Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURSUL I
Mecanisme de acţiune.
Factorii fizici naturali şi artificiali produc modificări de reactivitate locală,
regională şi generală. Intervenţia lor este urmată de reacţii
neuro-endocrino-metabolice care pun în circulaţie factori biologici activi
de tipul mediatorilor chimici, cataboliţilor acizi, hormonilor locali şi
generali. Se poate aprecia că factorii fizici
stimulează organismul in eliberarea mijloacelor proprii de acţiune
pentru restabilirea homeostaziei.
Cercetări ale ultimului deceniu au elaborat conceptul asupra capacităţii celulei
secretoare, neuronul, de a produce o gamă mare de substanţe chimice cu rol
semnalizator şi reglator. Existenţa neuromediatorilor de natură colinergică,
adrenergicâ, histaminergică, serotoninergică la nivelul sinapsei precum şi a
cotransmiţătorilor şi a mesagerilor de ordinul al doilea asigură o activitate sinaptică
modulată adecvată momentului organismului
Reacţiile locale sunt reglate şi de activitatea receptorilor presinaptici
(autoreceptori) prin fenomene de feed-back pozitiv şi negativ.
Sistemul endocrin difuz, paracrin sau APUD răspunzător de hormoni locali,
reprezintă un alt mecanism care dă credit influenţelor pe care le exercită
balneofizioterapia.
Organe cu rol endocrin sunt considerate tubul digestiv, rinichiul, creierul,
plămânul.
Un sistem care intervine în modularea reacţiilor neuro-endocrine, metabolice a
reacţiei de stress în general şi a durerii în particular este reprezentat de peptidele
opioide (endorfine, enkefaline, dimorfine). Endorfinele şi enkefalinele secretate de
hipofiza anterioară au rol în combaterea stressului şi totodată contribuie la întărirea
"controlului de poartă".
Factorii balne locali pot influenţa acest sistem la nivel tisular (secreţia de
enkefaline).
Descărcările hormonale produse de eustressul de efort, acupunctura, masaj,
relaxare, kinetoterapie şi repaus activ sunt deosebit de utile în restabilirea echilibrului
factorilor neurohormonali de autoreglare şi menţinerea homeostaziei.
Unele cercetări au evidenţiat încă circuite neuro-endocrino-imunologice de tip
feed-back negativ şi pozitiv.
Astfel neuroleukina este recunoscută de ambele sisteme. Ea influenţează
producerea de anticorpi . Deprimarea reacţiilor imune de către stressul psihologic are
la bază efectele imunosupresoare ale cortizolului şi afectarea receptorilor beta-
adrenergici leucocitari. Stressul deprimă şi activitatea celulelor NK.
La rândul lor produşii de secreţie ai limfocitelor influenţează sistemul neuro-
endocrin (TLA stimulează ACTH).
Şi alte descoperiri dau suport acţiunii factorilor fizici: "controlul de poartă" este
principalul mod prin care terapia fizicală induce analgezia; reflexul de axon,. reflexele
tonice ale gâtului sprijină acţiunea unor tehnici kinetice; relaţia receptori periferici-
echilibrul organismului şi bucla gama contribuie la reeducarea musculară.
Prin aceste mecanisme dar şi prin altele, factorii fizici creează la nivelul unor
aparate şi sisteme elemente de reglare şi antrenare. Cele mai cunoscute şi utilizate
sunt efectele la nivelul aparatului locomotor. Kinetoterapia este de altfel singurul
mijloc de funcţionalizare a aparatului locomotor . În acest context modern
preocupările s-au dezvoltat şi amplificat; plecând de la o specialitate a cărei
adresabilitate era limitată la unele momente şi stadii din evoluţia unor boli
reumatismale, metabolice, digestive, renale, s-a ajuns la un conţinut ce se ocupă de
recuperare , readaptarea, reabilitarea capacităţii funcţionale, afectată în urma unei
boli cronice, congenitale sau posttraumatic.
Stabilirea de către O.M.S. a noţiunii de deficit, incapacitate şi handicap în
evoluţia mei boli a impus şi noţiunea de recuperare medicală, care se defineşte
de către Academia Română ia 1978 " ca o acţiune complexă, medicală,
educaţională şi socio-profesională menită a restabili cât mai deplin funcţiile
pierdute de un individ precum şi de a dezvolta mecanisme compensatorii, care
să-i asigure posibilitatea de muncă şi autoservire, respectiv o viaţă activă, cu
independenţă economică şi socială".
Factorii terapeutici naturali şi artificiali sunt utilizaţi în reeducarea funcţională a
aparatului locomotor, pulmonar şi cardiovascular, limitată parţial sau total prin
evoluţia unor boli inflamatorii sau degenerative, neurologice, posttraumatice,
ischemice, etc.
Pornind de la restantul funcţional al bolnavului determinat prin mijloace
obiective (goniometrie, testing muscular, indici funcţionali articulari, capacitate de
efort, capacitate respiratorie, etc.), se pot aplica de manieră progresivă şi cât mai
precoce scheme complexe de tratament a căror scop este refacerea "ad optimum" a
funcţiei afectate.
Factorii balneofizicali sunt utilizaţi astăzi în scop
profilactic,
curativ,
recuperator.
Problemele legate de profilaxia primară, de preîntâmpinare a unor stări morbide
ocupă loc principal în cadrul obiectivelor organismelor internaţionale pentru sănătate.
Omul societăţii moderne, industrializate şi-a modificat condiţiile de muncă şi
habitat, fapt care a dus la apariţia unor sindroame din care amintim:
sindromul hipokinetic (cu consecinţe negative asupra maselor
musculare, sistemului osos, capacităţii de efort, etc),
de tulburare a termoreglării cu determinarea aşa numitor boli "a frigore"
şi altele.
Curele balneare profilactice se adresează tocmai acestor deficienţe.
Kinetoterapia, terapia contrastantă (cald-rece) de tonifiere, masajul, balneaţia,
nămolul sunt proceduri ce intervin direct în îndepărtarea unor factori de risc şi a unor
stări premorbide ale aparatului locomotor, cardiovascular, pulmonar, etc.
Este la fel de important în evoluţia dezvoltării aparatului locomotor crearea
unui comportament adecvat faţă de solicitările la care este expus.
Tonofierea unor grupe musculare, posturarea corectă, restabilirea
sinergismelor musculare sunt elemente esenţiale în preîntâmpinarea unor afecţiuni
legate de solicitările excesive, de poziţiile vicioase, de unele tulburări ale morfologiei
aparatului locomotor (sacralizare, lombalizare, picior plat, etc).
Terapia cu factori fizicali are contraindicaţii generale şi speciale.
Cele de ordin general sunt:
• afecţiuni acute sau cronice acutizate,
• boli venerice în stadiul acut,
• caşectice,
• umori maligne*
• hemoragii,
• sarcina,
• boli ale sângelui,
• boli psihice.
CURSUL II
BALNEOTERAPIA
Balneologia, balneoterapia se ocupă de studiul şi aplicarea in scop terapeutic
a apelor minerale, a nămolurilor terapeutice şi a emanaţiilor de gaz.
Istoric.
Valoarea terapeutică a unor factori fizici, artificiali sau naturali a fost sesiztă
din timpuri străvechi
Hipocrate (460 - 377 î.e.n.) formulează încă din acea perioadă indicaţii ^ntru
cura heliomarină şi subliniază rolul masajului şi al kinetoterapiei.
Galen (131 - 201 e.n.) susţine utilizarea apei minerale şi a nămolurilor în r
.erse afecţiuni.
Evul mediu reprezintă o perioadă de stagnare pentru dezvoltarea ştiinţelor în
general, dar şi pentru medicina fizică.
Publicaţia lui F. Hoffman "Dissertaţio de mater optima corporis medicina" prin
care se atrage atenţia asupra valorii terapeutice a apelor minerale, gimnasticii,
factorilor climatici, deschide o epocă de importante descoperiri în legătură cu aceste
mijloace terapeutice (Priessnitz, Kneipp, Galvani, Volta, De Bois-Raynoud, etc.).
în ţara noastră deşi unele ape minerale, sunt folosite încă de la romani,
primele cercetări fizico-chimice legate de acestea au fost făcute de Ladeslau Pop
(1821), urmate de A. Fătu (1851), Minai Zotta(1854).
Saabner-Tuduri este considerat părintele balneologiei româneşti.
Modul de acţiune a factorilor naturali este complex, ei antrenează mecanisme
locale şi generale atât prin calităţile lor fizice (termalitate, presiune hidrostatică,
hidrodinamică) cât şi chimice.
în cadrul unei cure balneoclimatice organizate 18-20 zile, mijloacele medicinei
fizice, asociate altor factori medicamentoşi, dietetici şi de ordin psihic, concură la
restabilirea ritmurilor biologice normale ale homeostaziei Terapia cu factori naturali
într-o administrare repetată, pe o durată de timp, este o terapie de stimulare, de
reglare, care creează condiţii de antrenare-adaptare complexe.
Factorii naturali sunt utilizaţi în scop profilactic,, curativ şi recuperator.
- Rolul profilactic a fost apreciat în urma studiilor şi cercetărilor care au
evidenţiat creşterea rezistenţei generale a organismului, mobilizarea unor
mecanisme adaptive, neurovegetative, endocrine» imunologice. Balneoterapia
reprezintă un potenţial de sănătate păstra largi categorii de oameni ce înregistrează
factori de risc pe linie profesională (pulberi, gaze toxice, umezelâ, curenţi de aer),
genetică şi socială.
- Rolul curativ, in schemele de tratament a unor boli aceşti factori se
găsesc alături de cei medicamentoşi, alimentari, igienici.
- Rolul recuperator se conturează în legătură cu existenţa unor
deficienţe funcţionale cronice la nivelul aparatului locomotor, pulmonar şi
cardiovascular.
Intervenţia factorului balnear În cură internă sau externă nu trebuie privită
numai prin acţiunea directă locală, la nivel arteriocapilar sau a axului
hipotalamohipofizar ci mult mai complex prin angajarea unor mecanisme reflexe de
stimulare a hormonilor locali.
Apele minerale.
Apele minerale sunt soluţii complexe de săruri şi ioni, care au o acţiune
terapeutică, ştiinţific recunoscută îndeplinind una sau mai multe din următoarele
condiţii:
- prezenţa unor anumite calităţi fizice, de temperatură, pH şi
osmolaritate;
- prezenţa unor anumite cantităţi de substanţă chimică (o mineralizare
totală de cel puţin 1 g la litru, anumiţi ioni cu efecte cunoscute în cantităţi
de cel puţin 1 g la litru, sau ioni biologici activi în cantităţi mici, sau gaze
(CO2, H2S, radon) dizolvate.
Apele minerale sunt rareori pure, obişnuit sunt complexe datorită condiţiilor
de presiune, temperatură, potenţial magnetic şi chimic în care s-au format. Acest fapt
conferă fiecărei ape minerale o individualitate fizico-chimică şi farmacodinamică.
Apele minerale sunt factori terapeutici a căror administrare se face sub
indicaţie şi control medical.
Clasificarea apelor minerale se face după mai multe criterii:
• origine,
• temperatură,
• concentraţie osmotică, dar cel mai folosit este cel
• chimic.
Conform acestuia ele se împart în:
ape oligominerale,
carbogazoase,
alcaline,
feruginoase,
clorurosodice,
iodurate,
sulfuroase,
sulfatate,
radioactive.
Apele minerale se administrează în cură internă (crenoterapie), externă (băi),
inhalaţii, irigaţii, injecţii.
Pentru cura internă modul de acţiune a unei cure hidrominerale trebuie privit
sub raportul unor reglări de tip enzimatic şi metabolic ca urmare a unei intervenţii de
tip reflex. Osmolaritatea apei minerale antrenează şi mecanisme de tip central.
Pentru cura externi intră în joc elementul termic, mecanic şi chimic, ce
caracterizează flecare apă minerală. Se influenţează în special hemodinamica şi
metabolismul locaL
Apele oligominerale.
Sunt o categorie aparte de ape minerale care nu se supun condiţiilor din
definiţie ele conţinând sub 1 g substanţă dizolvată la litru. După temperatura la
izvor sunt acratoterme şi acratopege.
Apele acratoterme se folosesc in cură externă şi se indică în afecţiuni ale aparatului
locomotor: spondilita anchilozantă, artroze, periartrite, nevralgii, stări post traumatice,
boli neurologice.
În cură internă apele acratopege au efecte diuretice, antispastice şi au indicaţii în
bolile tubului digestiv, căilor biliare, căilor urmare. Aceste ape se găsesc în ţara
noastră la Călimâneşti, Olănesti, Slănic Moldova, Felix, Moneasa,Geoagiu.
Apele alcaline
Apele alcaline conţin minimum 1 g săruri la litru. Acestea sunt reprezentate de
ionul bicarbonic legat de cationul de Na2+, K+, Ca2+, Mg2+.
Apele alcaline se administrează mai ales în cură internă, având ca principală
indicaţie bolile tubului digestiv, bolile hepato-biliare şi unele boli metabolice. Acţiunea
apelor minerale alcaline nu trebuie înţeleasă doar ca o reacţie chimică-de
neutralizare, ci în contextul mecanismelor reflexe, a reacţiilor de reglare şi
normalizare. în crenoterapia alcalină indicaţia terapeutică are un caracter
individualizat, efectele terapeutice fiind dependente de structura chimică a apei şi
mai ales de raportul CO2 H/CO3 HNa, de ionii de Ca2+, Mg2+ şi CO2. Izvoarele
alcaline se găsesc la: Slănic Moldova, Tuşnad, Borsec, Buadaş, Vatra Domei,
Vâlcele.
Apele clorurosodicc
Apele clorurosodice (sărate) conţin cei puţin 1 g la Htm de NaCL în funcţie
de concentraţia de ioni de Na+, Q~ dizolvaţi întâkim o gamă largă de varietăţi,
de la cele hipotone la cele hipertone (3Q0g$). în general sunt mixte având în
conţinut bicarbonaţi, sulf şi gaze.
Dat fiind această largă varietate de concentraţii şi combinaţii chimice,efectele
terapeutice şi indicaţiile sunt numeroase şi diferenţiate.
În cura externă se pot folosi orice concentraţii, dar ca valoare terapeutică se
situează pe primul plan apele sărate concentrate (peste 15 g/l). Acţiunea apei se
datoreşte atât componentei fizice (temperatură, potenţial electric, presiune osmotică),
dar şi celei chimice. Modificarea reactivităţii vasculare, nervoase, vegetative şi
endocrine se instalează în mod progresiv în timpul curei
Indicaţiile reţin: spondilita anchilozantă , artroze, periartrite, nevralgii,
afecţiuni de neuron motor periferic.
Localităţile sunt: Lacul Sărat, Amara, Olăneşti, Ocna Sibiu, Slanic Prahova.
Băile ta mare au o utilizare profilactică şi curativă.
Ele se integrează mai ales terapiei contrastante (soare, nămol, baie mare)
solicitând mecanismele adaptive ale organismului.
Cura internă cu ape clorurosodice, evident nu poate fi efectuată decât cu ape
izo sau Mpotone. în general se acceptă că apele hipotone stimulează secreţia
gastrică. Rolul lor în normalizarea tipului gastrosecretor a fost semnalat de profesorul
Băltaceanu. Apele hipotone se găsesc la Sângeorz, Slanic Moldova, Băile
Herculane.
Apele sulfuroase.
Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, sub formă de H2S, HS, S,
S2O3 sau sub formă de complexe coloidale sulfuroase. Hidrogenul sulfurat fiind o
substanţă hidro şi liposolubilă poate pătrunde în organism pe cale tegumentară,
digestivă, respiratorie.
Sulful în organism are numeroase roluri; el intră în constituţia unor aminoacizi,
hormoni, în componentele cartilajului articular, etc. Trecerea sulfului anorganic în
organic şi invers a fost demult demonstrată.
Apele sulfuroase se utilizează mai ales în cură externă. Imersia într-o astfel de
baie conduce la apariţia unei hiperemii tegumentare. Această vasodilataţie periferică,
care se prelungeşte în timp, duce la scăderea presiunii arteriale şi la îmbunătăţirea
travaliului cardiac. Balneatiile sulfuroase au şi acţiune keratolitică, fapt ce le implică
în tratamentul unor dermatoze.
Cura externă este indicată în spondilita anchilozantă, artroze, nevralgii,
nevrite, afecţiuni abarticulare, hipertensiune arterială, arterite, exeme,
psoriazis, afecţiuni ginecologice cronice. Cele mai importante staţiuni sunt:
Herculane, Călimâneşti, Olăneşti, Pucioasa, Nicolina - Iaşi.
In cură internă sulful acţionează asupra tractusului gastrointestinal, ca şi a ,
celui biliar, având un efect de stimulare a peristaltismului.
Apele sulfatate.
Apele sufatate conţin cel puţin 1 g/l de substanţă solidă, din care anionul
SO4,2 este principalul reprezentant. Acesta este în combinaţie cu Na+, Ca2+,Mg2+
cu Fe. Apele sulfatate sunt în general hipotone şi au indicaţii mai ales în cura interna.
Acţiunea lor se exercita asupra stomacului unde induc procese de diminuare a
secreţiei. Efecte importante au loc asupra motilităţii intestinale, prin acţionarea
directă a receptorilor intestinali. Colereza şi kineu'ca căilor biliare este de asemenea
influenţată favorabil, încât biliopatiile funcţionale reprezintă una din principalele
indicaţii . Diabetul zaharat şi diateza unea reprezintă o altă indicaţie. Localităţile sunt*
Ivanda şi Izvorul Mircea - Iaşi.
Apele carbogazoase.
Apele carbogazoase conţin minim 1 g CO.- Bioxidul de carbon influenţează
capacitatea dizolvantă, aşa încât aceste ape au o mineralizare mare. Se găsesc în
numeroase combinaţii, cu Ca+2, Q", S"2, Fe~3, etc. Aceste ape se utilizează atât în
cura internă cât şi externă.
In cura internă au o acţiune hiperemizantâ a mucoasei digestive, ducând la
creşterea secreţiei gastrice. Sunt cotate ca ape de masă, bune.
Cura externă reprezintă indicaţia cea mai frecventă a apelor carbogazoase.
Ea se datoreşte efectului vasodilatator prin acţiune directă a CO2 asupra sistemului
arteriocapilar. Această vasodilataţie periferică conduce la modificări de
hemodinamică cu îmbunătăţirea activităţii inimii şi a perfuziei tisulare.
Imersia în apă a pacientului este urmată de acoperirea întregii suprafeţe cu o
peliculă de bule de CO2, aşa încât în afara mecanismului chimic, apariţia efectului
vasodilatator se datoreşte şi micromasajului exercitat de acestea. Baia se
administrează la temperatura de termoindiferenţă, la 32-34"C. Se produce un efect
hipotermizant care amplifică efectele asupra sistemului circulator prin apariţia
bradicardiei. Indicaţia principală o reprezintă bolile cardiovasculare (HTA stadiul I şi
II, cardiopatia ischemică, sindroamele post trombotice, limfedemul, vasculopatiile,
etc.).
Staţiunile cu ape carbogazoase sunt: Covasna, Vatra Dornei, Buziaş, Tuşnad,
Borsec.
Nămolurile terapeutice (peloidele)
Nămolurile sunt substanţe de origine mînerală sau organică, fin divizate, care
se găsesc în stare de suspensie.. Termenul de peloid se acordă doar nămolurilor
terapeutice.
După origine nămolurile se împart în:
- nămoluri sapropelice care s-au format pe fundul lacurilor sărate şi a mărilor
prin acţiunea unor microroganisme asupra substanţelor organice,asupra florei şi
faunei bazinului. Formarea lor a durat timp îndelungat, implicând procese de ordin
geologic, biologic şi chimic.
- nămolurile de turbă au rezultat din descompunerea sub influenţa
microorganismelor a resturilor vegetale din mlaştini;
- nămolurile minerale care se formează prin sedimentarea sărurilor
unor izvoare (sulfuroase, calcice, feruginoase) pe particule de sol.
Nămolul este deci un sistem fizico-chirnic heterogen, ce prezintă o fază lichidă
şi una solidă; are o parte organică şi una minerală.
Substanţele organice sunt:
• acizii huminici,
• hidraţii de carbon,
• răşini,
• resturi proteice, lipidice, etc.
Substanţa anorganică cuprinde: sulfaţi, carbonaţi, silicaţi, bioxid de siliciu,
hidrosulfură de fier, etc.
Nămolul terapeutic acţionează atât în baza calităţilor fizice, cât şi a celor
chimice.
Mai cunoscute până în prezent sunt proprietăţile fizice:
- hidropexia - capacitatea de a absorbi şi a reţine apa;
- plasticitatea - capacitatea de a-şi schimba forma sub acţiunea unor
forţe din afară; .
- gradul de dispersie - depinde de dimensiunile particulelor;
- densitatea;
- termopexia - este capacitatea de a absorbi căldura. Ea contribuie cel
mai mult la apariţia efectelor terapeutice ale peloidelor.
Nămolul are o metodologie particulară de aplicare şi anume: împachetări
complete sau parţiale, cataplasme, băi, oncţiuni.
Indicaţiile privesc bolile reumatismale degenerative, afecţiunile post
traumatice, afecţiuni de neuron motor periferic, periviscerite, ginecopatii cronice.
CURSUL III
ELECTROLOGIA
Electrologia are ca scop studiul consecinţelor terapeutice a unor agenţi fizici
cum sunt: curentul electric, vibraţiile mecanice şi radiaţiile electromagnetice.
Elementul comun al acestor agenţi fizici este capacitatea lor de a influenţa forţele
electromagnetice ce se exercită între particulele ce poartă încărcătură electrică
(protonii şi electronii).
Modificările bioelectrice induse de aceşti agenţi fizici angajează modificări ale
fiziologiei celulare.
Electroterapia.
Electroterapia înseamnă aplicarea curentului electric asupra unei regiuni a
organismului în scopul obţinerii unor efecte terapeutice.
Forme de curent folosite în electroterapie:
I. - curentul galvanic - curent continuu (frecvenţa = 0);
II - curent de joasă frecvenţă (1 - 100 Hz;
III - curent de medie frecvenţă - 800 - 10.000 Hz;
IV - curent de înaltă frecvenţă - peste 100.000 Hz.
După sensul în care circulă curentul electric, aceştia se clasifică în
unidirecţionali şi bidirecţionali.
a. Curentul unidirecţional (polarizat).
Se caracterizează prin apariţia efectelor polare. Formele cele mai folosite sunt:
- curentul galvanic constant (continuu) a cărui intensitate (I) nu variază în timp;
- curent galvanic întrerupt; intensitatea trece de la o valoare nulă la una
maximă, apoi revine la valoarea nulă într-un timp scurt (sub 2 secunde).
Această variaţie se numeşte impuls electric.
Impulsul electric poate avea mai multe forme:
- impuls cu front drept apărut în urma întreruperilor bruşte,
rectangular;
- impuls cu pantă progresivă - triunghiular, întreruperea nu este
instantanee ci progresivă. Intensitatea creşte lent de la "0" la valoarea
maximă şi apoi descreşte;
Forme de curent electric folosite în terapie
ELECTROTERAPIE
Electroterapia ocupa un loc important an cadrul terapiei moderne, cuprinzand
metode care folosesc an scop terapeutic diferite forme de curent electric (curent
continuu, curenti de joasa frecventa, curenti de medie frecventa), forme ale energiei
electro-magnetice de analta frecventa (undele scurte), vibratii mecanice
(ultrasunetul), campuri electro-magnetice de joasa frecventa si vibratii electro-
magnetice (radiatii infrarosii si ultraviolete).
Curentul electric se defineste ca miscare a particulelor ancarcate electric, iar mediul
an care se produce aceasta miscare constituie un conductor electric.
Restitutia
Refacerea potentialului de repaus (restitutia) ancepe dupa terminarea fazei de
repolarizare a membranei celulare.Prin pompa de sodiu-potasiu, Na+ suplimentar
iese din celula, iar potasiul reintra an celula pana cand potentialul atinge valoarea de
repaus de -80 mV. an timpul potentialului de actiune (depolarizare) membrana
celulara nu poate reactiona la un alt stimul, motiv pentru care aceasta perioada se
numeste ”refractara absoluta“. Pe parcursul fazei de repolarizare exista o perioada
numita ”refractara relativa“, cand pragul de excitare este mai scazut.
Prin masuratorile efectuate, s-a stabilit ca o fibra nervoasa mielinizata poate conduce
cel mult 800-1000 de impulsuri pe secunda la o stimulare artificiala, dar dupa un timp
scazut, la frecventele mari, perioada refractara absoluta (1 ms) creste si frecventa
maxima transmisa va scadea. Aceasta este ”oboseala“, tipica unui sistem care
functioneaza dupa legea ”totul sau nimic“.La frecventele mai reduse (50-100 Hz)
fibrele nervoase medulare pot fi ansa stimulate pe un timp mai lung, fara a se instala
fenomenul de oboseala.
2. Acţiunea antalgicâ. -se realizează prin mai multe mecanisme:
- prin acţiunea ionizantă, care facilitează pătrunderea unor substanţe,
care influenţează direct procesul inflamator;
- prin acţiunea galvanică sub electrodul pozitiv. Simpla trecere a unui
curent galvanic se însoţeşte la electrodul pozitiv de un blocaj al transmiterii
durerii. Această acţiune antalgică se manifestă numai la nivelul straturilor
superficiale. Se datoreşte fenomenului de hiperpolarizare pozitivă (rezultat
al absorbţiei de electroni de către polul pozitiv) urmat de întreruperea
informaţiilor prin blocarea fluxului nervos, de încărcarea pozitvă a membranelor.
Această acţiune nu este prea intensă.
- prin activarea controlului de poartă - la nivel medular. în 1965
Melzac şi Wall au evidenţiat existenţa unei acţiuni a fibrelor A (groase,
mielinice, cu conducere rapidă, 130 m/sec.) prin intermediul unui neuron
inhibitor din substanţa Rolando de la nivelul cornului posterior, asupra
fibrelor C (nemielinizate, de mic calibru, cu viteză mică de 3 m/sec.).
Informaţiile nociceptive sunt transmise prin fibrele C. Ele pot fi blocate la
nivelul porţii de informaţia pornită de la un exteroreceptor şi transmisă prin
fibrele A, din acelaşi teritoriu metameric.
Stimulul electric poate închide poarta, în afara cazurilor de hiperalgie, de
durere prin dezaferentaţie, sau de durere referită.
Clasic efectul analgezic prin neurostimulare periferică se obţine cu frecvenţe
mici (uşoară contracţie) cu durata de 10 sec., cu curentul galvanic întrerupt (cu
impulsuri sau trenuri de impulsuri), cu curentai alternativ de joasa frecvenţă. Cele
mai bune rezultate apar utilizând frecvenţele cuprinse între 30 -100 Hz, cu intensitate
mică, cu durata de 10 minute, mai multe şedinţe pe zi, electrodul activ fiind polul
negativ.
Neurostimularea periferică se realizează cu electrod aşezat pe traiectul
nervului.
- alt mecanism implică secreţia de morftnornimetice (enkefaline,
endomorfine). Aplicarea frecvenţelor de 2-8 Hz cu intensitate mare la
limita suportabilului, timp de 10 minute, cu impulsuri scurte sub 1mili secundâ, este
modalitatea care angajează acest mecanism
Contraindicaţii:
• afecţiuni febrile,
• TBC,
• stări caşectice,
• procese inflamatorii purulente.
CURSUL V
Diatermia radiativâ
Unde pulsatile atermice.
în ultima perioadă se folosesc aparate care emit întrerupt undele scurte şl
radar.
Scopul în această tehnologie este de a elimina căldura şi reacţiile vasculare
condiţionate de aceasta deoarece s-a constatat că pulsaţiile inferioare a 100 Hz au
consecinţe antiinflamatorii importante, în timp ce frecvenţele mari influenţează
metabolismul celular.
Efectele aparatului Diapuls sunt deosebite, mergând până la nivel de intimitate
celulară.
Indicaţii: sechele post traumatice, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru
kinetoterapie, arteriopatii aterosclerotice, afecţiuni urogenitale, stomatologice,
respiratorii.
Contraindicaţii: acelaşi ca la diatermia cu unde scurte şi termoterapie (neoplazii,
globii oculari, corpii metalici endotisulari, stări supurative).
V. Vibraţiile mecanice.
(vibroterapia, sonoterapia)
Vibraţia mecanică se defineşte ca o succesiune de presiuni - depresiuni ce se
aplică unui corp perpendicular sau tangenţial la suprafaţa lui. Vibraţiile mecanice se
clasifică după frecvenţă în:
- vibraţii de joasă frecvenţă 1-400 Hz (infrasunetele);
- vibraţii de înaltă frecvenţă 500 Khz - 3 Mhz (ultrasunetele).
Ambele tipuri de vibraţii sunt aplicate în practică.
Vibroterapia (sonoterapia) infrasonică
Această modalitate terapeutică se realizează cu aparate de vibromasaj local
sau general având în funcţie de frecvenţa utilizată şi regiune, efecte sedative,
decontracturante, vasomotorii, rezorbtive.
Vibraţia ultrasonică (ultrasonoterapia)
Ultrasunetele sunt produse de un cristal de cuarţ care este supus unor
descărcări de înaltă frecvenţă care îl deformează succesiv (fenomen piezoelectric).
Emisia de ultrasunete poate fi în câmp continuu sau discontinuu.
Cuantificarea vibraţiilor se face prin exprimarea puterii totale de emisii în Waţi,
raportată la unitatea de suprafaţă (W/cm2). Vibraţiile se propagă în linie dreaptă în
mediile solide şi lichide. Aerul şi toate gazele provoacă o reflexie totală a energiei.
Ultrasunetul este un fenomen ondulator care se caracterizează prin procesele de
reflexie, refracţie, difracţie şi absorbţie întâlnite în mecanica ondulatorie. Absorbţia
depinde de natura mediului. Ţesuturile cele mai absorbante sunt parenchimul
pulmonar şi osul spongios, iar cele mai reflectizante sunt osul compact şi gazele din
pulmon şi intestin.
Ca fenomen fizic nedorit poate apare unda staţionară. Aceasta rezultă din
combinarea undei incidente cu unda reflectată. Se formează o zonă în care vibraţiile
adiţionează, supunând celulele la o forţă importantă şi o zonă în care aceasta se
anulează. Acest fenomen este îndepărtat dacă emiţătorul de ultrasunete este
deplasat cu mişcări uniforme (2 cm./sec) caz în care incidenţa nu se combină cu
reflectata, sau dacă se produc emisiuni pulsatile.
Efectele fvtico-chimice ale undelor ultrasonore sunt: mecanic, termic, de
cavitaţie, de oxidare şi reducere.
O parte din energia ultrasonică se transformă în căldură, prin fenomenul de
absorbţie a energiei, sau în urma fricţiunii particulelor din mediu mai ales la nivelul
feţelor de separare.
spasmolitice,
simpaticolitice.
Efectul mecanic se
datoreşte
vibraţiilor care se transmit fiecărei particule
deplasări pendulare. Deformarea celulelor sub efectul ca rezultat
modificări electrice la nivelul membranei. Oscilaţiile de potenţial electric vor influenţa
fiziologia, accelerând metabolismul celular şi mitoza celulară.
Efecte biologice. Aplicaţiile locale în emisie continuă au efect:
- antalgic, prin blocaj de transmitere a nocicepţiei, având indicaţie în
dureri localizate (PSH, torticolis, gonartroze, în traumatologie);
- spasmolitic, pe musculatura contractată reacţionai;
- simpaticolitic, prin iradierea lanţului simpatic;
- antiinflamator având acţiune favorabilă în tendinite, capsulite,
tenosinovite, nevralgii;
- metabolic, activând metabolismul celular,
- de creştere a permeabilităţii cutanate;
- de producere a hipertermiei osoase (dacă este aplicat pe eminenţele
osoase) cu riscul arsurii;
- de eliberare de gaz la nivelul fluidelor în cazul dozelor mari
(fenomenul de cavitaţie ce se acompaniază de citoliză şi distracţii vasculare);
- de degradare a moleculelor de AND (de aici, contraindicaţia pentru
testicul şi ovar).
Efecte negative: la copil ultrasunetele pot influenţa cartilajul de creştere,
vibraţiile de înaltă frecvenţă se pot opune la consolidarea focarelor de fractură;
prezenţa pieselor metalice endotisulare reprezintă o contraindicaţie relativă.
Aparatele folosite In practică sunt compuse dintr-un generator de înaltă frecvenţă
care acţionează o placă piezoelectrică. Aceasta este situată într-un cap emiţător care
vine în contact cu tegumentele. Emisiunea poate fi în câmp continuu sau pulsatil.
Metodologie de aplicare şi elemente de optimizare a acţiunii terapeutice:
- pentru a asigura penetrabilitatea se interpune între piele şi capul
emiţător un gel, ulei de parafină sau diverse unguente terapeutice;
- permanent se asigură o deplasare lentă a capului emiţător pe
suprafaţa tegumentară;
- aplicarea se poate face şi în apă;
- durata şedinţei este de până la 8 minute; bolnavul resimte o căldură
plăcută (în emisia continuă) după 1 minut de tratament;
- nu există acţiuni cumulative a efectului termic;
- aplicarea în punct fix se realizează in condiţii bune, utilizând
emisiuni pulsatile;
- cuplajul cu joasă frecvenţă oferă efecte decontracturante şi
antiinflamatorii mai prompte;
- efectele terapeutice sunt amplificate de utilizarea unor unguente
medicamentoase;
- are acţiune reflexă prin folosirea pe zonele Head şi ganglionii
simpatici.
Indicaţii: procese inflamatorii articulare şi abarticulare de etiologie
reumatismală, sechele posttraumatice, cicatrici cheloide, contracturi musculare,
procese vasculare prin obţinerea pe cale reflexă a simpaticoiizei.
Contraindicaţii: procese infecţioase, osteoporoza, calus în formare, afecţiuni
tumorale, grefe osoase recente, regiunile oculare sau genitale.
CURSUL VI
CURSUL VII
Hidrotermoterapia
Aplicarea metodică a apei la diferite temperaturi şi stări de agregare ca şi a
altor medii semisolide constituie hidrotermoterapia.
Din punct de vedere al temperaturilor folosite, în practică se disting:
- crioterapia (înjur de 0°);
- hidroterapia (5-36°);
- termoterapia(peste38°)
Proprietăţile fizice ale apei pe care se sprijină hidroterapia sunt'
- capacitate termică mare;
- termoconductibilitate mare (de 25 ori mai mare ca a aerului).
Acestor proprietăţi fizice li se pot adăuga şi altele, chimice prin dizolvarea
unor substanţe (extracte plante, răşini, CO2). Aplicaţia poate fi încă
îmbunătăţită prin suplimentarea unui factor mecanic (periaj, fricţiune, presiune).
Hidrotermoterapia acţionează prin angajarea unor mecanisme şi sisteme
dintre care cele mai importante sunt termoreglarea şi sistemul vascular.
Termogeneza este rezultatul proceselor chimice celulare, a reacţiilor de oxido-
reducere de la nivel mitocondrial. Prezenţa O2 creşte randamentul reacţiilor
energogene celulare.
Termoliza se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie, iradiere şi
evaporare.
Termoreglarea se desfăşoară cu contribuţia sistemului vascular, care prin
vasodilataţie sau vasoconstricţie realizează un mecanism de supapă, apt să menţină
temperatura constantă a părţii centrale a organismului
Sistemul vascular periferic arteriolar şi capilar are o structură de anastomoze
şi sfinctere precapilare care contribuie la reglarea fluxului sanguin. Sensul şi
amploarea reacţiilor vasculare şi metabolice este sub controlul sistemului
neuroendocrin. De la nivelul hipotalamusului anterior şi posterior pornesc reacţii
somestezice (către musculatura striată), vegetative (către reţeaua vasculară şi
sudorală) şi endocrine (către hipofiză, , tiroidă şi suprarenale) care menţin* echilibrul
termic.
Aportul de căldură din exterior tinde să destabilizeze confortul termic ceea ce
impune declanşarea reacţiilor de homeostazie. Depăşirea reacţiilor homeostaziei
duce la apariţia hipertermiei.
Efectele în hidrotermoterapie sunt diferite după agentul folosit (cald, rece,
indiferent) ca şi după felul aplicaţiei (generale sau locale).
Aplicaţiile generale de cald antrenează modificări sistemice importante cu
consecinţe cardiovasculare, respiratorii, metabolice, musculare.
Aplicaţiile locale se adresează extremităţilor sau unor segmente corporale şi
au următoarele efecte:
- vasodilataţie în teritoriul de aplicare şi pe metamerul corespunzător;
- creşterea temperaturii locale, moment în care fibra de colagen îşi
reduce vâscozitatea;
- declanşarea unor mecanisme reflexe prin intermediul receptorilor
cutanaţi
- în consecinţă vom obţine ca efect spasmoliza, rezorbţia, relaxarea
ţesutului conjunctiv, analgezia.
Aplicaţiile de rece sunt de asemenea generale şi locale. Recele este un agent
fizic mult mai eficient în ceea ce priveşte reacţia vasculară.
Aplicaţiile locale determină următoarele modificări:
- vasoconstricţie cu reducerea fluxului sanguin în primul timp:
- vasodilataţie dacă se continuă scăderea temperaturii, care recunoaşte
mecanisme locale (reflex de axon, eliberarea de histamină) şi centrale.
Vasele implicate sunt anastomozele arterio-venoase.
Aplicaţiile locale de rece, cu gheaţă sau comprese cu apă rece influenţează
transmiterea influxului nervos, chiar întreruperea lui şi la nivelul unei fibre musculare
spastice se produce relaxarea acesteia prin reducerea activităţii reflexe.
Aplicaţiile generale de rece conduc la modificări mult mai ample:
- scăderea volumului sanguin circulant ca urmare a vasoconstricţiei;
- angajarea mecanismelor de termogeneză musculară şi metabolică;
- activarea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal.
Reacţia organismului la aplicarea procedurilor de hidroterapie are nuanţe
individuale. în funcţie de aceasta Lambart a descris două tipuri la nivelul populaţiei:
microkinetic şi macrokinetic.
Tipuri de procedări de hidrotermoterapie
A. Calde: Generale: - băi la temperatura de indiferenţă (34-35°);
- băi la temperatura de: 36.37°;
- băi hiperterme de 38,39,40,42';
-băide abur-50*;
- băi de lumină generală;
-sauna (80-100°).
Locale: - împachetări parafină;
- baie de lumină parţială;
- împachetări cu nămol;
- pernă electrică;
B.Rece
Generale: - băi hipoterme (28-30°); -băi reci (18-22°); -duş scoţian.
Locale: - afuziuni;
-spălări: ^;
- comprese reci;
- fricţiuni cu cuburi de gheată.
Hidrotermoterapia cu factori contrastanţi
Este o terapie mult utilizată in ţările dezvoltate având rol profilactic prin
inducerea de modificări adaptive la nivel vascular. Pentru ca să se realizeze acest
efect este necesară repetarea in timp a metodologiei, cel puţin 12-14 zile.
Metodologia constă din aplicarea succesivă la intervale mici a factorilor contrastanţi,
cald-rece. Se începe cu alternanţa cald si se termină cu cea rece.
Expunerea la cald-rece timp îndelungat face ca reactivitatea la frig să fie mult
mai puţin brutală, prin antrenarea mecanismelor vegetative.
în condiţiile ţării noastre acest tip de terapie se realizează prin:
- helioterapie urmată de baia in mare;
- oncţiuni cu nămol in condiţii naturale, urmate de expunerea la soare
şi baie in mare.
în concluzie se poate spune că deşi procedurile de hidrotermoterapie au o
utilizare foarte veche, legată de medicina empirică, modul lor de acţiune le face
actuale, ancorându-le în medicina profilactică, curativă şi recuperatorie
CURSUL VIII
KINETOLOGIE
Aparatul locomotor prin componentele sale musculo-tendino-scheletice
asigură integrarea organismului în mediu, autoservirea, protecţia faţă de unele
agresiuni.
Postura şi mişcarea fundamentează comportamentul fiecăruia.
Toate mişcările antrenează modificări de percepţie, înregistrate, prevăzute şi
recunoscute, atât sub raportul calităţii cât şi a ordinii de apariţie. Toate se realizează
datorită unui proces motor reţinut în memorie. Se stochează schemele şi nu
evenimentele de ordin motor; memoria motrică se stochează sub formă spaţială de
engrame superioare de formă geometrică, abstractizată (Benstein).
Mişcarea nu trebuie privită simplist, numai ca rezultatul mecanic al
intervenţiilor articulare, tendinoase, musculare, ci în complexitatea ei ce implică şi
funcţii neuropsihologice care asigură conştient imaginea de seif.
Elementele de patologie pot intercepta mişcarea de la nivel periferic,
articulaţie, os, tendon, muşchi, până la nivel central. Aceste modificări de ordin
inflamator, degenerativ, ischemic, traumatic, tumoral ce lezează întreg lanţul de
mişcare, la nivelul comenzii, a căii de transmitere sau efectorului, generează
impotenţă funcţională.
Medicina modernă oferă posibilitatea optimizării funcţiei aparatului locomotor,
deteriorată congenital sau în urma unei boli dobândite. Mijlocul de reabilitare cel mai
eficient este mişcarea.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii se numeşte
Kinetologie sau Kinetofiziologie, termen creat în 1857 de Daily.
Kinetologia s-a dezvoltat de-a lungul timpului pornind de la empirism. Treptat
cuceririle în domeniul neurofiziologiei, contracţiei musculare, biomecanicii au dat
suport unor tehnici valoroase de facilitare şi antrenare a mişcării, aşa încât practica
modernă dispune de numeroase tipuri de exerciţii de tip analitic, sintetic,
propriocepu'v şi integrativ.
Kinetologia cuprinde astăzi un domeniu preventiv, terapeutic şi de recuperare.
Termenul de kinetoterapie nu este sinonim cu cel de gimnastica medicală,
domeniul acesteia fiind mult mai limitat, atât din punctul de vedere al mijloacelor
utilizate, cât şi din punct de vedere al obiectivelor propuse.
Aplicarea unor exerciţii, tehnici sau metode în scop de reeducare funcţională,
trebuie să pornească de la cunoaşterea restantului funcţional. Bilanţul musculo-
articular formulat în baza unor elemente obiective, care stabilesc unghiul de mişcare,
forţa şi rezistenţa musculară, modificarea prehensiunii şi mersului alături de un
examen fizic amănunţit dă posibilitatea fundamentării ştiinţifice a programului kinetic.
Tehnicile kinetologice se clasifică în tehnici anakineticc şi kinetice, de unde şi
cele 2 capitole mari ale kinetologiei: kinezia şi akinezia.
Tehnicile anakinetice cuprind:
- Imobilizarea, care suspendă mişcarea articulară şi contracţia
voluntara. Este de contenţie, (aparat gipsat, atelă, corset, orteză) şi de
corecţie prin care se urmăreşte corijarea unei posturi prin aplicarea unei
orteze sau unui aparat gipsat
- Posturile sunt atitudini impuse unor segmente ale aparatului
locomotor în scop terapeutic sau preventiv. Ele pot fi corective, când se
adresează părţilor moi şi de facilitare (ex. drenajul bronşic).
Tehnicile kinetice sunt dinamice şi statice.
- Tehnicile dinamice se însoţesc de deplasarea segmentelor şi se
realizează cu sau fără contracţia musculară, fapt ce le diferenţiază în tehnici active şi
pasive.
Tehnicile pasive se utilizează de foarte multă vreme şi au efecte asupra
aparatului locomotor (cresc amplitudinea articulară, asuplizează structurile capsulo-
ligamentare, declanşează strech-reflex-ul), sistemului nervos (menţin memoria
kinezică), aparatului circulator (îndepărtează edemele-efect de pompaj) şi menţin
troficitatea ţesuturilor.
Mişcarea pasivă se realizează de către kinetoterăpeut .Ea se execută pe
axele fiziologice şi nu trebuie să producă durere. Modalităţile tehnice de realizare
sunt.
• tracţiunile continui şi discontinui,
• mobilizarea forţată sub anestezie,
• mobilizarea pasivă asistată şi
• mobilizarea pasivă mecanică.
Mobilizarea activă implică prezenţa contracţiei musculare.
Ea este activă reflexă şi se realizează prin contracţii musculare reflexe
necontrolate (reflexul de întindere, strech-reflex-ul) şi voluntară, ce se realizează prin
contracţie musculară voluntară.
Efectele acestui tip de contracţie sunt:
• creşterea amplitudinii articulare,
• creşterea forţei musculare,
• dezvoltarea coordonării musculare.
Mobilizarea activă poate fi liberă, pură (mişcarea se execută fără o intervenţie
ajutătoare), activo-pasivă şi activă cu rezistenţă, când o forţă exterioară se opune
parţial forţei mobilizatoare.
- Tehnicile kinetice statice nu determină mişcarea segmentului.
Contracţia izometrică şi relaxarea musculară sunt cele 2 posibilităţi de realizare a
tehnicilor statice.
Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care încearcă să mobilizeze un obiect
imobil se numeşte forţă izometrică. în acest tip de contracţie muşchiul nu-şi modifică
lungimea, dar îşi creşte tensiunea.
În cursul relaxării musculare tensiunea de contracţie scade.
Dar se ştie că totdeauna muşchiul păstrează o anumită tensiune de contracţie chiar
atunci când se află într-o stare de relaxare maximă (tonusul muscular).
Un grup de exerciţii fizice CARE AU ACELAŞI OBIECTIV pot forma o metodă
de kinetoterapie.
Există numeroase metode care au diverse scopuri din care cităm câteva:
Kabat (facilitează actul motor voluntar),
Klapp (redresează scoliozele),
Jacobson şi Schultz (produc relaxarea progresivă),
Williams (reeducă discopatiile) etc.
MASAJUL
O tehnică foarte veche practicată în antichitate de chinezi» egipteni şi romani,
căreia astăzi i se recunosc numeroase efecte terapeutice este masajuL Se defineşte
ca un ansamblu de mişcări manuale şi mecanice care mobilizează metodic
tegumentele, fasciile, muşchii, tendoanele influenţând circulaţia superficială şi
musculară, trunchiurile nervoase, receptorii.
în înţelegerea bazelor fiziologice ale masajului trebuie pornit de la
următoarele:
- existenţa zonelor metamerice cutanate;
- existenţa unei bogăţii de receptori cutanaţi;
- existenţa unei reţele vasculare importante legată funcţional cu cea
profundă;
- prezenţa unor zone reflexogene;
- posibilitatea eliberării locale de hormoni, substanţe opioide, substanţe
vasoactive;
- posibilitatea influenţării lichidului interstiţial prin mobilizări
mecanice.
Masajul poate fi aplicat în forma sa clasică sau în baza unor tehnici moderne:
masajul reflex, Ciriax, etc.
Fiecare subiect are individualitatea sa tegumentară. Aplicarea masajului
presupune apariţia unor efecte reacţionale complexe care se traduc prin următoarele
acţiuni fiziologice:
- antalgică locală şi la distanţă;
- relaxantă locală şi generală;
- stimulantă sau decontracturantă după tipul de manevră folosit;
- trofică prin influenţarea circulaţiei superficiale şi profunde;
- rezobtivă prin mobilizarea lichidului interstiţial.
Ca metodă terapeutică pasivă este utilizat în pregătirea.bolnavului pentru
kinetoterapie, în practica sportivă şi în medicina preventivă. Masajul clasic
însumează o serie de manevre de care sunt legate anumite efecte:
1. Effleurajui (mângâierea, netezirea) se realizează prin alunecarea
palmelor, uşor, în sensul circulaţiei de retur, şi are rol sedativ
deosebit
2. Tapotamentul, baterea influenţează excitabilitatea neuro-muscularâ.
3. Fricţiunea mobilizează inserţiile tendinoaponevrotice şi diferitele
straturi tisulare ameliorând elasticitatea acestora.
4. Presiunea se adresează tuturor straturilor având efect de mobilizare
a edemului.
Indicaţiile: afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare,
neurologice centrale şi periferice, distonii vegetative, afecţiuni venolimfatice.
Fizioterapie
Este practica medicala care, prin intermediul unui ansamblu de • Biostimulare laser
terapii fizice (caldura, presiune, lumina, curent electric) folosite • Curenti terapeutici
atat pentru preventie cat si pentru tratament, dezvolta, intretine si • Ultrasunet
recupereaza capacitatile fizice functionale si motrice individuale. • Bai galvanice
• Magnetodiaflux
Toate procedurile de fizioterapie sunt noninvazive, nu
provoaca durere sau alte senzatii neplăcute. • Unde scurte
Unele proceduri de fizioterapie sunt contraindicate la persoanele cu tumori, peacemaker, tije, şuruburi,
proteze metalice.
Biostimulare laser
ste tehnica medicala care foloseste laser de joasa putere pentru a stimula sau a inhiba
numite functii celulare.
erapia cu laser are multiple aplicaţii in fizioterapie, de la terapia durerii pana la
iostimularea celulara.
Curenti terapeutici
Curentii folositi în fizioterapie (curenti diadinamici, curenti interferentiali, TENS, ionizare,
galvanizare, electrostimulare musculara si nervoasa) moduleaza perceptia dureroasa la
nivelul nervilor motori si senzitivi sau stimuleaza contractiile musculare si implicit
circulatia sanguina cu efecte biochimice locale antiinflamatoare si miorelaxante.
Tratamentul cu curenti terapeutici are efecte bune in afectiunile neurologice si afetiuni
eumatismale.
Ultrasunet
ratamentul cu ultrasunet produce un micromasaj la nivelul tesuturilor, asigurand o
enetrare in profunzime a substantelor antiinflamatoare sub forma de gel, in functie de
oza poate sa faca o incalzire a tesuturilor tratate. Acest tratament de fizioterapie are
fect decontracturant si de stimulare a circulaţiei sanguine.
Bai galvanice
Baile galvanice combina actiunea curentului continuu si neofaradic cu efectul termic al
apei.
Baile galvanice sunt folosite în fizioterapie in principal pentru terapia durerii de origine
nervoasa sau musculara, in insuficienta venoasă cronica, atrofii musculare după
imobilizari prelungite.
Magnetodiaflux
fectul campului magnetic asupra organismului uman este foarte complex, avand
fecte asupara schimburilor de substante intre celule, implicit asupra metabolismului, de
semenea efecte endocrine si asupra sistemului nervos vegetativ.
Unde scurte
Este o metoda de fizioterapie care foloseste proprietatile campului condensator generat
de curenti de inalta frecventa cu proprietatea ca la trecerea prin tesuturi produce caldura
in profunzime.
Avantajul terapiei cu unde scurte consta in penetrabilitatea mult mai mare în comparatie
cu alte metode de fizioterapie.
Terapia prin caldura este recomandata indeosebi in afectiuni cronice ale incheieturilor,
pentru dureri articulare sau afectiuni cauzate de tulburari ale circulatiei periferice
venoase ale membrelor.