Druizii au reprezentat elita intelectuala a celtilor.

Conform scrierilor imparatului roman Cezar,

una dintre cele mai bune surse istorice in privinta druizilor, acestia prezidau sacrificiile
publice si private, stabileau practicile religioase, ii instruiau pe cei tineri, judecau toate
conflictele dintre state sau dintre persoanele private, judecau crimele, fixau pedepsele,
compensatiile de dat si de luat. Druizii erau condusi de un sef, care se bucura de o autoritate
incontestabila. La moartea acestuia, locul sau era luat de un alt druid, care se distingea prin
merite deosebite. Daca existau mai multi pretendenti egali, se recurgea la un sufragiu si,
uneori, chiar la arme.
Privire de ansamblu
Se stie despre druizi ca obisnuiau sa se intilneasca o data pe an, intr-un loc special. Aici se
discutau toate problemele majore si se luau cele mai importante decizii. Dupa parerea
aceluiasi Cezar, doctrina druizilor s-ar fi nascut in Marea Britanie, de unde a fost importata,
apoi, in Galia, dar in acest sens nu se poate afirma nimic cu certitudine.
Druizii erau scutiti de eventuala participare la un razboi, nu plateau taxe, ca restul celtilor,
erau scutiti de serviciul militar si nu erau obligati sa efectueze nici una din indatoririle unui
celt de rind. Se spune ca religia le interzicea druizilor sa le predea scrierea aspirantilor la acest
titlu, dar, in acelasi timp, le recomanda ca pentru nevoile publice sau private sa se foloseasca
de alfabetul grec. Aceasta interzicere era sustinuta prin doua puncte de vedere: in primul rind,
pentru ca impiedica divulgarea invataturilor lor, iar in al doilea rind, pentru ca, folosind
scrierea, neglijau memoria.
Punctul central al invataturilor druizilor il reprezenta faptul ca sufletul nu se pierde si ca, dupa
moartea unei persoane, el trecea dintr-un corp in altul. Conform credintei lor, aceasta idee
avea darul de a stimula curajul, deoarece inlatura frica de moarte.
Druizii se foloseau foarte mult de speculatii legate de astre si de miscarea acestora, privind
dimensiunile lumii si ale Terrei, asupra naturii lucrurilor, asupra puterii zeilor si atributiilor
acestora.
In alta ordine de idei, dupa Strabon, un alt invatat antic, clasa intelectuala a celtilor se
impartea in trei categorii: barzii (poetii), cei insarcinati cu sacrificiile si divinatia si, cea de-a
treia categorie, druizii propriu-zisi, filozofi si teologi, care se ocupau cu interpretarea naturii si
a filozofiei morale. Aceasta ultima categorie era considerata de celti ca fiind cea mai
importanta.
Oricit de greu de crezut ar parea, istoria a retinut numele unui singur druid, Diviciacos,
protagonist al Razboiului Galiei. Cicero, un alt istoric roman, l-a intilnit la Roma si a
mentionat calitatea sa de druid. In rest, identificarea arheologica a druizilor a ramas pina
astazi extrem de dificila si, daca nu ar fi existat o serie de monumente megalitice si legendele
create in jurul lor, am fi putut spune ca druizii nu au existat niciodata!
Cuvintul "druid"
La ora actuala exista doua explicatii pentru cuvintul "druid". Una dintre ele, a lui Pliniu,
spune ca acest cuvint ar fi provenit din galicul "derw", care semnifica stejar, druidul devenind
astfel "omul de stejar". Cea de-a doua explicatie, a lui Le Roux, spune ca acest cuvint isi are
originea in sanscrita, unde "dru" semnifica "des", iar "vid" "a sti", fapt care-i califica pe
druizi ca pe niste savanti.
Druizii jucau un rol important in societate si se spune ca nici macar regele nu vorbea in fata
lor. Se ocupau de educatie, de justitie, de medicina, de divinitati si de arte.
Tinerii aspiranti la titlul de druid isi incepeau educatia de mici si, in general, aveau nevoie de
20 de ani pentru a acumula toate cunostintele necesare.
Istoric vorbind, responsabili de disparitia druizilor au fost romanii. Druizii au fost interzisi,

sub pretextul ca faceau sacrificii umane. A fost o miscare inteligenta a romanilor (deoarece
druizii aveau o influenta foarte mare asupra maselor, pe care le puteau manipula), care a fost
definitivata mai tirziu de crestinism, cel care a "ras de pe fata pamintului aceasta religie
barbara". De notat este, insa, ca singurul text care vorbea in realitate despre sacrificii umane a
fost irlandez-crestin, redactat in latina, si se referea la Sfintul Patrick!
Religia druida (politeista) a continuat, totusi, sa existe, in clandestinitate, in manastirile
crestine (cum ar fi cele benedictine). Elementele traditiei druide, care nu puteau fi scrise, dupa
cum am mai subliniat, au fost transpuse prin extensie la crestinism, in special in manastirile
celte irlandeze. Numeroase poeme druide au fost adaptate sau cenzurate.
Sarbatori druide
Druizii antici celebrau patru mari sarbatori: Imbolc, Beltaine, Lughnasad si Samhain, despre
care se crede ca erau mai mult sociale decit religioase.
Astazi, cei care se considera urmasii druizilor procedeaza la un ritual pentru toate aceste patru
vechi sarbatori. Un astfel de ritual are o structura fixa: nu se construiesc edificii speciale
pentru practicarea sa, ceremoniile se deruleaza in paduri, in nopti sacre. In general, se
procedeaza la aprinderea unui foc in mijlocul unui cerc, in care se plaseaza druizii (notiunea
de cerc este foarte importanta, deoarece reprezinta ciclul timpului, eternitatea). Intrarea
druizilor in cerc se face prin partea de vest. Druidul multumeste spiritului locului, dupa care
face apel la pace. Cercul nu poate fi deschis decit daca pacea domneste in cele patru directii:
Est (aerul), Sud (focul), Vest (apa) si Nord (pamintul). In timpul ritualului propriu-zis se
rostesc rugaciuni druide. La final, se multumeste din nou spiritului locului, iar cercul se
inchide. Acest ritual nu este, insa, decit o copie palida a ceremoniilor antice, a caror urma s-a
pierdut undeva in negura vremurilor.
Vechea sarbatoare druida Imbolc se celebra la 1 februarie si reprezenta sarbatoarea Marii
Zeite, ziua in care ea isi prezenta lumii intregi nou-nascutul, pe tinarul Soare. Premisele
primaverii erau simbolizate prin aparitia primilor miei. Pamintul era gata pentru a fi arat, iar
taranii se asigurau ca uneltele se prezentau in buna stare de functionare. Imbolc era si o
sarbatoare a purificarii, in sensul ca oamenii se spalau in mod simbolic pe miini. Irlandezii au
preluat aceasta sarbatoare si au cosacrat-o zeitei Brigitt.
Beltaine se celebra la 1 mai, moment in care se aprindeau doua focuri, iar participantii erau
obligati sa treaca printre ele. Sarbatoarea mai era denumita si Focul Frumusetii, in onoarea lui
Belenos. Se cinta, se dansa si se faceau coronite din flori pentru alegerea Reginei lui Mai.
Lughnasad se celebra la 1 august, era sarbatoarea regelui, iar in timpul sau, Lugh, marele rege
solar, isi onora mama. Sarbatoarea se tinea in locuri sacre si era insotita de muzica si de
diverse jocuri.
Samhain 1 noiembrie. Sta la originea Halloween-ului de astazi. In fapt, se spune ca, in
noaptea de Samhain, timpul se oprea si ca nu mai existau frontiere intre lumea celor vii si
lumea celor morti. Era momentul in care se respectau stramosii. Era sarbatoarea batrinei
Cerridwen, care lua asupra sa durerile si necazurile oamenilor. Prin aceasta sarbatoare se
marca sfirsitul verii si speranta intr-un an mai bun!
CULTUL
Locurile de cult ale celtilor au fost la inceput simple incinte sacre aflate in aer liber, in
poieni, paduri sau pe inaltimi. In ultimele secole inainte de Hristos au aparut si temple
construite din lemn sau chiar din piatra. Ele aveau forma rotunda sau poligonala si
cuprindeau, in afara de sanctuarul propriu-zis, numeroase si variate constructii-anexe. Se
pare ca existau in jurul templelor chiar teatre si amfiteatre, unde se desfasura un cult
complicat, comportand probabil si manifestari artistice consacrate zeilor sau eroilor.
Dintre sanctuarele celtice descoperite mentionam pe acela de la Libenice (Boemia),
descoperit in anul 1959 si datand probabil de la sfarsitul secolului al IV-lea sau inceputul
secolului al III-lea i. Hr. In temple se gaseau si reprezentari ale divinitatilor, sub forma de

statui si reliefuri, sau simple simboluri ale zeilor. Idolii erau din lemn cioplit grosolan, dar
existau, dupa marturia lui Cezar, si statui de piatra.
Preotii
Preotii celtilor, druizii ("puternic cunoscatori"), formau o casta bine organizata. Impreuna
cu sefii militari, ei formau elita societatii celtice, fiind scutiti de impozite si de serviciul
militar. Aveau o mare putere politica si exercitau functiile de judecatori ai poporului,
medici, magicieni si mai ales ghicitori.
Pentru a-si forma cultura necesara, candidatii la functia de druizi treceau prin scoli
speciale in care invatau uneori chiar douazeci de ani si se pare ca era o mare afluenta la
aceste scoli, probabil din cauza avantajelor pe care le aveau druizii.
Sacerdotiul druidic era mai mult decat o simpla asociatie corporativa si exercita o mare
putere politica. Conducatorul druizilor era desemnat prin alegere sau, in unele cazuri, prin
puterea armelor. Regii erau in mana lor simple instrumente. Fara sfatul lor nu se putea
face nimic. Mai ales nu se puteau intreprinde razboaie. Ei erau judecatori pentru tot felul
de litigii. Daca cineva nu voia sa se supuna sentintei data de ei, i se aplica cea mai grea
pedeapsa: interzicerea sacrificiilor. Cei care primeau aceasta pedeapsa erau socotiti ca
nelegiuiti si criminali. Toata lumea fugea de ei si nu aveau dreptul la nici o plangere si la
nici o demnitate.
In secolul al III-lea d. Hr., se amintesc la celti si druidese, care se ocupau cu ghicitul si
prezicerile.
Druizii au fost persecutati de romani din cauza puterii politice si juridice pe care o
exercitau asupra celtilor si din cauza jertfelor omenesti si a practicilor magice cu care se
ocupau. Imparatul Octavian August a interzis cetatenilor romani sa apartina religiei
druizilor, iar Tiberiu a interzis cu totul exercitarea functiei druidice. Totusi druizii au
continuat sa-si exercite puterea si sub Claudiu, care de asemenea i-a persecutat. In
ascuns, religia celtica a persistat multa vreme, druizii inlocuind sacrificiile omenesti cu
sacrificii simbolice. Treptat religia celtica s-a romanizat si autoritatea druizilor a disparut,
iar scolile crestine au inlocuit scolile druidice.
Sacrificiile
Celtii aduceau zeilor ca ofrande diferite obiecte si monede. De exemplu, pentru a fi feriti
de o epidemie, au aruncat comori intregi intr-un lac sfant de langa Toulouse. Sacrificiile
sangeroase constau din animale si chiar oameni, mai ales cu prilejul razboaielor, fie
pentru ajutor in lupte, fie pentru multumire in caz de victorie, iar in caz de infrangere
pentru a mijloci protejarea supravietuitorilor. Acum se sacrificau ranitii, cei slabi, captivii
etc. Luptatorii insisi si chiar conducatorii se sacrificau uneori de bunavoie pentru a atrage
bunavointa zeilor. Luptatorii aveau obiceiul sa taie capetele inamicilor pe care ii
invinsesera si, inapoiati acasa, asezau aceste capete in casele lor ca pe niste trofee.
Jertfirea oamenilor se facea in mod cu totul barbar, prin inecare, spanzurare, ardere,
uneori prin inchiderea victimei intr-o cutie mare de lemn careia i se dadea foc.
Sarbatorile
Celtii, cei din Islanda de exemplu, aveau patru mari sarbatori, legate de inceputurile
noilor anotimpuri si de numele unor eroi nationali. Festivitatile se desfasurau in centrele
politice si religioase ale triburilor, unde era si mormantul eroului mitic. Cu aceste prilejuri
aveau loc si jocuri sportive, in special intreceri de calareti. Elementele religioase se
amestecau deci, in aceste sarbatori, cu cele economice, politice, juridice, distractive.