Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Farcaș
Ozn-uri De Pe Celălalt Tărâm
1. FENOMENUL CONTACTAŢILOR.
OZNurile – obiect de adoraţie sinucigaşă. Secte de adoratori ai
extratereştrilor. „Fraţii spaţiali” transmit avertismente şi mesaje de pace unor
„contactaţi”. Dezamăgit de răspunsurile ştiinţei şi religiilor tradiţionale,
curentul New Age caută o nouă cale spre Sacru.
SECTA SINUCIGAŞĂ
„Noi venim din depărtările spaţiului şi, iată, acum neam părăsit
corpurile pe care le îmbrăcaserăm pentru a ne îndeplini misiunea terestră,
pentru a ne întoarce în lumea din care am venit, Regatul lui Dumnezeu.”
Acesta a fost ultimul mesaj lăsat pământenilor de cele 39 de victime (21 femei
şi 18 bărbaţi), între 26 şi 72 de ani, adepţi ai sectei Poarta Cerului numită, pe
Internet şi în acte oficiale, „WW Sursa Superioară”. Ei sau sinucis în martie
1997, folosind un amestec de barbiturice şi alcool.
Poliţia ia găsit în 26 martie (în urma unui apel telefonic anonim) întro
vilă valorând 1,6 milioane dolari din Rancho Santa Fe, o luxoasă zonă
rezidenţială aflată nu departe de San Diego (California). Cadavrele zăceau
întinse pe paturi şi saltele, fără a prezenta vreo urmă de violenţă, fiind toate
îmbrăcate la fel: pantaloni şi cămăşi negre, pantofi noi de tenis şi eşarfe
purpurii, ce le acopereau feţele. Aveau mâinile încrucişate pe piept, de parcă ar
fi dormit. Lângă fiecare cadavru se găseau actele de identitate, bani şi obiecte
personale. Secta era cunoscută, având filiale şi în New Mexico şi Arizona.
Membrii ei nu beau, nu fumau şi practicau celibatul, punând în cauză deschis
valorile tradiţionale ale familiei. Fiecare membru al sectei era asigurat, din
octombrie 1996, contra sumei de 1000 dolari, la o companie de asigurări din
Londra, pentru o valoare de un milion de dolari, plătibili în caz de deces, răpire
sau sechestrare de către extratereştri.
În urma victimelor a rămas o imensă cantitate de informaţii, mai ales pe
casete video şi pagini pe Internet, informaţii amestecând filosofii ezoterice cu
simboluri New Age, OZNuri, mesaje apocaliptice şi credinţe bizare din religii
exotice. Ei explicau că au plecat astfel pentru a întâlni un OZN ce se ascundea
în coada cometei HaleBopp – aceasta deschidea o fereastră (şansă rară) prin
care se puteau întoarce în patria lor cosmică. Aşa cum scriau: „Apropierea
cometei HaleBopp este ceea ce am aşteptat. Este momentul sosirii navei
spaţiale care ne va conduce în lumea lor, paradisul concret. Suntem fericiţi să
părăsim această lume.” După cum arată, în volumul UFOs and theAlien
Agenda (1997), Bob Larson, care a cercetat cu atenţie paginile web ale sectei,
victimele considerau corpul omenesc drept un „container, un vehicul” care
trebuie lepădat pentru „a putea promova clasa”. OZNul pe carel aşteptau
trebuia săi ducă în „Lumea Lor”, unde urmau să atingă „nivelul următor,
situat deasupra celui uman”. Ei mai spuneau că, o dată cu botezul primit de la
Sfântul Ioan, spiritul superior al lui Hristos sa încarnat în trupul
pământeanului Iisus, ales ca reprezentant printre oameni al Nivelului Următor.
El a fost trimis pe Pământ pentru a transmite oamenilor, în esenţă, un singur
mesaj: „Dacă vreţi să ajungeţi în Ceruri, Eu pot să vă duc prin poarta cea bună
aceasta însă cere să renunţaţi la tot ce vă aparţine”, adică, după interpretarea
şefilor sectei, la familie, la sentimente, la minte şi chiar la trup. Ei afirmau că
adevărata sinucidere nu era gestul pe care urmau ei săl comită, ci, dimpotrivă,
sinuciderea este „să te întorci împotriva Nivelului Următor atunci când acesta ţi
se oferă”.
Bob Larson, care nu este străin de un anumit fundamentalism creştin,
trage singura concluzie pe care io îngăduie poziţia sa, şi anume că secta
„Poarta Cerului” nu este altceva decât o manifestare a lucrărilor Diavolului. De
aceea, cu atât mai mare ia fost mirarea atunci când a constatat că membrii
sectei considerau că ei reprezintă singura cale dreaptă, singura cale a binelui,
care este chemată să lupte cu numeroasele forţe ale răului: luciferieni veniţi din
spaţiu, îngeri căzuţi, rase de demoni, care constituie laolaltă cei mai mari
duşmani ai omenirii. În viziunea lor, aceste forţe ale răului erau responsabile,
între altele, de numeroasele răpiri de oameni efectuate de OZNuri, cu
îngăduinţa guvernului american, care primea în schimb acces la tehnologii
avansate.
Şeful sectei, Marshall Herff Applewhite, care se numea pe sine însuşi
„Do”, era profesor de muzică şi fost cântăreţ de operă; el a fost şi student la un
seminar presbiterian, pe care însă nu 1a terminat. La moartea sa, avea 65 de
ani şi era cunoscut ca un individ fanatic şi intolerant. La conducerea sectei era
secondat de Bonnie Lu Trousdale Nettles, „bătrânul grupului”, astrolog, pe
numele său extraterestru „Ti”. Amândoi afirmau că au venit de pe o altă
planetă sub formă de îngeri. Bob Larson a descoperit că cei doi fuseseră şi
liderii unei versiuni preliminare a acestei secte, creată prin anul 1970 – în
cadrul ei, însă, purtând numele de Bo şi Peep. Ei ocupaseră deja primele pagini
ale unor publicaţii ca Time magazine sau Newsweek în octombrie 1975, când
pretindeau că vor fi în curând ucişi, apoi (la trei zile şi jumătate) vor învia din
morţi şi se vor înălţa la ceruri întrun OZN. Alte investigaţii ale lui Larson lau
condus la concluzia că cei doi se întâlniseră întrun spital, unde Applewhite
venise săşi trateze homosexualitatea, şi căpătaseră convingerea că se mai
întâlniseră înainte şi în alte vieţi. Cei doi au ajuns curând la concluzia
reconfortantă că, pentru a accede la un Nivel Superior de spiritualitate,
trebuiau să renunţe la viaţa sexuală ş.a.m.d.
Puterea carismatică de convingere a acestor doi conducători spirituali,
înarmaţi cu o ideologie de tip New Age*, a strâns în jurul lor, în timp, sute de
adepţi, care şiau abandonat bunurile pământeşti pentru a urma această nouă
credinţă şi care au fost ţinuţi întro relativă izolare, astfel încât să se detaşeze
complet de „cele lumeşti”, respectiva detaşare dovedinduse crucială în
hotărârea lor pentru gestul sinucigaş. Devotamentul membrilor sectei era atât
de copleşitor încât aceştia considerau că individualitatea lor nu mai conta –
sau, aşa cum se exprima una dintre victime în mesajul său înregistrat pe
bandă video, „Eu nu sunt nimic fără Ti şi Do”.
Chiar şi în prezent, după această tragedie absurdă, se pare că mai există
încă sute de alţi adepţi ai „Porţii Cerului”, care cred în secret în învăţăturile lui
Applewhite. Cel puţin încă un caz de sinucidere, pe lângă cele de mai sus, mai
poate fi pus pe seama acestei mişcări – Robert Louis Nichols din Marysville,
California, care, deşi cu o oarecare întârziere, sa hotărât săşi urmeze maestrul
pe marele drum spre „Nivelul Superior”.
Grupuri precum „Poarta Cerului” – mai general, grupuri de adoratori ai
unor puteri nepământene care aparent ne vizitează prin OZNuri – există cu
sutele numai în S. U. A. De cele mai multe ori, ele spun că preocupările lor nu
sunt religioase, ci „spirituale”. Nici cazurile de sacrificii de sine pentru crezul lor
nu sunt singulare. Putem da câteva exemple.
În decembrie 1982, Laverne Landis, de 48 de ani, a fost găsită moartă nu
departe de Grand Marais, Minnesota, în nordul Statelor Unite. Ea, împreună cu
încă o persoană, au petrecut patru săptămâni în sălbăticie, pretinzând că au
primit instrucţiuni de la „o putere superioară”, care lea poruncit să aştepte
acolo sosirea unei farfurii zburătoare. În acest timp, sau hrănit doar cu
vitamine şi apă dintrun lac din apropiere.
Landis a fost găsită la circa o sută de metri în afara şoselei, la volanul
maşinii sale, căreia i se terminase benzina. Autopsia a dovedit că moartea sur
venise din cauza frigului, a deshidratării şi a foamei.
Însoţitorul ei, Gerald Flack, un electrician de 38 de ani din West St. Paul,
a fost găsit în stare de semiconştienţă pe şoseaua Gunflint Trail, la 41 de mile
spre nordvest de Grand Marais. El a avut nevoie ulterior de tratament pentru
vindecarea traumatismelor cauzate de frig. După afirmaţiile celor ce îl
cunoşteau, Flack devenise obsedat de OZNuri. Era o persoană inteligentă şi
educată, care, în urma acestei patimi, „îşi schimbase brusc, în ultimele şase
opt luni, întreaga personalitate, întregul mod de viaţă”. El căpătase convingerea
că primea mesaje de la o putere superioară prin canalul reprezentat de Landis.
Cel mai recent dintre aceste mesaje spunea să meargă până la capătul şoselei
Gunflint Trail şi să aştepte acolo să fie contactaţi. Aşa cum declara Frank
Redfield, locţiitorul şerifului districtual, nu sa semnalat în zona respectivă nici
un OZN şi nu sau putut aduce nici argumente care să incrimineze pe cineva
pentru acest deces.
La acest caz tragic se pot adăuga şi altele, cum ar fi cel al Gloriei Lee,
care şia descris contactele psihice cu extraterestrul „J. W.” de pe Jupiter în
cartea Why We Are Here (1959). În 1962, ea a fost găsită moartă de foame într
o cameră de motel din Washington, după un post de două luni pentru pace, pe
care 1a efectuat la ordinele fraţilor spaţiali. Membrii unei alte secte, condusă
de Dorothy Martin, care comunica prin scriere automată cu extratereştrii, şiau
părăsit în 1954 serviciile, au rupt orice legătură cu lumea, aşteptând venirea
anunţată a unui OZN, acesta urmând săi salveze în timpul unei iminente
catastrofe geologice ce avea să lovească Pământul. Chiar şi organizaţia Templul
Poporului a lui Jim Jones, care a organizat o sinucidere colectivă în jungla din
Guyana, era adepta mişcării New Age. De asemenea, nu trebuie uitate nici alte
secte, cum ar fi „Ordinul Templului Solar”, care în ultimii ani a numărat 74 de
victime ale unor sinucideri rituale în Elveţia, Canada şi Franţa.
Jacques Vallee, în volumul Confrontation, expune un caz în care două
persoane, aparţinând unui grup spiritualist, au fost găsite moarte pe vârful
unui deal din apropiere de Rio de Janeiro. Data morţii putea fi între 16 şi 20
august 1966. Cauza morţii a fost „stop cardiac”. Nu sau găsit urme de violenţă
şi nici de otrăvire. În zonă sau semnalat în perioada respectivă OZNuri. Şi
exemplele pot continua.
Tot Jacques Vallee observă că, în toate ţările, este pe cale să se nască o
adevărată subcultură ce consideră că umanitatea are un destin mai înalt,
pentru care trebuie să accepte anumite sacrificii. Din ce în ce mai mulţi oameni
renunţă la viaţa lor confortabilă, citadină, la slujbe cu responsabilităţi şi bine
remunerate, numai pentru că li sau comunicat, de la instanţe nepământeşti,
mesaje în care li se cerea să procedeze astfel. De cele mai multe ori, este vorba
despre persoane de vârstă medie, cu familii, care nu se deosebesc cu nimic de
nişte oameni obişnuiţi. Ei se retrag undeva, de pildă întrun sat de munte,
continuând să aştepte noi mesaje. Şi sunt fericiţi. Toate aceste experienţe
dramatice dovedesc faptul că îndărătul lor se află un fenomen mult mai serios
şi mai complex decât o simplă dorinţă de popularitate sau o escrocherie.
Despre cultul adoratorilor de OZNuri, Victor Kembach, în Dicţionarul de
mitologie generală (1995), spunea că este „comparabil cu orice cargocult şi cu
alte forme de milenarism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează
îndeosebi teritoriile civilizate, fructificânduse în păturile intermediare; astfel,
cu cât civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat
de produsele ei, cu atât e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea
salvatoare a extratereştrilor”. Tot acolo, Victor Kernbach se declară de acord cu
o afirmaţie pe care am făcuto eu însumi mai demult, în volumul De ce tac
civilizaţiile extraterestre (1983), şi anume că „ar fi o dovadă de mărginire ca,
datorită acestor aberaţii, să taxăm ca misticism cercetarea întregului fenomen
OZN”. Mai mult decât atât, cred că îndărătul mişcării New Age se ascunde
căutarea disperată a unor adevăruri mai adânci decât cele pe care ni le poate
oferi azi ştiinţa sau religia – e drept, pe nişte căi alternative. Şi măcar pentru
această sinceră dorinţă de cunoaştere mişcarea merită atenţia noastră.
CINE SUNT CONTACTAŢII?
Sectele de adoratori ai OZNurilor îşi au una dintre cele mai solide
rădăcini, la începutul anilor '50, în aşanumitul fenomen al contactaţilor,
persoane care au convingerea că sunt adevăraţi ambasadori, acreditaţi pe
Pământ de civilizaţiile extraterestre, reprezentate prin vizitatori coborâţi cu
ajutorul OZNurilor. Sarcina contactaţilor ar fi de a transmite omenirii anumite
mesaje, de cele mai multe ori avertismente privind pericolele înarmării
nucleare, sau de ai învăţa pe pământeni anumite deprinderi etice. Pentru a
înţelege mai bine toate faţetele acestui interesant fenomen, merită să
parcurgem pe scurt, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai cunoscute
cazuri de contactaţi.
George Adamski (18911965), de origine poloneză, a imigrant în SUA cu
părinţii săi în 1893. El şia câştigat existenţa lucrând între 1916 şi 1926 ca om
de serviciu în Parcul Naţional Yellowstone, ca muncitor întro moară din
Portland, ca antreprenor pentru construcţii de beton în Los Angeles apoi, dintr
o dată, în 1926, a început să predea pe cont propriu fllosofia, în special cea
asiatică. În anii '30, „profesorul” Adamski a întemeiat o mănăstire în Laguna
Beech (California), numită „Ordinul Regal al Tibetului”. Aici a produs vin
„pentru scopuri religioase”. În acest scop, el a trebuit să beneficieze de o
dispensă specială, având în vedere prohibiţia. Ulterior, a recunoscut că vinul
produs era suficient pentru a aproviziona toată California de sud; aceasta ia
permis lui Adamski să acumuleze o oarecare avere. În timpul celui deal Doilea
Război Mondial, el şi nevasta lui au lucrat întrun mic restaurant, aflat în
proprietatea unui student al lui Adamski, la poalele muntelui Palomar din
California. Se ştie că, în vremea aceea, pe acest munte se afla observatorul
astronomic cu cel mai mare telescop din lume.
Astronom amator, eroul nostru poseda un telescop cu oglinda de 15
centimetri, cu care pretindea că ar fi văzut, în 9 octombrie 1946, un OZN
imens, în formă de trabuc. Apoi, în august 1947, a asistat la procesiunea a nu
mai puţin de 184 OZNuri, care au trecut pe deasupra muntelui Palomar. El a
afirmat că, la sfârşitul anului 1949, a primit vizita a doi specialişti de la baza
militară navală din San Diego. Aceştia lau rugat să încerce împreună
fotografierea unor OZNuri, montând un aparat foto la telescop. Au realizat
astfel împreună două fotografii excelente cu discuri de provenienţă misterioasă;
aceste fotografii au fost luate spre expertizare de cei doi specialişti, care au
garantat apoi autenticitatea lor. Întâmplarea ia adus lui Adamski o anumită
celebritate pe plan local. (După mai mulţi ani, câţiva reporteri au verificat
aceste afirmaţii; cei doi au fost găsiţi – ei erau angajaţi întradevăr la locul
indicat, dar spuneau că au trecut doar întâmplător pe la restaurantul unde
lucra Adamski, că nu cunoşteau preocupările acestuia şi că nu au luat cu ei
nici un fel de fotografii cu OZNuri.).
Adamski îşi va publica observaţiile în revista Fate, în 1950. În următorii
ani, face mai multe fotografii spectaculoase, între care, probabil cele mai
interesante, sunt cele din dimineaţa zilei de 5 martie 1951, în care se poate
urmări modul în care mai multe „nave de cercetare” discoidale, luminoase,
părăsesc pe rând o „navămamă” lunguiaţă, mult mai mare.
În această perioadă, diverse persoane afirmă că au văzut, întro zonă
deşertică din California, OZNuri coborând la sol şi din ele au ieşit nişte fiinţe
stranii. Adamski se hotărăşte să verifice informaţia. După mai multe încercări
infructuoase, în 20 noiembrie 1952, vede şi el, împreună cu secretara sa şi cu
cinci însoţitori, o navă gigantică, în formă de trabuc, planând deasupra
munţilor. Adamski este convins că nava a venit să1 întâlnească pe el. Face
câteva fotografii, după care se îndreaptă cu maşina spre locul unde aparent
nava se pregăteşte să aterizeze. Ajuns acolo, Adamski coboară, rugândui pe
ceilalţi să se întoarcă şi să1 urmărească de la distanţă timp de o oră, fără să
intervină, în afară de cazul în care ar fi făcut semne, cerând ajutor. El are
asupra sa un aparat cu care încearcă să filmeze obiectul. Nava însă se
îndepărtează şi dispare, urmărită de nişte avioane de vânătoare. Pe când
Adamski îşi strângea aparatele, apare o săgeată luminoasă pe cer, în urma ei,
pe şaua dintre două dealuri, aterizând o navă discoidală, argintie, de
dimensiuni mai mici. Brusc, Adamski vede, la vreo trei sute de metri de el, într
o râpă, un ins cu înfăţişare omenească, înalt de vreo 1,70 metri, cu păr blond
carei cădea pe umeri, îmbrăcat întrun costum de schi maro. Înţelege brusc că
se află în prezenţa unui om venit dintro altă lume. Urmează o discuţie între cei
doi prin gesturi, prin telepatie şi, din când în când, cu ajutorul limbii engleze.
Vizitatorul îi transmite că se numeşte Orthon şi că nava sa a venit de pe Venus
cu o misiune prietenească. Adaugă că extratereştrii sunt foarte îngrijoraţi de
experienţele nucleare pământene, care strică echilibrul ecologic al Universului.
Totodată, individul îi mărturiseşte că şi extratereştrii cred în „Creatorul a tot ce
există”. Adamski va scrie mai târziu:„…Noi, pe Pământ, ştim realmente foarte
puţin despre acest Creator… Înţelegerea noastră este superficială. A lor este
mult mai largă. Ei respectă Legile Creatorului, şi nu legile materialiste, aşa cum
fac oamenii de pe Pământ”. Extraterestrul mai spune că OZNurile vin de pe
multe planete, atât din Sistemul Solar, cât şi din afara acestuia. Unele tentative
de aterizare sau terminat prin prăbuşirea navelor. O parte din aceste
catastrofe au fost cauzate de atitudinea duşmănoasă a oamenilor. Deşi mulţi
extratereştri vor umbla, neştiuţi, pe străzile oraşelor Pământului, nu va exista
nici o aterizare publică, oficială. „în cazul unei astfel de aterizări, teama în
rândurile oamenilor ar fi atât de imensă încât vizitatorii ar fi probabil rupţi în
bucăţi de pământeni.” Când Adamski întreabă dacă extratereştrii au luat cu ei
vreodată pământeni în navele lor, răspunsul este un zâmbet larg şi o mişcare
discretă a capului în sens afirmativ. Lui Adamski nu i se permite săl
fotografieze; acesta, totuşi, face navei câteva clişee, dar alienul îi confiscă filmul
nedevelopat, promiţândui să il înapoieze cu o altă ocazie. La expirarea orei
convenite, extraterestrul se retrage. Prietenii lui Adamski, care au urmărit
întâlnirea de la distanţă, vin să1 recupereze. Ei fac mulaje după urmele de
paşi, rămase în nisip, ale vizitatorului. În numărul din 24 noiembrie 1952 a
revistei Phoenix Gazette, va apărea o primă relatare a acestei istorii, însoţită de
o fotografie de proastă calitate a OZNului şi de schiţe ale urmelor de paşi.
În 13 decembrie, la ora 9.10, Adamski vede din nou venind mica navă
discoidală. În timp ce plutea nu departe de el, Adamski, care ţinuse tot timpul
aparatele la îndemână, reuşeşte să facă două fotografii. La un moment dat, pe o
latură a discului se deschide o uşiţă, apare o mână carei aruncă o casetă cu
filmul reţinut, apoi îi face un semn de bun rămas. Discul îşi ia zborul peste
proprietatea Palomar Gardens, unde un alt martor va face şi el o fotografie cu
un aparat Kodak. Filmul înapoiat va fi developat, dar pe acesta, în locul
imaginii discului, se vor vedea doar nişte simboluri ciudate, aceleaşi cu cele din
urmele de paşi. Semnificaţia simbolurilor nu a fost descifrată până în prezent.
Adamski scrie un text de şaizeci de pagini, pe carel oferă scriitorului britanic
Desmond Leslie. Acest text va constitui sâmburele cărţii Flying Saucers Have
Landed, apărută în septembrie 1953, avândui drept autori pe Leslie şi
Adamski. Cartea va fi un mare succes şi se va vinde în peste 100.000 de
exemplare. Se consideră că ea a constituit actul de naştere al fenomenului
contactaţilor.
Urmează alte observaţii, fotografii, filme, ca şi alte contacte. Eroul nostru
va fi luat în cele din urmă întro astfel de navă, va survola partea întunecată a
Lunii (pe care va vedea păduri şi oraşe în adâncul unor văi), va vizita planeta.
Saturn, va efectua o călătorie pe Venus, unde va vedea minunile unei civilizaţii
mult mai avansate decât a noastră ş.a.m.d. Inutil să spunem că cercetări
ulterioare ale acestor astre nau revelat nimic în acest sens. Între altele, are
convorbiri cu „Maestrul”, un filosof al extratereştrilor având 1000 de ani. Acesta
îi explică faptul că extratereştrii au venit pe Pământ pentru a încerca să salveze
omenirea de ameninţarea unui război nuclear, dar şi pentru a încerca să
oprească expansiunea armelor nucleare, care ar putea otrăvi în viitor şi alte
planete. Adamski capătă convingerea că a fost ales de această civilizaţie
extraterestră să propage în rândurile oamenilor venirea Fraţilor Spaţiali. El va
întemeia o sectă în acest scop. Vor urma cărţile Inside the Space Ships (1955)
şi Flying Saucers Farewell (1961), ambele scrise de el cu multă putere de
convingere.
Reacţia oficială (dar şi a omului de pe stradă cu o minimă instruire) nu
este greu de intuit. Despre OZNurile pe care lea fotografiat, obţinând în final
imagini neobişnuit de clare, sa spus că sunt falsuri şi că reprezintă, de fapt,
capacul unui felinar cu gaz din California ultimei decade a secolului trecut, un
aspirator sau, eventual, un adăpător pentru găini. Opiniile negative sau
accentuat atunci când a devenit public faptul că Adamski întemeiase înainte de
război secta numită „Ordinul Regal al Tibetului”, fiind totodată în relaţii strânse
cu William Dudley Pelley, şeful mişcării fasciste din S. U. A., ca şi cu alte secte
şi mişcări similare care au înflorit în această perioadă în zonă.
În ianuarie 1955, publicistul James W. Moseley efectuează o anchetă pe
cont propriu şi descoperă că multe dintre afirmaţiile lui Adamski nu stau în
picioare. Martorii care îl urmăriseră în deşert, în 20 noiembrie 1952, se aflau
prea departe şi întro poziţie din care nu puteau zări extraterestrul; fotograful
independent din ziua de 12 decembrie (nu 13, cum sa pretins) de fapt nu
făcuse nici o fotografie, toate fotografiile aparţinândui lui Adamski; textele
scrise iniţial au fost „îmbunătăţite” de diverse mâini, până să ajungă la tipar
etc.
Totuşi, cercetările ulterioare asupra negativelor acestor fotografii,
efectuate de specialişti renumiţi, cu aparatura cea mai sofisticată, nau reuşit
să descopere nici o fraudă. Pew Marley, din Hollywood, declara la terminarea
unei expertize că dacă fotografiile ar fi totuşi falsuri, ele sunt cele mai reuşite pe
care lea întâlnit în viaţa lui. În plus, din numeroase ţări a fost semnalată
efectuarea unor fotografii şi filme de către persoane care nu auziseră în viaţa lor
de Adamski, reprezentând exact acelaşi tip de vehicul, cu aceleaşi detalii de
pildă, trei emisfere plasate în partea de jos, întrun triunghi echilateral. Astfel,
în 26 februarie 1965, Madeleine Roedeffer, din Silver Springs (Maryland),
filmează decolarea unui OZN identic, surprinzând pe peliculă o stranie
metamorfoză în care emisferele se retrag pe rând, iar partea din spate pare să
se alungească, înainte ca vehiculul să accelereze şi să dispară. Un capac de
felinar nu prea este capabil de o atare performanţă. Dar mai sunt şi alte semne
de întrebare. În călătoria sa cosmică, Adamski descrie efectele traversării unei
centuri de radiaţii în jurul Pământului. Abia peste câţiva ani se vor descoperi
centurile de radiaţii Van Allen, iar în 1962 astronautul John Glenn va semnala
efecte surprinzător de asemănătoare. Toate acestea pot fi greu considerate doar
roade ale unei fantezii prea bogate. Adamski vorbeşte despre extratereştri care
trăiesc, deghizaţi, pe Pământ, despre faptul că Pământul e un soi de creşă
pentru o civilizaţie care face primii paşi ai evoluţiei sale, despre oameni răpiţi
de OZNuri şi duşi să trăiască pe alte planete, ca şi despre multe alte elemente
care vor reveni mai târziu, eventual sub hipnoză, în rapoartele unor martori.
Călătoria lui Adamski pe Venus a fost ridiculizată mai ales după ce
sondele spaţiale au descoperit că la suprafaţa acestei planete condiţiile sunt cu
totul improprii vieţii – o temperatură de 460 grade Celsius, vânturi de 350
kilometri pe oră, fugărind nori de acid sulfuric groşi de 50 kilometri. Dar,
admiţând că legătura prin telepatie cu misteriosul vizitator ar fi avut cu
adevărat loc, ne întrebăm – transmiterea telepatică a numelor proprii se face
oare fără greş?! Nu putea fi cumva confundată „Venus” cu o altă planetă din
Univers, sau nu putea fi vorba chiar despre o călătorie reală, dar întro bază
spaţială de pe Venus, ori întro lume virtuală (de tipul realităţii virtuale,
experimentată şi pe calculatoarele noastre)? Sau interlocutorul misterios nu
putea oare să dea o informaţie voit greşită, pentru aşi disimula vizita îndărătul
unei perdele de confuzie? Ipoteza aceasta este cu atât mai demnă de atenţie cu
cât situaţii similare se întâlnesc în rapoarte, mult mai des decât ar crede unii,
drept pentru care considerăm că e necesar să mai revenim asupra lor mai
încolo, pe parcursul acestei lucrări.
Mai mulţi asociaţi sau prieteni ai lui Adamski se vor declara şi ei
contactaţi printre aceştia se numără autori de cărţi, ca John McCoy, George
Hunt Williamson, Ray şi Rex Stanford, sau întemeietori de secte, ca faimosul
părinte al bisericii scientologice L. Ron Hubbard.
Truman Bethurum era mecanic de întreţinere, cu studiile liceale
neterminate. El avea 54 de ani şi lucra la asfaltarea unei şosele în California, în
zona deşertului Mojave, în iulie 1952, întro noapte, în vreme ce dormea lângă
instalaţiile pe care le avea în grijă, este trezit de opt sau zece omuleţi măsurând
între 1,40 şi 1,50 metri în înălţime, carel invită, întro englezească fluentă, să
urce întro farfurie zburătoare, unde face cunoştinţă cu şefa expediţiei, numită
Aura Rhanes, o femeie splendidă, deşi bunică, pe care o va reîntâlni mai târziu
şi întrun restaurant – atunci, ea va sorbi un suc de portocale şi se va face că
nul mai cunoaşte. Ea îi spune că sunt veniţi de pe planeta Clarion, o lume
ideală, unde nu există boli, medici, politicieni sau impozite, pentru a nu mai
vorbi de arme nucleare. Această lume este ascunsă vederii pământenilor, fiind
pe aceeaşi orbită cu Terra, dar în partea dindărătul Soarelui. Pământul ar
putea deveni o planetă fericită, aidoma ei, dacă oamenii vor gândi şi vor acţiona
corect. Dacă nu, „apele din deserturile voastre vor fi mai ales lacrimi” Cei de pe
Clarion vizitau de mult timp Pământul cu navele lor, iar acum erau foarte
îngrijoraţi de înarmarea atomică a pământenilor care poate cauza „o dezordine
considerabilă” în spaţiul cosmic. Căpitanul Rhanes se mai arăta preocupată şi
de deteriorarea valorilor familiei pe planeta noastră. La îndemnul lui Adamski,
Bethurum a publicat în 1954 o carte intitulată Aboard a Flying Saucer,
detaliind experienţele sale cu extratereştrii.
Un alt faimos contactat, Daniel Fry, era specialist în confecţionarea de
aparatură pentru noile tipuri de rachete americane, lucrând la poligonul din
White Sands (New Mexico), şi se pare era prieten cu Ronald Reagan, viitorul
preşedinte al S. U. A. În noaptea de 4 iulie 1950, pierzând autobuzul, se
îndrepta spre casă pe jos, prin câmpul deschis, când un OZN oval coboară
brusc din cer, aterizând la circa 20 de metri de el. Fry se apropie, curios, dar
aude dintro dată un avertisment în engleză să rămână locului, deoarece este în
pericol. Apoi aceeaşi voce încearcă săl calmeze. Va afla că vocea aparţinea unui
extraterestru pe nume Alan. Vizitatorul îl invită să facă o călătorie cu o farfurie
zburătoare. Ajuns la bord, Fry face o plimbare până la New York (circa 3000 de
kilometri) şi înapoi în 30 de minute. La această viteză fantastică (aproximativ de
zece ori viteza sunetului), Fry na simţit decât o vagă mişcare. Ocupanţii OZN
ului îi spun că sunt urmaşii celor ce au scăpat din marea bătălie dintre
Atlantida şi Lemuria şi care au emigrat în trecut în spaţiu. Îi mai spun că
civilizaţia pământească se îndreaptă către un holocaust nuclear şi că va
supravieţui încercărilor care o aşteaptă doar dacă se va înstăpâni „înţelegerea”
între naţiunile Pământului. Extratereştrii nu doreau să ia legătura oficial cu
autorităţile pământene deoarece un astfel de contact ar fi avut efecte
dezastruoase asupra echilibrului sufletesc al oamenilor. Fry a fost apoi
îndemnat să scrie întro carte tot ce a văzut şi a auzit.
Fry va publica volumele: The White Sands Incident (1954) şiAlan's
Message to Men of Earth (1955) şi va crea un ordin cvasireligios numit
„Understanding”. La un moment dat, el a acceptat să fie supus testului cu
detectorul de minciuni întro emisiune transmisă în direct la televizor;
rezultatul a demonstrat că nu spunea adevărul, ceea ce ia adus numeroase
critici. Totuşi, se întreabă analiştii, ce interes putea să aibă Fry săşi pericliteze
o carieră bănoasă pentru o minciună?
Lista contactaţilor poate continua cu pictorul de firme american Howard
Menger. Primul său contact a avut loc în 1932, pe când se plimba întro
pădure. Aici a întâlnit o tânără frumoasă, cu păr lung şi blond, ce şedea pe un
bolovan, pe malul unui pârâu. Fata era îmbrăcată întrun costum de schi
translucid. Ia spus lui Menger că ea şi însoţitorii ei „au venit de foarte
departe”, pentru „a lua legătura cu ai noştri”. În timpul celui deal Doilea
Război Mondial, Menger va mai avea parte de mai multe astfel de întâlniri.
La sfârşitul războiului, Menger se stabileşte în New Jersey, unde deschide
un atelier de pictat firme. La un moment dat, în iunie 1946, simte o nevoie
irezistibilă să se întoarcă în pădurea unde avusese prima întâlnire. Nu după
mult timp, aterizează un OZN imens, având formă de clopot. Din navă coboară
trei persoane îmbrăcate în costumul de schi, deacum binecunoscut: blonda pe
care o întâlnise cu ani în urmă şi doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Cei trei îl invită
pe Menger întro călătorie prin spaţiu. El este dus astfel să viziteze oraşe de pe
Lună şi numeroase alte locuri miraculoase. Vizitatorii îi spun că întro viaţă
precedentă el a trăit pe Jupiter şi că a fost încarnat acum pe Pământ pentru
binele omenirii. El va scrie cartea From Outer Space to You (1959), în care sunt
incluse numeroase scheme de maşinării, întocmite conform indicaţiilor primite
de la extratereştri; din păcate, atunci când respectivele maşinării au fost
realizate, sa constatat că nu puteau funcţiona. A publicat apoi şi un disc cu
cântece cosmice. La ferma sa din New Jersey, Menger se apucă să organizeze
pentru marele public întâlniri cu extratereştri, care parese erau contrafăcute.
La începutul anilor '60, el îşi retractează în bună măsură istoria, bălmăjind
ceva despre un experiment organizat de CIA. Toate acestea nul împiedică să
revină la sfârşitul anilor '80 cu o nouă carte, în care retractează retractarea şi
istoriseşte noile sale aventuri cosmice.
Un alt contactat faimos a fost Orfeo Angelucci, mecanic de aviaţie. În ziua
de 23 mai 1952, după ce şia terminat lucrul la firma Lockheed, sa întâlnit pe
un câmp lângă Los Angeles cu două globuri de lumină verde din interiorul
cărora i sa adresat o voce, care aparţinea unor „fraţi spaţiali” (space brothers).
Aceştia iau spus că ei urmăreau de mult „evoluţia spirituală a omului” şi şiau
exprimat teama că „progresele materiale” ale omenirii vor pune în pericol
evoluţia vieţii. Un al doilea contact a avut loc în 23 iulie 1952. Angelucci a
văzut un OZN aterizând pe o porţiune secată din albia râului Los Angeles. OZN
ul avea forma unui iglu şi era dintrun material translucid. Cu această ocazie,
mecanicul de aviaţie a fost luat la bordul navei, la o mare înălţime, de unde
putea vedea Pământul printrun perete transparent.
În 2 august, în timp ce se plimba noaptea, aude întâi nişte paşi, apoi
vocea deja cunoscută din precedentele contacte. Fratele spaţial Neptun îi
transmite că extratereştri numesc Pământul „ţinutul durerilor” şi că un
dezastru numit, Marele Accident„ ameninţă să distrugă planeta în anul 1986.
„Fraţii spaţiali” sunt aici să ne ajute. În ianuarie 1953, Angelucci spune că a
suferit o amnezie de o săptămână şi că a fost transportat, spiritual, pe o altă
planetă. Aici a întâlnit o frumoasă extraterestră numită Lyra şi pe prietenul
acesteia, Orion. Angelucci a aflat cu această ocazie că el este încarnarea pe
Pământ a unui extraterestru numit (de asemenea) Neptun. El se va întâlni cu
fraţii spaţiali, de repetate ori, întrun garaj de autobuze.
Angelucci va publica în 1955 o carte cu tentă mistică, The Secret of the
Saucers, în care oferea mostre din filosofia „fraţilor spaţiali”. Între altele, aceştia
iau spus: „Cu toată frumuseţea sa aparentă, Pământul este un Purgatoriu…
Ura, egoismul şi cruzimea răsar din nenumărate locuri ale sale, precum o ceaţă
întunecată… Învăţătorul vostru va spus că Dumnezeu înseamnă iubire, şi în
aceste cuvinte simple se află toate secretele şi toate misterele Pământului şi ale
lumilor de dincolo de el.” O altă idee din carte este că „fraţii spaţiali” (el afirmă
că şi Iisus Hristos făcea parte din această categorie) trăiesc printre noi, neştiuţi,
pregătind noua eră care va să vină.
Claude Vorilhon, pilot de curse şi ziarist din Franţa, a fost invitat întro
navă spaţială de un omuleţ întâlnit în noaptea de 13 decembrie 1973. Claude a
efectuat astfel mai multe călătorii spaţiale în care a văzut o mulţime de lucruri
stranii şi a făcut, după afirmaţiile sale, o baie deosebit de plăcută, în prezenţa
unor femeirobot foarte atrăgătoare. Tot la bordul navei, spune el, sa întâlnit
cu fiinţe dotate cu o raţiune superioară, numite Elohim. Acestea lau invitat să
le fie ambasadorul lor printre pământeni şi să pregătească o nouă venire a lor
pe Pământ. După cum se ştie, Elohim este numele plural al Dumnezeului
biblic. Cu această ocazie, i sa explicat faptul că extratereştrii au creat specia
umană acum 25.000 de ani, ulterior fiind trimişi pentru îndrumarea
pământenilor contactaţi precum: Moise, Buddha, Iisus, Mahomed sau Joseph
Smith (întemeietorul sectei mormonilor). Ei erau componenţi ai acestui
Dumnezeu plural şi continuau să trăiască la ora actuală pe o planetă „a celor
veşnici”, pe care şi eroul nostru a apucat să o viziteze. La o deplasare făcută în
1993 la Moscova, Vorilhon a declarat că omul nu a fost creat de Dumnezeu, şi
nici nu este rezultatul final al evoluţiei speciilor, ci a fost creat de aceşti
Elohimi, după chipul şi asemănarea lor, cu ajutorul unor tehnici de inginerie
genetică. Cu o altă ocazie, el afirmase că un consiliu extraterestru judecă
fiecare om după moarte, decizând dacă merită să fie reîncarnat pe această
planetă sau urmează să fie aruncat întrun cuptor şi distrus definitiv. Vorilhon,
chemat să se alăture seriei divine menţionate mai sus, îşi va schimba numele
în Rael şi va întemeia secta raelienilor, propovăduind pacea, iubirea şi viaţa
cumpătată.
Raelienii devotaţi poartă medalioane mari, cu o zvastică în interiorul
stelei lui David – simbol primit, zic ei, de la extratereştri – promovează uneori
nuditatea (pentru a putea intra mai bine în contact cu fiinţele extrapă
mântene), contactele sexuale libere, inclusiv de grup, şi plănuiesc să
construiască o ambasadă la Ierusalim, unde extratereştrii vor coborî în anul
2025. După părerea lor, Biblia trebuie reinterpretată, pentru a se pătrunde
înţelesul unor fapte istorisite în ea. De pildă, pomul cunoaşterii binelui şi răului
ar fi, în opinia lor, cărţile de ştiinţă, iar şarpele ar simboliza un grup de savanţi
extratereştri care au transmis omului această ştiinţă, ce iniţial le fusese
interzisă pământenilor. Turnul lui Babei era, de fapt, o imensă navă cosmică,
zidurile Ierihonului au fost distruse cu un dispozitiv cu ultrasunete, Fecioara
Maria a fost inseminată artificial de un extraterestru ş.a.m.d. Rael însuşi a
declarat că este rezultatul unei hibridări similare, cu sămânţă adusă de pe
planeta „celor veşnici”.
Un caz deosebit, ce trebuie adus în discuţie, este cel al fermierului
elveţian ciung Eduard Meier cel care sa întâlnit cu extratereştrii prima oară în
28 ianuarie 1975, după care relaţiile lor au devenit sistematice. Controversatul
contactat afirmă că a intrat în legătură cu creaturi din roiul stelar al Pleiadelor
(Cloşca cu Pui), aflat la circa 400 anilumină de noi (stele în general tinere,
deosebit de active, deci improprii vieţii), una dintre acestea fiind blonda
Semjase, de o frumuseţe tulburătoare în ciuda vârstei sale de 400 de ani, care
îi spunea că pământenii trebuie săşi statornicească singuri pacea şi iubirea
universală, neajutaţi de nimeni din afară. În ciuda cărţilor şi numeroaselor
articole pe care lea scris, Meier a continuat să trăiască la ferma sa, la fel ca şi
înainte. Descrierile sale, deosebit de verosimile, ca şi cărţile altor autori,
precum Gary Kinder sau Wendele Stevens, au fost însoţite de câteva sute de
fotografii şi filme, de excelentă calitate, cu OZNuri (făcute cu o singură mână,
zicea el, graţie concursului primit din partea extratereştrilor). Din păcate,
supuse analizei cu calculatorul, imaginile sau dovedit a fi trucate, iar în casa
lui au fost găsite şi machetele care puteau fi utilizate în acest scop.
Un contactat mai puţin cunoscut a fost Richard Miller. În 1954, aparent
întâmplător, el intră în legătură prin radio cu o instanţă extraterestră carei
cere să meargă întrun loc izolat în apropierea oraşului Ann Arbor (Michigan).
După o aşteptare de un sfert de oră, vede coborând din cer şi aterizând nu
departe de el un obiect discoidal. Mai târziu, va afla că numele OZNului era
Phoenix. În partea de jos a vehiculului se deschide o trapă, din care coboară o
scăriţă. În deschizătură, Miller vede un tânăr îmbrăcat întro salopetă maro
care îl invită cu gesturi prietenoase să urce. Ajunge astfel să viziteze nava. În
camera de comandă, îl întâlneşte pe comandant, numit Soltec, care i se
adresează întro englezească perfectă, explicândui că au venit de pe planeta
Centurus, aflată în sistemul Alfa Centauri. Planeta lor ţine de o „Confederaţie
Universală” de peste 680 planete care şiau câştigat dreptul de a fi membre ale
acesteia datorită progreselor făcute pe calea evoluţiei.
Miller mai află că, pentru a deveni membră a acestei confederaţii,
civilizaţia Pământului trebuie să urce pe o treaptă mai înaltă a valorilor
spirituale: „Când iubirea de aproapele vostru vă va caracteriza pe toţi, atunci
Fiii Luminii îşi vor face apariţia şi Regatul Dumnezeului vostru se va înstăpâni
pe Pământ.” Miller îşi dă seama că extratereştrii folosesc numele de „Fiii
Luminii” pentru aceleaşi entităţi care în Biblie sunt numite îngeri. Soltec
menţionează că cei ce critică fenomenul OZN au întrebat adesea de ce
extratereştrii nu contactează guvernele pământene în mod oficial, dacă sunt
atât de avansaţi. El era acum în măsură să ofere un răspuns, şi anume că, spre
deosebire de ceea ce se credea, extratereştrii contactaseră în ultimul timp atât
guverne, cât şi savanţi de vârf, dar aceştia respinseseră cu dispreţ mâna
întinsă, deoarece nu doreau să renunţe la puterea lor, în perspectiva Noii Ere
(New Age) care va veni. Ei sau înţeles să instituie o politică de dezinformare,
motiv pentru care extratereştrii sau hotărât să contacteze oameni obişnuiţi, în
speranţa că, treptat, numărul celor ce înţeleg va creşte şi populaţia va ajunge
să impună schimbarea conducătorilor politici. Soltec îi mai povesteşte că în
vechime locuitorii Atlantidei şi cei ai Lemuriei, mânaţi de lăcomie, au purtat un
război termonuclear ucigător. Acum există pericolul ca istoria să se repete.
„Oare nuşi dau seama oamenii că distrugerea materiei este opusă voinţei
Creatorului materiei?” Tot de la Soltec, Miller află că Pământul se îndreaptă
spre un nor de particule radioactive, iar navele extraterestre care orbitează în
jurul planetei noastre ne protejează de ameninţarea lor.
Contactele lui Miller cu extratereştrii au durat timp de peste douăzeci de
ani, comunicările primite fiind atent înregistrate în numeroase scrieri şi benzi
magnetice.
Frank Stranges a fost (ca şi Daniel Fry) un alt contactat cu o bună
pregătire universitară. El a fost adesea întrebat ce anume 1a determinat să se
încurce în această poveste. După declaraţiile sale, publicate în trei cărţi,
începând din 1956 el a avut mai multe întâlniri cu fiinţe extraterestre. De pildă,
întro bună zi, fiind cu treabă în clădirea Pentagonului din Washington,
Stranges sa întâlnit cu un individ numit Val Thorn care era venit din… Venus.
Deşi înfăţişarea sa era perfect umană, individul respectiv avea mâini moi, ca şi
când nar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente.
Deşi până atunci nu se mai întâlniseră, extraterestrul îi ştia numele. Spunea că
se află aici pentru nişte probleme privind îmbrăcămintea. Avea pe el o salopetă
care nu se închidea pe piept cu un fermorar, ci era suficient să pună alături
cele două laturi şi să treacă palma peste piept pentru ca laturile să se lipească
printro sudură invizibilă, graţie unei forţe misterioase.
Stranges va afla că Val Thom era un soi de misionar interplanetar în
slujba „Domnului”. Val şi tovarăşii săi aveau impresia că omul se depărtase
prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie de ajutor, pentru a fi adus înapoi pe
drumul cel drept. După spusele lui Stranges, straniul vizitator iar fi făcut o
aluzie din care se putea înţelege că ar putea fi aceeaşi persoană cu Iisus
Hristos.
Despre Val Thorn se mai spuneau şi alte istorii bizare. Dacă ar fi să1
credem pe ofiţerul Harley Andrew Byrd, întro zi de la mijlocul lunii martie
1957, un OZN ar fi aterizat, în văzul a doi poliţişti, în zona oraşului Alexandria
(Virginia), la circa 22 de kilometri sud de clădirea Pentagonului. Din OZN a
coborât un bărbat tânăr şi chipeş care sa dus direct la maşina poliţiştilor,
rugândui, întro englezească impecabilă, să1 ducă la Ministerul de Război
cunoscut şi sub numele de Pentagon. Poliţiştii au luat legătura cu oficialităţile
în drept şi Val Thorn a fost primit de unul dintre locţiitorii ministrului, apoi,
timp de două ore, de vicepreşedintele Statelor Unite (devenit mai târziu
preşedinte) – Richard Nixon. După aceasta, Val Thorn a fost găzduit întro
încăpere din Pentagon, până în 16 martie 1960, când sa întors în locuinţa sa
subterană de pe Venus.
Merită o menţiune fugară secta ISOZEN (Internelle Synthese Operative
Zetetique Energetique etNucleonique…) din Franţa, condusă de J. Martin şi J.
P. Appel, reunind câteva mii de adepţi, care, la începutul anilor '80, făceau
pregătiri pentru o emigrare masivă pe o planetă din zona Alfa Centauri.
Respectivii indivizi promovau şi o morală mai libertină, ceea ce a dus în cele din
urmă la desfiinţarea sectei, prin hotărâre judecătorească, pentru orgii, trafic de
droguri, proxenetism şi şantaj. În aceeaşi zonă geografică, o altă sectă umbla să
achiziţioneze în 1981 o fermă lângă Cevennes (Franţa), pentru a creşte tritoni
de baltă. Aceştia urmau să fie expediaţi pe planeta Baal, care sar găsi undeva
lângă steaua Betelgeuse, cu ajutorul unor OZNuri ce urmau să sosească la
momentul potrivit. Sectanţii primiseră informaţia că civilizaţia acestei planete
era pe cale de dispariţie, deoarece reprezentanţii ei sufereau de sterilitate.
Ultima lor salvare erau tritonii de baltă…
2. Întâlniri de gradul iv.
OZNurile – o problemă mai serioasă decât pare la prima vedere. Mii de
rapoarte privind răpiri de oameni. Extratereştrii folosesc oamenii drept cobai de
reproducere? Care este deosebirea dintre răpiţi şi contactaţi?
ÎNCEPUTUL UNEI MITOLOGII.
În ziua de 24 iunie 1947, la ora două după amiaza, Kenneth Arnold îşi
lua zborul de pe un aeroport din zona Cascade Mountains, din statul
Washington, cu avionul său personal Callier, cu un singur motor şi un singur
loc, special conceput pentru zona muntoasă. Kenneth Arnold avea 32 de ani şi
era un om de afaceri cu o solidă reputaţie, care concepuse şi patentase un
sistem de control al incendiilor, din instalarea căruia câştiga destul de bine. În
plus, era locţiitor de şef al poliţiei (Deputy Federal US Marshal) în oraşul său.
În ziua aceea, el dorea să ajungă în oraşul Yakima din statul Washington. Pe
drum, şia propus să se abată puţin de la traseul obişnuit pentru a încerca să
găsească un avion de transport Curtess C46 al Marinei, care dispăruse în
zonă. Premiul pentru găsirea lui era de 5 000 de dolari. Kenneth Arnold avea la
activ peste 4 000 ore de zbor, precum şi un permis special pentru astfel de
operaţii de salvare, avionul său putând ateriza sau decola pe piste scurte şi
neamenajate.
În acea zi de 24 iunie vremea era splendidă, iar vizibilitatea excelentă.
Kenneth a examinat cu atenţie zona, fără a descoperi însă nici o urmă a
avionului dispărut. La un moment dat, pe când efectua o întoarcere, o lumină
extraordinar de puternică 1a orbit pentru câteva secunde. O clipă, şia
imaginat că este pe cale să se ciocnească de un alt avion. Apoi şia dat seama
că lumina venea de la o formaţie de patru obiecte, urmate de alte cinci,
zburând strălucitoare în bătaia soarelui, în două şiruri paralele, deasupra
muntelui Rainier (4 400 metri) Unul dintre obiecte era mai întunecat, avea o
formă de semilună şi un soi de cupolă deasupra. Observarea a durat trei
minute şi ia permis pilotului să estimeze, în funcţie de nişte repere de pe sol,
că viteza obiectelor era de cel puţin 2 100 kilometri pe oră. Nici un avion
pământean nu putea atinge o asemenea viteză; abia peste patru luni urma să
se stabilească primul record supersonic, cu puţin peste 1200 kilometri pe oră.
Când, în jurul orei patru, a aterizat la Yakima, Kenneth ia relatat istoria
lui Al Baxter, comandantul aeroportului, făcândui şi o serie de schiţe. Acesta a
chemat câţiva instructori de elicoptere şi piloţi, pentru aşi da cu părerea. Unul
dintre ei a opinat că poate era vorba despre nişte rachete teleghidate,
experimentate la o bază militară apropiată. Descrierile nu prea se potriveau
însă. Kenneth şia continuat zborul spre Pendleton, în Oregon. Rutina cerea ca
primul comandant de aeroport săi transmită celui deal doilea cele raportate
de pilot. Deci, atunci când a aterizat, eroul nostru era deja aşteptat de o seamă
de persoane avide de amănunte. Kenneth era de acum pe cale să creadă că a
fost martorul experimentării unei arme secrete, care putea fi una rusească. Sa
hotărât să viziteze deci biroul local al FBI. Acesta era însă închis. Atunci sa
îndreptat către un ziar local. Aici se afla şi corespondentul Bill Becquette, care
a expediat ştirea agenţiei Associated Press. Între altele, textul menţiona că
obiectele nu aveau aripi şi zburau săltând, aidoma planarii unei farfurioare
aruncate razant pe suprafaţa unei ape. A doua zi, presa din întreaga lume
preluase, cu titluri de o şchioapă, ştirea că un pilot american se întâlnise cu
nişte farfurii zburătoare.
A urmat o avalanşă de vizite, scrisori, telegrame, telefoane, cărora
martorul a încercat, timp de trei zile, să le facă faţă cu eroism. La capătul lor,
declara că are impresia că este singurul om sănătos întro imensă casă de
nebuni. El a încercat să se refugieze întro altă localitate, unde să fie lăsat în
pace. In tot acest timp, el continua să fie convins că văzuse nişte aparate
militare secrete. Presa, precum şi o parte a marelui public începeau să creadă
însă că obiectele erau de origine nepământeană.
Ulterior, sa constatat că nu era nici prima semnalare a unor obiecte
zburătoare neidentificate, nici măcar prima care câştigase atenţia presei.
Seriozitatea şi credibilitatea lui Kenneth Arnold a făcut însă din relatarea sa
prima care a căpătat o atât de largă publicitate. De acum înainte, termenul
bizar de „farfurie zburătoare” va desemna pentru toată lumea ceva straniu şi
nefiresc, în genul unei maşini zburătoare, posibil de origine extraterestră.
Încă mai important, de acum înainte o mulţime de oameni care până
atunci nu ar fi avut curajul săşi împărtăşească păţaniile, vor începe să
raporteze întâlniri asemănătoare. Numai în iunie şi iulie 1947 vor fi raportate
850 de întâmplări cu OZNuri. Între ele, faimosul caz din 4 iulie 1947, când din
nou presa din lumea întreagă va relata ştirea că la Roswell (New Mexico) sa
prăbuşit un OZN şi au fost capturaţi câţiva extratereştri morţi, ce au fost duşi
în mare secret la o bază a aviaţiei militare – ştire dezminţită, evident, a doua zi
de oficialităţi. Desigur, inevitabil, au apărut şi farsele cu false OZNuri.
Oamenii de ştiinţă, ca şi marele public, au încercat să găsească explicaţii
pentru toate aceste relatări, inclusiv pentru observaţiile lui Kenneth Arnold.
Pe lângă pasionaţii noului fenomen, care sau grăbit să vorbească de
pildă despre o invazie extraterestră, sa creat o categorie de persoane (numite
debunkers) care şiau propus să demonstreze că toate OZNurile au cauze
obişnuite. Unele OZNuri, spuneau aceştia, sunt explicabile în limitele a ceea ce
cunoaştem (planete strălucitoare, reflectarea razelor soarelui pe parbrizul
avionului etc), iar celelalte au tot cauze naturale, pe care le putem intui şi
explica în viitorul apropiat. Acest optimism na rezistat însă analizelor.
Deoarece situaţia devenea îngrijorătoare, în iulie 1947 a fost solicitat FBI să
încerce să dezlege misterul, apoi au fost însărcinate cu această misiune alte
organisme oficiale, unele dintre ele secrete. La ora actuală, după mai bine de
cincizeci de ani, situaţia încă nu sa limpezit.
Kenneth Arnold, care a devenit, desigur, şi ţinta unor glume răutăcioase,
declara peste mulţi ani: „Sunt absolut sigur de ceea ce am văzut; dar, credeţi
mă, dacă aş mai vedea un fenomen de genul acesta pe cer, chiar şi o casă cu
etaj zburătoare, naş mai sufla nimănui o vorbă.”
Pe parcurs, sa descoperit că discuri zburătoare fuseseră văzute cu mult
timp în urmă, inclusiv de observatori avizaţi. De pildă, faimosul astronom
francez Charles Joseph Messier, creatorul catalogului de nebuloase folosit şi
azi, a ţinut o comunicare ştiinţifică în 1777 despre observarea mai multor OZN
uri pe care lea descris drept „discuri rotunde, întunecate”. Cât despre expresia
de „farfurie zburătoare”, sa găsit că ea fusese folosită în presă pentru
descrierea unor obiecte zburătore misterioase încă de prin 1880 (e drept, fără
ca termenul „să prindă”).
Pe parcursul celor cincizeci de ani scurşi după întâmplarea cu Kenneth
Arnold, a avut loc şi o anumită modificare a atitudinii marelui public. Un
sondaj Gallup din 1966 arăta că 40% din locuitorii SUA erau convinşi că OZN
rile sunt reale; în 1974, această cifră a crescut la 54%, în 1980 la 60%, iar în
1984 la 80%. În 1971, o anchetă organizată de revista Industrial Research
dovedea că 54% din oamenii de ştiinţă credeau că e probabil ca OZNurile să
existe. În 1993, 40% din americani erau convinşi că extratereştrii au vizitat
Pământul. O altă anchetă, organizată de revista Newsweek în 1996, arăta că
48% din americani credeau în realitatea OZNurilor, iar 29% credeau că
omenirea a intrat deja în contact cu extratereştrii. Această evoluţie se datora,
între altele, faptului că fenomenul OZN sa îmbogăţit cu zeci de mii de noi
rapoarte privind întâlniri deosebit de spectaculoase (e drept, totuşi suficient de
eluzive pentru a nu fi în măsură să convingă comunitatea oamenilor de ştiinţă).
Urmele lăsate pe sol de obiecte care au fost văzute aterizând au fost examinate
cu toată atenţia, atestânduse că unele dintre efectele constatate (de pildă,
puternica iradiere) nu puteau fi produse prin activitate umană. Destul de multe
OZNuri au fost văzute de astronauţi în spaţiul extraterestru, ceea ce excludea
posibilitatea ca ele să fi fost fenomene atmosferice. Alte ciudăţenii, cum ar fi
mutilările de animale (care la mijlocul anilor '80 trecuseră de 10 000), cercurile
şi alte figuri geometrice apărute în lanurile de cereale, au fost asociate şi ele
OZNurilor, lărgind ipostazele în care era percepută activitatea acestora. La ora
actuală, cititorul român interesat de subiect are la îndemână o bibliografie
suficient de bogată ca să nu mai fie cazul să dăm exemple în acest sens.
RĂPIRI DE OAMENI EFECTUATE DE OZNURI.
Există însă un domeniu care, deşi la un moment dat avea un statut
marginal şi jenant, a ajuns treptat în primplanul întregului fenomen OZN.
Tocmai când poveştile contactaţilor începuseră să cadă întro anumită
desuetudine, au început să prolifereze cele legate de presupusele răpiri de
oameni efectuate de OZNuri.
Primele cazuri raportate păreau tot atât de absurde ca şi poveştile
contactaţilor. De pildă, tânărul Antonio Villas Boas afirma că în noaptea de 15
octombrie 1957, în timp ce ara cu tractorul pe un câmp din Brazilia, a fost
sechestrat de nişte omuleţi întro navă şi adus în situaţia de a avea o
experienţă sexuală cu o creatură feminoidă. Apoi, în noaptea de 19 septembrie
1961, negrul Barney Hill şi soţia sa albă Betty, care se întorceau cu maşina
dintro vacanţă petrecută în Canada, către locuinţa lor din Portsmouth (New
Hampshire S. U. A.), au fost escortaţi întrun OZN, unde li sa făcut o
examinare medicală. Sociologul Thomas E. Bullard a întreprins o anchetă prin
care a dovedit că între aceste istorii, cărora li se mai adaugă şi o a treia, mai
puţin mediatizată, na existat nici o posibilă contaminare. Oricum, cele două
istorii de mai sus sunt considerate „pietrele de temelie” ale întregului şir care a
urmat. La acestea se adaugă şi cazul lui Herbert Schirmer, un poliţist din
Ashland, Nebraska, care, patrulând în noaptea de 3 decembrie 1967, la ora
2.00, a văzut un obiect luminos, ovoidal, aşezat pe şosea. Din obiect au coborât
câteva creaturi care lau invitat pentru o jumătate de oră în navă, unde a văzut
o mulţime de lucruri stranii şi sau transmis nişte mesaje.
În ultimele două cazuri de mai sus, majoritatea detaliilor răpirii au ieşit
la iveală prin regresie hipnotică, efectuată de psihologi profesionişti. Prin
această tehnică, cel hipnotizat este pus să se întoarcă, în amintire, întrun
moment trecut al vieţii sale. Metoda are o eficacitate bine verificată; dacă, de
pildă, ni se sugerează că neam întors în clasa întâi şcolară, ne vom vedea înjur
toţi colegii, îi vom şti pe nume, vom putea descrie planşele de pe pereţi etc, într
un mod imposibil de reprodus în starea obişnuită de trezie. Metoda nu este
proprie analizei fenomenelor paranormale; ea se foloseşte şi în criminalistică,
pentru ca martorii săşi amintească detalii pe care altminteri nu le mai ţin
minte, ori de către psihologul ceşi pune pacientul să retrăiască evenimentele în
care el bănuieşte că sa întâmplat un eveniment traumatizant.
La vremea respectivă, însă, nici lumea ştiinţifică, nici opinia publică nu
erau dispuse să accepte realitatea unor răpiri efectuate de OZNuri. O primă
schimbare a produso cazul din orăşelul Pascagoula. (Mississippi), aflat pe
malul Golfului Mexic. În 11 octombrie 1973, în jurul orei 19.00, Charles
Hickson (45 ani) şi Calvin Parker (19 ani), contramaistru, respectiv muncitor la
şantierul naval local, pescuiau pe malul râului Pascagoula. Lângă ei a coborât
un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri. Din obiect au ieşit nişte
creaturi înfricoşătoare, care iau paralizat pe cei doi şi iau transportat în navă.
A urmat o examinare de tip medical, după care cei doi au fost duşi înapoi pe
malul râului, iar nava a decolat şi a dispărut. Întorşi în oraş, Hickson şi Calvin
sau dus direct la biroul şerifului şi au povestit întâmplarea. Aici sa efectuat o
anchetă poliţienească în toată regula. Fără ştirea martorilor, totul a fost
înregistrat pe bandă, inclusiv discuţiile pe care cei doi leau purtat când au fost
lăsaţi singuri pentru un timp; în declaraţiile lor nu apare însă nici o fisură.
Prof. Dr. James Harder, de la Universitatea Berkeley (California) şi prof. Dr. J.
Allen Hynek, de la Universitatea din Evanston (Illinois) iau anchetat peste
câteva zile pe cei răpiţi, ca şi pe poliţiştii care iau interogat. Cele două victime
ale răpirii au fost hipnotizate, fiecare separat, şi sub hipnoză au repovestit
întâmplarea. Mărturiile lor au coincis în mod remarcabil. Hickson a fost supus
şi testării cu detectorul de minciuni. Nu sa găsit nici un indiciu că ar fi vorba
de o farsă. Cazul a beneficiat de o intensă mediatizare, determinând, pentru
prima dată, o schimbare de optică asupra fenomenului răpirilor, la nivelul
marelui public şi al specialiştilor.
Fie că numărul de cazuri a crescut în următorii ani, fie că martorii erau
mai dispuşi să le raporteze, fapt e că numărul rapoartelor de răpire înregistrate
anual a ajuns să fie înjur de zece în anii 197374, 25 în 1976, ceva mai puţine,
dar de o stranietate crescândă în 197778, după care creşterea e reluată cu 27
rapoarte în 1979, 49 în 1980, 41 în 1981. Acestor mărturii li se adaugă „răpirile
retroactive”, parte ţinute secrete până atunci, parte readuse în conştiinţă prin
metoda regresiei hipnotice. La ora actuală, se ştie că între anii 1966 şi 1972 au
fost depuse 27 rapoarte de răpiri, dar în perioada menţionată ele au fost
ignorate.
Unele răpiri au beneficiat şi de martori. Astfel, în seara zilei de 5
noiembrie 1975, şapte muncitori forestieri se întorceau întro camionetă spre
casele lor din Snowflake, lângă Heber (Arizona). Pe la ora 18.15, în timp ce
treceau Printro pădure, au zărit întrun luminiş, la circa 20 de metri, un OZN
dis coidal. Şoferul opreşte camioneta, iar unul dintre muncitori, Travis Walton,
de 22 ani, se apropie şi este izbit de o rază de lumină. Ceilalţi fug îngroziţi, apoi
se întorc ruşinaţi, dar nici colegul lor, nici OZNul nu mai erau nicăieri.
Urmează o anchetă a poliţiei, întărită cu examinări cu detectorul de minciuni,
dar toţi susţin morţiş aceeaşi istorie. În seara zilei de 10 noiembrie, Walton
reapare, confuz şi înfricoşat. Supus interogatoriului, atât de către oficialităţi,
cât şi de cercetători ai fenomenului OZN, el povesteşte şi repovesteşte aceeaşiI
istorie. A fost adus la bordul navei, examinat de două tipuri de creaturi: nişte
omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu
aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.
Fenomenul răpirilor de oameni efectuate de OZNuri se va contura şi mai
clar în anii următori, graţie cărţilor publicate de câţiva investigatori OZN, care
au fost în acelaşi timp şi autori de excepţie. De pildă, cazul Betty Andreasson
Luca a fost investigat, începând din 1977, de către Raymond E. Fowler, care i
aj consacrat, în timp, patru cărţi, devenite de referinţă, intitulate: The
Andreasson Affair (1979), The Andreasson Affair – Phase Two (1982), The
Watchers: The Secret Design Behind UFO Abduction (1990) şi The Watchers II:
Exploring UFOs and the NearDeath Experience (1995), dintre care primele
două au fost traduse şi în româneşte (cu titlul Cazul Andreasson).
Leo Sprinkle, până în 1989 profesor de psihologie la Universitatea
statului Wyoming din Laramie, a fost printre primii universitari care sa
aplecat, cu instrumente cu adevărat ştiinţifice, asupra fenomenului răpirilor.
Începând din 1982, el a organizat anual la Laramie întâlniri ale persoanelor
răpite şi ale cercetătorilor OZN (aşanumitele Rocky Mountain Conferences).
După 1989, a fost silit să demisioneze din postul său de profesor activ,
întră altele deoarece devenise notorie declaraţia sa precum că el însuşi ar fi fost
răpit de un OZN. Sprinkle a rămas în continuare consultant şi „profesor emerit”
al Universităţii. În 1994, avea la activ peste 300 de cazuri de răpiri studiate
personal. Practician remarcabil în domeniul regresiei hipnotice, el a fost
preocupat nu doar de răpiri, ci şi de alte zone ale paranormalului, cum ar fi
reîncarnările şi amintirile din presupuse vieţi anterioare. Sprinkle recunoaşte
că nu poate garanta că informaţia obţinută prin regresie este adevărată sau
falsă, dar constată că ea ajută la însănătoşirea multor pacienţi. El a efectuat şi
studii statistice, pentru a găsi corelaţii semnificative între răpirile OZN şi altei
experienţe paranormale. Crezul său ştiinţific, în toate aceste direcţii, este: „să
continuăm să explorăm, în timp ce continuăm să ne îndoim”. Aşa cum scria în
1981, convingerea sa este că aceste fenomene fac parte dintrun plan a cărui
finalitate este transformarea pământenilor în cetăţeni ai Cosmosului, plan pus
în practică de fiinţe în esenţă binevoitoare.
Budd Hopkins este un artist din NewYork, ale cărui sculpturi abstracte
pot fi admirate, de pildă, la faimosul Muzeu Whitney şi la şi mai faimoasele
Galerii Guggenheim. La un moment dat, pe când OZNurile nul preocupau
câtuşi de puţin, a fost rugat să ajute un tânăr care avusese o experienţă de
lacună în timp„ în timp ce parcursese, noaptea, cu maşina, o anumită porţiune
de şosea, după care rămăsese cu obsesii şi o stare accentuată de rău. Hopkins
sa adresat în acest sens unei psihoterapeute newyorkeze, specializată în
tratamente prin hipnoză, dr. Aphrodite Clamar. Regresia hipnotică efectuată de
aceasta asupra tânărului a scos la iveală istoria unei răpiri OZN cu conotaţii
sexuale. Au urmat circa o duzină de alte persoane, fiecare debitând sub
hipnoză întâmplări care păreau construite pe acelaşi calapod. Pentru psihote
rapeută, toate cele dezgropate astfel formau un fenomen psihic straniu, inedit
şi deocamdată inexplicabil, în timp ce Budd Hopkins credea că îndărătul lor se
aflau semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Omuleţii
cenuşii, cu ochi imenşi şi înfăţişare de insectă, descrişi în cazurile examinate
de Budd Hopkins ca autori ai răpirilor OZN, taie cu sânge rece în carnea
victimelor umane paralizate, le montează implanturi şi nu le înţeleg angajarea
afectivă când e vorba, de pildă, de pierderea unui copil. Treptat, Hopkins a
ajuns la concluzia că era vorba despre un imens experiment genetic, practicat
asupra omenirii, de multe milenii încoace, efectuat de entităţi venite dintro altă
lume, care încercau săşi ascundă activităţile ştergând memoria victimelor (de
unde acea „lacună în timp”). Budd Hopkins şia publicat aceste idei în cartea
Missing Time (1981). Reacţia publicului a fost promptă şi concretizată în
scrisori de la 400 de persoane care aveau impresia că au trăit un incident
asemănător. Din aceste scrisori îşi va selecţiona autorul, care a început el
însuşi să aplice regresia hipnotică, viitoarele sale anchete.
Dar cartea lui Hopkins a adus şi alte revelaţii – faptul că majoritatea celor
în cauză au avut parte de răpiri repetate, dintre care prima în jurul vârstei de
56 ani, ori faptul că familii întregi au fost şi continuă să fie urmărite astfel,
generaţie după generaţie. În Intruders (1987), cea dea doua carte a sa,
Hopkins descrie în premieră cazul Kathie Davis, în care, aparent, ea a fost
însămânţată artificial cu ocazia unei răpiri, ca apoi, peste câteva luni, să i se
extragă fătul. După câţiva ani, din nou cu ocazia unei răpiri, i se prezintă un
copilaş hibrid, cu aspect fragil şi bolnăvicios, spunânduise că este copilul ei.
„Sarcina întreruptă” a Kathiei devenea simbolul noii orientări a OZNisticii
sfârşitului de secol. Aceeaşi carte (ca de altfel şi volumul Watchers de Raymond
Fowler, în 1990), a sugerat o posibilă legătură între fenomenul OZN şi
experienţele extracorporale, între psihicul omenesc şi globurile luminoase etc.
Thomas E. Bullard Ph. D. Avea în evidenţă, încă din 1987, peste 300 de
cazuri de răpiri. Dintre acestea, 132 erau din S. U. A., 50 din alte ţări de limbă
engleză, 69 din America Latină, 28 din ţări continentale ale Europei, 3 dini
fosta U. R. S. S. Două treimi dintre victimele răpirilor erau bărbaţi, iar o treime
femei. În 76% dintre cazuri, răpirea a avut un singur martor; în 49 cazuri, auj
fost doi martori, în 12 cazuri – trei, iar în alte 12 – mai mulţi. Regresia
hipnotică a fost folosită în 31% dintre cazuri, în celelalte amănuntele fiind
reamintite spontan. Persoanele răpite proveneau din toate păturile societăţii,
aveau toate nivelurile de educaţie şi cele mai diverse ocupaţii, observânduse o
anumită preferinţă pentru persoanele obligate prin profesie să petreacă mai
mult timp noaptea sub cerul liber. După statistica sa, vârsta cea mai des
întâlnită printre cei răpiţi era între 2030 de ani, numărul cazurilor reducându
se drastic peste 40 de ani. Th. Bullard a descoperit un scenariu ideal al unei!
Răpiri, compus din opt părţi: capturarea, examinarea, discuţiile cu răpitorii,
vizitarea navei, o călătorie întrun loc nepământean, apariţia sau manifestarea
divinităţii, revenirea acasă, postefecte. În cadrul tuturor acestora, se pot regăsi
numeroase detalii care se repetă surprinzător de asemănător la martori din
diverse locuri, cu diverse pregătiri, de diverse vârste etc.
Tot el a făcut, în 1996, un alt sondaj, de data aceasta printre specialiştii
în regresie hipnotică având experienţă în anchetarea cazurilor de răpiri. Dintre
mai mulţi specialişti invitaţi au răspuns 13, având însă la activ 1700 de cazuri.
Puţini dintre cei examinaţi aveau amintirea vie a răpirii (prof. John Mack, un
alt celebru specialist în domeniu, estima la 30% numărul acestora). Ceva mai
mulţi aveau doar străfulgerări şi reţineau imagini disparate. La majoritatea,
istoria răpirii a fost reconstituită prin regresie hipnotică. Procentul celor ce
credeau că răpirea a fost pusă la cale de extratereştri veniţi de pe o altă planetă
varia între 50% şi 75%. 50% considerau experienţa negativă, 30% pozitivă,
restul având o atitudine oscilantă. Din 70 de „detalii semnificative” ale unei
răpiri propuse de Bullard, cei 13 specialişti au fost de acord că 41 se repetă în;
mod sistematic în rapoarte, respingând alte 11 detalii din aceeaşi listă.
Răspunsurile celor 13 au fost total independente, ceea ce face cu atât mai
remarcabile aceste concordanţe. Cel mai adesea, răpirile au avut loc noaptea.
Dacă între anii 19601980 majoritatea cazurilor erau raportate de
automobiliştii care circulau pe drumuri lăturalnice, după 1980, cele mai multe
răpiri au loc la domiciliul persoanelor vizate. Există şi numeroase excepţii,
inclusiv răpiri în plină zi, uneori cu mai mulţi martori potenţiali, care însă
aparent nu văd nimic.
O figură aparte între cei ce studiază fenomenul răpirilor este scriitorul.
Whitley Strieber. Prin două volume autobiografice „nonfiction”: Communion
(1987) şi Transformation (1988), la care a adăugat mai târziu altele:
Breakthrough: The Next Step (1995) şi The Secret School (1997), el a acreditat
în ochii marelui public imaginea investigatorului OZN care a fost, în acelaşi
timp el însuşi victimă a unor răpiri. Între extratereştrii binevoitori ai lui
Sprinkle şi cei sadici ai lui Hopkins, Whitley Strieber încearcă o sinteză, în
sensul prezentării unor fiinţe trimise de o forţă situată dincolo de bine şi de
rău. Succesul cărţilor sale a fost imens; numărul scrisorilor primite numai în
primul an a depăşit 3 000 (după alte surse, 5 000). Cam în acelaşi timp, alţi
autori, între care Leo Sprinkle şi Raymond Fowler, vor declara că şi ei au fost
victime ale unor răpiri. Ei sau supus, cu toţii, unor regresii hipnotice, cu
rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase.
Nu este cazul să mai detaliez ori să completez aici scurta trecere în
revistă de mai sus, având în vedere că există la îndemână suficiente lucrări
consacrate lor*. Demnă de reţinut este, în primul rând, mutaţia pe care toată
această literatură a produso. Ca un exemplu ilustrativ, în octombrie 1988, în
SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă sa difuzat o emisiune televizată
despre OZNuri. În timpul emisiunii, ca şi după aceea, sa efectuat o anchetă
prin telefon. Răspunsurile primite au întrecut aşteptările. 30 835 persoane au
afirmat că au văzut OZNuri la o distanţă mai mică de 150 metri (întâlniri de
gradul I), iar 2 482 că după o atare „vizită” au rămas urme care, examinate
ulterior, au putut constitui dovada fizică a observaţiei (întâlniri de gradul II).
Mai mult,
1 477 persoane susţineau că au văzut nu numai OZNul, ci şi pe
ocupanţii acestuia, stranii fiinţe nepământene (întâlniri de gradul III); în sfârşit,
alţi
2 969 au declarat că după ce au văzut astfel de „entităţi” acestea iau
forţat să intre în interiorul OZNului, unde au fost supuşi unui soi de
examinare medicală sau au suferit alte manipulări de acelaşi tip (întâlniri de
gradul IV).
Alte sondaje par să indice că proporţia fenomenului ar putea fi mult mai
mare, numărul total al persoanelor care prezintă simptome ce trimit la o
posibilă răpire fiind de ordinul sutelor de mii, dacă nu chiar al milioanelor
numai pentru S. U. A. În 1991, organizaţia Ropert a efectuat trei anchete
naţionale în S. U. A., pe un eşantion reprezentativ de 6 000 persoane, în
beneficiul companiei Bigelow Holding. Analiza finală indica faptul că 2% din
americanii adulţi avuseseră în trecutul lor o serie de experienţe care sugerau ca
posibilă o răpire care lea fost ştearsă din memorie.
Chiar şi specialişti dintre cei mai sceptici – de pildă, sociologi înarmaţi cu
toate instrumentele meseriei lor – au fost obligaţi să recunoască, dacă nu
realitatea fenomenului, cel puţin răspândirea tot mai largă a convingerii Privind
existenţa răpirilor, în special în ultimii zece ani. În consecinţă, acestui fenomen
iau fost consacrate studii cât se poate de ştiinţifice. Sociologii nu sau
hazardat, evident, în găsirea unor explicaţii.
Intre care menţionez şi cartea mea întâlniri de gradul IV (Editura Teora,
1996, cu o reeditare îmbogăţită în 1997).
În 1991, dr. Leo Sprinkle rezuma istoria de jumătate de secol a schimbări
de atitudine faţă de fenomenul OZN prin următoarele cuvinte: „La început, nu
era bine dacă vedeai lumini care se mişcau pe cer. Apoi, a fost bine să vezi
lumini pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte pe cer. Apoi, a fost bine dacă
vedeai obiecte pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte aterizate pe sol. Apoi, a
fost bine dacă vedeai obiecte pe sol, dar nu era bine să vezi umanoizi lângă
obiectele aterizate. Apoi, a fost bine dacă vedeai umanoizi, dar nu era bine dacă
interacţionai cu ei. Apoi, a fost bine dacă erai luat la bord şi examinat, dar nu
era bine să treci prin experienţe paranormale sau psihice pe parcursul acestor
întâlnirilor cu OZNurile. Apoi, a fost bine dacă raportai evenimente
paranormale, dar nu era bine dacă spuneai că ai intrat în comunicare cu
„entităţile„ din OZNuri. Acum, se consideră că e normal să fii răpit de „entităţi„
coborâte din OZNuri şi să intri în comunicare cu ei, dar nu este bine să
consideri că mesajele care ţi se transmit au sens. Ce urmează oare?”
Aminteam că implicarea în studiul fenomenului OZN a determinat ca dr.
Sprinkle, căruia nu i se puteau nega meritele profesionale, să fie declarat
„profesor emerit” şi „consultant”, dar îndepărtat de la catedră. Totuşi, au existat
alţi universitari care, fără teama de consecinţe, au preluat ştafeta. De pildă,
cititorul sceptic şi neavizat sar putea să fie surprins să afle că, între 12 şi 17
iunie 1992, laMassachusetts Institute of Technology (M. I. T.), una dintre cele
mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa
pentru studiul răpirilor efectuate de OZNuri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei
au fost profesorul David E. Pritcard, Ph. D. (51 ani), specialist în fizică atomică
şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician care
lucrează la M. I. T. Din 1968, şi profesorul John E. Mack, M. D. (63 ani),
profesor de psihiatrie, timp de douăzeci de ani, la nu mai puţin faimoasa
Harvardl Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a
spitalului acestei universităţi. La această conferinţă a participat şi Thomas
Bullard Ph. D., prof. David Jacobs Ph. D., Budd Hopkins, Jenny Randles, John
S. Carpenter, ca şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN.
Cercetătorii participanţi aveau la activ în total circa 2 000 de cazuri
examinate cu rigoare. In rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau] că
au fost răpite de OZNuri, examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1
1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi
negri, hipnotici, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi,
cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, j
trei sau patru, încadrându1 pe cel răpit. Foarte des se raportează şi alte
elemente bizare, cum ar fi: o rază de lumină care coboară din misterioasa nava
şi îl ridică în aer pe cel răpit, examinări medicale, mesaje apocaliptice sau
ordinul ca victima să uite totul.
Extraordinarul mister al fenomenului rezidă în marea similitudine a
istorisirilor celor răpiţi. Din circa 6070 de elemente semnificative comune
nituror răpirilor, cel puţin câteva zeci se regăsesc, sistematic, la fiecare victima.
Remarcabilă este şi consistenţa detaliilor din relatări. Aceste persoane, fiecare
cu o bună reputaţie în comunitatea în care trăia, nu se cunoşteau între ele, nu
au fost contaminate anterior cu istorii despre OZNuri şi sau decis, de regulă
ezitant şi timid, săşi expună incredibilele lor istorii. Cei în cauză au fost
supuşi, în cea mai mare parte, unor teste psihiatrice şi psihologice, au fost
examinaţi cu detectorul de minciuni şi au suportat diverse alte teste, fără a
putea fi dovediţi ca mincinoşi sau bolnavi.
În martie 1992, întrun articol din prestigiosul British Medical Journal, s
a anunţat că oamenii de ştiinţă britanici au constatat că numărul de
spermatozoizi produşi de un bărbat sănătos a scăzut la jumătate în ultimii
cincizeci de ani, cauza cea mai probabilă fiind poluarea, acumularea de toxine
în mediu.
Se întâmplă că forme larvare sau fetale ale unor specii nuşi mai
desăvârşesc dezvoltarea normală, ci devin, în acel stadiu intermediar de
evoluţie, sexualiceşte mature. La unele specii de amfibii, de pildă, această
anomalie este obişnuită, depinzând de temperatura mediului. Această
proprietate se numeşte neotenie. Prin acest proces, fiinţe având gene aproape
identice vor avea înfăţişări foarte diferite; diferenţa dintre ele nu este deci în
zestrea genetică, ci în modul de activare a unor gene. Natura „foloseşte” uneori
acest „truc” pentru a da la iveală specii cu totul noi faţă de cele existente. Un
exemplu de neotenie este, se pare, apariţia omului. Fetuşii de om şi de
cimpanzeu seamănă; extraordinar de mult, dar omul nu mai ajunge la
„maturitatea tip cimpanzeu”, ci se opreşte undeva pe drum, omul semănând cu
un făt de cimpanzeu a cărui; evoluţie spre cimpanzeul adult sa întrerupt
brusc. Astfel, spre deosebire de vărul său pe scara evoluţiei, omul este aproape
complet lipsit de păr şi are capul proporţional mai mare faţă de corp etc. Nu
cumva această schimbare sa datorat unei intervenţii externe? Nu cumva
această intervenţie continuă? Nu cumva aşanumiţii extratereştri sunt fiinţe
obţinute din material genetic uman prin aceeaşi neotenie? Există oare cineva
care efectuează manipulări genetice asupra unor embrioni umani, pentru ai
împiedica să ajungă la înfăţişarea normală, omenească, oprindui întrun
stadiu în care capul este şi mai mare, comparativ cu un corp firav, şi în care
părul lipseşte cu desăvârşire. Asemănarea dintre un embrion uman şi imaginile
raportate ale extratereştrilor cenuşii este izbitoare.
Numai că, în cazul acestui nou pas în evoluţie, se pare că a apărut un,
obstacol; dacă toate mamiferele nasc pui vii fără dificultăţi, naşterea la om
pune deja probleme, deoarece, pe de o parte, capul pruncului este foarte mare,
iar pe de altă parte, canalul pelvian nu se mai poate lărgi deoarece ar afecta
mersul biped. Cu alte cuvinte, creşterea volumului craniului la mamifere a
atins limita superioară în cazul omului. Deja foarte mulţi copii se nasc, din
acest motiv, prin cezariană. O fiinţă cu un creier mai mare nu sar mai putea
naşte deci pe cale naturală. Anumiţi analişti ai fenomenului OZN se întreabă
dacă nu cumva cele de mai sus reprezintă o explicaţie pentru istoriile relatate
de victimele unor presupuse răpiri: recoltarea de ovule şi spermă, însămân
ţarea artificială însoţită de primele semne de graviditate, apoi, după circa trei
luni, dispariţia sarcinii, prin avortarea fătului cu ocazia unei alte răpiri, intro
ducerea acestuia întrun uter artificial cu aspect de borcan ultrasofisticat, până
la atingerea dimensunilor la care va putea începe o viaţă autonomă.
Ce se întâmplă de fapt? Să fie vorba despre un imens experiment genetic,
bazat pe zestrea biosferei pământeşti, în particular, deci, despre crearea de noi
rase de oameni din cele deja existente, aşa cum cred, de pildă, Raymond powler
şi Budd Hopkins? Sau poate despre o tentativă de hibridare a omului cu fiinţe
venite din alte colţuri ale realităţii, aşa cum presupune John Mack? Sau poate
este altceva?
ÎNTRE RĂPIŢI ŞI CONTACTAŢI.
Sa subliniat nu o dată că diferenţa esenţială dintre răpiţi şi contactaţi
este că primii par să fie realmente traumatizaţi de experienţa pentru care
depun mărturie, nefiind interesaţi de publicitate, de interese materiale sau de
altă natură, în timp ce contactaţii niciodată nu se arată dezinteresaţi de
acestea. In plus, răpiţii se simt de regulă ghinionişti, agresaţi de nişte făpturi
mai mult sau mai puţin respingătoare, ajungând să aibă un comportament
confuz şi anxios şi săşi pună la îndoială sănătatea mintală, în timp ce
contactaţii se simt nişte „aleşi” pentru misiuni suprapământene; ei descriu
invariabil fiinţe ideale întro ambianţă ideală.
Dar aduce oare această diferenţă vreun argument contra existenţei
răpirilor? Credem că este vorba mai degrabă despre diversitatea unor reacţii
omeneşti în faţa unui fenomen încă necunoscut sau poate, de ce nu, de
categorii diferite de acţiuni ale vizitatorilor în cadrul aceluiaşi mare experiment.
Din acest motiv, nici nu vom face, în cele ce urmează, acea distincţie categorică
între răpiţi şi contactaţi, pe care o practică, de pildă, literatura franceză
consacrată subiectului.
Fenomenul contactaţilor, cel de care neam ocupat în capitolul precedent,
nu a dispărut o dată cu proliferarea şi mediatizarea cazurilor de întâlniri de
gradul IV, ci a suferit o metamorfoză, o evoluţie profundă de la descrierile naiv
entuziaste ale anilor '50 către o viziune mai complexă şi mai matură. Un caz
care ilustrează foarte bine această evoluţie este cel al lui William Herrmann,
analizat în cartea colonelului de aviaţie în retragere Wendelle Steyens, UFO
Contact from Reticulum (1989).
Începând cu 12 noiembrie 1977, Bill Herrmann, cetăţean onorabil de 26
de ani din North Charleston (Carolina de Sud), oraş aflat pe malul râului
Ashley, a văzut în mai multe rânduri un disc zburător deasupra câmpului din
preajma casei sale, dar a fost convins că trebuie să fie nişte vehicule
experimentale ale armatei. În 18 martie 1978, la ora 21.20, zăreşte din nou
OZNul. Pleacă să1 urmărească mai bine. Acesta, un disc cu diametrul de
circa 10 metri, care plutise nemişcat la o altitudine de vreo 500 de metri, îşi
stinge dintro dată luminile şi în clipa următoare apare în faţa lui Bill, la 10
metri deasupra solului. Un fascicul de lumină albastră se opreşte asupra
martorului, îl paralizează şi îl ridică în aer. Bill îşi revine întro încăpere cu
pereţii curbaţi, scăldată întro lumină roşie. Era întins pe o masă lungă, iar
deasupra sa se găsea un dreptunghi de care nuşi putea dezlipi privirea; în
cadrul lui, se succedau întrun ritm ameţitor culori, lumini, care păreau să1
liniştească. Pe piept avea un obiect metalic, greu şi rece. Observă în dreapta şi
stânga sa doi omuleţi identici, înalţi de 1,351,50 metri, cu trăsături orientale
ale feţei. Aceştia erau complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu
ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât cei ai oamenilor. Aparent
vorbeau, dar gura nu li se mişca deloc în acest timp.
Bill este examinat medical, apoi i se permite să viziteze nava. I se spune
cu această ocazie că OZNul aparţine unei reţele şi vine din preajma stelei Zeta
Reticuli. Membrii „reţelei” ne ţin de mult sub observaţie, dar se tem că oamenii
vor abuza de ştiinţa lor; acesta este un motiv pentru care un contact oficial nu
va avea loc prea curând. În câteva cazuri (Roswell, Laredo etc), sistemele
primitive ale radarelor pământene au cauzat prăbuşirea unor nave ale reţelei.
Apoi Bill este anunţat că trebuie să plece şi că, pe moment, va uita ceea
ce a văzut, dar că vizitatorii vor avea grijă de el în continuare. Este depus pe
pământ cu ajutorul aceleiaşi raze albastre. Dintro dată, Bill nuşi mai
aminteşte nimic, cu excepţia faptului că a ieşit să urmărească un OZN. Vede
obiectul îndepărtânduse. Peisajul din jur este însă complet altul decât cel pe
care îl ştia. Îl cuprinde groaza şi începe să se roage. Va fi cules peste puţin timp
de pe şoseaua din apropiere de o patrulă de poliţie. Află că este la circa 15
kilometri de casă, şi că este trecut de miezul nopţii.
În săptămânile următoare, Bill este chinuit de migrene şi insomnii.
Treptat, încep săi revină în memorie fragmentele răpirii. Ia legătura cu doi
investigatori ai fenomenului OZN: Wendelle C. Stevens din Tucson (Arizona) şi
John Fielding din New York, cu care va reuşi treptat reconstituirea
evenimentelor.
Din decembrie 1978, începe să aibă manifestări de dicteu automat,
scriind texte hieroglifice fără înţeles, dar şi englezeşti de tipul clarviziunii şi
precogniţiei. În 21 aprilie 1979, Bill zăreşte din nou OZNul de câteva ori. Pe la
17.30, se afla singur acasă; este vizitat de o sferă strălucitoare, de mărimea
unei mingi de baschet, ce îi lasă un lingou metalic lung de 7 centimetri, pe care
scria „MAN” şi pe care se vedeau şi alte semne. Se mai întâmplă şi alte
fenomene stranii, parte din ele chiar în timp ce Herrmann le relatează prin
telefon lui Wendelle Stevens şi lui John Fielding.
În 6 mai 1979, Bill era din nou singur în casă, soţia lui fiind plecată săşi
viziteze mama bolnavă. Eroul nostru simte un îndemn să meargă cu maşina
până la o carieră de nisip părăsită. Peste puţin timp, nava discoidală apare şi o
rază albastră îl duce în interiorul OZNului. Are din nou momente de amnezie,
se vede din nou examinat la modul medical, i se permite din nou să viziteze
nava. Vede între altele hărţi cereşti în trei dimensiuni, ca şi hărţi ale
continentelor terestre. Referitor la investigatorii OZN, i se atrage atenţia că unii
dintre aceştia sunt agenţi guvernamentali, având ca misiune dezinformarea.
Apoi i se spune din nou că „timpul a expirat”, iar lumina albastră îl depune în
apropierea maşinii sale.
În seara zilei de 11 octombrie 1980, Bill reuşeşte să facă un film de
aproape cinci minute cu evoluţia unui alt tip de OZN. Primeşte prin dicteu
automat noi mesaje. În 14 mai 1981, Bill îl sună la telefon pe Stevens
anunţândul că a intrat în legătură cu un oarecare John, cadru al armatei din
aceeaşi zonă, care a fost răpit se pare de acelaşi echipaj de UFOnauţi.
Persoana respectivă nu a putut fî însă contactată de investigatori.
În urma apariţiei unor lucrări care tratau cazul său, dar mai ales datorită
faptului că vestea celor întâmplate începuse să circule prin oraş, pe data de 10
noiembrie 1981, Bill Herrmann este destituit din funcţia de învăţător angajat al
parohiei baptiste, motivânduse că „sa abătut de la căile Domnului…
Împotmolinduse în treburi diavoleşti”. Bill, împreună cu soţia lui şi cu pastorul
parohiei obişnuiau în această perioadă să se roage împreună, în speranţa că îl
vor putea salva de Satana pe bietul rătăcit. Lingoul cu inscripţia „MAN”, a fost
aruncat în mare de pe un dig, în prezenţa mai multor martori, ca semn că între
religie, soţie, fiică şi Ei, Bill ia ales pe primii.
Totuşi, contactele continuă. Pe 14 noiembrie 1981, Bill primeşte, tot prin
dicteu automat, schema de funcţionare a generatorului de energie al OZNului
(schemă evident inutilizabilă). Tot de atunci, începe să expedieze preşedintelui
Reagan, organizaţiei CIA, reprezentanţilor locali în Senat şi Congres diverse
texte, mai ales pentru interzicerea armelor nucleare, texte recepţionate prin
dicteu automat. In 21 aprilie 1982, Bill primeşte pe aceeaşi cale un mesaj
oficial al „reţelei”. Între altele, se spune că extratereştrii lau avansat la rangul
de „andbahti”, un fel de reprezentant cu misiuni speciale pe Pământ, cu
atribuţii care urmau săi fie precizate cu ocazia unor viitoare instructaje. Se
mai transmite că lingoul aruncat în apă a fost recuperat de extratereştri, dar
că, pe moment, aceştia vor reduce activitatea în zonă, între altele pentru a
menaja relaţiile cu soţia sa…
Urmează şi alte întâlniri, în 1982 şi 1983. Un reticulian bătrân şi de rang
înalt, prezentat cu numele de Shauge, îi spune lui Bill că el a fost ales deoarece
este „unul dintre cei capabili să vadă lumina”, că statutul de andbahti îl obligă
să reţină ceea ce îl învaţă vizitatorii şi să transmită aceste informaţii
pământenilor.
Între timp, dispar în mod misterios o serie de fotografii şi negative cu
imagini de OZNuri, iar Wendelle Stevens descoperă în casă, ascunse discret
după nişte scânduri, microfoane cu efect de câmp, puse de cineva care voia să
1 spioneze. Bill îi scrie lui Stevens cava începe un nou capitol al relaţiilor sale
cu reticulienii; totuşi, la sfârşitul lui 1983, Herrmann, întro ultimă scrisoare, îl
roagă pe investigatorul OZN să nu1 mai caute, iar dacă o va face, el nui va
mai răspunde. Stevens se conformează. Alte persoane care încearcă să ia
legătura cu Bill primesc răspunsul că familia Herrmann sa mutat întrun loc
necunoscut, după ce casa lea ars. În 1988, un cercetător OZN îi descoperă
numărul de telefon, dar Bill refuză orice discuţie, spunând că vrea să uite
pentru totdeauna istoria aceasta care ia distrus viaţa şi ia destrămat familia.
Unii au sugerat că toate contactele lui Herrmann ar fi fost doar
înşelătorii. Dacă ar fi aşa, remarcăm că el na câştigat din acestea absolut
nimic; dimpotrivă – dintrun cetăţean respectabil, a ajuns să fie respins şi de
comunitate, şi de familie. Cui iar fi folosit aceste înşelătorii? De ce sar fi
încăpăţânat să le menţină până în pânzele albe? Să fi fost victima înscenărilor
puse la cale de o agenţie secretă? Fără a nega posibilitatea unei intervenţii de
acest tip, credem că lucrurile sunt ceva mai complicate.
Wendelle Stevens, comentând cazul William Herrmann, critică bigotismul
exagerat al comunităţii, menţionând că în alte locuri situaţii similare au fost
tratate cu mai multă îngăduinţă, evocând cazul unui paroh baptist din Puerto
Rico, care aparent a fost transportat de mai multe ori pe nave extraterestre; sau
cazul episcopului Whiting al diocezei Louis Valley/Sangre de Cristo din
Colorado, care a discutat probleme de sociologie comparată cu extratereştrii pe
care afirma că ia întâlnit; ori cel al preotului budist Kihon din Japonia, care
susţinea că a fost dus să viziteze, timp de două săptămâni, o altă planetă.
Stevens găseşte chiar exemple de toleranţă, în acest sens, în Vechiul
Testament.
Alţi autori, de pildă Jean Sider, comentând întro carte din 1998 alte
cazuri de contactaţi care sau terminat la fel de rău, trăgea concluzia că „de
câte ori un contactat atrage atenţia marelui public asupra cazului său, i se
întâmplă ceva care îl va ridiculiza pentru totdeauna. Iar acest ceva poate fi
cauzat de Străinii înşişi. Cine poate şti?” El promite chiar să detalieze acest
aspect întro lucrare viitoare.
3. CONTACTAŢII PSIHICI
„Channeling”ul ne aduce veşti dintro altă lume. Instituţii academice
care studiază realitatea extracorporalităţii. Tehnologii pentru producerea
extracorporalităţii. Călătorii prin Cosmos sub formă de spirit. Galaxia nu poate
fi coordonată decât de fiinţe spirituale.
CANALE DE COMUNICAŢIE DINSPRE NEPĂMÂNTENI.
Există o categorie de contactaţi, numiţi contactaţi „psihici”, care, deşi nu
pretind că ar fi fost luaţi în carne şi oase la bordul unor OZNuri, afirmă totuşi
că sunt în permanentă legătură cu făpturi din lumi superioare nouă. Ei vorbesc
cu aceeaşi dezinvoltură despre nave cosmice, extratereştri, lumi plasate pe alte
planete, puteri superioare care ne controlează etc, ca şi cei contactaţi „fizic”
despre care aminteam în capitolele precedente.
Această legătură se realizează, în cazul unora dintre „contactaţii psihici”,
prin ceea ce literatura anglofonă numeşte channelingreceptarea de mesaje,
imagini, intuiţii etc prin intermediul subconştientului de către o persoană cu
înzestrări speciale. Câteodată, aceasta nici nu înţelege mesajul revelat, care
uneori se întâmplă să fie întro limbă necunoscută ori scrisă întrun alfabet
nepământesc. Ca un exemplu interesant în acest sens, putem cita cazul studiat
de Frederic Wolf, doctor în muzică. În 1931, o fată din Blackpool, pe nume
Rosemary, primea şi transmitea, în stare de transă, mesaje provenind aparent
de la o prinţesă egipteană care trăise cu 1400 de ani înainte de Hristos. Limba
vechilor egipteni no cunoaşte nimeni cu adevărat la ora actuală; textele care
neau rămas din vremurile acelea nu redau decât consoanele. Un egiptolog,
Howard Hulme, chemat să confirme autenticitatea mesajelor, la început na
înţeles nimic, dar, eliminând vocalele, a obţinut nişte fraze cu sens. Lucrând
timp de douăzeci de ore, el a pregătit un set de douăsprezece întrebări,
respectând modul de a vorbi al lui Rosemary, iar fata a răspuns prin şaizeci şi
şase de propoziţii corecte, în egipteana veche. Dialogul a durat nouăzeci de
rninute.
O persoană care are darul de „channeling” poate simţi, de pildă, din când
în când, nevoia de a lua hârtie, instrumente de scris şi de aşi lăsa mâna să
aştearnă o frază după alta, sau să deseneze etc, cu convingerea că nuşi reda
propriile idei, ci transcrie nişte mesaje dictate de altcineva. Acest dar, numit şi
dicteu automat, scriere automată [termen aparţinând faimosului psiholog
Pierre Janet (18591947)], ori psihografie, este cunoscut de multă vreme şi i s
au consacrat numeroase studii, fără a se putea găsi însă o explicaţie
mulţumitoare. Ceea ce ştim este că se cunosc mai multe cazuri în care sau
scris astfel zeci de cărţi (de pildă, despre brazilianul Chico Xavier se spune că
ar fi realizat 126 cărţi pe această cale).
Fenomenul de „channeling” continuă o extrem de veche tradiţie prin care
anumiţi „aleşi” intrau în legătură cu divinitatea sau cu instanţe de pe un alt
tărâm. Astfel procedau şamanii din vremurile preistorice, profeţii biblici sau
sibilele oracolelor de tipul celui din Delphi. În perioada primelor semnalări de
OZNuri, continuau să activeze numeroase societăţi dedicate studierii şi
exploatării „channeling”ului. O dată cu primele raportări de OZNuri, aceste
societăţi au integrat în mod firesc noile apariţii misterioase întrun sistem mult
mai larg şi mai vechi de credinţe, incluzând elemente de misticism religios,
precum: „conştiinţă cosmică”, „vibraţii”, „reîncarnare” etc.
Cea mai influentă figură dintre contactaţii psihici a fost George Van
Tassel. După absolvirea liceului, el a lucrat la început ca mecanic de aviaţie,
apoi, pentru zboruri de încercare, la mai multe mari firme constructoare de
avioane. În 1947, închiriază un aeroport părăsit lângă o formaţiune naturală
spectaculoasă din California, numită Giant Rock, construieşte alături o cafenea
mică, o şosea până la ea, iar sub stâncă sapă o încăpere suficient de largă
pentru a încăpea nişte canapele, scaune şi un pian. În această cameră, Van
Tassel, înconjurat de discipolii săi, „consiliul celor doisprezece”, realizează
contactele sale mentale cu instanţele extraterestre. Primul astfel de contact se
stabileşte, în 1951, cu Ashtar*, presupus comandant al unei staţii spaţiale,
despre care vom mai pomeni în capitolele următoare. Numele acestuia revine
obsedant în rapoartele a numeroşi alţi contactaţi. Staţia spaţială era controlată
de „Consiliul celor Şapte Lumini” de pe planeta Shanchea, unde se aflau
numeroşi foşti pământeni. Nu peste mult timp, Van Tassel intră în legătură şi
cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan, Desca etc. El află astfel informaţii
despre faptul că omul este un hibrid între maimuţe şi venusieni, sau despre
evenimente! Biblice, precum steaua de la Bethleem. Van Tassel va mai pretinde
şi faptul că a fost luat de două ori la bordul unei nave spaţiale de un
extraterestru pe nume Solganda. Toate acestea el le va descrie în cartea sa Into
This World and Out Again.
* Merită să menţionăm faptul că Astar sau Ashtar era zeul cerului la
etiopienii precreştini; numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă şi
provine din cel al zeiţei mesopotamiene Ishtar.
Faima lui Van Tassel în contextul mitului OZN sa datorat însă în primul
rând Convenţiilor de la Giant Rock, organizate de el. La prima reuniune, din
primăvara anului 1954, au participat peste 5 000 de persoane interesate de
acest fenomen. Şi în anii următori, aceste convenţii au rămas reuniunile cele
mai mari şi mai bine mediatizate consacrate OZNurilor, fiind continuate până
la moartea iniţiatorului lor. Van Tassel a mai construit în acelaşi loc, folosind
donaţii substanţiale de la admiratori şi pe baza unor instrucţiuni primite de la
extratereştri, un „Integratron”, o clădire cu patru etaje, în formă de cupolă, care
se presupunea că ar fi capabilă să prelungească viaţa, să producă antigravitaţie
sau să facă posibile călătoriile în timp. Din păcate, construcţia nu a fost
terminată până în februarie 1978, când autorul ei a murit, datorită vârstei
înaintate. Alţii nu au fost la fel de norocoşi cu donaţiile. Astfel, unui alt
contactat, Reinhold Schmidt, nişte fraţi spaţiali, vorbind în germană, iau spus
că în adâncurile unui anumit munte din California există nişte depozite secrete
pline de cristale de cuarţ. Pentru exploatarea acestora, el a obţinut donaţii
substanţiale, în special de la mai multe doamne în vârstă. Din păcate, cuarţul
nu a fost găsit, banii sau cheltuit, iar Schmidt a ajuns la închisoare.
George Hunt Williamson, unul dintre prietenii şi martorii lui Adamski,
utiliza un aparat radio sau o planşă Ouija pentru a comunica cu marţienii.
Planşa Ouija este o suprafaţă rotundă, bine lustruită, având înscrise de jur
împrejur literele alfabetului. Patrucinci persoane aşezate în jur ţin degetul sau
mâna pe un obiect care poate aluneca uşor întro parte sau alta (de pildă, un
pahar întors cu gura în jos). Subconştientul participanţilor (presupus a fi în
legătură cu o instanţă spirituală invizibilă) face ca obiectul să poposească pe
rând în dreptul unor litere. Acestea, aşezate în ordine, formează mesaje,
răspunsuri la întrebări şi uneori chiar texte foarte lungi (sau scris şi publicat
cărţi întregi cu informaţii provenite pe această cale). Se afirmă că sau obţinut
astfel descrieri surprinzător de exacte ale unor fapte din alte epoci, despre care
nici participanţii la şedinţe, nici persoanele din preajma lor nu puteau avea
cunoştinţă.
Contactata Ruth Norman se autodefinea drept „vizionară cosmică”. Ea
afirma că a primit numeroase mesaje de la fiinţe „supracereşti” şi a efectuat
numeroase călătorii prin „proiecţie astrală”. Împreună cu soţul ei Ernest, sa
unplicat în lumea OZNurilor în 1954. Ca urmare a unor contacte prin
clarviziune cu fiinţe de pe Marte şi Venus (între care cu spiritele lui Platon şi
Socrate sau, mai târziu, cu vocea preşedintelui John Kennedy), Ruth Norman
va Publica o serie de cărţi conţinând mesajele primite. După moartea soţului
său, sa va declara că este reîncarnarea fiicei faraonului care 1a crescut pe
Moise, că a fost logodită cu arhanghelul Mihail şi că a fost încoronată ca Uriel,
regina arhanghelilor. În aceste calităţi, ea va înfiinţa la San Diego societatea
UNARIUS.
Ruth Norman a murit în 1993, la o vârstă respectabilă, dar discipolii ei
continuă săi venereze şi săi cultive moştenirea. Unul dintre obiectivele
principale ale societăţii, devenită între timp Unarius Academy of Science, cu
sediul la El Cajon (o suburbie a oraşului San Diego, California), este pregătirea
aterizării în anul 2001, în Triunghiul Bermudelor, a unui imens OZN venit de
pe planeta Myton. Se prevede că aterizarea va avea loc pe o suprafaţă de
pământ care a aparţinut Atlantidei, care se va înălţa la suprafaţa apei cu
această ocazie. Nava respectivă va veni pentru a ne ajuta să intrăm în
comunitatea altor 33 de planete locuite de fiinţe inteligente. Spectacolul
aterizării va fi transmis prin toate canalele de televiziune ale Pământului.
Taximetristul londonez George King, născut la 23 ianuarie 1919 în
Wellington (Shropshire, Anglia), a fost probabil primul contactat european, într
o noapte de mai a anului 1954, el a primit, mental, de la „frăţia cosmică a
stăpânilor spaţiului” indicaţia: „Pregăteştete. Tu vei deveni purtătorul de
cuvânt al unui Parlament Interplanetar.” în această calitate de „canal”
pământean, el va primi la început mesaje de la o fiinţă din planeta Venus având
3 000 de ani, numită Maşter Aetherius, apoi şi de la alte fiinţe cosmice. Navele
spaţiale ale acestora orbitează adesea în jurul Pământului. Numărul mesajelor
primite timp de circa 38 de ani de King va ajunge, conform propriilor afirmaţii,
la peste şase sute. O bună parte a lor a fost înregistrată pe casete. Între altele,
mesajele militează împotriva armelor nucleare şi în favoarea întoarcerii la
„Legea Cosmică”, aşa cum aceasta nea fost revelată prin învăţăturile lui Iisus,
Buddha sau Krishna. King afirma că aceşti înalţi conducători spirituali ai
omenirii au venit pe Pământ, în vremuri de demult, de pe planete ale păcii şi
sănătăţii. Ei continuă să trăiască pe alte planete, pot călători, după dorinţă în
orice colţ al Galaxiei la bordul unor OZNuri şi ne vizitează chiar şi în prezent,
din când în când, pentru a încerca să asigure supravieţuire speciei umane.
King a înfiinţat în 1956, la Londra, tot conform unor indicaţii primite de
la locuitorii altor planete, Societatea Aetherius, mutânduse apoi în Hollywood
(California), unde îşi continuă activitatea misionară. Membrii acestei societăţi
sunt îndemnaţi să devină canale vii pentru comunicaţiile cu fiinţele
extraterestre. Una dintre invenţiile insolite ale lui King este o baterie care se
încarcă cu energia spirituală degajată de rugăciunile credincioşilor. Bateria este
reîncărcată periodic de cei circa 2000 de adepţi, iar energia ei este îndreptată
spre anumite puncte ale Pământului, pentru înlăturarea sau atenuarea unor
nenorociri. Se spune că bateria ar funcţiona mult mai bine pe culmile
munţilor… În acest scop, membrii societăţii au urcat aparatul lor până şi pe
culmile muntelui Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa. Adepţii din
Societatea Aetherius sunt convinşi că prin rugăciunile lor au reuşit să amâne
producerea aşteptatului cutremur devastator de care se teme întreaga
Californie, că au reuşit să mărească numărul de persoane salvate după un
cutremur din Mexic etc.
Între învăţăturile promovate de Societatea Aetherius se numără şi aceea
care afirmă că omenirea a fost „reîncarnată” pe Pământ în urmă cu 18 milioane
de ani, după ce ea îşi distrusese planeta de baştină printro uriaşă explozie
atomică. Atlantida şi Lemuria au fost, conform aceloraşi învăţături, vechi
civilizaţii pământeşti, care sau autodistrus şi ele în catastrofe nucleare,
nenorocire care nu trebuie să se mai repete. În cartea You are Responsible,
scrisă în anii '50, apar şi bizarerii mult mai mari – de pildă, King susţinea că a
fost ajutat să viziteze, în stare de extracorporalitate (OBE), planeta Marte, unde
un pitic 1a atacat cu ajutorul unei arme cu raze, sau că a fost implicat în
distrugerea unui „meteorit inteligent” care lea atacat flota spaţială ş.a.m.d.
Ciudat este că membrii societăţii, unii cu pregătire superioară, nu au găsit
nimic absurd în aceste afirmaţii, atât de puerile încât un editor de povestiri SF
ar fi ezitat să le publice.
Din 1975, casnica Helena Gustavsson din Suedia, pe lângă faptul că a
avut o serie de întâlniri cu nişte vizitatori veniţi de pe o planetă din constelaţia
Taurului, a primit numeroase mesaje prin telepatie sau pe calea dicteului
automat. Cu puterile care iau fost conferite de nepământeni, ea a reuşit, între
altele, să vindece o bătrână paralizată.
Un caz interesant este şi cel al scriitoarei americane Ruth Montgomery.
Publicistă specializată în probleme de politică şi relaţii internaţionale, activând
la Washington, ea avea relaţii în cele mai înalte cercuri ale puterii şi nu avea
nici un motiv săşi dorească să fie privită ca o dezaxată. În jurul anului 1960,
după ce 1a cunoscut pe binecunoscutul medium Arthur Ford, acesta ia atras
atenţia asupra capacităţii ei de a primi mesaje prin dicteu automat şi a instruit
o cum săşi dezvolte acest dar folosind maşina de scris. Mesajele proveneau
aparent de pe un alt tărâm, de la entităţi pe care ea le numeşte „ghizi
spirituali”. Ea spune că aceşti ghizi nu sunt altceva decât suflete, ca şi cele ale
oamenilor, trecute prin numeroase încarnări, care leau asigurat ascensiunea
Pe planuri spirituale superioare. După moartea sa, survenită în 1971, Arthur
Ford va deveni, el însuşi, unul dintre aceşti ghizi spirituali, carei va transmite
elevei sale, prin dicteu, un număr de circa 120 de mesaje, pe care ea le va
Publica în 1972, sub forma unei cărţi, devenită bestseller.
Intre altele, Ruth Montgomery a fost prima care a introdus, la sugestia
„ghizilor” ei, conceptul de „walkin”, care a făcut apoi vogă în sfera cercetărilor
asupra fenomenelor paranormale. Asupra acestui concept, ca şi asupra altor
revelaţii ale lui Ruth Montgomery, vom mai reveni în capitolele care urmează.
MAGONIA – UN TĂRÂM MAGIC.
În anul 1961, Jacques Vallee, astrofizician francez, lucra în cadrul
programului francez pentru urmărirea sateliţilor, parte a unui program
internaţional monitorizat de Observatorul astronomic Smithsonian. Întro
noapte, el şi colegii săi au urmărit pe radar şi au înregistrat pe bandă mişcările
unui obiect care nu putea fi nici satelit, nici avion, nici balon. Înainte de a
introduce datele obţinute în calculator, şeful lor lea confiscat banda şi ia şters
conţinutul. Această atitudine, profund străină unui cercetător autentic, 1a
făcut pe Jacques Vallee să devină interesat de studiul OZNurilor. El va scrie
însă, nu peste mult timp, că „nar trebui să încercăm să demonstrăm că OZN
urile constituie un fenomen nou al necunoscutului, posibil de origine artificială,
înainte de a ne strădui să înţelegem de ce provoacă o reacţie atât de violentă
gândul unui… Contact cu civilizaţia noastră a unor entităţi nonumane, pentru
obiective nonumane…”
În 1962, Vallee emigrează în S. U. A., iar în 1967 îşi susţine doctoratul în
ştiinţele calculatoarelor, la Northwestern University, unde devine un
colaborator apropiat al profesorului J. Allen Hynek, cel mai proeminent
cercetător al fenomenului OZN. Intre timp, îi apăruse cartea Anatomy of a
Phenomenon, una dintre cele mai serioase şi mai echilibrate cercetări asupra
naturii OZNurilor din vremea respectivă. În acel moment, el consideră încă
OZNurile drept nave materiale venite de pe alte planete. Ulterior, confruntat cu
realităţile investigaţiilor de teren, începe să creadă din ce în ce mai mult că
natura fenomenului OZN este mult mai complexă şi diferită de ceea ce se
presupunea îndeobşte. El va ajunge să afirme, în 1969, că „ştiinţa modernă
stăpâneşte asupra unui Univers îngust, o variaţiune particulară pe o temă
infinită”; adăugând că însuşi „studiul OZNurilor a devenit un domeniu de
specializare atât de îngust încât experţii ce se ocupă de el nu mai au timp săşi
dezvolte cultura generală”. Cu aceste convingeri, el publică volumul Passport to
Magonia: From Folklore to Flaying Saucers (1969), în care scoate la iveală
pentru prima dată cu pregnanţă paralela dintre fenomenul OZN modern şi
poveştile despre zâne sau pitici. Jacques Vallee va relua această problematică
în cartea Dimensions: A Casebook of Alien Contact (1988; trad. Rom. Alte
dimensiuni).
Vallee reia un fragment din scrierile Sfântului Agobard (779840),
arhiepiscop de Lyon, în care acesta îi înfierează pe cei ce cred că „există o
regiune, numită Magonia, unde călătoresc corăbiile prin nori pentru a duce
îndărăt în acel ţinut roadele pământului distruse de grindină şi furtuni”,
arătând că totuşi el a fost de faţă când „trei bărbaţi şi o femeie au spus că au
căzut din aceste corăbii; după câteva zile de captivitate ei au fost aduşi în faţa
mulţimii pentru a fi ucişi cu pietre, în prezenţa noastră”. Intervenţia lui
Agobard, care a convins poporul că aşa ceva este imposibil, a salvat viaţa celor
patru.
Vallee observă că Magonia, aşa cum apare ea în diverse povestiri, este
uneori o ţară îndepărtată, o insulă invizibilă sau chiar o ţară din ceruri, dar
alteori un soi de univers paralel, care coexistă cu al nostru. În această a doua
formă, ea devine vizibilă şi tangibilă numai unor persoane alese, iar porţile de
trecere dintro lume în cealaltă sunt cunoscute doar spiriduşilor şi câtorva
oameni iniţiaţi de ei. Jacob Grimm, faimos filolog, folclorist şi scriitor german
din secolul al XIXlea, făcea speculaţii pe marginea acestui nume, zicând că
„Magonia” ne duce cu gândul la un „pământ magic”, dată fiind rădăcina latină
magus (mag, vrăjitor, vrăjitoresc).
Existenţa acestui tărâm transpare şi în scrierile altor autori dedicaţi
studierii fenomenului OZN. De pildă, una dintre cele mai bizare amintiri ale lui
Whitley Strieber, ieşită la lumină treptat, fără ajutorul hipnozei, se leagă de
vara anului 1968, când, în vacanţa sa de student, a plecat singur din Londra
întro excursie mai lungă prin Europa. O parte din excursie îi era imposibil să
Şio mai reamintească altfel decât fragmentar şi fără o înlănţuire logică. Se vede
astfel primind parcă un bilet al companiei Egyptair, apoi zburând întrun avion
bizar şi zgomotos în care membrii echipajului seamănă în mod straniu cu
vizitatorii de „tipul 2” din episodul din decembrie 1986. I se face rău şi, ca
remediu, o „stewardesă” îi picură pe limbă trei picături dintrun lichid foarte
amar.
Urmează o călătorie întrun mare deşert; pe o stâncă, la marginea unei
°aze, se înalţă o zidire atât de veche încât parcă se contopeşte cu roca. I se
spune că e o universitate veche de un milion de ani. Whitley întreabă dacă e
vorba de nişte ruine; i se răspunde că nu, doar că savanţii de acolo nu sunt
pricepuţi în întreţinerea clădirii. Nu i se permite să intre în universitate
deoarece doi indivizi cu ochi negri, imenşi, migdalaţi, spun că „încă nu e pre
gătit” pentru asta. Este obligat să petreacă un timp în aşteptare, întro clădire
de lut aflată alături, întro încăpere fără nici un mobilier. Urmează fragmente
de amintiri la fel de bizare, luate parcă din lumea visurilor. Şirul acestor
amintiri se curmă brusc după ce a fost pus să muşte dintrun fruct îngrozitor
de amar.
Abia mai târziu, citind cartea lui Jacques Vallee, el a aflat cu surprindere
că în vechile legende, călătoriile în Magonia începeau adesea picurânduse trei
stropi dintrun lichid fermecat, pe cap ori pe faţă. Iar în multe tradiţii, printre
care şi cea greacă, dacă cineva se întorcea din ţara morţilor, înainte era pus să
mănânce sau bea o substanţă amară, care aducea uitarea… Tot Vallee observă
că, în credinţa populară, „mintea unei persoane care se reîntoarce din Ţara
Zânelor este de regulă ştearsă”. Şi în basmele româneşti lui Făt Frumos i se
suspendă memoria în Ţara Zânelor; amintirile îi vor reveni prin accident, doar
atunci când va pătrunde în domeniul interzis al „Văii Plângerii”. Tot în folclorul
românesc, sufletul mortului care a trecut de vămile văzduhului ajunge la un
râu din care trebuie să bea pentru a uita de dorul de cele pământeşti.
SPIRIDUŞI, ZÂNE ŞI IELE.
Ielele, în folclorul românesc, sunt, după Victor Kernbach, făpturi
feminine supranaturale cu puteri magice şi cu mare putere de seducţie,
„locuind în văzduh, în păduri sau peşteri, în munţi, pe stânci sau pe maluri de
ape, în bălării sau la răspântii, scăldânduse adesea în izvoare pure; se crede
că apar mai ales noaptea, la lumina Lunii, rotinduse în horă în locuri retrase…
Fostul lor ring de dans… Rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe
locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite”. Ele pot zbura „fără
aripi, şi se pot deplasa cu viteze fabuloase, pacurgând „nouă mări şi nouă
ţări„ întro noapte”. „Sunt răpiţi şi dispar fără urmă toţi cei care au reuşit să
înveţe să cânte cântecele ielelor.” Au uneori un rol răzbunător, conferit „sau de
Dumnezeu, sau de Diavol”; cei pedepsiţi „sunt ridicaţi în vârtejuri, apoi chinuiţi
şi smintiţi”
După chestionarele lui Nicolae Densuşianu, ielele sunt duhuri cu chip de
femeie, umblând noaptea, jucând şi dansând. Pe locul unde trec „nu mai creşte
iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roşie”, „se înnegreşte iarba în formă de
cerc”. Ielele „vin pe sus, cu lăutari”, îndeosebi cu „cimpoieri”, „au lumânări
aprinse” şi Joacă în pomi„. Dacă întâlnesc în calea lor oameni, „îi poartă prin
aer de rămân neoameni pe viaţă„. După B. P. Haşdeu, „ielele beau noaptea apă
de prin fântâni, şi pe oricine va bea după dânsele îl pocesc„. Dimitrie Cantemir,
în descripţio Moldaviae (1716), numea ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel
mai des de tinerii mai frumoşi”.
Aceste exemple sunt luate din folclorul românesc; ele pot continua cu
multe alte tradiţii, de la noi sau din alte ţări, despre zâne, vâlve, rusalii,
rusalce, nimfe, ca şi despre nenumărate alte spirite feminine ale nopţii.
Cititorul familiarizat cu fenomenul OZN va descoperi în cele de mai sus
numeroase similitudini izbitoare, care cu greu sar putea atribui unor simple
coincidenţe: apariţiile predilect nocturne, originea aeriană, rotirea luminoasă,
cercul ars care rămâne în iarbă, atracţia faţă de sursele de apă, reziduurile pe
care le lasă în urma lor, afectarea copacilor din jur, zgomotul însoţitor ca de
cimpoi, viteza fantastică de deplasare, răpirea unor oameni, dar şi componenta
sexuală, atât de prezentă în rapoartele recente ale „întâlnirilor de gradul IV”, ori
cea care plasează aceste făpturi în postura de intermediari între stăpânii
lumilor transcendente şi pământeni. Să fie oare toate acestea doar simple
confabulaţii născute din teama firească de întuneric, prezentă la toate
popoarele? Să fie asemănările cu fenomenul OZN doar simple coincidenţe?
Puţin probabil.
Jacques Vallee atrage atenţia asupra unui manuscris al reverendului
Robert Kirk, din Aberfoyle (Scoţia), intitulat The Secret Commonwealth of Elves,
Fauns and Fairies, elaborat în 1691, în care este descrisă o organizare secretă a
spiriduşilor. Printre concluziile autorului găsim ideea că aceste făpturi au un
statut intermediar între oameni şi îngeri, sunt inteligente şi curioase, pot să
apară şi să dispară la dorinţă, eventual fiind chemate prin farmece, au puterea
să ia cu ele tot ce le place. Călătoresc adesea prin aer cu toată averea lor. Au
totuşi locuinţe largi, în interiorul Pământului, locuinţe luminate de lămpi
veşnice şi de focuri care nau nevoie de combustibil. Spiriduşii pot ajunge la
aceste locuinţe prin cele mai înguste fisuri ale solului. Intre ei vorbesc foarte
rar, şi atunci printrun soi de fluierat. Când stau însă de vorbă cu oamenii,
folosesc limba acestora şi se ţin de obiceiurile locului. Nu par să fie devotaţi lui
Dumnezeu, nici să aibă vreo religie. Au însă o filosofie; între altele, susţin că
nimeni şi nimic nu moare; toate au o evoluţie ciclică, fiecare ciclu reluându1
pe cel precedent, reînnoindul şi îmbunătăţindul. Reverendul Kirk a fost el
însuşi obiectul unor legende în vremurile respective – sa spus că, de fept, el nu
a murit, ci a fost răpit de zânele supărate că lea dezvăluit tainele, iar în sicriul
său sar afla numai pietre; aceste legende au luat o asemenea amploare încât
succesorul său în parohia Aberfoyle, reverendul Taylor, a simţit nevoia să
ancheteze cazul şi să dea o dezminţire în scris. Cei interesaţi mai pot găsi şi
alte de detalii asupra acestui straniu personaj în cartea lui Jean Sider:
Contacte Supraterestre – elemente de stranietate (1997).
Întro carte privind istorii despre zâne, publicată în 1891 de Edwin
Hartland, Jacques Vallee găseşte trimiterea la o mărturie, întărită prin jură
mânt, scrisă aparent de un cleric, pe data de 12 aprilie 1671. Autorul
mărturiei, pe nume Peter Rahn, afirma că în seara unei zile din 1660, el şi soţia
sa, care era moaşă, se aflau la ferma lor, când a apărut de niciunde un omuleţ
negricios la faţă şi îmbrăcat în haine cenuşii, care sa rugat ca moaşa să vină
săi ajute nevasta să nască. Declarantul, văzând că are dea face cu un troll
(personaj cu puteri fabuloase din mitologia scandinavă), sa rugat pentru
nevasta sa, a binecuvântato şi ia spus să plece, în numele Domnului, cu
străinul. Amândoi au dispărut ca luaţi de vânt. Povestea se termina cu
întoarcerea moaşei pe aceeaşi cale aeriană. Aici putem face o paralelă
interesantă: după cum relatează Ray Fowler, în The Watchers, în 1973 Betty
AndreassonLuca a fost răpită şi dusă ca să asiste, la bordul unui OZN, o
femeie care a fost determinată să avorteze doi feţi gemeni, introduşi imediat
întrun incubator special. Să aibă oare aceste întâmplări o legătură peste timp?
Dar coincidenţele nu se opresc aici. În documentul la care facem referire,
se mai spune că moaşa a fost dusă întrun loc subteran, ajungând acolo printr
o uşă metalică strălucitoare, care conducea în ţara omuleţilor, un ţinut scăldat
întro lumină strălucitoare, cu o sursă invizibilă. Cei familiarizaţi cât de cât cu
fenomenul răpirilor OZN îşi dau seama că o astfel de istorie ar fi raportată în
zilele noastre ca o întâlnire de gradul IV, în care un extraterestru cenuşiu a
apărut în casă, a răpit o persoană, făcândo să plutească prin aer, ducândo şi
aducândo înapoi cu un OZN etc.
La Kirk sau la contemporanii săi se găsesc şi alte analogii frapante cu
fenomenul OZN: faptul că spiriduşii răpesc şi ucid vitele oamenilor, absenţa
unor uşi sau ferestre în locurile în care sunt duşi cei răpiţi, ştergerea memoriei,
înainte de întoarcere, sau interdicţia de a vorbi despre cele văzute, femei aduse
pe tărâmul spiriduşilor şi invitate să ţină în braţe copii hibrizi cu aspect
maladiv etc. Toate acestea au determinat mai mulţi analişti să tragă concluzia
că manifestările spiriduşilor de acum câteva secole şi fenomenul OZN modern
nu sunt decât două faţete ale aceleiaşi manipulări exercitate asupra omenirii de
o inteligenţă superioară, utilizând mijloace specifice fiecărei epoci…
Jacques Vallee comentează nenumărate alte documente ale unor învăţaţi
medievali sau din epoca renaşterii, între care Facius Cardan şi Paracelsus, ce
au încercat să sistematizeze credinţele populare din vremea lor privitoare 1a
fiinţe ale aerului, considerate capabile să interfereze cu activităţile omeneşti
Evident, aceşti învăţaţi au încercat să împace dogma religioasă creştină cu
tradiţia populară. Între altele, ei consideră că toate aceste făpturi miraculoase
iele, zâne, spiriduşi etc. Reprezintă o categorie aparte, pe lângă alte trei: îngerii,
diavolul cu demonii săi şi sufletele celor morţi. În ciuda unor acţiuni, cum ar fi
răpirile de persoane, lumea le considera în esenţă binevoitoare, sincere şi
capabile să ajute pe cei nevoiaşi. Totuşi, respectivele făpturi puteau deveni
nemiloase cu cei lacomi – există alte câteva istorii în care o moaşă a fost
chemată de spiriduşi, iar în final ea cere aceeaşi plată ca pentru o femeie
obişnuită; i se spune cu această ocazie că, dacă ar fi cerut mai mult, ar fi fost
pocită sau îmbolnăvită, dar pentru că nu sa lăcomit va primi ca răsplată o
pungă plină cu galbeni.
Vallee scrie: „O anumită putere, atribuită azi celor veniţi cu farfuriile
zburătoare, era pe vremuri proprietatea exclusivă a lumii zânelor”, dar
„ocupanţii OZNurilor, la fel ca şi ielele celor din vechime, nu sunt extratereştri.
Ei sunt locuitorii unei alte realităţi.” Pentru a sublinia şi mai bine aceste
concluzii, Vallee analizează şi numeroase lucrări ale unor folclorişti din
vremurile noastre. De pildă, îl citează pe cercetătorul Walter EvansWentz, care,
întro lucrare din 1909 privind tradiţiile celtice din Marea Britanie, scria: „Am
cunoscut o persoană, numită Roderick MacNeil, care a fost ridicată în văzduh
de către intruşi şi lăsată jos cu trei mile mai încolo.” Un alt informator ia
povestit că în munţi trăieşte un popor de spiriduşi, numit de irlandezi „Gentry”,
iar de scoţieni „Good People”. Aceştia au puteri extraordinare; pot, de pildă,
paraliza un om dintro privire. „Ei răpesc oameni tineri şi inteligenţi, carei
interesează. Răpesc atât trupul, cât şi sufletul, transformând apoi trupul
acestora întrunui care seamănă cu al lor.” Ei trăiesc în castele subterane, în
care rămân veşnic tineri (subliniem paralela şi cu un binecunoscut basm
românesc). Mâncarea lor nu conţine sare. Dacă o persoană răpită acceptă să
mănânce din mâncarea lor, ea nu se mai poate întoarce niciodată acasă.
Istorii de acest fel se găsesc, cu duiumul, în vechile scrieri. Cititorul
român care doreşte să aprofundeze aceste argumentări poate citi cu folos de
pildă cartea lui Vallee, Dimensiuni, sau cărţile lui Jean Sider, traduse recent în
româneşte, în care va găsi sute de alte paralele între relatările populare privind
diverse făpturi fantastice şi fenomenul OZN.
6. CONEXIUNEA RELIGIOASĂ.
Sutele de apariţii ale Fecioarei Maria se aseamănă tulburător, în detalii,
cu miile de rapoarte despre OZNuri. Biblia şi OZNurile. Noe a fost un hibrid
extraterestru? Îngerii ne veghează din OZNuri? Sunt cumva OZNurile lucrări
ale Diavolului?
APARIŢIILE FECIOAREI MARIA ŞI FENOMENUL OZN.
În zorii zilei de 9 decembrie 1531 la zece ani după cucerirea imperiului
aztec de către spanioli, un băştinaş de cincizeci şi şapte de ani, convertit la
creştinism şi botezat Juan Diego, se ducea spre biserica din Tlaltelolco, în
apropiere de Tenochtitlan (Mexico City). În acea zi de decembrie era foarte frig;
cu atât mai mare ia fost mirarea auzind dintro dată un concert de păsări
cântătoare. Uimit, se opreşte şi aude atunci o voce de femeie strigândul pe
nume; vocea venea dinspre un vârf de munte din apropiere, ascuns în ceaţă. Se
îndreaptă întracolo şi vede o tânără mexicană de aproximativ paisprezece ani,
foarte frumoasă, învăluită din cap până în picioare în raze aurii, care
străluceau ca soarele. Ea îi spune lui Juan Diego că este Fecioara Maria, că
doreşte să i se clădească o biserică în acel loc şi că această dorinţă trebuie
transmisă imediat episcopului din Tenochtitlan.
La vremea aceea, mexicanilor băştinaşi nu li se permitea să apară în faţa
notabilităţilor spaniole decât în cazuri cu totul excepţionale. Juan Diego face
eforturi deosebite pentru a ajunge la episcop; acesta îl ascultă condescendent,
fără să creadă o iotă din toată istoria. Juan se duce din nou pe munte,
întâlneşte din nou Fecioara şi o imploră să aleagă un sol mai vrednic decât el.
Ea îi spune că el este cel pe care ea 1a ales, şi prin urmare trebuie s
persevereze. A doua zi dimineaţa, Juan Diego e din nou la episcop, care pare
tulburat de râvna cinstită a mexicanului, dar pune nişte slugi să1
spionezeAceştia raportează că lau văzut urcând pe munte, dispărând în ceaţă,
după care nu au mai fost în stare să dea de el. Fecioara îi spune lui Juan Diego
să revină şi a doua zi. El nu va veni însă, fiind nevoit să stea la căpătâiul
unchiul său, care era pe moarte. În dimineaţa următoare, Juan aleargă după
un preot pentru împărtăşanie, dar Fecioara îi taie calea. Îi spune că unchiul
său se va însănătoşi (ceea ce sa şi întâmplat). In schimb, ea îl roagă pe Juan
Diego să urce pe vârful muntelui şi săi culeagă de acolo flori. Acesta ştia că în
decembrie nu va găsi acolo nici o floare, totuşi se supune poruncii şi, miracol,
va găsi în locul indicat „trandafiri de Castilia cu petale pline de rouă”. Îi culege,
îi înveleşte în mantia sa grosolană de indian, pentru ai feri de îngheţ, şi îi
aduce Fecioarei. Ea aranjează trandafirii în matia indianului, după care îi
spune să ducă acest semn episcopului. Persoanele întâlnite în drum îl
îmbrâncesc, vrând săi smulgă florile, dar Juan Diego ajunge în cele din urmă
cu bine în faţa episcopului. Aici, desface mantia, dar florile, aduse cu atâta
grijă, cad pe jos întro grămadă dezordonată. Omul nostru nu are însă timp să
se ruşineze pentru gestul său neîndemânatic, deoarece episcopul se ridică de
pe scaun şi îngenunchează în faţa mantiei, la picioarele lui Diego. În câteva
clipe, şi celelalte feţe bisericeşti îi urmează pilda. Pe mantia indianului, o
bucată de pânză aspră, de 170 pe 100 centimetri, ţesută din fire de maguay, de
culoarea lânei nealbite, apăruse o imagine de 140 centimetri a Fecioarei Maria,
înconjurată cu raze aurii. Era înfăţişată în cele mai mici detalii, întro postură
graţioasă şi de nepământească dragoste, acoperită cu o mantie albastră
brodată cu aur curat şi presărată cu stele aurii, purtând o tunică roz,
împodobită cu flori aurii. Dedesubt se mai vedeau o semilună, precum şi capul
şi braţele unui înger. Fecioara va apărea în aceeaşi zi şi unchiului lui Juan
Diego, căruia îi va zice: „Numeştemă pe mine şi numeşte imaginea mea Santa
Maria de Guadalupe.”
Cel puţin, aşa spune legenda… Azi, mantia lui Juan Diego este aşezată
pe cel mai înalt altar din biserica Fecioarei din Guadalupe din Ciudad de
Mexico. Chiar şi în zilele noastre, peste o mie cinci sute de oameni
îngenunchează zilnic în faţa ei.
Pe lângă numeroasele elemente care ne tulbură în această extraordinară
istorie, ne frapează şi marea asemănare a unor detalii cu cele din rapoartele
moderne privind OZNurile. Pentru a înţelege mai bine care sunt aceste
asemănări, mai expunem în rezumat câteva cazuri înrudite.
În 13 mai 1917, la Fatima un orăşel din Portugalia, trei copii care păzeau
oile au văzut o lumină întro vâlcea. Când sau apropiat au fost orbiţi de
imaginea unei Doamne micuţe, înconjurată de raze. Cel mai mare dintre copii,
Lucia, a intrat în vorbă cu apariţia, iar aceasta lea spus, între altele, să se
reîntoarcă în acelaşi loc pe data de 13, în fiecare lună. În 13 iunie, au mai
venit? L alte 50 de persoane, care iau văzut pe cei trei copii transfiguraţi
vorbind cu un personaj care lea rămas însă invizibil. La sfârşitul dialogului,
însă, martorii au auzit o explozie şi au văzut un norişor alb ridicânduse din
apropierea unui copac. In 13 iulie, întrucât vestea minunii se răspândise,
numărul martorilor a crescut la 4 500. De data aceasta, ei au auzit un bâzâit,
au simţit fenomenul de descreştere a temperaturii şi a luminii soarelui şi au
văzut coborând un norişor alb deasupra copacului respectiv. La plecarea
Doamnei, sa auzit un sunet strident. Acum, ea lea transmis copiilor profeţii,
inclusiv unele privind peri colul care paşte omenirea din partea Rusiei. În 13
august, erau prezente deja 18 000 de persoane, dar nu şi copiii, care fuseseră
închişi în acea zi de către o oficialitate locală, dornică să pună capăt acestui
nonsens. Oamenii au auzit bubuind tunetul, au văzut o fulgerare şi au observat
din nou norişorul care a plutit câteva minute deasupra copacului după care a
dispărut. Norii de pe cer au devenit stacojii, apoi multicolori şi un glob luminos
sa rotit prin văzduh, În 13 septembrie se adunaseră 30 000 de persoane,
inclusiv doi preoţi, veniţi în misiune oficială, pentru a demasca presupusa
impostură. Ulterior, ei înşişi au depus mărturie că mulţimea a zărit un glob de
lumină coborând încet către copii; globul sa aşezat în copac, acolo sa format
un nor alb şi din cerul senin au început să cadă „petale” albe, care se evaporau
pe măsură ce se apropiau de pământ. Copii au văzut din nou Doamna şi au
dialogat cu ea. Apoi, globul strălucitor sa ridicat şi a dispărut în soare. În 13
octombrie, au venit 70 000 de persoane. Cu această ocazie, mulţimea a văzut
un „dans al Soarelui”: un disc supranatural care se rotea cu rapiditate în jurul
propriei axe şi răspândea raze diferit colorate. În cele din urmă, discul a
dispărut din nou în soare. Concomitent, au fost observate şi alte fenomene
nefireşti. Copiilor li sa transmis mesajul că aceasta a fost ultima întâlnire.
Ulterior, sa dovedit că Lucia mai fusese vizitată în mai multe rânduri de îngeri,
în 1915 şi 1916. O parte dintre cei care au participat la apariţiile de mai sus au
avut parte de vindecări miraculoase. Biserica Catolică a efectuat anchete
minuţioase şi, în cele din urmă, în 1930, a acceptat realitatea istoriei.
În 24 iunie 1981, lângă satul Medjugorje (Bosnia), în jurul orei 18, două
fete, de 15, respectiv 16 ani, au văzut, la circa 200 de metri, o fiinţă semănând
cu o femeie tânără, îmbrăcată în gri, plutind la o oarecare înălţime deasupra
pământului. În primul moment, sau speriat şi au fugit. Apoi sau întors
însoţite de alţi tineri. „Apariţia” era încă acolo, lea făcut semn să se apropie şi
a intrat în vorbă cu ei. Pe una dintre fete a consolato, transmiţândui poveţe de
la mama ei, recent decedată, despre care ia mai spus că e fericită. În data de
25 iunie 1981, la ora 18.30, tinerii, şase la număr, având între 10 şi 17
ani erau pe acelaşi deal unde avusese loc întâlnirea din ziua precedentă.
Femeia a apărut din nou. Tinerii au întrebato cine este, iar ea lea răspuns:
„sunt binecuvântata Fecioara Maria”. Cei şase au căzut în genunchi şi au
început să se roage, apoi au întrebato dacă va reveni şi a doua zi, iar ea a
încuviinţat. În
26 iunie, din nou la ora 18, întâlnirea sa repetat. La sugestia unui
sătean, una dintre fete adusese cu ea apă sfinţită, cu care a stropit apariţia,
pentru a se încredinţa că nu este o ipostază a Satanei. Micuţa femeie lea
zâmbit îngăduitor şi lea transmis un mesaj de pace între oameni. Deşi erau
mai mulţi de faţă, doar cei şase care fuseseră cu o zi înainte au văzut apariţia.
Istoria sa repetat şi în a patra zi. Tinerii sau rugat ca Fecioara să le dea un
semn, o dovadă, deoarece sătenii îi credeau mincinoşi, dar ea doar lea zâmbit,
ia încurajat şi ia îndemnat să vină şi a doua zi.
A cincea zi, întrucât vestea minunii se răspândise, sau adunat circa 15
000 de oameni pe dealul unde aveau loc apariţiile. Din nou, apariţia a fost
văzută doar de cei şase. Când aceştia au rugato pe Fecioară să se arate şi
celorlalţi, ea lea răspuns: „Binecuvântaţi cei ce nu văd şi totuşi cred”. Preotul
catolic local ia sfătuit pe cei şase să termine cu această poveste aberantă.
Noaptea următoare poliţia ia arestat. Au fost duşi la Mostar, examinaţi de un
psihiatru, intimidaţi de poliţişti, totuşi nau renunţat la declaraţiile lor. O
doctoriţă a fost trimisă ca să asiste tinerii la straniile lor întâlniri. Ea nu va
vedea Fecioara, dar, încercând să atingă cu mâna ceea ce tinerii spuneau că
văd, va fi scuturată ca de un şoc electric. Ea va refuza să se mai întoarcă în
acel loc.
În 30 iunie, tinerii au fost supuşi din nou unui examen psihiatric.
Autorităţile comuniste au ordonat să se pună capăt întregii poveşti, chiar prin
folosirea forţei. Localitatea a fost împânzită de agenţi de securitate. Apariţiile au
continuat totuşi sporadic, în alte puncte din sat. Au avut loc mai multe
vindecări miraculoase. Preotul, convins de anumite semne, a început să creadă
în autenticitatea contactelor şi săi apere pe tineri.
În 2 august 1981, întocmai ca şi în acel „dans al Soarelui” de la Fatima,
mai mulţi oameni au văzut o lumină desprinzânduse din Soare,
transformânduse întrun curcubeu deasupra dealului şi trecând apoi
deasupra bisericii. Concomitent, circa 150 de oameni au declarat că au
observat imaginea clară a unei femei, ca şi alte semne miraculoase. „Dansul
Soarelui” a fost observat şi dintrun sat învecinat. Episcopul din Mostar va veni
să ancheteze în persoană cele întâmplate. El va declara că a rămas cu
convingerea că niciunul dintre copii nu minţea ci spunea ceva în care crede
profund, fără a se putea pronunţa dacă era vorba de un fenomen supranatural
sau subiectiv.
Acţiunile de intimidare vor continua şi se vor înăspri. Massmedia oficială
vorbea chiar de o grupare teroristă. Preotul catolic local va fi arestat şi
condamnat la trei ani şi jumătate închisoare pentru nişte critici pe care lear fi
adus în biserică orânduirii de stat. După un an şi jumătate, va fi eliberat, în
urma presiunilor exercitate din străinătate. Aceste represalii nu vor împiedica
totuşi venirea pelerinilor întrun număr din ce în ce mai mare. În 12 septembrie
1981, de sărbătoarea înălţării Crucii, numărul credincioşilor veniţi la
Medjugorie a fost estimat la 70 000.
Întâlnirile celor şase tineri cu Fecioara au continuat, eludând interdicţiile
oficiale, în diverse locuri, dar în bună măsură în biserica din localitate. În anii
care au urmat, ele nu mai erau zilnice şi se manifestau individual, dar nu au
încetat nici până azi. În total, au fost peste 2 000 de apariţii. „Doamna” lea
transmis martorilor să se roage pentru iertarea păcatelor lumii. Ei intrau acum
în contact cu miraculoasa arătare prin rugăciuni prelungite sau folosind
rozariul. Fecioara lea mai spus că lumea trăieşte sub semnul Satanei, că
Occidentul este pe cale săşi piardă credinţa din cauza maşinismului şi lea
încredinţat mesaje secrete vizând Apocalipsa. Cei şase afirmă că în noiembrie
1981 Fecioara ia dus să vadă, fizic, Raiul, Purgatoriul şi Iadul. Un martor
afirmă că a fost de faţă când doi dintre tineri sau dematerializat, ca şi când ar
fi trecut întro altă dimensiune, pentru circa 20 de minute.
Reacţiile martorilor la apariţia sau dispariţia Fecioarei (pe care numai cei
şase o vedeau) erau simultane, astfel încât era greu de crezut că aceştia se
imitau între ei. Sa recurs şi la regresie hipnotică, stare în care au fost
reconfirmate declaraţiile făcute. Asupra martorilor sau făcut numeroase
anchete şi măsurători ale parametrilor fiziologici în timpul stărilor extatice,
constatânduse că era vorba de fenomene inexplicabile prin cauze naturale.
Biserica Catolică a trimis mai multe comisii pentru confirmarea sau infirmarea
miracolului, comisii care nu au ajuns la o concluzie definitivă. În acelaşi timp,
fenomenul Medjugorje na încetat să crească în amploare.
După cum bine se ştie, miracolele religioase de tipul celor de mai sus nu
sunt, singulare. Aceleaşi semne caracteristice le poartă şi apariţia, în 1858, a
Sfintei Fecioare la Lourdes, în Franţa, în faţa fetiţei de 14 ani Bernardette
Soubirous, apariţie însoţită şi de alte minuni inexplicabile, sau cea din 19
septembrie 1846, când celor doi tineri păstori din La Salette, localitate din Alpii
Francezi, li sa arătat un glob de lumină clipitoare care sa deschis, iar în
mijlocul lui a apărut o „Frumoasă Doamnă”, identificată drept Fecioara Maria,
începând din 2 aprilie 1968 şi până în iunie 1971 Fecioara a fost văzută de o
sută opt ori (după unele evidenţe) pe cupola bisericii ortodoxe copte din
cartierul Zeitun din Cairo. Uneori, apariţia era înconjurată de porumbei
luminoşi; ea a fost văzută de mii de martori, majoritatea musulmani.
Autorităţile au ordonat anchete severe, pe o rază de douăzeci şi cinci de
kilometri, distrugând sau confiscând aparatura electonică, de proiecţie,
smulgând firele electrice ale bisericii, tăind crengile copacilor din jur, şi chiar
demolând un garaj aflat peste drum. Operaţii asemănătoare au fost iniţiate şi
de particulari musulmani. Apariţiile au continuat netulburate. O mulţime de
fotografii atestă fenomenul. În 25 martie 1986, alte apariţii de acest tip au fost
semnalate deasupra bisericii copte din cartierul Shubra din Cairo. Pe
continentul sudamerican, Fecioara sa manifestat în Brazilia, începând din
aprilie 1993, la grota Vila Peri de lângă Fortalezza, sau la Brejo şi în alte
localităţi din regiunea Serra de Baturite din statul Ceara, laolaltă cu
nenumărate „globuri de foc sau de lumină”, semnalânduse totodată şi 36 de
întâlniri apropiate cu OZNuri, numai între mai şi august 1994. Tot în statul
Ceara, la Guaraciaba do isforte, Fecioara sa arătat în 7 septembrie 1994.
Asemenea apariţii au avut loc şi în Paraguay, în oraşul Orqueta, în 1993 şi
1994. În toate aceste cazuri, apariţiile sau manifestat de repetate ori şi în faţa
a sute sau mii de pelerini. Exemplele pot continua.
Aş vrea doar să atrag respectuos atenţia că e bine să nu cădem în acea
greşeală pe care cea mai prestigioasă personalitate ce sa dedicat studierii OZN
urilor, profesorul J. Allen Hynek, o numea provincialism temporal. Este vorba
despre ochelarii de cal ai suficienţei pe care ştiinţa oficială se complace săi
poarte, de multe secole. În zilele noastre, de pildă, toţi cei care trec prin şcoală
capătă convingerea că savanţii din secolele trecute rătăceau orbecăind întrun
mod penibil şi rizibil (flogisticul, eterul, magnetismul animal etc), în timp ce,
iată, noi am ieşit definitiv la lumină, trăim întro epocă fericită în care am găsit
adevăratele răspunsuri la mai toate marile probleme. Evident, răspunsurile
respective sunt cele ale ştiinţei, aşa cum este ea conţinută în manualele de
şcoală, aşa cum neo transmit profesorii. Graţie acestor răspunsuri, suntem
lămuriţi pentru totdeauna cum stăm cu materialitatea lumii, cu legile fizicii etc.
Ceea ce mai rămâne eventual de cunoscut ar fi cel mult nişte mici detalii
nesemnificative…
Această mentalitate a „provincialismului temporal” nu ne caracterizează
de ieri, de azi. Exemplele sunt nenumărate şi, deşi sunt în general cunoscute,
cred că merită să mai fie reproduse o dată în plus, citând doar cazurile care
implică personalităţi celebre. Sper că istoriile de mai jos vor avea darul de a ne
aduce cu picioarele pe pământ.
Sextus Frontinus, inginer din vremea împăratului Vespasian, scria acum
aproape două mii de ani: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări şi maşini de
război; perfecţiunea lor a atins limita şi nu văd cum ar mai putea fi
îmbunătăţite”. Leonardo da Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în
matematică fusese descoperit deja de înaintaşii săi. Când, în 1801, astronomul
Piazzi a zărit pe cer primul asteroid – Ceres – filosoful F. Hegel a demonstrat că
aşa ceva nu era cu putinţă. Lavoisier susţinuse şi el, cu câtva timp înainte, în
faţa Academiei Franceze, că meteoriţii nu pot exista, zicând: „Nu se poate să
cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer.”
Fiziologul Claude Bernard, părintele medicinei experimentale, declara, la
mijlocul secolului trecut: „Să închidem uşile. Nimeni nui va egala vreodată pe
giganţii care au inventat maşina cu aburi.” Experţii lui Napoleon III au
demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată şi că toate motoarele
electrice sunt, de fapt, nişte variante de perpetuum mobile.
Când Th. A. Edison a adus pentru o demonstraţie, în faţa Academiei
Franceze fonograful pe care1 inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că
este impo sibil şi va fi pe veci imposibil ca nişte aparate din lemn şi metal să
reproduc miracolul vocii omeneşti. Când fonograful a scos primele sunete,
cineva a asistenţă a sărit să1 strângă de gât pe inventator, pe care1 credea
ventriloc, strigând: „Iată secretul invenţiei!”
În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite şia prezentat
demisia secretarului de stat pentru comerţ, pe motiv că nare rost să mai
rămână în post, o dată ce, practic, tot ce se putea inventa fusese inventat. În
1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum
înainte nici un mister.” În 1895, profesorul Lippmann îşi sfătuia unul dintre
studenţi, care dorea să devină fizician, să renunţe la această idee, dacă nu
dorea să devină un ratat. La vremea respectivă, practic toţi fizicienii căzuseră
de acord că „fizica este o ştiinţă închisă”, în care descoperiri importante nu mai
erau posibile.
În 1895, Lordul Kelvin (acelaşi cu renumitul fizician sir William
Thomson), imortalizat în unitatea de măsură a temperaturii absolute,
preşedinte al Societăţii Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule
mai grele ca aerul este imposibil”. Aceeaşi opinie o susţinuse şi Simon
Newcomb, ca şi multe alte renumite personalităţi. Lordul Kelvin deţine, de
altfel, chiar un mic record în acest sens, el declarând şi că „radioul nu are nici
un viitor” ori că „razele X se vor dovedi o şarlatanie”.
În 1898, Edouard Branly, unul dintre pionierii radiofoniei, a hotărât să
renunţe la experienţele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă,
devenind medic de cartier şi instruinduşi guvernanta să le interzică copiilor săi
să mai citească Jules Verne, deoarece ideile false deformează spiritele necoapte.
Cu câţiva ani mai înainte, fizicianul H. Hertz, cel care a dat numele său undelor
radio, scrisese Camerei de Comerţ din Dresda că ar trebui descurajate
cercetările legate de undele electromagnetice pe care le descoperise, întrucât ele
nu vor avea nici o aplicabilitate practică.
Fizicianul Robert Millikan, laureat al Premiului Nobel, afirma în 1923:
„Nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului.” Henry
Poincare afirmase şi el, cu câtva timp înainte, ceva asemănător: „Bunul simţ
singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraş prin dezintegrarea
unei jumătăţi de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă.” E.
Rutherford, unul dintre primii savanţi care au obţinut fisiunea nucleară,
întrebat fiind în 1935 când va putea fi utilizat practic acest proces, a răspuns:
„Niciodată.” Ceva mai târziu, W. Churchill îşi exprima şi el opinia că „energia
atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noştri de azi, dar e puţin
probabil să producă lucruri mai periculoase”.
La apariţia locomotivei cu aburi, se spunea că la o viteză mai mare de 30
kilometri pe oră oamenii se vor sufoca ori le vor plesni plămânii. În 1932,
astronomul F. R. Moulton, de la Universitatea din Chicago, opina: „Nui nici o
speranţă ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza
barierelor insurmontabile pe care le pune depăşirea gravitaţiei pământene.” La
începutul anilor '40 era unanim răspândită părerea că avioanele nu vor putea
depăşi 700 km/oră, apoi, după câţiva ani, viteza sunetului. La ora actuală, se
ştie că nu poate fi depăşită viteza luminii (până la care, oricum, mai avem)… La
ora actuală este surprinzător de mic numărul celor care îşi pun problema că
ştiinţa noastră va fi urmată (sperăm…) şi de o ştiinţă a secolului XXI, apoi a
secolului XXII ş.a.m.d. (teoretic, la nesfârşit) şi se gândesc că reprezentanţii
acestora vor zâmbi de rătăcirile ştiinţei secolului XX şi se vor minuna auzind de
pretenţiile noastre de atoateştiutori. Aproape nimeni nu conştientizează faptul
că va exista un progres al ştiinţei şi peste o mie de ani, sau peste zece mii de
ani, sau peste o sută de mii de ani…, şi că urmaşii noştri îndepărtaţi se vor
confrunta şi ei cu probleme pentru care nu vor avea răspuns, că teoriile pe care
le vor construi pentru a lămuri aceste probleme le vor nărui pe cele precedente,
şi că unele fenomene, considerate la un moment dat „mici detalii
nesemnificative”, se vor dovedi capabile să schimbe, după câtva timp, în mod
fundamental viziunea noastră asupra lumii.
IPOTEZA EXTRATERESTRĂ.
Între altele, aşa cum spuneam, provincialismul temporal ne face să fim
convinşi că viteza luminii nu va putea fi niciodată depăşită, ori că viaţa nu
poate exista decât în corpuri materiale, aflate pe Pământ sau pe o planetă
asemănătoare, dar, vai, prea depărtată. Din datele actuale ale ştiinţei, ştim că
pe niciuna dintre planetele Sistemului Solar (Marte, Venus, Saturn etc.) nu
poate exista viaţă, de tipul celei pe care o cunoaştem sau de o anumită
complexitate, şi cu atât mai puţin o civilizaţie. Cât despre călătoriile
interstelare, cele care near putea duce la alte sisteme solare asemănătoare cu
cel în care trăim noi, acestea nu sunt posibile, deoarece o călătorie până la cea
mai apropiată civilizaţie ar dura multe sute, dacă nu chiar mii de ani. Din
aceste premise rezultă că nu vom ajunge niciodată la o astfel de civilizaţie şi că
nici vreo altă civilizaţie nar avea cum să ajungă la noi; totuşi… Se consideră
firesc să trimitem în eter mesaje, sub formă de emisiuni radio, sau sonde
spaţiale în care am pus inscripţii în sistem binar etc, în speranţa că acestea vor
ajunge odată şi odată la un destinatar inteligent nepământean.
Susţinătorii acestui punct de vedere mai spun, vădit influenţaţi de o
lunga serie de texte SF, începută cu faimosul roman al lui H. G. Wells Războiul
Lumilor şi continuată în prezent cu supraproducţii cinematografice de tipul
Independence Day, că dacă totuşi extratereştrii ar sosi întro bună (?) zi, ei veni
cu gândul să ne invadeze. În schimb, alţii cred că dacă un astfel eveniment sar
întâmpla, cei veniţi de pe un drum atât de lung ar trebui să ne cadă în braţe, de
bucurie că au găsit în imensitatea cosmică nişte „semeni întru raţiune”, după
frumoasa expresie a lui Mihai E. Şerban. Cei ce consideră că variantele de mai
sus sunt singurele raţionale se mai întreabă retoric: „Dacă extratereştrii ne
vizitează cu adevărat, de ce nu aterizează ei pe peluza din faţa Casei Albe
aducând o solie oficială din partea civilizaţiei lor?”
Şi, deoarece această aterizare nu se produce, oamenii de ştiinţă serioşi
(acei „mainstream scientists”, după terminologia engleză) trag concluzia că
OZNurile nau cum să fie nave ale unor vizitatori din alte lumi şi, ca atare,
trebuie să fie iluzii, înşelătorii, obiecte făcute de mâna omului, sau, cel mult,
nişte fenomene naturale pământeşti încă nu prea bine elucidate…
Pe de altă parte, însă, contactaţii, ca şi miile de victime ale unor
presupuse răpiri, afirmă şi ei că sau întâlnit cu entităţi biologice stranii, care
nu păreau să ţină de specia umană, coborâte din OZNuri. Aceste entităţi au
declarat că sunt reprezentante ale unor civilizaţii superevoluate. Şi nu putem
considera că toţi martorii sunt mincinoşi sau nebuni…
La prima vedere, cele două puncte de vedere de mai sus sunt
ireconciliabile. Şi totuşi, cred că există posibilitatea de a sugera o rezolvare a
acestei contradicţii, în limitele spiritului ştiinţific şi utilizând logica şi bunul
simţ. Este necesară doar o minimă concentrare asupra câtorva date pe care ni
le pune la dispoziţie chiar ştiinţa actuală.
Un prim demers este cel astronomic. Galaxia noastră, numită şi Calea
Lactee, cuprinde circa 400 miliarde de stele. Făcând un calcul în care luăm în
considerare toate condiţiile necesare dezvoltării unei biosfere, cunoscute la ora
actuală, rezultă că în preajma acestor stele ar putea exista circa 20 de milioane
de planete apte să găzduiască viaţa. Dintre acestea, viaţa va înflori efectiv şi va
ajunge la complexitatea celei de pe Pământ probabil numai pe circa un milion
de planete. Mult mai puţine dintre acestea vor ajunge să găzduiască în cele din
urmă şi civilizaţii de fiinţe inteligente, capabile săşi facă biblioteci,
observatoare astronomice ori nave pentru a cuceri Cosmosul.
Dar, până a termina de socotit, nu trebuie să uităm că o civilizaţie, cum
este a noastră, riscă să nu aibă o viaţă prea lungă. Pericolul reprezentat de
poluarea radioactivă, de experimentele genetice necontrolate, de distrugerea
sistemului ecologic etc. Pot pune punct, întrun mod dramatic, evoluţiei sale.
Pericolele pe care leam dat ca exemplu vin de la creaţii ale secolului XX, dar
nu ne mdoim că în secolul următor, ca şi în celelalte, vor fi scornite alte tehnici,
mult mai distrugătoare. Istoria se va repeta întrun fel sau altul în cazul fiecărei
civilizaţii tehnologice. Câte civilizaţii pot oare să evite aceste pericole şi să
supravieţuiască apoi (măcar atât cât au domnit pe Pământ dinozaurii)? Câte
oare dintre aceste civilizaţii există şi în momentul de faţă?
Relativa discreţie cu care acţionează reprezentanţii supercivilizaţiilor
reţinerea lor atunci când se pune problema de a lua contact cu noi „oficial” sar
datora, conform părerii majorităţii analiştilor, mai multor factori. În primul
rând, vizitatorii nu sunt dispuşi să ne trateze de la egal la egal, având în vedere
marile diferenţe în materie de evoluţie. Carl Sagan explica motivele pentru care
supercivilizaţiile nu ar avea motive să comunice cu noi printro comparaţie
plastică, spunând: „Nici noi nu ne batem capul să comunicăm cu
microorganismele.” În al doilea rând, ar trebui să ne rezolvăm mai întâi, noi
înşine, problemele etice şi spirituale, să dovedim că nu prezentăm un pericol
pentru alte civilizaţii prin agresivitatea noastră. În sfârşit, aşa cum am mai avut
ocazia să argumentez, un contact extins, dar prematur între supercivilizaţii şi
pământeni ar duce la desfiinţarea specificului nostru, a punctului nostru de
vedere original; or, acest punct de vedere – cu condiţia să ne maturizăm – poate
fi extrem de important nu doar pentru noi, ci chiar pentru supercivilizaţiile care
ne monitorizează.
În lumina celor de mai sus, situaţia noastră ar fi deci oarecum
asemănătoare cu cea a vieţuitoarelor dintro rezervaţie naturală. Această
ipoteză a grădinii zoologice, în engleză zoo hypothesis, explică foarte bine
observarea discretă şi intervenţiile limitate, situaţiile în care lucrurile sunt
lăsate săşi urmeze cursul, chiar dacă nu sunt favorabile, scenariu perfect
compatibil cu fenomenul OZN aşa cum îl cunoaştem din rapoartele martorilor.
În plus însă faţă de o rezervaţie naturală, puterile care ne monitorizează
evoluţia aşteaptă ceva special de la noi, ceva de altă natură decât ceea ce
aşteaptă în mod obişnuit administratorii unei rezervaţii de la animalele aflate
acolo.
REZERVAŢII PENTRU PĂMÂNTENI PE ALTE PLANETE?
Acceptând ipoteza „zoo”, ca şi faptul că supercivilizaţiile au efectuat
experimente genetice asupra strămoşilor noştri, pare plauzibil să admitem ca
aceste experimente au creat şi specimene interesante, dar fără şanse de
supravieţuire în contextul biosferei pământeşti. Astfel de exemplare puteau fi în
schimb aclimatizate pe alte planete, pe care viaţa nu reuşise să se impună sub
forme interesante, dar care fuseseră adaptate pentru a deveni locuibile. O altă
posibilitate ar fi fost staţiile cosmice pe care se puteau mima condiţii
asemănătoare celor de pe Pământ.
Există numeroase rapoarte care par să ateste existenţa unor astfel de
rezervaţii, undeva pe un tărâm îndepărtat. Edith Fiore, în cartea sa
Encounters, scrie că pacienta Diane Tai îşi amintea că, după ce fusese răpită
de un OZN, straniii vizitatori nocturni iau explicat că Ei urmăresc evoluţia
oamenilor de mii şi mii de ani; iar acum circa 40 000 de ani, când veniseră aici
prima dată, luaseră pe planeta lor mulţi pământeni.
După cum ne asigură dr. Courtney Brown, în martie 1994 el a efectuat o
„călătorie” prin tehnici de clarviziune, pe o planetă din constelaţia Pleiadelor.
Ajuns acolo, observă că solul e acoperit cu iarbă. În preajmă, vede umblând
câţiva oameni. Sunt oameni obişnuiţi, din rasa albă, îmbrăcaţi ca nişte
americani în haine de lucru, de toate zilele. Par fermieri. Sunt agitaţi, speriaţi,
unii plâng. Se pare că se tem de un vehicul şi de o lumină venind de sus.
Deasupra se mai află şi o sferă, iar în interior sunt extratereştri „cenuşii”.
Aceştia efectuează o activitate de rutină şi este clar că nu vor să le facă nici un
rău oamenilor.
Brown primeşte o serie de informaţii ce spun că pământenii au fost aduşi
pe această planetă la sfârşitul secolului XX. Examinaţi mai de aproape, oamenii
arată ca o familie americană tipică. Un individ cu barba lânoasă, nevasta lui
blondă, copilul care plânge de frică… Sunt îmbrăcaţi în haine uşoare,
multicolore. Temperatura este agreabilă. Bărbatul are un aer confuz, nu
înţelege ce se petrece…
Oamenii nu percepeau prezenţa lui Courtney. Când însă el îşi deplasează
atenţia asupra „cenuşiilor” din vehiculul plutitor, aceştia îl sesizează imediat. Îl
copleşesc cu un torent de informaţii, pe care el nu reuşeşte să1 cuprindă în
întregime. Înţelege doar că oamenii pe care ia văzut au fost aduşi aici de către
„cenuşii”, deoarece Pământul este ameninţat de o „catastrofa climatică” şi sa
pus problema supravieţuirii speciei umane în rezervaţii plasate pe o altă
planetă. Vor fi aduşi aici foarte mulţi pământeni, prin „răpiri” mai mult sau mai
puţin discrete. Ei vor fi astfel salvaţi de cele ce urmează să se petreacă pe Terra.
Vor fi aduse aici şi o serie de alte fiinţe, animale, plante, purtătoare ale
Patrimoniului genetic pământean. Oamenii care vor ajunge aici vor fi instruiţi
săşi dezvolte legături mai armonioase între făptura fizică şi sufletul nemuritor,
în acelaşi scop, se vor efectua asupra oamenilor mutaţii genetice. Un alt
obiectiv al acestor mutaţii este diminuarea tendinţelor distructive specifice
oamenilor, care sunt în bună parte responsabile pentru schimbările catastrofele
de pe Pământ…
În literatura consacrată fenomenului OZN, există numeroase mărturii
asemănătoare, conform cărora persoanele răpite de OZNuri ar fi ajuns pe o
planetă de acest tip. Uneori, vizitatorii îşi motivează acţiunile spunând că
civilizaţia pământeană se va autodistruge în curând (ori vor avea loc mari
cataclisme geologice) drept pentru care ei sau decis să transfere un număr de
specimene în rezervaţii îndepărtate, în locuri ferite, din Univers. Istoriile
seamănă în mod bizar cu poveştile escatologice care au străbătut întreaga
istorie a omenirii, în care se afirmă că, în cazul distrugerii Pământului, vor
exista un număr de „aleşi” care vor fi salvaţi şi duşi eventual pe un tărâm
ocrotit. Întâlnim acest motiv în Apocalipsa lui Ioan, în convingerile unor secte
contemporane, inclusiv de adoratori ai OZNurilor, dar şi în multe alte credinţe.
Toate acestea cu greu pot fi puse pe seama coincidenţelor.
Există, de asemenea, şi alt tip de mărturii sugerând că şi în zilele noastre
sar desfăşura, în mod mai mult sau mai puţin discret, o acţiune de mutare a
unor indivizi în rezervaţii conduse de o inteligenţă superioară. Îmi permit să
reamintesc mai jos, pe scurt, câteva dintre acestea.
În seara zilei de 4 iulie 1989, în Hidroparkul din Kiev, aflat pe o insulă a
Niprului, pensionara Vera Prokofievna, o prietenă a ei, Alexandra Stepanovna,
ingineră, şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi, blonzi.
Aceştia leau spus că sunt extratereştri şi că misiunea lor este să ia oameni de
pe Pământ, săi ducă pe planeta lor, aflată întrun loc care depăşeşte puterea
de înţelegere a martorelor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Femeile, îngrozite,
au declarat că vor să rămână cu familiile lor. Drept urmare, cei trei au răspuns
că în acest caz vor lua pe alţii, apoi sau urcat întrun OZN, acesta a decolat şi
în câteva secunde a dispărut. La vremea respectivă, cazul a fost intens
mediatizat şi dezbătut, inclusiv în massmedia centrală sovietică.
Aşa cum scriu V. Ajaja şi E. Kruşelniţki în cartea NLO Vokrug Nas
(1992), în ziua de 21 iulie 1975, Anatolii Malişev, pictor amator de 18 ani, care
se găsea în pădurea de lângă satul Kostino, raionul Solnecinogorskii, din
preajma Moscovei, a fost luat întrun OZN de trei persoane îmbrăcate în
salopete argintii. După spusele gazdelor sale, în 40 de minute au străbătut o
distanţă de circa 3 anilumină. În cele din urmă, au ajuns pe o planetă care
părea în întregime artificială, deşi semăna cu Pământul. Aici, Anatolii a văzut o
mulţime de lucruri stranii, între care oameni pe carei cunoscuse pe Pământ,
dar despre care ştia că muriseră. După un timp, a fost adus înapoi, pe
Pământ… Întâlnirile sale au continuat şi în perioada următoare.
La acest exemplu se mai poate adăuga şi cel menţionat întrun capitol
precedent, în care tânărul moscovit M. Markov, aflat în 1978 în vacanţa la
Planerskoe (Crimeea), a fost urcat întrun OZN şi întrebat dacă nar dori să
plece pe o altă planetă, cu condiţia ca să nu se mai poată întoarce acasă
niciodată.
Există numeroase cazuri de dispariţii de avioane sau nave maritime care
ar putea fi încadrate în acelaşi ipotetic proces de răpiri definitive. Un astfel de
caz este dispariţia lui Frederick Valentich, care pilota singur, în ziua de 21
octombrie 1978, un mic avion deasupra Mării Tasmaniei. La un moment dat,
Frederick a anunţat aeroportul de destinaţie că era urmărit de un obiect în
formă de ţigară de foi, fără aripi, cu patru lumini verzi foarte puternice. Acesta
sa apropiat, motorul avionului a început să dea rateuri. Valentich şia
semnalat poziţia, confirmând prezenţa în continuare a obiectului, după care în
microfon sa auzit, timp de 17 secunde, un sunet metalic ascuţit, urmat de
tăcere. Nu sa găsit niciodată nici cea mai mică rămăşiţă a catastrofei. O
conexiune interesantă aparţine contactatului William Herrmann, din North
Charleston (Carolina de Sud), căruia ocupanţii unor OZNuri iar fi spus, în
1979, că Valentich este bine sănătos, aflânduse în grija „reţelei”, undeva pe o
planetă îndepărtată, aşa cum de altfel el însuşi a dorito. Dacă va voi, se va
putea întoarce oricând pe Pământ… În 1987, o doamnă de vârstă medie, E. R.,
era internată în spital, imobilizată pentru fracturi la picioare în urma unei
căzături. Ea a fost vizitată de câteva ori de o fiinţă necunoscută. Aceasta se
aşeza pe marginea patului, o atingea, îi vorbea, dar rămânea în afara câmpului
vizual. Întro dimineaţă, ia zărit figura în oglinda de la piciorul patului; peste
câteva zile, citind o carte, va recunoaşte chipul necunoscutului în reproducerea
fotografiei lui Valentich. O coincidenţă bizară: înainte de dispariţie, Valentich
locuia în Avondale Heights, Australia, iar doamna E. R. Locuia pe strada
Avondale din Loveland (Colorado).
Ne vine în minte şi cazul – descris de Timothy Good în Alien Liaison
(1991) (trad. Rom. Ei sunt aici, 1993) – unui colonel american pe nume
Peterson, din Air Force, care a declarat de mai multe ori că a avut întâlniri cu
extratereştri cu înfăţişare umană. În cele din urmă, el a dispărut fără urmă în
1959, deasupra Atlanticului, după ce îşi anunţase colegii că sa decis să se
alăture extratereştrilor.
În 23 noiembrie 1953, la baza de aviaţie militară din Kinross (Michigan),
radarele au reperat o ţintă aeriană care nu răspundea cererii de identificare. S
a trimis un avion de vânătoare pentru intercepţie. Avionul a fost pilotat de
locotenentul Felix Moncla jr., acesta avându1 alături pe ofiţerul de radar R. R.
Wilson. Cei de la sol menţineau permanent legătura cu cei din avion, care
spuneau că se apropie de un OZN, aflânduse acum deasupra Lacului
Superior. Cele două ţinte sau văzut limpede pe radarul bazei; la un moment
dat, Punctele luminoase de pe ecran sau contopit, legătura cu avionul sa
întrerupt, iar după câteva secunde punctul luminos pur şi simplu sa stins. În
ciuda unor căutări asidue, nu sa găsit niciodată nici o urmă de epavă, nici o
pată de ulei, nici un cadavru.
Un radioamator american, Gene Ruegg, care urmărea comunicaţiile
dintre avioanele unei baze militare din apropiere, a recepţionat şi a înregistrat
pe bandă, la 9 iulie 1968, vocea isterizată a pilotului unui avion, cu nume de
cod Delta4, care spunea că este atacat de un OZN. Ultimele cuvinte au fost:
„Este foarte aproape, nu mai pot controla direcţia. Sa întâmplat ceva cu
avionul. Obiectul acesta mă duce cu el! Ajutor! Ajutor…!”. Apoi, sa auzit un
sunet metalic, urmat de un ţipăt, şi atât. Radioamatorul a dus banda la baza
Air Force; aici sa recunoscut pierderea unui avion în ziua respectivă, dar sa
refuzat să se facă orice alt comentariu.
Un alt caz, în care printre investigatori sa aflat şi binecunoscutul
specialist OZN Timothy Good, sa petrecut la 28 decembrie 1988 în Puerto Rico,
în zona de coastă Cabo Rojo. Un număr mare de martori au urmărit, inclusiv
cu ajutorul binoclurilor, un OZN triunghiular uriaş, uşor curbat în partea din
spate. Două avioane de vânătoare – F16, după unele relatări, F14 Tomcat,
după altele – au încercat săl intercepteze; după spusele martorilor, erau
minuscule în comparaţie cu obiectul neidentificat. La început, acesta sa oprit
rămânând nemişcat; apoi, prin două scurte manevre, a lăsat impresia că pur şi
simplu a „înghiţit” cele două avioane. Totul na durat decât câteva secunde,
după care şi OZNul a dispărut. Administraţia Federală a Aviaţiei S. U. A. A
negat incidentul, dar persoane din U. S. Navy au admis că totul a fost urmărit
pe radare şi înregistrat, atâta doar că aceste înregistrări sunt secrete, deci nu
pot fi puse la dispoziţie pentru consultare. Dacă e să dăm crezare surselor, un
incident similar se petrecuse, tot în Puerto Rico, în 16 noiembrie 1988.
În Triunghiul Bermudelor, nenumărate nave sau avioane au dispărut
fără a se mai găsi în urma lor nici un supravieţuitor, nici un ciob de fuselaj,
nici o pată de ulei pe luciul apei. Astfel, în faimosul „Zbor 19” din 5 decembrie
1945, au dispărut fără nici o urmă, în plină zi, pe o vreme senină, cinci
bombardiere TBMAvenger şi un hidroavion bimotor, trimis după ele, cu un
efectiv total de 27 persoane bine instruite. Zeci de cazuri similare, precum şi
alte sute de cazuri în care au fost implicate corăbii sau vapoare, au dus la
faima sinistră a zonei. Nenumărate dispariţii similare au fost semnalate şi în,
Marea Diavolului' sau „Triunghiul Dragonului” din sudestul Japoniei, pe, Ruta
Morţii” dintre Quito şi Quenşa etc. În legătură cu unele dintre aceste dispariţii
au circulat scrieri, provenind aparent de la persoane foarte bine informate, care
dădeau drept cert faptul că persoanele în cauză au fost răpite de extratereştri şi
duse în lumi depărtate, de unde nu se vor mai putea întoarce.
Aşa cum scriu V. Ajaja şi E. Kruşelniţki în NLO Vokrug Nas (1992),
dispariţii de avioane în zone în care au fost semnalate OZNuri au avut loc şi
deasupra Rusiei. Dar nu numai aerul sau oceanele sunt nesigure. În 1872,
vasul „Iron Mountain”, având la bord 52 de pasageri, a dispărut absolut fără
nici o urmă pe Mississippi, şlepurile pe care le tractase rămânând intacte. Sa
scris şi despre dispariţii pe teren ferm. Cazul cel mai celebru (deşi controversat)
este probabil cel din peninsula Gallipoli, în dreptul Dardanelelor, unde, în
dimineaţa zilei de 28 august 1915 (conform unor mărturii depuse sub
jurământ), sute de oameni din regimentul britanic Norfolk ar fi dispărut pur şi
simplu de sub ochii camarazilor lor. Un „nor” sa aşezat în calea lor, oamenii au
fost văzuţi intrând în acest „nor”, care sa ridicat apoi şi a plecat agale, în urma
lui nerămânând pe sol nici o urmă. Mai târziu, sa descoperit că nişte
documente complet independente vorbeau despre două avioane franceze ce au
fost văzute intrând întrun nor – exact în aceeaşi zi, şi în acelaşi loc – din care
nimeni nu lea mai văzut ieşind. Cititorul pasionat poate găsi numeroase alte
exemple similare, inclusiv în cărţi tipărite în limba română.
11. AKASHA.
O arhivă astrală numită Akasha, în care stă scris totul despre fiecare om.
Iniţiaţi care citesc din cărţile acestei arhive. Paralele cu realitatea virtuală,
teleprezenţa şi hologramele. O explicaţie pentru stafii şi reîncarnare. Akasha
face plauzibile călătoriile în timp. Cine este stăpânul acestei arhive?
VINDECĂTORI COMANDAŢI DIN NEANT.
Faimosul medium Edgar Cayc_eX18771945), de meserie asistent
fotograf, era un individ cu o inteligenţă rudimentară, care na fost în stare să
absolve decât primele clase de şcoală. Totuşi, el a reuşit săi uimească pe toţi
care iau cunoscut activitatea şi continuă să ne uimească şi azi, prin
previziunile sale, prin revelaţiile istorice, prin cazurile de clarviziune dar mai
ales prin vindecarea, pe căi total neortodoxe, a mii de pacienţi.
În arhivele Fundaţiei din Virginia Beach (Virginia), carei poartă numele,
se găsesc peste 12 250 de „lecturi” şi o serie de alte documente aparţinândui
lui Edgar Cayce. „Lecturile” sunt texte pe care Cayce lea dictat întro stare
intermediară între trezie şi somn, ele fiind stenografiate de regulă de soţia sa,
Gertrude, sau de fiul său, Hugh Lynn. Aceştia aveau şi rolul de a1 aduce în
transă, după care îl puneau în legătură cu persoanele care necesitau asistenţă.
„Lecturile” lui Cayce se referă în principal la subiecte de medicină, dar uneori şi
la psihologie, istorie, ştiinţe naturale şi umane etc. Textele au un stil atât de
încâlcit încât sa spus că păreau să fie traducerea stângace a unor mesaje
dintro limbă preistorică din Orientul Mijlociu în americana dialectală vorbită în
Kentucky la începutul secolului XX. „Lecturile” sale sunt la plural, de parcă le
ar fi dictat împreună cu alte instanţe, care stăteau lângă el. Ele conţin sintagme
cum ar fi: „putem să vedem corpul…”, „constatăm că este…”, „sugerăm să se…”
etc. În plus, în aceste „lecturi”, Cayce nu vorbea de persoane, ci de entităţi, iar
în loc de Dumnezeu folosea adesea perifraze de genul Forţele Creatoare sau
Forţele Universale.
Primul pacient tratat astfel a fost chiar el însuşi. Întro zi căzuse la pat şi
nu după mult timp a intrat în comă. Medicul chemat sa declarat neputincios.
Dintro dată, bolnavul, deşi inconştient, a început să vorbească. El a
spus că ştie ce are: o lovitură primită la baseball îi afectase coloana vertebrală.
Remediul consta întro cataplasmă specială care trebuia să i se pună în jurul
gâtului. El a înşirat plantele din care trebuia preparată cataplasmă. În lipsă de
altceva, sfatul a fost urmat, iar Edgar sa vindecat. El nuşi mai amintea ce,
cum sau cu ajutorul cui vorbise.
Diagnosticele medicale cuprinse în „lecturi” erau de o mare exactitate şi
erau însoţite de tratamente prescrise cu o uluitoare competenţă, cuprinzând
termeni de specialitate de care, în mod normal, Cayce navea habar şi de care el
însuşi era uimit când, trezit din transă, le auzea reproduse. Menţionăm, ca un
exemplu, că la un moment dat Cayce ia indicat unui pacient drept tratament
„apă de Clary”. Întrucât nimeni nu auzise de acest produs, lui Cayce, aflat tot
sub transă, i sau cerut precizări. Acesta a indicat formula de preparare, care a
avut efectul scontat. Ulterior, un francez îl va informa pe Cayce că o astfel de
soluţie existase întradevăr, fusese inventată şi comercializată sub numele de
„apă de Clary” de către tatăl său, cu mai bine de 50 de ani în urmă, dar
circulaţia produsului fusese redusă. Formula, expediată cu această ocazie,
coincidea întocmai cu cea dictată sub transă.
Bineînţeles, Edgar Cayce a fost acuzat la un moment dat de şarlatanie şi
de practicarea ilegală a medicinei. El a fost absolvit, totuşi, de instanţa de
judecată graţie mărturiilor depuse de mai mulţi prieteni de vază, care au arătat
că el nu urmărise niciodată avantaje materiale, iar persoanele vizate erau
voluntari, careşi asumau riscurile unui experiment ştiinţific, fiind în acelaşi
timp membrii unei asociaţii careşi publica rezultatele cu regularitate.
Cayce a declarat că darul acesta îl avea din copilărie. Fusese un elev slab
şi nu reuşea nicicum să memoreze cele ce trebuiau învăţate. Întrun rând,
fusese aspru mustrat de unchiul său, şi el învăţător, deoarece era incapabil să
reţină lecţia pentru a doua zi. Micul Cayce ceruse atunci îngăduinţa să se
odihnească o jumătate de oră. După acest răgaz, el ştia lecţia la perfecţie, iar
rezultatele sale şcolare ulterioare au fost ceva mai bune. Mult mai târziu, Cayce
va povesti biografului său că schimbarea se datorase unei viziuni: o fiinţă cu
aspect uman îi apăruse atunci, promiţândui căl va ajuta.
Întro scrisoare din 1933 (scrisă conştient, nu în stare de transă), el
povestea că, începând de la vârsta de doi ani, avea din când în când drept
tovarăşi de joacă făpturi din carne şi oase, venite însă din invizibil şi capabile
să dispară instantaneu. „Nu ştiam niciodată de unde apăreau: imediat ce se
apropia unul dintre membrii familiei mele, o luau din loc!… Nu le ştiam
numele… Erau băieţi şi fetiţe… Singura deosebire era că puteau să apară sau
să dispară după voie. O dată… Privind pe fereastră, am văzut zâne care mă
chemau afară, să mă joc cu ele. De data aceea, mama lea văzut foarte bine,
dar nu ma oprit să ies la ele. Ceea ce sa repetat… O vară întreagă.” De altfel,
„lecturile” lui Cayce fac dese referiri la zâne şi alte spirite ale naturii: elfi,
ondine, gnomi, nimfe, îngeri.
Un alt caz celebru, oarecum asemănător, este cel al unui fost miner
analfabet din Brazilia, pe nume Jose de Freitas, cunoscut mai bine după
porecla Arigo. În tinereţe, el efectuase mii de operaţii folosinduse de cuţite de
bucătărie şi foarfeci obişnuite, în condiţii complet nesterile, fără ca pacienţii să
fi avut parte de complicaţii. După ce a fost închis de două ori pentru
practicarea medicinei fără diplomă, şia petrecut ultimii 15 ani de viaţă, până la
moartea sa, survenită în 1971, tratând circa două milioane de bolnavi. Aceştia
treceau încet prin faţa lui, el îi arunca fiecăruia o privire şi îi elibera o reţetă
scrisă în portugheză sau germană. Redactarea unei reţete îi lua câteva secunde,
timp în care nici nu privea hârtia. Unele reţete cuprindeau până la
cincinsprezece substanţe diferite, cu cantităţile şi dozajele corecte şi precise.
Arigo menţiona atât denumirea medicală, cât şi pe cea comercială. Reţetele,
onorate de farmacişti, se dovedeau adecvate pacientului respectiv. La circa cinci
la sută dintre pacienţi, Arigo nu prescria nimic, spunând: „îmi pare rău, nu pot
face nimic.” Cazurile respective se dovedeau, de regulă, fără speranţă.
Activitatea sa a fost investigată de comisii de specialişti. Una dintre acestea,
condusă în 1968 de neurologul Andrija Puharich, din New York, 1a urmărit pe
Arigo în timp ce a prescris tratamentul la o mie de persoane. Apoi, aceste o mie
de persoane au fost examinate de medici, care au stabilit că la 550 dintre ei
tratamentul prescris era corect, iar la 450 nu sa putut stabili (cu mijloacele de
care dispunea comisia) diagnosticul exact, deci nici valabilitatea tratamentului.
Dar, spunea Puharich, „printre cele de care eram siguri, nam găsit nici un caz
în care Arigo să fi greşit”. Întrebat cum procedează, el a spus doar că o voce îi
dicta în urechea dreaptă, vocea fiind cea a unui medic german, numit dr. Fritz,
care murise în Estonia în 1918.
Cayce şi Arigo sunt probabil cazurile cele mai cunoscute – dar nicidecum
singurele – de diagnosticianvindecător acţionând aparent la comanda unor
entităţi nepământene. În acest context, este interesant să menţionăm că mai
multe persoane dotate cu această capacitate sau cu alte însuşiri paranormale
au afirmat că au primit aceste daruri în urma unor întâlniri pe care leau avut
în copilărie cu fiinţe miraculoase. Între aceştia, îi putem aminti pe O. Jonsson,
mediumul pentru experimentele de telepatie efectuate în cadrul zborului navei
Apollo 14, pe faimosul hipnotizator Wolf Messing sau pe Uri Geller. Comentând
mai multe astfel de întâlniri miraculoase, Jacques Vallee îl citează pe Mircea
Eliade, care, în cartea sa despre şamanism, scrie că printre persoanele dotate
cu daruri aparent supranaturale sunt frecvente istorisirile de tipul: „Spălam la
marginea râului când un glob de foc a coborât din Cer, a intrat în mine, iar în
momentul următor am ştiut că voi deveni un şaman.”
O ARHIVĂ NUMITĂ AKASHA.
Aşa cum aflăm din lucrarea în trei volume Universul lui Edgar Cayce, de
Dorothee Koechlin de Bizemont, tradusă şi în româneşte, Cayce folosea
termenul de „lecturi” (în englezeşte readings) în locul altora mai potriviţi, cum
ar fi fost „consultaţii”, deoarece, spunea el, secretul performanţelor sale consta
în faptul că, în stare de transă, el se ducea, cu gândul, săşi caute informaţiile
întro bibliotecă sau o arhivă, pe care o numea „Cronicile Akasha”, memoria
Universului. „Ajung întro clădire mare, în sala Arhivelor, unde o mână îmi
întinde o carte, o deschide la pagina care priveşte cutare entitate [persoană] sau
cutare eveniment şi numi rămâne decât să citesc ceea ce o priveşte.” în mai
multe „lecturi”, Cayce a adus precizări în acest sens, spunând: „Fiecare suflet
îşi scrie raportul activităţilor sale în eternitate.” „Pe timp şi spaţiu sunt scrise
gândurile, faptele şi gesturile fiecărei entităţi. Este ceea ce sa numit uneori
Cartea Memoriei lui Dumnezeu.” „Aceste înregistrări, deci, nu sunt întocmai ca
nişte imagini pe ecran, nici ca nişte cuvinte scrise, ci sunt energii care rămân
active în viaţa unei entităţi şi care sunt, aşa cum ne putem imagina,
indescriptibile în cuvinte.”
Dorothee Koechlin de Bizemont observă că această viziune coincide cu o
tradiţie ezoterică, pornită din India şi Tibet, dar care sa încetăţenit de acum şi
în Occident, tradiţie care vorbeşte de Akasha, sau de Akashic records, ca de o
arhivă universală în care sunt înscrise toate gândurile şi faptele tuturor
pământenilor, autoarea fiind convinsă că ea coincide cu Cartea Vieţii, de care
pomeneşte Apocalipsa. Termenul de „Cronică Akasha”, cu sensul de
„grandioasă panoramă spirituală în care sunt înscrise toate evenimentele
trecute ale lumii” îl întâlnim deja în antroposofia lui Rudolf Steiner, la
începutul secolului nostru şi chiar mai înainte, în teosofie.
Referiri la o astfel de arhivă cerească există în multe scrieri vechi. În
Cartea lui Enoh, de pildă, găsim: „În Cer se notează întocmai… Tot ce se face pe
Pământ şi toate gândurile oamenilor. Se ştiu, în fiecare zi, nedreptăţile de care
vă faceţi vinovaţi.” La aceasta se adaugă şi o ameninţare gravă: „păcătoşii vor
dispărea… Numele lor vor fi şterse din cărţile sfinte”, ceea ce sar putea
interpreta şi în felul următor – informaţia privind oamenii lipsiţi de calităţi
spirituale, intelectuale, dar mai ales morale va fi ştearsă din această „memorie”
cerească, fiind considerată fără valoare. Respectivii indivizi vor dispărea astfel
cu totul…
SFÂRŞIT