Invitatie La Lectura

Argument
Motto:
,,Învață-l pe școlar să construiască frumos și solid. Arată-i ce-i
urât și ce-i frumos.
Povățuiește pe școlar și fă-l să-și scalde, ca într-un izvor limpede și
răcoritor, tinerile lui gânduri. Pune-i un model dinaintea ochilor. Ațâță-l,
înfierbântă-l, fă-l român dezghețat, destoinic și semeț, râvnitor și statornic
în a lui spre bine îndeletnicire...”
Alexandru Vlahuță
Limbajul copilului se realizează pe baza unui sistem de reguli

achiziționat prin imitare de la cei din jur și se dezvoltă pe baza unui complex
de situații implicate de procesul comunicării.
Lecturile bunicilor, părinților sau ale învățătorilor constituie cea mai
bună modalitate de a stabili primele contacte ale copiilor cu cărțile.
Când intră în contact cu texte sau mai ales cu vorbitori, achizițiile
unor elemente noi se fac pe baza nativului existent, producându-se o
dezvoltare a acestuia.
Astfel, dezvoltrea posibilităților de exprimare a copilului se realizează
cu eficiență maximă în orele de literatură română, în general și literatura
pentru copii în mod deosebit, prin studierea de texte specifice vârstei, ce pun
în valoare întregul sistem lingvistic.
Prin convorbiri, povestiri, repovestiri, memorizări, lectura unor texte,
precum și prin jocurile didactice realizate în ore, se va urmări dezvoltarea
capacității de a comunica și de a scrie.
Pentru ca apropierea de cărți să devină o deprindere zilnică, iar
deprinderea de a citi o necesitate, este nevoie ca școala și familia să se
implice activ în apropierea elevului de miracolul cărții.
Lectura expresivă și metodele care-i fac pe elevi descoperitori ai unui
imens tezaur de informații, de experiențe umane, de modele morale, de
emoții și sentimente, vor impune în cele din urmă, literatura în atenția lor.
Prin orele de lectură se realizează mai multe obiective, concretizate în:
3
– stimularea curiozității, imaginației, perseverenței, încrederii în forțele
proprii;
– formarea unei gândiri creative, flexibile;
– încurajarea unei atitudini favorabile față de lectură;
– stimularea interesului pentru carte și dezvoltarea gustului pentru citit;
– formarea capacității de a surprinde, de a descoperi conținuturi și forme
ale realității exprimate într-o multitudine de modalități;
– formarea treptată a unui vocabular adecvat, a unei vorbiri fluente și
logice
4
Cei trei purceluşi
Serghei Mihailov
Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu

părinţii lor. Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să pornească
în lume, să-şi găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul purceluş s-
a simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă
plină de fin, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
- Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă
cum îmi place.
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un
moment dat, al doilea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el
un om cu căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui:
- Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc
aici.
Cel de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un
pietrar, care făcea piatră de construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea
mai potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă, aşa cum era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat confortabil în patul lui
de fân, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a
început să tremure de frică, căci afară era un lup mare şi flămând. Lupul a
început să-l roage pe purceluş să-i deschidă uşa, dar la refuzul purceluşului a
tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Finul a zburat în toate
părţile, iar purceluşul, profitând de neatenţia lupului, a luat-o la fugă spre
casa celui de-al doilea purceluş.
A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit
zgomot afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când
au văzut pe lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să deschidă
uşa, dar la refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste
căsuţă. Căsuţa de lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a încercat
şi a doua oară să sufle peste căsuţă, lemnele au zburat în toate părţile, iar cei
5
doi purceluşi au profitat de neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre casa
celui de al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele la focul din
sobă. Au auzit un zgomot afară şi s-au îngrozit de frică când l-au văzut pe
lupul cel mare şi mai flămând ca niciodată. Lupul a început să-i roage să
deschida uşa, dar la refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a
suflat peste căsuţă. Dar căsuţa nu s-a dărâmat. Lupul a încercat şi a doua, şi a
treia oară, dar tot degeaba, căsuţa a continuat să rămână neclintită. Enervat
peste masură şi epuizat de atâta suflat, lupul s-a căţărat pe acoperişul casei şi
şi-a dat drumul în căsuţă pe coş. Între timp, însă, purceluşii, văzând că nu au
nici o scăpare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă. Când lupul s-a
căţărat pe coş, apa era fierbinte, când a început să coboare de-a lungul
coşului apa clocotea, iar când a ajuns jos, a aterizat direct în ceaunul cu apa
fiartă. Urlând de durere, lupul a luat-o la fugă prin căsuţă şi apoi a tâşnit prin
perete direct spre pădure, de unde nu s-a mai întors niciodată.
Ştiindu-se în siguranţă de acum înainte, purceluşii au construit o altă
casă, mai mare, cu pereţii din piatră, cu masa şi dulapul din lemn şi cu pături
din fân moale. Era cea mai bună casă din lume şi ei au trăit în ea fericiţi
pentru totdeauna.
Colorează imaginile din poveste
6
7
Corăbioara
de V.Suteev
Broscuţa, Puiul de găină, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza au plecat la
plimbare.
Au ajuns la râu.
- Haideţi să ne scăldăm! – a zis Broscuţa şi s-a aruncat în apă.
- Noi nu ştim să înotăm – au răspuns Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi
Buburuza.
-Oac – oac – oac! Oac – oac – oac! – a izbucnit în râs Broscuţa. La ce
vă pricepeţi voi? Şi s-a pus pe un râs de mai să-i dea lacrimile.
Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza s-au supărat şi s-au aşezat să
chibzuiască. S-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o soluţie.
Puiul a adus o frunză.
Şoricelul – o coajă de nucă.
Furnicuţa a adus un pai.
Iar Buburuza – un fir de aţă.
Şi s-au pus pe treabă: au înfipt paiul în coaja de nucă, cu aţa au legat
de el frunza – şi gata corăbioara!
Au împins apoi corăbioara pe apă, şi s-au urcat în ea şi – la drum!
Broscuţa a scos capul din apă, să mai râdă puţin de ei, dar corăbioara
plutea de-acum departe, în larg . . . Nici gând s-o mai ajungă.
8
Realizează un desen inspirat din poveste
Punguţa cu doi bani

9
Ion Creangă
Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un

cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o
mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul.
Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte
ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă,
bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi
iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de ciudă,
prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea
degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe
drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o
punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa
înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi
cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în
clonţu-i o punguţă şi zice vizitiului:
— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vizitiul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un fel de meşteşug, prinde
cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără
păsare, o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de
asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
10
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în
fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a
înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi
zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de
cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l
azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului.
Baba, câinoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul,
cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa
cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte
cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca
de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr
şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri
şi a zice:
— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul
cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada
boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în
coarne, şi-om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria
cucoşului!
Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a
înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi
iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot

casa boierului, şi iarăşi începe!
11
Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să
mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i
vine iarăşi în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta
vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii;
căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci
cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi
de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai
face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui
şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând
voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu
altceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici
lucru curat n-a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât
merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta:
"Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când
îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet!
elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau
cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai
boghete.
Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi
încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe
ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada
moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă
de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii ! Moşneagul, văzând aceste
mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi
dezmierdându-l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca
aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
12
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-
ai răspuns ? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă
galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a
cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o
apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi
de milă!
Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe
drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o
mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la
babă şi începe de pe la poartă:
"Cot, cot, cotcodac !"
Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute
pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe
cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut
găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică.
Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate,
păn-o omoară în bătaie!
Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită
pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a
făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini
frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe
cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu
ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei
frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
2. Scrie sub imagini cifrele care aratǎ ordinea în care s-au

petrecut faptele:
13
3. Bifeazǎ doar casetele din dreptul animalelor pomenite în
poveste.
14
3. Colorează imaginea:
Frumoasa adormită
după Fraţii Grimm
Au fost odată, în vremurile de demult, un împărat şi o împărăteasă. Soarta
nu se îndurase să le hărăzească un urmaş şi nu trecea zi când să nu se tânguie
amândoi. Casa era goală, iar copilul cel mult dorit se lăsa aşteptat de multă
vreme.
Într-o zi , pe când împărăteasa se scălda în apa unui râu, o broască sări, pe
nisipul malului. Ii spuse împărătesei că nu va trece multă vreme şi va aduce
pe lume o fetiţă.
Se împlini ceea ce spuse broasca. Pe cât de frumoasă era fetiţa, pe atât de
fericit era împăratul. Dădu o petrecere la care pofti neamurile, prietenii, dar
şi ursitoarele ca să le câştige bunăvoinţa faţă de ursita copilei.
15
Ursitoarele înzestrară copilul cu ce –le mai alese daruri: frumuseţe,
bunătate, bucurie. In ultima clipă năvăli la petrecere a treisprezecea
ursitoare. Era mânioasă deoarece împăratul n-a poftit-o. Ea rosti cu glas
tunător:
- Când va împlini fata cincisprezece ani, să se-nţepe într-un fus şi să
moară.
Zadarnic au încercat ursitoarele celelalte să ridice blestemul. Ele n-au
reuşit să-l dezlege , dar atunci când se va înţepa, să nu moară, ci să cadă
într-un somn adânc.
Când se împlini vârsta, copila , se plimba prin palat şi curiozitatea a
împins-o să încerce să toarcă cu un fus , şi pe loc adormi. Una din ursitoare a
făcut o vrajă şi a adormit tot palatul.
Feciorul împăratului vecin află misterul adormirii întregului palat şi
desfăcu vraja când se apropie de domnişoară şi o sărută.
* Desenează o scenă din poveste:
16
Capra cu trei iezi
17
Ion Creangă
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu
dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba
ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul".
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
- Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a
mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu
cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să
vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,

Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
- Da, mămucă, ziseră iezii.
- Pot să am nădejde în voi?
- Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari.
Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
- Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de
cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!
- Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi
Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi
trag zăvorul. Dar vorba veche: "Pereţii au urechi şi ferestrele ochi". Un
duşman de lup - ş-apoi ştiţi care? - chiar cumătrul caprei, care de mult
pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din
dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
18
"Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!... De i-ar împinge
păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş
jumuli!" Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe:

Mamei uşa descuieţi!
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu
demâncare.
- Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să
deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul
ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi
dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:
Mamei uşa descuieţi!...
- Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i
mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am
urechi! Mă duc să-i deschid.
- Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate
mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa! ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi?
- D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale
şi ulcioare, sărmana?
19
- Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume,
de când a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinea mult
şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici
şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar
frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuşti! iute sub un chersin: se-
nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe
dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!... Însă cel mare se dă după
uşă şi - să tragă, să nu tragă? - în sfârşit, trage zăvorul... Când iaca!... ce să
vadă? Ş-apoi mai are când vedea?... căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia
gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi
rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că
nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se
învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
- Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce
Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ... Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el
pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!
- Mă!... că mare minune-i şi astal.. dar nici acasă n-am de coasă... ia să
mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a
pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că chersinul a crăpat, ori cumătrul a
strănutat... Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păştea păcatul şi-l
mânca spinarea, sărăcuţul!
- Să-ţi fie de bine, nănaşule!
- A!...ghidi!ghidi!ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost?Ia vină-ncoace la
nănăşelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l fiocăieşte şi-l
jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Că toată pasărea pe
limba ei piere".
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi
ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn,
cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte
nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti,
de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai
mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul
20
din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe
a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.
- Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat!
Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei! Şi boceşte el
şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-
au căutat pe nas le-a dat.
Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a
mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu
dinţii rânjiţi, în fereşti.
- Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte
când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o
cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!... Ea
însă tot merge pân' la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală... şi cum
ajunge, şi începe:
Mamei uşa descuieţi!
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă - sare
iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de
sânge începe a-i spune:
- Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi. Mare foc şi potop au căzut pe
capul nostru!
21
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi
rămâne încremenită!... Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit
puţin în fire ş-a întrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai
mult şi iaca cineva s-aude bătând la uşă şi spunând:
Mamei uşa descuieţi...
- Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să
deschidă.
- Ş-atunci?...
- Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu sub chersin,
iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage
zăvorul!...
- Ş-atunci?...
- Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup,
se şi arată în prag!
- Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria
copilaşii niciodată?
- Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
- Ei las' că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, şi c-o
casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la
pastramă? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la
mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de
care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci,
cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte
că ai să-i scoţi fără coarne!
- Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii
că este o vorbă:"Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi iau sufletul."
Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să
mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, să nu cumva să te răsufii cuiva,
ca să prindă el de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău.
Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?
"Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu
cumătrului una de şi-a muşca labele!"
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.
22
- La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!... Ia, de-acu să-
ncepem fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru! Şi aşa
zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânecile, aţâţă focul şi s-apucă de
făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu
smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu
lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de
nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă ţărn[
şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru
lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe
cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru,
până ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă cu crucea
peste lup.
- Bună vremea, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici?
- Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura... apoi dă, nu ştii d-ta
că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine
acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună!
- Că ce fel, cumătriţă dragă?
- Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de
milă!
Numai văduvă să nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumătră!
- Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei,
mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De
aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să
te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi...
- Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la
nuntă.
- Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-
de-sus.
Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, prefăcându-
se că plânge.
- Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag
în lume tocmai de-aceea n-ai parte...
23
- Apoi dă, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi
face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.
- Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au
mai dus!
- Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei
mai tineri.
- Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?...
- Doamne, cumătră, Doamne! Oi face şi eu ca prostul... Oare nu cumva
nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-
am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un
băiat, să-l înveţe cojocăria. Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-
acasă la cumătra!
- Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra
groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat
Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul
nostru începe a mânca hâlpov; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele
întregi pe gât.
- Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai
făcut!
Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul
de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine,
nici mai rău, ca pentru cumătru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd?
Capra ţi-a venit de hac!
- Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n
mine!
- Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui
Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai
bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii.
- Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
24
- Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece
băieţelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum!
Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul
tău? Şi bine mi-ai mâncat iezişorii!
- Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă şi nu-ţi mai face
atâta osândă cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bineo mai
plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o
peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma
urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au
apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi
iezi, da' şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie!
Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut
bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe
mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună...
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o
şa ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-
am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus,
oameni buni, o mare şi gogonată minciună!
1. Ordonează imaginile după firul întâmplării:
25
2. Scrie în căsuţă câţi iezi are capra.
3. Încercuieşte cu roşu personajul care crezi că este pozitiv

şi cu negru personajul care crezi că este negativ.
26
Ursul păcălit de vulpe
Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte

întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la
marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să
poată găsi ceva de mâncare. Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de
dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la
vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de
sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
27
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând
că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul
vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice:
Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta
aici?! Tiii!... ce frumoasă
caţaveică am să fac nevestei
mele din blana istui vulpoiu!
Zicând aşa, apucă vulpea de
după cap şi, târând-o până la
car, se opinteşte ş-o aruncă
deasupra peştelui. Apoi strigă
la boi: "Hăis! Joian, cea!
Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-
ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge
peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum,
bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe
drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a
mânca, că ta...re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte
ai ! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar
nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa
de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i
avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum
se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre!
da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-
nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să
mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din
marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc,
fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să
scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din
marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...
28
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi
chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde
coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea
cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc
să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat
pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum
să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura
unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a
striga:
— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-
ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi
se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să
încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin
scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când
apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă,
că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu,
cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!" În zadar s-a năcăjit ursul, de-i
curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
1. Încercuiește imaginea din povestea citită
29
2. Aranjează imaginile în ordinea întâmplărilor:
30
Albă ca Zăpada
Fraţii Grimm
31
A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din
înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa sta într-un jilţ şi
cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa,
aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se
întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în
zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa
rămase încântată şi gândi în sinea ei: „Ce n-aş da să am un copil alb ca
zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca
zăpada, roşie în obraji ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădu
numele de Albă-ca-Zăpada ... După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul işi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de
frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul
capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de
câte ori se privea într-însa, nu uita s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai
adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trece tot mai
frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată: frumoasă ca
lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
Oglinda-i răspunse:
— Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e
mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi de pizmă
şi ciudă odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa
aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea
de ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi
ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc,
32
că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea, în cele din urmă
chemă un vânător şi-i porunci:
— Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa
ochilor!. Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci
plămânii şi ficatul netrebnicii! Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se
afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi
se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să
plângă în hohote şi să se roage:
— Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd
urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă! Şi
pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de
ea şi-i spuse:
— Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de
om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie
fiarele sălbatice! ..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi
mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă
pe acolo un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le
duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi
tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să
le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşita, şi era
atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci, ca şi când şi
de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar
putea găsi scăparea . . . Într-un sfârşit, începu să alerge şi gonea întruna peste
bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe
dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură
picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţa şi intră înauntru
să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de
curăţenie, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o
faţă de masă albă erau rănduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla
câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a
33
lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca
neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli căte un pic
din fiecare taler, ciupi câte o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte
o înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul
singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ,
dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia
ultimul pătuţ se nimeri să fie pe masura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte
pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate
la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndata
ce se făcu lumină în căsuţă, işi dadură seama că cineva străin cotrobăise
peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la
plecare. Şi atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic căuta în jur mai cu luare aminte şi pe dată văzu o mică
adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în patuţul meu? se minună el. Ceilalţi alergară într-o
goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de
Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi
34
cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi iîdreptară spre
Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e
copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să
doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în
patul fiecăruia, şi aşa trecu noaptea. Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada
deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei
se arătară prietenoşi şi incepura s-o intrebe cu blindete:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
— Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr totul: cum maică-sa vitregă
a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum
gonise toată ziulica prin pădure, pâna ce dăduse peste casuţa lor. După ce o
ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
— Dacă te învoieşti să vezi de gospodaria noastră, să găteşti, să faci
paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi
curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
— Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci
rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii
plecau ăn munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau
seara acasă, găseau maâcarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea
singură-singurică şi, din această pricina, piticii cei buni avuseseră mereu
grijă s-o povăţuiască:
— Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la
noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în
casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei
ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă femeie de pe lume. Şi într-o zi,
apropiindu-se de oglindă, o întrebă :
— Oglindă din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Atunci
oglinda îi răspunse:
35
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n
munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi Şi-i mult, mult mai
frumoasă!...
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu
minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada
era încă în viaţă.
Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o
piardă din nou căci, atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată
împărăţia, pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În
cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faşa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătâiăa
negutatoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască. Schimbată astfel
la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa
căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare! Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o
privire pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă negutatoreasa. Cingători
de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă. „Se vede cât de
colo că-i femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să n-o las
înăuntru! Că doar n-o fi foc!..." Trase zăvorul, o pofti să intre şi-i cumpără
cingatoarea cea frumoasă.
— Vai, ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea,
aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada n-avea de
unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea.
Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie
răsuflarea şi căzu jos ca moarta.
— Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa
şi o sterse repede pe uşa.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pitici. Şi cum se
mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând
la pământ, fără simţire, de parc-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând
cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla
iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte
s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
36
— Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împarateasă. Fereşte-
te, barem, de-acu încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu
suntem noi acasă! Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la ini-
mă nici nu aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la
oglindă şi-o întrebă:
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n
munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i
năvălşste tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în
ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica
asta!... „Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără greş, ca să-
ţi vin de-a bine-lea de hac!"
Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri
un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi lua înfăţişarea unei
bătrâne gârbovite de ani. Şi iaraşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte
pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşa şi strigă:
— Marfă bună de vânzare, marfă bună! Albă-ca-Zăpada căta afară pe
geam şi spuse:
— Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa? ... Şi scoţând pieptenele
cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu
pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se
învoiră din preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino încoa la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată
ca lumea!... Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă
pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi
începu să lucreze prin toate madularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi
biata copilă căzu jos, fără viaţă.
— Acu s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea
haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei
negru clocotea de-o bucurie drăcească. Dar spre norocul fetei, înserarea
37
coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndata ce-o văzură pe Albă-
ca-Zăpada zăcând fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la
cale şi, cercetind copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l
smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit
numai niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa, piticii o
sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai deschidă uşa nimănui,
fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
In ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi, asezindu-se în faţa
oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsa-n
munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai
frumoasă! . . .
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de
minie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei
cu preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca
picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plmădi un măr
otrăvit. La înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte,
şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l
mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu
mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul,
împărăteasa işi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel,
trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte
pitici. Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastra şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii !
— Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă domnului, găsesc eu
muşterii pentru merele mele! Da până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i
pe bani!. . .
— Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am
voie să primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? . . . strecură ea, cu viclenie,
întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta
rumena maninc-o tu, iar pe cealaltă oi manca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu mestesug făcut, că numai partea cea rumenă
era otrăvită. Alba-ca-Zapada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr,
şi, când o văzu pe ţărancă muscând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând
38
mâna pe fereastră, luă jumtatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât
o îmbucătură, că şi căzu jos fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de
fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
— Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu
piticii n-or mai putea să te învie! ...
Plecă de acolo cât putu de repede şi, când ajunse la palat, întrebă iar
oglinda:
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
— Măria ta e cea mai frumoasă din intreaga ţara!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită
o inimă pizmaşă. În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe
Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii.
O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi
desfacură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin dar totul fu
zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! . . .
Atunci o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră
amar şi-o jeliră trei zile încheiate.
Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă
s-ar fi aflat doar în somn, şi-n obraji a.vea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna,
aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
— Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi
mare păcat! . . . grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură
un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea. O
culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum
şi că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l
asezară acolo, şi de fiecare dată rămânea câte unul de veghe. Vietăţile
pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un
corb, şi-n urma acestora, o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă,
multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita ei
frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie
ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea
şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
39
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi
pe frumoasa Albă-ca-Zăpada şi citi ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi
cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga
pe pitici:
— Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
— Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împarat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi
ardoare:
— Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu
mai pot trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti
mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră
sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe
umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă că unul dintre
slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii,
bucăţica de măr pe care o înghitise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O
clipită doar să fi trecut şi domniţa deschise ochii, ridică usurel capacul
sicriului şi se scul în capul oaselor. Şi era din nou vie., de parcă s-ar fi trezit
tocmai atunci din somn.
— Vai, doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i
spuse:
— Cu mine eşti, cu mine! ...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adăugă :
— Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi, de te-ai învoi să mă
însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag . .. Porni
împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel
de rudă . . . După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat
de oglindă şi a întrebat-o:
40
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasa eşti, craiasa, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă! ...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca
scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de
îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi
să meargă la nuntă, dar, se gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra
împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi,
recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă. ca o mumie.Spaima
pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea
văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să
se privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se
pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de
atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva
despre soarta ei.
Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul
împărat, şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele
noastre ...
41
1. Arată prin steluţe câţi pitici sunt:
2. Din câte cuvinte este format numele personajului din

imagine? Scrie cifra.
3. Aşează tablourile în ordinea desfăşurării întâmplării:
42
1. Colorează imaginea.
43
Scufiţa Roşie
Fraţii Grimm
A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de

cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce
daruri să-i mai facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare
bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci
Scufiţa Roşie.
Într-o zi, mama sa îi zise :
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta
de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea or s-o ajute
să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala
şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi,
ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai
aleagă ? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună
dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele !
— Aşa am să fac ! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la plecare.
Bunicuţa locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de
sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce îi ieşi lupul
înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel
când îl văzu.
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule!
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie ?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
— Cozonac şi vin.Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii,care-
i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da' unde şade bunica ta, Scufiţă Roşie ?
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi
sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul pe
care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
44
Lupul îşi zise în sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe
cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie
să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi
începu să-i spună cu glas mieros :
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi
tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce
cântă păsărelele!... Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la
şcoală şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta
veselie!...
Scufiţa Roşie ridică privirea şi, când văzu cum jucau razele soarelui
printre crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase
care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: „Mare bucurie i-aş face
bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că
nu mi-e teamă că am să întârzii!"
Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea
de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi
zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegînd
margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide
uşa, bunicuţă!
— Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica. Că eu mă simt slăbită şi nu mă
pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul
bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi
puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea
duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni
degrabă spre căscioara din pădure. Şi, nu mică îi fu mirarea, când văzu uşa
dată de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de
ciudat, încât îşi spuse: „Vai, doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de
45
frică ?... Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"Şi, fără să
mai aştepte, strigă :
— Bună dimineaţa !
— Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte.
Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare
atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţă, da' de ce ai urechi atât de mari ?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochii atât de mari ?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari ?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură ?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o înghiţi
pe biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l
somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă
ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi
spuse : „Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă
şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân!
izbucni vânătorul. De cînd te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte:
„Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate că aş mai putea s-o scap !"
Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului
adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind
scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi
strigă:
46
— Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului!
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai
răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele
burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât
de greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă
cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar
Scufiţa Roşie gândind în sinea ei, parcă mustrîndu-se, îşi zise : „De-acu'
înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin
pădure, ci o să ascult de poveţele mamei !"
47
Colorează imaginea din poveste
48
POVESTEA SFÂNTULUI NICOLAE
Sfântul Nicolae se trăgea dintr-o familie bogată şi a devenit

binecunoscut pentru ajutoarele pe care le împărţea celor nevoiaşi. Putea fi
deseori văzut, îmbrăcat în roşu şi alb, robă de episcop, călare pe un măgar şi
înmânând daruri copiilor.
În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae.
În secolul XI, rămăşiţele sale au fost depuse într-o biserică din oraşul italian
Bari. Aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac
daruri.
De sute de ani, copiii îl aşteaptă în noaptea de 5 spre 6 decembrie pe
Sfântul Nicolae, ca sa le umple ghetuţele cu daruri. Sfântul acesta călătoreşte
prin văzduh, urmat de un măgărus încarcat cu două coşuri: unul umplut cu
bomboane şi alte dulciuri, iar altul plin cu nuiele. Îşi lasă măgarul lângă
coşul de pe acoperiş şi coboară…fiecare copil trebuie să-şi pună lângă uşă
sau lângă cămin pantofiorii. Apoi, sfântul apare în persoană. El are o barbă
lungă, albă, din cânepă. Se sprijină in cârje şi este înfăşurat într-o mantie.
Uneori stă de vorbă cu copiii şi îi întreabă dacă au fost cuminţi, apoi le
dăruieşte, după caz, dulciuri şi jucării, iar uneori nuiele.
Dar cine a fost Sfântul Nicolae? El a fost un episcop ce a trăit în secolul al
IV- lea şi ale cărui rămăşite pământeşti au fost transportate mai târziu la
Bari, în Italia. Se ştiu puţine despre viaţa lui, dar legenda a făcut din el unul
din sfinţii cei mai miraculoşi. Este protectorul prizonierilor, al marinarilor
prinşi de furtuna, al recoltelor, al tinerilor şi al copiilor.
Se zice că in timpul cruciadelor, l-a salvat de la moarte pe, scoţându-l
miraculos din închisoare pe un cavaler nevinovat, făcând să i se rupă
cătuşele de la mâini ăi de la picioare.
În alt loc, un tată năcăjit că nu-şi poate scoate familia din mizerie era
să-şi vândă copiii, dar Sfântul Nicolae, înduioşat, a aruncat trei pungi cu
galbeni în casă. Din întâmplare una dintre pungi s-a oprit tocmai într-o
gheată care era pusă la uscat. Astfel s-a născut obiceiul de a pune ghetele la
uşă. În schimbul darurilor, copiii trebuie să fie cuminţi, să se roage, să înveţe
bine. Dacă nu, nuiaua intră în funcţiune. În cazul în care copiii sunt şi răi
peste măsură, pedepse şi mai grele îi aşteaptă: sunt luaţi de la părinţi ăi
49
trimişi în marea familie a lui Bau-Bau, a lupilor bruni, a monştrilor
întunericului.
50
Povestea lui Moş Crăciun
Cândva, de mult, la marginea unui oraş, trăia un meşter bătrân care
făcea jucării. Tot anul meşterea la ele cu dragoste şi răbdare. Erau minunate
jucăriile şi nu semănau una cu alta.
În Ajunul Crăciunului, bătrânul meşter pleca prin oraş să-şi vândă
jucăriile. Oamenii din acel oraş nu erau prea bogaţi. Meşterul le vindea
jucăriile pe mai nimic.
Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii
să se bucure, după datină, în dimineaţa de Crăciun. Până într-un an în care ...
Meşterul vânduse toate jucăriile şi se întorcea spre casă. La marginea

oraşului s-a oprit să privească pe o fereastră. Ştia că acolo locuieşte o familie
săracă şi se întreba ce jucării or fi primit copiii din casa aceea.
Trei copii visau cu voce tare:
- Dacă am avea un soldăţel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns...
- Ne-am juca împreună şi nu ne-am certa niciodată pentru el. Bătrânul
ştia că nu i-a mai rămas nici o jucărie şi tare ar fi vrut să le dăruiască măcar
una. Dar ce minune! Tocmai un soldăţel de plumb răsărise, nu se ştie de
unde, în fundul sacului. Şi, astfel, dorinţa celor trei fraţi sărmani s-a
îndeplinit.
În drum spre casă, bătrânul gândea: „Aş vrea să pot face atât de multe
jucării, încât să dăruiesc câte una fiecărui copil din lume, dar mai ales celor
sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Şi cum mergea aşa, pe gânduri,
văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi trişti.
- Sărmană făptură, ce te doare ?

Se pare că puiul de căprioară se rănise la un picior. Cum a ştiut şi cu
ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat rana şi l-a ajutat să se ridice.
Atunci făptura aceea gingaşă i-a vorbit cu glas limpede ca de copil:
- Acum văd că ai o inimă bună. Dorinţa ta se va împlini.

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată purtată în zbor de nişte reni
minunaţi.
51
Şi bătrânul s-a înălţat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de
basm. Chiar şi straiele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în nişte straie
neobişnuite de culoare roşie.
N-ar fi putut spune cât şi pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un
târziu, a simţit cum coboară lin într-un ţinut înzăpezit, unde îl aştepta o
căsuţă cu ferestrele luminate. O mulţime de pitici ca şi cei din poveşti l-au
întâmpinat bucuroşi.
Piticii erau harnici şi îndemânatici, gata să se apuce de treabă.
Materiale se găseau din belşug, căci, nu se ştie cum, se înmulţeau mereu şi
nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meşter priceput îi îndruma pe pitici şi
împreună făceau jucării, mereu mai multe şi mai frumoase. Pentru fiecare
copil din lume, jucăria pe care şi-o doreşte.
În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă, ei aduc vestea
minunată a naşterii Domnului şi urează un an bun şi îmbelşugat.
Târziu, când noaptea se lasă, copiii se culcuşesc în pătucurile lor. În
urechi le mai sună încă zvonul de colinde: „O, ce veste minunată...”. Apoi
adorm şi visează...
Dar, oare, vis să fie ?
Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în
dimineaţa de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are
margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar după numele sărbătorii, copiii
i-au pus numele Moş Crăciun şi aşa a rămas până astăzi.
De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toţii în jurul
mesei încărcate cu bunătăţi, nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moşul are
grijă de ei o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu.
1. Interpretaţi un cântec potrivit pentru Moş Crăciun.
52
1. Desenaţi pe reţeaua de mai jos chipul moşului, ajutându-vă de model:
2. Interpretaţi un cântec potrivit pentru Moş Crăciun.
3. Cereţi lui Moş Crăciun, într-o scurtă scrisoare, să vă aducă

ceva sau să vă împlinească o dorinţă.
53
Mos Ger si feciorul sau Gerulet
Poveste populară lituaniană
54
Avea Moş Ger un fecior nemaipomenit de lăudăros. Ce-şi zice
odată flăcăiaşul: “A îmbătrânit tăticu şi nu mai face treabă ca lumea. Să
mă lase pe mine, care sunt tânăr şi voinic. Când i-oi răzbi eu pe oameni
cu frigul, o să îngheţe şi sufletul în ei. N-o să aibă scăpare! Pe nici unul
n-am să-l iert!”
Porneşte Geruleţ la drum şi vede o căruţă trasă de un căluţ –

pepenaş, nu alta. Iar în căruţă – un grăsan de bogătan, înfofolit în blănuri
şi cu picioarele învelite cu covor. Pe Geruleţ îl pufni râsul: “Degeaba te-
ai înfofolit, că de mine tot nu scapi!” Şi se apucă să-l necăjească pe
bogătan: se băga sub covor, i se strecura pe mâneci, după guler, îl ciupea
de nas. “Dă-i bici – porunci bogătanul vizitiului – că îngheţ! Iar Geruleţ îl
hărţuieşte şi mai rău, îl ciupeşte şi mai tare de nas, îi taie răsuflarea, îi
înţepeneşte mâinile şi picioarele.” Bogătanului i-a pierit glasul, de rău ce
îngheţase. Când a sosit la conac, l-au scos din căruţă mai mult mort decât
viu.
Iar Geruleţ vine într-un suflet la taică-său şi începe să se laude: “Ce

zici de mine? Uite prin ce blănuri am răzbit! Sloi de gheaţă l-am făcut pe
bogătan!”
“Asta nu-i mare lucru! grăi Moş Ger, zâmbind în barbă. Uite colo
un ţăran, cu cojocul rupt, care se duce cu sania lui, trasă de o mârţoagă, la
pădure, după lemne. Pe ăsta de-l răzbeşti, o să zic şi eu că eşti grozav!”
Când a ajuns în pădure, ţăranul se apucă să doboare copacii. Geruleţ

îl prindea de braţe, de picioare, i se strecura după guler… Ţăranul izbea
mai vârtos şi până la urmă s-a încălzit atât de tare, că şi-a scos mănuşile.
Lui Geruleţ atât i-a trebuit: “Mă bag, zice, în mănuşile omului şi le
fac ca de gheaţă. Atunci să-l văd!” Se piteşte Geruleţ într-o mănuşă, iar
ţăranul îi dă înainte, nu se încurcă.
A încărcat ţăranul sania cu vârf şi-şi spuse: “E timpul să mă întorc

acasă.” Dar când să-şi pună mănuşile – parcă ar fi de tablă. Geruleţ râde
în sinea lui: “Până aici ţi-a fost!”
55
Ţăranul apucă zdravăn toporul şi prinse a bate cu sete mănuşile cu
muchia acestuia, ca să le înmoaie. “Aoleu!” se văita Geruleţ, la fiecare
lovitură. Abia reuşi să scape.
Cu sania plină de lemne, ţăranul porni spre casă, îmboldindu-şi

calul la drum. Iar Geruleţ veni la taică-său, oftând din rărunchi şi abia
târându-şi picioarele
Când îl văzu Moş Ger,îl întrebă: „Ce ai, fătul meu, de nu te ţin
picioarele şi te vaiţi de mi se rupe inima?” „Mi-a scos sufletul ţăranul
acela, se căină Geruleţ, şi pe de-asupra, m-a şi cotonogit!”
Bătrânul îşi ascunse un zâmbet în colţul gurii şi grăi sfătos: „Să-ţi

fie de învăţătură, băiete! Pe trântor îl dovedeşti repede, dar omului
vrednic nu-i poţi veni de hac! Munca îi ţine de cald!”
1. Transcrie următorul text:

Omul cară multe lemne. La car, el are numai un cal.
56
Celălalt om are inima rece. Conacul lui e tare mare!
2. Ordonând următoarele cuvintele, vei descoperi un proverb:

mare, Lenea, cucoană, e.
3. Desenează un personaj / o scenă din povestea citită !
Locul cel mai bun

de Victor Sivetidis
57
Sandu şi Florin plecarǎ sǎ cumpere bilete la teatrul de pǎpuşi.Sandu
fugi înainte, dădu la o parte pe cei din faţă şi spuse cu ifos casierei :
- Vreau cel mai bun loc la spectacolul de azi!
Casiera îl privi lung, stǎtu câteva clipe pe gânduri, apoi îi rǎspunse:
- Stai deoparte. Am sǎ-ţi fac rost de un loc foarte bun.
Dupǎ un timp sosi şi Florin. Acesta îşi aşteptǎ rândul şi când ajunse la
ghişeu , rosti politicos:
- Vǎ rog sǎ-mi daţi un bilet la spectacolul de acum.
Casiera rupse douǎ bilete, apoi îl chemǎ şi pe Sandu, cǎruia îi spuse:
-Uite, am gǎsit pentru dumneata cel mai bun loc. Ai sǎ te aşezi lângǎ
bǎieţelul acesta care ştie sǎ vorbeascǎ frumos.
Vocabular:
ifos=înfumurare, mândrie.
ghişeu= ferestruicǎ în uşa sau peretele unui birou, prin care casiera
vinde bilete şi încaseazǎ banii.
1.Desparte în silabe:
bilete-______________ ghişeu-______________
casiera-_____________ rupse-_______________
spectacol-________________ politicos-_____________
2.Rǎspunde la întrebǎri:
De ce a fugit Sandu înaintea lui Florin?
_______________________________________________________
58
A primit imediat locul cerut? De ce?
_______________________________________________________
Ce i-a spus casiera lui Sandu?

_______________________________________________________
Locul primit de Sandu a fost cel mai bun?

_______________________________________________________
3.Formuleazǎ propoziţii cu cuvintele: ifos, casierǎ, prieten .

___________________________________________________________
___________________________________________________________
_____________________________________________________
4.Spune care este pǎrerea ta despre Sandu. Motiveazǎ !

___________________________________________________________
___________________________________________________________
___________________________________________________________
___________________________________________________________
5. Alege dintre proverbele de mai jos pe cel care se

potriveşte lecturii:
Vorba multǎ sǎrǎcia omului.
Cine are carte , are parte!
59
Vorba dulce mult aduce!
Pentru cǎ ai fost harnic, meriţi un moment de relaxare…
TEXTE PENTRU EXERSAREA LECTURII

INDIVIDUALE
La sanie
60
Cerul era acoperit cu nori. Ieri a nins. Omătul e rece. Pe omăt alunecă
sania. Ticu vine la mine. El are o sanie nouă. Ne suim pe sanie. Alunecăm cu
ea pe omătul mare. Soarele moaie omătul. Noi plecăm acasă.
Vara mea
61
Didina e vara mea. Ea are o ie nouă. E cu-sută cu cu arnici de culoare
verde. Are paiete mici colorate. Eu am o maramă mare. Ea ia marama mea.
O pune pe cap. Se uită la mine. Vine mama. Ea ne dă dude coapte.
- Ce dude mari! spune Didina.
Tocul meu
62
Eu am un toc nou. E mic. Capacul e maro. Are cerneală multă. Eu
scriu cu el temele. Sora mea se uită la mine. Eu vreau să scriu cu el o
poveste. Povestea e cu un pitic. Carmen cere tocul meu. Ea scrie o scrisoare.
Eu privesc. Am un toc minunat.
Ceasul
63
Tata are un ceas mare. E ca un cerc. Sticla acoperă acele. Are o curea
lată.
- Tată, aş vrea şi eu un ceas ca al tău.
- Aşteaptă să mai creşti!
După vulpe
64
Doi dulăi au plecat după vulpe.Pe drum au dat peste un pod rupt.
-Oare vulpea a trecut pe pod ?
Ei au adulmecat urmele. Urmele cumetrei se pierdeau pe potecă.
Te prindem cumatră ! Descoperim noi unde ai dus păsările din curte !
La cumpărături
65
Eu am mers la cumpărături. Sora mea e cu mine. Noi am cerut banane,
portocale şi ananas . Am plătit nouă lei. La alimentara am cumpărat un corn,
unt, salam. Acasă am pus totul pe masă.
La munte
66
Eu am mers cu tata şi Lăbuş la munte. Acolo era aer curat. Pomii
aveau ramuri multe. Pe ramuri stăteau păsărele. Ele ciripeau vesele. Am
urcat pe cărarea mică. Printre copaci erau ciuperci. Am cules multe. Acasă
am povestit mamei cum e la munte. La vară voi pleca iar la munte.
Parodii... pentru copii
67
CAPRA CU TREI IEZI SCUFIŢA ROŞIE
“Altă noutate “Azi vă spun o veste

Cine vrea să creadă: Cu Scufiţa Roşă:
Capra cu trei iezi A-nvăţat karate
Are şi o iadă. Şi poartă sacoşă.
Într-una din zile Iar bunica ei,

Nu a fost cuminte Nici nu mă mai mir,
Şi, făcând pe lupul, A cumpărat puşcă
Şi-a pilit un dinte, Şi merge la tir.
Dar s-a infectat, Lupul când le vede,

Lucru foarte trist, Stă înmărmurit;
Şi-a plecat cu fraţii Cu aşa sportive,
Fuga- la dentist. Nu e de glumit!…”
Ea, să se trateze,
Ei, cu alt motiv;
Să-şi facă din vreme
Control preventiv.”
(Nicolae Tache)
GHICITORI DESPRE POVEȘTI
68
Capra asta e cât zece
Nici un lup nu o întrece
Dintr-o sută poţi s-o vezi
Că e ........................
Ursul ăsta ,măi Ilie

Este tare necăjit
Fiindcă toată lumae ştie
Că e ..........................
Toţi motanii vor să-nveţe

Şoriceii de mâncat,
Numai el e-n mari ospeţe,
Că-i ...........................
Pus pe lacoma băbuţă
69
Un cocoş trecu prin ani
Cu năstruşnica-i punguţă
În care erau..................
De e cuc,atunci greşesc
Ar fi cuc, da-i armenesc
Ar fi ceas şi nu-i.Dar ce-i?
Este .................
La bunicuţa a plecat
Ca să-i ducă de mâncat
Dar pe drum s-a întâlnit
Cu lupul cel neisprăvit.
Ea la bal s-a stecurat

Ca să-l vadă pe-mpărat
Dar pantoful i-a scăpat
Şi prinţul l-a recuperat.
ION CREANGĂ
Un elev:
70
Atenţiune, vă rugăm!
Astăzi, la serbare, spunem ghicitori.
Am mai spus de multe ori,
Dar acum care ghiciţi
Veţi fi răsplătiţi!
(cu aplauze)
O elevă:
Te rog să- mi dai voie
Şi voi explica
În ce fel vom proceda.
Vi se cere doar atât:
S- ascultaţi cu luare- aminte,
Căci din ghicitoare
Spunem numai începutul,
Cerând de la voi, pe urmă,
Să ghiciţi sfârşitul.
Un elev:
Înţeleşi fiind acuma,
Putem să tragem cortina!
O elevă:
Fiţi numai ochi şi urechi:
71
….Un povestitor mai vechi
Ce- a scris mult pentru copii,
Cine credeţi că o fi?
Vă mai spun că viaţa- ntreagă
Cartea i- a fost tare dragă!
Este……………………….
Cei din sală:

ION CREANGĂ
Un elev:
Tuturor li- e cunoscut,
Dar ştiţi unde s- a născut?
Iarăşi nu- i greu să ghiceşti,
Este satul………………….
Cei din sală:
HUMULEŞTI
O elevă:
Titlul unei cărţi ce- a scris
Încearcă să- ţi aminteşti.
Este……………………
Cei din sală:

POVEŞTI
Un elev:
72
Mai e una, cine- o ştie?
Este………………….
Cei din sală:

AMINTIRI DIN COPILĂRIE
O elevă:
Cine- şi aminteşte- ndată
O poveste fermecată
Cu eroi ceau colindat
Pân- la Verde Împărat?
E vorba de…………….
Cei din sală:
HARAP ALB
Un elev:
Dar povestea cu cocoşul
Ce a luat de la boier
Galbeni şi cirezi de vaci
Să le dea celor săraci?
Acel cocoş năzdrăvan
E din…………………
Cei din sală:

PUNGUŢA CU DOI BANI
O elevă:
73
În căsuţa din pădure,
Cu cei trei „copii” ai ei,
Lupul rău le- a dat de urmă.
Şi s- a dus, cu glas schimbat,
La uşă de a cântat…
Ce- a mai fost, te minunezi
Citind……………………...
Cei din sală:

CAPRA CU TREI IEZI
Aici se poate cânta cântecul „Capra cu trei iezi”.

Un elev:
În care din „Amintiri”
Nică lasă treburi baltă,
Spre Ozana se îndreaptă,
Dar se- ntoarce cam…. spăşit
Şi de baie lecuit?
Cred că aţi ghicit îndat
E fragmentul…………….
Cei din sală:

LA SCĂLDAT
O elevă:
74
Dar ceasornicul din tei,
Dus la târg pe câţiva lei,
De s- a supărat tot satul
Că nu- i auzea cântatul?
Hai, ghiciţi acuma, ce- i?
Este……………………..
Cei din sală:

PUPĂZA DIN TEI
Aici se poate cânta cântecul „Pupăza din tei”.
Un elev:
Bravo! Bravo! Foarte bine! (aplaudă în timp ce recită)
O elevă:
Premiul, deci, vi se cuvine
Până data viitoare
Când ne- om întâlni cu toţii
La o nouă serbare,
Rog frumos întrega sală
Să aplaude cu mine
Şi pe cei ce au ştiut,
Şi pe noi, de v- a plăcut!
APLAUZE
URSUL PACALIT DE VULPE

-SCENETA-
75
POVESTITORUL:
Era odată o vulpe vicleană ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă
după hrană şi nu găsise nicăieri. Unde eşti, roşcato?
VULPEA:
-Auăleu, îmi ghiorăie maţele, scârţ-scârţ! Dar ce se aude? Tot scârţ-scârţ? E
un car cu boi şi un ţăran. Carul e plin cu peşte! Vai, ce-mi place peştele! Să
vezi ce-l păcălesc eu pe ţăran. Mă prefac moartă. Linişte!
( se intinde la pământ)
ŢĂRANUL:
- Un vulpoi mort? Uau, ce blană are! Ce frumoasă haină îi voi face
nevestei mele din blana vulpoiului! Ia să-l arunc în car, deasupra
peştelui! Tare se va bucura nevastă-mea!
POVESTITORUL:
Când se vede vulpea în carul plin cu peşte, deschide ochii şi începe a
arunca în drum câte un peşte, pe furiş. Când isprăveşte treaba, hoaţa sare
încetişor din căruţă şi începe a căra peştele la vizuină.
VULPEA:
-Ce de peşte am acum! Hâm, dar ce gustos este!
(intră ursul)
URSUL:
-Bună masă, cumătră! Dar ce mult peşte ai! Da-mi şi mie, că taare mi-i
poftă!
VULPEA:
-Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre urs! Dacă vrei să mănânci peşte, du-te
şi-ţi moaie coada-n baltă, cum am făcut eu, şi vei scoate de două ori mai
mult!
URSUL:
76
-Vai, ce poftă mi-ai făcut! Îmi lasă gura apă! Învaţă-mă cum să prind peştele,
că eu nu ştiu...
VULPEA:
-Uite, hai la balta asta, vâră-ţi coada în apă şi stai toată noaptea nemişcat,
până la ziuă. Ai priceput?
URSUL (arătându-şi coada stufoasă):
- Să vâr coada mea cea lungă în apă? N-am să mor de frig? Că e un ger
cumplit!
VULPEA:
- Nuu, Moş Martine! Moaie iute coada în apă, că vine întunericul...
POVESTITORUL:
Ursul îşi băgă coada în apa rece, care îngheaţă, prinzând-o ca într-un
cleşte. Dar de la o vreme, ursul nostru nu mai poate de durere şi de frig.....
URSUL:
- Aoleu, ce tare mă ustură coada şi ce ger năprasnic! Nu mai pot! Cred
că mi s-au prins de coadă toţi peştii din baltă, că prea atârnă greu... Nu
mai stau, îmi ajunge!
POVESTITORUL:
Şi când smuceşte o dată cu toată puterea, în loc să scoată peştele mult
dorit, ursul rămâne fără bunătate de coadă.
URSUL:
- Ah, ce durere! Tare mă ustură! Vai, unde-i coada mea? Ia stai!
Şmechera m-a păcălit! Lasă că-i arăt eu ei! Am s-o bat, de n-o să mă
uite niciodată!
( ursul merge lângă vizuina vulpii)
URSUL:
- Mi s-a rupt coada cea frumoasă! Unde-i peştele ce mi l-ai promis?
VULPEA:
- S-a rupt din vina ta, cumetre! Ai fost prea lacom! Hihihi!
URSUL:
77
- M-ai păcălit şi-o să te bat până o să strigi şi tu ca mine: au! aoăleu!
VULPEA:
- Asta doar dacă încapi în scorbură, că eşti cât un munte, prostule!
Ursul:
- Ce-ai spus? Ei lasă că-ţi vin eu de hac! Te prind eu cu cârligul ăsta!
VULPEA: (cînd ursul apucă piciorul vulpii)
- Trage, nătărăule, că tragi de copac!
(când ursul apucă de copac)
- Văleu, cumetre, nu trage, că-mi rupi piciorul!
POVESTITORUL:
Ursul s-a chinuit s-o prindă pe vicleană, dar n-a reuşit s-o scoată din
vizuină.
URSUL: (aruncă cârligul)
-Mă las păgubaş. Plec sa-mi îngrijesc ciotul de coadă rămas, că tare mă mai
doare! Aoleu, codiţa mea!
VULPEA:
-Ai plecat, nătăfleţule? Pune-ţi de-acum ardei iute pe rană, că tare prostuţ te-
a mai făcut Dumnezeu! Auzi-ţi, oameni buni, credea că peştele se prinde cu
coada! Prostuţul!
POVESTITORUL:
Ei, dragii mei, de atunci a rămas ursul fără coadă! Tot de pe vremea
aceea trăiesc vulpea şi ursul în mare duşmănie. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-
am spus povestea mea.Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare şi
gogonată minciună!
CUPRINS
78
1. Argument 3
2. Cei trei purceluși – Serghei Mihailov 5
3. Corăbioara – V. Suteev 8
4. Punguța cu doi bani – Ion Creangă 10
5. Frumoasa Adormită – Frații Grimm 15
6. Capra cu trei iezi – Ion Creangă 17
7. Ursul păcălit de vulpe – Ion Creangă 27
8. Albă-Ca-Zăpada – Frații Grimm 31
9. Scufița Roșie – Frații Grimm 43
10. Povestea Sfântului Nicolae 48
11. Povestea lui Moș Crăciun 50
12. Moș Ger și feciorul său Geruleț 54
13. Locul cel mai bun – Victor Sivetidis 57
14. Texte pentru exersarea lecturii individuale 60
15. Parodii…pentru copii 67
16. Ghicitori despre povești 68
17. Ion Creangă – scenetă 70
18. Ursul Păcălit de vulpe – scenetă 75
79

Invitatie La Lectura

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Invitatie La Lectura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Argument

Limbajul copilului se realizează pe baza unui sistem de reguli

Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu

Colorează imaginile din poveste

Punguţa cu doi bani

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un

iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot

2. Scrie sub imagini cifrele care aratǎ ordinea în care s-au

* Desenează o scenă din poveste:

Trei iezi cucuieţi,

Trei iezi cucuieţi,

1. Ordonează imaginile după firul întâmplării:

3. Încercuieşte cu roşu personajul care crezi că este pozitiv

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte

1. Încercuiește imaginea din povestea citită

2. Din câte cuvinte este format numele personajului din

3. Aşează tablourile în ordinea desfăşurării întâmplării:

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de

Sfântul Nicolae se trăgea dintr-o familie bogată şi a devenit

Meşterul vânduse toate jucăriile şi se întorcea spre casă. La marginea

- Sărmană făptură, ce te doare ?

- Acum văd că ai o inimă bună. Dorinţa ta se va împlini.

1. Interpretaţi un cântec potrivit pentru Moş Crăciun.

2. Interpretaţi un cântec potrivit pentru Moş Crăciun.

3. Cereţi lui Moş Crăciun, într-o scurtă scrisoare, să vă aducă

Porneşte Geruleţ la drum şi vede o căruţă trasă de un căluţ –

Iar Geruleţ vine într-un suflet la taică-său şi începe să se laude: “Ce

Când a ajuns în pădure, ţăranul se apucă să doboare copacii. Geruleţ

A încărcat ţăranul sania cu vârf şi-şi spuse: “E timpul să mă întorc

Cu sania plină de lemne, ţăranul porni spre casă, îmboldindu-şi

Bătrânul îşi ascunse un zâmbet în colţul gurii şi grăi sfătos: „Să-ţi

1. Transcrie următorul text:

2. Ordonând următoarele cuvintele, vei descoperi un proverb:

3. Desenează un personaj / o scenă din povestea citită !

Locul cel mai bun

Ce i-a spus casiera lui Sandu?

Locul primit de Sandu a fost cel mai bun?

3.Formuleazǎ propoziţii cu cuvintele: ifos, casierǎ, prieten .

4.Spune care este pǎrerea ta despre Sandu. Motiveazǎ !

5. Alege dintre proverbele de mai jos pe cel care se

Pentru cǎ ai fost harnic, meriţi un moment de relaxare…

TEXTE PENTRU EXERSAREA LECTURII

- Ce dude mari! spune Didina.

Parodii... pentru copii

“Altă noutate “Azi vă spun o veste

Într-una din zile Iar bunica ei,

Dar s-a infectat, Lupul când le vede,

GHICITORI DESPRE POVEȘTI

Ursul ăsta ,măi Ilie

Toţi motanii vor să-nveţe

Pus pe lacoma băbuţă

Ea la bal s-a stecurat

Cei din sală:

Cei din sală:

Cei din sală:

Cei din sală:

Cei din sală:

Aici se poate cânta cântecul „Capra cu trei iezi”.

Cei din sală:

Cei din sală:

URSUL PACALIT DE VULPE

S-ar putea să vă placă și