CAPITOLUL 4

PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE

PROTECŢIA LINIILOR RADIALE

4.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Majoritatea defectelor din instalaţiile electrice apar în primul rând la liniile

electrice aeriene (datorită ariei geografice mari şi condiţiilor în care funcţionează) şi
în al doilea rând la cele în cablu. Defectele, constând în deteriorarea izolaţiei, pot fi
datorate îmbătrâniri izolaţiei în timp a acesteia sau unor cauze exterioare
(supratensiuni atmosferice, spargerea izolatoarelor, ruperea conductoarelor şi
atingerea acestora între ele sau cu pământul etc.).
Protecţia liniilor din reţelele electrice este mai complicată decât a
echipamentelor din centrale şi staţii, deoarece tipul şi schema protecţiei adoptate
depind de un număr foarte mare de factori cum ar fi: configuraţia reţelei (radială,
buclată, complexă, cu staţii în derivaţie, paralele, etc.), importanţa liniei în cadrul
sistemului energetic, modul de tratare a neutrului, influenţa defectelor de pe linie
asupra stabilităţii sistemului, tensiunea reţelei, prevederea declanşărilor monofazate
sau trifazate, existenţa sau absenţa dispozitivelor RAR, posibilitatea funcţionării cu o
fază întreruptă, etc.
Condiţia principală pe care trebuie să o îndeplinească protecţia reţelelor
electrice este aceea de a limita la minimum efectele unui defect pe o linie aeriană sau
în cablu, asupra funcţionării restului sistemului – ceea ce impune în majoritatea
cazurilor o funcţionare rapidă – acţionând astfel încât defectele să fie lichidate cu
întreruperea unui număr minim de consumatori. Această ultimă condiţie reclamă o
selectivitate ridicată a protecţiei, problema deteriorării echipamentului principal din
centrale şi staţii nepunându-se în mod acut, întrucât defectele pe linii nu provoacă de
regulă deteriorări grave.
Deci protecţiile reţelelor trebuie să realizeze aceste condiţii principale ale
selectivităţii şi rapidităţii.
 După cum se ştie orice scurtcircuit este însoţit de creşterea curentului în partea
de reţea care alimentează defectul şi scăderea tensiunii în reţea. Pe sesizarea şi
prelucrarea acestor variaţii, în scopul determinării locului şi caracterului defectului,
se bazează în general funcţionarea protecţiilor reţelelor electrice [8, 13].

4.2 PROTECŢII PREVĂZUTE

Reţelele radiale au cea mai simplă configuraţie posibilă şi datorită acestui fapt
selectivitatea se poate obţine uşor.
Liniile radiale se prevăd cu protecţii împotriva scurtcircuitelor polifazate şi a
scurtcircuitelor monofazate (în reţelele cu curenţi mari de punere la pământ). În
reţelele cu curenţi mici de punere la pământ (reţelele de medie tensiune), se prevăd
protecţii împotriva dublelor puneri la pământ şi a punerilor monofazate la pământ
(vezi cap. 5). În majoritatea cazurilor, împotriva defectelor între faze şi a dublelor
puneri la pământ se prevăd protecţii maximale cu acţionare rapidă şi cu protecţii
maximale cu acţionare temporizată. Împotriva punerilor (respectiv scurtcircuitelor)
monofazate la pământ se folosesc protecţii maximale homopolare rapide şi
temporizate.
În anumite cazuri se folosesc protecţii de distanţă, iar pentru cabluri se
utilizează uneori protecţii diferenţiale.
La liniile radiale, protecţiile se instalează la capătul dinspre alimentare [12].

4.3 PROTECŢIA MAXIMALĂ DE CURENT TEMPORIZATĂ

4.3.1 Protecţia maximală cu caracteristică independentă

Reţeaua electrică cea mai simplă este reţeaua radială care constă din linii
alimentate de la un singur capăt. În fig 4.1 este reprezentată o porţiune dintr-o reţea
radială în care de la barele staţiei pleacă o serie de linii, având fiecare un singur
consumator la capăt [8].
Protecţia folosită în general în asemenea reţele este cea maximală de curent.
Aceasta acţionează în cazul creşterii peste o anumită valoare a curentului pe linia
protejată.

Fig.4.1 Reţea radială simplă

Protecţia maximală temporizată se realizează cu ajutorul releelor maximale de

curent asociate cu relee de timp formând protecţia maximală de curent temporizată.

49
 Protecţia maximală de curent temporizată poate fi o protecţie de bază sau de
rezervă împotriva scurtcircuitelor între faze pe liniile radiale.
Conform normativului [76], împotriva scurtcircuitelor între fazele unei linii
radiale se prevede o protecţie maximală de curent cu o singură treaptă temporizată,
aceasta fiind protecţia de bază a liniei. Se admite ca protecţia împotriva
scurtcircuitelor între faze să fie realizată în două trepte de timp în următoarele cazuri:
 dacă temporizarea rezultată este atât de mare încât perturbă funcţionarea
consumatorilor alimentaţi din alte linii vecine cu cea defectă;
 dacă prin valoarea ridicată a temporizării se micşorează eficacitatea
reanclanşării automate sau a anclanşării automate a rezervei pentru
consumatorii alimentaţi de linia respectivă;
 dacă fără introducerea unei trepte rapide rezultă pentru protecţiile de
rezervă ale transformatoarelor care alimentează linia (cu tensiune
superioară de 110 kV sau mai mult) timpi de acţionare care depăşesc 3 s.
În cazul unei linii radiale cu mai multe staţii coborâtoare (fig. 4.2), protecţiile
maximale trebuie însă prevăzute cu o temporizare a acţionării. În cazul defectării
liniei DE ar trebui să declanşeze numai întrerupătorul D. Deoarece în asemenea caz
curentul de scurtcircuit trece prin toate porţiunile de linie este evident că numai
criteriul creşterii curentului nu este suficient pentru a asigura o declanşare selectivă
corectă şi este necesară şi temporizarea acţionării.
B C D
A E

Fig.4.2 Linie a unei reţele radiale, cu mai multe staţii coborâtoare

Alegându-se temporizările astfel încât protecţia întrerupătorului D să aibă

timpul de acţionare cel mai scurt şi pe măsura apropierii de sursă timpul de acţionare
să crească, se obţine o acţionare selectivă a protecţiei.
În acest fel se realizează protecţia
t maximală temporizată în trepte. Valoarea
treptei de timp se alege astfel încât să existe
siguranţa declanşării numai a întrerupătorului
liniei defecte şi nu şi a celui dinaintea acestuia
(spre sursă). În practică, în funcţie de calitatea
t0 releelor şi a întrerupătoarelor folosite, treapta
de timp a protecţiei maximale temporizate este
Ip I de 0,4 – 0,6 s.
Fig. 4.3 Diagrama de acţionare a
protecţiei maximale de curent cu
caracteristică independentă

50
 Protecţia are dezavantajul că tocmai în apropierea surselor, unde defectele sunt
însoţite de valori mari ale curenţilor de scurtcircuit, rezultă temporizări mari.
Protecţia maximală temporizată descrisă mai sus se mai numeşte şi protecţie
maximală cu caracteristică independentă, datorită faptului că temporizarea cu care
acţionează este constantă şi independentă de valoarea curentului de defect (fig.4.3).
Protecţia maximală cu caracteristică independentă se compune dintr-un
element de pornire (un releu maximal de curent cu acţionare instantanee) şi un
element de temporizare (un releu de timp care creează temporizarea dorită) care
acţionează numai dacă elementul de pornire este excitat şi îşi menţine contactele
închise (fig.4.4).
Valoarea curentului de pornire al protecţiei maximale se alege, astfel încât
acesta să nu conducă la declanşări nedorite, sub influenţa curentului de sarcină
maxim posibil. Pornindu-se de la acest principiu, formula de alegere a curentului de
pornire al protecţiei maximale cu caracteristică independentă este:

k sig
Ip = I sarc. max ( 4.1)
k rev

unde : Isarc. max este curentul de sarcină maxim posibil al liniei respective;
krev - coeficientul de revenire al releului (care este subunitar); pentru releele de
curent de regulă krev = 0,85.
ksig – coeficientul de siguranţă, care se alege de 1,15 – 1,25 şi ţine seama de
erorile posibile în funcţionarea releului.
Ţinând seama de valorile de mai sus se obţine:

1,15...1,25
I pp = I sarc. max = (1,3...1,4) I sarc. max ( 4.2)
0,85
Protecţie maximală
temporizată
I

+ + + +

I I I T

TC

Fig.4.4 Schema de principiu a protecţiei maximale

temporizată cu caracteristică independentă
51
 Diagrama de funcţionare eşalonată în timp a protecţiei pentru o reţea se
prezintă în fig.4.5. În acest exemplu s-a considerat că timpul de acţionare al protecţiei
cu temporizarea minimă din D este de 0,1 s, iar treapta de timp este de 0,5s.
Din această diagramă se poate determina temporizările cu care sunt
deconectate defectele apărute pe diferitele porţiuni ale sectorului de reţea. De
exemplu se observă că un defect apărut pe porţiunea BC este eliminat prin
declanşarea întrerupătorului din B în 1,1s. Totodată deasupra caracteristicii din B
trece caracteristica de declanşare din A care acţionează la 1,6s.
Rezultă că dacă dintr-o cauză oarecare refuză să declanşeze întrerupătorul din
B, defectul este deconectat de protecţia întrerupătorului din A, cu o temporizare de
1,6 s. Dacă nici aceasta nu ar funcţiona, ar declanşa întrerupătorul din A1, în 2,1 s.

A1 A B C D
E

t(s)

2,1

1,6

1,1

0,6

0,1
A1 A B C D E

Fig.
F 4.5. Diagrama de acţionare a protecţiilor unui sector de reţea

Se constată deci că, în afara protecţiei destinate lichidării defectelor apărute pe

linie, mai există şi o serie de protecţii, care intervin atunci când prima nu
funcţionează şi care reprezintă protecţii de rezervă ale acesteia. Acest gen de rezervă
este denumită rezervă de la distanţă şi este foarte eficientă întrucât este complet
independentă de instalaţia în care a avut loc refuzul de acţionare, refuz care adesea
are loc datorită bateriei de acumulatoare, TC sau întrerupătorului.
Din diagramă se observă că, cu cât ne apropiem se sursă, cu atât lichidarea
defectelor se face cu o temporizare mai mare. De asemenea, cu cât defectul este mai

52
apropiat de sursa de energie, cu atât curentul de scurtcircuit este mai mare şi deci
solicitările instalaţiilor sau deteriorările produse sunt mai mari.
Aceasta constituie principalul dezavantaj al protecţiei maximale de curent cu
caracteristică independentă şi de aceea chiar în reţelele radiale simple, adesea
protecţia respectivă nu poate fi folosită sau, în orice caz, nu poate constitui unica
protecţie a liniilor.

4.3.2 Protecţia maximală temporizată cu caracteristică dependentă

Aceste protecţii se realizează prin relee maximale de inducţie a căror acţionare

se produce cu o temporizare cu atât mai mică cu cât curentul este mai mare.
Diagrama de acţionare (timpul de acţionare în funcţie de curentul de pornire) a
releelor de acest tip este foarte apropiată de o hiperbolă. În general pentru majoritatea
releelor maximale de inducţie diagrama se alege din construcţie, astfel încât timpul de
acţionare să scadă cu creşterea curentului numai până la o anumită valoare, peste care
oricât ar creşte curentul timpul de acţionare rămâne constant (fig.4.6a). Acestea sunt
aşa – numitele relee cu caracteristică limitat dependentă.
De asemenea se obişnuieşte să se prevadă la aceste tipuri de relee un contact
care se închide instantaneu, dacă valoarea curentului este foarte mare; această valoare
a curentului la care se produce acţionarea netemporizată, este reglabilă. Caracteristica
de acţionare a unui asemenea releu este indicată în fig. 4.6b.

ta ta

Ia Ia
Ip Partea
Partea Ip Partea
independentă Partea Declanşare
dependentă depende
a caracteristicii indepen- instantanee
a caracteristicii ntă
dentă

a) b)
Fig. 4.6 Caracteristicile de acţionare ale releelor maximale de
inducţie a)- caracteristica limitat – dependentă; b) – caracteristica
releului având şi un contact netemporizat.

Aceste relee sunt mai rar utilizate datorită dificultăţii lor de reglaj.

53
 4.4 PROTECŢIA MAXIMALĂ RAPIDĂ (SECŢIONARE DE
CURENT)

Soluţia deconectării cât mai rapide cu cât defectele sunt mai apropiate de
surse, constă în folosirea unor protecţii maximale rapide (secţionare de curent).
Această protecţie este realizată tot cu relee maximale cu caracteristică independentă,
dar la care curentul de pornire al protecţiei se calculează în funcţie de curentul maxim
de scurtcircuit la un defect în exteriorul zonei protejate.
Din diagrama curenţilor de scurtcircuit pe o linie (fig.4.7), se observă
posibilitatea realizării unei protecţii rapide al cărui curent de acţionare să fie reglat
astfel încât protecţia să nu acţioneze în cazul defectelor situate dincolo de capătul
liniei protejate şi prin aceasta, să nu existe pericolul unei declanşări neselective.
În cazul unei linii de impedanţă ZL, expresia curentului de scurtcircuit
supratranzitoriu într-un punct al liniei în care impedanţa acesteia este αZL, este
" E
I sc (α ) = " d (4.3)
Xd +αZ L
,,
unde α ∈ [0,1] reflectă poziţia punctului de scurtcircuit pe linie, iar X d este reactanţa
supratranzitorie a generatorului sincron (GS).
Curentul maxim de scurtcircuit în punctul B (α =1) are forma

" Ed
I sc . max . B = (4.4)
X d" + Z L

A B
GS K
ZL C

L1
L2
Ed, I”sc
Ipp

Ipp
αC
α
I”sc max

Zonă protejată
Zonă αL
moartă

Fig. 4.7 Variaţia curentului de scurtcircuit în funcţie de depărtarea

de sursă, pe o linie radială şi alegerea curentului de pornire
al protecţiei cu secţionare de curent
54
 Pentru ca protecţia să nu acţioneze neselectiv la defecte exterioare (la dreapta
punctului B), este necesar ca curentul de pornire al protecţiei I pp din punctul A să fie
"
mai mare decât I sc . max .B , aceasta putând să acţioneze rapid (în zero sec.), sesizând
numai defectele de pe linia proprie.
Ţinând seama de erorile în funcţionarea releului şi în determinarea curentului
de scurtcircuit, curentul de pornire se determină prin înmulţirea curentului de
scurtcircuit din punctul B, cu un coeficient de siguranţă supraunitar. Rezultă astfel,
pentru curentul de pornire al protecţiilor cu secţionare de curent, formula:
"
I pp = K sig I sc . max . B (4.5)
unde
- K sig . este coeficientul de siguranţă, egal cu 1,2...1,3 când secţionarea este
realizată cu relee de curent cu caracteristică independentă;
- K sig . = 1,4 ÷ 1,5 când secţionarea se realizează cu relee de curent cu
caracteristică dependentă.
"
- I sc. max .B – este curentul de scurtcircuit maxim (valoarea supratranzitorie a
componentei periodice) la un defect trifazat în regim maxim pe sistemul de
bare B dinspre consumator.
Protecţia cu secţionare de curent nu protejează întreaga linie, ci doar o porţiune
a ei (α C ) cu atât mai mare cu cât coeficientul de siguranţă este mai mic şi cu cât
curba care reprezintă variaţia curentului de scurtcircuit este intersectată de dreapta
care corespunde curentului Ipp este mai aproape de capătul opus al liniei. Se observă
că secţionarea de curent are o zonă moartă (1 − α C ) în care defectele sunt lichidate de
altă protecţie [5, 8].
În general în practică această protecţie se foloseşte împreună cu o alta, care în
cazul reţelelor simple este o protecţie maximală temporizată cu caracteristică
independentă.
Această a doua protecţie trebuie aleasă astfel încât să se asigure sensibilitatea
necesară conform normelor (1,5 pentru linia proprie şi 1,2 pentru liniile din aval).
Secţionarea de curent are avantajul de a asigura a protecţie simplă, rapidă şi
selectivă a porţiunii liniei dinspre alimentare, prezentând totodată dezavantajul zonei
moarte. Pentru ca protecţia să fie eficace, trebuie ca zona protejată să acopere cel
puţin 30% din lungimea liniei [76].

55
 4.5 PROTECŢIA MAXIMALĂ DE CURENT DIRECŢIONALĂ

4.5.1 Principiul şi diagramele de funcţionare

Principalul dezavantaj al protecţiei maximale constă în domeniul ei limitat de

folosire, fiind utilizată numai la liniile radiale cu alimentare de la un singur capăt.
În cazul liniilor cu alimentare din ambele capete (fig.4.8a), selectivitatea
protecţiilor maximale nu mai poate fi obţinută numai prin intermediul temporizărilor
în trepte, deoarece pentru temporizarea unei protecţii s-ar obţine condiţii
contradictorii din coordonarea cu temporizările protecţiilor de pe liniile vecine,
întrucât nu este posibil ca temporizările să crească de la fiecare protecţie spre ambele
surse [13].
Într-adevăr, oriunde s-ar produce un defect, toate protecţiile fiind parcurse de
curentul de scurtcircuit, defectul va fi izolat atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta
lui, prin acţionarea protecţiilor care au timpii cei mai mici. Deci niciodată defectul nu
va fi izolat selectiv, declanşând întotdeauna numai întrerupătoarele din staţiile B şi D
care au timpii cei mai mici, întrerupând astfel toate staţiile intermediare (fig.4.8b).
A B C D E

1,6” 0,1” 1,1” 0,6” 0,6” 1,1” 0,1” 1,6”

t
a)

1,6

1,1

0,6

0,1
0,1

0,6

1,1

1,6

b)
t

Fig. 4.8 Protecţia unui sector de reţea alimentat din două părţi:
a) – schema reţelei; b)- diagrama de acţionare a protecţiilor.

56
 În acest sens pentru realizarea selectivităţii, este necesară introducerea unui
criteriu pe baza căruia să se producă declanşarea, în afara celui de curent. Acesta este
sensul în care circulă curentul (sau puterea spre defect). Într-adevăr dacă fiecărei
protecţii maximale i se adaugă un releu direcţional care sesizează sensul puterii care
circulă spre defect şi blochează acţionarea dacă acesta circulă spre barele staţiei,
permiţând acţionarea numai când puterea circulă dinspre bare spre linie, se obţine
selectivitatea dorită. În cazul oricărui defect vor putea declanşa numai
întrerupătoarele prin care puterea circulă spre defect de la bare spre linie.
Se observă că folosirea releelor direcţionale permite realizarea protecţiei unei
linii alimentate de la ambele capete ca şi în cazul reţelelor radiale alimentate de la un
singur capăt, adoptând temporizări în trepte crescătoare spre cele două surse [8].
Acest mod de reprezentare se foloseşte întotdeauna pentru reţelele în care
defectele trebuiesc izolate din două sensuri.
Schema de principiu a protecţiei maximale direcţionale a unei linii este
reprezentată în fig.4.9.
După cum se vede pentru ca releul de timp T să fie excitat şi să comande
declanşarea întrerupătorului I, este necesar ca atât curentul să depăşească valoarea
reglată şi deci releul maximal I să-şi închidă contactele, cât şi sensul de scurgere a
puterii de scurtcircuit să fie spre linie, şi deci releul direcţional să-şi închidă
contactele

+ +

I T

De la TT ale liniei sau

barelor

Fig.4.9. Schema de principiu a protecţiei

maximale direcţionale a unei linii

57
 4.5.2 Relee direcţionale

4.5.2.1 Principiul de funcţionare

Un releu direcţional este destinat să sesizeze variaţii importante ale defazajului

curentului în raport cu tensiunea într-un anumit punct al reţelei, acţionând când acest
defazaj se modifică cu aproximativ 1800 în raport cu valoarea din regimul normal de
funcţionare.
Releul direcţional împarte domeniul 2π radiani al defazajelor ϕ ale curentului
Ir faţă de tensiunea Ur în două subdomenii (un subdomeniu de lucru şi unul de blocaj)
şi anume, pentru:
ϕ1 ≤ ϕ ≤ ϕ2 (4.6)

unde ϕ 2 - ϕ 1 = π, releul acţionează, iar pentru:

ϕ 2 < ϕ < ϕ 1 + 2π (4.7)
releul nu acţionează.
Releele direcţionale, numite şi relee de putere (sau de sens al puterii), se
conectează ca în fig. 4.10a şi realizează caracteristica de acţionare din fig. 4.10b.
Releele direcţionale în construcţie clasică pot fi electromecanice (de inducţie)
sau statice (electronice). Un releu direcţional de inducţie conţine, un circuit magnetic
cu două bobine de curent şi tensiune, şi un rotor din aluminiu în care apare un cuplu
de acţionare:
Zonă de
Ur acţionare
TC Up
Ip ϕr Ir

P >0
-
Ir π/2 +π/2

Ur TT P<0

Zonă de blocare

a) b)

Fig. 4.10 Schema de conectare a) şi caracteristica releului direcţional b)

M = k Ur Ir cos (ϕ r + α) (4.8)

unde: Ur şi Ir sunt tensiunea, respectiv curentul aplicate releului;

ϕ r – unghiul dintre vectorii acestor două mărimi;
k - un factor de proporţionalitate care depinde de caracteristicile
constructive ale releului.

58
 α - unghiul intern al releului, cu valori reglabile în trepte între 0 şi π/2.
Pentru
M > 0, ⇒ cos (ϕ r + α) > 0 (4.9)
deci rezultă
- π/2 < ϕ r + α < π/2 sau - π/2 - α < ϕ r < π/2 - α (4.10)
iar releul îşi închide contactele.
Pentru
M < 0, ⇒ cos (ϕ r + α) < 0 (4.11)
deci rezultă
- π/2 < ϕ r + α < 3π/2 sau - π/2 - α < ϕ r < 3π/2 -α
(4.12)
iar echipajul mobil tinde să se rotească în sens invers celui anterior şi deci îşi menţine
contactele deschise. Deci condiţia de acţionare a unui releu direcţional este:

Ur Ir cos (ϕ r + α) > 0 (4.13)

Se observă că Ur Ir cos (ϕ r + α) este expresia unei puteri şi se poate spune că

releul îşi închide sau nu contactele, după cum această putere (fictivă) este pozitivă
sau negativă. Din acest motiv, releele direcţionale se mai numesc şi relee de putere.
Această putere fictivă nu este puterea care se scurge spre locul de defect, dar
sensul ei corespunde sensului de scurgere a puterii de scurtcircuit.
Trebuie subliniat faptul că protecţiile direcţionale acţionează sau nu, numai în
funcţie de valoarea defazajului ϕ r.
Unghiul intern α al releului, diferă după tipurile constructive ale releelor şi se
alege în funcţie de destinaţia acestora.
Spre deosebire de releele maximale, la care pentru a se produce acţionarea este
necesar ca un singur parametru (curentul) să depăşească o anumită valoare, la releele
direcţionale concură trei parametri (tensiunea, curentul şi unghiul dintre acestea)
pentru a se obţine cuplul necesar acţionării. Orientarea corectă a releului direcţional
este cu atât mai sigură cu cât cuplul este mai mare. Spre deosebire de releele
maximale, valoarea necesară a cuplului nu se reglează în exploatare, ci se caută pe
cale constructivă ca ea să fie cât mai mică (micşorându-se frecările), pentru ca să se
obţină o sensibilitate cât mai mare a releului.
Releul direcţional are sensibilitatea maximă (cuplul de acţionare este maxim)
pentru:
cos (ϕ r + α) = 1; ϕ r + α = 0 ; ϕ r = - α (4.14)
Unghiul ϕ r = - α, pentru care cuplul releului direcţional (pentru o tensiune şi
un curent dat) este maxim, se mai numeşte şi unghi de sensibilitate maximă al
releului.
Rezultă că, pentru a fi asigurată sensibilitatea maximă a releului direcţional,
unghiul intern α trebuie să fie egal şi de semn opus defazajului ϕ r al curentului faţă

59
de tensiune, corespunzător defectului pentru care a fost prevăzută protecţia
direcţională.
În fig. 4.11, este prezentată diagrama de acţionare a unui releu direcţional de
un tip particular şi anume releul wattmetric, a cărui condiţie de acţionare este
UrIrcosϕ r > 0.
În fig. 4.11a considerând ca origine de fază vectorul Ur rezultă că pentru orice
vector Ir situat în zona nehaşurată (care face cu Ur un unghi în valoare absolută mai
mic decât π/2), cuplul este pozitiv şi releul îşi închide contactele. Dar pentru Ur şi Ir
daţi, acest cuplu este maxim dacă Ir este în fază cu Ur şi descreşte pe măsură ce Ir se
defazează faţă de Ur devenind nul pentru un defazaj de π/2, adică la marginea zonei
nehaşurate. Pentru ϕ r = π/2 cuplul este nul şi releul nu-şi închide contactele, oricât de
mari ar fi Ur şi Ir. Cuplu maxim
M=0 (sensibilit maximă)

M=0

Zona de 450
acţionare a
Zona de Ur
Ur
blocare a ϕ r releului Ur
releului ϕr
Ir
Ir

a) b)
Fig. 4.11 Diagramele de acţionare ale releelor direcţionale:
a)- unghi intern α=00; b)- unghi intern α= 450.

În fig. 4.11b este prezentată diagrama de acţionare a unui releu cu ecuaţia de

acţionare UrIr cos (ϕ r + 450) > 0. Pentru ϕ r = - 450 (unghiurile pozitive se măsoară de
la curent spre tensiune în sens trigonometric) cuplul este maxim; el scade până la zero
pentru ϕ r = 450 (deoarece 450 +450 = 900) şi pentru ϕ r = - 1350 (deoarece -1350 + 450
= 900) [5, 8, 23].

4.5.2.2. Relee direcţionale statice

Releele direcţionale statice (electronice) prezintă avantajul unei sensibilităţi

mai ridicate (zona moartă de tensiune este mult mai redusă iar puterea de acţionare
este mai mică) în raport cu cele electromecanice.
Unul din relee direcţionale statice construite pe principiul “balanţei electrice”,
realizat în ţara noastră este releul direcţional tip RDC.
Schema de principiu a acestui releu este prezentat în fig. 4.12.
Din figură se observă că puntea redresoare P1 este alimentată cu o tensiune
proporţională cu suma vectorială a curentului I şi tensiunii U iar puntea redresoare P2
este alimentată cu diferenţa vectorială a aceloraşi mărimi. Obţinerea sumei şi

60
diferenţei se realizează prin inserierea în mod corespunzător a înfăşurărilor secundare
ale transformatoarelor T1 şi T2, luând în considerare polaritatea lor.
La ieşirile celor două punţi redresoare se obţin două tensiuni continui
proporţionale cu mărimile absolute / I + U / şi / I – U /, care se aplică unui element
polarizat sensibil montat în diagonala celor două punţi redresoare. Acesta este un
amplificator sensibil de curent continuu care are ca element de ieşire un releu
intermediar.
Elementul polarizat acţionează atunci când este satisfăcută relaţia
I +U > I −U (4.15)
Mărimile I şi U pentru un unghi ϕ între ele oarecare şi mărimile rezultante
I + U şi I – U sunt prezentate în fig. 4.13.
Aplicând teorema lui Pitagora generalizată la triunghiurile din figura de
mai sus,obţin expresiile mărimilor rezultante, care sunt:
I + U = I 2 + U 2 + 2UI cos ϕ (4.16)
I − U = I 2 + U 2 − 2UI cos ϕ (4.17)

Condiţia de acţionare a releului este deci:

I 2 + U 2 + 2UI cos ϕ > I 2 + U 2 − 2UI cos ϕ (4.18)

EP
S

P1 P2

*
TC TT

U
I
FCSH FTSH

Fig. 4.12 Schema de principiu a releului direcţional RDC

Respectiv ridicând cele două expresii la pătrat:

I2 + U2 +2UI cos ϕ > I2 + U2 – 2UI cos ϕ (4.19)

şi rezultă
cos ϕ > 0

61
 ϕ

ϕ
I+U

I-U -U
180-ϕ ϕ

a) b)

Fig. 4.13 Diagramele vectoriale ale releului RDC:

a) I + U; b) I - U

Din ultima expresie rezultă că releul va acţiona pentru decalaje ale curentului
în raport cu tensiunea variind între -900 şi +900, cuplul maxim obţinându-se pentru
cazul în care curentul este în fază cu tensiunea. Folosind aceeaşi schemă dar astfel
încât în secundarul transformatorului TT să se obţină o tensiune decalată faţă de
tensiunea U de alimentare a releului cu un unghi oarecare, se obţine drept expresie a
condiţiei de acţionare
cos (ϕ + α) > 0. (4.20)
Prin varierea unghiului α se obţin relee cu diferite unghiuri interioare.

4.5.3 Scheme de conectare a releelor direcţionale

În cazul unui scurtcircuit, unghiul de scurtcircuit ϕ r (unghiul dintre tensiunea şi

curentul de scurtcircuit) depinde de natura reţelei. La liniile aeriene el variază între
600 şi 800, dar poate fi mai mic în cazul defectelor însoţite de arc electric, iar la
cablurile de medie tensiune între 00 şi 200.
Pe de altă parte, în cazul scurtcircuitelor, tensiunea scade mult pe faza defectă,
UR devenind adesea nulă în cazul defectelor
foarte apropiate.
Din acest motiv, pentru a se asigura şi
600 IscR în aceste condiţii orientarea justă a releului
direcţional (ţinând seama de faptul că la
300

UST
scurtcircuite trifazate tensiunile scad foarte
mult şi că aceste scurtcircuite sunt rare),
UT
releele sunt alimentate în general cu curentul
US
de pe faza defectă şi cu tensiunea de pe altă
Fig. 4.14 Defazajul dintre curentul de fază.
scurtcircuitşi tensiunea aplicată releului.

62
Astfel, în cazul scurtcircuitelor apropiate pe liniile aeriene, pentru orientarea corectă a
releelor direcţionale, acestea se alimentează cu curentul unei faze şi cu tensiunea între
celelalte două. Alimentându-se releul de pe faza R cu curentul IR şi cu tensiunea UST
între fazele S şi T, pentru ca acesta să acţioneze în cazul unui scurtcircuit în zona de
sensibilitate maximă, se folosesc relee cu un unghi interior de 300. Considerând că
unghiul de scurtcircuit pe liniile aeriene este de 600, curentul IR în cazul unui
scurtcircuit trifazat va fi defazat cu 600 în urma tensiunii UR, deci cu 300 înaintea
tensiunii UST, adică tocmai în poziţia în care cuplul este maxim, deoarece ϕ r fiind -
300, cos (ϕ r + 300) = 1 (fig. 4.14).

R S T Fig. 4.15a Schema de principiu a unei

protecţii direcţionale realizate după
schema de 900.

R De la
S trafo de
T tens.
URS

UR
IKT IKR
ϕ rT URS

ϕ KR
iR
ϕ rR
ϕ KT UST

UTR iT iS

UT
ϕ KS UST US Fig. 4.15b Diagrama vectorială a unei
protecţii direcţionale realizate după
ϕ rS schema de 900.

UTR
IKS

63
 Combinarea curentului IR cu tensiunea UST, a curentului IS cu tensiunea UTR sau
a curentului IT cu tensiunea URS, este una din cele mai utilizate scheme de conectare
numită “schema de 900 “. Această schemă constă în faptul că fiecărei tensiuni între
faze aplicate releului i se asociază curentul unei faze defazate cu 900 unde curenţii
sunt reprezentaţi convenţional în fază cu tensiunile fazelor respective.
În fig. 4.15 este reprezentată schema principială şi diagrama vectorială a unei
protecţii direcţionale realizată pe trei faze, conform schemei de 900.

4.6 PROTECŢIA ÎMPOTRIVA SCURTCIRCUITELOR MONOFA-

ZATE ÎN REŢELELE DE ÎNALTĂ TENSIUNE CU NEUTRUL LEGAT
DIRECT LA PĂMÂNT

În reţelele cu neutrul legat direct la pământ, deteriorarea izolaţiei unei faze faţă
de pământ reprezintă un scurtcircuit monofazat, care are ca efect creşterea curentului
şi scăderea tensiunii pe faza respectivă.
După cum se ştie, curentul de scurtcircuit monofazat este adesea mai mic decât
curenţii de scurtcircuit bifazat şi trifazat, iar protecţia maximală care trebuie reglată la
valori superioare curentului de sarcină poate să nu sesizeze asemenea defecte.
De aceea în cazul liniilor electrice cu neutrul legat direct la pământ se
foloseşte o protecţie specială împotriva defectelor însoţite de puneri la pământ numită
şi protecţie homopolară (fig.4.16).
Protecţia homopolară constă dintr-o protecţie maximală obişnuită (alcătuită
dintr-un releu maximal de curent şi un releu de timp), alimentată de la înfăşurările
secundare ale transformatoarelor de curent legate în paralel ale celor trei faze ale
liniei protejate formând un filtru de curent de secvenţă homopolară (FCSH).

+ +

I T

3I0 -

FCSH

Fig. 4.16 Schema de principiu a unei protecţii maximale homopolare

64
 Curentul care alimentează protecţia reprezintă suma curenţilor de pe cele trei
faze, adică tocmai curentul homopolar al liniei pe care a apărut defectul, mărit de trei
ori (3I0).
În funcţionare normală ca şi în cazul scurtcircuitelor trifazate sau bifazate, nu
există curent homopolar şi deci curentul care parcurge protecţia este nul, existând
doar un curent mic de dezechilibru datorat erorilor transformatoarelor de curent.
Pentru alimentarea protecţiei homopolare nu sunt necesare TC speciale pentru
crearea FCSH, ci pot fi folosite transformatoarele care alimentează celelalte protecţii,
care se leagă apoi în paralel (fig.4.17).

Protecţie maximală
Protecţie maximală temporizată homopolară
I

+ + + + + +

I I I T Ih T

- -

3I0 = IsR + IsS + IsT

Fig. 4.17 Alimentarea protecţiei maximale şi a protecţiei homopolare de la acelaşi TC

Ca şi protecţia împotriva defectelor polifazate, protecţia homopolară poate fi

netemporizată sau temporizată, în care principiul alegerii treptelor de timp este
acelaşi ca şi al protecţiei maximale, timpii de acţionare crescând către sursă, însă
considerând numai elementele legate galvanic de linia protejată, pentru că protecţia
nu acţionează la defecte monofazate în reţelele cuplate magnetic cu linia.
Temporizarea protecţiei maximale homopolare poate rezulta sensibil mai mică decât
a protecţiei maximale de curent a aceleiaşi linii împotriva scurtcircuitelor între faze.
De aceea liniile de 110 kV şi mai mult se prevăd cu protecţii speciale împotriva
scurtcircuitelor monofazate (protecţii de distanţă), protecţia împotriva scurtcircuitelor
monofazate realizată cu relee maximale de curent fiind o protecţie de rezervă.
Protecţia împotriva scurtcircuitelor monofazate pe liniile radiale care nu sunt
prevăzute cu protecţii de distanţă se realizează cu protecţii maximale homopolare
temporizate şi rapide (se mai numesc şi secţionări homopolare).
Curentul de pornire Ipp1 al secţionării homopolare netemporizate se determină
cu o relaţie analogă cu cea pentru secţionarea rapidă împotriva defectelor polifazate.

65
 I pp1 = K sig . ⋅ I pam.calc.K = K sig . ⋅ 3I 0 calc.K (4.21)
unde : Ksig = 1,2….1,3. ;
Ipăm calc K = 3I0 calc K este curentul în raport cu care se desensibilizează
protecţia liniei, corespunzător unui defect în K, la capătul opus celui la care
este instalată protecţia, în condiţii care conduc la valoarea maximă a acestui
curent.
Ipăm.calc.K se adoptă cel mai mare dintre curenţii de defect monofazat sau la
scurtcircuit bifazat la pământ, în punctul K.
În cazul scurtcircuitului monofazat [1, 4, 55],
3U f
I pam.calc.K = 3I 0 calc.K = (4.22)
X 1ech + X 2ech + X 0ech
În cazul unui scurtcircuit bifazat la pământ [4, 52],
3U f
I pam.calc.K = (4.23)
X ⋅ X 0ech
X 1ech + 2ech
X 2ech + X 0ech

În relaţiile de mai sus X1ech, X2ech, X0ech sunt reactanţele echivalente de secvenţă
directă, inversă şi homopolară obţinute prin transformarea schemelor de secvenţă
directă, inversă şi homopolară ale reţelei considerate, iar Uf este tensiunea de fază a
sursei care alimentează defectul. La reţelele electrice X1 = X2.
Se va înlocui în relaţia (4.21) acel curent dintre cei calculaţi cu relaţiile (4.22)
şi (4.23) care dă valoarea cea mai mare.
Dacă linia protejată alimentează transformatoare, trebuie verificată
desensibilizarea curentului de pornire al secţionării în raport cu curentul de şoc de
magnetizare care apare la conectarea transformatoarelor. Dacă secţionarea
homopolară netemporizată nu este direcţionată, trebuie verificată desensibilizarea ei
în raport cu curentul care circulă prin linia protejată în sens invers, la defecte la
pământ pe o linie vecină spre surse. Protecţia homopolară netemporizată trebuie să
acopere minimum 15…20 % din lungimea liniei.
Curentul de pornire Ipp2 al protecţiei homopolare temporizate se
desensibilizează în raport cu curentul de pornire al secţionării homopolare rapide de
pe linia următoare spre consumatori.
Pentru protecţia maximală homopolară, curentul de pornire se determină din
condiţia desensibilizării în raport cu curentul de dezechilibru raportat la primar
Idez staţp al FCSH în cazul regimului staţionar al unui scurtcircuit exterior trifazat, cu o
relaţie de forma
Ipp2 = Ksig Kaper Idez staţ p (4.24)
în care: Ksig = 1.25 ;

66
 Kaper = 1…2 în funcţie de temporizarea protecţiei maximale şi de
prezenţa sau absenţa accelerării acesteia după acţionarea dispozitivului de
RAR.
În practică protecţia se reglează la 40…60 % din valoarea curentului nominal
al liniei protejate.
Temporizarea protecţiei maximale homopolare se stabileşte în trepte
crescătoare dinspre consumatori spre sursă, însă considerând numai elementele legate
galvanic de linia protejată, pentru că protecţia nu acţionează la defecte monofazate în
reţelele cuplate magnetic cu linia. De aceea temporizarea protecţiei maximale
homopolare poate rezulta sensibil mai mică decât a protecţiei maximale de curent a
aceleiaşi linii împotriva scurtcircuitelor între faze.
Protecţia homopolară se foloseşte de asemenea şi în reţelele alimentate din mai
multe părţi sau în cele buclate, dar în asemenea cazuri i se adaugă un element
direcţional, ea devenind protecţie homopolară direcţională. Direcţionarea protecţiei
homopolare face posibilă utilizarea acesteia în orice configuraţie, datorită faptului că
elementul direcţional permite acţionarea numai în cazul când sensul puterii este de la
bare spre linie. Acest sens este sesizat de un releu direcţional, a cărui bobină de
curent este parcursă de curentul homopolar, iar bobina de tensiune este alimentată de
la înfăşurările secundare înseriate ale transformatoarelor de tensiune, realizându-se
aşa-numitul montaj în triunghi deschis (sau filtru de tensiune de secvenţă
homopolară) la bornele căruia se culege tensiunea homopolară mărită de trei ori
(3U0).
Schema de principiu este reprezentată în fig.4.18

+ +

I T

3U0 3I0
FCSH

Fig. 4.18 Schema de principiu a protecţiei homopolare direcţionale

67
 La un scurtcircuit monofazat, tensiunea pe faza defectă (de exemplu pe faza R)
scade foarte mult (putând fi chiar nulă la locul de defect), şi ca urmare suma
tensiunilor faţă de pământ a celor trei faze este un vector de sens contrar tensiunii pe
faza defectă în funcţionare normală. Curentul de defect IKR este defazat cu circa 700
(unghiul de scurtcircuit corespunzător unei linii aeriene) în urma tensiunii UR (care
devine zero în punctul de defect).
Astfel releului direcţional i se aplică tensiunea UR = - 3U0 = - (UR +US +UT) = -
(US +UT), deoarece UR = 0 şi curentul IR = 3I0 defazat cu unghiul ϕ r = 700 în urma
tensiunii UR.
Ţinând cont de unghiul în general mare (în special în reţelele aeriene) dintre
aceste mărimi, releele direcţionale folosite
UR pentru protecţiile homopolare sunt de tipul sin
ϕ , adică au cuplul de forma M = k Ur Ir sin (ϕ r
700
+ α).
IR = 3 I0 În comparaţie cu protecţiile maximale
direcţionale şi cu secţionările direcţionale
UT US împotriva scurtcircuitelor între faze,
secţionările homopolare şi protecţiile maximale
homopolare împotriva scurtcir-cuitelor
3U0 =UR+US+UT = -UR
monofazate au avantajul că nu prezintă zone
moarte, întrucât tensiunea homopolară este cu
Fig. 4.19 Tensiunea homopolară şi
atât mai mare cu cât defectul este mai apropiat,
curentul homopolar în cazul unui
scurtcircuit pe faza R deci invers decât în cazul defectelor între faze,
când tensiunea scade cu apropierea faţă de
defect (UR = 0, deci /3U0/ = /US + UT / are valoare maximă)
Sensibilitatea releului direcţional homopolar se verifică cu relaţia
3U 0 ⋅ 3 I 0
K sens = ( 4.25)
S pr nTC nTT

unde :
- U0, I0 - sunt valorile componentelor de secvenţă homopolară la locul de
montare a protecţiei la un defect monofazat în limitele zonei considerate,
apărut într-un regim care conduce la valoarea minimă I0;
- Spr - valoarea puterii de acţionare a releului;
- nTC, nTT – rapoartele de transformare ale TC şi TT care alimentează releul.
Pentru defecte pe linia protejată se prevede
Ksens I ≥ 2,
iar pentru defecte pe elementul vecin se prevede
Ksens II ≥ 1,5

68
 Datorită simplităţii, rapidităţii, selectivităţii şi absenţelor zonelor moarte,
protecţiile homopolare direcţionale se utilizează ca protecţii de rezervă, în reţelele cu
curenţi mari de punere la pământ de orice configuraţii [8, 13].

PROTECŢIA REŢELELOR COMPLEXE.

4.7 PROTECŢIA DE DISTANŢĂ

4.7.1 Principiul de realizare al protecţiilor de distanţă

Protecţiile prezentate anterior, au fiecare atât avantaje cât şi dezavantaje ceea

ce determină domeniul lor limitat de utilizare.
De asemenea, la toate aceste protecţii sensibilitatea depinde de valoarea
curentului de scurtcircuit, respectiv de regimul de funcţionare al sistemului.
Un alt dezavantaj al acestor protecţii îl constituie faptul că defectele sunt
eliminate cu o temporizare cu atât mai mare cu cât sunt mai apropiate de sursă.
Protecţia de distanţă, răspunde acestor condiţii care nu au putut fi îndeplinite
de protecţiile descrise până acum, fiind o protecţie universală, care poate fi folosită în
reţelele de orice configuraţie.
Protecţia de distanţă este o protecţie care măsoară distanţa dintre locul de
montare a protecţiei şi locul de defect, comandând declanşarea întrerupătorului, deci
întreruperea alimentării defectului cu o temporizare cu atât mai mare cu cât distanţa
până la locul de defect este mai mare. Deci, timpul de acţionare al protecţiei de
distanţă este funcţie de distanţa dintre locul de montare a protecţiei şi locul de defect.
t

t4
t3 Fig.4.20 Caracteristca în trepte a unei
protecţii de distanţă
t2
t1 l
l1 l2 l3 l4

Această variaţie a timpului în funcţie de distanţă poate fi liniară sau în trepte,

ultima fiind folosită exclusiv în protecţiile de distanţă, deoarece permite o mai
judicioasă eşalonare a caracteristicilor protecţiilor diferitelor linii dintr-o reţea şi duce
în general la timpi de deconectare cât mai mici.
Din fig.4.20 se observă că un releu de distanţă cu o asemenea caracteristică are
mai mulţi timpi de acţionare fiecare corespunzând anumitor distanţe dintre releu şi
defect, numite zone. Astfel pentru o distanţă mai mică decât L1, declanşarea se
produce rapid, la timpul t1; aceasta se numeşte treapta I de timp a protecţiei, iar
distanţa L1 zona I sau treapta I de distanţă a acestuia. Un defect produs la o distanţă
mai mare decât L1 dar mai mică decât L2, este deconectat la timpul t2; distanţa L2 este

69
zona a II-a sau treapta a II-a de distanţă a protecţiei, iar timpul t2 – treapta a II-a de
timp. În mod similar se definesc treptele următoare de distanţă şi de timp. Atât
treptele de distanţă cât şi de timp sunt reglabile. Releele de distanţă indiferent de
principiul lor constructiv, prezintă erori atât în determinarea distanţei până la locul de
defect, cât şi în temporizarea acţionării. Eroarea în aprecierea distanţei nu depăşeşte
în general 20%, de care trebuie să se ţină seama în alegerea caracteristicii protecţiei.
Dacă nu s-ar ţine seama de aceste erori, zona I a protecţiei de distanţă s-ar alege egală
cu lungimea liniei, acest lucru ducând la deconectarea rapidă a defectelor de pe
întreaga lungime a liniei. Datorită erorii în aprecierea distanţei există posibilitatea
deconectării rapide şi a defectelor apărute pe alte linii, în imediata apropiere a barelor
staţiei de la celălalt capăt al liniei protejate.
Din acest motiv treapta I a protecţiei de distanţă se reglează de regulă la numai
80% din lungimea liniei protejate.
În fig. 4.21 este reprezentat un exemplu de realizare a unei protecţii prin relee
de distanţă cu caracteristici în trepte, într-o reţea alimentată din ambele capete.
În cazul unui defect în punctul k1, deconectarea liniei se produce rapid din
ambele capete a linei. În cazul unui defect în k2, întrerupătorul 5 va declanşa rapid, iar
protecţia întrerupătorului 2 va declanşa în treapta a II-a de timp. Deoarece, datorită
erorilor posibile în determinarea distanţei, treapta I-a se alege de 80% din lungimea
liniei protejate, rezultă că pe o porţiune de 60% din linie defectele sunt eliminate
rapid de la ambele capete, în restul liniei deconectarea de la unul din capete făcându-
se în treapta a II-a.
De asemenea se mai observă că dacă întrerupătorul sau protecţia refuză să
funcţioneze în cazul unui defect pe linie, declanşează întrerupătorul liniei vecine, la
comanda protecţiei de distanţă cu timpul treptelor a II-a sau a III-a, după locul
scurtcircuitului.
1 6 2 5 3 4

K1 K2
A B C D

3
2 1,5s
1
1s 1s
0,5s 0,5s 0,5s
0,1s 0,1s 0,1s

0,1s 0,1s 0,1s

0,5s 0,5s 0,5s
1s 1s

1,5s 6 5 4

Fig. 4.21. Diagramele de funcţionare ale protecţiilor de distanţă într-o reţea

alimentată din ambele capete
70
 Se mai observă de asemenea că protecţia de distanţă realizează deconectarea
rapidă a defectelor de pe linia proprie, cât şi deconectarea temporizată a defectelor de
pe liniile alăturate, care din diverse motive nu sunt deconectate de întrerupătoarele
proprii.
Protecţia de distanţă a unei linii constituie în acelaşi timp şi protecţie de
rezervă pentru elementele alăturate ale liniilor vecine.

4.7.2 Principii constructive ale protecţiilor de distanţă

Principiile constructive pe baza cărora se realizează protecţiile de distanţă sunt

diferite.
Una din cele mai utilizate protecţii de distanţă folosite în ţara noastră, este
protecţia de impedanţă.
Principiul de funcţionare al unuia dintre cele mai simple relee de impedanţă de
tip “balanţă electromagnetică” este prezentată în fig. 4.22.

Spre
declanşare

+
MI
nu IL
MU

Ir nI

Ur

IU
R S TT

l
K

Fig. 4.22 Releu de impedanţă de tipul “balanţă electromagnetică”

“Balanţa electromagnetică” se compune din două relee electromagnetice ale

căror armături mobile sunt fixate fiecare la câte un capăt al unei pârghii care se poate
roti în jurul unui ax. Unul din relee este alimentat cu tensiunea
Ur = UL/ nTT (4.26)

71
(UL fiind tensiunea liniei între faze, în punctul de instalare al protecţiei; nTT – raportul
de transformare al transformatorului de tensiune), iar celălalt releu este alimentat cu
curentul secundar de linie
Ir = IL/ nTC (4.27)
(IL fiind curentul liniei şi nTC – raportul de transformare al transformatorului de
curent). Forţele exercitate asupra armăturilor acestor relee dau naştere unor momente
care acţionează în sensuri opuse asupra pârghiei. Releele fiind electromagnetice
momentul exercitat de releul alimentat de transformatorul de curent are expresia
M I = K I I r2 = K I I L2 nTC
2
(4.28)

unde KI este un coeficient de proporţionalitate, iar momentul exercitat de releul

alimentat de transformatorul de tensiune are expresia

M U = K U U r2 = K U U L2 nTC
2
(4.29)

După cum se vede din figură momentul MU tinde să ţină deschise contactele
releului de impedanţă, iar momentul MI tinde să le închidă. Se observă că închiderea
contactelor şi deci declanşarea întrerupătorului liniei se produce când MI ≥ MU.
Rezultă

K I I r2 ≥ K U U r2 (4.30)

respectiv
Ur KI
≤ ( 4.31)
Ir KU

Notând cu Zr =Ur/Ir impedanţa sesizată de releu (uneori denumită şi impedanţa

măsurată, respectiv impedanţa constatată de releu), iar cu
KI
Z pr = ( 4.32)
KU

impedanţa de pornire a releului, condiţia de acţionare (4.31) devine

Zr ≤ Zpr
(4.33)
Caracteristica de acţionare pe diagrama R-X este un cerc cu centrul în origine
şi cu raza egală cuXimpedanţa reglată Zr (fig. 4.23).

ZL
Zr Fig. 4.23 Diagrama de acţionare a
Zona ϕ unui releu de impedanţă: Zr-
R
de impedanţa reglată; ZL- impedanţa
acţio-
nare liniei; ϕ - unghiul liniei
72
 Din (4.31) şi (4.33) se constată că releele de impedanţă sunt relee minimale,
acţionând atunci când impedanţa sesizată de releu Zr =Ur/Ir scade sub valoarea de
pornire stabilită Zpr.
În regim normal când tensiunile UL şi Ur sunt apropiate de cele nominale, iar
curenţii IL şi Ir corespund sarcinii liniei, releul este reglat să nu acţioneze, rezultând în
acest caz Zr > Zpr.
La un scurtcircuit pe linie în punctul K, tensiunile UL şi Ur scad sensibil, iar
curenţii IL şi Ir cresc sensibil, valoarea Zr =Ur/Ir scăzând atât cu micşorarea
numărătorului, cât şi cu mărirea numitorului: ca urmare, în acest caz Zr < Zpr şi
protecţia acţionează.
Impedanţa sesizată de releu Zr la defect în K depinde de distanţa l dintre locul
de instalare a protecţiei şi punctul K; dacă scurtcircuitul este metalic, atunci valoarea
Zr este proporţională cu distanţa l. Această proporţionalitate poate fi ilustrată în cazul
releului din fig.4.22 considerând că în K defectul este un scurtcircuit metalic bifazat
între fazele S şi T.
În această ipoteză tensiunea UL în locul de instalare al protecţiei, între fazele S
şi T (bobina de tensiune fiind alimentată cu tensiunea redusă de TT, dintre acestea) va
avea expresia:
UL = 2ZLIL = 2zsl . l . IL (4.34)
unde : - ZL - este impedanţa pe fază a liniei între locul de instalare a protecţiei şi
punctul K, deci 2ZL reprezintă impedanţa buclei de scurtcircuit prin care circulă
curentul de defect IL;
- zsl – impedanţa specifică a liniei pe unitatea de lungime.
Înlocuind relaţiile (4.26) şi (4.27) în Zr =Ur/Ir se obţine
UL
U n U n
Z r = r = TT = L ⋅ TC ( 4.35)
Ir IL I L nTT
nTC

şi ţinând seama de (4.34)

2 z sl l I L nTC n
Zr = = 2 z sl TC l ( 4.36)
IL nTT nTT

se constată că impedanţa sesizată de releu Zr este proporţională cu distanţa l (de aici

şi denumirea de protecţie de distanţă).

73
 Un alt tip de releu de impedanţă folosit în instalaţiile energetice este “balanţa
electrică” a cărei schemă de alimentare este prezentată în fig.4.24, în care tensiunea şi
curentul folosite pentru excitarea releului sunt în prealabil redresate.
Această soluţie folosită aproape exclusiv în construcţiile moderne de relee,
permite eliminarea influenţei defazajului dintre curent şi tensiune asupra măsurării
impedanţei.

I iI

Fig. 4.24 Schema de principiu a

i
Z alimentării releului tip”balanţă
u electrică”
Dela transfor-
matoarele de
tensiune

O altă problemă foarte importantă o constituie faptul că prin redresarea

tensiunii şi a curentului se pot folosi relee de curent continuu care au un consum
foarte mic, ceea ce permite realizarea unei mari sensibilităţi. De asemenea vibraţiile,
care sunt greu de evitat total în curent alternativ, dispar şi prin aceasta măsurarea este
mult mai exactă.
Din fig.4.24 se observă că de la bornele rezistenţei R, legată în paralel cu
înfăşurarea secundară a transformatorului de curent, se culege o cădere de tensiune
proporţională cu curentul de defect I. Folosirea căderii de tensiune şi nu direct a
curentului secundar, prezintă avantajul de a se putea efectua comutări în circuitele de
curent.
Releul de curent continuu Z, este un releu polarizat care acţionează închizându-
şi contactul pentru un anumit sens al curentului care-l străbate, şi menţinându-şi
contactul deschis pentru un sens contrar al curentului; curentul care-l străbate este ii-
iu şi va avea deci un sens sau altul după cum ii este mai mare sau mai mic decât iu.
Considerând că curenţii ii şi iu sunt proporţionali cu modulele vectorilor I şi U,
condiţia de acţionare a releului este
K u U ≤ K i I respectiv Z L ≤ K
Deci şi în acest caz condiţia de acţionare este ca impedanţa măsurată de la
locul de instalare până la defect să fie mai mică decât o valoare dată.

4.7.3 Caracteristicile de defect ale liniei pe diagrama R-X

74
 Definim caracteristica de defect a unei linii ca impedanţa văzută de pe partea
secundară a TC/TT pe linia defectă. Poziţia defectului este variată de la locul de
montare a releului până la punctul de acţiune dorit, şi defectele pot fi metalice şi prin
arc.
4.7.3.1 Linie alimentată de la un singur capăt
Fig. 4.25 arată o linie alimentată de la un singur capăt cu localizarea releului,
TC, TT şi poziţia defectului variabilă. Pentru un defect metalic în punctul F,
impedanţa de pe partea secundară a TC/TT este Zr = Zf. Dacă defectul din F este un
defect prin arc cu rezistenţa arcului Ra, atunci impedanţa văzută este Zr = Zf + Ra.
Prin urmare, caracteristica de defect a liniei va fi un patrulater pe diagrama R-
X. Este bine să ne amintim că impedanţa văzută de pe partea secundară a TC/TT
pentru defecte atât metalice cât şi prin arc nu este niciodată în afara patrulaterului.
Pentru alt regim de funcţionare decât cel de defect (de exemplu, regim normal de
trecere a curentului, pendulaţie, etc.), impedanţa poate fi în afara patrulaterului [2,
43].
Zf
Ea
TC
Zs Ip F

Ir
A B
Ra
Z Ur TT

Ra
X
Caracteristicile de defect
Zona
ale liniei
de
decl.
R

Ra
Fig.4.25 Caracteristica de defect a unei linii alimentate
de la un singur capăt

4.7.3.2 Linie alimentată de la ambele capete cu export de putere în regim

anterior defectului.

Figura 4.26 arată o linie AB cu surse la ambele capete cu releul potrivit şi

întrerupătoare. Scopul nostru este să găsim impedanţa văzută de pe partea secundară

75
a TC/TT pentru un defect metalic şi prin arc când defectul are loc într-un punct al
liniei protejate.
Se va dovedi mai târziu că releul din A este afectat cel mai mult dacă sursa A
este o sursă mai slabă (ZsA mare) şi sursa din B este o sursă puternică (ZsB mică).
Dacă tensiunea EA determină capătul îndepărtat al tensiunii EB printr-un unghi +δ,
atunci puterea, ca văzută din punctul A, este exportată. Văzută din punctul B, puterea
este importată [2, 43].
Pentru un defect metalic în punctul F, impedanţa este ZRA = Zf. Pentru un
defect prin arc în F curentul de defect alimentează defectul din ambele capete.
Curentul de defect de la capătul îndepărtat are o amplitudine mult mai mare decât
curentul care alimentează defectul din capătul local (capătul A în figură).
Presupunând că toate impedanţele sunt pur inductive şi neglijând rezistenţa
arcului, curenţii de defect IR şi IF decalează tensiunile EA şi EB cu 900 respectiv.
Aceasta este arătată prin diagrama fazorială în figură.
Zf
Ea Eb
ZSA TC IR ZSB
F

Ir IR IF
A B
Z TT Ra
Ur

(Zr =Ur / Ir) ITotal = IR + IF

Ea
Caracteristica de
δ Eb X kRa X
defect

IR Zf
Creşterea
IF Zr lui Ra
ITotal = IR + IF R R

Fig.4.26 Caracteristica de defect a unei linii alimentate de la ambele capete cu

export de putere în regim anterior defectului

De notat că sursa de curent din B este presupusă a fi mult mai mare decât sursa
din A, deoarece ZSA > ZSB. Prin aplicarea legilor lui Kirchhoff avem
V R = I R Z F + [ I R + I F ] Ra (4.37)

Împărţind prin IRA găsim

76
 VR I + IF 
= ZR = Z f +  R  Ra (4.38)
IR  IR 

Z R = Z f + KR a (4.39)
şi
IR + I f Curentul total de defect
K= = (4.40)
IR Curentul pe partea releului

Aşa cum se vede din diagrama fazorială, pentru un export de putere în regim
anterior defectului (adică, unghiul δ → pozitiv), avem

K = K ∠δ (4.41)
unde K > 1.0 şi δ = pozitiv.
Aşa cum este văzută din capătul A, rezistenţa arcului Ra apare a fi mare cu o
componentă reactivă fictivă. Aceasta este arătată în figură. Caracteristicile de defect
nu numai că se măresc dar se şi rotesc în sensul acelor de ceasornic cu referire la
planul patrulaterului în cazul alimentării de la un singur capăt [43].

4.7.3.3 Linie alimentată de la ambele capete cu import de putere în regim

anterior defectului

Figura 4.27 este identică cu fig.4.26 cu excepţia faptului că δ este acum

negativ. Văzută din locul de montare al releului RA, puterea este importată. Diagrama
fazorială arată că

K = K ∠δ (4.42)
unde K > 1.0 şi δ = negativ (spre deosebire exportul de putere în regim anterior
defectului).
Pentru comparaţie toate cele trei caracteristici sunt arătate în fig.4.28.

77
 Zf
Ea Eb
ZSA TC IR ZSB
F

Ir IR IF
A B
Z TT Ra
Ur

(Zr =Ur / Ir) ITotal = IR + IF

Eb X X Caracteristica de
defect
IR kRa
-δ
IF Creşterea
Ea Zf
lui Ra
Zr

ITotal = IR + IF R R

Fig.4.27 Caracteristica de defect a unei linii alimentate de la ambele capete cu

import de putere în regim anterior defectului

Creşterea lui Ra
X
Alimentare din ambele
capete – import de putere

Alimentare din ambele

capete – export de putere

R
Creşterea lui Ra

Fig. 4.28 Caracteristicile de defect posibile ale liniei

4.7.4 Caracteristici de acţionare ale releelor de impedanţă

Caracteristicile de acţionare ale elementelor de pornire şi de măsură ale

protecţiilor de distanţă, sunt reprezentate în planul (R, jX) prin curbe închise, curbe
care se situează în cea mai mare parte în primul cadran.

78
 Se utilizează caracteristici continue, curbe închise, care sunt de fapt conice de
tipul elipsei şi caracteristici discontinue (caracteristici poligonale formate din
fragmente de drepte).

4.7.4.1 Caracteristici continue

Se consideră ecuaţia generală a unei elipse, cu centrul în originea axelor de

coordonate (r,x) şi cu axa mare suprapusă cu axa absciselor [46];
r 2 x2
+ =1 (4.43)
a2 b2
Prin rotirea sistemului de axe (r,x) cu unghiul θ şi translarea acestora cu R0 şi
X0 faţă de sistemul de axe (R, X), elipsa de ecuaţie (4.43) se poate poziţiona în planul
(R, jX), fig. 4.29, rezultând:
x
+ ( R − R0 ) tg θ + X 0 = X ,
cos θ
R − R0
+ x tgθ = r ,
cos θ
de unde
x = ( X − X 0 ) cos θ − ( R − R0 ) sin θ , (4.44)
r = ( X − X 0 ) sin θ + ( R − R0 ) cos θ (4.45)
Prin urmare faţă de noile axe (R, X), ecuaţia generalizată a elipsei va fi dată de
expresia
( ) (
( R − R0 ) 2 a 2 sin 2 θ + b 2 cos 2 θ + ( X − X 0 ) 2 b 2 sin 2 θ + a 2 cos 2 θ − )
( )
− ( R − R0 ) ( X − X 0 ) a 2 − b 2 sin 2θ − a 2 b 2 = 0. ( 4.46)

jX
x
X r

x r
Fig. 4.29 Translaţia şi rotaţia
axelor în planul (R, jX)
X0

θ R
R0 R

Relaţia (4.46) poate fi particularizată pentru diverse poziţii şi forme ale

elipselor, rezultând caracteristici circulare şi drepte.

79
 În practica utilizării releelor de impedanţă, cea mai utilizată caracteristică este
caracteristica de formă circulară.
Pentru o analiză în detaliu a caracteristicilor de acţionare de formă circulară,
efectuată atât în planul impedanţelor (R, jX), cât şi în planul admitanţelor (G, jB), se
porneşte de la ecuaţia (4.46), punându-se condiţia (a = b = r), obţinându-se
caracteristica cu centrul în punctul C (R0, X0), fig. 4.30. Aceasta reprezintă cazul cel
mai general al unui releu cu o caracteristică circulară căreia nu i se impune nici o
condiţie – numit releu de impedanţă (admitanţă) generalizată – şi care apoi punându-
se anumite condiţii coeficienţilor ecuaţiei care defineşte această caracteristică, se
obţin caracteristici de acţionare particularizate [13, 31].

+jX
Zpr
C r Fig. 4.30 Caracteristica releului
X0 de impedanţă (admitanţă)
θ
generalizată în planul (+R. +jX)
ϕ R0 +R

Ecuaţia caracteristicii din fig. 4.30 este

( R − R0 ) 2 + ( X − X 0 ) 2 = r 2 (4.47)
unde : R0 şi X0 sunt coordonatele centrului cercului,
r – raza cercului.
Ţinând seama de notaţiile din figură, se obţine:
 K
R0 = ( r − K ) cos θ = r 1 −  cos θ = r (1 − η ) cos θ (4.48)
 r
 K
X 0 = ( r − K ) sin θ = r 1 −  sin θ = r (1 − η ) sin θ (4.49)
 r
K
unde η = .
r
Impedanţa de pornire Z pr depinde de valoarea argumentului ϕ al vectorului
Zpr. Se demonstrează [12] că:
Z pr = r (1 − η ) cos ( ϕ − θ ) + 1 − (1 − η ) 2 sin 2 ( ϕ − θ )  = f ( ϕ ) (4.50)
 
Unghiul θ reprezintă unghiul sensibilităţii maxime, deoarece pentru ϕ = θ
rezultă o valoare maximă pentru Z pr , deci o lungime maximă a zonei protejate.

80
 Dacă se dezvoltă parantezele din ecuaţia (4.47), înmulţind ambii membri cu I2
şi comparând cu relaţia (4.50), se obţine:
U 2 − 2UIr (1 − η ) cos θ cos ϕ − 2UIr (1 − η ) sin θ sin ϕ + I 2 r 2η (η − 2) = 0 (4.51)
unde: U 2 = Z 2I 2;
(η − 2) < 0;
UI cos ϕ = P , puterea activă:
UI sin ϕ = Q , puterea reactivă.
Revenind la relaţia (4.51), obţinem
K 1 I 2 − K 2U 2 + K 3 P + K 4 Q = 0 (4.52)
unde: K 1 = −r 2η (η − 2) = r 2η ( 2 − η ) ;
K 2 = 1;
K 3 = 2r (1 − η ) cos θ ;
K 4 = 2r (1 − η ) sin θ .
Expresia (4.52) are semnificaţia unei sume algebrice de patru cupluri (sau în
particular de patru curenţi, tensiuni, fluxuri).
+jB

Zona de
declanşare

Zona de Fig. 4.31 Caracteristica releului de

blocare impedanţă generalizată în planul
admitanţelor +G, +jB
+G

Prin inversiune, în planul admitanţelor (+G, +jB), zona de acţionare este

reprezentată de exteriorul cercului (fig. 4.31).
Alegând corespunzător coeficienţii cercului din fig. 4.30, se obţin
caracteristicile de acţionare particularizate, atât în planul impedanţelor (R, jX), cât şi
în planul admitanţelor (G, jB).
În continuare se prezintă câteva caracteristici particularizate ale releelor de
distanţă.

4.7.4.1.1 Releu de impedanţă (admitanţă) simplu

Cel mai simplu releu de impedanţă are în planul complex al impedanţelor o

caracteristică de acţionare definită de relaţia (4.31), reprezentând un cerc cu centrul în
origine şi cu raza egală cu impedanţa reglată Zpr (R0 = 0, X0 = 0). Pentru orice

81
impedanţă până la locul defectului mai mică în valoare absolută decât Zpr releul
comandă declanşarea, iar pentru orice impedanţă mai mare decât Zpr declanşarea nu
se produce (fig.4.32). Deci cercul de rază Zpr împarte planul Z în două zone:
impedanţele reprezentate prin vectori cu vârful în interiorul său determină
declanşarea întrerupătorului, iar cele reprezentate prin vectori cu vârful în exteriorul
său nu determină declanşarea întrerupătorului. Zona din interiorul cercului este
denumită zona de acţionare a releului, iar cea din afara sa zona de blocare.
jX
ZL
Zpr= r Fig. 4.32 Diagrama de acţionare a
ϕ
unui releu de impedanţă: Zr-
R impedanţa reglată; ZL- impedanţa
liniei; ϕ - unghiul liniei

Pentru orice scurtcircuit net produs pe linie, impedanţa de la locul de instalare

a releului până în punctul de defect este reprezentată printr-un vector Zsc care este cu
atât mai mare cu cât distanţa până la locul de defect este mai mare [13, 31].
În planul admitanţelor (+G, +jB), caracteristica de acţionare este reprezentată
în fig. 4.33.
+jB
Declanşare

Blocare

Fig. 4.33 Diagrama de acţionare a

unui releu de impedanţă în planul
+G admitanţelor (G, jB)

Zona din exteriorul cercului este denumită zona de acţionare a releului, iar cea
din interiorul său, zona de blocare.

4.7.4.1.2 Releu de admitanţă mixtă

Dacă în relaţia (4.47) punem condiţia

R02 + X 02 = r 2 (4.53)

82
se obţine în planul (R, jX) o caracteristică circulară trecând prin origine (fig.4.34), iar
în planul (G, jB), o dreaptă (fig. 4.35). Releele cu asemenea caracteristici sunt
denumite relee de admitanţă mixtă (sau MHO) [13, 31].
jX Zpr

Fig. 4.34 Diagrama de acţionare a

X0 unui releu de admitanţă mixtă în
0’ planul (R, jX)

R0

0 R

jB
(∆)
Blocare Fig. 4.35 Diagrama de acţionare a
0 unui releu de admitanţă mixtă în
planul (G, jB)
G

Declanşare

4.7.4.1. 3 Releu de conductanţă

Dacă în relaţia (4.53), se pune condiţia X 0 = 0 ( sau R0 = r ) se obţine releul de

conductanţă, având în planul (R, jX) o caracteristică circulară cu centrul pe axa R şi
trecând prin origine (fig. 4.36), iar în planul (G, jB), caracteristica obţinută prin
inversiune este o paralelă la axa B (fig. 4.37) [13, 31].
jX

r Fig. 4.36 Diagrama de acţionare a

unui releu de conductanţă în planul
(R, jX)
0 C R

R0

83
 jB

Fig. 4.37 Diagrama de acţionare a

0 unui releu de conductanţă în planul
(G, jB)
1 G
R0

4.7.4.1.4 Releu de susceptanţă

Dacă în relaţia (4.53), se pune condiţia R0 = 0 ( sau X 0 = r ) se obţine releul de

susceptanţă, având în planul (R, jX) o caracteristică circulară cu centrul pe axa X şi
trecând prin origine (fig. 4.38), iar în planul (G, jB), caracteristica obţinută prin
inversiune este o paralelă la axa G (fig. 4.39) [13, 31].
jX

r Fig. 4.38 Diagrama de acţionare a

unui releu de susceptanţă în planul
(R, jX)
C
X0

R
0

0
1 G Fig. 4.39 Diagrama de acţionare a
− j unui releu de susceptanţă în planul
X0 (G, jB)

-jB

4.7.4.1.5 Releu de reactanţă (rezistenţă)

Caracteristica releului de reactanţă, aşa cum arată numele, are zona de

declanşare mai jos de valoarea reglată a lui Xr (fig.4.40). În planul (R, jX), ea este o
linie caracteristică dreaptă, paralelă la axa R şi deplasată prin Xr de-a lungul axei X.

84
Ajustarea disponibilă este deplasarea Xr. Zona gri este zona de declanşare, incluzând
cadranele întregi trei şi patru.
În planul (G, jB), caracteristica este un cerc trecând prin origine cu centrul pe
axa B (fig. 4.41).

jX
Xr - Ajustabil
Fig. 4.40 Diagrama de acţionare a
unui releu de reactanţă în planul
Xr (R, jX): Xr- reactanţă reglată

R
0

G
1 0
− r Fig. 4.41 Diagrama de acţionare a
jX 0
unui releu de reactanţă în planul
C (G, jB)

1
− jB =
jX

Caracteristica releului de rezistenţă în planul (R, jX), are zona de declanşare la

stânga valorii reglate Rr (fig. 4.42). Ea este o linie paralelă cu axa X şi deplasată prin
Rr de-a lungul axei R.
În planul (G, jB), caracteristica este un cerc trecând prin origine cu centrul pe
axa G (fig. 4.43) [13, 31].

jX

Rr - Ajustabil
Fig. 4.42 Diagrama de acţionare a
unui releu de rezistenţă în planul
0 R (R, jX): Rr- rezistenţă reglată

85
 1
jB =
jX
r Fig. 4.43 Diagrama de acţionare a
unui releu de rezistenţă în planul
G (G, jB)
0 C

G0

4.7.4.2 Caracteristici discontinue

Scopul oricărui releu este de a detecta defectul şi a deconecta întrerupătorul

potrivit, numai pentru defecte nu şi pentru alte condiţii. Prin urmare, caracteristicile
ideale ale releului ar fi cele poligonale. Fiind vorba de sisteme fizic realizabile, vor fi
luate în considerare caracteristicile care prezintă discontinuitate de speţa întâi, în sens
restrâns considerându-se, în mod convenţional, numai caracteristicile formate din
fragmente de drepte.
În planul (R, jX), o asemenea caracteristică poate fi exprimată, în mod general,
prin relaţia [46],
X = R tgψ 1 + X a1 R∈( R2 ÷ R1 ) + R tgψ 2 + X a 2 R∈( R3 ÷ R2 ) + .... +
(4.54)
R tgψ k + X ak R∈( Rk +1 ÷ Rk ) + ... + R tgψ n + X an R∈( Rn +1 ÷ Rn )

Sub formă restrânsă această ecuaţie, devine

n
X = ∑ ( R tgψ k + X ak ) R∈( Rk +1 ÷ Rk ) (4.55)
1
unde semnificaţia mărimilor ce intervin în relaţie sunt ilustrate în fig. 4.44.
Caracteristica din fig. 4.44, care reprezintă o însumare pe porţiuni a unor
drepte, se mai numeşte şi caracteristică poligonală. Caracteristicile de acţionare
pentru protecţiile de distanţă fiind întotdeauna închise, rezultă condiţia suplimentară
R n +1 = R1 (4.56)
Punctul de început al caracteristicii, care determină pe R1 este pur
convenţional. Unghiul Ψ este definit la abscisa şi ordonata la limitele intervalelor.
Considerând date aceste limite, relaţia (4.55), poate fi scrisă sub forma
 R( X k +1 − X k ) + Rk +1 X k − Rk X k +1 
X = ∑  R∈( R1 ÷ R2 ) (4.57)
 Rk +1 − Rk  X ∈( X 1 ÷ X 2 )

86
 jX
Xa3
3
X3
Xa2
Ψ2
X2
2 Ψ3
X4 4
R1 Fig. 4.44 Caracteristică poligonală
R
Ψ4 formată din 4 trepte
R2 Xa R3 R4
1

Ψ1
X1
1
Xa4

Se constată că relaţiile de definiţie ale unei caracteristici poligonale se bazează

pe o logică simplă, care determină schimbarea pantei unei drepte dacă valorile uneia
dintre variabile (de exemplu R) iese din mulţimea de valori admisă; această logică
simplă se reduce de fapt la o comparaţie de tipul
X = (sup/inf) XK (4.58)

4.7.4.3 Caracteristici mixte

Caracteristicile mixte se obţin prin combinarea a două sau mai multe

caracteristici continue sau discontinue, în scopul de a extinde suprafaţa delimitată de
curbă faţă de propriile sale axe, fie de a o limita [43, 46]. În aceste scopuri se
utilizează caracteristici care rezultă din intersecţia a două sau mai multe caracteristici
de tipurile descrise anterior.
jX jX

C2 C2

C1 E1
Ψ1
Ψ2 Ψ1
R R
Ψ2

a) b)

Fig.4.45 Caracteristici mixte

87
 În fig. 4.45 a,b sunt reprezentate două caracteristici mixte rezultate prin
intersecţia a două cercuri, respectiv a unei elipse şi un cerc.

4.7.5. Comportarea caracteristicilor de acţionare ale releelor de distanţă

La alegerea uneia sau alteia dintre caracteristicile de acţionare ale releelor de

distanţă trebuie să se ţină seama de comportarea caracteristicilor de acţionare ale
acestora: la suprasarcină, la compensarea influenţei rezistenţei arcului electric şi la
efectul pendulărilor de energie.

4.7.5.1 Comportarea la suprasarcină

În cazul liniilor lungi, puternic încărcate care funcţionează cu un factor de

putere apropiat de unitate ( ϕ → 0, cos ϕ → 1) , Zsupr. se găseşte în apropierea axei
reale. Valoarea curentului de scurtcircuit, la capătul liniei, în regim minim poate fi
inferioară curentului de suprasarcină, rezultând Zsupr. ≤ Zsc = Zpr şi releul de distanţă
poate acţiona neselectiv.
Pentru ca protecţia de distanţă să deosebească un scurtcircuit de o suprasarcină,
se procedează la măsurarea concomitentă nu numai a modulului vectorului
impedanţă, ci şi a argumentului impedanţei. În cazul unei suprasarcini ϕ sup r → 0, în
timp ce pentru un defect în zonă ϕ scc → (600…800) [31].

4.7.5.2 Compensarea influenţei rezistenţei arcului electric

Influenţei rezistenţei arcului electric este pusă în evidenţă în fig. 4.46. Se

consideră linia AB, protecţia de impedanţă fiind instalată în punctul A. protecţia de
distanţă trebuie să protejeze întreaga linie AB. Fazorul Zscc face un unghi ϕ scc
cuprins între 600 şi 800 cu axa +R, în funcţie de tipul scurtcircuitului. Dacă se adaugă
rezistenţa arcului electric Rarc, impedanţa totală de defect este:
Ztotal scc = Zscc + Rarc (4.59)
cu modul şi argument variabile, între A şi B (cele două capete ale zonei protejate).
Pentru situaţiile particulare când scurtcircuitul are loc în A, în B sau în C,
rezultă:
ZtotA = RarcA
ZtotB = ZsccB + RarcB (4.60)
ZtotC = ZsccC + RarcC
astfel că extremitatea vectorului Ztot descrie suprafaţa patrulaterului ABMN, numit
patrulater de defect. Dacă defectul are loc fără arc electric, limita zonei de acţionare
este dat de modulul ZsccB. În cazul unui defect în B însoţit de arc electric, releul va
măsura ZtotB > ZsccB = Zpr şi releul va lucra neselectiv.
Pentru ca protecţia să acţioneze selectiv la defecte în B însoţite de arc electric,
ar fi necesară mărirea razei caracteristicii la ZtotB obţinându-se astfel caracteristica 2.

88
 +jX
B’ C’
RarcB
B
M
ZtotalB
ZscB
ϕ sc
C Zsupr
ZsccC
+R
A N
RarcA ϕ supr

Z B’
1 2
C
A B

Fig. 4.46 Diagrama fazorială a impedanţelor în planul (R, jX), la

un defect cu arc electric
Ca urmare în cazul când pe elementele care urmează zonei protejate apar
scurtcircuite metalice (neînsoţite de arc electric) cărora le corespund vectori cu vârful
pe porţiunea BB’, protecţia va acţiona, existând posibilitatea unor funcţionări
neselective.
Arcul electric are deci ca efect o micşorare a zonei de acţionare a releului de
impedanţă (faţă de cazul defectelor metalice), micşorare care depinde de rezistenţa
arcului electric şi deci nu poate fi determinată în mod precis. Soluţia pentru
eliminarea erorii introdusă de arcul electric, constă în realizarea unor relee de
impedanţă mixtă. Diagrama de acţionare în planul Z a unui asemenea releu este tot un
cerc cu centrul deplasat din origine pe axa R (fig. 4.47).

Dreapta caracteristică
+jX a liniei

Ra = 0,6 Zr
Zr

Zsc
ϕL +R
Fig.4.47. Diagrama de acţionare a
releului de impedanţă mixtă
O

89
 Rezistenţa arcului Rarc a fost aleasă 60% din impedanţa porţiunii de linie pentru
care releul trebuie să acţioneze, pe baza experienţelor în acest domeniu.
O asemenea diagramă de acţionare, de forma unui cerc cu centrul deplasat pe
axa R, se obţine prin modificarea schemei de alimentare a releului “balanţă electrică”
faţă de cea folosită la releele de impedanţă pură în modul arătat în fig.4.48 [8].
Spre deosebire de schema de impedanţă pură, curentul redresat iu din circuitul
de tensiune nu este determinat numai de tensiunea de pe bare ci şi de curentul liniei
protejate, expresia sa fiind iu = k1U − k 2 I , unde k2 depinde de raportul de
transformare al transformatorului Ti şi de valoarea rezistenţei Ri; semnul minus din
formulă este obţinut prin alegerea unei polarităţi corespunzătoare a legăturii prin care
se introduce în circuitul de tensiune o cădere de tensiune proporţională cu curentul.
Curentul redresat iI este proporţional cu modulul vectorului I.
Pe baza acestor elemente se poate deduce condiţia de acţionare a protecţiei,
care este deci: k1U − k 2 I ≤ K I. Această condiţie devine, prin transformări succesiv

U k 
k1 I  − 2  ≤ kI (4.61)
 I k1 
U k
k1I − 2 ≤ kI (4.62)
I k1

Fig. 4.48 Schema de impedanţă

mixtă
Ti
Z
Dela
transfor- Ri
matoarele de
tensiune

Împărţind ambii membrii ai acestei expresii prin k1I, înlocuind U / I prin Z şi

notând k/k1 = ρ, condiţia de acţionare devine
k2
Z− ≤ρ ( 4.63)
k1

Diagrama de acţionare în planul Z a releului a cărui condiţie de acţionare are

această expresie este un cerc de rază ρ, cu centrul situat pe axa R, la distanţa k2/k1 de

90
origine fig.4.49, adică tocmai diagrama dorită, atât raza cât şi deplasarea centrului
cercului fiind reglabile.
X

Z
ρ Fig.4.49 Diagrama de acţionare a
R
releului de impedanţă mixtă
O

k1/ k2

4.7.5.3. Comportarea la pendulările de energie

Fenomenul de pendulaţii constă în principiu în variaţia în timp, după o lege

sinusoidală , a diferenţei de fază dintre tensiunile electromotoare, de modul egal şi
constant, a două sisteme de reţele racordate printr-o linie de interconexiune.
E1 U1 U2 E2
Z1 ZL Z2

C1 C2
I
A B
φ2
a)
B
ZLI Z2I
C1 Z1I
0’
P C2
A
φ1 φL

U1 U2 E2
E1
δ’max δmax

δmax

I
θ 0 b)
Fig. 4.50 Schema echivalentă pentru pendulările de energie:
a) schema echivalentă; b) diagrama fazorială a tensiunilor
electromotoare
Comportarea la pendulări a protecţiilor de distanţă poate fi ilustrată
considerând cazul a două centrale C1 şi C2 funcţionând în paralel legate prin linia L.

91
 În fig. 4.50 a s-a notat prin E 1 = E1∠δ şi Z 1 = Z1∠ϕ1 respectiv E 2 = E2 ∠ − δ
şi Z 2 = Z 2 ∠ϕ 2 tensiunile electromotoare şi impedanţele echivalente ale celor două
surse, iar prin Z L = Z L ∠ϕ L şi I impedanţa liniei de interconexiune şi curentul care
circulă prin aceasta [13, 74].
În fig. 4.50 b aceste mărimi sunt reprezentate vectorial, pentru valoarea
δ = δmax, în timp δ variind după legea δ = δmax sin ωt, deci E1 şi E2 pulsând
(apropiindu-se şi depărtându-se) prin pivotare în jurul punctului fix 0. În concordanţă
cu pulsaţiile lui E1 şi E2, pulsează şi tensiunile U1 şi U2 din capetele liniei de
interconexiune, tensiunea din mijlocul acestei linii U0’ rămânând însă tot timpul fixă,
iar punctul 0’ constituind un nod.
Între cele două noduri circulă un curent de egalizare (sau pendulare) I dat de
expresia:
E 2 − E1 E − E1
I= = 2 (4.64)
Z1 + Z 2 + Z L ∑Z
care poate atinge valori importante, în raport de diferenţa fazorilor E1 şi E2 (fig.
4.50b). În timpul pendulărilor dacă E1 = E2 = const., variaţia unghiului θ determină
numai variaţia lui I.
 θ
I = f ( E 2 − E 1 ) = ϕ  2 E1 sin  (4.65)
 2
Tensiunile în punctele A şi B sunt:
U A = U 1 = E1 + Z 1 I (4.66)
U B =U 2 = E2 − Z 2 I =U1 + Z L I (4.67)
Printr-un calcul simplu se poate demonstra că, într-un punct oarecare P, de pe
linia de interconexiune (fig. 4.50b), tensiunea şi impedanţa măsurate sunt:
U P = E1 p 2 sin 2 δ + cos 2 δ (4.68)
şi respectiv
1
ZP = ∑ Z p2 + (4.69)
tg 2 δ
PO '
unde p = '
adică procentul din jumătatea impedanţei liniei de interconexiune la
C1O
care se găseşte punctul P faţă de nodul 0’.
Dacă toţi jX
0 fazorii şi căderile
Z2 de tensiune din fig. 4.50b, se împart la curentul I
atunci rezultă o diagramă
01 cu aspect identic
C2 cu următoarele două deosebiri: 1) vectorii
B
nu mai reprezintă tensiuni sau căderi de tensiune, ci impedanţe proporţionale cu cele
sesizate de relee sau impedanţe
ZL ale elementelor reţelei; 2) scara nu mai este variabilă
cu θ şi deci cu I întrucât prin
0’ împărţire cu I s-a eliminat dependenţa
Fig.4.51 Locul punctuluiscării
de de
I şi
θ. R potenţial nul la pendulările
02 de energie
A
C1 Z 1

92
 Reprezentând diagrama impedanţelor într-un sistem de coordonate (R, jX) şi
fixând punctul A de la un capăt al liniei de interconexiune, în originea axelor de
coordonate (punct în care se montează protecţia de distanţă) în diagrama rezultată
(fig. 4.51), vectorul AO cu vârful O deplasându-se pe axa OO’, reprezintă valoarea
tensiunii măsurate în procesul de pendulaţii la capătul A al liniei de interconexiune.
Dacă această tensiune este măsurată de protecţia de distanţă din acest capăt al
liniei, care are o caracteristică de acţionare circulară, cu centrul în origine, se observă
că există momente în care vectorul impedanţei măsurate se află în interiorul
caracteristicii, deci se comandă declanşarea neselectiv nefiind defect, ci numai
pendulaţii (pentru valori ale lui δ cuprinse între δ1 şi δ2, corespunzând punctelor O1 şi
O2).

4.7.6 Stabilirea reglajelor protecţiei de distanţă

Reglajele protecţiei de distanţă se stabilesc pe zone de acţionare, atât în ceea ce

priveşte valorile impedanţelor de pornire, cât şi timpii de acţionare ai acesteia
(fig.4.52) [8, 13, 31].
• Zona I de acţionare a protecţiei de distanţă se determină din condiţia de
desensibilizare la defecte pe bara B2 (la capătul liniei L1) şi imediat după aceasta la
bornele dinspre L2 ale întrerupătorului I2 (fig. 4.52):
Z (ppI )1 = (0,8...0,9) Z L1 (4.70)
(I)
În relaţia (4.70), Z pp1 reprezintă impedanţa de pornire a protecţiei 1, în zona I
de acţionare, în funcţie de impedanţa ZL1 a liniei protejate, proporţională cu lungimea
liniei.
Coeficientul (0,8…0,9) este necesar din cauza erorilor de funcţionare ale
releelor şi a impreciziei cu care se determină valoarea ZL1 (pot exista transpoziţii ale
conductoarelor celor trei faze etc.).
( II )
• Pentru zona II impedanţa de pornire Z pp1 care corespunde lungimii zonei II1

93
protejată de elementul de măsură a impedanţei al protecţiei 1, trebuie să ţină seama că
din condiţia de selectivitate zona II1 a protecţiei 1, nu trebuie să intre în zona II2 a
protecţiei 2, întrucât ambele au acelaşi timp de acţionare şi deci la defecte de exemplu
în K2 ar putea acţiona neselectiv protecţia 1.
K3
B2 T
I4
B5
B1 K4 B3 B4
A 1 B
Z Z 2
L1 L2

I1 IA I2 IA+IC I3
K1 K2
C

ta

taIV
taIII
taII
taI

Z (pp
I) l[km]
1
Z ( II ) (ZΩ)
pp 1
Z (pp
III )
1

Fig.4.52 Diagrama de acţionare a protecţiei de distanţă unidirecţională

De asemenea, zona II1 nu trebuie să ajungă până la barele B5, pentru ca

eventualele defecte în K3 care nu au fost lichidate de protecţiile rapide ale elementelor
pe care au apărut, să poată fi lichidate de protecţiile de rezervă, temporizate, ale
elementelor respective, aceste protecţii temporizate având de regulă temporizări mai
mari decât taII; dacă zona II1 ar ajunge la barele B5, la un defect în K3 ar putea acţiona
neselectiv protecţia 1.
( II )
Impedanţa de pornire Z pp1 se obţine luând cea mai mică valoare dintre (4.71)
şi (4.72):
Z (ppII1) = K sig
'
(Z L1 + K rep1 Z (ppI )2 ; K sig
'
)
= 0,8 (4.71)
Z (ppII1) = K sig
"
( "
Z L1 + K rep 2 Z T ; K sig )
= 0,7 (4.72)

94
 Însumând algebric fazorii Z L1 şi Z T rezultă o valoare acoperitoare, care
( II )
depăşeşte suma fazorială; în consecinţă, se adoptă cea mai mică dintre valorile Z pp1
calculate cu valorile de mai sus. S-a notat cu K rep1 şi K rep 2 coeficienţii de repartiţie
(sau ramificaţie) care determină modificarea impedanţei măsurate de releul de
impedanţă 1 datorită supraalimentării dinspre sursa C, la un defect în K 2, sau dinspre
C şi B, la un defect în K3, pe barele de joasă tensiune ale transformatorului T. Pentru
selectivitatea funcţionării, protecţia de distanţă trebuie desensibilizată în raport cu
valoarea de pornire a treptei rapide a protecţiei 2, la un defect în capătul zonei
protejate, în punctul K2. Raportând tensiunea remanentă pentru un scurtcircuit în K2
la curentul de defect, se obţine:
U rem1 ( K 2 ) Z L1 I A + Z (ppI )2 ( I A + I C )  I 
= = Z L1 + Z (ppI )2 1 + C  (4.73)
I sccA ( K 2 ) IA  IA 
În relaţia (4.73), I A = I sccA ( K 2 ) şi I C = I sccC ( K 2 ) sunt curenţi de defect furnizaţi
de sursele A, respectiv C, la un defect în K2.
 IC 
Se observă că paranteza 1 +  determină coeficientul de repartiţie K rep1 >1
 I A
'
care intervine în expresia (4.71). Amplificând expresia (4.73) cu K sig = 0,8 se obţine
( II )
valoarea de pornire Z pp1 ; analog, pentru (4.72), considerând în staţia de transformare
T, toate transformatoarele în paralel (pentru a rezulta impedanţa minimă).
• Valoarea de pornire pentru zona III se determină astfel; când există şi o zonă
( III ) ( II )
IV de protecţie, calculul pentru Z pp1 se face analog cu calculul reglajelor Z pp1 ; când
zona III este ultima zonă de acţionare a protecţiei de distanţă aceasta nu mai este
delimitată de elementul de măsură a impedanţei, ci este dată de elementul de pornire
(Zpr). Analog se procedează când zona IV este ultima zonă de protecţie.

4.7.7 Verificarea sensibilităţii protecţiei de distanţă

În cazul unei protecţii de distanţă se verifică: sensibilitatea elementului de

măsurat impedanţa şi sensibilitatea elementului de pornire a protecţiei. Sensibilitatea
elementului de măsurat impedanţa se verifică cu relaţia:
Z (ppII1)
K sens1 = ≥ 1,25 (4.74)
Z L1
ceea ce înseamnă că protecţia trebuie să acopere, cu zona II, cel puţin 25% din
elementul următor, spre consumatori (fig. 4.52). Atunci când condiţia (4.74) nu este
( II ) ( III )
îndeplinită, se adoptă Z pp1 = Z pp1 ; pentru asigurarea selectivităţii acţionării, treapta
de timp este urcată la nivelul celei corespunzătoare zonei III a protecţiei de distanţă
(linia întreruptă din fig. 4.52).

95
 Sensibilitatea elementului de pornire al protecţiei de distanţă se verifică din:
- condiţia de sensibilitate la suprasarcini, verificând dacă
Z pp1 = ( 0,7...0,8) Z sarc max ;
- condiţia de asigurare a funcţiei de rezervă a protecţiei, pentru defecte la
capătul opus elementului protejat:
Z pp1
K sens 2 = ≥ 1,25 (4.75)
Z L1 + ( Z L 2 ∨ Z T )
În relaţia (4.75) se introduce, la numitor, fie impedanţa de linie Z L 2 , fie
impedanţa unui transformator din staţia T, notată cu Z T , cu un singur transformator
în funcţiune pentru a rezolva valoarea maximă a impedanţei.

4.7.8 Funcţionarea protecţiei de distanţă ca dispozitiv complex de

protecţie

După cum s-a menţionat anterior, protecţia de distanţă este o protecţie

complexă, cuprinzând un ansamblu întreg de elemente principale:
- elementul de pornire (EP),
- blocul rezistoarelor de putere (R),
- elementul de comutare a căderilor de tensiune proporţionale cu curentul
buclei de defect (ECI),
- elementul de comutare al tensiunilor secundare (ECU),
- elementul direcţional (ED),
- elementul de timp (T),
- elementul de măsură a impedanţei (EM),
- elementul de blocare la defecte în circuitele secundare de tensiune (BTT),
- elementul de blocare la pendulaţii (BP).
Mai există în plus dispozitive de încercare, reglaj, etc., iar unele tipuri de
protecţii sunt prevăzute cu dispozitive de conectare la schema de RAR monofazat.
Schema bloc a unei protecţii de distanţă cu un singur element de măsură este
reprezentată în fig.4.53 [8, 13, 31].
Semnificaţia şi funcţiile elementelor componente este următoarea:
♦ Elementul de pornire (EP) - conţinând patru relee maximale de curent (trei dintre
acestea controlează curenţii de fază şi al patrulea curentul de secvenţă
homopolară) sau trei relee de minimă impedanţă montate pe faze şi un releu
maximal de curent homopolar – primeşte în permanenţă informaţii asupra
regimului de funcţionare al liniei protejate prin mărimile secundare de la
transformatoarele de curent şi tensiune TC şi TT şi comandă la rândul său pornirea
elementului de timp (T) şi a elementelor de comutaţie în circuitele de curent (EC I)
şi de tensiune (ECU).

96
 S
TT

ECU T

+ Declan
şare

BTT BP ED EM

EP

R ECI
TC

Fig.4.53 Schema bloc a unei protecţii de distanţă cu un singur element de măsură

♦ Blocul rezistoarelor de putere (R) este constituit din trei rezistoare parcurse de
curenţii secundari de fază, conectate în stea şi un al patrulea rezistor conectat între
steaua primelor trei şi steaua TC, parcurs de curentul de secvenţă homopolară.
Blocul rezistoarelor de putere are rolul de a converti curenţii de fază şi curentul
homopolar în căderi de tensiune proporţionale, care sunt prelucrate de celelalte
blocuri ale protecţiei de distanţă.
♦ Elementul de comutare a căderilor de tensiune proporţionale cu curentul buclei
de defect (ECI), comută căderile de tensiune în rezistenţele R, astfel încât, în
funcţie de tipul defectului, să fie aplicate elementului EM şi elementului ED
căderile de tensiune necesare în vederea măsurării corecte a impedanţei de către
elementul EM şi acţionarea corectă a elementului ED.
♦ Elementul de comutare al tensiunilor secundare (ECU) efectuează în conformitate
cu comenzile primite de la elementul de pornire EP, comutarea circuitelor de
tensiune (în funcţie de tipul defectului şi de fazele pe care a apărut defectul),
aplicând elementului de măsură EM – prin intermediul contactelor comutate de
elementul de timp T (pentru zonele II, III şi IV) – şi elementului direcţional ED,

97
 tensiunile necesare pentru măsurarea corectă a impedanţei de către elementul EM
şi pentru acţionarea corectă a elementului ED.
♦ Elementul direcţional (ED) primeşte de la ECI şi ECU curentul respectiv tensiunea
de defect şi stabileşte sensul de circulaţie al puterii în regim de defect. ED permite
acţionarea protecţiei de distanţă numai pentru sensul de circulaţie al puterii de la
bare spre linie şi numai în ultima treaptă de temporizare permite declanşarea
indiferent de sens.
♦ Elementul de timp (T) porneşte prin comanda de la EP şi marchează momentele
corespunzătoare treptei I-a, a II-a, etc., asigurând în aceste momente trecerea
elementului de măsură a impedanţei de pe caracteristica de acţionare a treptei I pe
caracteristica treptei II-a etc.
♦ Elementul de măsură a impedanţei (EM) primeşte de la ECI curentul de defect şi
de la ECU prin intermediul elementului de timp tensiunea de defect, astfel încât
EM împreună cu T realizează o caracteristică t=f(Z) în trepte crescătoare.
♦ Elementul de blocare la defecte în circuitele secundare de tensiune (BTT) este
necesară întrucât, la dispariţia accidentală a tensiunii secundare, determinată de
arderea unor siguranţe sau întreruperea unor circuite secundare de tensiune,
protecţiile de distanţă cu elemente de pornire de minimă impedanţă demarează şi
comandă greşit deconectarea întrerupătorului în treaptă rapidă.
♦ Elementul de blocare la pendulaţii (BP) sesizează existenţa unui asemenea regim
anormal şi blochează protecţia de distanţă pentru a elimina posibilitatea acţionării
greşite.
În alte tipuri de protecţii de distanţă pot exista câte două elemente de măsură a
impedanţei pe fiecare fază, unul cu mărimile necesare în cazul scurtcircuitelor între
faze, iar celălalt – cu mărimile necesare în cazul scurtcircuitelor monofazate; în
asemenea cazuri nu mai sunt necesare comutări nici în circuitele de tensiune, nici în
circuitele căderilor de tensiune proporţionale cu valorile curenţilor ceea ce reprezintă
un avantaj al acestor tipuri de protecţii.
Protecţiile de distanţă au avantajul că asigură selectivitatea în reţelele cu
configuraţii foarte complexe, acţionând corect pentru toate tipurile de defecte şi sunt
rapide pentru defectele din treapta I-a, adică pe o porţiune de circa 80% din lungimea
zonei protejate.
Dezavantajul principal îl constituie lichidarea în treapta a II-a a defectelor pe o
porţiune de circa 20% din lungimea liniei protejate (porţiune de la fiecare capăt al
liniei), dezavantaj care poate fi eliminat prin realizarea unei protecţii de distanţă cu
transmiterea unor semnale de comandă la capătul opus al liniei.

98
 4.8 PROTECŢII DIFERENŢIALE ŞI COMPARATIVE ALE LINIILOR

4.8.1. Principiul de realizare

Lichidarea selectivă şi totodată rapidă a defectelor de pe liniile din reţelele

complexe se poate obţine nu numai prin protecţia de distanţă, ci şi prin protecţii
diferenţiale longitudinale, care compară sensurile curenţilor de la cele două capete ale
zonei protejate [8, 13].
În cazul liniilor scurte, protecţia de distanţă nu poate da rezultate bune, eroarea
posibilă în măsurarea impedanţei făcând imposibilă folosirea cu succes a treptei I,
mai ales dacă se ţine seama de influenţa arcului electric.
De asemenea, defectele care apar pe o porţiune de aproximativ 60% din
lungimea liniei sunt deconectate rapid numai de la un singur capăt, deconectarea de la
celălalt capăt producându-se în treapta a II-a. Acest dezavantaj poate duce (în special
în marile sisteme energetice) la pierderea stabilităţii sistemului precum şi producerea
de perturbaţii asupra liniilor de telecomunicaţii. În sfârşit, pentru realizarea unei
eficacităţi cât mai mari a reanclanşării automate, este necesară deconectarea
simultană rapidă de la ambele capete.
Prin introducerea protecţiei comparative longitudinală se răspund acestor
necesităţi, ea asigurând deconectarea simultană de la ambele capete ale liniei defecte,
oriunde s-ar produce defectul.
Principiul de funcţionare al protecţiei comparative longitudinale constă în
aceea că ea comandă declanşarea întrerupătorului pe baza comparării unor mărimi de
la cele două capete ale liniei, pentru transmiterea comenzii fiind necesară întotdeauna
o legătură între cele două capete ale liniei care este realizată prin cabluri de joasă
tensiune sau telefonice, iar mai recent printr-un canal de înaltă frecvenţă, care
foloseşte conductoarele liniei protejate, sau prin radio.
Protecţiile comparative longitudinale se realizează în două variante:
♦ cu curenţi de circulaţie, în care caz se compară sensul (convenţional) de
circulaţie al curenţilor de la cele două capete ale liniei pe baza principiului
diferenţial;
♦ cu echilibrarea tensiunilor, în care caz se compară căderile de tensiune
de la bornele rezistenţelor montate în secundarul transformatoarelor de
curent de la cele două capete ale liniei.

4.8.2 Protecţia comparativă longitudinală cu curenţi de circulaţie.

Pentru realizarea protecţiei, la începutul şi la sfârşitul elementului protejat se

instalează transformatoare de curent TC cu rapoarte de transformare identice.
Înfăşurările secundare ale TC de pe faza respectivă se leagă între ele, iar în paralel cu
ele se conectează înfăşurarea releului de curent (fig. 4.54) [8].
K

TC1
Ip1 Ip2 TC2

99
 I-I
Is2
I-I 1 2
Is1

Is1 Is2

Fig. 4.54 Schema de principiu monofilară a protecţiei

diferenţiale longitudinală cu curenţi de circulaţie

Curenţii secundari ai transformatoarelor de curent de la cele două capete sunt

comparaţi între ei, ca valoare şi fază, iar această comparaţie permite (ca la orice
protecţie diferenţială) determinarea poziţiei defectului (în interiorul sau în exteriorul
liniei protejate).
Pentru determinarea curentului în releu, este necesar să se stabilească pentru
toţi curenţii din schemă sensuri pozitive convenţionale. Conform schemei se poate
scrie:
Ir = Is1 – Is2 (4.76)
Curentul din releu este egal cu diferenţa fazorială a curenţilor din secundarul
celor două TC. În conductoarele care leagă înfăşurările secundare ale TC circulă
curenţi egali cu curenţii secundari ai TC. Din această cauză, protecţia se numeşte
diferenţială, iar schema se numeşte schema cu curenţi de circulaţie.
În funcţionare normală sau în cazul unui scurtcircuit în afara zonei limitate de
TC, curenţii primari de la cele două capete ale liniei, Ip1 şi Ip2 sunt egali ca valoare
şi coincid ca fază (săgeţile trasate continuu). Dacă raportul de transformare este
acelaşi, curenţii secundari Is1 şi Is2 sunt teoretic egali, curentul în releu fiind teoretic
egal cu zero:
Ir = Is1 – Is2 = 0 (4.77)
iar releul nu acţionează.
În cazul apariţiei unui defect pe linie în zona limitată de TC (în punctul K),
curenţii Ip1 şi Ip2 nu sunt în general, egali şi nu coincid ca fază (săgeţile cu linie
întreruptă). Curentul la locul defectului va fi:
Iscc = Ip1 + Ip2 (4.78)
De aceea curentul în releu va fi:
Ir = Iscc /nTC (4.79)
În caz de alimentare a liniei dintr-un singur capăt (de exemplu dacă Ip2 =0)
rezultă:
Ir = Is1 =Iscc /nTC (4.80)
Dacă Ir ≥ Ipr releul acţionează şi deconectează elementul defect.

100
 Din cele expuse, se observă că protecţia, conform principiului ei de
funcţionare, acţionează numai în cazul unui defect în zona protejată, limitată de
transformatoarele de curent.
Schema cu curenţi de circulaţie în execuţia analizată cu TC standardizate, se
poate utiliza numai pentru protecţia elementelor de circuit care nu depăşeşte câteva
sute de metri. Pentru lungimi mai mari se poate întâmpla ca secţiunea conductoarelor
auxiliare să rezulte foarte mare, mai mare decât secţiunea conductoarelor liniei
protejate.

4.8.3 Protecţia diferenţială longitudinală cu echilibrarea tensiunilor

Principiul de realizare şi funcţionare a unei protecţii diferenţiale longitudinale

cu echilibrarea tensiunilor este prezentată în fig.4.55 din care se observă că releele
diferenţiale se conectează în serie în circuitul diferenţial [8, 13].
TC1 TC2
L

I-I 1 2 I-I

R R

Fig. 4.55 Schema de principiu monofilară a protecţiei

diferenţiale longitudinală cu echilibrarea tensiunilor
În regim normal de funcţionare s-au la scurtcircuite exterioare, t.e.m. de la
bornele secundarelor TC sunt egale şi în opoziţie, deci prin circuitul diferenţial şi prin
relee nu circulă curent, protecţia fiind în repaus. La un scurtcircuit pe linia protejată,
datorită schimbării sensului convenţional al curentului de la unul din capete, cele
două tensiuni electromotoare devin aproximativ în fază şi prin circuitul diferenţial (şi
relee) circulă un curent mare, care provoacă acţionarea protecţiei.
Rezistenţele R sunt necesare deoarece în absenţa lor TC1 şi TC2 în regim
normal al liniei – când prin circuitul diferenţial al liniei nu circulă curent – ar
funcţiona în gol, ceea ce nu este permis. Principiul de funcţionare al schemei rămâne
acelaşi, în locul celor două t.e.m., circuitului diferenţial aplicându-i-se căderile de
tensiune de la bornele rezistenţelor R.

101
 4.8.4. Protecţia prin canal de înaltă frecvenţă

Protecţiile liniilor electrice aeriene prin înaltă frecvenţă utilizează drept canal
pentru transmisia informaţiei de la cele două capete ale liniei protejate un canal de
înaltă frecvenţă, fie conductoarele liniei de înaltă tensiune, fie canale radio.
Schema de principiu a protecţiei prin canale radio este prezentată în fig. 4.56.
A B
I1 I2
LEA

AR AR

CC CC
E E
1 2
R R

Fig. 4.56 Protecţii prin înaltă frecvenţă cu canale radio

Protecţiile prin înaltă frecvenţă care folosesc canale radio se bazează pe

utilizarea unor instalaţii de emisie – recepţie (E,R), cu cablu coaxial (CC) şi antenă
radio (AR) lucrând pe frecvenţe foarte înalte, în acest caz în locul cablului coaxial
putându-se folosi, pentru conducerea semnalului ghiduri de undă. Pentru liniile foarte
lungi sunt necesare instalaţii de radiorelee, pentru retransmisie pe parcurs.
Canalele de înaltă frecvenţă, pot servi şi pentru realizarea “interdeclanşării”
protecţiilor de distanţă, în sensul prelungirii zonei I de acţionare a acestora (la un
defect în zonă, cel puţin una din protecţiile de distanţă acţionează şi transmite un
semnal de declanşare la capătul opus al liniei protejate) [31, 44].
Protecţiile prin înaltă frecvenţă sunt:
• protecţii direcţionale cu blocaj prin înaltă frecvenţă;
• protecţii diferenţiale de fază.

4.8.4.1. Protecţii direcţionale cu blocaj prin înaltă frecvenţă

Realizate pe acelaşi principiu cu secţionările de curent direcţionale, protecţiile

direcţionale cu blocaj prin înaltă frecvenţă, compară sensurile convenţionale ale
curenţilor de la capetele liniei protejate. Prin canalele de înaltă frecvenţă se transmit
semnale de blocare a protecţiilor. Elementele de pornire ale protecţiilor direcţionale
care sesizează sensul de circulaţie al curentului de la linie la bare, transmit protecţiei
de la cealaltă extremitate, semnale de blocare, deci nici una din protecţiile
direcţionale ale unei linii pe care nu s-a produs un defect nu poate acţiona la
declanşare (fig.4.57).
La un defect în K pe L2, vor acţiona releele direcţionale 1, 3, 4 şi 6 şi
determină blocarea emiţătoarelor de la ambele capete ale liniei L2 ca urmare a
funcţionării simultane a protecţiilor 3 şi 4. Liniile L1 şi L3 nu sunt deconectate pentru
că releele direcţionale 2 şi 5 de sens opus, nu au lucrat şi deci nu comandă blocarea

102
emiţătoarelor din punctele respective, care continuă să emită semnale de întârziere
(blocare), recepţionate atât la locul de instalare a protecţiei, cât şi la capătul opus al
liniei [31, 44].

1 2 3 4 5 6

I1
I3 I4 I5 I6
I2
L1 L2 L3
Blochează Blochează
protecţia protecţia

Fig. 4.57 Formarea semnalelor de blocare pentru emiţătoarele de la

capetele liniei

4.8.4.2. Protecţii diferenţiale de fază

Protecţia comparativă de fază este o protecţie diferenţială care funcţionează pe

baza comparării fazelor curenţilor de la cele două capete ale zonei protejate [8].
În funcţionare normală (sau în cazul unui defect exterior) curenţii la cele două
capete ale liniei sunt în fază, adică trec prin valoarea zero în acelaşi moment.
Dispozitivul protecţiei comparative de fază realizează transmiterea unui semnal
(printr-un canal de înaltă frecvenţă) de la fiecare capăt către celălalt în momentul
trecerii prin zero a curentului de la capătul respectiv. Dacă semnalul primit la un
capăt nu coincide în timp cu trecerea prin valoarea zero a curentului de la celălalt
capăt, se comandă declanşarea întrerupătorului.
În cazul unui defect pe liniile alimentate de la un singur capăt, de la capătul
alimentat nu va sosi spre sursă nici un semnal (din cauză că nu circulă curent), însă
protecţia este realizată astfel încât comandă declanşarea.

103