ELEMENTE DE PROTECTIE A INSTALATIILOR ELECTRICE

Instalaţiile electrice, care includ aparatele electrice de comutaţie, pentru a asigura

alimentarea corectǎ a consumatorilor, pot funcţiona în regim normal, corect, sau în regim
anormal, de defect.
In cazul manifestǎrii unor situaţii de defect, este necesarǎ intervenţia unor elemente de
protecţie specializate, care sesizeazǎ valorile anormale ale unor parametri electrici sau
neelectrici, putând genera o comandǎ eficientǎ, pentru evitarea daunelor cauzate de defect, de
obicei impunându-se doar alarmarea sau deconectarea zonei în care se manifestǎ defectul.
Elementele de protecţie trebuie deci sǎ fie „cele mai slabe componente ale schemei” în
raport cu parametrul fizic pentru care se urmǎreşte obţinerea comenzii de protecţie, deoarece
acestea trebuie sǎ „cedeze” controlat, în mod repetat, înaintea altor elemente ale schemei, în
scopul de a realiza protecţia acestor consumatori.
Dupǎ modul în care intervin, elementele de protecţie pot fi:
-declanşatoare, care, în situaţii de defect, asigurǎ o comandǎ mecanicǎ cǎtre dispozitivul
de acţionare al unui întrerupǎtor automat, rezultând deconectarea circuitului respectiv;
-relee de protecţie, care în situaţii de defect realizeazǎ închiderea sau deschiderea unui
contact, ce se concretizeazǎ final într-o comandǎ fermǎ de deconectare, completatǎ eventual
cu semnalizarea aferentǎ.
In consecinţǎ declanşatoarele de protecţie dezvoltǎ acţiuni mecanice, deci forţe sau cupluri
mecanice, concretizate în energii de deconectare, mai mari decât cele corespunzǎtoare releelor
de protecţie, având în consecinţǎ şi dimensiuni de gabarit, de obicei mai mari decât cele ale
releelor. Totuşi comanda mecanicǎ directǎ în vederea deconectǎrii, face ca protecţia cu
declanşatoare sǎ fie în principiu mai rapidǎ decât cea realizatǎ cu relee, care implicǎ şi
funcţionarea altor accesorii pentru asigurarea întreruperii circuitului defect.
Din aceastǎ cauzǎ, în realizarea releelor de protecţie, performanţele de regim dinamic sunt
foarte importante, reducerea masei în mişcare la acţionarefiind foarte importantǎ: în
consecinţǎ, adesea releele de protecţie se realizeazǎ cu un singur contact de protecţie, normal
deschis (ND) sau normal închis (NI), dupǎ cum este starea contactului pentru semnal nul la
circuitul de intrare al releului, (releu neexcitat).

1. Tipuri de defecte în instalaţiile electrice. Caracteristici de protecţie

Proiectarea, realizarea şi exploatarea corectǎ a instalaţiilor electrice şi a elementelor lor

componente, presupune respectarea unor condiţii normale de funcţionare, care se constituie în
restricţii, ce garanteazǎ evoluţia nepericuloasǎ a unor parametri fizici (temperaturǎ, eforturi
mecanice, presiune etc.). Aceste restricţii se referǎ cel mai frecvent chiar la parametrii
electrici de bazǎ, curent electric, tensiune electricǎ sau putere electricǎ, sensul câmpului
învârtitor sau succesiunea fazelor, dezechilibrul între mǎrimile ce caracterizeazǎ cele trei faze,
sensul de circulaţie al curentului, etc.
Defectele care se referǎ la valorile curentului, pot consta în urmǎtoarele:
- depǎşirea unei valori normale, prescrise, a curentului din circuit, când pot interveni
supracurenţi, de suprasarcinǎ sau de scurtcircuit, cum sunt situaţiile de scurtcircuit
(monofazat, bifazat sau trifazat), respectiv punerile la pǎmânt;
- scǎderea valorilor curentului sub o valoare minimǎ impusǎ, eventual întreruperea
curentului ce parcurge una dintre fazele unui sistem trifazat;
- inversarea sensului curentului pe o porţiune de circuit, sau inversarea sensului
câmpului învârtitor pentru un sistem trifazat (la inversarea a douǎ faze);
 - diferenţe prea mari între valorile curenţilor pe porţiuni ale aceluiaşi circuit sau pentru
fazele unui sistem trifazat.
Defectele care se referǎ la valorile tensiunii pot fi:
- depǎşirea valorii normale (nominale) prescrise a tensiunii, deci manifestarea unor
supratensiuni (de comutaţie sau atmosferice);
- scǎderea valorilor tensiunii sub o valoare impusǎ, ce condiţioneazǎ funcţionarea unei
instalaţii, eventual întreruperea tensiunii pe una dintre fazele unui sistem trifazat;
- inversarea polaritǎţii sau modificarea fazei tensiunii, cu schimbarea eventualǎ a
sensului câmpului învârtitor al unui sistem trifazat;
- dezechilibru între fazele unui sistem trifazat, cu tensiune de deplasare a neutrului.
Defectele care se referǎ la puterea electricǎ pot fi:
- cu privire la depǎşirea unei valori limitǎ a puterii;
- cu privire la controlul unor valori ale puterii, care nu sunt acceptate sub un anumit
prag;
- cu privire la sensul de circulaţie al puterii în reţelele buclate, cu alimentǎri multiple.
Sesizarea situaţiilor de defect poate folosi direct mǎrimile care se controleazǎ, sau poate
analiza efectele recunoscute ale acestor mǎrimi: astfel pentru a evidenţia defecte de tip
supracurent (de tip suprasarcinǎ sau de tip scurtcircuit), se poate mǎsura direct valoarea
curentului, care se comparǎ cu o valoare de referinţǎ-normalǎ, sau se pot evalua efectele
trecerii curentului prin conductor, mǎsurând temperatura acestuia, evaluând eventualele
efectele creşterii temperaturii (sǎgeata lamelelor bimetal asociate), sau eforturile
electromagnetice ori electrodinamice care însoţesc trecerea curentului prin acel conductor.
Comanda de protecţie a circuitului în care se manifestǎ un defect, depinde atât de natura
defectului cât şi de natura circuitului.
De exemplu, pentru defecte de tipul curent de suprasarcinǎ, comanda de protecţie, care are
în vedere ca obiectul protejat sǎ nu depaşeascǎ o valoare impusǎ, admisibilǎ, a temperaturii
proprii, corespunde unei caracteristici de protecţie timp de deconectare-curent, t(I), de tipul
dependent, cu valori ale timpului de deconectare cu atât mai mici cu cât valorile curentului
sunt mai mari, depǎşind valoarea nominalǎ, In, v. Fig. 5-1a.

a b
Fig. V-1: Caracteristici de protecţie

In cazul unor defecte severe, protecţia circuitului, la depǎşirea unei valori I* a curentului,
impune deconectarea în timp cât mai scurt, în timp propriu, tp, conform unei caracteristici de
protecţie de tip independent, aşa cum se poate observa în Fig. V-1b.
 Caracteristica de protecţie, tipicǎ pentru aparatele de comutaţie de tip întrerupǎtor automat
de joasǎ tensiune, este semidependentǎ, cumulându-le pe cele de mai sus: deci fǎrǎ
deconectare pentru curenţi de valori normale, pânǎ la valoarea I n, cu o porţiune dependentǎ
pentru curenţi de valori ce depǎşesc In, dar rǎmân mai mici decât valoarea, prescrisǎ, I*,
completatǎ cu o porţiune independentǎ, pentru curenţi de valori mai mari decât I*.
Influenţa naturii circuitului impune deconectarea ultrarapidǎ în situaţii de defect pentru
circuitele în care folosim elemente semiconductoare, recunoscute pentru capacitatea redusǎ de
a suporta supracurenţi.
Elementele de protecţie care intervin în schemele instalaţiilor electrice pot fi deci cu
acţionare instantanee-netemporizatǎ, sau cu acţionare dependentǎ-temporizatǎ; adesea, în
vederea asigurǎrii selectivitǎţii protecţiei, se apeleazǎ la o întârziere a comenzii de
deconectare generatǎ de un element de protecţie, care poate fi asiguratǎ prin folosirea unui
releu de timp.

2. Parametrii şi caracteristicile releelor de protecţie

Principalele pǎrţi componente ale unui releu clasic de protecţie sunt indicate în Fig. V-2,
acestea fiind:
- elementul sensibil, sau blocul de intrare, BI;
- elementul de comparaţie, sau blocul de prelucrare şi decizie, BPD;
- elementul sau blocul de execuţie, BE.

Fig. V-2: Elementele componente ale unui releu clasic de protecţie

Blocul de intrare, BI, transformǎ mǎrimea de intrare a releului, X, într-o mǎrime fizicǎ de
aceeaşi naturǎ cu aceea prescrisǎ de blocul de prelucrare şi decizie, BPD, care la rândul sǎu
transferǎ decizia de la ieşirea sa cǎtre blocul de execuţie, a cǎrui mǎrime de ieşire, Y, în cazul
releelor cu contacte, poate avea una din valorile codului binar, deci fie valoarea „0”, fie
valoarea „1”, ceea ce corespunde unui contact deschis, respectiv unui contact închis.
Mǎrimea de intrare, curent electric, tensiune electricǎ, presiune a unui fluid etc., este
convertitǎ de BI într-o mǎrime fizicǎ, de obicei de tip forţǎ sau cuplu mecanic, care se
comparǎ în BPD cu forţa sau cuplul mecanic date de un resort elastic; dacǎ valoarea forţei (a
cuplului mecanic) datorate mǎrimii de intrare, depǎşeşte valoarea prescrisǎ datǎ de resortul
elastic a cǎrui tensionare este reglabilǎ, se transmite comanda de execuţie la blocul BE, care
realizeazǎ schimbarea stǎrii contactelor releului.
Cea mai importantǎ caracteristicǎ a releelor este caracteristica intrare-ieşire, Y(X), de
tipul TOT-NIMIC sau DA-NU, care evidenţiazǎ faptul cǎ, la modificarea continuǎ a mǎrimii
de intrare X, în sens crescǎtor, respectiv în sens descrescǎtor, se obţine variaţia discontinuǎ,
prin salt, crescǎtor sau descrescǎtor, a mǎrimii de ieşire Y, între limitele binare ce corespund
celor douǎ stǎri posibile, „0” şi „1”.
Trebuie remarcat faptul cǎ releele de protecţie folosesc de obicei un singur contact care
valideazǎ funcţionarea acestora, ND (normal deschis, evoluând la acţionare de la „0”la „1”)
sau NÎ (normal închis,evolând la acţionare de la „1” la 0”), mai rar contacte duble, perechi
ND-NÎ.
 In plus, semnalǎm cǎ releele pot fi realizate fie pentru a interveni cu o comandǎ
convenabilǎ (a „acţiona”), la depǎşirea unei valori date, reglate, a mǎrimii de intrare, X R,
când se numesc relee maximale, fie pentru a interveni (a „acţiona”) cu o asemenea comandǎ,
la scǎderea valorilor mǎrimii de intrare sub valoarea reglatǎ prescrisǎ, XR, când se numesc
relee minimale. Operaţiunea inversǎ acţionǎrii releelor se numeşte „revenire”.
Alura caracteristicii intrare-ieşire evidenţiazǎ valorile de acţionare, Xa şi respectiv de
revenire, Xr, ale mǎrimii de intrare, X, care precizeazǎ dacǎ ansamblul funcţioneazǎ ca releu
maximal (Xa > Xr) sau ca releu minimal (Xa < Xr), dar şi particularitǎţile cu privire la
utilizarea unui contact ND sau a unui contact NÎ, aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-3.

a b
Fig. V-3 : Caracteristica de tip releu
a - pentru releu maximal cu contact ND , b – pentru releu minimal cu contact NÎ

Un indicator de calitate pentru releele de protecţie îl constituie factorul de revenire, Kr,

definit ca raport între Xr şi Xa:

Xr
Kr  , (V - 1)
Xa
anunţând realizǎri cu atât mai performante cu cât valorile K r sunt mai apropiate de unitate
(subunitare pentru releele maximale respectiv supraunitare pentru releele minimale), ceea ce
corespunde unor zone de insensibilitate, între Xa şi Xr, cât mai înguste.
Corespunzǎtor valorii reglate, prescrise, XR, a mǎrimii de intrare a unui releu, se poate
defini precizia,  [ %]:

Xa  XR
  100 % , (V – 2)
XR

cu valori performante, de dorit cât mai mici.

Coeficientul de siguranţǎ a unui releu maximal la acţionare, Ks, este definit considerând
valoarea nominalǎ de acţionare a mǎrimii de intrare, Xn şi valoarea de revenire a protecţiei,
Xrev p:

X revp
Ks  . (V –
Xn
3)

Intre parametrii care definesc performanţele unui releu mai semnalǎm:

 - consumul propriu al releului, mǎsurat în [W] sau [VA], de dorit cât mai mic;
- timpul de rǎspuns al releului de protecţie, de ordinul 10 -3 [s] pentru relee ultrarapide
sau de 10-2 [s] pentru relee obişnuite;
- capacitatea de comutare a contactelor releului pentru un numǎr dat de manevre,
obişnuit de ordinul a 1 [A];
- gabaritul releului, un indicator tehnico-economic de calitate, ce poate fi corelatcu
parametrii nominali dar şi cu costul aparatului.
Principalele calitǎţi impuse elementelor de protecţie, dar şi sistemului de protecţie în
ansamblul sǎu, sunt urmǎtoarele:
- selectivitatea;
- sensibilitatea;
- rapiditatea;
- siguranţa în funcţionare.
Selectivitatea reprezintǎ proprietatea elementelor de protecţie, ca şi a unui sistem de
protecţie în ansamblul sǎu, ca la funcţionarea în cazul schemelor complexe de distribuţie şi de
utilizare a energiei electrice, corespunzǎtor unei situaţii de defect, sǎ realizeze doar
deconectarea elementului sau a zonei în care a intervenit defectul, cu întreruperea unui numǎr
minim de consumatori.
In scopul asigurǎrii selectivitǎţii, elementele de protecţie trebuie sǎ sesizeze situaţiile de
defect, dar apeleazǎ şi la o ierarhizare în raport cu parametrul timp, respectiv la informaţii
suplimentare care considerǎ sensul de circulaţie a puterilor de exemplu, pentru a asigura
comenzile corecte de deconectare aferente defectului.
Sensibilitatea se referǎ la capacitatea unui element de protecţie de a acţiona la toate
defectele pentru care a fost realizat, indiferent de valoarea mǎrimilor (electrice sau
neelectrice) supravegheate la producerea defectului.
Problema sensibilitǎţii se pune mai ales pentru valori ale mǎrimii supravegheate, X,
situate în vecinǎtatea regimului normal de funcţionare, putându-se evalua cu ajutorul
coeficientului de sensibilitate, Ksens, care comparǎ valoarea limitǎ la care funcţioneazǎ
protecţia, Xp, cu valoarea minimǎ de defect a mǎrimii respective, Xd:

Xd
K sens  , (V-4)
Xp

având valori supraunitare pentru elemente de protecţie de tip maximal.

O soluţie evidentǎ pentru a creşte valorile K sens, este aceea de a micşora valorile X p,
numite şi valori de pornire a protecţiei, ceea ce implicǎ eventual utilizarea unor accesorii
specializate, cum ar fi folosirea filtrelor de componente simetrice în cazul protecţiilor
împotriva defectelor nesimetrice.
Rapiditatea este o calitate importantǎ a elementelor de protecţie şi a ansamblurilor de
protecţie, care constǎ în asigurarea în timp cât mai scurt a comenzii de deconectare în cazul
unor defecte nete, pentru a nu depǎşi posibilitǎţile fizice pentru care au fost concepute şi
realizate elementele componente ale schemei, ceea ce ar putea spori amploarea urmǎrilor
defectului. Rapiditatea protecţiei poate evita regimul nedorit de pendulare, la defecte în
reţelelor buclate, cu dublǎ alimentare, de la douǎ generatoare sincrone conectate în paralel.
S-a impus astfel, pentru anumite aplicaţii, necesitatea realizǎrii unor elemente de protecţie
ultrarapide, care conferǎ performanţe deosebite schemei de distribuţie şi componentelor
acesteia, cum ar fi efectul de limitare, despre care s-a vorbit în legǎturǎ cu întrerupǎtoarele
ultrarapide.
Siguranţa în funcţionare a elementelor de protecţie şi a protecţiilor în ansamblul lor se
referǎ la capacitatea acestora de a acţiona întotdeauna corect, numai dacǎ sunt îndeplinite
condiţiile de funcţionare pentru care au fost concepute şi realizate, ceea ce implicǎ desigur o
siguranţǎ a neacţionǎrii, dacǎ aceste condiţii nu sunt satisfǎcute.
Creşterea siguranţei în funcţionare a elementelor de protecţie este o preocupare care
însoţeşte toate etapele vieţii acestora, putându-se interveni favorabil atât la proiectare cât şi la
producere sau la exploatare.
Aceste calitǎţi ale elementelor de protecţie sunt mai bine puse în valoare prin extinderea
de la simplu la dublu a domeniului de utilizare a acestora, apelându-se adesea şi la procedee
care dubleazǎ scala unui releu, pentru care domeniul de reglaj este uzual (0,5-1) X Rmax, unde
XRmax reprezintǎ valoarea maximǎ de reglaj a mǎrimii de intrare, astfel cǎ un asemenea releu
poate fi utilizat de la 0,5 XRmax la 2 XRmax.
Menţionǎm faptul cǎ tipul elementelor de protecţie şi numǎrul acestora aferent unei
scheme de protecţie depinde de natura consumatorului şi de nivelul de siguranţǎ a funcţionǎrii
instalaţiei care se cere asigurat.

3. Variante constructive de relee de protecţie

Existǎ o mare diversitate constructivǎ de elemente de protecţie, care trebuiesc cunoscute

pentru a concepe corect o schemǎ de protecţie pentru o instalaţie datǎ.
In practicǎ existǎ schema de protecţia adaptate pentru diferite tipuri de instalaţii şi diferiţi
consumatori, vorbindu-se obişnuit de scheme de protecţie pentru generatoare, scheme de
protecţie pentru transformatoare, scheme de protecţie pentru motoare etc.

Clasificarea releelor de protecţie

Releele de protecţie pot fi clasificate dupǎ diferite criterii, dupǎ cum urmeazǎ:
a) dupǎ natura mǎrimii de intrare, X, deosebim:
- relee electrice, când mǎrimea de intrare este de exemplu curentul electric, tensiunea
electricǎ, puterea electricǎ, impedanţa electricǎ, frecvenţa tensiunii;
- relee neelectrice, când mǎrimea de intrare este presiunea, temperatura, deplasarea
mecanicǎ etc.
b) dupǎ principiul de realizare a elementului sensibil, putem avea:
- relee electrice;
- relee electromagnetice;
- relee electrodinamice;
- relee de inducţie;
- relee magnetoelectrice;
- relee polarizate;
- relee electronice, ce pot fi cu prelucrare analogicǎ sau numericǎ a semnalelor.
c) dupǎ modul de intervenţie a elementului de execuţie, pot exista:
- relee cu contacte, la care mǎrimea de ieşire, Y, evolueazǎ între valorile limitǎ ale
logicii binare, „0 şi „1”;
- relee fǎrǎ contacte, realizate adesea cu semiconductoare, pentru care mǎrimea de ieşire
se modificǎ practic între o valoare minimǎ, asimilatǎ cu „0” logic, de obicei sub un
anumit prag de funcţionare şi o valoare maximǎ, asimilatǎ cu „1” logic, de obicei peste
un anumit prag de funcţionare.
d) dupǎ modul în care acţioneazǎ la modificarea valorilor mǎrimii de intrare, X, existǎ:
- relee maximale, care acţioneazǎ la creşterea mǎrimii de intrare peste o valoare Xa;
- relee minimale, care acţioneazǎ la scǎderea mǎrimii de intrare sub o valoare, Xa;
- relee de timp, la care acţionarea se realizeazǎ dupǎ o întârziere reglabilǎ.
e) dupǎ tipul contactelor releului, deosebim:
 - relee cu contact normal deschis, ND;
- relee cu contact normal închis, NÎ;
- relee cu contacte duble, ND + NÎ;
- relee polarizate sau bipoziţionale, care memoreazǎ ultima stare a releului, dupǎ
întreruperea intervenţiei mǎrimii de intrare, X, putând deci avea douǎ stǎri ale
contactului la întreruperea mǎrimii de intrare.
f) dupǎ forma caracteristicii de protecţie, întâlnim:
- relee cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ;
- relee cu caracteristicǎ de protecţie dependentǎ.
g) dupǎ numǎrul mǎrimilor de intrare, putem avea:
- relee cu o singurǎ mǎrime de intrare;
- relee cu douǎ mǎrimi de intrare;
- relee cu mai multe mǎrimi de intrare.
h) dupǎ modul în care intervin releele de protecţie în circuit, semnalǎm:
- relee primare, care sunt montate direct în circuitul protejat;
- relee secundare, care intervin în circuitul protejat prin intermediul unor
transformatoare de protecţie, de curent sau/şi de tensiune: astfel, pentru instalaţiile de
înaltǎ tensiune, releele de curent au obişnuit curentul nominal, impus de secundarul
transformatorului de curent TC, de 1 A sau de 5 A, în timp ce tensiunea nominalǎ,
impusǎ de secundarul transformatorului de tensiune, TT, este de 100 V.

Relee electromagnetice

Releele electromagnetice reprezintǎ cea mai rǎspânditǎ categorie de elemente de protecţie,

deoarece funcţionarea electromagneţilor, care stau la baza realizǎrii acestora, implicǎ deja
caracteristica de tip releu, cǎci o modificare continuǎ a solenaţiei (NI), produse de bobina
electromagnetului, asigurǎ o evoluţie prin salt, discontinuǎ, a deplasǎrii armǎturii mobile, deci
o evoluţie bruscǎ a stǎrii contactului ataşat de armǎtura mobilǎ, între cele douǎ limite ale
logicii binare , „0” şi „1”, respectiv între poziţia „deschis” şi poziţia „închis”.
Cele mai importante tipuri de relee electromagnetice care se pot întâlni în instalaţiile
electrice sunt:
- releele electromagnetice de curent;
- releele electromagnetice de tensiune;
- releele electromagnetice intermediare;
- releele electromagnetice polarizate.
Construcţia electromagnetului trebuie adaptatǎ pentru funcţionalitatea de releu, ceea ce
presupune, de exemplu, alegerea convenabilǎ a cursei armǎturii mobile, asigurarea unei mase
minime în mişcare pentru armǎtura mobilǎ împreunǎ cu contactele mobile, utilizarea unui
element de referinţǎ de tip resort elastic de calitate cât mai bunǎ, care sǎ realizeze condiţii
identice de funcţionare pe toatǎ durata de viaţǎ a releului, funcţionarea electromagnetului cu
flux de pornire nenul pentru a apropia de unitate valorile factorului de revenire etc.

Relee electromagnetice de curent

Releele electromagnetice de curent se realizeazǎ de obicei ca electromagneţi cu douǎ

semibobine serie (de curent), cu spire puţine dar de diametru mare, care se conecteazǎ
adiţional, în serie sau în paralel, asigurând solenaţia (fluxul magnetic) capabile sǎ realizeze, la
depǎşirea unor valori prescrise prin reglarea poziţiei unui resort elastic, valori suficiente ale
acţiunii mecanice (de tip cuplu sau forţǎ), cauzând deplasarea ansamblului mobil în sensul
atragerii armǎturii mobile; prin aceastǎ deplasare schimbându-se starea contactelor releului,
ansamblul mobil cuprinzând armǎtura mobilǎ a electromagnetului, o lamelǎ feromagneticǎ în
formǎ de Z, pe acelaşi ax cu contactul mobil, adesea cu rupere dublǎ pentru a micşora uzura
sa, dar şi cu resortul antagonist de reglaj. Forma pieselor polare este astfel realizatǎ încât sǎ
asigure valori practic constante ale întrefierului la mişcarea armǎturii mobile.
Schema electricǎ de principiu este datǎ în Fig. V-4.

Fig. V-4 : Releu electromagnetic Fig. V-5 : Simbol şi montare în circuit pentru
de curent de tip RC releele de curent

Se evidenţiazǎ miezul feromagnetic, 1, cu piesele polare de formǎ specialǎ, 2,

semibobinele de curent, 3, armǎtura mobilǎ, 4, plasatǎ pe acelaşi ax, 8, cu resortul antagonist
spiral, 5 şi contactul 6, care se mişcǎ odatǎ cu axul 8, datoritǎ braţului 6.
Atunci când fluxul magnetic în miezul feromagnetic, care depinde de valoarea curentului
ce parcurge spirele semibobinelor 3, Ma, depǎşeşte o valoare prescrisǎ, Mr, datoratǎ resortului
spiral 5, intervine mişcarea de rotaţie a armǎturii mobile 4, ce antreneazǎ şi contactul mobil
prin intermediul braţului 6, astfel încât se închide contactul normal deschis (ND) al releului,
intervenind deci acţionarea releului, pentru Ma > Mr.
Valoarea cuplului activ, Ma, datorat curentului I ce parcurge spirele semibobinelor, deci
fluxului magnetic  produs de acest curent în miezul magnetic 1 al releului, este dat de o
relaţie de forma:

M a  K1   2  K 2  I 2 , (V – 5)

unde K1 şi respectiv K2 sunt constante constructive pentru miezul feromagnetic al releului, în

timp ce valoarea cuplului rezistent, Mr, prescris prin reglarea poziţiei indicatorului 9 al
resortului spiral 5, poate fi evaluat cu relaţia:

M r  M ro  K (   o )  M fr , (V - 6)

în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de
pornire nenul, cu resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,  şi  o -
deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului, Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor
mecanice.
Condiţia de acţionare a releului se poate deci scrie sub forma:

Ma > Mr , (V – 7)
limita de egalitate definind practic curentul de acţionare, Ia, pentru un reglaj dat, IR.
 La scǎderea valorilor curentului ce parcurge semibobinele 3 ale releului, scad şi valorile
fluxului magnetic, ca şi valorile cuplului electromagnetic ce acţioneazǎ asupra armǎturii
mobile 4, astfel încât sub acţiunea culului rezistent dat de resortul antagonist spiral, 5, se
obţine cursa inversǎ a armǎturii mobile şi deci deschiderea contactului releului, adicǎ
revenirea releului în starea iniţialǎ, neacţionat.
Valoarea curentului de acţionare se regleazǎ prin tensiunea mecanicǎ din resortul
antagonist 5, prin poziţia indicatorului 9, cu domeniul de reglaj între (0,5-1)I max , unde Imax este
curentul maxim al releului respectiv, pentru o conexiune datǎ a celor douǎ semibobine 3.
Semnalǎm faptul cǎ prin eclisele E1 şi E2, cele douǎ semibobine de curent, care au bornele
de conexiune A-C, respectiv B-D, pot fi conectare în serie, cu o conexiune între B-C,
respectiv în paralel, cu conexiunile A-B şi C-D, aşa cum se observǎ în Fig. V-4, cu observaţia
cǎ pentru conectarea în serie a semibobinelor releul lucreazǎ în domeniul (0,5-1)I n, unde In
este valoarea curentului nominal al releului, iar pentru conectarea în paralel a celor douǎ
semibobine acelaşi releu lucreazǎ în domeniul (0,5-1)2In sau (1-2)In. Aceasta constituie un
avantaj atât pentru producǎtor, care realizeazǎ mai puţine tipodimensiuni de relee, cât şi
pentru utilizator.
In Fig. V-5 se prezintǎ semnele convenţionale pentru simbolizarea releelor de curent în
schemele instalaţiilor electrice, evidenţiind şi modul în care se realizeazǎ alimentarea
circuitului bobinelor acestora, prin conectare directǎ sau prin conectarea în secundarul unui
transformator de curent, TC, care asigurǎ adaptarea valorilor curentului din circuitul de
protejat, I, la valoarea curentului de funcţionare a releului, I1.
De menţionat faptul cǎ, în ultimii ani, s-au realizat relee electromagnetice de curent pentru
care extinderea scalei releului de la simplu la dublu nu mai apeleazǎ la douǎ semibobine, cum
s-a precizat anterior, ci doar la o bobinǎ cu prizǎ medianǎ, astfel încât adaptarea se obţine cu
ajutorul unei singure eclise, care include în circuitul de protejat întreaga bobinǎ sau doar o
jumǎtate a acesteia, dupǎ cum se poate observa în Fig. V-6.

a b
Fig. V-6 : Relee de curent cu o singurǎ bobinǎ

Se constatǎ cǎ pentru a asigura solenaţia necesarǎ acţionǎrii releului de curent RC,

corespunzǎtor Fig. V-6a, cu eclisa care realizeazǎ legǎtura între bornele 1-2, bornele de racord
A-B ale bobinei releului în circuit folosesc întreaga bobinǎ, care având N spire parcurse de
curentul In, produce o solenaţie  :

  N  In . (V-8)
 Pentru a produce aceeaşi solenaţie, în cazul eclisei care face conexiunea între bornele 2-3
şi foloseşte doar jumǎtate din spirele bobinei, v. Fig. V-6b, curentul din circuit va trebui sǎ fie
dublu faţǎ de prima situaţie, deci:

N
*   I*  N  I n    I*  2  I n . (V-9)
2

Dezavanta jul unei asemenea soluţii constǎ în faptul cǎ întreaga bobinǎ a releului trebuie
sǎ fie realizatǎ din conductor de cupru de diametru corespunzǎtor curentului 2In, deşi pentru
primul caz, Fig. V-6a, bobina este parcursǎ doar de curentul I n, ceea ce înseamnǎ un consum
nejustificat de cupru în aceastǎ situaţie, faţǎ de aceea în care, pentru extinderea domeniului de
utilizare al releului, se folosesc douǎ semibobine.
Releele maximale de curent de tip RC, cu caracteristicǎ de protecţie independentǎ, se pot
realiza pentru curenţi nominali de 0,2-200 A, având un factor de revenire K r = 0,85 şi valori
ale timpului de acţionare de (20-40) [ms], consumul propriu fiind sun 5 VA, ele putând fi
folosite atât în circuite de curent alternativ cât şi în circuite de curent continuu.
Releele de curent sunt folosite în mod obişnuit pentru realizarea protecţiilor maximale de
curent, dar şi în componenţa unor protecţii specializate, cum sunt protecţia diferenţialǎ,
protecţia de componentǎ simetricǎ homopolarǎ de curent sau protecţia de componentǎ
simetricǎ de secvenţǎ inversǎ de curent, vezi Cap. V-4. De asemenea aceste relee sunt
preferate în schemele de protecţie a motoarelor electrice, în situaţii de funcţionare a acestora
în douǎ faze, când controlul curentului este mai sigur decât controlul tensiunii pe cele trei
faze.

. Relee electromagnetice de tensiune

Construcţia releelor electromagnetice de tensiune este practic identicǎ cu aceea a releelor

electromagnetice de curent, v. Fig. V-4, cu observaţia cǎ cele douǎ semibobine sunt realizate
ca înfǎşurǎri de tensiune, cu numǎr mare de spire, ce folosesc conductor de diametru foarte
mic, acestea caracterizându-se deci prin valori mari ale rezistenţei şi/sau impedanţei proprii,
aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-7.

Fig. V-7: Releu electromagnetic de Fig. V-8: Simbol şi conectare în circuit a

tensiune de tip RT releelor de tensiune

Un asemenea releu de tensiune, de tip RT, v. Fig. V-7, este practic un electromagnet, cu
miezul feromagnetic 1, cu piesele polare 2, semibobinele de tensiune 3, armǎtura mobilǎ în
formǎ de Z, 4, plasatǎ pe acelaşi ax 8, cu braţul 6, care acţioneazǎ asupra contactului mobil,
dar şi cu resortul antagonist spiral, 5, axul fiind fixat prin lagǎrele 7. Semibobinele 3 pot fi
conectate în serie sau în paralel, folosind eclisele metalice, E1- E2.
Pentru un releu de tensiune de tip maximal, valoarea cuplului mecanic de acţionare, M a,
datorat alimentǎrii semibobinelor de la sursa de tensiune U, ce produce în circuitul magnetic
al releului fluxul magnetic  , este dat de relaţia:
M a  K 1'   2  K '2  U 2 , (V – 10)
unde K’1 respectiv K’2 sunt constante constructive.
Atunci când acesta depǎşeşte valoarea cuplului rezistent, Mr, prescris prin reglarea poziţiei
indicatorului 9, ataşat resortului spiral 5 din Fig. V-7, v. rel. (V-6):

M r  M ro  K (   o )  M fr , (V-11)
în care Mro este cuplul rezistent iniţial al resortului (electromagnetul funcţioneazǎ cu flux de
pornire nenul, cu resortul pretensionat), K – constanta elesticǎ a resortului spiral,  şi  o -
deplasǎrile unghiulare ce definesc acţionarea releului, Mfr – cuplul rezistent datorat frecǎrilor
mecanice, intervine acţionarea releului, care este asociatǎ deci cu o valoare de acţionare a
tensiunii la bornele releului, Ua. La scǎderea valorilor tensiunii la bornele releului, pentru o
valoare Ur, se obţine revenirea contactelor acestuia în starea iniţialǎ, fǎrǎ alimentarea
semibobinelor, raportul acestor valori definind factorul de revenire al releului, cu valori de
0,85.
Releele de tensiune se folosesc atât în varianta de relee maximale, RT-3 şi RT-3S de
exemplu, cât şi în varianta de relee minimale, RT-4 şi RT-4S de exemplu, care intervin la
scǎderea valorilor tensiunii la borne sub o valoare reglatǎ prescrisǎ, pentru releele
electromagnetice minimale de tensiune factorul de revenire, Kr, fiind supraunitar, Kr = 1,2.
Contactele releelor electromagnetice de tensiune pot fi normal deschise (ND), obişnuit
pentru cele maximale, normal închise (NÎ), obişnuit pentru cele minimale, sau perechi normal
deschis-normal închis (ND-NÎ).
Puterea consumatǎ, în circuitul semibobinelor, de releele de tensiune de curent alternativ,
este de sub 5 VA, asemenea ansambluri putând funcţiona similar şi în curent continuu,
desigur pentru valori mai mici ale tensiunii la borne, deoarece curentul ce parcurge
înfǎşurarea releului este limitat doar de rezistenţa electricǎ a bobinajului şi nu de impedanţa
acestuia, astfel încât pentru a se asigura solenaţia impusǎ de miezul feromagnetic pentru
funcţionare vor fi necesare tensiuni la borne de valori mai mici, de obicei sub 30 % din
valoarea de curent alternativ. Pentru a obţine funcţionarea unui asemenea releu de tensiune la
aceeaşi valoare a tensiunii de lucru ca şi în curent alternativ pentru alimentarea semibobinelor
acestuia de la o sursǎ de tensiune continuǎ, cel mai simplu este sǎ se adauge în circuit o
rezistenţǎ convenabil calibratǎ, calculatǎ din condiţia de a realiza aceeaşi solenaţie în miez.
Timpul de acţionare al unor asemenea relee de tensiune, la funcţionarea în curent
alternativ, este de ordinul (20-40) [ms], fiind mai mare la funcţinarea în curent continuu,
deoarece electromagneţii de curent continuu sunt mai lenţi pentru o aceeaşi construcţie.
Extinderea gamei de reglaj pentru funcţionarea releelor electromagnetice de tensiune
apeleazǎ fie la conectarea în paralel a celor douǎ semibobine, eclisele E 1 şi E2 din Fig. V-7,
când tensiunea de reglaj este în domeniul (0,5-1) U n, fie la conectarea în serie a acestora,
eclisa E3 din Fig. V-7, când tensiunea de reglaj este în domeniul (1-2) U n, când deci se
dubleazǎ scala releului.
Simbolul pentru reprezentarea releelor de tensiune în schemele instalaţiilor electrice, ca şi
modul de conectare a acestora, direct sau în secundarul unui transformator de tensiune, TT,
care are tensiunea tipizatǎ de 100 [V], sunt indicate in Fig. V-8.
Existǎ şi pentru releele electromagnetice de tensiune soluţii constructive cu o singurǎ
bobinǎ, similare cu cele prezentate pentru releele de curent, care permit dublarea scalei
releului, folosind o singurǎ eclisǎ.
 Releele de tensiune se folosesc deci pentru realizarea protecţiilor maximale respectiv
minimale de tensiune, dar şi în cazul altor sisteme de protecţie care sesizeazǎ urmǎri ale
defectelor de tip scurtcircuit, sau care se referǎ la situaţii de nesimetrie, apelând la filtre de
componente simetrice (homopolare sau inverse), cum se va vedea în Cap. 5. 4.

. Relee electromagnetice intermediare

Releele electromagnetice intermediare sunt de fapt electromagneţi de curent continuu sau

de curent alternativ, cu armǎturǎ mobilǎ având o mişcare de translaţie, de rotaţie sau plan-
paralelǎ generalǎ, care asigurǎ la acţionare şi respectiv la revenire, schimbarea simultanǎ a
stǎrii unui numǎr convenabil de contacte, de tip normal deschis (ND şi de tip normal închis
(NÎ). Principalul rol funcţional al releelor intermediare, (RI), este deci acela de a multiplica o
comandǎ, datoratǎ unui releu de protecţie (de curent sau de tensiune, direcţional), prevǎzut de
obicei cu un singur contact, comandǎ care, prin contactele multiple ale RI, poate fi transferatǎ,
simultan, cǎtre a realiza deconectarea, semnalizarea, intreblocarea cu alte comenzi etc.
Schema de principiu a unor relee electromagnetice intermediare este datǎ în Fig. V-9.

a b
Fig. V-9: Relee electromagnetice intermediare

Deosebim relee intermediare cu mişcare de rotaţie a armǎturii mobile a electromagnetului

de acţionare, Fig. V-9a, respectiv cu mişcare de translaţie a armǎturii lor mobile, Fig. V-9b.
Bobina electromagnetului de acţionare este de obicei o bobinǎ de tensiune, iar funcţionarea
poate decurge în curent continuu sau în curent alternativ, cu respectarea condiţiilor tehnice
specifice pentru electromagneţi şi anume:
- atragerea armǎturii mobile şi schimbarea stǎrii contactelor releului pentru tensiuni de
alimentare a bobinei între (0,85-1,1) Uc, unde Uc este tensiunea de comandǎ, nominalǎ
a bobinei releului;
- menţinerea armǎturii mobile în poziţia acţionat, eventual cu vibraţii, pentru valori ale
tensiunii de alimentare a bobinei de (0,7-0,85) Uc;
- eliberarea armǎturii mobile a releului, cu revenirea acesteia în poziţia iniţialǎ şi a
contactelor releului în starea iniţialǎ, pentru valori ale trensiunii de alimentare cuprinse
între (0,7-0,35) Uc la funcţionarea în curent alternativ, respectiv cuprinse între (0,7-
0,15) Uc la funcţionarea în curent continuu.
 Examinând aceste condiţii tehnice de funcţionare, se constatǎ cǎ performanţele releelor
intermediare sunt inferioare celor impuse releelor de protecţie, cu valori mai mici pentru
factorul de revenire, dar şi valori mai mari de obicei pentru timpul de acţionare, ce depǎşeşte
40 [ms]. Numǎrul de manevre pentru un releu inermediar este de 105 cicluri, cu frecvenţa de
conectare sub 100 [manevre/orǎ]. Curentul care poate parcurge contactele releului are valori
reduse, sub 6 [A], adesea de maximum (1-2) [A].
Pentru a evita consumul de putere în circuitul bobinei releului, la funcţionarea în regim
permanent (de lungǎ duratǎ), s-au realizat relee intermediare de tip RI-7, care apeleazǎ doar la
impuls de tensiune pentru acţionare, respectiv un alt impuls de tensiune pentru revenire,
menţinerea stǎrii de acţionat obţinându-se pe seama unui zǎvor mecanic, aşa cum se poate
vedea în Fig. V-10.

Fig. V-10 : Releu intermediar Fig. V-11 : Variante constructive de relee intermediare
cu zǎvorâre mecanicǎ

Releul RI-7 este prezentat în Fig. V-10 în starea acţionat, obţinutǎ prin aplicarea unui
impuls de tensiune la bornele U-V ale bobinei de conectare, ceea ce deplaseazǎ ansamblul
mobil, inclusiv contactele mobile, în sensul sǎgeţii şi armeazǎ resortul antagonist 1. In acelaşi
timp este acţionat şi zǎvorul mecanic 3, astfel încât chiar la încetarea alimentǎrii bobinei de
conectare, U-V, starea releului rǎmâne neschimbatǎ.
Pentru a realiza revenirea releului, se alimenteazǎ bobina de deconectare, între bornele U 1-
V1, cu un impuls de tensiune, de duratǎ puţin mai mare decât timpul de eliberare a zǎvorului
mecanic 3, leectromagnetul de deschidere asigurând deplasarea acestuia în sensul sǎgeţii ce
este trasatǎ cu linie întreruptǎ.
In ultimii ani s-au realizat o multitudine de tipodimensiuni de relee intermediare, adaptate
la cerinţe speciale ale instalaţiilor electrice: întâlnim astfel relee intermediare industriale, relee
intermediare miniaturǎ, pentru schemele electronice de comandǎ-control, relee de tip REED,
relee intermediare auto, specializate pentru condiţiile de utilizare de pe automobile, ce se pot
urmǎri în Fig. V-11.
Intre acestea, semnalǎm o construcţie specialǎ pentru releele de tip REED sau
„TRESTIE”, care constau într-un tub din sticlǎ vidat sau umplut cu gaz inert, în care sunt
amplasate 1-2 perechi de lamele de contact. Aceste lamele de contact sunt realizate din
material magnetic, astfel încât câmpul magnetic axial al bobinei, care este amplasatǎ în jurul
tubului de sticlǎ, produce practic schimbarea stǎrii contactelor releului, ce pot fi normal
deschise (ND, sau normal închise (NÎ), eventual perechi ND-NÎ. Curentul ce poate parcurge
contactele respective este de obicei sub 1 [A]. Performanţele de regim dinamic ale acestor
relee REED sunt deosebite, ele având o duratǎ de viaţǎ de (108-1012) manevre, cu frecvenţa de
conectare, pe seama construcţiei miniaturizate, de pânǎ la 500 [cicluri/s], cu valori ale
timpului de rǎspuns de ordinul (1-2) [ms], ceea ce le impune pentru aplicaţii speciale.
Releele intermediare sunt larg utilizate în instalaţiile electrice, atât în schemele de
protecţie, cât şi în schemele de comandǎ ale instalaţiilor de utilizare, intrând eventual în
componenţa unor ansambluri specializate, cum ar fi releele de pâlpâire, ce utilizeazǎ douǎ
relee intermediare de curent continuu, v. Cap. 5. 3. 4.

. Relee electromagnetice polarizate

Releele electromagnetice polarizate se caracterizeazǎ prin aceea cǎ, spre deosebire de

releele electromagnetice neutre prezentate anterior, sunt realizate folosind douǎ sau mai multe
surse de solenaţie, dintre care una de polarizare, adesea un magnet permanent, mai rar o
bobinǎ de tensiune continuǎ.
Deci practic releele polarizate sunt realizate ca electromagneţi polarizaţi, v. Cap. 2. 3, cu
circuit magnetic serie, derivaţie sau punte, cu observaţia cǎ armǎtura lor mobilǎ asigurǎ, la
acţionare sau/şi la revenire, mişcarea unui contact mobil ataşat acesteia, contactele releului
fiind de obicei pereche, normal deschis-normal închis (ND-NÎ) şi mai rar ND sau NÎ.
Principalele pǎrţi componente ale unui releu polarizat sunt prezentate în Fig. V-12.

Fig. V-12 : Elemente componente ale releelor polarizate

Se constatǎ cǎ toate variantele constructive de relee polarizate, cu circuit magnetic serie,

derivaţie sau punte, conţin magnetul permanent 1, miezul magnetic 2, armǎtura mobilǎ 3,
cǎreia i se ataşeazǎ contactele mobile şi înfǎşurǎrile de lucru 4.
Variantele cu circuit magnetic derivaţie sau punte, reduc efectele de demagnetizare
nedoritǎ a magnetului permanent, când acesta este parcurs de fluxul magnetic datorat
înfǎşurǎrilor de lucru, care reprezintǎ principalul dezavantaj al electromagneţilor polarizaţi
serie.
Posibilitǎţile de funcţionare ale releelor polarizate sunt ilustrate de caracteristicile intrare
ieşire pe care acestea le pot realiza, indicate în Fig. V-13.
Se constatǎ cǎ prezenţa magnetului permanent, Fig. V-13a, asigurǎ sensibilizarea
funcţionǎrii releului polarizat la sensul fluxului magnetic de lucru, comportarea releului fiind
diferitǎ în funcţie de sensul curentului care parcurge spirele înfǎşurǎrilor de lucru, cu valori de
acţionare mai mici dacǎ fluxul de polarizare, dat de magnetul permanent, este de acelaşi sens
cu fluxul de lucru, datorat curentului de lucru. Astfel, pentru valoarea +X* a curentului de
lucru, contactul ND al releului este acţionat, în timp ce pentru valoarea –X* a curentului de
lucru, contactul ND al releului este în starea iniţialǎ, neacţionat.

Fig. V13: Posibilitǎţi de funcţionare pentru releele polarizate

Mai mult, pentru releele polarizate cu circuit magnetic derivaţie sau punte, este posibilǎ
obţinerea unei caracteristici intrare-ieşire de formǎ specialǎ pentru asemenea relee, care
pentru curentul de lucru nul poate avea contactul ND în starea „0” sau în starea „1”,
memorând practic ultima stare a releului. Aceste relee polarizate dobândesc deci şi calitǎţi
logice, astfel încât sunt preferate pentru anumite aplicaţii, cum se observǎ în Fig. V-13b.
Din punct de vedere al performanţelor funcţionale, releele polarizate se caracterizeazǎ prin
valori foarte mici ale timpului de acţionare, de doar (1-2) [ms], şi necesitǎ puteri consumate în
circuitul înfǎşurǎrilor de lucru mult mai mici decât cele necesare pentru funcţionarea altor
relee electromagnetice, datoritǎ contribuţiei magnetului permanent.

Relee de inducţie

Releele electromagnetice prezentate anterior realizeazǎ o caracteristicǎ de funcţionare

intrare-ieşire de tip independent, asigurând schimbarea stǎrii contactului din circuitul lor de
ieşire în timpul propriu, de obicei foarte scurt (10-3-10-1) [s], la depǎsirea valorii prescrise a
mǎrimii de intrare, acest timp fiind practic independent de valorile mǎrimii de intrare.
In funcţionarea instalaţiilor electrice intervin însǎ şi situaţii de defect de tip curent de
suprasarcinǎ, care impun deconectarea consumatorului protejat în timp cu atât mai scurt cu cât
curentul din circuit are o valoare mai mare, elementele de protecţie adaptate pentru asemenea
situaţii trebuind sǎ realizeze o caracteristicǎ de protecţie dependentǎ.
Intre elementele de protecţie ce realizeazǎ caracteristici de pretecţie, t(I), de tip dependent,
semnalǎm releele şi declanşatoarele cu lamele bimetal, siguranţele fuzibile, declanşatoarele cu
picǎturǎ de material uşor fuzibil de tip H din construcţia întrerupǎtoarelor automate universale
OROMAX de joasǎ tensiune, a cǎror funcţionare are la bazǎ fenomene termice, la care se
adaugǎ releele de inducţie, cu motor Ferraris sau elemente de protecţie magneto-pneumatice
din construcţia întrerupǎtoarelor automate Westinghouse.
In cele ce urmeazǎ vom prezenta construcţia şi funcţionarea releelor de inducţie secundare
de tip RTpC-2, care pot realiza o caracteristicǎ de protecţie, t(I), semidependentǎ, cu
posibilitǎţi de reglare atât a timpului de rǎspuns, cât şi a pragului I* la care intervine
secţionarea de curent.
Construcţia unui asemenea releu de curent, v. Fig. V-14, evidenţiazǎ miezul feromagnetic
din tole, 1, cu spirele în scurtcircuit, 2, bobina de curent 3, cu prize multiple pentru ajustarea
curentului „nominal”, de la o valoare In1 la o valoare In2 , prin schimbarea numǎrului de spire
cu conservarea solenaţiei:

N 1  I n1  N 2  I n 2  const. . (V-12)

In întrefierul miezului magnetic 1 se poate roti discul din aluminiu, 4 (poate fi şi din
cupru), ceea ce, prin angrenarea între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, asigurǎ micşorarea
întrefierului clapetei 7, care când este atrasǎ de miezul magnetic 2, pe seama fluxului
magnetic de dispersie, realizeazǎ închiderea contactului releului, 8.
Asigurarea cuplajului între şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6 se obţine pe seama unei
lamele feromagnetice 9, ataşate cadrului10, care susţine ansamblul disc din aluminiu-lagǎre-
şurub melc-sector dinţat.
Uniformizarea vitezei de rotaţie a discului 4 se obţine cu ajutorul magnetului permanent
11, plasat în vecinǎtatea acestui disc.

Fig. V-14: Releu de inducţie cu motor Ferraris tip RTpC-2

Funcţionarea acestui releu de inducţie decurge astfel: la alimentarea bobinei de curent a

releulu, 3, cu un curent care depǎşeşte curentul reglat cu ajutorul eclisei 15, lamela 9 este
atrasǎ de miezul feromagnetic 1, astfel încât prin rotirea discului 4 se asigurǎ angrenarea între
şurubul melc 5 şi sectorul dinţat 6, cu deplasarea ascendentǎ a pârghiei 13, care atingând
armǎtura mobilǎ 7, realizeazǎ reducerea întrefierului dintre aceasta şi miezul 1, pânǎ când,
datoritǎ fluxului magnetic de dispersie, armǎtura mobilǎ este atrasǎ cǎtre miezul 1 în sensul
sǎgeţii, realizând închiderea contactului ND, 8. Timpul este reglat prin poziţia iniţialǎ a
sectorului dinţat 6, fiind cu atât mai mare, cu cât cursa acestuia pânǎ la atingerea armǎturii
mobile 7, este mai mare.
Menţionǎm faptul cǎ pentru a obţine cuplul activ Ma, ce provoacǎ rotirea discului din
aluminiu, 4, având doar o bobinǎ de curent, deci o singurǎ sursǎ de solenaţie, este necesarǎ
utilizarea spirelor în scurtcircuit 2, care ecraneazǎ parţial piesele polare ale miezului
feromagnetic 1, asigurând acţiunea localǎ, în zona întrefierului, a douǎ fluxuri magnetice
defazate,  e1 în zona ecranatǎ, respectiv  e 2 în zona neecranatǎ, defazate între ele la
unghiul  , aşa cum sugereazǎ diagrama fazorialǎ, ataşatǎ desenului de detaliu cu zona
pieselor polare, din Fig. V-15.

Fig. V-15 : Cu privire la funcţionarea releelor de inducţie

Considerând fluxurile 1 , respectiv  2 din zonele ecranatǎ respectiv neecranatǎ,

proporţionale cu secţiunile transversale S1 şi S2 ale miezului feromagnetic 1, fiind valabile
relaţii de forma:

S1 m 1
S  S1  S 2 , m  , 1   o , 2  ,  o  1   2 , (V-13)
S2 m 1 m 1

vom considera fluxurile magnetice produse de spirele în scurtcircuit,  sc1 şi  sc 2 , ca fiind

identice:

E sc
 sc1   sc 2   sc ,  sc  L sc  I sc , I sc  (V-14)
Z sc

ele rezultând datoritǎ curentului ce le parcurge, I sc , produs de tensiunea electromotoare E sc

, indusǎ în spire de fluxul magnetic rezultant din zona ecranatǎ, Z sc fiind impedanţa unei
spire.
Se pot scrie deci relaţiile:
  e1  1   sc1   sc 2 ,

  e 2   2   sc1   sc 2 ,
(V-
15)

care în urma unor calcule simple, considerând mǎrimile complexe, conduc la :

 m 1  2 sin 2  sc  j  2 sin  sc cos  sc
 e1   o   ,
m 1 1  8 sin 2  sc

1 1  2(3m  4) sin 2  sc  j  2m sin  sc cos  sc

e2   o   , (V-16)
m 1 1  8 sin 2  sc

m(  e1   e*2 ) (m  1)  sin 2 sc

sin    ,
 e1   e 2 1  4(m  1)(m  2) sin 2  sc

unde  sc este unghiul de defazaj dintre E sc şi I sc , propriu unei spire în scurtcircuit.

Cuplul activ Ma, care acţioneazǎ asupra discului metalic 4, datorat celor douǎ fluxuri
defazate ce intervin local în zona întrefierului miezului 1, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

M a  K   e1   e 2  sin  , (V-17)
rezultând final:
m 2 tg sc
M a  K   o2  . (V-18)
m  1 1  9tg 2  sc
Expresia de mai sus a cuplului activ, care asigurǎ rotirea discului de aluminiu 4 al releului
de inducţie de tip RTpC-2, evidenţiazǎ posibilitatea de a realiza relee mai performante, prin
valori Ma mai mari, cu acelaşi consum de materiale active, pentru valori optime ale unghiului
 sc :

1
tg sc  , deci  sc  1826'6" ,
3
(V-19)
acompaniate de valori cât mai mari ale raportului m dintre aria ecranatǎ şi aria neecranatǎ a
pieselor polare ale miezului 1.
Pentru valori destul de mari ale curentului ce parcurge spirele bobinei 3 a releului de tip
RTpC-2, clapeta 7 este atrasǎ imediat de miezul 1, fǎrǎ aportul rotirii discului 4, astfel încât
releul realizeazǎ o caracteristicǎ de protecţie t(I) de tip semidependent cu secţionare de curent,
la depǎşirea valorii I*, ce poate fi reglatǎ cu şurubul 12, v. Fig. V-14 şi Fig. V-16.

Fig. V-16: Alura caracteristicii de protecţie a releului secundar de inducţie tip RTpC-2
Trebuie menţionat faptul cǎ prin reglajele cu care este prevǎzul un asemenea releu, se pot
realiza practic familii de caracteristici de protecţie care sǎ fie cât mai bine adaptate la
posibilitǎţile funcţionale ale consumatorului, cu modificǎri care se referǎ atât la porţiunea
dependentǎ (cu valori diferite ale timpului reglat), cât şi la porţiunea independentǎ, putându-se
modifica valoarea I*, pentru valori ale timpului propriu de ordinul 0,04 [s].
 Alimentarea releului RTpC-2 se realizeazǎ, pentru valori ale curentului peste 10 [A], prin
intermediul unui transformator de curent, TC, la utilizarea în reţele de înaltǎ tensiune aceastǎ
soluţie asigurând şi nivelul de izolaţie necesar.
Intervenţia unui releu de tip RTpC-2 pentru asigurarea protecţiei într-un circuit dat,
presupune utilizarea unei surse auxiliare de tensiune, U*, care, la închiderea contactului K al
releului, sǎ realizeze alimentarea bobinei BD a unui electromagnet de deschidere, ce sǎ
comande dispozitivul de acţionare al întrerupǎtorului în sensul deconectǎrii tronsonului
defect, aşa cum se observǎ în Fig. V-17a.

a b
Fig. V-17: Posibilitǎţi de deconectare folosind relee de inducţie

O soluţie mai performantǎ permite eliminarea sursei suplimentare de tensiune, U* şi

folosirea curentului operativ de defect pentru deconectarea circuitului respectiv: în acest scop
releul de inducţie se regǎseşte ca bloc DPCA (dispozitiv de protecţie în curent alternativ) în
schema datǎ în Fig; V-17b, realizat de aceastǎ datǎ cu contactele K drept pereche normal
închis-normal deschis. Releul de inducţie DPCA, conectat în secundarul transformatorului de
curent TC, supravegheazǎ practic valorile curentului din circuit, iar la funcţionarea sa la
supracurenţi, dupǎ un timp dat, se închide în primul rând contactul K de tip ND, se deschide
apoi contactul K de tip NÎ, astfel încât în secundarul transformatorului de curent este inclusǎ
şi bobina de deconectare, BD, ce comandǎ deschiderea contactelor întrerupǎtorului din circuit,
fǎrǎ a fi necesarǎ încǎ o sursǎ de energie, curentul de defect fiind astfel curent operativ.
Releele de inducţie se pot realiza şi cu douǎ înfǎşurǎri, când pot funcţiona ca relee
direcţionale, relee diferenţiale sau ca relee de impedanţǎ.

Relee de timp

Procesele tehnologice, dar şi selectivitatea schemelor cu relee de protecţie, impun adesea

necesitatea utilizǎrii unor relee specializate, care sǎ asigure o comandǎ în circuitul de ieşire,
dupǎ un anumit timp, de obicei reglabil, deci cu o anumitǎ întârziere. Aceastǎ funcţie o
realizeazǎ releele de timp, care asigurǎ o comandǎ în circuitul lor de ieşide, dupǎ un anumit
timp, reglabil, de la alimentarea circuitului de intrare al acestora. Valorile timpului de
funcţionare al acestor relee reprezintǎ întârzieri în raport cu comanda din circuitul de intrare,
care pot fi de la câteva secunde, pânǎ la ore.
 Existǎ numeroase variante constructive de relee de timp, care se pot clasifica dupǎ diferite
criterii, cel mai sugestiv fiind cel care considerǎ principiul care stǎ la baza realizǎrii
temporizǎrii (al întârzierii) comenzii în circuitul de ieşire, deosebind:
- relee cu remporizare electricǎ, a cǎror funcţionare are la bazǎ regimul tranzitoriu de
încǎrcare-descǎrcare, în curent continuu, a unui condensator electric, care asigurǎ
comutarea unui releu intermediar;
- relee cu temporizare electromecanicǎ, la care sursa de energie mecanicǎ, de obicei un
electromagnet, acţioneazǎ un mecanism de ceasornic, ce realizeazǎ întârzierea doritǎ a
comenzii în circuitul de ieşire;
- relee cu temporizare electropneumaticǎ, la care sursa de energiemecanicǎ acţioneazǎ
un ansamblu de întârziere cu fluid (gaz sau lichid), adesea de tip amortizor cu piston,
comutaţie întârziatǎ în circuitul de ieşire fiind condiţionatǎ de deplasarea pistonului, ce
depinde de deplasarea fluidului prin orificii speciale, convenabil calibrate;
- relee cu temporizare electrotermicǎ, care funcţioneazǎ pe seama regimului tranzitoriu
de încǎlzire-rǎcire al unui element sensibil la valorile temperaturii, de tip termistor sau
lamelǎ bimetal;
- relee cu temporizare prin inducţie, a cǎror funcţionare are la bazǎ procese tranzitorii
ce au loc într-o înfǎşurare în scurtcircuit, care se adaugǎ înfǎşurǎrii de bazǎ, de curent
continuu, ca circuit de intrare al unui releu electromagnetic;
- relee cu temporizare chimicǎ, a cǎror funcţionare se bazeazǎ pe evoluţia unei reacţii
chimice controlate.

Relee de timp cu temporizare electricǎ

Asemenea relee funcţioneazǎ de obicei în curent continuu, putând fi realizate cu

temporizare la acţionare sau cu temporizare la revenire, prin asocierea unui releu intermediar,
RI, cu un ansamblu R-C, aşa cum se observǎ în Fig. V-18.

a b
Fig. V-18 : Relee de timp cu temporizare electricǎ

In cazul schemei din Fig. V-18a, la conectarea sursei de tensiune continuǎ, U, prin
circuitul R-C, se realizeazǎ încǎrcarea condensatorului C, a cǎrui tensiune la borne, Uc, creşte
în timp dupǎ o exponenţialǎ, cu o constantǎ de timp T:
T = RC , (V-20)
ajungând la valoarea U dupǎ un timp to:
to = 4 RC . (V-21)
Atunci când tensiunea la bornele condensatorului, aceeaşi cu cea aplicatǎ la bornele
releului intermediar, RI, devine egalǎ cu tensiunea de acţionare a acestuia, U a, deci dupǎ
timpul t*, se obţine comutarea contactelor releului de timp astfel realizat, care funcţioneazǎ
evident cu temporizare la închiderea contactelor ND ale RI.
 Schema propusǎ în Fig. V-18b, asigurǎ închiderea fǎrǎ temporizare a contactelor ND ale
releului intermediar RI, la conectarea sursei de tensiune continuǎ U. Simultan se produce
încǎrcarea condensatorului C din schemǎ, astfel încât, la deconectarea sursei de tensiune
continuǎ, condensatorul menţine alimentatǎ bobina releului RI, tensiunea U c la bornele sale
scade dupǎ o exponenţialǎ, caracterizatǎ prin constantǎ de timp T, v. rel. (V-20), permiţând
deschiderea contactelor ND ale RI dupǎ un timp t 1*, la valoarea de revenire, Ur, a tensiunii la
bornele condensatorului. Releul de timp astfel realizat funcţioneazǎ deci cu temporizare la
deschiderea contactelor ND ale RI.
Reglarea valorilor timpului de rǎspuns pentru asemenea relee de timp se obţine prin
modificarea valorilor constantei de timp T, de obicei prin ajustarea valorilor rezistenţei R.
In fig. V-19 este prezentatǎ schema unui releu de pâlpâire, tip RP-7, care semnaleazǎ
anumite defecte, eventual neconcordanţa dintre poziţia separatorului şi aceea a
întrerupǎtorului într-o schemǎ de distribuţie de înaltǎ tensiune, prin aprinderea intermitentǎ a
lǎmpii de semnalizare LS, sau prin avertizarea sonorǎ intermitentǎ datoratǎ unei sonerii.

Fig. V-19 : Releu de pâlpâire cu temporizare electricǎ

La închiderea contactului K, ce poate fi în realitate realizat cu mai multe contacte ale unor
elemente a cǎror poziţie se cere controlatǎ, se asigurǎ alimentarea releului de pâlpâire cu
tensiune continuǎ, având polaritatea din figurǎ, între bornele (1) şi (4), pe traseul 1-bobina
2RP-contact NÎ 1RP, LS-K-4, astfel încât lampa de semnalizare LS se aprinde cu o intensitate
luminoasǎ scǎzutǎ, deoarece curentul care o parcurge este limitat de rezistenţa releului
intermediar 2RP. Prin alimentarea bobinei releului 2RP, contactul sǎu ND se închide şi
realizeazǎ alimentarea bobinei releului intermediar 1RP, pe traseul 1-bobina 1RP-contact ND
2RP-4. Bobina 1RP fiind alimentatǎ, se deschide contactul NÎ 1RP, ceea ce întrerupe
alimentarea bobinei releului 2RP, dar se închide contactul ND 1RP, ceea ce realizeazǎ
alimentarea lǎmpii LS la tensiunea de alimentare (1-ND 1RP-LS-4).
La întreruperea alimentǎrii bobinei releului 2RP, datoritǎ circuitului R-C conectat în
paralel, care asigurǎ o temporizare la deconectare, v. Fig. V-18b, contactele sale ND rǎmân
încǎ un timp conectate, dupǎ care, prin deschiderea contactului ND 2RP, se întrerupe
alimentarea bobinei releului 1RP. Lampa de semnalizare va continua însǎ sǎ lumineze intens,
deoarece circuitul R-C conectat în paralel cu bobina releului 1RP, realizeazǎ o întârziere la
deconectare, dupǎ care se deschid contactele 1RP ND, se închid contactele 1RP NÎ, schema
revine în starea iniţialǎ, din momentul închiderii contactului K, lampa LS va lumina slab, iar
funcţionarea se reia similar, cu o succesiune de pâlpâiri ale LS. Frecvenţa acestor pâlpâiri este
desigur funcţie de constanta de timp, T=RC, a circuitului R-C montat în paralel cu bobinele
releelor intermediare 1RP şi 2RP.
 Se pot realiza relee electronice de timp cu temporizare electricǎ, a se vedea Cap. 5. 3. 5.

. Relee de timp cu temporizare electromecanicǎ

Asemenea relee de timp apeleazǎ la o sursǎ electricǎ de energie mecanicǎ, de obicei

electromagnet (RTp-1, RTk-410), care pune în funcţiune un mecanism de ceasornic, realizat
de obicei cu balansiere, cum este cel prezentat în Fig. V-20a.

a b
Fig. V-20 : Releu de timp tip RTk-410 cu mecanism de ceasornic

Cuplul acţiv Ma, respectiv forţa activǎ, Fa, produc rotirea roţii dinţate 1, în ritmul propus
de cǎlǎreţii 2, care prin balans (vezi sǎgeţile), permit trecerea unui dinte la o perioadǎ a
oscilaţiei. Tactul acestui balans este impus de contragreutǎţile 3, care, prin distanţa dintre ele,
definesc momentul de inerţie, J, al ansamblului, cu braţul 4 care se poate roti în jurul
articulaţiei O cu un unghi  o .
Ecuaţia de mişcare a acestui ansamblu este:
d 2 
 (0)  (0)  0
J 2  Ma , , (V-22)
dt
cu soluţia:
M
( t )  a  t 2 , (V-23)
2J
astfel încât unghiul  o va fi parcurs în timpul to:
2  J  o
to  . (V-24)
Ma
Perioada T, a mişcǎrii de balans a cǎlǎreţilor va fi:

2  J  o
T  2  to  2 , (V-25)
Ma

şi deci viteza unghiularǎ,  , a roţii dinţate 1, care are Z dinţi, va fi:

2 2 Ma
  , (V-26)
ZT Z 2  J  o
dovedindu-se practic constantǎ. Reglarea întârzierii de funcţionare a unui asemenea releu de
timp, de tip RTp-1 de exemplu, se obţine prin modificarea cursei unghiulare,  * , a
contactului mobil, pânǎ la atingerea cntactului fix, timpul de rǎspuns, t*, fiind deci:
 *
t*  . (V-28)

Schema electricǎ a unui asemenea releu, de tip RTk-410, evidenţiazǎ bobina
electromagnetului de acţionare, EMA, alimentatǎ de la o sursǎ de tensiune continuǎ, rezistenţa
economizoare, Re, care permite asigurǎ acţionarea fermǎ, cu erori minime, a
electromagnetului EMA, la care se adaugǎ contactele releului de timp, C 1 de tipul NÎ fǎrǎ
temporizare, care la accare la aţionarea electromagnetului include rezistenţa economizoare în
circuitul bobinei EMA, la acestea adǎugându-se contactele C2 şi C3, utilizate drept contacte
normal deschise, ND, cu temporizare la închidere.
La închiderea contactului K, se realizeazǎ alimentarea bobinei releului, electromagnetul
de acţionare îşi atrage armǎtura mobilǎ şi asigurǎ cuplul mecanic ce pune în funcţiune
mecanismul de ceasornic. Simultan cu acţionarea electromagnetului, se deschie contactul C1,
de tip NÎ netemporizat, ceea ce insereazǎ în circuitul bibinei EMA şi rezistenţa economizoare,
Re, beneficiind astfel pe de o parte de acţionarea rapidǎ a electromagnetului, şi pe de altǎ parte
de limitarea curentului din circuitul bobinei, la o valoare ce menţine însǎ armǎtura mobilǎ
atrasǎ.
Dupǎ un timp, prescris prin reglarea cursei  * a contactului mobil, ce poate fi de
secunde pânǎ la zeci de secunde, se închid contactele ND din circuitul de ieşire, C 2 şi C3,
realizându-se acţionarea releului.
Pentru a evita închiderea lentǎ a contactelor din circuitul de ieşire al releelor de timp, se
poate apela la un dispozitiv care, dupǎ cursa întârziatǎ a contactelor mobile, asigurǎ
închiderea bruscǎ a acestor contacte.
Atunci când sursa de energie a releelor de timp este un micromotor electric, cum este
cazul pentru releele de tip RTpa-7, respectiv RTpr-7, întârzierea la acţionare respectiv la
revenire, este asiguratǎ pe seama unui reductor mecanic cu roţi dinţate, care elibereazǎ
opritorul ce blocheazǎ contactele mobile, dupǎ un timp prescris, cu valori reglabile de la (0-6)
secunde la 6 ore, permiţând final asigurarea comenzii întârziate a contactelor în circuitul de
ieşire.
Un alt exemplu de releu de timp cu temporizare electromecanicǎ este relul de scarǎ de tip
K-11, folosit pentru a alimenta un timp dat lǎmpile de iluminat din scara unui bloc de
locuinţe.
Un asemenea releu de scarǎ funcţioneazǎ astfel: prin apǎsarea unuia dintre butoanele B,
care existǎ la fiecare etaj, se asigurǎ alimentarea circuitului micromotorului electric de curent
alternativ, M, v. schema din Fig. V-21, dar şi aprinderea lǎmpilor LS; rotirea motorului M,
antreneazǎ, prin reductorul cu roţi dinţate, R, piesa P, care prezintǎ cama C; la începerea
deplasǎrii acesteia, aceastǎ camǎ înceteazǎ acţiunea asupra contactului normal închis al
releului, K, acesta se închide şi asigurǎ automenţinerea comenzii de demarare a releului de
scarǎ, nemaifiind necesarǎ apǎsarea butonului B; lǎmpile de iluminat, LS, rǎmân aprinse pânǎ
când piesa P, cu cama C, se roteşte astfel încât împinge braţul mai lung al contactului K, când
se întrerupe atât alimentarea micromotorului M, cât şi alimentarea lǎmpilor LS, iar
funcţionarea releului înceteazǎ. Durata în care contactul releului rǎmâne închis corespunde
unei rotaţii a piesei P cu cama C, fiind impusǎ prin turaţia micromotorului M şi prin valorile
raportului de transmitere al reductorului R, fiind de obicei de câteva zeci de secunde.
 Fig. V-21 : Releu de scarǎ cu temporizare electromecanicǎ

Semnalǎm faptul cǎ existǎ o mare diversitate de realizǎri de relee de timp cu temporizare

electromecanicǎ, interesant pentru a fi menţionat, datoritǎ simplitǎţii sale, fiind releul de scarǎ
care realizeazǎ excitarea unui pendul mecanic, folosind un electromagnet de curent alternativ,
care lucreazǎ in regim de impuls, ce-şi atrage armǎtura mobilǎ scoţând pendulul din echilibru,
închizând contactul ND al releului, dupǎ care, prin întreruperea alimentǎrii bobinei
electromagnetului, pendulul oscileazǎ cu amplitudine mereu mai micǎ, pe seama pierderilor
de energie prin frecare mecanicǎ, pentru ca la oscilaţii de amplitudine suficient de micǎ sǎ
deblocheze contactul care revine în starea iniţialǎ, deschis.

Relee de timp cu temporizare electrotermicǎ

Releele de timp cu temporizare electrotermicǎ folosesc obişnuit o lamelǎ bimetal, LB,

care este încǎlzitǎ indirect, la comanda de punere în funcţiune, pe seama cǎldurii produse de o
rezistenţǎ, R, astfel încât, dupǎ un timp dat, de obicei de ordinul zecilor de secunde, lamela
bimetal ce se deformeazǎ, asigurǎ deschiderea unui contact, C 1 şi încetarea funcţionǎrii. Un
exemplu îl reprezintǎ releul de scarǎ tip GL-6, prezentat în Fig. V-24.

Fig. V-24 : Releu de scarǎ cu temporizare electrotermicǎ tip GL-6

 Funcţionarea acestui releu de scarǎ, cu temporizare electrotermicǎ, decurge astfel: la
apǎsarea unuia dintre butoanele B, situate la fiecare etaj, contaclul ND corespunzǎtor se
închide şi realizeazǎ alimentarea releului intermediar RI, în serie cu rezistenţa de încǎlzire, R
şi cu contactul C1, NÎ, ataşat lamelei bimetal LB; releu intermediar acţioneazǎ şi închide
contactele sale RI1, de automenţinere, respectiv RI2, care asigurǎ alimentarea lǎmpilor de
semnalizare, LS; dupǎ un timp de încǎlzire a lamelei bimetal, LB, aceasta se deformeazǎ şi
realizeazǎ deschiderea contactului C1, cu întreruperea alimentǎrii bobinei releului intermediar,
RI, cu deschiderea contactelor RI1 şi RI2, asigurând simultan închiderea contactului C2, astfel
încât lǎmpile de semnalizare LS rǎmân aprinse, pânǎ când, prin rǎcirea lamelei bimetal,
contactele C1-C2 revin în starea iniţialǎ, indicatǎ în Fig. V-24, moment dupǎ care poate urma
un nou ciclu de funcţionare.
Releele de timp cu temporizare prin inducţie sunt practic relee intermediare de curent
continuu, care au în plus o înfǎşurare în scurtcircuit. Aşa cum s-a indicat în Cap. 2. 4. 4, în
legǎturǎ cu modificarea regimului tranzitoriu pentru electromagneţii de curent continuu,
bobina în scurtcircuit intervine atât la acţionarea releului intermediar, cât şi la revenirea
acestuia, realizând în ambele situaţii o întârziere, de duratǎ de obicei sub o secundǎ, suficientǎ
pentru a sigura secvenţele dorite între etapele de funcţionare ale unei instalaţii electrice.
Releele cu temporizare chimicǎ asigurǎ o întârziere în realizarea unei comenzi pe seama
unei reacţii chimice controlate.

Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelelor bimetal

Bimetalele sunt ansambluri de douǎ metale cu coeficienţi de dilatare cât mai diferiţi,
prinse intim între ele (prin sudare sau nituire), astfel încât prin încǎlzire, la capǎtul lor liber,
acestea realizeazǎ o deplasare (liniarǎ sau unghiularǎ), completatǎ cu apariţia unor forţe sau
cupluri mecanice, care se pot concretiza în producerea unui lucru mecanic.

Relaţii de bazǎ în funcţionarea lamelei bimetal dreptunghiulare

Dacǎ se considerǎ un ansamblu de douǎ asemenea lamele de secţiune transversalǎ

dreptunghiularǎ, cu coeficienţii de dilatare α1 şi α2 (α2 > α1), având lungimea iniţialǎ  o , aşa
cum se poate observa în Fig.I-1, în cazul încǎlzirii acestora la supratemperatura  , se vor
obţine firesc alungiri prin dilatare, de valori 1 şi respectiv  2 ( 1 <  2 ), care se pot
evalua cu ajutorul relaţiilor:

1 =  o α1  ,  2 =  o α2  . (I-1)
 Fig. I-1 : Lamela bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt

Menţionǎm faptul cǎ lamela superioarǎ este termoactivǎ (se marcheazǎ practic), cu

coeficientul de dilatare α2 > α1, astfel încât dacǎ cele douǎ lamele sunt prinse între ele,
ansamblul se va încovoia, aşa cum se vede în Fig. I-2, dar practic alungirile celor douǎ
componente devin egale, *1  *2 :

Fi  o Fi o
*1  1  şi respectiv  2   2 
*
. (I-2)
E 1S1 E 2S 2

Tinând seama de relaţiile (I-1) şi (I-2), forţa care intervine între cele douǎ lamele de lǎţime
b şi grosime δ1 respectiv δ2, Fi, va fi datǎ de relaţia:

ES( 2  1 )
Fi  , (I-3)
2

unde s-au considerat condiţiile de funcţionare optimǎ pentru lamela bimetal, ce vor fi
justificate ulterior:

E1 = E2 = E şi S1 = S2 = S = bδ1 = bδ2 . (I-4)

Fig.I-2 : Sǎgeata şi forţa pentru lamela bimetal dreptunghiularǎ

Solicitarea mecanicǎ la întindere, datoratǎ dilatǎrii diferite a celor douǎ componente

ale lamelei bimetal (prinse intim între ele), pe seama încǎlzirii la supratemperatura  , notatǎ
cu σî, se poate determina cu relaţia:

F i E (  2   1 )
î   , (I-5)
b 4

unde grosimea δ a ansamblului şi respectiv secţiunea transversalǎ (bδ) sunt respectiv:

δ = δ1 + δ2 = 2δ1 = 2δ2 , bδ = 2 S . (I-6)

In secţiunea transversalǎ a lamelei bimetal apar de asemenea solicitǎri mecanice la

încovoiere, σînc, cu valori ce depind de raza de curburǎ a lamelei, r, de poziţia punctului în
care se evalueazǎ acestea faţǎ de secţiunea medianǎ, y dar şi de materialul lamelei prin
modulul lui Young, E:
 Ey
 înc  . (I-7)
r

Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât mai
mari ale sǎgeţii, f, cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce înseamnǎ
asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ, r.
Realizarea unor lamele bimetal performante, presupune obţinerea unor valori cât mai
mari ale sǎgeţii, f, cu un consum cât mai mic de material bimetalic (scump), ceea ce înseamnǎ
asigurarea unor valori cât mai mici pentru raza de curburǎ, r.
Expresia razei de curburǎ a lamelei bimetal, r, este datǎ de relaţia:

1 
C , E 112  E 2  22  0
r 
(I-8)

în care C este constanta lamelei bimetal, δ-grosimea totalǎ a acesteia, iar  -

supratemperatura. Valorile constantei C sunt definite de grosimile lamelelor şi de parametri
fizici de material:

3 1
C ( 2   1 )
2 (E   E 2  22 ) 2
2
, (I-9)
1 1 1

4E 1 E 2 1  2  2

astfel valorile minime ale razei r, ce corespund valorilor maxime ale constantei C, se vor
obţine când sunt satisfǎcute condiţii de forma, v. rel.(I-9):

E1δ12 – E2 δ22 = 0 , deci pentru E1= E2 , rezultǎ δ1 = δ2 , sau S1 = S2 , (I-10)

obţinându-se: Final se obţine

3
C max  ( 2   1 ) , (I-11)
2

şi deci valorile minime ale razei de curburǎ, rmin:

1 3 
 ( 2   1 ) . (I-12)
rmin 2 

Dacǎ se considerǎ o lamelǎ bimetal dreptunghiularǎ încastratǎ la un capǎt, la

supratemperatura  , v. Fig.I-3, considerente geometrice ne permit definirea relaţiei care
defineşte sǎgeata f şi forţa mecanicǎ la capǎtul liber, dupǎ cum urmeazǎ.
 Fig. I-3 : Cu privire la sǎgeata lamelei bimetal dreptunghiulare încastrate la un capǎt
Poziţia lamelei bimetal dupǎ încǎlzirea la supratemperatura  , se modificǎ de la A-B
la A-C, v. Fig. I-3, cu observaţia cǎ unghiurile BÂC = AÔD ca având laturile perpendiculare,
iar AOC fiind isoscel, conduce la AÔD = DÔC. Din ABC poate fi definitǎ deci sǎgeata
f:

f  AC sin  , (I-13)

astfel încât considerând sinα definit din ADO :

AC
sin   , (I-14)
2r

se obţine de fapt:

AC 2 2  f 2 2
f    , (I-15)
2r 2r 2r

rezultând final o proporţionalitate între f şi  :

3   2 K o    2 3
f  ( 2   1 )  , K o  ( 2   1 ) . (I-16)
4   4

Deoarece valorile sǎgeţii specifice, Ko, sunt prea mici, caracterizarea materialului
lamelei bimetal se face cu o valoare mult mai mare, K, ce este sǎgeata referitoare la o lungime
de lamelǎ de 100 [mm] şi de grosime 1 [mm], la încǎlzirea cu un grad Celsius, K=104 Ko.
 RELEE PENTRU PROTECŢIA TERMICĂ

Releul termic are la bază fenomenul de dilatare termică a unei lamele care este
încălzită ca urmare a trecerii unui curent electric prin conductorul bobinat pe aceasta.
Practic se utilizează două lamele sudate între ele, din materiale cu coeficienţi diferiţi
de dilatare termică, deci un bimetal. După cum rezultă din figura 16, lamela 2 se dilată mai
mult decât lamela 1, astfel că bimetalul se curbează, deplasarea l depinzând de valoarea
curentului Ir. La o anumită valoare a curentului deplasarea l este suficient de mare pentru a
se acţiona asupra propriului contact NI aflat în circuitul de alimentare a bobinei contactorului.

Fig.16. Schema releului termic cu bimetal

În figura 17 este arătat un releu termic din seria TSA. Releele din această serie sunt
folosite pentru curenţi cuprinşi între 0,4 şi 400A.

Fig. 17. Releu termic cu bimetal

a – Schema funcţională : 1 – lamelă bimetal cu încălzire mixtă; 2 – punte de declanşare; 3 – resort de
compresiune; 4 – termobimetal de compensare a temperaturii mediului; 5 – pârghie de declanşare; 6 –
întreruptor auxiliar de declanşare (cu rupere bruscă); 7 – şurub de reglare a curentului de declanşare; 8 –
pârghie de blocare; 9 – buton de declanşare manuală; 10 – chit de fixare a reglajului fiecărui bimetal, la
producător; 11 – bornă de racord la bobina contactorului; 12 – bornă de racord la un circuit de semnalizare a
declanşării; s – cursa de reglaj; F – sensul de îndoire a bimetalelor. b – Bloc de releu termic tip TSA – 16
A : 1 – soclu presat din bachelită ; 2 – bornă de racord la circuitul exterior ; 3 – buton de rearmare şi reglare
a curentului la care releul să declanşeze ; 4 – pârghie de declanşare ; 5 – întreruptor auxiliar de declanşare  ; 6
– lamele bimetalice din bandă ; 7 – sistem mecanic care transformă mişcarea de încovoiere a bimetalelor în
mişcare de separare a contactului auxiliar ; 8 – buton de reglare a curentului de declanşare ; 9 – bornă de
racord la un circuit de semnalizare sau de comandă.

Principalul dezavantaj al releelor termice este inerţia mare, motiv pentru care nu pot fi
utilizate în cazul protecţiei la suprasarcină de scurtă durată (scurtcircuit). De aceea ele se
cuplează în majoritatea cazurilor fie cu relee electromagnetice, fie cu siguranţe fuzibile.

PROTECTIA IJT CU ÎNTRERUPATOARE AUTOMATE

Spre deosebire de contactoare, întreruptoarele automate se caracterizează prin faptul

că, odată închise contactele principale, ele sunt menţinute in poziţia “ închis “ cu ajutorul
unui zăvor mecanic numit “ broască “; acesta blochează la sfârşitul cursei de închidere
contactele mobile, asigurând presiunea necesară în contacte, şi le menţine în această poziţie
un timp oricât de lung, fără vreun consum suplimentar de energie. Întreruptorul automat
rămâne în această poziţie până când, la comanda voită a unui operator sau la comanda
automată a unui releu de protecţie, se îndepărtează zăvorul mecanic, eliberând contactele
mobile, care se deschid cu mare viteză sub acţiunea unor reostate puternice.
Dată fiind varietatea mare a domeniilor de utilizare, se întâlneşte şi o varietate a
soluţiilor constructive de întreruptoare automate. Se pot distinge totuşi cinci categorii de
asemenea aparate, şi anume:
 întreruptoare automate monopolare;
 întreruptoare automate tripolare comandate prin buton;
 întreruptoare automate în construcţie deschisă;
 întreruptoare automate capsulate;
 întreruptoare automate limitatoare.
Întrerupătoare automate mici au capacitate de rupere sub 3-5 KA şi pot fi regăsite în
c.a şi în c.c. pentru curenţi nominali cuprinşi în gama de reglaj: 0,5; 1; 1,6; 2; 2,5; 3,2; 6; 10;
16; 20; 25; 32 A. 63A. Variantele constructive sunt de tip monopolar, bipolar şi tripolar,
echipate cu DT şi DE în gama (3-5)I n sau (5-10)In) şi/sau DTm. Realizările tehnice din ultimi
ani au condus la creşterea capacităţii de rupere a acestor microîntreruptoare la valori de pana
10-15kA.

a
b

Fig. 26 a - intrerupătoare automate mici, b - echipamentul întrerupătoarelor

 Elementele componente sunt evidenţiate în anexa 7.
Întrerupătoarele compacte sunt utilizate pentru protecţia liniilor şi a motoarelor
electrice. În această categorie se întâlnesc fabricate în ţara noastră două tipuri de
întrerupătoare: AMRO şi USOL. având capacitate de rupere cuprinse între 3-25KA.
a) Întrerupătoarele compacte de tip AMRO reprezintă o serie modulară completă în
carcasă izolată pentru receptoare şi linii de c.a. cu valori nominale ale curentului cuprinse
între 10 – 400 (630, 800, 1000)A. Constructiv aparatele conţin: carcasă izolată, contacte fixe
şi mobile, mecanisme de acţionare, DT şi DE, manetă de acţionare, cameră de stingere cu
plăcuţe. Semnalizarea situaţiei deschis prin acţionarea protecţiei la supracurenţi se face prin
rămânerea manetei de acţionare pe poziţia de cuplare. Recuplarea aparatului este posibilă
numai prin acţionarea manetei în poziţia deschis.
Aparatele din gama AMRO pot fi echipat cu protecţie la :
 suprasarcină (DT) şi pot fi reglate în domeniul (0,67 – 1)Ir, cu Ir – curent reglat
termic;
 scurtcircuit realizat prin relee electromagnetice fixe pentru AMRO 25 – 100A reglate
în domeniul (2 – 4) In şi (3 – 6)In pentru AMRO 250 – 400A;
 minimă tensiune (DTm) reglate în intervalul (0,35 – 0,7)Un din tensiunea de lucru.
Schemele electrice tipice ale acestor întrerupătoare sunt funcţie de varianta constructivă,
prezentată pe lângă contactele de forţă şi contactele auxiliare.
b) Întrerupătoarele compacte de tip USOL (fig. 2.10) se construiesc pentru valori normale
ale curenţilor în gama (100 – 1000) A, construcţia fiind asemănătoare cu ce a celor de tip
AMRO. Aceste întrerupătoare de sarcină pot fi echipate cu aceleaşi tipuri de protecţii definite
mai sus, iar comanda poate fi manuală (curenţi sub 100A), cu electromagnet (250A), sau cu
motor (1000). Schema electrică completă este funcţie de varianta constructivă şi de tipul
acţionării.

8 6 R S T DD 1
7 2
100 A 1
8
7
7 5 3 1 U 2

4
5
8 6 4 2
< 1
3
3 3 DT CSD
2

DE

21

Fig. 27. Întreruptor de sarcină de 100 A:

a – vedere: 1- releu termic, 2 – axul declanşatorului; 3 – maneta de acţionare, 4 – mecanismul de anclanşare şi
declanşare, 5 – contact mobil, 6 – cameră de stingere; 7 – contact fix,; 8 – carcasă;
b – schema electrică.

Declansatorul combinat al intrerupatorului compact

Întrerupătoarele compacte sunt echipate cu un declanşator termic şi electromagnetic
ca în figura 28. În zona declanşatorului calea de curent 1 ia forma literei U. În paralel cu calea
de curent şi suprapus peste aceasta este aşezată lama bimetal 2, care se încălzeşte, deoarece
conductorul căii de curent sub formă de U are aria secţiunii transversale uşor diminuată.
 Armătura fixă 3 a declanşatorului electromagnetic, sub forma literei L, se află plasată
sub calea de curent, în timp ce armătura mobilă 4 se află deasupra, pe clapeta 6, care poate
oscila în jurul axului 7. În cazul scurtcircuitelor acţionează declanşatorul electromagnetic prin
forţa dezvoltată între calea de curent şi armătura mobilă 4. La apariţia unei suprasarcini, lama
bimetal se curbează, iar vârful piesei de reglaj 5 împinge clapeta 6. Axul 7 comandă
declanşarea întreruptorului.

Fig. 28. Declanşatorul combinat şi caracteristica de protecţie pentru

USOL- 250
1-cale curent, 2-bimetal, 3-armatură fixă, 4-armatura
mobilă, 5-piesă reglaj, 6-clapetă , 7-ax

Fig. 29. Declanşatorul electronic

Are protecţie la suprasarcină pe valoare efectivă (RMS) cu prag de declanşare reglabil.
Protecţia la scurtcircuit este temporizată şi instantanee în două variante:
 protecţie cu temporizare cu prag de declanşare reglabil şi temporizare fixă a
declanşării;
 protecţie instantanee cu prag fix de declanşare.
 În cazul întreruptoarelor cu 4 poli, protecţia neutrului se reglează utilizând un
comutator cu 3 poziţii pe 4P 3d (neutru neprotejat), 4P 3d N/2 (neutru protejat la 0,5 In) sau
4P 4d (neutru protejat la In).
Pragurile de declanşare a protecţiilor se reglează utilizând comutatoare, astfel:
1 - prag de declanşare a protecţiei la suprasarcină (LTD) Ir = 0,4...1x In ;
2 - temporizarea la declanşarea protecţiei la suprasarcină(LTD) ;
* temporizarea este la: 90-180 s la 1,5 Ir ;
5-7,5 s la 6 Ir;
3,2-5 s la 7,2 Ir;
3 - prag de declanşare a protecţiei la scurtcircuit (STD) Im=(2-10)Ir;
4 - temporizarea la declanşarea protecţiei la scurtcircuit(STD) timp de 40ms fără să
declanşeze timp total de declanşare (rupere) 60ms;
5 - prag de declanşare a protecţiei la scurtcircuit instantanee Ii>11 In;
6 - priză de test;
7 - indicarea sarcinii.

Firme constructoare in aparatura de joasă comutaţie:

a. Mitsubishi Electric produce

 intreruptoare Super AE
- program complet pentru orice aplicaţie;
Fig. 30. Întreruptoare Super AE
- design compact: economiseşte spaţiu;

- capacitate înaltă de rupere;

- sistem de declanşare la suprasarcină optimizat;

- suport pentru comunicaţie: managementul

energetic de mâine;

- versiuni fixe sau debroşabile cu 3 sau 4 poli.

 intreruptoare compacte PSS

Fig.31.Întreruptoare compacte PSS
- construcţie modulară;

- tehnologie inovativă cu sistem electronic de declanşare;

- soluţii economice prin dimensionare optimă funcţie de aplicaţie.

 b. Moeller produce intrerupatoare cu performanţe crescute: noua gamă de
întreruptoare automate capsulate de la 0,16A până la 6300A
 întreruptoarele automate din familiile PKZ, NZM şi IZM într-o concepţie unitară care
îmbină caracteristicile convenţionale cu tehnologiile moderne. Noutăţile se referă, de
exemplu, la posibilităţile de comunicare la distanţă a unor informaţii, dar şi la creşterea
capacităţilor de rupere sau reducerea dimensiunilor de gabarit. Cele trei familii acoperă o
gama foarte mare de curenţi şi diverse tipuri de aplicaţii. În general, accesoriile pot fi montate
sau demontate ulterior instalării, ceea ce este foarte convenabil pentru întreţinere şi
modernizări.

Fig.32. Întreruptoare automate capsulate de la 0,16A

până la 6300A

Domeniul de curenţi menţionat este acoperit astfel:

* PKZM - întreruptoare automate în doua gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între
1,6 şi 63A;
* NZM - întreruptoare automate în patru gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între
40A şi 1600A;
* IZM - întreruptoare automate în trei gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi între 630A
şi 6300A .
Noua gama NZM (fig.33) se caracterizează printr-o abordare omogenă pe toate
planurile: funcţionalitate, montaj, utilizare, accesorii. Îmbunătăţirea sistematică a
performanţelor întreruptoarelor automate este o caracteristica specifică pentru Moeller,
dovedită de-a lungul timpului. Noua gama face apel la cele mai noi tehnologii pe care le
combină cu inovaţii brevetate, dând naştere unei oferte flexibile, capabilă să răspundă cvasi-
totalităţii aplicaţiilor. Printre ideile novatoare aplicate la noua gamă pentru îmbunătăţirea
performanţelor se număra şi sistemul de contact. Un sistem cu dublu contact accelerează
procesul de întrerupere a curentului. În caz de scurtcircuit, forma sa specială şi materialele din
care este realizat conduc la forte magnetice de respingere mari, care separă brutal contactele
în numai câteva milisecunde. Se reduce, astfel şi puterea disipată în tablou, ceea ce conduce la
optimizarea utilizării spaţiului.
Fig.35. Întreruptoare automate
modulare: XPOLE şi XCLEAR

Fig.33. Întreruptoare automate de tip NMZ

 întreruptoare automate modulare: XPOLE şi XCLEAR (fig. 2.18). Ele acoperă toate
aplicaţiile, de la protecţia cablurilor la protecţia aparatelor sau a circuitelor de comandă.
Realizate în conformitate cu standardele IEC şi testate de laboratoarele acreditate, ele sunt
produse fiabile, cu un design plăcut şi cu multe facilităţi pentru producătorii de tablouri de
distribuţie.

Date globale:
- Curenţi nominali de utilizare: 0,25A … 125A;
- Caracteristici de declanşare: B, C, D;
- Capacităţi de rupere: 4,5kA …6kA…10kA … 25kA;
- Protecţia optimă în orice aplicaţie.
Se definesc curbele de forma B - (3-5) In, C - (5-10) In şi D - (10-20) In.
 Există variante cu declanşatoare termomagnetice şi variante cu declanşatoare
electronice (fig. 36). Există variante de declanşatoare pentru protecţie linii, pentru protecţie
motoare, pentru protecţie transformatoare, pentru protecţie generatoare.

Fig. 36. Tipuri de întreruptoare

O noutate importantă este posibilitatea de comunicare la distanţă a unor informaţii de

stare sau a unor parametri, cum ar fi: valori de curenţi, evenimente, număr de declanşări, date
de service. Aceste informaţii pot fi afişate pe un display local (DMI) sau pot fi transmise pe o
magistrala PROFIBUS (fig.37).

Fig.37. Tipuri de întreruptoare cu display local

(DMI)
 SIGURANŢE FUZIBILE

Siguranţele fuzibile sunt cele mai rǎspândite elemente de protecţie împotriva

supracurenţilor, ele putând interveni atât pentru defecte de tip suprasarcinǎ, cât şi pentru
defecte de tip scurtcircuit.
Funcţionarea lor este bazatǎ pe încǎlzirea unui element fuzibil convenabil calibrat, care
pentru curenţii de valori care corespund regimului normal de funcţionare nu depǎşeşte o
temperaturǎ admisibilǎ (inferioarǎ temperaturii de topire a materialului din care este realizat),
dar pentru valori ce depǎşesc curentul nominal încǎlzirea decurge pânǎ la valori ale
temperaturii care depǎşesc temperatura de topire a materialului, ceea ce are drept consecinţǎ
întreruperea circuitului protejat în situaţii de defect.
Se poate afirma deci cǎ siguranţele fuzibile reprezintǎ elementul cu cea mai scǎzutǎ
stabilitate termicǎ inclus în circuitul de protejat, care asigurǎ protecţia prin întreruperea
circuitului respectiv la locul de topire a elementului fuzibil, prezentând dezavantajul cǎ
necesitǎ schimbarea patronului fuzibil dupǎ funcţionare.

Pǎrţi componente şi parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile

Principalele pǎrţie componente ale unei siguranţe fuzibile sunt:

- elementul fuzibil, care este realizat ca un fir sau ca o bandǎ metalicǎ, din Cu, Al sau
Zn;
- suportul ceramic sau din sticlǎ, electroizolant, în care este plasat elementul fuzibil,
ansamblul reprezentând patronul fuzibil;
- suportul sau soclul electroizolant al siguranţei fuzibile, în care sunt plasate contactele
fixe ale acesteia, între care este plasat patronul fuzibil ( soclul fiind cu legǎturi faţǎ,
LF, cu legǎturi spate, LS sau cu legǎturi faţǎ de tip industrial, LFi);
- accesorii de prindere sau de racordare în circuitul protejat, eventual indicatorul de
funcţionare.
Principalii parametri nominali ai siguranţelor fuzibile sunt:
- tensiunea nominalǎ, Un, cu aceeaşi valoare pentru patronul fuzibil şi pentru soclul
siguranţei fuzibile, ce poate fi de 12 V, 24 V, 250 V 500 V, 660 V pentru circuitele de joasǎ
tensiune de curent continuu sau de curent alternativ, respectiv de 10 kV, 20 kV, 35 kV pentru
circuitele de înaltǎ tensiune.
Tensiunea nominalǎ este legatǎ de lungimea elementului fuzibil, lf, care se poate calcula
cu ajutorul relaţiei:
l f  0,16  0,07  U n [m] , cu Un [kV] . (V-64)

- curentul nominal, In, cu valori care pot sǎ fie diferite pentru soclu, Ins, respectiv pentru
patronul fuzibil, Inp, respectând inegalitatea:

I ns  I np . (V-65)
Curentul nominal al patronului, Inp, este definit ca valoare tipizatǎ maximǎ a curentului,
pentru care, dacǎ parcurge un timp nelimitat circuitul, se garanteazǎ funcţionarea sigurǎ, fǎrǎ
topirea fuzibilului.
Curentul nominal al soclului, Ins, se defineşte din condiţiile de funcţionare a contactelor
fixe patron fuzibil-soclu, preconizându-de ca pentru curentul nominal maxim al patronului,
egal cu curentul nominal al soclului, la funcţionarea în regim termic permanent, sǎ nu se
producǎ încǎlziri ale zonelor de contact care sǎ depǎşeascǎ cu peste 5°C temperatura
elementelor din circuit.
 Valorile curenţilor nominali sunt de ordinul (6-1000) [A] pentru siguranţele de joasǎ
tensiune şi respectiv (6-100) pentru siguranţele fuzibile de înaltǎ tensiune.
Un alt parametru npminal îl reprezintǎ curentul de rupere al siguranţelor fuzibile, cu valori
de pânǎ la 60 kA pentru siguranţele unipolare cu filet de joasǎ tensiune, între (25-100) kA
pentru siguranţele fuzibile de mare putere de rupere de joasǎ tensiune de tip MPR, respectiv
cu valoare 8,5 kA (putere de rupere de 500 MVA) pentru siguranţe fuzibile tubulare de înaltǎ
tensiune (35 kV).
Echivalent curentului de rupere al siguranţei fuzibile, se precizeazǎ adesea puterea de
rupere a acesteia, considerând curentul de rupere şi tensiunea de stingere a arcului electric de
întrerupere, exprimatǎ în [kVA] sau [MVA].
Un alt parametru nominal, important şi pentru calculul siguranţelor fuzibile, este puterea
disipatǎ pe elementul fuzibil, ce poate avea valori maxime de zeci de W pentru curenţi
nominali de 600 A, acestea fiind crescǎtoare cu valorile curentului nominal.
O valoare importantǎ pentru calculul şi realizarea siguranţelor fuzibile o reprezintǎ
curentul de topire, Itop, care este definit cu o relaţie de forma:
I top    I n , (V-66)
unde  este o constantǎ, cu valori de (1,6-2) pentru elemente fuzibile realizate din cupre,
respectiv (1,1-1,6) pentru elemente fuzibile realizate din argint.
Trebuie menţionat faptul cǎ valorile curentului minim de topire, evaluate în funcţie de
valorile curentului nominal al elementului fuzibil, definesc practic diametrul „d” al
elementului fuzibil, conform relaţiei lui Baxter:
3
I top  a  d 2 , (V-67)
unde, pentru diametrul „d” în milimetri, a = 60 pentru fuzibil din Cu, respectiv a = 44 pentru
fuzibil din Ag.
De menţionat faptul cǎ, datoritǎ imperfecţiunilor tehnologice de realizare a firului
elementului fuzibil, este dificil sǎ se defineascǎ exact curentul de topire, noţiune care este
înlocuitǎ practic prin valoarea de netopire în timp de douǎ ore, asociatǎ cu valoarea de topire
sigurǎ în timp de o orǎ.
Intre parametrii nominali ai siguranţelor fuzibile se include de obicei şi caracteristica de
protecţien t(I), care poate fi rapidǎ (1), lentǎ (2), lent-rapidǎ (3) sau ultrarapidǎ (4) aşa cum se
poate urmǎri în Fig. V-60, cu observaţia cǎ imperfecţiunile de prelucrare tehnologicǎ a
elementuloui fuzibil conduc la împrǎştieri de circa 50% ale acestor valori ale timpului de
acţionare indicate de catalogul de siguranţe fuzibile.

Fig. V-60 : Tipuri de caracteristici de Fig. V-61 : Cu privire la efectul de limitare

protecţie pentru siguranţele fuzibile pentru siguranţele fuzibile ultrarapide
 Alte calitǎţi funcţionale impuse pentru siguranţele fuzibile se referǎ la selectivitatea
deconectǎrii şi la capacitatea siguranţelor fuzibile de a funcţiona cu efect de limitare.
Selectivitatea funcţionǎrii siguranţelor fuzibile impune ca, pentru un defect dintr-o schemǎ
radialǎ de distribuţie, sǎ deconecteze aceea care are curentul nominal de valoare mai micǎ.
Funcţionarea siguranţelor fuzibile cu efect de limitare se referǎ la calitatea acestora ca,
pentru construcţii speciale, cu material de umpluturǎ de tip nisip de cuarţ, sǎ asigure o
întrerupere ultrarapidǎ a circuitului în situaţii de defect, astfel încât valorile curentului de
defect nu mai cresc la valoarea maximǎ prezumatǎ (ce s-ar obţine în circuit în absenţa
siguranţei fuzibile), ci doar pânǎ la o valoare mai micǎ, numitǎ curent limitat, I lim, aşa cum
sugereazǎ Fig. V-61.
Frecvenţa curentului poate fi de asemenea consideratǎ ca parametru nominal pentru
siguranţele fuzibile, care pot fi realizate pentru curent continuu sau pentru curent alternativ,
(50 Hz sau 60 Hz).

Funcţionarea siguranţelor fuzibile

Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile corespund proceselor fizice legate de

încǎlzirea elementului fuzibil prin efect Joule, care decurge diferit pentru curenţi având valori
sub curentul nominal, respectiv pentru supracurenţi, cu valori mai mari decât curentul
nominal.
In cazul funcţionǎrii la curenţi de regim normal din circuitul protejat, funcţionarea
siguranţelor fuzibile decurge cu încǎlziri ale elementului fuzibil de la temperatura ambiantǎ la
temperatura de regim permanent,  p , sub limita de topire,  top , durata acestei etape fiind
4T, cu T constanta de timp a procesului de încǎlzire a elementului fuzibil.
In cazul funcţionǎrii siguranţelor fuzibile la un curent de defect (de suprasarcinǎ sau de
scurtcircuit), de valoare superioarǎ curentului de topire, Itop, etapele de funcţionare care
intervin sunt:
1 - încǎlzirea elementului fuzibil, de la temperatura de regim permanent,  p , eventual de
la temperatura ambiantǎ dacǎ fenomenele încep din stare rece, pânǎ la temperatura de topire,
 top , care dureazǎ timpul 1 , de la momentul to, de apariţie a defectului, pânǎ în momentul
t1; cum durata acestei etape este foarte scurtǎ, 1 =(1-5) [ms], regimul termic se poate
considera adiabatic (cu neglijarea cǎldurii cedate de fuzibil mediului ambiant), astfel încât
pentru a evalua bilanţul termic sunt valabile relaţii de forma:

 o (1  )  l 2
 i sc ( t )dt    S  l  c o (1  )d , ,
S
1 t1 t1 c o   top 1  
 ( t )  dt   j 2 ( t )  dt 
 o p 1  
d
2
i sc , (V-
S2 to to

68)
co 

t1
j 2 ( t )dt 
o  

 ln 1   ( top   p ) ,  j( t ) 
i sc ( t )
.
to
S

Se observǎ cǎ primul membru al egalitǎţii reprezintǎ integrala Joule, cu j(t) – densitatea de curent,
în timp ce al doilea membru reprezintǎ o constantǎ, depinzând doar de materialul fuzibilului şi de
temperaturile  p şi  top , aceastǎ constantǎ K1, specificǎ siguranţelor fuzibile, numindu-se
constanta Meyer.
In relaţiile de mai sus notaţiile sunt cele uzuale, unde  o este rezistivitatea materialului
fuzibilului la temperatura de regim permanent,  p (sau iniţialǎ), iar co – cǎldura specificǎ a
materialului elementului fuzibil,  - densitatea acestui material, cu observaţia cǎ în relaţiile
de mai sus se neglijeazǎ    .
2 – topirea elementului, la temperatura constantǎ,  top , este a doua etapǎ a funcţionǎrii
siguranţelor fuzibile, care dureazǎ  2 , de la momentul t1, de încǎlzire a fuzibilului la
temperatura de topire, pânǎ la momentul t2, de finalizare a topirii la temperaturǎ constantǎ, cu
cǎldura latentǎ de topire  , pentru aceastǎ etapǎ fiind valabile relaţiile:

t2 l 2 t2 
t1 S
 i sc ( t )dt    S  l   , sau t1
j 2 ( t )dt 
m
 K2 , (V-
69)

unde  m este rezistivitatea medie a metalului lichid provenit din elementul fuzibil, iar K 2-
constantǎ de material specificǎ funcţionǎrii siguranţelor fuzibile.
3 – a treia etapǎ a funcţionǎrii unei siguranţe fuzibile se referǎ la încǎlzirea materialului
elementului fuzibil de la temperatura de topire,  top , la temperatura de vaporizare,  v , etapǎ
de foloseşte energia termicǎ produsǎ prin efect Joule de trecerea curentului de defect, de
duratǎ  3 , de la momentul t2 al topirii, pânǎ la momentul t3, al începerii volatilizǎrii acestui
material, etapǎ în care relaţiile de bilanţ termic adiabatic pentru elementul fuzibil în stare
lichidǎ, se scriu sub forma:

t3  * (1   * )  l 2
t2 S
 i sc ( t )dt    S  l  c *d , deci,

t2
t3
j 2 ( t )dt 
c*
**

ln 1   * ( v   top )  K 3 ,  (V-
70)

cu  * , c*,  * - parametrii fizici ai materialului definiţi anterior, corespunzǎtori stǎrii

lichide, iar K3 - constantǎ de material specificǎ siguranţelor fuzibile.
Se observǎ cǎ pentru toatǎ durata defectului, pentru intervalul de timp de la t 1 la t3, de
duratǎ (1   2   3 ) , se poate scrie o relaţie de forma:

t3

t1
j2 ( t )dt  K 1  K 2  K 3 , (V-71)

care pune în evidenţǎ semnificaţia constantelor de material K1, K2, K3 definite anterior, având
valorile, dupǎ Rüdenberg, pentru materialele mai des utilizate la realizarea elementelor
fuzibile, (cupru şi argint), date în Tabelul V-2.
Tabelul V-2
Constanta Cupru (x108) Argint (x108)
K1 8,63 5,91
K2 1,33 1,02
K3 1,76 1,07
K=K1+K2+K3 11,72 8,00

Tinând seama de faptul cǎ arcul electric în interiorul patronului fuzibil se amorseazǎ

deja între picǎturile de metal lichid provenite din elementul fuzibil, se acceptǎ de obicei
afirmaţia cǎ timpul prearc, tpa, în funcţionarea siguranţelor fuzibile, cu semnificaţie deosebitǎ
mai ales pentru construcţiile de tip ultrarapid cu efect de limitare, v. Fig. V-61), corespunde
sumei (K1+K2), putând fi definit de o relaţie de forma:
 K1 K 2
t pa  1   2   2 , (V-72)
j2 j

unde s-a considerat j = const., ipotezǎ departe de realitatea fenomenelor totuşi.

Dupǎ amorsarea arcului electric în zona elementului fuzibil, pe seama alungirii acestuia
apare o micşorare a curentului din circuit, eventual efectul de limitare, astfel încât arderea şi
stingerea arcului electric este o ultimǎ etapǎ în funcţionarea siguranţelor fuzibile.
Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile pot fi urmǎrite pe diagrama de încǎlzire a
elementului fuzibil, din Fig. V-62.

Fig. V-62: Etapele de funcţionare a siguranţelor fuzibile

1- încǎlzire de regim normal ; 2- încǎlzire la temperatura  top ; 3- topirea fuzibilului la
temperaturǎ constantǎ; 4- încǎlzire la temperatura  v ; 5- volatilizarea materialului fuzibilului
la temperaturǎ constantǎ; 6- amorsarea, arderea şi stingerea arcului electric

Datoritǎ faptului cǎ prin funcţionarea lor siguranţele fuzibile realizeazǎ întreruperea

circuitelor astfel protejate, este necesarǎ schimbarea patronului fuzibil dupaǎ o funcţionare
reuşitǎ, cu intervenţia operatorului uman, ceea ce reprezintǎ cel mai mare dezavantaj al
acestor elemente de protecţie, dezavantaj compensat însǎ prin simplitate constructivǎ şi preţ
de cost.

Clasificarea şi construcţia siguranţelor fuzibile

Cele mai rǎspândite clasificǎri ale siguranţelor fuzibile se referǎ la parametrii lor nominali,
anume la tensiunea lor nominalǎ, respectiv la puterea (capacitatea) lor de rupere.
In raport cu tensiunea lor nominalǎ deosebim:
- siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune, având valorile tensiunii nominale sub 1000 V;
- siguranţe fuzibile de înaltǎ tensiune, cu valori ale tensiunii nomonale mai mari de
1000 V.
Dacǎ vorbim despre capacitatea de rupere a siguranţelor fuzibile, deosebim:
 - siguranţe fuzibile cu micǎ capacitate de rupere, cu construcţie închisǎ sau deschisǎ a
patronului fuzibil, folosite pentru autovehicole, pentru protecţia circuitelor de
comandǎ, electronice sau de automatizare, respectiv pentru aparatura audio-video,
curentul de rupere fiind sub 1 kA; ele pot fi amplasate în tuburi de sticlǎ sau pe suport
ceramic;
- siguranţe fuzibile cu putere de rupere medie, folosite în instalaţiile electrice casnice
sau industriale, pentru curenţi nominali sub 100 A, cu curent de rupere de valoare
obişnuitǎ de 1 kA; cele mai cunoscute din aceastǎ categorie sunt siguranţele fuzibile
unipolare cu filet, de joasǎ tensiune;
- siguranţe fuzibile cu pare putere de rupere, numite şi MPR, realizate la joasǎ tensiune
pentru curenţi nominali de (60-1000) A, cu valori ale curentului de rupere crescǎtoare
cu valorile curentului nominal, de la 25 kA la 100 kA; manevrerea acestora presupune
de obicei utilizarea unui mâner de acroşare specializat în raport cu valoarea curentului
nominal, având în vedere temperaturile de funcţionare ridicate.
In ultimul timp s-au impus şi siguranţe fuzibile performante, specializate pentru protecţia
dispozitivelor semiconductoare care intervin obişnuit în instalaţiile electrice.
Siguranţele fuzibile se mai clasificǎ şi dupǎ principiul constructiv, deosebind:
- siguranţe unipolare cu filet;
- siguranţe miniaturǎ;
- siguranţe tubulare;
- siguranţe cu sau fǎrǎ material de umpluturǎ;
- siguranţe cu sau fǎrǎ efect de limitare;
- siguranţe fuzibile cu legǎturi faţǎ, cu legǎturi spate sau cu legǎturi faţǎ de tip industrial;
- siguranţe fuzibile închise sau deschise.
Un alt criteriu de clasificare ar putea fi alura caracteristicii de protecţie t(I), în raport cu
care deosebim, v. Fig. V-60:
- siguranţe fuzibile lente;
- siguranţe fuzibile rapide;
- siguranţe fuzibile lent-rapide;
- siguranţe fuzibile ultrarapide.
In cele ce urmeazǎ vom prezenta succinte tipurile constructive de siguranţe fuzibile de
joasǎ tensiune şi respectiv pe cele de înaltǎ tensiune.

Siguranţe fuzibile de joasǎ tensiune

Cele mai rǎspândite sunt siguranţele unipolare cu filet, pentru care patronul fuzibil,
ceramic, cu sau fǎrǎ material de umpluturǎ, fixeazǎ elementul fuzibil, 2, între douǎ capace
metalice, 3-4, de obicei din alamǎ, aşa cum se observǎ în Fig. V-63.
1- corp ceramic
2- element fuzibil
3- capac metalic
4- capac metalic
5- indicator

Fig. V-63 : Patron fuzibil pentru siguranţǎ unipolarǎ cu filet

Patronul fuzibil este prevǎzut cu un indicator de funcţionare, ca o capsǎ prinsǎ pe capacul

4, care dupǎ funcţionarea siguranţei fuzibile nu mai este prinsǎ rigid pe acesta. Elementul
fuzibil are lungimea obişnuitǎ de 62 [mm].
 Aceste siguranţe fuzibile se realizeazǎ pentru curenţi nominali având valorile de (6 – 100)
A, având capacitatea (medie) de rupere de 5 kA, pentru trei tipodimensiuni ale soclului în care
se amplaseazǎ.

Fig. V-64: Ansamblu siguranţǎ fuzibilǎ de joasǎ tensiune

Se evidenţiazǎ patronul ceramic cu firul fuzibil plasat în interior, soclul şi capacul din
ceramicǎ al siguranţei fuzibile, care se îmbinǎ prin filet pentru a asigura forţa necesarǎ de
apǎsare pe contactele soclu-patron fuzibil, dar şi indicatorul de funcţionare care poate
confirma necesitatea schimbǎrii patronului fuzibil dupǎ funcţionare.
Siguranţele fuzibile miniaturǎ, pentru echipamente electronice audio-video sau pentru
instalaţii de automatizare, se obţin prin amplasarea unui fir fuzibil din cupru, convenabil
calibrat, într-un tub de sticlǎ, în care existǎ eventual şi material de umpluturǎ (nisip de cuarţ),
Fig. V-65. Resortul elastic 4 accelereazǎ alungirea arcului electric de întrerupere.

Fig. V-65 : Siguranţe fuzibile miniaturǎ

Siguranţele fuzibile auto sunt realizate ca siguranţe fuzibile deschise, cu elementul fuzibil
dispus pe un suport ceramic sau din plastic, realizându-se pentru curenţi nominali de la 0,5 A
la 30 A, în funcţie de consumatorul protejat, cu un cod al culorilor pentru recunoaşterea lor
mai rapidǎ la utilizare. Curentul nominal este definit de secţiunea mai micǎ, îngustatǎ a
fuzibilului, cum se observǎ în Fig.V-66. Soclul este reprezentat de cleme elastice în care se
amplaseazǎ contactele patronului fuzibil.

Fig. V-66: Siguranţe fuzibile auto

Exemple reale de siguranţe fuzibile auto sunt prezentate în Fig. V-67. Se observǎ atât
codul culorilor pentru identificarea unei anumite tipodimensiuni, dar şi inscripţionarea
curentului nominal pe elementul fuzibil.
 Fig. V-67: Siguranţe fuzibile auto

Un exemplu de siguranţǎ unipolarǎ cu mâner este dat în Fig. V-68. Acestea se realizeazǎ
pentru circuite de joasǎ tensiune, Un = 500 V şi pentru curenţi nominali de In = 100-500 A.

Fig. V-68 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ cu mâner

Se observǎ cǎ elementul fuzibil, realizat ca o lamelǎ din zinc, prezintǎ o secţiune

îngustatǎ, un istm, 6, care reprezintǎ zona calobratǎ, corespunzǎtoare curentului nominal, dar
şi prezoanele 2, de fixare pe mâner a cuţitului de contact.
Siguranţele fuzibile unipolare cu mare putere de rupere, de tip MPR, larg folosite în
instalaţiile electrice de joasǎ tensiune, pentru tensiuni nominale de pânǎ la 500 V, respectiv
pentru curenţi nominali de (100-630) A în curent alternativ şi 250 A sau 400 A în curent
continuu, având curentul de rupere de 10 kA, sunt realizate de obicei cu material de
umpluturǎ, (conform pricipiului materialelor granuloase pentru stingerea arcului electric),
caracterizate prin deconectare ultrarapidǎ şi au patronul fuzibil de forma care se poate urmǎri
în Fig. V-69, acesta fixându-se pe contactele tip cuţit ale unui soclu.

Fig. V-69 : Siguranţǎ fuzibilǎ unipolarǎ tip MPR

 Se observǎ cǎ banda elementului fuzibil 3 are zone cu secţiune transversalǎ micşoratǎ, (cu
decupaje de diferite forme, 7), convenabil calibratǎ în raport cu valorile curentului nominal,
ce reprezintǎ desigur zonele prezumate de topire ale acestuia. In zona centralǎ este plasatǎ o
picǎturǎ de material eutectic Pb-Sn, care va realiza efectul metalurgic, ce asigurǎ topirea
fuzibilului la temperaturi mai mici decât temperatura normalǎ de topirea materialului.
Elementul fuzibil este amplasat în nisip de cuarţ, 5, introdus în carcasa 4 a patronului fuzibil
prin vibrare de uniformizare, carcasǎ realizatǎ din ceramicǎ sau din plastic.

Fig. V-70 : Aspectul unor siguranţe de tip MPR reale

In Fig. V-70 este prezentat aspectul unor siguranţe fuzibile reale de tip MPR, evidenţiind
contactele de tip cuţit şi corpul ceramic, etanşat cu capace metalice.

Limitatoare de curent

Limitatoarele de curent sunt mereu mai mult utilizate în instalaţiile electrice actuale, fiind
elemente care realizeazǎ o modificare importantǎ de rezistenţǎ (impedanţǎ) în regim de defect
de tip scurtcircuit, aceastǎ modificare fiind eventual comandatǎ de producerea şi sesizarea
defectului; dacǎ timpul de rǎspuns al limitatorului de curent este destul de mic, sub valoarea
timpului de deconectare al întrerupǎtorului din circuitul respectiv, se poate obţine
deconectarea tronsonului cu defect, pentru un curent având o valoare mult mai micǎ decât
curentul prezumat de defect, ce de manifestǎ în absenţa limitatorului de curent, cu avantaje
certe privind reducerea solicitǎrilor (termice şi electrodinamice) a elementelor din circuitul
respectiv, dar şi cu condiţii mai puţin severe de deconectare pentru aparatul de comutaţie de
tip întrerupǎtor. Se evitǎ astfel şi depǎşirea puterii de rupere a întrerupǎtorului care intervine
într-un asemenea circuit.
Modul în care intervin limitatoarele de curent, LC, se referǎ deci pe de o parte la regimul
tranzitoriu de producere a defectului, respectiv la performanţele elementelor de sesizare a
acestuia (anticipând eventual valorile periculoase ale curentului prin controlul vitezei de
creştere a acestuia), iar pe de altǎ parte la performanţele limitatorului de curent care trebuie sǎ
asigure o modificare importantǎ a parametrilor funcţionali ai acestua (rezistenţǎ sau
impedanţǎ) în timp foarte scurt, pentru a limita solicitǎrile elementelor din circuit şi a facilita
funcţionarea întrerupǎtorului din circuit. Este astfel foarte important ca valoarea constantei de
timp a circuitului cu defect la intervenţia întrerupǎtorului sǎ fie cât mai micǎ pentru ca
epuizarea regimului tranzitoriu de limitare a curentului în circuitul respectiv sǎ se încheie la
deschiderea contactelor întrerupǎtorului. De remarcat deci cǎ în cazul circuitelor reale de tip
R-L este de preferat sǎ se utilizeze limitatoare de curent de tip rezistenţǎ, pentru a diminua
valoarea constantei de timp a procesului tranzitoriu de limitare a curentului.
Modul de funcţionare a limitatorului de curent de curent continuu se poate urmǎri în
Fig.V-81.

Fig. V-81: Cu privire la funcţionarea limitatorului de curent de c. c.

Se constatǎ cǎ pentru un defect de tip scurtcircuit care intervine în timpul funcţionǎrii

normale a unui circuit R-L, curentul i1(t), la momentul t1, se obţine o creştere rapidǎ a
valorilor curentului, curba i2(t), de la valoarea nominalǎ, In, la valoarea de defect, Isc. Dacǎ
defectul este sesizat rapid şi se comandǎ intervenţia limitatorului de curent în momentul t 2,
vom constata o scǎdere a valorilor curentului din circuit, de la valoarea în momentul
intervenţiei limitatorului, I*, la valoarea I lim, astfel încât aparatul de comutaţie de tip
întrerupǎtor va deconecta, în momentul t3, o valoare a curentului mult mai micǎ decât curentul
maxim de defect, Isc.
Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent este datǎ în Fig. V-82.

Fig. V-82 : Schema de principiu a unui circuit cu limitator de curent

Se observǎ faptul cǎ la intervenţia unei situaţii de defect, elementele protecţiei maximale

de curent, I >, sesizeazǎ defectul şi trimit simultan comenzi pentru intrarea în funcţiune a
limitatorului de curent, LC, respectiv pentru deconectarea aparatului electric de comutaţie,
AEC, cu observaţia cǎ momentul t2 al întreruperii circuitului, este dupǎ momentul t1 de
intervenţie a LC, ce a demarat la momentul to.
Tehnica utilizǎrii limitatoarelor de curent, numite adesea şi limitatoare de curent de
avarie, s-a extins mai ales pentru reţele de distribuţie de medie sau de înaltǎ tensiune, în care
întâlnim douǎ categorii de asemenea dispozitive:
 - limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii, (impedanţa), fǎrǎ comutaţie, dintre
acestea semnalând bobinele de reactanţǎ, dispozitivele semiconductoare sau
rezistenţele neliniare de tip varistor;
- limitatoare de curent care îşi modificǎ parametrii prin comutaţie rapidǎ, care
funcţioneazǎ pe seama deschiderii contactului al unui aparat de comutaţie, la comanda
generatǎ pe seama defectului, contact ce permite astfel includerea în circuitul cu defect
a unui rezistor (a unei impedanţe) ce realizeazǎ limitarea curentului de defect.
Existǎ de asemenea posibilitatea de a realiza limitatoare de curent folosind fenomenul de
rezonanţǎ într-un circuit L-C derivaţie.
Un limitator de curent fǎrǎ comutaţie cu semiconductoare este folosit de exemplu pentru
sursele stabilizate de tensiune continuǎ, fiind realizat cu un tiristor. In condiţii normale de
funcţionare tiristorul în conducţie asigurǎ alimentarea consumatorilor conectaţi la sursa de
alimentare. In situaţii de defect, pe seama creşterii valorilor curentului, se comandǎ blocarea
acestui tiristor, ceea ce este echivalent cu introducerea în serie cu consumatorul a unei
rezistenţe de valoare mare, asigurându-se protejarea sursei la apariţia unui scurtcircuit la
consumator.
Principalul dezavantaj al unor asemenea soluţii cu limitatoare de curent fǎrǎ comutaţie
constǎ în faptul cǎ în pegim permanent normal intervine un consum nejustificat de energie pe
elementul de limitare plasat în serie în circuit, ceea ce justificǎ opţiunea dominantǎ pentru
limitatoarele de curent cu comutaţie.

Limitator de curent cu comutaţie

Schema de principiu a unui asemenea limitator de curent este datǎ în Fig. V-83 şi
evidenţiazǎ aparatul electric de comutaţie, cu contactul Kv de tip NÎ, plasat în vid, prin
deschiderea comandatǎ a cǎruia, în situaţii de defect tip scurtcircuit, se include în circuit
rezistenţa R, care limiteazǎ valorile curentului.

Fig. V-83 : Limitator de curent cu comutaţie

La apariţia unui scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, defectul este sesizat de releul
electronic RE în timp de (200-400) [µs], astfel încât, la nivelul dispozitivului de acţionare,
DA, intervin, simultan, comenzi pentru deconectarea circuitului defect prin deschiderea
contactelor întrerupǎtorului K1, de închidere a contactelor K şi respectiv de deschidere a
contactelor Kv. Aceste comenzi se concretizeazǎ prin închiderea contactelor K, ce
alimenteazǎ bobinele de suflaj Lo, astfel încât deschiderea ulterioarǎ a contactelor Kv
beneficiazǎ de câmpul magnetic de suflaj generat de acestea pentru întreruperea rapidǎ a
arcului electric, ceea ce permite introducerea în serie cu circuitul defect a rezistorului de
limitare R. Urmeazǎ regimul tranzitoriu de scǎdere a valorilor curentului, astfel încât
deschiderea finalǎ a contactelor întrerupǎtorului K1, dupǎ un timp de (1-2) [ms] de la
producerea defectului, se realizeazǎ la un curent mult mai mic decât curentul prezumat de
defect. Remarcǎm faptul cǎ, pe de o parte, câmpul magnetic de suflaj se obţine prin
descǎrcarea condensatorului C prin bobinele Lo, iar pe de altǎ parte prin prezenţa
condensatorului C2, curentul de defect parcurge în primǎ etapǎ acest condensator, pentru a fi
transferat apoi cǎtre rezistorul R, ceea ce amelioreazǎ comportarea de regim dinamic a
schemei prezentate.
Menţionǎm cǎ, folosind schema de mai sus, testele efectuate în laboratoarele Wetinghouse
Electric Corporation la tensiuni de 145 kV, au permis limitarea eficientǎ a unor curenţi de
defect de 15 kA.

Limitator de curent cu circuit L-C derivaţie

In cele ce urmeazǎ se propune o idee ineditǎ de limitator de curent cu circuit rezonant L-C
derivaţie, ce ar putea fi utilizat pentru circuite de curent alternativ, având funcţia de
compensator de energie reactivǎ în regim normal de funcţionare (ce decurge în domeniul
capacitiv), respectiv funcţia de limitator de curent în regim de defect, sesizarea defectului
ajustând condiţiile de funcţionare pentru circuitul L-C derivaţie cǎtre comportarea rezonantǎ.
Schema de principiu a circuitului care foloseşte un asemenea dispozitiv cu dublǎ
funcţionalitate, este datǎ în Fig. V-84.

Fig. V-84 : Limitator de curent rezonant cu circuit L-C derivaţie

La intervenţia unui defect de tip scurtcircuit între punctele M-N ale schemei, valorile
curentului i(t) vor creşte cu atât mai mult cu cât impedanţa R 2-L2 este mai mare, defectul fiind
sesizat, posibil chiar cu anticiparea valorilor periculoase ale curentului, de ansamblul alcǎtuit
din transformatorul de curent TC şi releul electronic de protecţie, RE.
Reactanţa echivalentǎ a buclei de scurtcircuit (Lo-Co-L1-R1), Xech, va fi:

1
jL o 
jC o  L o 
X ech  j L 1   j L1  2  , (V-73)
1   L o C o  1 
jL o 
j C o
constatându-se cu uşurinţǎ cǎ valorile acesteia depind de pulsaţia tensiunii de alimentare a
circuitului, u(t), aşa cum se poate urmǎri în Fig. V-85.
 Fig. V-85 : Variaţia reactanţei echivalente, Xech, cu pulsaţia sursei de alimentare

Examinând curba „înainte de defect”, corespunzǎtoare funcţionǎrii în regim normal, se

constatǎ cǎ pulsaţia de rezonanţǎ a circuitului (Lo-Co) derivaţie,  o este datǎ de relaţia:

1
 o2  , (V-74)
Lo  Co
de valoare inferioarǎ pulsaţiei  a sursei de alimentare a circuitului. Dacǎ se propune o
funcţionare suprarezonantǎ a circuitului considerat, în domeniul capacitiv, se poate asigura
compensarea energiei reactive din circuitul respectiv, iar prin alegerea parametrilor
elementelor de circuit, se poate obţine, la pulsaţia sursei, aceeaşi valoare a curentului
capacitiv din circuitul considerat, ca şi în absenţa circuitului rezonant derivaţie (Lo-Co).
Se remarcǎ valorile foarte mari ale acestei reactanţe echivalente la rezonanţǎ, teoretic
infinite, ce vor fi tocmai cele ce vor limita valorile curenţilor de defect prin funcţionarea
limitatorului de curent.
La întervenţia unui defect de tip scurtcircuit, ca o legǎturǎ accidentalǎ între punctele M-N
ale schemei de principiu din Fig. V-84, elementele care sesizeazǎ defectul vor comanda
modificarea valorilor Lo sau Co, în sensul scǎderii lor, astfel încât noua pulsaţie de rezonanţǎ a
circuitului L-C derivaţie, *o , sǎ devinǎ egalǎ cu pulsaţia sursei de alimentare:

1 1
*o2     2 , Lo* < Lo , Co* < Co , (V-75)
L  Co L o  Co
*
o
*

situaţie în care, valorile mari ale reactanţei X*ech, vor asigura limitarea valorilor curentului de
defect.
Modificarea valorilor Lo sau Co, comandatǎ pe seama defectului, se poate obţine, de
exemplu, folosind una dintre schemele propuse în Fig. V-86, soluţii echivalente comutaţiei.
 Fig. V-86 : Soluţii cu comutaţie pentru a asigura funcţionarea limitatorului de curent L-C

In cazul ajustǎrii inductanţei circuitului rezonant L-C derivaţie pe seama defectului, se

plaseazǎ un eclator E, convenabil calibrat, în paralel cu inductanţa L*, astfel încât, în caz de
scurtcircuit, pe seama creşterii tensiunii la bornele eclatorului, se obţine şuntarea înductanţei
L*, astfel încât circuitul rezonant L*o  C o va asigura satisfacerea condiţiei (V-751).
Dacǎ dorim ajustarea valorii capacitǎţii circuitului rezonant L-C derivaţie, se apeleazǎ la
conectarea, în serie cu condensatorul C*, a unei siguranţe fuzibile rapide, astfel încât la
manifestarea unui defect tip scurtcircuit, se realizeazǎ întreruperea acestui traseu al curentului,
iar condensatorul C *o va asigura satisfacerea condiţiei (V-751) de funcţionare a limitatorului
rezonant de curent de tip L-C derivaţie.
In ultimii ani s-au impus scheme inedite de utilizare a tiristoarelor în circuite rezonante de
exemplu, ceea ce a permis realizarea unor scheme speciale pentru comanda limitatoarelor
rezonante de curent de tip L-C derivaţie, care se pot urmǎri în Fig. V-87.

• [Link]
v=s2UAAaST9z4&list=PL46phlBQ4zulOx8KKoLC_Rck-BgT7P7ZS
• [Link]
• [Link]

[Link]