TEMA ACTIVITĂȚII:

1
 Argument
Lumea poveştilor este o lume fascinantă! Poveştile i-au fascinat întotdeauna pe cei
mici, le-au captat atenţia, i-au făcut să se implice, să se viseze eroi care înving mereu.
Din momentul în care cei mici au descoperit tainele cititului trebuie cu foarte mult
tact să le îndrumăm paşii spre lectură. Actul lecturii înseamnă priceperi şi deprinderi,
tehnici, în ultima instanţă, obişnuinţă, trebuinţă, datorie, condiţie obligatorie a devenirii.
Cititul ca ştiinţă sau artă rămâne stimulentul cardinal al căutării, reflexiei, imaginaţiei şi
memoriei, gândirii, simţirii şi trăirii.
Prin activităţile desfăşurate în această activitate îmi propun să formez şi să
schimb comportamente, să îi determin pe elevi să judece adecvat idei sau fenomene
întâlnite în textele literare, să exersez operaţiile gândirii şi nu în ultimul rând să
îmbunătăţesc capacităţile specifice lecturii şi scrierii.
Îmbinând munca cu creaţia şi jocul, se poate realiza o legătură constructivă între
gândire şi imaginaţie, între realitate şi fantezie, dezvoltând în acelaşi timp puterea de
analiză şi sinteză a elevilor.
Lumea poveştilor este lumea de unde copiii îşi aleg modele de viaţă, este o lume a
imaginaţiei în care orice este posibil. Copiii pot crea propriile poveşti sau le pot schimba
pe cele conoscute.
Universul mirific al literaturii pentru copii poate fi redescoperit de către micii
şcolari prin iniţierea şi parcurgerea unor teme atractive, bogate în conţinut
informaţional, cu valenţe formative, capabile să redea adevăratul sens al copilăriei.

Scopul activității:
-dezvoltarea dragostei pentru literatură ;
-dezvoltarea memoriei, a imaginaţiei creatoare şi îmbogăţirea
vocabularului elevilor;
-stimularea şi dezvoltarea capacităţii creative a elevilor.

Obiective:
O1:să citească, în ritm propriu, un text dat sau recomandat de
învăţătoare;
O2:să desprindă informaţii esenţiale dintr-un text citit;
O3:să manifeste interes pentru lectura unor texte variate şi pentru
procurarea cărţilor adecvate vârstei lor;
O4:să-şi dezvolte tipurile de inteligenţă pregnante prin soluţionarea
sarcinilor corespunzătoare acestora;

2
O5:să participe activ în cadrul unui grup pentru rezolvarea diferitelor
situaţii de joc/ problemă;
O6:să prezinte opinii despre personajele întâlnite în textul citit;
O7:să elaboreze texte scurte în versuri/proză pe temă sugerată sau la
alegere.

Mijloace de învățământ:
poveștile, desene cu scenete din povești, recompense, coli
colorate, creioane colorate, coli de flipchart, plastilină, fișe de
lucru.

Desfășurarea activității:
Activitatea se va desfășura în trei ateliere de lucru, elevii fiind grupați
în ateliere în funcție de vârstă, astfel clasele CP și I – atelierul I,
clasele II și III – atelierul II, clasele III și IV – atelierul III.

 ATELIERUL I:
Se citește elevilor povestea “Scufița roșie” de Frații Grimm:
- colorarea unor desene cu scene din povestea citită;
- identificarea personajelor pozitive şi a celor negative din povestea
citită;
- prezentarea unui personaj din text prin desen sau modelaj.

 ATELIERUL II:
- elevii vor citi “Povestea picăturilor de ploaie” mai întâi
individual, apoi citire în lanț, pe roluri.
- exerciţii de selectare a cuvintelor/expresiilor necunoscute din
textul citit;
- exerciţii de desprindere a elementelor de organizare a unui text
în pagină (titlu,autor,alineate, fragmente);
- desprinderea învăţăturii sau a moralei textului;
- realizarea unui desen care să înfățișeze povestea citită.

3
  ATELIERUL III:
- elevii vor citi povestea “Când stăpânul nu-i acasă” după Emil
Gârleanu individual.
- exerciţiu de simulare a unui dialog între personaje;
- improvizarea în scris a unei alte versiuni a poveștii citite;
- desprinderea moralei textului citit.

Evaluarea proiectului:
Evaluarea se face prin realizare de expoziții cu lucrările elevilor, prin
oferire de recompense, aplauze, aprecieri verbale, stick-ere
zâmbitoare.

Responsabil
Neagoe Luiza- Iuliana

4
 Povestea picăturilor de ploaie
de Marilena Trifan
Într-o dimineaţă toropitoare de vară, Picătura de ploaie, care locuia împreună cu
surorile ei în Căsuţa Ploii din cer, porni într-o mică plimbare pe cer.
          - Vai, ce cald este, spuse picătura de ploaie, către una dintre surorile sale, pe
măsură ce privea pământul aproape uscat din cauza secetei. Ochii trişti ai Picăturii de
ploaie se îndreptară apoi şi spre oamenii care trudeau la munca câmpului, încercând cu
greu să reziste arşiţei.
          - Ai, ai, ai!, aş vrea atât de mult să-i ajut pe oameni!, spuse încet Picătura de ploaie.
Cred că, dacă oamenii ar avea ploaie, atunci ar putea munci mai bine, n-ar mai fi
flămânzi şi nici însetaţi!
          - Dar tu eşti numai o picătură, spuse una dintre suratele ei. Cu o singură picătură nu
vei reuşi să potoleşti setea atâtor oameni şi nici nu vei ajuta legumele şi fructele să
crească!
          - Şi atunci ce să fac?, întrebă Picătura de ploaie, simţindu-se neputincioasă.
          - Te voi ajuta eu, se auzi dintr-odată un glas puternic.
          Picătura de ploaie se uită speriată şi văzu cum un nor alb, mare şi pufos se apropie
cu repeziciune de ea.
          - Uite, dă-mi mâna, îi spuse Norul Alb, vom călători împreună spre pământ.
          - Dar eu nu am voie să mă apropii de pământ, zise speriată Picătura de ploaie.
Surorile mele mi-au spus că mă pot îneca.
          - Dar, dacă ai ştii că picătura ta de ploaie va potoli setea unui copil, nu ai renunţa la
tine, pentru a oferi bucurie şi speranţă celor în suferinţă?, întrebă Norul Alb.
          - Ai dreptate, Norule, încuviinţă Picătura de ploaie, am fost egoistă, m-am gândit
doar la mine.
          Şi atunci Norul Alb porni cu Picătura de ploaie în călătoria ce avea să fie cea mai
frumoasă, dar şi ultima călătorie a sa. În drumul său vijelios spre pământ, Norul Alb şi-a
adunat toţi prietenii nori şi în curând cerul s-a întunecat, şi tunete şi fulgere s-au auzit pe
pământ. Picătura de ploaie s-a simţit împinsă de celelalte picături spre pământ şi s-a
rostogolit cu repeziciune, ajungând la rădăcina unei Roşii.
          - Mulţumesc tare mult, Picătură de ploaie, că mă ajuţi să cresc, îi răspunse
recunoscătoare Roşia.
Picătura de ploaie se uită cu bucurie spre Roşie, înainte să se topească în pământul cald,
care o absorbi cu repeziciune în braţele sale uscate de secetă.

5
 Când stăpânul nu-i acasă
După Emil Gârleanu
          În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de
caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura
lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară.Să
iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta:
caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai
mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma.
          Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi?
De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar
îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă… Pe urmă pe
unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie
de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la
caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul.
          Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase
motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se
mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
          Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă
nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru
asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu
mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă.
L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
          Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
          Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi,
repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele.
Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după
ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
          Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele
labelor.
Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două
sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval,
apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe
labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan,
aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi
astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se
pândesc,munciţi de acelaşi gând.
           Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în
fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră;
obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă,
ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin,

6
cupoftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Scufita Rosie
de Fratii Grimm
A fost odată o fetiță zglobie și drăgălașă, pe care o iubea oricine de cum o vedea.

Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu știa ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o
scufiță de catifea roșie și pentru că-i ședea tare bine fetiței și nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o
numiră de atunci Scufița Roșie.

Într-o zi, maică-sa îi zise:

- Scufiță Roșie, ia bagă-n coșuleț bucata asta de cozonac și sticla asta cu vin și du-le bunicii, că e
bolnavă și slăbită și bunătățile astea o să-i ajute să-și mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte
de-a se lăsa zăpușeala și caută de mergi frumos și să nu te abați din drum; altfel, cine știe, de alergi, ai
putea să cazi și să spargi sticla și atunci bunicuța cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă,
nu uita să-i dai bunicii "bună dimineața" și vezi să nu înceapă a-ți umbla ochii prin toate ungherele!

- Așa am să fac! îi făgădui Scufița Roșie și-și luă rămas bun la plecare.

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Și de cum intră Scufița Roșie în
rariștea codrului, numai ce-i ieși înainte lupul. Dar Scufița Roșie nu știa ce lighioană rea e lupul și nu se
temu defel când îl văzu.

- Bună ziua, Scufiță Roșie! îi zise el.

- Mulțumesc frumos, lupule.

- Încotro așa de dimineață, Scufiță Roșie?

- Ia, până la bunicuța!

- Și ce duci acolo, sub șorț?

- Cozonac și vin. Mama a făcut ieri cozonac și-i duc nițeluș și bunicii, care-i bolnavă și slăbită, să
mănânce și ea, ca să-și mai vină în puteri.

- Da' unde șade bunică-ta, Scufiță Roșie?

- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas și mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai și dat de
casa ei, iar ceva mai la vale e alunișul, pe care doar îl știi! îi răspunse Scufița Roșie.
7
Lupul își zise în sinea lui: "Fragedă-i fetița asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău așa! Cu mult mai
gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu șiret și să ticluiesc în așa fel lucrurile ca să pun mâna
pe amândouă"...

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufița Roșie și apoi începu să-i spună cu glas mieros:

- Scufiță Roșie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Și tu nici nu le iei în seamă măcar... Și
mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă pășești pe drum, de parcă te-ai
duce la școală. Și e atât de plăcut să hoinărești și să zburzi prin pădure; e atâta veselie!

Scufița Roșie ridică privirea și când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi
mai cu luare-aminte la florile frumoase care creșteau pretutindeni, își spuse în sinea ei:

"Mare bucurie i-aș face bunicii dacă i-aș duce și-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineață, că nu
mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum și o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de
ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puțin mai încolo îi zâmbește o floare și mai ochioasă;
alerga într-acolo și, tot culegând margarete și clopoței, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst
timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii și bătu la ușă:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, Scufița Roșie, și-ți aduc cozonac și-o sticlă cu vin. Dar deschide ușa, bunicuțo!

- Apasă pe clanță și intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită și nu mă pot da jos din pat.

Lupul apăsă pe clanță, deschise ușa, se repezi glonț spre patul bunicii și, fără să scoată o vorbă, o înghiți.
Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, își puse pe cap scufița, se culcă în pat și trase perdelele.

În vremea asta, Scufița Roșie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până
colo, deodată își aminti de bunica și porni degrabă spre căscioara din pădure. Și nu mică îi fu mirarea
când văzu ușa data de perete.

De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniștea; totul i se părea atât de ciudat, încât își spuse: "Vai,
Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e așa de frică? Că doar altădată mă simțeam atât de bine la
bunicuța!"

Și fără să mai aștepte, strigă:

- Bună dimineața!

Dar nu primi nici un răspuns.

Scufița Roșie se apropie atunci de pat și dădu perdelele la o parte. Bunicuța stătea întinsă în pat, cu
scufia trasă peste ochi, și avea o înfățișare atât de ciudată, încât fetița întrebă:

- Vai, bunicuțo, da' de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunicuțo, da' de ce ai ochi atât de mari?

8
- Ca să te pot vedea mai bine.

- Vai, bunicuțo, da' de ce ai mâini atât de mari?

- Ca să te pot apuca mai bine.

- Da', bunicuțo, de ce ai o coșcogeamite gura?

- Ca să te pot înghiți mai bine.

N-apucă să sfârșească ultimul cuvânt, că și sări jos din pat și-o înghiți pe biata Scufița Roșie.

După ce-și potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat și, prinzându-l somnul, adormi și începu să
sforăie de se cutremurau pereții. Și se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin fața casei un vânător.
Auzi el horcăiturile și-și spuse:

"Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă și, când se apropie de pat, îl văzu
pe lup tolănit acolo.

- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!

Își potrivi pușca și voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghițit-o pe
bătrână? Poate c-aș mai putea s-o scap!" Așa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta
lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se și văzu strălucind scufița cea roșie a
fetiței și când mai făcu o tăietură, fetița sări afară și strigă:

- Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară și pe bunică. Era
încă în viață, dar abia mai răsufla. Scufița Roșie adună în grabă niște pietroaie și toți trei umplură cu ele
burta lupului.

Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuși la
pământ și dădu ortul popii.

Cei trei nu-și mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuța mâncă cozonacul și bău vinul pe care-1 aduse
fetița și pe dată se înzdrăveni. Iar Scufița Roșie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-
o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de povețele
mamei!"
@2014-2016 Agenda I