul legiunii Arhanghelul Mihail, pe ale cărei baze a luat naștere. A
avut un impact puternic printre intelectualii români, mulți dintre ei personalități marcante din
epocă și preoți ortodocși. Având o accesiune fulminantă și opunându-se violent legilor statului,
garda a fost desființată în repetate rânduri. În 1938 șeful ei, Corneliu Zelea Codreanu, a fost
condamnat pentru calomnie și apoi asasinat împreună cu alți legionari, din ordinul regelui Carol
II. După abdicarea regelui Carol II, generalul Ion Antonescu, devenit șeful statului, a format un
Guvern din specialiști și legionari. Șeful gărzii de fier Horia Sima, a primit postul de
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și România a fost proclamată stat național-legionar. În
urma încercării de a răsturna regimul Antonescu (rebeliunea legionară din 21-24 ianuarie 1941),
acesta a zdrobit rapid rebeliunea, având aprobarea tacită a Germaniei, și a scos în afara legii
Garda de Fier, fiind întemnițați toți conducătorii acesteia, care nu au reușit să fugă din țară”. –
Sursa: Enciclopedia Universală Britanica, vol. 9, M, Editura Litera, București, 2010, p. 232-233.
269
Ștefan PALAGHIȚĂ, Istoria Mișcării Legionare, Editura Roza Vânturilor, București, 1993,
p. 28.
270
Gheorghe Tătărescu (1886-1957) „a fost un om politic român, lider al facțiunii tinerii
liberali din Partidul Național Liberal, a fost de mai multe ori ministru și prim-ministru al
României (1934-1937, 1939-1940), a fost între 1946-1947 președintele delegației României la
Conferința de Pace de la Paris, a fost arestat în 1950 și eliberat în 1955. A murit doi ani mai târziu
de tuberculoză”. – Sursa: Enciclopedia Universală Britanica, vol. 15, S-U, Editura Litera,
București, 2010, p. 144.
271
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, Presa internă, dosar 417.
272
Bundesarchiv, dosar R 3001/23132, f. 121-123.
273
Ion Gigurtu (24 iunie 1886, Turnu Severin – d. 24 noiembrie 1959, Râmnicu Sărat) a fost
un om politic român de extremă dreapta, „de profesie inginer, născut la Turnu Severin în 1886,
ministru și prim-ministru al României în perioada 4 iulie – 4 septembrie 1940. Fiind pro-german
convins, a fost adeptul Axei Roma-Berlin, inițiind inclusiv măsuri antisemite. La sfârșitul lunii
august 1940, s-a întâlnit cu Hitler la Berlin unde a acceptat întâlnirea de la Viena în vederea

85
 Odată cu începutul dictaturii regale, Regele Carol al II-lea a început, și
a dus la bun sfârșit, construirea, pe linia de vest a României, din Maramureș
până în județul Arad, unei linii fortificate, după modelul celebrelor linii din
Occidentul european274, constând în câte trei sau patru linii de apărare,
numărând, în total 320 de cazemate, dublate cu redute din pământ și tranșee.
Cazematele erau concepute pentru a rezista oricărui atac aerian sau al artileriei
terestre, și erau destinate infanteriei, iar artileria românească folosea redutele
fortificate din pământ, care ascundeau arme antitanc275. De asemenea, acest
sistem de apărare conținea și un șanț antitanc, cu lărgime și adâncime
considerabile, menit să împiedice pătrunderea pe teritoriul românesc a artileriei
grele și a oricăror mijloace de transport de dimensiuni mari. Dotarea cu
armament a acestor fortificații consta între două și șase puști mitralieră, cu
cadență de tragere mare, cu densitate de foc de un glonț la 2 centimetri de
pământ, care făceau imposibilă apropierea trupelor inamice de asalt.
Amplasarea cazematelor făcea posibil un sistem de tragere cu foc încrucișat,
făcând imposibilă supraviețuirea oricui s-ar fi apropiat, iar camuflarea lor
perfectă le făceau imposibil de distrus. Cazematele erau dotate cu linii de
comunicație performante, cu cabluri ascunse în pământ, și cu sisteme de
instalații sanitare, fiind precedate de un gard din sârmă ghimpată. Această linie
de apărare a fost construită într-un timp foarte scurt, între 1938 și 1940, iar
experții internaționali ai vremii, susțineau că este cea mai performantă linie
defensivă construită în Europa276, dar care, adăugăm noi, nu a fost niciodată
folosită.
Acest sistem a fost construit cu scopul de a apăra România de o
eventuală incursiune dinspre Vest, Ungaria fiind identificată ca un posibil
dușman, cu pretenții revizioniste. Inițial nu i s-a dat nici un nume acestui sistem
defensiv, însă a devenit cunoscut sub numele Linia Carol.
Observând amploarea pregătirilor de la granița românească, Ungaria a
început și ea pregătirile pentru război, cu scopul de a forța granița de est,
guvernul dând ordin de mobilizare generală a armatei, lucru realizat în doar
cinci zile, între 4 și 9 septembrie 1939, fapt relatat de o notă informativă a
Ministerului german de Externe.277

arbitrajului dintre România și Ungaria. După pierderea Transilvaniei de Nord și-a dat demisia,
fiind pus sub arest la domiciliu de către generalul Ion Antonescu. După război a fost arestat în
noaptea de 5/6 mai 1950 fiind acuzat pentru participarea la acțiuni împotriva partidului comunist,
întemnițat în mai multe închisori și a murit închisoarea de la Râmnicu Sărat în 1959”. – Sursa:
Nicolae C. NICOLESCU, Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura
Meronia, București, 2006, p. 162-164.
274
Linia Maginot în Franța a fost construită cu scopul apărării împotriva atacurilor Germaniei
și Linia Siegfried în Germania, construită pentru apărarea în fața atacurilor din partea Franței.
275
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52266.
276
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52269.
277
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 144-145.

86
 La 12 ianuarie 1940 s-au întâlnit, la Veneția, groful Csáky cu omologul
său Italian, contele Ciano. În urma discuției, Ciano i-a explicat omologului său
ungar că, deși pe plan internațional există tulburări, totuși nu s-a creat climatul
oportun pentru realizarea revendicărilor teritoriale ale Ungariei în direcția
României, recomandându-i să amâne „dreptele revendicări ale Ungariei
împotriva României până după război”.278 Întrebat de către Csáky dacă, în
cazul invadării României de către URSS, Ungaria ar putea invada Transilvania,
Ciano i-a răspuns că acest lucru ar fi îndreptățit și s-ar putea realiza doar sub
pretextul împiedicării bolșevizării etnicilor maghiari care trăiesc aici.279
Stenogramele întâlnirii de la Veneția arată că Ciano l-a avertizat pe ministrul
ungar de Externe că va abandona definitiv Ungaria și că nu îi va mai susține
revendicările teritoriale, dacă aceasta se pretează să joace, în Europa Centrală,
cartea sovietică.280
În data de 3 februarie 1940, Ungaria era suspectată de tratative
incorecte cu URSS, deoarece o comisie formată din demnitari maghiari a plecat
la Moscova pentru a duce discuții privitoare la o posibilă implicare a
Kominternului în dezmembrarea României, la fel ca în cazul Poloniei.281
Ministrul Ungar de Externe, Csáky, a fost pus să dea explicații ambasadorului
german la Budapesta despre relațiile maghiaro-ruse, care păreau să se deruleze
într-o manieră suspectă. Acesta a răspuns că relațiile omologice cu URSS „sunt
pur ideologice și sunt corecte, Uniunea Sovietică nereprezentând nici o
amenințare teritorială înspre Vest, deoarece Axa nu ar permite acest lucru, iar
Ungaria nu ar renunța la prietenia italo-germană în favoarea unei prietenii cu
Rusia”.282
Tot la începutul anului 1940, în 7 februarie, secția de informații a
Ministerului German de Externe a primit o notă informativă de la Budapesta,
prin care se relata că Ministrul de Externe al Ungariei, Csáky, a făcut lobby pe
lângă statele din Balcani pentru constituirea unui „bloc de pace” în această
zonă, o reconstituire a Micii Înțelegeri din 1921 și 1934, la care să se adauge
Ungaria și Bulgaria. Scopul acestui acord militar era de a convinge România să
îndeplinească pretențiile teritoriale ale Bulgariei și să acorde autonomie totală
Transilvaniei, lucru respins de ministrul român de Externe. În schimb, Csáky
credea că România negocia cu Iugoslavia constituirea unui nou acord militar,
tratativele fiind influențate de legăturile de rudenie ale celor două dinastii.283 În
urma acestei informări, ambasadorul Ungariei a fost chemat, pe 8 februarie, de
către Ribbentrop pentru a da explicații. Acesta a dat asigurări că atâta vreme cât

278
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 11.
279
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 14.
280
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 23.
281
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51714.
282
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52231.
283
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52234.

87
Bulgaria sau Rusia nu își vor manifesta pretențiile teritoriale împotriva
României, nici Ungaria nu va ataca în vreun fel România, iar dacă o va face,
mai întâi va cere acordul Germaniei și al Italiei.284 Ambasadorul maghiar a
mărturisit, în întâlnirea cu Ribbentrop, că Ungaria se aștepta ca, dacă o
reorganizare teritorială va avea loc în Europa la sfârșitul războiului, aspirațiile
naționale maghiare să fi fost realizate.285
Numărul din februarie al revistei de circulație internațională
Europäischen Revue a publicat un articol în care George Brătianu vorbea
despre neutralitatea României în cazul unui război cu implicații mondiale286,
fapt care a creat tulburare printre politicienii revizioniști ai Ungariei, care își
doreau ca România să intre în război, pentru ca ei să poată pretinde ocuparea
Transilvaniei287.
Văzând, totuși, intenția României de a rămâne neutră, și, mai ales,
faptul că Uniunea Sovietică nu prezenta niciun fel de interes de a ataca
granițele românești, prim-ministrul ungar, contele Teleky, însoțit de ministrul
de externe, contele Csáky, au mers la Roma, la 1 martie 1940, cu scopul de a
cere sprijin militar Italiei, pentru a ataca România. Omologii lor italieni,
Mussolini și Ciano, le-au răspuns că armata italiană, care era una fără
experiență, nu era pregătită să lupte pe încă un front, pe lângă cele din Albania,
Libia, Abisinia și Dodecanez, însă i-au încurajat prin faptul că nici Italia și nici
Germania nu vor mai garanta granițele României.288
Serviciul de spionaj ungar a surprins, de mai multe ori, armata română,
care adăpostea refugiați polonezi, inclusiv evrei, sau, mai grav, a ajutat la
tranzitul guvernului, armatei și tezaurului polonez spre Egipt, loc protejat de
Marea Britanie, lucruri pe care Ungaria le-a raportat, la 23 aprilie, Ministerului
german de Externe, denunțând neutralitatea României, fapt ce i-a iritat pe
liderii germani.289
De altfel, între miniștrii de Externe ai Ungariei, Bulgariei, Italiei și
Germaniei au avut loc mai multe întrevederi și consfătuiri, în diverse formule,
în prima jumătate a anului 1940, în cadrul cărora se luau hotărâri privind
geopolitica Europei de Est, Serviciul Special de Informații dând ca sigură, la 7
iunie 1940, discuția despre ocuparea Cadrilaterului de către Bulgaria și
promisiunile Marilor Puteri de a ajuta Ungaria în problema Transilvaniei.290
La 15 mai 1940, Ungaria a început să mobilizeze trupe în apropierea
graniței cu România, justificând că, de fapt, decizia ei de a mobiliza părți ale
armatei maghiare era o urmare a nevoii de a forma rezerviști din militarii care,
284
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52238.
285
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52239.
286
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52253.
287
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52254.
288
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52238.
289
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52327.
290
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 411.

88
anterior, serviseră doar în armata cehă, iar, pe de altă parte, decisivă a fost
cererea de militari din partea germanilor.291
Ca o primă măsură, în privința mobilizării celor două corpuri de armată
de către Ungaria, ministrul român de Externe, Grigore Gafencu, a luat, în
numele guvernului român, decizia de a ordona retragerea tuturor turiștilor aflați
în vacanță sau la tratament în stațiunile din zona de vest a României. O a doua
măsură a fost luarea de măsuri pentru protejarea fermierilor din zonă, care
tocmai terminaseră lucrările de însămânțare a terenurilor, măsură catalogată de
către guvernul de la Budapesta drept o „prostie”, deoarece concentrarea
trupelor ungare avea un rol „pur formativ” pentru rezerviști, iar nu un caracter
ofensiv.292
La 10 iunie 1940, Italia a declarat intrarea în război alături de
Germania.293 Ocuparea Parisului, în data de 14 iunie 1940294, a însemnat pentru
Germania și aliații ei, în special Ungaria, o victorie simbolică împotriva
orașului care a „dictat” 295 desființarea Imperiului austro-ungar și, prin această
cucerire, instituirea unei noi ordini europene, care avea să îi dea curaj Ungariei
în ceea ce privește pretențiile teritoriale 296, acest lucru producând îngrijorare în
politica internă românească297. În data de 16 iunie, odată cu ocuparea integrală
de către trupele germane a Parisului și intrarea acestora în Versailles și în
Trianon, Președintele Consiliului de Miniștri al Ungariei, Teleki, a trimis o
telegramă de mulțumire și de felicitare președintelui Reichstagului, Goering298,
iar, în Ungaria, organizațiile studențești au organizat manifestații prin care
cereau desființarea Tratatului de Pace semnat în urmă cu 20 de ani299. În toată
această atmosferă de insecuritate, Regele Carol al II-lea a format, la 22 iunie
1940, Partidul Națiunii, partid unic, ce îl avea ca președinte pe însuși Regele.
În luna iunie a anului 1940 prim-ministrul României, Gheorghe
Tătărescu, i-a cerut părerea și sprijinul lui Wilhelm von Fabricius300, ministrul

291
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52371.
292
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52374.
293
A.M.A.E., Fond România 1940-1944, vol. 54, f. 46.
294
Henry MICHEL, Al Doilea Război Mondial, vol. I, Editura Prietenii Cărții, București,
2009, p, 164.
295
Maghiarii denumesc, în mod curent, Tratatul de Pace de la Trianon din 1920: „Dictatul de
la Trianon” sau „Dictatul de la Versailles” – P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51733, și dosar R
29.786, f. 52093.
296
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”, în Pester Lloyd Morgenblatt, nr. 139 /
21 iunie 1940, p. 1-2.
297
General a. D. v. MIERKA, „Auslandschau – Rumänien: Von de FNW zur PdN”, în Pester
Lloyd Abendblatt, nr. 141 / 22 iunie 1940, p. 1.
298
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 147.
299
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 146.
300
Wilhelm Augustus Julius Fabricius (20.06.1882, Oppenheim – 09.03.1946 Holz,
Germania) „a fost un diplomat german din perioada nazistă. A studiat dreptul obținând titlul
științific de doctor în drept. A fost angajat în cadrul serviciului diplomatic al Germaniei, începând

89
plenipotențiar al Germaniei la București, în problema declarației lui
Molotov301, în care spunea că va cere anexarea Basarabiei. Fabricius i-a
răspuns că nu este împuternicit în această problemă dar că în situații ca aceasta
se recomandă cel mai mare calm posibil, deoarece Rusia Sovietică a semnat cu
Reich-ul German un pact de neagresiune302, și acest pact îi include și pe aliații
Germaniei, printre care și România. Ministrul de Externe al României, Ion
Gigurtu se arătă nemulțumit de demersurile slabe ale premierului și i-a cerut lui
Fabricius să intervină decisiv în problematica iminentei ocupări a Basarabiei,
iar acesta i-a dat asigurări că Germania va interveni imediat ce se vor fi încheiat
operațiunile militare pe frontul de vest.303
La 26 iunie un raport al Ambasadei Germaniei la Moscova304 către
ministrul de externe german305, Ribbentrop, aducea la cunoștință negocierile cu

cu 1910, datorită faptului că era poliglot, având posturi la Cairo, Istambul, devenind viceconsul la
Zürich (1918-1920), fiind transferat, apoi, la Salonic, Istambul și Ankara. La 23.04.1936 a fost
numit Ambasador la București iar în 1937 a devenit membru NSDAP. A fost direct implicat în
Dictatul de la Viena din 30 august 1940, unde a susținut fervent cauza României. A fost demis la
13 decembrie 1940, dar l-a însoțit pe Ion Antonescu în Germania, unde s-a întâlnit cu Hitler, la 14
ianuarie 1941, în calitate de ambasador. A fost înlocuit cu Manfred von Killinger (A.M.A.E.,
Fond România 1920-1944, vol. 10, f. 3). A mai lucrat patru ani în Ministerul Afacerilor Externe
German, ca emisar clasa I al secției Comerciale pentru Europa de Sud-Est. A fost denazificat în
cadrul procesului marilor criminali de război de la Nürnberg, unde a avut doar rolul de martor”. –
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/ Wilhelm_Fabricius_(diplomat), accesat la 09.04.2020.
301
Veaceslav Mihailovici Molotov (25 februarie / 9 martie 1890, Kukarka, Imperiul Rus – 8
noiembrie 1986, Moscova, URSS) a fost un „lider politic sovietic, din 1906 membru bolșevic iar
din 1917 a lucrat în organizațiile Partidului Comunist. A fost numit secretar al Comitetului
Central în 1921. În 1926 a fost promovat în Biroul Politic. A fost prim-ministru între 1930-1941
și ministru de externe între 1939-1949 și 1953-1956. În 1939 a participat la negocierile pentru
pactul de neagresiune germano-sovietic numit și pactul Ribbentrop-Molotov ia în Al Doilea
Război Mondial a ordonat fabricarea de bombe în sticlă, cunoscute mai târziu drept cockteiluri
Molotov. În 1956 a colaborat la o încercare nereușită de înlăturare de la putere a lui Nikita
Hrușciov și a pierdut toate funcțiile în partid. În 1962 a fost exclus din Partidul Comunist”. –
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Fabricius, accesat la 12.01.2020.
302
La 23 August 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat, la Moscova, un
pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.
303
***, Acten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945 aus dem Archiv des deutschen
auswärtiges Amt. Serie D 1937-1945, vol. I-VII, P. Keppler Verlag KG, Frankfurt / Main, 1963, p.
17-18.
304
Telegrama cu nr. 1223/26.06.1940.
305
Joachim von Ribbentrop (30.04.1893, Wessel, Germania – 16.10.1946, Nürnberg) „a fost
un diplomat german și ministru de externe sub regimul nazist. După ce a luptat în Primul Război
Mondial a devenit negustor de vinuri. L-a cunoscut pe Adolf Hitler în 1932 și a devenit
principalul său consilier pe probleme externe. A negociat acordul maritim anglo-german și a
lucrat ca ambasador în Marea Britanie (1936-1938), convingându-l pe Hitler că Marea Britanie nu
va ajuta Polonia în mod eficient. În calitate de ministru de externe (1938-1945), a negociat Pactul
de oțel cu Italia, Pactul de neagresiune germano-sovietic, numit Ribbentrop-Molotov și Pactul
Tripartit cu Japonia și Italia. Influența sa a scăzut în Al Doilea Război Mondial, după care, fiind

90
Molotov306, în care acesta era foarte interesat de Basarabia, dar nu și de
Bucovina, la care se gândea să renunțe în favoarea Germaniei, mai ales că era
locuită de mulți etnici germani, iar acest lucru ar fi facilitat, foarte mult, o
soluționare pașnică a problemei Basarabiei. Molotov a adăugat că încă nu
fusese discutată această problemă la Moscova sau la București. Un amănunt al
raportului era acela că Molotov nu dorea ca prin acțiunile URSS să încurajeze
și alte țări, precum Ungaria și Bulgaria, la revendicări teritoriale împotriva
României.307
În aceeași zi, la București, a avut loc o discuție între Regele Carol al II-
lea și Arkadij Lavrentiev, Ambasadorul URSS în România, despre viitorul
Basarabiei, la care s-au adus argumente demografice și istorice în favoarea
României, Regele susținând că preferă războiul în locul unei cedări de bună
voie, iar pe de altă parte România a fost avertizată că nu deține armată
performantă, cu suficiente avioane, și că o luptă de opoziție față de invadarea
Basarabiei și a Bucovinei ar fi zadarnică și ar duce la pierderea multor vieți
omenești.308
În cele din urmă, în aceeași zi, la orele 22:00, România a primit, din
partea URSS, un prim ultimatum, cu textul:
„Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu
frontierele sale potrivit cu harta alăturată”.309
Răspunsul României, dat a doua zi, era formulat astfel încât să nu irite
URSS dar nici nu conținea o acceptare a ultimatumului. Un al doilea
ultimatum, care prevedea ca armata română, împreună cu administrația civilă
să fie evacuate din Basarabia și din Bucovina de Nord în patru zile, iar în caz
contrar România fiind amenințată cu războiul, a fost trimis în noaptea de 27-28
iunie, cerând un răspuns mai ferm din partea Regatului României.310 Regele
convocase, pentru această chestiune, Consiliul de Coroană, un organism care
fusese dizolvat în 1938, la instaurarea dictaturii regale, și care, din punct de
vedere juridic, nu mai avea nici o atribuție, fiind practic inexistent. Avea însă
un rol orientativ, putând influența decizia Regelui Carol al II-lea, însă îl lăsa ca
singur responsabil. La final, România a răspuns: „Guvernul român, pentru a
evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea

judecat în procesele de la Nürnberg, a fost condamnat la moarte și spânzurat”. – Sursa:

Enciclopedia Universală Britanica, vol. 13, R-S, Editura Litera, București, 2010, p. 176.
306
Ministrul rus de Externe.
307
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 18.
308
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 18.
309
Ioan SCURTU, Culegere de documente și materiale privind istoria României (februarie
1938 – septembrie 1940), Centrul de multiplicare al Universității din București, 1974, p. 242.
310
Ioan SCURTU, Theodora STĂNESCU-STANCIU, Georgiana Margareta SCURTU, Istoria
Românilor între anii 1918-1940…, p. 169.

91
ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să accepte condițiile de
evacuare specificate în răspunsul sovietic”.311
Teritoriul cedat Uniunii Sovietice în vara anului 1940 avea o suprafață
de 50.762 km2 și o populație de 3.776.309 de locuitori; un procent de 53,49%
dintre ei erau români.312
Ca urmare a cedării Basarabiei și a Bucovinei de Nord în favoarea
Uniunii Sovietice, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu a demisionat și în locul
său a fost numit, la 4 iulie 1940, Ion Gigurtu, fostul ministru al afacerilor
străine, iar locul său în fruntea diplomației române a fost luat de Mihail
Manoilescu.313 În 28 iunie 1940, Regele Carol al II-lea îi cerea lui Hitler sprijin
moral pentru a rezista presiunilor revizioniste ale Ungariei și Bulgariei.314
În același timp, în Ungaria a avut loc o efervescență generală, cauzată
de anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către URSS, fapt istoric ce a
deschis drumul spre împlinirea visului revizionist maghiar.315
Acest lucru l-a determinat pe ministrul ungar de externe, groful Csáky,
să prezinte, în ziua de 28 iunie 1940, de la tribuna Consiliului de Miniștri,
intenția clară de a anexa Transilvania, dezvăluind programul și harta anexării,
având sprijinul Germaniei și al Italiei, program prezentat, în ziua următoare,
liderilor de la Berlin și Roma.316
Prin urmare, liderul german317 i-a trimis regelui Carol al II-lea al
României o scrisoare de ultimatum, arătându-i „riscurile la care s-ar expune
dacă nu va începe tratative cu Ungaria și Bulgaria, privind revizuirea
frontierelor” 318. O altă consecință a cedărilor teritoriale, a fost decizia României
de a se alia, cât mai curând, la Axă, iar măsurile anunțate de Rege ministrului
german la București, Fabricius la 30 iunie, au fost: remanierea guvernamentală
și numirea unei majorități de miniștri filo-germani, renunțarea la garanțiile
anglo-franceze, cererea către Hitler pentru trimiterea unei misiuni militare
germane în România, pentru „fructificarea unei politici de strânsă colaborare cu
Germania în toate domeniile”.319
În tot acest timp, România a încercat, și prin noul prim-ministrul pro-
german, o apropiere mai mare față de Germania nazistă, însă, printr-o scrisoare
din aceeași zi, Germania condiționa această prietenie cu acceptarea, de către

311
Ioan SCURTU, Culegere de documente și materiale privind istoria României…, p. 244.
312
Dinu C. GIURESCU, România în al Doilea Război Mondial (1939-1945), Editura All,
București, 1999, p. 20.
313
P.A.A.A., dosar R 29.697, f. 405.
314
P.A.A.A., dosar R 29.697, f. 338.
315
P.A.A.A., dosar R 29.697, f. 380.
316
P.A.A.A., dosar R 29785, f. 52498.
317
Adolf Hitler.
318
Horia Brestoiu, Impact la Paralela 45, Editura Junimea, Iași, 1986, p. 251.
319
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 61.

92
România, a „rezolvării definitive a sferelor balcanice” 320, Reich-ul nefiind
interesat de păstrarea status-quo-ului României321.
Germania, prin liderul nazist Adolf Hitler, a primit cererea României,
cu condiția începerii negocierilor teritoriale cu Ungaria și Bulgaria, lucru
comunicat, tot la 4 iulie, de Ribbentrop, Legației germane de la București.322
Secretarul ambasadei Italiei la Berlin, Casardi, l-a anunțat la 1 iulie
1940 pe secretarul de stat german, Woerman, că, în conformitate cu raportul
trimisului italian la Budapesta, pe baza informațiilor din partea Statului Major
maghiar, au fost mobilizate, de către Ungaria, brigăzile 5, 6 și 7 și Garda de
Frontieră care întruneau aproximativ 20.000 de soldați. Trimisul italian la
Budapesta a raportat, de asemenea, că a informat România, prin intermediul
guvernului iugoslav, că Italia nu era pregătită să ia poziție nici împotriva
Uniunii Sovietice și că nici nu avea intenția de a intra în război alături de
Ungaria, dacă aceasta ataca România.323
Văzând pericolul iminent al unei agresiuni armate din partea Ungariei,
România, prin noul ministru al afacerilor străine, Mihail Manoilescu, a transmis
Germaniei la 6 iulie, prin Wilhelm Fabricius, că își ia angajamentul propus de
Hitler, de a începe tratative cu guvernul ungar.324
În același timp, existau presiuni asupra Regatului României din partea
Bulgariei, susținută de Reich-ul German, privitoare la revizuirea graniței cu
Bulgaria, în zona Dobrogei de Sud sau Cadrilaterului, lucru reglementat
ulterior prin Tratatul de la Craiova din data de 7 septembrie 1940.325
Pe acest fond creat de pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord,
precum și de amenințările teritoriale ale Bulgariei, dar și pe fondul situației
politice interne foarte nesigure, Ungaria a început să facă presiuni, din ce în ce
mai mari, la adresa României, dar și un lobby susținut pe lângă puterile Europei
și în S.U.A.326, privind revizuirea granițelor, așa cum fuseseră ele înainte de
1918.
România era confruntată, așadar, cu probleme grave, cum ar fi pierderea
Basarabei și a Bucovinei, iminența pierderii Dobrogei de Sud, trecerea trupelor
germane prin teritoriul românesc327, amenințări din partea URSS, în timp ce

320
A.N.I.C., Fond Președenția Consiliului de Miniștri, Cabinetul militar al lui Ion
Antonescu, dosar 1.282, f. 28.
321
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51743.
322
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 96.
323
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52516.
324
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 114-115.
325
Fr. KORISCH, „Die Rumänischen Gebietsabtretungen an Ungarn und Bulgarien und die
Regelung damit zusammenhängender Volgstumfragen”, în Zeitschrift für ausländisches
öffendliches Recht und Völkerrecht (ZAÖRV), vol. 10, 1940, Max-Plank-Institut für
Ausländisches Öffentliches Recht und Völkerrecht, Heidelberg, s.a., p. 760-767.
326
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă, trad. de Dr. Ilie Dăianu și Leontin Iliescu, Editura
Petru Maior, Târgu Mureș, 1996, p. 63-128.
327
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52614.

93
singura grijă a Ungariei era ocuparea Transilvaniei, toate documentele
ministerelor și ale departamentelor ungare dezbătând acest subiect, fapt
detaliat, pe larg, în subcapitolul următor.
Sub aceste presiuni, „guvernul Ion Gigurtu nu a reușit să ducă o politică
fermă, de apărare a integrității teritoriale a României” 328, slăbiciune care a dat
curaj, din nou, Ungariei să pretindă cedarea Transilvaniei de Nord. În
dimineața zilei de 10 iulie 1940, la Salzburg, a avut loc o întâlnire a prim-
ministrului român, Ion Gigurtu, însoțit de ministrul de externe, Manoilescu, cu
liderul german, Adolf Hitler, pentru a evita ocuparea forțată a Transilvaniei,
Hitler aducându-le aminte demnitarilor români despre încălcarea neutralității de
către România, în cazul oferirii de azil dizidenților polonezi329, iar, în după-
amiaza aceleiași zile, la München, miniștrii de externe ai Italiei, Ungariei și
Germaniei i-au prezentat lui Adolf Hitler, concluziile hotărârii de a interveni în
forță asupra României, din nou aducându-se în discuție modul incorect cu care
România tratează minoritățile, inclusiv pe cea germană 330.
Reprezentanții Italiei și Germaniei la București, Pellegrino Ghigi și
Wilhelm Fabricius, dădeau asigurări Regatului României că atâta vreme cât
România era aliata Germaniei și a Italiei, pretențiile revizioniste ale Ungariei
nu vor fi satisfăcute. În același timp, la 11 iulie 1940, la Budapesta, prim-
ministrul Teleky și ministrul de externe, Csáky, au avut câteva întâlniri cu
reprezentanții diplomatici ai acelorași două țări „în vederea satisfacerii
pretențiilor lor teritoriale”, informa o notă a Ministerului Propagandei. Ungaria
cerea, în mod explicit, celor două puteri să desființeze Tratatul de la Trianon.
România era însă încrezătoare în protecția pe care i-ar putea-o oferi alianța cu
Germania și Italia.331
Urmare a acestor discuții, începând cu data de 24 iulie 1940, prim-
ministrul României, Ion Gigurtu, însoțit de ministrul Afacerilor Străine,
Manoilescu, au efectuat o vizită la Berlin, respectiv Roma, pentru a discuta
probleme teritoriale cu Hitler și Musolini.332 A urmat o întâlnire, la Roma, cu
ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, în care acesta i-a explicat lui
Manoilescu faptul că Italia nu poate fi alături de România în chestiunea
Transilvaniei, deoarece, în 1935, românul Nicolae Titulescu333, în calitate de

328
Ion CONSTANTIN, România – Marile Puteri și problema Basarabiei, București, 1995, p.
78.
329
Arhiva M.A.E., Fond Ungaria, vol. 11 Iunie-Iulie 1940, f. 86.
330
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 148.
331
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 456, f. 14.
332
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 456, f. 32.
333
Nicolae Titulescu (1882-1941) „a fost un om politic și diplomat român, profesor
universitar la Iași și București, membru al Academiei Române, președinte al Academiei
Diplomatice Internaționale de la Paris. Ministru de Externe al României între anii 1927-1928 și
1932-1936 și delegat permanent al României la Liga Națiunilor (1920-1936), remarcabil orator, a
fost o personalitate de prim rang a diplomației europene a vremii sale, soluțiile sale diplomatice

94
președinte al Ligii Națiunilor, a impus sancțiuni grave Italiei, după invadarea
Etiopiei de către aceasta334.
În data de 26 iulie 1940 ambasadorul Ungariei la Berlin l-a înștiințat pe
secretarul de stat al Ministerului german de Externe că regele României a dat
primului ministru și ministrului Afacerilor Străine disponibilitatea de a negocia,
în principiu, cedarea către Ungaria a unei benzi înguste de frontieră care să
includă orașele Satu Mare, Oradea și Arad. Dacă ar fi existat o rezistență
puternică, urma ca Ungaria să organizeze un referendum în zonele locuite.
Regele cerea însă, miniștrilor săi, amânarea, pe cât posibil, a timpului de
predare a teritoriilor.335
La 31 iulie au avut loc la Berlin, întâlniri între reprezentanții Ungariei și
cei ai Germaniei, pentru a stabili detaliile revizuirii granițelor și pentru a
redacta un contract în care se specifica rolul și beneficiul fiecărei țări, în cazul
anexării Transilvaniei.336
Pe plan diplomatic, cel mai mare apărător al României a fost ministrul
plenipotențiar al Germaniei la București, Wilhelm Fabricius, care în data de 7
august, în febra pregătirilor unor tratative între România și Ungaria, impuse de
Hitler, a luat apărarea României printr-un Memorandum adresat guvernului de
la Berlin, în care prezintă, în detaliu, situația istorică a Transilvaniei, adăugând
situația demografică, apoi legăturile diplomatice importante ale României,
concluzionând cu respectul pe care România îl acordă minorităților, și, în
special, grupului etnic german, care avea o situație net favorabilă față de
situația din timpul stăpânirii austro-ungare, și că Ungaria nu avea nici un drept
să revendice nimic din teritoriul României.337 Într-un alt raport, din 9 august,
același Fabricius prezenta argumentele pentru care Transilvania trebuia să
aparțină României, completând cele deja scrise, cu noi date istorice,
etnografice, insistând asupra faptului că, în 1918 numărul românilor era cu mult
mai mare decât cel al maghiarilor și al altor populații, la un loc, mergând până
la studiul anatomiei ardelenilor, care aparțin, din punct de vedere al biologiei
rasiale, populației daco-romane, insistând asupra decenței politicienilor români,
care au dat mereu dovadă de corectitudine politică față de Ungaria.338 La fel
făcuse și în 31 iulie, în privința anexării Dobrogei de Sud de către Bulgaria.

fiind adesea acceptate de comunitatea internațională. Singurul ales de două ori succesiv la
președinte al Adunării Ligii Națiunilor (1930 și 1931), a militat consecvent pentru crearea unui
sistem de securitate europeană în epoca interbelică, în care să fie inclusă și România. Din 1936 a
emigrat, mai întâi în Elveția, apoi în Franța, la Paris”. A murit în 1946 la Cannes, în Franța. –
Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 15, S-U, Editura Litera, București, 2010, p. 227.
334
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52610.
335
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52615.
336
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52585.
337
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 059-060 în limba germană și 061-063 în limba franceză.
338
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52666-52668.

95
 La 1 august 1940, Legația Regală a României la Berlin a trimis o
scrisoare oficială Ministrului de Externe German, Ribbentrop, prin care îl ruga
să intervină pe lângă Führer pentru a evita un arbitraj.339
Între timp, la Salzburg, în cadrul unei întâlniri cu liderii slovaci, Hitler a
vorbit despre problematica Transilvaniei ca fiind una extrem de grea și că el nu
ar vrea să intervină ca arbitru, neputându-se ocupa de ea personal înainte de
terminarea războiului, motiv pentru care a și recomandat statelor implicate să
se înțeleagă direct între ele. Führer-ul a mai adăugat că a fost impresionat în
mod pozitiv de hărțile cu sugestiile noii linii de demarcație pe care i le-a
prezentat ministrul Manoilescu, însă cele prezentate de Contele Teleky i s-au
părut tendențioase.340
Ministrul plenipotențiar sovietic la Budapesta a informat guvernul
maghiar, la 7 august 1940, că Moscova „privește cu simpatie pretențiunile
maghiare asupra Transilvaniei”.341
La 8 august 1940, au avut loc la Budapesta discuții neoficiale care
aveau să pregătească următoarele negocieri dintre România și Ungaria, din
partea României participând M. Raoul Bossy, ministrul plenipotențiar al
României la Roma, nefiind însărcinat oficial cu această chestiune, iar din partea
Ungariei conții Teleky342 și Csáky343. Presa maghiară a relatat evenimentul fără
să îl comenteze, însă, în cercurile politice maghiare, această întâlnire a fost
considerată un mare succes.344
339
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 137.
340
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, dosar 55, f. 190.
341
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, dosar 55, f. 191.
342
Pál Teleky, Conte (1879, Budapesta – 1941, Budapesta) a fost un „om politic maghiar,
delegat în conferința de Pace de la Paris (4 iunie 1920), geograf eminent, a predat la Universitatea
din Budapesta, apoi a fost numit ministru al educației (1938-1939) și prim-ministru (1939-1941).
Sperând să se folosească de puterea Germaniei pentru a recâștiga teritoriile pierdute prin Tratatul
de la Trianon din 1920, a cooperat inițial cu Adolf Hitler. În 1941, prins între cererile de sprijin
ale Germaniei după invadarea Iugoslaviei (cu care Ungaria semnase un tratat de prietenie în 1940)
și amenințările britanice pentru cazul în care ar fi ajutat Germania, s-a sinucis”. – Sursa:
Enciclopedia Universală Britanica, vol. 15, S-U, Editura Litera, București, 2010, p. 155.
343
Groful István Csáky (14.07.1894, Sighișoara – 27.01.1941, Budapesta) a fost un ministru
de externe maghiar, cu studii în științe politice la Budapesta și doctorat la Academia Consulară
Austro-Ungară. A participat din partea Ungariei la negocierile de Pace de la Paris de după
încheierea Primului Război Mondial și a fost, pe rând, funcționar la Ambasadele Ungariei de la
Vatican, București și ambasador la Madrid și Lisabona, dezvoltând o strânsă prietenie cu Benito
Mussolini. A participat ca observator la Acordul de la München și a negociat în cadrul Primului
Arbitraj de la Viena. A ajuns Ministru de Externe al Ungariei la 10 decembrie 1938, participând
în această calitate ca lider al delegației ungare în negocierile celui de-al doilea Arbitraj (Dictat) de
la Viena la 30 august 1940 (vezi foto în Anexa nr. 7). De asemenea a fost cel care a semnat
aderarea Ungariei la Pactul Tripartit. – Sursa: O. ZOBEL, Csáky, Graf István în Biographisches
Lexikon zur Geschichte Südosteuropas (Lexicon biografic asupra istoriei Europei de Sud-Est),
vol. 1, ed. Mathias Bernath / Felix von Schroeder, München 1974, p. 339-340.
344
HAVAS, „Les pourparler pourparlers roumano-hongrois”, în Le Figaro, anul 115, nr. 222,
9 august 1940, p. 2.

96
 Succesul a constat în arhicunoscuta declarație făcută de prim-ministrul
român, Ion Gigurtu, la radio, în data de 8 august 1940, la începutul negocierilor
diplomatice cu Ungaria, că: „România trebuie să facă sacrificii teritoriale
pentru a justifica orientarea sa pro-germană și aderarea totală a României la
Axa Berlin-Roma”.345
Merită menționată aici o telegramă, în limba franceză, adresată
guvernului României de către guvernul ungar, la 11 august 1940, prin care
Ungaria aducea mulțumiri României pentru acceptarea începerii negocierilor
teritoriale, „o problemă care a stat în calea prieteniei și bunei înțelegeri între
cele două țări” 346, sugerând ca întâlnirea reprezentanților celor două țări să aibă
loc la Sinaia. În încheierea telegramei, reprezentantul Ungariei scria că nu avea
sens să se ia în discuție demobilizarea armatei maghiare de la granița cu
România, din moment ce URSS-ul se afla atât de aproape de granițele
Ungariei347. În consecință, pasul înapoi făcut de România a fost continuarea
discuțiilor diplomatice între cele două țări, cu mijlocirea reprezentanților
Germaniei și Italiei, discuții ce au dus la organizarea conferinței de la Turnu
Severin, începând cu 16 august 1940, cu durată până la 24 august, având ca
reprezentanți pe Valer Pop, din partea României și pe Hory, de partea
Ungariei.348
La prima ședință, ținută la Palatul Fundației Bibicescu, au avut loc
discuții aprinse între reprezentanții celor două state. Mai întâi, s-a prezentat de
către André de Hory, consilier regal, delegatul Ungariei, propunerea privind
viitoarea zonă anexată, adică 69.000 km2 locuiți de peste 3.900.000 de
locuitori, din care 2.200.000 erau români, ceea ce însemna aproape întreaga
Transilvanie, propunere cu care reprezentanții României, conduși de Valer Pop,
consilierul personal al Regelui Carol al II-lea, nu au fost de acord. Mai mult,
aceștia nu acceptau absolut nicio modificare de teritoriu în favoarea
Ungariei.349
Într-o altă înfățișare, reprezentanții Ungariei au propus ca măcar zona
de graniță și un culoar considerabil până la zona locuită de secui, pe care
Ungaria era datoare să o anexeze, reprezentând aproximativ 50.000 de km2, să
fie anexată.350 Valer Pop a promis, în numele României, că statul român va
acorda autonomie parțială sau chiar totală zonei locuite de secui, dar în nici un
caz nu se vor face concesii teritoriale.351 Respingerea fermă a propunerilor

345
HAVAS, „Le président du Conseil Roumain estime nécessaires des sacrifices territoriaux”,
în Le Figaro, anul 115, nr. 222, 9 august 1940, p. 2.
346
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 100-102.
347
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 100-102.
348
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 435, f. 5 – a se vedea Anexa nr. 3.
349
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 4.
350
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 107.
351
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 108.

97
guvernului de la Budapesta de către reprezentanții României au dus la
întreruperea bruscă a tratativelor, care nu au mai fost reluate vreodată.352
Așadar România se afla într-un conflict intern. Pe de o parte guvernul
era de acord cu cedarea teritoriului, însă reprezentanții diplomatici țineau
discuțiile pe loc, forțând păstrarea Transilvaniei. La 17 august Constantin
Papanace353 i-a propus secretarului NSDAP și responsabil pentru teritoriile din
Est, Alfred Rosemberg354, posibilitatea de rezolvare a crizei politice din
România, printr-o lovitură de stat legionară, cu susținerea Germaniei, prin care
să înlăture guvernul „amator” condus de Ion Gigurtu, înlocuindu-l cu unul
legionar, cu scopul salvării Transilvaniei355.
La Budapesta, Secretarul de Stat din Ministerul de Externe maghiar le-a
adus la cunoștință ambasadorului german și celui italian rezultatul negocierilor
de la Turnu Severin, informându-i că, dacă puterile Axei nu intervin în vreun
fel, Ungaria va desfășura trupe în Transilvania 356 și va recurge la o cucerire
armată a acesteia. În această situație, cele două țări aliate ale Ungariei, dar și
ale României, Gemania și Italia au acceptat să regizeze un Arbitraj la Viena,
stabilit pentru data de 30 august. În același mod Ungaria a amenințat România
că, dacă nu acceptă participarea la „conferința de la Viena”, va fi atacată militar
cu mai multe armate.357 Într-o încercare de a mai salva ceva, Wilhelm
Fabricius, ministrul plenipotențiar al Germaniei la București, i-a scris
ministrului german de externe, Ribbentrop, încercând să convingă Germania să
nu intervină în favoarea Ungariei, acuzând un astfel de arbitraj ca fiind
injust.358 Mai departe, Ribbentrop a înaintat Führer-ului și ministrului italian de
externe, Ciano, un raport constituit din detaliile date de Fabricius, însă fără
răspuns.359

352
A.M.A.E., Fond Conferința Păcii, vol. 1, f. 257.
353
Constantin Papanace (1904-1985) a fost doctor în economie politică, scriitor, istoric și
publicist român, cu origini aromâne, membru marcant al Mișcării Legionare, deputat de Caliacra
(1937-1938), subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor (1940-1944). S-a opus încercărilor lui
Horia Sima de a forma un guvern paralel la Viena în 1944 și s-a retras în exil la Salo, Italia, în
același an, unde și-a petrecut restul vieții, până în 1985. – Sursa: ….
354
Alfred Rosemberg (1893-1946) a fost un ideolog nazist, născut la Reval, Estonia, în fosta
Uniune Sovietică, cu studii la Tallin și Moscova. A fost printre primii membri ai Partidului
Național Socialist din Germania, iar începând cu anul 1921, ca redactor șef al ziarului Partidului
Nazist a teoretizat și promovat purificarea rasială și antisemitismul rasial, lucruri care au întărit
convingerile extermiste ale lui Adolf Hitler. A fost președintele NSDAP (Partidul Nazist) pe
timpul detenției lui Hitler, apoi secretat general în cadrul acestuia. În timpul războiului a
supravegheat transporturile către Germania de obiecte de artă furate și a fost funcționar al
guvernului în teritoriile ocupate din Est. După război a fost judecat în Procesele de la Nüremberg
și spânzurat pentru crime de război. – Sursa: ….
355
Bundesarchiv, dosar R 80NS8/817, f. 22.
356
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 441.
357
P.A.A.A., dosar R 29.198, f. 174.
358
P.A.A.A., dosar R 29.198, f. 180.
359
P.A.A.A., dosar R 29.697, f. 452.

98
 După o convorbire a lui Hitler cu prim-ministrul italian, Ciano, în
prezența lui Ribbentrop și a ambasadorilor omologi ai Germaniei și Italiei, în
care s-au făcut calcule privitoare la beneficiul adus Germaniei și Italiei de
viitorul arbitraj, Führer-ul, convins că Ungaria trebuie să accepte orice
compromis, din moment ce nu a dobândit nimic din pretențiile sale revizioniste
prin propriile sale forțe, ci exclusiv cu ajutorul fascismului și a nazismului, a
fixat el însuși noua frontieră în ziua de 28 august 1940, urmărind interesele
Reich-ului din punct de vedere strategic și militar.360 Aliatul Horthy îi permitea
accesul pe crestele Carpaților, iar apropierea de Brașov, și implicit de zona
petrolieră, aduceau multiple avantaje armatelor Axei.361 Prin urmare, Germania
era marele câștigător al „arbitrajului”. României îi era lăsată o parte din
Transilvania, dar pe care Germania o putea da oricând Ungariei, creându-se o
stare de frică permanentă care obliga România să fie, în continuare, obedientă,
iar Ungariei îi era dată doar o parte din Transilvania, creându-i speranțe cu
privire la o posibilă anexare a întregii Transilvanii, întreținând, astfel și
obediența Ungariei. Ambele țări erau, așadar, în concepția lui Hitler, într-o
oarecare măsură nemulțumite, dar și recunoscătoare Germaniei și Italiei.
În aceeași zi, ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu, primea o
invitație din partea Legației Germaniei la București, pentru a participa la Viena
la o convorbire asupra afacerii româno-ungare, în cadrul unei conferințe, ce
urma să aibă loc la Palatul Belvedere, între 29 și 31 august 1940, iar în Post
Scriptum, ministrul plenipotențiar al Germaniei la București, Wilhelm
Fabricius, cel care a înmânat invitația, îi recomanda lui Manoilescu să aibă
„puteri depline pentru tratative”.362
În ziua de 29 august 1940 presa din Europa vuia despre sosirea la Viena
a înalților demnitari din Germania, Italia, Ungaria și România, pentru a discuta
„problema” Transilvaniei.
În seara aceleiași zile și în ziua următoare, pe 30 august 1940, la palatul
Belvedere din Viena, s-au întâlnit reprezentanții Ungariei și României, asistați
de reprezentanții Germaniei și Italiei pentru a ratifica un așa-zis acord teritorial
între cele două țări vecine. Din partea Regatului României au fost prezenți
ministrul afacerilor străine, Mihail Manoilescu și consilierul regal, Valer Pop,
însoțiți de ministrul german la București, Wilhelm Fabricius, care au fost
așteptați, protocolar, pe peronul gării din Viena, de către Joachim von
Ribbentrop, ministrul german de externe. Regatul Ungariei a fost reprezentat de
către prim-ministrul Teleky Pál și de către ministrul de externe Csáky István, în
timp ce din partea Reich-ului German, în calitate de arbitru era prezent
ministrul de externe Joachim von Ribbentrop, iar Regele Italiei, Albaniei și

360
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 467-468.
361
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul
României. Septembrie 1940 – octombrie 1944, București, 1985, p. 15.
362
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 471.

99
Împărat al Etiopiei era reprezentat de către ministrul de externe Galeazzo
Ciano, alături de ambasadorii celor două țări în România, respectiv Ungaria dar
și ambasadorii Ungariei și României la Roma și Berlin.363
După banalitățile de introducere, Ribbentrop i-a explicat ministrului
român de externe că România trebuie să plătească o poliță pentru anii în care i-
a fost infidelă Germaniei, în special pentru acordurile din trecut cu Franța și
Anglia.364
În timpul întâlnirii de la Viena, la București a fost convocat, ca și în
cazul ultimatumului sovietic, Consiliul de Coroană, care avea un rol pur
consultativ, deoarece regimul politic din România era dictatura regală. Acest
Consiliu de Coroană, format din 21 de membri, avea rolul de a dezbate și
aproba textul arbitrajului, transmis telefonic de la Viena, pe o linie specială, de
către ministrul român de externe.
Miniștrii de externe ai Italiei și Germaniei au pus înaintea delegației
române textul Dictatului și harta cu noua linie de demarcație, prin care
România era obligată să cedeze Ungariei horthyste 43.492 km. pătrați din
suprafața Transilvaniei, în care locuiau 2.667.000 de cetățeni, majoritatea fiind
români (50,2%), urmați de maghiari și secui (împreună 37,1%), apoi de alte
naționalități.365 Așadar, suprafața pierdută în urma dictatului era aproape egală
cu cea pierdută în favoarea Uniunii Sovietice în vara aceluiași an.
Textul „Arbitrajului” era simplu, compus din șapte articole și prevedea
ca linia de demarcație a noii frontiere să fie cea desenată pe harta anexată
documentului oficial, iar detaliile exacte urmau să fie stabilite de o comisie
româno-maghiară. În al doilea articol se prevedea ca trupele românești, aflate
pe teritoriul atribuit Ungariei, să fie evacuate în termen de 15 zile, iar graficul
evacuării și, respectiv, ocupării, să fie stabilit de o comisie româno-ungară,
guvernele celor două țări fiind responsabile de buna desfășurare a operațiunilor.
Următorul articol făcea referire la populația românească stabilită la 30 august în
zona cedată, care va primi „fără alte formalități” cetățenie ungară, dar
persoanele care optau pentru cetățenia română aveau dreptul să o facă timp de
șase luni, cu obligația de a părăsi Ungaria într-un an de la data declarării, cu
obligația Ungariei de a lichida și toate proprietățile și bunurile imobile și de a
despăgubi persoanele în cauză, nefăcând abstracție de nicio cerere de renunțare
la cetățenia ungară. Articolul al patrulea făcea referire la etnicii maghiari care
rămâneau în România, și care aveau și ei dreptul de a migra în Ungaria, în
aceleași condiții de mai sus. În următorul articol se specifică angajamentul
ambelor țări de a asimila cu cetățenii de drept atât pe cetățenii de altă etnie care
au intrat prin Dictat în componența uneia dintre țări, cât și pe cei vor migra spre

363
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 11.
364
Mihail MANOILESCU, Dictatul de la Viena: Memorii, iulie-august 1940, ediție îngrijită,
note, postfață și indice de Valeriu DINU, Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 226.
365
Ladislau BÁNYAI, Pe făgașul tradițiilor frățești, București, 1971, p. 227.

100
țara pe care o vor alege. Ultimele două articole se refereau la transferul de
suveranitate și la eventualele dificultăți sau îndoieli care ar fi putut apărea pe
parcursul aplicării Dictatului, și care vor trebui rezolvate pe cale diplomatică
între cele două țări, iar în caz de nerezolvare, litigiul urma să fie supus adoptării
unei soluții de către guvernele Germaniei și Italiei. La sfârșit se regăsesc
semnăturile miniștrilor de externe ai Germaniei și Italiei.366
Este arhicunoscută reacția ministrului de externe al României, Mihail
Manoilescu, la vederea liniei de demarcație și la citirea textului Dictatului, și
leșinul acestuia în timpul tratativelor, care decurgeau într-o singură direcție,
reprezentanții României neputând să aducă niciun fel de amendament la ceea ce
deja se hotărâse.367
„Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală
verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase și atâtea gânduri bune pentru
țara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine”.368
Telefonând la București, ministrul de externe al României a raportat
situația de la Viena și a subliniat că este pus de către Ribbentrop în fața unei
situații fără ieșire: „în cazul când noi nu vom primi arbitrajul, ei (Italia și
Germania – n.a.) ne vor considera ca dușmani ai Axei!” 369 și în cazul unei
confruntări armate, vor intra în luptă alături de Ungaria. Logica acestui
avertisment era acceptarea arbitrajului de către Ungaria, care, prin obediență,
întărea încrederea celor două țări aliate.
Consiliul de Coroană a acceptat „arbitrajul”, în noaptea dintre 30 și 31
august 1940, la orele 24, cu 10 voturi împotrivă, unul dintre ele fiind al
Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, 19 voturi pentru și 1 abținere 370, cu
condiția garantării granițelor rămase, de către cele două mari puteri, în acest
sens semnându-se un protocol adițional, de către miniștrii de externe ai
României, Italiei și Germaniei371.
Ziarul Timpul a comentat raționamentul major al votului dat de către
Consiliul de Coroană al României, care a fost constrâns „să aleagă între
salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui”.372
Partea română, și alți actori politici internaționali, au numit actul de la
30 august 1940 „Dictatul de la Viena”, și nu „Arbitrajul de la Viena” deoarece
un arbitraj presupune cererea a două state către o autoritate internațională în
rezolvarea unui litigiu dintre acestea. În acest caz România nu a cerut niciun
arbitraj, neconsiderând că ar exista vreun litigiu cu statul ungar. Astfel,

366
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 1-3 – vezi textul original în facsimil și traducerea în Anexa
nr. 4.
367
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 2-5.
368
Mihail MANOILESCU, Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august 1940…, p. 212.
369
Mihail MANOILESCU, Dictatul de la Viena: Memorii, iulie-august 1940…, p. 230.
370
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă…, p. 18.
371
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 5.
372
Ziarul Timpul, 1 septembrie 1940, p. 1.

101
intervenția Germaniei și a Italiei a fost una abuzivă, cele două mari puteri
militare impunându-și condițiile fără o negociere reală.373
Pe de altă parte, însă, opinia publică internațională, din țări precum
Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Belgia, Franța, Elveția, și chiar
Marea Britanie, prin vocile cele mai puternice constând în marii oameni politici
ai vremii, Franklin D. Roosvelt 374, Cordel Hull375, Winston Churchill376, lordul
Halifax 377, și mulți alții s-au pronunțat împotriva Dictatului impus României
prin forță, nerecunoscându-l.
Germania s-a preocupat de soarta populației germane din întreaga
Transilvanie, atât cea care a revenit, prin Dictat, Ungariei, cât și cea care a
rămas României. Astfel, în timpul întâlnirii de la Viena, cu liderii celor două
guverne, Germania a făcut apel la cele două țări, Ungaria și România, să
respecte secțiunea III. 1 din Rezoluția semnată la 1 decembrie 1918 la Alba
Iulia de către Marea Adunare Națională, cu privire la diferitele naționalități.
Aceasta prevedea „libertate națională deplină pentru toate popoarele care
locuiesc împreună”378, încheind în acest sens, la Viena, încă două protocoale,
câte unul cu fiecare parte 379.
Ultimul document al Dictatului îl reprezenta o garanție dată de miniștrii
de externe ai Ungariei și României prin care „au luat act de hotărârea de
arbitraj și anexa acestuia și, în numele guvernelor lor, au confirmat încă o dată
declarația că acceptă hotărârea de arbitraj ca soluționare finală și că se
angajează să o pună în aplicare necondiționat”.380
Însă, la 3 septembrie 1940, Germania plănuise, prin ministrul de
Externe, Ribbentrop, să instruiască administrațiile celor două țări cum să
implementeze dreptul fiecărei minorități la justiție în propria limbă, la
reprezentare în organele legislative și în guvern, proporțional cu numărul
cetățenilor săi.381

373
Margot HEGEMANN, Das Dictat von Wien (1940) und seine Bedentung für die
Unwandlung Rumäniens in eine militärische Aggressionsbasis Hitlerdeustchlands, (Dictatul de la
Viena și semnificația sa pentru transformarea României într-o bază militară pentru agresiunea
Germaniei hitleriste), Teză de Doctorat, Facultatea de Filosofie a Karl-Marx-Universität, Leipzig,
1961, p. 139, manuscris aflat la Biblioteca Centrală – Grimm Zentrum – a Universității
„Humboldt” din Berlin.
374
Președintele Statelor Unite ale Americii (1932-1945).
375
Secretarul de Stat al S.U.A. (1933-1944).
376
Prim-ministrul Marii Britanii (1940-1945, 1951-1955).
377
Edward Frederick Lindley Wood, 1st Earl of Halifax a fost Vicerege și Guvernator al
Indiei (1926-1931), Ministru de Război al Marii Britanii (1935), Secretar de Stat în Ministerul
britanic de Externe (1938-1940), Ambasadorul Marii Britanii în Statele Unite ale Americii (1940-
1946), Lider al Camerei Lorzilor (1935-1938).
378
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486, f. 27.
379
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 4-5.
380
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 11 – vezi Anexa nr. 5.
381
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 28.

102
 În data de 6 septembrie a avut loc abdicarea Regelui Carol al II-lea,
tronul fiind luat de către fiul său, Mihai, Mare Voevod de Alba Iulia. Cu
această ocazie a fost demis, implicit, și guvernul Ion Gigurtu382, fapt intens
mediatizat de presa românească și internațională, controlul puterii fiind preluat
de către Ion Antonescu, cu titulatura Mareșal și Conducător al Statului383.
În data de 7 septembrie, la Craiova, sub presiunea Germaniei, România
avea să cedeze, Bulgariei, Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul.384
Un calcul final asupra pierderilor teritoriale și de populație suferite de
România în anul 1940, însumează o suprafață de 99.926 km2, cu o populație de
6.829.238 de locuitori, iar în procente 33,79% din suprafață și 34,02% din
populație. În toate teritoriile, cu excepția Cadrilaterului, mai mult de jumătate
din locuitori erau români.385
O lovitură grea pentru România și, în special, pentru românii din
Transilvania ocupată, avea să să aibă loc în data de 20 noiembrie 1940, în
același palat, Belvedere, din Viena, când Ungaria a fost acceptată într-o alianță
din care mai făceau parte membrii Pactului Tripartit – Germania, Italia și
Japonia – încheiat la 27 septembrie 1940, pentru a trasa o nouă opoziție față de
Puterile Aliate.386 Prin această aderare, Ungaria devenea și mai apropiată de
Germania și Italia, iar demersurile României în vederea ușurării soartei
românilor ardeleni erau din ce în ce mai greu auzite de forurile
internaționale.387
În memoriile sale, Mihail Manoilescu a creionat astfel epilogul
„arbitrajului” de la Viena: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de
deznodăminte drepte, toți cei vinovați de mutilarea Transilvaniei și-au primit o
cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbușit sub ruinele Reich-ului său; Mussolini a
fost împușcat ca un fugar la margine de drum; Ribbentrop a sfârșit în
spânzurătoare; Ciano la stâlp, sub gloanțele poruncite de bunicul copiilor lui;
Teleky s-a sinucis când nemții l-au descoperit că îi trăda; Csáky a murit în
condiții stranii la două luni după funestul arbitraj; iar Bárdossy, ministrul ungar
la București, a devenit în cele din urmă prim-ministru, a fost executat în
1946”.388
Numai Horthy Miklós a trecut prin istorie, „trăind până în 1957,
ajungând la adânci bătrâneți, 88 de ani, redevenind după anii ’90 erou național
al Ungariei”.389

382
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 3.
383
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 265, 509.
384
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 508.
385
Dinu C. GIURESCU, România în al Doilea Război Mondial (1939-1945)…, p. 34.
386
Bundesarchiv, dosar R 901.58862, f. 19
387
Bundesarchiv, dosar R 901.58862, f. 84.
388
Mihail MANOILESCU, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940…, p. 292.
389
https://mesageruldecovasna.ro/80-de-ani-de-a-dictatul-de-la-viena-dainuire-romaneasca-
prin-credinta-si-cultura-ii, accesat la 21.11.2020.

103
 Contextul intern și internațional premergător Dictatului de la Viena a
fost unul extrem de complex. Factorii care au contribuit în mod hotărâtor la
îndeplinirea proiectului de țară al Ungariei între anii 1920-1940, au fost, pe
plan intern, instabilitatea politică și ambițiile personale ale principalilor factori
de decizie din România, iar pe plan extern, agresiunile statelor vecine,
Bulgaria, URSS și Ungaria, dublate de politica fermă dusă de Ungaria prin
crearea de alianțe favorabile cu Marile Puteri. Tuturor acestora li se adaugă
insistența neobosită a Ungariei, care nu a cedat niciodată și nu a acceptat niciun
compromis în drumul spre redesenarea granițelor stabilite prin tratatele de pace.

2.4. Mișcarea revizionistă maghiară

2.4.1. Apariția și evoluția curentului revizionist maghiar

În urma pierderilor teritoriale înregistrare de Ungaria prin înfrângerea

Imperiului Austro-Ungar de la sfârșitul Primului Război Mondial, atât clasa
politică maghiară cât și elitele politice ale secuilor și ale întregii minorități
maghiare, care nu s-au refugiat în Ungaria, au refuzat sistematic să accepte
noile realități, precum Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iulie 1920, care
dădea Ungaria ca principala perdantă, opunând o rezistență pasivă față de tot ce
era românesc.390
Totuși, populația de etnie maghiară care locuia în România Mare, odată
cu momentul Marii Uniri de la 1918, a început să se împace cu ideea locuirii
„într-un ținut vechi, aparținând unei noi stăpâniri, cea românească, solidară cu
majoritatea populației din Transilvania, cu atât mai mult cu cât secuii, încă, nu
se identificau în totalitate cu maghiarii, cu toate că fuseseră ei înșiși
maghiarizați prin catolicizare”.391
Unirea părea, astfel, să fie veșnică și nu părea, la suprafață, să deranjeze
pe cineva.
„Treburile politice, bisericești, sociale și culturale – așa cum s-a arătat și
în capitolul anterior – urmau un curs firesc, prin care în Transilvania se
construiau biserici, școli, spitale și alte edificii de interes public, în beneficiul
tuturor etniilor locuitoare, fără discriminare”.392

390
Stefano BOTTONI, „National Projects, Regional Identities…”, p. 490.
391
Valentin-Florin VATAMANU, Viața religioasă a românilor din județul Harghita în perioada
Diktatului de la Viena (1940-1944)…, p. 87.
392
Valentin-Florin VATAMANU Viața religioasă a românilor din județul Harghita în perioada
Diktatului de la Viena (1940-1944)…, p. 88.

104
 Este adevărat că a existat și o mișcare de dobândire a unei autonomii
locale a secuilor, proiectată la Budapesta și la Cluj în noiembrie 1918, când a
fost înființat un Consiliu Național Secuiesc, cu scopul proclamării „Republicii
Secuiești Independente”393, motiv pentru care statul român a elaborat câteva
măsuri pentru integrarea acestora 394. Astfel, un eveniment deosebit a avut loc
cu două zile înaintea actului de unire de la 1 decembrie 1918. La 28 noiembrie
1918, a fost proclamată, la Cluj, Republica Secuiască, de către 36 de
funcționari cu funcții înalte în Transilvania, sub conducerea unui anume Pál
Arpad.395
Această idee de autonomie a Transilvaniei era puternic susținută și de
lobby-stul Bethlen István, care, în anumite împrejurări, propunea anexarea
teritoriilor foste ungare de la granița cu Ungaria, iar, pentru că nu exista un
culoar lingvistic până la secuii din estul Transilvaniei, își dorea pentru aceștia
măcar autonomie locală pe criteriu etnic.396
În Ungaria, însă, s-a ivit și, apoi, a luat amploare o mișcare de revizuire
a granițelor vechiului Regat Ungar, mișcare ce a trecut repede granița înspre
maghiarii ce locuiau în Regatul României, cuvintele „Ném! Ném! Sóha!”397
având să devină sloganul neîmpăcării cu noile granițe și al luptei revizioniste
maghiare, prin care se încerca să se demonstreze populației maghiare din
România, dar și celei românești că „Unirea nu este veșnică”398. Imnul
revizionist a început să răsune din ce în ce mai des la adunările publice, pe
străzi, și să fie scrijelit pe multe ziduri din Budapesta și din orașele Ungariei
dar și din Transilvania:
„Cred într-Unul Dumnezeu,
Cred într-o patrie,
Cred într-o justiție divină veșnică,
Cred în Învierea Ungariei Mari.
Amin!”399
În primii ani de după Primul Război Mondial, cercurile conducătoare
ungare, mai ales după instaurarea dictaturii horthyste, în anul 1920, au
întreprins o amplă acțiune de contestare a valabilității prevederilor tratatelor de
pace, în care Ungaria se considera marea perdantă. În Ungaria a fost organizată

393
Stefano BOTTONI, „National Projects, Regional Identities…”, p. 492.
394
Stefano BOTTONI, „National Projects, Regional Identities…”, p. 486.
395
Grigor P. POP, Ioan GLODARIU, Mircea RUSU et alii, Istoria României, Transilvania, vol.
II (1867-1947), Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1999, p. 722.
396
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă, 1940-1944…, p. 38.
397
„Nu! Nu! Niciodată!” – sunt cuvintele cu care Parlamentul de la Budapesta a întâmpinat
hotărârile Tratatului de Pace de la Trianon, în vara anului 1920, influențat puternic de ducele Iosif
de Habsburg.
398
Valentin-FlorinVATAMANU, Viața religioasă a românilor din județul Harghita în perioada
Diktatului de la Viena (1940-1944)…, p. 88.
399
„Le journal en Hongrie: Nem! Nem! Soha!”, în Le Figaró, Samedi, le 11eme Jun. 1921.

105
„o intensă propagandă revizionistă pentru recucerirea teritoriilor locuite acum
de români, slovaci, sârbi, ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste
rețele de organizații și formațiuni cu caracter paramilitar, terorist și
revanșard”.400
Este cunoscut faptul că Ungaria nu a luat act de Tratatul de la Trianon și
că niciodată nu a consimțit la realitățile impuse din partea puterilor Europei.
Conducătorii curentului revizionist au fost liderii de la Budapesta.401
Ca dovadă a neacceptării noii situații, stau câteva documente oficiale
din primii ani de după Marea Unire, prin care granița dintre Ungaria și
România era numită „frontiera provizorie”. Se poate da ca exemplu un
certificat de trecere în Transilvania eliberat, la 5 ianuarie 1924, unor cetățeni
unguri de către Comandantul Trupelor Vamale al județului Debrecen, Maiorul
György I., pentru „a trece dincolo de linia de frontieră provizorie”.402
Comandantul Corpului român de Grăniceri, Generalul de Divizie Broșteanu, a
considerat această dispoziție, a unui reprezentant al guvernului ungar, ca un
gest de propagandă pe teritoriul românesc făcut cu scopul de a întreține
speranța populației de etnie maghiară că Ungaria Mare va fi restaurată, motiv
pentru care cerea intervenția diplomației în vederea stopării acestui fenomen.403
Prin intervenția diplomației românești, s-a renunțat la această denumire, însă, în
ianuarie 1929, o notă informativă către Marele Stat Major arăta că pe scrisorile
trimise din Ungaria în Transilvania apărea, după numele localității, mențiunea:
„În teritoriul ocupat de România”.404 După rezolvarea, pe cale diplomatică, și a
acestei chestiuni, un raport, trimis ministrului român de Externe, arăta că noua
metodă de instigare a populației maghiare din Transilvania era aceea ca
plicurile cu scrisorile trimise în Ardeal dinspre Ungaria să fie căptușite cu
hârtie subțire, pe care era imprimată harta fostei Ungarii, colorată cu verde,
încadrând harta Ungariei Trianonoice, peste care erau scrise cuvintele „Nem!
Nem! Soha!”, iar deasupra aflându-se coroana sfântului Ștefan.405
În anul 1925, prim-ministrul Bethlen a redefinit politica revizionistă:
„Modificarea tratatelor de pace pe care le-am iscălit prin constrângere este
ambiția oricărui ungur”.406
Programul revizionist al guvernului de la Budapesta, denumit și
„Programul de la Györ”, era clar și concis:

400
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă…, p. XXXVIII.
401
Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România…, p. 51.
402
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 47, 55.
403
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 53.
404
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 4.
405
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 142.
406
Petru GÂRBOVICEANU, Minoritățile din România, Editura Casei Școalelor, București,
1928, p. 19.

106
 1) Menținerea pe ordinea de zi a tuturor forumurilor internaționale (de
exemplu Societatea Națiunilor) problema nerespectării drepturilor minorității
maghiare în România;
2) Găsirea de aliați pentru îndeplinirea proiectelor revizioniste;
3) Armata și administrația, care lucrau deja și la reconstrucția țării, să
fie mereu apte pentru declanșarea reviziei teritoriale;
4) Asigurarea formării unei elite a spiritualității naționale, care să
promoveze superioritatea națiunii maghiare în rândul cetățenilor și a opiniei
publice internaționale.407
La finalul conferinței de la Gyor din 17 mai 1925, contele Albert
Apponyi, a ținut un discurs prin care a explicat că statele considerate învinse în
1920 au fost Austria, Bulgaria și Ungaria, dar că Ungaria nu va accepta în
liniște, ca celelalte două state, deciziile Ligii Națiunilor. Ungaria era țara care
cerea respectarea drepturilor.
„Trebuie să inoculăm în opinia publică ideea existenței unei probleme
ungurești… Ungaria protestează, în fața lumii întregi, împotriva păcii de la
408
Trianon, pe care nu o va accepta niciodată ca pe o sentință definitivă”.
Contele István Bethlen, Președinte al Consiliului de Miniștri a subliniat
că „Deși am semnat acest tratat de pace, ne găsim într-o situație de forță
majoră: noi nu am recunoscut niciodată ca echitabile condițiile care ne-au fost
impuse… Dacă se va ivi cea mai mică posibilitate de revizuire, guvernul
maghiar nu va rata ocazia de a se angaja cu toate forțele în această acțiune.
Această problemă este o chestiune de încredere și asigur întreaga țară că
guvernul nu va înceta să-și concentreze întreaga sa atenție asupra posibilităților
de revizuire”.409
Pe aceeași scenă, de la Gyor, au ținut discursuri către întreaga națiune
maghiară și alți demnitari maghiari, printre care, Gyula Andrásy, Landvai
István, Kaas Albert, Gyula Gömbös și scriitorul Hercseg Ferencz, care au
ratificat programul revizionist.410
Acest acord a dat dreptul politicienilor maghiari să afirme deschis
planul de țară al Ungariei. Ziarul A Nép din luna mai 1925 prezenta declarația
deputatului Gömbös Gyula referitoare la revizuirea Tratatului de la Trianon.
Punctul central al declarației era argumentul pe care îl aducea acesta în
favoarea revizuirii: „Relațiile etnice și geografice, pe care tratatul de pace nu
le-a cunoscut deloc, vor impune, fără doar și poate, revizuirea tratatului de la
Trianon”.411 Același jurnal prezenta și declarația deputatului Eckhardt Tibor,

407
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă, 1940-1944…, p. 40-41.
408
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 80.
409
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4. f. 91.
410
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4. f. 85-90.
411
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 79.

107
care vorbea despre iminența unei mari conflagrații, poate mondiale, care să fie
favorabilă Ungariei: „Noi nu cerem altceva decât revizuirea Tratatelor!”.412
Urmarea acestui program a fost semnarea unui Tratat de prietenie cu
Italia fascistă în 1927, primul care a sesizat caracterul iredentist al Tratatului de
la Roma fiind marele istoric Nicolae Iorga, care se întreba retoric, într-un
articol din Neamul Nostru intitulat „Ce reclamă Ungaria?” 413, catalogând pactul
cu Italia drept unul iredentist. În același an, la Târgu Mureș a fost înființat
grupul paneuropean pentru Ardeal, o secție a Uniunii Paneuropene pentru
Ungaria, o organizație care își dorea redesenarea granițelor Europei de Est, cu
concursul celor două puteri aflate în plină ascensiune, Germania și Italia.
„Scopul Paneuropei era nu doar revizuirea granițelor ci și suprimarea gradată,
apoi definitivă a Tratatului de pace de la Trianon”.414
Discursurile electorale, indiferent de orientarea politică a candidaților și
indiferent de perioada în care au fost rostite, conțineau, ca subiect principal,
referiri la revizuirea granițelor Ungariei și readucerea teritoriilor pierdute la
matcă, toții candidații însușindu-și această „chemare istorică” la înfăptuirea
Ungariei Mari.415 La alegerile din 1926, toate partidele s-au aliat pentru a-l
susține pe István Bethlen la Președenția Consiliului de Miniștri, fiind singurul
care a prezentat o agendă de politică internațională solidă și realizabilă.416
Fiecare deputat maghiar susținea în Parlamentul de la Budapesta câte o
interpelare cu tentă revizionistă. În luna ianuarie 1929, de exemplu, unui
deputat, pe nume Kenezi, i-a revenit rândul să inițieze o dezbatere pe tema
persecuției minorităților maghiare în țările Micii Înțelegeri. În ceea ce privește
România, acesta a adus o serie de acuzații false, susținând că s-ar fi interzis
slujbele și predicile în limba maghiară, s-ar fi confiscat biserici, că s-ar fi mărit
impozitul cu 75% în Transilvania și cu 110% în secuime, față de doar 25 % în
vechiul Regat, că s-ar fi respins la examenul de Bacalaureat 15 din 16 elevi
maghiari, că alegerile din 1927 ar fi fost organizate sub teroarea administrației,
dându-se minorității maghiare doar 9 locuri în parlament, că statul român ar fi
falsificat rezultatele recensământului.417 La niciuna din aceste acuzații, dintre
care unele erau vădit false, nu a intervenit niciun alt parlamentar, președintele
parlamentului aprobând toate cele spuse. La finalul interpelării, contele István
Bethlen a adăugat că „dacă străinătatea, luând la cunoștință de aceste
informații, le va crede măcar pe jumătate, va înțelege nedreptatea ce s-a făcut
Ungariei la Trianon și totodată cauzele pentru care îi este atât de greu să facă

412
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 79.
413
Nicolae IORGA, „Ce reclamă Ungaria?”, în Neamul Nostru, an XXXI, nr. 71, 29 martie
1936, p. 1.
414
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 248.
415
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 262.
416
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 283.
417
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 2.

108
politică de prietenie față de vecinii ei”.418 De altfel, această interpelare a fost
publicată de către presa internațională, guvernul român fiind nevoit să
dezmintă, pe toate canalele pe care le avea la dispoziție, informațiile false
prezentate de parlamentul ungar.419
În aceeași lună, contele Bethlen a fixat noua politică a partidului de
guvernământ, care excludea orice fricțiuni pentru tron, și care urma să se
concentreze pe „păstrarea independenței și restaurarea unirii naționale”420,
având ajutorul Italiei și promisiunile unor mari puteri, printre care și Franța.
A urmat, pentru Ungaria, o puternică ofensivă, privitoare la politica
externă. La 30 ianuarie 1929 Ungaria propunea înființarea Frontului celor
Învinși, prin care cerea reînființarea armatei obligatorii, desființată prin Tratatul
de la Trianon, și ridicarea restricțiilor impuse prin Tratatul de la Trianon pentru
înzestrarea armatelor în țările considerate învinse și pentru care exista un acord
de dezarmare.421 În realitate guvernul Horthy deținea o serie de societăți
secrete, care activau ca o adevărată armată, fiind binecunoscute în Europa și
cunoscându-se și traficul cu armament coordonat de la Budapesta422, despre
care se va vorbi mai jos.
Contele Apponyi, cel care se ocupa de politica externă a Ungariei în
Parlamentul de la Budapesta, a susținut o conferință la Kaposvár, Ungaria, în
13 mai 1929, ocazionată de apropierea dintre Italia și Ungaria, prin care a cerut
în mod explicit Italiei revizuirea Tratatului de la Trianon, la care subsecretarul
externelor italiene, aflat în vizită la Budapesta, a răspuns că: „Tratatul de la
Trianon conține nedreptăți care trebuiesc corectate. Țelul nostru comun
definitiv trebuie să fie revizuirea tratatelor de pace și schimbarea nedreptăților
pe care ele le cuprind… Noi trebuie să ne îngrijim ca executarea tratatului de
pace să nu îngreuneze pacea”.423
Cuvântul „revizuire” a fost pronunțat pentru prima dată în mod oficial,
ca simbol al politicii externe, cu ocazia discuțiilor asupra planului Briand, în
sesiunea din septembrie 1930 a Ligii Națiunilor, fapt considerat un mare succes
pentru diplomația ungară.424 La aceeași conferință contele Apponyi a vorbit
pentru prima dată deschis, în fața Ligii Națiunilor, despre problematica
revizuirii tratatelor, obținând un rezultat pozitiv din partea presei franceze și a
Adunării Generale a Ligii Națiunilor.425

418
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 3.
419
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 4.
420
Ziarul Universul, nr. 13, 18 ianuarie 1929, p. 1.
421
Ziarul Adevărul, nr. 20, 30 ianuarie 1929, p. 1.
422
Ziarul Adevărul, nr. 20, 30 ianuarie 1929, p. 1.
423
Ziarul Viitorul, nr. 95, 14 mai 1929, p. 2.
424
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 228.
425
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 252.

109
 Pe plan extern, cel mai mare susținător al politicii revizioniste ungare a
fost Lordul Rothermere426, cel care a dus un lobby susținut în favoarea
desființării tratatului de pace de la Trianon din 1920. El a fost și cel care oferea
găzduire contelui Bethlen și tuturor grofilor maghiari, dar și excursioniștilor și
studenților care se deplasau la Londra pentru a susține, în fața oamenilor
politici din Marea Britanie, cauza Ungariei, în privința revizuirii granițelor.427
Mai mult, lordul organiza conferințe, recepții și alte evenimente în cadrul
cărora se prezenta „chestiunea Ungariei”.428 În anul 1927 a făcut parte,
împreună cu Iuliu Maniu, din complotul ratat de a-l readuce pe tron pe fostul
Rege Carol al II-lea, cerându-i în schimbul sprijinului său, în special mediatic,
rediscutarea problemelor teritoriale cu Ungaria.429 În anul 2005 s-au
desecretizat și au fost făcute pubice documente care arată cum Lordul
Rotermere l-a felicitat în scris pe liderul nazist, Adolf Hitler, pentru anexarea
Cehoslovaciei și îi cerea insistent să facă același lucru și cu România.430
În anul 1930, Lordul Rothermere a adresat Ungariei un mesaj în care
recomanda: „1. Renunțarea la reintroducerea Habsburgilor; 2. Instaurarea unui
sistrem democratic în guvernarea țării” 431, promițând totodată că dacă partidul
din care face parte va ajunge la guvernare în Marea Britanie, chestiunea
revizuirii va fi înscrisă oficial în programul de guvernare a Parlamentului
englez, reaprinzând, astfel ideea revizuirii, în special parlamentarilor din
opoziția maghiară, care îl contestau pe Bethlen tocmai din motivul aparentei
renunțări la revizionism432, iar declarația lordului a făcut ca atât partidul de
guvernământ, condus de Bethlen, cât și opoziția, condusă de Polony Desideriu,
să formeze un fel de coaliție în ceea ce privește politica externă a Ungariei,
scopul fiind acela al revizuirii granițelor433. Declarația Lordului Rothermere,
supranumit „noul Lord-protector al Ungariei” 434, a reprezentat, din punctul de

426
Harold Sidney Harmsworth, Primul viconte de Rothermere (1862-1940) „a fost un
aristocrat britanic, Fondator și proprietar, împreună cu fratele său Alfred (Lord Northcliffe) al
unui trust de presă care includea „London Daily Mail” și Daily Mirror”. În timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial a fost, pentru un timp, membru al guvernului Lloyd George. A fost un
fervent susținător al cauzei iredentiste maghiare. A participat la complotul de readucere pe tron a
Regelui Carol al II-lea”. – Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lordul_Rothermere, accesat la
18.05.2021.
427
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 263-264.
428
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 113.
429
Robert VERKAIK, „When Rothermere urged Hitler to invade Romania”, în The Daily
Telegraph, nr. 58, 1 martie 2005, p. 4.
430
Robert VERKAIK, „When Rothermere urged Hitler to invade Romania”…, p. 6.
431
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 10.
432
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 10.
433
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 11.
434
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 17.

110
vedere al analiștilor politici ai vremii, evenimentul politic al anului 1930 în
Ungaria 435.
În anul 1929, la 1 iulie, se trata, la Constanța, înființarea unui bloc al
statelor învinse care să lucreze la revizuirea tratatelor de pace, principala
revendicare fiind ca aceste state să poată recruta militarii în mod obligatoriu,
adică dreptul la reînarmare, iar următoarea fiind recunoașterea drepturilor
minorităților etnice, ca aparținând, de drept, statelor învinse. Inițiativa creării
acestui bloc a fost a Ungariei, care își dorea să solidarizeze toate statele învinse
cu acțiunea revizionistă întreprinsă de cabinetul de la Budapesta. Prima țară
care a răspuns invitației a fost Bulgaria, care s-a raliat tuturor acțiunilor,
tinzând și ea la revizuirea graniței cu România. Prima conferință a blocului a
avut loc pe 16 iunie 1929, în salonul „Rancoff” din orașul Varna, fiind
prezidată de Hristu Pastunoff, ministrul bulgar de Interne.436 O nouă întâlnire
între cele două state care formau blocul statelor învinse, Ungaria și Bulgaria, a
avut loc în 7 august 1930, la Sofia, cu scopul intensificării propagandei
împotriva tratatelor existente și al planificării unui meeting, care a avut loc la
Budapesta în luna septembrie 1930, cu reprezentanții țărilor învinse, printre
care și organizația bulgarilor refugiați din Dobrogea, pentru a cere revizuirea
tratatelor.437
La Cluj s-a constituit, în anul 1930, un fond de 5.000 de dolari
americani, de către un bogat om de afaceri american, cu reședința la
Washington D.C., pe nume Strassburger Ralph Beawer, pentru încurajarea și
susținerea propagandei maghiare în România.438 Contactat de diplomația
română, acesta a negat orice legătură cu mișcarea revizionistă maghiară.439
Începutul deceniului IV al secolului XX au adus grave perturbări în
întreaga viață politică mondială, însă cel mai afectat a fost continentul
european. După instaurarea dictaturii fasciste în Germania, avându-l ca
exponent principal pe dictatorul Adolf Hitler, în ianuarie 1933, pericolul fascist
și revizionist a început să fie privit cu alți ochi de către întreaga lume,
amenințând pacea și securitatea mondială. Tendințele revanșarde și
revizioniste, de până atunci, au fost transformate în țeluri politice primordiale
ale celui de-al treilea Reich. În Europa Centrală și de Est acest lucru era
amplificat de faptul că Germania nazistă elaborase așa-numitul plan al
„spațiului dunărean”, care viza includerea țărilor din această zonă – Austria,
Bulgaria, Iugoslavia, România și Ungaria – în mecanismul economic
german.440

435
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 14.
436
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 188.
437
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 231.
438
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 182.
439
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 196.
440
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă…, p. XXXVIII.

111
 Odată cu extinderea statelor fasciste spre Europa de Sud-Est, începând
cu anul 1938, situația internațională a României a devenit tot mai grea. În luna
martie a anului 1938 Austria a fost anexată de către cel de-al treilea Reich.
Marele savant Nicolae Iorga prevăzând efectele grave ale Anschluss-ului, a
publicat articolul Noua poartă către Răsărit a Austriei: „Austria este un punct
de plecare. Este poarta spre Răsărit… Eu îmi fac datoria cunoscătorului de
trecut încă o dată: Ferește-te popor al meu, căci mai mari primejdii ți se
pregătesc”.441
La 29 septembrie 1938 a avut loc semnarea unui acord la München de
către Germania nazistă, Italia fascistă, Anglia, și Franța, prin care Germania
nazistă și Ungaria horthystă primeau dreptul de a dezmembra Cehoslovacia.
Putem constata o gravă încălcare a tratatelor de pace de după primul război
mondial stabilite pe principiul naționalităților și în baza hotărârii de
autodeterminare a popoarelor, favorizându-se țările revizioniste.
A urmat, așa cum am arătat mai sus, că la 2 noiembrie 1938, s-a semnat
primul „Arbitraj” de la Viena, prin care Ungaria horthystă a anexat o parte din
Cehoslovacia. În acel moment opinia românească a primit decizia cu indignare
și dezaprobare: „Acțiunea aceasta a Ungariei nu trebuie să ne lase indiferenți.
De orice sprijin s-ar bucura sau ar crede guvernul de la Budapesta că s-ar putea
bucura politica lui de expansiune teritorială, noi trebuie să fim atenți și gata să
răspundem cu toată hotărârea la orice acțiune prin care s-ar încerca punerea în
discuție a frontierelor noastre”.442
În data de 12 martie 1939, ziarul Nemzet Szava de la Budapesta dădea
semnalul cuceririi Transilvaniei, printr-un articol intitulat: „Vrem drum spre
frații noștri secui”, ceea ce însemna revendicarea unei părți însemnate din
teritoriul Ardealului.443
La comanda Berlinului, Ungaria horthystă a rezolvat și „problema
ruteană”444, așa că, în ziua de 17 martie 1939, armatele generalului Miklós
Horthy au ocupat întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. Ascultarea
necondiționată a Ungariei față de Germania nazistă avea să îi aducă visul mult
visat – rezolvarea revendicărilor teritoriale față de România, numai cu sprijinul
nemijlocit al celui de-al treilea Reich.445
Dintr-o informare a Ministerului German de Externe, cu specificația
„Strict Secret” (Ganz Geheim) aflăm că, „după începerea celui de-al Doilea
Război Mondial, la 23 august 1939, și declararea neutralității de către România,

441
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă…, p. XXXVIII.
442
Arhiva M.A.I., Fond documentar, dosar nr. 546, vol. 54, Studiul: Primejdia
revizionismului și anexionismului maghiar, f. 39-40.
443
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 12; cf. György FERENCZY,
Maghiarimea din Transilvania și revizoinismul…, p. 53-55.
444
N.C. Mc CARTNEY, A History of Hungary 1929-1945, New York, 1956, p. 336.
445
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă, 1940-1944…, p. 37-46.

112
Ungaria a cerut ajutorul Wermacht-ului446 pentru a descinde în Transilvania, la
1 septembrie 1939” 447, justificând că face acest lucru pentru protejarea
minorităților din zona Satu Mare, unde se afla un număr important de etnici
germani, încălcând, prin acest gest, neutralitatea României. Ministerul german
de Război a pus la dispoziția colonelului ungar Homlok un număr de cinci
camioane cu trupe sub comanda căpitanului A. Hauptmann. În Transilvania,
acțiunea era pregătită de bande pe care colonelul maghiar le infiltrase puternic
în teritoriul românesc, numărând peste 5.000 de persoane. Cel care a trimis
această informare a fost ministrul plenipotențiar al Germaniei la București,
Wilhelm Fabricius. Acesta relata că membri ai cunoscutei organizații a
grupului etnic german din România, conduși de Andreas Schmidt, au raportat
Ministerului de război al Reich-ului că au primit o directivă de la Viena,
conform căreia trupele maghiare care au intrat în Satu Mare erau însoțite de
ofițeri germani, care își ascunseseră simbolul svastică, pentru a nu fi reperați.
Prin urmare membri ai grupului etnic german trebuiau să ridice steagul svastică
pe imobilul cu sediul acestuia, în timpul avansării trupelor. Membrii grupului s-
au conformat întru totul, făcând aranjamentele stabilite. Ordinele confuze au
făcut ca românii să observe această mișcare. Fabricius s-a arătat îngrijorat de
încălcarea neutralității românești de către cele două state, încălcare care ar fi
putut duce la escaladarea conflictului româno-maghiar. Neutralitatea era
garantată de un pact germano-român, prin urmare cea mai bună soluționare a
acestei situații ar fi fost calmarea părții ungare de către Germania.448
Declararea de către Germania a războiului împotriva Poloniei, a
însemnat și declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, ocazie cu care
Ungaria și-a concentrat toate forțele pentru pregătirea și declanșarea unui atac
împotriva României, cu scopul cuceririi Transilvaniei. În acest sens guvernul
de la Berlin a cerut guvernului horthyst mobilizarea a peste 250.000 de soldați
la granița cu România.449
România a cerut atunci Ungariei horthyste posibilitatea semnării unui
tratat de neagresiune între cele două țări, primind refuzul Budapestei, care a
transmis că un astfel de pact nu este oportun, în schimb guvernul horthyst a
cerut semnarea unui tratat de apărare a maghiarilor din Transilvania, ceea ce
însemna deja un amestec în afacerile interne ale României.450
La sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940, contele Bethlen a
propagat ideea înființării unui viitor regat Ungaro-Boemo-Slovac, căruia i s-ar
fi adăugat și Transilvania. Proiectul a fost trimis spre analiză ambasadorului
Statelor Unite la Budapesta. Dacă în Parlament s-a bucurat de o oarecare

446
Denumirea armatei germane în timpul celui de-al treilea Reich.
447
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51999.
448
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 51999.
449
Mihai FĂTU, Mircea MUȘAT (coord.), Teroarea horthysto-fascistă…, p. 1.
450
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 064.

113
aprobare, proiectul a fost dezaprobat de groful Csáky și de întregul guvern dar
și de Regentul Horthy. Acesta ar fi fost de acord să se retragă de la conducerea
Ungariei, doar în cazul în care ar fi fost restaurată dinastia Habsburgică, fie prin
înființarea unui Imperiu Danubian, fie prin readucerea pe tronul Ungariei Mici
a lui Otto de Habsburg. În această chestiune, Horthy era susținut și de către
Cardinalul Primat al Ungariei, Szeredy.451
După vizita la Veneția a contelui Csáky, ministrul ungar de Externe, și
întrevederea, din 12 ianuarie 1940, cu omologul său italian, Ciano, care i-a
recomandat Ungariei să nu se grăbească cu revizuirea granițelor452, Ungaria a
adoptat o nouă strategie, în politica externă, aceea a propunerii unei autonomii
totale pentru Transilvania. În acest sens, pe lângă programul revizionist, care
decurgea cu o intensitate tot mai mare, au început discuții cu intelectualii, atât
români cât și maghiari, din marile orașe transilvane, în special la Cluj, pentru
realizarea unui astfel de demers.453 Exponentul cel mai de seamă al acestei idei
era baronul Eduard Atzél, care a reușit să strângă în jurul său mulți tineri.
Propaganda în acest sens era întreținută de o parte din tineretul universitar
maghiar de la școlile superioare din Transilvania și de unii emisari germani
care răspândeau ideea că atât Ungaria cât și Transilvania (autonomă sau nu) vor
ajunge sub protectoratul Reich-ului, caz în care maghiarii și sașii se vor bucura
de o autonomie specială, din punct de vedere cultural și economic.454
La 6 martie 1940, ministrul german de Externe, Joachim von
Ribbentrop, a fost pus în fața unui fapt inedit. Secretarul de Stat ungar al
Afacerilor Externe îi cerea acestuia să recunoască Ungariei hegemonia absolută
în zona Balcanilor, așa cum avea și Germania în Europa și cum Hitler
promisese cândva Ungariei. Ribbentrop i-a răspuns că va înainta cererea
Ungariei către Hitler.455
Ungaria a reclamat, la 13 martie 1940, Secretarului de Stat din
Ministerul german de Externe faptul că România a încălcat prietenia ungaro-
română și tulbură pacea în Est, prin construirea Liniei Carol, prin urmare
Ungaria va rămâne „loială” dorinței revizioniste.456
Așa cum am arătat în capitolul anterior, ca reacție la construirea Liniei
Carol, Ungaria a concentrat rapid, la 15 mai 1940, în partea de Nord a graniței
cu România, trupe militare, care să poată interveni în cazul în care avea să
primească undă verde din partea Germaniei pentru a invada Transilvania457,
fapt ce a dus la menținerea unei situații tensionate în sud-estul Europei.
România nu a rămas fără replică, luându-și măsuri de precauție, măsuri care au
451
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 18.
452
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 11.
453
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 100 și urm.
454
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 136.
455
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52270.
456
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52281.
457
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52370.

114
fost luate în derizoriu de către guvernul ungar.458 O notă informativă de la
sfârșitul lunii mai arăta că Ungaria nu a sesizat vreo acțiune a Rusiei împotriva
României, fapt ce o neliniștea, potrivit discuției cu reprezentanții Italiei, dar,
după cum s-a anunțat deja în presă, guvernul maghiar își menținea intenția de a
păstra calmul în sud-est, fără a renunța la interesele sale privind România,
pentru care oamenii de stat italieni își arătaseră pe deplin înțelegerea. Potrivit
informațiilor transmise de trimisul maghiar la Berlin, italienii declaraseră că
Ungaria nu trebuia să se teamă de faptul că germanii vor garanta prea mult
granițele românești.459
Odată cu ocuparea Parisului, dar și a Versailles-ului și a Trianonului, în
special, în Ungaria s-a dezlănțuit o euforie generală, începând cu primul
ministru, urmând președintele parlamentului și extinzându-se la întreaga clasă
politică și, apoi, la întreaga populație 460, reiterându-se desființarea tratatelor de
pace existente și revizuirea graniței, în special cu România461. La Cluj, mai
mulți intelectuali și lideri maghiari au sărbătorit victoria împotriva Trianonului
într-un local public, iar în timpul petrecerii, cei prezenți au manifestat un
comportament antiromânesc, vorbind despre iminenta ocupare a Transilvaniei
de către Ungaria, cu ajutorul Germaniei și Italiei.462
După anexarea Basarabiei și Bucovinei de către URSS la 26 iunie 1940,
euforia generală din Ungaria a luat amploare 463, iar Groful Csáky, la 29 iunie
1940, a negociat la Berlin o nouă configurație a graniței româno-maghiare,
după cum reiese dintr-un raport al ministrului german de Externe, Ribbentrop,
către Adolf Hitler: „Ieri contele Csáky a prezentat în detaliu corecția istorică și
etnografică a cererilor de revizuire maghiare împotriva României. După ce
Ungaria a renunțat la întoarcerea, justificată istoric, a întregii Transilvanii,
revizuirea limitată va corespunde din punctul de vedere strict etnografic. Fâșia
de teritoriu cerută de Ungaria la granița de nord-vest a României (în principal
județele Arad și Satu Mare) este o zonă cu așezări vechi maghiare și este acum,
aproape exclusiv, locuită de maghiari”.464
În continuare ministrul german de Externe a explicat de ce zona
secuiască era extrem de importantă pentru Ungaria, fără de care nu s-ar putea
descurca. „Din cei 1,7 până la 1,8 milioane de maghiari care locuiau în ceea ce
acum este teritoriu românesc, aproximativ 700.000 erau secui. Secuii
reprezentau înainte de Trianon una dintre cele mai valoroase părți ale poporului
maghiar, din punct de vedere al rasei, și ar fi produs o mulțime de oameni

458
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52374.
459
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52239.
460
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 142-146.
461
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 151, 152.
462
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 420.
463
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 186.
464
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52498.

115
excelenți pe parcursul istoriei. Renunțarea la secui ar însemna o slăbire
considerabilă a forței poporului maghiar”.465
Ministrul a concluzionat că Ungaria nu s-ar fi putut mulțumi doar cu
fâșia de lângă frontieră, ci e îndreptățită să pretindă întreaga frontieră.
Întors de la Berlin, ministrul a participat, în data de 21 iulie 1940, la o
manifestație a Asociației Studenților Secui din Budapesta, care, îmbrăcați în
costume naționale secuiești, au intonat Imnul și Crezul maghiar.
Insistențele Ungariei pe lângă Marile Puteri au avut ca rezultat
impunerea începerii negocierilor de revizuire a granițelor, culminând cu
Conferința de la Turnu-Severin de la începutul lunii august a anului 1940.
Ungaria a continuat să facă presiuni asupra Germaniei pentru a
interveni în favoarea retrocedării Transilvaniei, chiar și după discuțiile din 8
august, care au dus la Tratatul de la Turnu Severin, cerând, prin ambasadorul
de la Berlin, ca Germania să intervină în favoarea unei ocupări a Transilvaniei,
iar răspunsul Secretarului de Stat din Ministerul German de Externe, trimis în
copie reprezentanțelor diplomatice de la Budapesta, București și Sofia a fost
unul negativ: „Există întotdeauna o tendință de a ne atrage în discuții despre
cererile de revizuire maghiare și bulgare, pentru a ne angaja pe noi în propriile
lor dorințe, în această etapă și, dacă este necesar, pentru a ne convinge să
intervenim. Acest lucru nu corespunde planurilor noastre, fiind comunicat
tuturor părților și care, după cum se știe, vor ajunge la punctul în care părțile ar
trebui să fie de acord în mod direct. Vă rugăm să continuați să luați poziția
adecvată”.466
O altă reușită a programului revizionist a fost puternica modernizare a
armatei maghiare în 1938 și reintroducerea înrolării obligatorii, care fusese
suspendată de către forurile internaționale în 1918467, iar formarea elitelor
propagandiste a dat mari rezultate 468.
În lunile martie și aprilie ale anului 1940, în Ungaria s-au construit
lagăre, pentru așa-ziși refugiați, în care erau adăpostiți etnicii maghiari din
Transilvania, care erau îndemnați, în schimbul unor avantaje materiale, să
treacă granița în Ungaria pentru a ajuta la muncile din spatele liniei de
fortificație, în același timp statul maghiar folosindu-se de ei pentru a crea un
„caz al Transilvaniei” 469, cu accente umanitare.
În luna mai 1940, erau raportate din ce în ce mai multe cazuri de
intimidare a comercianților maghiari din Transilvania, care erau loiali

465
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52499.
466
***, Akten zur deutschen auswärtiges Amt 1918-1940…, p. 390.
467
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 7.
468
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 42.
469
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 44, 50.

116
României, de către conducătorii Comunității Naționale a Maghiarilor din
România.470
În Ungaria, toți locuitorii comunelor din imediata apropiere a frontierei
române, apți pentru serviciul militar, au fost concentrați începând cu luna mai
1940, având ordin ca, atunci când vor fi fost înștiințați, să se prezinte la
companiile de grăniceri, care îi vor fi echipat complet în 2-3 ore. De asemenea,
toți cei fugiți clandestin în Ungaria au fost concentrați de-a lungul frontierei,
fiind socotiți de serviciile românești de informații, ca cei mai periculoși, într-un
posibil conflict armat cu Ungaria.471
De altfel, Arhiva Ministerului de Externe de la Berlin păstrează un
număr impresionant de documente cu caracter revizionist. Practic fiecare zi a
anului 1940 era marcată de câte un document, sau mai multe, în care Ungaria
își manifesta dorința revizuirii graniței cu România.472

2.4.2. Propaganda revizionistă maghiară în România, în Ungaria și pe plan

internațional

Politica revizionistă a încercat să se manifeste prin toate ramurile de

activitate ale societății – educație, religie, cultură, viață socială, politică internă
și internațională etc.
Una dintre principalele direcții ale revizionismului maghiar a fost
educația tineretului, care s-a făcut în spirit de revanșă. Un manual școlar de
istorie a Ungariei, A magyar nemzet története (Istoria Națiunii Maghiare), scris
de Dr. Takács György, tipărit în anul 1921, și care a primit girul guvernului
maghiar prin ordinul nr. 98473/1921, și reeditat, chiar și în a treia ediție, în anul
1931, îi învăța pe copii că: „Ungaria se întinde pe la mijlocul Europei, în Valea
Dunării, alcătuind o unitate geografică bine rotunjită… Dunărea curge aproape
prin mijlocul Ungariei și toate râurile (cu excepția unuia, Poprad) curg spre
Dunăre și cu excepția Oltului toate se varsă în ea pe teritoriul țării. Astfel pare
că ar striga fiecare că ținuturile în care izvorăsc și prin care curg toate țin de un
centru, de șesul Dunării”.473
Iar în altă parte, manualul maghiar le prezenta copiilor o altă realitate,
anume că: „Munții patriei noastre sunt Carpații. Aceștia împresoară bazinul
maghiar care se împarte în trei părți: la vest micul șes, la mijloc, în inima țării,
marele șes, la est bazinul Ardelean”.474
470
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 257.
471
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 407.
472
Note informative și documente despre activitatea revizionistă a Ungariei sunt păstrate în
dosarele de la Arhiva Politică a Ministerului german de Externe: P.A.A.A., R 29.784, R 29.785, R
29.786, R 29.697, R 29.698, R 261.176, R 67.687.
473
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 143.
474
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 143.

117
 Printre râurile care străbat Carpații maghiari se numără: Vișeul, Bodrog,
Tisa, Someș, Mureș, Târnava Mică, Târnava Mare.
„Bazinul ardelean și șesul cel mare e despărțit de munți ale căror părți
sunt munții minieri, munții Bihorului și ai Sălajului, ținutul munților Carașului
și Severinului”.475
Printre lacuri, alături de Balaton manualul numără Giylkos 476 și
Szentannatö477, cele din urmă în județul Ciuc. Manualul nu se sfiește să
enumere frumusețile naturale ale Ungariei interbelice: „Cheile Turzii, peștera
de stalactite din Homorod, județul Odorhei, peștera cu pucioasă de la Turia, în
județul Trei Scaune etc.”.478
De luat în seamă este și apariția, în 1926, a unei lucrări cu titlul Flora
Hungarica (Flora Maghiară), editată de Muzeul Național Maghiar din
Budapesta, Secția Botanică, scrisă de Dr. Al. Javorka, în trei volume. Din
cuprinsul cărții se poate constata că sub numele „Ungaria” se înțelegea întreg
vechiul regat, care cuprindea Slovacia, Transilvania, Maramureșul, Banatul,
Croația, Fiume și Golful Quarnero479, care, în momentul editării volumelor,
făceau parte din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria și Italia. Nicio
notiță și nicio explicație nu lăsau să se înțeleagă că acele ținuturi nu mai
aparțineau Ungariei. Mai mulți oameni de știință din țările mai sus menționate
au cerut diplomaților din Ungaria să oprească publicarea unei lucrări care
conține noțiuni politico-geografice inexistente, producând confuzie și aducând
atingere prestigiului național al țărilor succesoare, desconsiderând, în același
timp, realitățile politice stabilite prin tratatele de pace internaționale, „făcând
propagandă dușmănoasă țărilor vecine”.480
În același an a fost semnalată și apariția la Budapesta a Istoriei mișcării
revizioniste românești481, dar și reacția presei maghiare în urma vizitei Reginei
Maria, în America, voiajul fiind considerat ca unul de contracarare a efectelor
iredentismului maghiar în Statele Unite ale Americii.
Manifestările publice din Ungaria, dedicate zilei de 15 martie, simbol al
renașterii naționale, erau prilejuri de a reaminti cetățenilor maghiari scopul
politicii de stat a Ungariei. De exemplu, la serbarea din anul 1930, care s-a ținut
în Piața Libertății din Budapesta, în fața celor patru statui iredentiste (Est, Vest,
Sud și Nord – care amintesc de cele patru provincii pierdute) s-au reafirmat, în
mod categoric, aspirațiile naționale ungurești, ținându-se discursuri și

475
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 144.
476
Lacul Roșu (n.a.).
477
Lacul Sfânta Ana (n.a.).
478
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 144.
479
Golful Quarnero (Kvarner sau Carnaro) este situat în nordul Mării Adriatice, între
peninsula Histrică și litoralul de nord al Croației, actualmente făcând parte din apele interne ale
Croației. – Sursa: https://en.wikipedia.org/ wiki/Kvarner_Gulf, accesat la 01.05.2021.
480
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 69.
481
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 270.

118
cântându-se cântece iredentiste. Episcopul evanghelic, Dr. Raffay László, a
rostit discursul festiv, explicând cele 12 puncte redactate la 1928, și care
constituie mereu crezul națiunii ungare. De asemenea s-a prestat un jurământ că
se va face totul pentru ca suferințele fraților din teritoriile furate și vremelnic
ocupate să nu fie prea mult prelungite. S-au luat angajamente ferme, de către
toți cei prezenți, ca în momentul în care „va începe răfuiala să nu cunoască mila
și să fie maghiari sălbateci și păgâni”.482
Legația română la Budapesta raporta în anul 1926 apariția lucrării de
propagandă revizionistă Revision of the Peace scrisă de Dr. Ludovic
Szadeczky, fiind o traducere din limba maghiară a unei lucrări mai vechi,
apariția ediției engleze fiind comentată de diplomația română ca fiind o
intensificare a acțiunilor maghiare de propagandă pe plan extern.483
În anii 1929-1930, Ungaria a fost avertizată de către Liga Națiunilor,
asupra faptului că nu respectă recomandările și rezoluțiile Comisiei
Internaționale de Copoperare Intelectuală, privitoare la înlăturarea din
manualele și programele școlare „a tot ce poate răscoli patimile naționaliste și
să sădească în sufletele impresionabile ale copiilor sentimente de ură și dispreț
față de popoarele străine”.484 În acest sens comisia a nominalizat câteva lucrări
cu caracter școlar care erau impregnate cu astfel de incitări la ură și
resentimente, printre ele numărându-se trei piese de teatru pentru tineretul
școlar: J. Pásztor – „Orfanii”; Pál Sándor – „Sub Piatra Craiului”; Margit
Szekeres – „Făgăduința”, toate, cu un vădit caracter iredentist, editate pentru
uzul școlar de către Uniunea Națională Maghiară.485 Cărțile de Citire pentru
clasele primare, pe lângă imnul de stat al Ungariei, se deschideau și cu „Imnul
iredentist”, citat mai sus. Pagina 30 din manualul pentru clasa a III-a prezenta o
poezie a lui István Havas: „Va mai fi aici încă odată luptă/și vom fi eroi, / Când
vom scoate spadele ascunse / vom reface Ungaria / dezmembrată și vom zdrobi
jugul robiei”.486 La pagina 145 manualul vorbea despre orașul Cluj care era o
cetate istorică maghiară, cu populație maghiară, cu comori culturale maghiare,
cu statuia lui Matei maghiar, „care glăsuiește ungurilor: nu piere cel care nu
deznădăjduiește, sub orice soartă ar fi alungat”.487 Manualul de istorie pentru
clasele V-VI, la pagina 181 relata cum „Populația maghiară luând cunoștință de
tratatele de la Trianon, a răspuns cu pumnii încleștați: Nu! Nu! Niciodată!!!”488,
iar la pagina 442 era dată ca temă de învățat pe de rost, poezia lui Sándor Sájó:
„Nu avem țară, dar Dumnezeu ne va ajuta să o recuperăm”489. Manualele de

482
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 70-72.
483
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 260.
484
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 25.
485
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 27.
486
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 28.
487
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 28.
488
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 28.
489
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 29.

119
Geografie pentru clasele a V-a și a VI-a, prezentau la paginile 9, respectiv 50,
harta Ungariei vechi, în paralel cu cea a Ungariei noi, însoțite de textele:
„Ungaria a fost mare. A fost ciuntită. Nu va rămâne așa. Ungaria va fi mare și
glorioasă din nou!”490 și „Când ne vom împăca cu aceasta? Nu! Nu!,
Niciodată!” 491. Lista cu textele din manualele școlare maghiare, care incită la
ură, continuă cu alte manuale și pentru alte clase, motiv pentru care Liga
Națiunilor a atenționat guvernul ungar să revizuiască textele acestor
manuale.492
Inspectoratul General de Siguranță Cluj raporta la 4 martie 1929, că, în
vederea pregătirii zilei de 15 martie, Liga Revizionistă din Cluj a tipărit o nouă
hartă a Ungariei, brodată cu flori și motive naționale maghiare, pe o țesătură
fină, părțile dezmembrate fiind reliefate cu negru în semn de doliu, iar părțile
din noua Ungaria trianonică erau brodate cu roșu, alb și verde. Pentru ca
această hartă, cu dimensiunile de 60x50 cm, să nu lipsească din nici o comună,
s-au luat măsuri ca să fie cumpărată și afișată de către toate societățile
iredentiste din țară.493
Tot în 1929, în luna mai, în librăriile din Budapesta, se afla la vânzare o
carte, în limba franceză, scrisă de profesorul francez Aldo Dami494, cu titlul La
Hongrie de demain, critique des programmes révisionnistes (Ungaria de mâine,
Critici aduse programelor revizioniste), și apărută la editura „Delpeusc” din
Paris. Cartea, de 250 de pagini, avea atașate mai multe tabele statistice,
prezentând harta etnografică a Ungariei, precum și hărți ale viitoarelor etape de
revizuire. Prima parte a cărții prezenta chestiunea dezmembrării teritoriale și
explica argumentele maghiare împotriva tratatului de la Trianon, prezentând
posibilitățile de atacare ale acestuia, printre care argumentul hotarelor naturale
și organizarea de plebiscite. În partea a doua erau prezentate cu amănuntul
publicațiile Ligii revizioniste. Esența cărții constă în faptul că după ce arăta
propunerile lordului Rothermere și al Ligii revizioniste maghiare în chestiunea
granițelor, autorul venea cu propria propunere, care, spunea el, era cea mai
plauzibilă și realizabilă. Cartea a fost foarte bine primită în Ungaria și în
Franța, fiind considerată ca „cel mai excelent produs al literaturei
revizioniste”.495
Înainte de sesiunea din septembrie 1930 a Ligii Națiunilor, în cadrul
căreia s-a vorbit, pentru prima dată, în mod explicit, despre revizuire, ziarul
Pesti Hírlap a editat, în patru limbi străine (franceză, engleză, germană și

490
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 30.
491
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 30.
492
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 29-32.
493
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 34.
494
Autorul era profesor la Universitatea din Leipzig, fiind și redactor șef al publicației
„Revue de geneve”, iar în anul apariției cărții era lector de Franceză la Universitățile maghiare din
Pécs și Szeged.
495
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 101.

120
italiană) un album de o calitate excepțională, bine redactat, intitulat Dreptate
pentru Ungaria. Câte un exemplar a fost trimis tuturor delegaților străini
întruniți la Geneva, în afară de delegații statelor Micii Înțelegeri. În urma
acestui gest, la finalul conferinței, toți delegații care au primit albumul și au
ascultat discursul contelui Apponyi au trimis scrisori de mulțumire redacției
ziarului de la Budapesta, exprimându-și simpatia lor pentru Ungaria, printre
care mulți erau străini până atunci de cauza Ungariei (Delegații Indiei, Chinei,
Columbiei etc.).496
O altă apariție editorială explicită a fost lucrarea lui Daday Loránd, sub
pseudonimul Ducsó Csába în 1939, cu titlul original: Nincs Kegyelem – Attila,
Álmos, Árpád ivadéka, fel az új honfoglalásra! tradus: „Fără îndurare – urmași
ai lui Attila, Álmos, Árpád, sus la o nouă ocupare de țară”. Cartea, care era o
instigare la crimă asupra românilor, apărea cu girul autorităților de la
Budapesta.497
Pe lângă aceste acțiuni de dezinformare a propriei populații, Ungaria
ducea o politică de lobby, pe plan internațional, foarte prezentă în cercurile
importante din marile centre europene, prin care se încerca găsirea unor aliați în
politica revizionistă a Ungariei.
Un mare propovăduitor, și neobosit, al ideii de revizuire a granițelor
Ungariei a fost contele Ștefan Bethlen 498, care, după o întâlnire cu Hitler, la
Berlin, a susținut mai multe conferințe în marile universități europene și, în
special, la Londra, sub patronajul Lordului Rothermere, în 26-27 noiembrie
1932, în fața studențimii din Cambridge și a multor politicieni englezi, unde a
prezentat poporul român ca: „lipsit de cultură iar pe unguri cu superioritate
spirituală accentuând, că poporul român este încă tânăr”499.
Titlul conferinței a fost: „Existența regatului maghiar milenar, o
nedreptate?”.500 Cuprinsul conferinței reda istoria măreață a Ungariei în

496
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 255.
497
Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România…, p. 62.
498
Ștefan (István) Bethlen (1874 Gornești, Mureș – 1946 Moscova, URSS), a provenit dintr-
o familie nobiliară din Transilvania. În anul 1901 a intrat în Parlamentul de la Budapesta ca
liberal. În anul 1919 a reprezentat noul guvern ungar la conferința de Pace de la Paris, apoi, odată
cu instaurarea guvernului bolșevic al lui Béla Kun, a devenit liderul mișcării anticomunsite din
Ungaria. A luptat împreună cu Miklós Horthy împotriva comuniștilor și a regelui Carol IV, motiv
pentru care a fost numit prim-ministru al Ungariei la 14.04.1921. A reușit să creeze o nouă putere
de extremă dreapta în Ungaria, alături de evreii bogați și de nobili, contribuind decisiv la
instaurarea dictaturii horthyste. A creat o nouă monedă, pengö, în locul coroanei maghiare, a
negociat cu Italia posibilitatea ruperii Tratatului de Pace de la Trianon. A fost un antigerman și un
antinazist convins, motiv pentru care a fost înlăturat din scaunul de prim-ministru la 24.08.1934.
A murit executat la Moscova, în timp ce încerca să negocieze o pace separată cu URSS, la 5
octombrie 1946. – Sursa: Enciclopaedia Britanica, https://www.britannica.com/
biography/Istvan-Count-Bethlen, accesat la 19.02.2020.
499
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 63.
500
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 233.

121
termenii cei mai elogioși, amintind de Regele Matei Corvin, de victoriile
nemaipomenite repurtate de armatele maghiare în istorie, de cuceriri de
teritorii, de rezistența împotriva germanizării sub împăratul Iosif al doilea 501 și
aducea acuzații stăpânirii habsburgice și tuturor celorlalte națiuni
conlocuitoare, în special, românilor. Nu vorbea, în conferința sa, contele
Bethlen, despre reprimările sângeroase ale revoltelor țăranilor români și secui,
nici de sistemul latifundiar care exista în Ungaria ultimului mileniu, prin care
clasa privilegiată a nobililor a condus țara în mod cu totul arbitrar, indiferent că
vorbim de Ungaria Mare sau de Transilvania.502
O conferință susținută la Colegiul „City of London” în 25 ianuarie
1936, cu tema „Fără revizuirea Tratatului de la Trianon nu poate să exista pace
în Europa Centrală”, propunea ca soluție a rezolvării conflictului Ungariei cu
statele succesorale un plebiscit organizat în teritoriile dezmembrate, iar pe
buletinul de vot să se afle trei întrebări:
„1. Doriți să rămâneți sub stăpânirea actuală?
2. Doriți realipirea la Ungaria?
3. Doriți să trăiți într-un stat nou și independent?”.503
Acest plebiscit ar fi fost necesar, din punctul de vedere al susținătorilor,
nu doar pentru Ungaria dar și pentru a împăca conștiința guvernelor
succesorale, care ar fi avut timp, în cei peste 15 ani de dominație, să-i câștige
pe cetățenii din teritoriile alipite.
Lobby-ul pe care reprezentanții Ungariei l-au făcut în Marea Britanie,
Franța, Germania, insista asupra presupusei intoleranțe religioase din partea
statului român, privind credincioșii cultelor tradiționale maghiare și, în special,
pe romano-catolici. Cu greu, Alexandru Vaida-Voevod504 a reușit să îl
convingă pe arhiepiscopul de Canterbury și pe ceilalți episcopi anglicani că
statul român venea în apărarea drepturilor religioase ale cetățenilor și că nu

501
Împăratul Iosif al II-lea (1741-1790) al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană a
fost fiul Mariei Tereza și al soțului său, împăratul Francisc I. A domnit inițial împreună cu mama
sa (1765-1780). A fost, de asemenea, regele Ungariei, Boemiei, Olandei austriece etc. După
moartea mamei sale a încercat să continue reformele pe care aceasta le începuse. A abolit șerbia, a
stabilit egalitatea religiilor în fața legii, a garantat libertatea presei și a emancipat evreii. A intrat
în conflict cu Biserica Romano-Catolică pentru că a încercat să impună controlul statului asupra
ei, iar țări mari tradiționaliste, precum Olanda austriacă și Ungaria s-au opus reformelor sale
structurale. – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 8, I-K, Editura Litera, București,
2010, p. 130.
502
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p. 224, 225.
503
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 20, f. 3.
504
Alexandru Vaida-Voevod (27.02.1872 Bobâlna – 19.03.1950 Sibiu) a fost un om politic,
medic, publicist, unul dintre liderii Partidului Național Român din Transilvania, iar după Marea
Unire, al Partidului Național Țărănesc. De trei ori a fost premier al României, ocupând, pe rând, și
postul de ministru de Interne și de Externe. A sprijinit regimul totalitar al regelui Carol al II-lea și
a fost numit consilier regal. – Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vaida-Voevod,
accesat la 09.04.2020.

122
exista o astfel de prigoană. Mai mult, în urma nenumăratelor misiuni creștine
din Statele Unite ale Americii sau din alte țări occidentale, aduse, în special, de
Biserica Unitariană din Transilvania dar și de celelalte culte maghiare, s-au pus
paie pe foc atât de mult încât parlamentarul francez Anatole de Monzie și-a
făcut un țel din a ataca integritatea României, înaintând chiar Parlamentului de
la Paris o „propunere de revizuire a Tratatului de la Trianon în favoarea
Ungariei”.505
Un raport al Ministerului român de Externe arăta că în fiecare țară din
Europa, America de Nord, Centrală și de Sud, în Australia și Noua Zeelandă
dar și în multe țări din Africa și Asia, existau membri și simpatizanți ai mișcării
revizioniste maghiare care organizau, într-un mod temeinic, propaganda
revizionistă maghiară, câștigând de partea lor persoane marcante și ziare
importante, care nu ratau nicio ocazie să atace Tratatul de la Trianon și să
afirme că singura soluție normală este revizuirea lui.
Tot în sens revizionist, România a fost reclamată la Liga Națiunilor,
între 1922 și 1939, de nu mai puțin de 103 ori, prin petiții care reclamau
Reforma Agrară din 1921, discriminarea proprietarilor maghiari, naționalizarea
școlilor maghiare etc. Consiliul Ligii a primit în atenție foarte puține dintre ele,
însă niciuna nu a reușit să ajungă la Tribunalul Internațional de la Haga.
Partidul Maghiar era formațiunea care aducea cele mai multe acuzații României
la Liga Națiunilor și la toate forurile internaționale, pentru orice problemă care
ar fi putut aduce atingere etnicilor maghiari și națiunii maghiare.
Ca reacție la acțiunile de mai sus, Nicolae Iorga le răspundea acestor
„misionari” și „activiști” care „la întoarcere, cutare intelectual englez ne
denunță la Londra; d. de Monzie cere Camerei franceze să corecteze un tratat
«nedrept»”, într-un articol din Patria, editat la Cluj, făcând o imagine de
ansamblu a vieții din Transilvania interbelică: „Și iacă «valahul» sălbatec n-a
sucit gâtul la un pui de găină. Școlile funcționează, cetățile bisericești sunt
înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filler amendă pentru
că ne tratează de simpli «ocupanți»; revistele și ziarele lor au avantagii cari
lipsesc publicațiilor noastre. Judecătorii judecă în ungurește. Și chitanța care ți-
o dă domnișoara de la poștă, căreia a trebuit să-i vorbești ungurește, tot în
limba dumnealor”.506
În tot acest timp, acțiunile diplomatice ale Ungariei pe plan
internațional au devenit din ce în ce mai explicite.
O notă informativă a ambasadorului Germaniei la Budapesta, din 15
martie 1940, arăta că acesta a aflat de călătoria lui Otto von Habsburg507 în

505
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 17.
506
Petre ȚURLEA, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura
Karta-Graphic, Ploiești, 2016, p. 291.
507
Numele întreg Franz Joseph Otto Robert Maria Anton Karl Max Heinrich Sixtus Xaver
Felix Renatus Ludwig Gaetan Pius Ignatius Habsburg (1912 Austro-Ungaria – 2011 Germania) a

123
America, aranjată prin medierea ambasadorului american la Paris, având scopul
de a-l determina pe președintele Franklin Roosvelt508 să influențeze guvernul
englez în sensul unei restaurări habsburgice. Reprezentanții diplomatici
maghiari din Washington fuseseră instruiți să pregătească de dinainte acest
plan. Nota informativă adăuga că toată corespondența îndreptată împotriva
unității Marelui Reich german și a oamenilor va trebui să conducă la noi
războaie. Conștient de responsabilitatea sa, guvernul maghiar a considerat că
este necesar să atragă atenția președintelui Statelor Unite asupra acestui fapt iar
ambasadorul Wilson a transmis guvernului maghiar că președintele Roosvelt îi
mulțumește pentru atenționare și că va fi atent în acest sens, făcând ca vizita lui
Otto să pară una de curtoazie.509
Ca urmare a presiunilor Parlamentului ungar, campania revizionistă a
început să acapareze, aproape în totalitate, și presa maghiară.
Ziarul Pester Lloyd, în ediția de dimineață în limba germană din 21
iunie 1940, titra: „Greșeli românești”510, articol ce urma relatării ocupării
Parisului, în care explica cititorilor cum întreaga națiune maghiară vedea în
soldații germani pe purtătorii justiției istorice, care au ocupat Parisul și
Versailles-ul, orașele simbolice ale unei condamnări a Europei sub pretextul
progresului. În articol se reamintea de prietenia dintre Reich-ul German și
primul ministru al Ungariei, groful Pál Teleki împreună cu întregul popor

fost primul fiu al împăratului Carol I al Austriei (regele Carol IV al Ungariei) fiind ultimul prinț
moștenitor al Imperiului Austro-Ungar până în 1918 și al Ungariei până în 1946. După
dezmembrarea Austro-Ungariei a locuit în exil în Elveția. Pe lângă cetățenia austriacă și
maghiară, a fost cetățean croat și german, reprezentând Germania în Parlamentul European (1981-
1999), devenind decanul de vârstă al acestuia. În perioada interbelică a fost un opozant vehement
al lui Hitler, prin urmare, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu alipirea Austriei
la Germania – Anschluss – și cu instaurarea regimului nazist în Austria, a fost acuzat de înaltă
trădare și dat în urmărire de autoritățile germane, întreaga avere a familiei Habsburg fiind
confiscată din ordinul lui Hitler. Între anii 1940-1944 a trăit la Washington, DC. A redevenit
cetățean al Austriei în 1961, renunțând definitiv la toate drepturile și privilegiile avute ca prinț
moștenitor. – Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/factorul-habsburg-, accesat la 12
martie 2019.
508
Franklin Delano Roosvelt (1882, New York – 1945, Georgia SUA) – a nu se confunda cu
Theodore Roosvelt – a fost al 32-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1933-1945),
membru activ al Partidului Democrat, Senator de New York (1910-1913), Secretar de stat al
marinei (1913-1920), guvernator al New Yorkului (1929-1933) fiind primul președinte al
Americii reales cu al treilea mandat, fiind ales și pentru al patrulea (1944) dar la scurt timp după
instalarea ca președinte a murit (12.04.1945). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a
întâlnit de mai multe ori cu Winston Churchil și Iosif Stalin pentru a crea alianțe cu Marea
Britanie și URSS și pentru a întocmi politica de război. – Sursa: Enciclopedia Universală
Britannica, vol. 13, R-S, Editura Litera, București, 2010, p. 244.
509
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52283.
510
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”, în Pester Lloyd Morgenblatt nr. 139,
21 iunie 1940, p. 1-2; Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486, f. 24.

124
ungar, care salutau crearea unei noi ordini în Europa, prin desființarea pactului
de la Trianon.
De fapt, articolul era îndreptat împotriva statului român, care, după
părerea maghiarilor, nu voia să recunoască autoritatea Reich-ului german,
victoriile acestuia în Europa, în special ocuparea Franței, și, prin urmare, nici
desființarea Tratatului de la Trianon din 1920. În articol se putea citi că statul
român a fost și cel care „a ocolit adevărul, prin teza inteligent concepută,
conform căreia Tratatul de la Trianon a sancționat, de fapt, situația deja
existentă a Transilvaniei, prin încorporarea acesteia în statul român în
decembrie 1918. Această afirmație era menită să creeze impresia că popoarele
transilvănene și-au găsit, împreună, drumul spre România”.511 În continuare,
articolul iredentist se „hotărăra” să spună adevărul: „Trupele românești și-au
croit drum spre Transilvania imediat după ce România a semnat pacea de la
București, după armistițiul cu Austro-Ungaria, și cu două zile înainte de
armistițiul cu Germania, care i-a declarat război pentru a putea lua măsuri
militare împotriva Transilvaniei, dar acordul nu fusese încă ratificat de Puterile
Centrale”.512
Cu alte cuvinte, opinia publică maghiară era de părere că românii ar
trebui să se teamă că cele două puteri majore ale Axei, care, într-o nouă
reorganizare a Europei din punct de vedere militar, le-ar putea pedepsi
atitudinea anterioară și ar decide împotriva Trianonului, și atunci „zgomotul
isteric făcut de o parte a presei românești ar rămâne inutil și de prisos”513, la fel
ca și politica de conservare a teritoriului românesc, în actuala formă.
Tot oficiosul guvernului maghiar, Pester Lloyd, în ediția din 21 iulie,
vorbea despre „Tactica românească” de a păstra cu orice preț Transilvania, în
ciuda neajunsurilor din administrația românească și a incapacității de a gestiona
problemele minorităților.514 Această tactică era caracterizată printr-o presupusă
duplicitate în politica externă și ducerea unor negocieri cu URSS pentru o
eventuală alianță. Același număr al ziarului maghiar titra: „Persecuția
germanilor în România Mare”. În articol se compara situația germanilor din
Ungaria antebelică cu cea din România interbelică: „Așezările germane de pe
teritoriul Regatului Ungariei, atât așezările medievale, cât și acelea germane
stabilite în Ungaria după ce turcii au fost alungați, s-au bucurat întotdeauna de
libertate economică, culturală și politică. În același timp, majoritatea așezărilor
germane de pe pământul poporului român au dispărut și doar câteva nume de
locuri indică spre ele”.515

511
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 2.
512
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 2.
513
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 2.
514
P.A.A.A., dosar R 291.785, f. 52263.
515
P.A.A.A., dosar R 291.785, f. 52601.

125
 Același articol explica faptul că guvernul român dădea dovadă de
„accente bizantine”, specifice poporului român, încercând să-și înjunghie pe la
spate aliații, în toate felurile, afirmând că armata română și-a „îmblânzit”
eroismul față de ruși, dar opune rezistență la granița de vest.516
În întreaga perioadă interbelică au fost editate și reeditate, în limbi de
circulație internațională, o serie de lucrări cu caracter iredentist, de către
Uniunea Națională Maghiară, o asociație specializată în propaganda
revizionistă. Printre broșurile editate de aceasta se numără: Să fii neclintit
credincios Patriei tale, cuprinzând catehismul maghiar național, La question
ruthène (Problema ruteană) a contelui István Csáky, La question Wende
(Problema Wende), L’intégrité territoriale de la Hongrie et la Société des
Nations (Integritatea teritorială a Ungariei și Societatea Națiunilor) a baronului
Juliu Wlassics, Hungary and Romania (Ungaria și România) a lui B. Jancsó,
Hungary and the World War – a Secret Document (Ungaria și Războiul
Mondial – un document secret), Hungarian Foreign Policy (Politica externă a
Ungariei) a contelui Albert Apponyi, Les peuples de la Hongrie (Oamenii din
Ungaria) de Aloyse Kovacs, The Peace Treaty proposed to Hungary (Tratatul
de pace propus Ungariei) a contelui Albert Apponyi, In Transylvania de
Transylvanicus Viator, alias A. Jancsó, The Hungarians of Moldavia
(Maghiarii din Moldova) de John Tatrosi, La verita sull Ungheria e sulla
politica magiara (Adevărul despre Ungaria și despre politica maghiară) de
Gugliemo Prohle, Székelyek es olánok (Secuii și românii) de dr. Szádeczky-
Kardoss Lajos, fost profesor la Universitatea din Cluj, Chestiunea revizuirii
păcii, de același autor, lista continuând cu încă 21 de lucrări pe aceeași temă.517
În ansamblu, Ungaria a făcut eforturi consistente, prin alocarea de
resurse semnificative, pentru promovarea intereselor sale revizioniste, scopul
final fiind acela de a influența și eventual de a modifica rezultatul Tratatului de
pace de la Trianon.518 „Presa internațională era asaltată de articole trimise de
corespondenții de la Budaspesta, cu un evident caracter iredentist”.519
Din punct de vedere al propagandei pretins științifice, Ungaria a
început, încă din vara anului 1940, să intensifice editarea de broșuri, albume și
volume de Geografie prin care prezentau Transilvania, în totalitate, ca fiind
parte a Ungariei reîntregite, aidoma manualelor din anii 1920-1930, prezentate
mai sus.
Exemplul cel mai grăitor este un album apărut cu privire la legitimitatea
anexării Transilvaniei de către Ungaria horthystă, intitulat Transilvania, titlul

516
P.A.A.A., dosar R 291.785, f. 52605.
517
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 243-244.
518
Alin SPÂNU, „Propaganda externă ungară contra Tratatului de pace de la Trianon (1921-
1922)”, în Acta Carpatica, nr. I, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2014, p. 358.
519
Olimpiu MATICHESCU, Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 108.

126
ediției în limba germană fiind și mai grăitor: Album despre Transilvania
Maghiară. Lucrarea a fost tipărită de Societatea Ungară de Istorie, cu 29 de zile
înaintea Dictatului de la Viena, adică la 1 august 1940, „redactată de un
colectiv de autori, între care și prim-ministrul de atunci al Ungariei, Teleky Pál,
precum și câțiva istorici, între care Makai Lászlo. Lucrarea urma să-i convingă
pe Hitler și Mussolini că Transilvania trebuia să aparțină Ungariei”.520
Ministrul german al Propagandei a cerut o expertiză a acestui volum, fiind
desemnată o comisie condusă de un istoric german, pe numele său W. Czell, cu
origini în Transilvania. În urma analizei riguroase, din care a rezultat o recenzie
de 15 pagini, s-a constatat de către comisia germană că lucrarea era o
„șarlatanie politică” 521, având scopul de a-i influența pe liderii internaționali în
favoarea Ungariei. Un răspuns favorabil la solicitarea specialiștilor germani de
retragere din librării și de cenzurare a cărții a venit abia la 26 septembrie, după
Dictatul de la Viena.522
Un alt exemplu de lobby este vizita pe care a făcut-o atașatul de presă
maghiar la Berlin, Secretarului de stat din Ministerul german de Externe, după
o vizită „de lucru” în Ungaria și România și a profitat de ocazia primirii la
sediul ministerului, așa cum el însuși a mărturisit, pentru a raporta câte ceva
despre situația din Transilvania. El a acordat o importanță deosebită
tratamentului prost pe care îl primeau ungurii, în special tinerii maghiari, în
contextul pregătirilor militare, tratament ce ar fi decurs atât din sentimentele
accentuate de ură ale românilor, dar și din obișnuință și, mai presus de toate,
din dezorganizarea totală și dezordinea vieții românești, în general. El a
subliniat că românii făceau încercări foarte mari de a se îndrepta și doreau să
creadă că problema îmbunătățirii vieții maghiarilor care trăiesc în România nu
se afla sub presiunea sancțiunilor diplomatice sau politice. Acesta a adăugat că
lucrurile nu se vor putea îndrepta, situația fiind mai degrabă o manifestare a
dezorganizării statului român. Îndreptarea lucrurilor s-ar fi putut face doar
printr-o soluție teritorială. Văzând că înaltul demnitar german s-a limitat să ia
notă de aceste declarații politice și oarecum virulente, atașatul maghiar a pus și
problema situației populației germane din Transilvania, care s-ar fi aflat în
aceeași situație.523
Celor spuse mai sus se adaugă și propaganda intensă făcută în
străinătate pe tema mizeriei copiilor maghiari din Transilvania. Legația română
la Budapesta era de părere că acest sistem de propagandă era unul dintre cele
mai eficiente, dintre toate mijloacele pe care guvernul maghiar le întrebuința,

520
Ștefan PASCU, Mircea MUȘAT, Florin CONSTANTINIU, „Falsificarea conștientă a istoriei
sub egida Academiei Ungare de Științe”, în Analele de istorie, anul XXXIII, nr. 2, București,
1987, p. 114.
521
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 169.
522
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1487, f. 180.
523
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52488.

127
ducând în eroare opinia publică internațională.524 În acest sens, ziarul Az Újság
din 18 februarie 1925, publica un articol cu titlul „Copiii maghiari au cucerit
străinătatea” 525, personajul principal fiind Arhiducele Albrecht, care a oferit un
ceai pentru salvarea copiilor maghiari săraci din Transilvania. Articolul
povestea cum, în timpul ceaiului, arhiducele a apărut ținând în brațe un maldăr
de ziare filomaghiare din străinătate, care arătau succesul pe care l-a avut în
țările occidentale propaganda maghiară bazată pe mizeria copiilor maghiari din
Transilvania. Astfel, de-a lungul timpului, „au petrecut în Elveția 8.160 de
copii, în Olanda 21.149, în Anglia 528, în Suedia 131, în Belgia 6.080”.526
Articolul se încheia arătând impresia tristă pe care o făceau copiii săraci și
zdrențuiți când ajungeau în străinătate și schimbarea care se producea în timpul
șederii lor acolo, „întorcându-se rumeni și încărcați cu daruri dela fostele lor
gazde”.527
Un raport al Legației române la Budapesta îl informa pe I.G. Duca,
Ministrul de Externe al României, că în data de 21 februarie 1925, un tren cu
700 de copii maghiari din Transilvania, printre care și câțiva copii de conți și
baroni sărăciți, a plecat spre Belgia, ajungând la Geneva în data de 24
februarie, unde au fost luați în primire de „comitetul belgian pentru ajutorarea
copiilor Ungariei Mari”.528 Fiecare copil a plecat fără să aibă voie a lua cu el
mâncare sau alte obiecte, cu excepția hainelor și încălțămintei pe care o purtau.
La plecare au fost conduși de mai mulți demnitari ai statului ungar, care i-au
„instruit pe copii, în mod special, ca în Belgia să nu-și uite Patria, să facă
propagandă pentru Ungaria, care este în stare de mizerie și mai ales să se
plângă contra valahilor (oláh) și sârbilor care au prădat Ungaria”.529 La 4
martie, cu același tren s-au întors 600 de copii, care petrecuseră șase luni în
Belgia.
Studenții maghiari aflați la studii în străinătate, în special cei proveniți
din teritoriile anexate, și care făceau parte din diferite organizații cu caracter
iredentist, erau instruiți, înainte de plecarea la studii, asupra felului în care
trebuia făcută propaganda. Aceștia profitau de orice ocazie pentru a vorbi
despre suferințele îndurate de minoritățile din România, intervenind la
Ministerele Cultelor din țările respective, ca denumirile județelor și localităților
din teritoriile dezmembrate să se facă în limba maghiară în toate publicațiile și
astfel să apară și pe hărțile internaționale.530

524
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 60.
525
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 61.
526
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 61.
527
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 62.
528
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 63.
529
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 63.
530
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 250.

128
 Începând cu anul 1930 au fost lansate și publicate, de către iredentiștii
maghiari, Cele zece porunci531, care constau în parafrazarea textului sacru de la
Ieșire, capitolul X. Acestea au fost apoi trimise tuturor școlilor maghiare din
teritoriile dezmembrate și publicate și în cadrul mai multor cărți cu o largă
răspândire în Transilvania, Iugoslavia și Cehoslovacia. Elevii care învățau la
școli mixte sau cu predare în limba maghiară le rosteau la sfârșitul fiecărui an
școlar.532
Campania de dezinformare dusă de Ungaria a avut efecte dintre cele
mai diverse. În anul 1940 populația din orașele Transilvane, în special cea din
Cluj, trăia într-o stare de tensiune și nesiguranță, provocată de campania
revizionistă maghiară, iar autoritățile locale păreau depășite, nereușind să ducă
o activitate hotărâtă și continuă pentru susținerea moralului și combaterea
propagandei insidioase. Pe de altă parte, la Budapesta au ajuns vești false
conform cărora s-ar fi hotărât ca în orașele de frontieră, autoritățile române ar fi
interzis orice reuniune, chiar și cu caracter familial (nunți, botezuri,
înmormântări), care ar fi depășit numărul de opt participanți.533 Ministerul
român de Externe a dezmințit aceste informații, în data de 27 februarie, printr-o
telegramă trimisă Ministerului de Externe de la Budapesta, precizând că toate
întrunirile familiale se pot desfășura fără restricții, însă, pentru a nu degenera în
demonstrații publice, au nevoie de avizul poliției.534
În luna martie 1940, guvernul ungar a instituit un premiu de 5.000 de
pengö pentru scrierea unui studiu bazat pe principii geografice, politice și
istorice, despre satele din Ardeal și Ungaria, care să demonstreze unitatea
dintre acestea și dreptul Ungariei asupra Transilvaniei.
În aceeași lună, a fost pusă în circulație, de către autoritățile maghiare, o
emisiune de timbre iredentiste cu harta Ungariei Mari535, iar în lunile următoare
timbre și cărți poștale cu imagini ale orașelor din Transilvania, însoțite de
textul: „Au fost ungurești și vor fi ungurești!”.536
În luna mai 1940, în fiecare birou al instituțiilor din Ucraina
Subcarpatică, ocupată de trupele maghiare, erau afișate inscripții referitoare la
pretențiile revizioniste maghiare, „lozinca de căpetenie fiind «Erdély Visza –
Mindent Visza» adică «Ardealul înapoi – Totul înapoi»”.537 De asemenea,
contrabandiștii ucraineni, care erau prinși de poliție, „erau lăsați în libertate
dacă aduceau, cât de puține știri din România”.538

531
A se vedea Anexa nr. 17.
532
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 184.
533
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 35.
534
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 69.
535
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 79 – Anexa nr. 18.
536
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 142.
537
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, f. 4.
538
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, f. 6.

129
 În prima jumătate a anului 1940 rula pe ecranele din România filmul
unguresc „Castelul din Transilvania”, prin care se punea un accent vădit pe
superioritatea națiunii maghiare față de cea română. Filmul a fost inițial supus
cenzurii însă, la protestul comunității internaționale și a Ministerului de Externe
ungar, care susțineau că prin interzicerea filmului s-ar crea un precedent în ceea
ce privește filmele ungurești, filmul a continuat să ruleze.539 Filmul reda
nostalgia etnicilor maghiari din Transilvania după țara mamă, apoi scoaterea
elementului unguresc din întreprinderile industriale, corupția din București,
unde, „cu bani poți obține orice favoare” 540, țăranii români, prezentați ca niște
barbari care devastau pădurile ungurești, fugind ca niște lași atunci când doi
dintre ei au fost bătuți crunt de către curajosul paznic maghiar al castelului541.
Ziarele maghiare prezentau cu mare pompă, în vara anului 1940,
începerea negocierilor pentru anexarea Transilvaniei, iar în luna august, în
urma Tratatului de la Turnu Severin, prezentau situația ca și încheiată. De
exemplu, ziarul budapestan 8 Órai Újság, din 22 august, titra: „Toți știu că a
sosit ziua reînvierii, că «Ungaria Sfântului Ștefan» reînvie” 542, subliniind că:
„Suntem siguri că puterile Axei vor găsi modalitatea să silească România să
vadă mai bine și revenirea ungurilor ardeleni să se înfăptuiască fără să fim siliți
pentru aceasta să vărsăm sânge… dacă România nu va înlesni o grabnică
încheiere a tratativelor și va amâna mereu soluția așteptată, atunci Axa va fi
nevoită să intervină și acest lucru n-ar fi deloc favorabil României. Cel mai bun
sfat care poate fi dat României este să cedeze de bună voie ca astfel să fie de
prisos o intervenție străină”.543
Unul dintre cele mai consistente și vizibile eforturi al Ungariei în
vederea promovării revizuirii granițelor merită menționat, pe final. În anul
1928 a fost proiectată, la Budapesta, Piața Revizuirii, în care, cu ajutorul
lordului Rothermere, cel mai înfocat susținător al Ungariei în privința
revizuirii, să fie așezate toate statuile și simbolurile Ungariei milenare din
Transilvania ocupată, care urmau să fie reproduse de către un mare sculptor
maghiar, pe cheltuiala lordului englez.544 Toate acestea urmau să fie încununate
de construcția Catedralei Revizuirii (Revizsion Templom), la care au subscris
lordul Rothermere cu 150.000 pengö și Mussolini cu 70.000 pengö.545

2.4.3. Caracterul religios al mișcării revizioniste maghiare

539
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 82.
540
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 111.
541
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 111.
542
8 Órai Újság (Ziarul de la ora 8), 22 august 1940, p. 1.
543
8 Órai Újság (Ziarul de la ora 8), 22 august 1940, p. 1.
544
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 159.
545
A.N.I.C., Fond D.G.P., dosar 146/1928, f. 47.

130
 După reușita reîntregirii neamului românesc, s-a pus și problema
reunificării bisericești a tuturor românilor. Au existat, în acest sens, mai multe
congrese cu participarea ierarhilor transilvăneni ai celor două Biserici dar și a
unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române sau ai Sfântului Scaun.
Principalii militanți ai reunificării au fost cei doi mari ierarhi din Ardeal,
episcopul Caransebeșului și viitorul Patriarh al României, Miron Cristea și
Mitropolitul Nicolae Bălan. Liniile pe care s-a mers pentru reunificarea
bisericească au fost mai multe. Prima, și cea acceptată de toți ierarhii ortodocși
din Transilvania, a fost trecerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la București,
întregind, astfel, unitatea națională realizată în urma Marii Uniri. O altă linie a
fost aceea a trecerii tuturor ierarhilor din Transilvania, ortodocși și greco-
catolici, sub autoritatea Sfântului Sinod, ierarhii greco-catolici păstrându-și
eparhiile în forma existentă, însă fiind nevoiți să renunțe la autoritatea Sfântului
Scaun. O a treia linie era aceea a unificării bisericești a tuturor ierarhilor
ardeleni, ortodocși și greco-catolici, într-un sinod propriu, sub autoritatea
Sfântului Scaun. Prin urmare principala preocupare a ierarhilor, preoților și
teologilor din Ardeal era unificarea bisericească a tuturor românilor.546
În această problematică, Vaticanul a încercat să îi convingă pe
ortodocșii din Transilvania să intre sub ascultarea Papei.547 Mai mult decât atât,
Biserica Greco-Catolică nu a avut reprezentanți la ceremonia de înscăunare a
regelui Ferdinand I548, ce a avut loc în catedrala ortodoxă de la Alba Iulia la 15
octombrie 1922. Motivația Mitropolitului unit Iuliu Hossu549 a fost interdicția

546
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 429-430.
547
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 53.
548
Ferdinand I de Hohenzollern Sigmaringen născut Ferdinand-Victor-Albert-Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen (1865 Baden-Württemberg, Germania – 1927 Sinaia) a fost regele
României între anii 1914-1927, care de tânăr s-a dedicat carierei armelor, desăvârșindu-și studiile
la universitățile germane de la Tübingen, Leipzig și Bonn, apoi școala militară de la Kassel. În
anul 1889 a fost desemnat moștenitorul primului rege al României. A ajuns în România în același
an, continuându-și cariera militară, urcând rapid de la gradul de sublocotenent la cel de general de
corp de armată. În 1914 a devenit rege al României. Sub domnia lui, participarea României la
Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei victorioase a permis Unirea Transilvaniei cu
România și realizarea unității naționale. A realizat o reformă agrară (1921) și a promulgat o nouă
Constituție (1923). – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 6, E-G, Editura Litera,
București, 2010, p. 53.
549
Iuliu Hossu (1885, Milaș – 1970, București) „a fost un episcop al Episcopiei greco-
catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare al
Academiei Române. A urmat gimneziu luteran din Reghin, liceul Romano-catolic din Târgu
Mureș și Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj, Colegiul de Propaganda Fide din Roma. În
1906 a devenit doctor în Filosofie, iar în 1910, doctor în Teologie. În anul 1910 a fost hirotonit
preot. La 3 martie 1917, pe când activa ca preot militar, a fost numit episcop de Gherla, de către
împăratul Carol I al Austriei, numirea fiind confirmată de către papa Benedict al XV-lea, la 17
aprilie 1917. A fost cel care a citit, la 1 decembrie 1918, proclamația de unire a Transilvaniei cu
Regatul României, înmânând, ulterior, alături de episcopul Caransebeșului, Miron Cristea,

131
pusă de Vatican care „a telegrafiat în acest sens”550. Istoricii români
contemporani, dar nu numai551, au observat că unul dintre principalii factori
iredentiști maghiari a fost Biserica Romano-catolică, susținută și de celelalte
culte maghiare, cum ar fi cel reformat și cel unitarian. Și în timpul imperiului
austro-ungar, dar și înainte, maghiarizarea poporului român s-a făcut, cel mai
eficient, pe linie religioasă, fie prin adoptarea religiei soțului sau soției
maghiare de către români, în cazul căsătoriilor mixte552, fie prin oferirea de
drepturi și privilegii, în special nobililor, odată cu trecerea la o religie
maghiară 553, fie cu forța, forță care s-a manifestat în mai multe forme în
decursul timpului, în cele mai multe cazuri554.
În consecință, un alt aliat în lupta pentru revizuirea granițelor a fost
Vaticanul, care a susținut mișcarea încă de la începutul ei. Un act deosebit de
important a fost negociat și, apoi, semnat între statul român și Vatican:
Concordatul cu Vaticanul.555
Concordatul era un act pe care Sfântul Scaun l-a semnat, imediat după
dizolvarea Imperiului Austro-Ungar, cu toate statele succesorale, dar și cu
Germania și cu alte state în care Catolicii nu erau majoritari556, în scopul
conservării vechilor privilegii ale Catolicismului557.
Pentru semnarea Concordatului s-au făcut nenumărate presiuni la adresa
României, atât din exterior, cât și din interior, din partea Bisericii Greco-
Catolice, care, în privința Concordatului, se afla pe aceeași poziție cu biserica
Romano-Catolică, dar și din partea Regelui Ferdinand I, care, catolic fiind, a
primit promisiunea acordării ultimei împărtășanii, care îi fusese refuzată pe
motiv că și-a botezat copiii în rit ortodox.558
Pe scurt, prin Concordatul cu Vaticanul „se garanta Bisericii Romano-
Catolice din România deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul, fără
controlul statului”.559 Episcopii urmau să fie numiți exclusiv de către Vatican,

Declarația de Unire regelui Ferdinand, la București. Între anii 1940-1944 episcopul Hossu a
rămas la Cluj, de unde a condus viața religioasă a greco-catolicilor din Transilvania de Nord. În
timpul regimului comunist a fost deținut politic, având și domiciliu obligatoriu, ultima dată la
Mănăstirea Căldărușani, decedând, în anul 1970, la spitalul Colentina din București”. – Sursa:
https://manuale.edu.ro, accesat la 21.02.2021.
550
Nicolae IORGA, Memorii, vol. III, Editura Paul, București, 2018, p. 253-254.
551
Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai fini observatori ai mișcării revizioniste din epocă,
cu nenumărate intervenții pe lângă autoritățile române, în scopul prevenirii acesteia.
552
IOAN LĂCĂTUȘU, Stucturi etnice și confesionale…, p. 125.
553
Gheorghe ȘIȘEȘTEAN, Etnie, confesiune și căsătorie în nord-vestul Transilvaniei, Editura
Caiete Silvane, Zalău, 2002, p. 127
554
Românii din Covasna și Harghita…, p. 93-95.
555
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 194.
556
Constituția României din 1923 declara Biserica Ortodoxă Română ca Biserică majoritară.
557
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 65.
558
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 65-66.
559
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 432.

132
fără consultarea statului român. Totodată episcopii catolici aveau dreptul să
hirotonească preoți, urmând să comunice Ministerului de resort numirea
acestora, doar în vederea salarizării. Jurământul episcopilor catolici să făcea
către rege iar nu către stat. Preoții catolici numiți puteau să fie apatrizi și
cetățeni străini. Diocezele puteau să își înființeze, fiecare, câte un seminar, fără
a fi supus controlului statului, iar școlile ordinelor călugărești și ale
congregațiilor aveau dreptul de a-și fixa singure limba de predare.560
După îndelungi negocieri asupra textului Concordatului, acesta a fost
semnat, la insistențele Regelui Ferdinand la 10 mai 1927, din partea Papei Pius
XI participând cardinalul Gasspari iar din partea guvernului Averescu
participând Vasile Goldiș, ministru al Cultelor.561
Așadar, fără a fi părtinitori, se poate observa că acest document „crea
Catolicismului un regim special, privilegiat față de celelalte culte minoritare”562
fapt pentru care a fost intens discutat în Parlament. Argumentul adus de
mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului563 în intervenția sa din Parlament din
25 mai 1929, împotriva Concordatului, a fost acela că era „anticonstituțional” și
că el „legifera dreptul altui Stat, Sfântul Scaun, de amestec în problemele
interne ale României” 564, accentuând rivalitatea dintre catolici și celelalte culte.
Cu toate împotrivirile din partea multor parlamentari, Concordatul a
fost votat în Parlament, având susținerea majorității Național-Țărăniste, de
orientare greco-catolică, și ratificat de guvern în anul 1929.565
Ca urmare a Concordatului cu Vaticanul, au ajuns în funcții de episcopi
sau preoți, persoane care foloseau Sfântul Scaun pe post de scut pentru
acțiunile iredentiste ale Budapestei. În urma Concordatului, statul român nu a
mai avut control asupra persoanelor numite în funcții de către biserica Romano-
Catolică. Un astfel de caz este cel al episcopului Fiedler István 566, care în urma
mai multor acțiuni îndreptate împotriva statului român și cetățenilor de etnie
română, a ajuns să fie șeful unui complot antiromânesc, de factură fascistă, în
1939, dovedirea acestui lucru ducând la demersuri din partea României în
vederea demiterii lui de către Vatican, care controla numirea și revocarea

560
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 431-432.
561
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 146.
562
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 72.
563
Detalii despre personalitatea Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului în subcapitolul
dedicat acestui mare ierarh.
564
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 73.
565
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 208.
566
Fiedler István (18.10.1871, Zrenjanin, Serbia – 24.10.1957 Oradea), a fost un episcop
romano-catolic maghiar al regiunii Satu Mare și Oradea. A studiat la Timișoara, apoi a fost
hirotonit preot la Lecea Mare în 1898, devenind, pe rând superior de mănăstire, secretar
episcopal, numit de către Papa Pius XI, apoi hirotonit episcop al eparhiei de Satu Mare-Oradea la
7 decembrie 1930, fiind recunoscut pentru acțiunile sale cu un puternic caracter maghiar. A fost
destituit din funcție în 1939, ca apoi să revină pe scaun în 1940. Sursa

133
episcopilor catolici. Până la urmă s-a produs și demiterea, însă după multe
discuții și tergiversări.567
Au putut fi constatate și încălcări ale Concordatului din partea clericilor
maghiari, cu toate că acesta le era favorabil. De exemplu, episcopul Májláth
Gusztáv Károly568, a continuat să se intituleze „Episcopul Transilvaniei”, deși
textul Concordatului convenise ca el să se numească episcop de „Alba
Juliensis”, acest lucru ducând la o altă dispută între România și Vatican, care,
în cele din urmă, a acceptat plângerea Ministrului Bucureștilor la Vatican,
Nicolae Popescu Comnen, căruia i-a dat, în cele din urmă, dreptate569.
Acest Concordat a fost contestat în nenumărate rânduri de oameni
politici și juriști români, însă fără rezultat. În plângerile lor se poate observa
felul în care Vaticanul, în mod indirect, se alătura mișcării iredentiste
maghiare.570 Se arăta faptul că România a lăsat controlul, „direct și absolut
liber nu doar în chestiuni spirituale” cum era de dorit, ci și „în orice afaceri
bisericești” 571 altui stat, fiind o încălcare a suveranității statului. Totodată, prin
intermediul Bisericii Romano-Catolice din Transilvania se cereau, de către
oameni politici, subsidii care erau folosite în scopuri politice și nu religioase,
concluzând că „Sfântul Scaun susține și bănește năzuințele Ungurilor”.572 Puși
în fața tuturor evidențelor, politicienii români, prin Consiliul Legislativ al
Camerei Deputaților, au admis gravitatea faptelor și au propus ca soluție o
hotărâre guvernamentală. Însă până în 1948, nici un guvern nu a reușit să
anuleze Concordatul573, în ciuda faptului că „prin Concordat se deschid porțile
unei acțiuni de largă desfășurare a șovinismului maghiar” 574.
Printre cărțile de rugăciuni pe care le citeau credincioșii maghiari, se
numărau Lelki Rozsabimok Rózsabimbók (Boboci de trandafiri sufletești),
Miatyánk (Tatăl Nostru), Lelki Manna (Mană sufletească) și Ájtatosság Gyöngy
(Mărgăritare de cucernicie), tipărite de firma I. Steinbrenner din Cehoslovacia
și importate de o firmă din Oradea, fără nicio autorizație. Toate aceste cărți

567
A.M.A.E., Fond Transilvania, vol. 36, f. 20, 21, 24-29, 35-36 41 și urm.
568
Májláth Gusztáv Károly (24.09.1864, Bakóca, Ungaria – 18.03.1940, Budapesta) a fost un
episcop romano-catolic maghiar, al diocezei de Alba Iulia, cu studii de drept la Strasbourg,
devenit preot la Esztergom, Ungaria, apoi director de seminar, fiind membru al asociației
religioase Regnum Marianum. La 28.01.1897 a fost hirotonit episcop asistent iar la 28 iunie,
același an, a fost numit episcop al Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. În 1936 s-a retras din
scaun, pe motive medicale și a fost tratat, până la moartea sa, într-un sanatoriu din Budapesta. A
fost urmat în scaun de episcopul Márton Áron. – Sursa: Alajos BOGA, Emlékezés Majláth
püspökre (Amintirea episcopului Majláth), Cluj-Napoca, 1940.
569
A.M.A.E., Fond 71, Vatican, dosar 20, f. 2-3.
570
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 220-240.
571
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 79-80.
572
Onisifor GHIBU, Nulitatea Concordatului dintre România și Sfântul Scaun…, p. XI.
573
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 80.
574
Valeriu ANANIA, Pro memoria. Acțiunea Catolicismului în România interbelică,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 50.

134
conțineau rugăciunea iredentistă intitulată „Szent István királyról” („A
sfântului rege Ștefan”), care instiga la revoltă și nesupunere față de autoritățile
române.575
Arhivele Naționale ale României păstrează nenumărate documente – al
căror număr este din ce în ce mai mare cu fiecare an interbelic – despre cazurile
de acțiuni antiromânești, în special din zona noastră de interes, adică fostele
județe Ciuc, Treiscaune, Odorhei și, pe alocuri, Mureș.
Preotul romano-catolic Lakó János din Vlăhița avea o atitudine
antiromânească vădită, folosind expresii jignitoare la adresa românilor iar, în
predici, îi îndemna pe credincioși să refuze educația în școlile de stat românești.
Consecința predicilor sale a fost reacția dură a maghiarilor la adresa românilor
„spărgând geamurile locuințelor notarului și învățătorului român”576, fapt ce a
atras atenția autorităților, a Prefecturii județului Odorhei și a Ministerului
Cultelor și Instrucțiunii Publice, care a cerut mutarea disciplinară a preotului în
1933577.
Alți clerici, precum preotul romano-catolic din Lupeni, Lörincz Dénés,
tot din județul Odorhei578 și Balázs András din Odorhei579 s-au remarcat ca
luptători împotriva statului român, făcând mereu propagandă iredentistă. Cel
din urmă îi acuza în predici pe români ca fiind vinovați pentru starea de sărăcie
în care se aflau secuii, totodată cerându-le credincioșilor să nu-și ducă pruncii
la școlile românești. În aceeași situație s-au aflat și preoții romano-catolici
Bartos Josef din Lueta580, care predica împotriva statului român și Salasi
Ferencz din Polonița, care avea o atitudine constantă de opoziție, manifestată
împotriva „elementului românesc”581.
În județul Ciuc, preoții maghiari din Mădăraș, Ditrău, Sândominic,
Cârța, Suseni, Frumoasa și alte localități, se făceau vinovați, conform notelor
trimise Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice de către secțiile de
jandarmi, de „propagandă cu caracter iredentist și contra intereselor statului”.582
Cel din Suseni, Racz Vincze, de exemplu, îndemna credincioșii să nu se supună
legilor statului583, cel din Cârța, Szász Antal, îndemna tinerii să dezerteze din
armată584, cel din Frumoasa, Timár Sándor, a făcut scandal în zilele de
sărbătoare ale românilor, pe motiv că tinerii și copiii se îmbracă în costume

575
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 159.
576
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f.7.
577
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 8.
578
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 11-12.
579
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 77.
580
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 148.
581
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 127.
582
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 120.
583
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 118.
584
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 134.

135
populare românești și joacă românește,585 iar cel din Ditrău, Lörincz József, „i-
a lovit pe unii locuitori români și a ofensat Națiunea Română”586, și altă dată
strigând de la amvon, la începutul anului 1938, pe fondul urii legate de etnia
evreiască: „Religia romano-catolică este cea adevărată, iar religia ortodoxă este
jidovească, fiindcă preoții ortodocși poartă barbă ca jidanii. De aceea preoții
ortodocși din comună trebuie izgoniți” 587. De altfel Ditrăul era cunoscut la
București pentru faptele pline de ură petrecute în anii de dinaintea celui de-Al
doilea Război Mondial, numeroase sesizări ale unor fapte iredentiste fiind
înregistrate la Ministerele de Interne și al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Un
astfel de fapt este amenințarea și teroarea la care a fost supus preotul român
Coriolan Iacob și asemuirea lui cu un evreu.588
În comuna Ciumani, din vecinătatea orașului Gheorgheni, a fost
înregistrată chiar o rebeliune, pusă la cale de preotul romano-catolic, Török
Francisc, care adunase și depozitase în podul bisericii materiale explozibile și
armament, iar la controlul din partea Jandarmeriei, s-a opus rezistență de către
întreaga comunitate, fiind necesară intervenirea în forță și demascarea
complotului împotriva statului român.589
În județul Treiscaune preotul romano-catolic din Ghelința s-a făcut
remarcat pentru acțiunile sale antiromânești.590
În anul 1939, serviciile secrete române, precum și organele abilitate au
deconspirat o celulă de tip terorist condusă de statul ungar591 în Transilvania,
care avea ca scop promovarea mișcării iredentiste maghiare. În data de 2
noiembrie 1939, s-a înaintat Ministerului Regal al Afacerilor Străine un tabel
cu persoanele arestate, care făceau parte din „organizația teroristă”. Dintre
aceștia mulți erau clerici ai Bisericii Romano-Catolice – nouăsprezece – sau ai
altor biserici – zece –, însă foarte mulți erau cetățeni români, de etnie maghiară,
provenind din actualele județe Harghita și Covasna – paisprezece – de diverse
profesii: preoți romano-catolici, reformați, călugări franciscani, profesori, elevi,
medic, cofetar, restaurator, femei casnice.592 Din cercetarea realizată și
comunicată Legației din Budapesta, pentru a-i fi comunicate rezultatele și
contelui Csáky, cel care a acuzat România de acțiuni discriminatorii la adresa
minorității maghiare 593, dar și legației de la Vatican, a rezultat că printre
inculpați se aflau și 29 de preoți care „nu numai că au conspirat împotriva
statului nostru, dar au fost adevărații organizatori și conducători ai

585
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 126.
586
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 131/1933, f. 146.
587
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 106/1938, f. 50.
588
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 106/1938, f. 51.
589
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 100/1933, f. 16-77.
590
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 14.
591
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 4, 6.
592
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 9-14.
593
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 17, 18.

136
complotului” 594. Principalele depozite de muniție și armament – care conțineau
lăzi cu explozibil, cutii cu amorse, fitiluri, cârlige pentru agățat explozibilii,
arme și gloanțe – erau seminariile teologice și sediile episcopiilor și ale
parohiilor maghiare. De asemenea, ancheta a scos la iveală legătura directă a
complotiștilor cu Budapesta și că materialele de distrugere, ce urmau a fi
folosite ca ajutor la o eventuală intrare a trupelor maghiare în țară, precum și
importante sume de bani, veneau din capitala Ungariei. Ministru de Externe,
Grigore Gafencu, și-a luat angajamentul față de Vatican de a nu expune
Biserica Catolică unei publicități negative, cerând Vaticanului înlesnirea unor
demersuri prin care să se pună capăt acțiunii de subminare a statului.595
După demiterea episcopului Fiedler, statul român i-a eliberat pe clericii
reacționari, rămânând ca „pedepsirea” lor să fie făcută de Biserica Romano-
Catolică, anume prin episcopul de Alba Iulia, Márton Áron, care suplinea și
Episcopia, rămasă vacantă, de Oradea și Satu Mare.596
O notă informativă a Ministerului de Externe arăta că principalii factori
de propagandă iredentistă, în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, erau preoții
maghiari, care diseminau informațiile pe două căi: prin predică, dar și „de la
om la om, fără posibilitatea de supraveghere și prin întruniri pastorale
camuflate sub diferite pretexte sau clandestine” 597, îndemnând la dezertare,
sabotaj etc. În mare parte aceste întruniri și-au atins scopul. Din județul Ciuc,
au dezertat din armată, fugind în Ungaria, din toamna anului 1939, până în luna
mai 1940, 24 de tineri secui: 4 din Suseni, 1 din Ditrău, 3 din Joseni, 3 din
Toplița, 1 din Șoimeni, 3 din Șumuleu, 2 din Ciumani, 1 din Sâncrăieni, 4 din
Lăzarea, și 2 din Remetea. Aceștia au trimis în țară numeroase scrisori, adresate
capelanilor sau preoților parohi, prin care le mulțumeau că „piesa ce am învățat
de la voi (adică dezertarea) ne-a ieșit bine”.598 Tot preoții erau cei care, sub
forma unor așa-zise cărți de rugăciuni, răspândeau broșuri cu caracter
iredentist.599 Din județul Odorhei, în aceeași perioadă, au dezertat 10 tineri,
fiind instruiți în acest sens tot de preoții parohi, sub coordonarea Dr. Fillo
Francisc, un fost membru al Partidului Maghiar, desființat. Și în județul
Treiscaune s-au înregistrat 13 dezertori de la unitățile militare, instruiți tot prin
adunările de la biserici, care ajunși în Ungaria, au lucrat la o fabrică de război,
alături de ceilalți dezertori.600
Istoricul Petre Țurlea a remarcat că doar o mică parte dintre preoții cu
atitudini revizioniste au fost deferiți justiției, și mai puțini fiind condamnați la
închisoare, primind pedepse ușoare, cu condiții de detenție bune, după care au
594
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 19.
595
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 19-20, 28-30.
596
A.N.I.C., Fond M.C.A., dosar 124/1937, f. 54.
597
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 218.
598
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 219.
599
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 221.
600
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 222.

137
fost grațiați, din respect pentru haina preoțească pe care o purtau și datorită
faptului că însuși Nunțiul Apostolic, Andrea Cassulo, intervenea în favoarea
lor.601

2.4.4. Incidente violente pe tema revizuirii granițelor, în perioada 20 iunie

1920 – 30 august 1940

Din cele arătate până aici, reiese faptul că tensiunile create de

propaganda revizionistă au escaladat și s-au transformat, uneori, în evenimente
sângeroase, sub directa implicare a Budapestei.602
În întreaga perioadă interbelică au fost înregistrate numeroase acte de
natură iredentistă, săvârșite sau puse la cale de cetățeni etnici maghiari, cu
influență în comunitățile în care locuiau sau le conduceau, în special între anii
1933-1940. Pe lângă faptele deja semnalate, la care o parte a clerului maghiar a
fost complice, au mai fost semnalate și alte cazuri de violență cu caracter
iredentist, datorate fricțiunilor dintre cele două state.
Un exemplu îl reprezintă cazul spionului Palty Sándor, în vârstă de 20
de ani, din Aita Mare, care, în timp ce era urmărit de către doi jandarmi români,
în luna septembrie a anului 1921, a executat focuri de armă, cu care i-a ucis pe
cei doi, după care a dispărut în direcția Miercurea-Ciuc, fiind pus în urmărire
generală pe țară, însă nefiind prins niciodată. În anul 1927 a fost identificat ca
lucrător feroviar în Ungaria, în apropierea graniței românești, ocupându-se în
continuare cu spionajul.603
Un raport, din 20 ianuarie 1925, al directorului mișcării din cadrul CFR,
pe numele său Ioan Miclescu, către Ministerul Comunicațiilor de la București,
relata că, începând cu anul 1922, trenurile care intrau în România prin
Episcopia Bihorului purtau diferite inscripții „extrem de jignitoare la adresa
românilor”.604 Șeful de gară a somat angajații MAV 605 să șteargă inscripțiile,
însă aceștia au refuzat. În cele din urmă acesta a anunțat regionala CFR Cluj,
care a refuzat să mai permită intrarea în gară a unor astfel de vagoane. În urma
acestei măsuri MAV a încetat să mai trimită astfel de vagoane, începând cu
1924, însă a continuat să provoace, scriind adresele de destinație ale mărfurilor
exclusiv în limba maghiară. În ziua de 1 mai 1924, „atât vagoanele cât și
locomotivele trenurilor sosite în stația Episcopia Bihorului erau împodobite în
totalitate cu steaguri ungurești de hârtie”.606 Personalul român din stație i-a

601
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 150.
602
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 36, f. 15
603
C.E.D.M.N.C., Colecția Documente, dosar 33, f. 23 și urm.
604
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 50.
605
Căile Ferate Maghiare – n.a.
606
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 51.

138
somat pe angajații MAV să renunțe la stegulețe, deoarece contravin regulilor de
mișcare, care „interziceau împodobirea de orice fel a trenurilor și a mașinilor de
transport la exterior. Ungurii refuzând, stegulețele au fost înlăturate de
personalul român, fără niciun incident”.607 Ca represalii, șeful de tren Pop
Gheorghe, din Oradea, a fost grav rănit de către personalul MAV din gara
Kerestes în data de 2 mai 1924. De asemenea, șeful de tren Bogdan Gavril, a
fost forțat să-și rupă cocarda tricoloră de pe șapca ce făcea parte integrantă din
uniforma CFR, în data de 5 mai, de către impiegatul vamal din aceeași stație,
Kerestes. „Trebuie reținut că personalul nostru nu a înlăturat decât niște
podoabe oprite de regulamentul de transport internațional, pe când funcționarii
unguri au silit personalul nostru să-și rupă cocarda de la șapcă, care face parte
integrantă din uniforma noastră”608 – se încheia raportul funcționarului CFR.
Serviciul Special de Informații raporta ministrului de Externe de la
București că la punctul de trecere al frontierei de la Borș, s-a ridicat o plachetă
de dimensiuni monumentale pe care era reprezentată, cu bucăți de cărămidă,
harta Ungariei trianonice, înconjurată de harta Ungariei mari, iar deasupra erau
inscripționate cuvintele „Nem, nem, soha!”. Placheta era așezată astfel încât să
fie vizibilă tuturor celor care treceau granița, dar și cetățenilor care treceau pe
șoseaua din Borș. Mai mult, șeful pichetului de grăniceri arăta harta tuturor
celor care intrau și ieșeau din Ungaria, spunându-le că „nu va mai dura mult și
Ungaria va intra în posesia tuturor teritoriilor ei.609
Un alt eveniment deosebit de grav a avut loc în 17 august 1939 în zona
de graniță a localității Salonta, pe teritoriul românesc, când soldații dintr-o
patrulă românească au fost împușcați, fără avertisment, pe la spate, apoi
măcelăriți cu baionetele de către zece soldați maghiari, la câteva sute de metri
în interiorul României. La ieșirea din comă, singurul supraviețuitor, sergentul
Nicolae Chioșa, a dat detalii înfiorătoare privitoare la acțiunea premeditată a
soldaților unguri.610 Ancheta mixtă, cerută de reprezentanții Ungariei a
demonstrat că evenimentul a avut loc pe teritoriul românesc și că soldații au
intervenit „la ordin”, însă măsurile luate de autoritățile maghiare nu au fost
comunicate. În schimb doi reprezentanți ai minorității maghiare în Parlamentul
României, Nicolae Banffy și Paul Szasz, au prezentat scuze în numele
comunității maghiare și au mulțumit Președintelui Consiliului de Miniștri,
Armand Călinescu, „pentru tratamentul de care beneficiază minoritatea
maghiară în România”.611
Tot în această perioadă a avut loc un eveniment tensionat la frontiera
româno-ungară, în dreptul localității Helmeu, în care un număr de grăniceri

607
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 51.
608
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 52.
609
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. …
610
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 417, f. 2.
611
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 417, f. 3.

139
unguri au deschis focul asupra patrulei românești, rezultând decesul a patru
soldați români, în urma anchetei rezultând vinovăția părții maghiare, cu
implicarea preotului romano-catolic Kurti Carol.612
Incidentele de frontieră s-au înmulțit și au luat amploare, odată cu
apropierea de Dictatul de la Viena.
La 11 mai 1940, Poliția de frontieră Borș raporta Inspectoratului de
Poliție Cluj că s-au observat din ce în ce mai multe patrule ungare pe frontiera
comună atât ziua cât și noaptea, formate, în special, din ofițeri. Unii dintre ei s-
au apropiat pe brânci de punctul fix de pază al grănicerilor români, fugind
înapoi la somația acestora. Alte grupuri de militari, cu binocluri, aparate de
fotografiat și hărți studiau permanent, din observatoare foarte înalte, amplasate
aproape de linia de demarcație, linia de frontieră, precum și pichetele de
grăniceri și stațiile de linie ferată. Un soldat maghiar a tras focuri de armă
înspre teritoriul românesc, în momentul în care a fost somat să se îndepărteze,
rănind ușor un polițist și speriind trecătorii aflați în punctul de trecere Borș. De
asemenea au fost împușcați aproape toți câinii grănicerilor români, care
observau apropierea militarilor unguri. În fiecare zi a lunii mai 1940 se
efectuau, de către armata maghiară, zboruri foarte aproape de linia de frontieră.
De asemenea, pe timpul nopții au fost observate lumini ciudate și s-au auzit
focuri de armă cu puști automate. În regiunea de frontieră, indicată de
comandantul grănicerilor din Borș, Ungaria nu avea trupe, ceea ce a stârnit
suspiciunea că focurile de armă și militarii observați ar fi fost teroriști, făcând
parte din diferite societăți cu caracter iredentist.613
În aceeași perioadă, poliția din Satu Mare raporta că în ziua de 23 mai a
sărit din trenul românesc în dreptul localității Töröczköz, un recrut român,
originar din Teiuș, rămânând în Ungaria.614 Tot pe calea ferată, erau aduse și
aruncate pe terenuri nelocuite pachete cu manifeste și broșuri iredentiste
maghiare, care, apoi erau ridicate de membri ai organizației „Rongyos
Gárda”.615
În data de 15 iunie 1940, trenul care circula de la Sighet la Debreczen, a
fost sechestrat în stația Kiralyhaza, pentru 4 ore, susținând că grănicerii români
ar fi adresat injurii jandarmlor maghiari. În aceeași zi, în stația Fekete Ardó din
Ungaria, a fost reținut un tren românesc de marfă, pe motiv că ar fi conținut
material militar prohibit prin convenția de pace, însă, în urma controlului nu s-
au confirmat bănuielile autorităților maghiare.616
În data de 16 iunie, la orele 13, la pichetul de grăniceri din colonia
Scărișoara, „în dreptul comunei Gurduiseni, județul Sălaj, a fost împușcat

612
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 130.
613
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 2-3.
614
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 234.
615
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 234.
616
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 447.

140
grănicerul român Șerban Ioan, care era de serviciu în observator. Grănicerii
maghiari au tras 4 focuri de armă asupra lui, din care unul l-a nimerit în șoldul
stâng și a ieșit prin stomac”.617
În data de 1 iulie 1940, a avut loc un incident armat în zona frontierei de
Nord, în Sighetul Marmației, când armata maghiară a tras focuri de artilerie
împotriva cetățenilor români, aflați departe de linia de graniță, armata română
răspunzând tot cu focuri de artilerie. La protestul ministrului român de externe
față de ambasadorul Ungariei la București, ministrul ungar de externe a răspuns
că a auzit doar că românii au împușcat câțiva unguri care încercau să se
refugieze din Maramureșul de Nord, ocupat de URSS, iar armata maghiară a
intervenit cu artileria, după ce gloanțele române au „lovit” teritoriul maghiar.
Ministrul român de externe, Gheorghe Tătărăscu, a infirmat cele declarate de
ministrul maghiar, Csáky, susținând că Ungaria a vrut, se pare, să forțeze
guvernul român să negocieze un arbitraj prin astfel de incidente. Chemat să
raporteze la Berlin, Csáky a spus că se cunoaște încăpățânarea românească în
privința negocierilor de teritoriu, iar România face presiuni, fără sens, asupra
Ungariei, pentru a retrage armatele mobilizate la graniță. Csáky a adăugat că
acțiunea militară maghiară nu era o chestiune de mobilizare generală finită, ci
avea loc doar recrutarea individuală. În plus, grupele de vârstă neinstruite între
27 și 35 de ani au fost grupate în brigăzi, iar cercetașii au fost desfășurați cu
organizațiile militare de tineret pentru recoltarea grâului care urma să înceapă
în curând. Au fost luate măsuri militare numai în sensul unei pregătiri pentru
orice eventualitate. Pe de altă parte, ministrul ungar de externe îi mărturisea
ambasadorului Germaniei la Budapesta temerile că guvernul său va fi atacat
aspru în parlament de membrii partidelor revizioniste, care îl acuzau că
încetinește campaniile de presă împotriva României și că pierde oportunitățile
de intervenție militară în Transilvania, pe care aceștia cred că Germania le-ar fi
tolerat tacit.618
Reprezentanții diplomatici ai Italiei și Germaniei la Budapesta l-au
chestionat, în data de 2 iulie, pe Csáky în legătură cu incidentele de la frontieră,
iar acesta a răspuns că deja o comisie româno-maghiară investighează
evenimentele. În aceeași discuție, Csáky i-a cerut diplomatului german:
„1) Să transmită la Berlin că nerespectarea revendicărilor revizioniste
maghiare îi înspăimântă pe secuii din estul Transilvaniei, care trăiesc în teroare;
2) Să facă presiuni asupra guvernului de la București să renunțe la
neutralitate pentru a începe negocierile privitoare la revizuire;
3) Să promită că tot demersul diplomatului german, pentru revizuirea
graniței de est a Ungariei, va fi făcut astfel încât să liniștească opinia publică
internațională”.619

617
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 449.
618
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52520.
619
P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52537.

141
 Csáky i-a adus la cunoștință ambasadorului german, Erdmannsdorff, că,
în Parlamentul de la Budapesta, în data de 8 august, din nou, s-a aclamat, în
unanimitate, invadarea Transilvaniei.
În data de 29 august 1940, au trecut ilegal frontiera patru grăniceri
unguri, echipați de război, cu scopul de a răpi grăniceri români. Unul a fugit,
iar alți trei au fost arestați de compania de Grăniceri Salonta. În aceeași zi, între
pichetele din comuna Grăniceri de pe râul Tisa, județul Arad, în jurul orelor 12,
o patrulă de grăniceri români, formată din 8 oameni, a fost atacată de o patrulă
de soldați unguri. A rezultat moartea unui român și rănirea altor doi, iar în
tabăra maghiară s-au înregistrat doi morți și mai mulți răniți.620

2.4.5. Societăți cu caracter iredentist

Un raport al Inspectoratului General de Siguranță Timișoara din 15

octombrie 1926, arăta că organizațiile iredentiste maghiare nu se mărgineau
doar la o activitate internă, în România sau Ungaria, ci „dezvoltau o intensă și
vioaie acțiune și în străinătate”.621
În anul 1926, un raport al Ministerului Afacerilor Străine al României,
arăta că guvernul de la București a reușit să obțină, în 1921, o înțelegere cu
guvernul de la Budapesta, prin care societățile iredentiste maghiare de pe
teritoriul României, urmau să fie destructurate, oficialii maghiari luându-și
răspunderea de a nu mai finanța astfel de grupări. Cu toate acestea, la data
raportului, mai existau încă în Transilvania, un număr însemnat de astfel de
societăți. Raportul enumera societățile vechi, cum ar fi MOVE622, Ebredö,
Székely Egylet (Reuniunea Secuilor), cărora li se adăugau altele, nou înființate,
cea mai importantă fiind „Societatea Crucea dublă de sânge” dar și alte
asociații sportive și culturale, păstrând același caracter iredentist 623. Societățile
vechi desființate s-au reunit sub forma unui partid politic intitulat „Honvédelmi
Párt”. Raportul insista asupra societății MOVE, constituită în anul 1918, cu
scopul de a menține neatinse granițele Ungariei, având ca fondator pe căpitanul
Gombos Gyula, din Marele Stat Major, președinte general fiind Contele
Bethlen István iar președinte de onoare fiind Horthy Miklós, regentul
Ungariei.624 După dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, MOVE a devenit o
societate culturală și economică cu caracter iredentist. A înființat câteva
cooperative pentru membri săi, care erau obligatoriu creștini, a înființat
societăți sportive noi, iar pe cele vechie le-a atras în cercul său de acțiune,

620
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 9.
621
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 259.
622
Magyar vedö egylete (Societatea de apărare a țării ungurești).
623
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 6.
624
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 26.

142
deschizând mai multe filiale și în Transilvania. Principala sa activitate era
editarea de broșuri și cărți, toate cu caracter iredentist. Printre secțiile sale se
numărau grupuri sportive, unități de pionieri, de căi ferate, de telegraf, serviciul
sanitar etc. Societatea avea, de asemenea, și o secție feminină, condusă de
Farkas Edith. După Primul Război Mondial, armata maghiară a intrat sub
strictă observație internațională, iar MOVE se ocupa, în secret, de
reorganizarea armatei maghiare și de aprovizionarea cu armament a acesteia.
Armamentul era procurat din Austria și Germania, prin consilierii ministeriali
atașați pe lângă legațiile maghiare din Viena și Berlin și distribuit în Ungaria,
prin înalți demnitari ai statului ungar, pe care raportul îi numește, iar în
Transilvania, prin intermediul studenților din marile centre universitare
europene, printre care și un român din Brașov, anume Mosoiu, student la
Academia de comerț din Viena.625 De asemenea, sub coordonarea Ministerului
de Război și a prefecturilor din Ungaria, MOVE se ocupa de recrutarea tinerilor
pentru serviciul militar și afluirea personalului militar clandestin către unitățile
militare. Societatea a fost implicată și în insurecția din Rusca-Krajna
(Cehoslovacia) din 1926.626 Foaia de înscriere în MOVE era redactată atât în
limba maghiară cât și în limba română. În anul 1926, MOVE număra 2.110.019
membri în întreaga Europă.627
Liga revizionistă maghiară era organizația care coordona aproape
întreaga mișcare de revizuire a granițelor, centralizând activitățile tuturor
celorlalte societăți care acționau în aceeași direcție, din Ungaria sau din afara
acesteia. Președintele ales al acesteia era parlamentarul Herceg Ferencz, însă, în
realitate, organizația era condusă, de la Londra, de către Lordul Rotehrmere. În
anul 1929, Herceg i-a adresat lordului o scrisoare prin care își prezenta demisia,
deoarece „nu considera potrivită conducerea mișcării revizioniste, în sensul
vederii lordului” 628, recomandând, ca înlocuitori ai săi pe Eckhardt Tibor și
Fenyő Miksa, doi parlamentari pro-occidentali, care, la rândul lor, l-au atacat
pe Lordul Rothermere pentru amestecul său în treburile interne ale Ungariei,
rugându-l să rămână la rolul său de protector al Ungariei pe plan extern629.
Lordul a promis că va rămâne un sprijinitor fidel al mișcării revizioniste și,
astfel, Herczeg a revenit la conducerea Ligii revizioniste, cu un discurs prin
care sublinia importanța prieteniei dintre Ungaria și Lordul Rothermere,
protectorul său, anunțând că liga va trimite la Londra un delegat permanent
pentru a menține legătura cu lordul, care trebuie socotit adevăratul șef al
întregii mișcări revizioniste ungare.630 În urma reformării Ligii revizioniste

625
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 7.
626
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 8.
627
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 42.
628
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 34.
629
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 36.
630
***, „Hongrie – La ligue revisioniste”, în Le Temps, nr. 97, 25 aprilie 1929, p. 1.

143
ungare s-au anunțat două noi principii pentru care lupta aceasta: „1. Al
naționalității; 2. Al dreptului popoarelor de a dispune de ele înșile”.631 În
discursul din 25 aprilie 1929, ocazionat de reformarea ligii, Herceg a mai
susținut că „din afirmarea acestor principii rezulta că Ungaria trebuie să aibă
frontierele desemnate de lordul Rothermere și că un plebiscit trebuie să fie
organizat în toate teritoriile pierdute”.632 Herczeg a mai proclamat
independența ligii față de Guvern. În urma unui discurs al primului ministru,
contele Bethlen, s-a luat hotărârea ca Liga să fie reorganizată, având filiale în
toate județele și în toate circumscripțiile, președinți ai filialelor fiind chiar
deputații din circumscripții.633 În vederea succesului ligii revizioniste, contele
Bethlen a coalizat cu socialiștii, care îi erau dușmani în Parlament, rezultând
înscrierea în ligă a unui număr de 150.000 de socialiști.634 În anul 1930, de
exemplu, pe 550.000 de case, din cele un milion și jumătate câte număra
Ungaria, se afla tăblița de identificare a membrilor Ligii Revizioniste, cu
inscripția „Nem, nem, soha!”, liga numărând 2,5 milioane de membri, din
aproape 8 milioane de locuitori.635
O dizidență a acestei grupări era Délvidéki Otthon (Căminul refugiaților
de la Sud) condus de același Ferenc Herczeg, având în componența comitetului
de conducere generali în rezervă, directori de bănci și alți oameni cu influență
politică și financiară în Ungaria. Organizația era mult mai activă din punct de
vedere public decât Liga revizionistă, organizând numeroase campanii
vehemente pentru revizuirea și anularea tratatului de la Trianon, în scopu
redobândirii teritoriilor dezmembrate.636
Kettőskereszt Vérszövetség (Societatea Crucea dublă de sânge sau, în
altă traducere Federația de sânge a crucii duble) avea o influență foarte mare
în toate ramurile de activitate ale vieții publice. Era condusă de un directorat
compus din 5 membri și putea dispune, în scurt timp, de mase mari de oameni.
Scopul ei era acela de a menține Ungaria creștină, veghind la împiedicarea
revenirii comunismului, fiind gata să intervină și în scopul anexării teritoriilor
pierdute la Trianon. Membri ei depuneau jurământul doar în fața directoratului,
fără ca nimeni altcineva să știe despre apartenența lor la grupare. Era organizată
pe baze militare, cu trupe, grade, plutoane, companii etc. A fost constituită
astfel încât guvernul să nu o poată dizolva, mulți membri ai guvernului,
parlamentului și armatei făcând parte din organizație, lista cu membri neputând
fi controlată, întrucât secretul absolut era păstrat cu mare strictețe.

631
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 69.
632
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 69.
633
***, „Revizioniștii maghiari la lucru”, în Universul, nr. 113, 5 iunie 1929, p. 1.
634
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 198.
635
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 223.
636
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 131.

144
 Diaspora maghiară din SUA a înființat filiale ale Uniunii Apărării
Naționale Maghiare, cunoscută și sub denumirea de Liga pentru apărarea
Integrității Ungariei, încă din anul 1921. În același an, într-o conferință ținută la
Cluj, secretarul legației române la Washington dezvăluia date despre existența a
aproximativ treizeci de birouri de propagandă în întreaga lume și peste 20 de
misionari specializați cu aceasta. Aceștia plasau știri în peste 120 de ziare
străine, redactând „24 de reviste în limba engleză, 18 în limba franceză și 8 în
limba italiană”.637
La Cluj a fost înființată de către guvernul maghiar, la 1 decembrie 1918,
Divizia Secuiască, care era, de fapt, un corp de armată ce număra 3.000 de
militari, sub conducerea lui Károly Kratochwill, cu scopul de a contracara
acțiunile statului român în Transilvania, cu care tocmai se unea la Alba Iulia.638
Tot la Cluj, două săptămâni mai târziu, la 14 decembrie 1918, era
înființat Comisariatul General al Ungariei de Răsărit, o structură investită de
Guvernul de la Budapesta, condusă de Apáthy István, fiind organismul care a
negociat la Sibiu cu reprezentanții din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, o
guvernare total autonomă a Transilvaniei, cu împărțirea zonelor în maghiare și
românești.639
Cu totul de luat în seamă a fost activitatea Rongyos Gárda (Garda
Zdrențăroșilor), care era cera mai violentă grupare revizionistă. Aceasta își
îndemna membrii la săvârșirea unor crime pentru atingerea „idealului
maghiar”.640 Fără îndoială, aceasta era gruparea cu cea mai importantă
activitate iredentistă de pe teritoriul României, fiind încadrată de către
Ministerul de Interne, în anul 1940, în rândul organizațiilor teroriste. În anul
1940 din grupare făceau parte peste 80.000 de tineri entuziaști, din Ungaria și
Transilvania, gata să se supună regimului celui mai sever și să înfrunte orice
pericole. Activitatea sa era încurajată și sprijinită de guvernul ungar și chiar de
Regentul Horthy. Membrii organizației se îmbrăcau mereu în haine civile
sărăcăcioase, purtând anumite semne distinctive, adunându-se în preajma
frontierelor și așteptând orice semne pentru a se strecura și a crea anarhie în
teritoriile „revendicate”. În programul de lucru al organizației din Ungaria s-a
pus la punct sistemul trecerii clandestine în România, pe echipe, care erau
preluate de membri din Transilvania, având obiective bine determinate. Unul
dintre ele era răspândirea de știri false, privitoare la o posibilă invadare a
României de către Ungaria, cu scopul de a produce panică în rândul populației

637
Marius BANCIU, „Dificultăți de integrare a populației maghiare din județele Ciuc, Odorhei
și Treiscaune, în realitățile României Mari și acțiuni iredentiste ale acesteia, după Marea Unire”,
în Acta Carpatica, nr. V, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018, p. 396.
638
Grigor P. POP, Ioan GLODARIU, Mircea RUSU et alii, Istoria României, Transilvania, vol.
II (1867-1947)…, p. 723.
639
Grigor P. POP, Ioan GLODARIU, Mircea RUSU et alii, Istoria României, Transilvania, vol.
II (1867-1947)…, p. 724.
640
Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România…, p. 60.

145
române și de a aprinde ura în sânul minorității maghiare. Ei intrau în legătură
cu populația maghiară, amenințând pe cei care rămâneau în afara luptei pentru
revizuire și făcând promisiuni celor care se declarau gata de a susține cauza
Ungariei. Au circulat în orașele din Transilvania liste cu prefecți, primari,
notari și alți funcționari, dintre cei care aderaseră la organizație, care ar fi fost
numiți imediat după mult așteptata victorie. Membrii din Transilvania, care
treceau clandestin în Ungaria, după același sistem, răspândeau vești false
despre situația din România, despre „slăbiciunile” românilor, despre „absența”
militarilor români din zona de frontieră și din cazărmi, în general, și despre
modul în care ar fi așteptată apariția trupelor armatei maghiare.641 Serviciile de
informații române au identificat un mare număr de membri ai acestei
organizații, care recrutau tineri din Ardeal pentru a fi înrolați ca agenți în
mișcarea „Levente”.642
Partidul Maghiar era, de fapt, reprezentanța minorității maghiare în
Parlamentul României. Din partid făceau parte, de drept, toți episcopii și preoții
maghiari. În afara reclamațiilor pe care Partidul Maghiar le aducea României la
forurile internaționale, acesta avea și activități explicit iredentiste. În anul 1938
Regele Carol al II-lea a desființat toate partidele parlamentare, ca urmare a
instaurării dictaturii regale, prin urmare și Partidul Maghiar a avut aceeași
soartă.643 Unul dintre exponenții cei mai de seamă ai acestui partid a fost Banfy
Miklós, deputat în Parlamentul României, unul dintre cei care au contribuit la
elaborarea legii minorităților. Cu toate acestea, el a fost cel care, în luna
ianuarie 1940, a lansat un Memoriu către Consiliul de Miniștri, care s-a
transformat într-un manifest, în limba maghiară, pe care l-a distribuit în masă
etnicilor maghiari, în care, pe un ton ireverențios, ataca statul român și valorile
românești.644
O altă structură revizionistă era Liga Culturală a Secuilor, care se
ocupa cu propaganda, prin educarea tinerilor soldați care au servit în armata
maghiară și trimiterea lor în Transilvania, la vatră, unde se ocupau cu spionaj în
favoarea Ungariei și propagandă revizionistă, lucru demonstrat de numeroasele
note informative ale Siguranței Statului.645
În anul 1929, Inspectoratul de Siguranță Timișoara raporta Ministerului
de Interne că, la Budapesta, a luat ființă, în luna februarie, o nouă organizație
iredentistă care se numea Comitetul de gestionare a minorităților (Kisebbség
Ugyeinek intezö bizottasága), din care făceau parte profesori, avocați, ziariști și
alți intelectuali. Scopul acestei organizații era acela de a aduna materiale și
dovezi privitoare la neajunsurile și nedreptățile suferite de minoritarii din

641
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 3.
642
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 113.
643
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 127.
644
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 59.
645
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 204.

146
România, Iugoslavia și Cehoslovacia, sau orice material care ar ajuta la
acțiunea de revizuire a tratatului de la Trianon. În acest scop, organizația și-a
apropiat ziariștii care aveau relații în țările succesorale și care puteau aduna
date despre situația minorităților din aceste țări. Bugetul inițial al organizației
era de 50.000 de pengö, bani proveniți din donația lordului Rothermere.646
Uniunea Națională Ungară, cu sediul la Budapesta, era o societate
culturală cu caracter iredentist, care se ocupa, în special, cu propaganda ideilor
revizioniste maghiare, care au fost enumerate mai sus, în afara Ungariei.647
The Oxford League for Hungarian Selfdetermination (Liga de la Oxford
pentru autodeterminarea Ungariei) era o organizație studențească formată din
tineri trimiși în Anglia pentru continuarea studiilor, fiind susținută financiar de
statul ungar, pe de o parte, iar pe de altă parte de societățile iredentiste și de
uniunile maghiare, cheltuielile fiind completate și din fondurile trimise la
Oxford de către orașele natale ale studenților. Cea mai puternică propagandă
era susținută de către studenții proveniți din teritoriile dezmembrate. Exemplul
a fost luat și de către studenții maghiari din Germania, care erau plasați la
diferite familii și încadrați în organizația germană „Burschenschaft”,
majoritatea fiind refugiați din Slovacia și Transilvania. Înainte de plecare în
Anglia sau în Germania, aceștia erau instruiți cu privire la propaganda pe care
trebuiau să o facă. La întoarcerea din Germania, aceștia se ocupau cu
propaganda pan-germană în sânul famiilor lor și în comunitățile de baștină din
Tansilvania și Banat.648 Din inițiativa Uniunii Naționale Maghiare, organizația
de la Oxford deținea birouri de presă la Londra, Berlin, Leipzig și Viena, al
căror scop era răspândirea de știri cu privire la situația minorităților din statele
succesorale.649 Din invitația Lordului Rothermere, la începutul lunii august
1930, au plecat la Londra opt studenți maghiari, care, în timpul șederii lor în
Anglia, timp de 15 zile, au fost găzduiți de lordul englez. Studenții participanți
au fost desemnați de Federația Studenților Maghiari „Turul”, o organizație care
avea ca principală preocupare pregătirea terenului pentru o viitoare revizuire a
granițelor. Cu această ocazie, studenții maghiari i-au înmânat lordului
Rothermere diploma de onoare de patron al Federației „Turul”.650
Uniunea „Sfintei Coroane” a Femeilor Maghiare, cu sediul central la
Budapesta, avea printre alte activități, și o latură revizionistă, prin care lupta
pentru aducerea în trupul Ungariei a tuturor teritoriilor locuite de maghiari,
criticând accentul pus de guvern asupra Transilvaniei. Revizuirea preconizată
doar înspre Est ar fi lăsat în afara granițelor peste două milioane de suflete

646
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 33.
647
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 243.
648
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 250.
649
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 251.
650
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 7, f. 263.

147
maghiare, în celelalte state succesorale, „care ar fi fost jertfite în schimb și
pentru totdeauna ar rămâne în afara noilor granițe”.651
În anul 1940, inspectoratele de poliție din Transilvania au raportat
identificarea mai multor organizații iredentiste, locale, cu caracter terorist, care
dețineau armament și muniție, provenite din surse neidentificate.652
Una dintre acestea era condusă de maiorul Szalkay László, care intrase
în România cu pașaport fals. Printre membri se numărau cetățeni români de
etnie maghiară și iudaică din Oradea și Huedin. Scopul organizației era acela de
a săvârși acte de distrugere și terorism, sabotaj și propagandă în momentul
declanșării războiului. Au fost găsite într-un depozit al organizației materiale
explozive, arme și manifeste aduse din Ungaria pe calea ferată, profitându-se
de neatenția vameșilor români. Majoritatea fondurilor proveneau de la guvernul
maghiar sau din donații ale cetățenilor maghiari și români de etnie maghiară.
Au fost arestați 10 membri și confiscate cantitățile de arme și explozibil, însă
liderii grupării au reușit să fugă în Ungaria.653
În luna mai 1940, Inspectoratul de Poliție Cluj raporta că minoritatea
maghiară „începuse organizarea elevilor din școlile și liceele ungurești,
repartizându-i pe plutoane cu câte un comandant în frunte, numit
«decurion»”.654 Erau excluși elevii ai căror părinți militau pentru o apropiere
între Ungaria și România sau erau antirevizioniști, căutându-se, în special, elevi
ai căror părinți făceau parte din clasa magnaților. Scopul acestor organizații,
grupate în «cuiburi», era acela de a găsi elevi capabili, „care să fie bine
pregătiți și gata pentru a interveni în cazul unui conflict armat româno-
maghiar”.655
În urma demascării mai multor organizații iredentiste cu caracter
terorist, în anii 1939 și 1940, care acționau pe teritoriul României, dintre
membrii cărora fuseseră arestați 172 de indivizi, statul ungar a inițiat un dialog
cu statul român, în care și-a luat angajamentul de a nu mai persevera în astfel
de acțiuni, în schimbul eliberării celor arestați și a renunțării la procese în cazul
celor cercetați. Astfel au fost eliberate mai multe persoane, în jur de 100, care
au fost escortate în Ungaria. Un raport al Ministerului Român de Externe din
21 august 1940 arăta că Ungaria a continuat acțiunile iredentiste la adresa
României, în ciuda angajamentului luat și a recomandărilor Axei Berlin-Roma,
care cereau ca, în acele momente, între cele două țări să existe raporturi cât se
poate de pașnice.656

651
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 36.
652
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 16.
653
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 18.
654
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 251.
655
A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 65, f. 257.
656
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 214.

148
 2.4.6. Poziția populației germane și a celei evreiești din Transilvania
privind revizuirea frontierelor

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, o parte a populației germane

din Transilvania a fost potrivnică trecerii sub regim românesc. Au urmat, apoi,
perioade de oscilație în care etnicii germani din Transilvania și Banat au optat
pentru revizuirea granițelor în favoarea Ungariei.657 Alteori, mai ales când au
observat încercările de maghiarizare ale numelor de familie a sașilor și șvabilor
din zonele rurale 658, aceștia au revenit la sentimente favorabile pentru statul
român, în momentul în care o lege din anul 1936 dădea dreptul de redobândire
a numelor vechi germane, maghiarizate în decursul istoriei, ale cetățenilor
aparținând grupului etnic german din Transilvania și Banat 659.
Astfel, o parte a conducătorilor comunităților germane, între care cei
din Brașov, Sibiu, Sighișoara, Bistrița, Reghin ș.a., au adresat, în data de 27
iunie 1940, câte un memoriu conducerii Reich-ului, prin intermediul
consulatului german de la Cluj, în care au cerut ca sașii din Ardeal să rămână în
România, „deci, sub nici un motiv să nu fie trecuți sub stăpânire
ungurească”.660 Argumentul forte adus de către semnatarii „Memoriului din
Brașov” – cum a fost numit – a fost acela că, sub dominația românească, sașii
au avut mai multe posibilități de a se dezvolta liberi, decât au avut sub
unguri”.661 Un alt argument a fost acela că în anul 1914, în urma legii Apponyi,
școlile săsești erau tot mai puține și ar fi dispărut sau ar fi fost transformate în
școli maghiare dacă ar mai fi continuat dominația Ungariei.662 Prefectul
Ținutului Bucegi663 anunța Ministerul de Externe că a sesizat între sași o
schimbare totală a atitudinii față de statul român. Această schimbare favorabilă
putea fi remarcată și în ziarele lor locale, din care se putea observa o panică în
rândul populației săsești, atunci când venea vorba despre tulburările provocate
de ocuparea Basarabiei și Bucovinei, când posturile de radio ungurești anunțau
o iminentă acțiune împotriva României. Una dintre cererile adresat Führer-ului
a fost aceea că, dacă ar fi vorba să se restituie ceva Ungariei, „în nici un caz să
nu i se dea teritoriile locuite de sași”.664
Într-un interviu acordat la 17 august 1940 unei ziariste americane, care
se afla în vizită în România, Joseph Schönborn din Tășnad, deputat german în
Parlamentul României, a declarat: „Am mai spus că nimic mai rău nu se putea
întâmpla celor 600.000 de germani care trăiesc în Banat și în Transilvania decât
657
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 7-9.
658
Bundesarchives, dosar R 3001/22660, Bd. 1, f. 26.
659
Bundesarchives, dosar R 3001/22660, Bd. 1, f. 28.
660
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 205.
661
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 206.
662
Bundesarchiv, dosar R 3001/22660, Bd. 1, f. 32.
663
Județul Brașov.
664
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 207.

149
să se reîntoarcă sub dominația ungară”.665 Poziția favorabilă față de statul
român a etnicilor germani din Transilvania îi era cunoscută lui Hitler, care era
în permanență preocupat de soarta germanilor de pretutindeni. În cadrul unei
runde de negocieri ungaro-germane, care au avut loc în 11 iulie 1940, la
München, privind redactarea unui contract pentru revizuirea granițelor, la care
au participat prim-ministrul Ungariei, contele Teleki și ministrul ungar de
Externe, Csáki, iar din partea Germaniei, însuși Adolf Hitler, Führer-ul le-a
atras atenția liderilor maghiari că: „În afara populației maghiare, în
Transilvania trăiesc și români și germani. Aceștia din urmă, sub nicio formă nu
sunt interesați de schimbarea regimului, ci, dimpotrivă, au dat, întotdeauna, de
înțeles că ei vor să rămână în afara afacerilor politice, și nu au alt țel decât să
lucreze, pe mai departe, în liniște și pace și să-și poată păstra aceeași stare bună
și libertate culturală, pe care de-a lungul timpului le-au dobândit datorită
capacității lor”.666
Situația avea să se schimbe, însă, odată cu înființarea din 20 noiembrie
1940, la ordinul lui Adolf Hitler, a Grupului Etnic German, o grupare pro-
nazistă, ai cărei membri se înrolau în trupele S.S., Wermacht sau Todt și care
avea interese și acțiuni, de multe ori, potrivnice statului român.667
Pe de altă parte, populația evreiască din Transilvania manifesta o
permanentă îngrijorare față de pericolul anexării Transilvaniei de către
Ungaria, deoarece începând cu anul 1923, guvernul condus de Miklós Horthy a
desfășurat o amplă persecuție antisemită, prin îngrădirea multor drepturi ale
acestora și intimidări repetate.668

2.4.7. Acțiuni de contracarare a revizionismului maghiar

Trebuie menționat faptul că, în Transilvania, a existat și o acțiune de

opoziție a maghiarilor față de tendințele revizioniste ale statului ungar. Istorici
și oameni de cultură maghiari transilvăneni au adus argumente împotriva
reanexării Transilvaniei de către Ungaria, din cele mai diverse, de la adevărul
istoric la demografia favorabilă românilor, precum și argumente sociale, bazate
pe realitățile vremii. Atât jurnalistul filosoful Fényes Samu669 cât și apărătorul

665
Hoover Institution on War, Revolution and Peace, Rol. I, f. 418.
666
P.A.A.A., dosar R 29785, f. 52585.
667
Denisa Florentina BODEANU, „Emigrarea etnicilor Germani din România”, în Sași
transilvăneni între statornicie și dezrădăcinare, Biblioteca Muzeului Bistrița, Bistrița, 2006, p.
374.
668
Vasile Șt. TUTULA, „80 de ani de la Dictatul fascist de la Viena (1940-2020), în Iancule
Mare, publicație editată de Societatea Culturală „Avram Iancu” din România, nr. 69, noiembrie,
Cluj-Napoca, 2020, p. 39.
669
Fényes Samu (Feierlicht Solomon, 1863, Tállya – 1937 Viena) a fost un scriitor maghiar,
jurnalist, istoric și filosof, președinte al Asociației Maghiare a Gânditorilor Liberi. A locuit la

150
ungurilor din România, Ferenczy György670 au arătat „din interior” care erau
neajunsurile, dar, mai ales, interesele ascunse ale revizionismului maghiar.
Dincolo de patriotismul și naționalismul cu care erau alimentate masele
maghiare, stătea adevărata miză a anexării Transilvaniei: posesiunile celor
câțiva oameni bogați și puternici ai Ungariei, care aveau, fiecare, în Ardeal,
averi puse bine deoparte671, pentru care au fost puși în fața opțiunii de a fi
despăgubiți, și pentru care, deja, aleseseră despăgubirea, în valoare totală de 1
miliard și jumătate de lei în aur din partea statului român672.
La 25 februarie 1925, Legația română de la Budapesta, prin secretarul
acesteia, a intervenit pe lângă autoritățile competente pentru a lua măsuri în
ceea ce privește documentele de călătorie emise de comandantul trupelor
vamale de la Debrecen, astfel încât granița româno-ungară să nu mai fie
denumită „provizorie”.673
Vizita din anul 1926 a Reginei Maria – considerată de către analiștii
maghiari ca fiind „cel mai mare politician român”674 – în America a fost
declarată de oficiosul Pesti Hírlap ca cel mai mare eveniment al anului în
politica ungurească. Aceasta deoarece, prin vizita sa și prin întrevederile avute
cu cei mai influenți oameni de stat americani, Regina Maria „a reușit să
răstoarne toată politica revizionistă a Ungariei, construită de-a lungul anilor”.675
Ziarul guvernamental susținea că atuurile Reginei, printre care se numărau
frumusețea chipului, surâsul bine pregătit, măreția adusă de coroană,
simplitatea creștinească afișată în lipsa coroanei de pe creștet, dublate de o
adevărată campanie de presă, susținută de ziarele englezești și americane,
înaintea plecării din țară, cu scopul de a populariza vizita ei, au făcut ca toate
demersurile Ungariei, întreprinse până în acel moment în vederea revizuirii

Kosice, Budapesta și Cluj-Napoca. La Cluj a editat ziarul Új Magyarokat (Noii Maghiari), între
anii 1933-1937, cu ajutorul autorităților de la București. A fost un luptător împotriva tendințelor
revizioniste ale Ungariei, criticând puternic ideile national-socialiste ale regimului Horthy din
Ungaria. Nu a fost niciodată membru al partidelor politice, rămânând un liber cugetător burghez.
A fost ales reprezentant, în România, al Consiliului Maghiarilor din Statele Unite, care-și
propusese să organizeze, în prima decadă a lunii noiembrie 1937, un congres al maghiarilor din
străinătate în vederea orientării Ungariei spre statele democratice din Europa, SUA și Canada. S-a
deplasat la Viena, unde a decedat subit în condiții suspecte, la 1 septembrie 1937. – Sursa:
Corneliu ALBU, „Prefață” la Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă, trad. de Dr. Ilie Dăianu și
Leontin Iliescu, ediție îngrijită de Valentin Borda, Editura Petru Maior, Târgu Mureș, 1996, p. 5-
9.
670
Ferenczy György a fost directorul revistei interbelice antirevizioniste Kimondom apărută
la Arad în perioada interbelică. – Sursa: Mircea DOGARU, „Maghiarimea din Transilvania și
revizionismul – Argument VI”, în Cuvântul Liber, joi, 8 februarie 2007, p. 3.
671
Samu FÉNYES, Ungaria Revizionistă…, p 56.
672
Constantin D. CUTCUTACHE, Un mare conflict internațional: Optanții unguri ai
Transilvaniei și reforma agrară din România…, p. 16.
673
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 64.
674
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 272.
675
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 272.

151
granițelor, să fie uitate de opinia publică internațională, și, în special, de
americani, care, „la New York și Washington s-au mobilizat cu sutele de mii
pentru a o cunoaște pe regina din estul Europei”.676 Ziarul maghiar dezvăluie că
nici prințul de Walles nu a fost primit de atâta mulțime. Regina a acordat câteva
sute de strângeri de mână, iar la Washington toată lumea vorbea doar despre ea.
Președintele american, Coolidge, a primit-o după cea mai strictă etichetă, și s-a
simțit măgulit atunci când Regina a rostit cuvintele „Președintele este ca și cum
ar fi un rege”.677 Cei din anturajul Reginei au distribuit hărți ale României
Mari, iar mulțimile strigau „România este la modă!”.678 Presa maghiară și cea
germană, care nu conteneau a ataca guvernul României pentru politica față de
minorități și care găseau declarațiile Reginei ridicole, feminine și romantice au
rămas fără replică, deoarece „ziariștii germani și maghiari nu cunoșteau
America, cea care lucrează numai din îndemnul inimei uitând cifrele
registrelor”.679 La câteva zile presa maghiară a mai reușit să scrie câte ceva,
spunând că „Joacă bine teatru, anunțând pacea și reprezentând pe patroana
copiilor, pe martira omenirii”.680 În schimb, posturile de radio din America și
din Europa, transmiteau de câteva ori pe zi, aspecte din vizita Reginei
României, în direct sau înregistrate, apreciind felul în care aceasta a câștigat
inimile americanilor. În opinia analiștilor maghiari, discursul din Baltimore,
unde Regina a plâns la vederea drapelului românesc a fost elementul cheie al
vizitei în America. Statele Unite ale Americii era singura mare putere care nu
ratificase încă frontierele de la Trianon și de la care Ungurii mai sperau să
primească ajutor în ceea ce privește visul revizionist. America era țara, care, în
opinia presei din Ungaria, domnea peste întreaga lume. Regina Maria cunoștea
toate aceste lucruri și acesta a fost motivul pentru care a efectuat această vizită.
La finalul vizitei în America s-a adresat tuturor americanilor la Radio,
spunându-le că va căuta prilej să viziteze și Ungaria și a declarat că: „Dacă
fiecare popor s-ar sili să ajute vecinilor săi, în loc să caute a le face rău, am trăi
o viață minunată. Datoria femeilor este să ușureze acest lucru”.681 Presa
maghiară a început să se revolte împotriva sistemului maghiar de propagandă,
care începuse să nu mai dea roade, trăgând un semnal de alarmă: „Unde ești tu
politică externă maghiară? Cheltuim milioane și în zadar te chemăm”.682
Lamentațiile presei maghiare se refereau la faptul că Regina Maria, cea care era
vinovată de dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, a șters orice urmă de
vinovăție a României în războiul feroce și în perfidia ce au dus la

676
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.
677
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f, 273.
678
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.
679
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.
680
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.
681
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.
682
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 273.

152
dezmembrarea Ungariei, impresia generală care va rămâne fiind cea pe care a
creat-o Regina în America.
În anul 1930, Paul Comnen, reprezentantul României la Geneva observa
că personalul și mijloacele de care dispunea guvernul ungar erau net superioare
celor românești, telegrafiind la București că „nu este greu de prevăzut că vom fi
în curând complet handicapați dacă nu vom lua dispozițiunile cuvenite”.683
La 15 februarie 1940, Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba-Iulia și
Sibiu anunța protopopiatele și parohiile că, la Cluj, autoritățile statului au
organizat un birou statistic de informații, cu scopul de a aduna toate
informațiile „asupra nemulțumirilor din sânul populației, starea de spirit a
acestei populații, în ce raport trăiesc românii cu minoritarii, unde sunt curente
distructive: iredentism, comunism, legionarism, secte”684, urmând să se ia
măsurile necesare prevenirii acestor mișcări, mai ales a revizionismului
maghiar, având în vedere nenumăratele acțiuni ale guvernului de la Budapesta
pe teritoriul românesc.
De asemenea, statul român a luat măsuri de supraveghere și
restricționare a evenimentelor publice și familiale care adunau multă lume și
care aveau loc în apropierea graniței cu Ungaria, limitând numărul de
participanți și anunțând obligativitatea autorizării acestora de către Poliție.685
Mișcarea revizionistă maghiară a avut o evoluție diacronică și a început
chiar din primele zile de după Unirea Transilvaniei cu România, de la 1
decembrie 1918, intensificându-se după Tratatul de Pace de la Trianon din 20
iunie 1920, având legătură și cu mișcările de tip nazist și fascist, devenind
politica oficială a tuturor guvernelor din regimul horthyst. Chiar dacă, în primii
ani de activitate, șansele politicii revizioniste erau aparent aproape nule –
Imperiul Austro-Ungar fiind desființat iar Germania fiind lipsită de putere –
liderii mișcării revizioniste maghiare au acționat în permanență, fie violent, fie
pe cale diplomatică, ducând campanii mediatice internaționale și așteptând
timpul, climatul politic internațional și aliații potriviți pentru a pune în aplicare
planul stabilit de la început: încorporarea Transilvaniei în Ungaria Mare,
proiect realizat, parțial, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

2.5. Relatări din presa laică și bisericească, privitoare la

revizionismul maghiar și la Dictatul de la Viena

În întreaga perioadă interbelică, culminând cu prima parte a anului

1940, au existat știri, atât în presa scrisă internă, laică și bisericească, și în cea
683
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 92.
684
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sf. Gheorghe, dosar 87, f. 152.
685
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 113.

153
internațională, cât și la posturile de radio, privitoare la problema
revizionismului maghiar, privit cu îngrijorare la București și în multe capitale
europene și cu entuziasm la Budapesta.
Unele articole din presa maghiară vorbeau explicit despre politica
maghiară de revizuire a granițelor, ca prioritate a statului ungar. Grăitor este
exemplul articolului cu titlul „Vae Victis!” (Vai celor învinși), apărut în Pester
Lloyd în data de 8 februarie 1926, în care se vorbea despre utilizarea
principiului de guvernare al Imperiului Roman, care nu avea milă de popoarele
învinse, insistând asupra latinizării oricărui popor. Același principiu îl avea și
guvernul maghiar, care va continua să atace „dictatele de pace de la st. Germain
și Trianon” până când popoarele beneficiare ale așa-zisei păci, și care erau de
fapt învinse (România, Slovacia, Cehia, Iugoslavia) vor reintra în marea familie
maghiară. Articolul reia istoria modernă a statului român, care, în concepția
autorilor, s-a folosit de anumite conjuncturi istorice și alianțe pe care le-a trădat
pentru a cuceri și anexa noi teritorii, făcând din cetățenii acelor regiuni supuși
ai coroanei române, în mod forțat și cu totul împotriva principiilor
internaționale.686
Pe de altă parte, ziarul guvernamental Pesti Hírlap, din 7 februarie
1925, reda discursul Ministrului ungar de Interne, referitor la problema
imigrației, în special a maghiarilor din Ardeal, care nu mai sunt primiți nici în
SUA și nici în Canada, fiind forțați să se îndrepte spre America de Sud, unde
mureau necontenit de foame, și de unde nu se mai puteau întoarce în patria lor.
În acest sens, guvernul de la Budapesta făcea eforturi „pentru a-i ajuta pe acești
maghiari, care nu sunt cetățeni unguri.687 Remediul împotriva imigrării ar fi
fost asigurarea de către statul român a locurilor de muncă necesare și
„posibilitatea favorabilă de câștig și de trai”.688
Ziarul Universul din 18 ianuarie 1929 relata, sub titlul „Ungaria tot mai
speră în restaurarea unirii naționale”, că „primul ministru Bethlen a îndemnat
pe toți partizanii săi să renunțe la micile fricțiuni în privința tronului, care, de
altfel, sunt cu totul neînsemnate”689, și să urmărească adevăratele scopuri
politice ale Ungariei, anume „păstrarea independenței și restaurarea unirii
Naționale” 690, cerând colaboratorilor săi să caute soluții actuale pentru
realizarea scopurilor, ele putând fi găsite în politica externă: „Relațiile noastre
cu celelalte state devin mai bune și mai bună înțelegerea cu una din marile
puteri, Franța. Pactele încheiate cu Polonia și Turcia au, fără îndoială, și o

686
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 1-5.
687
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 58.
688
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 4, f. 58.
689
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 5.
690
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 5.

154
valoare internațională. De asemenea am reușit să începem negocieri, încoronate
de succes cu Italia, negocieri care n-ar fi fost de gândit altădată”.691
Universul din 6 februarie 1929 reacționează la modul Ungariei de a face
propagandă revizionistă în Suedia prin conferințe, expoziții și hărți
documentare falsificate.692
Presa românească scrisă, prin ziarul Neamul Românesc, fondat și editat
de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, atrăgea atenția asupra tendințelor
revizioniste ale Ungariei, în ediția de duminică, 29 martie 1939, cu un articol
semnat de însuși N. Iorga, intitulat „Ce reclamă Ungaria?”. Articolul arăta cum,
la Budapesta, se iveau „speranțe de reveniri teritoriale”.693 În continuare,
marele istoric arată că posibilele revendicări teritoriale ale Budapestei sunt
nejustificate, deoarece, în afară de zona „secuizată”, în restul Transilvaniei
maghiarii sunt răsfirați, majoritatea lor fiind, de fapt, români, sași, sârbi, evrei
și alte nații maghiarizate, după cum arată numele lor de familie sau arhitecturile
localităților și formele locale de organizare.694
Ziarele Viitorul695 și Dimineața696 din 14 și 15 mai 1929, relatau cu
îngrijorare, despre conferința ținută la Kaposvár în ziua de 13 mai 1929, de
către contele Apponyi, în care acesta, însuflețit de apropierea dintre Ungaria și
Italia, a declarat deschis că cere revizuirea Tratatului de pace la la Trianon,
având întregul sprijin al Italiei, susținând că a cerut Ligii Națiunilor să renunțe
la dezarmarea Ungariei și să asigure, prin toate mijloacele, stricta aplicare a
tratatelor privind minoritățile.
Ziarul Universul, titrând „Revizioniștii maghiari la lucru”, prezenta
reorganizarea Ligii revizioniste maghiare, cu agenții în fiecare județ din
Ungaria, conduse de parlamentarii locali.697
Ziarul grecesc Elefteron Vima din 17 iunie 1929 publica o
corespondență din București în care relata pe larg despre provocările Ungariei
la adresa României, manifestările iredentiste ale oficialităților ungare, detaliind
discursul contelui Bethlen la dezvelirea monumentului eroului necunoscut din
Budapesta, purtarea scandaloasă a delegaților unguri la Congresul Internațional
de Agricultură și despre protestul Micii Înțelegeri privitor la scandalul public în
care s-a implicat Ungaria. Articolul arăta că „intransigența și șovinismul orb al
ungurilor nu este cu putință fără încurajarea și susținerea Regentului Horthy,
care amenință cu revizuirea granițelor în orice ocazie”.698 În finalul

691
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 6.
692
Ziarul Universul, nr. 30/ 6 februarie 1929, p. 2.
693
Nicolae IORGA, „Ce reclamă Ungaria?”, în Neamul Românesc, anul XXXI, nr. 71, 29
martie 1936, p. 1.
694
Nicolae IORGA, „Ce reclamă Ungaria?…”, p. 1.
695
Ziarul Viitorul, nr. 95, 14 mai 1929, p. 2
696
Ziarul Dimineața, nr. 87, 15 mai 1929, p. 1.
697
Ziarul Universul, nr. 113, 5 iunie 1929.
698
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 173.

155
corespondenței, jurnalul grecesc publica o opinie privitoare la interpretarea pe
care întreaga presă maghiară se străduia să o dea evenimentelor internaționale,
atunci când căuta să acuze România pentru orice tulburare ivită în zona
Balcanilor. Ziarul acuza presa maghiară de rea credință și tendențiozitate. În
schimb aducea argumente prin care descria România ca fiind „sinceră și
împăciuitoare”.699
Ziarul Universul din 9 ianuarie 1930 relata despre o nouă formulă
maghiară pentru revizuirea Tratatului de la Trianon prin articolul intitulat
„Coridorul Ardealului”, care relua un articol din ziarul italian Stampa și care îi
descria pe români ca fiind neșovini, însă fiind „gata să moară și să se alieze
chiar și cu vrășmașul pentru menținerea integrității teritoriale a statului lor”.700
În continuare, articolul explica noua tendință revizionistă a Ungariei, care,
încurajată de prietenia cu Italia și cu Lordul Rothermere, și-ar dori o cât mai
grabnică ocupare a Transilvaniei, conform unei hărți, apărută la Budapesta și
destinată propagandei externe, în care era fixată o zonă de la Tisa la Carpați, în
direcția E-SE, care ar despărți Ardealul în două părți, până la zona secuizată.
Această fâșie importantă ar fi constituit „coridorul Ardealului”, care, după
propunerea Budapestei, ar fi urmat să aibă același regim ca și Orașul Liber
Danzig.701
În data de 11 iulie 1940, de exemplu, prin revista Libertatea, relata
despre întâlnirea domnilor Teleki și Csáky cu șefii politicii externe germane și
italiene pentru a discuta problematica revendicărilor teritoriale ale Ungariei.
„Înlăturarea Tratatului de la Versailles le-a putut da ideia că tratatul de
la Trianon va urma aceeași cale. Ei însă nu-și dau seama că Tratatul de la
Trianon nu crea nedreptăți istorice… Tendințele ungare de astăzi și cele
manifestate în ultimul timp cu tot mai mare energie, sunt de a reface vechiul
stat ungar…”.702
În încheierea articolului, autorul își exprima încrederea că statele care
au început demersul de a crea o nouă situație teritorială în sud-estul Europei nu
vor aproba tendințele imperialiste ale Ungariei, cu atât mai puțin crearea unei
situații în care opresiunea și nedreptățile să fie mai grele decât înainte de 1918.
„Prin satisfacerea ambițiunilor afișate de către cercurile naționaliste ungurești,

699
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 172.
700
Ziarul Universul, nr. 4, 9 ianuarie 1930, p. 1.
701
Orașul Liber Danzig (Gdansk) a fost un oraș-stat semiindependent din zona Mării Baltice
(actualul oraș Gdansk), care a existat începând cu anul 1919, conform Tratatului de la Versailles
din 1919, prin care era desprins de Germania, fiind plasat direct sub protecția Ligii Națiunilor.
Polonia avea anumite drepturi administrative în zonă, însă exista o mare autonomie a populației
germane majoritare. În 1938 Hitler a pretins ca Danzigul să devină parte a Germaniei, refuzul
Poloniei fiind pretextul declanșării Celui de-Al Doilea Război Mondial. Orașul, devastat în timpul
războiului a fost retrocedat Poloniei în 1945. – Sursa: ***, Enciclopedia Universală Britannica,
vol. 6, E-G, Editura Litera, București, 2010, p. 256.
702
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 456/1940, f. 14.

156
s-ar crea un nou izvor de tulburări și de războaie în Europa Centrală și
Orientală”.703
Ziarul Porunca vremii relata în 24 iulie 1940 despre vizita la Roma a
președintelui Consiliului de Miniștri, Ion Gigurtu, și a Ministrului Afacerilor
Străine, Mihail Manoilescu, unde au fost invitați să participe la o întâlnire cu
contele Ciano și cu „Ducele”. În aceeași zi, ziarul Porunca Vremii sub titlul
„Dl. Ion Gigurtu, președintele Consiliului de Miniștri și M. Manoilescu,
ministru de externe, vor face o vizită în Germania” și ziarul Ordinea sub titlul
„Însemnătatea vizitei în Germania a d-lor miniștri I. Gigurtu și M.
Manoilescu”, tratau cu optimism întâlnirile celor doi demnitari români, sperând
în intervenția favorabilă a Germaniei și Italiei privind problema Transilvaniei și
excluzând orice posibilitate de anexare a acesteia de către Ungaria.704
În 1929, ziarul Pesti Hírlap publica un articol al lui Urmánczy Nándor,
intitulat „Culori Valahe”, în care acesta cerea primăriei din Budapesta să
schimbe culorile de pe steagul orașului, care erau roșu galben și albastru, cu
cele ale drapelului ungar: roșu, alb și verde. Era o insultă pentru fiecare
maghiar ca steagul capitalei Ungariei să aibă aceleași culori ca steagul
valahilor, cei care au văduvit Ungaria de atâtea ori.
În ceea ce privește transmisiunile posturilor de radio, o notă scrisă a
biroului de presă a Ministerului German de Externe a făcut o paralelă între
comunicatele postului național de radio de la București, respectiv cel maghiar,
de la Budapesta, privind raporturile dintre cele două țări, începând cu data de
11 iulie, până în 24 iulie 1940. Comparația era scrisă pe hârtie de format A4, pe
două coloane paralele, iar primul lucru care atrage atenția este cantitatea știrilor
maghiare, de câteva ori mai multe față de știrile românești, pe această temă.
Radioul român, în afara zilei de 11 iulie, când a transmis o știre despre veștile
tendențioase din presa maghiară, nu a mai abordat subiectul, până în data de 16
iulie, apoi una în 18 iulie și alta în 20 iulie, urmând ca în zilele de 21, 22, 23 și
24 iulie din nou să nu relateze nimic, privitor la pericolul revizionismului
maghiar, în vreme ce comunicatele radioului maghiar, privind o apropiată
ocupare a Transilvaniei, acopereau ore întregi în fiecare zi, conținutul știrilor
variind de la revista presei ungurești, până la transmiterea declarațiilor
miniștrilor și diplomaților maghiari cu privire la această temă, încurajări pentru
populația maghiară din Transilvania în vederea iminentei uniri cu Ungaria,
analize ale unor specialiști pe teme de geopolitică post-trianonică etc.705 Prima
concluzie a analiștilor germani a fost că radioul național maghiar a transmis
incomparabil mai multe știri cu privire la o posibilă anexare a Transilvaniei. O
altă concluzie a fost faptul că „știrile românești aveau un caracter defensiv, în

703
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 456/1940, f. 15.
704
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 456/1940, f. 33.
705
P.A.A.A., dosar R 29 697, f. 418-438. Pentru exemplificare, vezi Anexa nr. 10.

157
vreme ce știrile ungare aveau un caracter agresiv”.706 Aceiași specialiști ai
biroului de presă al Ministerului German de Externe, în urma unei atente
analize i-au raportat ministrului Ribbentrop următoarele: „Emisiunile românești
par, de fapt, întâmplătoare, în timp ce ceea ce se propune în emisiunile
maghiare împotriva României a indicat existența unui plan de la început. Pe
baza materialului disponibil, nu este suficient de clar ce anume au vizat
emisiunile de știri din Ungaria”.707
Un exemplu din presa scrisă maghiară este ziarul Pester Lloyd, care, în
ediția de dimineață în limba germană din 21 iunie 1940, titra: „Greșeli
românești”708, articol ce urmează relatării ocupării Parisului, în care explica
cititorilor cum întreaga națiune maghiară vedea în soldații germani pe purtătorii
justiției istorice, care au ocupat Parisul și Versailles, orașele simbolice ale unei
condamnări a Europei sub pretextul progresului. În articol se reamintea de
prietenia dintre Reich-ul German și primul ministru al Ungariei, groful Pál
Teleki împreună cu întregul popor ungar, care salutau crearea unei noi ordini în
Europa, prin desființarea pactului de la Trianon.
„Calmul cu care salutăm acest mare punct de cotitură istorică, care
justifică, în același timp, toate luptele și eforturile națiunii maghiare din ultimii
douăzeci de ani, se află într-un contrast ciudat cu eforturile convulsive ale unei
părți a presei românești de a reinterpreta contrariul unor fapte istorice evidente.
Suntem martorii unei manevre de presă ciudate, aparent dirijate de sus, în care
sunt implicate ziare nobile precum România Liberă și Timpul, precum și altele,
atât de apropiate de guvernul de la București”.709
În continuare cotidianul ungar „dezvăluie” modul în care România a
primit Transilvania și, totodată, și ceea ce românii aveau să facă în continuare,
pe plan internațional: trădarea principalului aliat, Germania: „România a primit
tot ce a primit prin Tratatul de la Trianon, printr-un contract pe care l-a semnat,
în secret, încă din 1916 cu tovarășii săi englezi și francezi, care au promis totul
în schimbul serviciului de a înjunghia Germania și Austro-Ungaria cu un
pumnal în spate în cel mai dificil moment”.710
Presa maghiară relata că românilor le plăcea să fie foarte „calmi”, fiind
siguri pe ei și pe falsa părere că istoria cuceririi Transilvaniei în 1918 era
cunoscută la fel de bine în Germania ca și în Ungaria, iar „glorioasă armată
română era apreciată atât în Germania, cât și în Ungaria”.711 Tot acest efort al
României de a crea o stare de spirit pozitivă în România era văzut de presa
maghiară ca unul zadarnic. În Germania, trucurile politicii românești erau
706
P.A.A.A., dosar R 29 697, f. 436.
707
P.A.A.A., dosar R 29 697, f. 437.
708
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”, în Pester Lloyd Morgenblatt, nr. 139 /
21 iunie 1940, p. 1-2; Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486, f. 24.
709
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 1-2.
710
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 1.
711
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 2.

158
cunoscute de la început și se știa, de asemenea, în ce măsură și din ce motiv
România nu putea fi considerată de încredere. „Toată lumea din Germania și
Italia poate vedea ce principiu reprezintă România de astăzi în Europa. Chiar și
cea mai abilă distorsiune a adevărului nu poate ascunde binecunoscutul fapt că
România a fost extinsă artificial prin încorporarea a milioane de minorități într-
un factor de putere prin sistemul de la Versailles, situație care este
inimaginabilă în viitoarea Europă reorganizată de puterile actuale. Ungaria are
deplină încredere în drepturile celor două puteri și în acea justiție asupra căreia
se vor decide Hitler și Mussolini”.712
Un raport al Legației României la Budapesta din 9 februarie 1940 arăta
că întreaga presă maghiară era preocupată, în prima parte a anului 1940, cu
campania de denigrare a României, „căutând în fiecare zi să înfățișeze România
peste hotare ca fiind un stat alcătuit, în mare parte, din minorități nemulțumite
și persecutate, care așteaptă cu nerăbdare eliberarea lor”.713 Tot în fiecare zi
erau publicate ecourile pe care propaganda maghiară, în legătură cu
Transilvania, le avea în Occident și în America. Prin urmare, reprezentanții
diplomației române în Ungaria cereau ca Ministerul Propagandei din România
să contracareze propaganda maghiară prin publicarea de știri adevărate din
Transilvania și prin dezmințirea știrilor false, în fața cercurilor conducătoare
din întreaga lume, cu scopul de a diminua succesul propagande maghiare, și
prezentarea situației mizere a minorităților care trăiau în Ungaria.714
În urma intervenției statului român, presa maghiară a promis, la 15
februarie 1940, că se va abține, cu titlul de reciprocitate, de la orice știre care
conține atacuri sau aluzii la adresa României. Ministerul Propagandei din
Ungaria a spus că se aștepta și din partea României la același gest, iar dacă
acest lucru s-ar fi întâmplat, pacea mediatică ar fi putut fi menținută mult
timp.715 În ciuda armistițiului de presă, în a treia zi a acestuia, ziarul militar
Magyar Katonaújság publica, la 18 martie, două ilustrații prezentând simbolic
recucerirea Transilvaniei care, conform comentariului atașat, urma să aibă loc,
negreșit, în cursul anului 1940.716
Ziarul Curentul din 2 iulie 1940, în revista presei internaționale, cita
ziarul iugoslav Politika ce anunța că raporturile româno-maghiare au revenit la
normal, după o serie de tensiuni. În același articol era redat și titlul apărut în
Journal de Geneve care scria că „România, redusă la propriile ei forțe, nu putea
decât să se închine oricăror hotărâri internaționale”.717

712
General a. D. v. MIERKA, „Rumänischer Irrtümer”…, p. 2.
713
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 41.
714
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 41.
715
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 51.
716
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 118.
717
Ziarul Universul, nr. 118, 2 iulie 1940, p. 5.

159
 Din revista presei românești și maghiare din perioada interbelică se
poate, de asemenea, observa o neliniște continuă asupra stabilității frontierelor
de vest ale României. Cu trecerea timpului, presa maghiară devenea din ce în
ce mai sigură în privința revizuirii granițelor, în vreme ce, presa românească
atrăgea atenția asupra vulnerabilității tratatelor internaționale la care România
era parte.

2.6. Reacția populației și administrației maghiare din Ungaria și

din Transilvania ocupată, în primele zile ale lunii septembrie
1940

Imediat după proclamarea sentinței de la Viena, în rândurile populației

maghiare de pretutindeni, s-a stârnit o euforie generală reflectată în adunările
publice și în miile de telegrame și de scrisori trimise de tot atâția cetățeni
maghiari și de către reprezentanți ai administrației locale maghiare, către Adolf
Hitler, prin intermediul Ambasadei Germaniei la Budapesta, numindu-l frate și
rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea lui.718
Din reacțiile oficialilor maghiari și a populației maghiare, se poate
observa recunoștința pe care aceștia o aveau față de intervenția celor doi mari
lideri europeni, Hitler și Mussolini.
Ministrul plenipotențiar al Germaniei la Budapesta, Ermannsdorf, îi
descria, într-o telegramă din 31 august 1940, ministrului german de Externe,
Joachim von Ribbentrop, atmosfera observată de acesta în localitățile aflate pe
traseul Viena-Budapesta, din trenul în care se afla delegația ungară la Dictat,
care se întorcea în țară: „Călătoria spre casă a delegației maghiare din Viena, de
ieri, la care am participat eu și ambasadorul Italiei, a fost transformată într-o
entuziastă manifestare de recunoștință față de puterile Axei. Gările de pe traseu
au fost pavoazate cu drapele germane. La primirea festivă în gară s-au intonat
imnurile german și italian. În discursurile lor, liderii maghiari și-au exprimat
cea mai caldă recunoștință. După miezul nopții a fost organizată o defilare cu
torțe în fața Legației germane. A fost ovaționat cu entuziasm Führer-ul și
ministrul de externe al Reich-ului”.719
În timpul manifestației din fața Legației germane, mulțimile scandau că
își doresc o Ungarie întreagă. Luând cuvântul, Ermannnsdorf720 a răspuns că
Germania a făcut tot ce se putea în favoarea Ungariei, însă trebuie „să se țină
cont de caracterul împăciuitor al puterilor Axei” 721.
718
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, filele 1-340.
719
Akten zur deutschen auswärtige Politik 1918-1944…, p. 486.
720
Ministrul plenipotențiar al Germaniei la Budapesta.
721
Akten zur deutschen auswärtige Politik 1918-1944…, p. 486.

160
 Manifestații de bucurie au avut loc și pe teritoriul Transilvaniei, care
urma să fie ocupat, unele dintre acestea degenerând în violențe.
În seara zilei de 1 septembrie 1940, la orele 18:45, populația maghiară
din Satu Mare s-a îndreptat, într-un grup compact de peste 2.000 de persoane,
către frontieră. La Petea au fost întâmpinați și somați să se oprească de către
jandarmii români, însoțiți de cavaleriști și grăniceri. În aceste condiții, un
cetățean de etnie maghiară a tras cu un revolver asupra armatei române, care a
ripostat cu focuri de armă, soldate cu moartea celui care a tras.722
La Timișoara, în noaptea de 2 spre 3 septembrie, pe la orele 2:55, un
grup de maghiari, triști pentru că zona lor a rămas în România, au doborât
statuia Lupoaicei de pe bulevardul Regele Ferdinand, trăgând-o de pe coloană
cu o frânghie.723
Populația secuiască din Miercurea-Ciuc a organizat manifestații pentru
primirea triumfală a trupelor maghiare în oraș, sfidând și criticând autoritățile
românești, care urmau să fie evacuate. Încă înaintea intrării trupelor maghiare
de ocupație, s-au constituit bande de civili care au distrus casele și sediile
instituțiilor românești, forțând populația românească să plece din oraș, înainte
sosirii trupelor.724
Seria scrisorilor de mulțumire a fost deschisă de către Vitéz Jánossy,
consilier guvernamental și primar al orașului Békéscsaba. Acesta, printr-o
scrisoare cu un aer personal, îi scria liderului de la Berlin, în limba germană,
mulțumindu-i pentru actul de curaj și de bărbăție de care a dat dovadă,
garantându-i o viață mai bună pentru poporul german, care de acum va trăi în
Ungaria, și promițându-i denumirea unei piețe din orașul pe care îl conducea cu
numele conducătorului german: „Adolf-Hitler-Platz”.725
Unele dintre aceste mesaje erau scrise în limba maghiară, cu un limbaj
simplu, și conțineau cuvinte puține, altele însă erau adevărate opere literare,
unele chiar în versuri, fiind adresate direct liderului celui de-al treilea Reich726,
și conținând elogii la adresa acestuia, a NSDAP (Partidul Muncitoresc Național
Socialist German), a întregului popor german și a aliaților Germaniei, în special
Italia. Din analiza atentă a dosarului de corespondență, putem observa că acesta
cuprinde scrisori și telegrame, o parte dactilografiate, altele scrise de mână,
caligrafic sau cu scris indescifrabil, unele însoțite de fotografii sau cărți poștale
cu locurile alipite la Ungaria. Printre semnatarii scrisorilor de mulțumire se pot
observa oameni simpli, poeți, medici, militari, funcționari publici, înalți
reprezentanți ai guvernului de la Budapesta, din capitala Ungariei și din
provincie, dar niciuna aparținând locuitorilor Transilvaniei.

722
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 7.
723
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 8.
724
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 164.
725
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 27.
726
Adolf Hitler.

161
 Spre exemplificare redăm o telegramă din 14 septembrie 1940, trimisă
din orașul Szeged: „Filiala din Szeged a comunității simbolice secuiești de la
poalele muntelui Harghita se simte profund îndatorată și cu inimile
recunoscătoare față de Führer, cu ocazia revenirii unei părți din Transilvania și
a zonei secuiești, cu satele ei frumoase! Semnează: Comunitatea secuiască
simbolică de la poalele muntelui Harghita”.727
Într-o altă telegramă, adresată direct Führer-ului, medicii din Budapesta
îi mulțumesc, „cu puținele lor cuvinte”728, pentru întoarcerea Transilvaniei la
patria mamă. Printr-o altă telegramă, trimisă de muncitorii din satul Vaal,
aceștia îi mulțumesc „marelui prieten al Ungariei” (Magyarország nagy
barátjának)729 pentru redeschiderea Transilvaniei și a frumuseților ei, publicului
maghiar și internațional. O doamnă pe nume Margit, din Miskolc, le scria
Führer-ului și Ducelui, cu dragoste și mulțumire, în numele întregii națiuni
maghiare, la porunca lui Dumnezeu, cel care i-a luminat să unească, din nou,
pământul ungar730. De asemenea, Asociația reprezentanților zonei Gyenkenes
aducea mulțumiri pentru prietenia pe care Germania o poartă Ungariei și pentru
întoarcerea fraților secui în patria lor.731 La fel a procedat și Csepka István din
Mezötur, strada Lovas, numărul 2, care i-a scris liderului de la Berlin, prin
intermediul Ambasadei germane de la Budapesta, la 9 septembrie, direct în
limba germană.732 Printre scrisorile și telegramele trimise liderului de la Berlin,
se pot observa scrisori cu caracter personal, trimise de către persoane fizice, dar
și scrisori oficiale, ale primăriilor și ale altor instituții locale și zonale, prin care
se arăta recunoștința pentru reîntregirea Ungariei. Un astfel de exemplu este
adresa cu numărul 30162 / 15 septembrie 1940 a Primăriei orașului Cseled,
adresată lui Adolf Hitler, prin care, în numele întregii națiuni maghiare, îi
mulțumește lui Hitler și Germaniei naziste pentru întregirea Ungariei cu partea
estică ce îi lipsea, încurajându-l să continue războiul aducător de pace.733
Grupul Haduböszörmenyi Hajdúböszörmény al Societății Secuiești din
Debrecen a fost cel care a deschis seria mulțumirilor, în ziua de 30 august
1940, scriindu-i lui Hitler: „Milostivul nostru domn! Luați în seamă măreția
Transilvaniei și, astfel, la reîntoarcerea patriei noastre secuiești, permiteți
măreției voastre să primească o răsplată din inimă pentru munca de sacrificiu
pe care a făcut-o în interesul națiunii secuiești”.734
O poezie de dimensiuni impresionante cu titlul „Cei aleși!” („A
kiválasztottak!”) adresată celor doi lideri, Hitler și Mussolini, a fost trimisă în

727
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 1.
728
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 2.
729
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 3.
730
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 4.
731
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 5.
732
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 7.
733
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 6 – vezi Anexa nr. 13.
734
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 9.

162
data de 13 septembrie 1940 de la Budapesta, fiind semnată indescifrabil, astfel,
încât nu s-a putut identifica autorul. Fiecare din cele 15 strofe, în formă de
nonă, se încheie cu versul „Hitler Mussolini!”, poemul, în ansamblu, fiind o
odă adusă celor doi dictatori.735 Prima strofă, de exemplu, are următoarea
structură:
„Cine ești tu
Și de unde ai venit?
Blocuri de gheață
Pe vreme însorită,
Uragan furibund
În noaptea înstelată,
Sau pe aripi de vulturi bătute de vânt
Deasupra ai stat?
Hitler Mussolini!”.736
O altă scrisoare, adresată de poetul Gyunita Joseph, pe lângă
mulțumirile aduse pentru munca depusă de Germania în vederea înfăptuirii
Ungariei Mari, cuprinde o poezie scrisă în anul 1937, în care îl omagia pe
Hitler, așadar, înainte de actul de la 30 august 1940, și chiar înainte de ocuparea
Poloniei și începerea războiului. Poezia, intitulată „Noua credință” („Új
Hit…!”), cuprinde 10 strofe, în formă de catren, din care exemplific prima și
ultima strofă:
„Hitler are atâta dreptate!
În rugăciunea noastră-l pomenim,
Oh! Salvează-ne de la pierderea
În întunericul plin.
.........................................
Crucea aici, crucea acolo,
Crucea sa de stele-i atârnată,
Iisus sufletu-i plinește,
El, în inima oamenilor, credință nouă aduce”.737
O altă poezie dedicată lui Hitler, intitulată „Oameni înțelepți” („Bölcs
emberek…”) aduce în prim plan puterea lui Hitler și a lui Mussolini, dar și a
conducătorilor maghiari.738
Din multitudinea de scrisori, se remarcă o poezie, având forma unui imn
religios, cu 28 de strofe catren, urmate, din loc în loc, de câte un refren distih.
Poezia, cu titlul „Învierea Transilvaniei!” (Feltámad Erdélyország) scrisă de
poetul Ladó László, membru al Asociației Diviziilor Secuiești din Budapesta,
cântă despre puterea lui Horthy și despre trimișii curajoși ai lui Dumnezeu,

735
Vezi Anexa nr. 13.
736
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 10.
737
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 25.
738
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 26.

163
germanii și italienii: „Germani curajoși – curajoasă națiune italiană”.739 În
același timp, așa-zisele refrene cântă despre apartenența ungară a Transilvaniei
și a națiunii secuiești, care s-a întors în Țara mamă, ultimele refrene încheindu-
se cu versurile „Halleluja! Halleluja!”. Pe marginile scrisorii sunt imprimate
imagini cu orașele Transilvaniei, atât din zona ocupată cât și din România.
Szongoth János, din Budapesta, locuitor pe strada Miklós Horthy,
numărul 49, care era invalid de douăzeci de ani, și aștepta izbăvirea poporului
maghiar, îi aducea mii de mulțumiri, prin scrisoarea sa, marelui conducător
german și lui Dumnezeu, că a apucat să vadă izbăvirea Ungariei.740
Văduva Katharine Wolf, punându-și în paranteză numele real (Farkas),
din Budapesta, îi amintea Führer-ului despre scrisoarea ei din 28 martie 1938,
prin care îl ruga să aducă, din nou, națiunea maghiară împreună și să îi fie milă
de poporul maghiar care trăia, atunci, în patrie străină. Prin scrisoarea de față,
din 4 septembrie 1940, îi mulțumea lui Hitler că i-a ascultat cererea și a dus-o
la îndeplinire.741
Asociația secuilor din Ardeal, cu sediul la Budapesta, în strada
Kalvaria, numărul 20, îl felicita pe Hitler pentru viziunea sa asupra noii Europe,
care niciodată nu a fost mai liberă și mai unită decât acum, când scumpa
Transilvanie se întoarce la mama sa, rugându-l pe Dumnezeu să aibă grijă de
binefăcătorul maghiarilor.742
Cele peste 300 de scrisori de mulțumire aduse lui Adolf Hitler au fost
trimise prin serviciul diplomatic al Germaniei la Budapesta, în data de 26
septembrie 1940, cu rugămintea, din partea Ministrului plenipotențiar al
Germaniei în Ungaria, de a-i fi aduse la cunoștință Führer-ului.743 Acestor
scrisori li se adaugă telegramele trimise direct Cancelariei Reich-ului sau prin
intermediul Ministerului German de Externe, multe folosind serviciul de
Telegrafiere al Reich-ului German, care avea o linie specială pentru Hitler.744
În ceea ce privește adunările publice, organizate pentru a sărbători
încorporarea unei părți a Transilvaniei în Ungaria, acestea sunt descrise de o
serie de documente, fotografii și filme, realizate, în special, la intrarea trupelor
maghiare în localitățile din Transilvania de Nord. Conform planificării comisiei
mixte româno-maghiară, trupele maghiare au ajuns în localități după un
program bine stabilit. Intrarea trupelor maghiare de ocupație, în Transilvania de
Nord, s-a făcut într-un mod foarte bine regizat, având tentă de festivism.
Miklós Horthy însuși, intra în orașele principale, călare pe un cal alb, unde era
așteptat cu arcuri de triumf iar localnicii maghiari, în costume populare, îl

739
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 45.
740
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 65.
741
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 3, 2 file, nenumerotat.
742
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 11.
743
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 12.
744
P.A.A.A. dosar RAW Budapest 154, vol. 2, f. 20.

164
aclamau zgomotos ca după câștigarea unui război, deși Transilvania nu era
câștigată prin luptă ci prin hotărârea arbitrară a două mari puteri.745 La sosirea
în Gheorgheni, de exemplu, trupele maghiare, în fruntea cărora se afla însuși
Miklós Horthy, au fost întâmpinate cu mare fast în piața centrală a orașului,
unde au înnoptat. În jurul tancului de pe care trona regentul ungar, se adunaseră
câteva mii de locuitori ai Gheorgheniului și ai localităților din jurul acestuia.746
La fel s-au petrecut lucrurile și la Oradea747, la Cluj748, Zalău749, Târgu
Mureș750 etc. Un alt exemplu grăitor este cel din data de 5 septembrie 1940,
când, la intrarea în orașul Satu Mare, Miklós Horthy, însoțit de prim-ministrul
Ungariei, Pál Téléki, incitau, prin discursurile lor la ură împotriva populației
românești, iar mulțimea aclama cu urale fiecare propoziție rostită de cei doi
lideri maghiari.751
Urmare a instaurării regimului horthyst, și a incitării la răzbunare,
populația maghiară a avut reacții violente în multe dintre localitățile
Transilvaniei de Nord, urmate de distrugeri, batjocorirea a tot ce era românesc,
mergând până la crime, aspecte detaliate în capitolele următoare.

2.7. Un Hajdudorog actualizat. Demersurile Budapestei pentru

înființarea unei episcopii ortodoxe maghiare (1941-1944)

După instituirea dualismului austro-ungar, în anul 1867, elitele

intelectuale și politice ale imperiului au început să perceapă cele două Biserici
românești, Ortodoxă și Greco-Catolică ca pe niște instituții naționale, nu
religioase „și, de aceea, afirmau cu tărie că principala datorie a Bisericilor este
slujirea nevoilor politice și sociale ale națiunii etnice”.752 Desigur că marea
parte a clerului ambelor biserici era conștientă și de misiunea socială și chiar
politică în rândul populației românești, Bisericile fiind „principalele protectoare

745
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 37.
746
A Magyar Király Honvedseg Dicsőséges Bevonulása, Gyergyószentmiklósra 1940.
Szept.10, (Procesiunea Glorioasă a Patriei Regelui Ungar către Gheorgheni) film documentar,
arhiva personală.
747
Vezi Anexa nr. 16.
748
Nagy Felszabadulás Magyarok a Román Közigazgatás (Marea eliberare a maghiarilor de
sub administrația românească) pe pagina oficială a ZDF Television Berlin: https://www.zdf.de/.
Evenimentul filmat se poate vizualiza și la adresa de internet: https://www.youtube.com/watch?v=
xEsY9xvKw2w.
749
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 39.
750
https://www.ziaruldemures.ro/horthy-miklos-la-targu-mures, accesat la 04.01.2021.
751
Ioan BOJAN, „30 August 1940, cea mai neagră zi din istoria Transilvaniei”, în Gazeta de
Nord-Vest, Satu Mare, An XXVIII, 29 august 2017, p. 1.
752
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 125.

165
ale naționalității române, în absența unor instituții politice sau a unei influențe
semnificative în viața politică a Transilvaniei”.753 Prin urmare, cele două
Biserici erau privite ca două piedici în politica guvernului de a asimila
populația românească. La începutul secolului al XX-lea, Mitropolia Ortodoxă a
Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, încorpora Arhiepiscopia de Sibiu și episcopiile
de Caransebeș și Arad, păstorind 62 de protopopiate, cu un număr total de
1.838 de parohii, slujite de 1.838 de preoți. Mitropolia Unită de la Blaj,
intitulată de Alba Iulia și Făgăraș, avea o Arhiepiscopie la Blaj și trei episcopii
la Oradea, Lugoj și Gherla, cuprinzând 1.525 de parohii și 1.831 de preoți.754
Prin urmare, în anul 1911, guvernul de la Budapesta, susținut de
politicieni și de diferite grupări de clerici și laici vorbitori de limbă maghiară
din Ungaria, au inițiat înființarea unei episcopii greco-catolice maghiare, pentru
parohiile din Ungaria, aprobată de conferința episcopilor romano-catolici și
greco-catolici din Ungaria, întrunită la Budapesta, înființând o dioceză în orașul
Hajdudorog, la Nord de Debrecen. Scopul declarat al acestei dioceze era acela
de a-i asimila (maghiariza) pe credincioșii români uniți.755 În Transilvania au
avut loc proteste însemnate. La Alba Iulia, în februarie 1912, Mitropolitul unit,
Victor Mihaly, a adunat peste 20.000 de credincioși pentru a protesta, iar în
luna mai a aceluiași an, George Pop de Băsești conducea o mișcare de protest
împotriva înființării acestei eparhii.756 Pe de altă parte, protopopii din cele patru
districte, Giurgeu (județul Ciuc), Treiscaune, Odorhei și Mureș, care urmau să
facă parte din nou înființata dioceză s-au întrunit pentru a protesta la Blaj, sub
conducerea protopopului Elie Câmpean de la Gheorgheni. 757 Pe lângă
impunerea limbii maghiare în cult și, în special, în predică, aceștia reclamau
punerea diocezei greco-catolice de Hajdudorog „sub jurisdicția arhiepiscopiei
romano-catolice de Esztergom și nu sub cea a mitropoliei unite a Blajului și era
subvenționată de guvernul maghiar”.758
Fără să țină cont de toate aceste proteste, la 8 iunie 1912, prin bula
„Christifideles Graeci”, dată de Papa Pius al IX-lea, se crea noua episcopie.
Aceasta cuprindea 162 de parohii, trecute de la eparhiile Blaj, Eperies,
Munkács, Oradea, Gherla-Cluj, și Esztergom.759 „Prin crearea acestei noi
eparhii unite de limbă maghiară, se încerca deznaționalizarea prin Biserică a
românilor din Transilvania de Nord”.760 Cel mai greu au trecut prin această

753
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 125.
754
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 125-126.
755
Ana H ANCU, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925)…, p. 16.
756
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 126.
757
Ana H ANCU, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925)…, p. 19.
758
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 127.
759
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 127.
760
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Un episod important din lupa pentru limba română. Încercări de
deznaționalizare prin Biserică a românilor din Transilvania de Nord, 1940-1944,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1978, p. 50.

166
perioadă românii din „secuime”, deoarece biserica reprezenta singurul contact
cu limba română, școlile românești fiind aproape în totalitate desființate în
urma legii Apony, despre care am vorbit în capitolele anterioare.
Cum am arătat și în capitolul despre situația populației românești din
actualele județe Harghita și Covasna în perioada interbelică, odată cu noua linie
de demarcație adusă de Marea Unire, a fost înființat un vicariat greco-catolic al
„secuimii” cu sediul la Târgu Mureș, condus de protopopul Ioan Gergely.761 În
1921, șef al vicariatului greco-catolic maghiar al secuimii a fost numit fostul
protopop greco-catolic al Giurgeului, cu sediul la Gheorgheni, Elie Câmpean,
funcționând în același timp și ca protopop al tractului Mureș-Secuime,
aparținând de Mitropolia Blajului, condusă de către mitropolitul Vasile
Suciu.762 După multe demersuri din partea protopopului Elie Câmpean și a
preoților din bazinul Gheorgheniului, printre care se număra și preotul
Alexandru Donea Donescu din Vășlobeni, în anul 1924, Mitropolitul Vasile
Suciu îl informa pe protopop că „de la 1 iulie 1924 se reconstituie vechiul
protopopiat de Mureș”.763 Cu toate acestea, lucrurile au stagnat până în anul
1934, la 16 ani după înfăptuirea Marii Uniri, când un număr total de treizeci și
cinci de parohii aparținând până atunci de Episcopia de Hajdudorog, au revenit,
în fine, sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș.764
După Dictatul de la Viena de la 30 august 1940, Biserica Greco-
Catolică din Transilvania a fost, din nou, pusă în fața unui fapt delicat.
Jumătate dintre credincioși au rămas în zona românească, cealaltă jumătate
situându-se în zona ocupată, prin dictat, de Ungaria.
Statul ungar a refuzat să recunoască episcopiile înființate în
Transilvania, după Marea Unire. Astfel erau scoase în afara legii episcopiile
ortodoxe de Oradea, Cluj și Maramureș, precum și episcopia greco-catolică de
la Baia Mare, înființată în 1930.
Astfel, în luna noiembrie 1940, Episcopia Greco-Catolică de la
Hajdudorog a cerut Vaticanului, prin Curia romană, să realipească parohiile
care-i fuseseră arondate prin bula papală din 1912, urmând ca, în realitate,
românii să fie subordonați Bisericii Romano-Catolice Maghiare, sub
conducerea unică a Cardinalului Seredy.765 În paralel, statul ungar ducea o
politică agresivă de a-i convinge pe credincioșii din cele 83 de parohii,
aparținând județelor Arcului Carpatic, să adere la una din confesiunile
maghiare, romano-catolică sau reformată, sau să ceară alipirea comunităților
din care făceau parte la Episcopia de Hajdudorog, acest lucru ușurând demersul

761
Parohia Tulgheș, dosar 1/1944, f. 44, Parohia Corbu, dosar 1/1942-1946, f. 12.
762
Ana H ANCU, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925)…, p. 71.
763
Nechita RUNCAN, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică…, p. 272.
764
Decretul Apostolica sedes din 9 aprilie 1934, în Acta Apostolicae Sedis (AAS), vol. XXVI
(1934), p. 436-439.
765
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 235.

167
forului eclezial. Era mult mai ușoară alipirea la o altă dieceză dacă cererea
venea din partea comunității bisericești locale decât dacă venea din partea unei
episcopii.
„La Voșlobeni, aproximativ 1.200 de credincioși greco-catolici, la 18
septembrie, 27 octombrie și 28 noiembrie, în adunările parohiale, au fost
invitați să ceară realipirea la (episcopia de) Hajdudorog. Credincioșii au
refuzat. Au fost închiși 46 de credincioși și 6 au fost exilați”.766
La fel au pățit și cei aproximativ 430 de credincioși români din Izvoru
Mureșului, unde o parte au fost arestați și eliberați doar după ce au semnat
cererea de adeziune la episcopia de limbă maghiară.
La Hodoșa, un număr de agitatori au trecut pe la casele credincioșilor
pentru a-i convoca la biserică și pentru a-i pregăti cum să ceară adeziunea la
Episcopia de Hajdudorog, altfel riscând expulzarea și confiscarea bunurilor.
Astfel, după ce în două rânduri s-au opus alipirii, jandarmii i-au adunat pe toți
credincioșii în localul școlii, în data de 10 noiembrie 1940, „și li s-a spus că de
acolo nu pleacă până când nu semnează unde vor să aparțină. Cei care, însă,
semnează pentru Blaj sau Cluj, vor primi 25 de bâte și până miercuri vor fi dați
peste graniță”.767 Sub presiunea amenințărilor, majoritatea au semnat cererea de
alipire, însă au plâns cu toții și s-au rușinat unii de alții.
Încercarea de înglobare în Episcopia de Hajdudorog a parohiilor unite,
considerate vorbitoare de limbă maghiară, a durat până în 1944 fiind primită cu
reticență de credincioșii uniți români, planul guvernului de la Budapesta
neputând fi dus la bun sfârșit.768
Programul de maghiarizare a tuturor locuitorilor din teritoriile anexate
de Ungaria prin cele două arbitraje de la Viena, despre care am relatat în
capitolele anterioare, avea o componentă importantă: viața religioasă a
cetățenilor nemaghiari, care puteau fi maghiarizați prin intermediul credinței.
Numeroasele convertiri forțate la unul din cultele istorice maghiare au fost
dublate de încercarea de maghiarizare a cultelor religioase în sine, așa cum s-a
văzut în cazul Bisericii Greco-Catolice. În ceea ce privește viața religioasă a
românilor ortodocși, lucrurile aveau să ia o întorsătură mult mai complicată.
Nerecunoscând episcopiile românești înființate în Transilvania în
perioada interbelică, statul ungar, odată cu intrarea armatei ungare în
Transilvania ocupată, a început expulzarea episcopilor ortodocși ai Oradiei769,
și Maramureșului770. Aici se adaugă și episcopul Nicolae Colan de la Cluj, pe
numele căruia s-a emis un mandat de expulzare și despre care ministrul

766
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 294.
767
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 294.
768
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est în timpul
ocupației horthyste (septembrie 1940 – septembrie 1944)…”, p. 218.
769
Episcopul Dr. Nicolae Popovici al Oradiei.
770
Episcopul Dr. Vasile Stan, cu sediul la Sighet.

168
plenipotențiar al Germaniei la Budapesta raporta Ministerului german de
Externe că a părăsit Ungaria, fugind în România 771, dar care, de fapt, a rămas
alături de poporul său, în greaua încercare la care a fost supus în cei patru ani
de ocupație horthystă. Pe lângă desființarea episcopiilor ortodoxe românești, au
avut loc numeroase alte atrocități asupra clerului ortodox român și a bisericilor
ortodoxe772, despre care vom detalia în capitolele următoare.
Cele două mari arhive de la Berlin – Arhivele Federale al Germaniei
(Bundesarchiv) și Arhiva Politică a Ministerului de Externe (Politisches Archiv
Des Auswärtige Amt) – dețin documente importante, cu detalii foarte
interesante, ale spionajului german și român și ale corpului diplomatic german
de la București și Budapesta precum și ale ambasadelor României și Ungariei
la Berlin, care, în câteva documente, arată cronologic filmul înființării
Episcopiei Ortodoxe a Ungariei, sub atenta conducere și supravegherea
regentului Horthy.773
Aici, intervine importanța documentelor găsite în cele două mari arhive
de la Berlin. Cele câteva documente, luate cronologic, arată, pe de-a întregul,
povestea înființării Episcopiei Ortodoxe a Ungariei și tenacitatea lui Horthy în
ducerea la îndeplinire a acestui utopic deziderat.
Ziarul Renașterea, de la Cluj, anunța la 8 iunie 1941 că în Ungaria, la
Munkács, în data de 1 iunie, a avut loc înscăunarea lui Mihail Popov, desemnat
de guvernul ungar să păstorească peste credincioșii ortodocși „de origine
ungură sau ruteană” din noua Ungarie, inclusiv peste cei din secuime, din
județul maghiar Bichiș, din Bihor, Budapesta, Seghedin, Miskolc, Kecskemet
etc.774
„Episcopul Popov Mihaly poartă titlu de administrator episcopesc.
Originea lui este necunoscută, dar cu prilegiul instalării sale a vorbit despre
«ideia Coroanei sfântului Ștefan» și hotărârea lui de a îndruma pe toți
ortodocșii să adere la concepția imperiului maghiar antitrianonic”.775
Mihail Popov cel care era „desemnat de guvernul ungar pentru toți
ortodocșii de pe teritoriul Ungariei; instalarea s-a făcut la Munkács, unde-și va
avea reședința” 776, a fost confesor în armata țaristă, apoi s-a refugiat în Bulgaria
și Ungaria, unde a absolvit Teologia, la Budapesta, aderând la Sinodul Bisericii
Ruse din Străinătate, o denominațiune ortodoxă a diasporei rusești, devenind
vicar general și locțiitor al mitropolitului de Karlowitz, fiind, în cele din urmă,

771
P.A.A.A., dosar R 67687, f. 68.
772
Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Un episod important din lupta pentru limba română”, în
Ortodoxia, nr. 3, iulie-septembrie, 1978, p. 434-435.
773
Dosarele P.A.A.A. R 67.686 și R 67.687.
774
***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor că aderă la Ungaria
antitrianonică”, în Renașterea, anul XIX, nr. 23, 8 iunie 1941, p. 4.
775
***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor…”, p. 4.
776
***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor…”, p. 3.

169
caterisit de sinodul mai sus amintit, pentru fapte canonice foarte grave 777, a
fost, apoi, hirotonit episcop de Mitropolitul Savatie din Praga.
Primele biserici, care ar fi trebuit să formeze baza noii episcopii erau în
număr de 17, în Ungaria, așa-zis, trianonică, ai căror preoți au fost forțați să
convoace adunările parohiale și să adune semnături pentru a cere adeziunea la
noua entitate bisericească. Șeful acestei acțiuni a fost preotul Oláh János, un
român maghiarizat, căruia i s-au adăugat alți preoți români de dincolo de Tisa,
pe numele lor, Ioan Mureșan, paroh în Kovar-Apati și Mișcuță Szilard
Constantin, care au trecut în Transilvania ocupată, cutreierând parohiile române
din fosta episcopie a Maramureșului, pentru a-i convinge pe preoții și pe
credincioșii români să treacă sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Ungariei,
spunându-le că doar prin slujirea în limba maghiară își vor putea păstra legea
strămoșească.778
Problema părea rezolvată, încă din luna octombrie 1940, când ziarul
Magyar Kurír, într-un articol cu titlul „Parohiile ortodoxe din județul Bekeș s-
au transformat în biserici de rit maghiar”, anunța că: „Enoriașii din țară, cu
limba maternă maghiară, ortodocși de rit român și sârb, încă cu câțiva ani în
urmă, au cerut ca să se înființeze pentru ei parohii aparte, pentru a se oficia în
limba maghiară. În baza dorinței, exprimată zilele trecute la Békéscsaba și
Békés, parohiile de rit român s-au transformat în parohii de rit maghiar.
Serviciul divin se va face în limba maghiară”.779
Acest exemplu, continua articolul, a fost urmat și la Gyula, unde
parohiile din cartierele Miklósváros și Krisztinaváros, într-o adunare generală
solemnă, au hotărât unanim să se transforme în parohii de rit maghiar.780
Încă de la începutul „episcopatului” său, Popov a întâmpinat oponență
din partea rutenilor, dar și din partea bisericilor canonice, care au refuzat să îi
recunoască validitatea hirotoniei în episcop, din cauza caterisirii anterioare
treptei arhierești.
Totuși, pentru a putea funcționa pe deplin, Episcopia Ortodoxă a
Ungariei avea nevoie de recunoaștere canonică. Astfel, guvernul de la
Budapesta a început demersuri pentru a aduce la normalitate funcționarea
episcopiei de la Munkács. Dintr-o notă informativă, scrisă la Berlin la 8
octombrie 1941, către Ministerul German de Externe aflăm că: „În Ungaria
reorganizarea bisericii greco-orientale s-a încheiat. Doar arhiepiscopul din
Praga, Savatie, poate fi luat în seamă pentru a ajuta la această reorganizare. A
fost însărcinat de către Ministerul Regal al Cultelor și Educației al Ungariei să
contribuie la această lucrare. Din acest motiv este esențial și indispensabil ca
arhiepicopul să vină în Ungaria. Ambasada Regală a Ungariei a cerut, la

777
Dr. Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est…”, p. 218.
778
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 310.
779
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 20.
780
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 20.

170
ordinul guvernului (ungar – n.r.), Ministerului de Externe German să ordone
administrației germane din Praga să dea acestui arhiepiscop Savatie un permis
de ieșire pentru Ungaria”.781
O soluție găsită de Parlamentul ungar a fost chiar ideea încheierii unui
concordat cu Patriarhia Ecumenică, în care i se cerea Patriarhiei să delege un
ierarh grec pentru a prelua conducerea scaunului de mitropolit al Ungariei,
anume pe arhiepiscopul Savatie de Praga, care, fiind străin, „nu ar fi fost supus
influențelor naționale ale românilor și sârbilor”.782 Până la urmă, acest presupus
concordat nu s-a realizat, dar structurarea Bisericii Ortodoxe Maghiare a
continuat, din ordinul lui Horthy.
Dintr-un document dactilografiat la Berlin în 23 octombrie 1941,
adresat lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei, aflăm
că Mihail Stănescu, consilier de ambasadă și ministru plenipotențiar al
României la Berlin, a aflat din note informative ale spionajului românesc
despre mutarea la Budapesta a arhiepiscopilor Dionisie de la Varșovia 783 și
Savatie 784 de la Praga. Același document arată punctul de vedere al României,
conform căruia, maghiarii nu au nimic ortodox. Acțiunea de înființare a așa-
zisei episcopii, în cooperare cu acești arhiepiscopi, este îndreptată împotriva
românilor ortodocși din Transilvania, care, după dictat, au fost obligați să intre
sub dominație maghiară. Din dorința de a preveni maghiarizarea românilor
ortodocși, Guvernul României a încercat să împiedice călătoria arhiepiscopilor
în Ungaria. Autorul documentului i-a răspuns Ambasadei Române că nu știe
nimic de acest lucru și că se va interesa. În P.S. se poate citi: „Întrebare: – Sunt
doar în trecere sau vor rămâne? Răspuns: – Nu se știe. Semnat Heinburg”.785
Din filele care urmează în același dosar aflăm că cei doi arhiepiscopi,
Dionisie și Savatie, erau așteptați de guvernul de la Budapesta „pentru a fi
intervievați” în vederea inaugurării unei episcopii și a unei Academii, la
sfârșitul discuțiilor cei doi trebuind să aducă dovezi care să ateste „originea
etnică a maghiarilor ortodocși”. Guvernul român a încercat să îi intercepteze pe
cei doi prelați și să îi roage să nu ia poziție în această chestiune.786

781
P.A.A.A., dosar R 67687, f. 81.
782
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 311.
783
Dionisie Waledynski, mitropolitul Varsoviei, începând cu anul 1923, în urma asasinării
mitropolitului Gheorghe, a fost cel care a obținut autocefalia Bisericii Ortodoxe a Poloniei, din
partea Patriarhiei Ecumenice, nu și din partea Patriarhiei Ruse, în a cărei jurisdicție se afla
Polonia. – Sursa: Jaroslaw GODUN, „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze, premisele și
recunoașterea ei”, în Romanoslavica XLIV, Editura Universității din București, 2009, p. 225-233.
784
Primul arhiepiscop al Bisericii autocefale a Cehoslovaciei a fost Savatie Vrabeț, hirotonit
în 1921 de patriarhul Meletie IV Metaxakis (1921-1923), cu titlul de „Arhiepiscop de Praga și al
întregii Cehoslovacii”. – Sursa: Cezar ȚĂBÂRNĂ, „Istoria creștinismului (MCXV): Biserica
Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei (II)”, în Ziarul Lumina, 5 noiembrie 2008, p. 5.
785
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 221.
786
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 222.

171
 Ceea ce i-a determinat pe cei doi ierarhi să accepte poziția propusă de
statul ungar a fost faptul că nici unul nu mai avea vreun statut în țările din care
proveneau, din cauza situației politice creată de Războiul Mondial.
„Credincioșii ortodocși din Cehoslovacia au recunoscut la 22 noiembrie
1925 ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace pe arhiepiscopul
Gorazd Pavlici, hirotonit la Belgrad” 787, așadar au acceptat autoritatea Bisericii
sârbești, iar arhiepiscopul Savatie de la Praga, fiind reprezentantul Patriarhiei
Ecumenice, deci al Bisericii grecești, nu era recunoscut în Cehoslovacia de
către majoritatea poporului. La 29-30 septembrie 1938, prin acordul de la
München, „Germania hitleristă a răpit Cehoslovaciei regiunea așa-zișilor
«germani sudeți». La 15 martie 1939, întreaga Boemie a fost anexată de
Germania sub masca unui «protectorat german», iar Slovacia s-a declarat
independentă”788, până la 2 noiembrie 1938, când Ungaria a anexat părți din
Slovacia.
În ceea ce îl privește pe arhiepiscopul Dionisie, de la Varșovia, acesta a
fost nevoit să se refugieze în noiembrie 1939, odată cu ocuparea Poloniei de
către Germania, dinspre Vest și de către URSS dintre Est, când, cea mai mare
parte a teritoriilor locuite de ortodocși au trecut sub ocupație sovietică, iar
marea parte a Poloniei trecând sub ocupația Germaniei Naziste. Ambele țări
ocupante au dus o politică de asuprire a ortodoxiei poloneze.789 Acesta a
continuat să conducă biserica din Polonia, din rezistență, având sediul la
Cracovia, până la 24 septembrie 1940, când, însoțit de Vicarul său general, s-a
prezentat la sediul ministrului Reich-ului de la Cracovia, Dr. Frank, pentru a
capitula, ocazie cu care a ținut un discurs public prin care recunoștea noul
regim politic din Polonia, recomandându-le credincioșilor săi să rămână fideli
față de statul german. Din acest motiv, ministrul Reich-ului, l-a încredințat, în
numele lui Hitler, că în organizarea noului guvern, el va fi în continuare
conducătorul spiritual al ortodocșilor din Polonia.790
România, prin ministrul său plenipotențiar la Berlin, a trimis
întâmpinări către Ministerul german de Externe, prin care îi ruga pe germani
„să împiedice, sub orice formă, călătoria episcopilor Dionisie și Savatie la
Budapesta, acest lucru însemnând părăsirea teritoriului Reich-ului German,
deoarece prin înființarea unei episcopii ortodoxe la Budapesta se urmărește
asuprirea românilor ortodocși și preluarea puterii religioase de către guvernul
de la Budapesta”.791

787
Cezar ȚĂBÂRNĂ, „Istoria creștinismului (MCXV): Biserica Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei
(II)”, în Ziarul Lumina, 5 noiembrie 2008, p. 5.
788
Cezar ȚĂBÂRNĂ, „Istoria creștinismului (MCXV): Biserica Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei
(II)”…, p. 5.
789
George ENACHE, „Ortodoxia polonă în încercările vremurilor”, în Ziarul Lumina, 3
septembrie 2011, p. 4.
790
P.A.A.A., dosar R 269.678, f. 109.
791
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 225.

172
 Biroul german de mesaje (Nachtrichtedienst) citând Presa Ecumenică,
scria în octombrie 1941, într-o foaie informativă cu titlul „Fondarea bisericii
Maghiaro-Rutene”: „Biserica Ungaro-Ruteană a fost creată la 27 apr. 1941.
Această biserică include aproximativ 200 de parohii, în special partea de țară
anexată din Cehoslovacia dar și din regiunile cu majoritate română sau sârbă
sau unde mulți unguri s-au convertit la ortodoxie”.792
Aceeași foaie aduce la cunoștință faptul că în Ungaria au existat etnici
maghiari, de tradiție greco-orientală, care au fost asimilați. Aceeași politică, a
fost practicată și de guvernul din Praga, dar, Ungaria insista că intenția Cehiei
era contrară. Scopul greco-orientalilor din Cehia a fost preluarea puterii de
către ortodocși, ceea ce a dus la schismă, Biserica Ruteană fiind considerată o
biserică schismatică. Guvernul maghiar, însă, menținea schisma doar cu scopul
de a evita ca maghiarii să fie o minoritate în biserica ortodoxă, acolo unde
majoritari erau românii sau rutenii, care, dacă ar fi reușit să formeze un bloc
compact de ortodocși, ar fi devenit majoritari, însă separați puteau să aibă
comunități comparabile, ca număr, cu cele constituite de maghiarii ortodocși. O
altă știre din aceeași foaie a fost cea despre înființarea seminarului ortodox
maghiar, care se construia în acel timp, deoarece dorința noilor arhiepiscopi era
ca noii preoți să nu meargă în parohii neinstruiți. Până la finalizarea
construcției, liderii noii biserici ortodoxe au cerut ca elevii seminarului să
urmeze cursuri la seminarul reformat din Budapesta.793
În vara anului 1941 Serviciul Special de Informații al României a
sesizat statul român cu privire la inițiativa înființării unei episcopii ortodoxe
maghiare 794. Legația română la Budapesta, anunța, Ministerul român de
Externe, Patriarhia Română și Mitropolia Ardealului, la 27 septembrie 1941, că
„așa-zisa Biserică Ortodoxă Maghiară continua eforturile sale spre a obține
recunoașterea canonică din partea Patriarhului ecumenic de la
Constantinopol”.795
Într-o notă verbală din 8 octombrie 1941, Ambasada Ungariei la Berlin
a solicitat Ministerului de Externe să acorde arhiepiscopului greco-oriental de
Praga, Savatie, permisiunea de a părăsi țara (Cehia), astfel încât să poată
participa la reorganizarea Bisericii greco-orientale din Ungaria.
În data de 12 noiembrie 1941, spionajul românesc a descoperit că
Departamentul Cultelor din Berlin a trimis o adresă către reprezentanța
guvernului german din Cracovia conform căreia se aproba, tacit, călătoria la
Budapesta a arhiepiscopului Savatie de la Varșovia. În urma informării,
Ambasada română din Berlin a raportat Ministerului german de Externe că
arhiepiscopii Dionisie și Savatie erau pregătiți să treacă granița în Ungaria,

792
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 226.
793
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 226.
794
A.N.I.C., Fond P.C.M.-S.S.I., dosar 71/1941, vol. II, f. 93.
795
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 159.

173
pentru a participa la înființarea Episcopiei și la fondarea Academiei de
Teologie pentru „etnicii maghiari”, rolul lor fiind acela de a-și aduce aportul la
organizarea acestora.
Ambasada română a adăugat că „românii suspectează că pentru unguri
această afacere este doar un mijloc de a face rău românilor ortodocși și că nu
există ortodocși maghiari, iar cu ajutorul (susținerea) acestor arhiepiscopi,
există deja români care au intrat sub dominația lor”.796
Pentru a preveni aceste lucruri, Guvernul român a încercat să obțină
ajutor german, având în vedere că cele două foste capitale, Praga și Varșovia,
se aflau pe teritoriul german. Ministerul german de Externe primise deja, din
partea credincioșilor români, plângeri despre deznaționalizarea Bisericii
Ortodoxe din Transilvania. În încheierea unei scrisori adresate șefului
diplomației germane, ambasadorul român la Berlin a scris: „Vor mai fi probabil
astfel de plângeri din partea Guvernului Român”.797
Același demers al statului român, de a opri înființarea Episcopiei
Ortodoxe a Ungariei, a fost continuat pe lângă Ministerul de Externe de la
Berlin, printr-o cerere expresă de interzicere a călătoriei celor doi ierarhi la
Budapesta pentru negocierile inițiale privitoare la problemele bisericii
Ortodoxe. Autorul documentului, semnat indescifrabil, justifica cererea de
interdicție spunând că în urma Dictatului de la Viena, România și Ungaria se
aflau într-o stare de încordare, iar încercările maghiarilor erau justificate doar
de dorința lor de a domina minoritatea ortodoxă română. Împiedicarea
înființării unei episcopii maghiare ar duce la evitarea unui conflict pe teme
religioase între unguri și români. Din acest motiv, România cerea să se facă
cumva ca arhiepiscopii Dionoisie și Savatie de la Varșovia să nu aibă
permisiunea de a părăsi Cehia și Polonia.798
Potrivit unui raport al Consulatului General Regal al Ungariei la Praga,
permisiunea de bază a ajuns la Praga. Pe 29 noiembrie, biroul german
responsabil a solicitat consulatului general să-l informeze pe arhiepiscop că ar
trebui să se prezinte la administratorul districtului din Praga pentru a elibera o
viză de ieșire, întrucât biroul de externe din Berlin a luat o poziție pozitivă în
această privință.799
În continuare se poate observa reușita demersului diplomației
românești, în ceea ce privește încercarea de stopare a înființării unei biserici
ortodoxe necanonice în Ungaria. La 11 decembrie 1941, dintr-o notă cu titlul
„Urgent” a Departamentului german al Cultelor către Ministerul german de
Externe, se poate observa faptul că reprezentanța diplomatică a Ungariei a cerut
Ministerului german de Externe un permis de ieșire din țară (teritoriul Reich-

796
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 226.
797
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 227.
798
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 227.
799
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 68.

174
ului) pentru arhiepiscopul Savatie de Praga, și un altul pentru arhiepiscopul
grec, Dionisie de la Varșovia 800, cu scopul reorganizării bisericii greco-
orientale din Ungaria. Într-un raport al consulatului ungar la Praga, se poate
observa cum Ungariei i se confirmă permisiunea de a părăsi țara, dată de
administrația germană arhiepiscopului Savatie, cu condiția ca acesta să se
deplaseze personal la consulatul german, pentru a ridica viza. Odată ajuns la
sediul administrației germane, arhiepiscopului Savatie i s-a răspuns că nu se
cunoaște nimic despre acest subiect. Ulterior i s-a transmis că i s-a refuzat
călătoria. Ambasada Ungariei la Berlin a insistat pe lângă Ministerul german de
Externe că această călătorie în Ungaria avea o mare importanță din motive de
politică religioasă.
„Guvernul Ungar a întreprins de mult timp organizarea conducerii
Bisericii Ungare Greco-Ortodoxe. Astfel poporul ortodox maghiar a încercat să
accepte un episcop român, unul sârb și unul cehoslovac care au încercat să
deznaționalizeze credința ortodoxă a poporului maghiar și care au refuzat
complet să hirotonească tineri care sunt etnici maghiari”.801
Justificarea cererii din partea Ungariei cuprindea și argumente ca
alipirea unei părți din Transilvania și a unor importante teritorii, locuite de
ortodocși, la Ungaria, viitoarea episcopie urmând să cuprindă un număr de un
milion de credincioși, din care peste 400.000, erau români, iar episcopul grec,
de origine sârbă, care era în jurisdicția mitropolitului de Praga, și-a părăsit
scaunul episcopal, refugiindu-se în zona neocupată a Slovaciei802, apoi
episcopul român de la Cluj s-a refugiat în România803, poporul ortodox din
Ungaria rămânând fără conducător, astfel problema ortodocșilor din Ungaria
devenind una urgentă. Un deputat din parlamentul Ungariei, pe nume Mosonyi
Kálmán, susținea, într-o ședință a Parlamentului, că înființarea Episcopiei
ungare „este o necesitate urgentă din punct de vedere național maghiar, scopul
fiind înlocuirea autorității Bisericii Ortodoxe Române, care, prin activitatea ei,
nu aduce nici un aport, din punct de vedere al politicii naționale ungare ci
urmărește doar scopuri naționale românești. Scopul lor este iredentismul
românesc, România Mare; și astfel, acești popi agită în interesul visului
România Mare”.804
Un alt argument adus de Ungaria pentru înființarea diecezei ortodoxe a
fost un pretins refuz al episcopilor ortodocși, români și sârbi, de a accepta noua
ordine din sud-estul Europei, dezertând în România805, singura variantă pentru
reorganizarea Bisericii Ortodoxe Maghiare fiind acceptarea ajutorului
800
Dionisie al Varșoviei.
801
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 68.
802
În limba germană: Karpatenland.
803
În majoritatea referirilor la Episcopul Nicolae Colan al Clujului, documentele maghiare
insistă asupra falsului fapt că acesta părăsise Transilvania de Nord.
804
A.N.I.C., Fond P.C.M.-C.M., dosar 371/1942, f. 458-459.
805
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 69.

175
arhiepiscopului Savatie, care era singurul om potrivit și agreat de guvernul
maghiar, neavând apartenență politică. Prin statut, viitorul lider al Bisericii
Ortodoxe din Ungaria se va supune guvernului ungar și va fi controlat de către
acesta. Ca o măsură de încredere pe care statul maghiar i-a acordat-o, Savatie
numise deja, în calitate de arhiepiscop, un episcop pentru scaunul de Huszt.806
Prin urmare Ungaria nu vedea altă soluție decât mutarea acestuia în Ungaria
pentru a participa la înființarea episcopiei și a unei instituții de învățământ
religios ortodox la Debrecen.807
Al treilea argument invocat de către diplomația maghiară pentru
înființarea Episcopiei Ortodoxe a Ungariei, care reiese dintr-o scrisoare
adresată la 25 noiembrie Ministerului de Externe de la Berlin, a fost grija
pentru îndrumarea duhovnicească a credincioșilor ortodocși: „După ce
teritoriile recâștigate au revenit Ungariei, numărul ortodocșilor a crescut
semnificativ și de când episcopul rutean – care era de origine sârbă și care
aparținea ca jurisdicție de arhiepiscopul greco-oriental Savatie din Praga – și-a
părăsit dieceza, după revenirea țării carpatice la Ungaria, întregul popor
ortodox a rămas fără îndrumare”.808
În continuare, scrisoarea detalia scopul și neajunsurile care duceau, în
mod inevitabil, la înființarea noii episcopii: „Când părțile estice și transilvănene
ale țării au fost realipite la Ungaria, numărul ortodocșilor a crescut și mai mult.
Și astfel soluționarea acestei probleme a devenit ireversibilă. Datorită
comportamentului respingător al episcopului român, din motive naționaliste,
guvernul maghiar poate folosi doar serviciile arhiepiscopului Savatie și doar
pentru a organiza Biserica Ortodoxă din Ungaria. Arhiepiscopul Savatie își va
îndeplini mandatul strict în conformitate cu instrucțiunile guvernului ungar și
sub supravegherea acestuia”.809
Fără să mai aștepte acceptul Ministerului german de Externe, la 15
decembrie 1941, arhiepiscopul Savatie a ajuns în Ungaria, inflamând spiritele
în cadrul administrației germane din Praga, fiind scos de pe teritoriul
protectoratului Reich-ului810 cu ajutorul poliției secrete ungare.
Reprezentantul administrației germane, Twardowski, a transmis
Ungariei motivele pentru care Ministerul de Externe german a refuzat ieșirea
din țară a lui Savatie: „Primul e atitudinea contra-germană a arhiepiscopului. Al
doilea este că Germania nu este interesată de ceea ce reiese din elementul
ortodox din Ungaria sub o conducere (dominație) a statului. Cererea de ieșire a
Arhiepiscopului Savatie a fost, așadar, refuzată până în acest moment.
Germania are responsabilitatea de a acorda viza și Arhiepiscopul nu s-a

806
Oraș din Ucraina la 24 de km nord-est de Nagyszőlős, la gura Tisei.
807
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 69.
808
P.A.A.A., dosar R 67.6876, f. 68.
809
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 68.
810
German (n.a.).

176
încadrat între persoanele care ar putea obține această viză din partea
Ministerului de Externe”.811
Germania s-a arătat nemulțumită de acțiunea Ungariei. Merită citată
luarea de poziție a Germaniei, prin secretarul de stat din Ministerul de Externe,
S. Woermann, din 16 ianuarie 1942, prin care se arată că Germania nu era
interesată de unificarea bisericilor ortodoxe din Ungaria, sub tutela statului:
„Această idee a guvernului ungar, care a fost identificată de ambasada germană
în Budapesta, reprezintă un mijloc în plus și foarte delicat de deznaționalizare a
românilor ortodocși. Germania e dezinteresată de această dorință a Ungariei,
deoarece acest lucru ar stârni resentimentele românilor față de Germania; și
dacă Germania ar ajuta Ungaria în această chestiune, ar trebui să fie dificil să
obțină un acord intern pentru atitudinea pe care Germania o are față de disputa
româno-ungară”.812
Conform luării de poziție, administrația germană a întreprins o anchetă
privind modul în care s-a făcut trecerea ilegală a graniței de către Savatie și sub
ce identitate a ieșit acesta din țară. Dintr-un raport al Ambasadei Germaniei la
Budapesta, redactat la 6 februarie 1942, reiese faptul că fondarea Bisericii
Ortodoxe Maghiare era planificată în detaliu încă din 17 iulie 1940, prin
raportul cu numărul 2079.
„Având în vedere marea influență a bisericilor catolice și protestante
din Ungaria, devine obligatoriu ca și numărul ungurilor greco-catolici și
ortodocși, care este momentan mic, să devenină tot mai mare, prin viitoarele
alipiri de teritorii, impunându-se crearea unei Biserici Naționale a acestor
confesiuni”.813
Ambasadorul german scria, la acea vreme, că nu găsește niciun motiv
pentru a susține dorința guvernului horthyst de a crea o astfel de biserică,
descrisă în protocolul atașat raportului.
Demersurile de înființare a noii episcopii au ajuns și în atenția poliției
germane dar și a șefului S.S. și chiar a conducerii partidului nazist. Într-o notă
informativă din 23 martie 1942 (prezentată integral în Anexa nr. 11), a șefului
Poliției S.S., era prezentată situația credincioșilor ortodocși din Ungaria, care
nu aveau o ierarhie propriu-zisă, recunoscută de statul ungar ci doar doi
episcopi, unul sârb și unul român, ultimul aflându-se ilegal în Ungaria.814
Aceeași notă vorbește despre capul Bisericii Cehe din acea perioadă, Savatie
din Praga, care a fost decăzut din postul său în momentul anexării teritoriilor
carpatice cehe de către Ungaria, administrația bisericească a ortodocșilor din

811
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 70.
812
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 71.
813
P.A.A.A., R 67.687, f. 132.
814
Este vorba despre episcopul Nicolae Colan, care a refuzat exilul și a rămas alături de
credincioșii români din Transilvania de Nord, fiind singurul episcop român din zona ocupată,
timp de patru ani (1940-1944), despre care se va vorbi în capitolele următoare.

177
acele teritorii fiind încredințată episcopului sârb Vladimir. Însă la începutul
campaniei din Balcani, la 28 octombrie 1940, care viza cucerirea Iugoslaviei și
a Greciei, episcopal Vladimir a fost arestat, apoi expulzat în Serbia. Profitând
de situație, fostul preot militar, Mihail Popov, a reușit să ajungă un fel de lider
al ortodocșilor din Ungaria, în special a celor din Ucraina Subcarpatică. În
același timp, prin anexarea de teritorii, populația greco-orientală a crescut
considerabil, dorindu-se de către guvernul maghiar, detașarea acestora de
legăturile cu exteriorul prin crearea unei Biserici naționale maghiare.815
Această notă informativă arată că această problemă era, pentru Ungaria,
extrem de importantă, reieșind din faptul că, însuși Horthy, în calitate de
reprezentant suprem al administrației, l-a primit pe Mihail Popov, în prima zi în
care și-a deschis audiențele. În cadrul discuției cu Horthy, Popov și-a expus
obiectivul principal: înființarea unei Biserici Ortodoxe Maghiare și, în egală
măsură, înființarea unei Academii Ortodoxe în Ungaria, în luna octombrie,
același an, anunțându-l pe regent că, în acest scop, a cumpărat, deja, un palat la
Budapesta, pe strada Hidegkút, contra sumei de 250.000 Pengö, și pentru care a
acaparat deja 80 de studenți, desemnând și câțiva profesori, printre care un
arhimandrit grec, aflat sub ascultarea mitropolitului grec din Londra, ca lector
principal. Din cauza tensiunilor dintre Anglia și Ungaria, arhimandritul grec
fusese arestat la Budapesta, dar, datorită influenței pe care o avea Mihail
Popov, a și fost eliberat.816
O statistică a biroului de informații a S.S., citată de nota sus amintită,
arăta că Biserica din Ucraina Subcarpatică, aflată sub conducerea lui Mihail
Popov avea 250 de preoți care, din punct de vedere canonic, stăteau sub
ascultarea Arhiepiscopului Savatie de Praga, așadar, sub jurisdicția Patriarhului
ecumenic.
Marea dorință a lui Mihail Popov, și a lui Horthy, era aceea de a crea o
ierarhie ungurească, pentru care va fi avut nevoie de episcopi proprii,
recunoscuți, care să poată hirotoni noi preoți, dintre absolvenții de Academie,
însă, pentru acest lucru, trebuiau „furișați” câțiva episcopi imigranți ruși din
Serbia și Cehia în Ungaria, cu ajutorul și implicarea statului maghiar.
Într-o scrisoare adresată viitorilor episcopi, interceptată de spionajul
german, Popov le scria: „Pot să vă dat bani mulți sau case și să putem finaliza
tot ce am început, înainte ca germanii să afle ceva”.817
La 1 aprilie 1942, un funcționar din cadrul Departamentului Cultelor de
la Berlin 818, anunța Ministerul de Externe, că în Germania, la nivel diplomatic,
pe baza multor documente, a fost dezbătută problematica jurisdicției Bisericii
Ortodoxe din Transilvania, între România și Ungaria precum și crearea unui

815
P.A.A.A., R 67.687, f. 279.
816
P.A.A.A., R 67.687, f. 280.
817
P.A.A.A., R 67.687, f. 281.
818
Numit Kenntnis.

178
seminar ortodox unguresc la Budapesta, ca și fondarea unei biserici naționale
ortodoxo-ruteană în Ungaria.819
Cel mai concludent document îl reprezintă raportul Ambasadei
Germane la Budapesta din 18 aprilie 1942, adresat Ministerului de Externe de
la Berlin, având ca titlu „Biserica Ortodoxă în Ungaria”.
Din raport, aflăm, din nou, că Biserica Ortodoxă a Ungariei, era deja
fondată în 25 noiembrie 1941.
Administratorul acestei Biserici, Mihail Popov, era protejat de statul
ungar și administrația germană nu avea posibilitatea de a-l controla. În același
timp avansa și construirea Academiei Ortodoxe Maghiare, iar Popov făcea
eforturi de a-i aduce în țară pe episcopii ruși imigranți, din Serbia, însă nu
putea, deoarece Serbia era ocupată iar el și episcopii erau supravegheați de
serviciile secrete germane și române.
Ungaria era deranjată, în demersurile sale de a avea controlul asupra
credincioșilor ortodocși, de rezistența românilor, care erau „conduși clandestin
de un cap al Bisericii Românești”, nerecunoscut de statul maghiar, însă era
optimistă că, prin înființarea episcopiei maghiare, va putea fi atins obiectivul de
asimilare a tuturor greco-orientalilor.820
Eforturile de maghiarizare a Bisericii Ortodoxe și de punere a
credincioșilor români, care nu au putut fi convertiți la unul din cultele
maghiare, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Maghiare, părea să fie justificată,
în special, în zona Aradului, a Bihorului și a Maramureșului, acolo unde
episcopii au fost alungați. În ceea ce privește zona din sud-estul Transilvaniei,
aceasta a rămas sub jurisdicția Episcopului de la Cluj, Nicolae Colan, care,
chiar dacă împotriva voii noilor stăpânitori, a reușit să-i păstorească cu multă
implicare și jertfelnicie. Toate parohiile ortodoxe din fostele județe Ciuc,
Treiscaune și Odorhei au rămas fără preoți slujitori, care au fost nevoiți să le
părăsească. Cu toate acestea, un număr de 40 de parohii, din județul Mureș,
considerate vorbitoare de limbă maghiară, „au fost înglobate din oficiu în
organizarea ecleziastică imaginată la Budapesta. Astfel, 40 de parohii ortodoxe
române au fost sustrase arbitrar autorității diocezelor de care aparțineau și
așezate sub jurisdicția lui Popoff, un administrator improvizat”.821
Câțiva preoți români, dintre care doi apar cu numele (Mândruță și
Botău) erau propuși de către ministrul plenipotențiar al României la Budapesta,
Valer Pop, prin raportul cu nr. 4831 din 15 iunie 1942, pentru a fi caterisiți de
episcopiile de care aparținuseră – Oradiei, cu sediul la Beiuș și Aradului –
deoarece și ei contribuiseră la înființarea Bisericii Ortodoxe Maghiare. Preoții
sus menționați duceau o campanie „de atragere a celorlalți preoți și a

819
P.A.A.A., R 67.687, f. 282.
820
P.A.A.A., R 67.687, f. 284.
821
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est…”, p. 217.

179
credincioșilor ortodocși români din Transilvania de Nord, la episcopia
ungară”.822
„Pentru înființarea Academiei Teologice Maghiare s-a procedat la
intimidarea Academiei Teologice din Cluj, care pregătea clerul ortodox din
Transilvania de Nord”.823 Prin această acțiune, se urmărea distrugerea
învățământului teologic ortodox românesc și reconstituirea într-o academie
teologică ortodoxă maghiară sub autoritatea lui Popov.824
În cele din urmă, aceasta și-a deschis, într-adevăr, porțile, în 1942, cu o
amânare, din cauza lipsei de profesori, înmatriculând 32 de studenți. Singurul
student român s-a retras la scurt timp de la începerea cursurilor.825
În luna mai a anului 1943, Mihail Popova fost demis, în urma
nemulțumirilor parlamentarilor maghiari, care nu au mai văzut în el persoana
potrivită pentru a conduce noua Biserică, „fiind înlocuit de doi substituți, până
când János Péterfalvy a fost desemnat administrator supleant al Bisericii
ortodoxe ungare și rutene”.826 Acesta din urmă a fost hirotonit arhimandrit de
către mitropolitul Serafim al Germaniei, pentru a putea îndeplini funcția
eclezială.
Cu toate că, într-o oarecare măsură, Episcopia, devenită Mitropolia
Ortodoxă națională a Ungariei, a funcționat sub auspiciile statului ungar, într-o
stare de nerecunoaștere canonică, nu a reușit să acapareze de facto parohiile
românești. Se cunoaște un protest al majorității parohiilor românești împotriva
Ministerului Culturii de la Budapesta, care le obligase să intre sub autoritatea
noii Biserici, neținând cont de hotărârile adunărilor parohiale, care refuzau
acest lucru.827
Autoritățile germane au intrat într-o stare de confuzie, în ceea ce
privește politica bisericească a Ungariei. Aceasta deoarece, în timp ce, în restul
Europei, în decursul istoriei, și mai ales, în secolul XX, țările majoritar catolice
sau protestante au făcut demersuri pentru a desființa cultul ortodox sau pentru
a-l asimila unei religii naționale, bisericile ortodoxe locale făcând eforturi
pentru a putea înființa episcopii sau reprezentanțe (vicariate), Ungaria a
încercat, printr-o politică de stat, să înființeze o Biserică Ortodoxă Națională la
Budapesta, aducând ca argument existența unui mare număr de maghiari
ortodocși.828
Răspunsul la dilema germanilor a venit în numărul 24 din luna aprilie
1940 a Monitorului Oficial al Ungariei, scopul declarat fiind: „Realizarea
înglobării tuturor bisericilor ortodoxe din Ungaria într-o biserică națională
822
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 109.
823
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 158.
824
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 158.
825
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est…”, p. 217.
826
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est…”, p. 216.
827
A.N.I.C., Fond P.C.M.-S.S.I., dosar 37/1940, vol. I, f.145.
828
P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 132.

180
maghiară ortodoxă… Prin introducerea limbii maghiare în cult să se procedeze
la maghiarizarea tuturor minorităților aparținând acestui cult”.829
Ca un amănunt, merită amintit faptul că însuși Adolf Hitler,
conducătorul Reich-ului German, care se întindea pe o mare suprafață din
Europa, a adoptat ideea lui Miklós Horthy, și a încercat și el înființarea unei
Biserici Ortodoxe a Reich-ului, din care să facă parte toți ortodocșii din
Germania și din teritoriile ocupate de aceasta. Prin acest gest, Hitler părea, pe
de o parte, salvatorul Ortodoxiei, prigonită de comuniști, iar, pe de altă parte,
își asigura dominația politică, în zonele din Est, prin controlul asupra Bisericii.
Prigonind Biserica Romano-Catolică din Reich, din cauza opoziției acesteia
față de regimul nazist, Hitler a ales să sprijine Biserica Ortodoxă, ai cărei
credincioși îi vedeau pe germani ca pe niște salvatori din mâna comunismului,
care îi prigonea.830 Prin anexarea Poloniei și prin ocuparea unei părți din Rusia
Europeană, au intrat în componența Reich-ului peste 70 de milioane de
ortodocși. Astfel, sub protecția lui Hitler, credincioșii ortodocși din
Transilvania de Nord, Ungaria (adică din Episcopia Ortodoxă a Ungariei, care
urma să fie inaugurată), Rusia Europeană, Polonia, Cehia, Franța, care avea, și
ea, o comunitate ortodoxă rusă importantă, Iugoslavia, Slovacia, Bulgaria, și
Ucraina urmau să intre în componența Patriarhiei Ortodoxe a Europei, cu sediul
la Breslau. Primele probleme au apărut în Polonia, prin refuzul mitropolitului
Dionisie de a recunoaște noul regim politic și legalitatea ocupării Poloniei,
înțelegând încercarea partidului nazist de a aduce Biserica Ortodoxă sub
controlul său. De asemenea, opoziție s-a întâlnit și din partea ortodocșilor din
Iugoslavia, în special din partea Mitropolitului sârb Gavriil, care era împotriva
desființării autonomiei vechii biserici sârbești.
Văzând oponența ierarhiei ortodoxe în vederea înființării unei Patriarhii
unice europene, însuși Hitler a cerut Patriarhului de Constantinopol, Veniamin
I831, sprijin pentru înființarea noii Patriarhii, prin trimiterea unor episcopi
canonici, dintre cei refugiați din URSS, cu ajutorul cărora să refacă viața
religioasă a ortodocșilor din teritoriile ortodoxe din interiorul Reich-ului,
pozând în apărătorul Ortodoxiei apusene. Cum Patriarhul ecumenic nu a venit
cu un răspuns concret, Hitler și-a îndreptat atenția asupra Mitropolitului rus
Serafim din Berlin, un bavarez educat în spirit rusesc, care fusese căsătorit,
timp de 20 de ani cu o rusoaică. După ce a câștigat notorietate în Ucraina,
Bielorusia și Macedonia, prin lupta anticomunistă, a fost hirotonit episcop de
către Sinodul Bisericii Ruse din străinătate, hirotonia sa nefiind recunoscută de

829
Petre ȚURLEA, Români și Unguri, vol. II, Editura Karta Graphic, Ploiești, 2019, p. 137.
830
***, „Hitler is Trying to Unite the Orthodox Church in Europe”, în Catholic Herald, 1
septembrie 1942, p. 2.
831
Veniamin I a ocupat scaunul de Patriarh (ecumenic) al Constantinopolului între anii 1936-
1946.

181
către Patriarhia Rusă, condusă, atunci, de Patriarhul Tihon.832 Încă din
noiembrie 1939, Mitropolitul Serafim al Berlinului l-a rugat pe Mitropolitul
Dionisie al Varșoviei să intre sub jurisdicția sa, acesta din urmă refuzând, pe
motiv de canonicitate. Serafim a cerut recunoașterea oficială din partea
Patriarhiei Ecumenice și a Patriarhiilor vechi din Asia Mică, însă toți patriarhii
au rămas solidari cu Mitropolitul Dionisie. În cele din urmă Serafim a încercat,
cu ajutorul lui Hitler, să înființeze o Facultate de Teologie Ortodoxă, în cadrul
Universității Humboldt din Berlin, la care să mute profesori de la Varșovia,
însă, și în acest demers a rămas fără sprijin din partea mitropolitului Dionisie și
din partea tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe canonice. Lipsa sprijinului din
partea Bisericilor Ortodoxe și opoziția credincioșilor din zonele ocupate au
făcut ca, până la sfârșitul războiului, obiectivul lui Hitler de a înființa o
Patriarhie unică să nu poată fi dus la bun sfârșit.833
Aflăm, așadar, din arhivele germane, și nu numai, că Ungaria a încercat,
prin orice metode, să-și ducă la îndeplinire scopul de a-i deznaționaliza pe
locuitorii noilor teritorii anexate, și, în special, pe românii transilvăneni, care,
dacă nu au putut fi trecuți cu forța la cultele maghiare, trebuiau maghiarizați
chiar prin propria lor credință, cea ortodoxă834, a cărei Biserică urma să fie
controlată politic de la Budapesta, prin episcopi străini, chiar în acest scop;
până la urmă, demersul nu a putut fi dus la bun sfârșit.

832
Sfântul Tihon a fost Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii între anii 1917-1925.
833
P.A.A.A., dosar R 269.678, f. 109.
834
În ceea ce-i privește pe credincioșii greco-catolici, acest lucru părea deja rezolvat prin
introducerea limbii maghiare în cult.

182
 Capitolul III.
Viața religioasă a românilor din județele Harghita și
Covasna în timpul Dictatului de la Viena (1940-1944)

3.1. Aspecte ale vieții religioase a românilor din fostele judete

Ciuc, Odorhei și Treiscaune, astăzi Covasna și Harghita

Starea înfloritoare de care s-au bucurat bisericile românești din

Transilvania, după Marea Unire din 1918, care a fost descrisă în capitolul
anterior, a fost brusc întreruptă, odată cu pronunțarea, la Viena, în data de 30
august 1940, a hotărârii de arbitraj, dictată de marile puteri ale vremii,
Germania și Italia, în favoarea Ungariei.835
În spațiul ocupat de Ungaria și, în special, în județele din sud-estul
Transilvaniei, în cei patru ani de ocupație maghiară, viața religioasă a
românilor a avut de suferit, „pe de o parte, din cauza unor acte de o violență
greu de imaginat, izvorâte din dorința de răzbunare față de așa-zisa nedreptate
istorică pricinuită de tratatul de la Trianon, iar, pe de altă parte, din cauza unei
politici de deznaționalizare, pusă la punct de autoritățile maghiare”.836
În momentul ocupării Transilvaniei de Nord, existau în acest teritoriu
442 de parohii ortodoxe române cu 339.448 de credincioși, făcând parte din
Eparhiile ortodoxe de Cluj, Oradea și Sighet (a Maramureșului), toate cu sediile
reședințelor episcopale în teritoriul ocupat, iar câteva parohii făceau parte din
Arhiepiscopia Sibiului. De asemenea, au rămas și 927 de parohii greco-catolice
române, numărând 1.066.145 de credincioși români, făcând parte din
Episcopiile unite de Cluj-Gherla, Oradea și Baia Mare, toate cu sediile în
teritoriul ocupat, iar un număr de parohii erau grupate în Mitropolia de la Blaj,
aflată în România.837 De departe, bisericile românești erau cele mai numeroase,
iar numărul credincioșilor români era cel mai ridicat, în comparație cu
totalitatea celorlalte biserici existente în Ardealul cedat.
În total, 1.314.654 de români, ortodocși și greco-catolici, au rămas în
teritoriul cedat Ungariei, iar soarta lor avea să fie una deosebit de grea în anii
care au urmat Dictatului de la Viena, cu atât mai mult cu cât statul maghiar „a
refuzat să recunoască existența episcopiilor create după Unire, adică episcopiile
ortodoxe a Bihorului, de la Oradea, și a Maramureșului, de la Sighet, ca și
835
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 11.
836
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 27.
837
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 114.

183
episcopia greco-catolică din Baia Mare, afirmând că județele Bihor, Sălaj, Satu
Mare și Maramureș, fac și astăzi parte din Episcopia Clujului”.838 Prin urmare,
dintre cele șase episcopii românești rămase în teritoriul cedat, guvernul de la
Budapesta a recunoscut formal doar una, pe cea greco-catolică de Cluj-Gherla,
înscriind pe titularul său în Casa Magnaților prin Legea XXVII din 10
octombrie 1940.839
Ortodocșii din toate teritoriile de mai sus au rămas în grija episcopului
Nicolae Colan al Clujului, care a organizat la Oradea un Vicariat. La 29
noiembrie, consilierul Ioan Evuțian, de la vicariatul din Oradea, a întocmit un
tabel cu preoții existenți la data de 29 noiembrie 1940 în fostele episcopii ale
Maramureșului și Oradiei. Acesta constatase că în județele Sălaj, Satu Mare și
Maramureș nu mai exista niciun preot ortodox, iar în județul Bihor mai erau 37,
majoritatea în plasa Marghita.840
Ortodocșii din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, în număr de
aproape 30.000, erau păstoriți, în 1940, de 60 de preoți, sub arhipăstorirea
Episcopului Nicolae Colan de la Cluj, „care și-a asumat sarcina de a administra
aceste parohii după 30 august 1940, dar nu și-a putut alătura decât o parte
restrânsă a acestor credincioși, și aceasta numai pentru câteva luni”.841 În scurt
timp, până la sfârșitul lunii octombrie 1940, în toate cele trei județe mai
rămăseseră 10 preoți, restul fiind exilați sau forțați să se refugieze.842 la fel ca
mulți din credincioșii lor. Pe de altă parte, statul maghiar, nu a recunoscut
niciodată Episcopia Ortodoxă a Clujului și nici pe ierarhul acesteia.843
Preoții ortodocși din parohiile Protopopiatului Oituz au fost expulzați.
O parte a parohiilor din acest protopopiat, anume cele din zona Buzaielor, au
rămas în România, fiind alipite protopopiatului Brașov: Barcani, Dobârlău,
Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Mărcuș, Teliu, Brădet-Acriș, Sărămaș.844
De asemenea, Protopopiatul ortodox Sfântu Gheorghe a fost reorganizat
în exil, la Prejmer, pentru parohiile rămase în zona neocupată.845
Din Episcopia Ortodoxă a Clujului, au rămas în afara spațiului ocupat
opt protopopiate, care au fost reorganizate, inițial, începând cu data de 6
septembrie 1940, într-un vicariat, cu sediul la Alba Iulia, care se afla în
continuare sub ascultarea canonică a Episcopiei Clujului, însă, din punct de
vedere administrativ, se afla sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului.846

838
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 180.
839
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 114.
840
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 180.
841
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor din Transilvania de sud-est…”, p. 216.
842
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor din Transilvania de sud-est…”, p. 217.
843
Telegraful Român, nr. 4/1941, p. 3.
844
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 668/1940, f. 2.
845
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 94, f. 1-12.
846
Telegraful Român, nr. 4/1941, p. 3.

184
Protopopiatele din acest vicariat au primit vizita canonică a Mitropolitului
Ardealului, Nicolae Bălan, în data de 4 februarie 1941.847
În capitolul de față am prezentat principalele evenimente, majoritatea
inedite, care au dus la deteriorarea vieții religioase a românilor din județele
Harghita și Covasna, pornind de la prezentarea stării parohiilor, după Dictatul
de la Viena, care au avut de suferit din cauza dărâmării, distrugerii și profanării
bisericilor și a edificiilor bisericești, din cauza desființării episcopiilor înființate
de statul român în perioada interbelică, din cauza expulzării episcopilor,
preoților și a credincioșilor și din cauza discriminării maltratării și
maghiarizării românilor.
Principala metodă de studiu a fost documentarea arhivistică, căreia i se
adaugă cea bibliografică, analitică și studiul de caz.
Principalele izvoare arhivistice sunt cele din Arhiva diplomatică a
Ministerului Român de Externe de la București (M.A.E.) și din Arhiva Politică
a Ministerului German de Externe de la Berlin (Politisches Archiv des
Auswärtiges Amt – P.A.A.A.), cărora li se adaugă Arhivele Naționale și
arhivele parohiale, identificate în timpul cercetării.
Din studierea arhivelor germane am putut afla, de exemplu, despre
consulul general al României la Oradea, care îi adresa o scrisoare de constatare
a situației din Transilvania de Nord, ministrului Afacerilor Străine de la
București, Mihail Sturdza, în care explica faptul că „zeci de comune românești
sunt private de preoții lor care au fost nevoiți să-și părăsească credincioșii, din
cauza a diferite amenințări, fiind expulzați, arestați, sau forțați prin diferite
măsuri luate” 848. Conform informațiilor furnizate de consul, în aceeași situație
se aflau și învățătorii și funcționarii români.
Informațiile prezentate în capitolul de față, despre faptele comise de
populația maghiară, alături de jandarmerie, armată și administrație, „au ajuns
repede la București, Roma și Berlin, cât și în alte capitale europene, care au
reacționat diferit la informațiile transmise pe canalele de informare ale
vremii” 849.
Documentele din Arhiva Politică a Ministerului de Externe de la Berlin
prezintă demersurile României de a-i apăra pe cetățenii de etnie română rămași
în Transilvania de Nord, Bisericile românești, învățământul românesc, precum
și pe refugiații români din teritoriul anexat de Ungaria prin Dictatul de la
Viena.
La 10 septembrie, Wilhelm Fabricius, ministrul german la București,
telegrafia două rapoarte la Berlin. Primul se referea la ocuparea zonei dintre

847
Telegraful Român, nr. 13/1941, p. 4.
848
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 44.
849
Ion GIURCĂ, „Delegatul Marelui Stat Major – o structură în sprijinul românilor refugiați
din teritoriul cedat Ungariei în 1940”, în Profesioniștii noștri 2. Liviu Boar, istoric și arhivist, la
60 de ani, coord. Ioan LĂCĂTUȘU, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2011, p. 461.

185
Belini și Baraolt de către armata ungară 850, iar al doilea prezenta atrocitățile
săvârșite de populația și armata maghiară la sosirea în localitățile din
Transilvania, până la acea dată 851.
Efectul informațiilor trimise din România a fost că, atât Roma cât și
Berlinul au făcut presiuni asupra Ungariei la respectarea punctelor Dictatului,
care nu îi dădeau putere absolută, și îi cereau acesteia să renunțe la violențele
împotriva populației românești. De asemenea, la 4 octombrie 1940, Mareșalul
Ion Antonescu cataloga situația din Transilvania de Nord ca fiind foarte gravă.
„Se pare că ungurii nu au încetat atrocitățile, cu toată presiunea făcută de la
Roma și Berlin asupra lor”.852
Același Fabricius anunța Ministerul German de Externe, la 4 octombrie
1940, hotărârea Mareșalului Ion Antonescu de a trimite o delegație, condusă de
Valer Pop la Berlin, pentru a expune Führer-ului problemele din Transilvania
de Nord, iar o alta la Roma, condusă de ministrul Manoilescu.853 La 5
octombrie, Fabricius trimitea un nou raport la Berlin, intitulat „Atrocitățile
ungurești în Transilvania”, în care prezenta informațiile deja trimise la Berlin în
raportul din 10 septembrie, cărora li se adăugau altele, săvârșite ulterior854,
despre care voi detalia în subcapitolele următoare.
După hotărârea Mareșalului Ion Antonescu de a sesiza Berlinul și Roma
cu privire la încălcarea punctelor 5 și 7 din Dictat, au urmat demersuri
diplomatice pentru a pregăti vizita celor doi înalți demnitari, Valer Pop și
Mihail Manoilescu la Berlin, și, respectiv, Roma. Corespondența de la
Budapesta arăta că un memoriu privind persecuțiile românilor a fost trimis și
guvernului ungar, la 10 octombrie 1940.855
Un raport al Ministerului german de Externe din 16 octombrie 1940
arăta că, în data de 13 octombrie, a ajuns la Roma fostul ministru român de
externe, Mihail Manoilescu, unde a discutat cu liderul fascist, Benito
Mussolini, și cu ministrul de externe al Italiei, Galeazzo Ciano, iar în data de 14
octombrie a sosit la Berlin, Valer Pop, care a discutat cu ministrul german de
externe, Joachim von Ribbentrop. Ambele delegații au cerut sprijin pentru
rezolvarea problemelor românilor afectați de Dictatul de la Viena. Cuvântul cel
mai des folosit în document este „greueltaten” (atrocități).856
Ambele delegații au propus liderilor de la Roma și de la Berlin ca,
pentru rezolvarea conflictelor româno-ungare, apărute cu privire la încălcarea
protocoalelor Dictatului, să fie înființată o comisie internațională care să judece

850
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 302.
851
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 306.
852
Arhivele Naționale ale României, Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri.
Guvernarea Ion Antonescu, vol. 1, București, 1997, p. 154.
853
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 062.
854
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 033-035.
855
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 069.
856
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 095.

186
cazurile de abuz ale autorităților maghiare.857 În cele din urmă s-a hotărât
înființarea unei comisii de ofițeri germano-italiană, având sedii la Cluj și la
Brașov.858 La această comisie au putut depune petiții și plângeri cetățenii lezați
de comportamentul abuziv al autorităților, dar și persoanele juridice în nume
personal sau ca reprezentanți ai petenților, atât maghiari din România, cât și
români din Ungaria.859 Din conducerea comisiei de la Cluj făceau parte Dr.
Altemburg și Dr. Wolf, din partea Germaniei și Conții Rogeri și Pignatt, din
partea Italiei, motiv pentru care comisia s-a numit „Roggeri-Altemburg”.860
Ministrul român de Externe, Mihail Sturdza, adresa, la 1 noiembrie
1940, legațiilor de la Budapesta, Roma și Berlin o adresă cu privire a situația
românilor din Transilvania de Nord, și cu măsurile ce ar trebui luate, cu ordinul
de a cere guvernelor, pe lângă care sunt acreditați, „să intervină la Budapesta
pentru soluționarea grabnică a acestei chestiuni”.861 În scrisoarea adresată
guvernelor, ministrul scria: „Ungurii – de la autoritățile militare cele mai înalte
până la ultimul soldat sau țăran – au certitudinea absolut arbitrară a unor
cuceritori cărora totul le este îngăduit, neavând nici o obligație și neavând a da
seama nimănui de ceea ce făptuiesc”.862
Aceeași scrisoare semnala că: „Sub presiunea înfricoșătoare care se
exercită fără stavilă, au început trecerile de la religiile românești – ortodoxă și
greco-catolică – la protestantism și la romano-catolicism, încercările de
prozelitism cunoscute înainte de război (Hajdudorog) sunt glume față de
infernul de azi: românii, sate întregi, sunt somați să se lepede de legea străbună;
în locul preoților români, alungați din mijlocul credincioșilor, preoți de lege
străină intră în bisericile părăsite”.863
În timpul unei vizite la Berlin, din 21-24 noiembrie 1940, Mareșalul
Antonescu s-a arătat nemulțumit de lucrările comisiei, al cărei raport de la
sfârșitul lunii octombrie, arăta că în Transilvania de Nord, lucrurile decurgeau
destul de pașnic, așadar, din punctul de vedere al lui Antonescu, românii erau,
în continuare, nedreptățiți.864 Argumentele conducătorului român erau întărite
de un număr de cinci rapoarte ale Legației germane de la București, întocmite
de Fabricius, la 10, 15 și 21 septembrie, 4 și 15 octombrie 1940, care descriau
situația din Transilvania de Nord cu cuvintele „Terror Greuelakte” („Acte de
terorism”) și „Ungarische Gräueltaten” („Atrocități maghiare”).865

857
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 096.
858
P.A.A.A., dosar R 29.706, f. 320.
859
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 109; cf. A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol.
142, f. 1.
860
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 111.
861
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 86.
862
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 87.
863
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 87.
864
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 489-491.
865
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 347, 372; dosar R 29.699, f. 033; dosar R 29.700, f. 036.

187
 În urma insistențelor României, s-a decis, de către guvernele german și
italian, ca, atât la Cluj, cât și la Brașov, să existe câte o comisie mixtă formată
din ofițeri germani și italieni, cu reprezentare românească la Brașov și
maghiară la Cluj.866 Astfel, la Brașov a fost delegat din partea Marelui Stat
Major, pe lângă cele două comisii, căpitanul Valerian Popescu, ulterior fiind
numit la Cluj căpitanul Alfred Niculescu, cu reședința la Turda, iar din partea
guvernului maghiar, a fost delegat maiorul Szentmiklóssy la Cluj și
locotenentul Symandy Simándy la Brașov.867
Printre abuzurile reclamate de către populația românească sau
reprezentanții acesteia se numărau: maltratări, arestări fără justificare,
concentrări discriminatorii pentru lagărele de muncă forțată din Ungaria
Trianonică, inclusiv a femeilor și copiilor, rechiziționări ilegale de animale,
deposedări de imobile și de terenuri868, abuzuri ale justiției869, înfometare,
șicanarea color care reclamau sau erau prezenți ca martori la cercetările făcute
de comisie 870, incidente de frontieră provocate de partea maghiară 871 etc.
Deasemenea, comisia arbitra și schimbul de deținuți politici, asupra
cărora nu existau probe incriminatorii irefutabile, între cele două state.872
Procese verbale ale comisiei erau constituite din tabele care, pe lângă
coloanele cuprinzând reclamația, numărul de dosar etc., conțineau două
coloane care puneau față în față modul de soluționare cerut de unul dintre state
– român sau maghiar – și rezolvarea concretă oferită de celălalt stat. Acestor
procese verbale le erau atașate declarațiile petenților, urmate de concluziile
anchetei efectuate de comisie.873
Situația gravă în care se aflau credincioșii români a dus la un protest
scris din partea Consulatului român de la Cluj, adresat, în data de 19 decembrie
1940, guvernului maghiar, în care se arătau abaterile de la punctele Dictatului
de la Viena, prin exemplificări concrete ale actelor de violență.874 Guvernul
maghiar nu a dat un răspuns oficial, ci doar prefectul județului Cluj i-a pus în
vedere consulului român că diplomația românească poate să se implice strict în
problemele cetățenilor români, nu și a etnicilor români, „care sunt supuși

866
P.A.A.A., Fond Budapest 193, vol. 196/2, f. 023.
867
P.A.A.A., Fond Budapest 193, vol. 196/2, f. 045.
868
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 3-4.
869
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 29.
870
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 169, 170.
871
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 290, 298, 300.
872
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 9.
873
Dosarele provenite de la cele două comisii mixte de la Brașov și Cluj se găsesc, traduse în
limba română, în Arhiva M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, volumele de la 123 la 142, iar
în limba germană documentele comisiei mixte se găsesc la Arhiva Politică a Ministerului German
de Externe, Fond Budapest 193, volumele de la 196 la 208, fiecare volum conținând mai multe
dosare.
874
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 234-240.

188
maghiari”.875 Prin urmare, Consulatul a explicat că, la 19 decembrie încă nu
expirase termenul de opțiune pentru cetățenie, și, deci, toți românii din
Transilvania de Nord erau posibili cetățeni români, însă nu se justificau
persecuțiile și discriminarea de care aceștia aveau parte. Demersul diplomației
românești a rămas însă fără răspuns, ceea ce, sublinia consulul român, „făcea
parte dintr-un sistem obișnuit și binecunoscut”.876
Pe de altă parte, situația religioasă a românilor din Transilvania de Nord
a ajuns motiv de dispută între Guvernul României și Vatican. România a ajuns
chiar să amenințe Vaticanul cu ruperea legăturilor diplomatice în cazul în care
Papa nu va face ceva pentru stoparea convertirilor forțate ale românilor la
romano-catolicism.
„În ultimul timp guvernul României a fost informat de Biserică de
faptul că în Ardeal a avut loc o activitate de convertire la romano-catolicism
care a fost promovată de Administrația maghiară. În câteva luni ale anului
1941, câteva mii de români au fost forțați să devină romano-catolici, dintre
ortodocși sau greco-catolici, și lucrurile s-au putut întâmpla doar sub influenta
preoților maghiari. Biserica Ortodoxă s-a plâns iar guvernul a intervenit la
Vatican și au amenințat Vaticanul că vor rupe relațiile diplomatice… În
legătură cu convertirile, Bula papală explică clar că acest fel de convertiri
depind de acordul papei”.877
Un raport din 28 decembrie 1941 al ambasadorului Reich-ului German
la București, von Killinger, arăta că aceste decizii ale Vaticanului erau
binevenite în România și de aceea tensiunile (dintre România și Vatican – n.a.)
au dispărut și s-a instalat o „ambianță pură”.878 Aflăm din raport că Nunțiul
papal a profitat de ocazie și de „atmosfera pură”, și „a îndrăznit să intervină în
favoarea evreilor din România”.879
Observatorul german menționa, în raportul amintit mai sus, că problema
bisericilor din Transilvania de Nord producea o mare îngrijorare în guvernul de
la București. „Toate discuțiile dintre România și Ungaria se duc acum într-un
duh naționalist, în special cele despre naționalizarea școlilor bisericești din
Transilvania de Nord”.880
Efectul produs de raportul înaintat de Legația germană la București, a
fost convocarea, în data de 2 martie 1941, a ministrului ungar de externe la
Berlin, de către omologul său german, Joachim von Ribbentrop, pentru a da
explicații în legătură cu situația populației românești din Transilvania de

875
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 233.
876
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 233.
877
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 168.
878
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 169.
879
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 171.
880
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 172.

189
Nord881, evenimente relatate atât de presa internațională, cât și de miniștrii
plenipotențiari de la București882.
Diplomații români din Ungaria, începând cu Valer Pop, ministrul
plenipotențiar al României la Budapesta, continuând cu Eugen Filotti,
succesorul său și cu consulii români de la Cluj și Oradea, au sesizat că
„Biserica Ortodoxă Română din Transilvania era obiectul celei mai înverșunate
porniri din partea Guvernului ungar, ca una ce reprezintă arma cea mai
puternică de conservare a ființei etnice românești și este totodată lipsită de
orice protecție superioară”.883
În capitolul de față am prezentat mai multe dintre documentele comisiei
de ofițeri, dublate de declarații ale românilor refugiați din cele foste trei județe,
Ciuc, Odorhei și Treiscaune, documente din arhivele parohiale, cărora li se
adaugă mărturii arhivistice germane, pentru a releva realitatea și gravitatea
faptelor de opresiune săvârșite în timpul celor patru ani de ocupație.

3.2. Starea parohiilor românești după Dictatul de la Viena

3.2.1. Expulzarea episcopilor și preoților români din teritoriile ocupate

Trebuie reamintit faptul că, așa cum am arătat în capitolele anterioare,

Ungaria nu a recunoscut episcopiile românești înființate în perioada interbelică,
de către statul român. La fel ca și episcopii ortodocși din celelalte teritorii
anexate, episcopii ortodocși români rămăseseră fără un statut în noua
organizare a statului ungar.884
Episcopii ortodocși, Nicolae Popovici al Oradiei, și Vasile Stan al
Maramureșului, și episcopi uniți Alexandru Rusu din Baia Mare și Valeriu
Traian Frențiu au fost împiedicați să își mai desfășoare activitatea. Trebuie
menționat faptul că, de altfel, în toate documentele, găsite în arhivele germane,
referitoare la episcopul Nicolae Colan al Clujului885, Ungaria insista asupra
faptului că acesta fusese expulzat în România și că, pe teritoriul Ungariei, nu
exista niciun episcop ortodox român, cu toate că prezența episcopului Clujului

881
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 164.
882
Wilhelm Fabricius și Manfred von Killinger.
883
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 158.
884
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 167.
885
Documente din Arhiva Politică a Ministerului german de Externe (P.A.A.A.) și Arhivele
Federale ale Germaniei din Berlin (Bundesarchiv), unde pot fi consultate, în fotocopie sau pe
microfilm, toate arhivele publice din Germania.

190
era foarte vizibilă în Transilvania de Nord, fiind singurul ierarh ortodox care a
rezistat expulzării.
Documente aflate în Arhivele Politice ale Ministerului German al
Afacerilor Externe (Politisches Archive des Auswärtiges Amts) surprind câteva
situații concrete din încercarea de expulzare a episcopilor români ortodocși și
uniți. Astfel ambasadorul german de la București, Fabricius, anunța Ministerul
de Externe de la Berlin, la 30 decembrie 1941, că într-un raport al diocezei
greco-catolice din Transilvania de Nord, referitor la ruperea relațiilor
diplomatice dintre România și Vatican, se arăta că „tensiunile dintre România
și Vatican s-au rezolvat. Episcopul Hossu a fost recunoscut de statul maghiar
iar episcopul ortodox din Cluj a fost expulzat”.886 Parohiile aparținând de
dieceza unită de Cluj și care se aflau în zona neocupată a județului Bihor, cu
greu au putut fi vizitate de episcopul greco-catolic. Și când acesta a făcut-o nu
s-a mai putut întoarce în Ungaria. Profitând de situație, nota ministrul german,
episcopul unit din Baia Mare 887 a rămas liniștit în episcopie dar Ungaria a
încercat să dizolve dieceza din Baia Mare și să o unifice cu dieceza de Oradea
iar locul episcopului urma să fie luat de episcopul ales de Ungaria, sub
jurisdicția Episcopiei Greco-Catolice de Hajdudorog.888
Din acest motiv, într-o dispută cu Vaticanul, România a cerut ca
granițele episcopiilor să fie cele de dinainte de Dictatul de la Viena, sau, dacă
această soluție nu este una rezonabilă, cerea ca Vaticanul să sugereze noi
delimitări.
Răspunsul Vaticanului a soluționat ca granițele diocezelor greco-
catolice din Transilvania de Nord să rămână așa cum sunt până vor fi găsite alte
soluții conforme cu granițele politice. Motivul era că „nici Ungaria și nici
România nu considerau Dictatul de la Viena ca fiind definitiv sau concluziv și
de aceea Curia papală nu a dat vreo soluție. Prin urmare, granițele diecezelor,
din ordin politic, rămâneau la locul lor”.889 Dieceza de Baia Mare urma să nu
mai aibă episcop, iar episcopul de Oradea890 – pe care Dictatul de la Viena l-a
găsit în vizită canonică la Beiuș, și nu i s-a mai permis întoarcerea – urma să se
ajungă în Transilvania de Nord și să administreze Episcopia de Baia Mare. În
acest caz, raportorul german era convins că oficialii maghiari nu l-ar fi
recunoscut pe noul episcop de Oradea cu demnitatea de episcop ci doar ca pe o
persoană privată.891
Ministrul plenipotențiar al României la Budapesta, Valer Pop, a cerut, la
30 septembrie 1940, consimțământul Guvernului maghiar de a-i recunoaște pe

886
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 167.
887
Alexandru Rusu.
888
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 167.
889
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 168.
890
Valeriu Traian Frențiu.
891
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 169.

191
episcopii români, ale căror episcopii au fost desființate, alături de profesorul
Emil Hațieganu, ca fruntași ai românilor din Ungaria, care să poată avea un
contact permanent cu statul român și reprezentanții acestuia din Ungaria, la fel
cum procedase și statul român cu fruntașii maghiari din România, Elemér
Gyárfás și Szász Pál, care în momentul solicitării ministrului român, se aflau
chiar la Budapesta.892
Cu toate acestea, în dimineața zilei de 5 octombrie 1940, în gara Curtici
a sosit un tren de marfă, compus din șapte vagoane, din direcția Ungaria.
Organele CFR au descoperit că în fiecare vagon se aflau câte 40 de persoane,
fără documente și fără nici un bagaj. La anchetă s-a descoperit că toți erau
intelectuali orădeni, în frunte cu episcopul Nicolae Popovici893, care au declarat
că au fost ridicați de la domiciliile lor fără nici un preaviz, de către autoritățile
maghiare, așa cum erau îmbrăcați sumar, fără a avea posibilitatea de a-și lua
altceva, decât ceea ce aveau pe ei894. O zi mai târziu, au fost expulzați alți 400
de români, din județele Cluj, Satu Mare și Sălaj, majoritatea lor fiind
intelectuali, transportați cu un tren de marfă, prin Curtici. „La ieșirea din
Ungaria, toți au fost percheziționați, reținându-li-se sumele de bani găsite
asupra lor, și dându-li-se chitanțe pentru acele sume; s-a lăsat asupra fiecăruia
numai câte 1.000 de lei”.895 Ulterior, episcopul Nicolae Popovici a avut sediul
la Beiuș, de unde păstorea partea de eparhie rămasă în România, dar se ocupa,
clandestin, și de credincioșii din partea de eparhie ocupată.
Aceeași soartă a avut-o și episcopul Vasile Stan896 al Maramureșului,
căruia i se refuzase cetățenia maghiară, pe care o ceruse, fiind expulzat, la

892
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 20.
893
Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903, Biertan – 1960, Biertan) a absolvit
Gimnaziul din Dumbrăveni și Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, urmând apoi cursurile la
Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1923-1927) și la Facultatea de Teologie din
Cernăuți, care i-a conferit titlul de Doctor (1934), și cursuri de specializare la Facultatea de
Teologie din Atena și la Facultățile de Filosofie din München, Tübingen, Breslau și Leipzig. A
fost, pe rând, profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia Teologică „Andreiană” din
Sibiu (1930-1932), Diacon necăsătorit (1929), preot (1934), fiind ales episcop al Oradiei la 28
aprilie 1936 și înscăunat la 2 iunie, același an. Între anii 1940-1944 a fost nevoit să se refugieze la
Beiuș, apoi, în anul 1950, i s-a impus pensionarea forțată și domiciliul forțat la mănăstirea Cheia –
Sursa: Mircea PĂCURARIU, Dicționarul Teologilor Români…, p. 363.
894
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485/1940, f. 317.
895
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 29.
896
Episcopul Vasile Stan al Maramureșului (1875 Sohodol – 1945 Sibiu), a studiat
Gimnaziile din Brad, Beiuș și Brașov, apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1893-1896),
Facultatea de Filosofie a Universității din Budapesta (1898-1902), doctor în 1908. Profesor de
Limba Română la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1902-1919), director al Școlii
Normale „Andrei Șaguna” din Sibiu (1919-1927), hirotonit diacon (1906) apoi preot (1913) și
protopop (1921); rămas văduv, a intrat în monahism la Mănăstirea Cozia (1925), devenind
arhimandrit și vicar al Arhiepiscopiei Sibiului (1927), hirotonit arhiereu vicar, cu titlul
„Rășinăreanul” în 1928. La 1 noiembrie 1938 a fost ales episcop al noii eparhii a Maramureșului

192
începutul lunii octombrie 1940. Sediul episcopiei din Sighetul Marmației a fost
sechestrat de armată, iar bunurile episcopiei au fost și ele rechiziționate. Odată
cu episcopul au mai fost exilați și câțiva membri ai personalului episcopiei.
Mulți preoți au fost urmăriți, o parte fiind prinși și arestați. O parte dintre ei au
fost puși în libertate cu condiția de a se exila în România. Din cei 70 de preoți,
au mai rămas în eparhie, în prima lună de ocupație, 24.897
Statul maghiar, atunci când vorbea despre „autoritățile eclesiale
românești din teritoriile ardelene, le înșira la modul următor:
Episcopul ortodox român din Cluj,
Episcopul greco-catolic din Cluj,
Capii bisericești greco-catolici din Oradea, Baia Mare și Târgu Mureș,
Rezultând din această înșirare că Episcopii uniți din Oradea și Baia
Mare sunt amintiți numai sub numirea de «capi», la fel ca protopopul Iosif Pop,
administratorul numit de Mitropolia de Blaj pentru teritoriile secuiești, care
aparțin acelei Mitropolii”.898
Sunt cunoscute publicului larg actele de violență îndreptate asupra mai
multor preoți ortodocși din Transilvania de Nord, în special a protopopului
Aurel Munteanu din Huedin, a cărui moarte din 10 septembrie 1940, era
raportată și la Berlin în dimineața zilei de 15 septembrie, pentru a se lua măsuri
de evitare a altor astfel de situații.899 Aceeași situație a fost prezentată
ministrului german de externe, Ribbentrop, printr-un raport realizat mai pe larg,
în data de 27 septembrie, în care erau relatate mai multe fapte de violență,
intitulat „Raport cu crimele din Transilvania”.900
Documentele vremii indică faptul că în multe din localitățile Arcului
carpatic, soarta ierarhilor ardeleni a fost împărtășită și de preoții slujitori ai
sfintelor altare.
În comuna Ocland, județul Odorhei, a fost instalată o garnizoană
maghiară, condusă de un colonel. Acesta a convocat o ședință la Ocland, în
primele zile de după instalare, la care au participat toți preoții maghiari,
învățătorii și notarii, cu scopul de a se hotărî care era metoda cea mai eficientă
de maghiarizare a românilor din plasa pe care o conducea. Concluzia ședinței a
fost că cei mai importanți pași care trebuiau făcuți erau: alungarea preoților,
dărâmarea bisericilor și trecerea credincioșilor la cultele istorice maghiare. În
urma acestei ședințe a rezultat alungarea tuturor preoților ortodocși, demolarea

cu reședința la Sighet, păstorind până la moarte (între anii 1940-1944 s-a aflat în refugiu la Sibiu).
sursa
897
Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Un episod important din lupta pentru limba română”, în
Ortodoxia, nr. 3, iulie-septembrie, 1978, p. 434.
898
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 256.
899
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 347.
900
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 397.

193
a douăsprezece biserici și trecerea a numeroase suflete la confesiunile romano-
catolică, reformată și unitariană.901
Un raport al Legației germane la București către Ministerul de Externe
din Berlin, trimis în data de 19 martie 1941, era intitulat „Propaganda
antiortodoxă a Ungariei în Transilvania de Nord”.902 Acest lucru denotă că
starea parohiilor românești din teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la
Viena, era cunoscută cercurilor conducătoare din Germania. Principalele fapte
de care era acuzată Ungaria în raportul menționat erau dărâmarea și devastarea
lăcașurilor de cult, expulzarea episcopilor și preoților români, maltratarea și
maghiarizarea credincioșilor români, interzicerea folosirii limbii române în cult
și relele tratamente aplicate de celelalte culte credincioșilor români rămași în
teritoriul ocupat.
Ministrul român de Externe, Mihail Sturdza, într-o scrisoare adresată, la
1 noiembrie 1940, legațiilor române de la Roma și Berlin, detalia momentele
grele prin care a trecut comunitatea românească din „fruntașa comună
Voșlobeni”903, fapte pe care le aflase dintr-un raport al episcopului Iuliu Hossu:
„În biserica românească din această comună curat românească, înconjurată,
însă de sate secuiești, un colonel maghiar s-a încăpățânat să introducă, cu orice
preț, slujba și predica în limba maghiară. Preotul satului, Mihai Marieșan, a fost
somat în repetate rânduri de D-l colonel în acest sens”904.
Cu toate că episcopul Hossu mărturisea că „întreg satul, de la cel din
urmă copil, s-a legat că va pleca în lume, dacă s-ar pângări biserica” 905, în cele
din urmă, așa cum s-a arătat la subcapitolul 2.7, cei 1.200 de credincioși români
din Voșlobeni au fost obligați să semneze o adeziune la episcopia greco-
catolică de Hajdudorog, care impunea slujba și predica în limba română.906 În
cele din urmă, preotul Mihai Marieșan a fost arestat și expulzat.907 În noaptea
de 15 octombrie 1942, după o vizită a unui maior de la Gheorgheni, care a
încercat încă o dată să forțeze semnarea adeziunii la episcopia de Hajdudorog,
soldată cu un refuz categoric din partea majorității populației, au sosit la
Voșlobeni două plutoane de soldați maghiari, care au ridicat din comună 70 de
bărbați, care au fost închiși în arestul poliției din Gheorgheni. Acolo au fost
maltratați, propunându-li-se să-și maghiarizeze numele și religia, dacă voiau să
iasă din închisoare și să fie considerați cetățeni maghiari de încredere.
Eliberarea lor din închisoare s-a făcut după 18 zile, când la Gheorgheni s-au
prezentat membrii comisiei mixte de ofițeri germano-italiană de la Cluj. O

901
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 73.
902
„Ungarische antiorthodoxe Propaganda in Nordsiebenbürgen” – P.A.A.A., dosar R
29.700, f. 386-408.
903
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 89
904
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 89.
905
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 89.
906
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 294.
907
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 289.

194
mare parte din cei arestați și eliberați s-au refugiat în România de frica unor
viitoare persecuții. În locul preotului Mihai Marieșan a fost trimis, după mult
timp, preotul Ioan Țepeluș, care a continuat să slujească și să predice în limba
română.908
La Bicazul Ardelean, preotul român, Toader Cândea, a fost sechestrat în
biserică în timpul unei slujbe religioase, unde a fost reținut timp de mai multe
zile.909 Într-o altă ocazie, „preotul Cândea a fost luat din mijlocul Sfintei
Liturghii și în două ore a fost aruncat peste graniță, fără nici o motivare, măcar
de mântuială”.910 Principalul motiv al expulzării sale a fost lupta pentru
contracararea acțiunilor preotului romano-catolic, care susținut de autoritățile
maghiare, a convertit forțat 60 de familii la confesiunea romano-catolică. În
ziua de 3 noiembrie 1940, a fost ridicat de către jandarmi din biserică și dus
direct la punctul de trecere al frontierei de la Chișirig, unde, fără niciun bun
asupra sa, a fost predat grănicerilor români.911
Preotul Ioan Barna din Bicaz Chei a fost urmărit și chiar arestat.912
O situație gravă s-a petrecut la Ghimeș-Făget, acolo unde administrația
militară ungară a interzis slujba religioasă în limba română. Preotului i s-a
impus, „sub amenințarea expulzării, să cânte, nu numai imnul național maghiar
– cum au făcut și în alte comune – ci întreaga slujbă religioasă să o săvârșească
în limba maghiară”.913 Preotului, care a pretins că nu cunoaște limba maghiară,
i s-a permis să slujească în limba română, „dar numai cu condiția de a cânta în
așa fel, cu gura închisă, încât numai melodia să se audă, nu și cuvintele
românești, pe care vin valahii să le audă”.914 Refugiații din Ghimeș descriau
această dramă a românilor de acolo, spunând că „toată biserica e un hohot de
plâns deznădăjduit al credincioșilor”.915 Credincioșii au fost trecuți cu forța la
religia romano-catolică, iar după slujbă, în biserică trebuia cântat imnul
maghiar de către toată lumea.916
La Joseni, „preotul român, Gheorghe Boieru, a fost maltratat de
jandarmii unguri, cu pumnii, cizmele și patul puștii, apoi expulzat.917 În data de
25 octombrie a fost înregistrat ca refugiat de către poliția din Piatra Neamț și i
s-au făcut fotografii care să ateste violențele la care a fost supus. Pe fotografii

908
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 212.
909
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
910
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 290.
911
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 146.
912
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 306.
913
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 289.
914
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 289.
915
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 289.
916
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
917
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287, 289, 294.

195
se puteau vedea fața contuzionată, cu ochiul vânăt, o altă vânătaie mare pe
spate și înțepături de baionetă pe șezut.918
La Miercurea-Ciuc, după ce, mai înainte, a fost maltratat 919, „preotul
Vlad Isidor a fost expulzat iar biserica românească s-a transformat în
magazie”.920
Aceeași soartă a avut-o și preotul ortodox, Ioan Borcan, din Miercurea-
Ciuc, care a fost expulzat de către autoritățile maghiare, în ziua de 27
septembrie 1940, împreună cu familia sa, fără a putea lua nimic asupra lor. În
momentul expulzării, parohia deținea un patrimoniu impresionant, evaluat la
6.000.000 de lei și o sumă de bani de 80.000 de lei, căreia trebuiau să i se
adauge sumele cuvenite din arendarea terenurilor (9 jugăre de pământ arabil,
sesiune bisericească, 32 de jugăre, sesiune parohială și 9 jugăre, sesiune
cantorală) care nu au mai putut fi încasate. Totodată, parohia avea dați bani
împrumut mai multor persoane, majoritatea de etnie maghiară. Toți banii
parohiei au fost confiscați, primind în schimb o chitanță cu suma depusă pe
numele Primăriei orașului Miercurea-Ciuc. Cu toate că reușise să ascundă suma
de 2.000 de lei, pe care îi avea asupra sa, la vamă a fost percheziționat,
confiscându-i-se banii și primind, în schimb, o chitanță.921 Înainte de a fi
expulzat, preotul a fost maltratat de către jandarmi, apoi i s-au confiscat cheile
de la biserică, biblioteca, obiectele personale de valoare și toți banii.922
În județul Odorhei, cel care a dat tonul distrugerii bisericilor și alungării
preoților a fost comandantul militar al plășii Ocland, Török Emerik. Dintre
preoții români din orașul Odorhei, protopopul ortodox Sebastian Rusan923, cel
care a revigorat viața duhovnicească în oraș, a fost expulzat primul. I-a urmat și
preotul greco-catolic din Odorhei, Gheorghe Ivan, care a fost izgonit, iar
parohia sa pusă sub administrarea episcopiei de la Hajdudorog, care, fără
consultarea Mitropoliei Blajului, a instalat un protopop maghiar, în persoana lui
Söcs (Suciu) Péter.924 Le-au urmat toți preoții ortodocși și câțiva greco-catolici
din județul Odorhei, care se vor regăsi în lista de la sfârșitul subcapitolului.
Protopopul de la Sfântu Gheorghe, Aurel Nistor, a fost nevoit să se
refugieze la Avrig, apoi la Brașov.925
La casa preotului Ioan Boldor din Imper, județul Ciuc, a apărut o
patrulă de jandarmi, care i-au prezentat ordinul de expulzare cu numărul R
18579, emis de Tribunalul Târgu Mureș, fără niciun motiv. A fost expulzat pe

918
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 120.
919
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 164.
920
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
921
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 235.
922
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 237.
923
Viitorul Episcop al Maramureșului (1947-1948), al Sucevei și Maramureșului (1948-
1950), apoi Mitropolit al Moldovei (1950-1956).
924
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 210.
925
Aurel NISTOR, O pagină din istoria Bisericii Neamului…, p. 22.

196
loc, împreună cu familia, de către jandarmii unguri, fără alte explicații și numai
cu hainele de pe ei.926 În declarația dată de preotul Boldor la Biroul pentru
Refugiați din județul Alba, acesta povestea cum, jandarmii care l-au expulzat
au stat de față până și-au împachetat lucrurile de strictă necesitate, fără să le
permită să ia ceva în plus. Apoi a fost pus să evacueze personal restul bunurilor
din casa parohială și să le depoziteze într-o șură. Șeful de post a inspectat
arhiva parohială, pentru a găsi dovezi privitoare la presupusa activitate
antimaghiară a preotului. Apoi a fost dus, împreună cu familia, 35 de km, pe
jos, pe drumul de munte de pe Valea Uzului, până la punctul de frontieră cu
județul Bacău927. Principala acuzație care i s-a pus în vedere a fost aceea că a
colaborat cu ASTRA pentru înființarea unei școli elementare românești,
precum și construcția unei biserici și a unei case parohiale românești.928
În primele zile de după sosirea trupelor maghiare de ocupație, preotul
Lincu Gheorghe din Chichiș, județul Treiscaune, a fost legat, dus la primărie și
bătut, iar în timpul anchetei i-a fost devastată casa.929
O notă din luna martie 1941 a aceleiași comisii de ofițeri germano-
italiană de la Cluj către Ministerul german de Externe, identificată în Arhiva
politică a Ministerului de Externe din Berlin, care se află tradusă și în limba
română, în Arhiva diplomatică a M.A.E. de la București, enumera câteva cazuri
de expulzare și câteva exemple de discriminare a românilor. Conform notei sus
menționate, au fost expulzați, în primele luni de ocupație maghiară, preoții
români Roman Husar din Ciucsângiorgiu, Ioan Boldor din Imper (Nagykázon),
Octavian Priciu din Breaza, Alexandru Bondu din Turia (Alsotorja) și Izidor
Vlad din Miercurea-Ciuc. Același document vorbește și de preotul Toader
Cândea, din Bicaz, despre care am scris mai sus.930
Preotul Alexandru Coșocariu din Corbu, în urma unui eveniment
violent, în care doi grăniceri maghiari s-au împușcat între ei, a fost cercetat,
deportat și închis la Budapesta, apoi a fost bătut crunt la 21 octombrie 1941 și
lăsat să zacă în agonie. După ce s-a trezit, a primit sentința: 8 ani de închisoare,
pentru conspirație împotriva statului maghiar, parohia din Corbu rămânând fără
preot slujitor.931 Principala acuzație care i s-a adus a fost aceea că îi sprijinea pe
români.932 În arhiva parohiei Corbu, se află o scrisoare, publicată și în volumul
Românii din Harghita și Covasna933, adresată Episcopiei greco-catolice de
Cluj-Gherla, de către unul din cei 8 copii ai preotului corbean, anume Măriuca,

926
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 207.
927
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 231.
928
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 232.
929
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 187.
930
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 389-340; cf. A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944,
vol. 142, f. 290.
931
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1945, f. 32.
932
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 188.
933
Românii din Covasna și Harghita…, p. 487-488.

197
elevă la liceul din Blaj, în care aceasta cerea episcopiei ajutor pentru a-și găsi
tatăl despre care cei de acasă nu mai aveau nici un semn din momentul
arestării, spunând că: „nici păsările nu mai cântă așa frumos ca înainte, de când
părintele nostru a fost dus fără să se știe unde și nici când se va întoarce”.934
Scrisoarea fetei nu a rămas fără răspuns. La 21 noiembrie 1941, Delegatul
Marelui Stat Major pe lângă comisia mixtă de ofițeri germano-italiană,
căpitanul Popescu Valerian, cerea, prin intermediul comisiei, autorităților
maghiare din județul Ciuc, să faciliteze eliberarea preotului român Alexandru
Cojocaru, din Corbu, „deoarece acum și comuna Corbu rămâne fără preot”.935
La scurt timp după instalarea administrației maghiare, „biserica
ortodoxă din Borsec, construită din lemn, a fost distrusă în totalitate în luna
septembrie a anului 1940 iar preotul Gheorghe Păsat a fost expulzat”.936
La fel și despre preotul ortodox din Tulgheș, Traian Țițeiu, știm că a fost
nevoit să se refugieze în toamna anului 1940, odată cu sosirea în comună a
trupelor armatei horthyste.937
Preotul Virgil Dancu din Micfalău, județul Treiscaune, a fost alungat din
parohie la 1 septembrie 1940, înainte de sosire armatei maghiare, de către un
grup de locuitori maghiari, conduși de învățătorul maghiar Szabó Zoltán, fiind
amenințat cu împușcarea.938
La fel s-a întâmplat și cu preotul Dumitru Trifan din Bixad, care în seara
zilei de 1 septembrie 1940, în timp ce se afla la vecernie, a fost forțat să se
refugieze, de către cete de maghiari care se manifestau violent prin comună,
distrugând biserica, troițele și monumentele eroilor și atacând casele românilor
ortodocși.939
În data de 20 septembrie 1940, la casa preotului Ioan Ciora din Zagon, s-
a prezentat, la orele 4 dimineața, un pădurar care l-a dus în fața comandantului
administrației militare din comună. Pe drum a fost agresat de către un grup de
trei persoane de etnie maghiară, care l-au bătut cu bastonul de care preotul se
folosea pentru a merge. Deși a cerut intervenția jandarmilor aflați în apropiere,
aceștia au refuzat să îl ajute. După ce și-a revenit din leșinul cauzat de bătăi, a
cerut asistență medicală, dar i-a fost refuzată. Medicul german din localitate, pe
nume Hohmann, i-a acordat ajutor medical la domiciliu, în secret, dar după două
zile de îngrijire i-a spus că nu îl mai poate ajuta, fiind împiedicat de autoritățile
maghiare. I-a fost refuzată și eliberarea de medicamente de la farmacie. Prin

934
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1945, f. 74.
935
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 297.
936
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 36.
937
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, f. 2 – vezi Anexa nr. 27.
938
Mihai FĂTU, Biserica românească din nord-vestul Țării sub ocupație horthystă 1940-
1944, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983, p. 84.
939
Românii din Covasna și Harghita…, p. 333.

198
urmare, în data de 7 octombrie 1940, a reușit să se refugieze împreună cu familia,
în România.940
Protopopul Oituzului, cu sediul la Târgu Secuiesc, Ioan Rafiroiu, care era
paroh în Poiana Sărată, parohie cu 1.500 de credincioși ortodocși, a fost expulzat
în data de 20 octombrie 1940, după ce, în două rânduri, aceeași soartă o
avuseseră și mare parte a credincioșilor săi. Dintr-un memoriu adresat
Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, preotul Ioan Rafiroiu declara că
înainte de a fi expulzat, în data de 26 septembrie 1940, a fost atacat în plină
stradă, la Târgu Secuiesc, de către o bandă de tineri maghiari, fiind amenințat cu
linșarea. A fost salvat de la moarte de un tânăr din Brețcu, care îl cunoștea. A
urmat o percheziție efectuată la casa sa din Poiana Sărată, în urma căreia i-au fost
confiscate toate cărțile, hărțile și tablourile, pe motiv că erau contrare ideii de stat
maghiar. Ulterior a fost forțat să distrugă steagul Bisericii Ortodoxe și să radă de
pe peretele bisericii chipul Regelui Carol al II-lea al României, zugrăvit în frescă.
În noaptea de 14 octombrie 1940, de sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, noapte
pe care preotul Rafiroiu o asemăna cu noaptea Sfântului Bartolomeu941, peste
1.000 de români din Poiana Sărată au fost forțați să renunțe la cetățenia
maghiară, apoi au fost expulzați, cum se va arăta în subcapitolul următor, iar
cinci zile mai târziu a fost expulzat și preotul, după ce i s-a confiscat tot avutul,
constând în 30.000 de lei în pengö, vite, porci, furaje, produse alimentare, tot
felul de alimente și conserve pentru iarnă, păsări, mobilier etc. Mai întâi s-au
prezentat, la casa lui, comandantul plășii Târgu Secuiesc, însoțit de mai mulți
funcționari, punându-l să scrie o declarație prin care renunța la cetățenia
maghiară, promițându-i, în schimbul declarării, posibilitatea de a lua câteva
lucruri la plecare. În declarația dată, preotul Rafiroiu a scris cum că nu este de
acord cu părăsirea Transilvaniei de Nord și a adăugat că cei peste 1.000 de
români au fost forțați să renunțe la cetățenia maghiară. Comandantul plășii, citind
declarația și fiind foarte nemulțumit, a scris el însuși o declarație în locul
preotului, punându-l pe preot să o semneze. De menționat că declarația, deși era
semnată la data de 17 octombrie, era datată cu 13 octombrie, data începerii
expulzărilor forțate. În cele din urmă, împreună cu restul familiei, declara

940
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar III, 44/1940, f. 24.
941
Noaptea Sfântului Bartolomeu (24-25 august 1572). În timpul războaielor religioase,
Caterina de Medici a consimțit la un complot al familiei Guisse în vederea asasinării hughenotului
Gaspard II de Coligny. Deoarece acesta a fost doar rănit, Caterina s-a temut să nu se descopere
complicitatea ei și, de aceea, i-a îndemnat în secret pe nobilii ce-i erau fideli să-i asasineze pe toți
șefii hughenoți care se aflau la Paris pentru nunta viitorului Henric IV. Masacrul a început în
noaptea de 24 august și s-a extins cu repeziciune; după ce liderii au fost uciși casele și prăvăliile
hughenoților au fost prădate, iar aceștia omorâți și aruncați în Sena. Chiar și după emiterea
ordinului regal (din 25 august) de încetare a masacrului, atrocitățile au continuat și s-au răspândit
în Rouen, Lyon, Bourges, Orléans și Bordeaux. Până în octombrie au fost uciși cca. 3.000 de
hughenoți numai în Paris și probabil, alte zeci de mii în provinciile Franței. – Sursa: Enciclopedia
Universală Britannica, vol. 11, M-P, Editura Litera, București, 2010, p. 164.

199
preotul: „am fost luat între baionete, dus la graniță și trecut peste hotare”.942
Drama era cu atât mai mare cu cât preotul Ioan Rafiroiu mai fusese expulzat și în
anul 1916, și, deci, mai trecuse odată prin calvarul exilului.943
Fiul protopopului Ioan Rafiroiu, preotul Ioan I. Raforoiu din Târgu
Secuiesc s-a refugiat în urma unei bătăi primite de la un grup de etnici maghiari,
înainte de sosirea trupelor maghiare de ocupație, parohia sa rămânând fără
credincioși în urma retragerii administrației românești și a expulzării românilor
rămași.944
La Vidacut, preotul ortodox, Zaharie Rucăreanu, a fost forțat să se
refugieze, iar cei 600 de credincioși români au rămas fără preot, iar când au fost
prinși mergând la biserică și rugându-se doar cu cântărețul, li s-a interzis și
acest lucru. Fiind o comună izolată de restul comunelor românești din sud, prin
linia de demarcație impusă de dictatul de la Viena, și de comunitățile românești
din județul Odorhei prin faptul că era înconjurată de comune secuiești,
comunitatea din Vidacut își îngropa morții fără preot, și chiar și copiii îi
botezau ortodox, după rânduiala Botezului pe scurt, fără preot.945 Locuitorii
români din Vidacut au înaintat mai multe cereri pentru trimiterea unui preot
ortodox, ca să nu rămână fără conducător, însă, până în toamna anului 1942
rămăseseră fără răspuns.946
Preotul din Comolău, Ioan Rauca, de loc din Vâlcele, a fost forțat să se
refugieze, după ce, a fost hărțuit, începând cu data de 1 septembrie 1940, iar în
noaptea de 10 spre 11 septembrie i-au fost sparte ferestrele de la casa parohială.
În ziua de 11 septembrie a predat arhiva și toate documentele epitropului,
reușind să se refugieze la Araci.947
Preotul Ioan Bunuș, care păstorea la Aita Mare și Aita Media, a fost
intimidat timp de 12 zile, începând cu 1 septembrie 1940, de către populația
maghiară, iar, în data de 12 septembrie a fost expulzat de către 12 etnici
maghiari, argumentându-i-se că satul nu are nevoie de un preot român care să
slujească în limba română și să învețe oamenii să vorbească românește.948
În luna martie 1942 era semnalat Ministerului de Externe de la
București, că niciunui preot ortodox sau greco-catolic de origine română, din
teritoriul cedat Ungariei, nu i se plătea salariul, deși aceștia continuau să
slujească altarele străbune, fiind întreținuți doar din donații benevole ale

942
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 26.
943
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 23-27.
944
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, cutia III, dosar 4/1940, f. 1.
945
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
946
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 433.
947
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 35.
948
C.E.D.M.N.C., Fond Colecția de documente, documentul „Drama românilor din Arcul
intracarpatic după Dictatul de la Viena. De ce nu trebuie sărbătorită intrarea trupelor horthyste în
Transilvania de Nord, în septembrie 1940. Sinteză documentară”, p. 1.

200
credincioșilor.949 La 1 aprilie, același an, preoții români, ortodocși și greco-
catolici, care mai rămăseseră în teritoriul cedat, au primit și o înștiințare
oficială, din partea autorităților, că, începând cu acea dată, nu li se mai puteau
plăti salariile celor aflați în funcție și nici pensiile preoților pensionați. La 1
august 1942 preoții români au început să primească un salariu (congrua) care
era egal cu cel care se plătea înainte de 1918, înmulțit cu 1,36, reprezentând
raportul dintre coroană aur și Pengö și din care se scădea venitul parohiei. Dacă
parohia avea un minim de venit, salarizarea preotului trebuia să se facă din
fonduri proprii, statul acoperind doar diferența.950
Un raport al Consulatului României la Cluj, cu nr. 5110/1941,
înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine, nr. 74.753 din 10 octombrie 1941,
întemeiat pe Raportul Consiliului Eparhial ortodox român din Cluj, transformat
într-un memoriu remis Ministerelor de Externe de la Berlin și Roma, arăta că
au fost opriți de a se întoarce la reședință episcopii ortodocși Vasile Stan al
Maramureșului și Nicolae Popovici al Oradiei, ca și episcopul greco-catolic
Traian Frențiu de la Oradea. De asemenea fuseseră expulzați 15 preoți
ortodocși din Episcopia Oradiei, iar alți 42 s-au refugiat, după ce au fost arestați
sau maltratați, 65 de preoți ortodocși din Eparhia Maramureșului (aproape toți
preoții cu excepția câtorva din protopopiatele Baia Mare și Satu Mare) iar din
episcopia Clujului 30 de preoți ortodocși au fost expulzați și 35 au fost forțați
să se refugieze. Același document vorbea despre numeroase cazuri de ucidere a
unor preoți români, de maltratare, arestare și fixare a domiciliului obligatoriu.
Raportul arăta că „toți preoții ortodocși din regiunea secuizată au fost
expulzați” 951, iar mulți preoți greco-catolici din zona noastră de interes au fost
maltratați952. De asemenea, și raportul Mitropolitului Nicolae Bălan către
Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, arăta că „în regiunea secuizată
ocupată acum de Ungaria, nu ne-a mai rămas nici un preot”953.
Arhiva Mitropoliei Ardealului de la Sibiu deține un dosar cu declarațiile
tuturor preoților ortodocși refugiați din Transilvania de Nord, toate înregistrate
la același număr, 12.996/1940, putându-se realiza o listă completă cu aceștia,
după cum urmează954:

Nr.
Nume preotului refugiat Parohia Locul refugierii
crt
1 Prot. Aurel Nistor Sfântu Gheorghe Araci
2 Prot. Ioan Rafiroiu Poiana Sărată Grozești-Bacău
949
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 58.
950
Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 118, cf.
951
P.A.A.A., dosar R 29785, f. 52242, cf. A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol.
360, f. 116.
952
Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 117.
953
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
954
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.

201
 3 Prot. Sebastian Rusan Odorhei Deva
4 Virgil Hamzea Brețcu Zărnești
6 Ioan I. Rafiroiu Târgu Secuiesc Buceș-Vulcan
6 Simion Mogoș Ojdula Sibiel
7 Ioan Ciora Zagon Dârlos
8 Ioan Comșa Aita Mare Măcin
9 Ioan Borcan Miercurea-Ciuc Vânători
10 Zaharie Răuceanu Vidacut Codlea
11 Victor Folea Ozun Dobolii de Jos
12 Mihai Petru Lisnău
13 Virgil Dancu Micfalău Araci
14 Ilarie Căpâlnean Racoșul de Sus Hașag
15 Octavian Stoian Baraolt Blăjeni Sat
16 Dumitru Trifan Bicsad Lancrăm
17 Ioan Popa Vârghiș Bahnea
18 Hariton Eșianu Biborțeni Stănija de Jos
19 Teofil Doctor Cernatul de Jos Vânători
20 Ioan Bunuș Aita Mare Apața
21 Gheorghe Rusu Zăbala Sita Buzăului
22 Romul Ciocan Siculeni Cața
23 Alexandru Mihaiu Corund Săcărâmb
24 Traian Țițeiu Tulgheș Cerbia
25 Chiriac Păcuraru I.G. Duca (Cristur) Șeica Mare
26 Emil Colceriu Vlăhița Hăghig
27 Vasil Pașca Mugeni Bodogaia
28 Coriolan Iacob Ditrău Burjuc
29 Simion Iacob Tușnad Băi Căciulata
30 Ioan Garcea Bățanii Mari
31 Ioan Rauca Comolău
32 Gheorghe Iacob Belini
33 Ioan Teodorescu Boroșneul Mare
34 Ioan Sârbu Porumbenii Mari
35 Gheorghe Păsat Borsec
36 Aurel Negoiescu Gheorgheni Întorsura Buzăului
37 Gheorghe Lincu Chichiș

Episcopul Nicolae Colan a încercat completarea golului, lăsat în urma

expulzărilor și refugierilor de preoți ortodocși din județele Arcului carpatic,
prin hirotonirea de noi preoți și trimiterea acestora în unele parohii din așa-zisa
secuime. Astfel, în anul universitar 1940-1941 au fost înscriși la Academia
Teologică de la Cluj 5 studenți extraordinari, iar în anul următor, 17 studenți

202
extraordinari, hirotoniți în mod excepțional, înainte de absolvirea Academiei
Teologice, pentru scopul arătat mai sus, despre care se va arăta detaliat în
subcapitolul dedicat marelui ierarh ardelean.955
Actul 12404 din 13 decembrie, din Arhiva Mitropoliei Ardealului, de la
Sibiu, conține o listă și cu preoții greco-catolici expulzați și refugiați, fără să
precizeze locul în care s-au stabilit.956 Iată această listă:

Nr.
Numele preoților refugiați Parohia
crt
1 Ioan Șuteu Aita Seacă
2 Ioan Tălnaru Baraolt
3 Iuliu Aron Boroșneul Mare
4 Flaviu Călugăr Ghelința
5 Ioan Florea Ilieni
6 Moise Radu Lisnău
7 Gheorghe Gherghely Poian
8 Iuliu Păstrăv Sfântu Gheorghe
9 Alexandru Borda Turia
10 Ioan Șandor Ciucsângeorgiu
11 Ioan Boldor Imper
12 Mihai Bergovan Lăzărești
13 Eugen Arieșan Ditrău
14 Avisalon Costea Frumoasa
15 Artimon Boeriu Gheorgheni
16 Victor Gergely Ghimeș-Făget
17 Gheorghe Boieriu Joseni
18 Izidor Vlad Miercurea-Ciuc
19 Ioan Petraș Izvoru Mureșului
20 Gheorghe Câmpeanu Livezi
21 Ioan Șolnai Sândominic
22 Mihai Marieșan Voșlobeni
23 Victor Barna Brădet
24 Toader Branea Tulgheș
25 Gheorghe Todoran Aldea, Merești
26 Ioan Todoran Bezidul Nou
27 Ioan Ploscaru Bodogaia
28 Vasile Lupu Crăciunel
29 Simion Rusu Eliseni
30 Augustin Popa Ocland

955
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 8
956
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-554, nenumerotat.

203
 31 Gheorghe Ioan Odorhei
32 Alexandru Târneveanu Sovata
33 Petre Suciu Satu Mare (jud. Odorhei)

După cum se poate observa numărul preoților expulzați sau refugiați din
județele Harghita și Covasna este foarte mare. Acestora li se adaugă și preoții
arestați și cei care au fost nevoiți să-și părăsească localitățile, împreună cu
credincioșii lor, în timpul retragerii armatei maghiare, după actul din 23 august
1940, când au fost scoși din casele lor și duși înaintea frontului, într-o direcție
necunoscută, revenind din exil după câteva luni.
În planul de diminuare a populației românești din Transilvania de Nord,
elaborat de cercurile conducătoare de la Budapesta, prioritate a avut „extirparea
păturei conducătoare românești, și anume a preoților și învățătorilor de la sate
și a intelectualilor de la orașe, pentru ca, astfel, masele țărănești, rămânând fără
conducătorii lor firești, să poată fi ușor maghiarizate”.957
În zona Arcului Carpatic, preotul a însemnat, pentru români, adevăratul
lider al comunității, în toate timpurile. Preotul era cel care aduna comunitatea
în jurul Sfântului Potir, și tot el era cel care era sprijin pentru bătrâni și sfetnic
pentru tineri, fiind factorul de stabilitate și un vector de cultură și de educație,
în această zonă, în care românii sunt în minoritate. Expulzarea și izgonirea a
peste 70 de preoți români, adică a tuturor preoților ortodocși și a majorității
preoților greco-catolici, din județele Harghita și Covasna, a însemnat și
risipirea comunităților în fruntea cărora se aflau aceștia. În cele mai multe
cazuri, izgonirea preoților a fost precedată de acte violente la adresa lor și a
bisericilor pe care le slujeau. Acolo unde preoții nu au putut fi alungați – în
cazul celor greco-catolici – aceștia au fost supuși la nenumărate presiuni,
maltratări, discriminări etc., toate acestea făcând misiunea lor una foarte
dificilă. Dificilă a fost și misiunea celor câțiva preoți ortodocși, numiți în
parohiile rămase fără păstor, de către episcopul Nicolae Colan. Din studierea
documentelor vremii, reiese jertfelnicia tuturor preoților din zona de sud-est a
Transilvaniei, care au pus slujirea preoțească deasupra oricăror alte frici și
nevoi, slujind pe Dumnezeu și neamul românesc.

3.2.2. Dărâmarea, pângărirea și devastarea lăcașurilor de cult

Viața religioasă a oricărei comunități se desfășoară în jurul bisericii

parohiale, locul la umbra căruia credincioșii sunt botezați, împărtășiți, cununați,
locul în care se simt protejați și integrați în comunitatea euharistică și, în
același timp, locul din care sunt conduși pe ultimul lor drum pământesc. Pentru

957
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 59.

204
românii din sud-estul Transilvaniei, „biserica din sat însemna și locul din care
își luau puterea de a trece prin toate încercările, dar și locul în care se auzea cel
mai curat și cel mai frumos limba română”.958
Prin urmare, acele bastioane ale credinței trebuiau să fie desființate,
pentru ca românii să devină mult mai vulnerabili în fața pericolului
maghiarizării959. Se urmărea, în special, distrugerea bisericilor construite în
perioada interbelică, deci sub stăpânire românească, pe motiv că ar fi fost
construite prin muncă forțată de către etnicii maghiari.960
Documentele de arhivă relevă, într-o mare parte, distrugerile săvârșite
de populația maghiară revanșardă, având concursul autorităților și forțelor de
ordine maghiare.
Numeroase rapoarte ale ambasadei germane de la București detaliau
felul în care erau dărâmate, devastate sau profanate bisericile românești și alte
edificii sacre.
Alte informații proveneau din rapoartele comisiei mixte de ofițeri,
germano-italiană, despre a cărei activitate s-a detaliat în subcapitolul 3.1, care
ofereau date despre bisericile distruse și profanate și despre cimitirele profanate
în Transilvania de Nord, în perioada 1 septembrie 1940 – 23 august 1944. Și
declarațiile românilor refugiați din Transilvania de Nord în România redau
numeroase detalii despre modul în care s-au făcut distrugerile și devastările de
biserici românești.
Chiar în ziua în care armata maghiară a intrat în oraș, catedrala ortodoxă
din Miercurea-Ciuc „care era mândria și strădania de două decenii a românilor,
a fost profanată spărgându-i-se ușile. La câteva zile s-a intrat din nou în ea,
odoarele sfinte și veșmintele bisericești au fost rupte, Sfânta Evanghelie, legată
în argint, de asemenea. Argintul acesteia și potirul, precum și celelalte obiecte
de valoare au fost furate”.961 În data de 15 septembrie, preotul Ioan Borcan a
protestat în fața autorităților militare pentru profanarea bisericii, ale cărei
obiecte sacre fuseseră distruse și a cărei pictură fusese zgâriată și inscripționată
cu vopsea. Din acest motiv, preotului i-au fost confiscate cheile de la Biserică,
primind interdicție de a o mai deschide.962 În cele din urmă, catedrala ortodoxă
din Miercurea-Ciuc a fost transformată în magazie de cereale, aceeași soartă
împărtășind-o și bisericile din Gheorgheni, Odorhei și Praid.963
Despre biserica din Odorhei, parohul alungat al acesteia și protopop al
județului, Sebastian Rusan, scria în Telegraful Român, în luna octombrie 1944,
după vizitarea bisericii din fosta parohie, care, dacă nu a putut fi demolată,
958
Renașterea, nr. 23, 8 iunie 1941, p. 3.
959
Dorel MAN, „Pastorala «de la inimă la inimă», din octombrie 1940 a episcopului Nicolae
Colan”, în Angvstia, nr. 15, Editura Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2011, p. 100.
960
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor din Transilvania de sud-est…”, p. 216.
961
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 102.
962
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 237.
963
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 122.

205
datorită rezistenței sale, a fost transformată, în cele din urmă, în WC public:
„M-am înapoiat la Odorhei. Întreg orașul era distrus, ca după cutremur.
Catedrala ortodoxă se găsea într-o stare de nedescris. Și acum e plină de
excremente uscate. Nici un singur geam, nici o bucată de odăjdii, cărți rituale,
vase sfinte etc. casa parohială e devastată și nu se poate locui”.964
O notă din 1 martie 1942 anunța că biserica ortodoxă română din
comuna Vârghiș, județul Odorhei, fusese dărâmată de către populația civilă
maghiară, iar asemenea fapte s-au petrecut și în alte comune din teritoriul
cedat, iar de la 1 februarie, același an, „autoritățile maghiare au început
dărâmarea definitivă a tuturor bisericilor românești din județele Odorhei,
Treiscaune și Ciuc. În comuna Ditrău, județul Ciuc, biserica românească a fost
dărâmată în zilele de 5-8 februarie, iar cărămida împărțită secuilor din acea
comună. La fel s-a procedat și în stațiunea Borsec”.965
Raportul realizat la un an de stăpânire maghiară în Transilvania de
Nord, despre care am menționat în capitolele anterioare, prezenta Hotărârea nr.
2006/941 a Prefecturii județului Ciuc, conform căreia, nu doar materialele de
construcție, ci și obiectele din inventarul bisericii, obiectele bisericești sfințite:
veșminte, potire, icoane și chiar amvonul, urmau să fie vândute la licitație, iar
banii încasați să fie vărsați în contul primăriei Ditrău.966
În stațiunea Borsec s-a ridicat o biserică ortodoxă în anul 1925, prin
implicarea directă a Patriarhului Miron Cristea, care a avut inițiativa și care a
donat suma de 5.000 de lei, și a Episcopului Nicolae Ivan al Clujului, care a
organizat în anul 1922 o subscripție publică în acest scop, el însuși donând
3.000 de lei967. Biserica este descrisă într-o scrisoare a Patriarhului către
Episcopul Clujului, în care îi detalia frumusețea bisericii și a picturii realizată
de pictorul Gheorghe Belizarie, ca și catapeteasma, care se încadrează foarte
bine în peisajul montan de la Borsec.968
Primul preot paroh a fost Gheorghe Păsat, care s-a atașat foarte mult de
comunitatea ortodoxă din Borsec și de biserica de aici, cel care a supravegheat
și desăvârșit lucrările de construcție și înfrumusețare a bisericii.
Despre demolarea bisericii ortodoxe din stațiunea balneoclimaterică
Borsec, găsim numeroase mărturii documentare. Arhiva Diplomatică a
Ministerului de Externe, păstrează mai multe raportări ale Consulatului din
Cluj, ale comisiei germano-italiană de ofițeri, raportul realizat la un an de
stăpânire maghiară în Transilvania de Nord, unde era prezentată demolarea
până la temelie a acesteia. De asemenea, detalii prețioase aflăm din descrierea
preotului greco-catolic din comuna învecinată Corbu, Alexandru Coșocariu,

964
Telegraful Român, nr. 41/1944.
965
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 428.
966
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 122.
967
***, „Biserica românească din Borsec”, în Înfrățirea, nr. 578, 3 august 1922, p. 2.
968
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 96.

206
care păstorea și filia greco-catolică din Borsec, mărturie consemnată într-o
corespondență purtată cu episcopul ortodox al Clujului, Nicolae Colan, păstrată
în arhiva parohiei Corbu, corespondență înregistrată la numărul 1694/1946.
Episcopia i-a adresat o scrisoare preotului greco-catolic menționat mai sus, prin
care cerea îi cerea acestuia lămuriri suplimentare, la o relatare anterioară din
partea preotului corbean din 23 ianuarie 1941: „După prețioasele informații ce
ne-ați dat privitor la demolarea bisericii noastre din Borsec și în dorința de a
reclădi acea biserică pe locul unde a fost așezată de noi la timpul său, va trebui să
intentăm proces contra celor care ne-au cauzat acea pagubă mare. De aceea Vă
rugăm foarte mult, să cercetați și să ne comunicați cât se poate mai repede
numele, ocupațiunea și domiciliul celor ce au devastat și demolat acea
biserică”.969
Episcopul ortodox al Clujului cerea detalii despre: „Timpul aproximativ
când s-a executat acea barbarie și din al căror ordine și cu a căror complicitate,
unde, de către cine și când a fost transportată acea (catapeteasmă din – n.n.)
biserică și unde se găsește acum împreună cu aranjamentul dintr-însa. Aceste
constatări ne sunt necesare pentru a ști pe cine trebuie să tragem la răspundere și
pentru care fapte ale fiecăruia”.970
La această rugăminte din partea Episcopiei Ortodoxe a Clujului, preotul
greco-catolic a răspuns la 15 aprilie într-o adresă cu numărul intern 65/1946,
(vezi Anexa nr. 19) dând detalii prețioase referitoare la artizanii demolării:
„Primpretorul din acele vremuri, din Tulgheș, cu numele Dr. Nuridhazi Geza,
preotul romano-catolic de atunci din Borsec și care în 1944 a dispărut, cu numele
Koszá József și primarul din Borsec Vadrasz Mihály, la fel dispărut, împreună cu
alți credincioși”.971
Materialele de construcție au fost duse pe Pârâul Secului, dintre Bilbor și
Toplița, unde se afla o fabrică de cherestea maghiară în jurul căreia erau mai
multe case cu enoriași unguri, care voiau să ridice o capelă catolică. Despre
celelalte obiecte de cult, rămase la dispoziția celor care au realizat demolarea,
preotul din Corbu relata că au fost identificate, pe baza unui inventar realizat de
epitropul Nicolae Frujinoi, care a reușit să recupereze câteva dintre ele, unele
prin bunăvoință, altele contra-cost, de la cei care le dețineau. „Catapeteasma a
fost salvată și dusă la sinagoga din Borsec, apoi la casa unui credincios din
Capu Corbului, Valer Pîntea”972, și a fost, apoi, montată în biserica greco-
catolică din Capu-Corbului, în anul 1946, când aceasta a fost terminată,
împreună cu alte obiecte de cult, salvate de la Borsec973.

969
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 36.
970
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 36.
971
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 37.
972
Românii din Covasna și Harghita…, p. 473.
973
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 38.

207
 Vestea demolării bisericii din Borsec, cu toate detaliile înfăptuirii
acesteia au ajuns și la Berlin, la cabinetul ministrului german de Externe,
Joachim von Ribbentrop, în cadrul unui raport, înregistrat cu nr. 692 din 19
martie 1941, realizat de legația germană de la București, intitulat „Propaganda
antiortodoxă a Ungariei”. Raportul descrie cum, „La ordinul pretorului dr.
Nuridhazy din Tulgheș, în data de 16 ianuarie 1941, biserica parohială din
stațiunea Borsec a fost ștearsă de pe fața pământului, sub stricta supraveghere a
parohului romano-catolic din Borsec, iar bunurile au fost împărțite între cei
care au participat la demolare.974
Nota informativă din 1 martie 1942, prezentată mai sus, arăta că din
informațiile deținute de către comisia mixtă de ofițeri, în județul Odorhei,
existau 16 biserici despre care se știa că au fost dărâmate, până la acea dată. Pe
lângă cele de mai sus, erau enumerate cele din: Racoșul de Sus, Căpeni,
Vârghiș, Curteni, Paloșul Mare.
Un raport din 12 august 1944 enumera 46 de fapte săvârșite asupra
bisericilor și a patrimoniului bisericesc în general, din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune, extrase în tabelul din Anexa nr. 21.975
Din filele care urmează în dosarul întocmit de comisia mixtă de ofițeri
germano-italiană, reies, în detaliu faptele enumerate mai sus.
În comuna Bicazul Ardelean, biserica românească a fost evacuată și
transformată în magazie, după ce, mai înainte, preotul romano-catolic, Bógacs,
a intrat cu forța și a oficiat slujbă romano-catolică, în limba maghiară.976
În dosar se menționează și demolarea bisericii românești din Ditrău,
județul Ciuc, ale cărei cărămizi au fost împărțite locuitorilor maghiari.977
Biserica din Ozun, județul Treiscaune, a fost profanată de maghiarii
reformați, care, au intrat în biserica ortodoxă, au strâns toate veșmintele
preoțești, mobilierul, cărțile de cult și le-au incendiat în mijlocul bisericii. Din
cauza focului pictura bisericii a fost distrusă, iar ferestrele s-au spart, apoi a ars
toată tâmplăria.978
Biserica din Căpeni, același județ, care fusese terminată în anul 1939, a
fost dărâmată, la începutul lunii noiembrie 1940, dându-se termen românilor să
treacă la religia reformată, sau să se refugieze în România.979
În noaptea de haos dintre evacuarea administrației și armatei române, 10
septembrie, până la intrarea în oraș a trupelor de ocupație, la 11 septembrie,
cete de maghiari au profanat biserica ortodoxă, umplând ușile și zidurile cu
fecale.980 După câteva zile, aceeași biserică ortodoxă, din orașul Odorhei, a fost
974
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 415.
975
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 276-279.
976
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
977
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
978
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
979
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
980
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.

208
confiscată de statul maghiar și transformată în magazie de cereale, fiind folosită
de armata maghiară.981 În aceeași noapte de anarhie, un grup de secui au atacat
cimitirul ortodox, distrugând crucile de pe morminte, apoi au pătruns în cripta
eroilor, de unde au scos rămășițele pământești ale eroilor români din sicrie și
le-au aruncat în drum. După intrarea trupelor maghiare de ocupație, inspectorul
școlar general al județului Odorhei, Ioachim Nistor, a reclamat acest fapt
generalului armatei de ocupație, care a ordonat ca osemintele să fie puse la loc
în sicrie și așezate în criptă.982
În urma ședinței convocată de Török Emerik, comandantul plășii
Ocland, județul Odorhei, la care au participat toți fruntașii maghiari, despre
care s-a scris la începutul capitolului, a rezultat dărâmarea unui număr de 12
biserici românești din plasa mai sus amintită. Ordinul era clar: „în termen de o
lună toate bisericile românești să fie dărâmate”983, punând, în acest scop, la
dispoziția administrației locale și a populației, soldați din subordinea sa.
Prima biserică românească, distrusă la ordinul colonelului maghiar, a
fost cea din comuna Ocland, județul Odorhei, ale cărei turle au fost dărâmate.
Cu icoanele și podoabele acestei biserici a fost înzestrată biserica romano-
catolică din acea comună. Clădirea bisericii, fără turle, a fost transformată, de
către soldații din armata maghiară, în casă de cultură, în care se țineau ședințe
culturale de trei ori pe săptămână, patronate de către Locotenent-colonelul
Szilagy Lorenz, asistat de alți colonei și comandanți de unități militare, invitați
de către acesta. La ședințe luau parte bărbați și femei, cu vârsta de peste 14 ani.
Pe timpul verii ședințele erau suspendate.984
Biserica ortodoxă din Mărtiniș, județul Odorhei, a fost stropită cu petrol
de către locuitorii maghiari și incendiată, arzând în totalitate. O soartă similară
a avut-o și biserica ortodoxă din comuna Crăciunel, același județ, care a fost
devastată complet și la fel și cea din Merești.985
La Bezidul Nou, în anul 1941, populația maghiară a format un cortegiu,
în cadrul căruia strigau cuvinte grele la adresa românilor, aruncând cu pietre în
casele acestora, spărgând ferestrele și acoperișurile și împiedicându-i pe
locuitori să iasă din curți, apoi au ajuns la biserica românească, pe care au
devastat-o, distrugând și obiectele de cult.986
În comuna Vârghiș, județul Odorhei, impunătoarea biserică ortodoxă,
construită în anii 1935-1936, de credincioșii români, coordonați de către
preotul paroh Ioan Popa, cu sprijinul Mitropoliei de la Sibiu, a fost dărâmată
din ordinul comandantului garnizoanei din Ocland, de către locuitorii maghiari,

981
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.
982
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 91.
983
Românii din Covasna și Harghita…, p. 584.
984
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 320.
985
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 29.
986
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 37.

209
ajutați de militari, salvându-se doar iconostasul, care a fost ascuns în podul
casei unui credincios ortodox.987
O soartă similară au avut-o și celelalte biserici construite de preotul mai
sus menționat, după cum urmează.
Cei 137 de credincioși din filia Racoșul de Sus au reușit să ridice o
capelă și o clopotniță, în anul 1937, în care slujea preotul Ioan Popa, până la
înființarea parohiei și venirea unui nou preot, Ilarie Căpâlnean. În anul 1940,
capela și clopotnița au fost demolate, iar, în 1941, pe locul lor s-a construit o
grădiniță, pe locul altarului fiind așezată latrina.988
Bisericile din Bodoș și Herculian au fost devastate, picturile din interior
fiind ciopârțite cu toporul, ferestrele sparte și, apoi, transformate în sală de
dans, din ordinul preotului reformat.989
În satul Filia, biserica aproape terminată a fost demolată în totalitate, de
către autoritățile militare maghiare, iar locul arat.990
Același comandant i-a obligat pe credincioșii care au zidit biserica
ortodoxă din Doboșeni să o demoleze cu mâinile lor.991
Ceea ce nu s-a reușit la Voșlobeni sau la Ghimeș, adică preluarea
bisericilor românești de către bisericile tradiționale maghiare, s-a reușit la
Chichiș, județul Treiscaune. Biserica ortodoxă de acolo a fost luată cu forța de
către romano-catolici și trecută în patrimoniul Bisericii romano-catolice.992 Cu
toate că preotul catolic a părăsit biserica în momentul în care armatele aliate au
început să elibereze Transilvania de Nord, la începutul lunii septembrie 1944.
În retragere, însă, trupele maghiare au devastat-o, trăgând în ea focuri de armă
și instalând în turlele ei posturi de observație. Când au fost nevoiți să
părăsească obiectivul, militarii maghiari au tras cu tunurile asupra bisericii,
dărâmând un turn și spărgându-i zidurile, rezultând distrugerea totală a picturii
și a mobilierului.993
Biserica nouă din Bixad, sfințită în data de 2 iunie 1940 de către
mitropolitul Nicolae Bălan și de către episcopul Gherontie al Tomisului, în
prezența mai multor oficialități județene și centrale, a fost devastată de către
localnicii maghiari, în ziua de 1 septembrie 1940. Însuși primarul a distrus cu
dalta pisania aflată în pridvorul bisericii. În efervescența bucuriei alipirii
Ardealului de Nord la Ungaria, populația maghiară a distrus la Bixad, casa
parohială, troițele ortodoxe și monumentele eroilor. În timpul celor patru ani de
ocupație biserica a fost jefuită de mai multe ori de către bande de etnici
maghiari, pictura fiind zgâriată și acoperită cu vopsea. Arhiva parohiei a fost
987
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 84.
988
Românii din Covasna și Harghita…, p. 212.
989
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p. 174.
990
Românii din Covasna și Harghita…, p. 241.
991
Românii din Covasna și Harghita…, p. 240.
992
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 121.
993
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 113.

210
salvată de cântărețul Iuiu Nițu. Trebuie amintit faptul că în timpul războiului,
asupra bisericii noi au căzut două bombe care, din fericire nu au explodat.994 În
anul 1943, primăria din Bixad a hotărât construirea unui nou drum care urma să
treacă prin curtea bisericii. Episcopul Nicolae Colan a acționat în judecată
primăria, pentru deposedare ilegală de teren, lucrările stagnând pentru
moment.995
În parohia vecină, Micfalău, armata maghiară a transformat biserica
ortodoxă în depozit de muniții și de materiale cu specific militar. Preotul
alungat, Vasile Dancu, îl anunța pe mitropolitul Nicolae Bălan că: „Interiorul
bisericii a devenit locul de odihnă al soldaților și premilitarilor maghiari, care
au transformat sf. lăcaș în sală de mâncare și dormitor”.996
Biserica din Biborțeni a fost demolată în totalitate, iar, după patru ani de
ocupație, nu se mai cunoștea nici locul unde fusese.
La Comolău, la câteva zile după izgonirea preotului Ioan Rauca,
locuitorii maghiari au umplut cu paie biserica abia zidită, și care urma să fie
sfințită în toamna anului 1940, apoi au așezat stranele peste paie, după care le-
au dat foc, biserica arzând în mare parte, rămânând doar turnul din piatră.997
O situație interesantă a apărut la Bicfalău, acolo unde, la sosirea
trupelor maghiare de ocupație, asupra bisericii s-au tras focuri de armă, fiind
împușcate crucile de pe turnuri și acoperișul, care a fost distrus. Ulterior,
biserica a fost sigilată, preotul alungat și credincioșii români trecuți forțat la
cultele istorice maghiare. În anul 1943, însă, când în sat mai existau doar 6
credincioși ortodocși, inginerul Boga Kálmán, din Sfântu Gheorghe, cel care a
executat lucrările de construcție în anul 1936, a dat parohia în judecată, pe
motiv că mai avea de primit suma de 1467 de pengö, valoarea materialelor și a
mâinii de lucru, însă acest lucru nu putea fi dovedit, deoarece preotul fusese
expulzat, evacuând și toate documentele de casă.998
La finalul expunerii, pe baza documentelor de arhivă, se poate realiza o
listă a tuturor daunelor majore suferite de bisericile românești.
Tabel cu bisericile ortodoxe, care au suferit în urma dictatului de la
Viena 999:

Nr. Valoarea Dauna

Localitatea Anul construirii
crt (Lei) suferită
1 Căpeni 1937 300.000 Dărâmată

994
Românii din Covasna și Harghita…, p. 333.
995
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 170.
996
Românii din Covasna și Harghita…, p. 328-329.
997
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 35.
998
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 10.
999
Extras din tabelele găsite în arhiva germană P.A.A.A., Fond Budapest 193, vol. 196, f. 34-
39; vol. 208, f. 1-10; și cea românească A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f.
276-279.

211
 2 Comolău 1937 550.000 Dărâmată
3 Biborțeni 1937 331.279 Dărâmată
4 Doboșeni 1935 250.000 Dărâmată
5 Herculian 1937 300.000 Dărâmată
6 Racoșul de Sus 1937 217.618 Dărâmată
7 Vârghiș 1938 300.000 Dărâmată
8 Boroșneul Mare 1939 100.000 Dărâmată
9 Filia 1939 70.000 Dărâmată
10 Borsec 1939 1.500.000 Dărâmată
11 Miercurea-Ciuc 1936 5.500.000 Devastată
12 Gheorgheni 1938 5.700.000 Devastată
13 Poiana Sărată 1930 3.000.000 Devastată
14 Sita Buzăului 1936 1.000.000 Devastată
15 Zăbala 1939 700.000 Devastată
16 Păpăuți 1939 347.533 Devastată
17 Aita Mare 1938 750.000 Devastată
18 Arini 1935 740.000 Devastată
19 Baraolt 1937 800.000 Devastată
20 Belini 1936 700.000 Devastată
21 Bicsad 1938 3.000.000 Devastată
22 Chichiș 1937 600.000 Devastată
23 Iarăș 1934 720.000 Devastată
24 Lunca Ozunului 1927 730.000 Devastată
25 Ozun 1934 250.000 Devastată
26 Bicfalău 1937 650.000 Devastată
27 Sântionlunca 1928 550.000 Devastată
28 Petecu 1937 261.812 Devastată
29 Cristur 1938 1.500.000 Devastată
30 Odorhei 1935 2.600.000 Devastată

Tabel cu bisericile greco-catolice, care au suferit în urma dictatului de

la Viena:

Nr.
Localitatea Anul construirii Dauna suferită
crt
Tulgheș Incendiată
1 1923
(Poiana Veche) (arsă în totalitate)
2 Ditrău 1936 Dărâmată
3 Crăciunel 1939 Dărâmată
4 Ocland 1938 Dărâmată
5 Mihăileni 1937 Dărâmată

212
 6 Merești 1938 Dărâmată
7 Aldea 1937 Dărâmată
8 Mărtiniș 1938 Dărâmată
9 Aita Seacă 1929 Devastată
10 Sf. Gheorghe 1922 Devastată
11 Bicazul Ardelean 1928 Devastată
12 Corbu 1928 Devastată
13 Toplița 1926 Devastată
14 Miercurea-Ciuc 1937 Devastată
15 Baraolt 1939 Neterminată – Devastată

Istoriografia maghiară recunoaște demolarea unor biserici, însă are

propria variantă privitoare la cele întâmplate. Prezentând cele întâmplate în
perioada administrației militare secuiești, Istoria Ținutului Secuiesc scrie că au
avut loc demolări și devastări de biserici. Percepția publică contemporană era
îndreptată împotriva factorului politic din perioada anterioară, considerând că
bisericile românești au fost construite abuziv. Condițiile în care au fost
construite bisericile – violență oficială, schimbări forțate de confesiune,
poverile financiare pentru construirea bisericilor – au dat naștere unor conflicte
sociale. Trebuie să facem diferența între demolarea bisericilor și demolarea
ordonată de autorități. Distrugeri de biserici au avut loc, nu numai în perioada
administrației militare, ci demolările au continuat după aceea și nu numai în
această zonă. Această istorie mai scrie doar că numărul bisericilor românești
demolate sau devastate din toamna anului 1940 până la începutul anului 1941
poate fi socotit la 15-16 biserici, în funcție de distribuția geografică, de la cele
din așa-zisul Ținut Secuiesc până la cele ce se află în județul Maramureș1000,
fără să dea alte detalii și părăsind subiectul după 12 rânduri scrise.
Bisericilor descrise în tabelele de mai sus li se adaugă un număr mai
mare de biserici care au fost profanate sau închise în timpul celor patru ani de
ocupație maghiară, după cum se poate vedea în Anexa nr. 21.
Făcând o analiză statistică a situației clădirilor bisericești, aparținând
credincioșilor ortodocși din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, se poate
observa că, în timpul ocupației maghiare de după Dictatul de la Viena, „au fost
demolate zece biserici ortodoxe, una distrusă parțial, paisprezece au fost
devastate, cinci transformate în magazii și depozite, iar una a fost transformată
în biserică romano-catolică”.1001 În ceea ce privește bisericile greco-catolice, au
avut de suferit daune 16 dintre acestea, 8 fiind distruse în totalitate, iar alte 8
fiind devastate și profanate. Din aceeași analiză, se poate observa că toate
bisericile atacate de furia locuitorilor și a autorităților maghiare erau construite

1000
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 415.
1001
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 118.

213
în perioada interbelică, în care zona se afla sub stăpânire românească. Înainte
de anul 1918, românii nu aveau voie să construiască biserici în zonele centrale
ale localităților, ci abia după Marea Unire. Amplasarea bisericilor în centrele de
comune a reprezentat un alt motiv care a dus la demolarea lor. Odată cu
demolarea bisericilor și cu alungarea preoților și a învățătorilor români,
comunitățile românești au devenit vulnerabile în fața maghiarizării, lucru care
s-a întâmplat în cei patru ani de stăpânire maghiară.

3.2.3. Expulzarea, maltratarea și maghiarizarea credincioșilor români

În timpul intrării trupelor maghiare în Transilvania de Nord, în data de

11 septembrie 1940, aflându-se în turneul de recunoaștere a teritoriului, prim-
ministrul ungar, contele Teleky, a avut mai multe conversații cu liderii
minorităților cărora le-a declarat că: „Guvernul ungar înțelege să practice față
de minorități o politică justă, umană și echitabilă. Guvernul le asigură o deplină
egalitate de drept, iar limba maternă va fi liber folosită atât în viața particulară
cât și în școlile și instituțiile minoritare. În schimb, pretindem o fidelitate
absolută pentru statul ungar și o colaborare economică și culturală”.1002
Cu toate acestea, pe teritoriul cedat Ungariei prin Dictat, au avut loc
mai multe acte de violență, puse la cale și săvârșite de populația maghiară
revanșardă, cu concursul administrației și al armatei. „pe măsură ce treceau
zilele și creștea suprafața zonei ocupate, numărul crimelor, al măcelurilor
colective, al bătăilor și batjocurilor a devenit mai mare, durerea mai profundă,
existența sutelor de mii de români mai periclitată”.1003 Pot fi enumerate câteva
metode prin care se urmărea diminuarea ponderii populației românești, cum ar
fi destrămarea comunităților românești, prin alungarea preoților și dărâmarea
bisericilor, expulzările, convertirile forțate la cultele istorice maghiare,
maltratările cu scopul de a forța refugierea, internările în lagăre de muncă
forțată, trimiterea tinerilor români în prima linie a frontului, care vor fi detaliate
în subcapitolul de față.
Așa cum am arătat detaliat, în subcapitolul despre retragerea
administrației românești, în zona ocupată prin Dictatul de la Viena, a existat o
perioadă de haos și nesiguranță – de la pronunțarea deciziei de invadare a
Transilvaniei, până în momentul intrării trupelor de ocupație și instalarea noii
administrații – în care s-au produs mai multe evenimente violente, care au fost
prezentate în acest subcapitol. De asemenea am prezentat și alte fapte de
discriminare a românilor, în toți cei patru ani de ocupație horthystă din
teritoriul ocupat și, în special, din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, cu

1002
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 3.
1003
Gheorghe I. BODEA, Vasile T. SUCIU, Ilie I. PUȘCAȘ, Administrația militară horthystă în
nord-vestul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 153.

214
scopul maghiarizării zonei ocupate, sau a eliminării, prin mai multe metode –
printre care trecerea forțată la una din religiile maghiare istorice și expulzarea
peste graniță – a elementului românesc.1004 „Erau urmăriți, în special, voluntarii
din 1919, legionarii, preoții și intelectualii dar și contribuabilii la înzestrarea
armatei”.1005
Într-un raport al Ambasadei Reich-ului German la București, din 2
octombrie 1940, intitulat „Atrocitățile ungurilor în ocuparea Transilvaniei. Acte
de teroare asupra bisericilor românești. Exproprierea forțată a fermierilor
români”1006, era detaliată starea de fapt a situației din Transilvania ocupată.
Exilul în masă al românilor a început chiar în primele zile după Dictatul
de la Viena, înainte și, mai ales, după instalarea administrației militare
maghiare, apoi a celei civile, continuând pe toată perioada ocupării
Transilvaniei, până în toamna anului 1944.1007
O notă informativă emisă de Secția a II-a Informații a Marelui Stat
Major, în ziua de 4 octombrie 1940, un număr de 300 de fruntași din Cluj, între
ei numeroși intelectuali, „au fost somați, de comandamentul militar ungar, ca în
curs de 3 ore să părăsească Ardealul și să plece în România. Nu li s-a permis să
ia cu ei decât una pătură și hrană pe o zi”.1008 Între cei forțați să plece se
număra și Emil Hațieganu, președintele comunității românești din Cluj.
La 7 octombrie 1940, reprezentanța diplomatică germană de la
București raporta că, în timpul evacuării nordului Transilvaniei, a trupelor și
autorităților române de lângă Cluj-Napoca, doi soldați etnici germani, din
armata română, Nikolaus Schäfer și Joseph Hector au fost împușcați de militari
sau civili maghiari. Trupele maghiare și minoritatea maghiară din Transilvania
ocupată au perseverat cu atrocitățile comise, raportul continuând cu citarea
ziarului Universul, care relata următoarele: „Românii din Ungaria au fost
victimele celei mai crude ploi de gloanțe cunoscută în istoria recentă. Ceea ce
se întâmplă acum dincolo de granițele românești depășește imaginația.
Mijloacele cele mai sadice sunt folosite, cu o cruditate inimaginabilă, iar fetele
de naționalitate română sunt victime implacabile ale persecuției”.1009
Mai departe, raportul diplomaților germani arăta, în câteva cuvinte,
gravitatea faptelor petrecute dincolo de noua graniță: „Prima baie de sânge a
avut loc în imediata apropiere a frontierei. Așezările românești sunt toate
devastate și prezintă imaginea oribilă a distrugerii. În primele ore ale ocupației,
poporul român a fost sacrificat, străzile și casele stropite cu sânge. Unii dintre

1004
Ion GIURCĂ, „Aspecte privind situația românilor din teritoriul cedat Ungariei în anul
1940”, în Profesioniștii noștri 7. Ilie Șandru – 60 de ani în slujba culturii românești, coord. Ioan
LĂCĂTUȘU, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013, p. 446.
1005
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 27.
1006
P.A.A.A., dosar R 29.784, f. 52094.
1007
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 54.
1008
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 26.
1009
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 29.

215
morți au fost spânzurați de mânerul fântânii. Cei din Nord au declarat că este o
răzbunare, deoarece locuitorii din Bihor au luptat alături de trupele austriece în
timpul revoluției din 1848. Pentru aceasta, descendenții inocenți ai acestor
țărani trebuie să plătească toți cu sângele și bunurile lor”.1010
Primele zile ale ocupației horthyste erau redate cu o oarecare îngrijorare
în raportul mai sus amintit: „Clerul nu mai îndrăznește să țină slujbe bisericești
și credincioșii sunt chinuiți în biserici. Levenții sunt conduși la orori – sub ochii
autorităților maghiare – de jurnalistul Bella Demetru. În sate, foștii proprietari
de terenuri măsoară și confiscă câmpurile fermierilor români, împotriva
drepturilor (din tratat – n.a.). Până în prezent, 20.000 de mici proprietari de
terenuri au fost expropriați și alungați în Bihor. În Satu Mare au fost restaurate
latifundiile mari, iar în Alba Iulia acțiunea de sechestru este încă în desfășurare.
În zona Țării Oltului, ungurii au atacat rapid locuitorii români, mutilându-i,
terorizându-i și distrugându-le proprietatea”.1011
În finalul raportului se prezenta o situație înfiorătoare din județul Sălaj:
„Domnul Mihail Hărțeganu este ținut în propria sa casă. Până la data raportului,
36 de români au fost uciși în districtul Sălaj”.1012
Sunt arhicunoscute represiunile și crimele nejustificate săvârșite de
armata maghiară și de populația civilă de etnie maghiară împotriva românilor în
localitățile sălăjene Ip, Treznea, Zalău, Mureșenii de Câmpie, dar și multe
altele de pe întreg teritoriul ocupat prin Dictatul de la Viena, în urma cărora au
pierit 991 de civili români, nevinovați, dintre care 919 în primul an de
ocupație.1013
Legat de expulzarea intelectualilor români, așa cum am arătat anterior,
dintr-o notă a șefului poliției Arad, aflăm că în dimineața zilei de 5 octombrie
1940 a sosit la Curtici, venind dinspre zona proaspăt ocupată, un tren compus
din șapte vagoane de marfă închise. La luarea în primire a trenului, de către
organele CFR, s-a constatat existența, în fiecare vagon, a câte patruzeci de
persoane. În urma anchetei făcută la fața locului de prim-procurorul
Tribunalului Arad și de autoritățile competente, s-a constatat că toți erau
intelectuali români din Oradea și împrejurimi, în frunte cu episcopul Vasile
Popovici. Toți au declarat că au fost ridicați, fără nici un preaviz, de acasă de
către armata maghiară, așa cum se găseau, îmbrăcați sumar, și duși direct în
vagoane, nepermițându-li-se, pe tot parcursul drumului, să coboare, nici măcar
pentru necesități fiziologice, fiind nevoiți să și le satisfacă în vagoane. La
sosirea în Curtici niciunul nu avea asupra sa vreun bagaj.1014

1010
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 30.
1011
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 30-31.
1012
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 31.
1013
Petre ȚURLEA, Ip și Trăznea. Atrocități maghiare și acțiune diplomatică, Editura
Enciclopedică, București, 1996, p. 27.
1014
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485, f. 317.

216
 Pentru ajutorarea românilor din Transilvania cedată Ungariei prin
Dictatul de la Viena, România a înființat două consulate, la Cluj și la Oradea și
a reușit să obțină din partea Germaniei și Italiei, în urma demersurilor
prezentate mai sus, înființarea unei comisii mixte de ofițeri germano-ilaliană,
numită și Hencke-Rogeri, sau Altemburg-Rogeri, care să investigheze și să
raporteze la Berlin și Roma, încălcările punctelor Dictatului.1015
O notă, din 3 decembrie 1940, a Consulatului român din Cluj către
Ministerul de Externe, anunța că, în Transilvania de Nord, exista o puternică
mișcare de opoziție împotriva maghiarizării, din partea populației românești:
„Românii refuză să vorbească altă limbă decât cea românească, atât în viața
particulară cât și în legăturile cu oficialitățile. Administrația civilă ungurească
este nevoită să admită limba română, iar la târgurile săptămânale, unde
țărănimea își desface produsele, sunt obligați și stăpânitorii unguri să vorbească
românește”.1016
Primii refugiați și expulzați au început să sosească în județele din
România în primele zile de după Dictat. Odată ajunși trecuți granița, aceștia se
prezentau la autoritățile române, care le puneau la dispoziție un formular care
conținea mai multe câmpuri de completat1017: Numele și prenumele capului de
familie; Starea civilă; Numărul de copii; Dacă este expulzat sau refugiat; De
unde a venit; Data expulzării sau refugierii; Averea lăsată în teritoriul cedat;
Dacă a suferit maltratări; Ocupația în prezent; Domiciliul actual.
În ceea ce privește populația Arcului Carpatic, o notă informativă a
Ministerului român de Interne, din 14 septembrie 1940, anunța Ministerul de
Externe că, în noaptea de 13 spre 14 septembrie, odată cu intrarea trupelor
maghiare în Sfântu Gheorghe și împrejurimi, „populația românească din
comunele Zagon, Zăbala, Valea Mare, Poiana Sărată, Covasna ș.a., a fost
alungată, cu mic cu mare, de unguri, peste graniță, luându-le hainele,
alimentele, banii etc. și fiind trecuți desculți și dezbrăcați”.1018 Cei care au
reușit să evite expulzarea pribegeau prin păduri, necutezând să se apropie de
casele lor. Cei care ajunseseră în România se găseau într-o situație jalnică.
Multor români nu li se mai găsea urma, familiile lor încercând să dea de ei. În
tot acest timp, informa nota, „bătăile schingiuirile și uciderile continuau”.1019
De la expulzare sau maltratare nu erau excluse nici femeile și nici copiii.
Declarațiile date de sătenii refugiați din Poiana Sărată la postul de jandarmi
Hârja, județul Bacău, reieșea purtarea soldaților maghiari față de populația din
acest sat: „Șandru M. Maria, Ciurea M. Maria și Fima I. Veta, fată de 18 ani, au

1015
Detalii despre înființarea comisiei mixte de ofițeri au fost prezentate în subcapitolul 3.1
din prezenta lucrare.
1016
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 209.
1017
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237.
1018
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 183.
1019
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 183.

217
fost violate de Sublocotenentul Molnar, în prima zi a intrării armatei
maghiare”.1020
O notă informativă adresată Președenției Consiliului de Miniștri, anunța
că la 18 noiembrie 1940, a avut loc un nou val de expulzări din aceleași
comune. Au fost expulzați, pe teritoriul județului Brașov, 293 de români din
comuna Valea Mare, județul Treiscaune, prin punctul de frontieră Valea
Bărbatului. Tot atunci au fost expulzați și 85 de români din comuna Zăbala,
prin punctul de frontieră Barcani. În ziua de 19 Noiembrie, același an, au fost
expulzați 81 de români din Zagon și Covasna1021 iar în noaptea de 28 spre 29
noiembrie au fost expulzați alți 46 de români din Covasna, prin punctul de
frontieră Podul Bărbatului1022.
În urma unei anchete întreprinse în teritoriul ocupat, Serviciul Special
de Informații notifica guvernul de la București la 30 noiembrie 1940 că
„expulzarea recentă a românilor din secuime a fost ordonată de un nou
comandant militar, un maior venit în locul fostului comandant, învinuit că a
fost prea îngăduitor față de români”.1023
Deplasarea etnicilor români, dintr-o localitate în alta, era strict
supravegheată de către organele de poliție, la oraș, și de organele jandarmeriei,
la sat, fiind condiționată de o prealabilă autorizare și de un control, din partea
acestor organe.
Conform unui comunicat de presă, din 4 octombrie 1940, teroarea a fost
instituită de către localnicii maghiari cu concursul tacit al autorităților
maghiare, românii fiind la discreția foștilor funcționari minoritari ai statului
român care au declarat fățiș că vor răzbuna cei 22 de ani de regim românesc. Pe
lângă relatarea mai multor atrocități comise în restul Transilvaniei, care au fost
aduse la cunoștința publicului larg prin numeroasele lucrări publicate,
menționate și în capitolul despre istoriografia problemei, comunicatul de presă
sus menționat prezenta uciderea cu cruzime a zece români în localitatea Belini,
județul Treiscaune, de către populația maghiară.1024 Această faptă a făcut
obiectul mai multor raportări oficiale, printre care cea a ministrului român de
Interne, cu nr. 14764 A din 17 septembrie 1940, către Ministerul Afacerilor
Străine care anunța că „la Belin, județul Treiscaune, granița nouă înspre Olt,
comună rămasă în teritoriul ocupat, au fost masacrați 10 români”.1025 Un alt
raport al Ministerului Român al Afacerilor Străine, realizat pe baza mai multor
declarații ale martorilor care au reușit să scape, arăta că, în noaptea de 13 spre

1020
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 84.
1021
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 152.
1022
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 198.
1023
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 185.
1024
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485, f. 453.
1025
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 17.

218
14 septembrie 1940, au fost ridicați de la casele lor și arestați într-un șopron, un
numeros grup de români, bărbați, femei și copii.
„Acolo civili și soldați maghiari i-au bătut cu ciomege de stejar verde.
Apoi, din șopron, victimele au fost târâte și aruncate într-o magazie unde a
început o altă serie de torturi. De exemplu, numitului Bucur Iosif i-au jupuit
pielea de pe spate, lui Păcurar Alexandru i-au rupt o mână și i-au spart capul,
lui Morar Eugen i-au sfărâmat brațele, iar pe Păcurar Mihai Nica l-au ciopârțit
cu cuțitele”.1026
Raportul ministrului plenipotențiar al Germaniei la București, Wilhelm
Fabricius, din 20 septembrie 1940, vorbea de un număr de 10 români care
fuseseră uciși în satul Belini, din apropierea orașului Baraolt, înspre granița cu
județul Brașov din România.1027
Expulzarea masivă a românilor din Poiana Sărată, s-a petrecut, așa cum
am mai spus, în două etape, în perioada 13 septembrie – 15 octombrie 1940.
Alături de preotul comunei, protopopul Ioan Rafiroiu, și primarul Pavel Șerban,
au fost expulzați numeroși localnici, care, mai înainte, fuseseră bătuți și
torturați – Ioan Ciobanu, Nicolae Ciobanu, Ioan Vlej etc. –, femei însărcinate,
pe punctul de a naște și toate familiile care aveau rude trecute în vechiul Regat,
sau pe care Dictatul de la Viena îi găsise acolo. În fiecare zi de la instalarea
administrației militare maghiare, în comună suna goarna, anunțând că toți
românii trebuie să plece din localitate. Urgia s-a dezlănțuit în noaptea de 13
spre 14 octombrie 1940, de sărbătoarea Cuvioasei Parascheva de la Iași,
asemănată de preotul Ioan Rafiroiu, cu „noaptea Sfântului Bartolomeu”1028
când au fost arestați trei loturi de câte 70-80 de capi de familie, începând cu
fruntașii satului și negustorii. Înaintea expulzării, toți cei vizați au fost puși să
semneze niște formulare în limba maghiară, pe care ei nu o cunoșteau, care
erau, de fapt, declarații de renunțare benevolă la cetățenia maghiară. Pe la
jumătatea nopții, din cauza numărului mare de români chemați la primărie,
funcționarii au rămas fără formulare, cetățenii fiind forțați sub amenințarea
baionetei, să semneze în alb.1029 Imediat după ce terminau de semnat erau și
aruncați peste graniță, cu cât aveau la ei.1030 Preotul Ioan Rafiroiu, care a plecat
după cinci zile, declara că, în urma expulzărilor, erau jefuite locuințele celor
expulzați. Ultimul lot a fost escortat la graniță în ziua de 15 octombrie 1940, pe
o vreme de iarnă, cu ninsoare și vânt, fiind constituit, în special din femei
bătrâne, gravide, copii, bătrâni, care fuseseră, în principiu, despărțiți de cei
dragi, cu promisiunea că vor putea rămâne în casele lor, dar, în cele din urmă,
au fost și ei expulzați, reușind să ia cu ei doar îmbrăcăminte și piese mici de

1026
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 83.
1027
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 302.
1028
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 24.
1029
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 25.
1030
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 84.

219
mobilier, fiindu-le oprite vitele mari și mici, păsările, alimentele și uneltele de
lucru. În ziua de 16 octombrie mai rămăseseră în comună doar familia
preotului, doi bătrâni, care nu se puteau deplasa, două femei de etnie rromă,
care erau căsătorite cu maghiari și soția unui negustor, care rămăsese pentru a
preda magazinul către un maghiar ales de autorități. Întrebat de către preotul
Rafiroiu despre motivele expulzărilor, comandantul garnizoanei i-a răspuns că
acestea erau represaliile-retorsiune la acțiunile românilor împotriva maghiarilor
din Transilvania de Sud.1031 Printre refugiați se regăsea și cântărețul bisericii
din Poiana Sărată, Ioan Mumoiu, care, la 20 noiembrie 1940, cerea Episcopiei
Romanului să fie încadrat pe unul din posturile vacante de cântăreț, deoarece
plecase din comună fără să ia nimic asupra sa.1032
Comisia mixtă germano-ilatiană a investigat, în mod special, motivul
expulzării în masă, în doar două zile, a unei populații băștinașe de 1.000 de
suflete. Fiind chestionat, preotul Ioan Rafiroiu a explicat că principalul motiv a
fost frica maghiarilor din comuna Brețcu, față de forța pe care o puteau
desfășura românii din Poiana Sărată. Singurul demers al comisiei a fost
interogarea refugiaților, ancheta rămânând nefinalizată.1033
O altă situație asemănătoare s-a înregistrat în comuna Frumoasa, județul
Ciuc, acolo unde exista o frumoasă comunitate românească. La sosirea trupelor
maghiare, „secuii constituiți în bande au atacat gospodăriile românești, furând
vitele și împușcând pe românii care încercau să se opună”.1034
Dosarele comisiei mixte de ofițeri germano-italiană, aflate în arhivele
germane și române, conțin reclamații împotriva purtării abuzive a
administrației maghiare, depuse de locuitori din județele Bihor, Cluj, Satu
Mare, Maramureș, Mureș-Turda, Someș și Năsăud, însă accesul românilor din
județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune la comisia de ofițeri germano-italiană de
la Cluj era restricționat, astfel încât foarte puține petiții din această zonă au
ajuns să fie depuse în cei patru ani de dominație maghiară. Totuși, sesizând
această problemă, Consulatul României de la Cluj, încerca să identifice
problemele românilor de aici și să le pună pe masa comisiei, în calitate de
reprezentant legal, acest lucru fiind sesizat comisiei de la Cluj de către
delegatul Marelui Stat Major pe lângă Comisia de Ofițeri, Locotenent-colonelul
Virgil Bichigeanu.1035
Același delegat al Marelui Stat Major pe lângă comisia de ofițeri
germano-italiană, a reușit să prelucreze arhivistic, la 15 august 1944, o parte
din reclamațiile depuse de Consulatul român din Cluj, în numele românilor din
județul Ciuc, ajunse în copie la Brașov, de la comisia din Cluj. Documentul

1031
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar 666/1940, f. 25.
1032
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar 666/1940, f. 9.
1033
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar 666/1940, f. 20.
1034
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485, f. 352.
1035
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 268.

220
conținea 44 de file și relata faptele de violență săvârșite asupra bisericilor,
cimitirelor, populației și bunurilor românești din județul Ciuc.
În ziua de 11 septembrie 1940, armata maghiară a intrat în Miercurea-
Ciuc, unde a găsit o stare de dezordine generalizată, din cauza purtării abuzive
a populației maghiare din localitate, în urma retragerii armatei și administrației
române. Cu toate acestea, primele măsuri nu au fost cele standard, care
prevedeau ca, în stare de război, primul lucru să fie organizarea unui serviciu
de pază și siguranță a perimetrului, ci au permis ca starea de haos și dezordinea
provocată de civilii maghiari să continue. Astfel, grupuri de cetățeni au început
să manifeste în oraș, huiduindu-i pe români și spărgându-le locuințele, cu
scopul de a-i determina să părăsească orașul. În apărarea românilor a sărit
medicul maghiar Paál Gábor, „fost senator în parlamentul României din partea
Partidului Maghiar, care, indignat de lipsa de măsuri de siguranță din partea
armatei și autorităților, a considerat că trebui să spele această rușine și a
împrăștiat o parte din manifestanți cu un ciomag, protejând, astfel, viața și
integritatea corporală a multor români”.1036 Prima victimă a fost primarul
român, Victor Faroga, a cărui casă a fost vandalizată, el fiind expulzat urgent
din Miercurea-Ciuc.1037 I-au urmat preotul ortodox, Ion Borcan, preotul greco-
catolic Izidor Vlad, Dr. Victor Oțetea, avocat, Dr. Nicolae Dancu, avocat, Ion
Cristea, notar public, Ilarie Debu, avocat, toți aceștia fiind declarați indezirabili
de către autoritățile maghiare, întrucât se stabiliseră în Miercurea-Ciuc după
data de 23 iulie 1921, adică după încheierea Tratatului de la Trianon.1038
Ulterior au fost expulzați și românii originari din Miercurea-Ciuc sau din
comunele învecinate, cum ar fi agronomul Ioan Bucur, care era originar din
comuna Frumoasa, județul Ciuc.1039 Cu toții au fost nevoiți să lase în urmă
averi și posesiuni impresionante, constând în imobile, mobilier, bijuterii,
obiecte de artă, automobile și bani.1040
O parte din românii din Miercurea-Ciuc, care au decis să opteze pentru
cetățenia română, și au rămas în localitate și după pronunțarea Dictatului de la
Viena, pentru a-și lichida bunurile mobile și imobile, încrezători în garanțiile
stipulate de textul Dictatului și în asigurările date de conducătorii maghiari, că
vor fi în siguranță, au fost atacați și expulzați și ei, în data de 23 septembrie
19401041. Acestora li s-a pus în vedere că în 24 de ore trebuie să părăsească
Ungaria, prin punctul de frontieră de la Ozun, pe cheltuiala lor, fiind nevoiți să
achite sume cuprinse între 9.000 și 45.000 de lei, iar cei care nu dispuneau de
sumele necesare deplasării lor, li s-au rechitiționat o parte din mobilier și alte

1036
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 100.
1037
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
1038
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 101.
1039
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 239-241.
1040
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 243.
1041
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 102.

221
lucruri de valoare.1042 Alt lot, format din români din Miercurea-Ciuc și
Frumoasa, au fost obligați să părăsească Ungaria, în data de 24 octombrie 1940,
fără a li se da voie să închirieze vreun vehicul, fiind, astfel, forțați să plece cu
foarte puține lucruri, restul fiind lăsate în localitățile de origine, cărora li se
adăugau casele, anexele, animalele și cerealele strânse în toamna acelui an.1043
Printre familiile expulzate în luna septembrie 1940 din Mercurea-Ciuc, se
număra și familia Mareș, al cărei fiu Ioan era elev al colegiului Petru Rareș din
localitate, cel care a devenit, ulterior, Episcopul Ioachim al Hușilor.1044
Szöcs Mihály, fost șofer al Prefecturii județului Făgăraș, de etnie
maghiară, a cerut să i se permită repatrierea în Miercurea-Ciuc. Odată ajuns în
orașul natal i s-a refuzat șederea, pe motiv că ar fi fost agent al spionajului
românesc, fiind silit să se întoarcă în România. În timp ce își pregătea plecarea,
a fost arestat la 12 septembrie, împreună cu șeful poliției românești din
Miercurea-Ciuc, Titus Cârstea, care a fost și el expulzat. La trecerea frontierei
Titus Cârstea a fost împușcat mortal de către grănicerii unguri.1045
Și românii din Gheorgheni au avut de suferit înainte de intrarea trupelor
maghiare în oraș, fiind intimidați în permanență de către populația maghiară,
mulți dintre ei părăsindu-și locuințele.1046 Cei care, totuși, au rămas, au fost
arestați și internați în lagăr timp de 18 zile, apoi au fost expulzați.1047
Intelectualii și fruntașii românilor din Frumoasa, județul Ciuc, au fost
forțați să plece înainte de sosirea trupelor de ocupație. Printre ei se numărau și
învățătoarea Ecaterina Popescu1048 precum și brigadierul silvic Cofoianu
Gheorghe și notarul Cornel Pop1049.
Printre altele, documentele dezvăluie soarta lui Toader Paleu din
Bicazul Ardelean, care împreună cu alți 25 de români, au fost bătuți, în luna
octombrie 1940, fiind obligați să treacă frontiera în România, fără niciun bun
asupra lor. Un alt lot de 8 persoane a fost nevoit să se refugieze din cauza
amenințărilor, în luna decembrie a aceluiași an.1050 Din aceeași comună au fost
expulzați Andrei Topliceanu, Gavril Bocancea, Emanoil Scurtu și Vasile
Scurtu, ca și învățătorul Simion Șimon, din cauza refuzului de a trece la religia
romano-catolică. Învățătorul Șimon a fost forțat să semneze o declarație prin
care să susțină că pleca de bună-voie și că dona întreaga sa avere statului
maghiar. Forțați de un agent al primăriei, peste 400 de români, ortodocși și

1042
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 101.
1043
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 164.
1044
Nicoleta OLARU, „A trecut la Domnul Episcopul arhitect și ctitor al Episcopiei Hușilor”,
în Ziarul Lumina, nr. 91, 25 aprilie 2009, p. 3.
1045
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 292.
1046
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 190.
1047
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 191.
1048
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 157.
1049
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 166.
1050
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.

222
greco-catolici, au fost nevoiți să treacă la romano-catolici. Mai mulți cetățeni,
printre care Vasile Strâmbu și Alexandru Cioancă, au fost maltratați fizic de
jandarmi, reușind, în cele din urmă, să se refugieze în România până la sfârșitul
anului 1940. Tot la Bicazul Ardelean, românii bătrâni au fost obligați cu forța
să-și tundă părul lung, fiind dați exemplu câțiva bărbați de peste 70 de ani:
Florea Chirilă, Palca Petru, Ghiță Caia, Gheorghe Timaru și alții.1051
Refugiatul-expulzat, Dima Dandu, raporta autorităților române că, la Bicazul
Ardelean, jandarmii își băteau joc de populația românească și confiscau toate
alimentele găsite, astfel încât la sfârșitul anului 1940 nu se mai găseau
alimente.1052 Tot la Bicaz, mai mulți români cu stare au fost expropriați și puși
să plătească arendă pentru terenurile care le aparținuseră și pe care voiau să la
mai cultive.1053
La Ditrău a fost maltratat, și apoi aruncat de la etajul primăriei și ucis,
brigadierul silvic Ilie Țepeș din Tulgheș.1054 La Gălăuțaș, plugarul Mihail
Cordoș a fost înjunghiat imediat după sosirea trupelor de ocupație.1055
O altă crimă înfiorătoare s-a petrecut la Brețcu, acolo unde un căpitan
de honvezi a ordonat arestarea lui Nicolae Boldea și a fiului acestuia, tot
Nicolae. A doua zi a fost arestat și fiul mai mic, Ion, după care toți trei au fost
uciși mișelește.1056
Refugiații Neagu Augustin, Tătar Gheorghe și Neagu Iacob din Ghimeș
au povestit autorităților române că, la Ghimeș, peste 400 de credincioși au fost
obligați să treacă la religia romano-catolică, fiind obligați ca, în biserică, după
slujbă să cânte imnul maghiar.1057
La Hodoșa, toți credincioșii români, în număr de peste 900, „au fost
trecuți forțat la religia catolică, sub amenințarea expulzării”.1058 Un caz similar
s-a petrecut la Joseni, unde „500-600 de suflete românești au fost trecute forțat
la religia catolică sub amenințarea expulzării”.1059 Un lot de 6 familii, în frunte
cu primarul Șara Petru, au fost expulzați în data de 16 septembrie 1940, de
către un grup de jandarmi, care, mai întâi, i-a arestat și i-a ținut închiși la
Gheorgheni, până în ziua de 22 septembrie, apoi i-a transportat cu un camion
pe Cheile Bicazului, până la vama Bicaz. Cu 2 km înainte de vamă au fost

1051
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
1052
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1053
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 146.
1054
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287, caz descris pe larg în
subcapitolul 3.2.4.
1055
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1056
Românii din Covasna și Harghita…, p. 247.
1057
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1058
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1059
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.

223
debarcați din camion și alergați printr-un curs de apă până la punctul de
frontieră.1060
Românii din Sărmaș, județul Ciuc, erau în permanență bătuți și înjurați,
fără niciun motiv, de către populația maghiară, condusă de către Kristály Albert
și Bala Francisc, fiindu-le interzisă ieșirea pe stradă după lăsarea
întunericului.1061
În magazia gării din comuna Mihăileni, județul Ciuc, au fost ascunse,
înainte de Dictat, arme și muniție, de către societăți iredentiste, care, „după
retragerea trupelor române, au fost folosite în prigoana împotriva populației
române”.1062
Plutonierul major de poliție, Lazăr Nicolae, din Remetea, „a fost atacat,
bătut, rănit grav și internat în spital pe cont propriu”1063, la jumătatea lunii
septembrie 1940.
Același document arăta că românii din Sâncrăieni „au fost forțați să
treacă la religia catolică” 1064, în octombrie 1940.
Cârciumarul Dumitru N. Turtă din Siculeni „a fost obligat, la 13
septembrie 1940, să prepare mâncăruri în mod gratuit la 30 de persoane, din
garda națională maghiară, deși cârciuma fusese închisă din ordin unguresc”.1065
Câțiva etnici maghiari pe care nu i-a putut servi, din lipsă de aprovizionare, i-au
devastat prăvălia, locuința și pivnița, cauzându-i pagube de 165.000 de lei.
Pentru a-și salva viața s-a refugiat la hotelul Central din Miercurea-Ciuc, unde
a fost percheziționat de jandarmi, confiscându-i-se toți banii și obligațiunile, în
valoare de peste 1.000.000 de lei, arestându-l pentru 24 de ore, iar în ziua de 24
septembrie a fost expulzat fără să i se restituie banii, prin pasul Ghimeș. Tot la
Siculeni, unui român expulzat la 23 septembrie 1940, i s-au luat toți banii pe
care îi avea asupra lui, 300.000 de lei în numerar, 600.000 de lei în obligațiuni,
și a fost arestat, trebuind că „semneze cu sila o declarație că renunță la toată
averea soției sale Elisabeta, născută Máthé”1066, de loc din Siculeni. Aceeași
soartă a avut-o și credinciosul român Ștefan Rieger, ctitor al parohiei
românești, al cărui magazin a fost devastat, furându-i-se marfă în valoare de
mai multe mii de lei, iar el a fost bătut grav de către populație 1067.
La Subcetate „toți românii au fost forțați să treacă la religia catolică,
fiind bătuți, batjocoriți, tăindu-li-se cămășile”.1068

1060
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 162.
1061
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 168.
1062
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 245.
1063
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1064
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1065
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1066
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 292.
1067
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 103.
1068
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.

224
 La Tușnadul Mare și Tușnadul Nou, pe lângă alungarea învățătorilor și
închiderea școlilor românești, unor familii de etnie română – Petrescu, Tătar,
Nicolae, Ploeșteanu – li s-au confiscat averile.1069 Învățătorul Boia Aurel din
Tușnadul Nou, fiind concentrat la Regimentul 6 Infanterie Mihai Viteazul, în
Garda Regală, a primit un concediu de 7 zile în momentul pronunțării
Dictatului de la Viena, pentru a-și aranja problemele familiale, înainte de
instalarea noii administrații maghiare. Ajuns acasă, era așteptat de familie și de
copiii săi, care erau îngroziți de cele întâmplate. Populația maghiară a satului s-
a întâlnit la cârciumă, de unde au plecat cu toții spre școală, atacând-o cu pietre,
devastând placheta de identificare a școlii, pe care au dat-o jos cu o lopată de
gunoi, lovind cu ea elevii români. Apoi au adresat injurii la adresa românilor,
după care au intrat cu forța în locuința învățătorului, amenințându-i cu moartea
dacă nu le-ar fi predat drapelul românesc. La aflarea faptului că drapelul
românesc a fost predat postului de jandarmi, mulțimea s-a îndreptat spre acesta,
devastându-l și demolând cu topoarele catargul pe care era arborat încă
tricolorul românesc. De acolo s-au întors la școală, amenințându-l pe învățător
cu spânzurătoarea, care va fi fost executată de măcelarul Rovás Mathé, dacă nu
va fi părăsit comuna în următoarele ore, împreună cu familia lui, lucru care s-a
întâmplat în data de 8 septembrie 1940. A fost nevoit să lase în urmă întreaga
avere, dobândită în cei 16 ani de activitate, printre care o vilă, în Tușnad Băi,
cu 14 camere, pentru care contractase un credit în valoare de 1.200.000 de lei,
din care mai aveau de achitat 250.000 de lei la data expulzării, cărora li se
adăugau mobilier și alte bunuri. Învățătorul era acuzat că, în anii de activitate, a
contribuit la reromânizarea unui număr de peste 60 de familii românești
maghiarizate înainte de 1918, care, până la Marea Unirea erau iobagi și foarte
săraci, și care, în momentul Dictatului de la Viena aveau o stare materială
înfloritoare, fiecare construindu-și propria casă.1070
La Tulgeș „115 suflete românești au fost trecute cu forța la religia
catolică” 1071, în octombrie 1940, iar în luna noiembrie li s-au mai adăugat 10
familii1072.
Și românii din comuna românească Bilbor au cunoscut greutățile
vremurilor. Cele 100 de grame de făină pe zi, pe lângă rechiziționările tuturor
animalelor și a proviziilor, precum și interzicerea limbii române și a portului
românesc, au făcut ca mulți locuitori să se refugieze.1073 Printre ei și Gheorghe
Țifrea, cu soția Ana și cu cei trei copii, care au lăsat în Bilbor trei case, 4,5 ha
de teren și animale, toate bunurile valorând peste 1 milion de lei.1074
1069
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.
1070
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 295-296.
1071
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 292 – cazul va fi prezentat
separat în studiul de caz, prezentat la sfârșitul capitolului.
1072
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 292.
1073
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 225.
1074
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 226.

225
 Românii din satul Imper au fost maltratați, preotul expulzat iar biserica
parohială închisă, comerciantului Udrescu devastându-i-se magazinul și
furându-i-se marfă în valoare de câteva mii de lei, toate sub supravegherea
jandarmeriei. 1075 Încă înainte de sosirea și instalarea administrației militare
maghiare, „elemente locale maghiare, în trei nopți consecutive, au aruncat cu
pietre și au tras cu arme de foc în gospodăriile românilor” 1076.
Familia perceptorului fiscal Petre Puiu, din Ciucsângeorgiu, a trecut
printr-o dramă deosebită. Aceasta a fost expulzată în timp ce soția se afla „în
durerile nașterii” 1077, născând în timp ce familia era expulzată.
Raportul prezenta și drama românilor din Voșlobeni – comună în
totalitate românească – cunoscută din mai multe studii, referitoare la
obligativitatea de a lua parte la o serbare din Gheorgheni, în port național.
Ajunși la Gheorgheni, bărbații români au fost bătuți de către locuitorii secui, li
s-au tăiat cămășile lungi, iar o parte au fost arestați. Cei care nu au luat parte la
serbare au fost identificați, arestați și bătuți. În data de 10 septembrie 1940, la
intrarea trupelor de ocupație în Voșlobeni, în frunte cu Regentul Miklós
Horthy, locuitorii din Voșlobeni „au fost obligați să-și decoreze casele cu
steaguri ungurești”.1078 Funcționarii de stat și legionarii, care nu erau puțini la
Voșlobeni, au fost arestați, iar în biserica românească s-a săvârșit o slujbă în
limba maghiară. Cei 1.200 de români din Voșlobeni au fost provocați, la
sfârșitul anului 1940, să ceară schimbarea limbii de cult și aderarea la
Episcopia de Hajdudorog, fapt prezentat în capitolul despre această episcopie,
iar cei care s-au remarcat prin rezistența lor, în număr de 46, au fost arestați, iar
6 dintre ei au fost chiar expulzați.1079 O notă informativă, din luna ianuarie
1941, a comisiei mixte de ofițeri de la Cluj, către Ministerul german de
Externe, arăta că și la începutul anului 1941, la Voșlobeni, aveau loc demersuri
de trecere a greco-catolicilor la religia romano-catolică, românii fiind forțați să-
și schimbe religia, sub amenințarea expulzării. Mai mult, „Biserica greco-
catolică a fost închisă până când românii se vor decide să treacă la religia
romano-catolică, deschizându-se apoi, cu mare fast, servindu-se serviciul divin
în limba maghiară” 1080, așa cum s-a detaliat în subcapitolul 2.7. După prima
slujbă în limba maghiară, maghiarii din împrejurimi îi întrebau pe credincioșii
din Voșlobeni: „Ei cum vă simțiți voi, unguri noi?”.1081 Mulți dintre locuitorii
Voșlobeniului s-au refugiat la Brașov, unde puteau fi găsiți ziua la restaurantul
Pest, formând un fel de comunitate.1082 Românii rămași în teritoriul cedat „au

1075
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237. f. 103.
1076
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 232.
1077
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 167.
1078
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.
1079
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 294.
1080
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 413.
1081
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 185.
1082
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 102.

226
îndurat foame, multă mizerie, rechiziționări, duceau lipsă de alimente, zilnic
erau înjurați”.1083 Declarațiile lor, aflate în Arhiva Diplomatică a Ministerului
de Externe, stau mărturie pentru momentele grele prin care a trecut comunitatea
din Voșlobeni în anii de ocupație maghiară din cauza prigoanei religioase și a
luptei antiromânești.
La 19 noiembrie 1940, postul de jandarmi din Ormeniș, județul Brașov,
din teritoriul neocupat, anunța legiunea de Jandarmi a județului Brașov, că la
Căpeni, județul Treiscaune, „li s-a dat termen românilor să treacă la religia
reformată, în caz contrar vor fi trecuți peste frontieră, în România”.1084
La Belini, după alungarea preotului ortodox, preotul unitarian, însoțit de
un Locotenent-colonel, sfătuiau românii să treacă la religia unitariană, ținând și
o adunare în acest sens, în ziua de 4 noiembrie 1940.1085
Impunerea alipirii la episcopia de Hajdudorog și a săvârșirii slujbelor în
limba maghiară s-a regăsit și la Hodoșa, unde cei 900 de credincioși români au
semnat, sub amenințarea exilului, cererea de adeziune.1086
Din comuna Lunca de Mijloc, „s-au refugiat un lot de români din cauza
lipsei de alimente și a persecuției”.1087
În comuna Lunca de Sus, gărzile patriotice maghiare au început, încă de
la aflarea verdictului de la Viena, să maltrateze populația românească, fiind
vizați, în special, funcționarii publici și jandarmii, forțându-i să se refugieze
înainte de sosirea trupelor maghiare de ocupație, printre primii refugiați
numărându-se și plutonierul de jandarmi Giurgiu Ioan, împreună cu familia
sa.1088 De asemenea, jandarmul Crăciun Ioan, a fost expulzat în noaptea de 3
decembrie 1940, împreună cu soția și 9 din cei 11 copii, fără a avea
posibilitatea de a lua ceva cu ei, pe motiv că, în timpul Primului Război
Mondial, a contribuit la intrarea trupelor române în Transilvania. Averea sa,
constând în case, terenuri, mobilier, bijuterii, tablouri, icoane și bani era
estimată la peste 2 milioane de lei.1089 Odată cu familia lui Ioan Crăciun, au
fost expulzați și Ghiorghiță Carol și Bârsan Toader Șuba, cu familiile, pe motiv
că toți trei erau lideri ai românilor din zonă, contribuind la redeșteptarea
sentimentului național românesc printre ceangăii din zona Ghimeșului.1090
Printre refugiații români din comuna Ditrău, județul Ciuc, se număra și
plutonierul de jandarmi Lazăr Nicolae, care fusese maltratat.1091 Acestuia i se

1083
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 177.
1084
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
1085
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f.170.
1086
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 294.
1087
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.
1088
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 116.
1089
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 228-230.
1090
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 229.
1091
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 171.

227
adaugă și maistrul tâmplar Ioan Rusu, care a fost expulzat în data de 6
septembrie 1940, înaintea intrării trupelor maghiare.1092
Un buletin informativ al Inspectoratului General al Jandarmeriei
Române, din 2 decembrie 1940, anunța că: „În secuime au luat ființă diferite
comisii care vizitează pe români și le cer renunțarea la declararea originei
etnice române și la religia ortodoxă. Cei care nu renunță sunt maltratați și
expulzați…”. Se face intensă propagandă în rândurile populației maghiare,
arătându-se că în urma aderării Ungariei la Pactul Tripartit i se va da și restul
Transilvaniei. Prin asemenea mijloace se caută a determina pe românii din
regiune să accepte stăpânirea ungară și să se resemneze.1093
În aceeași perioadă, în data de 3 decembrie 1940, secția a II-a Informații
a Marelui Stat Major, anunța că, în județul Treiscaune, se făceau mari presiuni
asupra populației românești, pentru a-și părăsi religia. În acest scop, românii
erau invitați la primăriile din localități, unde li se fixau termene pentru a
prezenta cererile de trecere la confesiunea reformată, cei care nu se conformau
fiind amenințați cu expulzarea.1094
Preotul greco-catolic din Poian (Kézdiszentkereszt) i-a scris episcopului
său de la Hajdudorog, episcopie la care fusese arondată și parohia sa, că speră
să părăsească cât mai curând județul Treiscaune și să se mute într-o zonă
românească pentru că „aici, după ce ne-au luat toți credincioșii, existența mea a
devenit imposibilă”.1095
De asemenea, protopopul greco-catolic de Ghimeș Făget, plângându-se
aceluiași episcop de Hajdudorog, Dudás Miklós1096, îi spunea că administrația
militară este cea care îi forța pe credincioși să părăsească credința greco-
catolică, trecând la romano-catolici. Metoda era simplă în zona locuită de
ceangăi: se bătea toba și toți erau chemați la primărie unde li se dădea ordin să
treacă la confesiunea maghiară, pentru a deveni cu totul maghiari, altfel fiind
expulzați peste graniță. În aceeași scrisoare îi aduce la cunoștință situația sa
familială foarte delicată, fiul său fiind student la Academia de științe
economice din Cluj.1097

1092
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 226.
1093
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 189.
1094
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 194.
1095
Péter HÁMORI, „Székely-oláh görög katolikus sorstörténet” [Destine greco-catolice din
lumea secuilor și vlahilor], în Regio, Revista Institutului de Cercetări pentru Minorități al
Academiei Maghiare de Științe (MTA), nr. 2, 2007, p. 222.
1096
Dudás Miklós (28.10.1902, Máriapócs, Ungaria – 15.07.1972, Nyregháza) a fost un
episcop greco-catolic al Episcopiei de Hajdúdorog, Ungaria, numit episcop de către Papa Pius XI,
la 25.03.1939, a fost hirotonit la data de 14 mai, același an, păstorind 36 de ani, până la moartea
sa, fiind, așadar episcopul care a păstorit și parohiile de pe teritoriul Transilvaniei, care în
perioada 1940-1944 au fost arondate episcopiei de Hajdúdorog. – Sursa: ….
1097
Péter HÁMORI, „Székely-oláh görög katolikus sorstörténet”…, p. 208.

228
 În comuna Lunca Ozunului, din acest județ, locuitorii maghiari au bătut,
în noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1940, pe locuitorii români, pentru a-i
determina să renunțe la credința ortodoxă.1098
Tot în luna decembrie, Serviciul Special de informații anunța că, la
Târgu Secuiesc, arestările se mai împuținaseră însă românii erau în continuare
terorizați de populație și armată, fiind mereu întrebați: „– Nu plecați? Ce mai
așteptați? Voiți să vă ducem în lanțuri la frontieră, ca pe ceilalți?”.1099 Șeful
poliției din Târgu Secuiesc, un anume Dr. Hamar, originar din Ojdula, județul
Treiscaune, îi tortura pe români pentru orice denunț, indiferent de cauză, fără să
facă cercetări.1100 Dintr-o scrisoare adresată Mitropoliei Sibiului, preotul Ioan I.
Rafiroiu din Târgu Secuiesc, anunța că 95% din românii locuitori ai orașului s-
au refugiat.1101
În luna martie 1941, delegatul Marelui Stat Major pe lângă comisia
mixtă de ofițeri a cerut comisiei de la Brașov să înainteze cererea statului
român către comisia de ofițeri de la Cluj de a efectua o anchetă în legătură cu
persecuția pornită de autoritățile maghiare, împotriva românilor din județele
Ciuc, Odorhei și Treiscaune. Motivarea din cerere era următoarea: „Din luna
septembrie 1940, s-a început prigoana îndreptată contra românilor…, forțându-i
să treacă la religia romano-catolică. Încă pe la 1 ianuarie 1941, toate aceste
maltratări au fost suportate cu mari greutăți de către români. Cu începere de la
1 ianuarie 1941, s-au început manifestările contra românilor, maltratându-i și
tăindu-le cămășile de pe ei, batjocorindu-i în modul cel mai barbar… De la 1
februarie 1941, au început dărâmarea definitivă a tuturor bisericilor românești,
ce se aflau în județele Odorheiu, Treiscaune și Ciuc”.1102
Comisia de la Cluj a pornit o anchetă, din care rezulta veridicitatea
faptelor reclamate, prezentate mai sus, despre care a comunicat la Brașov, prin
adresa 433 din 28 noiembrie 1941. Însă, în urma anchetei ce a avut loc în luna
septembrie 1941, la Bicazul Ardelean, mai mulți români au fost arestați și duși
la Budapesta, motiv pentru care, statul român, prin delegatul Marelui Stat
Major pe lângă comisia de ofițeri adresa o cerere acestei comisii: „Aș fi foarte
recunoscător onoratei Comisii dacă s-ar găsi o modalitate ca aceștia să fie puși
în libertate și să se poată întoarce la casele lor, întrucât sunt absolut nevinovați.
Suferințele lor și ale familiilor lor sunt de nedescris”.1103
Înaintând cererea către comisia de la Cluj, comisia mixtă din Brașov a
adăugat că: „din cauza persecuțiilor suferite de la autoritățile maghiare,
Românii au început să treacă în masă frontiera, cu copiii și vitele lor, din cauză

1098
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 194.
1099
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 209.
1100
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 210.
1101
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, cutia 49, dosar 666, f. 23-27.
1102
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 290.
1103
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 290.

229
că nu mai pot suporta greutățile și persecuțiile la care sunt supuși de către
autoritățile maghiare”.1104
Chiar la începutul perioadei de ocupație, posturile de grăniceri raportau
Ministerului român de Externe că românii din județul Treiscaune veneau la
frontieră, „plângându-se că nu mai pot suporta calvarul la care sunt supuși de
unguri. Ei cer ungurilor din România să facă schimb de proprietăți, însă aceștia
din urmă nu consimt”.1105
În zilele de 5 și 6 aprilie 1942 au mai trecut frontiera în România 110
refugiați, bărbați și femei, toți din comuna Bicazul Ardelean, județul Ciuc, o
parte dintre ei reușind să treacă și vite. Din declarațiile lor s-a putut afla că în
județul Ciuc „teroarea și persecuțiile maghiare contra românilor în luna aprilie
1942, au luat proporții nebănuite”.1106 Statul român cerea comisiei mixte să
intervină pentru liniștirea spiritelor în zonă, deoarece informațiile care
parveneau, din județul Ciuc, aveau un ecou profund în România.
Punctele de trecere ale frontierei raportau, în anul 1942, tot mai multe
treceri ale frontierei, majoritatea cauzate de lipsa alimentelor și de „măsurile de
șicanare și teroare morală contra populației române de pe teritoriul rural,
urmărindu-se înăbușirea oricărei încercări de rezistență și conștiință
națională”.1107
Refugiații români au declarat că și în ceea ce privește distribuirea
alimentelor existau discriminări. Rația de făină, pentru un român era de 1 kg la
10 zile, iar pentru un maghiar era cel puțin dublă.1108 De multe ori, românii care
protestau erau denunțați la postul de jandarmi, arestați și pedepsiți, de regulă cu
bătaia, care se aplica inclusiv femeilor, care, de frică, treceau granița în
România.1109 Lipsa alimentelor era o problemă cu care se confrunta întreaga
zonă de sud-est a Transilvaniei, motiv invocat de o mare parte a refugiaților.1110
Mulți dintre ei au fost victimele rechiziționării forțate a animalelor și a
alimentelor recoltate, fiind expuși foametei.1111 Nota informativă nr. 1840 din
11 mai 1942, a Direcției Generale a Poliției, arăta că, în anul 1942, rația pentru
principalele alimente era chiar și mai mică decât înainte, unele lipsind cu
desăvârșire. Poliția română anunța Ministerul de Externe că: „Populația
românească din regiunile muntoase ale Ardealului de Nord este înfometată,
deoarece recolta anului trecut fiind slabă, nu mai au nici un fel de rezerve, iar

1104
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 290.
1105
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
1106
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 291.
1107
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 30, 81, 88, 90.
1108
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 302, 316.
1109
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 311.
1110
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 300-319.
1111
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 318; vol. 158, f. 256.

230
guvernul maghiar nu se grăbește a-i veni în ajutor, cu scopul de a o determina
să se refugieze în România”.1112
În luna mai 1942 a fost dată o lege, făcută cunoscută tuturor „prin
batere de tobă, că acela care va cumpăra sau va vinde cereale, precum și cei
care vor manifesta nemulțumiri, vor fi pedepsiți cu 5 luni închisoare și câte 500
pengö amendă”.1113
Cu toate acestea, în Transilvania de Nord a apărut, în anul 1942, o așa-
zisă „bursă neagră de alimente” pentru populația română care era refuzată la
tarabă. Prin aceste acțiuni, românii erau nevoiți să cumpere, la prețuri foarte
mari, mărfuri pe care, în mod normal, trebuiau să le primească în cadrul
sistemului de raționalizare, pe bază de cartelă. În secuime, un kg de pâine se
vindea la bursa neagră cu 3 sau 4 pengö, față de 25 de filleri, cât era prețul
oficial, însă gestionarii le spuneau românilor care mergeau să-și ridice rația de
alimente contra-cost că „pentru români nu sunt alimente”.1114
Mai mult decât atât, poliția din Transilvania de Sud anunța, la 15 mai
1942, că „grănicerii unguri au primit instrucțiuni de a înlesni trecerea românilor
peste graniță”.1115
Pe lângă expulzări și maltratări, o altă metodă de epurare etnică, pusă în
practică de către statul maghiar, a fost trimiterea pe front, mereu în linia întâi, a
unui mare număr de români, acest lucru „făcând ca numărul morților,
dispăruților și răniților să fie în cea mai mare parte constituit din români”.1116
De asemenea, tinerii români încorporați la Levenți, pe motiv că nu vorbeau
ungurește, au fost puși să tragă la jug ca animalele, spre distracția colegilor
maghiari.1117 Aplicarea de relele tratamente în cadrul pregătirii premilitare a
tinerilor sau a persecuțiilor pe care le sufereau soldații români din armata
maghiară, din partea superiorilor au reprezentat un alt motiv pentru care
românii s-au refugiat.1118
Principalul motiv al persecuției era necunoașterea limbii maghiare,
limba română fiind total interzisă. Ioan Țepeluș, refugiat român din Corbu,
județul Ciuc, declara că atunci când a cerut, în numele colegilor români, să li se
dea un timp pentru a învăța limba maghiară, sau chiar un instructor care să îi
învețe, a fost bătut cu pumnii și picioarele.1119 Aceleași lucruri se întâmplau și
la Vidacutul Românesc, din județul Odorhei, cu tânărul Ioan Costin, în vârstă
de 16 ani, care a avut nevoie de internare în urma agresiunilor din partea

1112
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 23.
1113
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 37.
1114
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 369.
1115
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 26.
1116
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43.
1117
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285, 288, 289, 290, 291.
1118
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301, 302, 314.
1119
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 316.

231
instructorilor premilitari.1120 La evenimentul de sfințire a drapelului premilitar
al organizației din județul Odorhei, în data de 10 mai 1942, la instigarea
preotului reformat, Kali Dénés, s-a trecut la intimidarea tinerilor români, care
au fost obligați să cânte, împreună cu maghiarii un fel de imn al organizației:
„Minden levente azer oláh szurjon le” (Fiecare premilitar să omoare 1.000 de
români).1121 Tot în anul 1942, un tânăr premilitar din Bicazul Ardelean, Roșu
Gheorghe, care întârziase la o ședință de instrucție, a fost internat într-un lagăr
și datorită faptului că vorbea bine limba maghiară, a fost eliberat contra unei
amenzi de 2.000 de pengö. De menționat este faptul că pentru o vină similară –
lipsa de la ședințele de instrucție premilitară – tinerilor unguri li se aplica o
amendă de 100 de pengö.1122
O notă informativă a Direcției Generale a Poliției, arăta că și în anul
1942, tendința de deznaționalizare a elementului românesc continua atât în
școli și biserici cât și în cadrul organizației premilitare de levenți. Acolo tinerii
erau obligați să frecventeze cursurile premilitare de la vârsta de 12 ani până la
18 ani, fiind obligați să învețe imnul iredentist maghiar, crezul iredentist,
despre care am scris mai sus, și alte cântece, dintre care unele, prin conținutul
lor, prevedeau chiar un război între Ungaria și România, cu scopul anexării și
Transilvaniei de Sud. Cei care nu știau sau nu voiau să cânte erau bătuți și
pedepsiți.1123
Alte pedepse constau în umilirea soldaților români din armata maghiară,
prin aplicarea de pedepse sau prin adresarea de ordine care afectau demnitatea
umană.1124 Au fost reclamate numeroase cazuri în care soldații români, care
erau trimiși pe linia frontului, în luptele de la Cotul Donului, și care erau răniți,
iar familiile lor nu primeau niciun fel de compensație din partea statului, spre
deosebire de familiile etnicilor maghiari1125, „ungurii căutând pe toate căile să
scape de români”1126. Pe front se formaseră plutoane cu românii din
Transilvania, cu sârbii și cehoslovacii din teritoriile anexate de Ungaria „și
numai acestea erau băgate în foc. Singurii comandanți erau ungurii, însă la atac
toți aceștia fugeau înapoi”.1127 Refugiatul Rugină Dumitru din comuna Corbu,
rănit în luptele de la Cotul Donului, declara că „la Regiment a văzut multe
nedreptăți din partea ungurilor, care merg atât de departe, că oricât de tare ar fi
voința românilor, nu se mai poate suporta”1128, iar alt soldat român rănit în

1120
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 422.
1121
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 423.
1122
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 182.
1123
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 253-254.
1124
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 299-305, 309, 310.
1125
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 305, 310, 312.
1126
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 313.
1127
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 314.
1128
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315.

232
aceeași bătălie declara că a fost împușcat din spate de unguri, care îi păzeau pe
români să nu se mai întoarcă, orice mișcare de retragere fiindu-le fatală.1129
Între 10 și 16 noiembrie 1940 s-a făcut, în Transilvania de Nord,
recrutarea tinerilor din contingentul 1941, iar la 2 decembrie 60% erau deja
încorporați. Odată cu ei au fost încorporați și tinerii români care optaseră pentru
cetățenia română și se aflau în curs de părăsire a teritoriului cedat.1130
La 1 mai 1942 au primit ordine de chemare toți intelectualii români,
care, din cauza timpului foarte scurt în care trebuiau să răspundă, neputându-se
prezenta la unitățile militare de care erau chemați, au fost preveniți că vor fi
internați în lagărele de concentrare din vechea Ungarie, ceea ce a dus la exodul
multora dintre ei, iar cei care nu au reușit să se refugieze și s-au prezentat la
unități au fost deportați în lagărul de concentrare de la Miskolc.1131
În ziua de 1 octombrie 1942, militarii români din toate companiile
Regimentului 27 Honvezi de la Sfântu Gheorghe, au primit ordin să predea
toate efectele din dotare și să primească, în schimb, muniție de război, urmând
ca în dimineața aceleiași zile să pornească cu trenul pe front. Aceștia au fost
duși în comuna Kopsovár Kaposvár, dincolo de Budapesta, unde au fost
adunați aproape toți românii din unitățile militare, formându-se unități compuse
numai din români, sub comanda cadrelor maghiare, care erau trimise pe front,
în prima linie. Unii dintre aceștia au reușit să se refugieze în România, însă
familiile lor au avut de suferit confiscări și rechiziționări de bunuri, animale și
alimente.1132 Românii eliberați din lagărele de muncă din Ungaria, erau
încorporați la Regimentul din Sighetul Marmației, unde nu primeau nici arme și
nici ținută militară, ci erau ținuți în hainele civile, cu care veneau, „fiind în
continuare maltratați și batjocoriți, și puși, împreună cu evreii, la diferite
corvezi, în general la construcția de barăci, săpatul tranșeelor și altele”.1133
Concentrările s-au întețit în luna mai 1940, când se înregistrau câte 10-
20 de români recrutați din satele românești ale Arcului Carpatic. Repartizarea
acestor tineri se făcea la regimentele care plecau pe frontul de Est. O altă parte
erau concentrați la unități care păzeau frontiera cu Slovacia. Foștii polițiști și
jandarmi români erau concentrați la unități care lucrau la fortificații.
Transportul acestora din localitățile de origine la unitățile militare se făcea
astfel încât să nu existe în trenuri grupuri compacte de români.1134
Pe de altă parte, dintr-un ordin primit de la Ministerul de Război din
Ungaria, autoritățile maghiare nu mai acordau ajutorul de război familiilor
mobilizaților români, dacă aceștia nu dovedeau, printr-o adeverință de la

1129
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 316.
1130
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 221.
1131
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 36.
1132
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 317.
1133
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 318.
1134
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 18.

233
primărie, că nu au niciun conflict cu autoritatea maghiară: datorii către fiscul
maghiar, amenzi neplătite, opunere la rechitziționare etc.1135
O parte din refugiații și expulzații din județul Ciuc, care, în urma unor
anchete ale comisiei mixte de ofițeri româno-italiană, au fost exonerați de
acuzațiile ce li s-au adus, au cerut să se întoarcă în Transilvania de Nord și să-și
reia viața de dinaintea exilului. În acest sens, delegatul român pe lângă comisia
de ofițeri cerea autorităților județului Ciuc, la 21 noiembrie 1941, să i se pună
la dispoziție o listă cu cei care se puteau întoarce acasă, „numai cu asigurarea
că nu vor fi târâți prin închisori”.1136 Tinerii români au cerut să aibă comandanți
români sau care să vorbească românește, deoarece nu mai puteau suporta
discriminările și muncile grele la care erau puși. Nemaiputând suporta
tratamentul aplicat de către conducerea militară, mulți dintre soldații români
din armata maghiară au dezertat în România, cu tot echipamentul, trecând în
masă frontiera. Cei rămași la unitățile lor, și care își manifestau nemulțumirea,
erau internați în lagăre și duși în locuri necunoscute. Orice corespondență cu
familiile lor era imposibil de realizat.1137
Luând exemplul aliaților din Vest, statul maghiar a construit, așadar,
tabere și lagăre de muncă forțată, în care lucrau români și evrei. Un număr de
70.000 de români au fost obligați să lucreze în aceste tabere, care s-au dovedit a
fi adevărate lagăre de exterminare. Cele mai importante lagăre pentru
internarea românilor ardeleni din interiorul Ungariei se aflau la Seghedin,
Debrețin, Budapesta, Békés-Csaba, Püspokladány etc.1138 Muncile prestate
între 12 și 14 ore pe zi, inclusiv duminica, erau diverse și epuizante, de la
construcția terasamentelor de căi ferate, aeroporturi, canale, cazemate, la
săparea tranșeelor din spatele fronturilor, sau la munca în minele de cărbuni, în
agricultură, la pădure etc.1139 Închisorile tribunalelor din Satu Mare, Carei,
Târgu Mureș, Zalău, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sfântu Gheorghe, Miercurea-
Ciuc, Odorhei, au devenit neîncăpătoare. Condițiile de detenție, de muncă, de
hrană și de igienă erau total nesatisfăcătoare. Scopul arestărilor și al internărilor
în lagăre a fost acela de a-i determina pe români să părăsească Ungaria. Din
majoritatea documentelor reiese faptul că foarte mulți deținuți au fost eliberați,
numai cu condiția semnării unei declarații prin care „renunță de bună voie la
cetățenia maghiară și pleacă în România”.1140
În lagărele de muncă din Ungaria, erau duși bărbații români care erau
bănuiți de anumite legături cu România, sau cei care protestau împotriva
discriminărilor săvârșite de jandarmi și de administrația maghiară, precum și

1135
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 283.
1136
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 297.
1137
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 19.
1138
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 95.
1139
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43.
1140
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 96.

234
intelectualii și fruntașii români, foștii primari și cei bănuiți de legionarism.1141
Un astfel de caz este cel al unor ciobani din Tulgheș, Gheorghe Țepeș și Gavril
Dandu, care au pierdut 7 oi, probabil răpite de animalele sălbatice, și, sub
acuzația că le-au trecut granița în România, au fost internați într-un lagăr de
muncă forțată de lângă Budapesta.1142 Un caz similar s-a petrecut la Corbu, în
primăvara anului 1941, când două santinele din armata maghiară, aflate într-un
post fix de pe muntele Arșița-Piatra Șoimilor, după o dispută legată de una
dintre fetele din Corbu și fiind în stare de ebrietate, s-au împușcat între ei,
decedând amândoi. În urma unei cercetări superficiale, au fost declarați
vinovați toți ciobanii români care păzeau oile pe munții din împrejurime. Au
fost acuzați a fi reacționari, au fost prinși și anchetați, 101 bărbați din Corbu,
inclusiv copiii care îi însoțeau. În timpul anchetelor au fost torturați și
maltratați, țipetele de durere fiind atât de puternice, încât nemaiputându-le
suporta, comandantul detașamentului de grăniceri a ordonat încetarea
interogărilor. În cadrul anchetei a fost cercetat și deportat și preotul Alexandru
Coșocariu, considerat a fi liderul lor, despre care am scris în subcapitolul
anterior. În cele din urmă, au fost deportați în Ungaria, în lagărul de muncă de
la Urkuth, în apropierea capitalei Budapesta, 88 de bărbați din cei anchetați
(ceilalți erau copii). Acolo au fost forțați să muncească la o carieră de piatră,
doi dintre ei (Ioan Pop și Gheorghe Stoica) murind înainte să fie eliberați.
Poziția celor arestați a fost depistată printr-un document al Tribunalului din
Cluj, aflat acum la Arhivele Naționale din Cluj și care cuprinde numele tuturor
celor 88 de bărbați din Corbu, condamnați la muncă forțată în Ungaria.1143 În
urma acestui eveniment, „autoritățile maghiare au pedepsit populația
românească din Corbu. Românii nu mai erau primiți la lucru nicăieri, nu mai
puteau cumpăra alimente, li s-a luat toată recolta pe anul trecut și au rămas
muritori de foame, neavând din ce își întreține familiile, erau bătuți pe motiv că
în timpul conducerii românești i-ar fi divulgat pe unguri la autorități și pentru
că nu știau limba maghiară”.1144 De asemenea li se interzisese să meargă la
biserica românească, cu toate că preotul fusese arestat și internat într-un lagăr la
Budapesta1145, poarta bisericii fiind păzită de membri ai gărzilor patriotice
maghiare, înarmați cu pari și bâte 1146.
Un astfel de lagăr fusese înființat și la Miercurea-Ciuc, unde erau
internate femei, de origine maghiară și română, cu acuzația că simpatizaseră cu
românii sau au lucrat pentru statul român înainte de anexare, iar altele pentru
motivul că aduseseră critici regimului ungar, din cauza lipsei de alimente.1147
1141
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 198.
1142
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315.
1143
Românii din Covasna și Harghita…, p. 688.
1144
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 152.
1145
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 153.
1146
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 155.
1147
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 245.

235
 Românii din Sovata au fost concentrați într-un lagăr de muncă, pe motiv
că au luat apărarea celor doi cântăreți bisericești, cărora li se interzisese să îl
mai ajute la slujire pe preotul Ioan Roșca.1148
Românii rămași în orașul Odorhei au fost în permanență maltratați și
amenințați de către populația și administrația maghiară. În ziua intrării lui
Horthy în Odorhei, la 8 octombrie 1940, toți românii au fost arestați, la primele
ore ale dimineții, și ținuți în închisoare până seara târziu, după plecarea
Regentului.1149 Alte fapte reiese din rândurile care urmează.
Polițistul Iordăchiță Ștefan din Odorhei nu a putut părăsi orașul la 10
septembrie, odată cu evacuarea poliției de reședință a județului, primind o
amânare de la superiorii săi ierarhici, pe motiv că nu și-a putut convinge soția
de etnie maghiară să plece într-un timp atât de scurt în România. Acesta a
declarat la refugiul său în România că, în noaptea de 10 spre 11 septembrie,
până la venirea trupelor de ocupație, grupuri de maghiari „au pornit la
vânătoare după românii care au mai rămas pe teritoriul orașului Odorhei”.1150
În aceeași noapte, casele care erau locuite de români și sași, au fost vandalizate
și vitrinele magazinelor sparte.1151 Casele care au fost locuite de funcționari
români, și care au fost lăsate în stare bună, cu instalații electrice, mobilier,
obiecte de artă etc., au fost distruse, unele incendiate iar obiectele de valoare
furate.1152 În aceeași noapte locuința polițistului a fost forțată de un grup de
maghiari, care doreau să-l omoare, dar a scăpat când polițistul a început să-i
strige pe nume. Calvarul polițistului a continuat în zilele ce au urmat, fiind
arestat împreună cu mai mulți români în ziua de 6 octombrie. După eliberare
toți ceilalți români au fost expulzați, însă polițistului i s-a refuzat cererea de
repatriere, făcându-se asupra sa presiuni pentru a trece la confesiunea
reformată. Încercând să ajungă la biserica ortodoxă, a aflat că aceasta fusese
transformată în magazie, însă a văzut că în turlele bisericilor maghiare erau
instalate mitraliere antiaeriene.1153
Un caz care merită amintit este și cel al medicului Andrei Crișan din
Odorhei, în vârstă de 44 de ani, care a fost grav bătut de către soldații unguri,
având nevoie de îngrijiri din partea colegilor, stând o vreme într-un sanatoriu al
medicului sas, Dr. Dienesch Kaas, care i-a eliberat și un certificat medical,
nefolositor în Ungaria, fiind nevoit să se refugieze în România, împreună cu
soția.1154 Înainte de intrarea trupelor de ocupație în Odorhei, la 3 septembrie
1940, a fost bătut de către un grup de studenți și profesorul Dr. Radu

1148
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 37.
1149
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.
1150
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 65.
1151
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.
1152
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 66.
1153
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 67.
1154
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 47.

236
Gaberdeen, din Odorhei, motiv pentru care s-a refugiat în România, împreună
cu familia, cu ultimul autobuz care pleca spre Brașov.
De menționat este faptul că familiile celor refugiați, rămase în
Transilvania de Nord, erau excluse de la distribuirea rației de alimente de
bază.1155
Tot la Odorhei a fost maltratat și florarul român Cotoca Adalbert, în
vârstă de 55 de ani, care în data de 15 septembrie 1940, odată cu intrarea
trupelor maghiare de ocupație în acel oraș, a fost prins și bătut de un grup de
cetățeni unguri, fiind salvat de doi polițiști, care l-au condus acasă, apoi l-au
condus până la ieșirea din Odorhei. În cele din urmă a reușit să ajungă la Târgu
Mureș, de unde a încercat să treacă în România, dar fiind prins de jandarmerie,
a fost arestat într-o închisoare din Oradea, pe motiv că era ortodox și avusese
atitudini antirevizioniste. După o perioadă de arest, a fot expulzat în România,
rămânând la Odorhei o casă, o grădină plină cu flori foarte scumpe și
magazinul, în care se aflau 50.000 de lei, paguba totală ridicându-se la 525.000
de lei.1156
Românilor menționați mai sus li se pot adăuga mulți alții, cum ar fi
Rusu Miron – comerciant1157, Radu Ioan – agent de control pe lângă
Administrația Financiară 1158, Nicoară Emil, Cristea Gheorghe, Bob Ilie,
Moldovan Gheorghe, Suciu Ioan, Botoș Ioan – farmacist, Navrea Vasile,
Horincar Ioan, Nicoară Camil – cârciumar și alți comercianți, funcționari,
intelectuali, muncitori etc., care au fost prinși, maltratați și expulzați sau forțați
să se refugieze peste graniță 1159, ale căror nume se găsesc consemnate în Arhiva
Diplomatică a Ministerului de Externe, în Fondul Transilvania.
Românii Șerban Nicolae, Șerban Gheorghe și Pălășan Nicolae din
Jimbor, județul Odorhei, au fost bătuți de către grăniceri și jandarmi și apoi
arestați, în ziua de 20 august 1941, „pentru motivul că au cântat românește în
curtea unuia dintre ei”.1160 Și locuitorul Simion Neculai din Jimbor a fost grav
bătut de jandarmi, în aceeași zi, deoarece, la ordinul autorităților de a arbora
drapelul Ungariei cu ocazia zilei Sfântului Ștefan, el a arborat un drapel din
hârtie colorată, neavând unul din pânză.1161
În comuna Vidacutul Românesc, din Județul Odorhei, s-a înregistrat un
caz de abuz asupra familiei văcarului Ioan Costin, în vârstă de 51 de ani, care
avea 8 copii. În dimineața zilei de 24 aprilie 1942, s-au refugiat în România trei
familii românești din Vidacut, reușind să treacă clandestin și vitele. Jandarmii
din comuna Șoimușul Mic l-au acuzat pe văcar că i-a ajutat pe fugari să treacă
1155
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 156.
1156
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 51.
1157
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.
1158
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 90.
1159
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 91.
1160
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 427.
1161
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 427.

237
granița cu vitele. Văcarul neavând cunoștință de cele întâmplate, a fost torturat
cu scopul de a-și recunoaște vina de conspirator. Văzând că Ioan Costin nu
mărturisea nimic, a fost adusă și torturată și soția acestuia. Cei șapte jandarmi,
care i-au torturat i-au amenințat cu moartea, în cazul în care vor merge la medic
pentru a solicita certificat medico-legal, înțepându-l cu briceagul personal în
cap.1162 După interogatoriul care a durat 12 ore, a fost expulzat peste graniță, în
România, prin Uilac, fără niciun bun asupra lui. În aceeași situație s-a aflat și
ciobanul Vasile Popa, care a fost maltratat de jandarmi, pe motiv că s-ar fi
refugiat câteva familii, cu oile lor, și cu ajutorul ciobanului. În schimbul
iertării, jandarmii i-au cerut mită suma de 600 de Pengö, pe care neputând să o
plătească, s-a refugiat în România.1163 Tot la Vidacut, conform unei anchete a
comisiei de ofițeri, românii erau amenințați în permanență, „spunându-li-se că
dacă nu vor pleca din comună, îi vor dezbrăca în pielea goală și așa îi vor
arunca peste graniță, iar celor care nu vor pleca, le vor jupui pielea și le-o vor
umple cu paie. Amenințarea aceasta nu o fac numai ungurii, care sunt în
proporție de 25%, ci și militarii”.1164
„Din cauza tratamentului barbar cu care erau tratați” românii din
Vidacut erau obligați să evite drumurile și să umble prin grădini.1165 Rămași
fără preot, care a fost nevoit să se refugieze, așa cum am arătat la subcapitolul
anterior, și fără învățător, care a fost expulzat, cei 600 de credincioși ortodocși
din Vidacut, care formau o majoritate de 75% și care se aflau la doar 2 km de
granița românească și de comunele românești, cu care aveau legături familiale
și de afaceri, deveniseră „o insulă izolată în masa comunelor secuiești ce o
înconjurau”.1166 Înmormântările, botezurile și alte acte de cult, se săvârșeau fără
preot. În zilele de sărbătoare își găseau refugiul în biserică, unde făceau
rugăciuni numai cu dascălul bisericii, însă când au aflat autoritățile, le-au
interzis și acest lucru.1167 Populația maghiară revanșardă inventa anumite
abateri, cum ar fi trecerea frontierei în mod clandestin în România, pe care,
apoi, le semnala jandarmilor, care, la rândul lor, „fără nicio cercetare, îi băteau
până la nesimțire, și, pe lângă aceasta, îi mai și amendau cu sume echivalente a
500-1.000 de lei”.1168 Dintr-un raport al delegatului Marelui Stat Major aflăm
că, în aceste circumstanțe, credincioșii români din Vidacut, nemaiputând
suporta situația grea în care de aflau, „își roagă moartea, singura care îi poate
scăpa de jalea în care se zbat. Plâng și se jeluiesc de vitregia în care le-a fost
dat să ajungă iarăși”.1169

1162
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 421.
1163
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 422.
1164
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1165
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1166
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1167
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1168
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1169
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 433.

238
 Alte abuzuri au fost înregistrate în orașul Odorhei și asupra numitei
Valeria Pop, care optase pentru cetățenia română, și asupra mai multor locuitori
români din comuna Sângeorgiu de Pădure, județul Odorhei, care au fost
amenințați, li s-au spart ferestrele caselor și lămpile care ardeau, apoi au intrat
peste ei în casă, în seara zilei de 10 decembrie 1942, după festivitatea de
sărbătorire a Regentului Horthy. În urma acestei acțiuni a populației maghiare,
a rezultat moartea tinerilor Isaia Ion, Cici Victor și Suciu Ioan.1170 Presiuni
violente au existat și asupra multor alți locuitori din acea localitate, care au fost
forțați să se refugieze, printre care amintim pe Savu Ștefan, Toma Ștefan,
Piroșca Teodor, Datu Mihail, Miku Gheorghe, care au fost interogați de
judecătorul Eugen Ciocan, de la tribunalul județului Târnava Mare, cel care se
ocupa de primirea declarațiilor refugiaților din Transilvania de Nord.1171
Numărul refugiaților și expulzaților din Vidacut se ridica la peste 250 de
persoane.1172
În toamna anului 1940, locuitorii români ai județului Odorhei nu au mai
executat semănăturile de toamnă, deoarece autoritățile le-au interzis acest lucru,
„punându-le în vedere că, în curând, vor fi trecuți peste frontieră”.1173
În luna decembrie, când s-au preschimbat buletinele populației din
orașul Odorhei, românilor li s-a refuzat eliberarea documentelor de către biroul
de evidență a populației, fără alte explicații.1174
În ziua de 14 decembrie 1940, toți românii rămași în comuna de oieri
Poiana Sărată, județul Treiscaune, au fost chemați la Primărie pentru a declara
toate oile pe care le posedau. Li s-a pus în vedere că puteau păstra câte 50 de oi
pentru fiecare familie, restul urmând a fi rechiziționate de stat la un preț
modic.1175
Delegatul Marelui Stat Major pe lângă Comisia de Ofițeri raporta într-
un Memoriu asupra situației elementului românesc din Transilvania, că, și în
anul 1943, românii din județul Treiscaune erau discriminați în permanență.1176
Credinciosul Andrei M. Gheorghe din Borsec a fost expulzat, la 1 mai
1942, după ce a fost persecutat un an și jumătate, timp în care a fost exclus de
pe lista de alimente și i s-a interzis să aducă lemne de foc din pădure. În cele
din urmă i s-au rechiziționat cei 2 cai, 11 oi și 2 vaci, iar în momentul în care a
cerut să i se achite suma convenită de către guvern pentru rechiziționarea
animalelor, a fost condus de jandarmi la Tulgheș, de unde a fost expulzat.1177

1170
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 424.
1171
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 33.
1172
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 12-345.
1173
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 131.
1174
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 261.
1175
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 260.
1176
A.N.I.C., Fond Delegatul Marelui Stat Major, dosar 56, f. 275. Documentul se regăsește
și în A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 272.
1177
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 149.

239
Aceeași soartă a avut-o și Bota Ioan, care, după ce a rămas singurul bărbat al
unei familii mari, după ce cumnații și frații au fost arestați și duși la Budapesta,
împreună cu preotul Alexandru Coșocariu, din Corbu, i-a fost confiscat terenul
agricol cumpărat în perioada interbelică și după ce i s-au rechiziționat vitele și
cerealele adunate, a fost expulzat la 10 august 1942.1178
Stațiunea Borsec apare și în registrele comisiei mixte de ofițeri, ca fiind
locul în care, un număr de 219 premilitari români, aleși în mod discriminatoriu,
au fost aduși din județul Cluj în data de 1 iunie 1942, pentru a munci la cariera
de piatră, în condiții cu totul inumane, fiind cazați într-un fost grajd pentru cai,
fără așternuturi, sau măcar paie pe jos, și primind foarte puțină hrană.1179
Despre relele tratamente aplicate tinerilor recruți români, care erau persecutați,
vorbesc mai multe rapoarte ale comisiei mixte de ofițeri.1180
Comisia mixtă de ofițeri, într-un raport de activitate din 25 aprilie 1942
concluziona că: „Atât populația maghiară, cât și jandarmii maghiari din județul
Odorhei, exercită o teroare dintre cele mai neomenești față de populația de
origine etnică română, pe care o atacă și o bate de îndată ce observă că un
român a ieșit pe stradă. Afară de aceasta, românilor li se sparg ferestrele,
acoperișurile caselor, atât de către oamenii maturi cât și de către copii, fără ca
autoritățile să ia vreo măsură în privința aceasta”.1181
De menționat este faptul că, doar în luna mai a anului 1942, s-au
refugiat în România peste 8.500 de români din Transilvania de Nord.1182
Întrebat despre expulzările din teritoriul anexat Ungariei, însărcinatul cu afaceri
din Legația Ungariei la București, a răspuns că dacă partea română mai
folosește termenul de „expulzări”, el va refuza să mai poarte un dialog cu orice
reprezentant român, preferând termenul de „refugiere”. În cazul sus menționat,
secretarul general din Ministerul Român al Afacerilor Străine a explicat că
populația românească din Transilvania de Nord a fost silită să se refugieze din
cauza „regimului la care a fost supusă, îndeosebi a măsurilor de înfometare
sistematică, înhămarea la plug și grapă a tineretului român premilitar și militar
etc., …sistemul întrebuințat de autoritățile maghiare fiind mult mai ingenios,
mai variat și mai adaptat împrejurărilor locale”.1183 Înaltul oficial român a cerut
atunci o anchetă privitoare la mai multe spețe de violență ale reprezentaților
administrației maghiare asupra populației românești.
În urma acestui demers al statului român, guvernul de la Budapesta a
promis că urma să se facă o anchetă pentru pedepsirea celor vinovați. Ancheta
a fost făcută, o parte din vinovați au primit pedepse, care constau, în general, în

1178
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 151.
1179
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 56.
1180
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 299, 300.
1181
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 431.
1182
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 88.
1183
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 88.

240
înlăturarea din funcții, iar pentru celelalte spețe au fost găsite justificări, care îi
exonerau de vină pe cei nominalizați.1184 Mai mult, oficialul maghiar a
justificat violențele și actele de discriminare a populației românești ca fiind
răspunsul la acțiunile românești împotriva populației maghiare din
România.1185
Comisia mixtă de ofițeri de la Cluj, într-un raport către Ministerul
german de Externe evalua situația astfel: „nedreptățile făcute minorității
române în Ungaria sunt intolerabile și, incontestabil, mult mai mari decât cele
făcute minorității maghiare din România”.1186
Inclusiv Adolf Hitler era înștiințat despre politica ungară în ceea ce
privește România și pe români spunând despre ea că „vrând să fie prea abilă, s-
a încurcat în propriile ițe, iar acest fapt nu poate rămâne fără consecințe în
viitor” 1187.
În toamna anului 1942 au apărut din ce în ce mai multe procese cu
acuzații de sabotaj la adresa românilor, pe motiv că nu ar fi făcut semănături
suficiente și că nu ar fi muncit suficient pentru reușita recoltei.1188
Declarațiile românilor refugiați în perioada 1 septembrie 1940 – 1
decembrie 1942, din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, au fost adunate într-
un volum aflat în Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe de la
București. Din sutele de declarații se poate observa situația grea prin care au
trecut credincioșii români, după ocuparea zonei de către trupele maghiare de
ocupație.
De exemplu, un credincios ortodox, pe nume Vasile Bălăban, originar
din comuna Sânpaul, județul Odorhei, de profesie plugar, s-a refugiat în data de
23 aprilie 1942. Motivele refugierii sale au fost bătăile și maltratările din partea
populației maghiare, suferite atât de el cât și de familia sa, înfometarea familiei
sale, prin distribuirea a 5 kg de făină pe săptămână, pentru toți cei nouă
membri, maltratarea copiilor săi în cadrul pregătirii premilitare, rechizițiile
interminabile de alimente, interzicerea vorbirii limbii române pe domeniul
public, chiar și între membrii familiei, presiuni exercitate de către autorități
pentru trecerea la religia reformată. Din motivele înșirate mai sus, acesta a fost
nevoit să renunțe la toate bunurile mobile și imobile și să treacă în România.1189
Un alt credincios ortodox, pe nume Ioan Niculae, de profesie pădurar,
din comuna Merești, județul Odorhei, declara că a fost prins pe stradă de către
o bandă de maghiari, civili, care l-au legat cu frânghii și l-au bătut. Apoi l-au
purtat legat de un lemn prin comună strigând la cetățeni „să iasă să-l vadă pe al

1184
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 96.
1185
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 97.
1186
P.A.A.A., Fond Budapest, vol. 196, f. 311.
1187
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 101.
1188
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 237.
1189
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 28.

241
doilea Hristos”. A fost scăpat de la ucidere de către jandarmi, care l-au dezlegat
și l-au trecut peste graniță, în România, în ziua de 4 octombrie 1940, lăsând în
voia sorții restul familiei și întreaga avere. Credinciosul Gavra Ștefan care
locuia în vecinătatea bisericii ortodoxe din Merești, văzând pe fereastră
devastarea bisericii de către locuitorii maghiari, „s-a pomenit noaptea cu o
bandă de unguri care au început a-i devasta casa, spărgându-i geamurile, fiind
lovit în cap cu toporul de locuitorul maghiar Bartha Josef.1190
Credinciosul ortodox Roman Alexandru, de profesie oier, din Vârghiș,
județul Odorhei, declara că, fiind martor la dărâmarea bisericii, fapt petrecut
odată cu sosirea trupelor de ocupație în comună, i-a fost incendiat grajdul,
arzând 8.000 kg de fân și fiindu-i grav afectată și casa. El a scăpat fugind în
pădure și trecând granița în România, desculț și doar cu ce avea pe el, „lăsând
în Vârghiș toată agoniseala”.1191 Tot la Vârghiș, credincioșii au fost trecuți cu
forța la cultul unitarian, sub amenințarea expulzării peste Olt, în România, fără
dreptul de a lua ceva cu ei. După maghiarizarea a peste 60 de familii, cele 20 de
familii care au refuzat convertirea forțată, au fost expulzate, în primăvara
anului 1942, peste graniță, în România.1192
De amintit este și cazul credinciosului Savu Moise din Atid, județul
Odorhei. Acesta era angajat, începând cu data de 1 ianuarie 1943, ca cioban la
un locuitor maghiar, pentru o simbrie de 200 de pengö pe an și două rânduri de
îmbrăcăminte. Întrucât, după un an de muncă nu primise nimic din cele
stabilite, i-a cerut angajatorului să-i plătească cele stabilite prin contract. Pentru
că a îndrăznit acest lucru, ciobanul a fost acuzat, în fața șefului de post, că a
trecut oi peste frontieră, unde le-a vândut românilor. În urma acestor acuzații,
ciobanul a fost bătut de către jandarmi, apoi și de stăpânul său, fiind nevoit să
fugă în România pentru a-și salva viața.1193
Credinciosul Albu Pavel, din Bezidul Nou, județul Odorhei, s-a refugiat
din cauza presiunilor care i se făceau pentru a trece la religia romano-catolică.
Neprimind trecerea benevolă la aceasta, a fost închis de către jandarmi, bătut,
apoi purtat prin lanțuri prin localitate, pentru a fi văzut de ceilalți români. În
urma plângerii depuse la poliția județului, a fost acuzat, de către jandarmii care
l-au arestat, de spionaj în favoarea statului român. Românii din localitate,
cunoscând cazul său și sub amenințarea că dacă nu vor trece la religia
reformată „vor păți ca Albu”1194, au trecut în masă la religiile istorice maghiare,
rămânând doar două familii greco-catolice. Odată cu trecerea lor la alte
confesiuni, li s-a schimbat și numele și au fost declarați ca fiind maghiari.
Maghiarii din Bezidul Nou erau înarmați și puteau fi mobilizați pe loc, făcând

1190
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 29.
1191
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 84.
1192
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 84.
1193
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 33.
1194
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 37.

242
instrucție militară. Pavel Albu a fost trimis în judecată pentru mai multe
acuzații, printre care spionaj, fiind condamnat la 3 ani de închisoare, motiv
pentru care s-a refugiat în România.1195
În luna aprilie 1944, Doinisie Negrea, din comuna Lunca Ozunului,
județul Treiscaune, cu ocazia unei licitații pentru pământ, a fost bătut de Baláz
János din cauză că a licitat pentru un jugăr de pământ, având mulți copii de
crescut, fiind atenționat că „românii nu au dreptul la pământ unguresc”.1196
Un mare număr de refugiați s-a înregistrat și în rândul studenților
români, care, nemaiputând să-și continue studiile în Ardealul ocupat, s-au
refugiat, odată cu Universitatea din Cluj, care fusese evacuată de trupele
maghiare, la Sibiu. O altă parte a studenților erau înscriși la cursurile
Politehnicii din Timișoara, iar o altă parte studiau la București.1197 Desigur că o
parte a studenților și absolvenților de liceu s-au refugiat împreună cu familiile
lor, în special, cei ai căror părinți erau intelectuali, preoți etc. Însă un număr de
124 de studenți s-au refugiat, pentru a studia în România, cu toate că familiile
lor se aflau, încă, în Ungaria.1198 De asemenea, un număr de peste 1.200 de
elevi români sub 18 ani învățau în România, având statut de refugiați, în vreme
ce familiile lor, sau unul dintre părinți, se aflau în teritoriul ocupat.1199
Revenirea acestor elevi și studenți în sânul familiilor a fost interzisă de statul
maghiar, prima concesie fiind făcută în vacanța de iară a anului
școlar/universitar 1942-1943. „De la această favoare erau excluși elevii care au
împlinit 18 ani”.1200 La întoarcerea în România, cei 124 de studenți au fost
chestionați de către autoritățile române în legătură cu situația românilor din
Transilvania de Nord. Din declarațiile lor, care erau adevărate note informative,
unele conținând detalii unice, foarte importante, aflăm că o parte a acestor
studenți, în număr de 5, proveneau din actualele județe Harghita și Covasna, ale
căror declarații le-am sintetizat mai jos.
Astfel, aflăm că la Gheorgheni erau concentrați mulți militari,
construindu-se cazărmi și fortificații mari. Armamentul soldaților concentrați
era de tip mai vechi iar îmbrăcămintea și hrana soldaților era slabă.1201 Tot la
Gheorgheni, aflăm din declarația studentului Petru Țepeluș – anul IV la
Medicină – că, pe lângă cele declarate și de ceilalți studenți, referitoare la
situație economică grea, exista o propagandă permanentă privind o viitoare
anexare și a restului Transilvaniei. Această propagandă se făcea prin presa

1195
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 34.
1196
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 321.
1197
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 338.
1198
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 338.
1199
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 337.
1200
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 337.
1201
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 343.

243
maghiară scrisă, radioul public maghiar și, inclusiv, prin filmele care rulau la
cinematograf.1202
Din declarația lui Horațiu Moldovan din Reghin, student la Drept, anul
IV, s-a putut afla că pe drumul dintre Toplița și Borsec, puțin înainte de
ramificația drumului spre Bilbor, se lucra la un rând de fortificații, sub formă
de careu, în care erau parcate tancuri, iar șoseaua spre Borsec, care face
legătura cu Moldova, era pregătită pentru trecerea tancurilor. De altfel, pe
întregul drum se aflau tancuri în mișcare.1203
Studentul la Medicină, Nicolae Țifrea, din comuna Subcetate-Mureș,
județul Ciuc, declara că în comuna natală, pe care o vizitase în vacanța de iarnă,
situația economică era una dezastruoasă. Populația suferea din cauza lipsei
totale a materiilor prime. Alimentația era defectuoasă, mai ales pentru populația
românească, iar o mare parte din recoltă era rechiziționată pentru prețuri foarte
mici și depozitată în așa-zisele hambare ale statului, de la orașe, de unde puteau
fi ridicate doar pe bază de cartelă, la un preț triplu. În comuna sa, românii erau
nevoiți să se hrănească cu mămăligă din mazăre, din ovăz, iar din grăsimea
provenită din tăierea porcilor, fiecare locuitor era obligat să predea o anumită
cantitate, iar dacă nu o putea produce, erau obligat să cumpere de la altcineva și
să predea cantitatea impusă. În cele din urmă, începuse rechiziționarea vitelor
mari și a oilor, pentru a putea fi vândute către populația de la orașe.
Recolta anului 1942 fusese foarte slabă din cauza lipsei de ploaie. Rația
de pâine ajunsese la 90 de grame pe zi pentru un om, iar articolele de
îmbrăcăminte și de primă necesitate lipseau aproape în totalitate din
magazinele satelor românești din zona Topliței. Din punct de vedere cultural,
românii erau opriți cu strictețe de la orice manifestație. Populația românească
era forțată, prin tot felul de mijloace, să treacă la religia romano-catolică, iar
tineretul era forțat să participe, duminica, la pregătirea premilitară a levenților,
unde tinerii erau chinuiți, motiv pentru care mulți fugiseră în România. Bărbații
români erau concentrați și instruiți la Borsec și Tulgheș, apoi duși la unitățile
militare de la Miercurea-Ciuc și Sfântu Gheorghe. Foarte mulți bărbați din
Subcetate, cu vârste între 30 și 40 de ani, au fost trimiși pe front, mulți dintre ei
sfârșind acolo. Alții au fost concentrați la muncă, în folosul armatei, pentru
construirea unei linii de fortificații înspre Moldova, executând lucrări la
Tulgheș, Corbu, Borsec, Bilbor și Valea Secului. Un fapt deosebit pe care l-a
consemnat studentul era constituirea unei armate secuiești, care era cea mai
mare încercare pentru populația românească. Din această organizație făceau
parte toți bărbații civili cu vârste între 16 și 55 de ani, declarând că în cel mai
scurt timp urmau să schimbe fața Ungariei, din punct de vedere etnic.1204

1202
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 421.
1203
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 363.
1204
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 405-410.

244
 Declarația studentului la Drept, Neamțu Nicolae din Toplița, confirmă
faptul că, în pădurile ce străjuiesc stațiunea balneoclimaterică Borsec, se
construiau fortificații militare. Pădurile din jurul Topliței erau înțesate cu
jandarmi maghiari, care împușcau pe oricine încerca să treacă granița în
România. Cămășile naționale erau tăiate frecvent, țăranii români fiind obligați
să le poarte în pantaloni, însă aceștia nu se supuneau și erau gata să se sacrifice
pentru portul lor.1205
Studentul Botă Vasile din Tulgheș confirma construirea fortificațiilor, și
a adăugat că unii dintre ofițerii români, rămași în județul Ciuc, au fost înrolați
în armata ungară, ca simpli soldați, fără să li se recunoască gradele, și erau
trimiși pe front. De asemenea, o parte dintre intelectualii înrolați au urmat
școlile de ofițeri, iar la absolvire au primit, cel mult, gradul de plutonier.1206
Constantin Jigăr, din Miercurea-Ciuc, student al Facultății de Drept,
făcea o imagine completă a vieții economice, sociale, culturale și religioase a
românilor din Miercurea-Ciuc și din județul Ciuc. Starea de spirit a populației
românești, ca și a populației secuiești, era una de nemulțumire față de
administrația maghiară, din cauza lipsei alimentelor și din cauza organizării
proaste. La sate se petreceau evenimente violente, provocate de populația
secuiască. Imaginea generală creată de administrația din Miercurea-Ciuc era
caracterizată de „furturi, delapidări, bacșișuri, propagandă și antiromânismul
dus la exces… În birouri erau conflicte din cauza nemulțumirii secuilor în
privința funcționarilor aduși din Ungaria, secuii dorind o autonomie
absolută”.1207 În garnizoana Miercurea-Ciuc erau concentrați peste 4.500 de
militari, care erau repartizați, pentru menținerea ordinii, în zonele Ghimeș,
Tușnad Băi, Valea Uzului și Gheorgheni. La Ghimeș se construiseră peste 20
de cazărmi, iar la Tușnad fusese înființată o garnizoană propriu-zisă. Tinerii
români cu bacalaureat au fost obligați să facă instrucție, apoi au fost duși în
Ungaria și trimiși pe front. Tinerii maghiari aflați în aceeași situație erau
ridicați la gradul de adjutant. Tatăl său, care fusese șeful Direcției de finanțe, a
fost obligat să predea postul. În Miercurea-Ciuc mai rămăseseră un număr de 7
familii românești, toți pensionari și în vârstă de peste 70 de ani. Funcționarii
unguri duceau o campanie susținută de dezinformare, prin care îi anunțau pe
români că, în scurt timp, Ungaria urma să ocupe și restul Transilvaniei.1208
Unii studenți au fost interceptați de către forțele de ordine maghiare și
interogați asupra situației din România, în special a armatei române. Neștiind
ce să răspundă au fost maltratați și torturați de către anchetatori.1209

1205
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 416.
1206
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 442.
1207
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 456.
1208
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 457.
1209
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 344.

245
 Concluziile trase de către Comisariatul General al Refugiaților din
Transilvania de Nord, în urma analizării declarațiilor studenților români întorși
din vacanța de iarnă, petrecută la familiile din Transilvania de Nord, au fost că,
în teritoriul cedat avea loc, după doi ani de ocupație, o acțiune de slăbire a
puterii de rezistență a românilor rămași, prin:
– măsuri de ordin economic, cum ar fi reducerea rațiilor alimentare,
rechiziționări nedrepte, interzicerea comerțului pentru români, anularea
vânzării de imobile în orașe, anularea reformei agrare, amenzi mari chiar și
pentru fapte neînsemnate;
– evacuări forțate sau impuse de anumite situații: mobilizarea tuturor
bărbaților valizi și trimiterea lor pe linia frontului, sau la muncă pentru scopuri
militare, cu un tratament egal cu cel al prizonierilor de război, relocarea
familiilor pe latifundii din Ungaria;
– lipsa locurilor de muncă pentru români; concedierea în masă a
funcționarilor români și înlocuirea lor cu funcționari maghiari;
– cultivarea prozelitismului religios și încurajarea trecerii de la
confesiunile românești la cele istorice maghiare, prin tot felul de metode;
– neglijarea învățământului românesc în așa-zisele secții românești ale
școlilor secundare și acțiunea de maghiarizare prin școală, mijlocită de
personalul maghiar, care l-a înlocuit pe cel românesc.1210
Și anul 1943 a adus un val de refugieri, cele mai multe cauzate de lipsa
alimentelor și de restricțiile aplicate populației românești. Au fost înregistrate
mai multe cazuri de refugiere ale unor familii din Capu-Corbului, care au ales
să trăiască în județele Bacău și Buzău, nemaiputându-și întreține copiii
numeroși în satul de origine.1211
Românii din județul Ciuc s-au refugiat, în mare parte, în județele Neamț
și Bacău, fiind înregistrați la Oficiile pentru Refugiații din Transilvania de
Nord, de la Piatra Neamț sau Bacău. Cei din județul Odorhei s-au refugiat în
județele Brașov și Sibiu, iar cei din județul Treiscaune s-au refugiat, în mare
parte, în județele Brașov și Buzău. Refugiați din județele Ciuc, Treiscaune și
Odorhei au fost primiți în toate județele României, putând fi găsiți pe liste ale
refugiaților din București, Craiova, Constanța, Galați, Iași, Vaslui, Suceava,
Botoșani, Timișoara etc.1212, românii din întreaga țară dând dovadă de o mare
solidaritate, așa cum se va arăta în subcapitolul dedicat solidarității românilor
de pretutindeni.
O statistică privind refugiații din orașul și județul Râmnicu Sărat, de
exemplu, arăta că în luna octombrie 1940, erau înregistrați 131 de refugiați
transilvăneni, în luna decembrie, a aceluiași an, numărul lor crescuse la 493, iar

1210
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 339.
1211
Doina DOBREAN, Amintiri și evocări cu Eugenia Lăbonț din Capu-Corbului, Harghita,
Editura Cezara Codruța Marica, Gheorgheni, 2019, p. 86-87.
1212
A.N.I.C., Fond Ministerul Afacerilor Interne, dosar 442/1940, f. 55.

246
în luna ianuarie a anului următor erau înregistrați 550 de refugiați ardeleni, care
formau 161 de familii.1213
În timpul ocupației militare a Transilvaniei de Nord, apoi sub
administrația militară, dar și în timpul retragerii armatei și administrației
maghiare, după actul de la 23 august 1944, armata (căreia i s-au adăugat poliția
și jandarmeria), administrația și populația maghiară, prin organizațiile
paramilitare, au desfășurat și au întreținut o atmosferă greu de suportat de către
populația românească. Presiunile desfășurate asupra credincioșilor români, în
întreg teritoriul cedat, s-au manifestat prin ocări, insulte, bătăi, înfometare,
arestări, internări în lagăre de concentrare și de muncă forțată, expulzări,
omoruri individuale și în masă, toate, după un program bine stabilit și urmărit
cu consecvență, cu scopul declarat de a diminua ponderea populației românești
din Ungaria 1214, adică schimbarea raportului demografic în favoarea
elementului maghiar, „iar pe de altă parte, acapararea bunurilor celor
expulzați” 1215, despre care am vorbit în subcapitolul despre implicațiile
legislative ale Dictatului de la Viena.
Raportul unui an de stăpânire maghiară în Transilvania de Nord,
întocmit de Ministerul Afacerilor Străine de la București, totaliza numărul
românilor care au avut de suferit în perioada 1 septembrie 1940-31 august
1941. Acesta totaliza:
Omorâți .............................................. 919;
Schingiuiți ........................................... 771;
Bătuți ................................................ 3.373;
Arestați ............................................ 13.359.
Acestora li se adăugau 12.595 de români expulzați și 123.916 de români
refugiați.
Numărul românilor maltratați, după doar un an de stăpânire maghiară
era, în județul Ciuc, de 510, în județul Odorhei de 140, iar în județul
Treiscaune, de 583.
Nu se poate trece cu vederea înființarea, în Ungaria, în luna ianuarie
1941, a Institutului de Cercetare a Raselor și de Așezare Socială. Explicația
pentru înființarea acestuia a fost că „pricina Războiului Mondial a fost
amestecul de naționalități în Europa Centrală”.1216 Obiectivul principal al
Institutului era „pregătirea acțiunii de transfer a naționalităților din statul în
care trăiesc ca minorități, în țara în care trăiesc frații lor, unde se vor simți
acasă și unde vor fi în majoritate”.1217 În acest scop, angajații institutului

1213
Constantin STAN, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău (1940-1941)”, în
Angvstia, nr. 8, Editura Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2004, p. 206.
1214
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 59.
1215
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 96.
1216
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 99.
1217
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 99.

247
realizau un fel de chestionare, intitulate „Coli de origine”, pe care primarii,
învățătorii, instructorii premilitari și alți reprezentanți ai organelor comunale le
împărțeau în satele cu populație românească. Chestionarele conțineau întrebări
despre țara în care voiau să locuiască românii, iar dacă alegeau să rămână în
Ungaria, erau întrebați dacă, pe lângă schimbarea naționalității, ce aducea și
schimbarea numelui, doreau să treacă la o altă religie tradițională maghiară, și
anume la care. Această acțiune, coordonată de Baronul Atzél Ede, nu avea un
caracter oficial, rolul ei fiind acela de a-i intimida pe românii rămași în
teritoriul ocupat. Ordinul trimis de baronul amintit, conducătorilor locali
prevedea: „Chestionarele anexate vor fi predate românilor cu instrucțiunile că
în noul plan de organizare a Europei, problema amestecului de popoare, care
este un pericol pentru pace, va fi rezolvată pe calea mutării populației. Prin
aceasta își vor împlini, în fine, și românii, dorințele și vor putea trăi fericiți și
netulburați între frații lor, în hotarele României dincolo de Carpați”.1218
Majoritatea deciziilor de expulzare nu aveau nicio justificare, însă pe
altele apăreau, alături de rezoluția finală a expulzării, și motivele acesteia: „Nu
prezintă încredere; are sentimente românești; nu a dovedit cetățenia
maghiară”.1219
Românii refugiați, în schimb, prin declarațiile date la sosirea în
România, arătau, așa cum reiese din rândurile de mai sus, care au fost
multiplele motive ale luării celei mai grele decizii din viața lor, anume
părăsirea casei, a gospodăriei, a pământului strămoșesc și, de multe ori, a
familiilor rămase în teritoriul cedat.
Românii rămași în teritoriul ocupat erau supuși, așa cum am mai arătat,
presiunilor de maghiarizare. Această maghiarizare viza, în primul rând,
schimbarea credinței, urmată de maghiarizarea numelui și de adoptarea limbii
maghiare, despre care am vorbit în capitolele următoare.
În ceea ce privește convertirile în masă ale românilor la cultele istorice
maghiare am arătat, deja, cazul parohiei Tulgheș, unde un singur tabel conținea
115 suflete trecute la romano-catolicism, sau cazul de la Vârghiș, unde au
trecut la reformați peste 60 de familii, în numai câteva zile. Cazuri similare s-au
petrecut și în alte localități ale județelor Harghita și Covasna.
Arhiva Centrului European de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”
din Sfântu Gheorghe păstrează 225 de procese verbale, încheiate de tot atâția
capi de familie, la starea civilă din Sfântu Gheorghe, pentru schimbarea religiei
din ortodoxă sau greco-catolică, în romano-catolică sau reformată, în lunile
septembrie-noiembrie 1940.1220
La Bixad, de exemplu, chiar în ziua de 1 septembrie 1940, mai mulți
credincioși i-au spus preotului ortodox, Dumitru Trifan, că erau constrânși de

1218
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 100.
1219
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 97.
1220
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, cutia 17, dosar 90, 91.

248
populația maghiară să devină catolici. În cele din urmă, până în anul 1943, „la
Bixad toți românii au trecut la altă lege” 1221, adică 614 suflete, doar 10
credincioși rămânând neclintiți în credința lor, unul dintre ei fiind cântărețul
bisericii, Iuliu Nițu, cel care a îngrijit și întreținut cele două biserici din
localitate 1222.
În comuna învecinată, Micfalău, s-a înregistrat o situație asemănătoare.
Acolo peste 1.000 de credincioși români au fost trecuți cu forța la romano-
catolicism, și doar 10 familii, conduse de românul Arpad Ursu, au reușit să
reziste presiunilor din partea populației și administrației maghiare. Odată cu
schimbarea confesiunii, românii au fost trecuți, la recensământul din 1941, ca
aparținând etniei maghiare.1223
Așa s-a întâmplat și la Comolău, acolo unde, după ce au fost lăsați fără
preot, care a fost izgonit, și fără biserică, care a fost incendiată, cei aproximativ
250 de credincioși au fost trecuți, cu forța, la cultele maghiare.1224
La Aita Mare și Aita Medie, după alungarea preotului și profanarea
bisericii și a cimitirului, credincioșii au fost trecuți cu forța la cultele reformat
și unitarian.1225
La cabinetul ministrului german de Externe, Joachim von Ribbentrop,
de la Berlin, ajungeau multe rapoarte întocmite, în special de către Legația
germană la București, dar și de către Legația României la Budapesta, Comisia
mixtă de ofițeri germano-italiană (Altembrug-Rogeri sau Henke-Rogeri), dar,
mai ales, din partea guvernului român, care făcea presiuni insistente pentru
încetarea regimului de exterminare a românilor din teritoriul ocupat prin
Dictatul de la Viena.
Un astfel de document era și cel intitulat „Teroarea ungară în
Transilvania”, realizat de către același ministru Fabricius, la 21 septembrie
1940, în care erau descrise majoritatea faptelor petrecute în primele zile ale
instalării administrației militare maghiare, relatate și mai sus1226, apoi, un alt
raport, din 27 septembrie, intitulat „Crimele din Transilvania” 1227 și o
telegramă din 28 septembrie, care prezenta, pe scurt, violențele de la Huedin,
Trăznea, Ip, Crinteni, Târgu Mureș1228. Un alt document din 7 noiembrie, era
semnat de ministrul român la Budapesta, Valer Pop, prin care acesta contesta,
în numele statului român, modul în care a fost implementat Dictatul de la Viena

1221
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 30.
1222
Românii din Covasna și Harghita…, p. 331.
1223
Românii din Covasna și Harghita…, p. 328-329.
1224
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 35.
1225
Românii din Covasna și Harghita…, p. 201, 204.
1226
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 372.
1227
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 397.
1228
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 402.

249
în teritoriu, neținându-se cont de prevederile acestuia referitoare la drepturile
românilor.1229
Un tabel conținând numărul etnicilor români expulzați și refugiați din
zonele ocupate de Ungaria în perioada 5 septembrie – 24 noiembrie 1940, a
fost trimis de către Legația Ungariei de la Berlin către mai multe autorități
germane și italiene, printre care: Ministerul German de Externe (înregistrat la
nr. 920/B.-1940), Ministerului Italian de Externe, Direcției generale a NSDAP,
inclusiv comandanților comisiei mixte de la Cluj, Altemburg și Rogeri.
Conform raportării oficiale a Legației Ungare, în perioada de început a ocupării
Transilvaniei de Nord, ar fi fost expulzați 2.133 de români, iar 7.277 s-au
refugiat sau au emigrat în România. Dintre aceștia, doar 2 refugiați ar fi fost din
județul Treisacune, 161 de expulzați și 306 refugiați erau din județul Ciuc,
adică 467 de persoane care părăsiseră județul, iar din județul Odorhei s-ar fi
refugiat 4 persoane, totalizând 473 de români care ar fi părăsit cele trei județe
ale Arcului Intracarpatic.1230 Din date prezentate mai sus se poate observa ușor
diferența mare dintre amploarea reală a fenomenului expulzărilor și refugierilor
forțate și cifrele raportate de către autoritățile maghiare șefilor diplomațiilor
europene.
La 11 ianuarie 1941, contele Rogeri, co-președintele comisiei mixte
germano-italiană, relata la Roma despre insistențele ministrului român la
Budapesta, Valer Pop, de a investiga toate cazurile de abuz împotriva
populației românești și de a le raporta Ministerelor de Externe de la Roma și
Berlin, cu speranța ca cele două mari puteri să intervină pentru ameliorarea
vieții românilor ardeleni.1231
În data de 2 martie 1941, în urma intervențiilor diplomației române, pe
lângă puterile Axei, ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, l-a
chemat la Berlin pe omologul său ungar, contele Teleki, pentru a da explicații
în legătură cu situația expulzărilor și a refugierilor forțate din Transilvania de
Nord. Ministrul maghiar i-a explicat lui Ribbentrop că acestea erau urmările
alegerii, de către locuitorii români, a cetățeniei românești reacții juridice ale
statului maghiar față de etnicii români care erau reacționari sau nu se încadrau
în noul sistem de stat, propus de Ungaria. Acestor cauze li s-ar fi adăugat și
compensarea așa-ziselor violențe ale statului român la adresa etnicilor maghiari
din Transilvania de Sud.1232 Mai mult decât atât, Teleki venea cu o listă de
îmbunătățiri ale situației românilor și a tuturor locuitorilor din teritoriul ocupat,
față de perioada de dinainte de Dictat, constând în investiții în sănătate, școli,
transporturi, înființarea de cooperative agricole etc.1233

1229
P.A.A.A., dosar R 29.699, f. 199.
1230
P.A.A.A., dosar R 29.786, f. 52093.
1231
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 041.
1232
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 161-168.
1233
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 164.

250
 Un raport de 15 pagini, realizat la 13 martie 1941, de către Legația
Regală a României la Berlin, despre neregulile din Transilvania de Nord,
prezenta detaliat și punctual cele mai evidente încălcări ale drepturilor
românilor ardeleni, în toate domeniile de activitate, pornind de la situația
existentă la 30 august 1940. Din raport lipseau date despre zona de sud-est a
Transilvaniei.1234 Un raport al ministrului plenipotențiar al Germaniei la
București, despre care am vorbit în subcapitolul anterior, intitulat „Propaganda
antiortodoxă a Ungariei”, trimis la Berlin în data de 19 martie 1941, prezenta
mai multe cazuri de expulzări ale intelectualilor și reprezentanților
administrației românești.1235
De notat este și faptul că evreii care au fost fideli stăpânirii românești au
fost primii care au fost arestați și internați în lagăre de muncă, alături de
români, sau denunțați armatei germane.1236 Acțiunea antisemită era accentuată
de acțiunea antiromânească, care se ducea, la început, pe teren economic, prin
neexecutarea comenzilor făcute de evrei, de către firmele din interiorul
Ungariei. În afară de aceasta, „autoritățile militare îi constrângeau pe evreii din
Transilvania de Nord, prin diferite mijloace și amenințări, să-și vândă
magazinele, pe sume derizorii, ungurilor, forțându-i astfel, în mod indirect, să
opteze pentru cetățenia română”.1237
Așa cum am scris mai sus, și cetățenii de origine etnică germană, din
orașele actualelor județe Harghita și Covasa, au avut de suferit vandalizări și
intimidări din partea populației maghiare.1238 Aceștia au suferit de pe urma
furiei revanșarde a populației maghiare, constând în distrugeri, bătăi, intimidări
și alte acte de violență, care însă au fost pedepsite exemplar, în urma
intervenției comisiei mixte de ofițeri germano-italiană de la Cluj.1239
Expulzările și refugierile, precum și acțiunile de intimidare a populației
românești, au continuat în toți cei patru ani de ocupație, fiind înregistrate acte
violente la nivelul localităților din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, multe
dintre acestea nemaifiind raportate forurilor de la Berlin sau Roma, însă datele
statistice întocmite de Ministerul de Interne, pe baza raportărilor primite de la
Secretariatul General al Refugiaților din Nordul Transilvaniei, arată că, „din
toamna anului 1940, până în vara anului 1944, românii din teritoriul cedat au
continuat să treacă frontiera, fie ca refugiați, fie ca expulzați”.1240

1234
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 386.
1235
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 414-425.
1236
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 78.
1237
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 123.
1238
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 88.
1239
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 106.
1240
Milandolina Beatrice DOBOZI, „Date și fapte privind soarta ardelenilor refugiați pe
teritoriul județului Târnava Mare după 1 septembrie 1940”, în Angvstia, nr. 5, Istorie – Etnografie
– Sociologie, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000, p. 140.

251
 În ciuda exodului masiv al populației românești, majoritatea românilor
au rămas pe loc, „fie că au fost intelectuali, țărani sau meșteșugari […] În lipsa
autorităților militare, administrative și politice românești, retrase pe teritoriul
regatului României, firesc, românii au găsit alinarea în sânul Bisericii”.1241
Istoricul Alexandru Porțeanu descria ca principal motiv al expulzărilor și al
refugierilor forțate „persecutarea etnică a majorității populației din acel
teritoriu, practicată cu intensitate și violență de noii ocupanți în vederea
înlăturării majorității românești”.1242
Odată cu actul de la 23 august 1944, despre care am detaliat în capitolul
următor, populația românească a trecut prin noi evenimente de presiune și
intimidare, efectuându-se numeroase evacuări ale comunităților românești de
către armata maghiară, care se afla în retragere, sub presiunea trupelor române
și sovietice. Familiile din sate întregi au fost scoase cu forța din gospodării,
organizate în convoaie și escortate de către militarii maghiari înspre direcții
necunoscute atunci de ei, umblând în pribegie vreme de mai multe luni, unele
familii petrecându-și iarna în refugiu.1243
La Corbu, în noaptea dinspre 27 spre 28 august 1944, jandarmii unguri
i-au adunat pe toți românii și i-au încolonat, într-un timp foarte scurt, care nu
le-a permis să se pregătească pentru acest demers, și i-au scos din localitate,
înainte de răsăritul soarelui. Convoiul a străbătut un drum de câteva săptămâni,
mergând, ca un tampon, înaintea frontului de luptă format din armatele română
și rusă, pe de o parte, și armata maghiară, pe altă parte. Traseul lor a trecut pe
Valea Mureșului, până la Batoș și Uila, unii dintre ei, ajungând chiar și în
Maramureș.1244 Aceeași soartă au avut-o și românii din Tulgheș – situație ce am
prezentat-o separat, în studiul de caz – care au ajuns să hoinărească, fără o țintă,
escortați de jandarmii maghiari, prin păduri și izlazuri, până pe Valea
Gurghiului și în județul Bistrița.1245
Concret, în cei patru ani de ocupație, în zona noastră de interes, pe
lângă numeroasele expulzări, maltratări, bătăi, intimidări, convertiri forțate etc.,
au fost comise un număr de 36 de omoruri, din care 8 în județul Ciuc, 3 în
județul Odorhei și 25 în județul Treiscaune.1246 Aceștia, împreună cu toți
ceilalți români care au fost uciși în timpul ocupației horthyste, sunt considerați
eroi, de către marea majoritate a istoricilor. „Ei nu au căzut în confruntare
deschisă, în luptă dreaptă, ci prin atacuri lașe, mișelești […] produse prin
devansarea termenelor și încălcarea condițiilor stabilite chiar în actul de dictat

1241
Dorel MAN, „Pastorala «de la inimă la inimă», din octombrie 1940…”, p. 99.
1242
Alexandru PORȚEANU, „Considerații asupra refugiului românesc din 1940 și 1944,
precum și a implicării factorilor militari”, în Sangidava, nr. 1, Editura Ardealul, Târgu Mureș,
2007, p. 270.
1243
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 40.
1244
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1947, f. 70, 77, 89.
1245
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 56-72.
1246
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 41.

252
din 30 august 1940. Primii noștri eroi, cei din războiul nedeclarat din 1940,
sunt deci eroi ai refugiului românesc din 1940”.1247
Așadar, Dictatul de la Viena a însemnat, pentru mulți dintre românii din
Transilvania de Nord și, în special, pentru cei din actualele județe Harghita și
Covasna, o perioadă marcată de prigoane, nedreptăți, discriminări, ce au dus la
părăsirea caselor și a localităților în care trăiau și, de multe ori, la arestări,
maltratări, bătăi și chiar ucideri, pentru simplul motiv de a fi români. O parte
dintre cei care au rămas, au renunțat la naționalitatea română, de multe ori
forțați, prin schimbarea religiei, limbii și numelui. Toate aceste acte au fost
consecința unui plan care urmărea schimbarea raportului demografic în
favoarea populației maghiare. Bilanțul celor patru ani de ocupație se resimte și
astăzi când, multe din bisericile românești, care, odinioară erau neîncăpătoare,
în prezent sunt lipsite de credincioși.

3.2.4. Studiu de caz: situația parohiilor Tulgheș, Ditrău și Gheorgheni

Comuna Tulgheș, cuprinzând cinci sate și cătune1248, se află în

trecătoarea omonimă, la granița dintre Transilvania și Moldova, respectiv dintre
județele Harghita și Neamț, la altitudinea minimă de 650 m, iar înălțimea
maximă fiind atinsă de vârful Vitaș din munții Hășmașului de Nord, la 1.609
m, care mărginesc Tulgheșul alături de Masivul Ceahlău, Munții Bistriței,
Munții Harghitei și Munții Giurgeului. Comuna se află aliniată pe cursul mai
multor râuri, dintre care cele mai importante sunt Râul Bistricioara și afluentul
său, râul Putna, la a căror confluență se află și centrul comunei1249. Pe teritoriul
comunei au fost găsite vestigii din epoca bronzului, însă prima atestare
documentară o avem abia la 1790 (Tőlgyes), retraducerea denumirii originale
Stejăriș, Tulgheșul fiind înconjurat de păduri seculare de stejari, lucru inedit
pentru zona Harghitei de Nord. Ulterior, Tulgheșul fiind înglobat în scaunul
secuiesc al Gheorgheniului (Bazinul Giurgeului) a primit și titulatura de
Gyergyő, devenind oficială denumirea de Gyergyótőlgyes, păstrată până astăzi
în toponimia maghiară, însă după Marea Unire s-a retradus în Tulgheș,
pierzându-se denumirea originală românească legată de pădurea de stejari.
Tulgheșul a fost, pentru multă vreme, localitate de frontieră, fiind aici
cantonată o unitate de grăniceri, care se ocupau și de bunul mers la treburilor în
localitate.1250. La Tulgheș s-a construit, în anii de dinainte de Primul Război

1247
Alexandru PORȚEANU, „Considerații asupra refugiului românesc din 1940…”, p. 274.
1248
Cătunul Hagota, satul Pintic, satul Poiana Veche, cătunul Rezu Mare, satul Recea, satul
Sângeroasa. – Sursa: Românii din Covasna și Harghita…, p. 668-674.
1249
Românii din Covasna și Harghita…, p. 668.
1250
Ilie ȘANDRU, Tulgheș, File de monografie, Sibiu, 2000, p. 25.

253
Mondial, o impresionantă garnizoană de grăniceri, compusă din peste treizeci
de clădiri, în care astăzi funcționează un spital de psihiatrie.
În Primul Război Mondial trecătoarea de la Tulgheș a fost poarta prin
care au intrat, în total 62 de batalioane, 35 de escadroane și 59 de baterii
românești, pentru eliberarea Transilvaniei. Osemintele celor căzuți pentru
întregirea României au fost adunate de localnici și depuse într-un cimitir al
eroilor, amenajat în anul 1989, străjuit de un monument ridicat în anul 1990 de
preotul Vasile Șuteu împreună cu credincioșii din Tulgheș.
În ceea ce privește viața bisericească a românilor din Tulgheș, se știe de
existența unei biserici foarte vechi, neatestată documentar, pe Valea Putnei,
urmele sale vizibile încă, precum și piatra de mormânt a unui preot slujitor,
având inscripționat anul 1778, așezată lângă prestolul bisericii, stau dovadă
pentru existența unei biserici mai vechi, ortodoxă la origine.
Parohia unită cu Roma a fost înființată abia în anul 1800, ridicându-se o
biserică de lemn, având hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, în anul
1815, locașul existent și astăzi fiind trecut pe lista monumentelor istorice (cod
HR-m-II-A-12992).1251
În anul 1832 s-a construit o nouă biserică, din piatră, de dimensiuni
impresionante, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în timpul păstoririi
preotului Mihai Dobreanu. În anii de după Marea Unire, biserica veche a fost
reparată cu ajutorul credincioșilor din Tulgheș, iar în anul 1923 biserica mare a
fost sfințită de către episcopul și Mitropolitul greco-catolic de Alba Iulia și
Făgăraș. În parohie au fost construite două case parohiale, una în 1841, din
lemn, a doua în anul 1881, din piatră.1252
După cum am mai spus, în anul 1912 credincioșii ortodocși din cătunul
Rezu-Mare și-au ridicat o biserică din lemn cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și
Pavel”, fără turlă, departe de drumul forestier omonim, pentru a nu putea fi
observată de autorități, unde a slujit, pe ascuns, preotul ortodox Ioan Nistor1253,
care trecea muntele din Moldova, la hramul bisericii și în alte zile de
sărbătoare. În prezent biserica a devenit vizibilă, prin construirea unui turn-
clopotniță, așezat deasupra pridvorului.1254
După Primul Război Mondial, pe valea care delimitează Moldova de
Transilvania, pe o parte și pe cealaltă a pârâului Pintic, a luat naștere satul
omonim, populat de locuitori ai Bicazului Ardelean, și el sat al Tulgheșului în
perioada Imperiului Habsburgic și a dualismului austro-ungar, astăzi comună în
județul Neamț. Credincioșii veniți aici au ridicat o biserică din lemn de brad
între anii 1929-1932, pe un teren cumpărat de preotul Șerban Coriolan din

1251
Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, „Lista Monumentelor Istorice 2010”, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 bis/ 1. 10. 2010, p. 54, poz. 689.
1252
Românii din Covasna și Harghita…, p. 670.
1253
Românii din Covasna și Harghita…, p. 674.
1254
N.a. – martor ocular și implicat personal în lucrările de restaurare și modificare.

254
Bicaz. În anul 1932 s-a adus un iconostas mult mai vechi de la o biserică din
Telec, Bicazul Ardelean. Biserica a intrat în administrarea Parohiei Tulgheș în
timpul păstoririi preotului Gheorghe Stânea.
În anii 1935-1936 a fost zidită o biserică din lemn și în satul Poiana
Veche, cu hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, care a trecut
sub administrarea Parohiei Tulgheș, preot fiind Gheorghe Stânea.1255
De amintit este faptul că, pentru cei câțiva credincioși care au reușit să
își păstreze ortodoxia moștenită de la părinții lor, timp de câteva generații, a
fost reactivată Parohia Ortodoxă Română, în anul 1937, când s-a înființat și o
capelă ortodoxă în centrul comunei1256, preot paroh fiind Traian Țițeiu.
Linia de demarcație stabilită la Dictatul de la Viena trecea pe la vechea
graniță, de dinaninte de 1918, pe la Tulgheș. Astfel Tulgheșul a devenit
teritoriu ocupat vremelnic de armata și administrația ungară, fiind locați aici un
mare număr de soldați horthyști. Astfel bunăstarea și avântul economic și
spiritual al românilor au fost întrerupte, transformându-se, pentru unii locuitori,
în calvar.
Există câteva documente și nenumărate mărturii care dovedesc
numeroasele arestări, schingiuiri, întemnițări, convertiri forțate la cultul
romano-catolic, expulzări peste graniță. Se știe despre un număr de 115 români
ortodocși și greco-catolici obligați să treacă la religia romano-catolică,
maghiarizându-li-se numele. Modul în care s-a făcut convertirea a fost unul
umilitor.1257 De exemplu, un număr de zece familii au fost chemate la primărie
și li s-a ordonat să treacă, pe loc, la romano-catolicism, iar în schimbul unui
refuz erau forțați să treacă granița în România, fără să ia nimic, lăsându-și în
urmă toate bunurile adunate de o viață 1258, încălcându-se astfel punctele 3 și 4
ale Dictatului de la Viena, privind transplantarea benevolă în schimbul
despăgubirii pentru bunurile imobile. Inițial, preotul Gheorghe Stânea nu a
protestat, fiindu-i frică de o arestare sau răpire, așa cum s-a întâmplat și cu alți
preoți din teritoriul ocupat.1259
Cea mai cruntă crimă săvârșită de populația secuiască din Ditrău, asupra
unui român din Tulgheș, a avut loc în ziua de 12 septembrie 1940, la scurt timp
după intrarea în vigoare a Dictatului de la Viena, când pădurarul Ilie Țepeș din
Tulgheș, despre care am amintit în subcapitolul 3.2.3, locuitor în satul Hagota,
a fost chemat la comandamentul militar din Ditrău, care era instalat în sediul
primăriei pentru a da explicații în legătură cu situația pădurilor ditrovenilor. La
intrarea în comună a fost prins de un grup de secui, dus cu forța la primărie (loc

1255
Românii din Covasna și Harghita…, p. 673.
1256
Românii din Covasna și Harghita…, p. 670.
1257
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 292.
1258
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 292; cf. Arhiva Parohiei
Tulgheș, dosar 1/1947, f. 32.
1259
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 43.

255
spre care se îndrepta oricum), zdrobit în bătăi, ciopârțit cu cuțitul, apoi, aflat în
stare muribundă, a fost aruncat de la etaj în mijlocul străzii, unde a fost ucis
prin tăierea membrelor și bătăi crunte, fiind călcat în picioare de către mulțime.
Trupul său a fost lăsat două zile pe stradă în vederea publicului.1260 După trei
zile, când soția a primit trupul neînsuflețit, acesteia i-a fost foarte greu să-l mai
recunoască din cauza mutilărilor la care a fost supus.1261 Declarațiile
plutonierului de jandarmi Lazăr Nicolae din Ditrău date în fața Președenției
Consiliului de Miniștri de la București la 7 octombrie 1940 și ce a cetățeanului
Goga Vasile, dată la Consulatul General al României de la Cluj, pe 9 octombrie
1940, sun revelatoare în acest sens.1262
Documentele de arhivă au consemnat multe abuzuri din partea
autorităților și a populației maghiare, unele fiind reclamate și la comisia mixtă
de ofițeri germano-italiană; unele sunt demne de redat aici.
În arhiva parohiei se remarcă un document cu totul deosebit, anume un
apel către români, din data de 11 septembrie 1940, la două zile de la data
intrării armatei horthyste în Tulgheș (9 septembrie 1940). Acesta era redactat
de fostul primar, Gheorghe Zaiț și de preotul Gheorghe Stânea. Cei doi lideri ai
comunității făceau apel la populația românească să accepte noua stăpânire fără
împotrivire, aducând în prim-plan promisiunea din partea noilor autorități, că
traiul lor nu va fi afectat în nici un fel. Documentul, enumera, apoi, 11 puncte
de bună purtare, printre care se numărau promisiunea de a fi tratați ca cetățeni
egali cu condiția de a se „purta loial” și de a fi „buni și supuși cetățeni ai țării”,
interdicția de a mai circula după orele 22 sau de a discuta probleme de politică,
de a împrăștia știri false, de a zăbovi în cârciumi, de a se interesa despre ce fac
honvezii și armata sau de alte treburi care nu îi priveau pe cetățenii români. De
asemenea se interzicea trecerea peste graniță, care se putea face, în virtutea
Dictatului, doar într-un sens, înspre România, și doar o singură dată.1263
Expulzarea lui Gheorghe Zaiț, fost primar în Tulgheș, la 12 noiembrie
1940, este menționată într-un document din 1945, când i s-a aprobat o cerere
pentru acordarea de materiale de construcție necesare refacerii gospodăriei
distruse în timpul ocupației maghiare.1264
Chindea Dumitru, de profesie muncitor agricol în comuna Tulgheș, în
vârstă de 21 de ani, s-a refugiat prin punctul de frontieră Tulgheș-Grințieș, la
data de 23 noiembrie 1942, din cauza mizeriilor și persecuțiilor din partea
administrației maghiare și din partea răului tratament care se aplica soldaților
români în armata maghiară, cele mai grele munci executându-se cu românii, iar
pe front fiind trimiși, în primul rând, românii. Acesta a mai declarat că la

1260
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 80.
1261
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 46.
1262
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 50.
1263
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1945, f. 54 – Anexa nr. 26.
1264
S.J.A.N. Harghita, Fond Pretura Plasei Tulgheș, dosar 3/1945, f. 141.

256
instrucția premilitară erau obligați să execute comenzile numai în limba
maghiară, iar celor din Tulgheș, care nu cunoșteau limba, nu li se explica și în
limba română, neexecutarea corectă a comenzilor ducând la persecuții și exces
de zel din partea comandanților. Portul românesc era total interzis la Tulgheș,
încă din 1940, „iar la aceia care îndrăzneau să apară în port național, pe loc li se
tăia cămașa cum i s-a întâmplat lui Ștefan Pop și lui Ștefan Onu”.1265
Un alt refugiat, pe nume Grigore Scoruș, din Tulgheș, declara că s-a
refugiat la 16 octombrie 1942, din cauza relelor tratamente din timpul pregătirii
premilitare. Acolo era umilit pentru că nu știa limba maghiară, fiind bătut cu
palma peste față de către instructorii maghiari și pus să facă salturi și să se
târască prin noroi. De asemenea reclama lipsa alimentelor pentru români, care
primeau 1 kg de făină, contra cost, pentru 10 zile, în timp ce maghiarii primeau
dublu. „Românii nu erau lăsați să vorbească românește între ei pe drum și nici
să poarte portul românesc iar corvezile sunt făcute fără bani, numai de
români”.1266
În timpul cât a fost pe front, fiind și rănit, la Cotul Donului, românului
Dumitru Rugină i s-au rechiziționat doi boi, care erau îngrijiți de mama sa și
care a fost silită să îi ducă ea însăși la Ditrău, la o distanță de 40 de km. Odată
cu venirea iernii i-au fost rechiziționate și cerealele adunate în timpul verii.1267
Fiind o comună bogată, Tulgheșul a fost ținta rechiziționărilor forțate,
acestea mergând până la limita subzistenței pentru etnicii români. Erau
rechiziționate animalele, cerealele cultivate, inclusiv sămânța care urma să fie
utilizată pentru viitoarele însămânțări, lâna, în cantitate de 2 kg pentru fiecare
oaie, iar dacă gospodarii nu reușea să o adune, erau duși la postul de jandarmi
și bătuți până reușeau să o aducă.1268 Au fost confiscate și aparatele de radio, pe
motiv că se ascultau emisiuni din România, interzise de legile maghiare.1269
Măsura rechiziționării nu se aplica, însă, și locuitorilor maghiari ai
Tulgheșului.1270
La primărie românii erau primiți ultimii, după un program special.
Terenurile cumpărate în perioada interbelică de către români de la unguri, au
fost confiscate sub pretextul că au fost, de fapt, confiscate de statul român și
date românilor, sau cumpărate sub presiune, acolo unde existau acte de
vânzare-cumpărare.1271
Și Tulgheșul a trecut prin drama interzicerii limbii române și a
simbolurilor românești. Există numeroase mărturii arhivistice, despre fapte de
represiune la adresa celor care vorbeau românește sau purtau straie românești.
1265
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301.
1266
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 302.
1267
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315
1268
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 216.
1269
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 210.
1270
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 175.
1271
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1948, f. 6-10.

257
 Refugiatul Ioan Țepeluș declara că a trecut frontiera în România, în ziua
de 15 octombrie 1942, din cauza bătăilor suferite de la instructorii din cadrul
pregătirii premilitare maghiare. Principalul motiv era acela că nu putea vorbi
corect limba maghiară. Le-a cerut instructorilor să-i dea timp pentru a învăța să
vorbească corect, însă ei l-au bătut cu pumnii și picioarele. După câteva zile l-
au verificat dacă a învățat să vorbească și, pentru că nu erau mulțumiți de felul
în care se exprima în limba maghiară, l-au bătut din nou. Nemaiputând suferi
maltratările s-a refugiat în România.1272 Tot el a declarat că, la Tulgheș, a fost
interzisă, cu desăvârșire, purtarea portului românesc. Toți bărbații erau obligați
să poarte cămașa băgată în pantaloni, ca maghiarii, iar cei care o purtau pe
deasupra, erau prinși și li se tăia pe loc cămașa, așa cum a fost cazul lui Gavril
Zaiț și al lui Obreja Toader. Lucruri asemănătoare a declarat și Dumitru
Chindea, care în momentul refugiului avea 21 de ani. Și el a fost maltratat la
instrucția premilitară, fiind pus să execute sute de culcări și de ridicări, tăindu-
i-se și lui cămașa lungă, ca și lui Ștefan Pop și Ștefan Onu, care se întorceau,
într-o zi de duminică, de la biserică.1273 Și George Scoruș declara că a fost bătut
în timpul pregătirii premilitare, din cauza necunoașterii limbii maghiare, și că,
la Tulgheș, românii nu puteau vorbi românește între ei, atunci când se întâlneau
pe stradă. Și despre purtarea cămășilor lungi, declara că „Ungurii au tăiat
cămășile lui Toader Citirigă, Gheorghe Moldovan, Petru Moldovan, Gavril
Pop, pe care care le-au purtat în afara pantalonilor, așa cum au învățat de la
strămoși”.1274 Olaru Dumitru, care avea 19 ani în momentul refugiului, a
declarat că a trecut granița în România, din cauza umilințelor la care era supus
în timpul pregătirii paramilitare, „fiind batjocorit chiar și de ungurii mai mici,
la ordinul instructorilor”.1275 Ioan Lădariu s-a refugiat la 27 mai 1942, după ce
a fost acuzat de spionaj în favoarea României și condamnat. După ce a reușit să
fugă în România, i-au fost confiscate toate bunurile mobile și imobile.1276
Părinții lui Toader Obreja au avut mult de suferit după ce fiul lor a
reușit să se refugieze, dezertând din armata maghiară, din prima linie a
frontului la 10 octombrie 1942. Acestora li s-au confiscat bunuri și alimente și
li s-au rechiziționat boii cu un preț foarte mic, de 40 de Pengö pe kg, în timp ce
valoarea de rechiziționare era de 120 de Pengö pe kg, fiind puși sub o atentă
urmărire din partea jandarmilor.1277
Penuria de alimente a făcut ca rația de făină să fie, și la Tulgheș, de 1 kg
la 10 zile, de persoană, așa cum am arătat în subcapitolul despre expulzarea
credincioșilor români. Însă populația maghiară avea dreptul la 2 kg pentru o

1272
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 316.
1273
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301.
1274
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 302.
1275
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315.
1276
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 174.
1277
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 318.

258
persoană, în același interval de timp.1278 Odată cu trecerea timpului, rația de
alimente era, din ce în ce, mai greu de asigurat de către autorități, făina de grâu
fiind înlocuită cu făină de linte sau de mazăre, distribuindu-se 100 de grame pe
zi pentru o persoană.1279
În luna noiembrie 1941, cinci bărbați din Tulgheș – Dumitru Zaiț,
Alexandru Zaiț, Petrea Dandu, Ștefan Cristinoi, Dudan Focșa – au fost acuzați
ca fiind în legătură cu românii de peste graniță și au fost internați într-un lagăr
la Bicazul Ardelean, apoi duși la Budapesta, unde s-au întâlnit cu românii din
Corbu, arestați odată cu preotul Alexandru Coșocariu, despre care am relatat
mai sus.1280
Gheorghe Rugină, care în 1942 avea 19 ani, fiind cioban și păzind oile
tatălui său, a declarat că, într-o zi, soldații unguri i-au furat 5 dintre ele, și 25 de
kg de caș. Tatăl său a reclamat fapta la postul de jandarmi, însă reclamația s-a
întors împotriva familiei, astfel încât, la 10 octombrie a fost nevoit să se
refugieze în România, împreună cu toată familia. Tot el declara că la instrucția
paramilitară, tinerii români erau obligați să cânte tot felul de melodii
batjocoritoare la adresa României.1281
Românii din Tulgheș erau puși să efectueze tot felul de munci, în
folosul comunității, numite corvezi, care deveneau din ce în ce mai grele, fără a
fi plătiți pentru prestarea acestora1282, majoritatea muncind la construirea
cazărmilor militare, unde cărau materiale de construcție fără niciun fel de
utilaj 1283.
În luna iulie 1942, Gavril Onu din Tulgheș, a reușit să cumpere două
pâini de casă, din comuna Subcetate, unde se afla în trecere. În drum spre
Tulgheș a fost văzut de primarul maghiar al comunei Corbu, care l-a denunțat
la jandarmi, fiind trimis în judecată, cu acuzația că ar fi cumpărat pâinea de
peste graniță. A fost trimis în judecată la judecătoria Gheorgheni, însă a reușit
să se refugieze, înainte de pronunțarea sentinței.1284
Un eveniment din luna octombrie 1942, provocat de pierderea a șapte
oi, de la stâna lui Bortes Sándor, de etnie maghiară, a făcut ca trei ciobani, Botă
Aurel, Gheorghe Țepeș și Gavril Dandu, să fie deportați și internați într-un
lagăr de muncă forțată din Ungaria Trianonică.1285
Mihai Apostol, căsătorit cu Ioana, având împreună șase copii, cu o
avere ce consta în casă cu mobilier și 4 jugăre de pământ, a fost nevoit să se
refugieze în România la 13 august 1942 din cauza foamei și a persecuțiilor la

1278
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301, 302, 316.
1279
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 175.
1280
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 175.
1281
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 314.
1282
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315.
1283
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 171.
1284
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 189.
1285
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 316.

259
care erau supuși din partea autorităților maghiare. El declara Oficiului pentru
refugiați din Piatra Neamț, că acel kilogram de făină de grâu, care i se cuvenea
unui membru de familie, odată la zece zile, a fost diminuat, iar în cele din
urmă, a fost schimbat cu făină de linte, din cauza cărui fapt i s-au îmbolnăvit
copiii. Proviziile adunate în toamna anului precedent îi fuseseră rechiziționate,
iar de lucru nu găsea, fiind obligat să lucreze la cazărmile maghiare, unde nu
era remunerat. Acesta a mai declarat că românii din Tulgheș erau supuși la
persecuții și la intimidări, „fiind bătuți și înjurați la fiecare pas”.1286 Într-una din
zilele de după Paști, trei etnici maghiari au intrat noaptea în locuința sa, și
profitând de lipsa lui de acasă, i-au bătut soția și copiii, motivând legături
subversive cu niște frați refugiați la Câmpulung. Bărbatul a ajuns acasă în
timpul violențelor și a încercat să își apere soția, motiv pentru care a fost arestat
de jandarmi și bătut până la pierderea cunoștinței, reușind, apoi, să se refugieze
la schitul Durău, unde a fost îngrijit de călugări.1287
Situația grea din Tulgheș o confirma și declarația lui Grigore Dandu,
căruia i se rechiziționaseră toate animalele și tot fânul strâns în vara anului
1942.1288 Din cauza bătăilor și a lipsei de alimente s-a refugiat și Neculai
Frăsinaru, la 22 iulie 1942.1289 Grama Ion, declara că ar fi putut suferi foametea
însă nu a mai putut răbda modul în care era bătut și umilit la instrucția
premilitară, refugiidu-se la 8 iulie 1942.1290
Toader Lădaru, care a protestat împotriva acestei măsuri, a fost arestat
și internat într-un lagăr de muncă de lângă Budapesta, de unde a reușit să
evadeze și să fugă în Germania, iar ulterior, a reușit să ajungă la Piatra Neamț
în data de 4 august 1942.1291
Arestată a fost și eleva de liceu (comercial), Aurelia Mureșan, orfană de
mamă, care a încercat să treacă granița în România, pentru a-și continua
studiile. A fost reținută la Budapesta timp de opt luni, având un regim de
detenție foarte sever, alături de alte fete românce, arestate pentru legionarism.
După eliberare a fost internată într-un lagăr de muncă forțată, timp de patru
luni, la construcția de cazărmi, unde cărau ciment, primind o singură masă pe
zi. La întoarcerea acasă, a aflat că tatăl și frații săi au fost concentrați și se aflau
pe front, iar animalele și toate proviziile le fuseseră rechiziționate. După scurt
timp de la sosirea la Tulgheș, jandarmii o căutau ca să o aresteze, din nou, iar
după o urmărire de două luni, în care a trăit prin munți, a reușit să se refugieze
în România, la 8 august 1942, ajungând la Iași, unde a putut să-și continue
studiile.1292
1286
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 169.
1287
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 170.
1288
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 171
1289
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 172.
1290
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 173.
1291
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 210.
1292
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 216.

260
 Tinerii premilitari sau care primiseră ordine de concentrare, refugiați
din Tulgheș, în cei patru ani de ocupație, au declarat că preferau să-și apere
adevărata lor țară, decât să slujească intereselor unui stat care îi înfometează și
îi umilește.1293
Într-o scrisoare adresată protopopului de Gheorgheni, preotul Gheorghe
Stânea făcea o descriere a situației învățământului românesc și a drepturilor
îngrădite ale românilor. Astfel aflăm că școlile erau private de învățământ în
limba română, cu toate că majoritatea elevilor erau români, fiind aduși
învățători maghiari. Învățământul gimnazial a fost închis. Copiii români erau
batjocoriți de învățători și de colegii maghiari. Elevilor români li s-a interzis și
purtarea portului românesc la școală.1294
În arhiva parohiei Tulgheș se găsesc câteva scrisori adresate de preotul
Gheorghe Stânea familiei sale de pe Valea Mureșului, din spațiul neocupat și
protopopului din Gheorgheni, în care erau relatate, cu lux de amănunte, câteva
fapte petrecute în Tulgheș, în perioada ocupației horthyste.
În perioada 1940-1942, mărturisea preotul într-o scrisoare, i s-a impus,
de nenumărate ori să părăsească Ungaria și să plece în România, el refuzând
plecarea și preferând să rămână cu orice preț alături de „poporenii săi”. În
schimbul refuzului său au fost trecuți cu forța la catolicism un prim lot de 117
persoane. Prim-pretorul plășii Tulgheș, Dr. Nuridházy Zoltán l-a chemat pe
preot la pretură pentru a semna un act în care i se interzicea să mai oficieze
vreun serviciu religios familiilor celor deveniți, peste noapte, romano-catolici.
La începutul lunii februarie a anului 1942, preotul Gheorghe Stânea primea o
scrisoare de la autorități prin care era somat din nou să părăsească localitatea și
să plece în România, de data aceasta ultimativ, având 24 de ore la dispoziție, iar
acesta apelează la prietenia pe care o avea cu preotul romano-catolic, Pál
Arpád, care i-a promis că va rezolva problema. Până în momentul trimiterii
scrisorii, în luna mai a anului 1942, preotul nu primise nici un răspuns scris,
lucrurile rămânând în suspensie. Cunoscând situația, vecinul preotului, Forro
Grigore (Gergely) i-a spus servitoarei acestuia că de-acum preotul poate
rămâne pentru a-i îngropa pe românii care vor fi omorâți. În continuare preotul
povestește că în noaptea de 25-26 februarie 1942, la orele 10:30, casa parohială
a fost atacată cu pietre, spărgându-i-se geamurile, ungurii continuând astfel să îl
intimideze pentru a pleca, însă preotul a anunțat la pretură cazul și autoritățile i-
au explicat că „Ungaria nu-i România”. Pentru ca slujba de Paști a anului 1942
să decurgă în bună rânduială, preotul Gheorghe Stânea a cerut de la autoritățile
maghiare o autorizație specială pentru a putea oficia la orele 24 slujba de
Înviere. Pretorul l-a asigurat că totul va decurge pașnic și i-a dat și o autorizație
scrisă. Cu toate acestea, în noapte de Paști, 4 aprilie 1942, înaintea începerii
slujbei, preotul, împreună cu paraclisierul și preoteasa au cercetat biserica de

1293
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 189.
1294
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1942, f. 32.

261
jur împrejur, suspectând soldații unguri, puși să păzească biserica, de atentat cu
bombă, deoarece ninsese și zăpada putea acoperi eventualele mine
antipersoană. Constatând că totul este în regulă preotul a început slujba de
Înviere, la care erau prezenți câteva sute de credincioși. După începerea slujbei,
locotenentul de honvezi, Lukács István, a cerut de la preot permisiunea de a
asista la slujbă, însă la intrarea în biserică, acesta i-a poruncit preotului să
rostească în ungurește formula „Deschideți-vă porți veșnice…”. În apărarea
preotului a sărit Dumitru Geangalău, veteran din Primul Război Mondial,
susținând că părintele nu vorbește limba maghiară, iar la această afirmație
credinciosul a fost apostrofat. După intrarea în biserică a credincioșilor, au
intrat și soldații puși să vegheze la bunul mers al treburilor. Aceștia au început
să fumeze, să vorbească tare în timpul slujbei, i-au scos din biserică pe tinerii
români care făceau parte din armata maghiară și erau veniți în concediu,
punându-i să facă instrucție. Batjocura a continuat prin interzicerea de a împărți
Paștile, pe motiv că prin ele se propagă tifosul, apoi, pe rând au fost bruscați,
aleatoriu, credincioșii Dumitru Geangalău, și Gheorghe Dandu, care au fost
obligați să se cațăre într-un copac, de unde, apoi, să sară de mai multe ori, până
la epuizare, după care au fost duși de câțiva soldați la biroul notarului unde au
fost torturați și umiliți. În timpul slujbei, a început să crească numărul soldaților
din curtea și din jurul bisericii, iar în fruntea lor era preotul romano-catolic, Pál
Arpád, care, aflându-se în stare de ebrietate, amenința credincioșii români cu
un revolver. Cei din armata maghiară urmăreau să îl împuște pe preot, acesta
reușind să scape. Mai mulți oameni au fost duși la pretură și bătuți până
dimineața, iar în biserică s-au tras focuri de armă în pereți. De menționat este
faptul că soția preotului, Melania Stânea, născută Tămaș, era însărcinată, iar,
din cauza șocului suferit, s-a aflat în pericolul de a pierde sarcina. A doua zi,
prim-pretorul a organizat, la casa parohială o ședință pentru reconcilierea
părților implicate în incident, preotul protestând vehement și cerând anchetarea
cazului de către curtea marțială. După soluționarea cazului toți cei implicați i-
au cerut iertare în mod public preotului și comunității românești, promițând, pe
viitor, o bună conviețuire, primind în schimb iertarea preotului și a comunității
românești. În încheierea scrisorii, adresată socrului său, preotul din Mihalț,
preotul Stânea își arăta indignarea pentru faptul că cei mai mulți români slujeau
în armata maghiară pe front, iar soldații maghiari erau trimiși să-i asuprească pe
românii rămași în satele din Transilvania de Nord.1295
Lucrurile au decurs pașnic pentru mai puțin de o lună, când, din nou,
biserica a fost, în mai multe rânduri, ținta atacului cu pietre, spărgându-i-se
geamurile, chiar lângă postul de santinelă, fără ca cineva să se alarmeze. Totuși
etnicii maghiari au răspândit vestea că cel care sparge în mod sistematic
geamurile bisericii este chiar căpitanul Varga András, comandant al
detașamentului de levenți. În cursul lunii mai 1942, prim-pretorul a dat un
1295
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 57-62.

262
comunicat prin care anunța că orice român dorește să treacă în România o putea
face, fără pașaport, ci numai cu un certificat eliberat de pretură. Românii aveau
voie să ia cu ei mobilă de mici dimensiuni, bani și haine. Restul rămânând în
proprietatea statului maghiar. Trecerea nu se putea face pe la punctul de trecere
ci prin munți, peste Pârâul Pintic, prin trecători neverificate de armată.1296
În urma unei petreceri prilejuite de o sărbătoare maghiară, în noaptea de
28 iunie 1942, ofițerii și subofițerii maghiari au petrecut până dimineața pe
șosea, în apropierea casei parohiale românești, iar spre dimineață au spart din
nou geamurile de la casa parohială și de la biserică. Soția preotului, care se afla
în casă, abia născuse de trei zile. Vrând să raporteze cazul la pretură, a doua zi,
29 iunie 1942, înainte de sfânta Liturghie, pe care urma să o săvârșească la
biserica de la Rezu-Mare, preotul a fost întâmpinat de căpitanul Varga András,
care, amenintându-l cu moartea, l-a somat să părăsească Tulgheșul,
recunoscând că el este cel care îl intimidează prin spargerea geamurilor și prin
celelalte fapte de opresiune.1297
La 17 februarie 1943, capela ridicată de preotul Gheorghe Stânea, în
satul Poiana Veche, a fost incendiată, arzând în totalitate, inclusiv clopotul
topindu-se din cauza căldurii degajate.1298
Spre sfârșitul perioadei de ocupație, armata maghiară din localitățile
învecinate s-a concentrat în Tulgheș, unde au intrat în gospodăriile oamenilor,
batjocorindu-le și furând tot ce se putea transporta. Majoritatea ofițerilor și
subofițerilor s-au cantonat în curtea parohiei, unde au devastat tot ce se putea,
lăsând în urmă o mizerie greu de descris.
La 23 august 1944, preotul, împreună cu un număr de 10 români au fost
arestați și închiși la subsolul preturii. Preotului i s-a confiscat pe loc aparatul de
radio din casă, apoi toate celelalte lucruri personale. La pretură li s-a explicat că
românii din Transilvania ocupată trebuiau să primească tratamentul pe care îl
primesc maghiarii în Transilvania de Sud. Așadar, unii dintre cei arestați au
fost bătuți până la sânge, alții obligați să vorbească în ungurește chiar dacă nu
știau. Li s-a batjocorit portul românesc prin tăierea cămășilor. O parte din cei
arestați erau acuzați că unii din membri familiilor au emigrat în România.1299
Într-o altă scrisoare, preotul Gheorghe Stânea descria, pe larg, regimul
umilitor de detenție de la sediul preturii din Tulgheș, aplicat lui și celorlalți
zece români arestați, care, după cinci zile de temniță, la 29 august 1944, au fost
expulzați din comună împreună cu un mare număr de credincioși, fiecare luând
cât a putut duce cu un car, restul rămânând pradă soldaților din armatele
germană și maghiară, care se retrăgeau, dar și din armata rusă, care ocupa

1296
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 64.
1297
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 64.
1298
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1943, f. 72.
1299
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 12.

263
Tulgheșul. Cei care nu aveau căruțe au fost lăsați de vecini să pună lucruri în
carele lor.
Astfel, în dimineața zilei de 29 august 1944, de praznicul Tăierii
Capului Sfântului Ioan Botezătorul, armata maghiară a escortat un număr mare
de români afară din spațiul trasat la Dictatul de la Viena, conducându-i pe un
drum care a durat zece zile de mers pe jos, aproape fără întrerupere, drum pe
care vitele luate de acasă pentru a se putea întreține, au murit sau au fost
abandonate pentru că nu mai puteau ține pasul cu convoiul. Românilor li s-a
promis că vor fi duși la Gurghiu, însă drumul exilaților din Tulgheș a trecut,
doar, prin Gurghiu, județul Mureș, apoi prin Jabenița, unde preotului i-a fost
luată o vacă din cele două, trecând, apoi, prin Reghin, Batoș, Dedrad, Goreni,
Uila, unde l-i s-a promis că se vor opri. Dar nu a fost așa. Familia preotului a
înnoptat în șopronul unui sas, alții pe la alte gospodării și o parte pe câmp, iar a
doua zi au continuat drumul până la Pozmuș, județul Bistrița-Năsăud, unde era
preot Petru Dornean prieten al preotului Gheorghe Stânea, și unde au rămas
până toamna târziu, când armata română a eliberat Transilvania de Nord,
Tulgheșul devenind, din nou, locul luptelor duse pentru eliberarea
Transilvaniei, la fel ca în anul 1918.1300
Întorși acasă, la începutul lunii decembrie, românii din Tulgheș și-au
găsit gospodăriile prădate de armata maghiară, o parte dintre ele chiar distruse,
iar biserica profanată și deposedată de bunurile mobile care au mai rămas.
Puținele provizii pe care au apucat să le adune au fost și ele furate, românii
fiind nevoiți să sape cu târnăcopul în grădină, pământul fiind înghețat, pentru a
putea scoate cartofi. Preotul Gheorghe Stânea a reușit să scoată Sfinte Vase,
odăjdii și cărți de cult, și câteva icoane din Biserică chiar în seara de dinainte
exilului, distribuindu-le credincioșilor români încolonați pentru plecare, iar la
întoarcere au fost redate bisericii. De asemenea pe tot parcursul drumului
preotul împreună cu credincioșii s-au rugat și au cântat cântări duhovnicești,
cerându-i lui Dumnezeu întoarcerea grabnică la casele lor.1301
Înaintea plecării, în timp ce se aflau încolonați și în primele zile de
drum, preotul a reușit să întocmească o listă cu toți cei escortați și un inventar
al bunurilor pe care le-au luat și al celor care au rămas, listă ce se regăsesc într-
un caiet aflat în arhiva Parohiei Tulgheș.1302
Incidentele petrecute în Tulgheș se regăsesc descrise în mai multe
documente aflate în Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe de la
București, fond 71Transilvania 1920-1944, volumul 237, fapte redate și în
volumul Românii din Covasnași Harghita editat de Ioan Lăcătușu, Vasile
Lechințan, Violeta Pătrunjel, în anul 2003, sursele fiind altele decât cele

1300
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 13.
1301
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 14-15.
1302
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosarul 4/1948 conține tabelele cu refugiații și bunurile lăsate
în Tulgheș.

264
folosite aici.1303 Întâmplarea din noaptea de Înviere a anului 1942 a devenit
pagină de literatură beletristică în romanul O zodie Nefastă a lui Toni
Geangalău, fiul lui Dumitru Geangalău, unul dintre protagoniștii scenelor din
biserică, cel care a fost, apoi, arestat și bătut crunt.1304
A urmat o perioadă în care s-a renovat biserica, în urma stricăciunilor
provocate de cei patru ani de ocupație, fiind resfințită de episcopul vicar Ioan
Aftene în anul 1946.1305 Biserica de la Poiana Veche, care a fost incendiată în
anul 1942, a fost reconstruită abia în anul 1993.
În anul 1948, prin decretul 358, Biserica Greco-Catolică din Tulgheș a
revenit la ortodoxia pierdută în anul 1800, Parohia din Tulgheș, redevenind și
ea ortodoxă.

Comuna Ditrău se află pe malul drept al Mureșului, la intersecția

drumurilor ce leagă Toplița de Gheorgheni și Tulgheșul de Remetea. Atestată
documentar în 1567, apare în istorie de nenumărate ori, devenind un important
centru comercial și militar. Denumirea germană (Dittersdorf) arată ponderea
importantă a populației săsești.1306 Politica de maghiarizare adus la asimilarea
populației săsești și la diminuarea populației românești, numele românești
maghiarizate de pe crucile din cimitir stând dovadă acestui lucru (Csortan,
Baiko, Kozsokar, Móldován etc.).1307
Locuitorii din Ditrău au aderat la răscoala lui Horia, iar un document
din 1768 arată măsurile întreprinse de autorități pentru a evita răscoala în
această localitate.1308
Lexikonul lui Lenk din 1839 arată localitatea ca fiind mixtă, locuită de
secui și de români.
Evoluția populației românești din Ditrău este exemplul cel mai elocvent
al deznaționalizării practicate de maghiari. Ditrăul a fost unul dintre centrele
românești cele mai puternice din zonă, din secolele XVII-XVIII și până în
prima jumătate a secolului XX. Prima biserică a fost distrusă la jumătatea
secolului al XVIII-lea, iar o alta din lemn i-a luat locul. O biserică din zid s-a
construit în anul 1936, preot fiind Eugen Arieșan. În 1937 s-a construit și o
nouă casă parohială, parohia deservind un număr de 303 credincioși. Numărul

1303
Mărturia lul Mihail Pietrar, refugiat din Subcetate, mărturia lui localnic maghiar din
Tulgheș, consemnate în Ioan LĂCĂTUȘU, Vasile LECHINȚAN, Violeta PĂTRUNJEL, Românii din
Covasna și Harghita…, p. 665.
1304
Toni GEANGALĂU, O zodie nefastă, roman, Editura Pim, Iași 2012, p. 34-56.
1305
Sursa: Pisania Bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Tulgheș, 1989.
1306
György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și revizionismul…, p. 20-21.
1307
Teodor CHINDEA, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul Ciucului, Editura Brăduț,
Târgu Mureș, 1995, p. 123.
1308
Românii din Covasna și Harghita…, p. 501.

265
cel mai mare de români l-a atins Ditrăul în 1910, când erau 556 de credincioși
români.1309
Concomitent cu biserica greco-catolică din localitate, a funcționat și
Parohia Ortodoxă, avându-l preot paroh pe Coriolan Iacob.
Parohia greco-catolică, avea un patrimoniu solid, cea ortodoxă fiind mai
puțin înzestrată, și cu un număr mai mic de credincioși. Parohia greco-catolică
avea ca filii și comunele Remetea și Lăzarea, cu satul Ghiduț.
Arhiva Parohiei Gheorgheni arată că parohia Ditrău deținea, la 19
august 1929, prin împroprietărire în urma Reformei Agrare din 1926, în satul
românesc Ghiduț și în filia din comuna Remetea 8 jugăre de pământ arabil, 11
jugăre și 47 de stânjeni de pășune și fânețe, înregistrând 2.520 de lei venituri de
la credincioși și 100 de lei venitul epitrahilului, din care 80 de lei reprezentau
cheltuielile cu personalul bisericesc, 421 erau cheltuieli legate de impozitare și
597 arenda forțată.
În Ditrău parohia greco-catolică avea 800 de stânjeni de livadă, 1 jugăr
de teren arabil și 20 de jugăre de pădure la Fagu Înalt. Acestei averi i se adauga
o casă parohială din lemn, acoperită cu tablă, cu un număr de 5 încăperi, ce se
întindea pe 88 de mp, situată pe strada Gării, căreia i s-a adăugat un șopron
pentru lemne, din scânduri, pe o suprafață de 10 mp, în anul 1936. La 10 iulie
1931 totalul posesiunilor ajungea la 30 de jugăre și 700 de stânjeni, înregistrând
500 de lei venituri de la credincioși și 100 de lei venitul epitrahilului, din care
30 de lei și folosirea a 3 jugăre de pământ o reprezentau cheltuielile cu
personalul bisericesc.
În anul 1930, la filia Ghiduț s-a edificat o biserică din cărămidă,
acoperită cu țiglă, cu suprafața de 86 mp, dotată cu toate cele necesare
desfășurării cultului divin. Inventarul bisericii enumeră: sobă de tablă căptușită
pentru încălzit – 1 bucată, sfeșnice din lemn – 2 bucăți, acoperitoare din pânză
– 1 bucată, vaze pentru flori din metal – 4 bucăți, perinițe pentru altar – 2
bucăți, bănci de brad cu 5 locuri, 300 x 0,80 x 1,10 – 18 bucăți, dulap de brad,
100 x 0,60 x 200 – 1 bucată, strană de brad, 200 x 0,60 x 100 – 1 bucată,
podium din scândură, 10 m x 3 m x 0,25 – 1 bucată, podium din scândură, 200
x 300 x 0,15 – 1 bucată, icoană Sf. Ioan Vianoy – 1 bucată, scaun pentru
mărturisire – 1 bucată, iconostas din brad, 4 x 5 m. – 1 bucată, șematism din
1932 – 1 bucată, matricole – Botezați, Cununați, Înmormântați – 3 bucăți,
protocol Procese verbale – 1 bucată, jurnal de casă – 1 bucată, cărți – 66 de
bucăți, masa altarului cu chivot din lemn – 1 bucată, măsuță pentru jertfă – 1
bucată, cutie din lemn cu piedestal pentru bani – 1 bucată1310;
În anul 1935 parohia a primit donație 1.079 mp de teren neproductiv, în
paranteză „cimitir”, lângă sat, „lângă cimitirul Bisericii romano-catolice”.

1309
Românii din Covasna și Harghita…, p. 501.
1310
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, Fond Parohia Ditrău, dosar 1/1950, f. 13, 28, 51.

266
 Cel mai important edificiu din Ditrău a fost ridicat în anul 1936, pe un
teren cumpărat în anul 1935, în centrul comunei, anume biserica parohială, din
zid, edificată pe o suprafață de 90 mp, cu o arhitectură deosebită, dotată cu
toate odoarele necesare bunei desfășurări a cultului divin, preot paroh fiind
Eugen Arieșan.
Un cerc cultural al ASTREI funcționa în Ditrău în perioada interbelică,
condus de învățătorul român Titus Negoiescu.
Aflăm din arhivele germane că furia locuitorilor maghiari, care s-a
dezlănțuit asupra comunității românești odată cu Dictatul de la Viena, a fost de
neimaginat: „Biserica românească greco-catolică a fost dărâmată”1311 iar
„preotul unit, Eugen Arieșan, izgonit” 1312, prin aceeași situație trecând și
preotul ortodox, Coriolan Iacob1313. În același an, credincioșii români, ortodocși
și uniți, au fost obligați să treacă la religia romano-catolică. „Demolarea
bisericii s-a făcut cu mare migală, în anul 1942, ștergându-se orice urmă a
vreunei existențe românești”.1314
Încă înainte de instalarea administrației maghiare, care a avut loc la 10
septembrie 1940, românii au fost forțați să adere la religia romano-catolică sau
au fost alungați din Ditrău. La 6 septembrie a fost alungat maistrul tâmplar Ioan
Rusu, fără posibilitatea de a lua ceva cu el1315, apoi a fost expulzat și șeful
postului de jandarmi, plutonierul Lazăr Nicolae, care fusese grav bătut de către
locuitorii maghiari ai comunei1316.
Seria urgiilor din Ditrău a continuat în 12 septembrie 1940 cu o crimă
odioasă asupra unui român din Tulgheș, anume pădurarul Ilie Țepeș din
Tulgheș, despre care am relatat deja.
Parohia greco-catolică a emis, la 17 decembrie 1947, un document cu
„Lista terenurilor agricole și forestiere ale Parohiei greco-catolice Ditrău cu
Filiile Remetea și Ghiduț-Lăzarea” 1317 care enumeră 4 terenuri totalizând 30 de
jugăre, parohia fiind vacantă, curatorul îi cerea protopopului de Gheorgheni
numirea unui preot1318.
În anul 1948, an în care Biserica Greco-Catolică a revenit la ortodoxie,
ocazie cu care s-a refăcut inventarul pentru predarea-primirea patrimoniului
material al Parohiei, devenită acum Parohia Ortodoxă Ditrău II, adăugându-se
așadar parohiei ortodoxe deja existentă.

1311
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 415.
1312
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-554, nenumerotat.
1313
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-554, nenumerotat.
1314
Ioan LĂCĂTUȘU, Argumente împotriva autonomiei teritoriale pe criterii etnice a așa-
zisului „Ținut Secuiesc”…, p. 84.
1315
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 226.
1316
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 171.
1317
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, Fond Parohia Ditrău, dosar 1/1950, f. 71, 73.
1318
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, Fond Parohia Ditrău, dosar 1/1950, f. 49.

267
 Din inventar lipsește, în primul rând, biserica din Ditrău, însă, pe o
singură foaie este trecută întreaga avere a parohiei, cu număr de Carte Funciară
și cu identificarea terenurilor după locul în care se află. Astfel inventarul din
1948 demonstrează că multe terenuri din cele de dinaintea ocupației nu mai
aparțineau bisericii, acestea fiind transferate comunei politice Ditrău, rămânând
în posesia parohiei doar casa parohială din Ditrău și biserica din Ghiduț1319,
existentă până astăzi, fără comunitate, locuitorii, care până în 1940 erau toți
români, fiind astăzi maghiarizați și aparținând confesiunii romano-catolice 1320.
În perioada comunistă, în locul bisericii a fost construit postul de
Poliție, iar casa parohială a fost naționalizată și transformată în clădire de
locuințe pentru funcționari.1321
În anii ’90 ai secolului trecut, preotul paroh al Parohiei Ortodoxe din
Gheorgheni, Dumitru Paul, a încercat să revendice patrimoniul parohiilor
românești din Ditrău, în special cel aparținând filiei Ghiduț, argumentul forte
fiind transformarea celor două parohii românești din Ditrău, alături de filiile
lor, în filii ale Parohiei Gheorgheni. Răspunsurile primite din partea
autorităților locale din Ditrău, Lăzarea și Gheorgheni, prin comisiile de aplicare
a Legii fondului funciar, bat aceeași monedă, anume că „Parohia Ortodoxă
Română nu este îndreptățită să primească suprafețele revendicate” (Primăria
Municipiului Gheorgheni, nr. 6597/2005)1322, sau că „pe baza foii de sarcini nu
poate fi retrocedat teren” (Primăria Lăzarea, nr. 3384/2005)1323.
După eliberarea Transilvaniei de Nord, în Ditrău mai existau
șaptesprezece familii ortodoxe, a căror comunitate a fost trecută ca filie a
Parohiei Gheorgheni. Astăzi cele câteva românce din Moldova sau din zona
românească a Transilvaniei, căsătorite cu bărbați de etnici maghiari din
comunele Ditrău și Lăzarea, cărora li se adaugă cinci familii ale polițiștilor din
respectivele comunități, sunt cei care mai reprezintă comunitatea românească a
celor două localități, care erau arondate parohiilor din Ditrău. Asistența
religioasă a acestor puțini credincioși este asigurată de către preoții parohi din
Gheorgheni, printre care și subsemnatul. Ar trebui analizate motivele pentru
care din cei 5.483 de locuitori ai comunei, un procent de 98,1% sunt de etnie
maghiară, și s-au declarat de religie romano-catolică, iar pentru 1,15%
apartenența etnică și religioasă nu este declarată.1324

Municipiul Gheorgheni, situat în bazinul Giurgeului, la intersecția

drumurilor ce leagă Moldova de Transilvania, dintre Bicaz și Praid, și pe

1319
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, Fond Parohia Ditrău, dosar 1/1950, f. 89-90.
1320
Românii din Covasna și Harghita…, p. 531.
1321
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 94-95.
1322
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, dosar 5/2017, f. 3.
1323
Arhiva Parohiei Gheorgheni II, dosar 5/2017, f. 4.
1324
http://www.recensamantromania.ro/noutati/volumul-2, accesat la 01.12.2020.

268
drumul ce leagă Toplița de Miercurea-Ciuc, este un oraș cu o istorie
îndelungată și încărcată. Prima atestare documentară datează din anul 1333, la
Sacerdos de Georgia 1325, fiind efectuate și o serie de descoperiri arheologice
din epoca eneolitică. Prezența populației românești a fost consemnată aproape
de cea a atestării sale documentare, în decursul istoriei fiind menționați români
participanți la răscoala lui Gheorghe Doja, preoți, dascăli, școli confesionale
etc.1326
Înainte de Dictatul de la Viena, la Gheorgheni existau două biserici
românești:
– Biserica greco-catolică, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, ridicată
la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub păstorirea protopopului Elie Câmpean, pe
locul alteia mai vechi, care a ars în anul 1895. Pe peretele vestic al bisericii
vechi se află un pomelnic transcris de pe o piatră memorială pe care scrie anul
construcției – 1900 – și care îl pomenește pe ctitorul principal „Grigore
Ciobotariu al Marinei și soția sa Ioana Colceriu Dandu din Voșlobeni”.1327
– Biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” care
a fost terminată în anul 1938 și sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan al
Ardealului, cu mare fast 1328, la construcția căreia s-a implicat marele istoric și
om de stat, Nicolae Iorga, împreună cu alți membri marcanți ai societății
românești din acea vreme1329.
Pe 30 august 1940 trupele horthyste au intrat în Ardealul de Nord
ajungând pe 10 septembrie în Gheorgheni, acolo unde armata maghiară a
organizat o paradă pentru „eliberarea” orașului și a fost primită cu mult
entuziasm.1330
Înainte de intrarea trupelor maghiare în Gheorgheni din ziua de 10
septembrie, maghiarii din oraș, în entuziasmul lor, au început o acțiune de
intimidare a populației românești, mulți dintre români fiind nevoiți să-și
părăsească domiciliul chiar înainte de ajungerea trupelor de ocupație. Printre
refugiați se număra și Chindea Ioan, cu soția și copiii, care, în declarația dată în
fața autorităților române, a relatat faptele petrecute la Gheorgheni1331.
Lucrătorii CFR, care au fost nevoiți să rămână până la predarea stației către
autoritățile maghiare, au fost arestați, împreună cu mai mulți români care
rămăseseră în Gheorgheniul ocupat, și ținuți în lagăr timp de 18 zile. Au fost,

1325
Românii din Covasna și Harghita…, p. 518.
1326
Românii din Covasna și Harghita…, p. 519.
1327
Pisania din pridvorul bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” – fostă greco-
catolică.
1328
Pisania din pridvorul bisericii cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.
1329
Românii din Covasna și Harghita…, p. 520.
1330
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei Naționale, dosar 485, f. 39.
1331
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 190.

269
apoi primiți înapoi în serviciu, însă după câteva zile au fost concediați, pe
motiv că erau români.1332
În tragica toamnă a anului 1940, după declararea Dictatului de la Viena,
la Gheorgheni, acolo unde a fost instalat sediul comandamentului militar al
județului Ciuc, condus de un general pe nume M. Horvah, au fost arestați, în
doar câteva zile, zeci de români, din oraș și împrejurimi. La 22 octombrie 1940,
la Gheorgheni, 23 de persoane din Suseni și Joseni au fost arestate timp de 6
zile, ținute în închisoare și bătute la sânge, fără a fi cineva interogat.
Documentele de arhivă consemnează numele acestora, și anume: preotul greco-
catolic din Joseni, Gheorghe Boieriu, Ioan Șerban (fost primar), Gheorghe
Hossu, Maria Trif, Petru Sava.1333 „Unul dintre marii incitatori la ură, în timpul
celor patru ani de Dictat, a fost László Ignácz, protopopul romano-catolic din
orașul Gheorgheni, care folosea orice prilej pentru a îndemna și instiga pe
maghiari contra românilor, atât prin predici cât și prin discursuri ținute în
public”.1334 El a fost cel care a incitat la ură populația și în cadrul unei reuniuni
a maghiarilor din Gheorgheni, când, prin discursul său, a provocat populația
maghiară la acte de ură împotriva unui număr de 58 de români din Voșlobeni,
aduși cu forța să asiste la manifestație, maltratându-i până la sânge și
batjocorindu-i, prin tăierea cămășilor lungi, specifice portului românesc.1335
În iarna anului 1940-1941, cu ocazia unei reuniuni revizioniste, în
discursul rostit, a spus cuvinte atât de instigatoare încât, după această adunare,
populația maghiară a atacat imediat populația românească adusă cu forța să
asiste la această mascaradă șovină, maltratând-o până la sânge și batjocorind-o,
prin tăierea cămășilor lungi (cum era portul național românesc din Voșlobeni).
În ceea ce privește bisericile românești, acestea au fost devastate în
interior încă din primele zile ale ocupației militare maghiare. Biserica ortodoxă
a fost transformată în magazie de cereale. Preotul ortodox Aurel Negoiescu a
fost alungat din oraș, „la fel ca și preotul greco-catolic Artimon Boieriu, puținii
credincioși care au rămas fiind trecuți cu forța la cultele maghiare schimbându-
li-se numele, cei mai mulți nemairevenind niciodată la vechea credință”.1336
Majoritatea românilor din Gheorgheni au fost expulzați sau nevoiți să se
refugieze, după cum reiese din numărul mare de declarații ale acestora, date la
Birourile de primire a refugiaților din Transilvania de Nord, de pe întreg
cuprinsul României.1337
Studentul Petru Țepeluș din Gheorgheni, care studia la Facultatea de
Medicină a Universității aflate în exil la Sibiu, și care a fot lăsat să-și petreacă

1332
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 191.
1333
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 203.
1334
Românii din Covasna și Harghita…, p. 520.
1335
Românii din Covasna și Harghita…, p. 519.
1336
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 211.
1337
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, 198, 237 ș.a.

270
vacanța de iarnă din anul 1943 alături de familia rămasă în Gheorgheni, a
declarat la întoarcerea în România că, pe lângă situația economică extrem de
grea, la Gheorgheni, prin presa maghiară, radioul public și filmele care rulau la
cinematograf se ducea o propagandă permanentă privind o viitoare anexare a
Transilvaniei de Sud de către Ungaria, populația maghiară fiind extrem de
bucuroasă la primirea acestor vești și ignorând starea de sărăcie în care se
afla.1338
În anul 1948 comunitatea românească s-a reîntregit prin revenirea
credincioșilor greco-catolici la Biserica dreptmăritoare. Biserica veche a
suportat lucrări de reparații intense, credincioșii români fiind păstoriți de un
singur preot, care a slujit și administrat ambele biserici.
Majoritatea datelor valoroase au fost distruse și chiar pierdute în urma
haosului provocat de cel de-Al Doilea Război Mondial, așa că ceea ce s-a
întâmplat la Gheorhgeni în cursul celor patru ani de ocupație rămâne încă de
descoperit.
Prin prezentarea celor trei studii de caz, al unor parohii diferite între ele,
putem observa evoluția pe care au avut-o comunitățile românești în timpul
Dictatului de la Viena, în funcție de specificul fiecăreia.
Parohia Tulgheș, fiind o parohie rurală, cu o majoritate românească, în
procent de peste 80%, a reușit să reziste tendințelor de maghiarizare forțată,
păstrându-și specificul și după eliberarea Transilvaniei. Românii plecați în
refugiu s-au întors la casele lor, reluându-și viața de dinainte de Dictat, iar
bisericile care au avut de suferit daune importante au fost refăcute, inclusiv cea
distrusă din satul Poiana Veche.
Românii din Ditrău, deși minoritari, constituiau o comunitate
importantă, însă faptul că localitatea era locuită în majoritate din maghiari, a
făcut ca în urma Dictatului de la Viena, care a avut ca și consecințe demolarea
bisericii, alungarea preoților și a credincioșilor și maghiarizarea românilor
rămași în localitate, parohia să nu mai poată fi reactivată, iar în prezent să nu
mai poată fi observate semne ale existenței românești în comună.
Pe de altă parte, românii din orașul Gheorgheni, deși aflați în
minoritate, au reușit, ca după Dictatul de la Viena, moment în care atât preoții
cât și majoritatea credincioșilor au fost alungați, să se întoarcă și să refacă viața
bisericească restaurând cele două biserici și rezistând și încercărilor aduse de
regimurile politice care au urmat.

1338
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 421.

271
 3.3. Implicarea episcopului Nicolae Colan în reorganizarea și
asigurarea continuității vieții bisericești din teritoriile cedate
Ungariei horthyste

Un rol deosebit, în reorganizarea și continuitatea vieții religioase a

românilor ortodocși din actualele județe Harghita și Covasna, l-a avut singurul
episcop ortodox care a reușit să rămână în teritoriul cedat prin Dictatul de la
Viena, împotriva voinței noii stăpâniri, anume Nicolae Colan, episcopul
Clujului, născut la Araci, județul Covasna, vorbitor de limbă maghiară.
Într-o întrevedere avută, imediat după aflarea verdictului de la Viena, cu
câțiva dintre preoții din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, care, de fapt,
aparțineau canonic de Arhiepiscopia Sibiului, episcopul ortodox Nicolae Colan
al Clujului i-a rugat pe aceștia să rămână în Ardealul cedat, pentru a fi alături
de poporul lui Dumnezeu. Cu ochii în lacrimi și vădit afectat de decizia mai
marilor lumii, episcopul a adresat preoților următoarele cuvinte: „Cui vor
rămânea sutele de mii de români, dacă toți vom pleca? Eu sunt Vlădică peste
preoți și dacă toți mă părăsiți, nu-mi mai rămâne decât să-mi fac geamantanul,
întrucât, fără voi, eu n-am niciun rost pe aici! Enoriașii mei, în majoritate sunt
în Ardealul rămas românilor, acolo unde sunt și rudele mele, așa că va trebui ca
unii dintre noi să ne sacrificăm!”.1339
După aceste cuvinte, vlădica Nicolae a izbucnit într-un hohot de plâns,
același lucru făcându-l și preoții. Deși majoritatea preoților erau din vechiul
Regat și primiseră notificarea de a părăsi Transilvania de Nord, niciunul nu a
îndrăznit să îl tulbure pe ierarh cu această veste, pentru a nu-l întrista peste
măsură, făgăduindu-i că urmau să facă tot posibilul pentru a rămâne cât mai
mult timp posibil în mijlocul credincioșilor. Episcopul i-a sfătuit pe preoți să
încerce să negocieze cumva rămânerea lor în parohii, deoarece situația va dura
cel mult până la terminarea războiului, când Transilvania va fi din nou a
românilor. După ce i-au sărutat mâna, „l-au lăsat pe vlădica Nicolae cu capul în
mâini, într-un plâns zbuciumat”.1340
La câteva zile, Catedrala Ortodoxă din Cluj a fost profanată de honvezi,
care au intrat cu țigările aprinse, inclusiv în altarul acesteia, purtându-se cu
Episcopul Nicolae Colan ca și cu un răufăcător. În cele din urmă, la sosirea
regentului Miklós Horthy, vlădica Nicolae a vorbit în fața acestuia și a unui
mare număr de maghiari, spunând: „Noi suntem preoți și nu-i slobod să
mințim. Nu zicem că n-am plâns sau că ne-am bucurat, dar ne-am șters
lacrimile pentru a putea trăi în pace cu voi”.1341

1339
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 260.
1340
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 261.
1341
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 264.

272
 Așa cum am arătat în subcapitolele anterioare, guvernul de la Budapesta
a respins, de la început, posibilitatea ca Episcopul Nicolae Colan al Clujului să
rămână și să-și desfășoare activitatea pe teritoriul Ungariei, nefiind niciodată
recunoscut ca episcop.
În încercarea Ungariei de a înființa o Episcopie Ortodoxă Ungară, cu
sediul la Munkács, guvernul maghiar a încercat diverse metode de a obține
recunoașterea canonică a acesteia, prin aducerea la conducerea ei a mai multor
episcopi și foști episcopi, din afara Ungariei, motivând constant că „Episcopul
ortodox de la Cluj a părăsit Ungaria” 1342, sau că „Datorită comportamentului
respingător al episcopului român, din motive naționaliste, guvernul maghiar
poate folosi doar serviciile arhiepiscopului Savatie și doar pentru a organiza
Biserica Ortodoxă din Ungaria” 1343. O dovadă a neacceptării de către statul
maghiar a prezenței episcopului ortodox al Clujului, este statul de plată al
Episcopiei Clujului, conform căruia acesta primea, începând cu data de 1
august 1942, un salariu de 623 de pengö. Însă pe statul de plată al Episcopiei,
Nicolae Colan nu era trecut în dreptul funcției de Episcop ci, după alfabet, la
litera „C”, împreună cu ceilalți angajați. Consilierii Episcopiei ortodoxe
primeau salarii între 250 și 300 de pengö, care, într-o proporție erau plătite de
către Episcopie și care erau inferioare drepturilor salariale ale preoților parohi
maghiari, nerecunoscându-li-se calitatea de funcționari ecleziastici, ca în cazul
episcopiilor maghiare.1344 Ceilalți funcționari, precum secretarul,
dactilografele, personalul de serviciu etc., erau plătiți din fondurile proprii ale
Episcopiei. Profesorii de la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj, singura
instituție de pregătire a clerului ortodox din Transilvania de Nord, nu erau
recunoscuți ca atare și erau remunerați discriminatoriu.1345 Un raport al
Consulatului României de la Cluj adresat Ministerului de Externe de la
București, arăta, de exemplu, că, în același timp, numitul vicar al Bisericii
ortodoxe din Ungaria, considerat șeful acestei Biserici, Mihail Popov, primea
un salariu lunar net de 1.500 de pengö, iar secretarul său, un teolog cu studiile
neterminate, avea un salariu lunar de 800 de pengö.1346
În ciuda atitudinii ostile a statului maghiar, episcopul Clujului a început
reorganizarea Bisericii Ortodoxe din Ardeal.
Într-o scrisoare pastorală trimisă tuturor parohiilor din eparhie și care a
fost tipărită în revista Viața Ilustrată, publicație a episcopiei Clujului, în
octombrie 1940 și intitulată „De la inimă la inimă”, episcopul Nicolae Colan se
adresa preoților și poporului ortodox prin cuvinte pacifiste dar dătătoare de
nădejde. Cuvântarea (prezentată integral în Anexa nr. 23) s-a dovedit a fi

1342
P.A.A.A., dosar R 67.685, f. 167.
1343
P.A.A.A., dosar R 67.686, f. 68.
1344
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 118.
1345
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 119.
1346
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 120.

273
programul său duhovnicesc și pastoral în timpul celor patru ani de ocupație.1347
Câteva rânduri din această pastorală sunt edificatoare în acest sens: „Vă
îndemn, deci, iubiții mei fii sufletești, să lepădați din sufletul vostru orice
nădejdi de răzbunare […] Alungați orice temere și orice gând rău prin leacul
dumnezeiesc al rugăciunii și al muncii stăruitoare. […] Preoți, frați împreună-
slujitori, stați cu căldură și jertfă lângă poporul vostru credincios. Fiilor
credincioși, stați cu ascultare lângă părinții voștri cei duhovnicești. Întăriți-vă
unii pe alții cu iubire frățească, […] și să ne păstrăm în noua patrie curățenia și
frumusețea sufletului nostru ortodox și românesc”.1348
Privitor la unitatea de neam, episcopul clujean explica: „Biserica lui
Hristos ne împreună și acolo unde alte puteri despart, că ea zidește și atunci
când alte puteri surpă”.1349
Prima grijă a ierarhului ardelean a fost umplerea golului lăsat prin
expulzarea și refugierea preoților din parohii. În acest sens, vlădica Nicolae a
înființat în cadrul Academiei Teologice de la Cluj, în anul universitar 1940-
1941, cinci locuri excepționale, iar în anul următor alte 17, pentru studenți care
au fost hirotoniți, în mod excepțional, înainte de absolvire, cu scopul de a
ocupa o parte din parohiile rămase fără slujitori.1350
Unul dintre aceștia era preotul Alexandru Pătruțiu din Vâlcele, care, din
corespondența purtată cu episcopul Colan, s-a dovedit a fi un devotat slujitor al
altarului și al neamului românesc, fiind desemnat să verifice activitatea
celorlalți preoți din județul Treiscaune.1351 Acesta administra mai multe parohii,
printre care și parohia Sfântu Gheorghe.1352 La Valea Mare fusese instalat
preotul Ioan Roman1353, la Brețcu era numit Toma Sămărtean, iar la Covasna
era Aurel Babiciu 1354.
Problema salarizării preoților a fost una deosebită în parohiile din zona
secuizată. Statul maghiar nu a dat o lege clară a salarizării preoților români.
Totuși cadrul legislativ, pe baza unor legi din 1898 și din 1909, prevedea un
cuantum lunar, bazat pe completarea veniturilor preoților în funcție de
veniturile parohiilor. Episcopul Nicolae Colan a dispus, în anul 1943, ca
protopopii să elibereze primăriilor toate actele care dovedeau veniturile
parohiilor, pentru a face dovada imposibilității asigurării salariului din

1347
Dorel MAN, „Pastorala «de la inimă la inimă», din octombrie 1940…”, p. 102.
1348
Tribuna Ardealului, nr. 261, 10 august 1941, p. 3, apud Dorel Man, „Pastorala «de la
inimă la inimă», din octombrie 1940…”, p. 102.
1349
Tribuna Ardealului, nr. 261, 10 august 1941, p. 3, apud Dorel Man, „Pastorala «de la
inimă la inimă», din octombrie 1940…”, p. 103.
1350
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 8.
1351
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 2.
1352
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 5.
1353
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 122.
1354
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 136.

274
fondurile proprii, ca apoi să fie înaintate comisiei germano-italiene.1355
Episcopul a decis alocarea unui ajutor lunar preoților din secuime, sub formă de
împrumut, până la definitivarea problematicii salariilor de la stat.1356
Telegraful Român titra în luna decembrie 1940 că „P.Sf. Episcop
Nicolae Colan și-a reluat vizitațiile canonice” 1357, anunțând că, după mai multe
luni în care au fost întrerupte, vizitele în parohiile episcopiei au fost reluate a
treia zi de Crăciun, când vlădica clujean a coborât în mijlocul credincioșilor săi
din Valea Drăganului, slujind Sfânta Liturghie la care au participat peste 1.500
de români, cărora le-a împărtășit cuvânt de învățătură și a împărțit anafura
tuturor celor prezenți, la sfârșit cântând cu toții, în lacrimi, colinde
românești.1358
Referitor la neobosita cutreierare a episcopiei sale extinse, editorii
Telegrafului Român apreciau: „Mereu pe drum – Drumul Domnului și al
urmărilor Lui – P.Sf. Episcop Nicolae Colan e un misionar exemplar. Își face
slujba desăvârșit, așa cum a poruncit Apostolul. Și asta nu-i puțin lucru, tocmai
pentru că e singurul vlădică român care întâmpină în exercitarea salvatoarei
sale misiuni, un anumit soi de greutăți, inexistente în țara liberă”.1359
În acest capitol, trebuie amintite și vizitele canonice ale ierarhului
clujean în zona de sud-est a eparhiei sale.
La Toplița, ierarhul clujean a încercat să meargă ori de câte ori a putut
și a avut prilejul. Este de apreciat faptul că, în anii dominației maghiare, el nu a
pregetat să ajungă în mijlocul credincioșilor săi unde, prin sfintele slujbe
arhierești și prin povățuirile părintești, a creat, în viața localităților, momente pe
care istoria orală locală le păstrează încă vii. În ziua de duminică, 20 iulie 1941,
a ajuns la hramul Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din Toplița.
„P.S. Sa Episcopul Nicolae Colan a sosit la mănăstire sâmbătă seara
însoțit de P.C. Prof. Dr. G.L. Munteanu, rectorul Academiei teologice și C. Sa
Pr. Prof. Florea Mureșanu, fiind întâmpinat de micul sobor al mănăstirii în
frunte cu P. Cuvioșia Sa părintele stareț ierom. Amfilohie și ierom. Nifon Matei
starețul Mănăstirii «Sf. Ana» de la Rohia. S-a slujit o scurtă ectenie, apoi P.S.
Sa împărtășind arhiereasca binecuvântare s-a retras în chilie”.1360
Duminică dimineața, pe pajiștea din curtea mănăstirii, locuitorii din
zona Topliței și de pe Valea Mureșului, așteptau cu nerăbdare să apară păstorul
lor, îmbrăcați în haine tradiționale.
„Cerul era și el numai un ichi imens albastru și limpede ca să vadă
măreția slujbei ce se va desfășura. Iar munții și hăurile s-au făcut ca mormântul
1355
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 151.
1356
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 152.
1357
Telegraful Român, nr. 3/1941, p. 1.
1358
Telegraful Român, nr. 3/1941, p. 1.
1359
Telegraful Român, nr. 37/1941, p. 3.
1360
Dorel MAN, Pastorație și istorie la episcopul Nicolae Colan în Transilvania, 1940-1944,
Editura Renașterea, Cluj, 2007, p. 71-78.

275
ca să audă tot cuvântul și toată lauda ce se va aduce Celui ce le-a adus dintru
neființă la ființă. Moș Toader cu toaca mică în jurul bisericuței anunță
norodului începutul Utreniei. La 10 fără câteva minute soborul alcătuit de P.C.
Prot. Dr. G.L. Munteanu, Prot. I. Maloș, Reghin; Prot. Prof. Florea Mureșanu,
Pr. Teodor Moldovan, Pr. Teodor Bucur, Pr. Valer Antal, Ierom. Nifon Matei și
ierodiaconii Țurcan și Donici, îmbrăcați în odăjdii strălucitoare au condus pe
P.S. Sa de la stăreție la biserică. Sfânta Liturghie s-a slujit în pridvor pentru ca
tot norodul să poată asculta dumnezeiasca slujbă, care cu fiecare ectenie părea
că se înalță ca o scară spre cer – iar coroană a fost cuvântul P.S. Sale”.1361
După Sfânta Liturghie s-a slujit în fața gropniței un parastas pentru
Patriarhul Miron, părinții săi Gheorghe și Domnița cu tot neamul lor cel
adormit, la care a participat Elena Antal, născută Cristea, sora patriarhului
Miron Cristea și mama arhiereului Emilian Antal care atunci era episcop vicar
patriarhal, împreună cu mulți reprezentanți ai fostei administrații românești din
Toplița și Reghin.
„După slujba parastasului P.S. s-a urcat iarăși în pridvor de unde s-a
adresat norodului și fiilor săi duhovnicești veniți să-i audă povățuirile
părintești. Oamenii de toate vârstele și stările până și copiii din brațele mamelor
lor ascultau parcă înțelegând și parcă înțelegeau ascultând pentru că și ei
simțeau cuvântul împovărat de dragoste pentru toți deopotrivă. Și așa a început
să cadă peste inimile lor însetoșate cuvântul, izvor de tărie și înviorare, și în
sufletele lor flămânde, mana Evangheliei izbăvitoare”.1362
Același lucru l-a făcut episcopul Nicolae Colan și în anii ce au urmat,
1942 și 1943, predicând credincioșilor prezenți despre unitatea de neam și
credință cu românii din spațiul neocupat, îndemnând românii să țină legătura cu
mănăstirile și bisericile din comunitățile lor.1363
O altă vizită în județele din secuime a avut loc în data de 6 septembrie
1941, când, într-un voiaj de peste 1.000 de km, pe care l-a efectuat cu un Taxi
de pe piață, împreună cu consilierul Laurențiu Curea și arhidiaconul Vasile
Bogdan, a vizitat parohiile Covasna, Zăbala, Brețcu și Vâlcele, din județul
Treiscaune. Astfel, conform programului comunicat către autoritățile
administrative și polițienești, sâmbătă, 6 septembrie, a sosit în stațiunea
Covasna, fiind primit de credincioși, în curtea bisericii, cu cântece religioase,
cu flori și cu lacrimi de bucurie, având în fruntea lor pe preoții Ioan Roman,
Aurel Babiciu și Toma Sămărtean, apoi, intrând în biserica ce aștepta să fie
sfințită, a slujit Vecernia. A doua zi, duminică dimineața, „impresionantul
ceremonial al sfințirii bisericii, pontificat de P.S. Sa, a fost măreț, în deosebi
din motivul, că răspunsurile liturgice au fost date la unison de întreg poporul,
cu mic cu mare, frumos, duios și cu toată evlavia, sub conducerea

1361
Dorel MAN, Pastorație și istorie la episcopul Nicolae Colan în Transilvania…, p. 71-78.
1362
Dorel MAN, Pastorație și istorie la episcopul Nicolae Colan în Transilvania…, p. 76.
1363
Dorel MAN, Pastorație și istorie la episcopul Nicolae Colan în Transilvania…, p. 89.

276
cantorului”1364, iar la urmă a tâlcuit pericopa zilei din Epistola Sf. Apostol
Pavel către Corinteni, capitolul 16, punând accentul pe păstrarea credinței, în
fața oricăror ademeniri și ispite. Slujba Vecerniei a săvârșit-o în biserica veche
a parohiei Zăbala, iar la sfârșit a ținut un cuvânt de învățătură „dând povețe
folositoare credincioșilor, care așteaptă să primească păstor sufletesc cât mai
curând ca să poată păzi legea lor creștinească moștenită din părinți și să-și
poată termina biserica cea nouă, care se înalță măreț și va fi o podoabă a
comunei1365. A urmat parohia Brețcu, unde, de asemeni, a fost primit cu căldură
de către credincioșii români, în curtea bisericii, de unde intrând în biserica
veche, a slujit Vecernia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, îndemnând
credincioșii la cinstirea Preacuratei Maici. De praznicul Nașterii Maicii
Domnului, a slujit Sfânta Liturghie în comuna Vâlcele, vecină cu comuna
Araci, care a rămas în România, locul natal al episcopului Nicolae Colan.1366
În zilele de 21 și 22 august 1943, ierarhul ardelean a efectuat o vizită
canonică, însoțit de un consilier și de un diacon, în parohiile din sud-estul
eparhiei. Astfel, în seara zilei de 21 august, la orele 16, a săvârșit Vecernia la
Zagon, urmată de cuvântul său de învățătură, a vizitat parohia Mărtănuș, unde a
săvârșit slujba Vecerniei și a ținut cuvând de învățătură, apoi, la orele 17 a
săvârșit Sfeștania la biserica din Păpăuți, iar la orele 19:30 a săvârșit Vecernia
în parohia Covasna, unde a și înnoptat. Duminică, 22 august, la orele 9 a
săvârșit slujba de sfințire a bisericii din Zăbala, după care a slujit Sfânta
Liturghie. După sfânta Liturghie a vizitat biserica ortodoxă din Sfântu
Gheorghe, apoi, biserica din Mărtănuș, unde a săvârșit Vecernia, la orele 16, iar
la orele 18 același program l-a avut și la Brețcu, unde a înnoptat. Luni, 22
august s-a întors la Cluj pe ruta Gheorgheni-Toplița. Protocolul primirii sale a
fost unul extrem de simplu, credincioșii și preoții așteptând sosirea ierarhului în
biserică.1367
O altă grijă a episcopului de la Cluj a fost organizarea învățământului
catehetic ortodox, deoarece, așa cum am arătat în subcapitolul despre starea
învățământului, nici ora de religie nu era predată în limba română în
învățământul de stat. În acest sens i-a desemnat pe preoții hirotoniți și trimiși în
parohii, să țină ore de cateheză săptămânale în parohiile în care activau, dar și
în cele pe care le administrau. Episcopul înțelegea că, în lipsă de preoți, nu se
putea face o catehizare conform cu necesitățile din parohii, dar insista ca
această cateheză să fie totuși făcută, cu toate limitele care erau impuse, chiar și
în cele mai îndepărtate parohii administrate. În acest sens îl desemnase pe
preotul din Vâlcele să transmită și celorlalți preoți că au datoria, pentru care vor
răspunde în fața lui Dumnezeu, de a-l sluji pe Dumnezeu și neamul românesc,

1364
Telegraful Român, nr. 44/1941, p. 2.
1365
Telegraful Român, nr. 44/1941, p. 2.
1366
Telegraful Român, nr. 44/1941, p. 2.
1367
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 145.

277
în mod deplin. Episcopul recomanda ca, acolo unde catehizarea se făcea dificil,
din varii motive, preotul să pună accent pe învățarea rugăciunilor îndătinate și a
cântărilor bisericești de la Sfânta Liturghie.1368 Pentru atingerea acestui scop
catehetic, Episcopia Clujului a reușit să editeze, în anul 1941, manuale de
Religie pentru clasele I și a II-a, pe care preoții le foloseau la cateheza
săptămânală, ținută în biserică.1369
Foarte importantă, în acest sens, este și Circulara trimisă preoților din
cuprinsul Eparhiei, la începutul anului școlar 1943-1944, sfătuindu-i asupra
importanței catehizării elevilor, în parohii, ca fiind cea mai importantă
componentă a slujirii pastoral-misionare, neîndeplinirea acestei slujiri fiind
considerată un păcat. În Circulară episcopul făcea mențiune asupra faptului că
au fost scoase de sub tipar manualele de Religie pentru clasele I-IV primare,
care trebuiau să fie folosite în catehizarea săptămânală a elevilor.1370
Recomandarea episcopului era ca accentul să se pună pe cântările liturgice, pe
care elevii să le cânte, în fiecare duminică la slujbă, sub conducerea
cântărețului, adevăratul examen, la sfârșitul semestrului, fiind reușita acestui
act.1371
Într-o scrisoare adresată în data de 18 martie 1943, pe același preot,
Alexandru Pătruțiu, episcopul îl informa că fiul farmacistului Liviu Stănescu
din Sfântu Gheorghe, elev în clasa a II-a de liceu, fiind ortodox, avea nevoie să
fie catehizat, pentru a i se încheia situația școlară. Recomandarea ierarhului era
ca preotul din Vâlcele să îl catehizeze după slujbele săvârșite în Sfântu
Gheorghe, și să îl examineze și pentru semestrul I, când nu i se pusese notă la
Religie, de către profesorul maghiar.1372 Tot el s-a implicat personal și în
primirea în internatul Academiei Teologice a elevului Corneliu Teodorescu din
Sfântu Gheorghe, care fusese admis la un liceu maghiar din oraș.1373 De
asemenea a intervenit și în cazul social al văduvei Elena Vătavu din Vâlcele, pe
care a angajat-o ca bucătăreasă la Internatul Teologic din Cluj, pentru a-și putea
întreține familia numeroasă.1374
Tot în anul 1943, ierarhul clujean se interesa de soarta terenurilor și a
pădurilor parohiilor din zona secuizată, în speranța că, în urma ordonanțelor
970 și 1.240 din 1943, care prevedeau limitarea despăgubirii foștilor
proprietari, terenurile și pădurile parohiilor să primească protecție de la
expropriere.1375 În acest sene a întocmit formulare care trebuiau completate de

1368
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 2.
1369
Telegraful Român, nr. 14/1941, p. 2.
1370
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 171.
1371
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 206.
1372
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 5.
1373
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 170.
1374
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 178.
1375
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 8.

278
către preoții parohi sau care administrau parohiile, cu date despre pădurile
primite prin reforma agrară și despre cele expropriate de statul maghiar.1376
Pentru o mai bună funcționare a parohiilor din secuime, episcopul
Nicolae Colan a hotărât, în ședința Consiliului Eparhial din 27 octombrie 1943,
ca cei patru preoți din județul Treiscaune să se întrunească într-o conferință
anuală, sub prezidiul protopopului Ioan Maloș din Reghin. În cadrul acestor
adunări urma să se poarte discuții despre măsurile necesare pentru împlinirea
misiunii preoțești, cu rezultatul ce mai bun, dar aveau loc și discuții
duhovnicești, pe teme date, pentru creșterea duhovnicească a preoților. În prima
conferință, din luna noiembrie 1943, s-a luat hotărârea ca preoții din județul
Treiscaune să se adune într-un cerc pastoral o dată la două luni, în fiecare
parohie „pentru aține slujbe, predici, mărturisiri și împărtășanii cu Sfintele
Taine”.1377
Totodată, episcopia de la Cluj, prin purtarea de grijă a episcopului
Nicolae Colan, a editat mai multe broșuri și cărți cu caracter religios, sub
coordonarea preotului D. Călugăr, punându-se începutul unei colecții intitulată
„Veniți de luați lumină” 1378, pe care le-a distribuit în parohii. Printre acestea se
numărau: Noul Testament, Viețile Sfinților, Viața Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, pe înțelesul tuturor, La răscrucea vieții, Omul cel Nou, Acatiste,
Pâinea Vieții1379. De asemenea, a continuat tipărirea calendarului ortodox și
suplimente ale calendarului, prin care creștinii ortodocși erau ținuți la curent cu
viața religioasă din Transilvania de Nord dar și din România.1380 Patriarhia
Română a căutat căi potrivite prin care să poată desface și în România cartea
Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe înțelesul tuturor, cuprinzând 300 de
pagini cu ilustrații.1381 La scurt timp după apariție, Viața Mântuitorului a fost
interzisă de la publicare. Prin urmare, cu sprijinul Mitropoliei Ardealului, s-a
găsit soluția tipăriri ei la Alba Iulia.1382
De asemenea, episcopul a reprezentat în instanță biserica din Bicfalău,
județul Treiscaune, care fusese dată în judecată de inginerul Boga Kálmán, din
Sfântu Gheorghe, pentru suma de 1.467 de pengö, despre care susținea că au
rămas neachitați la construcția acelei biserici. Prin urmare i-a scris, la 13
ianuarie 1943, Mitropolitului Nicolae Bălan, de la Sibiu, pentru a-l găsi pe
preotul care fusese expulzat și care luase cu el și registrele parohiei.1383 Tot el
s-a implicat și în rezolvarea problemei impozitării averilor bisericilor românești
de către statul maghiar, care a decis că acestea trebuiau impozitate în anul

1376
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 9.
1377
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 135.
1378
Telegraful Român, nr. 14/1941, p. 2, nr. 16/1941, p. 3.
1379
Telegraful Român, nr. 3/1943, p. 4.
1380
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 9.
1381
Telegraful Român, nr. 21/1941, p. 2.
1382
Telegraful Român, nr. 23/1941, p. 2.
1383
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f.10.

279
1940, deși statul român le scutise de la impozit.1384 Pentru reprezentarea în
instanță a parohiilor Sfântu Gheorghe, Lisnău și Chichiș, în speța impozitării, a
pus la dispoziția preotului din Vâlcele, care le administra, suma de 100 de
pengö.1385
Pentru a putea trimite Ministerului Cultelor de la Budapesta datele
statistice din parohiile ortodoxe, din întreg teritoriul aflat sub păstorirea sa
canonică, episcopul Colan a cerut preoților și protopopilor, prin ordinele
circulare 4.029/1942 și 14/1943, să întocmească rapoarte și tabele specifice, pe
care urmau să le înainteze episcopiei înainte de adunarea eparhială pe anul
1943, ce avea loc în data de 18 mai 1943, în Duminica Tomei. Demersul se
arăta a fi unul dificil, din cauza lipsei preoților și, în multe parohii, a
credincioșilor, care fuseseră convertiți la alte culte.1386
Prin grija sa, biserica din Micfalău, care rămăsese fără preot și fără
marea parte a credincioșilor, a fost curățată, îngrijită, rugându-l pe preotul din
Vâlcele să slujească și acolo, uneori, oricât de puțini credincioși ar mai fi
rămas. Iar despre biserica din Bixad spunea: „La Bixad știm că au trecut toți
credincioșii la altă lege. Și vai, ce biserică ortodoxă română frumoasă e
aici!”.1387 De asemenea, îl ruga pe preotul Pătruțiu să mai slujească și acolo din
când în când.
Tot preotul Pătruțiu a fost însărcinat de episcop să convoace o adunare
parohială în parohia ortodoxă Ozun, cu filiile Sântionlunca, și Comolău, care,
înainte de Dictat, numărau în total 1.144 de suflete. Aceasta a avut loc
duminică, 7 ianuarie 1943, fiind prezenți toți membrii de parte bărbătească și
majori ai comunității, în număr de 37. Pe lângă aprobarea bugetului și alte
chestiuni administrative, adunarea a hotărât achiziționarea unei biciclete pentru
cantor, pe care acesta să o folosească în interes misionar.1388
Câteva biserici au rămas neterminate în momentul ocupării Ardealului
de Nord, prin urmare, în anul 1943, Episcopul Nicolae Colan a început o operă
de terminare a picturilor murale și ale iconostaselor acestora, lucru ce se
dovedise anevoios, din cauza existenței unui număr foarte mic de pictori
autorizați pentru pictura bizantină. Printr-un ordin circular, acesta le cerea
preoților să nu înceapă nicio lucrare de pictură, până ce pictorii angajați nu vor
fi dat probe practice la sediul episcopiei, pentru a se evita încredințarea
lucrărilor unor oameni nepricepuți.1389
În parohiile românești din secuime, în special în cele greco-catolice, așa
cum am arătat și în subcapitolele anterioare, a existat o permanentă presiune

1384
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 20.
1385
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 123.
1386
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 28.
1387
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 29.
1388
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 34.
1389
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 120.

280
pentru a se sluji sau a se predica în limba maghiară, ca și pentru cântarea
„Himnusz”-ului în cadrul unor ceremonii ocazionate de participarea levenților.
Îndrumările date de episcopul Nicolae Colan, preoților săi din parohiile Arcului
Intracarpatic, pentru a răspunde unor astfel de presiuni, erau foarte clare:
„1. În Biserica Ortodoxă, serviciile divine sunt reglementate de cărțile
de ritual oficiale, care au caracter canonic, deci obligatoriu. Ele nu pot fi
schimbate arbitrar.
2. În chestiuni rituale un preot nu poate să primească instrucțiuni, decât
de la autoritatea lui bisericească superioară.
3. Cărțile noastre de ritual cuprind rugăciuni pentru țară și Domnitor, și
nu există serviciu divin ortodox în care să nu se facă pomenire de Șeful
Statului.
4. Limba oficială a Bisericii noastre e cea română”.1390
În Pastorala de Paști a anului 1943, episcopul Nicolae Colan avertiza că
orice robie este grea, însă cea mai grea robie este cea a păcatului. În
continuarea Pastoralei, el îi sfătuia pe credincioși să încerce să-și câștige viața
pe care o aveau înainte de ocupația străină, dar, în primul rând viața
duhovnicească, cea întru Hristos, care ne-a scos din robia păcatului și să judece
cu mintea lui Hristos. Cei care au mintea lui Hristos „nu se tem de cei ce ucid
trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă”.1391 Totodată făcea apel la credincioșii
ortodocși să nu-și lepede credința în care s-au născut ci să rămână în credința în
care au viețuit înaintașii lor și întru care s-au săvârșit ei cu dragoste. Totuși,
scria în finalul Pastoralei, că se ruga și pentru aceia care, pentru a-și izbăvi
viața, au lepădat credința străbună, îndemnându-i pe preoți și credincioși să
facă și ei la fel, rugându-se pentru vremuri cu pace, în care toți să poată reveni
la credința ortodoxă.1392
La intervenția episcopului Colan, ministrul de Interne de la Budapesta a
dat dispoziție ca soldații honvezi de origine română să poată fi cercetați de
preoții români, prin urmare, episcopul a transmis preoților din zona de sud-est a
eparhiei să se îngrijească de soldații ortodocși, în special de cei din spitale,
aducând la cunoștință comandamentelor militare despre dispoziția
ministrului.1393
Și Pastorala de Crăciun a anului 1943, care vorbea despre bucuria
Nașterii Domnului, și despre împăcarea omului cu Dumnezeu, era impregnată
de tristețe, însă era dominată de nădejdea încetării războiului și a eliberării
poporului de sub stăpânire străină: „Hristos se naște, măriți-L! În această sfântă
chemare se cuprinde, iubiții mei fii sufletești, tot înțelesul creștin al
strămoșescului nostru Crăciun. Împliniți-o cu creștinească evlavie și

1390
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 183.
1391
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 39.
1392
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 40.
1393
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 161.

281
românească însuflețire, ca să vă faceți părtași darurilor dumnezeiescului
praznic și să primiți pacea și bucuria Nașterii Domnului până în mijlocul
cumplitului zăngănit din lume, care nici după patru ani nu mai vrea să
contenească. Rugați-vă fierbinte pentru pacea a toată lumea […] Pentru această
pace mă rog și eu fără încetare cu neîmpuținata nădejde că Dumnezeu ne-o va
rândui cât mai grabnic…”.1394
Prezența episcopului Nicolae Colan al Clujului s-a dovedit, așadar, a fi
providențială pentru românii ortodocși rămași în această parte de țară. El a
preferat să rămână alături de poporul ortodox din Transilvania cedată Ungariei,
în ciuda dezacordului manifestat de statul maghiar, care a refuzat să îi
recunoască demnitatea de episcop. În cei patru ani de ocupație s-a îngrijit de
soarta românilor ardeleni prin numirea de preoți în parohiile rămase fără păstor,
prin vizite pastorale efectuate în parohii, prin tipărirea de cărți de rugăciuni și
cu conținut moral-religios, prin asigurarea învățământului catehetic în limba
română și prin cuvintele de încurajare și de mângâiere adresate preoților și
credincioșilor în acele vremuri grele.

3.4. Sprijinul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Sibiului prin

mitropolitul Nicolae Bălan

În primul capitol al lucrării de față, am arătat implicarea deosebită a

Mitropolitului Nicolae Bălan în organizarea vieții religioase și culturale a
românilor din județele interbelice Ciuc, Odorhei și Treiscaune, comunitățile de
aici cunoscând o adevărată perioadă de înflorire, din toate punctele de vedere.
Odată cu pronunțarea Dictatului de la Viena, bunăstarea românilor din
zona sus menționată avea să fie curmată brusc. Românii din actualele județe
Harghita și Covasna, care aparținuseră canonic de Mitropolia de la Sibiu,
rămâneau în afara acesteia, fără posibilitatea de a mai beneficia de grija directă
a mitropolitului lor.
Astfel, duminică, 1 septembrie 1940, Mitropolitul Ardealului s-a aflat în
fruntea manifestației ce a avut loc la Sibiu, ca în toate orașele mari din țară,
când, după Sfânta Liturghie, mulțimea credincioșilor prezenți în toate bisericile
sibiene, s-a adunat, în fața catedralei mitropolitane, pentru a asculta cuvintele
înflăcărate ale marelui ierarh, rostite pe treptele acesteia. A mai luat cuvântul și
generalul Pion Georgescu, iar la orele 18 mulțimea s-a îndreptat spre Piața
Regele Ferdinand, manifestând, apoi, în liniște și pe toate străzile principale.1395

1394
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 208.
1395
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 3.

282
 Prevăzând restricțiile ce urmau să se abată asupra românilor din cele
două părți ale Transilvaniei, Mitropolitul Ardealului a vizitat, ca într-un
maraton, părțile mitropoliei care urmau să fie anexate de Ungaria. Duminică și
luni, 1 și 2 septembrie 1940, a cercetat Clujul, Bistrița, Dejul, Gherla,
Becleanul cu zonele lor adiacente, îndemnându-i pe preoți și pe învățători să
rămână alături de poporul român, întărindu-l cu nădejdea zilei de mâine. Vineri
6 septembrie 1940 „a vizitat orașul Sfântu Gheorghe și regiunea secuiască
îndemnând preoții să rămână la locurile lor, lângă inima poporului ca să
sprijine și să salveze sufletul neamului”.1396
În data de 2 septembrie 1940, imediat după Dictat, Mitropolitul Nicolae
Bălan se adresa, printr-o Circulară, cu nr. 9.896, „oficiilor protopopești,
parohiilor și credincioșilor din regiunea de răsărit a Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române de Alba Iulia și Sibiu, cu sfâșietoare durere”.1397
În cadrul acesteia, mitropolitul amintește, pe scurt, despre rolul pe care
l-a avut Biserica Ortodoxă Română în emanciparea românilor din regiunea
secuizată, „manifestând o lucrare samariteană, cătând să vindece ranele
trecutului greu pentru elementul românesc băștinaș și introducând o viață
spirituală și culturală în condiții de nobilă emulație cu toate cultele istorice din
acea regiune, reprezentând cu demnitate principiul libertății Evangheliei și
loiala colaborare cu Statul, pentru propășirea cetățenilor și fericirea lor”.1398
Ca un testament, mitropolitul îi lega pe toți românii din secuime să
păstreze întreagă și neprihănită credința și legea strămoșească, limba și
obiceiurile, cultura națională, toate acestea în jurul sfintelor altare, în parohiile
românești, în cadrul organizațiilor culturale și sociale înființate de Biserică în
anii de după război, păstrând aceeași disciplină și hărnicie și sub noua
stăpânire, așa cum făcuseră și românii de odinioară, care au trăit tot sub
stăpânire străină, dar păstrându-și conștiința de neam nealterată. În cadrul
circularei, mitropolitul îi mai instruia pe preoți și credincioși să fie atenți la
luarea în posesie a teritoriului de către noua administrație, rugându-se ca
aceasta să nu fie la fel de nedreaptă cu românii, cum a fost administrația de
dinainte de anul 1918, nădăjduind în noile valori europene, care aveau la bază
egalitatea creștină. De asemenea, le cerea preoților și protopopilor să rămână
neclintiți în mijlocul credincioșilor lor, sfătuindu-i și îmbărbătându-i. În același
timp le făgăduia preoților că dacă, viața lor sau a familiilor lor ar fi fost pusă în
pericol, atunci acei preoți ar fi găsit sprijin în Mitropolia Ardealului, însă
retragerea lor urma să se facă doar după ce se vor fi îngrijit ca averea bisericii
și oficiul parohial, cu matricole, arhivă, bibliotecă, obiecte de cult, inventare, să
fie predate epitropilor și oficiilor protopopești. Neștiind în ce va consta noua

1396
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 2.
1397
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 43-44, publicată și în
Telegraful Român, nr. 37, 4 septembrie 1940, p. 1.
1398
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 43.

283
arondare bisericească, mitropolitul a dispus ca, până la o reglementare în acest
sens, toată corespondența oficială să fie adresată Arhiepiscopiei de la Sibiu, în
măsura în care acest lucru ar fi fost posibil. În finalul circularei, Mitropolitul
Nicolae Bălan a adresat cuvinte de îmbărbătare, încredințându-i pe preoți și pe
credincioși de toată susținerea și rugăciunile sale: „Păstrați-vă întreaga nădejde
că și acest val va trece, cu toate că s-a năpustit peste acest neam. Țineți-vă
inima tare, plină de credință și nădejde. Eu părintele și păstorul vostru vă voi
pomeni în rugăciunile mele și toată străduința vieții mele de aici încolo va fi
închinată ca și până acum binelui și purtării de grijă pentru Voi și soarta
Voastră […] Mângâiați poporul și întăriți-vă în credință, căci cu noi este
Dumnezeu!”.1399
Într-adevăr, întreaga energie a mitropolitului de la Sibiu s-a consumat
pentru ameliorarea vieții românilor din Ardealul ocupat. Una din primele
intervenții a fost pe lângă Ministerul Cultelor, cerând ca preoții din parohiile
rămase în Ungaria să primească salariul, de la statul român, pe câteva luni în
avans, până la normalizarea vieții din teritoriul cedat.1400
O Pastorală, cu nr. 9906 din 8 septembrie 1940 exprima durerea pe care
mitropolitul o simțea „în urma spintecării Ardealului nostru drag și îngrijorarea
față de soarta fraților noștri ajunși sub stăpânire străină”.1401
„Iubiții mei, trimițând gândul nostru de îmbărbătare și dragostea noastră
nețărmurită fraților noștri rămași să mănânce pâinea amară a robiei, să nu uităm
nicicând să ne rugăm pentru eliberarea lor. Gândurile noastre să se îndrepteze
fără încetare către ei și către Domnul puterilor care face minuni și nu părăsește
pe cel drept până la sfârșit”.1402
Situația avea să devină mai gravă decât prevedea mitropolitul Bălan în
Circulara din 2 septembrie. Toți preoții ortodocși din cele trei județe ale
Arcului Intracarpatic au fost expulzați ori s-au refugiat.1403 În urma expulzării
preoților, principala grijă a Mitropolitului a fost relocarea acestora în parohii,
unde să-și poată continua slujirea preoțească. Un anunț publicat în Telegraful
Român arăta că preoții refugiați aveau întâietate la ocuparea parohiilor vacante,
în fața preoților hirotoniți recent sau a candidaților la preoție.1404
În acest sens, mitropolitul a trimis Ministerul Instrucțiunii, Educației,
Cultelor și Artelor o listă cu preoții refugiați și expulzați, în vederea încadrării
lor în parohiile vacante din Arhiepiscopia Sibiului. Ministerul i-a impus
mitropolitului, prin adresa nr. 44.794/1940, să ceară preoților niște declarații,
altele decât cele date Ministerului de Interne, în care aceștia ar fi trebuit să

1399
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 43.
1400
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 1.
1401
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 1.
1402
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 1.
1403
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
1404
Telegraful Român, nr. 5/1941, p. 4.

284
explice de ce nu nu au rămas alături de turma din Ardealul cedat, și să facă
„descrierea amănunțită și în ordine cronologică a împrejurărilor și
evenimentelor care l-au pus în imposibilitatea de a se refugia imediat sau
printre cei dintâi” 1405, adică odată cu administrația, înaintea sosirii trupelor de
ocupație. În declarație preoții mai trebuiau să facă dovada faptului „că nu au
primit însărcinări, din partea Ungariei, de a lucra împotriva ordinii și siguranței
statului român”.1406 Acestea erau necesare pentru primirea unui aviz favorabil,
din partea sus numitului minister, pentru reîncadrarea într-o funcție clericală.
Răspunsul mitropolitului a fost unul ferm și vehement, fiind urmat de o cerere
adresată Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului, rugându-l să
intervină pe lângă Ministerul Cultelor și să interzică o astfel de cerere absurdă:
„Având în vedere că Noi, întemeiați pe învățătura evangheliei că «Păstorul cel
bun își pune sufletul său pentru oile sale, iar cel plătit fuge, că nu îi este grijă de
oi», am dispus ca toți preoții din teritoriile ocupate de unguri să rămână la
posturi, cu turma credincioșilor. Cererea unei asemenea Declarații […] a avut și
are consecințe rele”.1407
Aceste consecințe se refereau, în primul rând la lezarea morală a
preoților expulzați și a celor refugiați, doar în cazuri de forță majoră, care s-au
simțit jigniți de faptul că li se punea la îndoială patriotismul, iar, pe de altă
parte, întrebările la care trebuiau să răspundă în declarație erau discriminatorii
pentru preoții români, atât pentru cei care au încercat să rămână în teritoriul
cedat alături de credincioși, cât și pentru cei refugiați înainte de sosirea trupelor
de ocupație, care erau tratați inferior față de preoții maghiari care au ales să
rămână în România sau care alegeau să plece în Ungaria.1408 Prin urmare
mitropolitul cerea conducătorului statului să poată face angajările preoților
refugiați fără acea declarație, ci doar pe baza declarațiilor date deja la
Ministerul de Interne.1409 În urma acestor demersuri și a intervenției lui Ion
Antonescu, Ministerul Cultelor îl anunța, în data de 26 mai 1941, pe mitropolit
că a revenit asupra adresei anterioare, „în sensul că pentru personalul refugiat
din Ardealul cedat, nu se mai cere declarația prevăzută în decizia Nr.
44.794/1940”.1410 Astfel, s-au putut perfecta angajările preoților refugiați, în
parohii vacante din Arhiepiscopia Sibiului.
Este cunoscută situația preotului Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată,
protopopul Oituzului, care fusese expulzat a doua oară, după exilul din 1916, și
care a primit o grijă deosebită din partea Mitropolitului. Având în vedere vârsta
înaintată și tristețea pricinuită de alungarea din parohie, mitropolitul i-a acordat

1405
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat
1406
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
1407
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
1408
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
1409
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.
1410
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-555, nenumerotat.

285
un concediu plătit de 30 de zile, pentru a-și reface puterile, apoi l-a pus în
legătură cu comisia germano-italiană, care se deplasase în România, la Arad,
unde să poată mărturisi despre evenimentele violente petrecute în Poiana Sărată
la 14 octombrie 1940.1411 Ulterior a fost numit în parohia Dobra, județul
Hunedoara, familia sa rămânând la Roman.1412
Preotul Ioan I. Rafiroiu, care se stabilise cu familia la Araci, a fost
numit preot în parohia Buceș Vulcan, protopopiatul Zarandului, în județul
Hunedoara, fiind nevoit să se deplaseze frecvent la Araci, unde avea
familia.1413
Protopopul Sebastian Rusan de la Odorhei, viitorul mitropolit al
Moldovei a fost încadrat în parohia Viștea de Jos, județul Făgăraș1414, iar
protopopul Aurel Nistor, de la Sfântu Gheorghe, a fost încadrat ca protopop de
Avrig, apoi ca paroh în Brașov1415.
Pentru a preveni eventuale conflicte între preoții din Arhiepiscopia
Sibiului și preoții refugiați, mitropolitul a cerut Ministerului Cultelor să dea o
decizie, prin care, i-ar fi pedepsit, cu suspendarea salariului și chiar cu
suspendarea din funcție, pe clericii care ar fi împiedicat de la slujire, sub orice
pretext, pe preoții refugiați.1416
În permanență, mitropolitul și-a manifestat grija pentru bisericile și
pentru credincioșii rămași în teritoriul cedat. La 23 octombrie 1940, acesta
cerea preoților refugiați să întocmească situații despre starea parohiilor în
momentul expulzării sau a refugiului. Formularul pentru raportare conținea
următorii itemi:
1. Persoanele care au luat în primire biserica, casa parohială, oficiul
parohial cu arhiva, biblioteca, banii parohiei, documentele de casă;
2. Ce obiecte au putut fi luate la plecare și unde se află acestea;
3. Dacă aceste obiecte puteau fi transportate la centrul eparhial ori pot fi
păstrate în siguranță în locurile unde se aflau;
4. Dacă banii, hârtiile de valoare și cărțile de depunere ale parohiei au
fost trimise la Arhiepiscopie. Dacă nu, urmau să fie trimise în termen de 15 zile;
5. Se cerea un inventar complet al obiectelor rămase în parohia din
teritoriul cedat și un altul al obiectelor luate la retragere;
6. Eventuale cheltuieli legate de transportul obiectelor aparținând
parohiei;
7. Cheltuielile avute cu refugiul familiei;
8. Adresa noului domiciliu.1417
1411
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 28, 29.
1412
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, cutia III, dosar 4/1941, f. 15.
1413
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, cutia III, dosar 4/1941, f. 15-16.
1414
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-573, nenumerotat.
1415
Aurel NISTOR, O pagină din istoria Bisericii Neamului…, p. 22.
1416
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-573, nenumerotat.
1417
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 49.

286
 Mitropolitul Nicolae Bălan s-a implicat activ, în mod direct, în
ameliorarea vieții românilor din nordul Transilvaniei. Un număr al Telegrafului
Român din luna noiembrie 1940, anunța că: „Î.P.S. Mitropolit Nicolae și-a
răscumpărat felicitările de ziua numelui, dăruind suma de 10.0000 Lei pentru
ajutorarea refugiaților și a sinistraților. Recepția care se obișnuia în alți ani, nu
va avea deci loc la Sf. Nicolae din anul acesta”.1418
Printr-o altă circulară, cu nr. 14.067 din 12 decembrie 1940, „către toate
oficiile protopresbiteriale și parohiale din cuprinsul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române de Alba Iulia și Sibiu”, mitropolitul făcea apel pentru ajutorarea
refugiaților din Ardealul ocupat, de sfintele sărbători. Erau amintite, fără
înconjur, faptele de violență din teritoriul cedat, faptul că tineri și bătrâni, țărani
și orășeni, chiar și preoți, fuseseră supuși torturilor, „mulți dintre ei plătind cu
viața iubirea lor de nam și de legea strămoșească. În zilele de sărbătoare să vă
gândiți în rugăciunile voastre, iubiții mei, la toți aceștia, iar Cucernicii preoți
să-i pomenească la sfânta liturghie”.1419 De asemenea se făcea apel la
credincioși să-i primească în casele lor, cu dragoste creștinească, pe refugiații
care, alungați de amenințările dușmanilor, au fost nevoiți să-și părăsească
ocupațiile, casele și averile, căutând adăpost la frații români din teritoriul liber.
Cerându-și iertare pentru îndrăzneala de a le cere acest lucru credincioșilor din
Arhiepiscopia sa, Mitropolitul le-a mulțumit celor care deja au sărit în ajutorul
refugiaților din nordul Bucovinei și din Basarabia, dar și a românilor ardeleni,
precum și celor care înălțau rugăciuni pentru ca România să fie din nou
întreagă. Ordinul circular urma să fie citit în toate bisericile pe 22 decembrie
1940, în duminica de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului.1420
Pastorala de Crăciun a anului 1940 era plină de tristețe, ca de altfel și
cuvântul festiv de la început de an, în care nu se regăsea nicio urmă de bucurie,
specifică perioadei. În cadrul acestor cuvinte tipărite în Telegraful Român,
Mitropolitul își exprima nădejdea de a vedea din nou Ardealul reîntregit în
România.1421
Trebuie remarcată și atitudinea mitropolitului față de manifestările
culturale care sfidau situația din Transilvania de Nord. Acesta a cerut
interzicerea unui spectacol de comedie pe care trupa lui Constantin Tănase
urma să-l susțină la Sibiu, în luna octombrie 1940, pe care l-a catalogat ca fiind
în neconcordanță cu starea de doliu și de tristețe a „fraților ardeleni care suferă
ucideri, maltratări și izgoniri sub stăpânire străină”.1422

1418
Telegraful Român, nr. 48/1940, p. 3.
1419
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 45.
1420
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 672/1940, f. 46.
1421
Telegraful Român, nr. 2/1941, p. 1, 2.
1422
Telegraful Român, nr. 39/1940, p. 3.

287
 În Pastorala de Paști a anului 1941, era reluată, din nou, situația
românilor ardeleni rămași sub stăpânire străină; se făcea apel la credincioși
pentru primirea refugiaților năpăstuiți și îi cerea lui Dumnezeu ajutor.
Sprijinul Arhiepiscopiei Sibiului pentru românii refugiați dar și pentru
cei rămași în teritoriul cedat Ungariei, prin purtarea de grijă a Mitropolitului
Nicolae Bălan, s-a manifestat cu aceeași ardoare în toți cei patru ani de
ocupație. Dovadă stau sutele de articole publicate în Telegraful Român și
documentele de arhivă.
După actul de la 23 august 1944 și odată cu eliberarea orașului Sfântu
Gheorghe, mitropolitul Ardealului a adresat un cuvânt de liniștire și
îmbărbătare subliniind „necesitatea de a se revărsa pacea și binecuvântarea lui
Dumnezeu asupra tuturor acelora care nedrept au suferit”.1423
Din cele câteva rânduri prezentate mai sus, reiese faptul că Mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bălan, a avut o legătură deosebită cu preoții și credincioșii
din parohiile Arcului Carpatic, suferind alături de ei pe parcursul celor patru ani
de ocupație străină și față de care a manifestat cea mai caldă dragoste
creștinească, prin purtarea sa de grijă și prin implicarea sa în ajutorarea lor. Se
poate lesne observa felul în care i-a implicat în acțiunea de ajutorare a
românilor ardeleni, atât pe credincioșii din Arhiepiscopia Sibiului cât și
autoritățile de stat, de la conducătorul statului, până la ministere, prefecturi sau
primării.

3.5. Atitudinea cultelor istorice maghiare privind situația

credincioșilor români

Trebuie spus, din capul locului, că bisericile istorice maghiare din

Transilvania, înaintea Marii Uniri erau rivale și, am putea spune, chiar inamice,
însă odată cu înfăptuirea României Mari s-au „raliat împotriva noului
stăpânitor”.1424
O importantă comunitate religioasă maghiară era reprezentată de
Biserica Unitariană, care ocupa, în noua Ungarie, o pondere de 1,9%, adică
destul de puțin, însă având în vedere că majoritatea credincioșilor locuiau în
sud-estul Transilvaniei, cei 1,9% însemnau 49.193 de persoane, grupați în 53
de comunități.1425 Acest cult își are originile în Transilvania, în secolul XVI,
fiind înființat de Ferenc David și a fost recunoscut de Dieta de la Turda în anul

1423
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile Românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 316.
1424
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 21.
1425
Balázs ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 171.

288
1568.1426 Doctrina cultului contestă dogma Sfintei Treimi, mărturisind un
singur Dumnezeu, fiind o credință de tip arian, recurgând la eliminarea Noului
Testament din Biblie și având ca zi de odihnă sâmbăta. Din acest motiv,
unitarienii au fost considerați, de către celelalte culte maghiare, mai apropiați
de legea mozaică decât de creștinism, ceea ce a și dus la multe căsătorii între
unitarieni și evrei, un caz special fiind cel din Bezidul nou, unde, la instalarea
dualismului austro-ungar, unitarienii s-au declarat de religie mozaică. Acest
fapt le-a îngreunat situația în 1940, când mulți dintre ei au fost deportați în
lagărele de concentrare naziste, din cauza confuziei create.1427
Vreme de câteva secole unitarienii au fost socotiți de către maghiarii
creștini ca nefiind de-ai lor, ba chiar că au dus la ruperea unității maghiarilor, în
general. Anul 1940 a fost prilejul cu care unitarienii din Transilvania s-au putut
„poziționa ca religie maghiară și națională.1428 Odată cu pensionarea și apoi
decesul episcopului Boros György, noul episcop Józan Miklós, împreună cu
membrii tinerei generații s-au aliniat la politica naționalismului social și a
ocrotirii purității rasiale, dovedind prin fapte, dar și prin scrieri apartenența lor
la marea națiune maghiară.1429
Dar chiar începând cu anul 1919, unitarienii au fost cei care au adus
primele misiuni creștine, în România, în special din Statele Unite ale Americii,
cu scopul de a discredita noua stăpânire în ceea ce privește libertatea religioasă
„supravegheată” de la Budapesta de Liga pentru Protecția minorităților din
România și rămânând, în toată perioada interbelică, un factor important al
mișcării de revizuire a granițelor Ungariei Mari.1430
Prin urmare, așa cum am mai amintit în subcapitolul 3.2, în luna
octombrie 1940, postul de jandarmi din Arini, din teritoriul neocupat, raporta
Inspectoratului de Jandarmi din Brașov, că, „la Belini, județul Treiscaune,
preotul unitarian maghiar umbla din casă în casă, pe la români, sfătuindu-i să
treacă la biserica sa, întrucât și așa nu mai au preot care să le slujească în
biserica română ortodoxă”.1431
Tot un preot unitarian, Kádár Lajos din Vârghiș, i-a somat pe românii
din comună, imediat după alungarea preotului ortodox și demolarea bisericii, să
treacă cu toții la religia unitariană, iar din cele 86 de familii ortodoxe au mai
rămas, în comună, 20. Tot acel preot unitarian, însoțit de notarul Kis Sándor, i-
au chemat pe toți românii la primărie, unde i-a obligat să semneze un act prin
care era donat parohiei unitariene un teren de 40 de jugăre de pământ.1432

1426
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 45.
1427
Balázs ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 172-173.
1428
Balázs ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 172.
1429
Balázs ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 172.
1430
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 11-12.
1431
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
1432
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 84.

289
 La evenimentul de sfințire a drapelului premilitar, amintit la
subcapitolul 3.2.3, care a avut loc în ziua de 10 mai 1942 la Odorhei, preotul
reformat Kali Dénés a ținut o cuvântare în care a acuzat românii de opresiuni în
timpul celor 20 de ani de ocupație, încurajându-i pe premilitari la represiuni
împotriva românilor: „Tineri, v-am dat putere, v-am dat arme, nu cruțați nici un
român cum nu ne-au cruțat ei pe noi – fiecare premilitar să omoare câte un
român”.1433
În urma celor de mai sus, s-a organizat o manifestație prin oraș,
premilitarii cântând un cântec în limba maghiară, ale cărui versuri îndemnau ca
fiecare premilitar să omoare 1.000 de români. Printre premilitari erau și mulți
români care au fost obligați să manifeste împreună cu ceilalți.1434
Un raport al Serviciului Special de Informații, din 20 septembrie 1940,
arăta că romano-catolicii din comunele secuiești, erau cei care organizau și
conduceau manifestațiile pentru primirea armatei maghiare. „Ei erau principalii
oratori, care aruncau cu invective la adresa statului român și a Bisericii
Ortodoxe, „proclamând moartea României Mari”.1435
Maicile de la mănăstirea romano-catolică din Odorhei au întâmpinat
armata maghiară de ocupație cu mult entuziasm, la intrarea în oraș din 11
septembrie 1940, punând la dispoziția soldaților mai multe lăzi cu puști
mitraliere, 4 lăzi cu muniție și grenade și 6 mitraliere germane, armament adus
înainte de Dictat, de către facțiuni iredentiste, și care nu a fost descoperit la
percheziția efectuată de căpitanul de poliție Ștefan Iordăchiță, când s-au găsit și
confiscat doar câteva Kilograme de dinamită.1436
Preotul reformat din Sângerorgiul de Pădure, Fülöp János, a instigat
populația din comună, în zi de târg strigând: „Să luați armele contra
românilor… Fiecare ungur să ia coase, sape, securi etc., și să apere de români
Ardealul lor scump!”.1437
Și preotul reformat din Atid, județul Odorhei, Olajos Ladislau, din
postura de președinte al comitetului școlar, a acționat într-un mod violent
asupra învățătoarei românce, Irina Silaghi, obligând-o să părăsească
Ungaria.1438
În județul Ciuc, la Bicazul Ardelean, un preot romano-catolic sosit
odată cu trupele de ocupație, împreună cu notarul, primarul, viceprimarul și
pădurarii maghiari, „umblau din casă în casă pe la români, îndemnându-i să
treacă la religia romano-catolică, motivând că le va fi bine și vor fi lăsați la
vetrele lor, iar în caz contrar vor fi trecuți granița în România”.1439 Până în data
1433
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 423.
1434
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 423.
1435
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 261.
1436
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 70.
1437
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 85.
1438
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 89.
1439
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 146.

290
de 3 noiembrie 1940 au trecut la romano-catolicism 60 de familii, iar un mare
număr s-au refugiat. Acțiunea preotului Teodor Cândea de a contracara a
acțiunea preotului maghiar a dus la expulzarea sa în data de 3 noiembrie
1940.1440
Protopopul romano-catolic, László Ignácz, din orașul Gheorgheni, în
predicile din biserică și în discursurile publice ținute cu diferite ocazii, atât
înaintea Dictatului de la Viena, cât și după acesta, îi îndemna și instiga pe
credincioșii maghiari la acte de ură împotriva românilor.1441
Românii din Capu-Corbului, care rămăseseră fără preotul Alexandru
Coșocariu, în urma internării acestuia într-un lagăr la Budapesta, au fost scoși
cu forța din biserică, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, de către
preotul romano-catolic din Borsec, după ce, în mai multe rânduri, li se
interzisese să mai intre în biserică.1442 Din ordinul aceluiași preot, la Corbu era
organizată o pază din civili maghiari, care păzeau, duminica și în sărbători
poarta bisericii cu bâte și pari, pentru a opri intrarea românilor în biserica
rămasă fără preotul Coșocariu.1443
Preotul romano-catolic din Ciumani l-a reclamat pe brigadierul silvic
Chindea Gavrilă, de confesiune ortodoxă, din Voșlobeni, că în timpul stăpânirii
românești nu i-ar fi satisfăcut anumite cereri legate de exploatarea pădurii, iar
odată cu instalarea regimului de ocupație, refuza să semneze trecerea bisericii
greco-catolice românești sub autoritatea episcopiei maghiare de Hajdudorog,
motiv pentru care, brigadierul a fost închis și bătut în două rânduri, apoi s-a
refugiat în România.1444
La Tugheș, preotul romano-catolic, Pál Arpád, atunci când se afla în
stare de ebrietate, amenința cu un revolver, că va ucide pe cei care urmau să
intre în biserica românească1445, iar în noaptea de Înviere a anului 1942, însoțit
de soldați unguri, a amenințat și lovit credincioșii români care participau la
slujba de Paști1446, lucruri relatate, pe larg, în studiul de caz privitor la Parohia
Tulgheș.
Preotul reformat din Brețcu, în cadrul ceremoniei religioase ținute
militarilor în satul Oituz a spus textual: „Valahul trebuie atât de mult bătut,
până curge sânge din ciomag”.1447
La Herculian, preotul reformat, Roszendai Adam, a dat ordin ca în
biserica ortodoxă, care fusese devastată, să fie acoperite picturile cu vopsea, iar
apoi să fie transformată în sală de dans, ceea ce s-a și întâmplat.1448

1440
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 146.
1441
Românii din Covasna și Harghita…, p. 519.
1442
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 152.
1443
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 155.
1444
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 176.
1445
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1948, f. 8.
1446
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 169.
1447
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar 666/1940, f. 24.

291
 Preotul unitarian Kelemen Pișta, din Racoșul de Sus, a dat ordin ca din
materialele de construcție, rezultate în urma demolării bisericii ortodoxe, să se
construiască o grădiniță pentru copiii maghiari, iar pe locul altarului să fie
așezată latrina.1449
Un fapt deosebit s-a petrecut la Chichiș, județul Treiscaune, acolo unde,
preotul romano-catolic a confiscat biserica ortodoxă, transformând-o în biserică
romano-catolică.1450
În anul 1942 a fost înființată în Ungaria o organizație a frontului intern,
numită „Serviciul de camaraderie” (magh. Bajtársi Szolgálat), care avea printre
obiective organizarea executării muncii, în locul soldaților plecați pe front și
organizarea serviciului de apărare a patriei. Preoțimea romano-catolică făcea
parte de jure din acest serviciu camaraderesc.1451
Nu doar asupra românilor din Arcul carpatic au avut loc presiuni din
partea altor culte. O palmă grea au primit-o și greco-catolicii români din Satu
Mare, care aparțineau de Episcopia de Hajdudorog, și care au solicitat sprijin
financiar din partea episcopiei pentru repararea bisericii, însă după trei ani de
insistențe, în 1943, au primit un refuz categoric pe motiv că primiseră
suficiente fonduri de la statul român, în perioada interbelică, și au fost anunțați
că banii ceruți de ei au fost direcționați către biserica greco-catolică a
comunității maghiare din același oraș.1452
Preoții și reprezentanții cultelor istorice maghiare au manifestat o
atitudine de învingători, față de preoții și credincioșii români. Prin acțiunile lor,
aceștia au instigat la ură din partea credincioșilor pe care îi păstoreau, fiind
principalii promotori ai maghiarizării prin religie. De multe ori ei au fost cei
care au condus demolările de biserici sau prigonirea credincioșilor români, iar,
în alte situații, ei au fost cei care au mers din casă în casă, pentru a-i convinge
pe românii rămași fără preot, să adere la una dintre religiile istorice maghiare,
în schimbul rămânerii în Ardealul de Nord și a păstrării bunurilor pe care le
aveau.

1448
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p.
173.
1449
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p.
174.
1450
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 113.
1451
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 335.
1452
Balázs ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 176.

292
 Capitolul IV.
Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra
românilor din sud-estul Transilvaniei

Istoricul american Keith Hitchins sintetiza, pe scurt, problematica

Dictatului astfel: „Departe de a soluționa chestiunea, Arbitrajul de Viena a
exacerbat relațiile dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema
naționalităților prin separarea tuturor etnicilor maghiari de toți etnicii români.
Între 1.150.000 și 1.400.000 de români, adică între 48-50% din populația
teritoriului cedat, în funcție de ale cui statistici sunt folosite, au rămas la nord
de frontieră, iar circa 500.000 maghiari (unele estimări maghiare urcă până la
800.000, în vreme ce unele estimări românești coboară la 363.000) au rămas la
sud de frontieră”.1453
Afirmația de mai sus, făcută de un istoric străin, confirmă că, în urma
Dictatului de la Viena, Ungaria a intrat în posesia părții de nord a Transilvaniei,
teritoriu locuit de 1.400.000 de români, alături de 800.000 de maghiari. Deși
transferul de teritoriu s-a produs într-un mod pașnic, totuși ocuparea
Transilvaniei de Nord s-a făcut cu o armată disproporționat de numeroasă, iar
administrarea acestei zone s-a făcut de către această armată, până în data de 9
decembrie 1940.1454
Dincolo de aspectele legate de viața religioasă dar și cotidiană a
românilor din actualele județe Harghita și Covasna, prezentate în capitolul
anterior, Dictatul de la Viena a avut și are o serie de consecințe legislative,
demografice, de conviețuire a comunităților românești și maghiare și de
percepție asupra dreptului statului român în zona Arcului Carpatic, precum și
de interpretare și valorificare a istoriografiei dedicate acestui subiect,
problematici pe care le-am abordat în capitolul de față.
În luna august 1941, Consiliul de Miniștri de la București, a comandat
realizarea unui studiu, intitulat „Un an de stăpânire maghiară în Transilvania de
Nord”1455, concretizat într-o lucrare cu caracter documentar, care a analizat
toate aspectele vieții românilor din teritoriul cedat Ungariei, pornind de la
situația pe care au găsit-o maghiarii acolo, la 30 august 1940, până la
prezentarea situației create de aceștia în cursul unui an de stăpânire maghiară.
Pentru a evita situațiile de răzbunare din partea autorităților și a populației

1453
Keith HITCHINS, România: 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2017, p. 592.
1454
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 427; cf. A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol,
360, f. 58.
1455
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 1.

293
maghiare, studiul prezenta doar inițialele localităților și ale persoanelor, numele
complete fiind ținute secrete, putând fi puse la dispoziția reprezentanților
statului român, pentru a confirma exactitatea celor prezentate în studiu.
Prezentul capitol este structurat astfel încât să acopere o mare parte a
problemelor administrative, economice, sociale, culturale, demografice,
legislative și educative ale populației românești din actualele județe Harghita și
Covasna, având ca punct de plecare studiul mai sus amintit, dar completând
datele cu mărturii arhivistice, bibliografice și de presă.

4.1. Retragerea administrației românești din Transilvania de

Nord

O notă informativă trimisă Ministerului de Externe de la București, de

către Legația Română din Budapesta, arăta că la Viena se înființase, în luna
februarie 1940, o școală de administrație pentru maghiarii și sașii din
Transilvania, care erau pregătiți pentru o eventuală schimbare a statutului
Transilvaniei în autonomă sau ca provincie a Ungariei. Printre cursanți se afla
și preotul Nagy din Odorheiu Secuiesc.1456 Absolvenții acestei școli au fost
încadrați, încă din luna iunie 1940, în structuri ale unei viitoare administrații
maghiare în Transilvania, locuind și lucrând într-un sediu din Budapesta.
Aceștia erau pregătiți să înlocuiască în mod automat administrația română, în
momentul invadării Transilvaniei. Pentru plasa Sânmartin, din județul Ciuc, de
exemplu, a fost angajat în postul de prim-pretor un anume Rafain Alois,
originar din Tușnad, care înaintea încadrării sale în viitoarea administrație
maghiară a Transilvaniei era preot și învățător în orașul Kassa, Ungaria.1457
Pentru plasa centrală de la Miercurea-Ciuc era numit șef al Judecătoriei, cu
scopul de a organiza instalarea noii administrații, Dóczi Sándor, fratele
preotului Dóczi András din Sâncrăieni.1458
Textul Dictatului de la Viena din 30 august 1940, prevedea, la Articolul
2, constituirea unei comisii pentru a reglementa schimbul de administrație:
„Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un
termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării
și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie
româno-ungară. Guvernul ungur și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea
să se desfășoare în ordine completă”.1459

1456
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 130.
1457
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 143.
1458
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 144.
1459
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 1.

294
 Astfel, imediat după Dictat, în data de 2 septembrie 1940, la Oradea s-a
întrunit o comisie româno-ungară – președintele părții române fiind Valer Pop,
iar unul dintre membri delegați fiind Episcopul Nicolae Popovici al
Aradului1460 – cu scopul de a stabili calendarul evacuării zonei ocupate, care
avea să înceapă în ziua de 5 septembrie 1940, și care prevedea executarea
instaurării noului regim în nouă zile, urmând să se încheie în 13 septembrie, la
miezul nopții, odată cu ajungerea trupelor în zona noii frontiere, din sudul
județului Treiscaune. Zona celor trei județe, Ciuc, Odorhei și Treiscaune
trebuia ocupată începând cu 10 septembrie astfel:
– la 10 septembrie: linia I. G. Duca (Cristur) – Gheorgheni,
– la 11 septembrie: 10 km Nord de Racoș – 10 km Sud de Tușnad,
– la 12 septembrie: Apața (15 km Nord de Târgu Secuiesc),
– la 13 septembrie: restul până la noua frontieră.1461
Ministrul plenipotențiar al Germaniei la București, Fabricius, raporta la
Berlin că s-a încredințat personal, în cadrul unui mic dejun din data de 14
septembrie 1940, luat în compania ministrului Valer Pop, de faptul că schimbul
de administrație s-a făcut conform reglementărilor Dictatului și a detaliilor
cuprinse în planul comisiei româno-maghiare.1462
Din comunicatele de presă ale Ministerului Propagandei, aflăm că, într-
adevăr, programul de ocupare a Transilvaniei de Nord a decurs conform
planului, insistând asupra protejării drepturilor minorității românești din
Ungaria.1463
Trebuie, mai întâi, explicat faptul că un termen mai corect pentru a
desemna schimbul de administrație dintre cele două state este cel de
„evacuare”, deoarece aceasta s-a făcut la ordin, după un plan bine stabilit de
către armata ocupantă, între plecarea administrației românești și sosirea armatei
maghiare lăsându-se o distanță de o zi de marș.1464
Înțelegerea dintre cele două state prevedea cedarea fără rezistență din
partea armatei române, a suprafeței de teritoriu desemnată prin Dictat. Cu toate
acestea, intrarea armatelor maghiare de ocupație în Transilvania de Nord s-a
făcut în forță, ca o demonstrație a victoriei repurtate de aceasta, având un
caracter revanșard față de populația românească și de statul român.1465
La sosirea trupelor de ocupație în Oradea, primarul român Augustin
Chirilă l-a salutat pe guvernator cu un discurs împăciuitor: „În calitatea mea de
primar numit al orașului, cu adâncă închinare am onoarea de a preda orașul

1460
Telegraful Român, nr. 49/1940, p. 3.
1461
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 453/1940, f. 9 – Anexa nr. 6.
1462
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 306.
1463
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 453/1940, f. 17 pentru 6 septembrie; dosar 485/1940, f. 39
pentru 10 septembrie; f. 40 pentru 11 septembrie.
1464
Gheorghe I. BODEA, Vasile T. SUCIU, Ilie I. PUȘCAȘ, Administrația militară horthystă în
nord-vestul României…, p. 12.
1465
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 12.

295
arhiilustrității tale”.1466 În cadrul aceluiași discurs, primarul a mărturisit că
populația maghiară a orașului serba ziua intrării trupelor cu o adevărată bucurie
și însuflețire, iar populația română cu resemnare, „însă românii și maghiarii au
fost mereu alături, în întreaga istorie a coexistenței lor pe tărâm bihorean, și așa
vor fi și în continuare, indiferent de stăpânitor, fără să lupte unul împotriva
celuilalt. Astfel, în schimbul loialității față de statul ungar, acesta îi va ocroti și
pe români și le va respecta bunurile etnice și spirituale”.1467
Protopopul greco-catolic, Augustin Maghiar, a rostit un discurs în
numele eparhiei greco-catolice din Oradea, în care credincioșii uniți, împreună
cu episcopul și preoții, își exprimau loialitatea „față de noul stăpânitor, fiindcă
noi credem că toată puterea este de la Dumnezeu și acela care se opune puterii
câștigătoare, se opune lui Dumnezeu… Înaltul guvern se poate încrede în
sinceritatea intențiunilor noastre și în fidelitatea noastră de supuși, exprimată
acum”.1468
Pentru armata română, părăsirea Transilvaniei de Nord fără luptă „a
reprezentat o mare tragedie, care a influențat puternic încrederea și moralul
soldaților”.1469 Militarii batalioanelor de Vânători de Munte de la Sfântu
Gheorghe și Miercurea-Ciuc, despre care am scris la subcapitolul 2.2, se aflau
mobilizate în Maramureș, între Vârful Stogu și Halmeu, de unde au primit
ordin să se retragă, într-un marș de peste 228 de km, trebuind să evacueze
întregul armament și material. „Soldații originari din teritoriul cedat au fost
lăsați la vatră, iar brigăzile au început să se reorganizeze în vederea
confruntărilor viitoare”.1470 În urma evacuării armatei române din teritoriul
cedat, locul acesteia a fost luat de către trupe militare maghiare.
În total, în Transilvania de Nord, au ajuns „peste 300 mii de militari, la
care s-au adăugat 7.300 de membri ai administrației militare, 2.268 subofițeri,
56 ofițeri și trei detașamente ale poliției, 1.200 subofițeri, 107 ofițeri și trupa
aferentă aparținând jandarmeriei.1471 Adică, pentru fiecare 7 locuitori din
Transilvania ocupată, a fost trimis câte un militar maghiar.1472
Una dintre primele măsuri luate de armata română, aflată pe granița de
vest, a fost destructurarea Liniei Carol, luând ce s-a putut lua în scurtul timp,
armamentul, o parte din materialele de comunicație și din fierul beton folosit la
construcția cazematelor, apoi au distrus fortificațiile prin detonare.1473

1466
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 1.
1467
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 1.
1468
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 2.
1469
Gheorghe SUMAN, Tudorică PETRACHE, Marius GIURCĂ, Enciclopedia Vânătorilor de
Munte…, p. 25.
1470
Gheorghe SUMAN, Tudorică PETRACHE, Marius GIURCĂ, Enciclopedia Vânătorilor de
Munte…, p. 25.
1471
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 39.
1472
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 26.
1473
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 2.

296
 Imediat după aflarea verdictului de la Viena, președinții de cooperative
și de alte instituții care dețineau un capital financiar, au primit ordin să
evacueze bunurile mobile și finanțele statului român. Fiind vorba de un volum
foarte mare de muncă, ce trebuia realizat într-un timp foarte scurt, și sub o mare
presiune, această evacuare a putut fi realizată doar cu respectarea unor ordine
foarte stricte și cu o disciplină desăvârșită.1474
În ziua de 10 septembrie, armata României era în retragere pe linia
Nadeș-Sânpaul-Bonțida-Budești, iar în zona „secuiască” pe linia I.G. Duca
(Cristur) – Gheorgheni.1475 Un comunicat oficial din 11 septembrie anunța că în
ziua a VII-a de evacuare lucrurile au decurs conform planului inițial, fără
incidente.1476 În aceeași zi de 11 septembrie a fost evacuată administrația și
poliția din Odorhei, urmând ca a doua zi să fie instalată noua administrație.1477
La Miercurea-Ciuc, armata maghiară a intrat în ziua de 11 septembrie,
comandant militar al corpului IX armată și al județului fiind colonelul Kolsvari
Kolozsvári László.1478
Prefectul județului Treiscaune anunța, în data de 10 septembrie 1940,
preturile plășilor, că armata maghiară va lua în primire teritoriul județului în
data de 12 septembrie. Prin urmare, dădea ordin pentru luarea de măsuri ca în
cursul zilei curente să se evacueze tot ce mai era de evacuat, urmând să mai
rămână în teritoriu doar personalul de care era strictă nevoie pentru
formalitățile de predare-primire, anume angajați la poștă, telegraf, unii primari,
procurori etc. Pentru transportul funcționarilor spre Brașov, au fost puse la
dispoziție, în ziua de 10 septembrie, începând cu orele 15, mașinile Legiunii de
jandarmi, autocare și autocamioane, care au efectuat mai multe curse spre
Brașov. Pretorii au părăsit teritoriul cedat în data de 11 septembrie, în același
mod ca și ceilalți funcționari, iar poliția și jandarmii au plecat ultimii, în funcție
de ordinele primite de la Legiunea de jandarmi.1479
Ministrul de Interne, Generalul David Popescu, a transmis prefecturilor
din zona ocupată a Ardealului, la 1 septembrie 1940, un ordin prin care era
organizată operațiunea de evacuare a administrației românești. Ordinul
prevedea, printre altele, ca evacuarea să fie făcută sub controlul prefecturilor,
care urmau să stabilească numărul de vagoane, orarul trenurilor, ordinea în care
era făcută evacuarea, modalitatea de predare a bunurilor rămase. Sub sancțiuni
foarte stricte, erau interzise distrugerile și degradările clădirilor și ale obiectelor
de inventar rămase. Telefoanele instituțiilor trebuiau să rămână funcționale.

1474
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 90.
1475
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485, f. 39.
1476
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 485, f. 40.
1477
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 237, f. 65.
1478
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 195.
1479
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU, „Evacuarea administrației românești din localitățile
Plășii Târgu Secuiesc, în urma Dictatului de la Viena, oglindită în documentele de arhivă”, în
Acta Carpatica, nr. II, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015, p. 359.

297
Poliția și jandarmeria urmau să evacueze ultimele zona ocupată, numai după
efectuarea predării. Toate acestea au fost ordonate „pentru a nu lăsa fraților
noștri părăsiți, ideea că îi despuiem de bunuri ce aparțin comunelor lor, iar
noilor stăpânitori să nu le oferim prilejul de a ne acuza de vânzare”.1480
Ordinea în care trebuia să se efectueze evacuarea era: arhiva secretă,
valorile bănești și numerarul aflat în casieriile comunelor, alte obiecte de
inventar.1481 Pentru a putea face predarea corectă a teritoriului cedat Ungariei,
autoritățile române au dat ordin ca o parte din funcționari să rămână în teritoriul
cedat.1482
Prioritatea prefecților din cele trei județe ale Arcului Intracarpatic a
devenit evacuarea în siguranță a funcționarilor români. Dovadă stă o adresă a
prefectului județului Treiscaune, Pompiliu Georgescu, din data de 31 august
1940, prin care cerea preturilor plășilor să raporteze de câte vagoane avea
nevoie fiecare plasă pentru transportul funcționarilor și a familiilor acestora.
Răspunsul preturii plășii Târgu Scuiesc a venit a doua zi, la 1 septembrie,
solicitându-se un număr de 77 de vagoane. Localitățile care nu aveau gară erau
organizate, în acest sens, cu ajutorul unor camioane, care transportau spre
trenuri, bunurile instituțiilor și ale familiilor funcționarilor.1483
Evacuarea administrației din zona ocupată a județului Treiscaune, s-a
făcut înspre localitățile județului rămase, în primă fază, neocupate și înspre
unele localități ale județului Brașov astfel:
– Plasa Baraolt în comunele Aita Mare, Apața și Belin;
– Plasa Olteni în comunele Arini, Iarăș și Măieruș;
– Plasa Sfântu Gheorghe în comunele Hăghig, Rotbav și Feldioara;
– Plasa Târgu Secuiesc în comunele Vâlcele, Araci, Arini și Bod;
– Plasa Covasna în comunele Ilieni, Dobolii de Jos și Chichiș;
– Plasa Covasna în comunele Băcel, Lunca Câlnicului, Bicfalău,
Dobârlău, Teliu și Prejmer.
La scurt timp după această dată, la trasarea definitivă a teritoriului
cedat, în cadrul comisiei mixte româno-ungare, localitățile Aita Mare, Vâlcele,
Belin, Bicfalău, Chichiș și Ilieni au revenit Ungariei, prin urmare, a fost
necesară relocarea administrației românești.1484 Funcționarii evacuați din
județul Treiscaune, a fost încartiruiți în orașul Brașov, unde au fost cazați în
diverse instituții care puteau oferi servicii în acest sens. Instituțiile județene și
ale orașului Sfântu Gheorghe au fost primite în sediile instituțiilor omonime din
județul Brașov.1485

1480
S.J.A.N. Covasna, Fond Pretura Plășii Târgu Secuiesc, Pachet 1, Vol. II, f. 18.
1481
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU, „Evacuarea administrației românești…”, p. 355.
1482
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 1.
1483
S.J.A.N. Covasna, Fond Pretura Plășii Târgu Secuiesc, Pachet 1, Vol. II, p. 13-14.
1484
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU, „Evacuarea administrației românești…”, p. 358.
1485
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU, „Evacuarea administrației românești…”, p. 359.

298
 De asemenea, linia de demarcație secționa și județul Odorhei, a cărui
administrație a fost evacuată, în primul rând, în orașul Sighișoara, iar cea a
comunelor, înspre comunele rămase în teritoriul neocupat: Bodogaia, Eliseni,
Feleag, Mureni, Săcel, Săcuieni, Uilac, Dârjiu, Mujna, Petecu și Jacodul, care
au format, ulterior, plasa Odorhei-Saschiz din județul românesc Târnava Mare.
Comuna Drăușeni, care inițial rămânea României, a fost cedată Ungariei în
schimbul comunei Bodogaia.1486
În ceea ce privește județul Ciuc, acesta a fost cuprins integral în
teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena, administrația sa fiind
evacuată, în totalitate, în județul Prahova.1487
Perioada de timp de la anunțarea Dictatului de la Viena și până la
sosirea în localități și preluarea administrației de către armata maghiară, a fost o
perioadă de incertitudine pentru cetățenii ambelor etnii, dar și de dezordine și
destabilizare. Cu toate acestea, în orașele din așa-zisa secuime, „populația
românească a dat dovadă de o puternică stăpânire de sine și înțelegere a
evenimentelor, evitând orice diferende cu populația maghiară, contribuind în
mare măsură la evacuarea perfectă a instituțiilor românești”.1488 Nu aceeași
stare a caracterizat populația maghiară, stăpânită de un entuziasm nemărginit,
din care „elementele extremiste maghiare au trecut imediat la acte cu caracter
violent împotriva populației române, distrugând bunurile acestora, amenințând
și periclitând viața cetățenilor români.1489
Imediat după aflarea verdictului de la Viena, au început să se înființeze
gărzile naționale maghiare, care presau administrația română să părăsească cât
mai repede teritoriul cedat, amenințând cu violențe și „atacând instituțiile de
stat românești, posturile de jandarmi și primăriile comunale”.1490
De exemplu, muncitorii maghiari de pe șantierele șoselei din Cheile
Bicazului, la aflarea veștilor despre Dictat, au părăsit lucrul la 2 septembrie,
plecând spre Gheorgheni și tăind linia telefonică dintre Bicazul Ardelean și
Gheorgheni. Prin această acțiune au izolat posturile românești de jandarmi de la
Bicazul Ardelean și Bicaz Chei de legiunea de jandarmi Ciuc, de la care nu mai
puteau primi ordine.1491
Șeful postului de jandarmi din Lunca de Sus, plutonierul Gavrilă
Gheorghe, a fost dezarmat, fiind apoi apărat de ceilalți jandarmi înarmați, care
au reușit să apere postul de jandarmi, până în noaptea de 8 septembrie. Aceștia

1486
Milandolina Beatrice DOBOZI, „Date și fapte privind soarta ardelenilor refugiați pe
teritoriul județului Târnava Mare…”, p. 138.
1487
A.N.I.C., Fond Ministerul Afacerilor Interne, dosar 442/1940, f. 55.
1488
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 90.
1489
Attila LAZĂR, „Situația economică, socială și administrativă din Plasa Sf. Gheorghe după
13 septembrie 1940”, în Acta Carpatica, nr. V, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018, p.
402.
1490
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 116, 178.
1491
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 8.

299
au fost nevoiți, totuși, să evacueze postul cu câteva zile înainte de sosirea
trupelor maghiare, nemaifăcând față luptei prelungite, epuizând muniția și
hrana. În aceeași situație s-au aflat și jandarmii din Cârța, conduși de
plutonierul Moldovan Gheorghe, cei din Tușnad, conduși de plutonierul Popa
Ioan și cei din Remetea. Bunurile rămase întregi în posturile de jandarmi,
enumerate mai sus, au fost ridicate de către trupe de jandarmi trimiși de la
Legiunea de Jandarmi Ciuc, înainte de evacuarea acesteia.1492
Șoseaua dintre Poiana Sărată și Oituz, în județul Treiscaune, a fost
baricadată cu blocuri mari din beton, din același motiv.1493
Un raport întocmit la 7 octombrie 1940, de către legația Germaniei de la
București arăta că, în timpul evacuării nordului Transilvaniei a trupelor și
autorităților române de lângă Cluj-Napoca, doi soldați din armata română,
etnici germani, Nikolaus Schäfer și Joseph Hector au fost împușcați de militari
sau civili maghiari, cerând o anchetă a Wermacht-ului în acest sens.1494
În timpul retragerii armatei și administrației române, în Ungaria au
început să apară știri conform cărora administrația românească, în timpul
retragerii și înaintea sosirii trupelor de ocupație, ar fi distrus bunurile rămase în
urmă sau ar fi transferat în România o parte a activelor din Transilvania de
Nord. Un astfel de exemplu este fabrica de tutun din Sfântu Gheorghe, ale cărei
mașini și utilaje ar fi fost transportate dincolo de viitoarea graniță. Ministerul
român de Interne a dezmințit aceste fapte în presa din România și Ungaria în
data de 9 septembrie 1940.1495
Studiind documentele vremii, se poate observa, totuși, că administrația
românească „a fost bine pregătită pentru eventualitatea evacuării și a luat într-
un timp record măsurile necesare pentru buna desfășurare a acțiunii de
evacuare a personalului și a documentelor, conform ordinelor primite.1496
Odată efectuate formalitățile de predare a teritoriului, au urmat mai
multe etape ale administrației maghiare, în timpul celor patru ani de ocupație,
unii istorici vorbind de trei, sau chiar patru:
a) 5 septembrie 1940 – martie 1941, a fost etapa atribuită administrației
militare, care a constat în preluarea efectivă a sediilor administrațiilor și a
activelor statului român din Transilvania de Nord, fiind și etapa cea mai grea
pentru populația românească;
b) martie 1941 – martie 1944, a fost etapa atribuită administrației civile,
în care lucrurile s-au desfășurat oarecum normal, lucrurile încercând să ia un
curs firesc;

1492
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 116.
1493
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 259.
1494
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 29.
1495
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei Naționale, dosar 485, f. 37.
1496
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU, „Evacuarea administrației românești…”, p. 360.

300
 c) martie 1944 – 23 august 1944, a fost a treia etapă, instaurată odată cu
pătrunderea trupelor Wermacht-ului pe teritoriul Ungariei, în timpul căreia,
sesizând posibilitatea unor schimbări, regimul maghiar, prin administrația
civilă și armată, a încercat să exploateze toate resursele existente în
Transilvania de Nord;
d) septembrie 1944 – 25 octombrie 1944, a fost etapa retragerii armatei
maghiare, sub presiunea trupelor române și sovietice, având loc noi evenimente
violente.1497
La preluarea administrației de către armata maghiară, toți funcționarii
români au fost concediați1498, toate funcțiile publice, fiind încredințate etnicilor
maghiari, inclusiv cele din învățământ, unde cadrele didactice de etnie română
au fost înlocuite cu unele de etnie maghiară, chiar și fără calificare. Pretextele
de concediere din serviciu au fost diverse. Ordinul nr. 748 din 30 septembrie, al
armatei maghiare, secțiunea administrativă, preciza că: „Trebuie îndepărtați din
funcțiile publice toți funcționarii cu limba maternă română (nu intră în discuție
preoții), care au ajuns fie prin numire, fie prin transferare, în funcțiuni publice
pe teritoriul eliberat”.1499
Același ordin mai stipula că: „Trebuie să fie concediați toți funcționarii
români, care au fost numiți sau transferați în Transilvania (cedată – n.a.) după 1
ianuarie 1940. De asemenea vor fi revizuiți toți funcționarii, fiind înlăturați
aceia carea au produs, prin activitatea lor, daune însemnate unei persoane sau
colectivități, precum și aceia a căror activitate a lezat interesele ungurești”.1500
Pe baza acestor dispoziții, au fost concediați aproape toți funcționarii și
angajații români din serviciile pubice și din întreprinderile aflate sub controlul
administrației publice. Au scăpat de concediere, în primă fază, numai
funcționarii care nu puteau fi înlocuiți și de a căror servicii autoritățile
maghiare au avut imediată nevoie.1501
Noii angajați ai statului, precum și funcționarii români rămași
provizoriu în slujba administrației, trebuiau să depună jurământ de credință față
de Coroana Maghiară, jurământul conținând obligații precum păstrarea
secretului de serviciu și luarea de decizii „care să asigure stabilitatea noului
regim”.1502 Desigur, categorisirea, ca fiind etnic român vorbitor de limbă
maghiară sau etnic maghiar vorbitor de limbă română, se făcea, de multe ori,
arbitrar, în funcție de mărturia concetățenilor, care putea fi influențată de
relațiile dintre cetățeni în perioada interbelică. Conform unei note informative a
Ministerului de Interne, românii nu erau chemați la jurământ. Aceasta deoarece

1497
Attila LAZĂR, „Situația economică, socială și administrativă…”, p. 399.
1498
Petre ȚURLEA, Catolicismul și revizionismul maghiar…, p. 200.
1499
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 1.
1500
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 208.
1501
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 50.
1502
Attila LAZĂR, „Situația economică, socială și administrativă…”, p. 400.

301
apăruse un decret care îi considera demisionați pe toți cei care nu au depus
jurământul, fiind, astfel, înlăturați din funcții mulți funcționari români.1503
Totuși, acolo unde posturile nu puteau fi ocupate de funcționari maghiari, erau
numiți provizoriu, și pe o perioadă nedeterminată, de către comandamentul
militar respectiv, funcționari români, până când li se găseau înlocuitori
maghiari.1504 Pe comunicarea adresată de către Comandamentul militar al
județului Ciuc, scria: „Vă mai atrag atenția că, în mod clar și fără putința de a fi
răstălmăcit, angajarea Dvs. are caracter de provizorat și se face pe timp
nedeterminat, deci nu poate servi la nici o pretenție de drept față de Statul
Maghiar”.1505
Pe măsură ce autoritățile maghiare, au reușit, să depășească greutățile
incipiente, cu ajutorul funcționarilor români menținuți provizoriu, aceștia au
fost concediați și înlocuiți cu funcționari maghiari.1506
Un exemplu grăitor de înlăturare a funcționarilor români este ancheta
făcută de Comandamentul Administrației Militare, în data de 10 octombrie
1940, pentru a identifica persoanele care aveau nume românești și vorbeau
românește. Ancheta a dezvăluit că, în anumite localități mai erau încă în funcții
de conducere, la acea dată, persoane care aveau nume românești, doi dintre ei
fiind pădurarul Mămăligoi János și primarul Jenő Kozma, ambii din comuna
Vâlcele.1507 Însă nume precum Szabó Zelma din Zălan sau Erdely Izabella din
Bixad, ambele învățătoare, vorbitoare de limbă română și cunoscute ca fiind de
etnie română, au trecut „testul”, fiind considerate etnice maghiare, datorită
numelor maghiarizate.1508
Angajații români ai ocoalelor silvice, în special cei din zonele puternic
maghiarizate, au fost nevoiți, și ei, să-și părăsească locurile de muncă. Pe lângă
pădurarii români, ca Mămăligoi János, din Vâlcele, Cofoianu Gheorghe,
brigadier silvic din Frumoasa, Ioan Nicolae, din Merești, care au fost forțați să
se refugieze, sau pădurarul Ilie Țepeș din Tulgheș, care a fost ucis, au fost
expulzați și pădurarii maghiari, care au „făcut serviciu credincios statului
român în anii de după război”.1509 Un astfel de caz este cel al pădurarului
maghiar Albert József, din Delnița-Ciuc, care a fost maltratat, împreună cu
soția sa, apoi forțați amândoi să părăsească Transilvania de Nord.1510
Un raport realizat de personalul Cancelariei Reich-ului German,
intitulat „Lupte economice în Transilvania”, arăta, la 11 septembrie 1941, că o

1503
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 28.
1504
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 34.
1505
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 35.
1506
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 50.
1507
S.J.A.N. Covasna, Fond Primăria comunei Aita Mare, doc. 25/1940.
1508
S.J.A.N. Covasna, Fond Primăria comunei Aita Mare, doc. 27/1940.
1509
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 156.
1510
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 157.

302
mare parte a funcționarilor publici români fuseseră concediați.1511 Pentru a
demonstra contrariul, Legația Ungariei la Berlin a pus la dispoziția Cancelariei
un exemplar din numărul 157 din 13 iulie a Monitorului Oficial al Ungariei, de
unde germanii puteau vedea că o mare parte a inginerilor silvici, care au fost
funcționari ai statului român, până la 30 august 1940, continuau să funcționeze
pe aceleași funcții, ca înainte de Dictat, în urma unui decret al administrației
maghiare, anume: Imreh Ferenc, Györke István, Gárdonyi Nagy Lászlo, Déri
Károly, Schwartz Béla, Papp Lászlo și Rákos István ș.a., foști ingineri silvici
români, lista continuând cu încă 47 de nume maghiare.1512 Pentru studiul nostru
este concludent faptul că în perioada interbelică, funcționau în Transilvania de
Nord peste 50 de ingineri silvici maghiari, în timp ce, după ocuparea acesteia,
la 30 august 1940, niciun român nu a mai putut continua să ocupe un astfel de
post de funcționar, în structurile statului maghiar.
Pentru categoriile de angajați români disponibilizați sau pensionați în
momentul instaurării regimului militar ungar, s-a stabilit un sprijin financiar ce
nu putea depăși suma de 50 de pengő pe lună pentru o persoană1513, adică
echivalentul a 10 dolari americani, leul românesc aproape pierzându-și valoarea
în Transilvania de Nord, unde 1 pengő se tranzacționa cu 30 de lei1514, însă
mare parte „au fost puși să justifice atitudinea avută pe timpul regimului
românesc, în perioada interbelică, pentru ca pe motive neîntemeiate, acuzați de
sentimente românești, să fie alungați din serviciu și să fie declarați nedemni de
a primi pensie”.1515
Preluarea documentelor și a activelor care aparțineau, înainte de 30
august, statului român, s-a pus în practică încă din primele zile ale ocupației
armate.1516
Administrația CFR nu s-a putut retrage conform graficului, angajații
acesteia, majoritatea localnici, fiind nevoiți să rămână la posturi până în
momentul intrării trenurilor cu noii angajați maghiari, când au aflat că urmau să
fie concediați.1517 Totuși, cei mai mulți angajați români au rămas în sectorul de
transport feroviar, acolo unde conducerea maghiară nu a avut suficient personal
calificat, însă după depășirea greutăților de început, și aceștia au fost concediați
sau transferați în localități din Ungaria trianonică, unde era evident că nu
puteau să meargă.1518

1511
P.A.A.A., dosar R 100.411, f. 3.
1512
P.A.A.A., dosar R 100.411, f. 4.
1513
S.J.A.N. Covasna, Fond Primăria comunei Aita Mare, doc. 26/1940.
1514
Brabdemburglisches Landarchiv Potsdam, Fond 70 IHK – Industrie und Handeskamer,
dosar 173, f. 10.
1515
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43.
1516
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 3.
1517
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 178.
1518
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 50.

303
 O parte dintre angajații români ai Poștei care au fost menținuți
provizoriu, până la reorganizarea acesteia, au fost disponibilizați în baza
ordinului 10.075/1941 al Direcției generale a Poștei, pe motiv că angajarea a
fost provizorie, deși toți cei concediați erau cu vechime și fuseseră funcționari
cu statut definitiv pe statele de funcționare ale instituției.1519
Și angajații români din mediul privat au avut o soartă asemănătoare cu
cea a angajaților de la stat.1520 Manufactura de tutun din Cluj concediase, până
la 25 septembrie 1940, toți angajații români, fără a le mai plăti drepturile
bănești.1521 La fel au pățit și angajații uzinelor comunale din Oradea, care a fost
militarizată, iar angajații români au fost concediați sub pretextul că uzinele
prezentau o importanță deosebită pentru apărarea națională.1522
Noile priorități în angajarea personalului din administrația publică au
fost stabilite de către Consiliul de Miniștri al Ungariei, prin Ordonanța nr.
900/1941 M.E. din 7 februarie 1941, privitoare la ocuparea funcțiilor publice în
Transilvania de Nord. Astfel aveau prioritate la angajare:
– Cei care au fost funcționari maghiari până la 1 iulie 1921 și care au
fost scoși din funcție sub regimul românesc;
– Funcționarii maghiari care au ocupat o funcție publică românească
până la 30 august 1940;
– Etnicii maghiari care nu au mai fost funcționari publici, dar care au
trecut din România în Transilvania de Nord, cu scopul de a se stabili în mod
definitiv.1523
Comercianții și meseriașii români au avut de suferit prin excluderea de
la bonurile pentru materie primă, care se dădeau de către Camera de Comerț și
Industrie, până la ridicarea brevetelor de funcționare, chiar și românilor
veterani din armata austro-ungară.1524
Medicii au fost revizuiți printr-o reglementare, care îi subordona unei
autorizări speciale ce ținea cont de „atitudinea medicului din punct de vedere
național”.1525 Farmaciile românești, împreună cu proprietarii și angajații lor, au
trecut, de asemenea, printr-o reformă ce viza lichidarea acestora. Și în cazul lor
se impunea „neexcepționalitatea din punct de vedere național”.1526 Doar trei
farmacii românești au mai primit autorizație de funcționare, în restul cazurilor
fiind invocate diverse motive, cărora li s-au adăugat expulzarea sau refugiul
proprietarilor sau administratorilor. Farmaciile care nu obținuseră autorizație

1519
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 51.
1520
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 44.
1521
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 53.
1522
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 79.
1523
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 53.
1524
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 91.
1525
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 206.
1526
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 207.

304
continuau, însă, să funcționeze, administrate de către curatori din partea statului
maghiar.1527
De asemenea, au fost desființate și toate barourile românești, toți
avocații fiind nevoiți să se înscrie în noile barouri înființate după 30 august
1940, pe baza unui certificat de loialitate față de națiunea maghiară, care, în
majoritatea cazurilor, le era refuzat avocaților români. Din cei 560 de avocați
definitivi și 160 de stagiari români, de pe întreg cuprinsul Transilvaniei de
Nord, o mare parte au fost expulzați ori se refugiaseră. Ministerul de Justiție a
admis înscrierea a numai 150 de avocați din vechea administrație: 60 în baroul
Oradea, 73 în baroul Cluj, 17 în baroul de la Târgu Mureș. Singurul judecător
român care se mai afla în funcțiune la începutul anului 1941 în Transilvania de
Nord, era în orașul Cluj, restul fiind expulzați sau forțați să se refugieze.1528
Pentru orașele din actualele județe Harghita și Covasna nu se regăsea, pe listele
publicate în Monitorul Oficial al Ungariei nr. 130 din 10 iunie, nr. 132 din 12
iunie și 145 din 29 iunie 1941, niciun nume de avocat român.1529
Schimbul de administrație însemna, implicit și schimbarea primarilor
aleși cu unii numiți arbitrar de noua administrație maghiară, dar și componența
consiliilor locale și județene.
La 12 septembrie 1940, „primarul român din Miercurea-Ciuc, Victor
Farago, a fost expulzat, confiscându-i-se în întregime averea, pentru care a fost
numit un custode”.1530 I-a urmat și directorul Camerei Agricole a județului
Ciuc, Ioan Borș, care s-a refugiat la București.1531
Prin ordinul nr. 14 din 21 septembrie 1940 al Comandantului militar al
județului Ciuc, i se comunica avocatului Dr. Valer Oțetea, prefectul județului
Ciuc, și soției sale Ludovica Oțetea că au fost declarați indezirabili pe teritoriul
Ungariei și că urmau să fie expulzați. Expulzarea lor a avut loc în data de 28
septembrie 1940, împreună cu a altor 10 familii de intelectuali români din
Miercurea-Ciuc.
Tot la Miercurea-Ciuc, biroul avocatului Ilarie Debu, a fost preluat
forțat de către un avocat maghiar, Erös Péter, cu tot cu capitalul de 3 milioane
de lei, plus cheltuielile de judecată, care au fost suportate de avocatul
român.1532 Același lucru i s-a întâmplat și avocatului Nicolae Dancu, precum și
notarului public Ioan Cristea, care, după ce au fost deposedați de toate bunurile,
au fost obligați să plătească despăgubiri statului ungar.1533
La 25 octombrie 1940, poliția Piatra Neamț înregistra ca refugiați pe
Șerban Ion, primarul comunei Suseni, județul Ciuc, pe care l-au fotografiat,
1527
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 207.
1528
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 209.
1529
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 205.
1530
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 287.
1531
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 229.
1532
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 103.
1533
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 240, 245, 248.

305
pentru a se vedea urmele lăsate de maltratarea la care a fost supus de către noua
administrație militară maghiară – constând în contuzii la ochi și 16 împunsături
în spate cu baioneta – alături de ajutorul de primar din Suseni, Hosu Gheorghe
– care prezenta contuzii pe față și pe spate. Fotografiile au fost trimise
Ministerului de Interne la 7 noiembrie 1940.1534
Aceeași soartă a împărtășit-o și primarul român al comunei Vidacut,
Patriche B. Maior, care a scăpat în ultima clipă de la moarte, deoarece a fost
avertizat să plece, de către soția unui vecin român, Ioan Chiș, care a fost, la
rândul său bătut și torturat, pentru a le arăta jandarmilor unde locuiește
primarul, pe care ei voiau să-l omoare. La 10 minute după plecarea sa, au și
sosit trei soldați maghiari, care i-au terorizat familia, amenințând că nu se vor
lăsa până nu îl vor prinde și îl vor omorî. Vizitele acestora s-au repetat până ce,
văzând că nu îl pot prinde i-au expulzat pe cei șase membri ai familiei peste
graniță.1535 Primarul, care rătăcea prin pădurile din jurul Vidacutului, a trecut și
el granița, lăsând la Vidacut toate bunurile mobile și imobile.1536
La Imper, toți funcționarii statului român, de etnie maghiară, au rămas
în funcție și după Dictat.1537
O situație interesantă este cea a primarului Pavel Șerban din Poiana
Sărată, care, inițial, a rămas în localitate, sfătuind pe toți sătenii să facă la fel,
bazându-se pe angajamentul luat de Ungaria la Viena. În ziua de 13 septembrie
1940, când localitatea a fost ocupată de trupele maghiare, autoritățile i-au fixat
domiciliu forțat, numindu-l ajutor de primar. Purtarea sătenilor maghiari și a
autorităților, față de populația românească a fost una de permanentă intimidare,
iar în ziua de 25 septembrie 1940 a fost anunțat că presiunile exercitate au ca
scop epurarea etnică, prin alungarea românilor. În data de 15 octombrie 1940,
primarul Pavel Șerban, împreună cu soția sa, Eufrosina Șerban, au primit ordin
de expulzare, împreună cu mulți alți români, fiind conduși, fără a lua nimic
asupra lor, până la punctul de trecere a frontierei cu România.1538
O notă a comisiei mixte de ofițeri de la Brașov, din luna decembrie
1940, prezenta declarația Inspectorului școlar român din Miercurea-Ciuc,
Nicolae Lateș, care istorisea modul în care administrația maghiară a înțeles să
se instaleze în noul teritoriu ocupat. În comunele Sânmartin și Tușnad,
învățătorii, perceptorii, primarii și toți funcționarii români care au rămas, au
fost maltratați, jefuiți și alungați din localitate.
Contele Teleky a propus, la 8 octombrie 1940, o listă cu 46 de persoane
care urmau să ocupe funcții de deputați din partea Transilvaniei, în Parlamentul
de la Budapesta. Dintre aceștia, 44 erau de etnie maghiară, reprezentând

1534
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 120.
1535
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 58.
1536
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 59.
1537
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 232.
1538
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 84.

306
900.000 de maghiari, iar 2 erau de etnie germană, reprezentând minoritatea
germană. În ceea ce privea reprezentarea minorității românești, primul ministru
al Ungariei a declarat că „este nevoit să-și amâne propunerea pentru mai târziu,
când se va dovedi că există în România o organizație corespunzătoare de
protecție a intereselor maghiare”.1539
În zilele de 13, 14 și 15 decembrie 1940, grupul parlamentarilor
maghiari din Transilvania de Nord, care au fost cooptați în Parlamentul de la
Budapesta, au ținut o consfătuire, în cadrul căreia s-a hotărât înființarea unui
nou partid politic parlamentar, intitulat „Partidul Ardelean”, cu scopul declarat
de a păstra cât mai puternic omogenitatea politică în Transilvania de Nord. Prin
înființarea acestui partid unic se urmărea ca în această provincie a Ungariei să
nu mai existe disensiuni politice care să poată duce, din nou, „la ruperea în
bucăți a unității sufletești și la ruperea de patria mumă”.1540 Printre obiectivele
noului partid politic, arăta cotidianul Új Magyarság se număra și următorul:
„Pământul trebuie să ajungă în mâini cât mai ungurești”.1541
Ziarul Magyarság din 18 decembrie 1940 căuta să discrediteze fosta
administrație românească din teritoriul ocupat, insinuând că dintre imobilele
funcționarilor românii plecați din Târgu Mureș, autoritățile maghiare
sechestraseră, până în acel moment, trei sute, după ce s-ar fi constatat că unele
dintre ele au fost dobândite ilegal. Majoritatea acestor funcționari, ale căror
case au fost puse sub sechestru, făceau parte din Ministerul de Finanțe și au fost
acuzați că ar fi comis mai multe abuzuri față de contribuabilii maghiari.1542
Telegraful Român anunța, în luna ianuarie 1941, că spitalul din Târgu
Mureș a fost transformat în cămin pentru școlile de ucenici.1543 De asemenea, la
sosirea armatei maghiare în Cluj, populația maghiară a distrus „Lupa
Capitolina”, simbolul latinității orașului.1544
În cazărmile lăsate pustii, de la Sfântu Gheorghe și Miercurea-Ciuc – în
urma dislocării Batalioanelor 22 și 24 Vânători de Munte în Maramureș, apoi în
urma evacuării lor din Transilvania – au fost înființate, la 20 decembrie 1940,
două noi regimente ale armatei maghiare: Regimentul 27 Infanterie la Sfântu
Gheorghe și Regimentul 32 Infanterie la Miercurea-Ciuc, odată cu stabilirea la
Baia Mare a Regimentului I Honvezi din Budapesta, în cinstea orașului natal al
Regentului Horthy.1545 La Odorhei au fost instalate în cazarma fostei companii
C6 de Jandarmi, Regimentul 83 Honvezi Infanterie motorizată și un batalion de
artilerie motorizată, cu un efectiv de 7.000 de militari, o unitate de 73 de
tancuri, și un batalion de vânători de munte, cu un efectiv de peste 2.000 de
1539
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 33.
1540
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 75.
1541
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 75.
1542
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 85.
1543
Telegraful Român, nr. 2/1941, p. 4.
1544
Telegraful Român, nr. 3/1941, p. 4.
1545
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 214.

307
oameni, stabilit în clădirea liceului românesc.1546 După retragerea administrației
militare, la Odorhei erau concentrați 845 de soldați și 57 de cadre militare.1547
De altfel, au apărut și multe neajunsuri din cauza liniei de frontieră, care
tăia, de multe ori, comunele în două, fără să țină cont de proprietate sau de alte
elemente care ar fi ușurat munca atât pentru administrația românească, cât și
pentru cea nouă. Unele situații au rămas fără rezolvare până la sfârșitul
ocupației maghiare din anul 1944.1548
O astfel de situație s-a petrecut și în dreptul satului Drăușeni, azi în
județul Brașov, a cărui pășune, de peste 1.000 de jugăre, era traversată de linia
de demarcație, trasată prin Dictatul de la Viena. Astfel, 2/3 din suprafață se
aflau în România, iar 1/3 în Ungaria, în județul Odorhei. Ministerul Agriculturii
și Domeniilor de la București a încercat să rezolve problema exploatării pășunii
prin intermediul comisiei mixte de ofițeri, însă până în anul 1942 pășunea nu
fusese exploatată de locuitorii din Drăușeni.1549 În același sens, Suciu Octavian
din județul Târnava Mică, cerea prefecturii județului să intervină la organele
maghiare de grăniceri care voiau să îi demoleze grajdul aflat pe linia de
frontieră Săcel – Șoimușul Mare. Același cetățean, care locuia într-o casă pe
care o deținea aproape de linia de demarcație, în România, reclama faptul că în
casa pe care o deținea dincolo de linia de demarcație, primarul din Săcel a
instalat postul de grăniceri.1550
O parte din pădurile care aparțineau de Ocolul Silvic Vidacut au intrat
în componența în teritoriului cedat, iar o altă parte au rămas în România, iar
când brigadierul silvic Costea Mihai, din Vidacut, s-a interesat de noua lui
jurisdicție, a fost expulzat.1551
Un alt neajuns a fost legat de căile de comunicație. Multe dintre șosele,
dar și dintre liniile de cale ferată, din ambele părți ale Transilvaniei, erau
întrerupte de noua linie de frontieră. Din acest motiv, aprovizionarea județelor
din Arcul Carpatic, în special a județului Odorhei, era făcută anevoios, în mod
combinat. Mărfurile, care ajungeau cu trenul în Bistrița, erau încărcate apoi în
camioane și duse pe șosea la Reghin. De acolo erau din nou încărcate pe
trenurile M.Á.V. și duse la Târgu Mureș, Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe, de
unde erau distribuite, tot pe cale auto, în localitățile limitrofe.1552 În data de 9
decembrie 1940 s-a inaugurat un sector de cale ferată, între Lechința și Ida
Mare, construit de către trupele tehnice maghiare, ce asigura legătura cu
județele Ciuc și Treiscaune.1553 La Odorhei se construise, în piața de lemne a

1546
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 67.
1547
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 68.
1548
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 112, p. 12.
1549
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 423.
1550
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 425.
1551
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 75.
1552
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 415.
1553
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 215.

308
orașului, un garaj pentru 80-100 de camioane și autobuze ale căilor ferate
ungare, care suplineau lipsa legăturii de cale ferată.1554
Administrația militară, instalată la începutul ocupării Transilvaniei de
Nord, a fost implicată în nenumărate cazuri de discriminare. La Bicazul
Ardelean, de exemplu, primăria refuza să elibereze actele de stare civilă
locuitorilor români.1555
Schimbarea administrației militare cu cea civilă este descrisă de Istoria
Ținutului Secuiesc astfel: „Odată cu organizarea administrației civile, au fost
create noi posturi, principiile selecției fiind reglementate prin Decretul primului
ministru (M.E. 900/1940). În principalele județe și orașe, angajații în funcții
administrative erau numiți de ministrul de Interne, primarii și notarii șefi având
puterea de a numi grade și funcții la nivelurile inferioare”.1556
În realitate, nici administrația civilă, instalată în luna martie 1941, nu a
aplicat prevederile Dictatului de la Viena, în sensul unei bune cooperări cu
populația românească. La 7 noiembrie 1941, în urma mai multor plângeri ale
Delegatului Marelui Stat Major pe lângă comisia mixtă de ofițeri germano-
italiană de la Brașov, reprezentanții administrației maghiare au promis că vor
respecta punctele hotărâte la Viena privind schimbul de populație, însă, la 21
noiembrie, aceeași comisie era notificată de către delegatul român că la punctul
de frontieră Bicaz era interzisă trecerea frontierei cu caii, care erau
rechiziționați de statul maghiar, și se interzicea și exploatarea lemnului de foc
de pe pârâul Chișirig, aflat chiar pe linia de frontieră, de către proprietarii care
locuiau dincolo de linia de frontieră, în România.1557
Instituțiile bancare au fost nevoite să se retragă peste graniță, în
România. La jumătatea anului 1941, Banca Centrală pentru Comerț și Industrie
din Cluj S.A., a fost nevoită să se retragă la Turda.1558
În ceea ce privește dreptul de opțiune pentru cetățenia română – caz în
care cel care opta era obligat să părăsească Transilvania de Nord, putând lua cu
el bunurile mobile, iar pentru cele imobile fiind despăgubit – au fost
înregistrate numeroase abuzuri. Aproape niciun refugiat, care a optat pentru
părăsirea Ungariei, în intervalul de timp prevăzut de articolul 3. din textul
Dictatului de la Viena1559, nu a fost despăgubit1560.
Refugiata Pop Valeria, din Județul Odorhei, nu a fost lăsată să
părăsească teritoriul Ungariei, deși optase pentru cetățenia română. Mai mult,
până la data refugierii, 16 decembrie 1942, nu reușise să lichideze averea
imobilă, fiind desconsiderată de către autorități, din cauza faptului că pierduse
1554
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 68.
1555
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
1556
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 415.
1557
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 296.
1558
Telegraful Român, nr. 14/1941, p. 4.
1559
P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 1-2.
1560
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288, 315, 288, 292 etc.

309
cetățenia maghiară, în momentul opțiunii, spunându-i-se că a pierdut orice
drept cetățenesc în Ungaria. De fapt ea nu făcuse decât să respecte ordinea
lucrurilor impuse de lege.1561
La fel s-a întâmplat și cu Postai Valer din Vidacut, care, în data de 6
iulie 1942 s-a refugiat, în cele din urmă în România, fără să mai poată lua nimic
din ceea ce avusese și fără să poată lichida averea: casă de locuit, 20 de jugăre
de pământ și 6 vite.1562
Biroul de avocați „Balogh” din Miercurea-Ciuc a comunicat unui
refugiat român la Făgăraș, care voia să facă schimb de imobile cu un refugiat
maghiar din Făgăraș la Miercurea-Ciuc, că situația imobilelor nu era clarificată
și nu se putea face schimbul de imobile, deoarece statul maghiar a preluat toate
imobilele refugiaților.1563
Acest lucru s-a întâmplat din cauza unui ordin primit de directorii
cărților funciare, la 21 octombrie 1940, ca, până la noi dispoziții, să nu
primească nicio cerere pentru intabularea dreptului la proprietate asupra
imobilelor ce au aparținut românilor refugiați din teritoriile ocupate”.1564 Noile
dispoziții au venit la 6 noiembrie același an, când autoritățile maghiare au
întocmit liste cu toate creanțele pe care cetățenii români le-ar fi avut către
particulari sau instituțiile bancare din Transilvania cedată. În contul acestor
creanțe, au fost sechestrate de autoritățile maghiare bunuri mobile și imobile,
orice transfer fiind interzis. Sumele provenite din aceste consemnări erau
trecute în contul statului maghiar, ca despăgubiri pentru instalațiile și obiectele
evacuate de statul român din teritoriul cedat. În acest sens s-a interzis românilor
vânzarea sau donarea bunurilor mobile sau imobile ce le aparțineau, acestea
fiind considerate ca disponibile pentru scopul mai sus arătat.1565 Mai mult,
autoritățile maghiare au dispus ca sumele de bani, încasate de mandatarii
refugiaților români, să se verse la băncile naționale maghiare, iar românii care
optau pentru cetățenia română erau obligați să achite, anticipat, toate impozitele
pe un an.1566
În luna noiembrie 1940, au fost semnalate tot mai multe cazuri în care,
autoritățile vamale maghiare îi obligau pe trecătorii care optaseră pentru
cetățenia română, să plătească o taxă vamală de 4 pengö, cu toate că prin
Dictatul de la Viena se hotărâse că orice cetățean care opta pentru Ungaria sau
pentru România să poată trece cu averea sa mobilă, fără să plătească vreo taxă
vamală.1567

1561
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 424.
1562
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 429.
1563
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 244.
1564
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 82.
1565
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 96.
1566
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 112.
1567
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 195.

310
 Începutul ocupației horthyste a fost marcat de o penurie de alimente, așa
cum am arătat punctual în subcapitolul 3.2.3. Astfel, rația de făină pentru o
persoană era de 1 kg pentru 10 zile, zahărul era raționalizat la ¼ kg lunar pentru
copii și ½ kg lunar pentru adulți.1568 Totodată s-a înregistrat și blocarea
stocurilor de benzină, care nu se mai distribuia particularilor, ci doar
vehiculelor militare și ale statului maghiar, ceea ce a dus la proteste masive din
partea locuitorilor maghiari și români, deopotrivă.1569 Etnicul maghiar
Csomartáni Josef, repatriat în Sfântu Gheorghe din Făgăraș, recomanda
minoritarilor maghiari din Făgăraș, care urmau să se repatrieze, să-și aducă
mobilier și îmbrăcăminte, fiindcă, în teritoriul cedat Ungariei, se resimțea o
lipsă acută a acestora1570, iar familia lui Máros Andrei, repatriați la Sfântu
Gheorghe, recomandau familiei medicului veterinar Tatár János din Brașov să
nu le urmeze, deoarece și ei ar fi vrut să se întoarcă în România, însă
autoritățile maghiare din județul Treiscaune le-au respins cererile 1571.
Cea mai acută lipsă de produse de primă necesitate – zahăr, gaz, sare,
pâine – se înregistra în județul Ciuc, acolo unde toate stocurile disponibile au
fost luate de către armata maghiară. Situația refugiaților maghiari din
Transilvania de Sud era mai dramatică decât a populației civile. Cei mai
defavorizați dintre locuitorii Ciucului erau șomerii de la orașe, cărora li se
dădea mâncare numai o dată pe zi, pe baza unor bonuri eliberate de primării.1572
Repatriații maghiari cutreierau satele din județul Treiscaune, din cauza
lipsurilor, căutând de lucru și, negăsind, se dedau la jafuri, în special din
gospodăriile românilor. Un asemenea caz este cel al bandei condusă de
studentul Bálint Ráduly, refugiat în județul Treiscaune, din comuna Hăghig,
aflată în afara spațiului ocupat.1573 Restricțiile impuse, începând cu 12
decembrie, au fost extrem de stricte. Pe lângă cele, deja menționate, s-au
introdus trei zile fără carne, pe săptămână, în care unităților de alimentație
publică, le era interzis să servească produse din carne, iar, pentru a preveni
risipa, restaurantele și cantinele puteau pregăti doar câte două feluri de
mâncare, iar o zi pe săptămână, doar un fel. În zilele cu carne, rația permisă era
de 120 de grame pentru o persoană. Excepții de la aceste prevederi au fost
admise doar pentru bolnavii care prezentau un certificat în acest sens.1574 Alte
restricții au fost impuse la iluminatul electric, care era interzis în locurile
publice și în localuri după orele 22.1575 Din cauza lipsei articolelor de primă
necesitate, s-a organizat o rețea de contrabandă între locuitori ai Transilvaniei

1568
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 108.
1569
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 113, 131.
1570
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 115.
1571
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 116.
1572
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 135.
1573
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 170.
1574
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 217.
1575
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 218.

311
de Nord și cei din România, care introduceau, din România, în spațiul ocupat,
numeroase articole, la prețuri foarte mari. Au fost identificate anumite
persoane, din ambele țări, care se ocupau cu contrabanda, trecând clandestin
granița și revenind în țara lor, cu trenurile românești de pe ruta Ghimeș-
Comănești.1576
Situația nu se îmbunătățise vizibil, nici după doi ani de ocupație.
Populația românească era, în continuare discriminată, „fiind exclusă prin fel și
fel de șicane de la distribuirea alimentelor”.1577 Românii din satele de frontieră
începuseră să treacă granița în România pentru a munci la câmp, la rudele și la
cunoscuții lor din spațiul neocupat. Rația de făină ajunsese la 250 de grame de
persoană pentru o săptămână, iar recoltele adunate erau rechiziționate de statul
maghiar1578, agricultorilor lăsându-li-se doar strictul necesar pentru însămânțat,
motiv pentru care românii continuau să se refugieze în România.1579 În schimb,
apăruse legea pentru plafonarea prețurilor maximale ale alimentelor care făceau
ca veniturile agricultorilor să fie extrem de mici, însă orice încercare de vindere
a produselor peste prețul fixat era pedepsită cu severitate.1580
De altfel, un memoriu din 1942 al Asociației Refugiaților și
Expulzaților din Transilvania de Nord – Secția Turda, înaintat comisiei
germano-italiene, prezenta în primul capitol tocmai problematica înfometării
românilor din Transilvania ocupată, pe care o prezenta, pe baza a 114 declarații
ale refugiaților din prima parte a anului 1942, ca rezultatul unui program dirijat
și susținut oficial de către autoritățile maghiare, în primii doi ani de ocupație.
Studiul prezenta metodele de înfometare a populației românești prin
rechiziționările repetate efectuate în comunele românești și în gospodăriile
românilor din comunele mixte, unde erau luate în totalitate cantitățile de
cereale, inclusiv cele de semințe, și anume grâu, secară, ovăz, orz, cele de
legume, anume cartofi, fasole, mazăre etc., atât de la producători cât și de la cei
care le cumpăraseră, pentru a-și face provizii de hrană. De asemenea,
introducerea sistemului de raționalizare a alimentelor, pe bază de cartelă, varia
cu rații de la 150 de grame de făină pe zi, în octombrie 1940, până la 50 de
grame în luna mai 1942. Românilor din mediul rural li se mai distribuia, în
1942, doar mica rație de făină de grâu, făina de porumb fiind înlăturată în
totalitate. Prefectul de Dej, într-un răspuns dat mai multor femei care ceruseră
și făină pentru mămăligă, hrana de bază a românilor, dădea de înțeles asupra
pretenției de civilizatori ai maghiarilor occidentali: „Să meargă în țara valahă,

1576
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 245.
1577
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 8.
1578
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 9.
1579
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 13.
1580
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 90.

312
să mănânce mămăligă cu ceapă, pentru că acolo este destulă. Noi, ungurii, nu
suntem obișnuiți cu mămăligă, noi mâncăm numai pâine”.1581
În ceea ce privește cooperativele românești din teritoriul ocupat, în
timpul administrației militare, organele de conducere ale acesteia au interzis
funcționarea lor. Activele lor au fost sechestrate, iar unele chiar lichidate, fiind
scoase la licitație publică și vândute la prețuri foarte mici. După instalarea
administrației civile, prefecții județelor au comunicat conducătorilor
cooperativelor românești că acestea își puteau continua activitatea. În urma
acestei hotărâri, autoritățile au ridicat sechestrul pus de administrația militară și
au fost eliberate registrele confiscate, iar cooperativele românești au început să-
și reia activitatea, în măsura în care se mai putea.1582
În data de 30 noiembrie 1940, notarul public din Gheorgheni, Mihail
Dobreanu, a fost obligat să restituie toate taxele încasate de la clienții maghiari,
sub pretextul că au fost exagerate. După ce a fost deposedat de toate bunurile a
fost expulzat.1583
Odată cu instalarea administrației civile, decretată la 26 noiembrie
1584
1940 , persecuțiile împotriva elementului românesc au scăzut în intensitate.
Funcționarii români care au fost menținuți în funcții cu convenții de muncă pe
perioadă nedeterminată au fost menținuți în serviciu, însă cu un salariu de 50 de
pengö pe lună, fiind scoși la pensie înainte de a fi atins limita de vârstă sau
vechimea necesară.1585 În același timp, funcționarii maghiari aveau salariile
stabilite la un minim de 140-160 pengö lunar.1586
Banca Națională a Ungariei a reușit, cu ajutorul aceleiași administrații
civile, să înlocuiască, până la sfârșitul anului 1940, moneda românească din
teritoriul cedat. Până la 20 decembrie au fost schimbați aproximativ 5 miliarde
patru sute de milioane de lei, echivalentul a 180 milioane de pengö, bani din
hârtie, și 500 milioane lei, în monedă metalică. Totalul banilor schimbați a fost
de 5.900.000.000 lei, rămânând foarte puțină monedă metalică neschimbată.1587
Acest fapt a provocat o instabilitate a leului pe piața internațională, motiv
pentru care Banca Națională a Germaniei a interzis schimbul valutar în lei1588,
și a propus României să folosească doar aur ca monedă de schimb1589.

1581
Vasile LECHINȚAN, „Înfometarea românilor în Transilvania ocupată”, în Iancule Mare,
publicație editată de Societatea Culturală „Avram Iancu” din România, nr. 69, noiembrie, Cluj-
Napoca, 2020, p. 44.
1582
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 247.
1583
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 183.
1584
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 414.
1585
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 212.
1586
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 256.
1587
Brandemburglisches Landarchiv Potsdam, Fond 70 IHK, vol. 173, f. 10.
1588
Brandemburglisches Landarchiv Potsdam, Fond 70 IHK, vol. 173, f. 13.
1589
Brandemburglisches Landarchiv Potsdam, Fond 70 IHK, vol. 173, f. 19.

313
 După organizarea administrației civile, au fost create noi posturi,
principiile selecției fiind reglementate prin Decretul primului ministru (M.E.
900/1940). În principalele județe și orașe angajații în funcții administrative erau
numiți de ministrul de interne, primarii și notarii șefi având puterea de a numi
grade și funcții la nivelurile inferioare. Din tabelul prezentat de Istoria
Ținutului Secuiesc, poate fi observată proporția angajaților în structurile de stat,
la sfârșitul anului 1940:

Numărul și distribuția angajaților în județe după etnie1590

Numărul de
Numele membri în
Maghiari % Germani % Români %
județului comitetele
legislative
Ciuc 120 18 98,4 - - 2 1,6
Treiscaune 120 20 100 - - - -
Odorhei 143 42 99,3 1 0,7 - -

Tot din Istoria Ținutului Secuiesc se poate afla că, în evaluarea șanselor
solicitanților de angajare în sectorul public, în fiecare județ s-au format
comitete, conform principiilor guvernamentale, acordându-se prioritate celor
care se aflau în spațiul pierdut la Trianon și care au fost, de asemenea, în
serviciul public înainte de arbitraj și și-au pierdut locurile de muncă. Un criteriu
de selecție a fost „judecata morală” a solicitanților de locuri de muncă, adică
comportamentul politic în timpul stăpânirii românești de mai înainte, așa-
numita examinare a loialității naționale. „Aplicanții pentru serviciul public
transilvănean, adică maghiarii din Transilvania, se așteptau la o reparație din
partea statului maghiar pentru nemulțumirile lor din vremurile în care erau
minoritari (concedieri, retrogradări, pensionări anticipate). Reparație istorică ar
fi însemnat pentru funcționarii publici și micii funcționari transilvăneni, și
pentru destinul lor personal, să fie angajați în funcții publice, dar existau
obstacole în calea așteptărilor” 1591. Obstacolele constau într-o declarație a prim-
ministrului Teleky, care anunța, la nivel declarativ, că își dorea o reconciliere a
Ungariei cu românii din Transilvania, iar această reparație pe care o cereau
maghiarii ar fi fost un obstacol în calea acestei reconcilieri1592.
Au fost întâlnite o serie de nemulțumiri ale maghiarilor din secuime față
de numirea în funcții a multor maghiari aduși din Ungaria Trianonică, pe motiv
că cei din zonă nu erau pregătiți pentru a ocupa respectivele posturi. Localnicii

1590
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 415.
1591
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 416.
1592
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 417.

314
îi numeau pe cei veniți din Ungaria „parașutați”, care nu le înțelegeau
suferințele din ultimii 22 de ani și nici nu își înțelegeau atribuțiile.1593
În anul 1942 impozitul pe proprietate sau pe teren ajunsese să fie de 10
ori mai mare decât în timpul stăpânirii românești.1594 În anul 1942, în Ungaria
existau, în total, 119 tipuri de impozit.1595
Pe terenurile rămase în urma refugierii populației românești dar și pe
terenurile expropriate de la bisericile românești și care au intrat în posesia
statului ungar, s-a proiectat construirea a 10.000 de case în care să locuiască
cele 10.000 de familii de muncitori, aduse din Ungaria veche.1596
Pe de altă parte, România făcea presiuni asupra puterilor Axei, prin care
cereau ca soarta activelor românești să nu fie lăsată la discreția administrației
maghiare, ci să se insiste asupra prevederilor Dictatului și a rezultatelor
negociate în comisia mixtă româno-maghiară de la Oradea din 2 septembrie
1940.1597
Documentele vremii dau mărturie că în același timp, pe teritoriul
Transilvaniei rămas în România, „se aflau în serviciu peste 3.000 de funcționari
de origine etnică maghiară, față de care statul român nu luase nicio măsură
vexatorie similară cu cele luate de statul maghiar”.1598 O statistică a
Ministerului român de Externe, realizată la finele anului 1941, arăta că, în
România, nu era adusă nicio atingere profesării libere a meseriei sau a vocației.
În barourile românești funcționau 208 avocați maghiari, 665 de ingineri de
etnie maghiară erau înscriși în Colegiul Inginerilor, 31 de medici funcționau în
Colegiul Medicilor iar 91 de farmacii se aflau în proprietatea unor etnici
maghiari.1599

4.1.1. Incidente de frontieră

În ziua de 4 septembrie 1940 a avut loc, la granița cu Ungaria, un

schimb de focuri, soldat cu moartea prin împușcare a mai multor grăniceri
români.1600
În data de 7 septembrie, 1940, la orele 5 dimineața, o patrulă de
grăniceri maghiari, compusă din 12 oameni, a trecut pe teritoriul României, în
dreptul comunei Iarmata Neagră, județul Arad, unde s-au întâlnit cu o patrulă
formată din 4 grăniceri români. În urma unui schimb de focuri, unul dintre

1593
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 417.
1594
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 90.
1595
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 296.
1596
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 68.
1597
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 343.
1598
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 212.
1599
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 205.
1600
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 453/1940, f. 13.

315
grănicerii maghiari a rămas, rănit, pe teritoriul românesc, având asupra sa trei
arme. Rănitul a fost trasnportat la plutonul de grăniceri Voroșineț, unde a fost
interogat.1601
În ziua de 14 septembrie 1940, în dreptul comunelor Aita Mare și Deliu,
ambele în teritoriul ocupat, un grup de grăniceri unguri a deschis focul asupra
unui grup de grăniceri și civili români, din comuna Apota, care băteau țăruși de
delimitare pe linia de frontieră româno-ungară. În urma retragerii militarilor și
civililor români, armata maghiară a continuat să tragă focuri de armă asupra
podului peste Olt, unde se aflau instalați grăniceri români, în dreptul localității
Aita Mare.
În data de 15 septembrie 1940, pe islazul comunei Naidorf, a aterizat un
avion de vânătoare maghiar, aparținând companiei de vânătoare din
Regimentul 1 Mateasfeld-Budapesta. Pilotul a fost arestat, iar la anchetă a
declarat că s-a rătăcit.1602
Un raport, înregistrat cu nr. 57.615 din 16 septembrie 1940, a
Ministerului Apărării Naționale, aducea la cunoștință Ministerului Afacerilor
Străine câteva cazuri de nerespectare a convenției încheiate de comisia mixtă
româno-ungară de la Oradea. Printre alte fapte de încălcare a frontierelor, se
numără apropierea, la 100-150 m de frontieră a unui număr mare de soldați
maghiari, camuflați în plantații, și amenințarea repetată cu trecerea frontierei,
dacă nu le erau satisfăcute anumite cerințe, incursiuni peste noua frontieră cu
efective de la o grupă la un pluton. În zona noastră de interes, în dreptul
comunei Jimbor, județul Odorhei, trupele maghiare au depășit frontiera cu 50-
100 m. La intervenția comandantului companiei de grăniceri din acea regiune,
„militarii unguri au răspuns că au ordin să mențină înălțimile din acea
regiune”1603, urmând un schimb de focuri, în urma căruia soldații unguri s-au
retras.
În finalul raportului, Generalul Ioanițoiu, Șeful Marelui Stat Major, îl
ruga pe ministrul român de Externe să rezolve problemele mai sus menționate,
pe cale diplomatică, cerând autorităților maghiare să respecte convenția de la
Oradea, în sensul de a-și retrage trupele la distanța de 1 km de la linia de
demarcație, să se ia măsuri împotriva celor care din proprie inițiativă încalcă
prevederile convenției, iar în punctele în care existau litigii în privința locului
pe unde trecea linia de demarcație, grănicerii maghiari să nu mai ia măsuri
arbitrare fără să fi cerut acordul comisiei care urma să traseze definitiv frontiera
în teren.1604

1601
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 9.
1602
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 11.
1603
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 12.
1604
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 13.

316
 În comuna Dobolii de Jos, aflată în partea românească, premilitarii
unguri au pătruns dinspre comuna Ilieni, și au atacat populația românească,
pretinzând că și acolo era Ungaria.1605
În ziua de 31 octombrie 1940, doi ofițeri unguri și un soldat au fost
găsiți pe teritoriul României. La anchetă au declarat că nu se aflau cu scopuri
subversive în România, fiind nemulțumiți de faptul că au fost arestați și
amenințând cu demersuri diplomatice. Comandantul plutonului de grăniceri
români a dispus eliberarea lor și escortarea peste frontieră.1606
În noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1940 a fost incendiată pădurea din
apropierea frontierei româno-maghiare, la aproximativ 7 km de Sita Buzăului.
Deși focul a fost localizat și stins de militarii și populația românească, în
noaptea de 23 spre 24 noiembrie au izbucnit alte șase incendii în puncte diferite
ale aceleiași păduri, precum și pe dealul numit Lapațu, comuna Barcani, județul
Brașov. În urma cercetărilor efectuate, au fost prinși 3 etnici maghiari care
făceau parte dintr-o bandă organizată, și care aveau scopul de a-i intimida pe
românii care s-au refugiat din Ungaria în acea regiune.1607
În luna mai 1942, au fost depuse, de către refugiații români, mai multe
plângeri împotriva grănicerilor unguri, care le verificau hainele și puținele
bagaje pe care le aveau, reținând tot ce era bun de folosit, dându-le, apoi,
drumul refugiaților în România desculți și aproape dezbrăcați.1608
Din cele câteva situații prezentate mai sus se poate constata faptul că
schimbul de administrație dintre cele două state s-a făcut într-un mod brutal,
funcționarilor români, inclusiv cadrelor didactice, fiindu-le refuzată angajarea
în sistemul de stat. De asemenea, au avut de suferit și avocații, medicii,
proprietarii de magazine și restaurante dar și angajații din mediul privat, tuturor
refuzându-li-se posibilitatea de a-și continua activitatea, cu foarte mici excepții.
În urma ocupării Transilvaniei de Nord, a fost înregistrată o penurie de
alimente și de produse de primă necesitate, fiind raționalizate majoritatea
acestora și chiar fiind rechiziționate alimentele, animalele de producție și de
povară, și orice ar fi putut servi statului maghiar pentru depășirea crizei. În
timpul schimbului de administrație, dar și ulterior, au fost înregistrate câteva
incidente de frontieră, rezultate ale tensiunilor dintre cele două state.

4.2. „Războiul” împotriva limbii române și a simbolurilor

românești

1605
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 17.
1606
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 130.
1607
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 155.
1608
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 61.

317
 Atât istoriografia română cât și cea maghiară au căutat și caută să
situeze problematica Transilvaniei, în general, în favoarea sa, pornind de la
premise și ipoteze diferite și ajungând la rezultate opuse. Așadar despre
maghiarizare putem vorbi doar în contextul conflictului româno-maghiar, ale
cărui origini „se regăsesc în disputele dintre cele două popoare, care au avut loc
mai bine de un mileniu, pentru stăpânirea Transilvaniei”.1609
În decursul istoriei, în Transilvania, s-a produs o permanentă tentativă
de maghiarizare a populației românești, care s-a concretizat prin mai multe
acțiuni, toate având același scop.
Una dintre primele bătălii împotriva simbolurilor românești din
Transilvania a avut loc după cucerirea treptată de către Imperiul Habsburgic,
anume în anul 1698, când a fost impusă Unirea cu Roma, ceea ce a dus la
dispariția a 37 de biserici românești din secuime 1610, dar, și mai important, la
scindarea românilor în ortodocși și greco-catolici. A urmat anul 1761, al
muceniciei călugărului Sofronie de la Cioara, când generalul Adolf von Bucow
a hotărât dărâmarea prin bombardare a bisericilor și mănăstirilor românești.1611
Aceasta a fost perioada de început a amplului proces de secuizare prin
care urma să treacă populația românească din Transilvania de Sud-Est, proces
care a durat câteva secole și durează și astăzi.1612 Acest fenomen a fost
teoretizat printr-o lucrare-manual, apărută în anul 1898 la Budapesta, a
Societății Centrale de Maghiarizarea Neamului, editată de președintele acesteia,
Telekes Simon, intitulată Cum să maghiarizăm numele de familie, ca un ultim
asalt asupra numelor românești, care mai rămaseră intacte. În introducerea
lucrării autorul declara: „Așa cum prin botez, creștinul devine membru al
comunității creștine, tot așa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez
național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile
adevăraților fii ai națiunii… Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume
unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie
maghiar află destule modalități ca să-și schimbe numele”.1613
Unul dintre titluri arătau că „Nu numai noblețea, ci și numele obligă”
iar alt capitol detalia cum „Maghiarizarea numelui este un jurământ de credință,
o angajare politică” 1614, iar după chestiunile generale lucrarea arăta, pas cu pas,
cum se poate face maghiarizarea numelui. Trebuiau evitate numele
strălucitoare, cu rezonanță istorică. Numele nou trebuia să fie scurt, ușor de
recunoscut și să se vadă de la prima rostire că este unguresc. Se accepta

1609
Ioan LĂCĂTUȘU, „Problematica Dictatului de la Viena…”, p. 361.
1610
György FERENCZY, Maghiarimea din Transilvania și Revizionismul…, p. 18.
1611
Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 268.
1612
Ion I. RUSSU, Românii și secuii…, p. 23-54.
1613
Simon TELEKES, Cum să maghiarizăm numele de familie, Pesti Könyvnyomda,
Részvény Társaság, Budapest, 1898, p. 3.
1614
Simon TELEKES, Cum să maghiarizăm numele de familie…, p. 4.

318
traducerea numelor, acolo unde acest lucru era posibil: Micu-Kis, Mare-Nagy,
Albu-Fehér, Negru-Fekete, Fierar-Kovács, Moraru-Molnár, Cismaru-Varga etc.
Cei care nu aveau un nume de familie clare urmau să fie numiți după
locul de origine, adică la urma localității, al câmpiei, al hanului, al ogorului sau
al altor toponime să se adauge vocala „i”, nu „y” după moda veche, de
exemplu: Aradi, Békési, Csabai, Diosegi, Erdi, Jánosi, Romhányi, Turi, Vári,
Zagory etc.
Meseriașii urmau să fie numiți după meseria lor: Dulgherul-Acs,
Tâmplarul-Asztalos, Minerul-Bányász, Brodeza-Csipkés, Toboșarul-Dobos,
Ciobanul-Juhász, Pălărierul-Kalapos, Lăcătușul-Lakatos, Meșterul-Mester,
Măcelarul-Mészáros, Curelarul-Nierges, Vizitiul-Ostoros, Tăbăcarul-Timár,
Bogătașul-Pénzes, Negustorul-Kálmár și lista lor este lungă.
Intelectualii, de asemenea, aveau să se numească după preocupările lor:
Preotul-Papp, Cantorul, Crâsnicul, Dascălul-Kántor, Scriitorul-Iró, Soldatul-
Katona, Ofițerul-Tiszt, Locotenetul-Hadnagy, Premilitarul-Csatlós, Culegătorul
de vie-Puttantyos, Cavalerul în zale, Panțirul-Pánczélos, Comandantul de
cetate-Várnagy, Paznicul de cetate-Várór.
La fel și cei cu îndeletniciri străbune, cum ar fi pescuitul, silvicultura,
vânătoarea, grădinăritul: Căpetenie-Vezér, Stegar-Zászlós, Plugar-Szánto,
Semănător-Vetó, Secerător-Arató, Cosaș-Kaszas, Văcar-Gulyas, Grădinar-
Kertés, Cercetaș-Cserkész, Pădurar-Erdész, Gazdă-Gazda, Paznic-Ör, Brutar-
Kenyeres, Brânzar-Sajtos.
O altă categorie de nume o reprezentau numele alese de cei care voiau
să păstreze amintirea naționalității părinților sau a înaintașilor, cu condiția de a
face dovada unei astfel de descendențe: Avar-Avar, Bavarez-Najos, Bulgar-
Bolgár, Cerchez-Cserkesz, Dalmațian-Dalmát, Croat-Horváth, Hun-Hun, Grec-
Görög, neam așezat între Dunăre și Tisa-Kun, Rus-Orosz, Armean-Örmény,
Român-Oláh, Sas, Saxon-Szász, Székely-Secui, Tătar-Tatár, Slovac-Toth etc.
Poreclele puteau fi traduse și puteau deveni nume maghiare: Harnicul-
Buzgó, Întristatul-Banö, Liniștitul-Csöndes, Glumețul-Elmét, Bunul-Jó, Cel
foarte bun-Jeles, Viteazul-Vités, Pripitul-Heves etc.
Cei care aveau nume din regnurile naturii urmau să fie traduse: Cioară-
Csóka, Lupu-Farkas, Potârniche-Fürj, Corbu-Halló, Vultur-Sas, Șoin-Sólyom,
Privighetoare-Rigó, Vulpe-Róka, Cerbu-Szarvas, Grâu-Buza, Orz-Arpa,
Secară-Rózsa, Bradu-Fenyő etc.
Conform manualului, numele puteau deveni maghiare dacă
substantivelor li se adăugau sufixele „s”, „as”, „es”, „ös” sau verbelor litera
„o”, „ö” cu ajutorul cărora se alcătuiau nume noi: Kerö (de la a cere –
petiționar), Mérnö (de la a măsura-măsurător), Boros (podgorean) etc.1615
Manualul continua cu descrierea procedurilor de dobândire a numelui
maghiar, care era doar o formalitate pentru cei majori (o cerere și un timbru de
1615
Simon TELEKES, Cum să maghiarizăm numele de familie…, p. 4-9.

319
3 crăițari) iar pentru nou născuți era mult mai simplu, maghiarizarea numelor
lor fiind făcută la naștere, fără nici un efort din partea părinților.1616
Crucile din cimitire stau mărturie de evoluție a antroponimelor, de la
românesc la maghiar, adică de la numele românești ale părinților, la numele
maghiarizate ale copiilor îngropați alături sau în preajma lor, lucru valabil în
toate satele din județele Harghita și Covasna. Câteva exemple sunt elocvente în
acest sens: Văcaru-Vakár, Danciu-Dancsu, Constantin-Konsztandi, Croitoru-
Krojitor, Cojocaru-Koszokar, Buzdugan-Buszdugán, Barițiu-Bariț-Baricz,
Moldoveanu-Moldovan-Móldován etc.1617
Procesul de maghiarizare a avut loc, sistematic, și în perioada
interbelică, într-un mod destul de fățiș, și cu interese bine arătate. În ziarul
Neamul Nostru, săptămânalul cultural al românilor din județele Arcului
Carpatic, erau identificate patru aspecte ale maghiarizării românilor, din toate
timpurile: schimbarea credinței, apoi a numelui, a portului și, în cele din urmă,
a conștiinței naționale. Printre metodele folosite se numărau: atragerea cu bani
la credințele maghiare, prigoana religioasă a românilor, inclusiv prin impunerea
de taxe imposibil de plătit de către preoți, trecerea forțată la catolicism,
interzicerea limbii române în orice împrejurare publică, maghiarizarea prin
căsătoriile mixte etc.1618
Probleme de adaptare a populației maghiare din Transilvania, la
realitățile statului român, din care au început să facă parte la 1 decembrie 1918,
au existat în întreaga perioadă interbelică. Au existat mulți funcționari publici
de etnie maghiară care au refuzat să folosească limba română și simbolurile
statului român în relațiile de serviciu ce presupuneau activitate în instituțiile
publice. Mai mult decât atât, corespondența purtată de administrația locală din
cele trei județe ale Arcului Intracarpatic cu instituțiile administrației centrale de
la București și din vechiul Regat era purtată tot în limba maghiară, fapt ce a
impus luarea de măsuri.1619 Tot în perioada interbelică, în anul 1920, clădirea
Primăriei Târgu Secuiesc, avea doar „inscripție simplă, fără emblema statului
român”.1620
Actele de revoltă din perioada interbelică, redate în subcapitolul dedicat
mișcării revizioniste maghiare, și-au găsit finalitatea în pronunțarea Dictatului
de la Viena, la 30 august 1940.
În primele zile ale Dictatului, conducerea de la Budapesta a reglementat
interzicerea limbii române și a simbolurilor românești, revenind la programul
de maghiarizare propus, de către Telekes Simon în 1898. De această dată s-a

1616
Simon TELEKES, Cum să maghiarizăm numele de familie…, p. 11.
1617
Nume de pe monumentele funerare din cimitirul municipiului Gheorgheni
1618
Aurel GOCIMAN, „Problemele românești în regiunea săcuizată”, în Neamul Nostru, anul
III, nr. 4, 26 ianuarie 1936, p. 1.
1619
S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura Treiscaune, dosar 1401/1920, f. 2.
1620
S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura Treiscaune, dosar 157/1920, f. 1.

320
creat un cadru legislativ, prin Ordonanța nr. 70/1941, publicată în Monitorul
Oficial nr. 4 din 5 ianuarie 1941, prin care se impunea „rectificarea numelor de
familie care au dobândit rezonanță românească sub stăpânirea românească.
Prenumele poate fi de asemenea rectificat, dacă are corespondent în limba
maghiară sau dacă purtarea lui lezează interesul național sau interesul
titularului”.1621 Pentru rectificarea numelor, era suficientă o cerere adresată
autorităților comunale, de către cei interesați. Această ordonanță a fost pusă în
aplicare de o alta, cu nr. 20/1941, publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 19
ianuarie 1941, pe baza căreia, ofițerii de stare civilă trebuiau să transcrie
numele în registre cu caractere maghiare, mai ales atunci când numele aveau
rezonanță maghiară.1622 Conform normelor de aplicare ale acestei ordonanțe,
organele școlare erau îndrumate să pună în vedere părinților care prezentau
certificate de naștere, la înscrierea la școală a copiilor cu nume românești, că
puteau cere rectificarea acestor certificate, maghiarizând numele elevilor
înscriși la școală.1623
În toate cele trei județe ale Arcului Intracarpatic, dar în special, în
județul Treiscaune, furia administrației și a populației maghiare, pe lângă
distrugerile de biserici și de troițe și a altor elemente de patrimoniu bisericesc, a
dus la profanarea și distrugerea în totalitate a cimitirelor românești, unele fiind
chiar arate, sau, în cel mai bun caz, la schimbarea numelor românești înscrise
pe crucile de pe morminte, pentru a șterge orice urmă de românitate. Un alt act
foarte grav a fost „profanarea mormintelor eroilor români căzuți în Primul
Război Mondial și împrăștierea osemintelor celor îngropați acolo, așa cum s-a
întâmplat în județul Treiscaune”.1624
În comuna Poiana Sărată, locuită majoritar de români, și unde s-a
petrecut cea mai mare expulzare în masă, autoritățile maghiare au
percheziționat casele românilor, inclusiv a preotului Ioan Rafiroiu, căutând
cărți care erau contrare ideii de stat maghiar. Au fost căutate, în special,
manuale de Istorie, Geografie, hărți ale României, părinții fiind întrebați dacă
posedă romanul Pădurea Spânzuraților al lui Liviu Rebreanu. Au fost
confiscate, astfel, manualele de școală ale tuturor elevilor, iar din biblioteca
parohiei au fost confiscate toate cărțile hărțile și tablourile.1625
Preotul Gheorghe Stânea din Tulgheș raporta oficiului protopopesc de
la Gheorgheni că la Corbu, localitate cu marea majoritate a credincioșilor
românească, au fost înlăturate tablele (pisania) în limba română de la biserică și
de pe monumentul eroilor aflat în curtea bisericii, chiar înaintea Paștilor anului
1942, acest lucru făcându-se în lipsa preotului paroh, Alexandru Cojocariu,

1621
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 213.
1622
Esti Kurír, 6 august 1941, p. 1.
1623
Esti Kurír, 6 august 1941, p. 1.
1624
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43
1625
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 24.

321
arestat la Budapesta, iar în urma unei minime anchete făcută de preotul din
Tulgheș, acesta a putut afla doar că acest lucru s-a făcut „din ordin de sus”.1626
O situație similară s-a petrecut și la Porumbenii Mici, județul Odorhei, unde,
imediat după aflarea veștilor despre Dictat, tinerii maghiari din comună, au
mers la halta CFR, dând jos tabla cu denumirea românească a localității,
precum și tablele indicatoare de la intrările în comună, aruncându-le în râul
Târnava Mare, procedând la fel și cu o troiță ortodoxă.1627
Din declarațiile refugiaților români din județul Ciuc, se putea observa
că, în multe localități, printre care Voșlobeni1628, Tulgheș1629, Bicazul
Ardelean 1630, Corbu1631, Vidacut1632 și altele, era interzisă folosirea limbii
române între români, inclusiv salutul în limba română, atunci când se întâlneau
pe stradă.
„Românii sunt foarte persecutați. Funcționarii și jandarmii îi bat pe
români dacă dau bună ziua în limba română. Bătrânii nu știu ungurește și dacă
dau bună ziua în românește funcționarilor și jandarmilor sunt înjurați și luați la
palme ca răspuns la salutul în limba română”.1633
Printr-un decret al prefectului județului Ciuc, din 2 decembrie 1940,
„toți românii cu numele maghiarizat înainte de 1919 și care l-au reromânizat
după această dată, au fost remaghiarizați”.1634
Un astfel de exemplu este cel al lui György Gheorghe, fiul lui György
Ștefan din Tulgheș care la 2 mai 1930, cerea preschimbarea numelui de familie
în cel al bunicului său – Georgescu, și care revenea la vechiul nume de familie,
odată cu o solicitare depusă la primărie înainte de Crăciunul anului 1940.1635
Alături de limba română și de numele românești, un alt simbol care a
avut de suferit a fost portul românesc, care consta, la bărbați, în cămășile lungi,
purtate peste ițari. În majoritatea localităților s-au înregistrat fapte represive
asupra românilor care purtau astfel de costume. Un buletin informativ al
Jandarmeriei române anunța clar că, „În Transilvania de Nord s-a interzis
portul popular”.1636
La Borsec, interzicerea limbii române și a portului popular românesc,
sub sancțiunea arestării, a fost făcut cunoscut prin batere de tobă.1637

1626
Parohia Tulgheș, Fond Parohia Tulgheș, dosar 2/1941, f. 40.
1627
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 5/1940, f. 43.
1628
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.
1629
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301, 302.
1630
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 303.
1631
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 315.
1632
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 89.
1633
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 303, 304, 305.
1634
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 198.
1635
S.J.A.N. Harghita, Fond Primăria Tulgheș, dosar 6/1927-1943, f. 46.
1636
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 189.
1637
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 188.

322
 Cel mai cunoscut fapt de umilire a românilor prin tăierea cămășilor
lungi a fost cel de la Gheorgheni, unde au fost aduși românii din Voșlobeni,
îmbrăcați în haine românești, și li s-au tăiat în public cămășile lungi.1638 La
Tulgheș au fost prinși pe stradă purtând cămăși românești, ieșind de la biserică
într-o zi de duminică, mai mulți tineri români, fiind pedepsiți prin tăierea, pe
loc, a cămășilor lungi.1639 La fel au pățit și mai mulți dintre tinerii din Corbu,
care au declarat Oficiului pentru primirea refugiaților din Piatra Neamț: „Toți
românii sunt persecutați. Nu sunt lăsați să vorbească românește și nici să poarte
portul românesc. Sunt obligați să poarte cămașa vârâtă în pantaloni ungurește și
dacă au mai fost români care au purtat cămașa pe dinafară, îndată ce au fost
prinși pe stradă li s-a tăiat cămașa”.1640
Aceleași fapte au fost înregistrate și la Bicazul Ardelean, unde, în mai
multe rânduri, li s-au tăiat cămășile românești bărbaților români.1641
Și țăranii români din Toplița erau molestați pentru portul cămășilor
naționale românești. De multe ori acestora le erau tăiate, însă ei nu renunțau și
le purtau, în continuare, după modul tradițional.1642
În fiecare comună existau câțiva agenți care îi urmăreau pe români în
acest sens, denunțându-i la posturile de jandarmi sau pedepsindu-i ei înșiși dacă
îi prindeau vorbind românește sau purtau straie românești, „prin înjurături
murdare, bătăi cu palma peste față și tăiatul cămășilor lungi”.1643
În județul Odorhei, cetățenii de etnie maghiară se transformau în
justițiari, dacă auzeau pe cineva vorbind românește în spațiul public. Acolo,
premilitarii maghiari manifestau: „cu marșuri și cântece pe străzi ofensatoare la
adresa Majestății Sale Regelui Mihai, Mareșalului Antonescu și Nației
Române, încât românii nu mai pot să suporte această teroare exercitată asupra
sentimentului Național Românesc, iar dacă vorbești românește pe stradă ești
oprit imediat de public și înjurat și ți se interzice să mai vorbești limba
română.1644
În comunele din județul Odorhei au fost puse afișe prin care românii
erau avertizați că vorbirea limbii române era interzisă în spațiul public, inclusiv
pe stradă.1645
Credincisoul român Simion Nicolae, din Doboșeni, județul Odorhei, a
fost grav bătut de jandarmi, apoi arestat, deoarece, în data de 29 august 1941, a

1638
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285.
1639
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 301, 302.
1640
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 316; vol. 237, f, 154, 188.
1641
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 303, 304, 305, 318.
1642
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 416.
1643
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 318.
1644
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 424.
1645
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 29.

323
vorbit în limba română cu un alt român, din comuna Jimbor, cu care se
întâlnise la târgul de vite din comuna Mărtiniș.1646
În comuna Vidacut, printr-un decret al primarului, românilor li s-a
impus să-și schimbe portul lor național. „Dacă se întâmpla ca vreun român să
fie întâlnit purtând cămașa pe-afară, îi era tăiată imediat, atât de militari, cât și
de civili”.1647 Un astfel de caz a avut loc în ziua de 12 iulie 1942, când cetățenii
au fost invitați la primărie, pentru înscrierea la însămânțările de toamnă, mai
mulți români care erau îmbrăcați în port românesc au fost maltratați și
amenințați cu împușcarea din cauza portului lor, speriind copiii și femeile care
erau de față.1648 Așa s-a întâmplat și în cazul lui Murzea Mihai, care, în luna
noiembrie 1941, a fost forțat de jandarmi să-și bage cămașa în pantaloni, iar la
refuzul său, a fost lovit cu patul armei în piept și împuns cu baioneta.1649 Tot
din cauza portului popular românesc „care era oprit cu desăvârșire” 1650 a fost,
mai întâi bătut, apoi expulzat peste graniță, tânărul Bucur Ioan, din aceeași
comună.
Arpașu Ilie, funcționar la primărie, din Sânmartin, județul Ciuc, în data
de 14 septembrie 1940, a fost arestat și maltratat din cauza faptului că a vorbit
în limba română, pe stradă, cu un alt cetățean român, fiind ținut în arest până la
data de 26 octombrie.1651 Mai mult decât atât, Onu Gavril, din Corbu, a fost
surprins de către jandarmi, vorbind românește în curte, cu soția și copiii, motiv
pentru care a fost arestat, închis la postul de jandarmi și ținut trei zile, i s-a tăiat
cămașa lungă românească, fiind obligat să învețe multe replici și cuvinte în
limba maghiară, pentru a fi pus în libertate.1652
Un titlu din ziarul 8 Órai Újság din Budapesta din 6 mai 1942, atrăgea
atenția într-un mod deosebit: „Și numele cafenelelor vor fi maghiarizate”.1653
Acesta prezenta o hotărâre a corporației patronilor de cafenele din Ungaria,
care, printr-o circulară, îi obliga pe proprietarii de astfel de localuri să aleagă
denumiri cum ar fi nume de orașe sau localități neaoșe ungurești, în locul
denumirilor străine, de state sau orașe, aparținând unor țări cu care Ungaria se
află în război. Erau acceptate denumiri ale orașelor sau regiunilor, denumiri de
munți sau alte forme de relief din Ungaria. Nici pentru cafenelele noi care ar fi
urmat să se deschidă, tribunalele nu mai eliberau autorizații de funcționare,
decât în cazul alegerii unei denumiri maghiare.1654 Această obligativitate a
făcut ca mulți comercianți, pentru a scăpa de presiunile din partea

1646
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 427.
1647
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1648
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 429.
1649
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 61.
1650
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 63.
1651
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 13.
1652
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 189.
1653
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 25.
1654
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 25.

324
administrației și a populației maghiare, și-au maghiarizat singuri numele,
schimbându-și și denumirea firmelor.1655
Ministerul român de Externe a fost notificat, în data de 14 august 1942,
de către Legația ungară la București, că scrisorile trimise în Transilvania de
Nord trebuiau să conțină exclusiv numele localității în limba maghiară. În caz
contrar, corespondența era dată la rebut.1656
Nici familiile germane nu au scăpat de fenomenul maghiarizării. Pentru
familiile aparținând grupului etnic german, ale căror nume au fost maghiarizate
înainte de anul 1918 sau chiar și în perioada interbelică, în urma mai multor
legi date de guvernele anterioare, în anii 1936, 1938, 1940 etc., și pe baza
dispoziției dată de vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai
Antonescu1657, Mareșalul Ion Antonescu a promulgat Legea nr. 713 din 5
august 1941, publicată în Monitorul Oficial în 6 august, pentru „redobândirea
numelor de familie germane maghiarizate”, și în special a celor din
Transilvania neocupată și Banat, să revină la vechile nume germane, printr-o
simplă formalitate de declarare a modului în care le-au fost maghiarizate
numele 1658, ca o contrabalansare a maghiarizării în masă a românilor din
teritoriul ocupat de unguri. Acest fapt a fost salutat de administrația germană,
care a sancționat maghiarizarea în masă a minoritarilor români și germani din
Transilvania de Nord1659.
Mulți dintre etnicii germani au beneficiat de legea de redobândire a
numelor schimbate în perioada austro-ungară, dată în 8 aprilie 1936. După
ocuparea Transilvaniei, administrația maghiară a revocat legea românească din
1936, etnicii români sau germani fiind obligați să revină la numele de dinainte
de Marea Unire, fapt ce a iritat opinia publică germană.1660 În timpul celui de-
Al doilea Război Mondial, Germania a fost foarte atentă și foarte protectoare
față de comunitățile etnice germane din teritoriile aflate sub ocupația sau sub
influența Reich-ului. Problematica grupurilor germane din Ungaria era ridicată
frecvent la Berlin, unde, în anul 1943, se înregistrau numeroase plângeri

1655
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 214.
1656
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 283.
1657
Mihai Antonescu (1904, Nucet, Dâmbovița – 01.06.1946, Jilava) a fost un „om politic și
jurist român, profesor al Universității din București, lider liberal. A fost principalul colaborator al
lui Ion Antonescu, începând cu 1940, teoretician al regimului impus de acesta. Între anii 1940-
1944 a ocupat numeroase funcții politice: ministru al justiției, ministru de externe, al propagandei,
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Din 1942 a inițiat acțiuni diplomatice secrete, vizând
scoaterea României din război. În urma actului de la 23 august 1944 a fost arestat, iar în 1946 a
fost judecat, condamnat la moarte și executat la închisoarea Jilava, odată cu Ion Antonescu și alți
colaboratori ai lor”. – Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 1, A, Editura Litera,
București, 2010, p. 213.
1658
Regatul României, Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 184/06.08.1941, Partea I – Legi,
Decrete, p. 3.
1659
Bundesarchiv, dosar R 3001/22660, f. 26, 27 și urm.
1660
Bundesarchiv, dosar R 3001/22660, f. 28.

325
împotriva demersurilor de maghiarizare a numelor germane de familie.1661 Prin
urmare, sașii transilvăneni erau revoltați de obligativitatea folosirii limbii
maghiare pe domeniul public. „Nemulțumiți de felul în care sunt tratați de noua
stăpânire, aceștia refuză să vorbească ungurește, preferând să întrebuințeze
limba română”.1662
Așadar, noua administrație a interzis folosirea limbii române și a
simbolurilor românești, recurgând, de multe ori, la gesturi extrem de violente
pentru pedepsirea românilor care au continuat să vorbească românește sau să
îmbrace portul românesc. De asemenea au fost înlăturate și toate plăcuțele și
indicatoarele care conțineau nume românești de localități, inclusiv cele de pe
monumentele eroilor.

4.3. Consecințe demografice

Așa cum s-a arătat până aici, în perioada ocupației maghiare a

Transilvaniei de Nord, guvernul de la Budapesta a dus o politică de
deznaționalizare a elementului românesc prin nenumărate expulzări, maltratări
individuale și colective, rechiziționări de averi, înfometare, convertiri forțate la
cultele istorice maghiare etc. Concluzia delegatului Marelui Stat Major pe
lângă comisia mixtă de ofițeri, locotenent-colonelul Virgil Bichigeanu, într-un
Memoriu asupra situației elementului românesc din Transilvania în anul 1943,
a fost că „scopul tuturor acțiunilor împotriva românilor era reducerea la
maximum a elementului românesc din punct de vedere numeric, intelectual,
conducător și economic, pentru ca din grup majoritar în Transilvania de Nord,
în cel mai scurt timp să ajungă în inferioritate față de elementul maghiar, aflat
în, în prezent, în minoritate”.1663
Dacă, așa cum aminteam în capitolul despre mișcarea revizionistă
maghiară, liderii de la Budapesta vorbeau despre frații secui”, odată cu trasarea
noii linii de demarcație, „aceștia au început să ignore elementul arhaic secuiesc
din sud-estul Transilvaniei, pe care îl considerau maghiar”1664 și nici nu
pomeneau de elementul românesc din această regiune. După cum am arătat în
capitolul despre Istoriografia problemei, înainte de 1918, aceste lucruri erau
precizate în preocupările statului austro-ungar, în special prin scrierile

1661
P.A.A.A., dosar R 261.176, f. 7-9.
1662
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 83.
1663
A.N.I.C., Fond Delegatul Marelui Stat Major, dosar 56, f. 275. Documentul se regăsește
și în A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 272.
1664
***, „Românii din regiunea secuiască”, în România Nouă, nr. 1, 3 ianuarie 1941, p. 2.

326
etnologului Balogh Pál, care vorbea în 1902 despre existența românimii
maghiarizate din județele secuiești.1665
Conform recensământului din 1930, ultimul realizat oficial de statul
român înaintea Dictatului de la Viena, în teritoriul cedat Ungariei populația
românească totaliza 1.176.900 de români, 912.500 de maghiari, 68.300 de
germani, 138.800 evrei și 96.800 alte naționalități, în vreme ce estimările
românești, bazate pe date de stare civilă, pentru anul 1940, erau de 1.304.898
români, 968.371 maghiari și 200.000 de evrei. Pentru germani și alte
naționalități nu erau făcute estimări.1666
Pentru a justifica cererea adresată Germaniei și Italiei de a anexa partea
cea mai locuită de maghiari a Transilvaniei, guvernul de la Budapesta a
organizat un recensământ general al populației, la 1 februarie 1941, pentru
întreg teritoriul stăpânit de Ungaria.1667
Numărul mare de etnici români care au fost expulzați ori s-au refugiat
din cele trei județe, Ciuc, Odorhei și Treiscaune, alături de numeroasele
internări în lagărele de muncă forțată și de recrutarea tinerilor și trimiterea lor
în linia întâi a frontului, toate acestea dublate de infuzia masivă de populație
maghiară, din Ungaria Trianonică, ce consta în angajați ai administrației,
poliției, jandarmeriei, armatei, cărora li adăugau numeroși imigranți maghiari
din România, au făcut, ca la recensământul din februarie 1941, să se
înregistreze date diferite față de situația din iulie 1940. „Datele statistice
oficiale ungare atestă o scădere bruscă a populației de naționalitate română cu
peste 19.000 de locuitori, adică cu 42,6% față de situația existentă la 31 iulie
1940. Pe plan confesional, biserica ortodoxă și cea greco-catolică au înregistrat
o pierdere de enoriași români de aproape 19.000 de suflete, adică 36,5% din
total”.1668
Un alt fapt decisiv, pentru modificarea demografică accentuată, a fost
definit de expulzările și refugierile forțate ale majorității liderilor spirituali ai
românilor – învățători, preoți, medici, notari, juriști, profesori etc. –,
supraviețuirea identitară românească, față de măsurile de forță și discriminare,
fiind realizată cu mari eforturi. Ilustrarea situației din 1941 este semnificativă
pentru întreaga perioadă a ocupației horthyste, până la eliberarea Ardealului din
toamna anului 1944. În anul 1943, structurile de evidență a populației din
România au înregistrat 14.221 de refugiați din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune, adică 27,5% dintre cei care locuiau aici în 1940. Statistica arată că
se refugiaseră 21% din locuitorii români ai județului Ciuc, adică 5.279, 34%,

1665
***, „Românii din regiunea secuiască…”, p. 2.
1666
Franz KUPFERSCCHMIDT, „Geogräphische Neuigkeiten” (Noutăți Geografice), în
Geogräphische Zeitschrift (Jurnal Geografic), An 47, Verlag und Druck von B.G. Teubner,
Leipzig și Berlin, 1941, p. 433.
1667
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 155.
1668
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 154.

327
adică 2.100, din județul Odorhei și 33,5%, adică un număr de 6.842, din județul
Treiscaune. Statistica nu se referă la funcționarii sau cetățenii care au fost aduși
în cele trei județe în perioada interbelică, numiți de istoriografia maghiară
„coloniști”, ci toți aceștia erau băștinași, accentuându-se, astfel, deficitul de
populație.1669
Evoluția demografică, pe județe, arăta astfel1670:

Județul Ciuc

Total
Data Români Maghiari Germani Evrei Alții
populație
172.951 32.589 134.263 1.250 2.850 2.269
31.07.1940
100% 18,8% 77,7% 0,7% 1,5% 1,3%
172.246 19.663 150.932 587 389 675
01.02.1941
100% 11,5% 87,6% 0,3% 0,2% 0,4%
+/– față
–705 –12.926 +16.669 –663 –2.191 –1.594
de 1940

Județul Odorhei

Total
Data Români Maghiari Germani Evrei Alții
populație
120.246 4.939 111.055 491 1.300 2.461
31.07.1940
100% 4,1% 92,4% 0,4% 1,1% 22,0%
117.657 759 114.544 955 133 1.266
01.02.1941
100% 0,6% 97,4% 0,8% 0,1% 1,1%
+/– față
–2.589 –4.180 +3.489 +464 –1.167 –1.195
de 1940

Județul Treiscaune

Total
Data Români Maghiari Germani Evrei Alții
populație
137.886 20.421 112.731 765 733 3.236
31.07.1940
100% 14,8% 81,8% 0,5% 0,5% 2,4%
142.401 5.411 133.744 448 108 2.690
01.02.1941
100% 3,7% 94,0% 0,3% 0,1% 1,9%

1669
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 156.
1670
Vasile T. CIUBĂNCAN, „Modificările produse în structura demografică a județelor
Ciuc, Odorhei și Trei Scaune, în perioada anilor 1930-1948”, în Angvstia, nr. 1, Editura Carpatica,
Cluj-Napoca, 1996, p. 56.

328
 +/– față
+4515 –15.010 +21.013 –317 –625 –546
de 1940

Guvernul maghiar, nemulțumit de rezultatul recensământului populației

din februarie 1941, intenționa să realizeze un altul, pentru obținerea rezultatului
scontat. În acest sens, s-au întețit măsurile de represiune împotriva populației
românești, despre care am scris în capitolul anterior, pentru a crește numărul
refugiaților, iar pe de altă parte s-a trecut la un fel de colonizare a Transilvaniei
de Nord cu muncitori aduși din Ungaria trianonică.1671
În completarea acțiunii de mai sus, Consiliul de Miniștri de la
Budapesta prevedea construirea, pe teritoriul Transilvaniei de Nord, a 10.000
de locuințe model pentru muncitorii maghiari, așa cum s-a amintit la
subcapitolul 4.1. Era proiectată aducerea a 10.000 de familii de muncitori
maghiari din Ungaria trianonică, cu scopul de a coloniza părțile locuite în
majoritate de români și de a servi intereselor Ungariei, în momentele unor
eventuale alegeri.1672 Mai mult decât atât, în județul Ciuc, autoritățile maghiare
au dispus numerotarea caselor de români refugiați în România și chiar a
terenurilor din vatra satului, care erau date maghiarilor aduși din Ungaria
trianonică și care începuseră să-și construiască gospodării, fiind ajutați de statul
maghiar cu material lemnos și cărămidă. Aceeași soartă au avut-o și terenurile
parohiilor românești, care au fost expropriate.1673
O altă măsură de creștere a populației maghiare a fost încurajarea
natalității. În cadrul acestei acțiuni statul acorda fiecărei femei însărcinate 150
kg de grâu anual, peste cuantumul stabilit, 2 kg de zahăr lunar în plus, iar
familiile cu mulți copii se bucurau de o atenție deosebită din partea
autorităților. Funcționarii cărora li se nășteau copii primeau sporuri mari, peste
salariul obișnuit. De exemplu, un preot reformat, care avea 7 copii, primea un
salariu mai mare decât al episcopului.1674
Așa cum am mai spus, din punct de vedere confesional, Biserica
Ortodoxă și cea Greco-Catolică au pierdut, în primul an de ocupație, 19.000 de
suflete în actualele județe Harghita și Covasna, adică 42,6% din totalul
credincioșilor.1675
Ziarul maghiar Ellenzék reda, la 4 ianuarie 1941, o dare de seamă a
bisericilor maghiare, referitoare la statistica născuților și a decedaților dar și a
celor care au trecut la unul din cultele maghiare. Sporul natural era unul
pozitiv, reieșind din numărul mare al copiilor botezați și numărul mai mic al
credincioșilor decedați, însă marea creștere a numărului de credincioși maghiari

1671
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 220.
1672
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 68.
1673
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 183.
1674
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 294.
1675
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 154.

329
„se datora celor care se întorceau la credința străbună, rând pe rând, ba chiar și
dintre Români, mulți își caută fericirea în rândurile bisericilor maghiare”.1676
Această mișcare de creștere a populației maghiare a fost întărită și de „mișcarea
pentru recâștigarea maghiarimii absorbite de români” 1677 intitulată „Sunați
clopote amuțite”, inițiată de generalul Thold Deszö, care, prin mijloace
financiare, începuse să cumpere pământurile românilor care optau să plece în
Vechiul Regat și promitea recompense românilor care acceptau să treacă la
romano-catolicism sau la altă biserică maghiară 1678, iar pe de altă parte,
cercetând arhivele bisericilor, le aducea la cunoștință românilor reromânizați
din secuime, că au fost cândva catolici și aveau nume maghiarizate 1679.
Câteva cazuri particulare, de pe teritoriul celor trei județe, vin să
exemplifice modul în care a fost pus în practică programul de schimbare a
raportului demografic, din întreaga Transilvanie de Nord, în favoarea Ungariei.
O analiză statistică arăta că, după cei patru ani de ocupație maghiară,
numărul credincioșilor români din sud-estul Transilvaniei a scăzut dramatic. De
exemplu, în Cernatul de Jos, din două sute de credincioși ortodocși, câți erau în
1940, au mai rămas doar două familii. La Aita Mare din 256 de credincioși, au
mai rămas 6 familii, iar la Aita Medie, au rămas 3 credincioși din 422. La
Lisnău, mai erau 18 credincioși din 585, la Ozun rămăseseră 50 de familii
ortodoxe din 800 de credincioși, iar la Boroșneul Mare, dintr-o comunitate
impresionantă au mai rămas 95 de credincioși români.1680 La Miercurea-Ciuc
mai rămăseseră 7 familii, cu toți membrii pensionari și cu vârsta de peste 70 de
ani1681. La începutul ocupației maghiare, la Vârghiș, din peste 400 de
credincioși ortodocși români, care formau 86 de familii, majoritatea au fost
trecuți cu forța la cultul unitarian, maghiarizându-li-se numele, rămânând 20 de
familii românești, până la sfârșitul anului 1941.1682 Dictatul de la Viena a
însemnat o grea încercare și pentru modesta comunitate din Borsec. În primul
rând scăderea credincioșilor români de la 287 de suflete la 198.1683 Multe dintre
localitățile celor trei județe au rămas fără români, în urma celor patru ani de
ocupație: Crăciunel, unde înainte erau 120 de români, Ocland, unde erau 45,
Ghelința, unde erau 345, Poian, unde erau 280 de români1684, Bixad, unde erau
624 de credincioși români, Micfalău, unde erau 9481685, Comolău, unde erau
250. Scăderi masive a numărului de români au cunoscut și comunele Frumoasa

1676
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 92.
1677
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 95.
1678
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 96.
1679
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 96.
1680
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor din Transilvania de sud-est…”, p. 217.
1681
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 456.
1682
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 84.
1683
Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 36.
1684
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 57.
1685
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 32.

330
(–769), Merești (–443), Ciucsângeorgiu (–357), Plăieșii de Jos (–761), Joseni
(–390), Săcel (–327), Corund (–274), Lunca de Jos (–218), Siculeni (–209)1686.
Istoriografia maghiară prezintă într-un mod favorabil creșterea
populației maghiare din cele trei județe, însă nu vorbește despre scăderea
numărului românilor, decât superficial.1687
Toate presiunile despre care s-a vorbit până aici, în lucrarea de față, la
care a fost supusă populația românească din Transilvania de Nord, și, în
special, cea din actualele județe Harghita și Covasna, au avut ca ultim scop
schimbarea raportului demografic în favoarea populației maghiare. În ceea ce
privește zona noastră de interes, acest lucru a reușit, având în vedere numărul
mare al românilor care, fie au părăsit zona, fie au devenit credincioși ai cultelor
tradiționale maghiare, maghiarizându-li-se numele, ei înșiși, apoi cei din
generațiile care au urmat devenind maghiari, în detrimentul demografiei
românești.

4.4. Implicațiile legislative ale Dictatului de la Viena

Guvernul de la Budapesta a fost obligat, prin sentința de la Viena, „să

recunoască și să respecte tuturor foștilor cetățeni români drepturile de
proprietate câștigate în mod valabil până la 30 august 1940”.1688 Nu doar textul
Dictatului îi impunea Ungariei respectarea proprietății, ci și principiile general
recunoscute ale dreptului internațional, ca și convențiile internaționale, care
consacrau, pentru statul anexat, obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor
câștigate de noii săi cetățeni, înainte de anexare, cea mai nouă lege, în acest
sens, până la momentul anexării, fiind Directiva Curții Supreme de justiție
internațională din Haga, nr. 6 din 1940, care stipula: „Curtea își menține poziția
că drepturile private trebuie să fie respectate de noul suveran teritorial”.1689
Mai mult decât atât, textul Dictatului, în Art. 3 și Art. 5, conținea
mențiuni speciale despre obligațiile Ungariei față de românii rămași în teritoriul
cedat: Egalitatea de drepturi și tratament egal românilor cu ceilalți cetățeni au
Ungariei și dreptul românilor de a-și lichida averile, în termenul de opțiune sau
într-un an de la expirarea acestui termen.1690
Graba cu care s-a realizat punerea în practică a Dictatului de la Viena a
dus, din punct de vedere juridic, la multe neajunsuri care au vizat în primul
rând cetățenii, iar apoi statele, în ansamblu.

1686
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 161.
1687
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 410-411.
1688
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 23.
1689
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 25.
1690
Vezi Anexa nr. 4.

331
 Textul dictatului se referea la teritoriu și populație, însă nu face referire
exactă la activele comerciale și industriale, acest lucru urmând să fie dispus de
o comisie care s-a întrunit la Oradea, în luna septembrie 1940.1691
Imediat după întrunirea comisiei de la Oradea, statul român a dat un
decret-lege pentru lichidarea unor active ale statului român din teritoriile care
au trecut sub administrația statului maghiar. Prin acest decret, statul român
renunța: „la orice creanță pentru care s-a luat inscripție ipotecară sau un
privilegiu pentru garantarea prețului de împroprietărire rezultând din legile de
reformă agrară sau din vânzările făcute privitor la pământurile rezultate din
expropriere sau exercitarea dreptului de prezemțiune datorate de locuitorii,
comunele și instituțiile de orice fel, din cuprinsul teritoriilor ce trec sub
administrația statului maghiar. Deasemenea, Statul Român renunță la orice
creanță, ce rezultă din orice alte legi, datorate de către micii agricultori posesori
de până la întinderea maximă de 15 ha”.1692
Din cauza noii linii de demarcație, unele localități sau chiar zone
întregi, rămase în România, s-au aflat în imposibilitatea comunicării cu restul
țării, deoarece drumurile și căile de comunicație veneau dinspre Transilvania
ocupată. Una din primele griji ale guvernului de la București a fost realizarea
de drumuri și căi de acces dinspre România înspre aceste zone și
aprovizionarea lor pentru iarnă.1693 Același lucru s-a întâmplat și în zona
maghiară ocupată.1694
Atât traficul naval pe Dunăre cât și traficul feroviar au avut de suferit
din cauza Dictatului din 30 august 1940, fiind reglementate abia la începutul
anului 1941.1695
Ungaria era constrânsă, așa cum s-a scris mai sus, de textul Dictatului,
să respecte drepturile etnicilor români și să aplice acestora un tratament de
egalitate rezervat etnicilor maghiari. Cu toate acestea, juriștii maghiari au
inventat „teoria restituirii in integrum”, care se baza pe faptul că timp de 22 de
ani, Transilvania se aflase sub o simplă ocupație străină și că, astfel, nimic din
ce a reglementat statul român nu trebuia respectat. Drepturile câștigate de
români nu creau, din punctul lor de vedere, obligații pentru statul maghiar, care
era în drept să refacă situația de dinainte de 1918.1696
În data de 14 noiembrie 1940, a fost instaurat, în Transilvania ocupată,
un nou cod de procedură penală, care venea să umple vidul legislativ lăsat de
Dictatul de la Viena.1697 Acesta pedepsea, printre altele, delictul de „lés
națiune” (în limba maghiară „nemzetgyalázás”). De acest delict erau vizați atât
1691
P.A.A.A., dosar R 29.700, f. 343.
1692
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 398.
1693
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 239.
1694
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 428.
1695
P.A.A.A., dosar R 29786, f. 53095, 53096.
1696
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 34.
1697
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 138.

332
românii cât și maghiarii, dar și celelalte naționalități din Transilvania de Nord.
Procesele cauzate de acest tip de infracțiune erau multiple, iar majoritatea celor
condamnați în anul 1942 (85%) erau de naționalitate maghiară.1698
Cea mai arzătoare problemă a fost aceea a Reformei Agrare, despre care
am scris în subcapitolul 2.2, și care a creat disconfort marilor proprietari de
pământ. Printre primele măsuri luate de guvernul maghiar, după ocuparea
Transilvaniei de Nord, și care a fost promisă timp de două decenii, a fost o
nouă reformă agrară, care să desființeze reforma agrară românească.1699
Așadar, o mare parte dintre românii împroprietăriți prin Reforma Agrară din
1921, au fost deposedați de terenurile dobândite, odată cu desființarea acesteia.
Foarte multe din sesiunile parohiale și școlare, cu care fuseseră
înzestrate bisericile și școlile au fost luate cu forța de către autoritățile
maghiare.1700
Cu ocazia unei consfătuiri pe care prim-ministrul Teleky a ținut-o la
Cluj cu deputații ardeleni în prima jumătate a lunii noiembrie 1940, a fost
constituită o comisie care urma să studieze efectele reformei agrare în
Transilvania. Comisia a elaborat datele statistice adunate în cursul unei anchete
încheiate la 15 noiembrie. Ancheta a constat în evaluarea chestionarelor trimise
tuturor celor împroprietăriți, conținând o serie de întrebări privitoare la modul
în care s-a făcut exproprierea lotului primit, efectele împroprietăririi și
propuneri pentru viitor. După centralizarea datelor primite, comisia a elaborat
propuneri pentru modificarea Reformei Agrare, pe baza cărora au și început
exproprierile.1701 Aceste exproprieri au fost consfințite de Ordonanța
Guvernului Ungariei nr. 1440/1941, care a reprezentat cea mai gravă măsură
privitoare la averile românilor din Transilvania de Nord. Legea făcea referire la
principiul „disproporției între prețul de cumpărare și valoarea reală” 1702, pe
baza căruia, orice proprietate românească putea fi atacată, având ca temei
această ordonanță. Ordonanța numea statul român, instituțiile sale sau cetățenii
etnici români „de rea credință”, însă statul maghiar a procedat exact invers față
de principiile enunțate. În urma promulgării Ordonanței 1440/1941, majoritatea
etnicilor maghiari au atacat proprietățile vândute, pentru care deja primiseră
prețul stabilit, cumpărându-l înapoi cu un preț mult sub prețul de vânzare
inițial, justiția apreciind „timpul oportun”, adică valoarea la care cel care
cumpără trebuia să plătească prețul proprietății. De exemplu, un teren cumpărat
de către un etnic român în 1932, cu 500.000 de lei, era estimat de către
judecător cu prețul cel mai mic pe care l-a avut terenul, de obicei cel din 1920,

1698
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 90.
1699
Berliner Börsenzeitung, nr. 466, 2 octombrie 1940, p. 2.
1700
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 29-30.
1701
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 246.
1702
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 36.

333
când valora sub 100.000 de lei.1703 Mai mult decât atât, orice achiziție făcută de
statul român, pentru a servi interesului public, după 15 martie 1939, a fost
declarată nulă, cu toate că se respectaseră obligațiile de plată. Ordonanța anula
și drepturile terților achizitori români, care între timp câștigaseră drepturi
imobiliare prin cumpărare sau prin altă formă legală.1704
Aceeași ordonanță viza și bisericile românești. Locul pe care se află
Catedrala Ortodoxă din Cluj, de exemplu, a fost preluat în mod simbolic, iar
apoi a fost înscris în Cartea Funduară ca proprietate a Primăriei Municipiului
Cluj. În aceeași situație s-a aflat și Episcopia Ortodoxă din Oradea, care, prin
sentința nr. 3768 din 15 iulie 1941 a Judecătoriei Oradea, a fost obligată să
plătească, în temeiul aceleiași Ordonanțe, suma de 110.000 pengö, adică
3.300.000 de lei, plus taxe de judecată, pentru un imobil pe care îl cumpărase,
în 1932, de la un cetățean maghiar.1705
Ordonanța 1440/1941 ataca și etnicii maghiari, care fuseseră
împroprietăriți în urma Reformei Agrare. Nu mai puțin de 44.158 de familii
maghiare, au fost împroprietărite de statul român cu 139.036 de hectare de
pământ. Dintre acestea, 28.487 de familii au fost împroprietărite, prin Reforma
Agrară, în teritoriul cedat Ungariei la 30 august 1940, care, în urma aplicării
ordonanței mai sus amintite, ar fi avut de suferit.1706
În județul Treiscaune, în luna noiembrie 1940 au început operațiunile de
expropriere a țăranilor și de redare a moșiilor grofilor.1707
Nemulțumiți de felul în care era aplicată noua reformă agrară a lui
Horthy, o delegație de țărani secui, din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, a
plecat în audiență la ministrul Agriculturii de la Budapesta, cerându-i să
restituie secuilor cele 150.000 de jugăre de pădure și câmp, pe care aceștia le
avuseseră înainte de anul 1918, la fel cum se procedase și în cazul celor 200 de
grofi, care acum primiseră înapoi averile pentru care fuseseră despăgubiți de
statul român. Vizita lor la Budapesta a avut ca rezultat promisiunea ministrului
agriculturii că problema secuilor se va remedia într-un timp relativ scurt, ceea
ce i-a nemulțumit pe secui.1708 Prin urmare, punerea în aplicare a Ordonanței
sus amintite s-a făcut cu anumite rezerve față de aceștia, deposedarea lor fiind
amânată până la o viitoare reglementare a situației maghiarilor împroprietăriți
de statul român.1709
O altă ordonanță, anume nr. 9370/1940 M.E. din 24 decembrie 1940,
instituia curatori maghiari „acolo unde proprietarul era lipsă sau acolo unde

1703
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 36-37.
1704
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 37.
1705
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 39.
1706
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 47.
1707
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 134.
1708
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 41
1709
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 40.

334
exploatarea era neglijată, dar care, în realitate deposeda pe românii refugiați de
bunurile lor imobile”.1710
Ordonanțele 1890/941 din 11 martie 1941 și 2790 din 13 aprilie 1941,
se refereau la pășunile dobândite, în urma Reformei Agrare, de către comunele
românești. În urma acestora, comunele românești au fost deposedate de
izlazurile comunale.1711
La Bicazul Ardelean, în baza ordonanțelor mai sus amintite, prin
hotărârea nr. 129/1941 din 8 mai 1941 a prefecturii județului Ciuc, până la data
de 23 decembrie 1942, un număr de 16 familii au fost deposedate atât de
terenurile primite prin Reforma Agrară, cât și de terenurile cumpărate după
1918 sau arendate de la primărie, „fiind expuse foametei”.1712 Totodată, i s-au
luat și 231 de jugăre de izlaz comunal. Un alt exemplu este cel al comunei
Corbu, unde terenurile primite de români prin Reforma Agrară au fost împărțite
maghiarilor din localitate, care, și ei la rândul lor, fuseseră puși în posesie prin
aceeași Reformă Agrară.1713 Aceeași hotărâre deposeda și comuna românească
Voșlobeni de 308 jugăre și 1.900 stânjeni de izlaz comunal, iar prin hotărârea
nr. 140/1941 din 9 mai, i s-a mai luat o altă pășune de 200 de jugăre. Parohia
Tulgheș, raporta la 1 martie 1940, că fusese deposedată de terenurile primite
prin reforma agrară, prin ordin al preturii plășii Tulgheș.1714
Proprietatea urbană a fost, de asemenea, grav afectată de ordonanțele de
mai sus. Imobilele statului român și cele ale instituțiilor de interes public au
fost trecute, din oficiu, pe numele instituțiilor omonime ale statului maghiar,
chiar dacă unele instituții au fost organizate ca și societăți comerciale, cu
participare de capital particular (Ordonanța nr. 1470/1941 M.E. din 23
februarie 1941).1715
Tot în anul 1942, toți românii care au cumpărat proprietăți de la
maghiari după anul 1930, au fost chemați în fața instanțelor, unde li s-a impus
să se înțeleagă cu foștii proprietari pentru a le restitui bunurile, majoritatea
românilor refuzând să consimtă.1716
Autoritățile maghiare din județul Ciuc au dispus trecerea terenurilor și a
imobilelor rămase neocupate, în urma refugierii românilor, și a terenurilor
expropriate de la biserici, în proprietatea statului. Acestea au fost date, apoi, așa
cum s-a explicat în subcapitolul precedent, etnicilor maghiari aduși din Ungaria
veche. Aceștia începuseră chiar să ridice gospodării pe terenurile primite, cu
materiale primite de la primăriile de care aparțineau.1717

1710
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 41.
1711
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 41.
1712
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 298-299, 312.
1713
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 155.
1714
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 78.
1715
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 42.
1716
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 61.
1717
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 183.

335
 Guvernul federal al Statelor Unite ale Americii a cerut Ungariei ca
terenurile românilor refugiați în America să nu intre sub incidența legii de
confiscare, ci să rămână la dispoziția proprietarilor români, ceea ce guvernul
maghiar a consimțit.1718
Exploatațiile miniere din Transilvania de Nord, prin Ordonanța nr.
1630/1941, au fost preluate se statul ungar, fără niciun fel de indemnizație față
de concesionarii români, intrând aici și proprietățile miniere de uleiuri
minerale, gaz metan și petrol. Aceeași ordonanță stabilea că, doar pe teritoriul
Transilvaniei de Nord, deveneau nule toate concesiunile miniere dobândite
după 15 martie 1939.1719
În temeiul Ordonanței 1440/941, Ministerul Agriculturii și Domeniilor
de la Budapesta, prin decizia nr. 55.918/941, dispunea ca stațiunile și băile din
Transilvania cedată să treacă în proprietatea vechilor proprietari, de dinainte de
1918, cu toate că ei fuseseră, deja, despăgubiți. Ordonanța 1540/941 M.E. a
Consiliului ungar de Miniștri, publicată în Monitorul Oficial al Ungariei nr. 76
din 3 aprilie 1941, dispunea ca toate autorizațiile de funcționare și exploatarea
băilor termale, a izvoarelor minerale și a stațiunilor balneoclimaterice din
Ardealul cedat, să fie revizuite. Prioritate la revizuire aveau vechii proprietari,
iar dacă aceștia nu puteau garanta exploatarea fără primejduirea intereselor
publice, se ordona ca exploatarea să se facă prin luarea în concesiune de către
autoritatea comunală, iar proprietarul să primească redevențe în acest sens.1720
În ceea ce privește confesiunea ortodoxă, guvernul a trimis prefecților,
în luna mai 1942, o circulară confidențială, prin care le ordona să facă tot
posibilul pentru începerea proceselor de revizuire a proprietăților parohiilor
ortodoxe. Prin urmare, primăriile sau persoanele fizice, care au fost cândva
proprietari ai bunurilor aparținând episcopiilor sau parohiilor ortodoxe, erau
îndemnate să deschidă procese pentru revendicarea acestora, motivând vicii de
consimțământ și de procedură la despăgubirea primită.1721 Procesele intentate
deposedau bisericile ortodoxe de proprietățile primite în urma Reformei Agrare
și le obligau și la plata unor despăgubiri față de noii beneficiari ai bunurilor.
Cazul bisericii din Odorhei este grăitor în acest sens. Acolo statul maghiar a
confiscat pur și simplu atât terenul cât și clădirile, adică întreaga avere, care a
trecut în patrimoniul statului, biserica fiind transformată în depozit de cereale
pentru armată.1722 De exemplu parohia ortodoxă Ozun, cu filiile Sântionlunca și
Comolău, din județul Treiscaune, care fuseseră puse în posesie, prin Reforma
Agrară, au fost deposedate, în anul 1940, de 30 de jugăre de pădure și de 10
jugăre de teren agricol, fiind transferate în posesia bisericii reformate din

1718
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 184.
1719
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 44.
1720
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 44-46.
1721
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 167.
1722
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 168; 320.

336
Semeria.1723 Pădurea parohiei Lisnău, în suprafață totală de 60 de Jugăre,
pentru care statul român plătise justa despăgubire de 70.000 de lei la
expropriere, a fost redată parohiei reformate din Lisnău, care începuse, deja,
exploatarea lemnului, înainte de punerea în posesie.1724
În total, în județul Odorhei, au fost deposedate de sesiunile parohiale
zece parohii, iar în județul Treiscaune, cincisprezece.1725
Legislația privitoare la angajarea românilor și la instaurarea noii
administrații maghiare avea ca principiu Ordinul nr. 748 din 30 septembrie
1940, al Armatei I-a, detașamentul administrativ, în urma căruia, așa cum s-a
specificat în subcapitolul despre retragerea administrației românești, au fost
concediați toți funcționarii publici români care aveau limba maternă română,
cei care au fost numiți sau transferați, în funcțiuni publice în teritoriul cedat
după 1 ianuarie 1940, cei care au produs, prin activitatea lor, daune însemnate
unei persoane sau colectivități maghiare, precum și cei care au lezat interesele
ungurești.1726
Ordinul 748 a fost completat de un altul, nr. 1340 din 4 octombrie 1940,
conform căruia, „toți funcționarii, care au depus în septembrie 1940 jurământul
de credință către Regele Mihai, trebuiesc concediați”.1727
Aceste ordine ale armatei maghiare au primit un caracter de stat, când
au fost statutate prin Ordonanța 900/1941 din 7 februarie 1941 a Consiliului
Ungar de Miniștri, care limita sau chiar obtura dreptul românilor la angajare în
sistemul public, despre care s-a detaliat în subcapitolul despre retragerea
administrației românești.
Aceasta întregea cadrul legislativ, creat de Ordonanța 7810/1940, prin
care au fost desființate toate barourile românești, avocații care avuseseră drept
de practică până la 30 august 1940, fiind revizuiți din funcții. Reînscrierea lor
în noile barouri presupunea obținerea unei autorizații din partea Ministerului
Justiției de la Budapesta, care era condiționată de un certificat de loialitate față
de națiunea maghiară. Ordonanțele 7990/1940, publicată în Monitorul Oficial
nr. 266 din 23 noiembrie 1940 făcea referire la dreptul de practică al medicilor
români și la funcționarea farmaciilor aflate sub administrare românească. În
ambele cazuri se făcea uz de atitudinea pe care o aveau medicii și farmaciștii
vizați, din punct de vedere național.1728
Tot în legătură cu dreptul de practică, Ordonanța 1970/1941, publicată
în Monitorul Oficial al Ungariei, nr. 61 din 14 martie 1941, obliga toți inginerii
români să se înscrie într-un Colegiu, până la finele anului 1941, altfel nu ar mai

1723
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 6.
1724
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 7.
1725
Ioan N. CIOLAN. Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 163.
1726
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 208.
1727
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 209.
1728
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 206-207.

337
fi putut fi angajați. Înscrierea lor era condiționată, ca și a celorlalte categorii, de
atitudinea pe care o avuseseră din punct de vedere „național maghiar”.1729
În data de 2 iulie 1942 a fost elaborat un „Statut pentru organizarea
comunității românești din Ungaria”.1730 Autorul statutului era contele Daniel
Banffy, iar în conținutul statutului, promulgat la 1 septembrie 1942, se putea
observa caracterul accentuat de deznaționalizare a românilor.1731
Ordonanțele 970/1943 a președenției Consiliului de Miniștri și
124.000/1943 a Ministerului Agriculturii din Ungaria, prevedeau ca foștii
proprietari de terenuri și păduri, de dinainte de Dictat, care activau în scop
public, să primească protecție la exproprieri.1732
De asemenea, statul maghiar a impus, începând cu anul 1940, plătirea
de impozite de către parohiile românești, atât pentru construcțiile bisericești,
cum ar fi casa parohială, cât și pentru sesiunile parohiale, cu toate că statul
român scutise unitățile de cult de plata acestor taxe. Astfel, parohiile au devenit
datoare cu anumite sume, către statul maghiar, sume care nu mai puteau fi
plătite, în majoritatea cazurilor, acolo unde preoții fuseseră alungați și
comunitățile risipite. Cu toate acestea, după numirea noilor preoți de către
episcopul Nicolae Colan al Clujului, aceștia au fost nevoiți să achite impozitele.
În acest sens a fost contactat și protopopul Aurel Nistor, refugiat la Brașov, de
către preotul Alexandru Peruțiu din Vâlcele, care administra și parohia Sfântu
Gheorghe, pentru a ajuta la achitarea impozitului aferent casei parohiale și
sesiunii parohiale din Sfântu Gheorghe.1733 Același lucru s-a întâmplat și în
cazul casei parohiale din Lisnău, unde impozitul a fost plătit de preotul din
Vâlcele, din banii proprii, lucru apreciat de episcopul Nicolae Colan, care i-a
mulțumit printr-o scrisoare.1734
Ca o comparație cu atitudinea guvernului maghiar, Statul român nu a
luat nicio măsură prin care să se fi atins drepturile de proprietate ale minorității
maghiare rămasă în Transilvania de Sud. La 13 septembrie 1940, Guvernul
român a luat măsura ca imobilele părăsite de foștii proprietari, plecați în
Ungaria, să fie păzite de poliție, fiind o măsură de conservare a proprietății,
aplicată exclusiv numai în cazul în care proprietarul era absent, pentru a feri
imobilul de furturi și distrugeri. Toate drepturile minorității maghiare,
privitoare la proprietate și la exercițiul dreptului de proprietate au fost
respectate pe teritoriul României și, de fiecare dată când era comis vreun abuz,
acesta era sancționat imediat de către reprezentanții guvernului român.1735

1729
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 208.
1730
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 117.
1731
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 347.
1732
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 8.
1733
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 22.
1734
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f.
1735
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 360, f. 48.

338
 Așa cum am arătat în capitolul despre contextul intern și internațional
premergător Dictatului de la Viena, România a încheiat numeroase acorduri și
contracte comerciale cu Germania și cu alte țări occidentale. Aceste contracte
prevedeau producția și livrarea unei anumite cantități de mărfuri, într-un anumit
interval de timp. Cum o parte consistentă a industriei se afla în teritoriul cedat
Ungariei prin Dictat, România a fost pusă în imposibilitatea respectării
termenilor contractelor internaționale încheiate înainte de 30 august 1940. Într-
un act adițional între guvernul României și cel al Germaniei, la 18 martie 1941,
România se obliga la respectarea contractelor prin creșterea capacității de
producție în teritoriul rămas.1736
În total, guvernul de la Budapesta a elaborat, în cei patru ani de
ocupație, un număr de 93 de legi (Ordonanțe, decrete, dispoziții etc.), care
afectau direct viața românilor din Transilvania de Nord, sub toate aspectele
ei.1737
Din cele prezentate mai sus, pe baza mărturiilor arhivistice, putem
concluziona că legislația maghiară privitoare la Transilvania de Nord, ocupată
în urma Dictatului de la Viena, în perioada septembrie 1940 – august 1944, a
fost îndreptată împotriva instituțiilor românești, a bisericilor românești a averii
și a tuturor posibilităților de existență ale românilor ardeleni, de multe ori în
mod vădit, prin însuși textul legii, făcându-se diferența între etnicii maghiari și
celelalte etnii conlocuitoare, cu accent deosebit asupra românilor. Dispozițiile
ordonanțelor și ale celorlalte legi, prezentate mai sus, erau, evident contrare
reglementărilor Dictatului de la Viena, în care guvernul de la Budapesta își
luase angajamentul solemn de a pune pe picior de egalitate absolută pe românii
locuitori ai spațiului ocupat, cu ceilalți cetățeni maghiari.

4.5. Situația învățământului în limba română

În anul școlar 1939-1940, în România au funcționat 781 de școli

primare, 27 de grădinițe și 50 de școli secundare confesionale maghiare, iar, cu
începere de la 1 septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, funcționau 218
școli primare, 6 grădinițe, 17 școli secundare și 2 școli agricole confesionale,
restul rămânând în teritoriul cedat Ungariei, cu toate că învățământul funcționa
în România după principiul etatist.1738 În Ungaria, învățământul funcționa după
un principiu care dădea dreptul confesiunilor să își organizeze învățământul

1736
P.A.A.A., dosar R 29.698, f. 408.
1737
C.E.D.M.N.C., Fond Colecția de documente, documentul: Ioan SOLOMON, „Consecințele
legislative ale Dictatului de la Viena asupra drepturilor de proprietate din Transilvania de Nord-
Est”, vezi Anexa nr. 24.
1738
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 5.

339
propriu. Cu toate acestea, s-a preferat constituirea învățământului de stat, în
comunele locuite de credincioși ortodocși și greco-catolici români,
neaplicându-se prevederile legii care permitea înființarea de școli primare și
secundare confesionale. Mai mult, Ministerul ungar al Instrucțiunii, prin
Ordinul nr. 24.024 din 5 octombrie 1940, dispunea, la articolul 2, ca școlile de
stat din teritoriul transilvan să nu funcționeze acolo unde existau școli primare
confesionale maghiare, iar localurile școlilor de stat să fie cedate, fără chirie,
școlilor confesionale.1739 În schimb, unele din clădirile școlilor de stat, din
nord-vestul Transilvaniei, erau proprietatea confesiunilor românești, iar statul
maghiar le rechiziționase și refuza retrocedarea lor.1740 În concluzie, după
anexare, Biserica Romano-Catolică a preluat câteva din școlile de stat, în care
se preda în mai multe limbi și le-a transformat în școli confesionale, cu predare,
exclusiv, în limba maghiară.1741
Dispozițiile luate de guvernul maghiar cu privire la învățământul
românesc din Ungaria erau cuprinse în două Ordonanțe de Guvern și anume:
Ordonanța nr. 240.142/1940 a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și
Ordonanța nr. 700/1941 a Consiliului maghiar de Miniștri.
Cert este că acest lucru a dus la preluarea acestor școli de către guvernul
de la Budapesta și transformarea lor în școli cu limba de predare maghiară.
Cele două biserici, Ortodoxă și Greco-Catolică, au expediat către autorități
peste 600 de cereri, solicitând „aprobarea înființării de școli confesionale cu
predare în limba română, dar portofoliul Cultelor le-a respins pe toate; mai bine
zis, nimeni nu s-a deranjat să se ocupe de această problemă”.1742
Un ordin circular, din 9 noiembrie 1940, al protopopului greco-catolic
de Gheorgheni, Ioan Gergely, anunța că statul maghiar intenționa să preia și
școlile confesionale românești, însă preoții trebuiau să accepte această mutare
doar pe baza unor documente justificative, adică cel puțin a unui proces
verbal.1743
Organul bisericesc-național Renașterea de la Alba Iulia, din 8 iunie
1941, titra pe prima pagină: „În Ardealul cedat Ungariei nu sunt școli
românești”.1744 Acest lucru era confirmat și de Episcopul Nicolae Colan de la
Cluj, care, în cuvântul de deschidere al Adunării Eparhiale din luna mai 1941, a
dezvăluit membrilor Adunării că a încercat în nenumărate rânduri să obțină
autorizație pentru deschiderea mai multor școli confesionale, justificând că „în
școli numai Biserica lui Hristos, pe care nici porțile iadului nu o vor sfărma,

1739
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 6.
1740
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 6.
1741
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 184.
1742
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 191.
1743
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 93.
1744
***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor…”, p. 4.

340
poate lucra minuni!”.1745 În ciuda demersurilor sale, lucrurile nu se mișcaseră în
acest sens până în luna mai 1941.
Putem spune că „educația în limba română a fost cu totul desființată în
nordul Transilvaniei”.1746 În anul 1940, populația românească a Transilvaniei,
ce era estimată la 1.200.000 de locuitori, a rămas cu un număr de 692 de școli
primare, 9 gimnaziale și un liceu. În același timp, populația maghiară, cu un
număr mai mic de locuitori, sub 1 milion, avea 1.844 de școli primare, 106
gimnaziale. De asemenea, în întregul teritoriu ocupat erau, la 30 august 1940,
4.700 de profesori și învățători români, din care 3.900 au fost nevoiți să-și
părăsească locurile de muncă, fiind fie expulzați direct, fie determinați, prin
presiuni din partea administrației și populației maghiare, să se refugieze în
afara Ungariei. Locul lor a fost luat fie de către cadre didactice maghiare, aduse
din Ungaria, care nu cunoșteau limba română, fie de localnici necalificați,
astfel încât întregul act de învățământ se desfășura în limba maghiară, chiar și
în puținele școli românești rămase după Dictat.1747
În Germania, lucrurile se vedeau diferit. Înainte de Dictatul de la Viena,
ministrul român al învățământului, generalul Rosseti, a inițiat un program de
naționalizare a școlilor confesionale din Transilvania. Odată cu instaurarea
dictaturii horthyste, în urma Dictatului de la Viena, această naționalizare a
continuat, însă în favoarea statului maghiar. Cum era de așteptat, naționalizarea
a accentuat tensiunile deja existente între cele două guverne, de la București și
Budapesta, făcând ca discuțiile diplomatice dintre cele două țări, ambele
membre ale Pactului Tripartit, „să se ducă într-un duh naționalist”.1748
Întrebați despre acest lucru de către reprezentantul Germaniei la
Budapesta, oficialii maghiari au justificat că și guvernul român a făcut același
lucru, prin generalul Rosseti. Biserica greco-catolică s-a plâns Mareșalului
Antonescu, la București, că acest fapt a dat pretext Ungariei să își justifice
acțiunile, ceea ce a contribuit la demiterea generalului Rosetti din funcția de
Ministru al Cultelor.1749
În întreaga Transilvanie de Nord, începând cu 15 octombrie 1940, dată
la care guvernul ungar și-a propus să înceapă cursurile școlare, existau opt
instituții de învățământ mediu în limba română, din care trei gimnazii, dintr-un
total de 114, câte existau înainte de Dictat, și doar 8,1% din totalul elevilor erau
de naționalitate română. Pentru acest nivel de studii mai existau în Transilvania
de Nord, 35 de cadre didactice.1750

1745
***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor…”, p. 4.
1746
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43.
1747
Ioan BOJAN, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice…”, p. 43.
1748
P.A.A.A., dosar R 67685, f. 168.
1749
P.A.A.A., dosar R 67685, f. 169.
1750
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 191-192.

341
 Primul care a avut de suferit a fost învățământul universitar românesc.
Universitatea din Cluj-Napoca, la care învățau studenți din întreaga Românie, a
fost, efectiv, desființată, luându-i locul o universitate maghiară. Prima
propunere de relocare a acestei universități la Alba Iulia venea din partea
profesorului Valeriu Moldovan, printr-o scrisoare deschisă, publicată în
Universul la 27 septembrie 1940. Mareșalul Ion Antonescu îi răspundea că
acest lucru era imposibil din cauza inexistenței unei infrastructuri care să poată
prelua numărul mare de studenți și profesori.1751 Soluția găsită a fost mutarea
Universității de la Cluj la Sibiu, cu păstrarea titulaturii de „Universitatea
Regele Ferdinand”, avându-l rector pe Sextil Pușcariu.1752 O parte din studenții
de la Cluj și-au continuat studiile la Budapesta. Acestora li se adăugau și
absolvenți de liceu din anii de după Dictat. Numărul studenților români,
originari din teritoriile cedate la Budapesta era de 15 în anul universitar 1940-
1941 și de 30, la 1 octombrie 1941. Aceștia i-au cerut ministrului plenipotențiar
al României la Budapesta, Eugen Filotti, să le procure ziare și cărți românești
apărute recent, pentru a ține permanent legătura cu țara.1753 O altă parte a
studenților și a absolvenților de liceu români s-au înscris la Universitatea
maghiară din Cluj. Astfel, la 1 octombrie 1941, la Facultatea de medicină erau
înscriși 37 studenți români, la Drept 15, la Farmacie 2, la Litere și Filosofie 8,
la Științe 9, și la Academia de Comerț 4, totalizând un număr de 75 de
studenți.1754 Acestora li se adăugau și cei 37 de studenți de la Academia
Teologică Ortodoxă din Cluj și 105 la Academia Teologică Greco-Catolică.1755
Studenții români din Ungaria erau lipsiți de multe din drepturile pe care le
aveau sub stăpânirea românească, cum ar fi accesul la burse, la locuri în
căminele studențești și alte facilități, mulți dintre ei părăsind Universitatea din
cauza costurilor foarte mari. O parte din aceștia s-au refugiat în România, unde
și-au continuat studiile.1756 Consulul general al României la Cluj, Paul
Negoiescu, a trimis guvernului român o cerere de finanțare a unui număr de 6
studenți eminenți români, care ar fi trebuit ajutați, având în vedere importanța
absolvirii facultății de către aceștia, pentru comunitatea românească din
Transilvania de Nord.1757 Cea mai mare parte a studenților români din
Transilvania de Nord s-au refugiat odată cu Universitatea de la Cluj, la
Sibiu.1758 În ceea ce privește cea de-a doua Academie Teologică Ortodoxă, de

1751
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 158.
1752
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 314.
1753
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 1.
1754
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 5.
1755
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 8.
1756
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 5.
1757
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 6.
1758
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 338.

342
la Oradea, aceasta a fost desființată în urma alungării și refugierii tuturor
profesorilor și a revendicării imobilului, pe baza Ordonanței 1440/1941.1759
Deschiderea școlilor primare și secundare a avut loc, în anul 1940, cu
întârziere, fiind nevoie de timp, pentru ca învățământul să fie reformat. În urma
reformei, în data de 15 octombrie 1940, nu s-a mai admis existența școlilor
medii și liceale românești ci numai existența, în anumite locuri, a unor secții
paralele românești, pe lângă școlile și liceele maghiare.1760 O telegramă trimisă
de ministrul plenipotențiar al României la Roma, Ioan Victor Vojen,
ministrului italian de Externe, Ciano, arăta că în Transilvania de Nord, prin
exilul, expulzarea sau arestarea învățătorilor și intelectualilor români, chiar și la
secțiile românești urmau să predea învățători și profesori maghiari, care nu
cunoșteau limba română, urmărindu-se, astfel, „o rapidă deznaționalizare a
românilor”.1761
Direcțiunea Liceului de Fete Ungar din Cluj, aducea la cunoștință, prin
intermediul ziarelor locale și centrale, la 10 octombrie 1940, că începuseră
înscrierile atât pentru elevele secției maghiare de pe lângă „liceele desființate
«Regina Maria» și «Principesa Ileana» cât și pentru elevele române ale acestor
foste licee, în locul cărora s-a înființat o secție română”1762 pe lângă liceul
maghiar sus menționat.
Pentru băieți, singura secție de învățământ liceal în limba română s-a
deschis, la 26 octombrie 1940, pe lângă Liceul de Stat din Cluj, pe care o
frecventau 229 de elevi din cei 500, care se înscriseseră inițial, deoarece 271 se
refugiaseră în România, cu familiile lor.1763
Pentru aceste școli și secții cu predare în limba română, guvernul
maghiar a luat măsura ca manualele tipărite în România, înainte de Dictat sau
după acesta, să fie interzise, iar predarea să se facă după manuale editate de
Ministerul Instrucțiunii Publice din Ungaria. Dintre aceste manuale „unele erau
foarte sumare, iar altele conțineau greșeli și informații tendențioase și chiar
jignitoare la adresa României și a românilor”.1764
Învățătorii români rămași în Transilvania de Nord au fost detașați la
școlile maghiare, iar locul lor, în școlile cu predare în limba română, a fost luat
de învățători maghiari.1765 Învățătoarele românce erau, în majoritate, soții de
preoți, care, deși aveau vechime în activitate, au fost detașate în alte județe, iar
dacă nu reușeau să se prezinte în 3 zile, erau concediate.1766

1759
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 119.
1760
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 42.
1761
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 44.
1762
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 19.
1763
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 89.
1764
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 334.
1765
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 90.
1766
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 102.

343
 Istoricul maghiar, Ablonczy Balázs, prezenta, total eronat, o listă de
probleme moștenite de la statul român, cu care s-ar fi confruntat noul sistem de
învățământ maghiar la ocuparea Transilvaniei de Nord, din care ar fi reieșit
superioritatea sistemului maghiar față de cel românesc. Școlile ar fi fost găsite
într-o stare de neconceput: cu săli de clasă mici și insuficiente, cu
instrumentarul și mijloacele vizuale vechi și foarte reduse iar învățătorii și
profesorii erau foarte puțini, iar în unele școli lipseau cu desăvârșire. Nu mai
punem că cei care funcționau nu erau compatibili cu sistemul maghiar. Era de
neconceput, din punctul de vedere al statului maghiar, ca un profesor să fie
supraspecializat pe o singură materie – de exemplu existența unui profesor de
filosofie sau subinginer profesor de educație tehnologică – pe când modernul
sistem de învățământ maghiar era preocupat de perfecționarea cadrelor
didactice în toate materiile predate în școală.1767 O altă problemă sesizată era
lipsa de locuințe pentru cadrele didactice venite din vechea Ungarie – situație
creată de fuga învățătorilor români peste graniță – care, de multe ori erau
nevoite să locuiască în sala de clasă, deoarece localnicii români nu voiau să îi
primească în gazdă.1768 Și Istoria Ținutului Secuiesc prezenta o evidentă lipsă
de școli în comunele din secuime, lipsă suplinită de guvernul de la Budapesta
prin construirea de noi școli la: Misentea, Imper, Gheorgheni, Tulgheș – Rezu
Mare, Tulgheș – Hagota, Tulgheș – Sângeroasa, Bicaz – Bistra, Bicaz –
Toșorog, Bicaz – Hiusurez, Sântsimion, Sântsimion – Cetățuia, Lunca de
Sus.1769 Așa cum se poate vedea, majoritatea școlilor au fost construite în
comune românești, unde, în perioada interbelică, învățau sute, poate chiar mii
de elevi, în școli de stat sau confesionale românești, așa cum am arătat în
capitolul 1.
Milionul de români din Transilvania de Nord beneficia de un număr de
școli egal cu cel al germanilor, care reprezentau a douăsprezecea parte a
populației. Cu toate acestea, puținele școli românești erau supuse unui control
sporit din partea statului ungar. Ca urmare a acestui control, directorul
gimnaziului românesc din Năsăud a fost dat afară în primăvara anului 1941
pentru comportament antinațional.1770
Situația a devenit și mai apăsătoare când s-a introdus obligativitatea
predării religiei în limba maghiară, de către profesorii de religie, care erau, în
mare parte, preoți români, ortodocși sau greco-catolici.1771 La începutul anului
școlar 1941-1942 elevii din școlile secundare și din liceele de stat au fost
chestionați în legătură cu ora de religie, putând să aleagă religie romano-
catolică maghiară, religie reformată maghiară sau religie greco-catolică

1767
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 187-188.
1768
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 188.
1769
Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc)…, vol. III, p. 421.
1770
Balász ABLONCZY, Transilvania reîntoarsă…, p. 192.
1771
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 242, 243.

344
maghiară.1772 Episcopiile românești au protestat energic prin petiții trimise
primului ministru, care a cerut ministerului de resort să retragă ordinul care
impunea predarea religiei în limba maghiară pentru elevii români, trebuind ca
părinții acestor elevi să adreseze școlilor cereri, în scris, pentru alegerea limbii
în care urma să fie predată religia copiilor români.1773 La școlile primare, însă,
nu exista posibilitatea alegerii limbii de predare a religiei, deoarece, conform
Ordinului Ministrului Instrucțiunii din Ungaria nr. 1600/1941, care era
transcrierea vechiului Ordin nr. 1797/1914, se preda doar religie romano-
catolică sau reformată1774, în ciuda protestelor preoților români și a părinților
copiilor1775. Principalul motiv invocat a fost că manualele de religie în limba
română erau editate și tipărite de vechiul regim, în România, fapt ce
contravenea principiilor învățământului maghiar.1776 Abia în luna octombrie
1942, prin Ordonanța nr. 33104/1942 a Ministrului Cultelor și Instrucțiunii
Publice de la Budapesta, se făcea referire la catehizarea elevilor în confesiunea
menționată la ofițerul stării civile, însă doar din anul școlar următor, 1943-
1944, „pentru a nu li se perturba conștiința religioasă” 1777, aceasta urmând să
fie făcută la cererea părinților.
Prin urmare, singura soluție pentru asigurarea continuității
învățământului românesc erau școlile confesionale 1778, însă „în anul școlar
1940-1941, bisericile românești, ortodoxe și unite, nu au fost autorizate să
înființeze școli confesionale românești”1779.
În cursul acestui an școlar, episcopii români din Transilvania, Nicolae
Colan, Iuliu Hossu, Traian Frențiu și Alexandru Rusu, au început să facă
presiuni susținute pentru înființarea de școli confesionale românești pe lângă
bisericile pe care le păstoreau.1780
Prin adresa nr. 55102 din 21 mai 1941, Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice de la Budapesta a aprobat, în mod principial, înființarea
școlilor confesionale românești, cu limba de predare română, anunțând că se
așteaptă depunerea de cereri din partea comunităților românești.1781
Guvernul de la Budapesta i-a anunțat, în aceeași zi, pe cei doi ierarhi
români, Episcopul Nicolae Colan al Clujului și Iuliu Hossu de la Blaj, despre
înființarea învățământului confesional românesc. Aceștia trebuiau să se

1772
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 244.
1773
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 246.
1774
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 251.
1775
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 253.
1776
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 290.
1777
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 134.
1778
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 101.
1779
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 102.
1780
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 105.
1781
***, „Deschiderea școlilor confesionale”, în Curierul Creștin, anul XXIII, nr. 13, 15 iunie
1941, p. 1.

345
îngrijească de anunțarea populației românești despre posibilitatea de a-și trimite
copiii la aceste școli confesionale.1782 Această măsură era, după părerea
guvernului de la București, ineficientă și insuficientă, deoarece nu existau alte
precizări privind modul de organizare a acestui învățământ.1783
Preoții de la sate, urmând instrucțiuni ale episcopiilor, au început să
activeze o serie din școlile confesionale existente în parohii, înainte de
Dictat.1784 Ca răspuns la acțiunea lor, în data de 25 iunie 1941, prin Ordinul de
ministru 2388, erau revocați din funcțiile de învățători confesionali toți preoții
români, ortodocși și greco-catolici, care înființaseră școli confesionale, înainte
de a avea autorizație de funcționare. Justificarea ordinului era că în Ungaria,
doar Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice avea dreptul de a înființa școli
confesionale noi. O altă justificare era că statul maghiar nu dorea să renunțe la
învățământul de stat, perfecționat de România prin naționalizarea școlilor
confesionale, la inițiativa generalului Rosetti, și care se dovedise a fi un sistem
bun.1785
În luna iunie 1941, episcopii români au adresat guvernului maghiar
cereri pentru a se găsi o modalitate de înființare a învățământului confesional
românesc, după cum prevedea legea nr. 55102 din 21 mai 1941. Cererile
conțineau date despre numărul de școli confesionale, clădirile în care urmau să
se desfășoare cursurile, și, pe alocuri, despre personalul care urma să se ocupe
de organizarea învățământului.1786 După o lungă perioadă de așteptare, li s-a
răspuns episcopilor că cererile trebuiau înaintate de fiecare parohie, în parte,
prin încheierea de procese verbale de către consiliile parohiale, care se angajau
să suporte cheltuielile de întreținere și de salarizare a personalului. De
asemenea, procesele verbale trebuiau să conțină și tabele cu cel puțin 20 de
elevi români ce urmau să fie înscriși și declarația din partea unui învățător
calificat, că accepta catedra, în cazul în care școala ar fi primit autorizație de
funcționare.1787
Din aceste motive, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice de la
București a cerut episcopiilor românești, care aveau parohii în teritoriul ocupat,
să trimită tabele cu situația școlilor confesionale românești din anul 1918,
pentru a compara situația de atunci cu cea din 1940.
Astfel, protopopiatul ortodox Reghin, raporta, pentru zona noastră de
interes, că la Toplița exista, în 1918, o școală confesională, cu un edificiu
școlar.1788 Protopopiatul Treiscaune raporta că existau șapte școli confesionale

1782
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 79
1783
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 103.
1784
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 60.
1785
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 39.
1786
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 80
1787
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 89.
1788
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 22.

346
ortodoxe la Boroșneul Mic, Brețcu, Mărtănuș, Covasna, Poiana Sărată, Zagon
și Zăbala, fiecare cu câte un edificiu școlar.1789
Onisifor Ghibu a realizat un tabel centralizat cu toate școlile
confesionale, existente în anul 1918 în județele din Transilvania de Nord.
Conform tabelului, în județul Ciuc existau 12 școli confesionale, toate greco-
catolice, în județul Treiscaune existau 9 școli confesionale, toate ortodoxe, iar
în județul Odorhei existau 5 școli, toate greco-catolice.1790 Guvernul român
spera că prin această statistică ar fi putut convinge autoritățile de la Budapesta
să deschidă școli confesionale, acolo unde acestea au funcționat înainte de
Marea Unire.
În primele zile ale ocupației militare maghiare, liceul românesc „Ștefan
Octavian Iosif” din Odorhei, a fost evacuat, iar în incintă s-a instalat un
batalion de vânători de munte maghiari, cu un efectiv de peste 2.000 de
militari.1791
În ciuda tuturor demersurilor făcute în vara anului 1941, guvernul
maghiar nu a remis niciun răspuns până spre sfârșitul anului. Abia în data de 28
decembrie 1941, președintele Consiliului ungar de Miniștri și ministru ungar de
Externe, contele Bárdossy, a răspuns că, în principiu, guvernul pe care îl
conducea, nu era împotriva învățământului confesional, dar cererile episcopilor
sau ale statului român nu erau bine justificate și nu conțineau date exacte cu
privire la numele învățătorilor și la salarizarea acestora, motiv pentru care nu se
putea da curs acestora.1792 Pentru criza de învățători, guvernul ungar propunea
un schimb de populație, prin venirea în Transilvania de Nord a 40 de învățători
români din Transilvania de Sud în locul a 40 de învățători maghiari care să le ia
locul.1793 La îndemnul episcopului Nicolae Colan, Mareșalul Ion Antonescu a
refuzat propunerea ungară pe motiv de proporționalitate, populația română din
Ungaria fiind mult mai numeroasă decât populația maghiară din România1794.
În schimb, episcopii români cereau folosirea preoților absolvenți de Academie
Teologică, pe post de învățători, la fel cum se întâmpla în școlile confesionale
din România.1795
O notă informativă, a Consiliului român de Miniștri, din luna martie
1942, către guvernele de la Berlin și Roma, arăta că nici până la acea dată, în
teritoriul cedat, nu era rezolvată problematica școlilor confesionale românești,
deși, în Transilvania de Sud și în Banat, școlile confesionale românești
funcționau fără întrerupere, în virtutea unei convenții din anul 1940. Singurele
școli românești propriu-zise, care funcționau în Transilvania de Nord erau 3
1789
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 23.
1790
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 108, 109.
1791
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 67.
1792
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 114.
1793
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 123.
1794
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 124.
1795
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 147.

347
academii teologice, 3 școli normale și 4 școli primare (dintre care trei
funcționau pe lângă școlile normale.1796
Pentru a mai calma spiritele, în anul 1942, preoții români au fost
introduși ca membri de drept, în comitetele școlilor primare din comunele în
care activau. În acest sens, înainte de a intra în comitete, preoții erau obligați să
depună un jurământ de credință față de statul ungar și față de Regent, „În
numele Dumnezeului Ungurilor!”.1797
Situația din zona noastră de interes a fost una specială. Desființarea
învățământului în limba română s-a făcut, de multe ori, în mod brutal.
În data de 8 septembrie 1940, Liceul „Sfântu Nicolae” din Gheorgheni a
fost preluat de către trei profesori ai liceului din perioada interbelică: Lukáks
Tamás, Nagy Gyula și Baktai Albert. În data de 20 octombrie s-a deschis
Gimnaziul Regal Maghiar de Stat, cu 16 profesori maghiari, dintre care 6
funcționaseră și sub stăpânire românească, având înscriși, în clasele cu predare
în limba maghiară, 262 de elevi, dintre care 9 români. Documentele vremii
arată care era componența corpului elevilor: 85 erau foștii elevi maghiari, 12
erau refugiați din Transilvania de Sud sau din Bucovina, iar restul erau
persoane mai în vârstă, cărora li se permisese, în mod excepțional, să se înscrie
în clasele mai mici.1798 Situația românilor înscriși nu s-a îmbunătățit nici în
ceilalți ani ai funcționării sub stăpânire maghiară. În anul școlar 1943-1944
erau înscriși 6 elevi români greco-catolici. Printre materiile predate se regăsea
și Limba Română, ca limbă străină.1799
La Bicazul Ardelean, învățătorul român, director de școală, Nicolae
Butnariu, după ce a refuzat trecerea la romano-catolicism1800, a fost obligat de
autorități să predea averea și toate bunurile școlii învățătorului maghiar Csibi
Gézsa Géza, fără proces-verbal, iar el să se refugieze. Cu toate că Bicazul era o
comună cu o populație românească omogenă, au fost numiți pentru posturile de
învățători numai persoane de etnie maghiară, venite din Ungaria veche, fără
nicio pregătire, care predau exclusiv în limba maghiară, o limbă neînțeleasă de
copiii unei localități curat românești.1801 „Aceștia pe copiii români îi învață că
românii sunt hoți”.1802 Așadar, la Bicazul Ardelean, comună cu o populație de
13.700 români și 370 maghiari, nu exista nicio formă de învățământ
românească. Românii din această localitate, în frunte cu Gavrilă I. Țepeș, au
formulat, în vara anului 1940, o petiție pentru înființarea unei școli
confesionale românești, pe care semnatarii petiției se angajau să o întrețină pe
cheltuiala lor, inclusiv să asigure salariu și locuință învățătorului român, care ar
1796
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 162.
1797
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 260.
1798
Radu Traian ROȘCA, Timpuri și oameni…, p. 45.
1799
Radu Traian ROȘCA, Timpuri și oameni…, p. 46.
1800
A.N.I.C., Fond P.C.M., dosar 238/1940-1941, f. 8.
1801
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 285, 287.
1802
A.N.I.C., Fond P.C.M., dosar 238/1940-1941, f. 12.

348
fi urmat să fie încadrat. Cererea lor a avut ca urmare arestarea inițiatorilor
petiției și persecutarea celorlalți semnatari, motiv pentru care, o parte din
aceștia au fost nevoiți să se refugieze în luna octombrie 1941.1803
În primele zile ale ocupației maghiare, învățătoarei Ecaterina Popescu
din Frumoasa, județul Ciuc, care se afla în vizită la mama sa, în orașul Sfântu
Gheorghe, i s-a interzis să revină în comuna de domiciliu, fiind forțată să se
refugieze în data de 12 septembrie 1940.1804
Directorul școlii primare din Voșlobeni, Nicolae Lateș, a fost închis și
torturat, în cadrul disputei pentru trecerea parohiei românești din localitate sub
tutela episcopiei greco-catolile maghiare din Hajdudorog.1805 La data de 26
octombrie 1940, învățătorul Grigore Colceriu, din aceeași localitate, a fost
arestat de autoritățile maghiare și reținut pentru 24 de ore, apoi forțat să
semneze o declarație prin care renunța la cetățenia maghiară, iar, la 29
octombrie, a fost expulzat peste graniță, prin punctul de trecere Sfântu
Gheorghe – Chichiș. Prin urmare, ca și în restul școlilor din cele trei județe, au
fost aduși învățători maghiari, care au luat locul românilor, predând în limba
maghiară, inclusiv Religia fiind predată în această limbă.1806 În urma obligării
personalului didactic de a părăsi Ungaria, biblioteca și arhiva școlii au fost arse
de către autoritățile militare în curtea școlii, dându-se ordin ca învățământul să
se desfășoare doar în limba maghiară, ulterior toți învățătorii români fiind
înlocuiți cu învățători maghiari.1807
La Izvorul Mureșului, secția română a fost desființată.1808 În data de 8
decembrie 1940, preotul Emil Colceriu îl anunța pe episcopul Iuliu Hossu că la
școala de stat din parohia Mureș Izvor erau înscriși 96 de elevi, din care 59 erau
români. Cu toate acestea, în documentele școlare doar 35 apăreau ca fiind de
etnie română. Preotul Colceriu cerea îndrumări de la episcopie, pentru
îndreptarea erorii și, totodată, cerea mijlocirea episcopului pentru înființarea
unei clase confesionale, unde ar fi putut preda benevol el sau soția sa, care era
cadru didactic, cu experiență.1809
O cerere de înființare a unei clase confesionale în limba română a fost
adresată autorităților maghiare și de către locuitorii comunei Corbu, rămânând,
însă, fără răspuns.1810
La Subcetate, școala confesională, abia redeschisă în 12 iunie 1940, a
fost închisă odată cu instalarea administrației maghiare.1811

1803
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol, 237, f. 139.
1804
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 157.
1805
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 211.
1806
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 212.
1807
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 42.
1808
A.N.I.C., Fond P.C.M., dosar 239/1940, f. 5, 6.
1809
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 241.
1810
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 154.
1811
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1944, f. 70.

349
 Doi din cei șase copii ai preotului Ioan Barna din Bicaz Chei, comuna
Bicazul Ardelean, care erau elevi de liceu la Cluj, au fost nevoiți să se
refugieze în România, deoarece liceul românesc din Cluj a fost restructurat, iar
taxele pentru români erau foarte mari la liceul maghiar, necunoașterea limbii
maghiare împiedicându-i să urmeze un alt liceu. Prin urmare cei doi copii, de
16 și 15 ani, au trecut granița în România, fiind preluați de unchiul lor, Victor
Barna, din Blaj, pentru a putea urma cursurile liceale.1812 După doi ani, în 1942,
le-a urmat și fratele lor Augustin, care absolvise cele 7 clase primare.1813
Aceeași soartă, a exilului forțat, a avut-o și învățătorul Boia Aurel din
Tușnadul Nou, iar învățătorul Șuteu Isidor, din Tușnadul Mare „a fost atacat de
secui, care i-au spart geamurile locuinței” 1814, el refugiindu-se în România, sub
amenințarea cu moartea.
Tânărul învățător, Ion Eftimie, din Dănești, județul Ciuc, a părăsit
localitatea majoritar maghiară, „într-o atmosferă incendiară, fiind huiduit și
apostrofat de săteni”.1815
În județul Treiscaune, în luna septembrie 1940, au fost numiți noii
directori de școală, învățători și profesori, care au depus jurământul de credință
către statul maghiar, în fața comandantului militar al plășii Sfântu Gheorghe,
fiind toți etnici maghiari.1816
La Ozun, în data de 18 septembrie 1940, s-a anunțat că „școala
elementară cu predare în limba română a fost desființată, elevii fiind înscriși, în
mod automat, la școala reformată, cu predare în limba maghiară”.1817
Învățătoarea Irma Silaghi, în vârstă de 24 de ani, din comuna Atid,
județul Odorhei, a fost nevoită să se refugieze, în urma amenințărilor primite
din partea autorităților și a tuturor membrilor noului comitet școlar, care i-au
blocat accesul în locuința aflată în incinta școlii și, apoi, au condus-o, forțat,
până la granița cu România.1818
O notă informativă a Inspectoratului General al Jandarmeriei arăta că, în
întreg județul Odorhei, copiii românilor erau forțați să poarte tricolorul
maghiar, iar cei care nu cunoșteau limba maghiară erau persecutați de
învățători.1819
La Vidacut, în județul Odorhei, învățătorul maghiar, Rety János, care
înainte de Dictat fusese angajat al statului român, pentru secția română a școlii,
după ocuparea Transilvaniei a rămas învățător al tuturor copiilor, însă el era cel

1812
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 306, 307.
1813
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 308.
1814
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 288.
1815
Constantin STAN, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău…”, p. 205.
1816
S.J.A.N. Covasna, Fond Pretura Plășii Sfântu Gheorghe, dosar 3/1940, doc. 23.XI.1940.
1817
S.J.A.N. Covasna, Fond Pretura Plășii Sfântu Gheorghe, dosar 1/1940, doc. 41.
1818
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 89.
1819
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 131.

350
care îi ațâța pe locuitorii maghiari „la acte de teroare împotriva românilor”.1820
Copiii români de la școala primară, care învățau exclusiv în limba maghiară,
erau obligați „să treacă pe la porțile tuturor românilor din drumul lor și să strige
tot felul de cuvinte murdare și de batjocură neînchipuită la adresa
românilor”.1821 Școlarii care refuzau să strige, de frica părinților, erau arestați și
ținuți în arest 2-3 zile. La serbarea de 15 martie 1942, elevii români au fost duși
la biserica romano-catolică, unde au fost obligați să strige anumite strigături
jignitoare la adresa românilor și să cânte imnul național al Ungariei.1822 În cazul
în care elevii români nu pronunțau corect ungurește, erau bătuți, de către
învățător, care scotea revolverul și îl îndrepta spre ei, amenințându-i cu
împușcarea.1823 Din cauza bătăilor și a amenințărilor primite, unii elevi au fugit
peste graniță, fără părinți și fără a avea vreun suport.1824 Locuitorii români ai
Vidacutului au cerut schimbarea grabnică a învățătorului, în luna septembrie
1942.1825
De suferit au avut și învățătorii și școlile românești din localitățile, care
până la 1 septembrie 1940, aveau un mare număr de elevi români: Ana și Ioan
Stoenec din Bicsad, Scarlat Mihăilescu, Constantin Butoi, Albert Sigismund,
Gabriela Ianoși, Irina Sigismund și Ecaterina Nagy din Bățanii Mari, Odor
Oprea și Radu Borcea, Ștefan Ciutac, Ana Ciutac, Vasile Buleti și Elena Raț,
din Cernatul de Jos, Maria Nagy, Cornelia Nagy, Luiza Incze, Andrei Nagy,
din Aita Seacă, Iosif Balea, Ioan Imeț, Simion Micu, Elisabeta Cseh, Virginia
Staube din Ghelința, Albert Deneș, Ana Melinte, Vasile Sitea și Elena Boldea,
din Lemnia, Dominic Sasz, Mihai Marton, Elena Roman, Anton Teodorescu,
Ioan Negrea și Vasilica Dinu din Ciucsângeorgiu, Nicolae Nicolaescu din
Lisnău, Vasile Nasta, tereza Hegheduș, Elisabeta Kiss, din Vârghiș, Alexandru
Palfi, Lucreția Mereuță, Elena Pavel și Irma Varga din Căpeni, Virgil Stănilă,
Silviu Tudoran, Bela Kiss și Berta Gaborden din Merești, Iuliu Mureșan și
Carol Vaida din Crăciunel, Constantin Rusu, Ecaterina Șarpe, Ecaterina Pâslea
și Constantin Albu, din Plăieșii de Jos. Toți aceștia au fost izgoniți de populația
maghiară sau de administrație, școlile fiind preluate și transformate în școli cu
predare în limba maghiară.1826
În majoritatea localităților, elevii români erau înregistrați cu limba
maternă maghiară, iar limba română era considerată ca limbă străină, pe care
elevul o cunoștea în plus. La fel s-a întâmplat și la Lunca de Sus, unde în

1820
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1821
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 432.
1822
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 433.
1823
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 64.
1824
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 69.
1825
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 433.
1826
Ioan. N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 239-255.

351
dreptul elevilor români, pe lângă limba maternă maghiară, era menționat „În
afară de această limbă mai cunoaște și limba română”.1827
În luna decembrie 1940, episcopul greco-catolic al Clujului, Iuliu
Hossu, cerea parohiilor aparținătoare de protopopiatul Târgu Mureș, prin
protopopul delegat Ioan Gergely, să alcătuiască situații referitoare la
învățământul confesional din eparhia sa. De asemenea, episcopul cerea și
raportarea situației referitoare la clădirile școlilor confesionale, cu speranța
reînființării lor, raportându-se câte cadre didactice existau la 30 august 1940,
câte mai existau în momentul întocmirii situației și ce nevoi avea comunitatea
din acest punct de vedere, justificate de numărul elevilor, care trebuia și acesta
raportat. Acolo unde nu mai existau preoți, protopopii erau cei care trebuiau să
întocmească aceste situații, culegând date de la curatori, iar dacă și aceștia
lipseau, atunci erau nevoiți să ceară ajutorul primăriilor.1828 În urma solicitării
adresată de episcopul unit, preotul Gheorghe Stânea din Tulgheș, raporta că la
28 decembrie 1940 „la Tulgheș nu mai sunt învățători nici învățătoare românce
iar situația e incertă. Nu există nici cataloage și nici orarul nu a fost
definitivat”.1829
După o perioadă de relaxare a politicii de intimidare a angajaților
români, în special a învățătorilor, în perioada 16-21 mai 1942 a început
înrolarea în armată a contingentului 1943, care a avut în vedere, în primul rând,
înrolarea învățătorilor și a tuturor intelectualilor români. Cu această ocazie „s-a
început o acțiune de decădere din funcții a tuturor învățătorilor români care
funcționau la cursul primar superior, printre care și Eugen Simionca de la
Lunca de Jos, și a tuturor soțiilor preoților de origine română, care dețineau
posturi de învățătoare”.1830
Secretarul General din Ministerul român de Externe, Gheorghe
Davidescu, a avut o întrevedere, în data de 8 iunie 1942, la sediul Ministerului
de Externe din București, cu contele de Vladar, însărcinatul cu afaceri al
Ungariei la București, în care i-a cerut ca învățătorii români să fie lăsați la vatră
până la terminarea anului școlar. Oficialul maghiar a răspuns că nu poate
promite nimic, dar a cerut un tabel nominal cu toți învățătorii concentrați. În
realitate, tineretul școlar, începând de la grădiniță până la școala secundară,
„era forțat să învețe istoria maghiară, concepută potrivit intereselor de
deznaționalizare”.1831
În data de 28 iunie 1942, Ministerul Culturii naționale din Ungaria,
potrivit unei decizii luată de Consiliul de Miniștri, a dispus ca în anul școlar
care urma să înceapă la 1 septembrie 1942, în întreaga Transilvanie de Nord să

1827
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 305.
1828
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 67941940, f. 5.
1829
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 83.
1830
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 58.
1831
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 153.

352
funcționeze următoarele școli secundare românești: „trei licee de băieți, două
licee de fete, un liceu mixt comercial, două școli industriale de băieți și fete, un
seminar ortodox și unul greco-catolic” 1832, niciuna din aceste școli nu se afla,
însă, pe teritoriul celor două județe pe care le studiem.
Începând cu același an, a fost introdusă în programa școlară a tuturor
școlilor din Transilvania de Nord, „ora militară”, al cărei scop declarat era
educarea tineretului într-un spirit militarizat.1833
Pe de altă parte, la 19 februarie 1943, Poliția din Cluj a confiscat 4.000
de manuale de religie pentru clasa a VI-a, aflate în stocul Episcopiei Clujului și
la vânzare în librăriile acesteia, motivând că acestea erau editate de
moștenitoarea Episcopiei Vadului și Feleacului, care fusese înființată de
domnitorul român Ștefan ce Mare, în urma înfrângerii suferite la Baia de Matei
Corvin.1834
În puținele școli secundare românești, unde se preda, printr-un consens,
Religia în Limba Română, profesorii români de Religie nu primeau salariu de
la stat și nu erau remunerați sub nicio formă.1835
Prin purtarea de grijă a episcopului Nicolae Colan, până în anul 1943, s-
a reușit tipărirea, la Cluj, a noilor manuale de Religie pentru clasele I-IV
primare, pe care preoții parohi le foloseau la orele de cateheză ținute în
parohii.1836 La aceste ore de cateheză, conform manualelor, preoții îi învățau pe
copii, în primul rând rugăciunile cele mai importante, iar, în al doilea rând,
cântările liturgice. Începând cu anul 1943, când, așa cum am spus mai sus,
Religia putea fi predată copiilor în limba declarată în actele de stare civilă,
orele de cateheză ținute de preoți, se încheiau cu un examen semestrial, al cărui
notă era trecută în situația școlară, de către preot, ca și profesor de Religie.1837
În data de 27 iunie 1944, Legația română la Budapesta, prin nota nr.
5821/P, anunța Ministerul de Externe de la București că, în data de 3 iunie,
același an, autoritățile militare germane, în colaborare cu autoritățile maghiare,
au rechiziționat și puținele școli de stat românești din Transilvania de Nord:
liceele și școlile secundare și primare din Oradea, Liceul de fete „Sf. Terezs” și
internatul acestuia din Cluj, internatul liceului de băieți din Cluj, seminarul
ortodox și unit din Cluj, liceele normale de băieți și fete din Gherla, liceul din
Năsăud.1838
Ca un răspuns dat istoriografiei maghiare, care, așa cum am arătat mai
sus, acuză statul român interbelic de discriminare școlară, trebuie menționat
faptul că, în perioada interbelică, și în perioada anilor 1940-1944, în România,
1832
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 179; vol. 195, f. 1-2.
1833
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 363.
1834
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 292.
1835
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 118.
1836
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 171.
1837
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 206.
1838
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 195, f. 239.

353
„nu exista sat, comună sau oraș, unde locuiesc maghiari, care să nu aibă școli
sau secții cu limba de predare maghiară, pentru copii acestora. Aceste școli
există chiar și acolo unde sunt numai cinci copii de maghiari”.1839
Situația învățământului românesc din județele Harghita și Covasna, în
perioada Dictatului de la Viena, a fost, așadar, una deosebit de grea. În toate
localitățile din Arcul Carpatic, școlile românești, de stat și confesionale, au fost
preluate de administrația maghiară și transformate în școli cu predare exclusiv
în limba maghiară. Ca și în cazul preoților, majoritatea învățătorilor și
profesorilor români au fost expulzați sau alungați de populația maghiară, în
primele zile ale ocupației și înlocuiți cu cadre didactice maghiare, cu sau fără
calificare. Sutele de mii de copii români au fost obligați să frecventeze școlile
cu predare exclusiv în limba maghiară sau să absenteze de la cursuri, cum a fost
cazul multora dintre copiii români. În ciuda tuturor încercărilor ierarhilor
români, a presiunilor venite din partea statului român sau din partea altor foruri
internaționale, de a ameliora starea învățământului românesc, statul maghiar nu
a făcut concesii, situația cunoscând foarte puține îmbunătățiri, majoritatea lor,
de formă iar nu de fond.

4.6. Starea instituțiilor și asociațiilor de cultură

Starea de înflorire a vieții culturale a românilor din Transilvania de

Nord și din județele din sud-estul Transilvaniei, în special, a fost brusc
întreruptă de Dictatul de la Viena.
Atât asociațiile culturale, cât și cele artistice, sportive, religioase, dar și
bibliotecile și instituțiile de presă și-au încetat activitatea, din pricina lipsei
conducătorilor locali, care fuseseră expulzați sau se refugiaseră, fapte ce au
condus la dezorganizarea totală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în urma
măsurilor Guvernului ungar, care interzicea orice manifestări colective
românești.1840
Episcopul Hossu aducea la cunoștință, în data de 20 octombrie 1940,
Ministerului român al Afacerilor Străine, că guvernul maghiar era hotărât să
interzică apariția ziarului Tribuna de la Cluj și a tuturor săptămânalelor
românești, dacă guvernul de la București nu ar fi autorizat apariția ziarelor
Brassói Lapok și Aradi Hírlap.1841 Ca răspuns, Ministerul de Externe anunța
Legația română de la Budapesta, că dacă și ziarul Tribuna, singurul românesc
din Transilvania de Nord, va fi interzis, atunci guvernul de la București se

1839
Ioan. N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 254.
1840
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 160.
1841
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 14.

354
vedea nevoit să suprime toate ziarele în limba maghiară din România.1842
Guvernul de la Budapesta a răspuns la 28 octombrie 1940 Ministerului Român
de Externe, prin legația ungară de la București, că este gata să reautorizeze
apariția ziarului Tribuna și a altor două cotidiene, în schimbul permisiunii de
tipărire a trei ziare maghiare în România.1843
În data de 3 decembrie, Iuliu Hațieganu anunța Ministerul Român de
Externe, prin Consulatul de la Cluj, că ziarul Tribuna Ardealului avea un tiraj
zilnic de 5.000 de exemplare și pătrundea din ce în ce mai adânc în teritoriile
cedate. „Țăranii sunt, în deosebi, doritori să citească singura slovă românească,
care le aduce știri din țară”.1844 Principala lipsă era aceea a gazetarilor
pricepuți, din cauză că cei mai mulți au părăsit Clujul, majoritatea fiind
expulzați, iar situația financiară a redacției nu permitea angajarea altora.
Cheltuielile se ridicau lunar la suma de 7.000 de pengö (20.000 de lei). În
discuția cu reprezentantul diplomatic român, Iuliu Hațieganu cerea și ajutorul
guvernului român pentru singura foaie românească, cu apariție zilnică, din
Transilvania ocupată, ajutor care nu ar fi putut sosi într-un mod vizibil, ci
clandestin, prin mijlocirea Legației române de la Budapesta.1845 În data de 14
decembrie 1940, Mareșalul Ion Antonescu a dat următoarea rezoluție, cu titlul
„Secret”, care a fost trimisă ministrului finanțelor, G. Cretzianu, prin care
aproba finanțarea ziarului transilvănean: „Aprob. Fondul se va trimite pe câte
șase luni în mod discret Legației României din Budapesta. Se va trece în
fondurile pentru susținerea românismului în străinătate desemnat «Fond R.» la
Președenția Consiliului de Miniștri. D-l Cretzianu va discuta la viitoarea
ședință a Consiliului de Minișrti cu mine această chestiune”.1846
În data de 28 octombrie 1940, la Târgu Mureș, a fost confiscat întreg
stocul de exemplare al ziarului Tribuna Ardealului ce se afla la chioșcul unei
văduve de etnie română. „Ziarele au fost arse în piață, iar femeia a fost arestată
pentru faptul că a îndrăznit să pună în vânzare ziare valahe”.1847
Un număr de 5 ziariști de la același ziar românesc au fost concentrați în
armata maghiară, în luna mai 1942. În schimbul desconcentrării lor, Ungaria a
cerut României desconcentrarea unui număr de 15 lideri ai comunității
maghiare din Transilvania de Sud.1848
În ceea ce privește ASTRA și celelalte asociații culturale, un raport al
Legației române la Budapesta, care centraliza datele primite de la Consulatele
românești din Transilvania de Nord, arăta că la 15 octombrie 1941, pe teritoriul
Ungariei, nu funcționa nicio asociație românească cu scop cultural, artistic sau
1842
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 15.
1843
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 17.
1844
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 51.
1845
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 52.
1846
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 68.
1847
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 80.
1848
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 84.

355
sportiv. Despărțămintele ASTREI nu mai existau în fapt, și puținii
reprezentanți de frunte ai românilor rămași nu posedau o situație exactă a
foștilor membri ai Asociației. Principalele măsuri, pe care statul maghiar le-a
luat împotriva asociațiilor culturale și artistice românești, din teritoriul cedat, au
fost: rechiziționarea sediilor asociațiilor, confiscarea bibliotecilor, și
interzicerea întrunirilor, care era fundamentată legal, prin Ordin al Ministrului
de Interne.1849
Asociația ASTRA din Miercurea-Ciuc, care era condusă de către
preotul ortodox Ioan Borcan, a fost desființată imediat după instalarea armatei
maghiare. În ziua de 15 septembrie, o grupă de jandarmi a intrat în casa
parohială, care era și sediul ASTREI, și a confiscat aparatul de proiecție
cinematografică și biblioteca asociației, fără nicio justificare și fără să elibereze
vreun act doveditor.1850
Odată cu instalarea administrației civile, situația asociațiilor românești
s-a ameliorat, aparent, prin Ordonanța Guvernului nr. 371.001/940 din 20
decembrie 19401851, care dispunea ca până la 1 iulie 1941, asociațiile românești
să poată funcționa după legislația românească, iar până atunci erau invitate să-
și înainteze Ministerului ungar de Interne statutele redactate în conformitate cu
legile maghiare. Dacă până la acea dată nu reușeau să îndeplinească aceste
condiții, urmau să fie dizolvate de către subprefecți. Faptul că personalitatea
juridică se acorda exclusiv de către guvernul ungar, iar nu de judecătorii, ca în
România, și din cauza necunoașterii ordonanței mai sus amintite, dar și a
faptului că majoritatea conducătorilor asociațiilor erau expulzați sau refugiați,
iar multor asociații românești li s-au confiscat activele, odată cu intrarea
trupelor de ocupație în Ardealul cedat, au făcut ca nicio asociație românească
să nu primească personalitatea juridică până la sfârșitul anului 1941.1852
Terenurile și clădirile școlilor și ale bibliotecilor, precum și casele de cultură de
stat, au trecut în posesia statului maghiar, iar unele dintre edificiile culturale ale
Astrei nu au apucat să fie intabulate până la ocuparea Ardealului, devenind
neintabulabile odată cu instalarea administrației maghiare.1853 Toate aceste
cauze, cărora li se adaugă și altele, au dus la imposibilitatea obținerii
personalității juridice de către asociațiile românești din Transilvania de Nord.
În ceea ce privește activele confiscate ale societății culturale ASTRA,
acestea au fost confiscate de statul maghiar și împărțite spre folosul societăților
maghiare. Această rechiziționare a făcut obiectul unui protest al ministrului
plenipotențiar al României, din acea vreme, la Budapesta, Valer Pop, care a
amenințat Ungaria cu denunțarea atitudinii sale antiromânești la puterile

1849
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 161; vol. 360, f. 119.
1850
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 237.
1851
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 162.
1852
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 163.
1853
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 164.

356
Axei.1854 Acestui protest se adaugă și protestul conducerii Astrei, de la Sibiu, în
legătură cu abuzurile săvârșite de administrația maghiară, în special
rechiziționările de imobile, care erau construite din fondurile proprii ale
asociației, și, deci, fiind proprietate privată, de drept comun.1855 Un astfel de
exemplu este Palatul Cultural din Reghin. Prin sentința nr. 629-941 din 24
martie 1941, Judecătoria din Reghin „ordona, din oficiu, radierea dreptului de
proprietate a societății culturale Astra și intabularea dreptului de proprietate în
favoarea Statului Maghiar asupra imobilelor înscrise în Cartea Funduară nr.
3521”.1856 Recursul făcut la Tribunalul Târgu Mureș de către Consulatul român
de la Cluj a avut același rezultat.1857
La Bicazul Ardelean, acolo unde înainte de Dictat funcționa o filială a
ASTREI, condusă de preotul Teodor Cândea, odată cu intrarea trupelor
maghiare de ocupație, a fost confiscată întreaga arhivă a asociațiunii,
aducându-i-se la cunoștință preotului, de către notarul Emerik Bolog, despre
scoaterea acesteia în afara legii.1858
Societatea Astra din Târgu Secuiesc, condusă de protopopul Ioan
Rafiroiu, din Poiana Sărată, care deținea un patrimoniu bogat, a rămas fără
conducător și fără membri, în urma expulzării acestora.
Activitatea asociațiilor cu caracter religios era în stagnare completă la
10 octombrie 1941, reorganizarea lor nefiind permisă de către guvernul de la
Budapesta.1859
Astfel, documentele vremii arată că, la Vâlcele, județul Treiscaune, prin
purtarea de grijă a episcopului Nicolae Colan de la Cluj, preotul Alexandru
Pătruțiu reușise să reorganizeze, la 15 ianuarie 1953, Societatea femeilor
ortodoxe române, care avea un buget propriu inițial de 100 de pengö, casieră,
secretară și verificatoare, președinte fiind preotul paroh. În ședința de înființare,
noua societate s-a declarat continuatoarea societății desființate în 1940, intrând
în posesia patrimoniului acesteia, care consta în vase și obiecte de bucătărie.1860
De lăudat este și efortul lui Emil Hațieganu, care a reușit să mențină, cu
mari sacrificii, apariția ziarului Tribuna Ardealului. În anul 1943, la împlinirea
a 300 de ani de la tipărirea Cazaniei lui Varlaam, Mitropolitul Moldovei, acesta
a cerut preoților din secuime să îi trimită date despre existența acestei cărți, de
mare valoare, în bibliotecile parohiilor în care slujesc sau peste care au fost
puși administratori. De asemenea, preoții care găseau astfel de exemplare
trebuiau să transmită și informații despre starea cărții, dacă avea adnotări sau

1854
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 183.
1855
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 186-187.
1856
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 196.
1857
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 269.
1858
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 146.
1859
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 119.
1860
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 32.

357
alte însemnări, în ce limbă erau acestea și alte detalii semnificative, urmând ca
datele culese să fie publicate la Cluj, într-un volum omagial.1861
În schimb, alt ziar important pentru românii ardeleni, Renașterea, a fost
interzis la publicare, acesta continuând, totuși, să apară, în România, din sediul
strămutat la Alba Iulia.1862
Până la 14 iulie 1944 au fost înființate în Ungaria 30 asociații noi,
cărora li se adaugă Fundația Gojdu, care deserveau interesele românilor din
Transilvania de Nord, însă niciuna nu era din localitățile din actualele județe
Harghita și Covasna.1863
Vedem, așadar, că și viața culturală a românilor rămași în Transilvania
de Nord a suferit mari modificări, odată cu Dictatul de la Viena. Principalele
asociații culturale și religioase, care adunaseră un patrimoniu impresionant și
care reușiseră în perioada interbelică să reaprindă flacăra românismului în
județele Harghita și Covasna, printre care și ASTRA, au fost suprimate, prin
cadrul legislativ creat de către guvernul de la Budapesta. Cu foarte mare
greutate, în locurile unde au fost reinstalați preoți, sau acolo unde preoții
români au reușit să rămână, au început să reapară noi societăți care serveau
intereselor românilor din Ungaria, însă într-un număr incomparabil mai mic și
cu prerogative, evident, restrânse.

4.7. Ecouri ale românismului în presa vremii

4.7.1. Ecouri în mass-media română

Singurul ziar românesc, care a putut să mai apară în teritoriul ocupat, a

fost Tribuna Ardealului, de la Cluj, fondat și condus, la început, de Emil
Hațieganu, fost ministru al guvernului de la București. Această gazetă chema la
unirea tuturor românilor din Transilvania de Nord, sub semnul românismului.
De asemenea, Emil Hațieganu, îi chema, prin litera Tribunei, pe toți
funcționarii românii, rămași în Ardealul ocupat, să se alăture unei asociații
românești din Cluj. Tot el reușea să publice Calendarul Tribuna Ardealului, în
care Episcopul Nicolae Colan reușea să transmită un mesaj românilor „Iubiți-vă
frățește, căci din iubire izvorăște adevărata pace sufletească”.1864

1861
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Treiscaune, dosar 102/1943, f. 157.
1862
Telegraful Român, nr. 4/1941, p. 3.
1863
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 170-175.
1864
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 42.

358
 Alt ziar clujean, Renașterea, a cărui apariție a fost suprimată de către
autoritățile maghiare, s-a refugiat la Alba Iulia.1865
Foaia oficială a Mitropoliei Ardealului, Telegraful Român, publica, în
fiecare număr, știri din Ardealul ocupat. Informațiile proveneau din surse
precum declarațiile preoților și ale credincioșilor refugiați, de la Delegatul
Marelui Stat Major pe lângă comisia de ofițeri, din mărturii ale elevilor și
studenților care se întorceau din vacanțele petrecute alături de familiile lor din
Transilvania de Nord, din scrisori sosite, prin poștă, de la consilieri ai
Episcopiei Clujului etc.
Unul dintre articole, de exemplu, intitulat „Știri din teritoriul ocupat”,
făcea sinteza primelor luni de ocupația maghiară: „Crâncena tragedie a
populației ortodoxe din județele Treiscaune, Ciuc și Odorhei sub ocupația
maghiară, continuă. După ce s-au retras Preoții ortodocși, au început
expulzările fruntașilor țărani și sechestrarea averilor. Armata maghiară și
populația civilă au început să dărâme bisericile noastre, construite cu trudă și
jertfe. Astfel ne vin știri că s-au dărâmat bisericile din Vârghiș, Racoșul de Sus,
Biborțeni, Boroșneul Mare și Căpeni, iar la Cristur au fost dărâmate turlele
bisericii ortodoxe. Bisericile noastre erau podoabe arhitectonice ale acestei
regiuni. Actele de vandalism ale Maghiarilor scot la iveală instincte ancestrale
ale vecinilor noștri, de cari ne deosebim, pentru că neamul nostru e neam
ziditor de biserici, iar nu dărâmător de sfinte locașuri – cum sunt ei”.1866
De altfel, editorii Telegrafului menționau că: „Am scris adeseori despre
nevoințele apostolești ale P.Sf. Episcop Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și
Clujului. Am scris nu numai pentru că privirile noastre sunt mereu ațintite
înspre frații căzuți sub o stăpânire străină ci mai cu seamă din pricină că
vajnicul purtător al făcliei românești de dincolo de Feleac ne-a dat mereu prilej
să ne ocupăm de sporul exemplar al atât de îngreuiatei Sale arhipăstoriri”.1867
Pentru exemplificare, redăm câteva din titlurile pe care foaia
mitropolitană le prezenta: „Din Ardealul robit” 1868, „Barbariile maghiare
continuă cu furie” 1869, „Alte sălbăticii maghiare” 1870, „Declarațiile țin locul
înfăptuirirlor în Ungaria” 1871, „În teritoriul cedat nu se mai termină cu
persecuțiile” 1872, „Colind românesc în pământ înstrăinat…”1873 și multe altele.
Ziarul Adevărul din 15 octombrie 1940, într-un articol intitulat
„Aspecte din secuimea «eliberată»”, făcea dezvăluiri în ceea ce privește

1865
Telegraful Român, nr. 4/1941, p. 3.
1866
Telegraful Român, nr. 3/1941, p. 3.
1867
Telegraful Român, nr. 37/1941, p. 3.
1868
Telegraful Român, nr. 44/1940, p. 1.
1869
Telegraful Român, nr. 45/1940, p. 1.
1870
Telegraful Român, nr. 46/1940, p. 3.
1871
Telegraful Român, nr. 51/1940, p. 3
1872
Telegraful Român, nr. 51/1940, p. 5.
1873
Telegraful Român, nr. 52/1940, p. 5.

359
cererile secuilor plecați din teritoriul românesc în cel ungar, de a se întoarce în
partea românească a Transilvaniei, deoarece soarta maghiarilor de dincolo de
noua graniță este mai grea decât cea de dinaintea Dictatului.1874 În continuare
articolul arăta că așa-numita „eliberare” nu era pentru secui ceea ce speraseră și
că reformele promise erau împovărătoare pentru populația din secuime.
Imaginea generală după o lună și jumătate de ocupație maghiară era
următoarea: „Oameni care aleargă după hrană și muncă. Nobilii sunt preocupați
să înființeze fabrici de spirt. Secuii nu știu ce să mai creadă, după cinci
săptămâni de ocupație, despre regimul maghiar și cel Românesc”.1875
Tot în luna octombrie 1940, ziarele românești au publicat articole și
studii referitoare la progresul tehnologic, cultural, educațional ș.a., pe care l-a
înregistrat Transilvania în timpul stăpânirii românești de 20 de ani. Articole ca
cel din Adevărul cu titlul „O izbitoare deosebire de concepții și de procedee: Ce
a făcut România pentru cultura poporului din Ardeal și ce n-a făcut
Ungaria” 1876, sau studiul Ing. Dr. Nicolae Arcadian din Ministerul Economiei
Naționale, cu titlul „Progresul industriei din Transilvania și Banat sub stăpânire
românească”, publicat în Universul din 5 octombrie, completate de studii
referitoare la originea secuilor sau la vitejia românilor ale lui G. Popa-Lisseanu,
veneau ca un răspuns la articolele defăimătoare și calomnioase din presa
maghiară.1877 Studiul „Originea Secuilor sub raportul indicelui Biologic”,
publicat în Adevărul arăta că secuii din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune
aveau același indice biologic între ei, de 2,11, ceea ce denota că aveau aceeași
origine etnică, însă acest indice este foarte apropiat de cel al românilor din sud-
estul Transilvaniei și foarte puțin diferit de cel al românilor, în general. Studiul
a fost făcut prin măsurarea matematică a analizelor de sânge a peste 10.600 de
secui, iar în cazul a 3.858 de teste s-a observat o suprapunere desăvârșită cu
românii din sud-estul Transilvaniei, ceea ce denotă că o mare parte a secuilor
erau români maghiarizați. Ungurii din județul Mureș, în schimb, aveau un
indice biologic mai apropiat de cel al ungurilor din Câmpia Panoniei, dar total
diferit de cel al bulgarilor și al slavilor. Analizele de sânge ale locuitorilor din
comunele Jimbor, Aita Mare, Hăghig și Dalnic arătau că locuitorii acelei zone
erau sași maghiarizați.1878
Ca o reacție la toate știrile false publicate de presa maghiară, ziarul
România Nouă scria la 3 decembrie 1940 că ungurii „au redeșteptat în veacul al
XX-lea grozăviile năvălirilor tătare… Dar oricât de perfectă ar fi sălbăticia

1874
Ziarul Adevărul, nr. 302, 5 octombrie 1940, p. 14.
1875
Ziarul Adevărul, nr. 302, 5 octombrie 1940, p. 14.
1876
Ziarul Adevărul, nr. 307, 10 octombrie 1940, p. 4.
1877
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 21-23.
1878
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 22.

360
bestială ungurească, ea numai asupra statului maghiar va putea să aibă
consecințe”.1879
Cuvântul din 8 decembrie 1940, sub titlul „Se aud trosnind încheieturile
Ungariei Noi” dezvăluia starea de fapt din Transilvania ocupată, în care secuii
erau foarte nemulțumiți, în primul rând pentru că redeveneau lucrători ai
pământurilor retrocedate grofilor, nemaifiind proprietari „plângând și cerând
dreptatea românească… azi când se văd lucrând la grofi, numai de Ungaria
Mare nu le arde”.1880 Pe de altă parte, câteva din ziarele de limbă maghiară din
Transilvania de Nord au fost cenzurate, principalul motiv fiind acela că au
protestat împotriva chestiunii agrare, prin publicarea unei poezii a lui Petőfi
Sándor privitoare la redeșteptarea țărănimii maghiare. De asemenea, o altă
nemulțumire a secuilor era aceea că pentru a trece granița în vechea Ungarie,
aveau nevoie de pașaport ca și înainte de Dictat.1881
Printre altele, singurul ziar românesc din Transilvania de Nord, Tribuna
Ardealului, publica, la 6 iunie 1941, un articol despre școlile confesionale, care
funcționau cu mare dificultate. Ziarul făcea comparația cu școlile maghiare,
confesionale și de stat, din România, care erau cu mult mai numeroase, și ale
căror funcționare era garantată de statul român.1882

4.7.2. Calomnieri ale României în mass-media maghiară

Presa maghiară a început, imediat după Dictatului de la Viena, o

campanie de calomniere a României.
Aceasta se ocupa, îndeosebi, cu dezinformarea opiniei publice în ceea
ce privește situația politicii românești în prima jumătate a anului 1940, vizând
destabilizarea încrederii cetățenilor români, în special a celor de etnie
maghiară, dar și a celor de etnie germană, prin cotidianul Pester Lloyd de limbă
germană, editat la Budapesta. Cu toate acestea, politica românească părea
sigură pe ea și era convinsă că integritatea unui stat în pericol nu poate fi
susținută cu simple fraze ale unui redactor șef.1883
În data de 6 septembrie, o știre dovedită falsă, care circula în presa
maghiară scrisă și difuzată la Radio Budapesta anunța că autoritățile române au
distrus o parte din utilajele și mașinile de la fabrica de tutun din Sfântu

1879
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 50.
1880
Ion BLĂGILĂ, „Se aud trosnind încheieturile Ungariei Noi”, în Cuvântul, nr. 302, 8
decembrie 1940, p. 1.
1881
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 57.
1882
Tribuna Ardealului, Anul II, nr. 207, 6 iunie 1941.
1883
Sine nomine, „Auslandschau – Rumänien: Von de FNW zur PdN”, în Pester Lloyd
Abendblatt, nr. 141, 22 iunie 1940, p. 1.

361
Gheorghe iar altă parte au fost transportate dincolo de viitoarea graniță, în
România.1884
În seara zilei de 12 septembrie 1940, o știre la Radio Budapesta anunța
că în ziua de 10 septembrie, când trupele maghiare treceau prin comuna
Trăsnea, județul Sălaj, din pădure au fost atacate cu focuri de armă. Soldații au
înconjurat comuna deschizând foc. Același post a anunțat că au fost împușcați
16 români, dintre care 4 erau „manicurați”.1885
În data de 15 septembrie, oficiosul Pester Lloyd publica un articol cu
titlul „Atrocități românești, privitor la pretinse acte de violență și chiar omoruri,
pe care le-ar fi comis populația românească și autoritățile, cu ocazia retragerii
din ținuturile cedate.1886
Același ziar maghiar de limbă germană publica, la 6 octombrie 1940, un
articol cu titlul „Scrisoare pastorală a Arhiepiscopului român al Aradului,
împotriva Arbitrajului de la Viena” 1887, în care, după o scurtă prezentare a
arhiepiscopului ortodox Nicolae al Aradului, era redată, în întregime, scrisoarea
pastorală dată în data de 5 octombrie 1940, cu ocazia sosirii în România a unui
mare număr de refugiați intelectuali, în frunte cu episcopul Oradiei.
O altă știre falsă demontată de autoritățile române, a apărut în ziua de 7
octombrie 1940 la postul Radio Budapesta, pe parcursul întregii zile, conform
căreia în unele județe din Transilvania s-ar fi comis unele crime împotriva
maghiarilor, anume uciderea unui preot maghiar la Abrud, a trei călugărițe la
Mehadia iar la Lupeni, județul Ciuc, numeroși civili unguri. Ministerul de
Interne a cerut pe cale diplomatică dezmințirea știrilor fiind „difuzate numai cu
scopuri tendențioase”.1888
O altă știre calomnioasă, apărută în ziarul Új Magyarság, se referea la
condițiile insuficiente de la Institutul de Corecție Gherla, care ar fi fost condus
defectuos în regimul românesc. Ministerul de Interne a dezmințit știrea,
aducând mai multe argumente, printre care recentele vizite ale organismelor
internaționale, care au dat calificative foarte bune penitenciarului.1889
De menționat este și știrea de la Radio Budapesta din 4 octombrie,
conform căreia toți etnicii maghiari din România erau concediați din slujbele
lor, în grupuri întregi. Președenția Consiliului de Miniștri dezminte această știre
în presa internă și cere dezmințirea ei și în presa maghiară.1890
În oficiosul Pester Lloyd, ediția de seară, era publicată, la 8 octombrie
1940, lista cu numele deputaților din Transilvania de Nord, convocați să facă

1884
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 37.
1885
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 5.
1886
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 3.
1887
Sine nomine, „Hirtenbrief des rumänischen Erzbischofs von Arad gegen de
Schiedsspruch von Wien”, în Pester Lloyd, 6 octombrie 1940, p. 1.
1888
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 353.
1889
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 359.
1890
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 394.

362
parte din Parlamentul Ungariei. Se poate observa faptul că din cei 46, doar doi
erau de naționalitate germană, iar ceilalți 44 de naționalitate maghiară, fără
prezența vreunui român.1891
Ziarul revizionist Nyirvidék din Nyreghaza Nyíregyháza, în data de 15
octombrie 1940, la rubrica intitulată „La ordinea zilei” publica un articol
defăimător la adresa României cu titlul „De obicei hoțul strigă «prindeți hoțul»
pentru a deconcentra atenția lumii”, în care îi asemăna pe Români cu hoțul din
proverb, ei fiind cei care acuzau autoritățile maghiare „de cele mai înfiorătoare
crime, pe care un ungur nu le poate nici măcar concepe și nicidecum să le
săvârșească”.1892 În continuare scria că România, necunoscând concepția
civilizației moderne, judeca totul în conformitate cu faptele sale, însă se înșela
atunci când credea că cineva din Europa ar fi putut crede insinuările din presa
românească.1893
O notă informativă, cu titlul „Sigur”, a Secției a II-a – Informații – din
Marele Stat Major, informa Ministerul de Externe de la București în legătură cu
mai multe articole apărute în luna Octombrie 1940 în ziarele din Ungaria și
Transilvania, dintre care exemplificăm câteva: Un articol apărut în ziarul
maghiar Keleti Újság din 16 octombrie, anunța că, în locul celor două licee
românești de fete, va funcționa, în Cluj, numai o secție pe lângă liceul maghiar.
Un alt articol, publicat de ziarul Szamos din Satu Mare, publica, la 9 octombrie,
un articol despre „Problema agrară română și colonizările” 1894, articol care avea
scopul declarat de a pregăti opinia publică pentru revizuirea împroprietăririlor
făcute de statul român. Din articol reiese că revizuirea Legii Agrare era
îndreptată doar împotriva elementului românesc, deoarece, conform articolului,
maghiarii care au beneficiat de pe urma împroprietăririi nu aveau să fie
deposedați de avere.1895 Ziarul Magyar Kurír din 15 octombrie, informa că în
județele Békéscsaba, Békés și Gyula, parohiile ortodoxe ar fi cerut și obținut
aprobarea, ca serviciul divin public să nu se mai oficieze în limba română ci în
maghiară. Într-un articol apărut în 16 octombrie în ziarul Függetlenség se
afirmă că sub dominația românească, maghiarii au fost prigoniți chiar și în
domeniul sportiv, unde, prin diferite procedee au fost împiedicați să se afirme.
Între altele, scria că, pentru a-i incomoda pe cicliștii maghiari, li s-ar fi
confiscat bicicletele, cumpărate cu mari sacrificii.1896
Ziarul Magyar Szó din 13 octombrie 1940, relata cu indignare despre
unele presupuse acte de violență săvârșite de români împotriva maghiarilor în
comunele Dumbrăveni, Beșinei și Baziaș, din județul Târnava Mică. Aceștia s-

1891
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 250.
1892
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 13.
1893
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 13.
1894
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 18.
1895
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 18.
1896
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 18.

363
ar fi refugiat la Târgu Mureș, unde au povestit ziariștilor străini din Germania,
Italia și Elveția, ceea ce au pățit.1897 Autoritățile române au deschis o anchetă,
în urma publicării articolului, iar din declarațiile liderilor comunității maghiare
din respectivele localități a reieșit că știrea era una falsă.1898
Új Nemzedék publica în data de 2 decembrie, un buletin de știri primite
din România care „oglindesc dezordinea internă și starea groaznică în care se
afla țara” 1899, publicând și vești conform cărora Brătianu și Gigurtu ar fi fost
omorâți. Din cauza acestei stări de fapt mulți unguri s-ar fi refugiat din
România în Ungaria și chiar unii militari români au dezertat în Ungaria de frica
dezordinii care a pus stăpânire pe țară.1900
Pester Lloyd din 3 decembrie anunța că defăimările pe care românii le-
au adresat Ungariei și Germaniei în ultimii 20 de ani, continuau în ciuda
faptului că România era perdantă în momentul de față, amenințând că peste
puțin timp Transilvania va reveni României.1901
Pe același calapod al persecutării minorității maghiare din România,
ziarul Pesti Újság din 10 decembrie 1940 titra că „Cinci sute de mii de foști
luptători au protestat împotriva persecutării ungurilor din Ardealul
Românesc”1902 protest la care s-au rostit alocuțiuni referitoare la încercările de
pacificare a zonei Europei de Est, prin hegemonia Ungariei Sfântului Ștefan.
Ca răspuns la articolele de presă românești, care arătau că secuilor le
este greu în noua Ungarie, un articol publicat în Esti Kurír din 10 decembrie,
intitulat „Ține minte vecine!”, semnat de Mery István, începea cu întrebarea
retorică „Secuii se plâng și cer dreptatea românească?”.1903 Răspunsul era acela
că secuilor nu le era dor de România, în care, în ultimii ani ar fi fost umiliți și
discriminați. În continuare articolul arăta că așa-zisul „Paradis român” nu a
existat pentru secui, ci pentru ei a fost „Infernul lui Dante”, din care i-a scos
Arbitrajul de la Viena. În situația dată, ei, secuii care au dezertat din armata
română, cu tot cu arme și muniție, cu care „dacă va îndrăzni să treacă o opincă
frontierele trasate la Viena, vor pocni și aceste arme”.1904 În finalul articolului li
se explică românilor că recentul cutremur ce a avut loc în România1905 și s-a
soldat cu multe victime și pagube materiale, ar fi fost de la Dumnezeu, ca

1897
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 24-26.
1898
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 27-43.
1899
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 49.
1900
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 49.
1901
Bundesarchiv, D. R 43 II 1486 b, f. 81.
1902
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 58.
1903
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 59.
1904
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 59.
1905
În data de 10 noiembrie 1940 a avut loc, în România, un cutremur cu magnitudinea de
7,4 grade pe scara Richter, cu o durată de 45 de secunde. Numărul estimat al victimelor a fost de
1.000 de morți și 4.000 de răniți, majoritatea pagubelor fiind resimțite în București, Germania
fiind țara care a ajutat cel mai mult din punct de vedere umanitar România afectată de cutremur. –
Sursa: Bundesarchiv, dosar R 43 II/1486 b, vol. V, f. 67.

364
pedeapsă pentru tratamentul aplicat secuilor în cei 20 de ani de dominație și
avertiza că următorul cutremur va veni peste românii care vor fi îndrăznit să
atace, într-un fel sau altul, deciziile de la Viena1906.
Un alt articol, din Új Magyarság, cu titlul „Ion Antonescu” scris tot în
10 decembrie, îl certa pe mareșalul Ion Antonescu, pentru faptul că a adresat
acuzații la adresa Ungariei, el nefiind în măsură să facă astfel de declarații,
pentru că nu îi cunoștea pe unguri și nici pe secui. Articolul scria că mareșalul a
trecut doar de două ori prin județul Ciuc: prima dată în timpul războiului, în
automobil, iar a doua oară a fost tratat de o boală, într-un spital din Miercurea-
Ciuc, fără să dea detalii în ce împrejurări. Singurii care ar putea vorbi despre
Ungaria sau despre unguri ar fi fost Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Alexandru
Vaida-Voevod, Octavian Goga sau Silviu Dragomir, ca unii care au studiat de
aproape problema secuiască sau a maghiarilor din Transilvania. În continuare,
articolul făcea o descriere a Vechiului Regat al României: „Răscrucea
popoarelor, unde spiritul negustoresc armean și evreiesc și șiretlicul levantin,
cămătăria grecească și moliciunea bizantină ca și încăpățânarea bulgărească, au
zămislit materia internă a sufletului românesc”.1907
Ziarul Pesti Újság din 16 decembrie relata că la frontiera maghiară din
zona Treiscaune-Ciuc, au trecut mai mulți soldați români de naționalitate
maghiară și germană, complet echipați, cu arme și muniție „care au cerut să li
se permită să se stabilească în Ungaria deoarece în armata română erau tratați
neomenos și că la unitățile lor nu au primit de mâncare”.1908 Același cotidian
anunța că la punctele de intrare în Ungaria, din județele Ciuc și Treiscaune, se
prezentau zilnic astfel de dezertori care cereau azil în Ungaria, cărora li se
alăturau și un mare număr de foști funcționari publici. Statul român a demarat o
anchetă în acest sens.1909
Új Magyarság publica, la 19 decembrie, un răspuns la „provocările
românești”, pe care Mareșalul Ion Antonescu, le aproba. Articolul se referea la
știrile de la Radio România și din presa scrisă, referitoare la atrocitățile din
Transilvania de Nord, pe care presa maghiară le eticheta ca fiind „fantezii, pe
care nu le pot imagina decât asasinii cei mai veritabili”.1910 De asemenea ziarul
se arăta nemulțumit de faptul că la București și în orașele Transilvaniei de Sud,
bărbații de stat români inventau știri despre planuri iredentiste maghiare,
amenințând Ungaria cu războiul.1911
Ziarul maghiar, de limbă germană, Pester Lloyd, dezvăluia Germaniei
că presa din România: „Urlă, dă din mâini și din picioare împotriva arbitrajului

1906
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 59.
1907
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 65.
1908
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 70.
1909
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 70.
1910
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 86.
1911
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 86.

365
de la Viena și împotriva înțelegerii româno-bulgare de la Craiova… asemenea
omului care se îneacă, care încearcă să se salveze cu disperare, într-un mod
neputincios. Episcopii, guvernul și presa ar face mari servicii națiunii lor dacă
s-ar lăsa de atacurile contra Ungariei, Bulgariei și Sovietelor. Ungaria privește
cu calm decăderea României”.1912
Iar Esti Kurír trăgea concluzia că România putea fi acuzată de
nerespectarea deciziilor Axei, în ceea ce privește noua organizare teritorială din
estul Europei, fiind pasibilă de pedeapsa pe care o meritau răzvrătiții.1913
Editorialul lui Parragi György din Magyar Nemzet, din ziua de Crăciun
a anului 1940, intitulat „Roma și Bizanțul față în față la Cluj”, era un elogiu
adus catedralei romano-catolice „Sf. Mihail din Cluj” care reprezenta măreția
dar și smerenia catolicismului, pusă în antiteză cu catedrala ortodoxă care era,
din punctul său de vedere, total nepotrivită în peisajul occidental al Clujului,
fiind zidită din ambiția statului român, care a vrut să sublinieze existența unei
noi stăpâniri și a unei noi idei zgomotoase, aceea că la Cluj domnea Bizanțul,
Ortodoxia Răsăriteană, care nu avea, de fapt, nimic de zis în Transilvania.
Măreția și strălucirea catedralei ortodoxe erau rezultate ale „lăudăroșeniei,
demența recordului, fudulia bogăției parvenite, îngâmfarea milionarilor de
război și orgoliul babilonian, care la București a înălțat zgârie-nori, iar la Cluj,
o catedrală pentru 2.000 de oameni și un turn de 90 de metri”.1914 Ziarul
dezvăluia că trufașii români care au zidit catedrala au dispărut din oraș, iar cei
care au rămas erau români clujeni de baștină, care erau țărani săraci, fără niciun
fel de venit, biserica zgârie-nori nemaipotrivindu-se cu viața lor nevoiașă. Nu
era de mirare, scria autorul editorialului, că biserica era dezolant de goală,
„credincioșii români răzbunându-se că temeliile ei au fot așezate într-un
pământ străin”.1915
Un alt articol din aceeași zi, din ziarul Magyar Nemzet, cu titlul „Noua
față a românismului”, caracteriza naționalismul românesc, ca o strădanie a
statului român de a convinge lumea că există o națiune română milenară, ceea
ce ziarul maghiar contesta aducând argumente istorice și geografice. Autorul a
identificat o dramă a poporului român, cauzată de anumite obiective pe care
conducătorii, episcopii și poeții le-au fixat oamenilor de rând, anume formarea
unei noi națiuni, națiunea română, care nu putea exista în cadrul geografic,
politic și istoric atât de divers în spațiul propus. Articolul acuza poezia lui
Eminescu de „trezirea spiritului naționalist în valahi” poezia lui „fiind
caracterizată prin ura împotriva faimoasei pături suprapuse, care, în timp ce
înjură pe Evrei, consideră drept un monstru Austria și cere autonomie pentru

1912
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 87.
1913
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 87.
1914
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 90.
1915
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 90.

366
Ardeal, cu eliminarea stăpânirii maghiare”.1916 Prin atitudinea sa naționalistă,
România „zădărnicea dezvoltarea exterioară a civilizației din estul Europei,
modificând mentalitatea, spiritul, caracterul, morala rasei umane, progresul
românesc din ultimii 20 de ani fiind numai de suprafață și în metodă, dar nu și
în spirit”.1917
Agenția telegrafică ungară din Miercurea-Ciuc anunța Budapesta, la 8
octombrie 1940 că la granița cu România se prezentau tot mai mulți tineri din
județul Brașov, care acuzau statul român de rele tratamente aduse
maghiarilor.1918 Ziarul Ellenzék, nr. 231 din 8 octombrie, a transformat această
informație într-o știre referitoare la dezertarea unui număr de soldați înarmați,
de etnie maghiară, din armata română și refugierea lor în județele Ciuc și
Treiscaune. În urma acestora, inspectoratele de jandarmi Brașov și Alba Iulia
au raportat că, într-adevăr, un număr de peste 100 de tineri unguri au plecat
spre Ungaria, însă ei erau dintre cei desconcentrați și lăsați să plece la vatră, ei
plecând de bună voie. De asemenea și funcționarii maghiari plecați din
România în Ungaria, erau dintre cei care au optat pentru acest lucru, în virtutea
art. 4 din textul Dictatului, care prevedea schimbul de populație.1919
Ziarul Ellenzék din 31 decembrie 1940, în editorialul scris de Krenner
Miklós, cu titlul „În preajma anului nou” propunea ca anul nou maghiar să fie
sărbătorit, nu la 1 ianuarie, ca în celelalte țări, ci pe 30 august, ziua din care
data întreaga viață ungurească cu toate simțirile, gândurile, vrerile și faptele
maghiare.1920
Același ziar, în data de 3 ianuarie 1941 publica o știre, conform căreia
episcopul unit, Iuliu Hossu, alături de fostul deputat român, Emil Hațieganu,
declarau că atrocitățile publicate de presa de la București nu au existat.1921 În
ziua imediat următoare, ziarul românesc Tribuna dezmințea informația,
susținând că niciunul din cei menționați în articolul tendențios nu a fost vizitat
de nimeni și nu a declarat în nicio circumstanță faptele menționate mai sus.1922
Sub titlul „Ceangăii din Moldova”, ziarul mai sus numit publica în data
de 15 ianuarie 1941 un studiu referitor la ceangăii din zona Ghimeș, care,
spunea autorul articolului, au fost ignorați ca entitate etnică, și de către
autoritățile austro-maghiare și de cele românești, iar noua stăpânire maghiară le
acorda o atenție deosebită, încercând integrarea acestora în marea familie
maghiară, alături de secuii cu care erau învecinați.1923

1916
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 102.
1917
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 104.
1918
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 83.
1919
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 76.
1920
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 120.
1921
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 123.
1922
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 123.
1923
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 138.

367
 Tot ziarul Ellenzék cerea, într-un editorial din 5 august 1941,
distrugerea bisericii ortodoxe din Cristur, județul Odorhei, pe motiv că era
construită de către români în stil bizantin, care nu se încadra în peisaj și era
ridicată în perioada interbelică în mod abuziv. La intervenția comisiei mixte de
ofițeri germano-italiană, biserica a fost plasată sub stricta supraveghere a
trupelor Wermacht-ului, ceea ce a dus la salvarea ei.1924
Guvernele român și ungar, au stabilit, la începutul lunii Octombrie
1941, prin intermediul comisiilor de ofițeri, să înceteze campaniile de presă
defăimătoare la adresa celuilalt stat. Dacă presa românească s-a conformat,
presa maghiară a continuat să publice știri calomniatoare la adresa României.
Un raport al Delegatului Marelui Stat Major pe lângă comisia de ofițeri, dădea
exemplu ziarul Székely Nap, de la Sfântu Gheorghe, care, în luna octombrie
1941, publica mai multe știri false, despre unele presupuse acte de intoleranță,
îndreptate împotriva maghiarilor din Transilvania de Sud, din partea statului
român, cât și opinii despre „furarea Transilvaniei” de către România, în anul
1918.1925 În urma acestei sesizări, comisiile au intervenit pe lângă guvernul
maghiar „ca presa maghiară să se înscrie în obligațiile impuse de arbitrajul de
la Viena”.1926
În anul 1942 ziarele maghiare recunoșteau că situația din Transilvania
de Nord era una extrem de grea pentru întreaga populație, în special din cauza
lipsei alimentelor și a bunurilor de primă necesitate. Ziarul Magyar Újság din 1
mai 1942, la rubrica „Rovás” (Însemnări), explica faptul că deși în România
era, aparent, mult mai bine de trăit, fiind o țară mai bogată, totuși în Ungaria
domnea ordinea și disciplina, lucruri cu care românii din Transilvania de Nord
nu erau obișnuiți, acesta fiind și motivul refugierii în masă. Finalul articolului
îndemna populația maghiară „să se abțină de la a aduce cuvinte jignitoare la
adresa conducătorilor maghiari pe tema lipsurilor, deoarece autoritățile vor
acționa în judecată pe toți acei care și-ar arăta nemulțumirea contra măsurilor
de aprovizionare ale guvernului”.1927
În ziua de 26 iulie 1942, Legația română de la Budapesta informa
guvernul român că ziarul budapestan Nemzeti Újság a început o violentă
acțiune împotriva preoților români ortodocși care mai rămăseseră în
Transilvania ocupată, scriind că ar fi fost spioni, sabotori ai ordinii maghiare și
teroriști. Ziarul maghiar cerea încarcerarea tuturor acestora, condamnarea ca
spioni, apoi expulzarea lor în România.1928
Pentru a eficientiza campania de informare, statul maghiar a instalat în
clădirea mănăstirii de maici romano-catolice din Odorhei, un post de radio, care

1924
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 279.
1925
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 419.
1926
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 142, f. 420.
1927
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 50.
1928
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 148.

368
emitea pe unde scurte, fiind recepționat în cele trei județe ale Arcului
carpatic.1929

4.7.3. Ecouri ale Dictatului de la Viena în presa germană și internațională

Odată cu întrunirea comisiei de Arbitraj la Viena, în hotelul imperial,

presa germană a început o serie amplă de reportaje și relatări din capitala
Austriei, articole aflate în fascicol în dosare de la Arhivele Federale Germane.
Revista presei internaționale cu privire la această temă este în detaliu
evidențiată de istoricul Olimpiu Matichescu, în lucrarea Opinia publică
internațională despre Dictatul de la Viena1930, apărută și în limba engleză 1931.
Faptul că anul 1940 a abundat în evenimente istorice pentru Germania,
a făcut ca presa din această țară să nu abordeze problematica modificării
granițelor României în primele opt luni ale anului 1940, cu excepția conferinței
de la Turnu Severin. Abia când problema unui arbitraj între România și
Ungaria a devenit un subiect ce captase atenția opiniei publice internaționale,
deci cu câteva zile înaintea întâlnirii de la Viena a principalilor actori ai acestui
act internațional, presa din Germania a început să fie preocupată de geopolitica
zonei.
Astfel, mai multe ziare germane, în edițiile de dimineață, publicau
primele știri despre întâlnirea liderilor europeni de la Viena au fost publicate în
ziua de 29 august 1940, prefațând evenimentul. În continuare am redat câteva
articole din principalele ziare germane, care au redat atmosfera și atitudinea
opiniei publice germane, privitoare la anexarea Transilvaniei de Nord de către
Ungaria.
Hamburger Fremdenblatt într-un articol publicat în ediția de dimineață
din 29 august, cu titlul „Sarcină europeană”, relata despre întâlnirea ministrului
german de externe, Joachim von Ribbentrop cu omologul său italian, Groful
Galeazzo Cianno, la Viena care urma să aibă loc în cursul acelei zile, cu scopul
de a tranșa problema Ungaro-Română a Transilvaniei, o problemă a cărei
rezolvare devenise „o sarcină europeană”, și care nu putea fi rezolvată decât
„de cele mai puternice țări ale Europei, într-un mod care să nu implice o
invazie militară”.1932 În aceeași ediție editorialistul Adolf Schustermann în
editorialul intitulat „Urme de lovituri la Conferința de la Viena”, detalia modul
în care Germania și Italia își doreau să ajute Ungaria și România în evitarea

1929
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 237, f. 67.
1930
Olimpiu MATICHESCU, Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena,
Editura Academiei RSR, București, 1975.
1931
Olimpiu MATICHESCU, The Logic of History against the Vienna Diktat, Editura
Academiei R.S.R., București, 1988.
1932
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 9.

369
pierderilor de vieți omenești. „Marele rol al celor două puteri militare este acela
de a găsi o cale de mijloc la problemele teritoriale care au tensionat relațiile
dintre cele două țări vecine iar întrebarea retorică este dacă se va reuși”.1933
Cotidianul Der Angriff din Berlin titra: „Întâlnire la Viena”, iar conținutul
articolului arăta că pentru lumea politică a fost o reală surpriză faptul că
ministrul german de Externe, cel italian și omologii lor din Ungaria și
România, au hotărât în sfârșit să se întâlnească la Viena pentru a tranșa
problema Transilvaniei: „În sfârșit mijlocul Europei a găsit din nou forța de a
rezolva problematica pașnic și nu s-a ajuns la înrăutățirea situației. Acest lucru
se poate observa și din atmosfera prietenoasă de astăzi de la Viena. Cu
siguranță nu vor apărea oarecare probleme, deoarece mai importantă este
pacificarea Sud-Estului, iar stabilirea păcii duce la iubire. La Turnu Severin au
avut deja loc discuții între România și Ungaria privitoare la nou graniță.
Germania și Italia nu fac altceva decât să garanteze noua pace între cele două
țări”.1934
De altfel, aceeași poziție față de România o aveau și alte publicații
naziste din Germania, ca Nazional Zeitung din Essen care titra „Conferință la
pace la Viena”1935, sau NSZ Rheinfront din Neustadt care anunța: „Conferința
de la Viena – Rezolvarea problemelor ungaro-române”1936.
În zilele care au urmat, 30 și 31 august 1940, presa germană și, în
special, cea din Berlin, a fost acaparată de subiectul „arbitrajului”, dedicând
pagini întregi tratării acestui subiect, în sensul în care delegatul Führer-ului,
ministrul german de externe, Joachim von Ribbentrop, a reușit să realizeze o
pace istorică între cele două țări învecinate, aflate în permanentă beligeranță.
În ediția de dimineață din 30 august Hamburger Fremdenblatt afișa pe
prima pagină titlul unei corespondențe din Roma, intitulată „În construcția Sud-
Estului”, arătând, din nou, pe larg, așa-zisul rol al Germaniei și al Italiei în
refacerea Europei, în forma în care se găsea înainte de Pacea de la Trianon.1937
Pe o altă pagină, jurnalul din Hamburg prezenta și un studiu despre soarta
grupului etnic german, pe care reprezentatul Germaniei urma să îl protejeze
prin încheierea unor protocoale separate cu fiecare dintre cele două țări.1938
Cotidianul Völkischer Beobachter din Berlin titra, la 1 septembrie: „Arbitrajul
de la Viena – O victorie împotriva dușmanilor Europei”, anunțând că, la
Londra, o soluționare pașnică, precum cea adusă de Ribbentrop și Cianno, nu
era dorită, sloganul „No man die!” devenind o simplă replică, în capitala unei
țări pusă pe război.1939 Și ziarul din Düsseldorf, Rhein Landeszeitung, din 30
1933
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 10.
1934
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 18
1935
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 23.
1936
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 24.
1937
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 11.
1938
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 13.
1939
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 14.

370
august, într-un articol cu titlul „Discuții la Viena”, relata că miniștrii de externe
Ribbentrop, Cianno, cel al României și al Ungariei, s-au întâlnit în fosta
capitală a Imperiului Austro-Ungar, pentru a trasa noua linie de demarcație
între cele două țări, săvârșind un lucru extrem de important pentru Europa de
Sud-Est.1940 La pagina 3, același ziar analiza efectul politic al arbitrajului de la
Viena, într-un articol intitulat „Politică constructivă”, prezentând, trunchiat și
cu un entuziasm greu de înțeles, victoria dreptății adusă de Germania și Italia,
care au fost rugate de România și de Ungaria să intervină în neînțelegerile
teritoriale dintre acestea. Din articol rezulta că Germania ar fi fost principalul
actor în această problematică. Raționamentul articolului era că România
anexase Basarabia și nordul Bucovinei și, de asemenea și Transilvania, fapte ce
au dus la tensiuni în zonă, începând cu anul 1919. O altă problemă, cea a
relației cu Bulgaria se afla și ea în curs de rezolvare, Germania urmând să
intervină pentru revizuirea granițelor în zona Dobrogei de Sud. Ziarul atingea și
problema Grupului etnic german, care reunea o jumătate de milion de oameni
în România și 100.000 în teritoriul cedat Ungariei. Pentru aceasta s-au încheiat
protocoalele germano-român și germano-ungar, care prevedeau beneficii pentru
populația germană aflată în ambele teritorii, apărute în urma arbitrajului. Unul
dintre articolele protocolului prevedea ca germanii din ambele teritorii să nu fie
înrolați în armatele naționale.1941 În aceeași publicație, în rubrica intitulată „La
situație”, apărea o corespondență din Reichemberg, având titlul „O nouă
epocă”. Acesta relata că „Astăzi, în castelul Belvedere din Viena, într-un cadru
simplu, s-au întâlnit cu eliberatorul lor, cele două țări din zona Dunării, pentru
a-și rezolva problemele teritoriale. Pacea din 1918 părea gata făcută, însă ea nu
a făcut decât să adâncească conflictul din zona Dunării”.1942 În continuare
articolul prezenta câteva puncte din Dictat, cum ar fi schimbul de populație
etc.1943 După încă o pagină, ziarul prezenta în articolul intitulat „Arbitrajul de la
Viena”, rolul major al celor doi miniștri de Externe, al Reich-ului și cel italian,
în „reinstaurarea normalității, deoarece Ungaria revenea la granițele ei naturale.
Londra contestă acest arbitraj, iar diplomații intriganți sunt gata să saboteze un
act internațional”.1944
Ziarul berlinez Angriff am Abend, într-un articol cu titlul „Negocieri la
Viena”, descria cum a decurs întâlnirea de la Viena a șefilor diplomațiilor din
Germania, Italia, Ungaria și România. Aceștia s-au întâlnit pentru a stabili linia
de frontieră dintre Ungaria și România după ce, în urmă cu o lună, se
întâlniseră, la Salzburg, reprezentații Reich-ului, ai Ungariei, Bulgariei și
României pentru a se consulta în privința granițelor românești.

1940
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 16.
1941
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 17.
1942
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 18.
1943
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 18.
1944
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 19.

371
 „Pe atunci interesele Italiei erau și interesele Germaniei dar și ale
întregii Europe, acelea de a fi pace în Balcani. A venit timpul să fie sparte
barierele impuse prin dictate nedrepte. A venit vremea ca noi granițe să fie
fixate, care să fie în interesul comun al Italiei și al Germaniei, dar și al statelor
din Balcani și al întregii Europe. Dacă în ceea ce privește Bulgaria lucrurile
stau destul de simplu, în privința teritoriului disputat cu Ungaria e mai greu
deoarece aici locuiesc 31/2 milioane de români, 11/2 milioane de minoritari
maghiari, 600.000 de etnici germani și alte minorități. Din partea Ungariei s-ar
dori întreaga Transilvanie. România ar ceda doar partea locuită de cei mai mulți
maghiari și nici politicienii nici istoricii români nu se mulțumesc cu o pace
economică. Aceste lucruri s-au discutat și la Turnu-Severin, dar nu s-a ajuns la
un rezultat concludent, așa că este nevoie de intervenția celor două mari
puteri”.1945
Cel mai bine este redat momentul de la Viena de către Berliner Zeitung
am Mittag (ediția de prânz), alocând evenimentului aproape întreaga ediție,
articolele fiind însoțite de fotografii de o foarte bună calitate grafică, surprinse
în momentele cheie ale semnării actului internațional, numit „arbitraj”, de către
principalii actori, și de analize ale unor, așa-ziși, specialiști. Articolele redau
foarte fidel programul evenimentului, punctând ora și minutul respectiv, apoi a
adăugat reacțiile celor prezenți. Este ușor de remarcat faptul că acest ziar se
afla în asentimentul celorlalte publicații, punând România în boxa acuzaților,
din cauza așa-zisei nefericiri de 20 de ani pe care a îndurat-o Ungaria. În
schimb, articolele din ziar lăudau actul de reparație adus Ungariei pentru
suferințele din tot acest timp. Pentru a putea fi înțeleasă pe deplin importanța
Dictatului, ziarul publica, pe una dintre pagini, trei hărți: prima reprezenta
România în anul 1914, a doua reprezenta România întregită, după Marea Unire,
și o a treia reprezenta România fără Basarabia și Bucovina de Nord, fără
Cadrilater și fără fără Transilvania de Nord, abia cedată Ungariei, cu scopul de
a demonstra că România nu a fost deposedată de nimic din ce ar fi avut înaintea
Primului Război Mondial.1946
Berliner Lokal-Anzeiger, Berliner Volks Zeitung, Berliner Börsen
Zeitung și D.A.Z. Berlin aduceau, în edițiile de seară din 2 septembrie, vești
despre reacția ministrului de român Externe, Mihail Manoilescu, în care acesta
își manifesta nemulțumirea despre felul în care au decurs lucrurile la Viena și
despre cum a fost nedreptățită România: „Mă întorc de la Viena cu durere în
suflet. Dar trebuie să recunoaștem că asta trebuia să se întâmple cunoscând
situația politică și luând în considerare valoarea propriilor politicieni”1947,

1945
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 20.
1946
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 6-8.
1947
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 2-5.

372
D.A.Z. Berlin, în aceeași ediție, a redat discursurile lui Teleki și Csáky, la
întoarcerea în Ungaria 1948.
Ziarele germane din data de 2 septembrie 1940 titrau, deja, despre vizita
lui Ribbentrop la Berlin, unde i-a raportat Führer-ului Adolf Hitler despre felul
în care au decurs lucrurile la Viena în direcția pe care a dorit-o Germania.1949
Pe de altă parte, odată cu ocuparea Transilvaniei, aceleași ziare germane
încep să se preocupe de soarta populației din teritoriul cedat Ungariei.
Ziarul vienez Volkstum in Südosten de la 1 septembrie 1940, într-un
articol cu titlul „Grupul etnic român în noua Ungarie”, evidenția faptul că
hotărârea de arbitraj, care a fost emisă la Viena în ultimele zile ale lunii august,
a afectat profund soarta popoarelor din sud-estul Europei, fiind o chestiune la
care artizanii trebuiau să se aștepte de la bun început, anume că părți mari ale
populației au intrat sub control maghiar, după ce ideea unui schimb de
populație a trebuit totuși abandonată și zona a fost reorganizată. Astfel, a fost
exclus vechiul punct de vedere istorico-politic din 1918.1950 Articolul explica
faptul că, la Viena, s-a predat Ungariei, de către Regatul României, o suprafață
fixă de 41.617 kilometri pătrați, cu o populație de peste 2,5 milioane de suflete.
Transilvania și zona din amonte a Mureșului, au fost spațiul de locuit al mai
multor popoare de veacuri. „Maghiarii care locuiesc în peisajul montan al
pădurilor din partea de vest se numesc secui, care se află acasă în bazinele
înalte de pe marginea interioară a Carpaților Orientali”.1951 Mai departe, ziarul
continua analiza etnică, pe zone, a Transilvaniei de Nord: „Românii își au casa
mai ales în munții transilvăneni de vest și în Maramureș în peisajul montan de
pădure, și, apoi, germanii care și-au stabilit așezările atât la poalele pasului
Carpaților de la Bistrița, cât și în afara zonei montane, lângă Satmar. Secuii și
maghiarii au crescut împreună, tot mai mult, într-o națiune politică prin
dezvoltarea politică reciprocă, în special în secolul trecut, iar astăzi fac parte
din corpul național maghiar. Germanii se limitează la zonele nordului
Transilvaniei, Zona Crișului și a Someșului, cu aproape 100.000 de suflete”.1952
Berliner Börsenzeitung relata că, potrivit datelor maghiare, numărul
minorităților din Ungaria reîntregită era de câteva milioane de suflete, și anume
1.200.000 de români, 800.000 etnici germani, 550.000 de ruteni, 500.000
Slovaci, 120.000 Iugoslavi și peste 800.000 de evrei. Ziarul preciza că „potrivit
altor statistici străine, numărul minorităților din Ungaria se ridică astăzi la patru
milioane și jumătate, inclusiv aproape 1.500.000 de români”.1953 Grupul relativ
cel mai mare de populație din zona recent anexată a Ungariei era reprezentat în

1948
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 1.
1949
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 23 și urm.
1950
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 33.
1951
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 33.
1952
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 33.
1953
Berliner Börsenzeitung, nr. 466, 2 octombrie 1940, p. 2.

373
toate statisticile de români. Această minoritate cuprindea milioane de suflete și,
prin urmare, aproximativ 49% din populația totală. Ziarul german constata că
„tocmai aici, în nordul Transilvaniei, a fost întotdeauna unul dintre cele mai vii
centre etnice și politice românești”.1954 Același ziar, reda situația din zona
ocupată, recunoscând rolul Bisericii în apărarea intereselor românești: „Poporul
român a fost profund zguduit de decizia arbitrajului de la Viena. Teama că
statul maghiar ar putea declanșa o politică dură de etnaționalizare în zonele
anexate Ungariei, așa cum a făcut-o înainte de Războiul Mondial, domină zone
întinse din Transilvania. Numărul familiilor, în care memoria luptei poporului
român din Transilvania este încă foarte vie, este mare. Maniu, vechiul lider al
românilor transilvăneni, este încă în viață. De zeci de ani a luptat pentru
drepturile poporului său în Camera Deputaților din Ungaria. Românismul
așteaptă un sprijin puternic din partea ierarhilor bisericilor greco-catolice și
ortodoxe, în lupta lor etnică. Chiar și în Ungaria de dinainte de război, în ciuda
diverselor încercări maghiare (eparhia de Hajdudorog cu limba bisericească
maghiară), biserica românească a contribuit cu succes la apărarea intereselor
poporului român”.1955
Același ziar arăta că Reforma Agrară românească a blocat majoritatea
posesiunilor feudale maghiare din Transilvania. Reforma Agrară a fost o
măsură care nu a fost îndreptată doar împotriva nobilimii maghiare, ci a căutat,
de asemenea, să creeze proprietăți funciare mai bune în vechiul regat românesc.
Autorul articolului era de părere că: „ar fi o greșeală dacă cineva din partea
maghiară ar anula complet această Reformă Agrară și ar dispune de sărmanii
coloniști români fără pământ. Întreaga zonă are nevoie de o redistribuire amplă
a solului pentru a iniția o dezvoltare rurală sănătoasă atât în rândul românilor,
cât și al secuilor, parțial și în rândul coloniștilor germani, și pentru a nu permite
grupurilor largi de populație să se scufunde în proletariatul rural”.1956
Wiener Zeitung, într-un articol nesemnat din 3 septembrie 1940, își
arăta îngrijorarea pentru urmările reale ale Dictatului, arătând că tratatul de
arbitraj de la Viena a luat în considerare, în dispozițiile sale, faptul că peste
1.000.000 de români începeau să aparțină statului maghiar, și a obligat
guvernul maghiar să îi respecte pe acești cetățeni maghiari de etnie română,
acordându-le toate drepturile lor politice ca rezidenți maghiari ai acestei zone.
Statul român acorda o mare importanță acestei dispoziții. „Însă, după
întoarcerea sa de la Viena, ministrul de externe al Ungariei, contele Csáki, a
inițiat în cuvântarea sa noțiunea de stat național maghiar și a cerut poporului
său să adopte o atitudine diferită față de grupurile etnice decât înainte de 1918.

1954
Bundesarchiv, dosar R 43 II 1486 b, f. 34.
1955
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f. 35.
1956
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f.35.

374
Cât de adânc au căzut cuvintele sale într-un sol fertil, se va arăta deja în viitorul
apropiat”.1957
În ceea ce privește opinia publică internațională, în general, aceasta era,
mai mult, de partea României. Ziarele apărute în prima parte a anului 1940,
până în luna august, în Marea Britanie, Belgia, Franța, Elveția, Statele Unite ale
Americii, Egipt etc., luptau la unison împotriva pretențiilor revizioniste ale
Ungariei, istorici, profesori, sociologi renumiți aducând argumente în favoarea
României.1958
Din studierea presei vremii, putem observa că, în linii mari, prezentând
același eveniment, presa română deplângea pierderea Transilvaniei de Nord,
arătând o adevărată îngrijorare pentru populația românească care urma să
locuiască în Ungaria, iar, pe de altă parte, presa maghiară era plină de
optimism, aducând omagii celor care au contribuit la acest act, fără să fie vărsat
sânge, arătându-și speranța că, într-un viitor foarte apropiat, întreaga
Transilvanie va aparține Ungariei. În ceea ce privește presa germană, aceasta,
fiind aservită intereselor partidului nazist, era de acord cu Dictatul, însă arăta că
rolul major în acest eveniment l-au avut liderii de la Berlin, care, prin
implicarea lor, au reușit să reinstaureze pacea în zona de est a Europei, la
cererea celor două state aflate în conflict.

4.8. Acțiuni de solidaritate a românilor de pretutindeni

Imediat după pronunțarea verdictului de la Viena, românii de

pretutindeni și-au arătat, atât dezacordul cu actul înfăptuit împotriva României,
încercând, în același timp, să fie de folos celor care aveau să treacă prin cele
mai grele încercări.
Putem vorbi despre un prim act de solidaritate, consumat chiar în ziua
de 30 august 1940, imediat după Dictatul de la Viena. Academicianul Dr. Sabin
Manuilă, directorul Institutului Național de Statistică, a atras atenția celor
prezenți la palatul Belvedere printr-un „Memoriu asupra tratamentului ce
trebuie asigurat pentru românii din Ungaria”, un document ce cuprindea
unsprezece puncte privitoare la statutul românilor care aveau să rămână în
Transilvania ocupată. „Memoriul” cuprindea atenționări referitoare la
recunoașterea statutului de entitate politică și culturală autonomă completă,
precum și la o autoguvernare independentă a Transilvaniei; respectarea
hotărârilor de la 1 decembrie 1918, cu excepția celei referitoare la apartenența
la Regatul României; de asemenea guvernul ungar nu va fi putut lua nici o

1957
Bundesarchiv, dosar R 901.58848, f.36.
1958
Olimpiu MATICHESCU, Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena…, p.
104-107.

375
măsură care să împiedice funcționarea entităților juridice românești, altfel decât
înainte de Dictat; respectarea termenului de ocupare a spațiului cedat, dată până
la care guvernul ungar nu va putea hotărî asupra cetățenilor români din acest
teritoriu; posibilitatea etnicilor români, chiar și a celor născuți în Ungaria, de a
opta asupra întoarcerii în România; drepturile câștigate de cetățenii români
înainte de Dictat să nu poată fi atacate de guvernul ungar; să fie interzise
acțiunile de deznaționalizare; înființarea unui for neutru care să judece
eventualele spețe de abuz din partea guvernului maghiar; comunitatea
românească să fie reprezentată în forurile locale și centrale, la fel cum a fost
reprezentată comunitatea maghiară în forurile românești înainte de Dictat;
ambele biserici românești, ortodoxă și unită, să nu desfășoare activități politice,
în schimb, guvernul maghiar să garanteze autonomia lor absolută, fără a face
presiuni asupra activității lor; ambele biserici să fie conduse de mitropoliți
proprii, aleși de către credincioși, fără amestecul guvernului; școlile de toate
gradele să rămână sub controlul și conducerea comunității românești și să
beneficieze de aceleași drepturi ca și școlile maghiare fără ca vreuna să fie
închisă; guvernul autonom al Transilvaniei să fie ales liber de către cetățenii
acestei provincii, proporțional cu numărul etnicilor locuitori.1959 Documentul a
fost elaborat în funcție de cele șapte puncte ale Dictatului, căruia i s-au mai
adăugat încă patru cereri, ca un avertisment asupra încălcării Dictatului. În
scurt timp temerile sale s-au dovedit a fi adevărate, multe dintre prevederile de
la Viena fiind încălcate, însă „Memoriul” a contribuit la înființarea comisiei
mixte de ofițeri germano-italiană pentru rezolvarea conflictelor româno-ungare,
de la Brașov și Cluj.
Arhivele Federale ale Germaniei din Koblenz (Bundesarchiv) păstrează
o scrisoare, din 30 August 1940, a Veturiei Goga 1960, în calitate de văduvă a
unui fost simpatizant național-socialist, cu legături puternice în Germania
interbelică, către Alfred Rosemberg, secretarul Reich-ului, în care cerea
intervenția acestuia în problema Transilvaniei „care trebuie să rămână a
României”.1961 Nu trebuie uitată nici vizita soțului său, Octavian Goga, în 1936

1959
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 1.
1960
Veturia Goga (1883, Sebeș – 1979, Ciucea) a fost o cântăreață română de operă, de
renume mondial.A fost căsătorită cu Lazăr Triteanu, până în 1919, apoi cu Octavian Goga. A
participat la manifestările cultural artistice ale ASTREI din Sibiu. Până la căsătoria cu Goga, a
cântat pe marile scene ale lumii, alături de interpreți celebri, printre care și George Enescu, cel
care i-a făcut cunoștință cu Regina Elisabeta a României, căreia i-a fost, ulterior, doamnă de
onoare. Vorbea fluent patru limbi (română, germană, franceză, maghiară), motiv pentru care a
fost aleasă de Adolf Hitler ca unic interpret în relațiile cu statul român. A fost apropiată a Führer-
ului, precum și a mai multor oameni politici și de stat din Germania interbelică. – Sursa: George
Marcu (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București,
2009, p. 387.
1961
Bundesarchiv Koblenz, Fond Kleine Erwerlungen, NS III/1943, f. 24.

376
la Berlin, în calitate de președinte al Partidului Agrar Român, fiind primit de
Hitler, în cadrul întâlnirii făcând un mare lobby României.1962
Numeroșii funcționari ai administrației de stat românești care nu s-au
retras înaintea sosirii armatei de ocupație, fie din ordinul primit de la Ministerul
de Interne, de a rămâne alături de poporul greu încercat 1963, fie din diverse alte
motive – cum ar fi legătura cu această zonă, mulți fiind născuți în Transilvania
de Nord, unde aveau familii, posesiuni etc. – au fost chemați la solidaritate
între ei. Pentru toți funcționarii administrativi și magistrații români rămași în
Ungaria, ziarul Gazeta Noastră din Cluj anunța, la 11 septembrie 1940, că s-a
înființat „Comunitatea Națională Română”, cu sediul în Cluj, la biroul
doctorului Emil Hațieganu1964, din strada Baba Novac, numărul 8. Toți
funcționarii români erau așteptați să se înscrie în asociație, pentru ca aceasta să
devină o voce a românilor din Transilvania de Nord.1965 Tot prin Gazeta
Noastră, se anunța, la 13 septembrie, că într-o singură zi s-au înscris în
organizație peste 1.000 de persoane, care și primiseră legitimația de membru,
formându-se comisii specializate pe domenii de activitate.1966
Acțiuni de solidaritate au putut fi observate și ulterior, pe parcursul
celor patru ani de ocupație, la românii din teritoriul ocupat, care se ajutau între
ei pentru depășirea situației materiale dificilă, prin care treceau. De exemplu, la
Cluj a luat ființă „Asociația Gospodarilor Români”, care aduna un fond din
contribuțiile benevole ale membrilor. Din acest fond erau ajutați, cei cărora li
se rechiziționau vitele dar și alte bunuri.1967
Lăudând solidaritatea românilor din teritoriul cedat, dintr-un articol din
Tribuna Ardealului intitulat „Uniții și neuniții”, reieșea faptul că românii din
Ardealul ocupat au găsit de cuviință să nu se mai lase divizați de apartenența
religioasă sau de ideologii politice: „La noi azi toți românii sunt uniți! La noi,
azi nu mai există niciun partid politic – sau dacă vreți există: un singur partid
politic, partidul unic, al tuturor românilor din Ardeal. Nu l-a organizat nimeni.
Nici nu trebuie organizat: el e gata format. N-are șefi, n-are conducători, dar
are o gloată mare: o pădure de oameni, un codru tânăr și voinic, care nu
așteaptă decât semnalul, ca să pornească pe calea dreptății politice! Azi în

1962
Bundesarchiv, dosar R, 43-II/1495, Bd. 2, f. 51.
1963
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 360, f. 1.
1964
Emil Hațieganu (09.12.1878 Tritenii de Jos – 13.05.1959 Cluj) a fost un jurist și om
politic român, profesor universitar la Cluj, membru marcant al Consiliului Dirigent al
Transilvaniei (1918) și, ulterior, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, ministru, în mai multe
rânduri. Comunitatea românească din Transilvania de Nord l-a considerat un lider al rezistenței
împotriva regimului horthyst. Închis de maghiari între 1944-1945, ca militant pentru drepturile
românilor în zona ocupată prin Dictatul de la Viena, a fost, apoi, deținut politic în închisorile
comuniste (1948-1951). A fost membru onorific al Academiei Române. – Sursa: Enciclopedia
Universală Britannica, vol. 7, G-I, Editura Litera, București, 2010, p. 139.
1965
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 2.
1966
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 4.
1967
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 354.

377
satele românești nu sunt nici țărăniști, nici liberali, nici cuziști, nici legionari, ci
sunt numai și numai: Români! Români uniți în cuget și simțiri!”.1968
În toate marile orașe ale României, imediat după aflarea deciziei de la
Viena, au luat naștere ample mișcări de protest, unele pașnice, altele
transformându-se în hotărâri de înarmare a civililor și opunere de rezistență
armată invaziei maghiare „în care toată suflarea românească și-a strigat revolta
cea mai profundă împotriva sentinței care duce din nou în robie peste un milion
de români”.1969 Cu toate acestea, generalul David Popescu, ministrul Internelor,
a hotărât să nu intervină, înțelegând durerea și nemulțumirile poporului
român.1970
Câteva note informative și știri din presa regională și centrală dau
câteva exemple despre astfel de manifestări. În ziua de 1 septembrie, la orele
20:00, un grup de 600 de tineri muncitori au manifestat pe străzile orașului
Brașov cântând „Deșteaptă-te Române” și „Pe-al nostru steag”, după care s-au
împrăștiat fără incidente.1971 În seara zilei de 2 septembrie, funcționarii din
Zlatna au organizat o întrunire la monumentul eroului necunoscut, în semn de
protest față de deciziile de la Viena, adunându-se peste 150 de persoane care au
cântat „Pe-al nostru steag e scris unire”, apoi s-au împrăștiat în liniște, fiind
somați de jandarmi.1972
Dincolo de sprijinul acordat de Arhiepiscopia Sibiului, prin mitropolitul
Nicolae Bălan, despre care s-a scris în subcapitolul 3.4, Biserica Ortodoxă
Română și-a arătat deplin solidaritatea față de toți românii greu încercați, din
teritoriile ocupate în anul 1940.
În data de 7 septembrie 1940, Patriarhul Nicodim Munteanu a adresat o
scrisoare Pastorală ocazionată de pierderea Ardealului de Nord, în care îi
întărea în credință pe credincioșii români din parohiile ocupate, iar pe preoți îi
sfătuia: „Fiți lumina poporului, risipiți-i din suflet și din inimă orice întuneric
și-i povățuiți la cunoștința adevărului. Fiți sarea pământului și feriți turma
voastră de orice stricăciune, ca astfel luminată cu lumina voastră și întărită cu
sarea învățăturii voastre să străbată cu bine zilele de nedumerire și grele”.1973
De asemenea, a fost luată hotărârea, ca la slujba de duminică, 29
septembrie 1940, în toate bisericile din țară să se oficieze slujba Parastasului
pentru sufletele românilor uciși de către armata și populația maghiară, de la
începutul ocupației.1974

1968
Ion SĂPÂNȚANU, „Uniții și neuniții”, în Tribuna Ardealului, nr. 118, 9 februarie 1941, p.
1.
1969
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 3.
1970
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei Naționale. Presa Internă, dosar 485, f. 9.
1971
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 7.
1972
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 8.
1973
Telegraful Român, nr. 37-38/1940, p. 5.
1974
Telegraful Român, nr. 41/1940, p. 3.

378
 Tot Sfântul Sinod a dat o circulară, la 27 noiembrie 1940, prin care
cerea tuturor preoților din România „să facă rugăciuni pentru odihna
sufletească a Românilor amărâți prin împilare”.1975
În ședința din 3 decembrie 1940, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, de la care lipsea Episcopul Clujului, Nicolae Colan, a dat următorul
comunicat de solidaritate: „În fața acestei situații, Biserica Ortodoxă a
neamului românesc își îndreaptă nădejdile și rugăciunile spre Dumnezeul
milostivirilor, dreptății și al atotputerniciei, care va aduce cu toată siguranța
timpuri mai bune pentru poporul nostru, dacă acesta își va spori și mai mult
frumoasele înșiruiri de virtuți de credință, de seriozitate morală și de
jertfelnicie”.1976
La rubrica „Informații”, ziarul Telegraful Român anunța că episcopul
Armatei, Partenie Ciopron, a făcut rugăciuni ca sub domnia Regelui Mihai I
„țara să-și atingă vechile hotare și să-i reprimească pe fii ei împilați”.1977
Numeroase acte de solidaritate au venit, însă, din partea statului român,
care a înființat, printr-un Decret-Lege din 4 septembrie 1940, un Comisariat
general al refugiaților din nordul Ardealului. Acesta s-a angajat să găsească
soluții pentru integrarea refugiaților și pentru asigurarea supraviețuirii lor
departe de casă și de rostul pe care și-l făcuseră în viață. Mai mult decât atât,
guvernul de la București, la insistențele mitropolitului Nicolae Bălan, prin
Ministerul Cultelor și Ministerul Finanțelor, a achitat în avans, pe lunile
septembrie și octombrie 1940, salariile preoților din episcopiile Clujului,
Oradiei, Maramureșului și a celor din Arhiepiscopia Sibiului, care urmau să
cadă sub stăpânire maghiară.1978
În data de 1 octombrie 1940, comisariatul cerea insistent, printr-un
comunicat în presa scrisă și la radio, tuturor întreprinderilor particulare din țară
și din capitală să ofere urgent locuri de muncă pentru fiecare categorie de
lucrători apți de muncă.1979 Pentru bătrâni, invalizi și incapabili de muncă s-au
găsit locuri la azile și mănăstiri, iar, pentru elevi și studenți, s-au înființat
cămine, burse și s-a recurs la orice scutiri de taxe.1980 Regele Mihai „a dispus să
se pună la dispoziția tineretului universitar român trei pavilioane din locuințele
Palatului Regal din Splaiul Independenței”.1981 Acest comisariat deținea și un
fișier general unde se centralizau toate datele despre refugiați, astfel încât
rudele și apropiații puteau afla unii de ceilalți.1982 Pentru refugiații care se aflau

1975
Arhiva Mitropoliei Ardealului, dosar 1940-III-573, nenumerotat.
1976
Telegraful Român, nr. 50/1940, p. 1.
1977
Telegraful Român, nr. 18/1941, p. 4.
1978
C.N.S.A.S., Fond Documentar, Cota D 012378, vol. I, f. 29-50.
1979
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 221, 256.
1980
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 256.
1981
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 257.
1982
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 223.

379
în provincie, prefecturile erau cele care țineau legătura permanentă cu sediul
central al Comisariatului pentru refugiați.1983
La 30 septembrie 1940 Comisariatul refugiaților a primit o donație de 5
hectare de pământ în județul Dâmbovița, pentru a fi locuite și cultivate de
refugiați transilvăneni.1984 De asemenea, la sediul Comisariatului, din strada
Brezoianu, nr. 31, funcționa o cantină, condusă de doamna General Bogdan și
de alte doamne din înalta societate. Pe lângă alimente, cantina se ocupa și cu
colectarea de îmbrăcăminte pentru refugiați.1985
Însă principalul scop al Comisariatului pentru refugiați a fost „așezarea
și plasarea la rosturile lor de viață după profesiuni, a refugiaților din nordul
Transilvaniei”.1986
Tot statul român a fost alături de expulzații și refugiații transilvăneni
care avuseseră întreprinderi, exploatări, sedii de societăți în Transilvania de
Nord, și pe care le părăsiseră prin refugiere. Pentru aceștia au fost reglementate
scutiri de taxe, ajutor pentru înființarea sau reînființarea unor firme, în
România, scutirea de impozitul pe profit pentru primii doi ani etc.1987
În data de 2 octombrie, la ședința Marelui Stat Major, mareșalul Ion
Antonescu a dispus măsuri de ajutorare a cadrelor militare refugiate care și-au
lăsat averea în teritoriul ocupat, începând cu alocarea, în acest sens, a unui fond
de 20 de milioane de lei pus la dispoziție de Casa Corpului Ofițeresc, pentru
împrumuturi pe termen lung acordate membrilor săi.1988
Tot în data de 2 octombrie, CFR a scos 2.000 de posturi vacante pentru
încadrarea meseriașilor refugiați.1989
Ca urmare a solidarității românești, un mare număr de funcționari
refugiați au fost încadrați pe posturi, în cadrul celor trei servicii ale
administrațiilor județene: administrativ, financiar și tehnic. „Acest fapt a dus la
supradimensionarea schemei de încadrare”1990, deoarece administrațiile nu mai
aveau nevoie de angajați, ei fiind încadrați doar pentru a-și putea întreține
familiile și pentru a nu fi nevoiți să trăiască din ajutorul de la stat. Din această
cauză, Mareșalul Ion Antonescu a cerut administrațiilor județene să
întocmească situații concrete cu nevoile de personal, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, să întocmească tabele cu refugiații, pe categorii: preoți, profesori,

1983
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 419.
1984
A.N.I.C., Fond M.P.N.. Presa Internă, dosar 485, f. 225.
1985
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 4.
1986
Codul General al României, „Colecția C. Hamangiu”, volumul XXVIII, 1940, partea a
II-a, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, București, 1941, p. 1449.
1987
Codul General al României…, p. 1625.
1988
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei Naționale. Presa Internă, dosar 485, f. 238.
1989
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei Naționale. Presa Internă, dosar 485, f. 256.
1990
Constantin STAN, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău…”, p. 208.

380
învățători, funcționari, urmând, apoi, să fie repartizați, pentru completarea
lipsurilor de personal.1991
Copiii refugiaților ardeleni erau scutiți de orice taxă școlară, iar cei cu
medii de peste 7 primeau și burse din partea statului român, printr-un Ordin al
Ministerului Educației din 24 octombrie 1940.1992
Din studierea fondurilor arhivistice ale prefecturilor și plășilor din
zonele limitrofe graniței cu Ungaria, se poate observa implicarea totală a
autorităților române în rezolvarea crizei umanitare produse de expulzarea și
refugierea românilor din Transilvania de Nord, în urma Dictatului de la Viena.
Prefecții județelor limitrofe graniței cu Ungaria, fiind copleșiți de
numărul mare de refugiați, au fost nevoiți să solicite autorităților centrale de la
București, bani, hrană, foi gratuite CFR, pentru defluirea numărului mare de
expulzați și refugiați, banii alocați de statul român ajungând, apoi, direct în
posesia refugiaților, în special al celor cu mulți copii.1993 „Organele locale,
primăriile, prefecturile, Crucea Roșie și alte societăți filantropice, au luat
măsuri în vederea colectării de alimente, medicamente, articole de
îmbrăcăminte, lenjerie, sume de bani”.1994 Cazarea și hrănirea refugiaților, care
soseau în număr foarte mare, era, de asemenea o problematică realizată prin
parteneriatul dintre stat și civili. Primarii din localitățile cu mulți refugiați
întocmeau situații cu starea acestora, pe care le înaintau autorităților județene,
care interveneau pentru ameliorarea situației grele prin care treceau, în special
prin trimiterea de îmbrăcăminte și hrană.1995
De amintit sunt și balurile și serbările caritabile, organizate de primării,
cu ocazia Praznicului Nașterii Domnului, în anii 1941, 1942 și 1943, în cadrul
cărora se adunau daruri de la localnici, care, apoi, erau împărțite familiilor de
refugiați și expulzați, în ordine, în funcție de numărul de copii al fiecăreia, dar
și în funcție de necesități.1996
Și în anul 1944, refugiații, din județul Târnava Mare, în special cei care
sosiseră recent și nu apucaseră să-și asigure traiul cotidian, erau ajutați de către
statul român; 20 de familii de refugiați din județele Ciuc și Odorhei au primit,
în luna februarie 1941, un ajutor de 100.000 de lei, constând în bani și
încălțăminte.1997 O lună mai târziu, alți 50 de refugiați au primit
încălțăminte.1998 Tot în luna martie 1944, 31 de refugiați au primit 100.000 de
lei în numerar.1999 În primăvara anului 1944, în plasa Odorhei-Saschiz se

1991
A.N.I.C., Fond MAI, dosar 583/1940, f. 10.
1992
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 6/1943, f. 39.
1993
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 6/1943, f. 15, 226.
1994
Constantin Stan, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău…”, p. 210.
1995
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 20/1942, f. 23, 45, 76.
1996
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 89/1943, f. 12, 56, 98.
1997
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 17/1944, f. 18.
1998
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 17/1944, f. 56.
1999
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 17/1944, f. 59.

381
împărțiseră alimente de primă necesitate unui număr de 24 de familii, cu 150 de
membri, refugiate în comunele Vânători, Eliseni, Archita, Feleag, Bodogaia,
Mihai Viteazul, Săcel etc.2000
Prefectura județului Râmnicu Sărat a pus la dispoziția funcționarilor
refugiați spații de cazare și a apelat la populația din județ pentru a colecta haine
și hrană pentru toți refugiații. Până în luna aprilie 1941, societățile caritabile au
adunat donații în valoare de 383,363 lei, plus 383 metri de stofă și peste 1.200
kg de cereale, iar Crucea Roșie din județul Buzău a adunat, până la sfârșitul
anului 1940, 11.000 de lei și 134,70 metri de stofă.2001
Autoritățile din județul Neamț s-au implicat în rezolvarea unei
adevărate crize umanitare, identificând spații de locuit, locuri de muncă
vacante, conforme cu pregătirea profesională a refugiaților, școli pentru copii
etc. Doar în Piatra Neamț s-au stabilit 3.406 persoane refugiate, majoritatea
provenind din Tulgheș, Bicazul Ardelean, Ghimeș, Toplița, Borsec, Corbu,
Sărmaș. Refugiații ajunși în județul Bacău, în special din județele Ciuc și
Treiscaune, au fost, de asemenea, susținuți atât de autoritățile județene și locale,
cât și de populația din județ.2002 Preotul Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată, îi
mulțumea cu fiecare ocazie pe care o avea, prefectului județului Bacău, unde se
refugiase inițial, și unde ajunseseră cei peste 1.000 de credincioși din Poiana
Sărată: „Primiți Domnule Prefect toată recunoștința noastră pentru tot ce ați
făcut și veți mai face pentru ajutorarea năpăstuiților mei credincioși”.2003
Prefectura județului Sibiu, de asemenea, a ajutat la găzduirea
refugiaților dar și la întocmirea de liste cu bunurile părăsite dincolo de graniță,
în speranța unei viitoare reîntregiri a Ardealului, când urmau să fie
recuperate.2004
Demn de luat în seamă este apelul pretorului plășii Odorhei-Saschiz din
județul Târnava Mare, cu ocazia unei conferințe administrative din 3 mai 1944,
adresat notarilor, împreună cu preoții și învățătorii din sate, să renască în inima
cetățeanului nostru sentimentul de milă pentru cei refugiați”.2005
Românii din înalta societate au contribuit la ameliorarea soartei
românilor ardeleni. În luna noiembrie 1940, doamna general Antonescu,
însoțită de doamnele Sima, Veturia Goga și Eugenia Barbu, precum și de alte
doamne arădene, au vizitat pe expulzații și refugiații cazați în Palatul Culturii
din Arad, „cărora le-au donat o mare cantitate de îmbrăcăminte pe lângă
creștineștile mângâieri și nădejdi de bine. Doamnele au mai donat suma de 20

2000
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 17/1944, f. 88.
2001
Constantin STAN, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău…”, p. 210.
2002
Constantin PĂDURARU, „Situația refugiaților transilvăneni din teritoriul cedat vremelnic
Ungariei horthyste stabiliți temporar în județele Neamț și Bacău”, în Angvstia, nr. 11, Editura
Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 262.
2003
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 28.
2004
Telegraful Român, nr. 4/1941, p. 4.
2005
S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura Târnava Mare, dosar 101/1944, f. 12.

382
mii lei, trimisă de doamna Fabricius, soția ministrului plenipotențiar al
Germaniei la București”.2006 De la Arad doamnele au plecat la Deva și Turda,
unde, de asemenea, au vizitat și ajutat centrele de refugiați. Stelian Popescu,
directorul ziarului Universul, a înființat 100 de burse pentru studenții merituoși
refugiați, punând la dispoziția Uniunii naționale a studenților creștini din
România suma de 1 milion de lei, din care urmau să se asigure mesele de prânz
și cină, pentru studenții refugiați, la cantina din Casa de cultură a studenților.
Cu ocazia anului nou 1941, doamna Alexandrina Gr. Cantacuzino a adresat, la
radio și în presa scrisă, un mesaj „Către surorile din Ardeal, Basarabia și
Bucovina” pentru a face față împrejurărilor.2007
În luna noiembrie 1940, a avut loc, la Oficiul Național de Turism, o
expoziție de tablouri și fotografii, realizate de artiști din teritoriul ocupat,
cuprinzând imagini și vederi din Transilvania de Nord. Un raport al Legației
Ungariei de la București cataloga această expoziție ca pe o provocare directă la
adresa Ungariei și un gest de nerecunoaștere a unei hotărâri internaționale.2008
În sediul Ministerului Apărării Naționale de la București, a fost înființat
un post de radio care transmitea, în mod clandestin, în Transilvania de Nord,
atât în limba română cât și în limba maghiară, informații despre situația politică
din România, despre eforturile României de a recupera teritoriile pierdute dar și
despre situația românilor refugiați, care, prin intermediul acestui post de radio,
puteau transmite mesaje celor rămași în teritoriul ocupat. Printre redactori se
număra și George Sbârcea 2009, originar din Toplița 2010.
Însă, cea mai puternică mișcare de solidaritate, mânată de un profund
sentiment al milosteniei creștinești, poate fi observată la românii de rând, din
zonele limitrofe graniței trasate prin Dictatul de la Viena. Așa cum am arătat în
subcapitolele precedente, un prim val masiv de refugieri a avut loc în noapte de
13 spre 14 septembrie 1940, când trupele maghiare au ocupat județul
Treiscaune. Atunci, mii de români din localitățile Zagon, Zăbala, Valea Mare,
Poiana Sărată, Covasna etc., au trecut peste graniță în România, fără să ia nimic
cu ei. Atunci, în puterea nopții, și în zilele ce au urmat, românii din
„Buzaie” 2011 i-au primit în casele lor, asigurându-le cazare, hrană și

2006
Telegraful Român, nr. 48/1940, p. 4.
2007
Telegraful Român, nr. 3/1941, p. 3.
2008
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 158, f. 184.
2009
George Sbârcea (Pseudonim Claude Romano, 1914 Toplița – 2005 București) a fost un
compozitor, muzician și muzicolog român, fiind cel care a adus și promovat în România tango-ul
argentinian, jurist, jurnalist, funcționar public, editor de carte, scriitor și traducător, nepot al
Patriarhului Miron Cristea, fiind o personalitate foarte cunoscută și apreciată în Bucureștiul anilor
1930 și 1940. – Sursa: ….
2010
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 160.
2011
Întorsura Buzăului cu localitățile din jur, rămase în România: Barcani, Dobârlău, Sita
Buzăului, Mărcuș, Teliu, Brădet-Acriș, Sărămaș.

383
îmbrăcăminte, înainte ca statul român să poată interveni2012. Aceeași
solidaritate au manifestat-o și românii din comunele Hârja, Grozești,
Bogdănești, Filipești și Onești în zilele de 14, 15 și 16 octombrie, când, printr-o
mobilizare exemplară, au reușit să le asigure celor peste 1.000 de români
expulzați din Poiana Sărată, cazare, masă și asistență medicală, mai ales că
expulzarea lor se făcuse chiar înainte de sosirea iernii.2013
A existat o mișcare de solidaritate și din partea populației maghiare din
Transilvania de Nord, în special din partea foștilor militari din armata română,
întorși la vatră. De exemplu, un caporal îi scria comandantului său: „Domnule
Locotinent, Cu mare durere ne-am despărțit de Dvs. și mulțumim de bunătatea
Dvs. și oboseala care ați făcut cu noi, dar însă noi tot o să rămânem ostaș al
României și sperăm că nu mult timp să întâlnim iarăș și vom face datoria. În
numele soldaților din Compania II-a strigăm să Trăiască Regele și Armata
Română, cu conducătorii săi. Sănătate, Caporal Budai”.2014
Ziarele maghiare erau indignate, la sfârșitul anului 1940, că în România
aveau loc adunări de protest față de Dictatul de la Viena. Era descrisă, de
exemplu, o adunare a membrilor Gărzii de Fier la Beliș, unde au fost însoțiți de
foarte multă lume, și, în ciuda faptului că erau păziți de forțele de ordine,
aceștia s-au manifestat zgomotos împotriva deciziei de la Viena, promițând că
vor lua, prin sânge, Ardealul înapoi.2015
A fost înființată o Asociație a Românilor Refugiați și Alungați din
Transilvania de Nord, cu sediul la București și cu filiale în toate orașele
importante din România. Printre multele activități pe care le desfășura –
strângeri de fonduri, concerte, șezători cultural-patriotice, pelerinaje etc. –
asociația venea și cu inițiative legislative și practice pentru ușurarea vieții
românilor refugiați dar și a celor rămași în teritoriul cedat.2016 O astfel de
inițiativă a fost înființarea la postul public de radio a unei emisiuni intitulate
„Ora Ardealului”, cu scopul menținerii legăturii românilor din țară cu românii
rămași sub dominație maghiară.2017
Arhivele germane păstrează un document din 28 iunie 1944, intitulat
„Bandiții”, în care un funcționar al Ministerului ungar de Externe îl informa pe
ambasadorul german la Budapesta, pe nume Ritter, despre activitatea de
rezistență a românilor ardeleni, grupați în bande, care acționau de pe crestele
Carpaților, în teritoriul ocupat, împotriva ordinii impuse de regimul maghiar.
Astfel de grupuri, care erau formate din români din ambele teritorii, au fost

2012
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 24.
2013
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 28.
2014
A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485, f. 189.
2015
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 102, f. 126.
2016
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 248.
2017
A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 162, f. 249.

384
destructurate la Târgu Mureș și la Oradea, iar membrii lor internați în lagărele
de muncă forțată, sub acuzația de spionaj.2018
Fiecare număr al ziarului Telegraful Român, oficialul Mitropoliei
Ardealului, avea articole dedicate vieții religioase a românilor din Transilvania
de Nord. Unele articole conțineau știri despre situația Episcopiei Ortodoxe a
Clujului, altele priveau aspecte ale vieții parohiilor, iar altele erau încurajări
pentru cei de dincolo de granița vremelnică, toate articolele încredințându-i pe
cei năpăstuiți de compasiunea și rugăciunea făcută pentru ca România să fie din
nou întreagă.
Românii din străinătate au fost alături de românii ardeleni, căzuți sub
stăpânire străină. Ziarele românești din Statele Unite ale Americii condamnau,
pe față, Dictatul de la Viena, iar românii din America au susținut lupta de
rezistență a românilor din Transilvania de Nord.2019
Soarta grea a românilor transilvăneni, din teritoriul cedat vremelnic
Ungariei, nu a fost, așadar, trecută cu vederea de către cei aflați în zona liberă,
care au dat dovadă de empatie și solidaritate. Acestora li s-a adăugat și
solidaritatea dintre românii rămași în zona ocupată, care s-au ajutat unul pe
altul pentru a depăși momentele de criză din viața lor. Faptele de milostenie
creștinească ale românilor de pretutindeni au făcut ca cei patru ani de încercări
să fie mai ușor de trecut, atât pentru românii expulzați și refugiați, cât și pentru
cei rămași, care, astfel, au putut spera în iminența eliberării de sub ocupația
străină.

2018
P.A.A.A., dosar R 29795, f. 110596, f. 29-50.
2019
A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 1198/1940, f. 228.

385
 Capitolul V.
Evoluții în perioada august 1944 – februarie 1947

5.1. Situația politică, administrativă și socială din Transilvania

de Nord eliberată de sub stăpânire maghiară

În luna martie a anului 1944, armata germană a ocupat Ungaria, făcând

ca intensitatea acțiunilor antiromânești să scadă în Transilvania. Primele semne
bune pentru români au început să apară în luna mai 1944, când ambasadorul
Germaniei la Budapesta, Ritter, a primit un Memorandum, pentru a fi înaintat
Ministerului german de Externe. Memorandumul, care era redactat de către
ministrul maghiar de Externe, era, de fapt, o plângere în privința inegalității
dintre Reich și Ungaria. Ministrul maghiar acuza că Ungaria era tratată ca o
țară ocupată, nu ca un aliat, așa cum era tratată, de exemplu, România 2020.
Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei și Ungariei, prin
binecunoscutul act de la 23 august 1944, prin care România se alia cu URSS,
„planurile expansioniste ale guvernului de la Budapesta au fost lichidate, iar
prin convenția de armistițiu dintre România și Națiunile Unite, semnată la
Moscova (12 septembrie 1944), au fost declarate «nule și inexistente»
hotărârile Dictatului de la Viena”.2021 Acesta a fost marele câștig al României.
În rest, rezoluția acestei convenții era total nefavorabilă României, care a fost
considerată o țară învinsă. Nu i s-au retrocedat Basarabia și nordul Bucovinei și
nici sudul Dobrogei. De asemenea, România era obligată să plătească URSS-
ului daune de război, nejustificat de mari și, foarte important, trupele de
ocupație rusești erau menținute, pentru o vreme, pe teritoriul României.2022
În perioada ce a urmat imediat după aceasta, „acțiunile au fost
direcționate către planul diplomatic, în vederea tratatelor de pace, acolo unde
reprezentanții revizionismului au cerut ca Transilvania să fie, măcar,
independentă, dar în nici un caz redată României”.2023 Situația Transilvaniei de
Nord a rămas, totuși, incertă, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial, adică până la Tratatul de Pace de la Paris, ce a vut loc între 29 iulie și
15 octombrie 1946, care „a statutat revenirea Transilvaniei de Nord-Est – dată

2020
P.A.A.A., dosar R 29.795, f. 110321.
2021
Alin SPÂNU, „Suferințele bisericilor naționale din Transilvania de sud-est…”, p. 218-219.
2022
Petre ȚURLEA, Al Doilea Trianon, Editura Semne, București, 2020, p. 7.
2023
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 73.

386
Ungariei prin Dictatul de la Viena din 1940 – în cadrul României”.2024 În tot
acest timp, între România și Ungaria a avut loc o confruntare, dusă în plan
diplomatic, cu scopul de a influența hotărârea Marilor Puteri Occidentale,
fiecare în favoarea ei.2025
Istoricii români au constatat un paradox al instalării trupelor aliate
sovietice pe teritoriul României care „deși luptau alături de cele române
împotriva armatelor maghiare și hitleriste, sovieticii țineau partea vechii
administrații horthyste și luau măsuri împotriva aliaților, adică a populației
românești. Sunt nenumărate cazurile în care militari ai Armatei Roșii în
complicitate cu elemente șovine maghiare s-au dedat la acțiuni violente
împotriva românilor”.2026 Multe localități din actualele județe Harghita și
Covasna au înregistrat astfel de evenimente de violență, în toamna anului 1944,
cum ar fi Sfântu Gheorghe, Gheorgheni, Brețcu, Boroșneul Mare, Valea Mare,
Ozun, Mărtineni, Catalina, Târgu Secuiesc, Belini, Reci și altele.2027
Pentru România, perioada care începea la 23 august 1944 a fost una
foarte dificilă, marcată de prezența trupelor sovietice pe teritoriul țării și
ascensiunea partidului comunist, până la acapararea puterii de către acesta, prin
numirea în funcția de prim-ministru a lui Petru Groza, la 6 martie 1945. Pentru
teritoriul Transilvaniei eliberate, a fost instituită o administrație românească,
începând cu data de 8 septembrie 1945, care a durat până în 15 noiembrie 1945,
fiind înlocuită, apoi, de o administrație sovietică. Prin urmare, preluarea
administrării Transilvaniei de către România a coincis cu numirea lui Petru
Groza în funcția de prim-ministru.2028
În teritoriu, lucrurile nu se îmbunătățiseră substanțial pentru populația
românească. „Mersul operațiunilor militare și în special modificarea decisivă a
orientării politico-militare a României prin actul de la 23 august 1944, și-au pus
din plin amprenta asupra problemelor de ordin etnic”.2029 După 23 august 1944,
acțiunile, populației maghiare, ale jandarmilor maghiari și ale armatei de
ocupație, împotriva populației românești s-au intensificat.2030
Pentru a elibera Transilvania a fost nevoie de intervenția armată, la care
au participat unități din Corpul Vânătorilor de Munte, care au intrat în județul
Covasna la începutul lunii septembrie 1944. După scurt timp, sub presiunea
trupelor maghiare și germane, soldații români, depășiți numeric, au fost nevoiți
să se retragă, o parte din ei ajungând în Aita Seacă, unde au fost interceptați de
către localnicii maghiari. Fiind puțini la număr, aceștia au fost capturați de
către populația maghiară din localitate și dezarmați. Au urmat atrocități greu de
2024
Petre ȚURLEA, Al Doilea Trianon…, p. 7.
2025
Petre ȚURLEA, Al Doilea Trianon…, 2020, p. 9.
2026
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 43.
2027
Petre ȚURLEA, Al doilea Trianon…, p. 229-230.
2028
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 43.
2029
Alexandru PORȚEANU, „Considerații asupra refugiului românesc din 1940…”, p. 273.
2030
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 12.

387
imaginat, în urma cărora, în ziua de 4 septembrie 1944, 40 de ostași români au
fost asasinați, dintre care 20 au fost înmormântați într-o groapă comună, în
cimitirul din Aita Seacă, iar ceilalți au fost înmormântați în alte locui în același
cimitir.2031
În ziua de 8 septembrie 1944, de Praznicul Nașterii Maicii Domnului, a
fost eliberat primul oraș din Transilvania de Nord, Sfântu Gheorghe, de către
trupele române, sprijinite de localnicii români din Sita Buzăului, Zăbrătău,
Crasna, Băcel și Dobârlău, care au capturat și dezarmat mulți dintre militarii
armatei maghiare. În luptele, pentru eliberarea orașului Sfântu Gheorghe, au
căzut eroic generalul Grigore Bălan, locotenentul David Păiș și mulți alții.2032
Un alt exemplu este orașul Odorhei, unde reprezentanții administrației
și ai armatei române erau în permanență amenințați și puși sub presiune de
către populația maghiară. Sublocotenentul B. Băloiu și sergentul Ioan Tuta au
fost grav răniți în urma bătăilor primite din luna septembrie 1945, iar o
telefonistă, anume domnișoara Pop, a fost arestată de către garda secuiască – o
facțiune paramilitară maghiară – „pentru că a îndrăznit să vorbească
românește”.2033
Situația generală, a eliberării Transilvaniei de Nord de sub ocupația
maghiară, a generat multe daune și greutăți românilor din județele Harghita și
Covasna. Una dintre acestea este refugiul general al populației din satele
românești sau majoritar românești, care au fost scoși din case de către armata
maghiară și duși în pribegie, către destinații necunoscute, înaintea liniei
frontului, care înainta spre granița cu Ungaria, mulți fiind nevoiți să-și petreacă
luni întregi în refugiu, alții întorcându-se abia în primăvara anului 1945.
Întorși din exil, românii au trebuit să se confrunte cu o situație deosebit
de grea, cauzată de dezordinea și haosul create de trupele maghiare și germane
aflate în retragere. Datorită acestei situații, dar și a zvonurilor și a nesiguranței
și a tulburărilor ce au avut loc în toamna anului 1944, mulți dintre cei plecați nu
s-au mai întors niciodată în localitățile de origine din județele Harghita și
Covasna.2034 De asemenea, cei care au rămas și au fost convertiți la cultele
istorice maghiare, „din motive ușor de înțeles se tem să se arate sau să se
pronunțe români”.2035 Prin urmare, starea de spirit a populației era una de
încordare și incertitudine.

2031
Ioan LĂCĂTUȘU, „80 de ani de la Dictatul de la Viena. Dăinuire românească prin credință
și cultură (6)”, în Mesagerul de Covasna, 9 august 2020, p. 3.
2032
Românii din Covasna și Harghita…, p. 366.
2033
Românii din Covasna și Harghita…, p. 581.
2034
Costel-Cristian LAZĂR, Vintilă RUSU, Școala „Teodor Chindea” din Voșlobeni…, p. 42.
2035
C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Ortodox Român Prejmer, dosar 45/1945, f. 45.

388
 5.2. Viața religioasă a românilor din Harghita și Covasna după
eliberarea Transilvaniei de Nord

Prima fază a eliberării Transilvaniei de Nord a găsit satele județelor

Ciuc, Odorhei și Treiscaune, golite de credincioși. Aceștia au fost escortați de
către jandarmii maghiari înspre o direcție necunoscută, în frunte cu preoții lor,
cu cât au putut lua asupra lor, înaintea frontului de luptă, într-un exil ce a durat
mai multe luni.2036
O notă informativă „despre starea de lucruri din secuime” a
Inspectoratului General al Jandarmeriei anunța că: „Atrocitățile jandarmilor
maghiari asupra populației românești, presărate în tot timpul celor patru ani de
ocupație, au culminat după 23 august 1944, în faza când dat fiind cursul
războiului, Statul maghiar pierduse orice speranță asupra victoriei. În această
fază atrocitățile erau tot mai dese, tot mai diabolice, și nu de puține ori aveau ca
punct final asasinarea. Erau urmăriți cu predilecție preoții ortodocși, cetățenii
care își manifestaseră vreodată sentimentele de buni români, și cei care prin
comportamentul lor lezau fie interesele naționale maghiare, fie interesele
vreunui particular oarecare, cetățean maghiar din această regiune”.2037
Apoi, perioada administrației românești, de la 8 septembrie la 15
noiembrie 1944, a avut, de asemenea, repercusiuni asupra vieții credincioșilor
români, care s-au răsfrânt și asupra bisericii românești.
„Cu precădere, Biserica, rămasă în mod paradoxal singura redută a
vieții românești, resimte cel mai acut loviturile unei noi stăpâniri care sub
masca democrației crează situații grele de supraviețuire românească. Din acest
punct de vedere, perioada administrației rusești s-a transformat într-o veritabilă
vreme de teroare asupra populației românești, culminând cu arestările din
rândul preoților români, pe baza unor diverse motive, a populației civile,
interzicerea unor drepturi pentru români”.2038
În perioada de până la instalarea guvernului pro-sovietic al lui Petru
Groza, din 6 martie 1945, s-au petrecut mai multe acte de represiune a
credincioșilor români, „manifestate prin arestări, amenințări, expulzări și bătăi,
cărora le-au căzut victime românii. La învinuirea de român și ortodox, de
acuma se adăuga și aceea de dușman al democrației”.2039

2036
Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 12, 20-43.
2037
A.N.I.C., Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 40/1945, f. 195.
2038
Ioan LĂCĂTUȘU, Dăinuire românească în Harghita și Covasna, Editura România pur și
simplu, București, 2007, p. 74.
2039
Ioan LĂCĂTUȘU, Dăinuire românească în Harghita și Covasna…, p. 74.

389
 5.3. Demersuri pentru normalizarea activității de cult

5.3.1. Refacerea organizării bisericești din perioada interbelică

Normalizarea activității de cult în perioada următoare eliberării

Transilvaniei de Nord nu a fost ușor de realizat din cauzele arătate la începutul
capitolului. Această activitate s-a realizat prin mai multe aspecte care privesc
viața religioasă, în general. Organizarea bisericească a avut de suferit în urma
trasării noii linii de frontieră. A fost necesară rearondarea parohiilor din
Episcopia Clujului care au rămas în România și care au trecut sub
administrarea Arhiepiscopiei Sibiului. De asemenea, a fost necesară și
refacerea Episcopiei Oradiei și a Episcopiei Maramureșului.
Pentru românii din actualele județe Harghita și Covasna reorganizarea
bisericească, la forma ei de dinaintea Dictatului a fost și mai dificilă, din mai
multe cauze. Dificultatea a constat, atât în distrugerea bisericilor din parohiile
românești, cât și în dispariția sau diminuarea semnificativă a comunităților
românești, rezultate în urma exilului românilor sau în urma maghiarizării prin
convertirile forțate la cultele tradiționale maghiare.2040 Acestor cauze se adăuga
și atitudinea ostilă a autorităților comuniste, române și sovietice, față de preoți,
pentru refuzul în masă a acestora de a sprijini înființarea Frontului Plugarilor,
„organizație de masă care căuta să-și adune aderenți, îndeosebi din vârfurile
conducătoare de la sate”.2041

5.3.2. Revenirea preoților și credincioșilor din refugiu

Majoritatea preoților au revenit, după o perioadă de patru ani, în

parohiile pe care le păstoriseră înainte de Dictatul de la Viena.
La revenirea lor în parohii, aceștia au găsit, în mare parte, situații greu
de descris, starea bisericilor fiind una dezastruoasă. Așa cum s-a arătat în
capitolele anterioare, multe dintre biserici fuseseră demolate, altele distruse, iar
altele degradate. Câteva exemple sunt grăitoare în acest sens.
Preotul Ioan Garcea, din Bățanii Mari, s-a întors în parohie, găsind un
număr de 57 de credincioși care au rezistat maghiarizării și convertirilor forțate,
asumându-și misiunea de a-i readuce la ortodoxie pe ceilalți.2042 După
întoarcerea din exil, preotul Ioan Garcea a fost un mare luptător pentru
refacerea vieții duhovnicești a credincioșilor din comunele Bățanii Mari,

2040
Petre ȚURLEA, Al doilea Trianon…, p. 187.
2041
Românii din Covasna și Harghita…, p. 248.
2042
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p. 173.

390
Bățanii Mici, Bodoș și Herculian. Un fapt emoționant, care merită menționat
aici, este legat de starea în care a găsit biserica din Bodoș, care fusese lovită cu
securea și devastată, inclusiv cărțile și obiectele de cult fiind aruncate pe jos și
distruse. Cu toate acestea, câteva credincioase au îndrăznit să intre în biserică,
în anul 1940, și să adune Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură, care erau rupte,
icoanele, potirul, și veșmintele, și să le adăpostească cu mare grijă în casele lor.
Numele acestora este Maria Galița și Bucura Bogdan. Și mai impresionant este
faptul că Bucura Bogdan a purtat la sân, tot timpul, Sfântul Antimis,
cunoscându-i însemnătatea, cu speranța că vreodată se va mai sluji Sfânta
Liturghie pe el.2043
De asemenea, s-a întors și preotul Nicolae Colceriu, la parohia Căpeni,
unde, așa cum am descris în capitolele anterioare, biserica nouă fusese
demolată, rămânând cea veche, care, în timpul ocupației maghiare, a fost
folosită ca punct de observație pentru militari și ca toaletă. Totodată, donația
terenului pentru casa parohială de către Societatea Română Carboniferă a fost
retrasă pe motiv că nu mai existau credincioși, care să facă obiectul unei astfel
de construcții.2044
La Micfalău, acolo unde existau în 1940, peste 800 de români, preotul
Virgil I. Dancu a găsit, la întoarcerea în parohie, 10 familii de ortodocși, restul
fiind trecuți cu forța la romano-catolicism. Prin strădaniile sale și ale
fruntașului român, Arpad Ursu, au revenit la ortodoxie un număr consistent
dintre cei trecuți, însă a durat un timp până s-a putut săvârși Sfânta Liturghie,
din cauza lipsurilor întâmpinate, nemaigăsind Sfinte Vase, veșminte liturgice
sau alte lucruri esențiale.2045
Preotul Dumitru Trifan din Bixad, s-a întors, de asemenea, în parohia pe
care o păstorise 20 de ani, în toamna anului 1944. Odată întors a constatat cu
durere că toți credincioșii săi, cu excepția a 10 persoane, trecuseră la romano-
catolicism. Prin strădanii neobosite și ajutat de cântărețul Iuliu Nițu, preotul
Trifan a reușit să readucă la credința ortodoxă 600 de credincioși.2046
Preotul Gheorghe Lincu s-a reîntors la Chichiș, unde îl așteptau un grup
de persoane, în genunchi, cerându-și iertare. Era familia care o bătuse pe soția
preotului, înainte de izgonirea acestuia. Preotul a lăcrimat și i-a iertat, reluându-
și activitatea misionară de dinaintea Dictatului. Suferind de o boală cauzată de
evenimentele din 1940 și de starea în care a găsit parohia și, în special, biserica,
preotul Lincu s-a pensionat în anul 1947, retrăgându-se în satul natal, Dobolii
de Jos, unde a trecut la Domnul, locul său fiind luat de tânărul preot misionar,
Vasile Glodeanu, care a readus la ortodoxie un număr de 36 de familii.2047

2043
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 108.
2044
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p. 188.
2045
Mihai FĂTU, Biserica Românească din nord-vestul Țării sub ocupația horthystă…, p. 187.
2046
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 117.
2047
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 114.

391
 Și protopopul Sebastian Rusan s-a întors la Odorhei în 31 octombrie
1944, când a organizat o comisie formată din 10 consilieri parohiali, realizând
un memoriu, căruia i-a atașat și fotografii cu starea parohiei în momentul
reîntoarcerii sale.2048 La scurt timp după aceasta a fost chemat la o altă slujire,
cea arhierească, ca episcop al Maramureșului, iar în locul său a fost numit
protopop, în anul 1945, Ioan Popa, cel care a reorganizat viața bisericească din
acest oraș.2049
Preotul Ioan I. Rafiroiu s-a întors la Târgu Secuiesc, unde a constatat că,
deși trecuse o vreme de la eliberarea Transilvaniei de Nord, autoritățile locale
au rămas aceleași din timpul stăpânirii maghiare, și care, împreună cu etnici
maghiari și militari ruși treceau prin satele din jur rechiziționând animalele. În
oraș exista aceeași atmosferă de intoleranță, ca și după Dictatul de la Viena,
fiind nevoit să plece, din nou. S-a reîntors în oraș în toamna anului 1945,
primind, în urma unei hotărâri a Arhiepiscopiei Sibiului, și administrarea
parohiilor Cernatul de Jos și Poiana Sărată. La scurt timp de la sosirea în Târgu
Secuiesc autoritățile comuniste i-au ordonat să părăsească orașul, motivând că
nu mai sunt credincioși ortodocși. Preotul a refuzat să se supună ordinului și,
prin urmare, a fost obligat să se prezinte la sediul poliției orașului, zilnic, între
orele 9 și 15. În luna februarie a fost condamnat la un an și trei luni de
închisoare, însă, la recurs, Parchetul a anulat sentința, pe motiv că era
nedreaptă. La 22 martie a fost din nou arestat și închis, fără ca familia să-i fie
înștiințată. Motivul condamnării sale la un an și trei luni de închisoare a fost că
era român și că a refuzat să părăsească parohia. Acesta descria regimul său de
detenție astfel: „În ziua de 31 mai 1945 am fost eliberat din închisoarea de la
Sfântu Gheorghe, după ce am stat în celulă singur, ca și cel mai mare criminal,
cu un regim special […] Nu mi s-a permis nici măcare de sfintele sărbători
spovedania și împărtășania pe care o doream cu cea mai mare nerăbdare, ba, în
ziua de Florii am fost pus să spăl celula și să frec pe jos. Aceasta mi-a fost
răsplata pentru curajul pe care l-am avut de a apăra interesele mele în secuime
și ale credincioșilor”.2050
După eliberare s-a ocupat de refacerea vieții bisericești și sociale
românești din Târgu Secuiesc, iar începând cu data de 1 noiembrie 1945, a fost
numit administrator protopopesc al protopopiatului Oituz, reînființat.2051
În locul preoților care au ales să rămână în parohiile din vechiul Regat,
au fost aduși preoți noi.
La Miercurea-Ciuc, viața religioasă a început să fie reorganizată abia în
anul 1945, când a fost trimis să slujească preotul Ioan Mitariu. În data de 28

2048
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile Românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 318.
2049
Românii din Covasna și Harghita…, p. 584.
2050
Românii din Covasna și Harghita…, p. 400.
2051
Românii din Covasna și Harghita…, p. 400.

392
august 1945, a avut loc o adunare generală a enoriașilor, sub președenția
preotului, din care făceau parte comandantul garnizoanei, colonelul Dumitru
Popescu, șeful Parchetului Ciuc, Octavian Mitric, comandantul Regimentului 5
Căi Ferate, Ioan Bilț, și alții. Acești au întocmit liste pentru strângerea de
fonduri, necesare refacerii bisericii, și au început organizarea propriu-zisă a
comunității euharistice.2052
Preoți noi au fost trimiși în mai multe localități ale Arcului Carpatic,
pentru a asigura continuitatea vieții religioase românești.
O situație cu totul specială o reprezintă întoarcerea preoților în parohiile
în care episcopul Nicolae Colan trimisese preoți în locul celor refugiați.
Preotul Alexandru Pătruțiu, care a fost numit în parohia Vâlcele, dar
care administra mai multe parohii, printre care Sfântu Gheorghe, Bățanii Mari,
Bodoș, Herculian, Ozun, Sântionlunca și altele, a plecat în parohia Sfântu
Gheorghe, la întoarcerea preotului Ioan Rauca, în anul 1945.2053
În parohia Covasna, preotul Aurel Babiciu, care făcea parte din grupul
de preoți-învățători trimiși de Episcopul Nicolae Colan în județele din secuime,
a trecut printr-o adevărată odisee. În luna ianuarie 1945, noile autorități
comuniste l-au arestat, sub diferite pretexte, iar în urma unui simulacru de
proces, l-au ținut închis timp de 10 săptămâni. A fost eliberat după ce a achitat
suma de 200.000 de lei garanție. În acest timp, s-a întors din exil și preotul
Eremie Ticușan, preotul Aurel Babiciu plecând în Episcopia
Maramureșului.2054
Preotul Ioan Roman, instalat de către episcopul Nicolae Colan la Valea
Mare, de unde administra și parohiile Zagon și Păpăuți, la retragerea trupelor
maghiare și germane din toamna anului 1944, a fost arestat și deportat, fiind
eliberat din detenție după trecerea frontului și reinstaurarea administrației
românești, însă la scurt timp după aceasta, fiind grav bolnav, s-a retras în
părțile natale ale Dejului. Parohia rămasă vacantă a fost ocupată de preotul Ioan
Bătrânu, începând cu anul 1945, care a păstorit vreme de 9 ani și care s-a luptat
pentru refacerea vieții bisericești și reorganizarea economică a parohiei.2055
Preotul Sămărtean din Brețcu, și el trimis de către episcopul Nicolae
Colan, în anul 1940, a rămas în parohie, însă viața sa a căpătat accente
deosebite, din cauza oponenței față de ideologia comunistă. În ziua de 14
septembrie 1944, i-au intrat în biserică o femeie îmbrăcată în uniformă militară
sovietică, însoțită de mai mulți militari ruși. Femeia i-a tăiat epitrahilul
preotului și i l-a aruncat în față, bucată cu bucată, apoi au căutat în pivnița
parohiei, unde au găsit arhiva parohiilor Brețcu și Poiana Sărată, pe care le-au
ars, filă cu filă. Ulterior preotul a fost amenințat cu arestarea dacă nu se înscria

2052
Românii din Covasna și Harghita…, p. 551.
2053
Românii din Covasna și Harghita…, p. 421.
2054
Românii din Covasna și Harghita…, p. 278.
2055
Românii din Covasna și Harghita…, p. 432.

393
în Frontul Plugarilor, preotul refuzând constant, lucru ce i-a adus numeroase
vizite și percheziții din partea autorităților comuniste.2056

5.3.3. Începerea lucrărilor de reparație și restaurare a bisericilor

Majoritatea preoților și a credincioșilor întorși din exil au găsit, în

parohii, situații greu de imaginat, în special starea bisericilor, care, fie au fost
distruse, fie au fost grav afectate de violențele pornite asupra lăcașurilor de
cult, așa cum s-a arătat în capitolul anterior. Prima grijă a preoților și a
credincioșilor români, a fost, așadar, repararea și restaurarea acestora. În cele ce
urmează, prezint, pe scurt, câteva din încercările de reparație și restaurare în
parohiile Arcului Carpatic.
Preotul Ioan Mitariu din Miercurea-Ciuc, ajutat de comunitatea care
revenea în oraș, a început lucrările de refacere a bisericii în toamna anului
1945. Acestea au fost terminate în luna noiembrie a aceluiași an, când biserica,
azi catedrala episcopală, a fost resfințită de către Mitropolitul Nicolae Bălan al
Ardealului, cu un fast ce amintea de prima sfințire, ce avusese loc cu 8 ani
înainte, în prezența unității de jandarmi din Miercurea-Ciuc, răspunsurile la
strană fiind date de un cor mixt din Brașov, având în componență 40 de
persoane.2057
La Odorhei, preotul Ioan Popa, cel care i-a urmat protopopului
Sebastian Rusan, a reușit să renoveze biserica ortodoxă, devastată în timpul
ocupației maghiare.2058
La Micfalău, preotul Virgil Dancu, întors din exil, a adunat o parte din
credincioșii maghiarizați și a curățat biserica ce fusese profanată și
transformată în magazie de ciment, de armament, dormitor și toaletă publică,
apoi, la Vecernia zilei de 14 septembrie, a sfințit-o cu Aghiazmă Mare, din
binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan, care a transmis un mesaj
credincioșilor adunați la această slujbă, citit de preotul Dancu.2059
De asemenea, și biserica din Bixad a intrat într-un amplu proces de
reparație, după întoarcerea preotului Dumitru Trifan, ajutat de credincioșii
reîntorși la credința ortodoxă.2060
Și la Târgu Secuiesc, în ciuda problemelor pe care le-a întâmpinat
preotul Ioan I. Rafiroiu, s-a reparat biserica în interior și la exterior.2061

2056
Românii din Covasna și Harghita…, p. 147-148.
2057
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile Românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 181-182.
2058
Românii din Covasna și Harghita…, p. 584.
2059
Laurențiu-Gabriel PANCIU, Bisericile Românești din județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune…, p. 318.
2060
Ioan N. CIOLAN, Transilvania, ultima prigoană maghiară…, p. 117.
2061
Românii din Covasna și Harghita…, p. 400.

394
 Cele două biserici românești din Lisnău, ortodoxă și greco-catolică, au
fost reparate de către comunitățile lor, formând, apoi, începând cu anul 1948,
filii ale parohiei Ozun.
Vedem, așadar, că în ciuda eliberării Transilvaniei de Nord, situația
vieții bisericești nu a cunoscut o îmbunătățire substanțială, decât în anumite
privințe, aceasta deoarece, odată instalarea administrației sovietice și, apoi, cu
venirea la putere a regimului comunist, preoții și bisericile au avut de suferit
multe restricții, unii ajungând chiar să fie arestați și închiși în închisorile
temutului regim. Însă, pe alocuri, în parohiile aflate în localități cu populație
majoritar românească, în limitele permise, s-a început și s-a reușit refacerea
bisericilor, afectate în urma Dictatului de la Viena, și chiar întoarcerea la
credința ortodoxă a unora dintre cei convertiți forțat la cultele istorice
maghiare.

395
 Capitolul VI.
Reverberații și valorizări contemporane privind
Dictatul de la Viena și consecințele sale

6.1. Accente nostalgice ale unor lideri politici și de opinie

maghiari

Unii lideri de opinie maghiari folosesc în discursul public denumiri ca

„Ținut secuiesc”, „secuime”, „secui” – denumiri ce semnifică astăzi o regiune
sau o parte a cetățenilor de etnie maghiară care se caracterizează prin anumite
trăsături speciale ale limbii, portului și obiceiurilor – cu un sentiment de
mândrie față de ce au fost cândva secuii și zona secuimii, „răbufnind, nostalgic,
prin organizarea unor forme asociative (după 1989 a existat chiar un partid al
secuilor), manifestări științifice (Conferința internațională Székelyföld –
2000?), acordarea de denumiri «secuiești» unor publicații, instituții de cultură
(Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe, Muzeul Secuiesc al Ciucului,
Ansamblul folcloric secuiesc «Háromszék»)”.2062
Recensămintele recente ale populației au înregistrat un mic număr de
secui, dat de cei care, nostalgic, declară că aparțin etniei secuiești. „Secuii,
deveniți maghiari, ca și ungurii în general, se luptă pentru un trecut mai bun și
nu pentru un viitor mai bun”.2063
Așa cum am arătat în subcapitolul dedicat precizărilor terminologice,
urmașii secuilor din trecut, în prezent se consideră maghiari, identificându-se
total cu etnia maghiară. „La nivelul mentalităților colective din zonă, este
prezentă încă prejudecata, conform căreia maghiarii din Ungaria, nu
întotdeauna se raportează pozitiv la secui (la maghiari din Secuime), ci
dimpotrivă cu o anumită malițiozitate”.2064 Maghiarii din județele Harghita și
Covasna, în urma destrămării monarhiei austro-ungare și a înglobării
Transilvaniei în România Mare, au manifestat anumite dificultăți de acceptare a
situației de a fi minoritari – mai ales într-o zonă care se afla departe de Ungaria,
fiind înconjurată de zone vaste locuite de populație românească – luptând, în
permanență, pentru a menține și pentru a recâștiga privilegiile și pozițiile lor
dominante. „Ca parte importantă a maghiarilor din România, comunitățile
maghiare din Covasna și Harghita, reprezintă «blocul compact» al acestei
2062
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 162.
2063
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 163.
2064
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 163.

396
«minorități imperiale», «ex-dominante», «involuntare» formată prin
destrămarea imperiului austro-ungar, constituind o «zonă nostalgică».
Maghiarimea din estul Transilvaniei formează o minoritate militantă, care
vizează răsturnarea situației, accederea la toate pozițiile dominante și asuprirea
națiunii dominate anterior”.2065
Sub falsul pretext al așa-ziselor represiuni și discriminări pe care
populația maghiară a fost nevoită să le suporte în timpul dictaturii comuniste,
liderii partidelor politice maghiare consideră ca justificate afirmațiile și
instigările care vor împiedica repetarea unor astfel de fenomene. „Pornind de la
contextul internațional favorabil, și de la greutățile prin care a trecut România
în ultimii ani, o parte a elitei maghiare locale, este de părere că nedreptatea
istorică pricinuită de Trianon poate și trebuie să fie corectată acum, prin
crearea unui statut special. În aceste condiții, atoguvernarea concepută cu mult
peste autonomia locală și autogospodărire, cu pretenții de a accede la atribute
inalienabile statului conduce la transformarea grupului etnic într-un stat în
stat”.2066
Așadar, printre liderii maghiari de opinie și politici, există un curent de
natură revizionistă, prin care se încearcă aducerea în prim-plan a unor
probleme, de multe ori inexistente, ale populației maghiare, militând în
permanență pentru răsturnarea situației geopolitice în favoarea „Ungariei
Mari”.

6.2. Demersurile societăți civile pentru îmbunătățirea vieții

religioase a românilor din Harghita și Covasna

După evenimentele din 1989, reprezentații societății civile din cele două
județe, dar și din întreaga țară, au luat inițiativa înființării unui număr de
Organizații Nonguvernamentale, ce constau în ligi, asociații și fundații, care au
avut ca principal scop păstrarea și dezvoltarea identității naționale a românilor
din sud-estul Transilvaniei. Primele astfel de ONG-uri înființate au fost:
Fundația „Mihai Viteazul” (1990), Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna”
(1992), Despărțământul ASTRA Covasna-Harghita (1997), Fundația Neamul
Românesc, Centrul European de Studii Covasna-Harghita (1999), Asociația de
tineret „Ecou” (2001), Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni –

2065
Ioan LĂCĂTUȘU, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita…, p. 165.
2066
Maria COBIANU-BĂCANU, Drama maghiarizării românilor din Covasna și Harghita,
Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2000, p. 99.

397
filialele Harghita și Covasna, Asociația „Iuvenes et senes” Corbu (2015) și
altele.2067
Pentru o mai bună coeziune între aceste asociații și fundații, și la
inițiativa liderilor acestora, în data de 27 mai 2005, a luat ființă Forumul Civic
al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș (FCRCHM), „cuprinzând, la
început, 12 astfel de organizații din județele Covasna și Harghita și Fundația
Națională a Românilor de Pretutindeni, din București”.2068
Înființarea Forumului are „drept scop asigurarea, coordonarea și
unitatea de acțiune a societății civile românești din județele Covasna și
Harghita, în vederea păstrării și dezvoltării identității naționale a românilor din
cele două județe și asigurării unei conviețuiri interetnice normale cu ceilalți
locuitori ai acestei zone, în interesul bunăstării generale și a binelui public, în
contextul integrării României în structurile europene”.2069 FCRCHM numără,
în prezent, în componența sa „39 de asociații sau fundații românești, ceea ce
conferă Forumului un grad mare de reprezentativitate al românilor din sud-estul
Transilvaniei”.2070
Despre necesitatea înființării acestei organizații, Preasfințitul Părinte
Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei aprecia că: „Necesitatea păstrării
iubirii de om și popor al lui Dumnezeu se face în chip minunat prin împreună
locuirea tuturor cetățenilor unei patrii pământești model al celei cerești, ca
urmare a veacurilor trecute asupra acestor străvechi și binecuvântate
plaiuri” 2071.
Profesorul toplițean Ilie Șandru, membru fondator al Forumului, afirma
că „FCRCHM s-a născut din inițiativa Înaltpreasfințitului Ioan Selejan,
Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei și a reprezentanților societății civile
românești din județele Covasna și Harghita, și s-a dovedit a fi în scurtă vreme
reprezentantul civic cel mai autorizat și mai eficient al românilor din această

2067
Ioan SABĂU-POP, Ioan LĂCĂTUȘU (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna,
Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015,
Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015, p. 14.
2068
Cristian Vlad IRIMIA, „Studiu de caz cu privire la activitatea depusă de Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, pentru cultivarea și păstrarea identității naționale a
românilor în perioada 2005-2015”, în Acta Carpatica, nr. VII, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2020, p. 326.
2069
***, „Act Constitutiv al FCRHC. art. 2”, în Buletinul Ligii Cultural-Creștine „Andrei
Șaguna”, nr. III (2002-2005), Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p. 224.
2070
Cristian Vlad IRIMIA, „Studiu de caz cu privire la activitatea depusă de Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita și Mureș…”, p. 328.
2071
† PS Andrei MOLDOVAN, „Mesaj întru păstrarea identității autentice românești”, în Ioan
SABĂU-POP, Ioan LĂCĂTUȘU (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și
Mureș…, p. 13.

398
zonă a României, situată geografic în „inima” țării, devenită din păcate un fel
de „insulă a șerpilor”.2072
În cei peste 15 ani de existență, FCRCHM a conceput peste 300 de
adrese oficiale după cum rezultă din comunicatele oficiale publicate pe site-ul
oficial al acestuia 2073, FCRCHM reprezentând „un senzor fidel al manifestărilor
din secuime și totodată un organism care nu doar a înțeles realitățile
transilvane, dar le-a și anticipat, oferind etnicilor maghiari ca primă variantă de
rezolvare a problemelor, invitația la o conviețuire pașnică, constructivă și
progresistă ce ar fi în interesul ambelor comunități, indiferent de contextul
geopolitic sau de nostalgiile timpurilor trecute (1940-1944)” 2074.
Într-un studiu realizat în anul 2015, părintele Vlad Cristian Irimia, din
stațiunea Covasna, a identificat mai multe repere și reușite ale Forumului:
– „Crearea unei viziuni unitare și promovarea intereselor comune pentru
societatea românească;
– Coagularea unui corp intelectual de oameni patrioți, bine instruiți și de
inițiativă care să asigure prin munca lor profesionalism, consecvență și eficiență
acțiunilor comunitare românești;
– Fluidizarea relațiilor și a colaborării între aleșii românilor de pe cele trei
nivele de reprezentativitate: locală, județeană și națională;
– Coroborarea tuturor resurselor (Biserică, școală, autorități, fundații,
populație, patronaj etc.) de care dispune comunitatea locală, pentru cristalizarea
unei mentalități comune și încurajarea implicării tineretului în manifestările cu
aspect identitar românesc;
– Identificarea tuturor resurselor financiare și aplicarea de proiecte
identitare;
– Sancționarea la alegeri (vot) și nu numai, a politicii partidelor de a
ignora problemele românilor minoritari din sud-estul Transilvaniei, din dorința
de a-și asigura confortul majorității în Parlament, prin cooptarea formațiunii
UDMR la guvernare;
– Găsirea unei strategii de rezolvare a problemelor comunității românești
care nu-și poate urmări propriile interese, în ceea ce privește adoptarea actelor
decizionale care o privesc, datorită lipsei de reprezentanți în forurile
conducătoare de la nivel local și județean”.2075
Prin urmare, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și
Mureș, a reușit, prin acțiunile sale, să creeze o viziune unitară și să promoveze

2072
Ilie ȘANDRU, „Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș pe baricadele
apărării drepturilor românilor din sud-estul Transilvaniei”, în Ioan SABĂU-POP, Ioan LĂCĂTUȘU
(coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș…, p. 26.
2073
http://www.forumharghitacovasna.ro/, accesat la 25.04.2021.
2074
Cristian Vlad Irimia, „Studiu de caz cu privire la activitatea depusă de Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita și Mureș…”, p. 338.
2075
Cristian Vlad IRIMIA, „Studiu de caz cu privire la activitatea depusă de Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita și Mureș…”, p. 338.

399
interesele comunității românești, să adune în jurul său o comunitate de
intelectuali și de patrioți, care au reușit să eficientizeze acțiunile românești din
zonă, și să aducă împreună (pentru a forma o mentalitate comună și pentru a
implica tot mai mulți români în acțiunile identitare românești) toate instituțiile
românești, adică Biserica, școala, autoritățile locale și centrale, ONG-urile,
patronatele și populația românească, având ca scop principal propășirea
neamului românesc din județele Harghita și Covasna.

6.3. Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – instituție

divino-umană providențială

Adunarea Eparhială a Episcopiei Vadului Feleacului și Clujului, din

anul 1937, condusă de episcopul Nicolae Colan, a sesizat necesitatea înființării
unei structuri misionare, cu funcționalitatea unui vicariat, pentru românii
ortodocși din sud-estul Transilvaniei. Propunerea a fost înaintată Consiliului
Arhidiecezan de la Sibiu, condus de către Mitropolitul Nicolae Bălan, care, în
data de 25 mai 1937, a apreciat că înființarea unei instituții bisericești
superioare în „secuime” ar fi oportună într-un viitor cu vremuri mai liniștite.
Așadar, acele vremuri nu s-au mai ivit, viitorul fiind marcat de Dictatul de la
Viena, apoi de instaurarea regimului comunist, care a pus la grea încercare
viața religioasă a românilor, sub toate aspectele ei.2076
Odată cu libertatea de credință adusă de Revoluția din decembrie 1989,
„pe fondul frământărilor existente în viața credincioșilor din județele Covasna
și Harghita, a fost reluată propunerea de înființare a unei episcopii în zonă, de
către mai multe personalități laice și bisericești și de către reprezentanții
societății civile românești din județele Covasna și Harghita”.2077 În urma
numeroaselor demersuri efectuate între anii 1990 și 1994, de către cei numiți
mai sus, constituiți în Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna” din Sfântu
Gheorghe și în Fundația Cultural-Creștină „Mihai Viteazul” din Miercurea-
Ciuc, demersuri ce au constat în dezbateri, memorii, filme documentare,
audiențe la vrednicii de pomenire, Patriarhul României, Teoctist Arăpașul și
Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, la Președintele României, Ion
Iliescu și la alte autorități de stat și bisericești, la data de 11 ianuarie 1994,
Adunarea Națională Bisericească a hotărât înființarea Episcopiei Ortodoxe
Române a Covasnei și Harghitei. În zilele de 22-23 martie 1994, „pe ordinea de
zi a Sfântului Sinod, este înscrisă, în ședința de lucru a Comisiei Canonice,
juridice și pentru disciplină, dorința Eparhiilor de Sibiu și Alba-Iulia de a se
2076
Românii din Covasna și Harghita…, p. 155.
2077
† ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), Episcopia Covasnei și Harghitei. 20 de ani în slujba lui
Dumnezeu și a neamului românesc, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2014, p. 11.

400
constitui din teritoriul administrativ-canonic pe care-l arhipăstoreau o nouă
unitate bisericească, cu sediul la Miercurea-Ciuc, cu titulatura Episcopia
Covasnei și Harghitei”.2078 Așadar, încununarea eforturilor conjugate ale
clerului și poporului dreptcredincios s-a petrecut în momentul în care „Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat organizarea și delimitarea
teritorială a Episcopiei Covasnei și Harghitei, cu sediul la Miercurea-Ciuc,
pentru cei aproximativ 100.000 de credincioși români, reprezentând 25% din
populația totală a județului Covasna și 15 % din populația totală a județului
Harghita” 2079, a cărei Adunare Eparhială a fost constituită la 31 mai 1994, în
Catedrala Ortodoxă din Miercurea-Ciuc. În data de 12 iulie 1994, a fost ales în
scaunul de Episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, sufragană a Mitropoliei
Ardealului, de către Colegiul Electoral Bisericesc, Arhimandritul Ioan Selejan,
Superiorul Așezămintelor românești de la Iordan și Ierusalim, care a fost
hirotonit episcop, la hramul Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din
Toplița, 20 iulie 1994 și slujba întronizării având loc la 25 septembrie 1994, în
Catedrala Ortodoxă din Miercurea-Ciuc, de către Patriahul Teoctist al
României, ceremonie la care a participat și Patriarhul Alexandriei, Partenie,
înconjurați de un mare sobor de mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi, preoți și
diaconi, în fața unui mare număr de credincioși.2080
În decursul celor peste 25 de ani de funcționare a Episcopiei Covasnei
și Harghitei, au avut loc numeroase evenimente bisericești majore, dintre care
unele trebuie menționate, în mod special.
Primele evenimente majore au fost, așa cum am spus, legate de
alegerea, hirotonia și instalarea primului ierarh, în anul 1994, în persoana
Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, în prezent Mitropolitul Banatului. Apoi, cu
ocazia împlinirii a 15 ani de la înființarea Episcopiei, în data de 23 august
2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, alături de Înaltpreasfințitul
Laurențiu, Mitropolitul Ardealului și de un sobor de 15 ierarhi, a săvârșit
Sfânta Liturghie și „a oficiat ceremonia de ridicare în rang de Arhiepiscop
onorific a Preasfințitului Părinte Ioan, pentru merite deosebite, pentru lucrările
multiple care au ridicat această episcopie pe trepte noi de activitate pastorală și
misionară”.2081 În urma alegerii Înaltpreasfințitului Părinte Ioan în scaunul de

2078
† PS Andrei MOLDOVAN, Episcopul Covasnei și Harghitei (coord.), Slujire și
Mărturisire. Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac de misiune și slujire
pastorală, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020, p. 6.
2079
† ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), Episcopia Covasnei și Harghitei. 20 de ani în slujba lui
Dumnezeu și a neamului românesc…, p. 11.
2080
† PF DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „O Eparhie tânără și dinamică, într-
o străveche vatră românească. Un sfert de veac de la inaugurarea Episcopiei Covasnei și
Harghitei”, în † P.S. Andrei MOLDOVAN, Episcopul Covasnei și Harghitei (coord.), Slujire și
Mărturisire…, p. 24.
2081
† ÎPS Ioan Selejan (coord.), Episcopia Covasnei și Harghitei. 20 de ani în slujba lui
Dumnezeu și a neamului românesc…, p. 21.

401
Mitropolit al Banatului, din data de 16 decembrie 2014, a urmat alegerea, în
datade 5 februarie 2015, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
în scaunul de Episcop al Covasnei și Harghitei, a episcopului vicar al
Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfințitul Părinte Andrei Moldovan, „Întronizarea
Preasfințitului Părinte Andrei a avut loc duminică, 15 februarie 2015, la
Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc, în prezența reprezentanților
autorităților centrale și județene, a consilierilor eparhiali, a protopopilor, a
numeroși preoți din Episcopia Covasnei și Harghitei și a credincioșilor aflați în
număr mare la eveniment. Soborul de arhierei care au liturghisit în catedrala
episcopală a fost format din 18 membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe
Române, în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul
Sibiului și Mitropolitul Ardealului”.2082
În anii de funcționare a Episcopiei, sub conducerea celor doi ierarhi și
implicarea directă a acestora, viața religioasă a românilor din județele Covasna
și Harghita a cunoscut o îmbunătățire vizibilă sub toate asptectele:
duhovnicesc, pastoral-misionar, administrativ, social-filantropic, cultural,
educațional etc.
Din punct de vedere pastoral misionar, trebuie comparată situația
existentă la momentul înființării Episcopiei cu cea din momentul de față.
Astfel, în anul 1994, în cele două județe, existau două protopopiate, la
Miercurea-Ciuc și la Sfântu Gheorghe, care cuprindeau, împreună, 99 de
parohii, în care slujeau 61 de preoți, dintre care doar 5 erau localnici, restul
fiind veniți din alte județe ale țării. Acestora li se adăugau patru Mănăstiri, care
numărau 24 de viețuitori.2083
În cei peste 25 de ani de funcționare, în Episcopia Covasnei și Harghitei
au fost hirotoniți 112 preoți (86 de către ÎPS Ioan și 26 de către PS Andrei), o
parte dintre aceștia transferându-se, ulterior, în alte județe. În prezent,
„funcționează în Eparhia Covasnei și Harghitei 82 de preoți parohi, 5 preoți
profesori de Religie, 4 preoți militari, 1 preot capelan la penitenciar, 4 preoți de
spital, 3 preoți misionari, 9 preoți activi îmbisericiți și 3 diaconi”.2084
Activitatea misionară a fost întărită prin înființarea a 15 cercuri pastorale, cu o
activitate deosebită, constând în săvârșirea Maslurilor de obște, în posturile de
peste an, și în participarea preoților și credincioșilor la slujbele de sfințire a
bisericilor, la hramurile și sărbătorile festive ale parohiilor din cercul pastoral.
Din punct de vedere administrativ, au fost înființate, din rațiuni
pastorale, 26 de parohii noi, iar, în anul 2006, au fost înființate și două noi
protopopiate, cu sediile la Toplița, în județul Harghita (Protopopiatul Călimani)

2082
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac de
misiune și slujire pastorală”, în † PS Andrei MOLDOVAN, Episcopul Covasnei și Harghitei
(coord.), Slujire și Mărturisire…, p. 65.
2083
† ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), O candelă în Carpați…, p. 17.
2084
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 65.

402
și la Întorsura Buzăului, județul Covasna (Protopopiatul Buzăul Transilvan). În
prezent, cele patru protopopiate sunt compuse, în total, din 125 de parohii, 36
urbane și 89 rurale, patru biserici și o capelă în unitățile militare, și trei capele
de spital.2085 În anul 2021, în a treia zi de Paști, a avut loc Sfințirea Paraclisului
Episcopal din incinta Episcopiei Covasnei și Harghitei din Miercurea-Ciuc cu
hramul Soborului Sfinților Apostoli (30 iunie) și a Sfântului Cuvios Irodion de
la Lainici (3 mai), de către Preasfințitul Părinte Andrei al Covasnei și Harghitei
însoțit de ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului și PS Gurie, Episcopul
Devei și Hunedoarei.2086
Viața monahală a cunoscut și ea o vădită îmbunătățire. Astfel, pe lângă
cele patru vetre monahale existente în anul 1994, în timpul arhipăstoririi ÎPS
Ioan, au mai fost construrite și inaugurate încă 5 mănăstiri și un schit, iar în
timpul arhipăstorii PS Andrei, acestora li s-au mai adăugat o mănăstire, un schit
și 4 metocuri episcopale, două dintre acestea din urmă fiind înființate în vechi
parohii românești, care funcționau înainte de Dictatul de la Viena, și care acum
nu mai numără niciun credincios: Metocul Sântionlunca și Metocul Cernatul de
Jos. Prin urmare, după 25 de ani de funcționare a Episcopiei Covasnei și
Harghitei, aceasta numără „9 mănăstiri, 3 schituri și 4 metocuri episcopale, cu
un număr total de 128 de viețuitori, din care 34 de monahi și 94 de monahii
[…] 2 arhimandriți, 12 protosingheli, 7 ieromonahi și 4 ierodiaconi. Între
călugărițe două sunt schimonahii iar 4 starețe sunt stavrofore”2087.
Așa cum am arătat în capitolul anterior, refacerea patrimoniului
bisericesc, după Dictatul de la Viena, nu a putut fi realizată în anii imediat
următori, din cauza mai multor factori istorici, acest lucru devenind o prioritate
a nou înființatei Episcopii a Covasnei și Harghitei. Astfel, ample lucrări de
restaurare și reconstrucție, de refacere a picturii sau de consolidare a bisericilor
vechi, dar și lucrări de construcție a unor biserici și paraclise noi, precum și a
altor edificii bisericești, au avut loc în perioada 1994-2020. Printre cele mai
importante realizări din punct de vedere gospodăresc se numără: construirea a
39 de biserici parohiale noi, cărora li de adaugă 1 paraclis episcopal, 6
mănăstiri construite în totalitate, cu anexe administrative și gospodărești, 8
biserici de mănăstire, 3 paraclise de mănăstire și 2 biserici de schit, 1 biserică și
un paraclis de metoc, 3 altare de vară, la mănăstiri, 30 de case parohiale,
repararea capitală a 140 de biserici, 60 de case parohiale, pictarea și repictarea
a 55 de biserici, construirea unui sediu de protopopiat și achiziționarea altuia.

2085
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 66.
2086
https://basilica.ro/paraclisul-episcopal-din-Miercurea-Ciuc, accesat la 10.06.2021.
2087
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 68-
69.

403
Acestora li se adaugă amplele lucrări de reparații și modernizare a Centrului
Eparhial și amenajarea a două săli de conferințe la sediul acestuia.2088
Din punct de vedere cultural, Episcopia a reușit înființarea a două
instituții de cultură, aflate în subordinea Ministerului Culturii: Muzeul Național
al Carpaților Răsăriteni, cu sediul la Sfântu Gheorghe și cu filială la
Miercurea-Ciuc și Centrul Cultural Toplița.2089 Acestora li se adaugă
înființarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”
din Sfântu Gheorghe, înființat în anul 1996, care deține o impresionantă bază
de date și o arhivă, care se află într-o permanentă îmbogățire și Centrul
Cultural Miron Cristea cu sediul în Miercurea-Ciuc, înființat în anul 2001,
ambele centre desfășurând o impresionantă activitate de cercetare a istoriei
românilor din sud-estul Transilvaniei, organizând numeroase activități
științifice și culturale dar și de spiritualitate ortodoxă, cu participarea unui mare
număr (peste 2.000) de cercetători, profesori, istorici, oameni de cultură și de
stat din țară și de peste hotare.2090
Cele mai importante manifestări, care trebuie amintite aici sunt:
Universitatea de vară de la Izvorul Mureșului – are loc anual în luna august,
„Zilele Andrei Șaguna” – anual în luna iunie la Sfântu Gheorghe, Sesiunea
Națională de comunicări științifice „Românii din sud-estul Transilvaniei,
Istorie, Cultură. Civilizație” – anual în luna septembrie la Miercurea-Ciuc și
Sfântu Gheorghe etc.
Trebuie menționată aici și înființarea Editurii Grai Românesc de la
Miercurea-Ciuc și a Editurii Eurocarpatica de la Sfântu Gheorghe, a căror
activitate editorială numără peste 300 de volume, din sfera cercetărilor
teologice, istorice, etnografice, sociologice, dar și scrieri literare,
memorialistică etc. Foaia de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei și
Harghitei se intitulează „Grai Românesc” și apare din anul 2002, adăugându-i-
se anuarele Angvstia și Acta Carpatica, ambele editate de Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei, în colaborare cu celelalte instituții de cultură, aflate în
subordinea acesteia.2091
Departamentul pentru tineret și cateheză raporta în anul 2020, că, în cei
25 de ani de arhipăstorire, „cu binecuvântarea celor doi ierarhi, au fost
școlarizați: 91 de elevi seminariști, 187 de studenți teologi, 73 de studenți
masteranzi, 5 doctori în teologie și 4 doctori în istorie”.2092
Începând cu anul 2015, a fost inaugurat și site-ul oficial al Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, care are ca scop o mai bună informare „în

2088
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 70-
71.
2089
† ÎPS Ioan Selejan (coord.), O candelă în Carpați…, p. 25.
2090
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 71.
2091
† ÎPS Ioan Selejan (coord.), O candelă în Carpați…, p. 27.
2092
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 73.

404
mediul on-line despre viața și lucrarea bisericească din județele Harghita și
Covasna”.2093
Din punct de vedere social-filanatropic, Episcopia a stat mereu alături
de cei nevoiași, derulând, în cei peste 25 de ani de existență, numeroase acțiuni
caritabile, în urma cărora au beneficiat mai mulți semeni, indiferent de etnie
sau de confesiune, constând în construirea de case pentru mai multe familii
nevoiașe, burse pentru studenții săraci, asigurarea mesei de prânz pentru mai
multe persoane etc. De asemenea, în cadrul Episcopiei funcționează mai multe
instituții de asistență socială, cum ar fi Asociația de binefacerea „Sfânta
Iustina” de la Mănăstirea Mărtănuș, Centrul Social de la parohia Toplița-
Călimănel și altele.2094
În concluzie, prin înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei, și, apoi, prin activitatea acesteia, dusă pe toate planurile, viața
religioasă, și nu numai, a românilor din sud-estul Transilvaniei, atât de încercați
în timpul Dictatului de la Viena, a cunoscut o îmbunătățire semnificativă.
Directa implicare a celor doi ierarhi în toate sectoarele vieții românești a dus la
creșterea numărului de biserici, de vetre monahale și de slujitori ai sfintelor
altare, la sporirea patrimoniului material și spiritual al românității din această
zonă, la înființarea de instituții de cultură și la mângâierea sufletelor greu
încercate ale românilor din „secuime”.

2093
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 74.
2094
Teodor BIJEC, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac…”, p. 74.

405
 Concluzii

Lucrarea „Viața religioasă a românilor din județele Harghita și Covasna

în perioada Dictatului de la Viena (1940-1944)”, reprezintă un studiu asupra
unei zone și a unei perioade de timp, aparent, bine delimitate. Cercetarea
acestei problematici nu s-a putut face, totuși, fără înțelegerea istoriei
Transilvaniei, în contextul conflictului româno-maghiar, atât înainte, cât și în
timpul ocupației horthyste, dar și după eliberarea de sub stăpânirea maghiară,
din anul 1944.
După o cercetare asiduă în Școala Doctorală de Teologie din cadrul
Universității „Ovidius” din Constanța, am reușit să fac acest studiu sistematic,
bazat pe surse istorice autentice și fără părtinire.
Astfel, a fost nevoie ca în primul capitol să fie tratat stadiul cercetării,
prin prezentarea istoriografiei problemei, atât a celei românești, cât și a celei
maghiare, cărora li s-a adăugat o scurtă prezentare a istoriografiei germane.
Istoriografia română și cea maghiară situează problematica, fiecare, din
perspectivă proprie. Am demonstrat că, din punct de vedere cantitativ,
problematica este tratată inegal de către cele două părți, cu puncte de vedere
opuse, sau cel puțin diferite, în sensul în care cercetătorii maghiari atribuie o
atenție deosebită studierii problemei, pe când cei români, cu excepția celor care
au tangență cu zona noastră de interes, tratează cu o ușoară indiferență și chiar
superficialitate problema românilor din Harghita și Covasna. Totuși, am reușit
să întocmesc un inventar al cercetărilor românești, legat de problematica
Dictatului de la Viena, împărțind stadiul cercetărilor românești în trei etape:
cercetări în perioada 1940-1946, cercetări în perioada 1947-1989 și cercetări
din anul 1989 și până în prezent.
De asemenea am prezentat câteva din principalele lucrări ale
istoriografiei maghiare, demonstrând punctul de vedere total diferit, din care au
plecat respectivele cercetări, iar din cauza lipsei unei documentări riguroase și a
tendințelor revizioniste evidente, ajungând la rezultate total opuse cu cele ale
istoriografiei românești.
De asemenea, o atenție deosebită am acordat-o și surselor arhivistice,
românești și germane, pe baza cărora, într-o foarte mare proporție, a fost
elaborată lucrarea.
Drama celor peste 1.300.000 de români din teritoriul ocupat de Ungaria
în urma Dictatului de la Viena poate fi explicată doar cunoscând realitățile care
au dus la promulgarea actului de arbitraj germano-italian, în anul 1940, la
Viena, motiv pentru care, în al doilea capitol al lucrării de față, intitulat
„Efectele geopoliticii satelor revizioniste asupra situației României în anii

406
1937-1940”, am tratat situația din perioada interbelică și motivele pentru care
s-a ajuns la Dictat.
Pe baza argumentelor istorice, am prezentat cadrul geografic și istoric al
actualelor județe Covasna și Harghita, arătând că procesul de asimilare a
populației românești a avut foarte multe etape și aspecte, dintre care am
enumerat: acordarea de privilegii și drepturi voievozilor români existenți în
teritoriu la venirea secuilor și în perioada imediat următoare, acordarea de
privilegii familiilor care treceau la romano-catolicism, educația exclusiv în
limba maghiară prin interzicerea învățământului românesc, impunerea culturii
maghiare, ulterior, prin distrugerea bisericilor românești, a școlilor,
simbolurilor și a tot ceea ce ar fi putut face referire la apartenența românească
iar, în mod cu totul specific județelor Harghita și Covasna, căsătoriile mixte,
datorate unei, aparent, bune conviețuiri între etnii. Scăderea populației
românești este relevată de numeroasele recensăminte oficiale și de conscripțiile
confesionale și fiscale, care, de la o perioadă la alta, arată diferențele rezultate
în urma aplicării strategiilor mai sus amintite.
În perioada interbelică, românii din actualele județe Harghita și
Covasna s-au bucurat de o situație înfloritoare care s-a reflectat în construcția
de biserici ortodoxe și greco-catolice, de troițe, clopotnițe, case parohiale și
școli românești, dar și printr-o revigorare a vieții religioase, culturale și
economice a credincioșilor români, datorate intervenției statului român, a
Bisericii Ortodoxe Române, a diverselor personalități culturale și religioase și,
nu în ultimul rând, a asociației ASTRA.
În paralel, am prezentat contextul intern și internațional premergător
Dictatului de la Viena, care a fost unul extrem de complex. Factorii care au
contribuit în mod hotărâtor la îndeplinirea proiectului de țară al Ungariei între
anii 1920-1940, au fost, pe plan intern, instabilitatea politică și ambițiile
personale ale principalilor factori de decizie, iar pe plan extern, agresiunile
statelor vecine, Bulgaria, URSS și Ungaria dublate de politica fermă dusă de
Ungaria prin crearea de alianțe favorabile cu Marile Puteri. Tuturor acestora li
se adaugă insistența neobosită a Ungariei care nu a cedat niciodată și nu a
acceptat niciun compromis în drumul spre redesenarea granițelor stabilite prin
tratatele de pace. Mișcarea revizionistă maghiară a avut o evoluție diacronică și
a început chiar din primele zile de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918,
intensificându-se după Tratatul de pace de la Trianon din 20 iunie 1920, având
legătură și cu mișcările de tip nazist și fascist, devenind politica oficială a
tuturor guvernelor din regimul horthyst. Chiar dacă, în primii ani de activitate,
șansele politicii revizioniste erau aparent aproape nule – Imperiul Austro-Ungar
fiind desființat iar Germania fiind lipsită de putere – liderii mișcării revizioniste
maghiare au acționat în permanență, fie violent, fie pe cale diplomatică, ducând
campanii mediatice internaționale și așteptând timpul, climatul politic
internațional și aliații potriviți pentru a pune în aplicare planul stabilit de la

407
început: încorporarea Transilvaniei la Ungaria, proiect realizat, parțial, prin
Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
În rândurile populației maghiare de pretutindeni, s-a stârnit o euforie
generală, imediat după proclamarea sentinței de la Viena, reflectată în adunările
publice și în miile de telegrame și de scrisori trimise de tot atâția cetățeni
maghiari și de către reprezentanți ai administrației locale maghiare, către Adolf
Hitler prin intermediul Ambasadei Germaniei la Budapesta, numindu-l frate și
rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea lui. Aceste reacții s-au transformat,
în scurt timp, în incitare la răzbunare, populația maghiară având reacții violente
în multe dintre localitățile Transilvaniei de Nord, urmate de distrugeri, crime și
batjocorirea a tot ce era românesc.
Un alt efect al geopoliticii Ungariei revizioniste asupra situației
României a fost încercarea de înființare a unei episcopii ortodoxe maghiare, cu
sediul la Munkács, dublând efortul de maghiarizare întreprins prin înființarea
Episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdudorog, încercând prin orice
metodă, să-și ducă la îndeplinire scopul de a-i deznaționaliza pe locuitorii
noilor teritorii anexate, și, în special, pe românii transilvăneni, care, dacă nu au
putut fi trecuți cu forța la cultele maghiare, trebuiau maghiarizați chiar prin
propria lor credință, cea ortodoxă, a cărei Biserică urma să fie controlată politic
de la Budapesta, prin episcopi străini, chiar în acest sens, lucru care, până la
urmă, nu a putut fi dus la bun sfârșit.
Odată hotărâtă la Viena cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria,
viața românilor din teritoriul cedat avea să se schimbe radical, fapte descrise în
capitolul al treilea, intitulat „Viața religioasă a românilor din județele Harghita
și Covasna după Dictatul de la Viena (1940-1944)”. Printre cele mai mari
suferințe ale românilor din județele Covasna și Harghita se numără izgonirea
tuturor preoților ortodocși și a majorității preoților greco-catolici, ceea ce a
însemnat și risipirea comunităților în fruntea cărora se aflau aceștia. În cele mai
multe cazuri, izgonirea preoților a fost precedată de acte violente la adresa lor
și a bisericilor pe care le slujeau. Acolo unde preoții nu au putut fi alungați – în
cazul celor greco-catolici – aceștia au fost supuși la nenumărate presiuni,
maltratări, discriminări etc., toate acestea făcând misiunea lor una foarte
dificilă. Dificilă a fost și misiunea celor câțiva preoți ortodocși, numiți în
parohiile rămase fără păstor, de către episcopul Nicolae Colan. Din studierea
documentelor vremii, reiese jertfelnicia tuturor preoților din zona de sud-est a
Transilvaniei, care au pus slujirea preoțească deasupra oricăror alte frici și
nevoi, slujind pe Dumnezeu și neamul românesc.
Făcând o analiză statistică a situației clădirilor bisericești, aparținând
credincioșilor ortodocși din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, se poate
observa că, în timpul ocupației maghiare de după Dictatul de la Viena, zece
biserici ortodoxe au fost demolate, una distrusă parțial, devastate au fost
paisprezece lăcașuri de cult, cinci au fost transformate în magazii și depozite,

408
iar uneia i-a fost schimbată destinația în biserică romano-catolică. În ceea ce
privește bisericile greco-catolice, au avut de suferit daune 16 dintre acestea, 8
fiind distruse în totalitate, iar alte 7 fiind devastate și profanate. Din aceeași
analiză, se poate observa că toate bisericile atacate de furia locuitorilor și a
autorităților maghiare erau construite în perioada interbelică, în care zona se
afla sub stăpânire românească. Înainte de anul 1918, românii nu aveau voie să
construiască biserici în zonele centrale ale localităților, ceea ce au și făcut după
cu Marea Unire. Amplasarea bisericilor în centrele de comune a reprezentat un
alt motiv care a dus la demolarea lor. Odată cu demolarea bisericilor și cu
alungarea preoților și a învățătorilor români, comunitățile românești au devenit
vulnerabile în fața maghiarizării, lucru care s-a întâmplat în cei patru ani de
stăpânire maghiară.
Pentru mulți dintre credincioșii români din Transilvania de Nord și, în
special, pentru cei din actualele județe Harghita și Covasna, perioada Dictatului
de la Viena a fost marcată de prigoane, nedreptăți, discriminări, toate acestea
ducând la părăsirea caselor și a localităților în care trăiau și, de multe ori, la
arestări, maltratări, bătăi și chiar ucideri, pentru vina de a fi români. O parte
dintre cei care au rămas, au renunțat la naționalitatea română, de multe ori
forțați, schimbându-și credința, limba și numele. Toate aceste acte au fost
consecința unui plan care urmărea schimbarea raportului demografic în
favoarea populației maghiare. Bilanțul celor patru ani de ocupație se resimte și
astăzi când, în multe din bisericile românești, care, odinioară erau
neîncăpătoare, în prezent sunt lipsite de credincioși.
Prin prezentarea celor trei studii de caz, al unor parohii diferite între ele,
putem observa evoluția pe care au avut-o comunitățile românești în timpul
Dictatului de la Viena, în funcție de specificul fiecăreia. Acolo unde
comunitatea românească a fost majoritară, s-a reușit păstrarea identității
românești, în ciuda vitregiilor vremii, însă acolo unde comunitatea românească,
deși puternică, se afla în minoritate, în urma Dictatului de la Viena s-a pierdut
orice urmă de existență a vreunei comunități românești.
Prezența episcopului Nicolae Colan al Clujului s-a dovedit, a fi
providențială pentru românii ortodocși rămași în această parte de țară. El a
preferat să rămână alături de poporul ortodox din Transilvania cedată Ungariei,
în ciuda dezacordului manifestat de statul maghiar, care a refuzat să îi
recunoască demnitatea de episcop. În cei patru ani de ocupație, s-a îngrijit de
soarta românilor ardeleni prin numirea de preoți în parohiile rămase fără păstor,
prin vizite pastorale efectuate în parohii, prin tipărirea de cărți de rugăciuni și
cu conținut moral-religios, prin asigurarea învățământului catehetic în limba
română și prin cuvintele de încurajare și de mângâiere adresate preoților și
credincioșilor în acele vremuri grele.
De asemenea, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, a avut o legătură
deosebită cu preoții și credincioșii din parohiile Arcului Carpatic, pentru care a

409
suferit pe parcursul celor patru ani de ocupație străină și față de care a
manifestat cea mai caldă dragoste creștinească, prin purtarea sa de grijă și prin
implicarea sa în ajutorarea preoților și a credincioșilor refugiați din această
parte de țară, fiindu-le alături și implicând în acțiunea de ajutorare atât
credincioșii din Arhiepiscopia Sibiului cât și autoritățile de stat, de la
conducătorul statului, până la ministere, prefecturi sau primării.
Preoții și reprezentanții cultelor istorice maghiare au manifestat o
atitudine de învingători, față de preoții și credincioșii români. Prin acțiunile lor,
aceștia au instigat la ură masele credincioșilor pe care îi păstoreau, fiind
principalii promotori ai maghiarizării prin religie. De multe ori ei au fost cei
care au condus demolările de biserici sau prigonirea credincioșilor români, iar,
în alte situații, ei au fost cei care au mers din casă în casă, pentru a-i convinge
pe românii rămași fără preot, să adere la una dintre religiile istorice maghiare,
în schimbul rămânerii în Ardealul de Nord și a păstrării bunurilor pe care le
aveau.
În capitolul al patrulea am redat câteva din consecințele Dictatului de la
Viena asupra vieții românilor din Transilvania, sub toate aspectele ei.
Un pas foarte important a fost descrierea modului în care s-a făcut
retragerea administrației românești și instalarea administrației maghiare.
Aceasta s-a făcut într-un mod brutal, funcționarilor români, inclusiv cadrelor
didactice, fiindu-le refuzată angajarea în sistemul de stat. De asemenea, au avut
de suferit și avocații, medicii, proprietarii de magazine și restaurante dar și
angajații din mediul privat, tuturor refuzându-li-se posibilitatea de a-și continua
activitatea, cu foarte mici excepții. În urma ocupării Transilvaniei de Nord, a
fost înregistrată o penurie de alimente și de produse de primă necesitate, pe de
o parte fiind raționalizate majoritatea acestora, iar, pe de altă parte, fiind
rechiziționate alimentele, animalele de producție și de povară, și orice ar fi
putut servi statului maghiar pentru depășirea crizei. În timpul schimbului de
administrație, dar și ulterior, au fost înregistrate câteva incidente de frontieră,
rezultate ale tensiunilor dintre cele două state.
Noua administrație a interzis folosirea limbii române și a simbolurilor
românești, recurgând, de multe ori, la gesturi extrem de violente pentru
pedepsirea românilor care au continuat să vorbească românește sau să îmbrace
portul românesc. De asemenea au fost înlăturate și toate plăcuțele și
indicatoarele care conțineau nume românești de localități, inclusiv cele de pe
monumentele eroilor.
Toate presiunile despre care s-a vorbit în lucrarea de față, la care a fost
supusă populația românească din Transilvania de Nord, și, în special, cea din
actualele județe Harghita și Covasna, au avut ca ultim scop schimbarea
raportului demografic în favoarea populației maghiare. În ceea ce privește zona
noastră de interes, acest lucru a reușit, având în vedere numărul mare al
românilor care, fie au părăsit zona, fie au devenit credincioși ai cultelor

410
tradiționale maghiare, maghiarizându-li-se numele, ei înșiși, apoi generațiile
care au urmat, devenind maghiari, în detrimentul demografiei românești.
În același timp, legislația maghiară privitoare la Transilvania de Nord,
ocupată în urma Dictatului de la Viena, în perioada septembrie 1940-august
1944, a fost îndreptată împotriva instituțiilor românești, a bisericilor românești
a averii și a tuturor posibilităților de existență ale românilor ardeleni, de multe
ori în mod vădit, prin însuși textul legii, făcându-se diferența între etnicii
maghiari și celelalte etnii conlocuitoare, cu accent deosebit asupra românilor.
Dispozițiile ordonanțelor și celorlalte legi, prezentate mai sus, erau, evident,
contrare reglementărilor Dictatului de la Viena, în care guvernul de la
Budapesta își luase angajamentul solemn de a pune pe picior de egalitate
absolută pe românii locuitori ai spațiului ocupat, cu ceilalți cetățeni maghiari.
Situația învățământului românesc din județele Harghita și Covasna, în
perioada Dictatului de la Viena, a fost, de asemenea, una deosebit de grea. În
toate localitățile din Arcul Carpatic, școlile românești, de stat și confesionale,
au fost preluate de administrația maghiară și transformate în școli cu predare
exclusiv în limba maghiară. Ca și în cazul preoților, majoritatea învățătorilor și
profesorilor români au fost expulzați sau alungați de populația maghiară în
primele zile ale ocupației și înlocuiți cu cadre didactice maghiare, cu sau fără
calificare. Sutele de mii de copii români au fost obligați să frecventeze școlile
cu predare exclusiv în limba maghiară sau să absenteze de la cursuri, cum a fost
cazul multora dintre copiii români. În ciuda tuturor încercărilor ierarhilor
români, a presiunilor venite din partea statului român sau din partea altor foruri
internaționale, de a ameliora starea învățământului românesc, statul maghiar nu
a făcut concesii, situația cunoscând foarte puține îmbunătățiri, majoritatea lor
fiind de formă iar nu de fond.
Și viața culturală a românilor rămași în Transilvania de Nord a suferit
mari modificări, odată cu Dictatul de la Viena. Principalele asociații culturale și
religioase, care adunaseră un patrimoniu impresionant și care reușiseră în
perioada interbelică să reaprindă flacăra românismului în județele Harghita și
Covasna, printre care și ASTRA, au fost suprimate, prin cadrul legislativ creat
de către guvernul de la Budapesta. Cu foarte mare greutate, în locurile unde au
fost reinstalați preoți, sau acolo unde preoții români au reușit să rămână, au
început să reapară noi societăți care serveau intereselor românilor din Ungaria,
însă într-un număr incomparabil mai mic și cu prerogative, evident, restrânse.
Din studierea presei vremii putem observa că, în linii mari, prezentând
același eveniment, presa română deplângea pierderea Transilvaniei de Nord,
arătând o adevărată îngrijorare pentru populația românească ce urma să
locuiască în Ungaria, iar, pe de altă parte, presa maghiară era plină de
optimism, aducând omagii celor care au contribuit la acest act, fără să fie vărsat
sânge, arătându-și speranța că, într-un viitor foarte apropiat, întreaga
Transilvanie va aparține Ungariei. În ceea ce privește presa germană, aceasta,

411
fiind aservită intereselor partidului nazist, era de acord cu Dictatul, însă încerca
să arate că rolul major în acest eveniment l-au avut liderii de la Berlin, care,
prin implicarea lor, au reușit să reinstaureze pacea în zona de est a Europei, la
cererea celor două state aflate în conflict.
Soarta grea a românilor transilvăneni, din teritoriul cedat vremelnic
Ungariei, nu a fost trecută cu vederea de către cei aflați în zona liberă, care au
dat dovadă de empatie și solidaritate. Acestora li s-a adăugat și solidaritatea
dintre românii rămași în zona ocupată, care s-au ajutat unul pe altul pentru a
depăși momentele de criză din viața lor. Faptele de milostenie creștinească ale
românilor de pretutindeni au făcut ca cei patru ani de încercări să fie mai ușor
de trecut, atât pentru românii expulzați și refugiați, cât și pentru cei rămași,
care, astfel, au putut spera în iminența eliberării de sub ocupația străină.
Situația generală, a eliberării Transilvaniei de Nord de sub ocupația
maghiară, a generat multe daune și greutăți românilor din județele Harghita și
Covasna. Una dintre acestea este refugiul general al populației din satele
românești sau majoritar românești, care au fost scoși din case de către armata
maghiară și duși în pribegie, către destinații necunoscute, înaintea liniei
frontului care înainta spre granița cu Ungaria, mulți fiind nevoiți să-și petreacă
luni întregi în refugiu, alții întorcându-se abia în primăvara anului 1945.
Pentru românii din actualele județe Harghita și Covasna, reorganizarea
bisericească, la forma ei de dinaintea Dictatului, a fost și mai dificilă, din mai
multe cauze. Dificultatea a constat, atât în distrugerea bisericilor din parohiile
românești, cât, mai ales, în dispariția sau diminuarea semnificativă a
comunităților românești, rezultate în urma exilului românilor sau în urma
maghiarizării prin convertirile forțate la cultele tradiționale maghiare. Acestor
cauze se adăuga și atitudinea ostilă a autorităților comuniste, române și
sovietice, față de preoți, pentru refuzul în masă a acestora de a sprijini
înființarea Frontului Plugarilor.
În ciuda eliberării Transilvaniei de Nord, situația vieții bisericești nu a
cunoscut o îmbunătățire substanțială, decât în anumite privințe, aceasta
deoarece, odată cu instalarea administrației sovietice și, apoi, cu venirea la
putere a regimului comunist, preoții și bisericile au avut de suferit multe
restricții, unii ajungând chiar să fie arestați și închiși în închisorile temutului
regim. Însă, pe alocuri, în parohiile aflate în localități cu populație majoritar
românească, în limitele permise, s-a început și s-a reușit refacerea bisericilor,
afectate în urma Dictatului de la Viena, și chiar întoarcerea la credință a unora
dintre cei convertiți forțat la cultele istorice maghiare.
Printre liderii politici și de opinie maghiari, există un curent de natură
revizionistă, prin care se încearcă aducerea în prim-plan a unor probleme, de
multe ori inexistente, ale populației maghiare, militând în permanență pentru
răsturnarea situației geopolitice în favoarea Ungariei.

412
 În schimb, societatea civilă românească din județele Covasna și
Harghita, prin coalizarea în cadrul Forumului Civic al Românilor, a reușit, prin
acțiunile sale, să creeze o viziune unitară și să promoveze interesele comunității
românești, să adune în jurul său o comunitate de intelectuali și de patrioți, care
au reușit să eficientizeze acțiunile românești din zonă, și să aducă împreună,
pentru a forma o mentalitate comună și pentru a implica tot mai mulți români în
acțiunile identitare românești, toate instituțiile românești, adică Biserica,
școala, autoritățile locale și centrale, ONG-urile, patronatele și populația
românească, având ca scop principal propășirea neamului românesc din
județele Harghita și Covasna.
Însă cea mai mare realizare pentru credincioșii români din cele două
județe, a fost și este, de departe, înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și
Harghitei, instituție divino-umană providențială, care, prin activitatea celor doi
ierarhi care au stat în fruntea ei până acum, a dus la ameliorarea semnificativă
vieții religioase, și nu numai, a românilor din sud-estul Transilvaniei, atât de
încercați în timpul Dictatului de la Viena. Directa implicare a celor doi ierarhi
în toate sectoarele vieții românești a dus la creșterea numărului de biserici, de
vetre monahale și de slujitori ai sfintelor altare, la sporirea patrimoniului
material și spiritual al românității din această zonă, la înființarea de instituții de
cultură și la mângâierea sufletelor greu încercate ale românilor din sud-estul
Transilvaniei.

413
 Bibliografie
Surse arhivistice

I. Arhive din România

1. Arhivele Naționale ale României, București

a) Arhivele Naționale Istorice Centrale
– Fond Delegatul Marelui Stat Major
– Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei
– Fond Ministerul Afacerilor Interne
– Fond Ministerul Propagandei Naționale
– Fond Ministerul Cultelor și Artelor
– Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice
– Fond Președenția Consiliului de Miniștri
– Fond Președenția Consiliului de Miniștri – Cabinetul militar al lui
Ion Antonescu
– Fond Președenția Consiliului de Miniștri – Consiliul de Miniștri
– Fond Președenția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de
Informații
b) Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Covasna, Sfântu Gheorghe
– Fond Prefectura județului Treiscaune
– Fond Pretura Plășii Târgu Secuiesc
– Fond Primăria comunei Aita Mare
– Fond Pretura Plășii Sfântu Gheorghe
c) Serviciu Județean al Arhivelor Naționale Harghita, Miercurea-Ciuc
– Fond Despărțământul Astra-Odorhei
– Fond Plasa Tulgheș
– Fond Prefectura Județului Ciuc
– Fond Primăria Tulgheș
d) Serviciu Județean al Arhivelor Naționale Mureș, Târgu Mureș
– Fond Prefectura Județului Târnava Mare

2. Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe, București

– Fond Conferința Păcii
– Fond Dosare Speciale
– Fond 71 România 1920-1944
– Fond 71 Transilvania 1920-1944
– Fond 71 Ungaria 1920-1944

414
3. Arhiva Ministerului Afacerilor Interne, București
– Fond Documentar

4. Arhiva C.N.S.A.S., București

– Fond Documentar

5. Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae

Colan”, Sfântu Gheorghe
– Fond Colecția de Documente
– Fond Localități din județul Harghita
– Fond Protopopiatul Odorhei
– Fond Protopopiatul Oituz
– Fond Protopopiatul Ortodox Român Prejmer
– Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe
– Fond Protopopiatul Treiscaune

6. Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu

7. Arhive parohiale
a) Arhiva Parohiei Corbu
b) Arhiva Parohiei Ditrău
c) Arhiva Parohiei Gheorgheni
d) Arhiva Parohiei Tulgheș

II. Arhive din Germania

1. Arhiva Federală a Germaniei (Bundesarchiv), Berlin

– Fond Norddeutscher Bund und Deutsches Reich (1867/1871-1945)

2. Arhiva Politică a Ministerului German de Externe (Politisches Archiv

des Auswärtiges Amt), Berlin
– Fond Verträge
– Fond Verträge: Bilaterale Verträge Deutsches Reich Rumänien
– Fond Akten Deutsches Reich – Zentrale
– Fond Akten Deutsches Reich – Auslandsvertretungen – Rumänien
– Fond Akten Deutsches Reich – Auslandsvertretungen – Ungarn
– Fond Karten und Pläne
– Fond Botschaffer Ritter
– Fond Berichte des IKRK über Kriegsgefangenen- und
Internierungslager

415
 – Fond Arbeitsunterlagen des Referats Politisches Archiv
– Fond Diplomatenlisten fremder Staaten – Bucarest
– Fond Diplomatenlisten fremder Staaten – Budapest

3. Arhiva Landului Brandemburg (Brandemburghisches Landarchiv

Potsdam)
– Fond Indstrie und Handleskamer
– Fond 75 Lineöl
– Fond AKS 1415 A

Colecții de documente în volum

1. Acta Apostolicae Sedis (AAS), vol. XXVI, Roma, 1934.

2. Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D, vol. 3, Juni-
August 1940, aus dem Archiv des deutchen Auswärtiges Amts, Bonn,
colecție îngrijită de P. Keppler, Frankfurt/Main, 1963.
3. Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D, vol. 4.1,
September-November 1940, aus dem Archiv des deutchen Auswärtiges
Amts, Bonn, colecție îngrijită de P. Keppler, Frankfurt/Main, 1963.
4. Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D, vol. 5.1,
Februar-April 1940, aus dem Archiv des deutchen Auswärtiges Amts, Bonn,
colecție îngrijită de P. Keppler, Frankfurt/Main, 1963.
5. Arhivele Naționale ale României, Stenogramele Ședințelor Consiliului de
Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. 1, București, 1997.
6. SCURTU, Ioan, Culegere de documente și materiale privind istoria
României (februarie 1938 – septembrie 1940), Centrul de multiplicare al
Universității din București, 1974.

Lucrări generale

1. ***, Codul General al României, „Colecția C. Hamangiu”, volumul

XXVIII, 1940, partea a II-a, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului,
București, 1941.
2. ***, Enciclopedia Universală Britannica, 12 volume, Editura Litera,
București, 2010.
3. ***, Székelyföld Története, vol. I-III, Magyar Tudományos Akadémia,
Bölcsészettudományi Kutatóközpont (MTA BTK, Budapest), Erdélyi

416
 Múzeum-Egyesület (EME, Kolozsvár), Haáz Rezső Múzeum (HRM,
Székelyudvarhely), Odorheiu Secuiesc 2016.
4. BERINDEI Dan, Istoria României. Pagini Transilvane, Fundația Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1994.
5. BRUSANOWSKI, Paul, Rumänisch-orthodoxe Kirchenordnungen (1786-
2008): Siebenbürgen, Bukowina, Rumänien, Edit. Böhlau, Köln, 2011.
6. BUZATU, Gheorghe, CÂRSTEA, Marusia, România în balanța forțelor,
Editura Mica Valahie, București, 2011.
7. CONSTANTINESCU, M., DAICOVICIU, H. et alii, Istoria României, București,
1971.
8. GÂRBOVICEANU, Petru, Minoritățile din România, Editura Casei Școalelor,
București, 1928.
9. GIURESCU, Dinu C., România în al Doilea Război Mondial (1939-1945),
Editura All, București, 1999.
10. GODUN, Jaroslaw, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze, premisele și
recunoașterea ei, în Romanoslavica XLIV, Editura Universității din
București, 2009.
11. GOMBOȘ , Stelian, LĂCĂTUȘU, Ioan, Biserică, stat, societate în regimul
comunist (1945-1989), Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.
12. GUSTI, Dimitrie (coord.), Țara Românească, Enciclopedia României, Vol.
I, Editura Imprimeriei Naționale, București, 1938.
13. HITCHINS, Keith, România: 1866-1947, Editura Humanitas, București,
2017.
14. IORGA, Nicolae, Istoria Românilor din Ardeal și din Ungaria, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1916.
15. IORGA, Nicolae, Memorii, vol. III, Editura Paul, București, 2018.
16. LĂCĂTUȘU, Ioan (coord.), Profesioniștii Noștri. Liviu Boar, istoric și
arhivist, la 60 de ani, vol. 2, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2011.
17. LĂCĂTUȘU, Ioan (coord.), Profesioniștii noștri. Ilie Șandru – 60 de ani în
slujba culturii românești, vol. 7, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe,
2013.
18. LĂCĂTUȘU, Ioan, BROANĂR, Erich-Mihail, Repere identitare românești din
județele Covasna și Harghita, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura
Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019.
19. LĂCĂTUȘU, Ioan, LECHINȚAN, Vasile, PĂTRUNJEL, Violeta, Românii din
Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Editura Grai
Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, din Miercurea-
Ciuc, 2003.
20. LĂCĂTUȘU, Ioan, STANCU, Vasile, (coord.), Contribuții documentare
privind istoria românilor transilvăneni Col. Centenarul Marii Uniri 7,
Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016.

417
21. LECHINȚAN, Vasile, STANCU, Vasile (coord.) Profesioniștii noștri 5 – Ioan
Lăcătușu, arhivist, istoric, sociolog la 65 de ani, vol. II. Studii. Istorie.
Etnografie. Sociologie. Cultură, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe,
2012.
22. MANUILĂ, Sabin (coord.), Recensământul general al populației României
din 29 decemvrie 1930, vol. II, Editura Institutului Central de Statistică,
București, 1938.
23. MARCU, George (coord.), Dicționarul personalităților feminine din
România, Editura Meronia, București, 2009.
24. Mc CARTNEY, N.C., A History of Hungary 1929-1945, New York, 1956.
25. MICHEL, Henry, Al Doilea Război Mondial, vol. I, Editura Prietenii Cărții,
București, 2009.
26. NICOLESCU, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-
2006), Editura Meronia, București, 2006.
27. PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sofia,
București, 2000.
28. PĂCURARIU, Mircea, The Policy of the Hungarian State concerning the
Romanian Church in Transilvania under the dualist monarchy 1867-1918,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1986.
29. PĂCURARIU, Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1996.
30. PALAGHIȚĂ, Ștefan, Istoria Mișcării Legionare, Editura Roza Vânturilor,
București, 1993.
31. POP, Grigor P., G LODARIU, Ioan, R USU, Mircea, et alii, Istoria României,
Transilvania, vol. II (1867-1947), Editura George Barițiu, Cluj-Napoca,
1999.
32. POPA-LISSEANU, George, Originea secuilor și secuizarea românilor, Ediție
îngrijită și prefață de Ioan OPRIȘAN, Editura Saeculum I.O., București,
2019.
33. SCURTU, Ioan, STĂNESCU-STANCIU, Theodora, SCURTU, Georgiana
Margareta, Istoria Românilor între anii 1918-1940, Editura Universității
din București, 2002.
34. SUMAN, Gheorghe, PETRACHE , Tudorică, GIURCĂ, Marius, Enciclopedia
Vânătorilor de Munte – Elită a Armatei Române, Editura Univers Științific,
București, 2016.
35. VINTILĂ, Horia, Dicționarul papilor, Editura Saeculum I.O., București,
1999.

418
 Lucrări de specialitate

1. † ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), Episcopia Covasnei și Harghitei. 20 de ani în

slujba lui Dumnezeu și a neamului românesc, Editura Grai Românesc,
Miercurea-Ciuc, 2014.
2. † ÎPS Ioan SELEJAN (coord.), O candelă în Carpați: Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei – 15 ani de la înființare, ediție îngrijită de Ioan
LĂCĂTUȘU, Nicoleta PLOȘNEA, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc,
2009.
3. † PS Andrei MOLDOVAN, Episcopul Covasnei și Harghitei (coord.),
Slujire și Mărturisire. Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un
sfert de veac de misiune și slujire pastorală, Editura Grai Românesc,
Miercurea-Ciuc, 2020.
4. ABLONCZY, Balász, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Institutul
European, Iași, 2014.
5. ANANIA Valeriu, Pro memoria. Acțiunea Catolicismului în România
interbelică, E.I.B.M.B.O.R., București, 1992.
6. BÁNYAI, Ladislau, Pe făgașul tradițiilor frățești, București, 1971.
7. BERNATH Mathias, SCHROEDER, Felix von, Biographisches Lexikon zur
Geschichte Südosteuropas, Vol. 2, München, 1976.
8. BODEA. Gheorghe I., SUCIU. Vasile T., P UȘCAȘ. Ilie I., Administrația
militară horthystă în nord-vestul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1989.
9. BOGA, Alajos, Emlékezés Majláth püspökre (Amintirea episcopului
Majláth), Cluj-Napoca, 1940.
10. BRESTOIU, Horia, Impact la Paralela 45, Editura Junimea, Iași, 1986.
11. CAMPUS, Eliza, Mica înțelegere, Editura Științifică, București, 1968.
12. CAVRUC, Valeriu (coord.), Repertoriul arheologic al Județului Harghita,
Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000.
13. CHINDEA, Teodor, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul Ciucului,
Editura Brăduț, Târgu Mureș, 1995.
14. CIOLAN, Ioan N., Transilvania, ultima prigoană maghiară, edizioni Europa,
Roma, 1980.
15. COBIANU-BĂCANU, Maria, Drama maghiarizării românilor din Covasna și
Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2000.
16. CONSTANTIN, Ion, România – Marile Puteri și problema Basarabiei,
București, 1995
17. CUCUTACHE , Constantin D., Un mare conflict internațional: Optanții
unguri ai Transilvaniei și Reforma Agrară din România, Prefață de Nicolae
Titulescu, Tipografia Revistei Geniului, Cotroceni, București, 1931.

419
18. CZETTLER, Antal, Pál Graf Teleki und die Aussenpolitik Ungarns: 1939-
1941, Ungarisches Institut, München, 1996.
19. DOBREAN, Doina, Amintiri și evocări cu Eugenia Lăbonț din Capu-
Corbului, Harghita, Editura Cezara Codruța Maria, Gheorgheni, 2019.
20. DOMANOVSZKY, Sándor, La méthode historique de M. Nicolas Iorga,
Tipografia Magyar Egyetemi Nyomda, Budapesta, 1938.
21. FĂTU, Mihai, Biserica românească din nord-vestul Țării sub ocupație
horthystă 1940-1944, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983.
22. FĂTU, Mihai, M UȘAT , Mircea (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în
nord-vestul României. Septembrie 1940 – octombrie 1944, București, 1985.
23. FÉNYES, Samu, Ungaria Revizionistă, traducere de Dr. Ilie Dăianu și
Leontin Iliescu, Editura Petru Maior, Târgu Mureș, 1996.
24. FERENCZY, György, Maghiarimea din Transilvania și revizionismul (A
Transylványai magyarság és revisió), Ediție bilingvă, Editura
Glykon&Fortuna, București, 2006.
25. GEANGALĂU, Toni, O zodie nefastă, Editura Pim, Iași 2012
26. GHIBU, Onisifor, Nulitatea Concordatului dintre România și Sfântul Scaun,
Cluj, 1935.
27. GRAD, Cornel, Al doilea Arbitraj de la Viena, Institutul european, Iași,
1998.
28. HANCU, Ana, Vicariatul greco-catolic maghiar al Secuimii (1912-1925),
Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2016.
29. HEGEMANN, Margot, Das Dictat von Wien (1940) und seine Bedentung für
die Unwandlung Rumäniens in eine militärische Aggressionsbasis
Hitlerdeustchlands, Inauguraldissertation, genehmigt von der
Philosophischen Fakultät der Karl-Marx-Universität Leipzig, 1961.
30. LAZĂR, Costel-Cristian, RUSU, Vintilă, Școala „Teodor Chindea” din
Voșlobeni – repere monografice, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe,
2019.
31. LĂCĂTUȘU Ioan, Dăinuire românească în Harghita și Covasna, Editura
România pur și simplu, București, 2007.
32. LĂCĂTUȘU Ioan, STANCU Vasile, (coord.), Dictatul de la Viena și
consecințele sale asupra poporului român, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2020.
33. LĂCĂTUȘU, Ioan, Identitate și cultură la românii din secuime, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 1997.
34. LĂCĂTUȘU, Ioan, STANCU, Vasile, (coord.), Recunoașterea internațională a
Marii Uniri. „Trianon 100”, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020.
35. LĂCĂTUȘU, Ioan, Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și
Harghita, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș, 2008.
36. MAN, Dorel, Pastorație și istorie la episcopul Nicolae Colan în
Transilvania, 1940-1944, Editura Renașterea, Cluj, 2007.

420
37. MANCIULEA, Ștefan, Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog și
românii din Blaj, Blaj, 1942.
38. MANNER, Hans-Christian, Orthodoxe, griechisch-katolische und romisch-
katolische Kirche in Siebenbürgen und Altrumänien zwischen den
Weltkriegen (1918-1940), Franz Steiner Verlag, Stuttgart, 2007.
39. MANOILESCU, Mihail, Dictatul de la Viena: Memorii, iulie-august 1940,
ediție îngrijită, note, postfață și indice de Valeriu Dinu, Editura
Enciclopedică, București, 1991.
40. MATICHESCU, Olimpiu, Opinia publică internațională despre Dictatul de la
Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
41. MATICHESCU, Olimpiu, The Logic of History against the Vienna Diktat,
Editura Academiei R.S.R., București, 1988.
42. MICU, Emil, „Considerațiuni istorice asupra comunelor din depresiunea
Întorsurii Buzăului”, în Depresiunea Întorsurii Buzăului – studiu geografic,
istoric și economic, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale,
Institutul de Cercetări Economice și Sociale, Brașov, 1947.
43. M UNTEANU, Vilică, LĂCĂTUȘU Ioan, (coord.), Românii în dezbaterile
Congresului Secuiesc în 1902. Premise, deziderate și reverberații, Editura
Magic Print, Onești, 2011.
44. NISTOR, Aurel, O pagină din istoria Bisericii Neamului, Editura Carpații
Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 1999.
45. PANCIU, Laurențiu-Gabriel, Bisericile românești din județele Ciuc, Odorhei
și Treiscaune (azi Covasna și Harghita) în perioada 1918-1945, Editura
Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020.
46. PÂRVU, Sebastian, Românii din scaunele secuiești în Revoluția de la 1848-
1849, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014.
47. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Un episod important din lupa pentru limba
română. Încercări de deznaționalizare prin Biserică a românilor din
Transilvania de nord, 1940-1944, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978
48. ROȘCA, Radu Traian, Timpuri și oameni, Liceul Teoretic „Sfântu Nicolae”,
100 de ani de istorie, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020.
49. RUNCAN, Nechita, Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică,
Editura Ex Ponto, Constanța, 2004.
50. RUSSU, Ion I., Românii și secuii, Ediție îngrijită de Ioan Opriș, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1990.
51. SABĂU-P OP, Ioan, LĂCĂTUȘU Ioan (coord.), Forumul Civic al Românilor
din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în
Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,
2015.
52. ȘANDRU, Ilie, Patriarhul Miron Cristea, Editura Grai Românesc,
Miercurea-Ciuc, 2003.
53. ȘANDRU, Ilie, Tulgheș, File de monografie, Sibiu, 2000.

421
54. ȘIȘEȘTEAN, Gheorghe, Etnie, confesiune și căsătorie în nord-vestul
Transilvaniei, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2002
55. TELEKES, Simon, Cum să maghiarizăm numele de familie, Pesti
Könyvnyomda, Részvény Társaság, Budapest, 1898.
56. ȚURLEA, Petre, Al Doilea Trianon, Editura Semne, București, 2020.
57. ȚURLEA, Petre, Catolicismul și revizionismul maghiar, Editura Semne,
București, 2020.
58. ȚURLEA, Petre, Ip și Trăznea. Atrocități maghiare și acțiune diplomatică,
Editura Enciclopedică, București, 1996.
59. ȚURLEA, Petre, Monumente maghiare de neadmis în România, ediția a III-a
revăzută și adăugită, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2013.
60. ȚURLEA, Petre, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, ed. a II-a revizuită și
adăugită, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2016.
61. ȚURLEA, Petre, Transilvania de Nord-Est. 1944-1952, Editura România Pur
și Simplu, București, 2005.
62. ȚURLEA, Petre, Români și Unguri, vol. II, Editura Karta Graphic, Ploiești,
2019.
63. VARGA, Arpad E., Erdély etnikai és feletkezeti statisztikája, Editura Pro-
Print, Miercurea-Ciuc, Budapesta, 1998.

Publicistică

1. Acta Carpatica, Sfântu Gheorghe

2. Adevărul, București
3. Angvstia, Sfântu Gheorghe
4. Berliner Börsenzeitung, Berlin
5. Catholic Herald, New York
6. Condeiul Ardelean, Sfântu Gheorghe
7. Cuvântul, București
8. Gazeta Ciucului, Miercurea-Ciuc
9. Geographische Zeitschrift, Stuttgart
10. Geschichte und Gesellschaft. Zeitschrift für Historische Sozialwissenschaft,
Berlin
11. Hungarian Historical Review, Budapesta
12. Iancule Mare, Cluj-Napoca
13. Le Figaro, Paris
14. Mesagerul de Covasna, Sfântu Gheorghe
15. Militärgesichitliche Mitteilungen, Freiburg
16. Monitorul Oficial al României, București
17. Neamul Nostru, Vălenii de Munte

422
18. Ortodoxia, București
19. Pester Lloyd, Budapesta
20. Presa Bună, Iași
21. Regio, Budapesta
22. Romanoslavica, București
23. Studii și cercetări teologice și istorice, Constanța
24. Telegraful Român, Sibiu
25. The Daily Telegraph, Londra
26. Tribuna Ardealului, Cluj-Napoca
27. Universul, București
28. Viitorul, București
29. Zeitschrift für ausländisches öffentlisches Recht und Völkerrecht (ZaöRV),
Berlin.
30. Ziarul Lumina, București

Studii și articole

1. † PF DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „O Eparhie tânără și

dinamică, într-o străveche vatră românească. Un sfert de veac de la inaugurarea
Episcopiei Covasnei și Harghitei”, în † PS Andrei MOLDOVAN, Episcopul
Covasnei și Harghitei (coord.), Slujire și Mărturisire. Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac de misiune și slujire pastorală,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020.
2. † ÎPS Ioan SELEJAN, „Două istorii, dar numai un adevăr”, Cuvânt de
binecuvântare la lucrarea Pr. Sebastian PÂRVU, Românii din scaunele
secuiești în Revoluția de la 1848-1849, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2014.
3. † PS Andrei MOLDOVAN, „Mesaj întru păstrarea identității autentice
românești”, în SABĂU-P OP, Ioan, LĂCĂTUȘU Ioan (coord.), Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului
românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2015.
4. BANCIU, Marius, „Viața spiritual-bisericească a românilor din sud-estul
Transilvaniei după Marea Unire”, în Acta Carpatica, vol. IV, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.
5. BANCIU, Marius, „Dificultăți de integrare a populației maghiare din județele
Ciuc, Odorhei și Treiscaune, în realitățile României Mari și acțiuni
iredentiste ale acesteia, după Marea Unire”, în Acta Carpatica, nr. V,
Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018.

423
6. BLĂGILĂ, Ion, „Se aud trosnind încheieturile Ungariei Noi”, în Cuvântul,
nr. 302 din 8 decembrie 1940.
7. BIJEC, Teodor, „Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei – Un sfert de
veac de misiune și slujire pastorală”, în † PS Andrei MOLDOVAN, Episcopul
Covasnei și Harghitei (coord.), Slujire și Mărturisire. Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei – Un sfert de veac de misiune și slujire pastorală,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020.
8. BODEANU, Denisa Florentina, „Emigrarea etnicilor Germani din România”,
în Sași transilvăneni între statornicie și dezrădăcinare, Biblioteca
Muzeului Bistrița, Bistrița, 2006.
9. BOJAN, Ioan, „Bătălia pentru Ardeal. Preliminariile politico-diplomatice ale
Dictatului de la Viena”, în Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra
poporului român, volum colectiv coordonat de Ioan Lăcătușu și Vasile
Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020.
10. BOJAN, Ioan, „30 August 1940, cea mai neagră zi din istoria Transilvaniei”,
în Gazeta de Nord-Vest, Satu Mare, An XXVIII, 29 august 2017.
11. BOTTONI, Stefano, „National Projects, Regional Identities, Everyday
Compromises: Szeklerland in Greater Romania (1919-1940)”, în
Hungarian Historical Review, nr. 3, Budapesta, 2013.
12. CIORĂNESCU George, Gafencu, Grigore, în: Biographisches Lexikon zur
Geschichte Südosteuropas (Lexicon biografic asupra istoriei Europei de
Sud-Est), Vol. 2, coord. de Mathias Bernath / Felix von Schroeder,
München, 1976.
13. CIUBĂNCAN, Vasile T., „Modificările produse în structura demografică a
județelor Ciuc, Odorhei și Trei Scaune, în perioada anilor 1930-1948”, în
Angvstia, nr. 1, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1996.
14. COȘA, Anton, „Considerații asupra originii și evoluției fenomenului
ceangău”, în Almanahul Presa Bună, Iași, 1996.
15. GIURCĂ, Ion, „Aspecte privind situația românilor din teritoriul cedat
Ungariei în anul 1940”, în Profesioniștii noștri. Ilie Șandru – 60 de ani în
slujba culturii românești, Vol. 7, coord. Ioan LĂCĂTUȘU, Editura
Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013.
16. GIURCĂ, Ion, „Delegatul Marelui Stat Major – o structură în sprijinul
românilor refugiați din teritoriul cedat Ungariei în 1940”, în Profesioniștii
Noștri. Liviu Boar, istoric și arhivist, la 60 de ani, vol. 2, coord. Ioan
LĂCĂTUȘU, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2011.
17. GOCIMAN, Aurel, „Problemele românești în regiunea săcuizată”, în Neamul
Nostru, anul III, nr. 4/26 ianuarie 1936.
18. ENACHE , George, „Ortodoxia polonă în încercările vremurilor”, în Ziarul
Lumina, 3 septembrie 2011.

424
19. GODUN, Jaroslaw, „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze, premisele și
recunoașterea ei”, în Romanoslavica XLIV, Editura Universității din
București, 2009.
20. HAVAS, „Les pourparler pourparlers roumano-hongrois”, în Le Figaro, anul
115, nr. 222, 9 august 1940.
21. HAVAS, „Le président du Conseil Roumain estime nécessaires des
sacrifices territoriaux”, în Le Figaro, anul 115, nr. 222, 9 august 1940.
22. IORGA, Nicolae, „Ce reclamă Ungaria?”, în Neamul Nostru, an XXXI, nr.
71, 29 martie 1936.
23. LUPAȘ, Ioan, „Transilvania sau Ardeal”, în Renașterea, anul XVIII, nr. 7/18
ianuarie 1940.
24. DOBOZI, Milandolina Beatrice, „Date și fapte privind soarta ardelenilor
refugiați pe teritoriul județului Târnava Mare după 1 septembrie 1940”, în
Angvstia, nr. 5, Istorie – Etnografie – Sociologie, Editura Carpații
Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 2000
25. DOGARU, Mircea, „Argument”, în FERENCZY, György, Maghiarimea din
Transilvania și revizionismul (A Transylványai magyarság és revisió),
Ediție bilingvă, Editura Glykon&Fortuna, București, 2006.
26. ENDROIU Nicolae, „Estul Transilvaniei în Evul Mediu Timpuriu (secolele
VIII-XIII), în LĂCĂTUȘU, Ioan, LECHINȚAN, Vasile, PĂTRUNJEL, Violeta,
Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Editura
Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, din
Miercurea-Ciuc, 2003.
27. HÁMORI, Péter, „Székely-oláh görög katolikus sorstörténet” (Destine greco-
catolice din lumea secuilor și vlahilor), în Regio, Revista Institutului de
Cercetări pentru Minorități al Academiei Maghiare de Științe (MTA), nr. 2,
2007.
28. KORISH, Friedrich, „Die rumänischen Gebietsabtretungen an Ungarn und
Bulgarien und die Regelung damit zusammenhängender Volkstumsfragen”,
în Zeitschrift für ausländisches öffentlisches Recht und Völkerrecht
(ZaöRV), Max-Planck-Institut für ausländisches öffentliches Recht und
Völkerrech, Berlin, 1940.
29. KUPFERSCHMIDT, Franz, „Volkszahlung in Ungarn”, în Geographische
Zeitschrift, vol. 47 (10) – Ianuarie 1940, Editura Franz Steiner, Stuttgart,
1940.
30. KUPFERSCCHMIDT, Franz, „Geogräphische Neuigkeiten”, în Geogräphische
Zeitschrift, An 47, Verlag und Druck von B.G. Teubner, Leipzig și Berlin,
1941.
31. IRIMIA, Cristian Vlad, „Studiu de caz cu privire la activitatea depusă de
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, pentru
cultivarea și păstrarea identității naționale a românilor în perioada 2005-

425
 2015”, în Acta Carpatica, vol. VII, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,
2020.
32. LĂCĂTUȘU, Ioan „Problematica Dictatului de la Viena și consecințele sale
asupra românilor. O prioritate a cercetării Centrului European de Studii
Covasna-Harghita”, în Contribuții documentare privind istoria românilor
transilvăneni , volum îngrijit de Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, Col.
Centenarul Marii Uniri 7, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016.
33. LĂCĂTUȘU, Ioan, „80 de ani de la Dictatul de la Viena. Dăinuire
românească prin credință și cultură (6)”, în Mesagerul de Covasna, din 9
august 2020.
34. LĂCĂTUȘU, Ioan, DOBREAN, Ana, TEACĂ, Florentina, Generația Marii
Uniri – 100 de intelectuali români din județele Covasna și Harghita, în
Arhiva C.E.D.M.N.C., Fond Colecția de Documente.
35. LĂCĂTUȘU, Ioan, H UGIANU, Ciprian, „Evacuarea administrației românești
din localitățile Plășii Târgu Secuiesc, în urma Dictatului de la Viena,
oglindită în documentele de arhivă”, în Acta Carpatica, nr. II, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015.
36. LAZĂR, Attila, „Situația economică, socială și administrativă din Plasa Sf.
Gheorghe după 13 septembrie 1940”, în Acta Carpatica V – Anuarul
Românilor din sud-estul Transilvaniei, volum îngrijit de Dr. Ioan Lăcătușu,
Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018.
37. LECHINȚAN, Vasile, „Înfometarea românilor în Transilvania ocupată”, în
Iancule Mare, publicație editată de Societatea Culturală „Avram Iancu” din
România, nr. 69, Noiembrie, Cluj-Napoca, 2020.
38. LECHINȚAN, Vasile, „Orbán Balázs despre români în lucrarea «A
Székelyföld leírása» (Descrierea Ținutului Secuiesc)”, în Angvstia, nr. 2,
1997.
39. MAN, Dorel, „Pastorala «de la inimă la inimă», din octombrie 1940 a
episcopului Nicolae Colan”, în ANGVSTIA, nr. 15, coord. Ioan LĂCĂTUȘU,
Editura Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2011.
40. Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Lista Monumentelor Istorice
2010, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 bis / 1.10. 2010.
41. NEDELIN, Manfred, „Barbarossa und Ungarn. Aus dem Kriegstagebuch des
Deutschen Generals beim Oberkommando der Königlich Ungarischen
Wermacht 1941”, în Militärgesichitliche Mitteilungen, nr. 1 Ianuarie,
Militärgeschichtliche Forschungsamt, Freiburg, 1994.
42. NISTOR, Aurel, „Mitropolitul Nicolae Bălan și problema românească din
ținutul secuizat”, în Omagiu Înalt Prea Sfinției Sale Dr. Nicolae Bălan,
mitropolitul Ardealului la 20 de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940.
43. OLARU, Nicoleta, „A trecut la Domnul Episcopul arhitect și ctitor al
Episcopiei Hușilor”, în Ziarul Lumina, nr. 91 din 25 aprilie 2009.

426
44. OSTERKAMP, Jana, SCHULTZE WESSEL, Martin, „Texture von Loyalität”, în
Geschichte und Gesellschaft. Zeitschrift für Historische Sozialwissenschaft,
vol. 4, Friedrich-Meinecke-Institut, Berlin, 2016.
45. PASCU, Ștefan, M UȘAT, Mircea, CONSTANTINIU, Florin, „Falsificarea
conștientă a istoriei sub egida Academiei Ungare de Științe”, în Analele de
istorie, anul XXXIII, nr. 2, București, 1987.
46. PĂDURARU, Constantin, „Situația refugiaților transilvăneni din teritoriul
cedat vremelnic Ungariei horthyste stabiliți temporar în județele Neamț și
Bacău”, în Angvstia, nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007.
47. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, „Un episod important din lupta pentru limba
română”, în Ortodoxia, nr. 3, iulie-septembrie, 1978.
48. POP, Ioan Aurel, „Observații privitoare la structura etnică și confesională a
Ungariei și Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”, în BERINDEI Dan,
Istoria României. Pagini Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-
Napoca, 1994.
49. PORȚEANU, Alexandru, „Considerații asupra refugiului românesc din 1940
și 1944, precum și a implicării factorilor militari”, în Sangidava, nr. 1,
Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2007.
50. SABĂU-P OP, Ioan, „O analiză retrospectivă a unui important moment din
istoria României: Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 și Reforma agrară
din anul 1921 în disputa internațională cu optanții unguri”, în
Recunoașterea internațională a Marii Uniri. Trianon 100”, volum colectiv,
coord. Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,
2020.
51. SĂPÂNȚANU, Ion, „Uniții și neuniții”, în Tribuna Ardealului, nr. 118/9
februarie 1941.
52. SOLOMON, Ioan, „Consecințele legislative ale Dictatului de la Viena asupra
drepturilor de proprietate din Transilvania de Nord-Est”, în Arhiva
C.E.D.M.N.C. Sfântu Gheorghe, Fond Colecția de documente.
53. SPÂNU, Alin, „Propaganda externă ungară contra Tratatului de pace de la
Trianon (1921-1922)”, în Acta Carpatica, nr. I, Editura Eurocarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2014.
54. STAN, Constantin, „Refugiați transilvăneni la Râmnicul Sărat și Buzău
(1940-1941)”, în Angvstia, nr. 8, Editura Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2004.
55. ȘANDRU, Ilie, „Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș
pe baricadele apărării drepturilor românilor din sud-estul Transilvaniei”, în
SABĂU-P OP, Ioan, LĂCĂTUȘU Ioan (coord.), Forumul Civic al Românilor
din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în
Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe,
2015.

427
56. TUTULA, Vasile Șt., „80 de ani de la Dictatul fascist de la Viena (1940-
2020), în Iancule Mare, publicație editată de Societatea Culturală „Avram
Iancu” din România, nr. 69, Noiembrie, Cluj-Napoca, 2020.
57. ȚĂBÂRNĂ, Cezar, „Istoria creștinismului (MCXV): Biserica Ortodoxă a
Cehiei și Slovaciei (II)”, în Ziarul Lumina, 5 Noiembrie 2008.
58. ȚIFREA, Adin, „«Programul de muncă pentru ameliorarea situației
românilor din secuime» al Astrei în bazinele Odorhei și Ciuc”, în
Profesioniștii noștri 5 – Ioan Lăcătușu, arhivist, istoric, sociolog la 65 de
ani, vol. II. Studii. Istorie. Etnografie. Sociologie. Cultură, coord. Vasile
Lechințan și Vasile Stancu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2012.
59. VATAMANU, Valentin-Florin, „Viața religioasă a românilor din județele
Harghita și Covasna în perioada ocupației horthyste (1940-1944), în Studii
și cercetări teologice și istorice, vol. VI, coord. ÎPS Teodosie Petrescu,
Nechita R UNCAN, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța 2019.
60. VERKAIK, Robert, „When Rothermere urged Hitler to invade Romania”, în
The Daily Telegraph, nr. 58 din 1 martie 2005
61. Sine nomine, „Auslandschau – Rumänien: Von de FNW zur PdN”, în
Pester Lloyd Abendblatt, nr. 141/22 iunie 1940.
62. Sine nomine, „Hirtenbrief des rumänischen Erzbischofs von Arad gegen de
Schiedsspruch von Wien”, în Pester Lloyd, din 6 octombrie 1940.
63. ***, „Act Constitutiv al FCRHC. art. 2”, în Buletinul Ligii Cultural-
Creștine „Andrei Șaguna” (2002-2005), Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2006.
64. ***, „80 de ani de ani de la înființarea Batalionului 22 Vânători de Munte
«Cireșoaia»”, în Mesagerul de Covasna, nr. 61 din 7 martie 2020.
65. ***, „Biserica românească din Borsec”, în Înfrățirea, Nr. 578/ 03.08.1922.
66. ***, „Deschiderea școlilor confesionale”, în Curierul Creștin, anul XXIII,
nr. 13 din 15 iunie 1941.
67. ***, „Pseudoepiscopul ungur Popov jură în numele ortodocșilor că aderă la
Ungaria antitrianonică”, în Renașterea, nr. 23, anul XIX, din 8 iunie 1941.
68. ***, „Revizioniștii maghiari la lucru”, în Universul, nr. 113 din 5 iunie
1929.
69. ***, „Românii din regiunea secuiască”, în România Nouă, nr. 1 din 3
ianuarie 1941.
70. ***, „Hitler is Trying to Unite the Orthodox Church in Europe”, în
Catholic Herald din 1 septembrie 1942.

428
 Surse internet

1. http://balogh.adatbank.transindex.ro
2. https://basilica.ro/paraclisul-episcopal-din-Miercurea-Ciuc
3. http://www.recensamantromania.ro
4. DORNEANU, Valer, MOISOIU, Adrian, MUNTEANU, Tudor Marius,
Expunere de motive privind declararea ca municipiu a orașului Toplița,
județul Harghita, sursa: http://www.cdep.ro.
5. http://www.forumharghitacovasna.ro
6. https://mesageruldecovasna.ro/80-de-ani-de-a-dictatul-de-la-viena-dainuire-
romaneasca-prin-credinta-si-cultura
7. http//en.wikipedia.org/wiki/Avgustin_Voloshyn
8. http//ro.wikipedia.org/wiki/ Edward_Ridz_Smigly
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Wilhelm_Fabricius_(diplomat)
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lordul_Rothermere
11. https://www.britannica.com/ biography/Istvan-Count-Bethlen
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vaida-Voevod
13. https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/factorul-habsburg
14. https://www.ziaruldemures.ro/horthy-miklos-la-targu-mures

429
 Anexe

Anexa nr. 1

Legitimația de membru pe viață al Astrei, aparținând

protopopului Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată

Sursa: C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar 666/1940, f. 14.

430
 Anexa nr. 2

Protocoale și contracte între Reich-ul German și

Regatul României

431
432
433
 Sursa: Bundesarchiv, dosar R 3001.22132, f. 12, 64, 203, 144.

434
 Anexa nr. 3

Comunicatul de la Turnu Severin

Nachdem die Hauptdelegierten ihren bezüglichen Regierungen über den gang

der Verhandlungen persönlich Bericht erstattet haben, trat die ungarische und
rumanische Delegation am 24 August, um 10.30 Uhr zu einer dritten Sitzung
zusammen.
Es wurde gemeinsam vereinbart, die deutsche Sprache als Verhandlungs-
sprache zu benützen mit dem Verbehalt, dass das Protokoll der heutigen Sitzung in
deutscher und französischer Sprache abgefasst wird, wobei der deutsche Text als
authentisch zu betrachten sei. Seine Excellenz der Königlich ungarische geheime Rath
Andreas von Hory verlas eine Denkschrift der königlich ungarischen Regierung, zu
deren Prüfung Sitzung unterbrochen werde.
Nach der Nieder Eröffnung der Sitzung antwortete Seine Exzellenz minister
Valer Pop auf die eben verlesene Denkschrift der ungarische Delegation.
Da keiner gemeinsame Verhandlungsgrundlage gefunden werden konnte,
wurden auf Wunsch der ungarischen Hauptdelegierten die Besprechungen als
abgeschlossen erklärt.
Jedoch besteht die Aussicht, dass die Verhandlungen in kürzester Zeit wieder
aufgenommen werden.
Turnu Severin, den 24. August 1940.

Sursa: A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, D. 435, f. 5.

TRADUCERE:
După ce principalii delegați au raportat personal guvernelor respective despre
progresul negocierilor, delegațiile ungară și română s-au întâlnit pentru o a treia
ședință pe 24 august la 10.30 a.m.
S-a convenit în comun să se folosească limba germană ca limbă a negocierilor,
cu condiția ca procesul-verbal al ședinței de astăzi să fie redactat în germană și
franceză, dintre care textul german să fie considerat autentic. Excelența Sa, Consilierul
de Stat maghiar, Andreas von Hory, a citit un memorandum al Guvernului Regal
Maghiar, pentru examinarea căruia sesiunea a fost întreruptă.
După deschiderea sesiunii, Excelența Sa Ministrul Valer Pop a răspuns la
memorandumul delegației maghiare care tocmai a fost citit.
Întrucât nu s-a găsit o bază comună de negociere, discuțiile au fost declarate
închise, la cererea delegatului principal maghiar.
Cu toate acestea, există perspectiva ca negocierile să se reia în cel mai scurt
timp posibil.
Turnu Severin la 24 august 1940.

435
 Anexa nr. 4

Textul Dictatului de la Viena

436
Sursa: Facsimil, sursa: P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 1-3.

437
 Traducere:
„Art. 1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de
Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O
comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
Art. 2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele
românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele
faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în
termen de o comisie româno-ungară. Guvernul ungur și român vor veghea ca
evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
Art. 3. Toți supușii români stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează
a fi cedat de România dobândesc, fără alte formalități, naționalitatea ungară. Ei
vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de
șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul
ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți în România. Ei vor
putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze
proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, și să ia cu ei produsul
rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de
Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg și acomodant toate chestiunile
relative la transplantarea optanților.
Art. 4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919
de către Ungaria României, și care rămân sub suveranitatea acesteia, primesc
dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într-un termen de șase luni.
Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor
face uz de acest drept.
Art. 5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu
ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului
de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român
ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care
vor rămâne pe teritoriul român.
Art. 6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi
reglementate prin convenția directă între guvernele român și ungar.
Art. 7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării
acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă
într-o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus
guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă...”

(Text preluat din: Alexandru VIANU, Constantin BUȘE, Zorin ZAMFIR, Gheorghe BĂDESCU,
Relații internaționale în acte și documente, vol. II (1939-1945), Editura Didactică și
Pedagogică, 1976, p. 62-63.)

438
 Anexa nr. 5

Garanția dată de miniștrii de Externe ai Ungariei și României

Sursa: Facsimil, P.A.A.A., dosar R 261.203, f. 11.

Traducere:
Ministrul Afacerilor Externe al Regatului României și ministrul
Afacerilor Externe al Regatului Ungariei au luat act de hotărârea de arbitraj și
anexa sa și, în numele guvernelor lor, au confirmat, încă o dată, declarația că
acceptă hotărârea de arbitraj, ca soluționare finală, și că se angajează să o pună
în aplicare necondiționat. Redactat în limba germană și italiană în patru
exemplare originale. Viena la 30 august 1940.
[Semnat indescifrabil] Joachim von Ribbentrop, Ciano, Manoilescu,
Csáky.

439
 Anexa nr. 6

Linia de demarcație a Dictatului de la Viena

Harta originală a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, semnată, în stânga,

jos, de miniștrii de externe ai Germaniei – Joachim von Ribbentrop – și Italiei –
Galeazzo Ciano

Sursa: A.M.A.E., Fond 71 România 1920-1944, vol. 8, f. 235, fascicol.

440
441
 Anexa nr. 7

Imagini de la semnarea Dictatului de la Viena

Sursa: http://universulolteniei.ro/, accesat la 12.03.2021

442
 Anexa nr. 8

Traseul aproximativ al noii linii de demarcație dintre

România și Ungaria

Sursa: A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 453, f. 8.

443
 Anexa nr. 9

Modalitatea evacuării teritoriului cedat, stabilită de către

comisia mixtă româno-maghiară

Sursa: A.N.I.C., Fond M.P.N., dosar 453, f. 9.

444
 Anexa nr. 10

Paralelă între frecvența știrilor despre Transilvania la

Radioul românesc (coloana din stânga) și la
Radioul maghiar (coloana din dreapta)

Sursa: P.A.A.A., D. R 29 697, f. 418-438, aici, pentru exemplificare, doar filele 418-421.

445
 Anexa nr. 11

Înființarea Bisericii Ortodoxe Ungare

ajunsă în atenția „S.S.”

446
Sursa: P.A.A.A., dosar R 67.687, f. 279-281.

447
 TRADUCERE:
„Către Ministerul de Externe, Domnului delegat Kramarz,
Subiect: Ungaria și Biserica Ortodoxă Națională
Credincioșii greco-ortodocși din Ungaria nu au o conducere proprie, dar
până acum, în ceea ce privește credința, ei au fost deserviți de episcopii din
jurisdicțiile sârbă sau română.
Când teritoriile carpatice au revenit Ungariei, capul Bisericii Cehe, din
acea perioadă, care era Savatie din Praga, a fost declarat decăzut din postul său
și administrația bisericească a fot încredințată episcopului sârb Vladimir. Încă
de la începutul războiului din Balcani, Vladimir a fost arestat și expulzat în
Serbia. În mijlocul acestor dificultăți, fostul preot militar Mihaly Popov a reușit
să pună mâna pe administrația Bisericii Ortodoxe Maghiare.
Odată cu modificarea granițelor, numărul credincioșilor ortodocși a
crescut considerabil și de aceea aceștia au aspirații să se detașeze de legăturile
cu exteriorul și să creeze o Biserică ortodoxă națională. Această problemă în
Ungaria e foarte importantă, având în vedere că Stefan Horthy, în calitate de
reprezentant al administrației Reich-ului l-a primit pe Mihaly Popov în prima zi
în care și-a deschis audiențele.
Popov și-a definit ținta de a înființa o Biserică Ortodoxă Maghiară.
Vrea să creeze o Academie Ortodoxă în Ungaria, în octombrie [1941] și în
acest scop a cumpărat deja un palat în Budapesta, Hidegkút utca, pentru
250.000 Pengo. Pentru viitoarea academie, Popov a acaparat deja 80 de
studenți. De asemenea, profesorii au fost deja desemnați și, printre alții, un
arhimandrit grec, în funcție de lector principal, care e sub ascultarea
mitropolitului grec de la Londra. Acesta din urmă a fost arestat, în urma opririi
relațiilor politice cu Anglia, la Budapesta. Dar datorită eforturilor lui Mihail
Popov, a fost eliberat.
În acest moment Popov administrează Biserica din Ucraina Carpatică
având 250 preoți și stă sub ascultarea Arhiepiscopului Savatie de Praga, care
aparține jurisdicției Patriarhului Grec.
De fapt Popov are marea dorință de a crea o ierarhie ungurească pentru
care va avea nevoie de episcopi proprii, care să poată hirotoni noi preoți iar
pentru a-și atinge scopul Popov trebuie să „furișeze” câțiva episcopi imigranți
ruși din Serbia în Ungaria.
El le-a zis episcopilor: „Pot să vă dat bani mulți sau case și să pot
finaliza tot ce am început, înainte ca germanii să afle ceva”.

Semnează [indescifrabil] SS-Obersturmbannführer.

448
 Anexa nr. 12

Încercarea lui Adolf Hitler de a înființa o Patriarhie Ortodoxă

a Europei

Sursa: Articol apărut în Catholic Herlad, la 1 septembrie 1942 – P.A.A.A., dosar R 269.678, f.
109.

449
 Anexa nr. 13

Telegrame și scrisori de mulțumire aduse de către

poporul maghiar lui Adolf Hitler

450
451
452
Sursa: P.A.A.A., dosar RAW Budapest 154, vol. 2, filele 1-340.

453
 Anexa nr. 14

Expulzarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei

și a intelectualilor orădeni

Sursa: A.N.I.C., Fond Ministerul Propagandei, dosar 485/1940, f. 317.

454
 Anexa nr. 15

Memoriul lui Wilhelm Fabricius privind dreptul României

asupra Transilvaniei

455
 Sursa: P.A.A.A., dosar R 29.785, f. 52670-52672.

456
 Anexa nr. 16

Intrarea trupelor maghiare în localitățile

din Transilvania de Nord

Zalău, 7 septembrie, 1940

Oradea, 6 septembrie 1940

Cluj, 11 septembrie 1940

457
 Satu Mare, 5 septembrie 1940

Miecurea-Ciuc, 11 septembrie

Târgu Mureş, 13 septembrie

458
 Anexa nr. 17

Cele zece porunci maghiare

Sursa: A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 6, f. 184.

459
 Anexa nr. 18

Timbre poștale din Ungaria, ianuarie-martie 1940

Sursa: A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 16, f. 79, 98.

460
 Anexa nr. 19

Corespondența dintre Episcopia Ortodoxă a Clujului,

și preotul greco-catolic Alexandru Cojocariu din Corbu,
înregistrată la numărul 1694/1946

„Prea Cucernicului Părinte A. Cojocariu,

După prețioasele informații ce ne-ați dat privitor la demolarea bisericii
noastre din Borsec și în dorința de a reclădi acea biserică pe locul unde a fost
așezată de noi la timpul său, va trebui să intentăm proces contra celor care ne-au
cauzat acea pagubă mare. De aceea Vă rugăm foarte mult, să cercetați și să ne
comunicați cât se poate mai repede numele, ocupațiunea și domiciliul celor ce au
devastat și demolat acea biserică. Timpul aproximativ când s-a executat acea
barbarie și din al căror ordine și cu a căror complicitate, unde, de către cine și
când a fost transportată acea (catapeteasmă din – n.n.) biserică și unde se găsește
acum împreună cu aranjamentul dintr-însa.
Aceste constatări ne sunt necesare pentru a ști pe cine trebuie să tragem la
răspundere și pentru care fapte ale fiecăruia.
Cluj, din șed. Consil. Eparhial, dela 20.III/1946
Episcop: L.S. Secretar eparhial,
S.S. [Indescifrabil] S.S. [Indescifrabil]”

Răspunsul preotului greco-catolic înregistrată cu numărul intern 65/1946:

„Preavenerat Consistor Eparhial Cluj,
La adresa Preaveneratului Consistor Eparhial Cluj, No 1694 din
20.III.1946 și primită în 10 IV 1946, cu onoare vă relatez următoarele: În
legătură cu dărâmarea Bisericii D-voastră relatată de subsemnatul în Ian: 23-
1941, adaug următoarele:
Dărâmarea s-a înfăptuit în ziua de 17 Ian. 1941 la ordinul Primpretorului
din acele vremuri, din Tulgheș, cu numele Dr. Nuridhazi Geza – preotul rom. cat.
de atunci din Borsec și care în 1944 a dispărut cu numele Kosza Jozsef și a
primarului din Borsec Vadrasz Mihaly, la fel dispărut, cu alți credincioși al căror
nume îl vor spune susnumiții.
De susnumitul primpretor (canibal cum îl numeam eu) a fost transferat
din Tulgheș prin Sighetul Marmației, de acolo unde e nu mai știu, versiunea e că
Maramureșenii, în urma purtării lui l-ar fi omorât. În ce privește preotul rom. cat.
Kosza Jozsef, care în 1944, ca preot militar, a părăsit Borsecul, vă rog a vă
interesa la Episcopia rom. cat. din Cluj, care Vă va da răspunsul cuvenit că e în
viață și unde se află. Primarul care tocmai din cauza asta a părăsit comuna, după
unele versiuni ar fi în țara mamă, după altele în jurul or. Careii Mari.

461
 Scopul dărâmării a fost de a șterge orice urmă de Român întru cât cred că
Vă este binecunoscut că numai 47 biserici românești au fost dărâmate, ba mai
mult, la biserica noastră din Ditrău, vasele Sfinte au fost licitate, acestea toate în
fosta țară a Sf. Ștefan. Din materialul bisericii dus pe părăul Secului, un drum
care merge spre Bilbor și unde se afla o fabrică de cherestea maghiară în jurul
căreia [sunt – n.n.] mai multe case cu enoriași unguri, voiau să ridice o capelă pe
seama acelor credincioși unguri. În ce privește obiectele care au fost în Biserică,
alăturat Vă trimit un inventar unde sunt specificate multe lucruri fost proprietatea
bisericii. [indescifrabil] să Vă aduc la cunoștință că Inventarul cu icoanele
marelui pictor Belizarie precum și icoanele Maicii D-lui, 2 bucăți prapori fără
cruce, 2 sfeșnice împărătești lipsă la brațe, sf. Cruce din altar, 2 icoane din lemn
zugrăvite, 2 sfeșnice mici, împodobesc biserica mea din Capu-Corbului [pe
atunci filie a Parohiei Greco-catolice Corbu, azi Parohia Ortodoxă Capu Corbului
– n.a.], aduse de credincioși din pivnița depozitului imobilelor evreiești. De
altcum Inventarul făcut de primcuratorul Frujinoi Nicolae spune limpede totul.
IV/15-1946
[Semnat indescifrabil]”

„INVENTAR
Despre toate obiectele Bisericii ortodocse găsite după război
1. Altarul găsit în stare lipsindu-i unele lucruri,
2. Sfintele cruci din Altar.
3. 2 sfeșnice împărătești lipsă de la brațe unele lucruri,
4. 3 sfeșnice mici tot din metal plus 2 lemn.
5. 2 Prapori fără de cruci.
6. Icoana Maicii D-lui.
7. 2 Icoane din lemn zugrăvite.
8. 7 Candele unele din ele fără lanțuri și sticle.
9. 10 covoare din cele mai purtate.
10. 1 clopoțăl, acel mai mic din cele trei
11. Mai multe resturi din policandre și sfeșnice.
12. 10 cărți bisericești, unele cu copertele rupte.
13. Una masă de pus lumânările.
Fereștile care se află în comuna Borsec.
Aceste obiecte au fost urmărite și găsite la diferiți indivizi din Borsec de
către prim curator al Bisericii ortodocse din comuna Borsec.
Multe din aceste obiecte se află în Sft. Biserică din Cătun Cap. Corbului,
Gr. Catolică.
Borsec. 20 Maiu 1945 Prim Corator Frujinoi Nicolae”

Sursa: Arhiva Parohiei Corbu, dosar 1/1946, f. 35-38.

462
 Anexa nr. 20

Inventarul parohiei Poiana Sărată în momentul evacuării

întregii populații românești

Sursa: C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Oituz, dosar. 666/1940, f. 19.

463
 Anexa nr. 21

Tabel cu bisericile distruse și profanate și cu cimitirele

profanate din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune,
aflate în analiza comisiei mixte germano-italiană

Nr. Evenimentul reclamat și confirmat de

Localitatea Județul
crt. comisia germano-italiană
Bicazul
1 Biserica transformată în cazarmă Ciuc
Ardelean
2 Biserică transformată în magazie Voșlobeni Ciuc
Bicazul
3 Biserică profanată Ciuc
Ardelean
Biserică profanată. Obligativitatea slujbelor
4 Ghimeș Ciuc
în limba maghiară
Biserică închisă, românii obligați să
5 Voșlobeni Ciuc
alujească în limba maghiară.
Biserică închisă de jandarmi, distrusă și
6 Bixad Treiscaune
jefuită de civili
Profanare prin ordonare schimbării stilului
7 Bilbor Ciuc
(limbii)
8 Biserică dărâmată Ditrău Ciuc
Preotul Gergely Victor forțat a sluji în limba
9 Ghimeș Ciuc
maghiară
10 Biserică dărâmată Borsec Ciuc
Preotul ridicat din altar și dus la serbare în
11 Voșlobeni Ciuc
Gheorgheni
12 Troiță profanată Aninoasa Treiscaune
13 Troiță profanată Bicfalău Treiscaune
Boroșneul
14 Biserică dărâmată Treiscaune
Mare
15 Biserică incendiată Comolău Treiscaune
16 Monumentul eroilor distrus Covasna Treiscaune
17 Capela ortodoxă din primărie distrusă Covasna Treiscaune
Monumentul preotului Radu Miron din
18 Lisnău Treiscaune
cimitir profanat și distrus
19 Troiță profanată și distrusă Ojdula Treiscaune
20 Troiță dărâmată Măgheruș Treiscaune
21 Clopotniță dărâmată Măgheruș Treiscaune
22 Cărți și obiecte sfinte arse în biserică, Ozun Treiscaune

464
 profanare
23 Crucile de pe biserică aruncate jos Păpăuți Treiscaune
24 Troița eroilor distrusă Zăbala Treiscaune
25 Focuri de armă trase în biserică Zăbala Treiscaune
Bisericile neterminate au fost dărâmate, din
Multiple
26 materialul lor construindu-se pichete de Treiscaune
localități
frontieră
27 Cimitirtul profanat, crucile doborâte Belin Treiscaune
28 Geamurile bisericii sparte Belin Treiscaune
Geamurile sparte la biserica nouă, cea veche
29 Aita Mare Treiscaune
fiind devastată
Vârghiș,
Racoșul de
30 Biserici românești dărâmate Odorhei
Sus,
Biborțeni
Bățanii Mici
31 Biserici românești dărâmate Treiscaune
Căpeni
32 Troiță tăiată în bucăți Aita Medie Treiscaune
33 Biserică incendiată, dărâmată Mărtiniș Odorhei
Aldea,
34 Biserici dărâmate Crăciunel, Odorhei
Ocland
Crucile, vasele obiectele sacre și arhivele
35 Merești Odorhei
parohiale distruse
Valea
36 Distrugeri de troițe Treiscaune
Zălanului
Instigarea la dărâmarea bisericii ortodoxe
37 Cristur Odorhei
din Cristur din partea autorităților
Aita Mare,
38 Dărâmarea bisericilor ortodoxe Căpeni, Treiscaune
Zăbala
39 Dărâmarea bisericii ortodoxe Ocland Odorhei

Sursa: Extras din tabelele găsite în arhiva germană P.A.A.A., Fond Budapest 193, vol. 196, f.
34-39; vol 208, f. 1-10; și cea românească A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol.
142, f. 276-279.

465
 Anexa nr. 22

Adrese ale episcopului Nicolae Colan către preotul

Alexandru Pătruțiu din Vâlcele

466
Sursa: C.E.D.M.N.C., Fond Protopopiatul Sfântu Gheorghe, dosar 102/1943, f. 24.

467
 Anexa nr. 23

Pastorala „De la inimă la inimă” a episcopului Nicolae Colan

din luna octombrie 1940

„Și în clipele grele prin care trecem, gândul meu și dragostea mea de
părinte sufletesc este la voi. La voi este și grija mea întreagă. Din ea izvorăsc
cuvintele de mângâiere, de povățuire și de întărire pe care vi le trimit și pe care
vă rog să le ascultați și să le urmați cu luare aminte.
Judecata de la Viena a împărțit Ardealul în două. Prin ea ați fost despărțiți
și voi, iubiții mei fii sufletești. Unii ați rămas în România, iar alții veți trăi de aici
înainte în cuprinsul statului ungar. Jertfa acestei împărțiri s-a dus cu bunul gând
de a păstra pacea măcar în acest ostrov al pământului, pe care voința lui
Dumnezeu a rânduit să trăiască împreună, în pace, fiii națiunii românești și ai
celei maghiare.
De aceea, dragii mei, pace și bună înțelegere să fie între voi toți; pace și
încredere în purtarea de grijă a Părintelui ceresc, care ne-a certat de multe ori, dar
niciodată nu ne-a părăsit.
Mântuitorul ne îndeamnă să aducem orice jertfă pentru așezarea păcii
între oameni. Iată a sosit vremea să dăm dovadă de dragostea noastră pentru
învățătura Mântuitorului și să ne purtăm – în aceste clipe ca și-n toate zilele vieții
noastre – după poruncile Lui.
Vă îndemn deci, iubiții mei fii sufletești, să lepădați din sufletul vostru
orice deznădejde, ori ce ură, ori ce gând de răzbunare. Strângeți cu bucurie curată
orice mână, care vi se întinde în numele păcii. Alungați orice temere și orice
gând rău prin leacul dumnezeiesc al rugăciunii și al muncii stăruitoare. Umpleți-
vă sufletul cu nădejdea în Domnul, căci „toată darea cea bună și tot darul
desăvârșit de la El este”.
Fiți ascultători față de stăpânirea legiuită și mai presus de toate fiți fiii
devotați ai Bisericii noastre strămoșești. Ea este orânduită să ne fie corabie
mântuitoare pe valurile acestei vieți. Ea este mama noastră ocrotitoare. Urmați
deci sfaturile celor ce – prin darul Duhului Sfânt – sunt puși să cârmuiască
corabia Bisericii și să fie păstori turmei celei cuvântătoare.
Preoți, frați împreună slujitori, stați cu căldură și jertfă lângă poporul
vostru credincios.
Fiilor credincioși, stați cu ascultare lângă părinții voștri cei duhovnicești.
Întăriți-vă unii pe alții cu iubire frățească. Rugați-vă pentru mine și eu mă
voi ruga pentru voi cu nezdruncinata nădejde, că bunul Dumnezeu ne va ajuta să
ne păstrăm și în noua patrie curățenia și frumusețea sufletului nostru ortodox și
românesc.

468
 „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și
împărtășirea Sfântului Duh să fie cu Voi cu toți”.
Dată în reședința noastră episcopească din Cluj, Septembrie 1940.
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor
† NICOLAE, episcop.”
Sursa: Tribuna Ardealului, nr. 261 din 10 august 1941, p. 3, apud Dorel MAN, „Pastorala «de la
inimă la inimă», din octombrie 1940, a episcopului Nicolae Colan...”, p. 104.

Anexa nr. 24

Decrete-lege ale Consiliului de miniștri regal ungar și ale unor

ministere și instituții asimilate acestora

1. Decretul nr. 9140/1939 M.E. al Consiliului de Miniștri Regal Ungar,

privind modificarea Decretului 8360/1939 M.E., referitor la aplicarea măsurilor
de politică funciară ale Legii IV/1939, asupra limitării expansiunii evreilor pe
tărâm obștesc și economic, în Budapesti Közlöny, nr. 223, 1939, p.2;
2. Decretul nr. 43300/1939 al Ministerului Justiției Regal Ungar, în
chestiunea stabilirii normelor de carte funciară, necesare aplicării legii IV/1939,
privind limitarea expansiunii evreilor pe tărâm obștesc și economic, în Budapesti
Kozlonz, nr. 223, 1939, p. 1-3;
3. Decretul nr. 5760/1940, M.E./1940, al Consiliului de Miniștri Regal
Ungar, privind o nouă completare a decretelor 7720/1939 și 11610/1939,
referitoare la executarea Legii IV/1939 de îngrădire a expansiunii economice și
obștești a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 181, 11 august 1940, p. 1-2;
4. Decretul nr. 1940/1941 M.E., din 14 martie 1941, privind aplicarea pe
teritoriul răsăritean și ardelean realipit la Ungaria a măsurilor de politică funciară
din Legea IV/1939, despre îngrădirea expansiunii obștești și economice a
evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 62, 15 martie 1941, p. 2;
5. Decretul nr. 2220/1941 M.E., din 21 martie 1941, privind aplicarea pe
teritoriul răsăritean și realipit a unor dispoziții a Legii IV/1939 despre îngrădirea
expansiunii oștești și economice a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 70, 27
martie 1941, p. 1-3;
6. Decretul nr. 2870/1941 M.E., din 10 aprilie 1941, privind serviciul militar
al persoanelor ce trebuie considerate evrei, conform Legii IV/1939, în Budapesti
Közlöny, nr. 84, 13 aprilie 1941, p. 3;
7. Decretul nr. 4640, din 24 iunie 1941, privind prelungirea termenului de 90
de zile în al. 2 și art. 3 al Decretului 2220/1941 M.E., în Budapesti Közlöny, nr.
143, 27 iunie 1941, p. 1;

469
 8. Decretul nr. 1750 M.E., din 18 martie 1942, privind îngrădirea circulației
și punerea sub sechestru a bunurilor imobiliare agricole și silvice aflate în
proprietatea evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 65, 19 martie 1942, p. 1-2;
9. Decretul nr. 3530/1942 M.E., din 2 iunie 1942, privind excluderea evreilor
din funcțiile de supraveghetori și administratori de casă, în Budapesti Közlöny,
nr. 130, 10 iunie 1942, p. 1-2;
10. Decretul nr. 4410/1942 M.E., din 17 iunie 1942, privind executarea al. 2
art. 7 al Legii IV/1939, în Budapesti Közlöny, nr. 165, 23 iulie 1942, p. 1-2;
11. Decretul nr. 5160/1942 M.E., din 2 septembrie 1942, în privința aplicării
Legii IV/1939, despre îngrădirea expansiunii obștești și economice a evreilor, în
Budapesti Közlöny, nr. 199, 3 septembrie 1942, p 1;
12. Decretul nr. 5300/1942 M.E., din 2 septembrie 1942, privind
reglementarea înstrăinării unor bunuri imobiliare aflate în proprietatea evreilor,
în Budapesti Közlöny, nr. 204, 10 septembrie 1942, p. 1-3;
13. Decretul nr. 7020/1942 M.E., din 27 noiembrie 1942, privind atestarea
unor îngrădiri specifice art. 3 al Legii XV/1942, despre bunurile imobiliare
agricole și silvice a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 272, 29 noiembrie 1942,
p. 1-2;
14. Decretul nr. 140/1943 M.E., din 7 ianuarie 1943, privind aplicarea
dispozițiilor Legii XV/1942, despre bunurile imobiliare agricole și silvice ale
evreilor, referitoare la redarea bunurilor imobiliare arendate și preluarea
bunurilor mobile, în Budapesti Közlöny, nr. 7, 10 ianuarie 1943, p. 1;
15. Decretul nr. 2890/1943 M.E., din 18 mai 1943, privind sistarea
autorizațiilor de exercitare a informațiilor de credite și industrie de credite pentru
evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 114, 21 mai 1943, p. 1;
16. Decretul nr. 3540/1943 M.E., din 17 iunie 1943, privind formarea de
comisii pentru estimarea bunurilor imobiliare și de altă natură preluate de la
evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 140, 24 iunie 1943, p. 1-3;
17. Decretul nr. 3600/1943 M.E., din 22 iunie 1943, privind aplicarea Legii
XV/1942, despre bunurile imobiliare agricole și silvice ale evreilor, în Budapesti
Közlöny, nr. 140, 24 iunie 1943, p. 3-15;
18. Decretul nr. 4070/1943 M.E., din 7 august 1943, privind îngrădirea
circulației șeptolului și a inventorului bunurilor de sub Legea XV/1942, în
Budapesti Közlöny, nr. 177, 8 august 1943, p. 3-4;
19. Decretul nr. 4250/1943 M.E., din 31 august 1942, privind utilizarea
bunurilor imobiliare luate prin Legea nr. XV/1942, în Budapesti Közlöny, nr.
197, 7 sepembrie 1943, p. 1-2;
20. Decretul nr. 1140/1942 M.E., din 27 martie 1944, privind obligația
abonaților telefonici evrei de a presta anumite date, în Budapesti Közlöny, nr. 71,
29 martie 1944, p. 1-2;

470
 21. Decretul nr. 1200/1944 M.E., din 29 martie 1944, privind interdicția de a
angaja neevrei în gospodăriile evreiești, în Budapesti Közlöny, nr. 73, 3 martie
1944, p. 1;
22. Decretul 1210/1944 M.E., din 29 martie 1944, privind încetarea
serviciilor publice și însărcinările publice, a activității avocațiale a evreilor, în
Budapesti Közlöny, nr. 73, 31 martie 1944, p. 2;
23. Decretul nr. 1220/1944 M.E., din 29 martie 1944, privind încetarea
cotizației de membru în Camera Ziariștilor, cea a oamnelir de teatru și cea
cinematografică a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 73, 31 martie 1944, p. 2;
24. Decretul nr. 1230/1944 M.E., din 29 martie 1944 privind anunțarea
matricolelor publice aflate în proprietatea evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 73,
31 martie 1944, p. 2-3;
25. Decretul nr. 1240/1944 M.E., din 29 martie 1944, privind semnul
distinctiv pentru evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 73, 31 martie 1944, p.3;
26. Decretul nr. 1450/1944 M.E., din 4 aprilie 1944, completarea Decretului
1240/1944, în Budapesti Közlöny, nr. 77, 5 aprilie 1944, p. 4;
27. Decretul nr. 26666/ Președ. H.M., din 4 aprilie 1944 al Ministerului
Apărării, privind retragerea dreptului evreilor de a purta uniformă militară, în
Budapesti Közlöny, nr. 77, 5 aprilie 1944, p. 4;
28. Decretul nr. 1270/1944 M.E., din 5 aprilie 1944, privind limitarea
călătoriei evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 79, 7 aprilie 194, p. 4;
29. Decretul nr. 1300/1944 M.E., din 6 aprilie 1944, privind obligația evreilor
cu autorizație radio să ofere date, în Budapesti Közlöny, nr. 79, 7 aprilie 1944, p. 4;
30. Decretul nr. 1370/1944 M.E., din 12 aprilie 1944, privind reglementarea
autorizațiilor de farmacie ale evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 83, 14 aprilie
1944, p. 1-2;
31. Decretul nr. 1600/1944, din 11 aprilie 1944 privind anunțarea și se-
chestrarea averilor evreiești, în Budapesti Közlöny, nr. 85, 16 aprilie 1944, p. 1-3;
32. Decretul nr. 1490/1944 M.E., din 18 aprilie 1944, privind anunțarea
aparatelor de radio procurate de la evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 89, 29 aprilie
1944, p. 2;
33. Decretul nr. 33000 / Peșed. 18-1944 H.M., Ministerul Apărării, din 20
aprilie 1944, privind luarea în folosință a aparatelor de radio de la evrei, în
Budapesti Közlöny, nr. 83, 21 aprilie 1944, p. 2;
34. Decretul nr. 50500/1944, K.K.M., Ministerul de Comerț și Comunicații,
21 aprilie 1944, p. 2-3;
35. Decretul nr. 217300/1944, K.K.M., din 19 aprilie 1944, privind predarea
aparatelor de radio de către evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 89, 21 aprilie 1944,
p. 2-3;
36. Decretul nr. 1520/1944 M.E., din 21 aprilie 1944, privind autoguvernarea
și reprezentarea intereselor evreimii – Înființarea Uniunii Evreilor din Ungaria, în
Budapesti Közlöny, nr. 90, 22. aprilie 1944, p. 1-2;

471
 37. Decretul nr. 1085200/1944 C.M. Ministerul Aprovizionării, din 22 aprilie
1944, privind raționalizarea aprovizionării cu alimente a evreilor, în Budapesti
Közlöny, nr. 91, 23 aprilie 1944, p. 4;
38. Decretul nr. 1540/1944 M.E., din 21 aprilie 1944, privind încetarea
angajării evreilor în domenii intelectuale, în Budapesti Közlöny, nr. 92, 25 aprilie
1944, p. 1-2;
39. Decretul nr. 1540/1944 M.E., din 22 aprilie 1944, privind rectificarea
Decretului cu același număr din ziua precedentă, în Budapesti Közlöny, nr. 93, 26
aprilie 1944, p. 1-2;
40. Decretul nr. 108500/1944 al Ministerului Aprovizionării Publice, în
legătură cu reglementarea aprovizionării cu alimente a evreilor, în Budapesti
Közlöny, nr. 91, aprilie 1944, p. 1-2;
41. Decretul nr. 1610/1944 M.E., din 26 aprilie 1944, privind reglementarea
unor chestiuni în legătură cu locurile de casă și cu locuințele evreilor, în
Budapesti Közlöny, nr. 95, 28 aprilie 1944, p. 1-2;
42. Decretul nr. 1630/1944 M.E., din 26 aprilie 1944, privind limitarea
cumpărării și deținerii de către evrei a armelor, munițiilor, explozivilor, în
Budapesti Közlöny, nr. 95, 28 aprilie 1944, p. 3;
43. Decretul nr. 20500/1944, Ministerul Industriilor, din 28 aprilie 1944, date
ce trebuiesc prestate de către evrei în industrie, în Budapesti Közlöny, nr. 96, 29
aprilie 1944, p. 1-3;
44. Decretul nr. 1077 P.M., Ministerul de Finanțe, din 28 aprilie 1944,
privind executarea unor dispozițiuni ale Decretului 1600/1944, M.E., în
Budapesti Közlöny, nr. 96, 26 aprilie 1944, p. 3-4;
45. Decretul nr. 12300/1944 P.M., Ministerul de Finanțe, din 28 aprilie 1944,
privind călătoriile evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 96, 26 aprilie 1944, p. 4;
46. Decretul nr. 1530/1944 M.E., din 26 aprilie 1944, privind revizuirea unor
documente de scutire pentru evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 97, 30 aprilie 1944,
p. 2;
47. Decretul nr. 10800/1944 M.E., din 29 aprilie 1944, referitor la apărarea
vieții spirituale ungurești de lucrările autorilor evrei, în Budapesti Közlöny, nr.
97, 29 aprilie 1944, p. 4-5
48. Decretul nr. 414/1944 B.M., Ministerul de Interne, privind interzicerea
frecventării băilor publice de către evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 97, 30 aprilie
1944, p. 1-2;
49. Decretul nr. 1580/1944 M.E., din 4 mai 1944 privind sistarea
autorizațiilor oficiale de aducătoare de câștig ale evreilor, în Budapesti Közlöny,
nr. 102, 6 mai 1944, p. 1-2;
50. Decretul nr. 3700/1944 V.K.M., Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
Publice, din 4 mai 1944, privind interzicerea purtării uniformei școlare de către
evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 102, 6 aprilie 1944, p. 4;

472
 51. Decretul nr. 231300/1944 B.M., Ministerul de Interne, din 5 mai 1944,
privind delegarea de administratori pentru persoanele evreiești deportate, în
Budapesti Közlöny, nr. 104, 9 aprilie 1944, p. 1-2;
52. Decretul nr. 1141/1944 Ministerul de Finanțe, privind luarea în
considerare a venitului net cadastral, respectiv a fondului de impozit pe casă
după unele bunuri imobiliare, sub aspectul calculării despăgubirilor pentru
bunurile imobiliare dobândite pe baza Legii XV/1942, despre bunurile agricole și
silvice ale evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 104, 9 mai 1944, p. 9;
53. Decretul nr. 8960/1944 V.K.M., Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
Publice, din 10 mai 1944, privind retragerea autorizațiilor date evreilor pentru
susținerea de școli, cursuri sau cămine de evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 107, 12
mai 1944, p. 9;
54. Decretul nr. 160765/1944 E.M.K., Comisarul Guvernamental pentru
Problemele Șomajului Intelectual, din 10 mai 1944, privind înregistrarea o
singură dată a forței de muncă evreiești cu 7 clase medii sau mai mult, angajate
în domenii neintelectuale, în Budapesti Közlöny, nr. 107, 12 mai 1944, p. 2;
55. Decretul nr. 1730/1944 M.E., din 11 mai 1944, privind reglementarea
unitară a sferei persoanelor scutite de obligațiile dispozițiilor valabile pentru
evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 108, 13 mai 1944, p. 1-2;
56. Decretul nr. 176774/1944 VII B.M., Ministerul de Interne, din 10 mai
1944, privind numirea curatorului provizoriu al evreilor din Ungaria, în
Budapesti Közlöny, nr. 108, 13 mai 1944, p. 3-4;
57. Decretul nr. 1204/1944 P.M., Ministerul de Finanțe, din 16 mai 1944,
privitor la aplicarea Decretului nr. 1580/1944, în Budapesti Közlöny, nr. 111, 17
mai 1944, p. 3-4;
58. Decretul nr. 24200/1944 I.P.M., Ministerul Industriilor, din 19 mai 1944,
privind retragerea autorizațiilor de giranți pentru brevete evreiești în Budapesti
Közlöny, nr. 118, 20 mai 1944, p. 4;
59. Decretul nr. 11000/1944 M.E., din 17 mai 1944, privind retragerea unor
autorizații industriale ale evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 113, 20 mai 1944, p.
3-4;
60. Decretul nr. 500/1944 B.M., Ministerul de Interne, din 19 mai 1944
privind îngrădirea în frecventarea unor localuri publice de către evrei, în
Budapesti Közlöny, nr. 113, 20 mai 1944, p. 4;
61. Decretul nr. 510/1944 B.M., din 19 mai 1944, privind interzicerea
frecventării de către evrei a localurilor de divertisment, în Budapesti Közlöny, nr.
113, 20 mai 1944, p. 9;
62. Decretul nr. 1052/1944 VI P.M., Ministerul de Finanțe, din 19 mai 1944,
privind aplicarea Decretului nr. 1600/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 113,
20 mai 1944, p. 9;
63. Decretul nr. 56155/1944 E.M.K., Comisia Guvernamentală pentru
probleme de șomaj intelectual, din 19 mai 1944, referitor la cereri de forță de

473
muncă în locul evreilor cu loc de muncă sistat în domeniul intelectual, în
Budapesti Közlöny, nr. 113, 20 mai 1944, p. 8-9;
64. Decretul nr. 58000/1944 E.M.K., Ministerul Comerțului și
Comunicațiilor, din 20 mai 1944, privind îngrădirea activității industriale și
comerciale a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 114, 21 mai 1944, p. 2;
65. Decretul nr. 60000/1944 K.K.M., Ministerul Comerțului și a
Comunicațiilor, din 20 mai 1944, privitor la anunțarea raportului de muncă, a
angajaților evrei la comercianți evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 114, 21 mai
1944, p. 2-3;
66. Decretul nr. 1870/1944 M.E., din 22 mai 1944, privitor la radierea
membrilor și a consilierilor evrei ai burselor, concedierea angajaților evrei de la
burse, în Budapesti Közlöny, nr. 116, 24 mai 1944, p. 1-2;
67. Decretul nr. 66500/1944 K.K.M., Ministerul Comerțului și a
Comunicațiilor, din 22 mai 1944, privind aplicarea Decretului nr. 1580/1944
M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 116, 24 mai 1944, p. 5-6;
68. Decretul nr. 1830/1944 M.E., din 22 mai 1944, privind înregistrarea și
păstrarea operelor de artă aflate în posesia evreilor, în Budapesti Közlöny, nr.
117, 25 mai 1944, p. 1-2;
69. Decretul nr. 66658/1944 K.K.M., Ministerul Comerțului și
Comunicațiilor, din 24 mai 1944, privind modificarea Decretului 50500/1944
KKM, în Budapesti Közlöny, nr. 117, 25 mai 1944, p. 1-2;
70. Decretul nr. 7700/1944 XIII a P.M., Ministerul Finanțelor, privind
extinderea asupra autorizațiilor de producție a tutunului, a Decretului 1580/1944
MC în Budapesti Közlöny, nr. 118, 26 mai 1944, p. 1-2;
71. Decretul nr. 100100/1944 B.M., Ministerul de Interne, privind extinderea
Decretului 1580/1944 M.E. asupra autorizațiilor eliberate de Poliție, în Budapesti
Közlöny, nr. 119, 26 mai 1944, p. 2-3;
72. Decretul nr. 1990/1944, din 1 iunie 1944, privind limitarea
cumpărăturilor făcute de evrei, pentru anumite ore ale zilei, în Budapesti
Közlöny, nr. 125, 4 iunie 1944, p. 2;
73. Decretul nr. 74187/1944 F.M., Ministerul Agriculturii, din 10 iunie 1944
privind aplicarea Decretului 1580/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 130, 11
iunie 1944, p. 5-6;
74. Decretul nr. 2120/1944 M.E., din 10 iunie 1944, privind darea în
folosință a locurilor de prăvălie a evreilor, în Budapesti Közlöny, nr. 132, 14
iunie 1944, p. 1-2;
75. Decretul nr. 12200/1944 K.M., Ministerul Aprovizionării, din 20 iunie
1944, privind aplicarea Decretului nr. 1580/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr.
139, 23 iunie 1944, p. 2-4;
76. Decretul nr. 2230/1944 M.E., din 19 iunie 1944, privind supravegherea
administrării bunurilor imobiliare agricole și silvice ale evreilor străini, în
Budapesti Közlöny, nr. 140, 23 iunie 1944, p. 1;

474
 77. Decretul nr. 2250/194 M.E., din 21 iunie 1944, privind practica medicală
și calitatea de membru în camerele medicale ale evreilor, în Budapesti Közlöny,
nr. 140, 15 iunie 1944, p. 1;
78. Decretul nr. 8200/1944 V.K.M., Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
Publice, din 23 iunie 1944, referitor la predarea matricolelor confesionale și
școlare israelite, în Budapesti Közlöny, nr. 141, 24 iunie 1944, p. 5;
79. Decretul nr. 31100/1944 Ministerul Industriilor, din 24 iunie 1944,
privind aplicarea Decretului 1580/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 142, 25
iunie 1944, p. 8-10;
80. Dispoziția nr. 11300/1944, din 21 iunie 1944, privind scoaterea din
circulație a lucrărilor de autori evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 142, 25 iunie
1944, p. 14-15;
81. Dispoziția nr. 83000/1944 O.H.C.M. Oficiul de Prestații a Invalizilor de
Război, din 21 iunie 1944, pentru revizuirea pretențiilor de invaliditate pentru
invalizii de război grad I și II evrei, în … nr. 147 din 2 iulie 1944, p. 7;
82. Decretul nr. 1540/1944 M.E., din 12 iulie 1944, privind modificarea și
completarea Decretului 1520/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 157, 14 iulie
1944, p. 4;
83. Decretul nr. 2650/1944 M.E., din 21 iulie 1944, privind reglemen-
tarea unor probleme legate de averile evreiești, în Budapesti Közlöny, nr. 165, 23
iulie 1944, p. 2;
84. Decretul nr. 191449/1944 VII b. B.M., Ministerul de Interne, din 22 iulie
1944, privind completarea unor locuri devenite vacante în Curatoriul Provizoriu
al Uniunii Evreilor din Ungaria, în Budapesti Közlöny, nr. 169, 28 iulie 1944, p.
12;
85. Decretul nr. 91647/1944 K.K.M., Ministerul Comerțului și
Comunicațiilor, din 26 iulie 1944, privind delegarea unor conducători de
întreprinderi la stabilimente industriale comerciale ale evreilor, în Budapesti
Közlöny, nr. 169, 28 iulie 1944, p. 12-13;
86. Decretul nr. 188358/1944 E.M.K., Comisia Guvernamentală pentru
Probleme Șomajului Intelectual, din 1 august 1944, privind condițiile de eliberare
a autorizațiilor de frecventare a locurilor de muncă și scutirea temporară de sub
serviciul militar auxiliar pentru evreii lăsați în muncă în baza art. 2 al Decretului
1540/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 174, 3 august 1944, p. 15;
87. Decretul nr. 2880/1944 M.E., din 2 august 1944, privind modificarea
Decretului 2120/1944 M.E. în Budapesti Közlöny, nr. 177, 6 august 1944, p. 3;
88. Decretul nr. 189821/1944 E.M.K., din 15 august 1944, privind angajarea
și anunțarea forței de muncă angajate în locul evreilor concediați, în Budapesti
Közlöny, nr. 183, 16 august 1944, p. 8-9;
89. Decretul nr. 2040/1944 M.E., din 21 august 1944, privind scutirea unor
persoane de măsurile referitoare la evrei, în Budapesti Közlöny, nr. 189, 22
august 1944, p. 1;

475
 90. Decretul nr. 3050/1944 M.E., din 18 august 1944, privind completarea
Decretului 1600/1944 M.E., în Budapesti Közlöny, nr. 191, 24 august 1944, p. 2;
91. Decretul nr. 3100/1944 M.E., din 23 august 1944, privind încetarea
activității gospodărești a evreilor pe bunurile imobile agricole și silvice
neevreiești, în Budapesti Közlöny, nr. 194, 26 august 1944, p. 2;
92. Decretul nr. 3230/1944 M.E., din 6 septembrie 1944, referitor la
promovarea utilizării bunurilor imobiliare dobândite pe baza Legii XV/1942, în
… nr. 206, 10 septembrie 1944, p. 2-3;
93. Dispoziția nr. 3900/1944 a Comisarului Guvernamental pentru rezolvarea
problemelor de drept privind averile și bunurile materiale evreiești în problema
strângerii și valorificării articolelor de îmbrăcăminte, lenjerie, încălțăminte
părăsite de evrei, respectiv ieșite în alt mod din păstrarea sau de sub dispoziția
evreilor în baza prevederilor Decretului nr. 2650/1944 M.E.4.

Anexa nr. 25

Faptele deosebit de grave anchetate de comisia mixtă de ofițeri

germano-italiană, petrecute în județele Ciuc, Odorhei și
Treiscaune

Nr.
Fapta raportată Localitatea Județul
crt
Ilie Țepeș, brigadier silvic din Tulgheș –
1 Ditrău Ciuc
omorât
Cârstea Titus, șef al poliției din Miercurea- Miercurea-
2 Ciuc
Ciuc – împușcat la frontieră Ciuc
Un preot și soția lui – împușcați de soldații
3 Sf. Gheorghe Treiscaune
unguri
4 O femeie româncă – masacrată în bătăi Arcuș Treiscaune
5 Popescu Ioan – Tăiat în bucăți Brețcu Treiscaune
Damian Boldea Nicolae, cu fiii – împușcați
6 Brețcu Treiscaune
în pădure
7 Murgu Nicolae – împușcat Bicfalău Treiscaune
David Nicolae și cei trei fii – bătuți până la
8 Belin Treiscaune
moarte

Sursa: A.M.A.E., Fond 71 Transilvania 1920-1944, vol. 196, f. 340.

476
 Anexa nr. 26

Apel către români adresat de către autoritățile din Tulgheș

477
478
 Anexa nr. 27

Tabel cu trecerile forțate la catolicism în Tulgheș în perioada

septembrie-decembrie 1940

479
 Sursa: Arhiva Parohiei Tulgheș, dosar 1/1947, f. 71.

480
 Anexa nr. 28

Atribuțiile Comisiei Aliate de Control în România,

în anul 1945

Sursa: S.J.A.N. Harghita, Fond Plasa Tulgheș, dosar 93/1944, f. 87.

481
 Anexa nr. 29

Imagini care reliefează activitatea Episcopiei Ortodoxe

a Covasnei și Harghitei

Hramul Mănăstirii Sf. Prooroc Ilie Catedrala Episcopală din Miercurea-

Tesviteanul din Topliţa Ciuc

Activităţi ale obştii Mănăstirii „Izvorul Mureşului”

Preoţii din Protopopiatul „Călimani” în anul 2016

482
 Sediul Protopopiatului „Buzăul Transilvan”

Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, deschizând Sesiunea de Comunicări

Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”,
ediţia a XXVII-a, Izvorul Mureşului, 2020

Lucrări ale Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul

Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, ediţia a XXV-a, Covasna, 2018

Sursa: http://www.episcopiacvhr.ro, accesat la 01.06.2021.

483
 Postfață

Dr. Ioan LĂCĂTUȘU

484
 The Great Union of December 1, 1918 and the Romanians
from southeastern Transylvania
– Abstract –

The issue of the Vienna Dictate has caused more studies, especially in
recent years, but such a vast problem involves tailor-made research, which can
only be exhausted or exhausted to some extent. Many of the documents relating
to the act of 30 August 1940 have not yet been published. The research by the
undersigned of the parish archives from Covasna and Harghita counties, of the
National Archives of Romania, of those from the Ecclesiastical Center for
Research and Documentation of Metropolitan Nicolae Colan or of the German
Archives, made them present in the present work. some unique events and
facts, which took place before, during and immediately after the Vienna
Dictate, stories that will shed new light on the general vision of this issue. Also,
the research of Hungarian historiography and the Hungarian language press
make possible an overview of the research stage.
It should be noted, at the outset, that the main purpose of the research is
to present the historical truth, sine ira et studio, beyond the historical
subjectivism of one camp or another, on the religious life of Romanians in
Harghita and Covasna counties during the Vienna Dictate.
The fact that I was born, raised, live and I became a priest in an area
that requires a very special pastoral care, namely the Orthodox Episcopate of
Covasna and Harghita, part of the territory called Northern Transylvania, hard
tried by the times that passed she, then making personal contact with witnesses
of the Great Union of 1918, or with people who witnessed the forced
occupation by the Vienna Dictate, including my predecessors, and hearing
orally the testimonies of these people concerning the trials by which they past
her and the Romanian Church, and secondly, seeing the indifference and
forgetfulness of the Romanian people and the leaders or those who should be
careful with this part of the country, where so many nations coexist, are the
subjective reasons for choosing the research topic.
In recent years, more and more young Romanian researchers have
researched documents that rewrite the history of Transylvania from ancient
times to the communist regime, focusing more on the geopolitical aspects of
World War II and the effects of the Holocaust, leaving, somewhat, a gap in the
history of Transylvanian Romanians in the four years of horticultural
occupation, which became a pragmatic and objective reason for this study.
The daily problems of Romanians in Harghita and Covasna counties
have attracted and continue to attract the attention of national and international

485
public opinion. There was also an increase in the interest of contemporary
researchers in the topic addressed in the paper. The knowledge of the recent
history and of the current situation, reflected in the present paper, make
possible an overview and real on the historical, cultural and religious realities
of the Romanians in the area. The present paper aims to bring up to date, to
select and systematize the information from the studies already published in the
above mentioned institutions or in other periods and places, but also to bring to
light new documents that will contribute substantially to those already said,
focusing on a certain period of time, a certain field (that of church life) and a
well-defined territory (South-East Transylvania). The topicality of the paper is,
therefore, not only a scientific one, bringing to light past realities, but also a
religious, political, social and cultural one, contributing to the consolidation of
a European, anti-revisionist mentality.
Today, the confusion caused by the multitude of information, often
contradictory, true or less true, dominates the world. The history of the South-
East area of Transylvania has benefited from many researches and studies,
especially in the last part of the last century and in the past period of this
century, by the establishment of the Romanian Orthodox Episcopate of
Covasna and Harghia, in 1994, in Miercurea-Ciuc, followed by the
establishment of the European Center for Studies Covasna Harghita and the
Ecclesiastical Documentation Center "Metropolitan Nicolae Colan", in Sfântu
Gheorghe, by the care of His Eminence Ioan Selejan, the first bishop of
Covasna and Harghita and the archivist Prof. Dr. Ioan Lăcătuş, which today
operates, with a very high scientific efficiency, under the pastorate of His
Holiness Father Andrei Moldovan, Bishop of Covasna and Harghita. A study
on the church life of the Romanians from Harghita and Covasna counties
during the Vienna Dictate is extremely current, given that many of the previous
researches have treated only this subject tangentially or partially. From a
practical point of view, the work fills a gap in the specialized literature by
bringing to the fore some original archive documents and by highlighting the
historical works and the Hungarian language press, unknown to the Romanian
public until now.
The work proposed as a doctoral thesis is extremely complex, ranging
from general to individual, from macro to micro, so the methods needed to
conduct such a study are numerous and must include many attempts to address
the final product, polished and proposed for evaluation.
Although the subject of the religious life of the Romanians from
Harghita and Covasna counties during the Vienna Dictate is apparently well
defined, referring to a specific historical period, to a specific space and place,
the study cannot be isolated from the rest of the turmoil on nationally and
internationally, the subject can be broken neither by the previous period nor by

486
what followed after the return of Northern Transylvania to Romania, on August
23, 1940.
The three-dimensional view considers the subject, the context, but also
the vision of the context, which is why the historical, cultural, social and,
especially, religious context of what really happened during the horticultural
occupation in the two counties will be analyzed.
Three methods of research have become, through interdisciplinarity, a
single method, by which I have tried to bring to light the historical truth,
namely the methods of documentation, bibliographic research and analysis,
closely related to each other. The documentation included the research of the
Central National Historical Archives in Bucharest, of the County Services of
the National Archives of Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe and Târgu Mureş,
of the Diplomatic Archive of the Romanian Ministry of Foreign Affairs, of the
Archive of the Ecclesiastical Documentation Center "Mitropolit Nicolae Colan"
from Sfântu Gheorghe, of the CNSAS Archive, of the archive funds of several
Romanian parishes and the personal archives of the priests from the period of
the horticultural occupation, consisting of letters, diaries, personal notes, etc.
An addition to this paper is the research of the German Archives, namely: the
Federal Archive of Germany (Bundesarechiv), the Political Archive of the
German Ministry of Foreign Affairs (Politisches Archiv des Auswärtige Amt),
and the Brandenburg State Archive in Potsdam (Branderburgisches Landarchiv
Potsdam). To these are added the specialized bibliographic materials, both
those from the Romanian historiography, and those from the Hungarian and
German historiography, which are not few either and which have been
analyzed with the greatest scientific rigor.
It is also necessary to use the comparative method, given the multitude
of types of documents and bibliographic sources. From what has been studied,
it has been observed that some contradict the others, for various reasons,
especially due to the location on either side of the barricade, which is why we
have placed them in opposite positions, adding direct and indirect evidence that
emerged from the studied documents, their importance being crucial.
Another research method was the quantitative method, the one through
which we analyzed, from a statistical point of view, the evolution of the
Romanian population, places of worship, schools and cultural institutions in
Covasna and Harghita counties, using censuses and measurements. before the
horticultural occupation, during the occupation and after the occupation,
measurements that are mandatory for understanding the effects of the Vienna
Dictate.
The microhistory research method was used to exemplify the concrete
situations in the affected parishes – the Romanian churches and communities,
in part – thus discovering the concrete life of the Romanians in southeastern
Transylvania, but also to restore the personality of the great hero bishop,

487
Nicolae Colan. who made an essential contribution to the religious, spiritual,
and cultural resistance of the Romanians, refusing to leave occupied
Transylvania and preferring to fight alongside his priests, remaining the only
Orthodox bishop in the occupied space.
The Vienna Dictate had many consequences for the lives of Romanians
in Northern Transylvania, especially in religious life. The church’s life in the
occupied territory took an unfortunate turn, while in the unoccupied areas the
life of the Romanians remained unchanged, until today. The Romanian and
German archives, as well as the presentation of Hungarian historiography will
bring a new perspective in research.
The research hypotheses, launched, as a continuation of the proposed
objectives, are also related to the questions that come to the aid of the research.
Thus, the first research hypothesis is that the political, demographic, but
especially religious situation would have been completely different, in the long
run, if the Vienna Dictate had not been pronounced, or if the Kingdom of
Romania had succeeded otherwise. negotiation, much more favorable to the
Romanian inhabitants of the occupied land. Another research hypothesis refers
to the exceeding of the attributions by the three Hungarian repression bodies:
the Police, the Army and the Gendarmerie, which led to the innumerable
crimes and violations of the terms of the Dictate. Next, the research hypotheses
refer, on the one hand, to the heroism of Bishop Nicolae Colan and the support
given by Metropolitan Nicolae Bălan, to the faithful from the lands under
horthist occupation, and a last hypothesis is related to the consequences that are
still felt today, long after the time of the Vienna Dictate.
For a better understanding of the subject, as a whole, but also for the
clarification of terms that are understood too vaguely, or completely
erroneously, we considered necessary the semantic delimitation of these terms,
in order to facilitate, then, the scientific discourse on nations. and the places
presented in the paper.
Transylvania – the historical province between the Carpathians and the
Tisza, part of Dacia, in turn under Gothic, Gepid, Hungarian, and Austro-
Hungarian occupation, inhabited mostly by Romanians, Hungarians, Saxons,
Swabians, Jews and other nationalities, "How many Romanians live in
Hungary and in Transylvania and Maramureş from a holy place with
Moldovans and everyone from Râm is drawn." The name obviously comes
from the Latin Ultrasilvania, which is found in documents up to the twelfth
century, and with the beginning of this century, the name unanimously used by
Hungarian chancelleries is Transylvania.
Ardeal – The terminological equivalent of Transylvania, on which there
have been and still are a number of controversies, especially on the etymology
but also on its extent. Thus it was found, following various theories on the
Thracian, Greek and even Sanskrit origin, that the origin of the term

488
Transylvania is the Hungarian Erdély, meaning the Latin translation of
Transylvania (Erdő + ele = beyond the forest), which through Romanian
retranslation became Ardeal, the popular name of Transylvania. Regarding the
geographical extent of Ardeal, most researchers consider that it is the same as
Transylvania, the difference being only one form of the word.
For the scientific discourse, the name of Transylvania is preferred, a
preferred term for this paper as well.
Northern Transylvania – is the territory with an area of 43,492 km2 that
was ceded, in 1940, to Hungary by Romania, following the Vienna Dictate,
occupied in the spring of 1944 by Nazi Germany, then in August the same year
by the Union Soviet, and in 1947 returning by right to Romania, as will be
shown in this paper. This territory will be part of our research object.
Southeastern Transylvania – that region of Transylvania that stretches
on the territory of the former Szekler counties (seats) Ciuc, Trei Scaune and
Odorhei, today the counties of Harghita and Covasna, an area that interests us
in particular.
Szeklers – a population of warriors subordinated to the central power,
were established in some border areas of the young medieval Hungarian state.
Their arrival in southern and eastern Transylvania probably occurred in the
11th-12th centuries. The history and institutions of the Szeklers are known only
from the era of mature feudalism. At this time, their society, exempt from
feudal obligations, consisted of three categories of soldiers. In the past, they
were considered a separate nation from the Hungarian one, as evidenced by
their appointment in the chariot Unio Trum Natiorum, along with Hungarians
and Saxons. At present, the descendants of the Szeklers consider themselves
Hungarians, identifying with the Hungarian ethnic group.
Hungarian – from the Old Slavic language ongrinu – is the equivalent
of the name Hungarian, which comes from the Hungarian language, a term
used for the inhabitants of Greater Hungary, which until 1918 had a much
larger area than today. After this date, the term Hungarian is preferred, in order
to unify the nation but also to Hungarianize the other coexisting nations.
Maghiar – from the Hungarian magyar – according to the Explanatory
Dictionary of the Romanian Language, designates a person who is part of the
basic population of Hungary, identifying with Hungarian. In fact, the notion
grew after the Revolution of 1848, "when the Slovak-Hungarian Kosuth and
the Serbo-Croatian-Hungarian Petič, wanting to create a homogeneous nation,
tried to complete the denationalization of the nations living in Hungary, and
therefore in Transylvania, where there should be no more Hungarians,
Germans, Szeklers, Romanians, Croats, Slovaks, Slovenes, Jews, Armenians,
etc. but Hungarians, that is, those who recognized the borders of the new state
and accepted the renunciation of ethnicity, religion, traditions, customs, etc."
(Mircea D OGARU, „Argument”, în Gyorgy FERENCZY, Maghiarimea din

489
Transilvania şi revizionismul / A Transylványai magyarság és revisió, ediţie
bilingvă, Editura Glykon & Fortuna, Bucureşti, 2006, p. 20).
The doctoral thesis is structured in six chapters.
Chapter I makes an analysis of the research stage, in which are
presented, structured, the previous works having as object the theme of the
Vienna Dictate and of the relations between the two coexisting nations from
Harghita and Covasna counties. First of all, we made a retrospective of the
works of Romanian historiography, starting with 1940 and until now, then,
based on the study of German historiography, we managed to make a list of
works from the German space, related to our research topic. Another unique
approach is the presentation of Hungarian historiography, much broader and
more concerned with the issue of the period of Hungarian occupation of
Transylvania (1940-1944). We focused on a reference work, published in 2016,
by the Hungarian Academy of Sciences, in collaboration with several
Hungarian institutions in Transylvania, entitled "History of the Szekler Land",
a work that caused a wave of controversy at launch and which has become a
major source of research for this paper. After the presentation of the
historiography, we presented the researched archival sources, these having a
majority weight in the elaboration of the present doctoral thesis.
In the second chapter, entitled "The effects of the geopolitics of
revisionist villages on the situation of Romania in 1937-1940", we presented
the general situation of Romania in the interwar period, emphasizing the
geographical and historical framework of the current counties Harghita and
Covasna and, especially, on the religious, administrative, cultural organization
and of the Romanian education from the two counties. Also in this chapter I
presented the domestic and international context preceding the Vienna Dictate,
based on archival documents, especially those in the German capital, a country
that had an overwhelming role in carrying out the act of August 30, 1940. In
the same context I also presented the history of the Hungarian revisionist
movement, which represented an extremely important phenomenon, being one
of the decisive factors in making the decision to dismember Romania. One of
the unique historical and ecclesiastical events, presented in this chapter, is the
attempt to establish an Orthodox diocese of Hungary, which was to include the
Orthodox believers in occupied Transylvania. The chapter ends with the
presentation of several press articles on the Hungarian revisionist movement
and the Vienna Dictate.
The third chapter, entitled "The religious life of Romanians in Harghita
and Covasna counties during the Vienna Dictate (1940-1944)", is also the
chapter with the largest scope, in which I presented, in detail – based on
research the archives, bibliography and press articles of that time – the special
situation that the Romanian believers in the area temporarily ceded to Hungary
went through, through the Vienna Dictate. It was necessary to present all

490
aspects of Romanian religious life, including the expulsion of Romanian
bishops and priests from the occupied area, the demolition, devastation and
defilement of Romanian churches, the expulsion, ill-treatment and
Hungarianization of Romanian believers, all in the context of a hostile attitude
from priests and representatives of the Hungarian historical cults. Also here it
was necessary to mention the special support of the Orthodox Archdiocese of
Sibiu, through Metropolitan Nicolae Bălan and the special involvement of the
hero bishop Nicolae Colan of Cluj, the only Romanian Orthodox bishop left in
the occupied territory.
For reasons of structuring the work, in the fourth chapter we presented,
apart from the religious life, the aspects related to the consequences of the
Vienna Dictate on the Romanians from South-Eastern Transylvania. Thus, we
presented aspects of the evacuation of the Romanian administration from
occupied Transylvania followed by the efforts of the new Hungarian
administration to ban the Romanian language, the Romanian national port and
other symbols of the national identity of the Romanians. Of great importance
are also the subchapters on the demographic consequences and legislative
implications of the Vienna Dictate, which have important consequences today.
At the same time, I presented the situation of education in the Romanian
language and of the Romanian cultural institutions, during the four years of
Hungarian occupation. In order to emphasize the unity of the nation, we also
presented some actions, from the innumerable ones that existed, of solidarity of
the Romanians everywhere, towards the Transylvanian Romanians under
foreign occupation. The press of the time proved to be very important in
making a complete picture of the situation in Transylvania, therefore I
presented, briefly, some press articles and radio shows on the occupation of
Transylvania and the life of the population (both Romanian and Hungarian,
German and Jewish), from the Romanian, Hungarian, German space but also
from other countries.
In the fifth chapter we presented the evolutions from August 1944-
February 1947, ie from the liberation of Northern Transylvania to the
establishment of the communist regime, a period in which, as far as possible,
an attempt was made to restore the religious life of Romanians in Harghita
counties. and Covasna, by returning priests and believers from the refuge and
beginning repair work on church buildings affected during the Hungarian
occupation.
Chapter VI, entitled "Contemporary Reverberations and Valuations on
the Vienna Dictate and its Consequences on the Romanian People", brings to
light the religious, social and ethnic situation of Romanians in Harghita and
Covasna counties by presenting the permanent desire of some Hungarian
political leaders to restore the borders of old Hungary, but also the resistance of
the Romanian population against all pressures through civil society efforts to

491
improve the lives of Romanians in this part of the country and, especially,
through permanent actions to improve religious life supported by the Orthodox
Diocese of Covasna and Harghitei – a providential divine-human institution for
this part of the country.
Therefore, the study of the religious life of the Romanians from
Harghita and Covasna counties during the Vienna Dictate (1940-1944)
represented a complex scientific approach. We cannot understand the act of
August 30, 1940 – when Germany and Italy forced Romania, by Dictate, to
cede to Hungary a large part of the territory of Transylvania – without knowing
the realities that preceded this act. That is why it was necessary to present the
internal and international context, from the interwar period, regarding Romania
and Transylvania, in which one can see the political pressures to which our
country was subjected. It is also necessary to know the flowering period of
church life in the two counties, consisting in the construction of churches,
crosses and parish houses, by the ordination of priests, the construction of
Romanian schools and the establishment of associations and cultural
foundations, led to the increase the number of Romanian believers who
returned after being subjected to the process of Hungarianization. The archive
documents, the specialized bibliography and the press of the time show,
therefore, that the state of affairs, at the end of the interwar period, was a
favorable one for the Romanians. Following the Vienna Dictate, the flourishing
state of the Romanians suddenly turned into a state of permanent oppression,
they being subjected, from the first days of the Hungarian occupation, to an
intense process of denationalization, the Church being the main target of this
policy. Therefore, among the main denationalization measures were the
expulsion of Romanian bishops and priests, the destruction, devastation and
desecration of churches, cemeteries and religious buildings, the expulsion and
ill-treatment and forced conversions of Romanian believers for
hungarianization.
Also, the Romanian education was abolished, being forbidden the use
of the Romanian language in the public space, as well as the Romanian dress
and all the Romanian symbols. The demographic consequences and legislative
implications of the period of Hungarian occupation from 1940-1944 are visible
to this day. Only a part of the refugees returned to their places of origin, and of
those who were converted to Hungarian historical cults, very few returned to
the ancestral faith, one of the causes being the political situation in the period
following the liberation of Transylvania and not it also allowed the
reorganization of religious life but led to the arrest and deportation of priests
existing in the territory. The religious life of the Romanians from Covasna and
Harghita counties entered a normal path only after acquiring the freedom of
faith, starting with 1989, when the civil society took steps for the establishment
of the Orthodox Episcopate of Covasna and Harghita, realized in 1994, an

492
institution that proved to be providential for Romanians in this part of the
country.
Therefore, the present research has largely achieved its original
purpose, bringing to light new facts and events, based on archival documents
and bibliography, both in Romanian and in Hungarian, German or English,
bringing a plus to the research stage and representing a starting point for future
research in the field.

493
 MULŢUMIRI

Această lucrare de doctorat nu ar fi fost înfăptuită fără intervenţia

covârşitoare a câtorva persoane care au crezut în capacitatea mea de a duce la
bun sfârşit un astfel de demers.
Ca orice bun creştin îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru oamenii
scoşi în cale şi pentru puterea de muncă şi răbdarea cu care m-a povăţuit în
această perioadă.
Mulţumiri pioase aduc ierarhului meu, Preasfinţitul Părinte Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei, pentru binecuvântarea, sprijinul, povaţa şi
încrederea acordate pentru întregul demers al cercetării şi scrierii lucrării.
De asemenea îi aduc un pios gând de recunoştinţă Înaltpreasfinţitului
Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, pentru invitaţia de a mă alătura
doctoranzilor tomitani, şi, totodată, pentru sprijinul moral şi material acordat în
anii de studiu şi pe perioada cercetării arhivelor germane de la Berlin.
Părintelui Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, îi sunt dator, de asemenea,
cu mulţumiri pentru răbdarea şi înţelepciunea cu care a ştiut să mă îndrume pe
calea cercetării ştiinţifice, dând dovadă de acrivia specifică unui astfel de nivel
al cercetării.
În egală măsură, îi mulţumesc domnului Dr. Ioan Lăcătuşu şi membrilor
Centrului Eclesiastic de Documentare şi Cercetare „Mitropolit Nicolae Colan”
şi a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, care m-au îndrumat şi mi-
au pus la dispoziţie o vastă bibliografie, precum şi arhiva centrului, creând un
centru de greutate în lucrarea de faţă.
Un pios omagiu şi recunoştinţă aduc istoricului Vasile Lechinţan, trecut
la Domnul în anul 2021, pentru şlefuirea discursului ştiinţific din lucrare şi
pentru direcţiile inedite de cercetare sugerate.
Pentru a realiza cercetarea arhivelor din Germania am avut tot
concursul Prof. Andreas Feldtkeller, directorul catedrei de Istorie a Religiilor
din cadrul Facultăţii de Teologie Protestantă de la Universitatea „Humboldt”
din Berlin, care a girat pentru mine pe lângă toate instituţiile necesare, arhive şi
biblioteci, pentru ca demersul ştiinţific să fie unul de calitate. În egală măsură îi
mulţumesc şi asistentului domniei sale, Dr. Jan Philipp Hahn.
Cazarea şi slujirea la Berlin nu ar fi fost posibile fără ajutorul şi
primirea călduroasă a părintelui paroh Clement Londroman, şi a preoţilor Dr.
Ioan Băncilă şi Dr. Ionuţ Dragoş Manu, precum şi a întregii comunităţi
româneşti ortodoxe de la Berlin.
Cele mai speciale mulţumiri le adresez familiei mele, soţiei Mihaela şi
copiilor SofiaşiAlexie, care m-au înţeles şi m-au sprijinit în acest demers, după
cum tot ei reprezintă sprijinul şi motivaţia mea în tot ceea ce fac.

494