Sunteți pe pagina 1din 53

Dan D.

Farcaș
Ozn-uri De Pe Celălalt Tărâm

  1. FENOMENUL CONTACTAŢILOR.
  OZN­urile – obiect de adoraţie sinucigaşă. Secte de adoratori ai 
extratereştrilor. „Fraţii spaţiali” transmit avertismente şi mesaje de pace unor 
„contactaţi”. Dezamăgit de răspunsurile ştiinţei şi religiilor tradiţionale, 
curentul New Age caută o nouă cale spre Sacru.
  SECTA SINUCIGAŞĂ
  „Noi venim din depărtările spaţiului şi, iată, acum ne­am părăsit 
corpurile pe care le îmbrăcaserăm pentru a ne îndeplini misiunea terestră, 
pentru a ne întoarce în lumea din care am venit, Regatul lui Dumnezeu.” 
Acesta a fost ultimul mesaj lăsat pământenilor de cele 39 de victime (21 femei 
şi 18 bărbaţi), între 26 şi 72 de ani, adepţi ai sectei Poarta Cerului numită, pe 
Internet şi în acte oficiale, „WW Sursa Superioară”. Ei s­au sinucis în martie 
1997, folosind un amestec de barbiturice şi alcool.
  Poliţia i­a găsit în 26 martie (în urma unui apel telefonic anonim) într­o 
vilă valorând 1,6 milioane dolari din Rancho Santa Fe, o luxoasă zonă 
rezidenţială aflată nu departe de San Diego (California). Cadavrele zăceau 
întinse pe paturi şi saltele, fără a prezenta vreo urmă de violenţă, fiind toate 
îmbrăcate la fel: pantaloni şi cămăşi negre, pantofi noi de tenis şi eşarfe 
purpurii, ce le acopereau feţele. Aveau mâinile încrucişate pe piept, de parcă ar 
fi dormit. Lângă fiecare cadavru se găseau actele de identitate, bani şi obiecte 
personale. Secta era cunoscută, având filiale şi în New Mexico şi Arizona. 
Membrii ei nu beau, nu fumau şi practicau celibatul, punând în cauză deschis 
valorile tradiţionale ale familiei. Fiecare membru al sectei era asigurat, din 
octombrie 1996, contra sumei de 1000 dolari, la o companie de asigurări din 
Londra, pentru o valoare de un milion de dolari, plătibili în caz de deces, răpire 
sau sechestrare de către extratereştri.
  În urma victimelor a rămas o imensă cantitate de informaţii, mai ales pe 
casete video şi pagini pe Internet, informaţii amestecând filosofii ezoterice cu 
simboluri New Age, OZN­uri, mesaje apocaliptice şi credinţe bizare din religii 
exotice. Ei explicau că au plecat astfel pentru a întâlni un OZN ce se ascundea 
în coada cometei Hale­Bopp – aceasta deschidea o fereastră (şansă rară) prin 
care se puteau întoarce în patria lor cosmică. Aşa cum scriau: „Apropierea 
cometei Hale­Bopp este ceea ce am aşteptat. Este momentul sosirii navei 
spaţiale care ne va conduce în lumea lor, paradisul concret. Suntem fericiţi să 
părăsim această lume.” După cum arată, în volumul UFOs and theAlien 
Agenda (1997), Bob Larson, care a cercetat cu atenţie paginile web ale sectei, 
victimele considerau corpul omenesc drept un „container, un vehicul” care 
trebuie lepădat pentru „a putea promova clasa”. OZN­ul pe care­l aşteptau 
trebuia să­i ducă în „Lumea Lor”, unde urmau să atingă „nivelul următor, 
situat deasupra celui uman”. Ei mai spuneau că, o dată cu botezul primit de la 
Sfântul Ioan, spiritul superior al lui Hristos s­a încarnat în trupul 
pământeanului Iisus, ales ca reprezentant printre oameni al Nivelului Următor. 
El a fost trimis pe Pământ pentru a transmite oamenilor, în esenţă, un singur 
mesaj: „Dacă vreţi să ajungeţi în Ceruri, Eu pot să vă duc prin poarta cea bună 
­aceasta însă cere să renunţaţi la tot ce vă aparţine”, adică, după interpretarea 
şefilor sectei, la familie, la sentimente, la minte şi chiar la trup. Ei afirmau că 
adevărata sinucidere nu era gestul pe care urmau ei să­l comită, ci, dimpotrivă,
sinuciderea este „să te întorci împotriva Nivelului Următor atunci când acesta ţi
se oferă”.
  Bob Larson, care nu este străin de un anumit fundamentalism creştin, 
trage singura concluzie pe care i­o îngăduie poziţia sa, şi anume că secta 
„Poarta Cerului” nu este altceva decât o manifestare a lucrărilor Diavolului. De 
aceea, cu atât mai mare i­a fost mirarea atunci când a constatat că membrii 
sectei considerau că ei reprezintă singura cale dreaptă, singura cale a binelui, 
care este chemată să lupte cu numeroasele forţe ale răului: luciferieni veniţi din
spaţiu, îngeri căzuţi, rase de demoni, care constituie laolaltă cei mai mari 
duşmani ai omenirii. În viziunea lor, aceste forţe ale răului erau responsabile, 
între altele, de numeroasele răpiri de oameni efectuate de OZN­uri, cu 
îngăduinţa guvernului american, care primea în schimb acces la tehnologii 
avansate.
  Şeful sectei, Marshall Herff Applewhite, care se numea pe sine însuşi 
„Do”, era profesor de muzică şi fost cântăreţ de operă; el a fost şi student la un 
seminar presbiterian, pe care însă nu 1­a terminat. La moartea sa, avea 65 de 
ani şi era cunoscut ca un individ fanatic şi intolerant. La conducerea sectei era 
secondat de Bonnie Lu Trousdale Nettles, „bătrânul grupului”, astrolog, pe 
numele său extraterestru „Ti”. Amândoi afirmau că au venit de pe o altă 
planetă sub formă de îngeri. Bob Larson a descoperit că cei doi fuseseră şi 
liderii unei versiuni preliminare a acestei secte, creată prin anul 1970 – în 
cadrul ei, însă, purtând numele de Bo şi Peep. Ei ocupaseră deja primele pagini
ale unor publicaţii ca Time magazine sau Newsweek în octombrie 1975, când 
pretindeau că vor fi în curând ucişi, apoi (la trei zile şi jumătate) vor învia din 
morţi şi se vor înălţa la ceruri într­un OZN. Alte investigaţii ale lui Larson l­au 
condus la concluzia că cei doi se întâlniseră într­un spital, unde Applewhite 
venise să­şi trateze homosexualitatea, şi căpătaseră convingerea că se mai 
întâlniseră înainte şi în alte vieţi. Cei doi au ajuns curând la concluzia 
reconfortantă că, pentru a accede la un Nivel Superior de spiritualitate, 
trebuiau să renunţe la viaţa sexuală ş.a.m.d.
  Puterea carismatică de convingere a acestor doi conducători spirituali, 
înarmaţi cu o ideologie de tip New Age*, a strâns în jurul lor, în timp, sute de 
adepţi, care şi­au abandonat bunurile pământeşti pentru a urma această nouă 
credinţă şi care au fost ţinuţi într­o relativă izolare, astfel încât să se detaşeze 
complet de „cele lumeşti”, respectiva detaşare dovedindu­se crucială în 
hotărârea lor pentru gestul sinucigaş. Devotamentul membrilor sectei era atât 
de copleşitor încât aceştia considerau că individualitatea lor nu mai conta – 
sau, aşa cum se exprima una dintre victime în mesajul său înregistrat pe 
bandă video, „Eu nu sunt nimic fără Ti şi Do”.
  Chiar şi în prezent, după această tragedie absurdă, se pare că mai există 
încă sute de alţi adepţi ai „Porţii Cerului”, care cred în secret în învăţăturile lui 
Applewhite. Cel puţin încă un caz de sinucidere, pe lângă cele de mai sus, mai 
poate fi pus pe seama acestei mişcări – Robert Louis Nichols din Marysville, 
California, care, deşi cu o oarecare întârziere, s­a hotărât să­şi urmeze maestrul
pe marele drum spre „Nivelul Superior”.
  Grupuri precum „Poarta Cerului” – mai general, grupuri de adoratori ai 
unor puteri nepământene care aparent ne vizitează prin OZN­uri – există cu 
sutele numai în S. U. A. De cele mai multe ori, ele spun că preocupările lor nu 
sunt religioase, ci „spirituale”. Nici cazurile de sacrificii de sine pentru crezul lor
nu sunt singulare. Putem da câteva exemple.
  În decembrie 1982, Laverne Landis, de 48 de ani, a fost găsită moartă nu 
departe de Grand Marais, Minnesota, în nordul Statelor Unite. Ea, împreună cu
încă o persoană, au petrecut patru săptămâni în sălbăticie, pretinzând că au 
primit instrucţiuni de la „o putere superioară”, care le­a poruncit să aştepte 
acolo sosirea unei farfurii zburătoare. În acest timp, s­au hrănit doar cu 
vitamine şi apă dintr­un lac din apropiere.
  Landis a fost găsită la circa o sută de metri în afara şoselei, la volanul 
maşinii sale, căreia i se terminase benzina. Autopsia a dovedit că moartea sur­
venise din cauza frigului, a deshidratării şi a foamei.
  Însoţitorul ei, Gerald Flack, un electrician de 38 de ani din West St. Paul,
a fost găsit în stare de semiconştienţă pe şoseaua Gunflint Trail, la 41 de mile 
spre nord­vest de Grand Marais. El a avut nevoie ulterior de tratament pentru 
vindecarea traumatismelor cauzate de frig. După afirmaţiile celor ce îl 
cunoşteau, Flack devenise obsedat de OZN­uri. Era o persoană inteligentă şi 
educată, care, în urma acestei patimi, „îşi schimbase brusc, în ultimele şase­
opt luni, întreaga personalitate, întregul mod de viaţă”. El căpătase convingerea
că primea mesaje de la o putere superioară prin canalul reprezentat de Landis. 
Cel mai recent dintre aceste mesaje spunea să meargă până la capătul şoselei 
Gunflint Trail şi să aştepte acolo să fie contactaţi. Aşa cum declara Frank 
Redfield, locţiitorul şerifului districtual, nu s­a semnalat în zona respectivă nici 
un OZN şi nu s­au putut aduce nici argumente care să incrimineze pe cineva 
pentru acest deces.
  La acest caz tragic se pot adăuga şi altele, cum ar fi cel al Gloriei Lee, 
care şi­a descris contactele psihice cu extraterestrul „J. W.” de pe Jupiter în 
cartea Why We Are Here (1959). În 1962, ea a fost găsită moartă de foame într­
o cameră de motel din Washington, după un post de două luni pentru pace, pe 
care 1­a efectuat la ordinele fraţilor spaţiali. Membrii unei alte secte, condusă 
de Dorothy Martin, care comunica prin scriere automată cu extratereştrii, şi­au
părăsit în 1954 serviciile, au rupt orice legătură cu lumea, aşteptând venirea 
anunţată a unui OZN, acesta urmând să­i salveze în timpul unei iminente 
catastrofe geologice ce avea să lovească Pământul. Chiar şi organizaţia Templul 
Poporului a lui Jim Jones, care a organizat o sinucidere colectivă în jungla din 
Guyana, era adepta mişcării New Age. De asemenea, nu trebuie uitate nici alte 
secte, cum ar fi „Ordinul Templului Solar”, care în ultimii ani a numărat 74 de 
victime ale unor sinucideri rituale în Elveţia, Canada şi Franţa.
  Jacques Vallee, în volumul Confrontation, expune un caz în care două 
persoane, aparţinând unui grup spiritualist, au fost găsite moarte pe vârful 
unui deal din apropiere de Rio de Janeiro. Data morţii putea fi între 16 şi 20 
august 1966. Cauza morţii a fost „stop cardiac”. Nu s­au găsit urme de violenţă
şi nici de otrăvire. În zonă s­au semnalat în perioada respectivă OZN­uri. Şi 
exemplele pot continua.
  Tot Jacques Vallee observă că, în toate ţările, este pe cale să se nască o 
adevărată subcultură ce consideră că umanitatea are un destin mai înalt, 
pentru care trebuie să accepte anumite sacrificii. Din ce în ce mai mulţi oameni
renunţă la viaţa lor confortabilă, citadină, la slujbe cu responsabilităţi şi bine 
remunerate, numai pentru că li s­au comunicat, de la instanţe nepământeşti, 
mesaje în care li se cerea să procedeze astfel. De cele mai multe ori, este vorba 
despre persoane de vârstă medie, cu familii, care nu se deosebesc cu nimic de 
nişte oameni obişnuiţi. Ei se retrag undeva, de pildă într­un sat de munte, 
continuând să aştepte noi mesaje. Şi sunt fericiţi. Toate aceste experienţe 
dramatice dovedesc faptul că îndărătul lor se află un fenomen mult mai serios 
şi mai complex decât o simplă dorinţă de popularitate sau o escrocherie.
  Despre cultul adoratorilor de OZN­uri, Victor Kembach, în Dicţionarul de 
mitologie generală (1995), spunea că este „comparabil cu orice cargocult şi cu 
alte forme de milenarism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează 
îndeosebi teritoriile civilizate, fructificându­se în păturile intermediare; astfel, 
cu cât civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat 
de produsele ei, cu atât e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea 
salvatoare a extratereştrilor”. Tot acolo, Victor Kernbach se declară de acord cu 
o afirmaţie pe care am făcut­o eu însumi mai demult, în volumul De ce tac 
civilizaţiile extraterestre (1983), şi anume că „ar fi o dovadă de mărginire ca, 
datorită acestor aberaţii, să taxăm ca misticism cercetarea întregului fenomen 
OZN”. Mai mult decât atât, cred că îndărătul mişcării New Age se ascunde 
căutarea disperată a unor adevăruri mai adânci decât cele pe care ni le poate 
oferi azi ştiinţa sau religia – e drept, pe nişte căi alternative. Şi măcar pentru 
această sinceră dorinţă de cunoaştere mişcarea merită atenţia noastră.
  CINE SUNT CONTACTAŢII?
  Sectele de adoratori ai OZN­urilor îşi au una dintre cele mai solide 
rădăcini, la începutul anilor '50, în aşa­numitul fenomen al contactaţilor, 
persoane care au convingerea că sunt adevăraţi ambasadori, acreditaţi pe 
Pământ de civilizaţiile extraterestre, reprezentate prin vizitatori coborâţi cu 
ajutorul OZN­urilor. Sarcina contactaţilor ar fi de a transmite omenirii anumite 
mesaje, de cele mai multe ori avertismente privind pericolele înarmării 
nucleare, sau de a­i învăţa pe pământeni anumite deprinderi etice. Pentru a 
înţelege mai bine toate faţetele acestui interesant fenomen, merită să 
parcurgem pe scurt, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai cunoscute 
cazuri de contactaţi.
  George Adamski (1891­1965), de origine poloneză, a imigrant în SUA cu 
părinţii săi în 1893. El şi­a câştigat existenţa lucrând între 1916 şi 1926 ca om 
de serviciu în Parcul Naţional Yellowstone, ca muncitor într­o moară din 
Portland, ca antreprenor pentru construcţii de beton în Los Angeles apoi, dintr­
o dată, în 1926, a început să predea pe cont propriu fllosofia, în special cea 
asiatică. În anii '30, „profesorul” Adamski a întemeiat o mănăstire în Laguna 
Beech (California), numită „Ordinul Regal al Tibetului”. Aici a produs vin 
„pentru scopuri religioase”. În acest scop, el a trebuit să beneficieze de o 
dispensă specială, având în vedere prohibiţia. Ulterior, a recunoscut că vinul 
produs era suficient pentru a aproviziona toată California de sud; aceasta i­a 
permis lui Adamski să acumuleze o oarecare avere. În timpul celui de­al Doilea 
Război Mondial, el şi nevasta lui au lucrat într­un mic restaurant, aflat în 
proprietatea unui student al lui Adamski, la poalele muntelui Palomar din 
California. Se ştie că, în vremea aceea, pe acest munte se afla observatorul 
astronomic cu cel mai mare telescop din lume.
  Astronom amator, eroul nostru poseda un telescop cu oglinda de 15 
centimetri, cu care pretindea că ar fi văzut, în 9 octombrie 1946, un OZN 
imens, în formă de trabuc. Apoi, în august 1947, a asistat la procesiunea a nu 
mai puţin de 184 OZN­uri, care au trecut pe deasupra muntelui Palomar. El a 
afirmat că, la sfârşitul anului 1949, a primit vizita a doi specialişti de la baza 
militară navală din San Diego. Aceştia l­au rugat să încerce împreună 
fotografierea unor OZN­uri, montând un aparat foto la telescop. Au realizat 
astfel împreună două fotografii excelente cu discuri de provenienţă misterioasă;
aceste fotografii au fost luate spre expertizare de cei doi specialişti, care au 
garantat apoi autenticitatea lor. Întâmplarea i­a adus lui Adamski o anumită 
celebritate pe plan local. (După mai mulţi ani, câţiva reporteri au verificat 
aceste afirmaţii; cei doi au fost găsiţi – ei erau angajaţi într­adevăr la locul 
indicat, dar spuneau că au trecut doar întâmplător pe la restaurantul unde 
lucra Adamski, că nu cunoşteau preocupările acestuia şi că nu au luat cu ei 
nici un fel de fotografii cu OZN­uri.).
  Adamski îşi va publica observaţiile în revista Fate, în 1950. În următorii 
ani, face mai multe fotografii spectaculoase, între care, probabil cele mai 
interesante, sunt cele din dimineaţa zilei de 5 martie 1951, în care se poate 
urmări modul în care mai multe „nave de cercetare” discoidale, luminoase, 
părăsesc pe rând o „navă­mamă” lunguiaţă, mult mai mare.
  În această perioadă, diverse persoane afirmă că au văzut, într­o zonă 
deşertică din California, OZN­uri coborând la sol şi din ele au ieşit nişte fiinţe 
stranii. Adamski se hotărăşte să verifice informaţia. După mai multe încercări 
infructuoase, în 20 noiembrie 1952, vede şi el, împreună cu secretara sa şi cu 
cinci însoţitori, o navă gigantică, în formă de trabuc, planând deasupra 
munţilor. Adamski este convins că nava a venit să­1 întâlnească pe el. Face 
câteva fotografii, după care se îndreaptă cu maşina spre locul unde aparent 
nava se pregăteşte să aterizeze. Ajuns acolo, Adamski coboară, rugându­i pe 
ceilalţi să se întoarcă şi să­1 urmărească de la distanţă timp de o oră, fără să 
intervină, în afară de cazul în care ar fi făcut semne, cerând ajutor. El are 
asupra sa un aparat cu care încearcă să filmeze obiectul. Nava însă se 
îndepărtează şi dispare, urmărită de nişte avioane de vânătoare. Pe când 
Adamski îşi strângea aparatele, apare o săgeată luminoasă pe cer, în urma ei, 
pe şaua dintre două dealuri, aterizând o navă discoidală, argintie, de 
dimensiuni mai mici. Brusc, Adamski vede, la vreo trei sute de metri de el, într­
o râpă, un ins cu înfăţişare omenească, înalt de vreo 1,70 metri, cu păr blond 
care­i cădea pe umeri, îmbrăcat într­un costum de schi maro. Înţelege brusc că
se află în prezenţa unui om venit dintr­o altă lume. Urmează o discuţie între cei
doi prin gesturi, prin telepatie şi, din când în când, cu ajutorul limbii engleze. 
Vizitatorul îi transmite că se numeşte Orthon şi că nava sa a venit de pe Venus 
cu o misiune prietenească. Adaugă că extratereştrii sunt foarte îngrijoraţi de 
experienţele nucleare pământene, care strică echilibrul ecologic al Universului. 
Totodată, individul îi mărturiseşte că şi extratereştrii cred în „Creatorul a tot ce 
există”. Adamski va scrie mai târziu:„…Noi, pe Pământ, ştim realmente foarte 
puţin despre acest Creator… Înţelegerea noastră este superficială. A lor este 
mult mai largă. Ei respectă Legile Creatorului, şi nu legile materialiste, aşa cum
fac oamenii de pe Pământ”. Extraterestrul mai spune că OZN­urile vin de pe 
multe planete, atât din Sistemul Solar, cât şi din afara acestuia. Unele tentative
de aterizare s­au terminat prin prăbuşirea navelor. O parte din aceste 
catastrofe au fost cauzate de atitudinea duşmănoasă a oamenilor. Deşi mulţi 
extratereştri vor umbla, neştiuţi, pe străzile oraşelor Pământului, nu va exista 
nici o aterizare publică, oficială. „în cazul unei astfel de aterizări, teama în 
rândurile oamenilor ar fi atât de imensă încât vizitatorii ar fi probabil rupţi în 
bucăţi de pământeni.” Când Adamski întreabă dacă extratereştrii au luat cu ei 
vreodată pământeni în navele lor, răspunsul este un zâmbet larg şi o mişcare 
discretă a capului în sens afirmativ. Lui Adamski nu i se permite să­l 
fotografieze; acesta, totuşi, face navei câteva clişee, dar alienul îi confiscă filmul
nedevelopat, promiţându­i să i­l înapoieze cu o altă ocazie. La expirarea orei 
convenite, extraterestrul se retrage. Prietenii lui Adamski, care au urmărit 
întâlnirea de la distanţă, vin să­1 recupereze. Ei fac mulaje după urmele de 
paşi, rămase în nisip, ale vizitatorului. În numărul din 24 noiembrie 1952 a 
revistei Phoenix Gazette, va apărea o primă relatare a acestei istorii, însoţită de 
o fotografie de proastă calitate a OZN­ului şi de schiţe ale urmelor de paşi.
  În 13 decembrie, la ora 9.10, Adamski vede din nou venind mica navă 
discoidală. În timp ce plutea nu departe de el, Adamski, care ţinuse tot timpul 
aparatele la îndemână, reuşeşte să facă două fotografii. La un moment dat, pe o
latură a discului se deschide o uşiţă, apare o mână care­i aruncă o casetă cu 
filmul reţinut, apoi îi face un semn de bun rămas. Discul îşi ia zborul peste 
proprietatea Palomar Gardens, unde un alt martor va face şi el o fotografie cu 
un aparat Kodak. Filmul înapoiat va fi developat, dar pe acesta, în locul 
imaginii discului, se vor vedea doar nişte simboluri ciudate, aceleaşi cu cele din
urmele de paşi. Semnificaţia simbolurilor nu a fost descifrată până în prezent. 
Adamski scrie un text de şaizeci de pagini, pe care­l oferă scriitorului britanic 
Desmond Leslie. Acest text va constitui sâmburele cărţii Flying Saucers Have 
Landed, apărută în septembrie 1953, avându­i drept autori pe Leslie şi 
Adamski. Cartea va fi un mare succes şi se va vinde în peste 100.000 de 
exemplare. Se consideră că ea a constituit actul de naştere al fenomenului 
contactaţilor.
  Urmează alte observaţii, fotografii, filme, ca şi alte contacte. Eroul nostru 
va fi luat în cele din urmă într­o astfel de navă, va survola partea întunecată a 
Lunii (pe care va vedea păduri şi oraşe în adâncul unor văi), va vizita planeta. 
Saturn, va efectua o călătorie pe Venus, unde va vedea minunile unei civilizaţii 
mult mai avansate decât a noastră ş.a.m.d. Inutil să spunem că cercetări 
ulterioare ale acestor astre n­au revelat nimic în acest sens. Între altele, are 
convorbiri cu „Maestrul”, un filosof al extratereştrilor având 1000 de ani. Acesta
îi explică faptul că extratereştrii au venit pe Pământ pentru a încerca să salveze
omenirea de ameninţarea unui război nuclear, dar şi pentru a încerca să 
oprească expansiunea armelor nucleare, care ar putea otrăvi în viitor şi alte 
planete. Adamski capătă convingerea că a fost ales de această civilizaţie 
extraterestră să propage în rândurile oamenilor venirea Fraţilor Spaţiali. El va 
întemeia o sectă în acest scop. Vor urma cărţile Inside the Space Ships (1955) 
şi Flying Saucers Farewell (1961), ambele scrise de el cu multă putere de 
convingere.
  Reacţia oficială (dar şi a omului de pe stradă cu o minimă instruire) nu 
este greu de intuit. Despre OZN­urile pe care le­a fotografiat, obţinând în final 
imagini neobişnuit de clare, s­a spus că sunt falsuri şi că reprezintă, de fapt, 
capacul unui felinar cu gaz din California ultimei decade a secolului trecut, un 
aspirator sau, eventual, un adăpător pentru găini. Opiniile negative s­au 
accentuat atunci când a devenit public faptul că Adamski întemeiase înainte de
război secta numită „Ordinul Regal al Tibetului”, fiind totodată în relaţii strânse
cu William Dudley Pelley, şeful mişcării fasciste din S. U. A., ca şi cu alte secte 
şi mişcări similare care au înflorit în această perioadă în zonă.
  În ianuarie 1955, publicistul James W. Moseley efectuează o anchetă pe 
cont propriu şi descoperă că multe dintre afirmaţiile lui Adamski nu stau în 
picioare. Martorii care îl urmăriseră în deşert, în 20 noiembrie 1952, se aflau 
prea departe şi într­o poziţie din care nu puteau zări extraterestrul; fotograful 
independent din ziua de 12 decembrie (nu 13, cum s­a pretins) de fapt nu 
făcuse nici o fotografie, toate fotografiile aparţinându­i lui Adamski; textele 
scrise iniţial au fost „îmbunătăţite” de diverse mâini, până să ajungă la tipar 
etc.
  Totuşi, cercetările ulterioare asupra negativelor acestor fotografii, 
efectuate de specialişti renumiţi, cu aparatura cea mai sofisticată, n­au reuşit 
să descopere nici o fraudă. Pew Marley, din Hollywood, declara la terminarea 
unei expertize că dacă fotografiile ar fi totuşi falsuri, ele sunt cele mai reuşite pe
care le­a întâlnit în viaţa lui. În plus, din numeroase ţări a fost semnalată 
efectuarea unor fotografii şi filme de către persoane care nu auziseră în viaţa lor
de Adamski, reprezentând exact acelaşi tip de vehicul, cu aceleaşi detalii ­de 
pildă, trei emisfere plasate în partea de jos, într­un triunghi echilateral. Astfel, 
în 26 februarie 1965, Madeleine Roedeffer, din Silver Springs (Maryland), 
filmează decolarea unui OZN identic, surprinzând pe peliculă o stranie 
metamorfoză în care emisferele se retrag pe rând, iar partea din spate pare să 
se alungească, înainte ca vehiculul să accelereze şi să dispară. Un capac de 
felinar nu prea este capabil de o atare performanţă. Dar mai sunt şi alte semne 
de întrebare. În călătoria sa cosmică, Adamski descrie efectele traversării unei 
centuri de radiaţii în jurul Pământului. Abia peste câţiva ani se vor descoperi 
centurile de radiaţii Van Allen, iar în 1962 astronautul John Glenn va semnala 
efecte surprinzător de asemănătoare. Toate acestea pot fi greu considerate doar 
roade ale unei fantezii prea bogate. Adamski vorbeşte despre extratereştri care 
trăiesc, deghizaţi, pe Pământ, despre faptul că Pământul e un soi de creşă 
pentru o civilizaţie care face primii paşi ai evoluţiei sale, despre oameni răpiţi 
de OZN­uri şi duşi să trăiască pe alte planete, ca şi despre multe alte elemente 
care vor reveni mai târziu, eventual sub hipnoză, în rapoartele unor martori.
  Călătoria lui Adamski pe Venus a fost ridiculizată mai ales după ce 
sondele spaţiale au descoperit că la suprafaţa acestei planete condiţiile sunt cu 
totul improprii vieţii – o temperatură de 460 grade Celsius, vânturi de 350 
kilometri pe oră, fugărind nori de acid sulfuric groşi de 50 kilometri. Dar, 
admiţând că legătura prin telepatie cu misteriosul vizitator ar fi avut cu 
adevărat loc, ne întrebăm – transmiterea telepatică a numelor proprii se face 
oare fără greş?! Nu putea fi cumva confundată „Venus” cu o altă planetă din 
Univers, sau nu putea fi vorba chiar despre o călătorie reală, dar într­o bază 
spaţială de pe Venus, ori într­o lume virtuală (de tipul realităţii virtuale, 
experimentată şi pe calculatoarele noastre)? Sau interlocutorul misterios nu 
putea oare să dea o informaţie voit greşită, pentru a­şi disimula vizita îndărătul
unei perdele de confuzie? Ipoteza aceasta este cu atât mai demnă de atenţie cu 
cât situaţii similare se întâlnesc în rapoarte, mult mai des decât ar crede unii, 
drept pentru care considerăm că e necesar să mai revenim asupra lor mai 
încolo, pe parcursul acestei lucrări.
  Mai mulţi asociaţi sau prieteni ai lui Adamski se vor declara şi ei 
contactaţi ­printre aceştia se numără autori de cărţi, ca John McCoy, George 
Hunt Williamson, Ray şi Rex Stanford, sau întemeietori de secte, ca faimosul 
părinte al bisericii scientologice L. Ron Hubbard.
  Truman Bethurum era mecanic de întreţinere, cu studiile liceale 
neterminate. El avea 54 de ani şi lucra la asfaltarea unei şosele în California, în
zona deşertului Mojave, în iulie 1952, într­o noapte, în vreme ce dormea lângă 
instalaţiile pe care le avea în grijă, este trezit de opt sau zece omuleţi măsurând
între 1,40 şi 1,50 metri în înălţime, care­l invită, într­o englezească fluentă, să 
urce într­o farfurie zburătoare, unde face cunoştinţă cu şefa expediţiei, numită 
Aura Rhanes, o femeie splendidă, deşi bunică, pe care o va reîntâlni mai târziu 
şi într­un restaurant – atunci, ea va sorbi un suc de portocale şi se va face că 
nu­l mai cunoaşte. Ea îi spune că sunt veniţi de pe planeta Clarion, o lume 
ideală, unde nu există boli, medici, politicieni sau impozite, pentru a nu mai 
vorbi de arme nucleare. Această lume este ascunsă vederii pământenilor, fiind 
pe aceeaşi orbită cu Terra, dar în partea dindărătul Soarelui. Pământul ar 
putea deveni o planetă fericită, aidoma ei, dacă oamenii vor gândi şi vor acţiona
corect. Dacă nu, „apele din deserturile voastre vor fi mai ales lacrimi” Cei de pe 
Clarion vizitau de mult timp Pământul cu navele lor, iar acum erau foarte 
îngrijoraţi de înarmarea atomică a pământenilor care poate cauza „o dezordine 
considerabilă” în spaţiul cosmic. Căpitanul Rhanes se mai arăta preocupată şi 
de deteriorarea valorilor familiei pe planeta noastră. La îndemnul lui Adamski, 
Bethurum a publicat în 1954 o carte intitulată Aboard a Flying Saucer, 
detaliind experienţele sale cu extratereştrii.
  Un alt faimos contactat, Daniel Fry, era specialist în confecţionarea de 
aparatură pentru noile tipuri de rachete americane, lucrând la poligonul din 
White Sands (New Mexico), şi se pare era prieten cu Ronald Reagan, viitorul 
preşedinte al S. U. A. În noaptea de 4 iulie 1950, pierzând autobuzul, se 
îndrepta spre casă pe jos, prin câmpul deschis, când un OZN oval coboară 
brusc din cer, aterizând la circa 20 de metri de el. Fry se apropie, curios, dar 
aude dintr­o dată un avertisment în engleză să rămână locului, deoarece este în
pericol. Apoi aceeaşi voce încearcă să­l calmeze. Va afla că vocea aparţinea unui
extraterestru pe nume Alan. Vizitatorul îl invită să facă o călătorie cu o farfurie 
zburătoare. Ajuns la bord, Fry face o plimbare până la New York (circa 3000 de 
kilometri) şi înapoi în 30 de minute. La această viteză fantastică (aproximativ de
zece ori viteza sunetului), Fry n­a simţit decât o vagă mişcare. Ocupanţii OZN­
ului îi spun că sunt urmaşii celor ce au scăpat din marea bătălie dintre 
Atlantida şi Lemuria şi care au emigrat în trecut în spaţiu. Îi mai spun că 
civilizaţia pământească se îndreaptă către un holocaust nuclear şi că va 
supravieţui încercărilor care o aşteaptă doar dacă se va înstăpâni „înţelegerea” 
între naţiunile Pământului. Extratereştrii nu doreau să ia legătura oficial cu 
autorităţile pământene deoarece un astfel de contact ar fi avut efecte 
dezastruoase asupra echilibrului sufletesc al oamenilor. Fry a fost apoi 
îndemnat să scrie într­o carte tot ce a văzut şi a auzit.
  Fry va publica volumele: The White Sands Incident (1954) şiAlan's 
Message to Men of Earth (1955) şi va crea un ordin cvasireligios numit 
„Understanding”. La un moment dat, el a acceptat să fie supus testului cu 
detectorul de minciuni într­o emisiune transmisă în direct la televizor; 
rezultatul a demonstrat că nu spunea adevărul, ceea ce i­a adus numeroase 
critici. Totuşi, se întreabă analiştii, ce interes putea să aibă Fry să­şi pericliteze 
o carieră bănoasă pentru o minciună?
  Lista contactaţilor poate continua cu pictorul de firme american Howard 
Menger. Primul său contact a avut loc în 1932, pe când se plimba într­o 
pădure. Aici a întâlnit o tânără frumoasă, cu păr lung şi blond, ce şedea pe un 
bolovan, pe malul unui pârâu. Fata era îmbrăcată într­un costum de schi 
translucid. I­a spus lui Menger că ea şi însoţitorii ei „au venit de foarte 
departe”, pentru „a lua legătura cu ai noştri”. În timpul celui de­al Doilea 
Război Mondial, Menger va mai avea parte de mai multe astfel de întâlniri.
  La sfârşitul războiului, Menger se stabileşte în New Jersey, unde deschide
un atelier de pictat firme. La un moment dat, în iunie 1946, simte o nevoie 
irezistibilă să se întoarcă în pădurea unde avusese prima întâlnire. Nu după 
mult timp, aterizează un OZN imens, având formă de clopot. Din navă coboară 
trei persoane îmbrăcate în costumul de schi, de­acum binecunoscut: blonda pe 
care o întâlnise cu ani în urmă şi doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Cei trei îl invită 
pe Menger într­o călătorie prin spaţiu. El este dus astfel să viziteze oraşe de pe 
Lună şi numeroase alte locuri miraculoase. Vizitatorii îi spun că într­o viaţă 
precedentă el a trăit pe Jupiter şi că a fost încarnat acum pe Pământ pentru 
binele omenirii. El va scrie cartea From Outer Space to You (1959), în care sunt
incluse numeroase scheme de maşinării, întocmite conform indicaţiilor primite 
de la extratereştri; din păcate, atunci când respectivele maşinării au fost 
realizate, s­a constatat că nu puteau funcţiona. A publicat apoi şi un disc cu 
cântece cosmice. La ferma sa din New Jersey, Menger se apucă să organizeze 
pentru marele public întâlniri cu extratereştri, care pare­se erau contrafăcute. 
La începutul anilor '60, el îşi retractează în bună măsură istoria, bălmăjind 
ceva despre un experiment organizat de CIA. Toate acestea nu­l împiedică să 
revină la sfârşitul anilor '80 cu o nouă carte, în care retractează retractarea şi 
istoriseşte noile sale aventuri cosmice.
  Un alt contactat faimos a fost Orfeo Angelucci, mecanic de aviaţie. În ziua
de 23 mai 1952, după ce şi­a terminat lucrul la firma Lockheed, s­a întâlnit pe 
un câmp lângă Los Angeles cu două globuri de lumină verde din interiorul 
cărora i s­a adresat o voce, care aparţinea unor „fraţi spaţiali” (space brothers). 
Aceştia i­au spus că ei urmăreau de mult „evoluţia spirituală a omului” şi şi­au 
exprimat teama că „progresele materiale” ale omenirii vor pune în pericol 
evoluţia vieţii. Un al doilea contact a avut loc în 23 iulie 1952. Angelucci a 
văzut un OZN aterizând pe o porţiune secată din albia râului Los Angeles. OZN­
ul avea forma unui iglu şi era dintr­un material translucid. Cu această ocazie, 
mecanicul de aviaţie a fost luat la bordul navei, la o mare înălţime, de unde 
putea vedea Pământul printr­un perete transparent.
  În 2 august, în timp ce se plimba noaptea, aude întâi nişte paşi, apoi 
vocea deja cunoscută din precedentele contacte. Fratele spaţial Neptun îi 
transmite că extratereştri numesc Pământul „ţinutul durerilor” şi că un 
dezastru numit, Marele Accident„ ameninţă să distrugă planeta în anul 1986. 
„Fraţii spaţiali” sunt aici să ne ajute. În ianuarie 1953, Angelucci spune că a 
suferit o amnezie de o săptămână şi că a fost transportat, spiritual, pe o altă 
planetă. Aici a întâlnit o frumoasă extraterestră numită Lyra şi pe prietenul 
acesteia, Orion. Angelucci a aflat cu această ocazie că el este încarnarea pe 
Pământ a unui extraterestru numit (de asemenea) Neptun. El se va întâlni cu 
fraţii spaţiali, de repetate ori, într­un garaj de autobuze.
  Angelucci va publica în 1955 o carte cu tentă mistică, The Secret of the 
Saucers, în care oferea mostre din filosofia „fraţilor spaţiali”. Între altele, aceştia
i­au spus: „Cu toată frumuseţea sa aparentă, Pământul este un Purgatoriu… 
Ura, egoismul şi cruzimea răsar din nenumărate locuri ale sale, precum o ceaţă
întunecată… Învăţătorul vostru v­a spus că Dumnezeu înseamnă iubire, şi în 
aceste cuvinte simple se află toate secretele şi toate misterele Pământului şi ale 
lumilor de dincolo de el.” O altă idee din carte este că „fraţii spaţiali” (el afirmă 
că şi Iisus Hristos făcea parte din această categorie) trăiesc printre noi, neştiuţi,
pregătind noua eră care va să vină.
  Claude Vorilhon, pilot de curse şi ziarist din Franţa, a fost invitat într­o 
navă spaţială de un omuleţ întâlnit în noaptea de 13 decembrie 1973. Claude a 
efectuat astfel mai multe călătorii spaţiale în care a văzut o mulţime de lucruri 
stranii şi a făcut, după afirmaţiile sale, o baie deosebit de plăcută, în prezenţa 
unor femei­robot foarte atrăgătoare. Tot la bordul navei, spune el, s­a întâlnit 
cu fiinţe dotate cu o raţiune superioară, numite Elohim. Acestea l­au invitat să 
le fie ambasadorul lor printre pământeni şi să pregătească o nouă venire a lor 
pe Pământ. După cum se ştie, Elohim este numele plural al Dumnezeului 
biblic. Cu această ocazie, i s­a explicat faptul că extratereştrii au creat specia 
umană acum 25.000 de ani, ulterior fiind trimişi pentru îndrumarea 
pământenilor contactaţi precum: Moise, Buddha, Iisus, Mahomed sau Joseph 
Smith (întemeietorul sectei mormonilor). Ei erau componenţi ai acestui 
Dumnezeu plural şi continuau să trăiască la ora actuală pe o planetă „a celor 
veşnici”, pe care şi eroul nostru a apucat să o viziteze. La o deplasare făcută în 
1993 la Moscova, Vorilhon a declarat că omul nu a fost creat de Dumnezeu, şi 
nici nu este rezultatul final al evoluţiei speciilor, ci a fost creat de aceşti 
Elohimi, după chipul şi asemănarea lor, cu ajutorul unor tehnici de inginerie 
genetică. Cu o altă ocazie, el afirmase că un consiliu extraterestru judecă 
fiecare om după moarte, decizând dacă merită să fie reîncarnat pe această 
planetă sau urmează să fie aruncat într­un cuptor şi distrus definitiv. Vorilhon,
chemat să se alăture seriei divine menţionate mai sus, îşi va schimba numele 
în Rael şi va întemeia secta raelienilor, propovăduind pacea, iubirea şi viaţa 
cumpătată.
  Raelienii devotaţi poartă medalioane mari, cu o zvastică în interiorul 
stelei lui David – simbol primit, zic ei, de la extratereştri – promovează uneori 
nuditatea (pentru a putea intra mai bine în contact cu fiinţele extrapă­
mântene), contactele sexuale libere, inclusiv de grup, şi plănuiesc să 
construiască o ambasadă la Ierusalim, unde extratereştrii vor coborî în anul 
2025. După părerea lor, Biblia trebuie reinterpretată, pentru a se pătrunde 
înţelesul unor fapte istorisite în ea. De pildă, pomul cunoaşterii binelui şi răului
ar fi, în opinia lor, cărţile de ştiinţă, iar şarpele ar simboliza un grup de savanţi 
extratereştri care au transmis omului această ştiinţă, ce iniţial le fusese 
interzisă pământenilor. Turnul lui Babei era, de fapt, o imensă navă cosmică, 
zidurile Ierihonului au fost distruse cu un dispozitiv cu ultrasunete, Fecioara 
Maria a fost inseminată artificial de un extraterestru ş.a.m.d. Rael însuşi a 
declarat că este rezultatul unei hibridări similare, cu sămânţă adusă de pe 
planeta „celor veşnici”.
  Un caz deosebit, ce trebuie adus în discuţie, este cel al fermierului 
elveţian ciung Eduard Meier cel care s­a întâlnit cu extratereştrii prima oară în 
28 ianuarie 1975, după care relaţiile lor au devenit sistematice. Controversatul 
contactat afirmă că a intrat în legătură cu creaturi din roiul stelar al Pleiadelor 
(Cloşca cu Pui), aflat la circa 400 ani­lumină de noi (stele în general tinere, 
deosebit de active, deci improprii vieţii), una dintre acestea fiind blonda 
Semjase, de o frumuseţe tulburătoare în ciuda vârstei sale de 400 de ani, care 
îi spunea că pământenii trebuie să­şi statornicească singuri pacea şi iubirea 
universală, neajutaţi de nimeni din afară. În ciuda cărţilor şi numeroaselor 
articole pe care le­a scris, Meier a continuat să trăiască la ferma sa, la fel ca şi 
înainte. Descrierile sale, deosebit de verosimile, ca şi cărţile altor autori, 
precum Gary Kinder sau Wendele Stevens, au fost însoţite de câteva sute de 
fotografii şi filme, de excelentă calitate, cu OZN­uri (făcute cu o singură mână, 
zicea el, graţie concursului primit din partea extratereştrilor). Din păcate, 
supuse analizei cu calculatorul, imaginile s­au dovedit a fi trucate, iar în casa 
lui au fost găsite şi machetele care puteau fi utilizate în acest scop.
  Un contactat mai puţin cunoscut a fost Richard Miller. În 1954, aparent 
întâmplător, el intră în legătură prin radio cu o instanţă extraterestră care­i 
cere să meargă într­un loc izolat în apropierea oraşului Ann Arbor (Michigan). 
După o aşteptare de un sfert de oră, vede coborând din cer şi aterizând nu 
departe de el un obiect discoidal. Mai târziu, va afla că numele OZN­ului era 
Phoenix. În partea de jos a vehiculului se deschide o trapă, din care coboară o 
scăriţă. În deschizătură, Miller vede un tânăr îmbrăcat într­o salopetă maro 
care îl invită cu gesturi prietenoase să urce. Ajunge astfel să viziteze nava. În 
camera de comandă, îl întâlneşte pe comandant, numit Soltec, care i se 
adresează într­o englezească perfectă, explicându­i că au venit de pe planeta 
Centurus, aflată în sistemul Alfa Centauri. Planeta lor ţine de o „Confederaţie 
Universală” de peste 680 planete care şi­au câştigat dreptul de a fi membre ale 
acesteia datorită progreselor făcute pe calea evoluţiei.
  Miller mai află că, pentru a deveni membră a acestei confederaţii, 
civilizaţia Pământului trebuie să urce pe o treaptă mai înaltă a valorilor 
spirituale: „Când iubirea de aproapele vostru vă va caracteriza pe toţi, atunci 
Fiii Luminii îşi vor face apariţia şi Regatul Dumnezeului vostru se va înstăpâni 
pe Pământ.” Miller îşi dă seama că extratereştrii folosesc numele de „Fiii 
Luminii” pentru aceleaşi entităţi care în Biblie sunt numite îngeri. Soltec 
menţionează că cei ce critică fenomenul OZN au întrebat adesea de ce 
extratereştrii nu contactează guvernele pământene în mod oficial, dacă sunt 
atât de avansaţi. El era acum în măsură să ofere un răspuns, şi anume că, spre
deosebire de ceea ce se credea, extratereştrii contactaseră în ultimul timp atât 
guverne, cât şi savanţi de vârf, dar aceştia respinseseră cu dispreţ mâna 
întinsă, deoarece nu doreau să renunţe la puterea lor, în perspectiva Noii Ere 
(New Age) care va veni. Ei s­au înţeles să instituie o politică de dezinformare, 
motiv pentru care extratereştrii s­au hotărât să contacteze oameni obişnuiţi, în 
speranţa că, treptat, numărul celor ce înţeleg va creşte şi populaţia va ajunge 
să impună schimbarea conducătorilor politici. Soltec îi mai povesteşte că în 
vechime locuitorii Atlantidei şi cei ai Lemuriei, mânaţi de lăcomie, au purtat un 
război termonuclear ucigător. Acum există pericolul ca istoria să se repete. 
„Oare nu­şi dau seama oamenii că distrugerea materiei este opusă voinţei 
Creatorului materiei?” Tot de la Soltec, Miller află că Pământul se îndreaptă 
spre un nor de particule radioactive, iar navele extraterestre care orbitează în 
jurul planetei noastre ne protejează de ameninţarea lor.
  Contactele lui Miller cu extratereştrii au durat timp de peste douăzeci de 
ani, comunicările primite fiind atent înregistrate în numeroase scrieri şi benzi 
magnetice.
  Frank Stranges a fost (ca şi Daniel Fry) un alt contactat cu o bună 
pregătire universitară. El a fost adesea întrebat ce anume 1­a determinat să se 
încurce în această poveste. După declaraţiile sale, publicate în trei cărţi, 
începând din 1956 el a avut mai multe întâlniri cu fiinţe extraterestre. De pildă,
într­o bună zi, fiind cu treabă în clădirea Pentagonului din Washington, 
Stranges s­a întâlnit cu un individ numit Val Thorn care era venit din… Venus. 
Deşi înfăţişarea sa era perfect umană, individul respectiv avea mâini moi, ca şi 
când n­ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. 
Deşi până atunci nu se mai întâlniseră, extraterestrul îi ştia numele. Spunea că
se află aici pentru nişte probleme privind îmbrăcămintea. Avea pe el o salopetă 
care nu se închidea pe piept cu un fermorar, ci era suficient să pună alături 
cele două laturi şi să treacă palma peste piept pentru ca laturile să se lipească 
printr­o sudură invizibilă, graţie unei forţe misterioase.
  Stranges va afla că Val Thom era un soi de misionar interplanetar în 
slujba „Domnului”. Val şi tovarăşii săi aveau impresia că omul se depărtase 
prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie de ajutor, pentru a fi adus înapoi pe 
drumul cel drept. După spusele lui Stranges, straniul vizitator i­ar fi făcut o 
aluzie din care se putea înţelege că ar putea fi aceeaşi persoană cu Iisus 
Hristos.
  Despre Val Thorn se mai spuneau şi alte istorii bizare. Dacă ar fi să­1 
credem pe ofiţerul Harley Andrew Byrd, într­o zi de la mijlocul lunii martie 
1957, un OZN ar fi aterizat, în văzul a doi poliţişti, în zona oraşului Alexandria 
(Virginia), la circa 22 de kilometri sud de clădirea Pentagonului. Din OZN a 
coborât un bărbat tânăr şi chipeş care s­a dus direct la maşina poliţiştilor, 
rugându­i, într­o englezească impecabilă, să­1 ducă la Ministerul de Război 
cunoscut şi sub numele de Pentagon. Poliţiştii au luat legătura cu oficialităţile 
în drept şi Val Thorn a fost primit de unul dintre locţiitorii ministrului, apoi, 
timp de două ore, de vicepreşedintele Statelor Unite (devenit mai târziu 
preşedinte) – Richard Nixon. După aceasta, Val Thorn a fost găzduit într­o 
încăpere din Pentagon, până în 16 martie 1960, când s­a întors în locuinţa sa 
subterană de pe Venus.
  Merită o menţiune fugară secta ISO­ZEN (Internelle Synthese Operative 
Zetetique Energetique etNucleonique…) din Franţa, condusă de J. Martin şi J. 
P. Appel, reunind câteva mii de adepţi, care, la începutul anilor '80, făceau 
pregătiri pentru o emigrare masivă pe o planetă din zona Alfa Centauri. 
Respectivii indivizi promovau şi o morală mai libertină, ceea ce a dus în cele din
urmă la desfiinţarea sectei, prin hotărâre judecătorească, pentru orgii, trafic de 
droguri, proxenetism şi şantaj. În aceeaşi zonă geografică, o altă sectă umbla să
achiziţioneze în 1981 o fermă lângă Cevennes (Franţa), pentru a creşte tritoni 
de baltă. Aceştia urmau să fie expediaţi pe planeta Baal, care s­ar găsi undeva 
lângă steaua Betelgeuse, cu ajutorul unor OZN­uri ce urmau să sosească la 
momentul potrivit. Sectanţii primiseră informaţia că civilizaţia acestei planete 
era pe cale de dispariţie, deoarece reprezentanţii ei sufereau de sterilitate. 
Ultima lor salvare erau tritonii de baltă…
  2. Întâlniri de gradul iv.
  OZN­urile – o problemă mai serioasă decât pare la prima vedere. Mii de 
rapoarte privind răpiri de oameni. Extratereştrii folosesc oamenii drept cobai de
reproducere? Care este deosebirea dintre răpiţi şi contactaţi?
  ÎNCEPUTUL UNEI MITOLOGII.
  În ziua de 24 iunie 1947, la ora două după amiaza, Kenneth Arnold îşi 
lua zborul de pe un aeroport din zona Cascade Mountains, din statul 
Washington, cu avionul său personal Callier, cu un singur motor şi un singur 
loc, special conceput pentru zona muntoasă. Kenneth Arnold avea 32 de ani şi 
era un om de afaceri cu o solidă reputaţie, care concepuse şi patentase un 
sistem de control al incendiilor, din instalarea căruia câştiga destul de bine. În 
plus, era locţiitor de şef al poliţiei (Deputy Federal US Marshal) în oraşul său. 
În ziua aceea, el dorea să ajungă în oraşul Yakima din statul Washington. Pe 
drum, şi­a propus să se abată puţin de la traseul obişnuit pentru a încerca să 
găsească un avion de transport Curtess C­46 al Marinei, care dispăruse în 
zonă. Premiul pentru găsirea lui era de 5 000 de dolari. Kenneth Arnold avea la 
activ peste 4 000 ore de zbor, precum şi un permis special pentru astfel de 
operaţii de salvare, avionul său putând ateriza sau decola pe piste scurte şi 
neamenajate.
  În acea zi de 24 iunie vremea era splendidă, iar vizibilitatea excelentă. 
Kenneth a examinat cu atenţie zona, fără a descoperi însă nici o urmă a 
avionului dispărut. La un moment dat, pe când efectua o întoarcere, o lumină 
extraordinar de puternică 1­a orbit pentru câteva secunde. O clipă, şi­a 
imaginat că este pe cale să se ciocnească de un alt avion. Apoi şi­a dat seama 
că lumina venea de la o formaţie de patru obiecte, urmate de alte cinci, 
zburând strălucitoare în bătaia soarelui, în două şiruri paralele, deasupra 
muntelui Rainier (4 400 metri) Unul dintre obiecte era mai întunecat, avea o 
formă de semilună şi un soi de cupolă deasupra. Observarea a durat trei 
minute şi i­a permis pilotului să estimeze, în funcţie de nişte repere de pe sol, 
că viteza obiectelor era de cel puţin 2 100 kilometri pe oră. Nici un avion 
pământean nu putea atinge o asemenea viteză; abia peste patru luni urma să 
se stabilească primul record supersonic, cu puţin peste 1200 kilometri pe oră.
  Când, în jurul orei patru, a aterizat la Yakima, Kenneth i­a relatat istoria 
lui Al Baxter, comandantul aeroportului, făcându­i şi o serie de schiţe. Acesta a
chemat câţiva instructori de elicoptere şi piloţi, pentru a­şi da cu părerea. Unul 
dintre ei a opinat că poate era vorba despre nişte rachete teleghidate, 
experimentate la o bază militară apropiată. Descrierile nu prea se potriveau 
însă. Kenneth şi­a continuat zborul spre Pendleton, în Oregon. Rutina cerea ca 
primul comandant de aeroport să­i transmită celui de­al doilea cele raportate 
de pilot. Deci, atunci când a aterizat, eroul nostru era deja aşteptat de o seamă 
de persoane avide de amănunte. Kenneth era de acum pe cale să creadă că a 
fost martorul experimentării unei arme secrete, care putea fi una rusească. S­a 
hotărât să viziteze deci biroul local al FBI. Acesta era însă închis. Atunci s­a 
îndreptat către un ziar local. Aici se afla şi corespondentul Bill Becquette, care 
a expediat ştirea agenţiei Associated Press. Între altele, textul menţiona că 
obiectele nu aveau aripi şi zburau săltând, aidoma planarii unei farfurioare 
aruncate razant pe suprafaţa unei ape. A doua zi, presa din întreaga lume 
preluase, cu titluri de o şchioapă, ştirea că un pilot american se întâlnise cu 
nişte farfurii zburătoare.
  A urmat o avalanşă de vizite, scrisori, telegrame, telefoane, cărora 
martorul a încercat, timp de trei zile, să le facă faţă cu eroism. La capătul lor, 
declara că are impresia că este singurul om sănătos într­o imensă casă de 
nebuni. El a încercat să se refugieze într­o altă localitate, unde să fie lăsat în 
pace. In tot acest timp, el continua să fie convins că văzuse nişte aparate 
militare secrete. Presa, precum şi o parte a marelui public începeau să creadă 
însă că obiectele erau de origine nepământeană.
  Ulterior, s­a constatat că nu era nici prima semnalare a unor obiecte 
zburătoare neidentificate, nici măcar prima care câştigase atenţia presei. 
Seriozitatea şi credibilitatea lui Kenneth Arnold a făcut însă din relatarea sa 
prima care a căpătat o atât de largă publicitate. De acum înainte, termenul 
bizar de „farfurie zburătoare” va desemna pentru toată lumea ceva straniu şi 
nefiresc, în genul unei maşini zburătoare, posibil de origine extraterestră.
  Încă mai important, de acum înainte o mulţime de oameni care până 
atunci nu ar fi avut curajul să­şi împărtăşească păţaniile, vor începe să 
raporteze întâlniri asemănătoare. Numai în iunie şi iulie 1947 vor fi raportate 
850 de întâmplări cu OZN­uri. Între ele, faimosul caz din 4 iulie 1947, când din
nou presa din lumea întreagă va relata ştirea că la Roswell (New Mexico) s­a 
prăbuşit un OZN şi au fost capturaţi câţiva extratereştri morţi, ce au fost duşi 
în mare secret la o bază a aviaţiei militare – ştire dezminţită, evident, a doua zi 
de oficialităţi. Desigur, inevitabil, au apărut şi farsele cu false OZN­uri.
  Oamenii de ştiinţă, ca şi marele public, au încercat să găsească explicaţii 
pentru toate aceste relatări, inclusiv pentru observaţiile lui Kenneth Arnold.
  Pe lângă pasionaţii noului fenomen, care s­au grăbit să vorbească de 
pildă despre o invazie extraterestră, s­a creat o categorie de persoane (numite 
debunkers) care şi­au propus să demonstreze că toate OZN­urile au cauze 
obişnuite. Unele OZN­uri, spuneau aceştia, sunt explicabile în limitele a ceea ce
cunoaştem (planete strălucitoare, reflectarea razelor soarelui pe parbrizul 
avionului etc), iar celelalte au tot cauze naturale, pe care le putem intui şi 
explica în viitorul apropiat. Acest optimism n­a rezistat însă analizelor. 
Deoarece situaţia devenea îngrijorătoare, în iulie 1947 a fost solicitat FBI să 
încerce să dezlege misterul, apoi au fost însărcinate cu această misiune alte 
organisme oficiale, unele dintre ele secrete. La ora actuală, după mai bine de 
cincizeci de ani, situaţia încă nu s­a limpezit.
  Kenneth Arnold, care a devenit, desigur, şi ţinta unor glume răutăcioase, 
declara peste mulţi ani: „Sunt absolut sigur de ceea ce am văzut; dar, credeţi­
mă, dacă aş mai vedea un fenomen de genul acesta pe cer, chiar şi o casă cu 
etaj zburătoare, n­aş mai sufla nimănui o vorbă.”
  Pe parcurs, s­a descoperit că discuri zburătoare fuseseră văzute cu mult 
timp în urmă, inclusiv de observatori avizaţi. De pildă, faimosul astronom 
francez Charles Joseph Messier, creatorul catalogului de nebuloase folosit şi 
azi, a ţinut o comunicare ştiinţifică în 1777 despre observarea mai multor OZN­
uri pe care le­a descris drept „discuri rotunde, întunecate”. Cât despre expresia 
de „farfurie zburătoare”, s­a găsit că ea fusese folosită în presă pentru 
descrierea unor obiecte zburătore misterioase încă de prin 1880 (e drept, fără 
ca termenul „să prindă”).
  Pe parcursul celor cincizeci de ani scurşi după întâmplarea cu Kenneth 
Arnold, a avut loc şi o anumită modificare a atitudinii marelui public. Un 
sondaj Gallup din 1966 arăta că 40% din locuitorii SUA erau convinşi că OZN­
rile sunt reale; în 1974, această cifră a crescut la 54%, în 1980 la 60%, iar în 
1984 la 80%. În 1971, o anchetă organizată de revista Industrial Research 
dovedea că 54% din oamenii de ştiinţă credeau că e probabil ca OZN­urile să 
existe. În 1993, 40% din americani erau convinşi că extratereştrii au vizitat 
Pământul. O altă anchetă, organizată de revista Newsweek în 1996, arăta că 
48% din americani credeau în realitatea OZN­urilor, iar 29% credeau că 
omenirea a intrat deja în contact cu extratereştrii. Această evoluţie se datora, 
între altele, faptului că fenomenul OZN s­a îmbogăţit cu zeci de mii de noi 
rapoarte privind întâlniri deosebit de spectaculoase (e drept, totuşi suficient de 
eluzive pentru a nu fi în măsură să convingă comunitatea oamenilor de ştiinţă).
Urmele lăsate pe sol de obiecte care au fost văzute aterizând au fost examinate 
cu toată atenţia, atestându­se că unele dintre efectele constatate (de pildă, 
puternica iradiere) nu puteau fi produse prin activitate umană. Destul de multe
OZN­uri au fost văzute de astronauţi în spaţiul extraterestru, ceea ce excludea 
posibilitatea ca ele să fi fost fenomene atmosferice. Alte ciudăţenii, cum ar fi 
mutilările de animale (care la mijlocul anilor '80 trecuseră de 10 000), cercurile 
şi alte figuri geometrice apărute în lanurile de cereale, au fost asociate şi ele 
OZN­urilor, lărgind ipostazele în care era percepută activitatea acestora. La ora 
actuală, cititorul român interesat de subiect are la îndemână o bibliografie 
suficient de bogată ca să nu mai fie cazul să dăm exemple în acest sens.
  RĂPIRI DE OAMENI EFECTUATE DE OZN­URI.
  Există însă un domeniu care, deşi la un moment dat avea un statut 
marginal şi jenant, a ajuns treptat în prim­planul întregului fenomen OZN. 
Tocmai când poveştile contactaţilor începuseră să cadă într­o anumită 
desuetudine, au început să prolifereze cele legate de presupusele răpiri de 
oameni efectuate de OZN­uri.
  Primele cazuri raportate păreau tot atât de absurde ca şi poveştile 
contactaţilor. De pildă, tânărul Antonio Villas Boas afirma că în noaptea de 15 
octombrie 1957, în timp ce ara cu tractorul pe un câmp din Brazilia, a fost 
sechestrat de nişte omuleţi într­o navă şi adus în situaţia de a avea o 
experienţă sexuală cu o creatură feminoidă. Apoi, în noaptea de 19 septembrie 
1961, negrul Barney Hill şi soţia sa albă Betty, care se întorceau cu maşina 
dintr­o vacanţă petrecută în Canada, către locuinţa lor din Portsmouth (New 
Hampshire ­S. U. A.), au fost escortaţi într­un OZN, unde li s­a făcut o 
examinare medicală. Sociologul Thomas E. Bullard a întreprins o anchetă prin 
care a dovedit că între aceste istorii, cărora li se mai adaugă şi o a treia, mai 
puţin mediatizată, n­a existat nici o posibilă contaminare. Oricum, cele două 
istorii de mai sus sunt considerate „pietrele de temelie” ale întregului şir care a 
urmat. La acestea se adaugă şi cazul lui Herbert Schirmer, un poliţist din 
Ashland, Nebraska, care, patrulând în noaptea de 3 decembrie 1967, la ora 
2.00, a văzut un obiect luminos, ovoidal, aşezat pe şosea. Din obiect au coborât
câteva creaturi care l­au invitat pentru o jumătate de oră în navă, unde a văzut 
o mulţime de lucruri stranii şi s­au transmis nişte mesaje.
  În ultimele două cazuri de mai sus, majoritatea detaliilor răpirii au ieşit 
la iveală prin regresie hipnotică, efectuată de psihologi profesionişti. Prin 
această tehnică, cel hipnotizat este pus să se întoarcă, în amintire, într­un 
moment trecut al vieţii sale. Metoda are o eficacitate bine verificată; dacă, de 
pildă, ni se sugerează că ne­am întors în clasa întâi şcolară, ne vom vedea înjur
toţi colegii, îi vom şti pe nume, vom putea descrie planşele de pe pereţi etc, într­
un mod imposibil de reprodus în starea obişnuită de trezie. Metoda nu este 
proprie analizei fenomenelor paranormale; ea se foloseşte şi în criminalistică, 
pentru ca martorii să­şi amintească detalii pe care altminteri nu le mai ţin 
minte, ori de către psihologul ce­şi pune pacientul să retrăiască evenimentele în
care el bănuieşte că s­a întâmplat un eveniment traumatizant.
  La vremea respectivă, însă, nici lumea ştiinţifică, nici opinia publică nu 
erau dispuse să accepte realitatea unor răpiri efectuate de OZN­uri. O primă 
schimbare a produs­o cazul din orăşelul Pascagoula. (Mississippi), aflat pe 
malul Golfului Mexic. În 11 octombrie 1973, în jurul orei 19.00, Charles 
Hickson (45 ani) şi Calvin Parker (19 ani), contramaistru, respectiv muncitor la 
şantierul naval local, pescuiau pe malul râului Pascagoula. Lângă ei a coborât 
un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri. Din obiect au ieşit nişte 
creaturi înfricoşătoare, care i­au paralizat pe cei doi şi i­au transportat în navă.
A urmat o examinare de tip medical, după care cei doi au fost duşi înapoi pe 
malul râului, iar nava a decolat şi a dispărut. Întorşi în oraş, Hickson şi Calvin 
s­au dus direct la biroul şerifului şi au povestit întâmplarea. Aici s­a efectuat o 
anchetă poliţienească în toată regula. Fără ştirea martorilor, totul a fost 
înregistrat pe bandă, inclusiv discuţiile pe care cei doi le­au purtat când au fost
lăsaţi singuri pentru un timp; în declaraţiile lor nu apare însă nici o fisură. 
Prof. Dr. James Harder, de la Universitatea Berkeley (California) şi prof. Dr. J. 
Allen Hynek, de la Universitatea din Evanston (Illinois) i­au anchetat peste 
câteva zile pe cei răpiţi, ca şi pe poliţiştii care i­au interogat. Cele două victime 
ale răpirii au fost hipnotizate, fiecare separat, şi sub hipnoză au repovestit 
întâmplarea. Mărturiile lor au coincis în mod remarcabil. Hickson a fost supus 
şi testării cu detectorul de minciuni. Nu s­a găsit nici un indiciu că ar fi vorba 
de o farsă. Cazul a beneficiat de o intensă mediatizare, determinând, pentru 
prima dată, o schimbare de optică asupra fenomenului răpirilor, la nivelul 
marelui public şi al specialiştilor.
  Fie că numărul de cazuri a crescut în următorii ani, fie că martorii erau 
mai dispuşi să le raporteze, fapt e că numărul rapoartelor de răpire înregistrate 
anual a ajuns să fie înjur de zece în anii 1973­74, 25 în 1976, ceva mai puţine, 
dar de o stranietate crescândă în 1977­78, după care creşterea e reluată cu 27 
rapoarte în 1979, 49 în 1980, 41 în 1981. Acestor mărturii li se adaugă „răpirile
retroactive”, parte ţinute secrete până atunci, parte readuse în conştiinţă prin 
metoda regresiei hipnotice. La ora actuală, se ştie că între anii 1966 şi 1972 au 
fost depuse 27 rapoarte de răpiri, dar în perioada menţionată ele au fost 
ignorate.
  Unele răpiri au beneficiat şi de martori. Astfel, în seara zilei de 5 
noiembrie 1975, şapte muncitori forestieri se întorceau într­o camionetă spre 
casele lor din Snowflake, lângă Heber (Arizona). Pe la ora 18.15, în timp ce 
treceau Printr­o pădure, au zărit într­un luminiş, la circa 20 de metri, un OZN 
dis coidal. Şoferul opreşte camioneta, iar unul dintre muncitori, Travis Walton, 
de 22 ani, se apropie şi este izbit de o rază de lumină. Ceilalţi fug îngroziţi, apoi
se întorc ruşinaţi, dar nici colegul lor, nici OZN­ul nu mai erau nicăieri. 
Urmează o anchetă a poliţiei, întărită cu examinări cu detectorul de minciuni, 
dar toţi susţin morţiş aceeaşi istorie. În seara zilei de 10 noiembrie, Walton 
reapare, confuz şi înfricoşat. Supus interogatoriului, atât de către oficialităţi, 
cât şi de cercetători ai fenomenului OZN, el povesteşte şi repovesteşte aceeaşiI 
istorie. A fost adus la bordul navei, examinat de două tipuri de creaturi: nişte 
omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu 
aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.
  Fenomenul răpirilor de oameni efectuate de OZN­uri se va contura şi mai 
clar în anii următori, graţie cărţilor publicate de câţiva investigatori OZN, care 
au fost în acelaşi timp şi autori de excepţie. De pildă, cazul Betty Andreasson­
Luca a fost investigat, începând din 1977, de către Raymond E. Fowler, care i­
aj consacrat, în timp, patru cărţi, devenite de referinţă, intitulate: The 
Andreasson Affair (1979), The Andreasson Affair – Phase Two (1982), The 
Watchers: The Secret Design Behind UFO Abduction (1990) şi The Watchers II: 
Exploring UFOs and the Near­Death Experience (1995), dintre care primele 
două au fost traduse şi în româneşte (cu titlul Cazul Andreasson).
  Leo Sprinkle, până în 1989 profesor de psihologie la Universitatea 
statului Wyoming din Laramie, a fost printre primii universitari care s­a 
aplecat, cu instrumente cu adevărat ştiinţifice, asupra fenomenului răpirilor. 
Începând din 1982, el a organizat anual la Laramie întâlniri ale persoanelor 
răpite şi ale cercetătorilor OZN (aşa­numitele Rocky Mountain Conferences).
  După 1989, a fost silit să demisioneze din postul său de profesor activ, 
întră altele deoarece devenise notorie declaraţia sa precum că el însuşi ar fi fost
răpit de un OZN. Sprinkle a rămas în continuare consultant şi „profesor emerit”
al Universităţii. În 1994, avea la activ peste 300 de cazuri de răpiri studiate 
personal. Practician remarcabil în domeniul regresiei hipnotice, el a fost 
preocupat nu doar de răpiri, ci şi de alte zone ale paranormalului, cum ar fi 
reîncarnările şi amintirile din presupuse vieţi anterioare. Sprinkle recunoaşte 
că nu poate garanta că informaţia obţinută prin regresie este adevărată sau 
falsă, dar constată că ea ajută la însănătoşirea multor pacienţi. El a efectuat şi 
studii statistice, pentru a găsi corelaţii semnificative între răpirile OZN şi altei 
experienţe paranormale. Crezul său ştiinţific, în toate aceste direcţii, este: „să 
continuăm să explorăm, în timp ce continuăm să ne îndoim”. Aşa cum scria în 
1981, convingerea sa este că aceste fenomene fac parte dintr­un plan a cărui 
finalitate este transformarea pământenilor în cetăţeni ai Cosmosului, plan pus 
în practică de fiinţe în esenţă binevoitoare.
  Budd Hopkins este un artist din New­York, ale cărui sculpturi abstracte 
pot fi admirate, de pildă, la faimosul Muzeu Whitney şi la şi mai faimoasele 
Galerii Guggenheim. La un moment dat, pe când OZN­urile nu­l preocupau 
câtuşi de puţin, a fost rugat să ajute un tânăr care avusese o experienţă de 
lacună în timp„ în timp ce parcursese, noaptea, cu maşina, o anumită porţiune 
de şosea, după care rămăsese cu obsesii şi o stare accentuată de rău. Hopkins 
s­a adresat în acest sens unei psihoterapeute newyorkeze, specializată în 
tratamente prin hipnoză, dr. Aphrodite Clamar. Regresia hipnotică efectuată de 
aceasta asupra tânărului a scos la iveală istoria unei răpiri OZN cu conotaţii 
sexuale. Au urmat circa o duzină de alte persoane, fiecare debitând sub 
hipnoză întâmplări care păreau construite pe acelaşi calapod. Pentru psihote­
rapeută, toate cele dezgropate astfel formau un fenomen psihic straniu, inedit 
şi deocamdată inexplicabil, în timp ce Budd Hopkins credea că îndărătul lor se 
aflau semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Omuleţii 
cenuşii, cu ochi imenşi şi înfăţişare de insectă, descrişi în cazurile examinate 
de Budd Hopkins ca autori ai răpirilor OZN, taie cu sânge rece în carnea 
victimelor umane paralizate, le montează implanturi şi nu le înţeleg angajarea 
afectivă când e vorba, de pildă, de pierderea unui copil. Treptat, Hopkins a 
ajuns la concluzia că era vorba despre un imens experiment genetic, practicat 
asupra omenirii, de multe milenii încoace, efectuat de entităţi venite dintr­o altă
lume, care încercau să­şi ascundă activităţile ştergând memoria victimelor (de 
unde acea „lacună în timp”). Budd Hopkins şi­a publicat aceste idei în cartea 
Missing Time (1981). Reacţia publicului a fost promptă şi concretizată în 
scrisori de la 400 de persoane care aveau impresia că au trăit un incident 
asemănător. Din aceste scrisori îşi va selecţiona autorul, care a început el 
însuşi să aplice regresia hipnotică, viitoarele sale anchete.
  Dar cartea lui Hopkins a adus şi alte revelaţii – faptul că majoritatea celor
în cauză au avut parte de răpiri repetate, dintre care prima în jurul vârstei de 
5­6 ani, ori faptul că familii întregi au fost şi continuă să fie urmărite astfel, 
generaţie după generaţie. În Intruders (1987), cea de­a doua carte a sa, 
Hopkins descrie în premieră cazul Kathie Davis, în care, aparent, ea a fost 
însămânţată artificial cu ocazia unei răpiri, ca apoi, peste câteva luni, să i se 
extragă fătul. După câţiva ani, din nou cu ocazia unei răpiri, i se prezintă un 
copilaş hibrid, cu aspect fragil şi bolnăvicios, spunându­i­se că este copilul ei. 
„Sarcina întreruptă” a Kathiei devenea simbolul noii orientări a OZN­isticii 
sfârşitului de secol. Aceeaşi carte (ca de altfel şi volumul Watchers de Raymond
Fowler, în 1990), a sugerat o posibilă legătură între fenomenul OZN şi 
experienţele extracorporale, între psihicul omenesc şi globurile luminoase etc.
  Thomas E. Bullard Ph. D. Avea în evidenţă, încă din 1987, peste 300 de 
cazuri de răpiri. Dintre acestea, 132 erau din S. U. A., 50 din alte ţări de limbă 
engleză, 69 din America Latină, 28 din ţări continentale ale Europei, 3 dini 
fosta U. R. S. S. Două treimi dintre victimele răpirilor erau bărbaţi, iar o treime 
femei. În 76% dintre cazuri, răpirea a avut un singur martor; în 49 cazuri, auj 
fost doi martori, în 12 cazuri – trei, iar în alte 12 – mai mulţi. Regresia 
hipnotică a fost folosită în 31% dintre cazuri, în celelalte amănuntele fiind 
reamintite spontan. Persoanele răpite proveneau din toate păturile societăţii, 
aveau toate nivelurile de educaţie şi cele mai diverse ocupaţii, observându­se o 
anumită preferinţă pentru persoanele obligate prin profesie să petreacă mai 
mult timp noaptea sub cerul liber. După statistica sa, vârsta cea mai des 
întâlnită printre cei răpiţi era între 20­30 de ani, numărul cazurilor reducându­
se drastic peste 40 de ani. Th. Bullard a descoperit un scenariu ideal al unei! 
Răpiri, compus din opt părţi: capturarea, examinarea, discuţiile cu răpitorii, 
vizitarea navei, o călătorie într­un loc nepământean, apariţia sau manifestarea 
divinităţii, revenirea acasă, postefecte. În cadrul tuturor acestora, se pot regăsi 
numeroase detalii care se repetă surprinzător de asemănător la martori din 
diverse locuri, cu diverse pregătiri, de diverse vârste etc.
  Tot el a făcut, în 1996, un alt sondaj, de data aceasta printre specialiştii 
în regresie hipnotică având experienţă în anchetarea cazurilor de răpiri. Dintre 
mai mulţi specialişti invitaţi au răspuns 13, având însă la activ 1700 de cazuri. 
Puţini dintre cei examinaţi aveau amintirea vie a răpirii (prof. John Mack, un 
alt celebru specialist în domeniu, estima la 30% numărul acestora). Ceva mai 
mulţi aveau doar străfulgerări şi reţineau imagini disparate. La majoritatea, 
istoria răpirii a fost reconstituită prin regresie hipnotică. Procentul celor ce 
credeau că răpirea a fost pusă la cale de extratereştri veniţi de pe o altă planetă
varia între 50% şi 75%. 50% considerau experienţa negativă, 30% pozitivă, 
restul având o atitudine oscilantă. Din 70 de „detalii semnificative” ale unei 
răpiri propuse de Bullard, cei 13 specialişti au fost de acord că 41 se repetă în; 
mod sistematic în rapoarte, respingând alte 11 detalii din aceeaşi listă. 
Răspunsurile celor 13 au fost total independente, ceea ce face cu atât mai 
remarcabile aceste concordanţe. Cel mai adesea, răpirile au avut loc noaptea. 
Dacă între anii 1960­1980 majoritatea cazurilor erau raportate de 
automobiliştii care circulau pe drumuri lăturalnice, după 1980, cele mai multe 
răpiri au loc la domiciliul persoanelor vizate. Există şi numeroase excepţii, 
inclusiv răpiri în plină zi, uneori cu mai mulţi martori potenţiali, care însă 
aparent nu văd nimic.
  O figură aparte între cei ce studiază fenomenul răpirilor este scriitorul. 
Whitley Strieber. Prin două volume autobiografice „nonfiction”: Communion 
(1987) şi Transformation (1988), la care a adăugat mai târziu altele: 
Breakthrough: The Next Step (1995) şi The Secret School (1997), el a acreditat 
în ochii marelui public imaginea investigatorului OZN care a fost, în acelaşi 
timp el însuşi victimă a unor răpiri. Între extratereştrii binevoitori ai lui 
Sprinkle şi cei sadici ai lui Hopkins, Whitley Strieber încearcă o sinteză, în 
sensul prezentării unor fiinţe trimise de o forţă situată dincolo de bine şi de 
rău. Succesul cărţilor sale a fost imens; numărul scrisorilor primite numai în 
primul an a depăşit 3 000 (după alte surse, 5 000). Cam în acelaşi timp, alţi 
autori, între care Leo Sprinkle şi Raymond Fowler, vor declara că şi ei au fost 
victime ale unor răpiri. Ei s­au supus, cu toţii, unor regresii hipnotice, cu 
rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase.
  Nu este cazul să mai detaliez ori să completez aici scurta trecere în 
revistă de mai sus, având în vedere că există la îndemână suficiente lucrări 
consacrate lor*. Demnă de reţinut este, în primul rând, mutaţia pe care toată 
această literatură a produs­o. Ca un exemplu ilustrativ, în octombrie 1988, în 
SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă s­a difuzat o emisiune televizată 
despre OZN­uri. În timpul emisiunii, ca şi după aceea, s­a efectuat o anchetă 
prin telefon. Răspunsurile primite au întrecut aşteptările. 30 835 persoane au 
afirmat că au văzut OZN­uri la o distanţă mai mică de 150 metri (întâlniri de 
gradul I), iar 2 482 că după o atare „vizită” au rămas urme care, examinate 
ulterior, au putut constitui dovada fizică a observaţiei (întâlniri de gradul II). 
Mai mult,
  1 477 persoane susţineau că au văzut nu numai OZN­ul, ci şi pe 
ocupanţii acestuia, stranii fiinţe nepământene (întâlniri de gradul III); în sfârşit,
alţi
  2 969 au declarat că după ce au văzut astfel de „entităţi” acestea i­au 
forţat să intre în interiorul OZN­ului, unde au fost supuşi unui soi de 
examinare medicală sau au suferit alte manipulări de acelaşi tip (întâlniri de 
gradul IV).
  Alte sondaje par să indice că proporţia fenomenului ar putea fi mult mai 
mare, numărul total al persoanelor care prezintă simptome ce trimit la o 
posibilă răpire fiind de ordinul sutelor de mii, dacă nu chiar al milioanelor 
numai pentru S. U. A. În 1991, organizaţia Ropert a efectuat trei anchete 
naţionale în S. U. A., pe un eşantion reprezentativ de 6 000 persoane, în 
beneficiul companiei Bigelow Holding. Analiza finală indica faptul că 2% din 
americanii adulţi avuseseră în trecutul lor o serie de experienţe care sugerau ca
posibilă o răpire care le­a fost ştearsă din memorie.
  Chiar şi specialişti dintre cei mai sceptici – de pildă, sociologi înarmaţi cu
toate instrumentele meseriei lor – au fost obligaţi să recunoască, dacă nu 
realitatea fenomenului, cel puţin răspândirea tot mai largă a convingerii Privind
existenţa răpirilor, în special în ultimii zece ani. În consecinţă, acestui fenomen 
i­au fost consacrate studii cât se poate de ştiinţifice. Sociologii nu s­au 
hazardat, evident, în găsirea unor explicaţii.
  Intre care menţionez şi cartea mea întâlniri de gradul IV (Editura Teora, 
1996, cu o reeditare îmbogăţită în 1997).
  În 1991, dr. Leo Sprinkle rezuma istoria de jumătate de secol a schimbări
de atitudine faţă de fenomenul OZN prin următoarele cuvinte: „La început, nu 
era bine dacă vedeai lumini care se mişcau pe cer. Apoi, a fost bine să vezi 
lumini pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte pe cer. Apoi, a fost bine dacă 
vedeai obiecte pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte aterizate pe sol. Apoi, a 
fost bine dacă vedeai obiecte pe sol, dar nu era bine să vezi umanoizi lângă 
obiectele aterizate. Apoi, a fost bine dacă vedeai umanoizi, dar nu era bine dacă
interacţionai cu ei. Apoi, a fost bine dacă erai luat la bord şi examinat, dar nu 
era bine să treci prin experienţe paranormale sau psihice pe parcursul acestor 
întâlnirilor cu OZN­urile. Apoi, a fost bine dacă raportai evenimente 
paranormale, dar nu era bine dacă spuneai că ai intrat în comunicare cu 
„entităţile„ din OZN­uri. Acum, se consideră că e normal să fii răpit de „entităţi„
coborâte din OZN­uri şi să intri în comunicare cu ei, dar nu este bine să 
consideri că mesajele care ţi se transmit au sens. Ce urmează oare?”
  Aminteam că implicarea în studiul fenomenului OZN a determinat ca dr. 
Sprinkle, căruia nu i se puteau nega meritele profesionale, să fie declarat 
„profesor emerit” şi „consultant”, dar îndepărtat de la catedră. Totuşi, au existat
alţi universitari care, fără teama de consecinţe, au preluat ştafeta. De pildă, 
cititorul sceptic şi neavizat s­ar putea să fie surprins să afle că, între 12 şi 17 
iunie 1992, laMassachusetts Institute of Technology (M. I. T.), una dintre cele 
mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa 
pentru studiul răpirilor efectuate de OZN­uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei 
au fost profesorul David E. Pritcard, Ph. D. (51 ani), specialist în fizică atomică 
şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician care 
lucrează la M. I. T. Din 1968, şi profesorul John E. Mack, M. D. (63 ani), 
profesor de psihiatrie, timp de douăzeci de ani, la nu mai puţin faimoasa 
Harvardl Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a 
spitalului acestei universităţi. La această conferinţă a participat şi Thomas 
Bullard Ph. D., prof. David Jacobs Ph. D., Budd Hopkins, Jenny Randles, John 
S. Carpenter, ca şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN.
  Cercetătorii participanţi aveau la activ în total circa 2 000 de cazuri 
examinate cu rigoare. In rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau] că 
au fost răpite de OZN­uri, examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1­
1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi 
negri, hipnotici, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, 
cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, j 
trei sau patru, încadrându­1 pe cel răpit. Foarte des se raportează şi alte 
elemente bizare, cum ar fi: o rază de lumină care coboară din misterioasa nava 
şi îl ridică în aer pe cel răpit, examinări medicale, mesaje apocaliptice sau 
ordinul ca victima să uite totul.
  Extraordinarul mister al fenomenului rezidă în marea similitudine a 
istorisirilor celor răpiţi. Din circa 60­70 de elemente semnificative comune 
nituror răpirilor, cel puţin câteva zeci se regăsesc, sistematic, la fiecare victima.
Remarcabilă este şi consistenţa detaliilor din relatări. Aceste persoane, fiecare 
cu o bună reputaţie în comunitatea în care trăia, nu se cunoşteau între ele, nu 
au fost contaminate anterior cu istorii despre OZN­uri şi s­au decis, de regulă 
ezitant şi timid, să­şi expună incredibilele lor istorii. Cei în cauză au fost 
supuşi, în cea mai mare parte, unor teste psihiatrice şi psihologice, au fost 
examinaţi cu detectorul de minciuni şi au suportat diverse alte teste, fără a 
putea fi dovediţi ca mincinoşi sau bolnavi.
  În martie 1992, într­un articol din prestigiosul British Medical Journal, s­
a anunţat că oamenii de ştiinţă britanici au constatat că numărul de 
spermatozoizi produşi de un bărbat sănătos a scăzut la jumătate în ultimii 
cincizeci de ani, cauza cea mai probabilă fiind poluarea, acumularea de toxine 
în mediu.
  Se întâmplă că forme larvare sau fetale ale unor specii nu­şi mai 
desăvârşesc dezvoltarea normală, ci devin, în acel stadiu intermediar de 
evoluţie, sexualiceşte mature. La unele specii de amfibii, de pildă, această 
anomalie este obişnuită, depinzând de temperatura mediului. Această 
proprietate se numeşte neotenie. Prin acest proces, fiinţe având gene aproape 
identice vor avea înfăţişări foarte diferite; diferenţa dintre ele nu este deci în 
zestrea genetică, ci în modul de activare a unor gene. Natura „foloseşte” uneori 
acest „truc” pentru a da la iveală specii cu totul noi faţă de cele existente. Un 
exemplu de neotenie este, se pare, apariţia omului. Fetuşii de om şi de 
cimpanzeu seamănă; extraordinar de mult, dar omul nu mai ajunge la 
„maturitatea tip cimpanzeu”, ci se opreşte undeva pe drum, omul semănând cu
un făt de cimpanzeu a cărui; evoluţie spre cimpanzeul adult s­a întrerupt 
brusc. Astfel, spre deosebire de vărul său pe scara evoluţiei, omul este aproape 
complet lipsit de păr şi are capul proporţional mai mare faţă de corp etc. Nu 
cumva această schimbare s­a datorat unei intervenţii externe? Nu cumva 
această intervenţie continuă? Nu cumva aşa­numiţii extratereştri sunt fiinţe 
obţinute din material genetic uman prin aceeaşi neotenie? Există oare cineva 
care efectuează manipulări genetice asupra unor embrioni umani, pentru a­i 
împiedica să ajungă la înfăţişarea normală, omenească, oprindu­i într­un 
stadiu în care capul este şi mai mare, comparativ cu un corp firav, şi în care 
părul lipseşte cu desăvârşire. Asemănarea dintre un embrion uman şi imaginile
raportate ale extratereştrilor cenuşii este izbitoare.
  Numai că, în cazul acestui nou pas în evoluţie, se pare că a apărut un, 
obstacol; dacă toate mamiferele nasc pui vii fără dificultăţi, naşterea la om 
pune deja probleme, deoarece, pe de o parte, capul pruncului este foarte mare, 
iar pe de altă parte, canalul pelvian nu se mai poate lărgi deoarece ar afecta 
mersul biped. Cu alte cuvinte, creşterea volumului craniului la mamifere a 
atins limita superioară în cazul omului. Deja foarte mulţi copii se nasc, din 
acest motiv, prin cezariană. O fiinţă cu un creier mai mare nu s­ar mai putea 
naşte deci pe cale naturală. Anumiţi analişti ai fenomenului OZN se întreabă 
dacă nu cumva cele de mai sus reprezintă o explicaţie pentru istoriile relatate 
de victimele unor presupuse răpiri: recoltarea de ovule şi spermă, însămân­
ţarea artificială însoţită de primele semne de graviditate, apoi, după circa trei 
luni, dispariţia sarcinii, prin avortarea fătului cu ocazia unei alte răpiri, intro 
ducerea acestuia într­un uter artificial cu aspect de borcan ultrasofisticat, până
la atingerea dimensunilor la care va putea începe o viaţă autonomă.
  Ce se întâmplă de fapt? Să fie vorba despre un imens experiment genetic,
bazat pe zestrea biosferei pământeşti, în particular, deci, despre crearea de noi 
rase de oameni din cele deja existente, aşa cum cred, de pildă, Raymond powler
şi Budd Hopkins? Sau poate despre o tentativă de hibridare a omului cu fiinţe 
venite din alte colţuri ale realităţii, aşa cum presupune John Mack? Sau poate 
este altceva?
  ÎNTRE RĂPIŢI ŞI CONTACTAŢI.
  S­a subliniat nu o dată că diferenţa esenţială dintre răpiţi şi contactaţi 
este că primii par să fie realmente traumatizaţi de experienţa pentru care 
depun mărturie, nefiind interesaţi de publicitate, de interese materiale sau de 
altă natură, în timp ce contactaţii niciodată nu se arată dezinteresaţi de 
acestea. In plus, răpiţii se simt de regulă ghinionişti, agresaţi de nişte făpturi 
mai mult sau mai puţin respingătoare, ajungând să aibă un comportament 
confuz şi anxios şi să­şi pună la îndoială sănătatea mintală, în timp ce 
contactaţii se simt nişte „aleşi” pentru misiuni suprapământene; ei descriu 
invariabil fiinţe ideale într­o ambianţă ideală.
  Dar aduce oare această diferenţă vreun argument contra existenţei 
răpirilor? Credem că este vorba mai degrabă despre diversitatea unor reacţii 
omeneşti în faţa unui fenomen încă necunoscut sau poate, de ce nu, de 
categorii diferite de acţiuni ale vizitatorilor în cadrul aceluiaşi mare experiment.
Din acest motiv, nici nu vom face, în cele ce urmează, acea distincţie categorică
între răpiţi şi contactaţi, pe care o practică, de pildă, literatura franceză 
consacrată subiectului.
  Fenomenul contactaţilor, cel de care ne­am ocupat în capitolul precedent,
nu a dispărut o dată cu proliferarea şi mediatizarea cazurilor de întâlniri de 
gradul IV, ci a suferit o metamorfoză, o evoluţie profundă de la descrierile naiv­
entuziaste ale anilor '50 către o viziune mai complexă şi mai matură. Un caz 
care ilustrează foarte bine această evoluţie este cel al lui William Herrmann, 
analizat în cartea colonelului de aviaţie în retragere Wendelle Steyens, UFO 
Contact from Reticulum (1989).
  Începând cu 12 noiembrie 1977, Bill Herrmann, cetăţean onorabil de 26 
de ani din North Charleston (Carolina de Sud), oraş aflat pe malul râului 
Ashley, a văzut în mai multe rânduri un disc zburător deasupra câmpului din 
preajma casei sale, dar a fost convins că trebuie să fie nişte vehicule 
experimentale ale armatei. În 18 martie 1978, la ora 21.20, zăreşte din nou 
OZN­ul. Pleacă să­1 urmărească mai bine. Acesta, un disc cu diametrul de 
circa 10 metri, care plutise nemişcat la o altitudine de vreo 500 de metri, îşi 
stinge dintr­o dată luminile şi în clipa următoare apare în faţa lui Bill, la 10 
metri deasupra solului. Un fascicul de lumină albastră se opreşte asupra 
martorului, îl paralizează şi îl ridică în aer. Bill îşi revine într­o încăpere cu 
pereţii curbaţi, scăldată într­o lumină roşie. Era întins pe o masă lungă, iar 
deasupra sa se găsea un dreptunghi de care nu­şi putea dezlipi privirea; în 
cadrul lui, se succedau într­un ritm ameţitor culori, lumini, care păreau să­1 
liniştească. Pe piept avea un obiect metalic, greu şi rece. Observă în dreapta şi 
stânga sa doi omuleţi identici, înalţi de 1,35­1,50 metri, cu trăsături orientale 
ale feţei. Aceştia erau complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu 
ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât cei ai oamenilor. Aparent 
vorbeau, dar gura nu li se mişca deloc în acest timp.
  Bill este examinat medical, apoi i se permite să viziteze nava. I se spune 
cu această ocazie că OZN­ul aparţine unei reţele şi vine din preajma stelei Zeta 
Reticuli. Membrii „reţelei” ne ţin de mult sub observaţie, dar se tem că oamenii 
vor abuza de ştiinţa lor; acesta este un motiv pentru care un contact oficial nu 
va avea loc prea curând. În câteva cazuri (Roswell, Laredo etc), sistemele 
primitive ale radarelor pământene au cauzat prăbuşirea unor nave ale reţelei.
  Apoi Bill este anunţat că trebuie să plece şi că, pe moment, va uita ceea 
ce a văzut, dar că vizitatorii vor avea grijă de el în continuare. Este depus pe 
pământ cu ajutorul aceleiaşi raze albastre. Dintr­o dată, Bill nu­şi mai 
aminteşte nimic, cu excepţia faptului că a ieşit să urmărească un OZN. Vede 
obiectul îndepărtându­se. Peisajul din jur este însă complet altul decât cel pe 
care îl ştia. Îl cuprinde groaza şi începe să se roage. Va fi cules peste puţin timp
de pe şoseaua din apropiere de o patrulă de poliţie. Află că este la circa 15 
kilometri de casă, şi că este trecut de miezul nopţii.
  În săptămânile următoare, Bill este chinuit de migrene şi insomnii. 
Treptat, încep să­i revină în memorie fragmentele răpirii. Ia legătura cu doi 
investigatori ai fenomenului OZN: Wendelle C. Stevens din Tucson (Arizona) şi 
John Fielding din New York, cu care va reuşi treptat reconstituirea 
evenimentelor.
  Din decembrie 1978, începe să aibă manifestări de dicteu automat, 
scriind texte hieroglifice fără înţeles, dar şi englezeşti de tipul clarviziunii şi 
precog­niţiei. În 21 aprilie 1979, Bill zăreşte din nou OZN­ul de câteva ori. Pe la
17.30, se afla singur acasă; este vizitat de o sferă strălucitoare, de mărimea 
unei mingi de baschet, ce îi lasă un lingou metalic lung de 7 centimetri, pe care
scria „MAN” şi pe care se vedeau şi alte semne. Se mai întâmplă şi alte 
fenomene stranii, parte din ele chiar în timp ce Herrmann le relatează prin 
telefon lui Wendelle Stevens şi lui John Fielding.
  În 6 mai 1979, Bill era din nou singur în casă, soţia lui fiind plecată să­şi
viziteze mama bolnavă. Eroul nostru simte un îndemn să meargă cu maşina 
până la o carieră de nisip părăsită. Peste puţin timp, nava discoidală apare şi o 
rază albastră îl duce în interiorul OZN­ului. Are din nou momente de amnezie, 
se vede din nou examinat la modul medical, i se permite din nou să viziteze 
nava. Vede între altele hărţi cereşti în trei dimensiuni, ca şi hărţi ale 
continentelor terestre. Referitor la investigatorii OZN, i se atrage atenţia că unii 
dintre aceştia sunt agenţi guvernamentali, având ca misiune dezinformarea. 
Apoi i se spune din nou că „timpul a expirat”, iar lumina albastră îl depune în 
apropierea maşinii sale.
  În seara zilei de 11 octombrie 1980, Bill reuşeşte să facă un film de 
aproape cinci minute cu evoluţia unui alt tip de OZN. Primeşte prin dicteu 
automat noi mesaje. În 14 mai 1981, Bill îl sună la telefon pe Stevens 
anunţându­l că a intrat în legătură cu un oarecare John, cadru al armatei din 
aceeaşi zonă, care a fost răpit se pare de acelaşi echipaj de UFO­nauţi. 
Persoana respectivă nu a putut fî însă contactată de investigatori.
  În urma apariţiei unor lucrări care tratau cazul său, dar mai ales datorită
faptului că vestea celor întâmplate începuse să circule prin oraş, pe data de 10 
noiembrie 1981, Bill Herrmann este destituit din funcţia de învăţător angajat al
parohiei baptiste, motivându­se că „s­a abătut de la căile Domnului… 
Împotmolindu­se în treburi diavoleşti”. Bill, împreună cu soţia lui şi cu pastorul
parohiei obişnuiau în această perioadă să se roage împreună, în speranţa că îl 
vor putea salva de Satana pe bietul rătăcit. Lingoul cu inscripţia „MAN”, a fost 
aruncat în mare de pe un dig, în prezenţa mai multor martori, ca semn că între 
religie, soţie, fiică şi Ei, Bill i­a ales pe primii.
  Totuşi, contactele continuă. Pe 14 noiembrie 1981, Bill primeşte, tot prin 
dicteu automat, schema de funcţionare a generatorului de energie al OZN­ului 
(schemă evident inutilizabilă). Tot de atunci, începe să expedieze preşedintelui 
Reagan, organizaţiei CIA, reprezentanţilor locali în Senat şi Congres diverse 
texte, mai ales pentru interzicerea armelor nucleare, texte recepţionate prin 
dicteu automat. In 21 aprilie 1982, Bill primeşte pe aceeaşi cale un mesaj 
oficial al „reţelei”. Între altele, se spune că extratereştrii l­au avansat la rangul 
de „andbahti”, un fel de reprezentant cu misiuni speciale pe Pământ, cu 
atribuţii care urmau să­i fie precizate cu ocazia unor viitoare instructaje. Se 
mai transmite că lingoul aruncat în apă a fost recuperat de extratereştri, dar 
că, pe moment, aceştia vor reduce activitatea în zonă, între altele pentru a 
menaja relaţiile cu soţia sa…
  Urmează şi alte întâlniri, în 1982 şi 1983. Un reticulian bătrân şi de rang
înalt, prezentat cu numele de Shauge, îi spune lui Bill că el a fost ales deoarece 
este „unul dintre cei capabili să vadă lumina”, că statutul de andbahti îl obligă 
să reţină ceea ce îl învaţă vizitatorii şi să transmită aceste informaţii 
pământenilor.
  Între timp, dispar în mod misterios o serie de fotografii şi negative cu 
imagini de OZN­uri, iar Wendelle Stevens descoperă în casă, ascunse discret 
după nişte scânduri, microfoane cu efect de câmp, puse de cineva care voia să­
1 spioneze. Bill îi scrie lui Stevens cava începe un nou capitol al relaţiilor sale 
cu reticulienii; totuşi, la sfârşitul lui 1983, Herrmann, într­o ultimă scrisoare, îl
roagă pe investigatorul OZN să nu­1 mai caute, iar dacă o va face, el nu­i va 
mai răspunde. Stevens se conformează. Alte persoane care încearcă să ia 
legătura cu Bill primesc răspunsul că familia Herrmann s­a mutat într­un loc 
necunoscut, după ce casa le­a ars. În 1988, un cercetător OZN îi descoperă 
numărul de telefon, dar Bill refuză orice discuţie, spunând că vrea să uite 
pentru totdeauna istoria aceasta care i­a distrus viaţa şi i­a destrămat familia.
  Unii au sugerat că toate contactele lui Herrmann ar fi fost doar 
înşelătorii. Dacă ar fi aşa, remarcăm că el n­a câştigat din acestea absolut 
nimic; dimpotrivă – dintr­un cetăţean respectabil, a ajuns să fie respins şi de 
comunitate, şi de familie. Cui i­ar fi folosit aceste înşelătorii? De ce s­ar fi 
încăpăţânat să le menţină până în pânzele albe? Să fi fost victima înscenărilor 
puse la cale de o agenţie secretă? Fără a nega posibilitatea unei intervenţii de 
acest tip, credem că lucrurile sunt ceva mai complicate.
  Wendelle Stevens, comentând cazul William Herrmann, critică bigotismul
exagerat al comunităţii, menţionând că în alte locuri situaţii similare au fost 
tratate cu mai multă îngăduinţă, evocând cazul unui paroh baptist din Puerto 
Rico, care aparent a fost transportat de mai multe ori pe nave extraterestre; sau
cazul episcopului Whiting al diocezei Louis Valley/Sangre de Cristo din 
Colorado, care a discutat probleme de sociologie comparată cu extratereştrii pe 
care afirma că i­a întâlnit; ori cel al preotului budist Kihon din Japonia, care 
susţinea că a fost dus să viziteze, timp de două săptămâni, o altă planetă. 
Stevens găseşte chiar exemple de toleranţă, în acest sens, în Vechiul 
Testament.
  Alţi autori, de pildă Jean Sider, comentând într­o carte din 1998 alte 
cazuri de contactaţi care s­au terminat la fel de rău, trăgea concluzia că „de 
câte ori un contactat atrage atenţia marelui public asupra cazului său, i se 
întâmplă ceva care îl va ridiculiza pentru totdeauna. Iar acest ceva poate fi 
cauzat de Străinii înşişi. Cine poate şti?” El promite chiar să detalieze acest 
aspect într­o lucrare viitoare.
  3. CONTACTAŢII PSIHICI
  „Channeling”­ul ne aduce veşti dintr­o altă lume. Instituţii academice 
care studiază realitatea extracorporalităţii. Tehnologii pentru producerea 
extracorporalităţii. Călătorii prin Cosmos sub formă de spirit. Galaxia nu poate 
fi coordonată decât de fiinţe spirituale.
  CANALE DE COMUNICAŢIE DINSPRE NEPĂMÂNTENI.
  Există o categorie de contactaţi, numiţi contactaţi „psihici”, care, deşi nu 
pretind că ar fi fost luaţi în carne şi oase la bordul unor OZN­uri, afirmă totuşi 
că sunt în permanentă legătură cu făpturi din lumi superioare nouă. Ei vorbesc
cu aceeaşi dezinvoltură despre nave cosmice, extratereştri, lumi plasate pe alte 
planete, puteri superioare care ne controlează etc, ca şi cei contactaţi „fizic” 
despre care aminteam în capitolele precedente.
  Această legătură se realizează, în cazul unora dintre „contactaţii psihici”, 
prin ceea ce literatura anglofonă numeşte channelingreceptarea de mesaje, 
imagini, intuiţii etc prin intermediul subconştientului de către o persoană cu 
înzestrări speciale. Câteodată, aceasta nici nu înţelege mesajul revelat, care 
uneori se întâmplă să fie într­o limbă necunoscută ori scrisă într­un alfabet 
nepământesc. Ca un exemplu interesant în acest sens, putem cita cazul studiat
de Frederic Wolf, doctor în muzică. În 1931, o fată din Blackpool, pe nume 
Rosemary, primea şi transmitea, în stare de transă, mesaje provenind aparent 
de la o prinţesă egipteană care trăise cu 1400 de ani înainte de Hristos. Limba 
vechilor egipteni n­o cunoaşte nimeni cu adevărat la ora actuală; textele care 
ne­au rămas din vremurile acelea nu redau decât consoanele. Un egiptolog, 
Howard Hulme, chemat să confirme autenticitatea mesajelor, la început n­a 
înţeles nimic, dar, eliminând vocalele, a obţinut nişte fraze cu sens. Lucrând 
timp de douăzeci de ore, el a pregătit un set de douăsprezece întrebări, 
respectând modul de a vorbi al lui Rosemary, iar fata a răspuns prin şaizeci şi 
şase de propoziţii corecte, în egipteana veche. Dialogul a durat nouăzeci de 
rninute.
  O persoană care are darul de „channeling” poate simţi, de pildă, din când
în când, nevoia de a lua hârtie, instrumente de scris şi de a­şi lăsa mâna să 
aştearnă o frază după alta, sau să deseneze etc, cu convingerea că nu­şi reda 
propriile idei, ci transcrie nişte mesaje dictate de altcineva. Acest dar, numit şi 
dicteu automat, scriere automată [termen aparţinând faimosului psiholog 
Pierre Janet (1859­1947)], ori psihografie, este cunoscut de multă vreme şi i s­
au consacrat numeroase studii, fără a se putea găsi însă o explicaţie 
mulţumitoare. Ceea ce ştim este că se cunosc mai multe cazuri în care s­au 
scris astfel zeci de cărţi (de pildă, despre brazilianul Chico Xavier se spune că 
ar fi realizat 126 cărţi pe această cale).
  Fenomenul de „channeling” continuă o extrem de veche tradiţie prin care 
anumiţi „aleşi” intrau în legătură cu divinitatea sau cu instanţe de pe un alt 
tărâm. Astfel procedau şamanii din vremurile preistorice, profeţii biblici sau 
sibilele oracolelor de tipul celui din Delphi. În perioada primelor semnalări de 
OZN­uri, continuau să activeze numeroase societăţi dedicate studierii şi 
exploatării „channeling”­ului. O dată cu primele raportări de OZN­uri, aceste 
societăţi au integrat în mod firesc noile apariţii misterioase într­un sistem mult 
mai larg şi mai vechi de credinţe, incluzând elemente de misticism religios, 
precum: „conştiinţă cosmică”, „vibraţii”, „reîncarnare” etc.
  Cea mai influentă figură dintre contactaţii psihici a fost George Van 
Tassel. După absolvirea liceului, el a lucrat la început ca mecanic de aviaţie, 
apoi, pentru zboruri de încercare, la mai multe mari firme constructoare de 
avioane. În 1947, închiriază un aeroport părăsit lângă o formaţiune naturală 
spectaculoasă din California, numită Giant Rock, construieşte alături o cafenea
mică, o şosea până la ea, iar sub stâncă sapă o încăpere suficient de largă 
pentru a încăpea nişte canapele, scaune şi un pian. În această cameră, Van 
Tassel, înconjurat de discipolii săi, „consiliul celor doisprezece”, realizează 
contactele sale mentale cu instanţele extraterestre. Primul astfel de contact se 
stabileşte, în 1951, cu Ashtar*, presupus comandant al unei staţii spaţiale, 
despre care vom mai pomeni în capitolele următoare. Numele acestuia revine 
obsedant în rapoartele a numeroşi alţi contactaţi. Staţia spaţială era controlată 
de „Consiliul celor Şapte Lumini” de pe planeta Shanchea, unde se aflau 
numeroşi foşti pământeni. Nu peste mult timp, Van Tassel intră în legătură şi 
cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan, Desca etc. El află astfel informaţii 
despre faptul că omul este un hibrid între maimuţe şi venusieni, sau despre 
evenimente! Biblice, precum steaua de la Bethleem. Van Tassel va mai pretinde 
şi faptul că a fost luat de două ori la bordul unei nave spaţiale de un 
extraterestru pe nume Solganda. Toate acestea el le va descrie în cartea sa Into 
This World and Out Again.
  * Merită să menţionăm faptul că Astar sau Ashtar era zeul cerului la 
etiopienii precreştini; numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă şi 
provine din cel al zeiţei mesopota­miene Ishtar.
  Faima lui Van Tassel în contextul mitului OZN s­a datorat însă în primul 
rând Convenţiilor de la Giant Rock, organizate de el. La prima reuniune, din 
primăvara anului 1954, au participat peste 5 000 de persoane interesate de 
acest fenomen. Şi în anii următori, aceste convenţii au rămas reuniunile cele 
mai mari şi mai bine mediatizate consacrate OZN­urilor, fiind continuate până 
la moartea iniţiatorului lor. Van Tassel a mai construit în acelaşi loc, folosind 
donaţii substanţiale de la admiratori şi pe baza unor instrucţiuni primite de la 
extratereştri, un „Integratron”, o clădire cu patru etaje, în formă de cupolă, care
se presupunea că ar fi capabilă să prelungească viaţa, să producă antigravitaţie
sau să facă posibile călătoriile în timp. Din păcate, construcţia nu a fost 
terminată până în februarie 1978, când autorul ei a murit, datorită vârstei 
înaintate. Alţii nu au fost la fel de norocoşi cu donaţiile. Astfel, unui alt 
contactat, Reinhold Schmidt, nişte fraţi spaţiali, vorbind în germană, i­au spus 
că în adâncurile unui anumit munte din California există nişte depozite secrete 
pline de cristale de cuarţ. Pentru exploatarea acestora, el a obţinut donaţii 
substanţiale, în special de la mai multe doamne în vârstă. Din păcate, cuarţul 
nu a fost găsit, banii s­au cheltuit, iar Schmidt a ajuns la închisoare.
  George Hunt Williamson, unul dintre prietenii şi martorii lui Adamski, 
utiliza un aparat radio sau o planşă Ouija pentru a comunica cu marţienii. 
Planşa Ouija este o suprafaţă rotundă, bine lustruită, având înscrise de jur 
împrejur literele alfabetului. Patru­cinci persoane aşezate în jur ţin degetul sau 
mâna pe un obiect care poate aluneca uşor într­o parte sau alta (de pildă, un 
pahar întors cu gura în jos). Subconştientul participanţilor (presupus a fi în 
legătură cu o instanţă spirituală invizibilă) face ca obiectul să poposească pe 
rând în dreptul unor litere. Acestea, aşezate în ordine, formează mesaje, 
răspunsuri la întrebări şi uneori chiar texte foarte lungi (s­au scris şi publicat 
cărţi întregi cu informaţii provenite pe această cale). Se afirmă că s­au obţinut 
astfel descrieri surprinzător de exacte ale unor fapte din alte epoci, despre care 
nici participanţii la şedinţe, nici persoanele din preajma lor nu puteau avea 
cunoştinţă.
  Contactata Ruth Norman se autodefinea drept „vizionară cosmică”. Ea 
afirma că a primit numeroase mesaje de la fiinţe „supracereşti” şi a efectuat 
numeroase călătorii prin „proiecţie astrală”. Împreună cu soţul ei Ernest, s­a 
unplicat în lumea OZN­urilor în 1954. Ca urmare a unor contacte prin 
clarviziune cu fiinţe de pe Marte şi Venus (între care cu spiritele lui Platon şi 
Socrate sau, mai târziu, cu vocea preşedintelui John Kennedy), Ruth Norman 
va Publica o serie de cărţi conţinând mesajele primite. După moartea soţului 
său, sa va declara că este reîncarnarea fiicei faraonului care 1­a crescut pe 
Moise, că a fost logodită cu arhanghelul Mihail şi că a fost încoronată ca Uriel, 
regina arhanghelilor. În aceste calităţi, ea va înfiinţa la San Diego societatea 
UNARIUS.
  Ruth Norman a murit în 1993, la o vârstă respectabilă, dar discipolii ei 
continuă să­i venereze şi să­i cultive moştenirea. Unul dintre obiectivele 
principale ale societăţii, devenită între timp Unarius Academy of Science, cu 
sediul la El Cajon (o suburbie a oraşului San Diego, California), este pregătirea 
aterizării în anul 2001, în Triunghiul Bermudelor, a unui imens OZN venit de 
pe planeta Myton. Se prevede că aterizarea va avea loc pe o suprafaţă de 
pământ care a aparţinut Atlantidei, care se va înălţa la suprafaţa apei cu 
această ocazie. Nava respectivă va veni pentru a ne ajuta să intrăm în 
comunitatea altor 33 de planete locuite de fiinţe inteligente. Spectacolul 
aterizării va fi transmis prin toate canalele de televiziune ale Pământului.
  Taximetristul londonez George King, născut la 23 ianuarie 1919 în 
Wellington (Shropshire, Anglia), a fost probabil primul contactat european, într­
o noapte de mai a anului 1954, el a primit, mental, de la „frăţia cosmică a 
stăpânilor spaţiului” indicaţia: „Pregăteşte­te. Tu vei deveni purtătorul de 
cuvânt al unui Parlament Interplanetar.” în această calitate de „canal” 
pământean, el va primi la început mesaje de la o fiinţă din planeta Venus având
3 000 de ani, numită Maşter Aetherius, apoi şi de la alte fiinţe cosmice. Navele 
spaţiale ale acestora orbitează adesea în jurul Pământului. Numărul mesajelor 
primite timp de circa 38 de ani de King va ajunge, conform propriilor afirmaţii, 
la peste şase sute. O bună parte a lor a fost înregistrată pe casete. Între altele, 
mesajele militează împotriva armelor nucleare şi în favoarea întoarcerii la 
„Legea Cosmică”, aşa cum aceasta ne­a fost revelată prin învăţăturile lui Iisus, 
Buddha sau Krishna. King afirma că aceşti înalţi conducători spirituali ai 
omenirii au venit pe Pământ, în vremuri de demult, de pe planete ale păcii şi 
sănătăţii. Ei continuă să trăiască pe alte planete, pot călători, după dorinţă în 
orice colţ al Galaxiei la bordul unor OZN­uri şi ne vizitează chiar şi în prezent, 
din când în când, pentru a încerca să asigure supravieţuire speciei umane.
  King a înfiinţat în 1956, la Londra, tot conform unor indicaţii primite de 
la locuitorii altor planete, Societatea Aetherius, mutându­se apoi în Hollywood 
(California), unde îşi continuă activitatea misionară. Membrii acestei societăţi 
sunt îndemnaţi să devină canale vii pentru comunicaţiile cu fiinţele 
extraterestre. Una dintre invenţiile insolite ale lui King este o baterie care se 
încarcă cu energia spirituală degajată de rugăciunile credincioşilor. Bateria este
reîncărcată periodic de cei circa 2000 de adepţi, iar energia ei este îndreptată 
spre anumite puncte ale Pământului, pentru înlăturarea sau atenuarea unor 
nenorociri. Se spune că bateria ar funcţiona mult mai bine pe culmile 
munţilor… În acest scop, membrii societăţii au urcat aparatul lor până şi pe 
culmile muntelui Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa. Adepţii din 
Societatea Aetherius sunt convinşi că prin rugăciunile lor au reuşit să amâne 
producerea aşteptatului cutremur devastator de care se teme întreaga 
Californie, că au reuşit să mărească numărul de persoane salvate după un 
cutremur din Mexic etc.
  Între învăţăturile promovate de Societatea Aetherius se numără şi aceea 
care afirmă că omenirea a fost „reîncarnată” pe Pământ în urmă cu 18 milioane
de ani, după ce ea îşi distrusese planeta de baştină printr­o uriaşă explozie 
atomică. Atlantida şi Lemuria au fost, conform aceloraşi învăţături, vechi 
civilizaţii pământeşti, care s­au autodistrus şi ele în catastrofe nucleare, 
nenorocire care nu trebuie să se mai repete. În cartea You are Responsible, 
scrisă în anii '50, apar şi bizarerii mult mai mari – de pildă, King susţinea că a 
fost ajutat să viziteze, în stare de extracorporalitate (OBE), planeta Marte, unde 
un pitic 1­a atacat cu ajutorul unei arme cu raze, sau că a fost implicat în 
distrugerea unui „meteorit inteligent” care le­a atacat flota spaţială ş.a.m.d. 
Ciudat este că membrii societăţii, unii cu pregătire superioară, nu au găsit 
nimic absurd în aceste afirmaţii, atât de puerile încât un editor de povestiri SF 
ar fi ezitat să le publice.
  Din 1975, casnica Helena Gustavsson din Suedia, pe lângă faptul că a 
avut o serie de întâlniri cu nişte vizitatori veniţi de pe o planetă din constelaţia 
Taurului, a primit numeroase mesaje prin telepatie sau pe calea dicteului 
automat. Cu puterile care i­au fost conferite de nepământeni, ea a reuşit, între 
altele, să vindece o bătrână paralizată.
  Un caz interesant este şi cel al scriitoarei americane Ruth Montgomery. 
Publicistă specializată în probleme de politică şi relaţii internaţionale, activând 
la Washington, ea avea relaţii în cele mai înalte cercuri ale puterii şi nu avea 
nici un motiv să­şi dorească să fie privită ca o dezaxată. În jurul anului 1960, 
după ce 1­a cunoscut pe binecunoscutul medium Arthur Ford, acesta i­a atras 
atenţia asupra capacităţii ei de a primi mesaje prin dicteu automat şi a instruit­
o cum să­şi dezvolte acest dar folosind maşina de scris. Mesajele proveneau 
aparent de pe un alt tărâm, de la entităţi pe care ea le numeşte „ghizi 
spirituali”. Ea spune că aceşti ghizi nu sunt altceva decât suflete, ca şi cele ale 
oamenilor, trecute prin numeroase încarnări, care le­au asigurat ascensiunea 
Pe planuri spirituale superioare. După moartea sa, survenită în 1971, Arthur 
Ford va deveni, el însuşi, unul dintre aceşti ghizi spirituali, care­i va transmite 
elevei sale, prin dicteu, un număr de circa 120 de mesaje, pe care ea le va 
Publica în 1972, sub forma unei cărţi, devenită best­seller.
  Intre altele, Ruth Montgomery a fost prima care a introdus, la sugestia 
„ghizilor” ei, conceptul de „walk­in”, care a făcut apoi vogă în sfera cercetărilor 
asupra fenomenelor paranormale. Asupra acestui concept, ca şi asupra altor 
revelaţii ale lui Ruth Montgomery, vom mai reveni în capitolele care urmează.
  MAGONIA – UN TĂRÂM MAGIC.
  În anul 1961, Jacques Vallee, astrofizician francez, lucra în cadrul 
programului francez pentru urmărirea sateliţilor, parte a unui program 
internaţional monitorizat de Observatorul astronomic Smithsonian. Într­o 
noapte, el şi colegii săi au urmărit pe radar şi au înregistrat pe bandă mişcările 
unui obiect care nu putea fi nici satelit, nici avion, nici balon. Înainte de a 
introduce datele obţinute în calculator, şeful lor le­a confiscat banda şi i­a şters
conţinutul. Această atitudine, profund străină unui cercetător autentic, 1­a 
făcut pe Jacques Vallee să devină interesat de studiul OZN­urilor. El va scrie 
însă, nu peste mult timp, că „n­ar trebui să încercăm să demonstrăm că OZN­
urile constituie un fenomen nou al necunoscutului, posibil de origine artificială,
înainte de a ne strădui să înţelegem de ce provoacă o reacţie atât de violentă 
gândul unui… Contact cu civilizaţia noastră a unor entităţi nonumane, pentru 
obiective nonumane…”
  În 1962, Vallee emigrează în S. U. A., iar în 1967 îşi susţine doctoratul în
ştiinţele calculatoarelor, la Northwestern University, unde devine un 
colaborator apropiat al profesorului J. Allen Hynek, cel mai proeminent 
cercetător al fenomenului OZN. Intre timp, îi apăruse cartea Anatomy of a 
Phenomenon, una dintre cele mai serioase şi mai echilibrate cercetări asupra 
naturii OZN­urilor din vremea respectivă. În acel moment, el consideră încă 
OZN­urile drept nave materiale venite de pe alte planete. Ulterior, confruntat cu
realităţile investigaţiilor de teren, începe să creadă din ce în ce mai mult că 
natura fenomenului OZN este mult mai complexă şi diferită de ceea ce se 
presupunea îndeobşte. El va ajunge să afirme, în 1969, că „ştiinţa modernă 
stăpâneşte asupra unui Univers îngust, o variaţiune particulară pe o temă 
infinită”; adăugând că însuşi „studiul OZN­urilor a devenit un domeniu de 
specializare atât de îngust încât experţii ce se ocupă de el nu mai au timp să­şi 
dezvolte cultura generală”. Cu aceste convingeri, el publică volumul Passport to
Magonia: From Folklore to Flaying Saucers (1969), în care scoate la iveală 
pentru prima dată cu pregnanţă paralela dintre fenomenul OZN modern şi 
poveştile despre zâne sau pitici. Jacques Vallee va relua această problematică 
în cartea Dimensions: A Casebook of Alien Contact (1988; trad. Rom. Alte 
dimensiuni).
  Vallee reia un fragment din scrierile Sfântului Agobard (779­840), 
arhiepiscop de Lyon, în care acesta îi înfierează pe cei ce cred că „există o 
regiune, numită Magonia, unde călătoresc corăbiile prin nori pentru a duce 
îndărăt în acel ţinut roadele pământului distruse de grindină şi furtuni”, 
arătând că totuşi el a fost de faţă când „trei bărbaţi şi o femeie au spus că au 
căzut din aceste corăbii; după câteva zile de captivitate ei au fost aduşi în faţa 
mulţimii pentru a fi ucişi cu pietre, în prezenţa noastră”. Intervenţia lui 
Agobard, care a convins poporul că aşa ceva este imposibil, a salvat viaţa celor 
patru.
  Vallee observă că Magonia, aşa cum apare ea în diverse povestiri, este 
uneori o ţară îndepărtată, o insulă invizibilă sau chiar o ţară din ceruri, dar 
alteori un soi de univers paralel, care coexistă cu al nostru. În această a doua 
formă, ea devine vizibilă şi tangibilă numai unor persoane alese, iar porţile de 
trecere dintr­o lume în cealaltă sunt cunoscute doar spiriduşilor şi câtorva 
oameni iniţiaţi de ei. Jacob Grimm, faimos filolog, folclorist şi scriitor german 
din secolul al XIX­lea, făcea speculaţii pe marginea acestui nume, zicând că 
„Magonia” ne duce cu gândul la un „pământ magic”, dată fiind rădăcina latină 
magus (mag, vrăjitor, vrăjitoresc).
  Existenţa acestui tărâm transpare şi în scrierile altor autori dedicaţi 
studierii fenomenului OZN. De pildă, una dintre cele mai bizare amintiri ale lui 
Whitley Strieber, ieşită la lumină treptat, fără ajutorul hipnozei, se leagă de 
vara anului 1968, când, în vacanţa sa de student, a plecat singur din Londra 
într­o excursie mai lungă prin Europa. O parte din excursie îi era imposibil să 
Şi­o mai reamintească altfel decât fragmentar şi fără o înlănţuire logică. Se vede
astfel primind parcă un bilet al companiei Egyptair, apoi zburând într­un avion 
bizar şi zgomotos în care membrii echipajului seamănă în mod straniu cu 
vizitatorii de „tipul 2” din episodul din decembrie 1986. I se face rău şi, ca 
remediu, o „stewardesă” îi picură pe limbă trei picături dintr­un lichid foarte 
amar.
  Urmează o călătorie într­un mare deşert; pe o stâncă, la marginea unei 
°aze, se înalţă o zidire atât de veche încât parcă se contopeşte cu roca. I se 
spune că e o universitate veche de un milion de ani. Whitley întreabă dacă e 
vorba de nişte ruine; i se răspunde că nu, doar că savanţii de acolo nu sunt 
pricepuţi în întreţinerea clădirii. Nu i se permite să intre în universitate 
deoarece doi indivizi cu ochi negri, imenşi, migdalaţi, spun că „încă nu e pre 
gătit” pentru asta. Este obligat să petreacă un timp în aşteptare, într­o clădire 
de lut aflată alături, într­o încăpere fără nici un mobilier. Urmează fragmente 
de amintiri la fel de bizare, luate parcă din lumea visurilor. Şirul acestor 
amintiri se curmă brusc după ce a fost pus să muşte dintr­un fruct îngrozitor 
de amar.
  Abia mai târziu, citind cartea lui Jacques Vallee, el a aflat cu surprindere 
că în vechile legende, călătoriile în Magonia începeau adesea picurându­se trei 
stropi dintr­un lichid fermecat, pe cap ori pe faţă. Iar în multe tradiţii, printre 
care şi cea greacă, dacă cineva se întorcea din ţara morţilor, înainte era pus să 
mănânce sau bea o substanţă amară, care aducea uitarea… Tot Vallee observă 
că, în credinţa populară, „mintea unei persoane care se reîntoarce din Ţara 
Zânelor este de regulă ştearsă”. Şi în basmele româneşti lui Făt Frumos i se 
suspendă memoria în Ţara Zânelor; amintirile îi vor reveni prin accident, doar 
atunci când va pătrunde în domeniul interzis al „Văii Plângerii”. Tot în folclorul 
românesc, sufletul mortului care a trecut de vămile văzduhului ajunge la un 
râu din care trebuie să bea pentru a uita de dorul de cele pământeşti.
  SPIRIDUŞI, ZÂNE ŞI IELE.
  Ielele, în folclorul românesc, sunt, după Victor Kernbach, făpturi 
feminine supranaturale cu puteri magice şi cu mare putere de seducţie, 
„locuind în văzduh, în păduri sau peşteri, în munţi, pe stânci sau pe maluri de 
ape, în bălării sau la răspântii, scăldându­se adesea în izvoare pure; se crede 
că apar mai ales noaptea, la lumina Lunii, rotindu­se în horă în locuri retrase…
Fostul lor ring de dans… Rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe 
locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite”. Ele pot zbura „fără 
aripi, şi se pot deplasa cu viteze fabuloase, pacurgând „nouă mări şi nouă 
ţări„ într­o noapte”. „Sunt răpiţi şi dispar fără urmă toţi cei care au reuşit să 
înveţe să cânte cântecele ielelor.” Au uneori un rol răzbunător, conferit „sau de 
Dumnezeu, sau de Diavol”; cei pedepsiţi „sunt ridicaţi în vârtejuri, apoi chinuiţi
şi smintiţi”­
  După chestionarele lui Nicolae Densuşianu, ielele sunt duhuri cu chip de
femeie, umblând noaptea, jucând şi dansând. Pe locul unde trec „nu mai creşte
iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roşie”, „se înnegreşte iarba în formă de 
cerc”. Ielele „vin pe sus, cu lăutari”, îndeosebi cu „cimpoieri”, „au lumânări 
aprinse” şi Joacă în pomi„. Dacă întâlnesc în calea lor oameni, „îi poartă prin 
aer de rămân neoameni pe viaţă„. După B. P. Haşdeu, „ielele beau noaptea apă 
de prin fântâni, şi pe oricine va bea după dânsele îl pocesc„. Dimitrie Cantemir, 
în descripţio Moldaviae (1716), numea ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel 
mai des de tinerii mai frumoşi”.
  Aceste exemple sunt luate din folclorul românesc; ele pot continua cu 
multe alte tradiţii, de la noi sau din alte ţări, despre zâne, vâlve, rusalii, 
rusalce, nimfe, ca şi despre nenumărate alte spirite feminine ale nopţii. 
Cititorul familiarizat cu fenomenul OZN va descoperi în cele de mai sus 
numeroase similitudini izbitoare, care cu greu s­ar putea atribui unor simple 
coincidenţe: apariţiile predilect nocturne, originea aeriană, rotirea luminoasă, 
cercul ars care rămâne în iarbă, atracţia faţă de sursele de apă, reziduurile pe 
care le lasă în urma lor, afectarea copacilor din jur, zgomotul însoţitor ca de 
cimpoi, viteza fantastică de deplasare, răpirea unor oameni, dar şi componenta 
sexuală, atât de prezentă în rapoartele recente ale „întâlnirilor de gradul IV”, ori
cea care plasează aceste făpturi în postura de intermediari între stăpânii 
lumilor transcendente şi pământeni. Să fie oare toate acestea doar simple 
confabulaţii născute din teama firească de întuneric, prezentă la toate 
popoarele? Să fie asemănările cu fenomenul OZN doar simple coincidenţe? 
Puţin probabil.
  Jacques Vallee atrage atenţia asupra unui manuscris al reverendului 
Robert Kirk, din Aberfoyle (Scoţia), intitulat The Secret Commonwealth of Elves,
Fauns and Fairies, elaborat în 1691, în care este descrisă o organizare secretă a
spiriduşilor. Printre concluziile autorului găsim ideea că aceste făpturi au un 
statut intermediar între oameni şi îngeri, sunt inteligente şi curioase, pot să 
apară şi să dispară la dorinţă, eventual fiind chemate prin farmece, au puterea 
să ia cu ele tot ce le place. Călătoresc adesea prin aer cu toată averea lor. Au 
totuşi locuinţe largi, în interiorul Pământului, locuinţe luminate de lămpi 
veşnice şi de focuri care n­au nevoie de combustibil. Spiriduşii pot ajunge la 
aceste locuinţe prin cele mai înguste fisuri ale solului. Intre ei vorbesc foarte 
rar, şi atunci printr­un soi de fluierat. Când stau însă de vorbă cu oamenii, 
folosesc limba acestora şi se ţin de obiceiurile locului. Nu par să fie devotaţi lui 
Dumnezeu, nici să aibă vreo religie. Au însă o filosofie; între altele, susţin că 
nimeni şi nimic nu moare; toate au o evoluţie ciclică, fiecare ciclu reluându­1 
pe cel precedent, reînnoindu­l şi îmbunătăţindu­l. Reverendul Kirk a fost el 
însuşi obiectul unor legende în vremurile respective – s­a spus că, de fept, el nu
a murit, ci a fost răpit de zânele supărate că le­a dezvăluit tainele, iar în sicriul 
său s­ar afla numai pietre; aceste legende au luat o asemenea amploare încât 
succesorul său în parohia Aberfoyle, reverendul Taylor, a simţit nevoia să 
ancheteze cazul şi să dea o dezminţire în scris. Cei interesaţi mai pot găsi şi 
alte de detalii asupra acestui straniu personaj în cartea lui Jean Sider: 
Contacte Supraterestre – elemente de stranietate (1997).
  Într­o carte privind istorii despre zâne, publicată în 1891 de Edwin 
Hartland, Jacques Vallee găseşte trimiterea la o mărturie, întărită prin jură­
mânt, scrisă aparent de un cleric, pe data de 12 aprilie 1671. Autorul 
mărturiei, pe nume Peter Rahn, afirma că în seara unei zile din 1660, el şi soţia
sa, care era moaşă, se aflau la ferma lor, când a apărut de niciunde un omuleţ 
negricios la faţă şi îmbrăcat în haine cenuşii, care s­a rugat ca moaşa să vină 
să­i ajute nevasta să nască. Declarantul, văzând că are de­a face cu un troll 
(personaj cu puteri fabuloase din mitologia scandinavă), s­a rugat pentru 
nevasta sa, a binecuvântat­o şi i­a spus să plece, în numele Domnului, cu 
străinul. Amândoi au dispărut ca luaţi de vânt. Povestea se termina cu 
întoarcerea moaşei pe aceeaşi cale aeriană. Aici putem face o paralelă 
interesantă: după cum relatează Ray Fowler, în The Watchers, în 1973 Betty 
Andreasson­Luca a fost răpită şi dusă ca să asiste, la bordul unui OZN, o 
femeie care a fost determinată să avorteze doi feţi gemeni, introduşi imediat 
într­un incubator special. Să aibă oare aceste întâmplări o legătură peste timp?
  Dar coincidenţele nu se opresc aici. În documentul la care facem referire, 
se mai spune că moaşa a fost dusă într­un loc subteran, ajungând acolo printr­
o uşă metalică strălucitoare, care conducea în ţara omuleţilor, un ţinut scăldat 
într­o lumină strălucitoare, cu o sursă invizibilă. Cei familiarizaţi cât de cât cu 
fenomenul răpirilor OZN îşi dau seama că o astfel de istorie ar fi raportată în 
zilele noastre ca o întâlnire de gradul IV, în care un extraterestru cenuşiu a 
apărut în casă, a răpit o persoană, făcând­o să plutească prin aer, ducând­o şi 
aducând­o înapoi cu un OZN etc.
  La Kirk sau la contemporanii săi se găsesc şi alte analogii frapante cu 
fenomenul OZN: faptul că spiriduşii răpesc şi ucid vitele oamenilor, absenţa 
unor uşi sau ferestre în locurile în care sunt duşi cei răpiţi, ştergerea memoriei,
înainte de întoarcere, sau interdicţia de a vorbi despre cele văzute, femei aduse 
pe tărâmul spiriduşilor şi invitate să ţină în braţe copii hibrizi cu aspect 
maladiv etc. Toate acestea au determinat mai mulţi analişti să tragă concluzia 
că manifestările spiriduşilor de acum câteva secole şi fenomenul OZN modern 
nu sunt decât două faţete ale aceleiaşi manipulări exercitate asupra omenirii de
o inteligenţă superioară, utilizând mijloace specifice fiecărei epoci…
  Jacques Vallee comentează nenumărate alte documente ale unor învăţaţi 
medievali sau din epoca renaşterii, între care Facius Cardan şi Paracelsus, ce 
au încercat să sistematizeze credinţele populare din vremea lor privitoare 1a 
fiinţe ale aerului, considerate capabile să interfereze cu activităţile omeneşti­
Evident, aceşti învăţaţi au încercat să împace dogma religioasă creştină cu 
tradiţia populară. Între altele, ei consideră că toate aceste făpturi miraculoase 
iele, zâne, spiriduşi etc. Reprezintă o categorie aparte, pe lângă alte trei: îngerii,
diavolul cu demonii săi şi sufletele celor morţi. În ciuda unor acţiuni, cum ar fi 
răpirile de persoane, lumea le considera în esenţă binevoitoare, sincere şi 
capabile să ajute pe cei nevoiaşi. Totuşi, respectivele făpturi puteau deveni 
nemiloase cu cei lacomi – există alte câteva istorii în care o moaşă a fost 
chemată de spiriduşi, iar în final ea cere aceeaşi plată ca pentru o femeie 
obişnuită; i se spune cu această ocazie că, dacă ar fi cerut mai mult, ar fi fost 
pocită sau îmbolnăvită, dar pentru că nu s­a lăcomit va primi ca răsplată o 
pungă plină cu galbeni.
  Vallee scrie: „O anumită putere, atribuită azi celor veniţi cu farfuriile 
zburătoare, era pe vremuri proprietatea exclusivă a lumii zânelor”, dar 
„ocupanţii OZN­urilor, la fel ca şi ielele celor din vechime, nu sunt extratereştri.
Ei sunt locuitorii unei alte realităţi.” Pentru a sublinia şi mai bine aceste 
concluzii, Vallee analizează şi numeroase lucrări ale unor folclorişti din 
vremurile noastre. De pildă, îl citează pe cercetătorul Walter Evans­Wentz, care,
într­o lucrare din 1909 privind tradiţiile celtice din Marea Britanie, scria: „Am 
cunoscut o persoană, numită Roderick MacNeil, care a fost ridicată în văzduh 
de către intruşi şi lăsată jos cu trei mile mai încolo.” Un alt informator i­a 
povestit că în munţi trăieşte un popor de spiriduşi, numit de irlandezi „Gentry”,
iar de scoţieni „Good People”. Aceştia au puteri extraordinare; pot, de pildă, 
paraliza un om dintr­o privire. „Ei răpesc oameni tineri şi inteligenţi, care­i 
interesează. Răpesc atât trupul, cât şi sufletul, transformând apoi trupul 
acestora într­unui care seamănă cu al lor.” Ei trăiesc în castele subterane, în 
care rămân veşnic tineri (subliniem paralela şi cu un binecunoscut basm 
românesc). Mâncarea lor nu conţine sare. Dacă o persoană răpită acceptă să 
mănânce din mâncarea lor, ea nu se mai poate întoarce niciodată acasă.
  Istorii de acest fel se găsesc, cu duiumul, în vechile scrieri. Cititorul 
român care doreşte să aprofundeze aceste argumentări poate citi cu folos de 
pildă cartea lui Vallee, Dimensiuni, sau cărţile lui Jean Sider, traduse recent în 
româneşte, în care va găsi sute de alte paralele între relatările populare privind 
diverse făpturi fantastice şi fenomenul OZN.
  6. CONEXIUNEA RELIGIOASĂ.
  Sutele de apariţii ale Fecioarei Maria se aseamănă tulburător, în detalii, 
cu miile de rapoarte despre OZN­uri. Biblia şi OZN­urile. Noe a fost un hibrid 
extraterestru? Îngerii ne veghează din OZN­uri? Sunt cumva OZN­urile lucrări 
ale Diavolului?
  APARIŢIILE FECIOAREI MARIA ŞI FENOMENUL OZN.
  În zorii zilei de 9 decembrie 1531 la zece ani după cucerirea imperiului 
aztec de către spanioli, un băştinaş de cincizeci şi şapte de ani, convertit la 
creştinism şi botezat Juan Diego, se ducea spre biserica din Tlaltelolco, în 
apropiere de Tenochtitlan (Mexico City). În acea zi de decembrie era foarte frig; 
cu atât mai mare i­a fost mirarea auzind dintr­o dată un concert de păsări 
cântătoare. Uimit, se opreşte şi aude atunci o voce de femeie strigându­l pe 
nume; vocea venea dinspre un vârf de munte din apropiere, ascuns în ceaţă. Se
îndreaptă într­acolo şi vede o tânără mexicană de aproximativ paisprezece ani, 
foarte frumoasă, învăluită din cap până în picioare în raze aurii, care 
străluceau ca soarele. Ea îi spune lui Juan Diego că este Fecioara Maria, că 
doreşte să i se clădească o biserică în acel loc şi că această dorinţă trebuie 
transmisă imediat episcopului din Tenochtitlan.
  La vremea aceea, mexicanilor băştinaşi nu li se permitea să apară în faţa 
notabilităţilor spaniole decât în cazuri cu totul excepţionale. Juan Diego face 
eforturi deosebite pentru a ajunge la episcop; acesta îl ascultă condescendent, 
fără să creadă o iotă din toată istoria. Juan se duce din nou pe munte, 
întâlneşte din nou Fecioara şi o imploră să aleagă un sol mai vrednic decât el.
  Ea îi spune că el este cel pe care ea 1­a ales, şi prin urmare trebuie s 
persevereze. A doua zi dimineaţa, Juan Diego e din nou la episcop, care pare 
tulburat de râvna cinstită a mexicanului, dar pune nişte slugi să­1 
spionezeAceştia raportează că l­au văzut urcând pe munte, dispărând în ceaţă, 
după care nu au mai fost în stare să dea de el. Fecioara îi spune lui Juan Diego
să revină şi a doua zi. El nu va veni însă, fiind nevoit să stea la căpătâiul 
unchiul său, care era pe moarte. În dimineaţa următoare, Juan aleargă după 
un preot pentru împărtăşanie, dar Fecioara îi taie calea. Îi spune că unchiul 
său se va însănătoşi (ceea ce s­a şi întâmplat). In schimb, ea îl roagă pe Juan 
Diego să urce pe vârful muntelui şi să­i culeagă de acolo flori. Acesta ştia că în 
decembrie nu va găsi acolo nici o floare, totuşi se supune poruncii şi, miracol, 
va găsi în locul indicat „trandafiri de Castilia cu petale pline de rouă”. Îi culege, 
îi înveleşte în mantia sa grosolană de indian, pentru a­i feri de îngheţ, şi îi 
aduce Fecioarei. Ea aranjează trandafirii în matia indianului, după care îi 
spune să ducă acest semn episcopului. Persoanele întâlnite în drum îl 
îmbrâncesc, vrând să­i smulgă florile, dar Juan Diego ajunge în cele din urmă 
cu bine în faţa episcopului. Aici, desface mantia, dar florile, aduse cu atâta 
grijă, cad pe jos într­o grămadă dezordonată. Omul nostru nu are însă timp să 
se ruşineze pentru gestul său neîndemânatic, deoarece episcopul se ridică de 
pe scaun şi îngenunchează în faţa mantiei, la picioarele lui Diego. În câteva 
clipe, şi celelalte feţe bisericeşti îi urmează pilda. Pe mantia indianului, o 
bucată de pânză aspră, de 170 pe 100 centimetri, ţesută din fire de maguay, de
culoarea lânei nealbite, apăruse o imagine de 140 centimetri a Fecioarei Maria, 
înconjurată cu raze aurii. Era înfăţişată în cele mai mici detalii, într­o postură 
graţioasă şi de nepământească dragoste, acoperită cu o mantie albastră 
brodată cu aur curat şi presărată cu stele aurii, purtând o tunică roz, 
împodobită cu flori aurii. Dedesubt se mai vedeau o semilună, precum şi capul 
şi braţele unui înger. Fecioara va apărea în aceeaşi zi şi unchiului lui Juan 
Diego, căruia îi va zice: „Numeşte­mă pe mine şi numeşte imaginea mea Santa 
Maria de Guadalupe.”
  Cel puţin, aşa spune legenda… Azi, mantia lui Juan Diego este aşezată 
pe cel mai înalt altar din biserica Fecioarei din Guadalupe din Ciudad de 
Mexico. Chiar şi în zilele noastre, peste o mie cinci sute de oameni 
îngenunchează zilnic în faţa ei.
  Pe lângă numeroasele elemente care ne tulbură în această extraordinară 
istorie, ne frapează şi marea asemănare a unor detalii cu cele din rapoartele 
moderne privind OZN­urile. Pentru a înţelege mai bine care sunt aceste 
asemănări, mai expunem în rezumat câteva cazuri înrudite.
  În 13 mai 1917, la Fatima un orăşel din Portugalia, trei copii care păzeau
oile au văzut o lumină într­o vâlcea. Când s­au apropiat au fost orbiţi de 
imaginea unei Doamne micuţe, înconjurată de raze. Cel mai mare dintre copii, 
Lucia, a intrat în vorbă cu apariţia, iar aceasta le­a spus, între altele, să se 
reîntoarcă în acelaşi loc pe data de 13, în fiecare lună. În 13 iunie, au mai 
venit? L alte 50 de persoane, care i­au văzut pe cei trei copii transfiguraţi 
vorbind cu un personaj care le­a rămas însă invizibil. La sfârşitul dialogului, 
însă, martorii au auzit o explozie şi au văzut un norişor alb ridicându­se din 
apropierea unui copac. In 13 iulie, întrucât vestea minunii se răspândise, 
numărul martorilor a crescut la 4 500. De data aceasta, ei au auzit un bâzâit, 
au simţit fenomenul de descreştere a temperaturii şi a luminii soarelui şi au 
văzut coborând un norişor alb deasupra copacului respectiv. La plecarea 
Doamnei, s­a auzit un sunet strident. Acum, ea le­a transmis copiilor profeţii, 
inclusiv unele privind peri colul care paşte omenirea din partea Rusiei. În 13 
august, erau prezente deja 18 000 de persoane, dar nu şi copiii, care fuseseră 
închişi în acea zi de către o oficialitate locală, dornică să pună capăt acestui 
nonsens. Oamenii au auzit bubuind tunetul, au văzut o fulgerare şi au observat
din nou norişorul care a plutit câteva minute deasupra copacului după care a 
dispărut. Norii de pe cer au devenit stacojii, apoi multicolori şi un glob luminos 
s­a rotit prin văzduh, În 13 septembrie se adunaseră 30 000 de persoane, 
inclusiv doi preoţi, veniţi în misiune oficială, pentru a demasca presupusa 
impostură. Ulterior, ei înşişi au depus mărturie că mulţimea a zărit un glob de 
lumină coborând încet către copii; globul s­a aşezat în copac, acolo s­a format 
un nor alb şi din cerul senin au început să cadă „petale” albe, care se evaporau 
pe măsură ce se apropiau de pământ. Copii au văzut din nou Doamna şi au 
dialogat cu ea. Apoi, globul strălucitor s­a ridicat şi a dispărut în soare. În 13 
octombrie, au venit 70 000 de persoane. Cu această ocazie, mulţimea a văzut 
un „dans al Soarelui”: un disc supranatural care se rotea cu rapiditate în jurul 
propriei axe şi răspândea raze diferit colorate. În cele din urmă, discul a 
dispărut din nou în soare. Concomitent, au fost observate şi alte fenomene 
nefireşti. Copiilor li s­a transmis mesajul că aceasta a fost ultima întâlnire. 
Ulterior, s­a dovedit că Lucia mai fusese vizitată în mai multe rânduri de îngeri,
în 1915 şi 1916. O parte dintre cei care au participat la apariţiile de mai sus au
avut parte de vindecări miraculoase. Biserica Catolică a efectuat anchete 
minuţioase şi, în cele din urmă, în 1930, a acceptat realitatea istoriei.
  În 24 iunie 1981, lângă satul Medjugorje (Bosnia), în jurul orei 18, două 
fete, de 15, respectiv 16 ani, au văzut, la circa 200 de metri, o fiinţă semănând 
cu o femeie tânără, îmbrăcată în gri, plutind la o oarecare înălţime deasupra 
pământului. În primul moment, s­au speriat şi au fugit. Apoi s­au întors 
însoţite de alţi tineri. „Apariţia” era încă acolo, le­a făcut semn să se apropie şi 
a intrat în vorbă cu ei. Pe una dintre fete a consolat­o, transmiţându­i poveţe de
la mama ei, recent decedată, despre care i­a mai spus că e fericită. În data de
  25 iunie 1981, la ora 18.30, tinerii, şase la număr, având între 10 şi 17 
ani erau pe acelaşi deal unde avusese loc întâlnirea din ziua precedentă. 
Femeia a apărut din nou. Tinerii au întrebat­o cine este, iar ea le­a răspuns: 
„sunt binecuvântata Fecioara Maria”. Cei şase au căzut în genunchi şi au 
început să se roage, apoi au întrebat­o dacă va reveni şi a doua zi, iar ea a 
încuviinţat. În
  26 iunie, din nou la ora 18, întâlnirea s­a repetat. La sugestia unui 
sătean, una dintre fete adusese cu ea apă sfinţită, cu care a stropit apariţia, 
pentru a se încredinţa că nu este o ipostază a Satanei. Micuţa femeie le­a 
zâmbit îngăduitor şi le­a transmis un mesaj de pace între oameni. Deşi erau 
mai mulţi de faţă, doar cei şase care fuseseră cu o zi înainte au văzut apariţia. 
Istoria s­a repetat şi în a patra zi. Tinerii s­au rugat ca Fecioara să le dea un 
semn, o dovadă, deoarece sătenii îi credeau mincinoşi, dar ea doar le­a zâmbit, 
i­a încurajat şi i­a îndemnat să vină şi a doua zi.
  A cincea zi, întrucât vestea minunii se răspândise, s­au adunat circa 15 
000 de oameni pe dealul unde aveau loc apariţiile. Din nou, apariţia a fost 
văzută doar de cei şase. Când aceştia au rugat­o pe Fecioară să se arate şi 
celorlalţi, ea le­a răspuns: „Binecuvântaţi cei ce nu văd şi totuşi cred”. Preotul 
catolic local i­a sfătuit pe cei şase să termine cu această poveste aberantă. 
Noaptea următoare poliţia i­a arestat. Au fost duşi la Mostar, examinaţi de un 
psihiatru, intimidaţi de poliţişti, totuşi n­au renunţat la declaraţiile lor. O 
doctoriţă a fost trimisă ca să asiste tinerii la straniile lor întâlniri. Ea nu va 
vedea Fecioara, dar, încercând să atingă cu mâna ceea ce tinerii spuneau că 
văd, va fi scuturată ca de un şoc electric. Ea va refuza să se mai întoarcă în 
acel loc.
  În 30 iunie, tinerii au fost supuşi din nou unui examen psihiatric. 
Autorităţile comuniste au ordonat să se pună capăt întregii poveşti, chiar prin 
folosirea forţei. Localitatea a fost împânzită de agenţi de securitate. Apariţiile au
continuat totuşi sporadic, în alte puncte din sat. Au avut loc mai multe 
vindecări miraculoase. Preotul, convins de anumite semne, a început să creadă 
în autenticitatea contactelor şi să­i apere pe tineri.
  În 2 august 1981, întocmai ca şi în acel „dans al Soarelui” de la Fatima, 
mai mulţi oameni au văzut o lumină desprinzându­se din Soare, 
transformându­se într­un curcubeu deasupra dealului şi trecând apoi 
deasupra bisericii. Concomitent, circa 150 de oameni au declarat că au 
observat imaginea clară a unei femei, ca şi alte semne miraculoase. „Dansul 
Soarelui” a fost observat şi dintr­un sat învecinat. Episcopul din Mostar va veni
să ancheteze în persoană cele întâmplate. El va declara că a rămas cu 
convingerea că niciunul dintre copii nu minţea ci spunea ceva în care crede 
profund, fără a se putea pronunţa dacă era vorba de un fenomen supranatural 
sau subiectiv.
  Acţiunile de intimidare vor continua şi se vor înăspri. Mass­media oficială
vorbea chiar de o grupare teroristă. Preotul catolic local va fi arestat şi 
condamnat la trei ani şi jumătate închisoare pentru nişte critici pe care le­ar fi 
adus în biserică orânduirii de stat. După un an şi jumătate, va fi eliberat, în 
urma presiunilor exercitate din străinătate. Aceste represalii nu vor împiedica 
totuşi venirea pelerinilor într­un număr din ce în ce mai mare. În 12 septembrie
1981, de sărbătoarea înălţării Crucii, numărul credincioşilor veniţi la 
Medjugorie a fost estimat la 70 000.
  Întâlnirile celor şase tineri cu Fecioara au continuat, eludând interdicţiile
oficiale, în diverse locuri, dar în bună măsură în biserica din localitate. În anii 
care au urmat, ele nu mai erau zilnice şi se manifestau individual, dar nu au 
încetat nici până azi. În total, au fost peste 2 000 de apariţii. „Doamna” le­a 
transmis martorilor să se roage pentru iertarea păcatelor lumii. Ei intrau acum 
în contact cu miraculoasa arătare prin rugăciuni prelungite sau folosind 
rozariul. Fecioara le­a mai spus că lumea trăieşte sub semnul Satanei, că 
Occidentul este pe cale să­şi piardă credinţa din cauza maşinismului şi le­a 
încredinţat mesaje secrete vizând Apocalipsa. Cei şase afirmă că în noiembrie 
1981 Fecioara i­a dus să vadă, fizic, Raiul, Purgatoriul şi Iadul. Un martor 
afirmă că a fost de faţă când doi dintre tineri s­au dematerializat, ca şi când ar 
fi trecut într­o altă dimensiune, pentru circa 20 de minute.
  Reacţiile martorilor la apariţia sau dispariţia Fecioarei (pe care numai cei 
şase o vedeau) erau simultane, astfel încât era greu de crezut că aceştia se 
imitau între ei. S­a recurs şi la regresie hipnotică, stare în care au fost 
reconfirmate declaraţiile făcute. Asupra martorilor s­au făcut numeroase 
anchete şi măsurători ale parametrilor fiziologici în timpul stărilor extatice, 
constatându­se că era vorba de fenomene inexplicabile prin cauze naturale. 
Biserica Catolică a trimis mai multe comisii pentru confirmarea sau infirmarea 
miracolului, comisii care nu au ajuns la o concluzie definitivă. În acelaşi timp, 
fenomenul Medjugorje n­a încetat să crească în amploare.
  După cum bine se ştie, miracolele religioase de tipul celor de mai sus nu 
sunt, singulare. Aceleaşi semne caracteristice le poartă şi apariţia, în 1858, a 
Sfintei Fecioare la Lourdes, în Franţa, în faţa fetiţei de 14 ani Bernardette 
Soubirous, apariţie însoţită şi de alte minuni inexplicabile, sau cea din 19 
septembrie 1846, când celor doi tineri păstori din La Salette, localitate din Alpii 
Francezi, li s­a arătat un glob de lumină clipitoare care s­a deschis, iar în 
mijlocul lui a apărut o „Frumoasă Doamnă”, identificată drept Fecioara Maria, 
începând din 2 aprilie 1968 şi până în iunie 1971 Fecioara a fost văzută de o 
sută opt ori (după unele evidenţe) pe cupola bisericii ortodoxe copte din 
cartierul Zeitun din Cairo. Uneori, apariţia era înconjurată de porumbei 
luminoşi; ea a fost văzută de mii de martori, majoritatea musulmani. 
Autorităţile au ordonat anchete severe, pe o rază de douăzeci şi cinci de 
kilometri, distrugând sau confiscând aparatura electonică, de proiecţie, 
smulgând firele electrice ale bisericii, tăind crengile copacilor din jur, şi chiar 
demolând un garaj aflat peste drum. Operaţii asemănătoare au fost iniţiate şi 
de particulari musulmani. Apariţiile au continuat netulburate. O mulţime de 
fotografii atestă fenomenul. În 25 martie 1986, alte apariţii de acest tip au fost 
semnalate deasupra bisericii copte din cartierul Shubra din Cairo. Pe 
continentul sud­american, Fecioara s­a manifestat în Brazilia, începând din 
aprilie 1993, la grota Vila Peri de lângă Fortalezza, sau la Brejo şi în alte 
localităţi din regiunea Serra de Baturite din statul Ceara, laolaltă cu 
nenumărate „globuri de foc sau de lumină”, semnalându­se totodată şi 36 de 
întâlniri apropiate cu OZN­uri, numai între mai şi august 1994. Tot în statul 
Ceara, la Guaraciaba do isforte, Fecioara s­a arătat în 7 septembrie 1994. 
Asemenea apariţii au avut loc şi în Paraguay, în oraşul Orqueta, în 1993 şi 
1994. În toate aceste cazuri, apariţiile s­au manifestat de repetate ori şi în faţa 
a sute sau mii de pelerini. Exemplele pot continua.
  Aş vrea doar să atrag respectuos atenţia că e bine să nu cădem în acea 
greşeală pe care cea mai prestigioasă personalitate ce s­a dedicat studierii OZN­
urilor, profesorul J. Allen Hynek, o numea provincialism temporal. Este vorba 
despre ochelarii de cal ai suficienţei pe care ştiinţa oficială se complace să­i 
poarte, de multe secole. În zilele noastre, de pildă, toţi cei care trec prin şcoală 
capătă convingerea că savanţii din secolele trecute rătăceau orbecăind într­un 
mod penibil şi rizibil (flogisticul, eterul, magnetismul animal etc), în timp ce, 
iată, noi am ieşit definitiv la lumină, trăim într­o epocă fericită în care am găsit 
adevăratele răspunsuri la mai toate marile probleme. Evident, răspunsurile 
respective sunt cele ale ştiinţei, aşa cum este ea conţinută în manualele de 
şcoală, aşa cum ne­o transmit profesorii. Graţie acestor răspunsuri, suntem 
lămuriţi pentru totdeauna cum stăm cu materialitatea lumii, cu legile fizicii etc.
Ceea ce mai rămâne eventual de cunoscut ar fi cel mult nişte mici detalii 
nesemnificative…
  Această mentalitate a „provincialismului temporal” nu ne caracterizează 
de ieri, de azi. Exemplele sunt nenumărate şi, deşi sunt în general cunoscute, 
cred că merită să mai fie reproduse o dată în plus, citând doar cazurile care 
implică personalităţi celebre. Sper că istoriile de mai jos vor avea darul de a ne 
aduce cu picioarele pe pământ.
  Sextus Frontinus, inginer din vremea împăratului Vespasian, scria acum 
aproape două mii de ani: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări şi maşini de
război; perfecţiunea lor a atins limita şi nu văd cum ar mai putea fi 
îmbunătăţite”. Leonardo da Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în 
matematică fusese descoperit deja de înaintaşii săi. Când, în 1801, astronomul 
Piazzi a zărit pe cer primul asteroid – Ceres – filosoful F. Hegel a demonstrat că 
aşa ceva nu era cu putinţă. Lavoisier susţinuse şi el, cu câtva timp înainte, în 
faţa Academiei Franceze, că meteoriţii nu pot exista, zicând: „Nu se poate să 
cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer.”
  Fiziologul Claude Bernard, părintele medicinei experimentale, declara, la 
mijlocul secolului trecut: „Să închidem uşile. Nimeni nu­i va egala vreodată pe 
giganţii care au inventat maşina cu aburi.” Experţii lui Napoleon III au 
demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată şi că toate motoarele 
electrice sunt, de fapt, nişte variante de perpetuum mobile.
  Când Th. A. Edison a adus pentru o demonstraţie, în faţa Academiei 
Franceze fonograful pe care­1 inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că 
este impo sibil şi va fi pe veci imposibil ca nişte aparate din lemn şi metal să 
reproduc miracolul vocii omeneşti. Când fonograful a scos primele sunete, 
cineva a asistenţă a sărit să­1 strângă de gât pe inventator, pe care­1 credea 
ventriloc, strigând: „Iată secretul invenţiei!”
  În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite şi­a prezentat 
demisia secretarului de stat pentru comerţ, pe motiv că n­are rost să mai 
rămână în post, o dată ce, practic, tot ce se putea inventa fusese inventat. În 
1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum 
înainte nici un mister.” În 1895, profesorul Lippmann îşi sfătuia unul dintre 
studenţi, care dorea să devină fizician, să renunţe la această idee, dacă nu 
dorea să devină un ratat. La vremea respectivă, practic toţi fizicienii căzuseră 
de acord că „fizica este o ştiinţă închisă”, în care descoperiri importante nu mai 
erau posibile.
  În 1895, Lordul Kelvin (acelaşi cu renumitul fizician sir William 
Thomson), imortalizat în unitatea de măsură a temperaturii absolute, 
preşedinte al Societăţii Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule 
mai grele ca aerul este imposibil”. Aceeaşi opinie o susţinuse şi Simon 
Newcomb, ca şi multe alte renumite personalităţi. Lordul Kelvin deţine, de 
altfel, chiar un mic record în acest sens, el declarând şi că „radioul nu are nici 
un viitor” ori că „razele X se vor dovedi o şarlatanie”.
  În 1898, Edouard Branly, unul dintre pionierii radiofoniei, a hotărât să 
renunţe la experienţele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă, 
devenind medic de cartier şi instruindu­şi guvernanta să le interzică copiilor săi
să mai citească Jules Verne, deoarece ideile false deformează spiritele necoapte.
Cu câţiva ani mai înainte, fizicianul H. Hertz, cel care a dat numele său undelor
radio, scrisese Camerei de Comerţ din Dresda că ar trebui descurajate 
cercetările legate de undele electromagnetice pe care le descoperise, întrucât ele
nu vor avea nici o aplicabilitate practică.
  Fizicianul Robert Millikan, laureat al Premiului Nobel, afirma în 1923: 
„Nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului.” Henry 
Poincare afirmase şi el, cu câtva timp înainte, ceva asemănător: „Bunul simţ 
singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraş prin dezintegrarea 
unei jumătăţi de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă.” E. 
Rutherford, unul dintre primii savanţi care au obţinut fisiunea nucleară, 
întrebat fiind în 1935 când va putea fi utilizat practic acest proces, a răspuns: 
„Niciodată.” Ceva mai târziu, W. Churchill îşi exprima şi el opinia că „energia 
atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noştri de azi, dar e puţin 
probabil să producă lucruri mai periculoase”.
  La apariţia locomotivei cu aburi, se spunea că la o viteză mai mare de 30 
kilometri pe oră oamenii se vor sufoca ori le vor plesni plămânii. În 1932, 
astronomul F. R. Moulton, de la Universitatea din Chicago, opina: „Nu­i nici o 
speranţă ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza
barierelor insurmontabile pe care le pune depăşirea gravitaţiei pământene.” La 
începutul anilor '40 era unanim răspândită părerea că avioanele nu vor putea 
depăşi 700 km/oră, apoi, după câţiva ani, viteza sunetului. La ora actuală, se 
ştie că nu poate fi depăşită viteza luminii (până la care, oricum, mai avem)… La
ora actuală este surprinzător de mic numărul celor care îşi pun problema că 
ştiinţa noastră va fi urmată (sperăm…) şi de o ştiinţă a secolului XXI, apoi a 
secolului XXII ş.a.m.d. (teoretic, la nesfârşit) şi se gândesc că reprezentanţii 
acestora vor zâmbi de rătăcirile ştiinţei secolului XX şi se vor minuna auzind de
pretenţiile noastre de atoateştiutori. Aproape nimeni nu conştientizează faptul 
că va exista un progres al ştiinţei şi peste o mie de ani, sau peste zece mii de 
ani, sau peste o sută de mii de ani…, şi că urmaşii noştri îndepărtaţi se vor 
confrunta şi ei cu probleme pentru care nu vor avea răspuns, că teoriile pe care
le vor construi pentru a lămuri aceste probleme le vor nărui pe cele precedente,
şi că unele fenomene, considerate la un moment dat „mici detalii 
nesemnificative”, se vor dovedi capabile să schimbe, după câtva timp, în mod 
fundamental viziunea noastră asupra lumii.
  IPOTEZA EXTRATERESTRĂ.
  Între altele, aşa cum spuneam, provincialismul temporal ne face să fim 
convinşi că viteza luminii nu va putea fi niciodată depăşită, ori că viaţa nu 
poate exista decât în corpuri materiale, aflate pe Pământ sau pe o planetă 
asemănătoare, dar, vai, prea depărtată. Din datele actuale ale ştiinţei, ştim că 
pe niciuna dintre planetele Sistemului Solar (Marte, Venus, Saturn etc.) nu 
poate exista viaţă, de tipul celei pe care o cunoaştem sau de o anumită 
complexitate, şi cu atât mai puţin o civilizaţie. Cât despre călătoriile 
interstelare, cele care ne­ar putea duce la alte sisteme solare asemănătoare cu 
cel în care trăim noi, acestea nu sunt posibile, deoarece o călătorie până la cea 
mai apropiată civilizaţie ar dura multe sute, dacă nu chiar mii de ani. Din 
aceste premise rezultă că nu vom ajunge niciodată la o astfel de civilizaţie şi că 
nici vreo altă civilizaţie n­ar avea cum să ajungă la noi; totuşi… Se consideră 
firesc să trimitem în eter mesaje, sub formă de emisiuni radio, sau sonde 
spaţiale în care am pus inscripţii în sistem binar etc, în speranţa că acestea vor
ajunge odată şi odată la un destinatar inteligent nepământean.
  Susţinătorii acestui punct de vedere mai spun, vădit influenţaţi de o 
lunga serie de texte SF, începută cu faimosul roman al lui H. G. Wells Războiul 
Lumilor şi continuată în prezent cu supraproducţii cinematografice de tipul 
Independence Day, că dacă totuşi extratereştrii ar sosi într­o bună (?) zi, ei veni
cu gândul să ne invadeze. În schimb, alţii cred că dacă un astfel eveniment s­ar
întâmpla, cei veniţi de pe un drum atât de lung ar trebui să ne cadă în braţe, de
bucurie că au găsit în imensitatea cosmică nişte „semeni întru raţiune”, după 
frumoasa expresie a lui Mihai E. Şerban. Cei ce consideră că variantele de mai 
sus sunt singurele raţionale se mai întreabă retoric: „Dacă extratereştrii ne 
vizitează cu adevărat, de ce nu aterizează ei pe peluza din faţa Casei Albe 
aducând o solie oficială din partea civilizaţiei lor?”
  Şi, deoarece această aterizare nu se produce, oamenii de ştiinţă serioşi 
(acei „mainstream scientists”, după terminologia engleză) trag concluzia că 
OZN­urile n­au cum să fie nave ale unor vizitatori din alte lumi şi, ca atare, 
trebuie să fie iluzii, înşelătorii, obiecte făcute de mâna omului, sau, cel mult, 
nişte fenomene naturale pământeşti încă nu prea bine elucidate…
  Pe de altă parte, însă, contactaţii, ca şi miile de victime ale unor 
presupuse răpiri, afirmă şi ei că s­au întâlnit cu entităţi biologice stranii, care 
nu păreau să ţină de specia umană, coborâte din OZN­uri. Aceste entităţi au 
declarat că sunt reprezentante ale unor civilizaţii superevoluate. Şi nu putem 
considera că toţi martorii sunt mincinoşi sau nebuni…
  La prima vedere, cele două puncte de vedere de mai sus sunt 
ireconciliabile. Şi totuşi, cred că există posibilitatea de a sugera o rezolvare a 
acestei contradicţii, în limitele spiritului ştiinţific şi utilizând logica şi bunul 
simţ. Este necesară doar o minimă concentrare asupra câtorva date pe care ni 
le pune la dispoziţie chiar ştiinţa actuală.
  Un prim demers este cel astronomic. Galaxia noastră, numită şi Calea 
Lactee, cuprinde circa 400 miliarde de stele. Făcând un calcul în care luăm în 
considerare toate condiţiile necesare dezvoltării unei biosfere, cunoscute la ora 
actuală, rezultă că în preajma acestor stele ar putea exista circa 20 de milioane 
de planete apte să găzduiască viaţa. Dintre acestea, viaţa va înflori efectiv şi va 
ajunge la complexitatea celei de pe Pământ probabil numai pe circa un milion 
de planete. Mult mai puţine dintre acestea vor ajunge să găzduiască în cele din 
urmă şi civilizaţii de fiinţe inteligente, capabile să­şi facă biblioteci, 
observatoare astronomice ori nave pentru a cuceri Cosmosul.
  Dar, până a termina de socotit, nu trebuie să uităm că o civilizaţie, cum 
este a noastră, riscă să nu aibă o viaţă prea lungă. Pericolul reprezentat de 
poluarea radioactivă, de experimentele genetice necontrolate, de distrugerea 
sistemului ecologic etc. Pot pune punct, într­un mod dramatic, evoluţiei sale. 
Pericolele pe care le­am dat ca exemplu vin de la creaţii ale secolului XX, dar 
nu ne mdoim că în secolul următor, ca şi în celelalte, vor fi scornite alte tehnici,
mult mai distrugătoare. Istoria se va repeta într­un fel sau altul în cazul fiecărei
civilizaţii tehnologice. Câte civilizaţii pot oare să evite aceste pericole şi să 
supravieţuiască apoi (măcar atât cât au domnit pe Pământ dinozaurii)? Câte 
oare dintre aceste civilizaţii există şi în momentul de faţă?
  Relativa discreţie cu care acţionează reprezentanţii supercivilizaţiilor 
reţinerea lor atunci când se pune problema de a lua contact cu noi „oficial” s­ar
datora, conform părerii majorităţii analiştilor, mai multor factori. În primul 
rând, vizitatorii nu sunt dispuşi să ne trateze de la egal la egal, având în vedere 
marile diferenţe în materie de evoluţie. Carl Sagan explica motivele pentru care 
supercivilizaţiile nu ar avea motive să comunice cu noi printr­o comparaţie 
plastică, spunând: „Nici noi nu ne batem capul să comunicăm cu 
microorganismele.” În al doilea rând, ar trebui să ne rezolvăm mai întâi, noi 
înşine, problemele etice şi spirituale, să dovedim că nu prezentăm un pericol 
pentru alte civilizaţii prin agresivitatea noastră. În sfârşit, aşa cum am mai avut
ocazia să argumentez, un contact extins, dar prematur între superci­vilizaţii şi 
pământeni ar duce la desfiinţarea specificului nostru, a punctului nostru de 
vedere original; or, acest punct de vedere – cu condiţia să ne maturizăm – poate
fi extrem de important nu doar pentru noi, ci chiar pentru supercivilizaţiile care
ne monitorizează.
  În lumina celor de mai sus, situaţia noastră ar fi deci oarecum 
asemănătoare cu cea a vieţuitoarelor dintr­o rezervaţie naturală. Această 
ipoteză a grădinii zoologice, în engleză zoo hypothesis, explică foarte bine 
observarea discretă şi intervenţiile limitate, situaţiile în care lucrurile sunt 
lăsate să­şi urmeze cursul, chiar dacă nu sunt favorabile, scenariu perfect 
compatibil cu fenomenul OZN aşa cum îl cunoaştem din rapoartele martorilor. 
În plus însă faţă de o rezervaţie naturală, puterile care ne monitorizează 
evoluţia aşteaptă ceva special de la noi, ceva de altă natură decât ceea ce 
aşteaptă în mod obişnuit administratorii unei rezervaţii de la animalele aflate 
acolo.
  REZERVAŢII PENTRU PĂMÂNTENI PE ALTE PLANETE?
  Acceptând ipoteza „zoo”, ca şi faptul că supercivilizaţiile au efectuat 
experimente genetice asupra strămoşilor noştri, pare plauzibil să admitem ca 
aceste experimente au creat şi specimene interesante, dar fără şanse de 
supravieţuire în contextul biosferei pământeşti. Astfel de exemplare puteau fi în
schimb aclimatizate pe alte planete, pe care viaţa nu reuşise să se impună sub 
forme interesante, dar care fuseseră adaptate pentru a deveni locuibile. O altă 
posibilitate ar fi fost staţiile cosmice pe care se puteau mima condiţii 
asemănătoare celor de pe Pământ.
  Există numeroase rapoarte care par să ateste existenţa unor astfel de 
rezervaţii, undeva pe un tărâm îndepărtat. Edith Fiore, în cartea sa 
Encounters, scrie că pacienta Diane Tai îşi amintea că, după ce fusese răpită 
de un OZN, straniii vizitatori nocturni i­au explicat că Ei urmăresc evoluţia 
oamenilor de mii şi mii de ani; iar acum circa 40 000 de ani, când veniseră aici 
prima dată, luaseră pe planeta lor mulţi pământeni.
  După cum ne asigură dr. Courtney Brown, în martie 1994 el a efectuat o 
„călătorie” prin tehnici de clarviziune, pe o planetă din constelaţia Pleiadelor. 
Ajuns acolo, observă că solul e acoperit cu iarbă. În preajmă, vede umblând 
câţiva oameni. Sunt oameni obişnuiţi, din rasa albă, îmbrăcaţi ca nişte 
americani în haine de lucru, de toate zilele. Par fermieri. Sunt agitaţi, speriaţi, 
unii plâng. Se pare că se tem de un vehicul şi de o lumină venind de sus. 
Deasupra se mai află şi o sferă, iar în interior sunt extratereştri „cenuşii”. 
Aceştia efectuează o activitate de rutină şi este clar că nu vor să le facă nici un 
rău oamenilor.
  Brown primeşte o serie de informaţii ce spun că pământenii au fost aduşi
pe această planetă la sfârşitul secolului XX. Examinaţi mai de aproape, oamenii
arată ca o familie americană tipică. Un individ cu barba lânoasă, nevasta lui 
blondă, copilul care plânge de frică… Sunt îmbrăcaţi în haine uşoare, 
multicolore. Temperatura este agreabilă. Bărbatul are un aer confuz, nu 
înţelege ce se petrece…
  Oamenii nu percepeau prezenţa lui Courtney. Când însă el îşi deplasează
atenţia asupra „cenuşiilor” din vehiculul plutitor, aceştia îl sesizează imediat. Îl 
copleşesc cu un torent de informaţii, pe care el nu reuşeşte să­1 cuprindă în 
întregime. Înţelege doar că oamenii pe care i­a văzut au fost aduşi aici de către 
„cenuşii”, deoarece Pământul este ameninţat de o „catastrofa climatică” şi s­a 
pus problema supravieţuirii speciei umane în rezervaţii plasate pe o altă 
planetă. Vor fi aduşi aici foarte mulţi pământeni, prin „răpiri” mai mult sau mai
puţin discrete. Ei vor fi astfel salvaţi de cele ce urmează să se petreacă pe Terra.
Vor fi aduse aici şi o serie de alte fiinţe, animale, plante, purtătoare ale 
Patrimoniului genetic pământean. Oamenii care vor ajunge aici vor fi instruiţi 
să­şi dezvolte legături mai armonioase între făptura fizică şi sufletul nemuritor, 
în acelaşi scop, se vor efectua asupra oamenilor mutaţii genetice. Un alt 
obiectiv al acestor mutaţii este diminuarea tendinţelor distructive specifice 
oamenilor, care sunt în bună parte responsabile pentru schimbările catastrofele
de pe Pământ…
  În literatura consacrată fenomenului OZN, există numeroase mărturii 
asemănătoare, conform cărora persoanele răpite de OZN­uri ar fi ajuns pe o 
planetă de acest tip. Uneori, vizitatorii îşi motivează acţiunile spunând că 
civilizaţia pământeană se va autodistruge în curând (ori vor avea loc mari 
cataclisme geologice) drept pentru care ei s­au decis să transfere un număr de 
specimene în rezervaţii îndepărtate, în locuri ferite, din Univers. Istoriile 
seamănă în mod bizar cu poveştile escatologice care au străbătut întreaga 
istorie a omenirii, în care se afirmă că, în cazul distrugerii Pământului, vor 
exista un număr de „aleşi” care vor fi salvaţi şi duşi eventual pe un tărâm 
ocrotit. Întâlnim acest motiv în Apocalipsa lui Ioan, în convingerile unor secte 
contemporane, inclusiv de adoratori ai OZN­urilor, dar şi în multe alte credinţe.
Toate acestea cu greu pot fi puse pe seama coincidenţelor.
  Există, de asemenea, şi alt tip de mărturii sugerând că şi în zilele noastre
s­ar desfăşura, în mod mai mult sau mai puţin discret, o acţiune de mutare a 
unor indivizi în rezervaţii conduse de o inteligenţă superioară. Îmi permit să 
reamintesc mai jos, pe scurt, câteva dintre acestea.
  În seara zilei de 4 iulie 1989, în Hidropark­ul din Kiev, aflat pe o insulă a 
Niprului, pensionara Vera Prokofievna, o prietenă a ei, Alexandra Stepanovna, 
ingineră, şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi, blonzi. 
Aceştia le­au spus că sunt extratereştri şi că misiunea lor este să ia oameni de 
pe Pământ, să­i ducă pe planeta lor, aflată într­un loc care depăşeşte puterea 
de înţelegere a martorelor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Femeile, îngrozite, 
au declarat că vor să rămână cu familiile lor. Drept urmare, cei trei au răspuns 
că în acest caz vor lua pe alţii, apoi s­au urcat într­un OZN, acesta a decolat şi 
în câteva secunde a dispărut. La vremea respectivă, cazul a fost intens 
mediatizat şi dezbătut, inclusiv în mass­media centrală sovietică.
  Aşa cum scriu V. Ajaja şi E. Kruşelniţki în cartea NLO Vokrug Nas 
(1992), în ziua de 21 iulie 1975, Anatolii Malişev, pictor amator de 18 ani, care 
se găsea în pădurea de lângă satul Kostino, raionul Solnecinogorskii, din 
preajma Moscovei, a fost luat într­un OZN de trei persoane îmbrăcate în 
salopete argintii. După spusele gazdelor sale, în 40 de minute au străbătut o 
distanţă de circa 3 ani­lu­mină. În cele din urmă, au ajuns pe o planetă care 
părea în întregime artificială, deşi semăna cu Pământul. Aici, Anatolii a văzut o 
mulţime de lucruri stranii, între care oameni pe care­i cunoscuse pe Pământ, 
dar despre care ştia că muriseră. După un timp, a fost adus înapoi, pe 
Pământ… Întâlnirile sale au continuat şi în perioada următoare.
  La acest exemplu se mai poate adăuga şi cel menţionat într­un capitol 
precedent, în care tânărul moscovit M. Markov, aflat în 1978 în vacanţa la 
Planerskoe (Crimeea), a fost urcat într­un OZN şi întrebat dacă n­ar dori să 
plece pe o altă planetă, cu condiţia ca să nu se mai poată întoarce acasă 
niciodată.
  Există numeroase cazuri de dispariţii de avioane sau nave maritime care 
ar putea fi încadrate în acelaşi ipotetic proces de răpiri definitive. Un astfel de 
caz este dispariţia lui Frederick Valentich, care pilota singur, în ziua de 21 
octombrie 1978, un mic avion deasupra Mării Tasmaniei. La un moment dat, 
Frederick a anunţat aeroportul de destinaţie că era urmărit de un obiect în 
formă de ţigară de foi, fără aripi, cu patru lumini verzi foarte puternice. Acesta 
s­a apropiat, motorul avionului a început să dea rateuri. Valentich şi­a 
semnalat poziţia, confirmând prezenţa în continuare a obiectului, după care în 
microfon s­a auzit, timp de 17 secunde, un sunet metalic ascuţit, urmat de 
tăcere. Nu s­a găsit niciodată nici cea mai mică rămăşiţă a catastrofei. O 
conexiune interesantă aparţine contactatului William Herrmann, din North 
Charleston (Carolina de Sud), căruia ocupanţii unor OZN­uri i­ar fi spus, în 
1979, că Valentich este bine sănătos, aflându­se în grija „reţelei”, undeva pe o 
planetă îndepărtată, aşa cum de altfel el însuşi a dorit­o. Dacă va voi, se va 
putea întoarce oricând pe Pământ… În 1987, o doamnă de vârstă medie, E. R., 
era internată în spital, imobilizată pentru fracturi la picioare în urma unei 
căzături. Ea a fost vizitată de câteva ori de o fiinţă necunoscută. Aceasta se 
aşeza pe marginea patului, o atingea, îi vorbea, dar rămânea în afara câmpului 
vizual. Într­o dimineaţă, i­a zărit figura în oglinda de la piciorul patului; peste 
câteva zile, citind o carte, va recunoaşte chipul necunoscutului în reproducerea
fotografiei lui Valentich. O coincidenţă bizară: înainte de dispariţie, Valentich 
locuia în Avondale Heights, Australia, iar doamna E. R. Locuia pe strada 
Avondale din Loveland (Colorado).
  Ne vine în minte şi cazul – descris de Timothy Good în Alien Liaison 
(1991) (trad. Rom. Ei sunt aici, 1993) – unui colonel american pe nume 
Peterson, din Air Force, care a declarat de mai multe ori că a avut întâlniri cu 
extratereştri cu înfăţişare umană. În cele din urmă, el a dispărut fără urmă în 
1959, deasupra Atlanticului, după ce îşi anunţase colegii că s­a decis să se 
alăture extratereştrilor.
  În 23 noiembrie 1953, la baza de aviaţie militară din Kinross (Michigan), 
radarele au reperat o ţintă aeriană care nu răspundea cererii de identificare. S­
a trimis un avion de vânătoare pentru intercepţie. Avionul a fost pilotat de 
locotenentul Felix Moncla jr., acesta avându­1 alături pe ofiţerul de radar R. R. 
Wilson. Cei de la sol menţineau permanent legătura cu cei din avion, care 
spuneau că se apropie de un OZN, aflându­se acum deasupra Lacului 
Superior. Cele două ţinte s­au văzut limpede pe radarul bazei; la un moment 
dat, Punctele luminoase de pe ecran s­au contopit, legătura cu avionul s­a 
întrerupt, iar după câteva secunde punctul luminos pur şi simplu s­a stins. În 
ciuda unor căutări asidue, nu s­a găsit niciodată nici o urmă de epavă, nici o 
pată de ulei, nici un cadavru.
  Un radioamator american, Gene Ruegg, care urmărea comunicaţiile 
dintre avioanele unei baze militare din apropiere, a recepţionat şi a înregistrat 
pe bandă, la 9 iulie 1968, vocea isterizată a pilotului unui avion, cu nume de 
cod Delta­4, care spunea că este atacat de un OZN. Ultimele cuvinte au fost: 
„Este foarte aproape, nu mai pot controla direcţia. S­a întâmplat ceva cu 
avionul. Obiectul acesta mă duce cu el! Ajutor! Ajutor…!”. Apoi, s­a auzit un 
sunet metalic, urmat de un ţipăt, şi atât. Radioamatorul a dus banda la baza 
Air Force; aici s­a recunoscut pierderea unui avion în ziua respectivă, dar s­a 
refuzat să se facă orice alt comentariu.
  Un alt caz, în care printre investigatori s­a aflat şi binecunoscutul 
specialist OZN Timothy Good, s­a petrecut la 28 decembrie 1988 în Puerto Rico,
în zona de coastă Cabo Rojo. Un număr mare de martori au urmărit, inclusiv 
cu ajutorul binoclurilor, un OZN triunghiular uriaş, uşor curbat în partea din 
spate. Două avioane de vânătoare – F­16, după unele relatări, F­14 Tomcat, 
după altele – au încercat să­l intercepteze; după spusele martorilor, erau 
minuscule în comparaţie cu obiectul neidentificat. La început, acesta s­a oprit 
rămânând nemişcat; apoi, prin două scurte manevre, a lăsat impresia că pur şi 
simplu a „înghiţit” cele două avioane. Totul n­a durat decât câteva secunde, 
după care şi OZN­ul a dispărut. Administraţia Federală a Aviaţiei S. U. A. A 
negat incidentul, dar persoane din U. S. Navy au admis că totul a fost urmărit 
pe radare şi înregistrat, atâta doar că aceste înregistrări sunt secrete, deci nu 
pot fi puse la dispoziţie pentru consultare. Dacă e să dăm crezare surselor, un 
incident similar se petrecuse, tot în Puerto Rico, în 16 noiembrie 1988.
  În Triunghiul Bermudelor, nenumărate nave sau avioane au dispărut 
fără a se mai găsi în urma lor nici un supravieţuitor, nici un ciob de fuselaj, 
nici o pată de ulei pe luciul apei. Astfel, în faimosul „Zbor 19” din 5 decembrie 
1945, au dispărut fără nici o urmă, în plină zi, pe o vreme senină, cinci 
bombardiere TBM­Avenger şi un hidroavion bimotor, trimis după ele, cu un 
efectiv total de 27 persoane bine instruite. Zeci de cazuri similare, precum şi 
alte sute de cazuri în care au fost implicate corăbii sau vapoare, au dus la 
faima sinistră a zonei. Nenumărate dispariţii similare au fost semnalate şi în, 
Marea Diavolului' sau „Triunghiul Dragonului” din sud­estul Japoniei, pe, Ruta
Morţii” dintre Quito şi Quenşa etc. În legătură cu unele dintre aceste dispariţii 
au circulat scrieri, provenind aparent de la persoane foarte bine informate, care
dădeau drept cert faptul că persoanele în cauză au fost răpite de extratereştri şi
duse în lumi depărtate, de unde nu se vor mai putea întoarce.
  Aşa cum scriu V. Ajaja şi E. Kruşelniţki în NLO Vokrug Nas (1992), 
dispariţii de avioane în zone în care au fost semnalate OZN­uri au avut loc şi 
deasupra Rusiei. Dar nu numai aerul sau oceanele sunt nesigure. În 1872, 
vasul „Iron Mountain”, având la bord 52 de pasageri, a dispărut absolut fără 
nici o urmă pe Mississippi, şlepurile pe care le tractase rămânând intacte. S­a 
scris şi despre dispariţii pe teren ferm. Cazul cel mai celebru (deşi controversat)
este probabil cel din peninsula Gallipoli, în dreptul Dardanelelor, unde, în 
dimineaţa zilei de 28 august 1915 (conform unor mărturii depuse sub 
jurământ), sute de oameni din regimentul britanic Norfolk ar fi dispărut pur şi 
simplu de sub ochii camarazilor lor. Un „nor” s­a aşezat în calea lor, oamenii au
fost văzuţi intrând în acest „nor”, care s­a ridicat apoi şi a plecat agale, în urma
lui nerămânând pe sol nici o urmă. Mai târziu, s­a descoperit că nişte 
documente complet independente vorbeau despre două avioane franceze ce au 
fost văzute intrând într­un nor – exact în aceeaşi zi, şi în acelaşi loc – din care 
nimeni nu le­a mai văzut ieşind. Cititorul pasionat poate găsi numeroase alte 
exemple similare, inclusiv în cărţi tipărite în limba română.
  11. AKASHA.
  O arhivă astrală numită Akasha, în care stă scris totul despre fiecare om.
Iniţiaţi care citesc din cărţile acestei arhive. Paralele cu realitatea virtuală, 
teleprezenţa şi hologramele. O explicaţie pentru stafii şi reîncarnare. Akasha 
face plauzibile călătoriile în timp. Cine este stăpânul acestei arhive?
  VINDECĂTORI COMANDAŢI DIN NEANT.
  Faimosul medium Edgar Cayc_eX1877­1945), de meserie asistent 
fotograf, era un individ cu o inteligenţă rudimentară, care n­a fost în stare să 
absolve decât primele clase de şcoală. Totuşi, el a reuşit să­i uimească pe toţi 
care i­au cunoscut activitatea şi continuă să ne uimească şi azi, prin 
previziunile sale, prin revelaţiile istorice, prin cazurile de clarviziune dar mai 
ales prin vindecarea, pe căi total neortodoxe, a mii de pacienţi.
  În arhivele Fundaţiei din Virginia Beach (Virginia), care­i poartă numele, 
se găsesc peste 12 250 de „lecturi” şi o serie de alte documente aparţinându­i 
lui Edgar Cayce. „Lecturile” sunt texte pe care Cayce le­a dictat într­o stare 
intermediară între trezie şi somn, ele fiind stenografiate de regulă de soţia sa, 
Gertrude, sau de fiul său, Hugh Lynn. Aceştia aveau şi rolul de a­1 aduce în 
transă, după care îl puneau în legătură cu persoanele care necesitau asistenţă. 
„Lecturile” lui Cayce se referă în principal la subiecte de medicină, dar uneori şi
la psihologie, istorie, ştiinţe naturale şi umane etc. Textele au un stil atât de 
încâlcit încât s­a spus că păreau să fie traducerea stângace a unor mesaje 
dintr­o limbă preistorică din Orientul Mijlociu în americana dialectală vorbită în
Kentucky la începutul secolului XX. „Lecturile” sale sunt la plural, de parcă le­
ar fi dictat împreună cu alte instanţe, care stăteau lângă el. Ele conţin sintagme
cum ar fi: „putem să vedem corpul…”, „constatăm că este…”, „sugerăm să se…”
etc. În plus, în aceste „lecturi”, Cayce nu vorbea de persoane, ci de entităţi, iar 
în loc de Dumnezeu folosea adesea perifraze de genul Forţele Creatoare sau 
Forţele Universale.
  Primul pacient tratat astfel a fost chiar el însuşi. Într­o zi căzuse la pat şi 
nu după mult timp a intrat în comă. Medicul chemat s­a declarat neputincios.
  Dintr­o dată, bolnavul, deşi inconştient, a început să vorbească. El a 
spus că ştie ce are: o lovitură primită la baseball îi afectase coloana vertebrală. 
Remediul consta într­o cataplasmă specială care trebuia să i se pună în jurul 
gâtului. El a înşirat plantele din care trebuia preparată cataplasmă. În lipsă de 
altceva, sfatul a fost urmat, iar Edgar s­a vindecat. El nu­şi mai amintea ce, 
cum sau cu ajutorul cui vorbise.
  Diagnosticele medicale cuprinse în „lecturi” erau de o mare exactitate şi 
erau însoţite de tratamente prescrise cu o uluitoare competenţă, cuprinzând 
termeni de specialitate de care, în mod normal, Cayce n­avea habar şi de care el
însuşi era uimit când, trezit din transă, le auzea reproduse. Menţionăm, ca un 
exemplu, că la un moment dat Cayce i­a indicat unui pacient drept tratament 
„apă de Clary”. Întrucât nimeni nu auzise de acest produs, lui Cayce, aflat tot 
sub transă, i s­au cerut precizări. Acesta a indicat formula de preparare, care a 
avut efectul scontat. Ulterior, un francez îl va informa pe Cayce că o astfel de 
soluţie existase într­adevăr, fusese inventată şi comercializată sub numele de 
„apă de Clary” de către tatăl său, cu mai bine de 50 de ani în urmă, dar 
circulaţia produsului fusese redusă. Formula, expediată cu această ocazie, 
coincidea întocmai cu cea dictată sub transă.
  Bineînţeles, Edgar Cayce a fost acuzat la un moment dat de şarlatanie şi 
de practicarea ilegală a medicinei. El a fost absolvit, totuşi, de instanţa de 
judecată graţie mărturiilor depuse de mai mulţi prieteni de vază, care au arătat 
că el nu urmărise niciodată avantaje materiale, iar persoanele vizate erau 
voluntari, care­şi asumau riscurile unui experiment ştiinţific, fiind în acelaşi 
timp membrii unei asociaţii care­şi publica rezultatele cu regularitate.
  Cayce a declarat că darul acesta îl avea din copilărie. Fusese un elev slab 
şi nu reuşea nicicum să memoreze cele ce trebuiau învăţate. Într­un rând, 
fusese aspru mustrat de unchiul său, şi el învăţător, deoarece era incapabil să 
reţină lecţia pentru a doua zi. Micul Cayce ceruse atunci îngăduinţa să se 
odihnească o jumătate de oră. După acest răgaz, el ştia lecţia la perfecţie, iar 
rezultatele sale şcolare ulterioare au fost ceva mai bune. Mult mai târziu, Cayce
va povesti biografului său că schimbarea se datorase unei viziuni: o fiinţă cu 
aspect uman îi apăruse atunci, promiţându­i că­l va ajuta.
  Într­o scrisoare din 1933 (scrisă conştient, nu în stare de transă), el 
povestea că, începând de la vârsta de doi ani, avea din când în când drept 
tovarăşi de joacă făpturi din carne şi oase, venite însă din invizibil şi capabile 
să dispară instantaneu. „Nu ştiam niciodată de unde apăreau: imediat ce se 
apropia unul dintre membrii familiei mele, o luau din loc!… Nu le ştiam 
numele… Erau băieţi şi fetiţe… Singura deosebire era că puteau să apară sau 
să dispară după voie. O dată… Privind pe fereastră, am văzut zâne care mă 
chemau afară, să mă joc cu ele. De data aceea, mama le­a văzut foarte bine, 
dar nu m­a oprit să ies la ele. Ceea ce s­a repetat… O vară întreagă.” De altfel, 
„lecturile” lui Cayce fac dese referiri la zâne şi alte spirite ale naturii: elfi, 
ondine, gnomi, nimfe, îngeri.
  Un alt caz celebru, oarecum asemănător, este cel al unui fost miner 
analfabet din Brazilia, pe nume Jose de Freitas, cunoscut mai bine după 
porecla Arigo. În tinereţe, el efectuase mii de operaţii folosindu­se de cuţite de 
bucătărie şi foarfeci obişnuite, în condiţii complet nesterile, fără ca pacienţii să 
fi avut parte de complicaţii. După ce a fost închis de două ori pentru 
practicarea medicinei fără diplomă, şi­a petrecut ultimii 15 ani de viaţă, până la
moartea sa, survenită în 1971, tratând circa două milioane de bolnavi. Aceştia 
treceau încet prin faţa lui, el îi arunca fiecăruia o privire şi îi elibera o reţetă 
scrisă în portugheză sau germană. Redactarea unei reţete îi lua câteva secunde,
timp în care nici nu privea hârtia. Unele reţete cuprindeau până la 
cincinsprezece substanţe diferite, cu cantităţile şi dozajele corecte şi precise. 
Arigo menţiona atât denumirea medicală, cât şi pe cea comercială. Reţetele, 
onorate de farmacişti, se dovedeau adecvate pacientului respectiv. La circa cinci
la sută dintre pacienţi, Arigo nu prescria nimic, spunând: „îmi pare rău, nu pot 
face nimic.” Cazurile respective se dovedeau, de regulă, fără speranţă. 
Activitatea sa a fost investigată de comisii de specialişti. Una dintre acestea, 
condusă în 1968 de neurologul Andrija Puharich, din New York, 1­a urmărit pe 
Arigo în timp ce a prescris tratamentul la o mie de persoane. Apoi, aceste o mie 
de persoane au fost examinate de medici, care au stabilit că la 550 dintre ei 
tratamentul prescris era corect, iar la 450 nu s­a putut stabili (cu mijloacele de 
care dispunea comisia) diagnosticul exact, deci nici valabilitatea tratamentului. 
Dar, spunea Puharich, „printre cele de care eram siguri, n­am găsit nici un caz 
în care Arigo să fi greşit”. Întrebat cum procedează, el a spus doar că o voce îi 
dicta în urechea dreaptă, vocea fiind cea a unui medic german, numit dr. Fritz, 
care murise în Estonia în 1918.
  Cayce şi Arigo sunt probabil cazurile cele mai cunoscute – dar nicidecum 
singurele – de diagnostician­vindecător acţionând aparent la comanda unor 
entităţi nepământene. În acest context, este interesant să menţionăm că mai 
multe persoane dotate cu această capacitate sau cu alte însuşiri paranormale 
au afirmat că au primit aceste daruri în urma unor întâlniri pe care le­au avut 
în copilărie cu fiinţe miraculoase. Între aceştia, îi putem aminti pe O. Jonsson, 
mediumul pentru experimentele de telepatie efectuate în cadrul zborului navei 
Apollo 14, pe faimosul hipnotizator Wolf Messing sau pe Uri Geller. Comentând 
mai multe astfel de întâlniri miraculoase, Jacques Vallee îl citează pe Mircea 
Eliade, care, în cartea sa despre şamanism, scrie că printre persoanele dotate 
cu daruri aparent supranaturale sunt frecvente istorisirile de tipul: „Spălam la 
marginea râului când un glob de foc a coborât din Cer, a intrat în mine, iar în 
momentul următor am ştiut că voi deveni un şaman.”
  O ARHIVĂ NUMITĂ AKASHA.
  Aşa cum aflăm din lucrarea în trei volume Universul lui Edgar Cayce, de 
Dorothee Koechlin de Bizemont, tradusă şi în româneşte, Cayce folosea 
termenul de „lecturi” (în englezeşte readings) în locul altora mai potriviţi, cum 
ar fi fost „consultaţii”, deoarece, spunea el, secretul performanţelor sale consta 
în faptul că, în stare de transă, el se ducea, cu gândul, să­şi caute informaţiile 
într­o bibliotecă sau o arhivă, pe care o numea „Cronicile Akasha”, memoria 
Universului. „Ajung într­o clădire mare, în sala Arhivelor, unde o mână îmi 
întinde o carte, o deschide la pagina care priveşte cutare entitate [persoană] sau
cutare eveniment şi nu­mi rămâne decât să citesc ceea ce o priveşte.” în mai 
multe „lecturi”, Cayce a adus precizări în acest sens, spunând: „Fiecare suflet 
îşi scrie raportul activităţilor sale în eternitate.” „Pe timp şi spaţiu sunt scrise 
gândurile, faptele şi gesturile fiecărei entităţi. Este ceea ce s­a numit uneori 
Cartea Memoriei lui Dumnezeu.” „Aceste înregistrări, deci, nu sunt întocmai ca 
nişte imagini pe ecran, nici ca nişte cuvinte scrise, ci sunt energii care rămân 
active în viaţa unei entităţi şi care sunt, aşa cum ne putem imagina, 
indescriptibile în cuvinte.”
  Dorothee Koechlin de Bizemont observă că această viziune coincide cu o 
tradiţie ezoterică, pornită din India şi Tibet, dar care s­a încetăţenit de acum şi 
în Occident, tradiţie care vorbeşte de Akasha, sau de Akashic records, ca de o 
arhivă universală în care sunt înscrise toate gândurile şi faptele tuturor 
pământenilor, autoarea fiind convinsă că ea coincide cu Cartea Vieţii, de care 
pomeneşte Apocalipsa. Termenul de „Cronică Akasha”, cu sensul de 
„grandioasă panoramă spirituală în care sunt înscrise toate evenimentele 
trecute ale lumii” îl întâlnim deja în antroposofia lui Rudolf Steiner, la 
începutul secolului nostru şi chiar mai înainte, în teosofie.
  Referiri la o astfel de arhivă cerească există în multe scrieri vechi. În 
Cartea lui Enoh, de pildă, găsim: „În Cer se notează întocmai… Tot ce se face pe
Pământ şi toate gândurile oamenilor. Se ştiu, în fiecare zi, nedreptăţile de care 
vă faceţi vinovaţi.” La aceasta se adaugă şi o ameninţare gravă: „păcătoşii vor 
dispărea… Numele lor vor fi şterse din cărţile sfinte”, ceea ce s­ar putea 
interpreta şi în felul următor – informaţia privind oamenii lipsiţi de calităţi 
spirituale, intelectuale, dar mai ales morale va fi ştearsă din această „memorie” 
cerească, fiind considerată fără valoare. Respectivii indivizi vor dispărea astfel 
cu totul…

SFÂRŞIT

S-ar putea să vă placă și