UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE REGIONALĂ ȘI MEDIU

GEOGRAFIA CONTINENTELOR EXTRAEUROPENE

ASIA - AUSTRALIA

LECTOR DOCTOR VASILE POPA

2012-2013
 ASIA
CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE

Asia este continentul cel mai întins de pe Glob, ocupând 30% din suprafaţa uscatului
terestru, şi cel mai complex din punct de vedere fizico-geografic. Are cea mai mare şi cea mai
mică altitudine (vârful Everest și Marea Moartă), cea mai lungă coastă (62 750 km), cel mai
mare şi cel mai adânc lac (Marea Caspică și lacul Baikal), cele mai extreme condiţii climatice şi
în consecinţă cele mai variate forme de vegetaţie şi faună de pe Terra.
Numele „Asia” este foarte vechi, originea sa fiind variat explicată. Grecii utilizau acest
nume pentru a desemna teritoriul situat la est de „lumea elenă”. Acest toponim a fost folosit
prima dată de către Herodot (44 î.Hr), referindu-se la Asia Minor sau Imperiul Persan, în contrast
cu Grecia şi Egipt. Numele mai poate fi derivat din cuvântul asirian „asu” care înseamnă est.

Poziţia geografică şi limitele

Asia este mai mult un termen geografic decât un continent omogen, în unele situaţii fiind
privită ca un concept cultural decât o entitate fizică. Asta și deoarece nu există o separare fizică
clară între Asia şi Europa, aceasta din urmă fiind considerată ca o extensie peninsulară a Asiei.
Prin convenție, a fost considerată ca limită între Europa și Asia Munţii Ural.
Continentul este mărginit de către Oceanul Arctic, prin mările Kara, Laptev și Siberiei de
Est, în partea nordică, Oceanul Pacific, prin mările Bering, Ohotsk, Chinei de Est și Chinei de
Sud, în est, Oceanul Indian, prin Marea Arabiei și Golful Bengal, în sud, mările interioare ale
Oceanului Atlantic (Mediterana și Marea Neagră) şi Europa în vest. Este separat de America de
Nord prin Strâmtoarea Bering (35 km), iar de Australia prin mările Arafura şi Timor. Canalul
Suez şi Marea Roşie delimitează Asia de Africa, iar îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele
separă Anatolia de Peninsula Balcanică. Limita de uscat dintre Asia şi Europa este convenită de
cei mai mulţi geografi ca o linie care porneşte de la Oceanul Arctic, în lungul pantelor estice ale
Munţilor Ural, continuată cu fluviul Ural, Marea Caspică, Munţii Caucaz până la Marea Neagră.
Suprafaţa totală, excluzând insula Noua Guinee (considerată a nu face parte din Asia, chiar
dacă politic jumătatea vestică a insulei aparţine Indoneziei), este de circa 44 milioane km2. Asia
poate fi divizată în șase macroregiuni, fiecare posedând caracteristici fizice, politice, economice,
sau culturale distincte.
a. Asia de Sud-Vest sau Asia de Vest: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain,
Qatar, Kuweit, Yemen, Oman, Liban, Israel, Siria, Iordania, Iran, Irak, Azerbaidjan,
Armenia, Georgia, Cipru și Turcia (cea mai mare parte a Turciei, stric geografic, aparține
Asiei);
b. Asia de Sud : India, Pakistan, Afganistan, Bangladesh, Sri Lanka, Maldive, Nepal și
Buthan;
c. Asia de Sud-Est: Vietnam, Laos, Thailanda, Cambodgia, Myanmar (Birmania),
Malaiezia, Singapore, Indonezia, Filipine, Brunei și Timorul de Est;
d. Asia de Est : China, Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Taiwan și Mongolia;
e. Asia Centrală: Uzbekistan, Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâzstan;
f. Asia Nordică : partea asiatică a Rusiei (Siberia);

Caracteristici paleogeografice

Actuala înfăţişare a reliefului, dată de predominanţa lanţurilor munoase şi a podișurilor,

este rezultatul unei îndelungate şi intense activităţi tectonice. Geologic, Asia s-a format în etape
succesive, cele mai vechi mișcări tectonice având loc în precambrian. Un rol deosebit în evoluţia
continentului l-a avut coliziunea plăcilor tectonice, cea mai dramatică dintre acestea fiind cea
dintre placa indiană și cea euroasiatică, de acum circa 50 milioane ani, care a înălţat Himalaya şi
Podișul Tibet.
Asia se suprapune sau se găseşte la contactul mai multor plăci tectonice: euro-asiatică,
indo-australiană, contactul dintre acestea regăsindu-se în zona munţilor Suleiman-Himalaya şi
apoi în lungul unor zone de subducţie din vestul şi sudul Indoneziei, apoi pacifică, filipineză
(aceastea două se subduc sub placa euro-asiatică, formând masive gropi abisale) și arabă
(desprinsă din Africa după formarea riftului Mării Roşii). Contactul dintre aceste plăci, uneori
foarte activ, determină o intensă activitate seismică şi vulcanică (Kamceatka, Kurile, Japonia,
Filipine, Indonezia).
Cele mai vechi şi mai rigide structuri geologice sunt de vârstă precambriană (cratonii
arabic, indian, sinic și siberian), care apar la zi (când sunt cunoscute sub numele de scuturi) sau
sunt scufundate şi acoperite cu depozite sedimentare de grosimi variabile, ce pot atinge circa
7000 m în sinecliza tunguskă, şi sunt formate din roci puternic metamorfozate și intruziuni
granitice.
În timpul cutărilor caledonice, din paleozoicul inferior, se formează regiunea din sud-
vestul şi sudul lacului Baikal (munţii Saian și Tannu Ola), vestul Podişul Kazahstan sau nordul
Munţilor Bârranga şi insulele Severnaia Zemlia. La sfârşitul paleozoicului, în carbonifer-
permian, în urma orogenezei hercinice se clădește o parte însemnată a continentului asiatic, cu
precădere zona centrală: munţii Altai, Tian Shan, Kunlun, Hangai sau Hinggan (Mare și Mic) și
estul Podişului Kazahstan. Mari regiuni formate în paleozoicul superior au suferit mişcări de
scufundate şi au fost transformate în bazine de sedimentare, ce cuprind depozite groase
mezozoice şi terţiare, precum câmpiile Siberiei de Vest și Turanului. Înălţimile foarte mari, de
peste 5000 m, pe care le au astăzi unele unităţi muntoase (Altai, Tian Shan, Kunlun) sunt
datorate înălţărilor din timpul mişcărilor tectonice ulterioare, în special cele terţiare.
În mezozoic au loc evenimente tectonice care se finalizează cu formarea unor regiuni din
nord-estul siberian (munţii Verhoiansk, Cherski sau Kolâma), cursul inferior al Amurului
(Sihote-Alin) sau sud-estul Asiei (mare parte din Indochina şi Borneo). În cuprinsul acestora au
fost prinse şi antrenate masive vechi, cristaline, precum Kolâma și Khorat.
În era neozoică, de acum circa 66 milioane ani, Asia şi-a realizat, în linii mari, actuala
înfăţişare. În pliocen are loc o intensificare a mişcărilor verticale, inclusiv înălţarea regiunilor
muntoase vechi și formarea de munţi bloc, dar şi intense erupţii vulcanice. Cel mai important
eveniment tectonic a fost coliziunea Eurasiei cu India, acum circa 50 mil. ani, care a determinat
puternice cutări, fracturări şi înălţări. India încă se deplasează spre nord cu 6 cm/an menţinând
altitudinile ridicate din Himalaya şi Tibet. Efectul convergenţei s-a extins până la nord de Baikal,
multe unităţi fiind întinerite, iar la sud s-a creat marele bazin Indo-Gangetic.
Cutările alpine prezintă în Asia două aliniamente, unul pe direcţie vest-est şi altul pe
direcţie nord-sud (cutările pacifice). Aliniamentul vest-est, mult mai importat, porneşte din
Turcia (munţii Pontici şi Taurus) se continuă cu munţii Caucaz, Zagros, Elburs, Kopet-Dag,
Pamir, Hindu Kush, Suleiman, Karakorum, Himalaya, Arakan, Barisan (din insula Sumatra) şi se
termină în Noua Guinee. Al doilea aliniament, cel pacific, începe cu Munţii Koriaci, de la nord
de peninsula Kamceatka, insula Sahalin, Japonia, Taiwan, până la sud de Filipine, unde se
întâlneşte cu celălalt aliniament. Comparativ cu sistemul alpino-himalayan, cel pacific are un
pronunţat caracter insular şi o tectonică activă, cu vulcanism și seismicitate.
Răcirea puternică a climei în cuaternar a dus la instalarea gheţarilor de calotă şi montani pe
mari întinderi din suprafaţa continentului: Siberia (mare calotă glaciară ce ocupa jumătatea
nordică a Câmpiei Siberiei de Vest şi nordul Podişului Central Siberian), Tibet (calotă de gheaţă
ce se întindea şi în regiunile muntoase înconjurătoare: Himalaya, Karakorum, Pamir, Hindu
Kush, Tian Shan, Kunlun), apoi Altai, Hingganul Mare, Sihote Alin, Caucaz, Verhoiansk,
Cherski, Kolâma, Saian, Stanovoi. În Holocen, după topirea celei mai mari părţi a gheţarilor şi
creşterea nivelului Oceanului Planetar, se definitivează configuraţia ţărmurilor și se formează
arhipelagurile din estul şi sud-estul Asiei.
 Relieful

Relieful este determinat de structura geologică şi climă (prin sistemul de modelare) şi

impune, prin altitudine şi orientare, diferenţieri majore în peisajul geografic. Extremele
altitudinale ale Asiei, şi ale Terrei în acelaşi timp, sunt muntele Everest (8848 m) respectiv
Marea Moartă (- 420 m). În acelaşi timp, cea mai adâncă depresiune continentală este lacul
Baikal, la 1165 m sub nivelul mării.
Asia este continentul în care se regăsesc toate formele de relief, însă caracteristica
principală este dată de predominarea munţilor şi platourilor, care constituie circa 75% din
suprafaţă. Aproximativ 2/3 din uscat se află la peste 500 m altitudine, iar aproximativ 1/5 (20%)
la peste 3000 m altitudine (Caucaz, Pamir, Altai, Himalaya, Karakorum, Tian Shan, Kunlun). În
acest continent se întâlnesc numeroase unităţi muntoase, diferite prin vechime, altitudine,
orientare sau caracteristici ale peisajului.
În privinţa structurii geologice şi genezei, munţii pot aparține platformelor stabile, ca munţi
de tip bloc, sau zonelor de orogen. Primii se găsesc pe marginile platformelor vechi şi, în
general, sunt caracterizaţi prin culmi denudate, versanţi faliaţi şi abrupţi şi au altitudini care rar
depășesc 2000 m. În această categori intră munții: Gaţii de Vest şi Est, Satpura, Hejaz-Asir-
Yemen, Liban sau Antiliban. Munţii de cutare sunt mult mai înalţi, mai răspândiți şi au o
structură litologică mai complexă. În această categorie includem munţii: Himalaya, Karakorum,
Hindukush, Caucaz, Pamir, Taurus, Pontici, Zagros, Altai, Tian Shan, Verhoiansk sau Cherski.
În cadrul sistemului montan asiatic se impun două noduri orografice majore: Pamirul, în
partea centrală a continentului, din care se desprind lanţuri montane în aproape toate direcţiile
(spre sud-vest Munţii Hindukush şi mai departe munţii Suleiman și Kirthar, spre sud-est munții
Karakorum și Himalaya, spre est munţii Kunlun și Qinling, iar spre nord Tien Shan) și Podişul
Armeniei, din care pornesc munţii Pontici şi Taurus spre vest, Caucazul spre nord, Zagros-
Makran şi Alborz spre sud-est.
Podişurile pot avea mari dimensiuni, precum podișurile Central Siberian, Tibet și Deccan,
altitudini ridicate (Tibet, peste 4000 m), structuri geologice variate (podișurile Central Siberian,
Arabiei sau Deccan sunt pe structuri precambriene, în timp ce podişurile Iran, Tibet sau
Anatoliei sunt în regiunea cutărilor alpine), cu tipuri de relief variat: glaciar în Tibet, deşertic în
platourile Peninsulei Arabe, vulcanic în Deccan, carstic în Yunnan sau pe loess în Podişul de
Loess al Chinei.
Câmpiile, în majoritate aluvionare, sunt joase, cu suprafeţe relativ plate şi văi largi. Unele
sunt foarte întinse, precum câmpiile Siberiei de Vest, Turanului, Chinei de Nord, Mesopotamiei
sau Indo-Gangetică, şi se constituie în mari regiuni agricole şi de concentrare umană. Condiţiile
climatice, fertilitatea solurilor sau gradul de umanizate au impus o mare varietate a peisajelor
geografice în cadrul câmpiilor: peisaje de tundră (Câmpia Siberiei de Nord sau nordul Câmpiei
Siberiei de Vest), peisaje deşertice în Câmpia Turanului, peisaje tropicale în câmpiile Indochinei
sau Coromandel dar şi peisaje intens umanizate în câmpiile Îndo-Gangetică, Chinei de Nord,
Manciuriei sau câmpiile arhipelagului japonez.
Relieful Asiei se mai caracterizează şi prin prezenţa a numeroase depresiuni, unele foarte
extinse, precum Tarim, Djungaria, Sâchuan (toate trei în China) și Sistan (Afganistan). Sunt şi
depresiuni foarte joase, cum este Turpan, situată la -154 m, cu peisaje deşertice (Tarim, Qaidam,
Jazmurian/Iran) sau intens umanizate (Sâchuan, Fergana/Asia Centrală).

Tipuri de relief. Relieful deşertic se caracterizează prin mari contraste între regiunile înalte,
cu pante accentuate mari, unde diferenţierile petrografice şi structurale sunt bine evidenţiate şi
cele joase, unde câmpiile de eroziune alternează cu cele acumulative. Deşerturile majore ale
Asiei sunt: Gobi (China/Mongolia), Taklamakan (nord-vestul Chinei), Karakum, Kâzâlkum (în
Asia Centrală), Rub-al-Khali, Nefud (în Peninsula Arabă), Thar (India/Pakistan), Kevir, Lut (în
Iran) sau Registan (Afganistan).
 Cele mai importante arii carstice apar acolo unde stratele groase de calcar sunt asociate cu
precipitaţiile bogate. Aceste condiţii apar în Asia de Est și Sud-Est, unde formele carstice
impresionante apar în sudul Chinei (Podişul Yunnan-Guizhou), nord-estul Vietnamului (Golful
Ha Long), Thailanda (provinciile Surat Thani, Phang Nga, Krabi şi Trang) sau Malaiezia (Parcul
Naţional Gunung Mulu din Sarawak).
Relieful vulcanic este bine reprezentat în partea estică şi sud-estică a continentului, care se
încadrează „Cercului de Foc al Pacificului”. Arii vulcanice majore, cu numeroşi vulcani activi,
sunt: Indonezia (Semeru, Merapi), Filipine (Pinatubo), Japonia (Fuji San), peninsula Kamceatka
sau insulele Kurile. Relief vulcanic vechi, sub forma trappelor bazaltice, este prezent în Podişul
Deccan, Podișul Central Siberian (Masivul Putorana) sau vestul Peninsulei Arabe.
Relieful glaciar acoperă o întinsă suprafaţă în cadrul continentului, fiind reprezentat atât
relieful glaciar de acumulare (Asia de Nord, ocoperită în cuaternar de o mare calotă glaciară, sau
morenele din lungul văilor montane) dar şi cel de eroziune. Cele mai însemnate regiuni cu relief
glaciar sunt: munţii Himalaya, Karakorum, Hindukush, Pamir, Tian Shan, Kunlun, Altai, Caucaz
sau Podişul Tibet, unde sunt prezenți și numeroși ghețari.
Ţărmurile Asiei, rezultat al interacţiunii factorilor endogeni şi exogeni, sunt foarte crestate,
cu numreoase capuri, insule (Borneo/Kalimantan, Sumatra, Honshu, Sulawesi, Java, Luzon,
Mindanao, Sri Lanka, Sahalin), peninsule (Arabă, Indiană, Indochineză, Kamceatka, Malacca,
Coreea), estuare (vărsarea fluviilor Enisei, Obi sau Hatanga), delte (Gange-Brahmaputra, cea mai
maredin lume, cu circa 100 mii km2, Mekong, Lena, Indus), mangrove (în lungul Golfului
Bengal, unde se află regiunea Sundarbans - cea mai extinsă arie cu mangrove din lume, apoi în
lungul coastelor Indochinei sau Indoneziei), recifi de corali (la Marea Roşie, Golful Persic,
Golful Oman, în Maldive și în lungul coastelor Indoneziei și Filipine) etc.

Clima

Asia are o climă determinată de o serie de factori, precum: marea întinderea în latitudine
(de la sud de Ecuator până dincolo de Cercul Polar de Nord, ceea ce impune o zonalitate
latitudinală a climei), dimensiunea continentului (face ca spre regiunile centrale gradul de
continentalism să crească), relieful (prin altitudine şi orientare impune o etajare altitudinală a
climei şi joacă rol de barieră climatică - Himalaya, Caucaz, Gații de Vest, Alborz), distribuţia
presiunii atmosferice (determină circulaţia atmosferei - musonii, vânturile de vest, vânturile
polare) sau curenţii oceanici (Kuro Shiwo, Oya Shiwo, care influenţează clima zonelor de coastă
traversate).
Asia este traversat de trei linii matematice importante: ecuatorul, care străbate Indonezia
(insulele Sumatera, Borneo, Sulawesi sau Maluku, Tropicul Racului, care taie Peninsula Arabă,
India, nordul Peninsulei Indochina, sudul Chinei și insula Taiwan, și Cercul Polar de Nord, care
traverseavă Siberia. În timpul iernii, răcirea puternică a climei din partea central-nordică a Asiei,
duce la formarea anticiclonului siberian (mongolo-siberian), dinspre care aerul rece şi uscat se
îndreaptă spre sudul şi estul continentului (musonul de iarnă). În timpul verii, în schimb,
continentul se încălzeşte puternic şi dă naştere unei arii de minimă presiune care absoarbe masele
de aer umed şi cald din sudul şi estul Asiei (musonul de vară).
Temperatura medie a lunii ianuarie variază între -300C în mare parte din Siberia (între -70
şi -500C în regiunea Verhoiansk-Oimiakon, pol al frigului pe Terra) şi 270C în Indonezia.
Distribuţia izotermei de 00C a lunii ianuarie arată faptul că pe 2/3 din continent temperaturile
medii sunt negative: Siberia, Asia Centrală, vestul şi nordul Chinei, nordul și centrul Japoniei. Pe
de altă parte, media termică în luna iulie variază de la 350C în sud-vest (Peninsula Arabă), unde
temperaturile depăşesc frecvent 450C, la mai puţin de 100C în nordul Siberiei.
Aproximativ 40% din suprafața continentului, adică Peninsula Arabă, Asia Centrală, Iran,
Afganistan, mare parte din Pakistan, vestul Indiei, vestul și nordul Chinei, sudul Mongoliei,
nordul Siberiei, primește mai puţin de 250 mm precipitaţii anual, iar circa 30% (Coasta Malabar,
nord-estul Indiei, Indochina, Indonezia, Filipine, Japonia, sudul Chinei) primeşte precipitaţii mai
mari de 1000 mm/an, unele locuri chiar mai mari de 3000 mm. Cea mai ploioasă regiune a Asiei,
și a lumii în același timp, este nord-estul Indiei, aria Cherrapunji – Mawsynram, unde cad în jur
de 12000 mm/an (polul ploii pe Glob).
Datorită marii deschideri spre nord (lipsei unor bariere muntoase pe direcție vest-est), mare
parte din nordul Asiei este expus influenţelor climatice arctice, ceeea ce duce la ierni lungi şi
aspre, veri blânde şi puţine precipitaţii. O parte semnificativă din Asia de Sud-Vest (Peninsula
Arabă, Podişul Iranian, Câmpia Mesopotamiei) are o climă tropical-aridă, iar fâşie relativ îngustă
din lungul ţărmului Turciei şi Levantului (Siria, Liban, Israel) prezintă o climă mediteraneană, cu
ierni blânde şi umede şi veri calde şi uscate. Asia Centrală, nord-vetul și nord Chinei sau sudul
Mongoliei prezintă un climat temperat continental cu ierni aspre şi vieri fierbinţi şi foarte puţine
precipitaţii, specific fiind aici mediul deşertic şi semideşertic.
În nord-estul Chinei, Peninsula Coreea, mare parte din Japonia, regiunea Amurului din
Extremul Orient Rus clima este temperată cu influențe oceanice. India, Bangladesh, Sri Lanka,
Nepal, Indochina, sudul și centrul Chinei, Japonia, Coreea, Indonezia sau Filipine prezintă o
climă marcată de circulaţia musonică, în care sezonul umed, care corespunde în bună parte verii
boreale, alternează cu o perioadă uscată (iarna).

Hidrografia

Asia, prin marea varietate climatică şi morfologică, prezintă o reţea hidrografică

neuniformă, cu regiuni bogate în ape (Siberia, Asia de Sud, Sud-Est şi Est) şi regiuni aproape
lipsite de ape (Asia Centrală şi de Sud-Vest). În acest ultim caz, deşerturile Asiei Centrale,
vestului Chinei, Peninsulei Arabe și Podişului Iran, se impune caracterul areic (lipsit de scurgere)
şi endoreic (cu scurgere spre bazine interioare: bazinele Tarim, Sistan sau Aral.
În cadrul acestui continent se găsesc unele dintre cele mai lungi râuri ale lumii. Spre
Oceanul Arctic se varsă o serie de fluvii mari - Obi, Enisei, Lena, Kolâma, care își au izvoarele
în regiunea muntoasă din sudul Siberiei (Altai, Saian, regiunea lacului Baikal), traversează
podişurile şi câmpiile siberiene şi se termină prin estuare (Obi, Enisei) sau delte (Lena, Kolâma).
Acestea au un regim pluvio-nival şi glaciar, un regim de scurgere cu ape mari în anotimpul cald
(dat de topirea zăpezilor şi gheţurilor), îngheţ în timpul iernii şi inundaţii datorate dezgheţurilor
mai timpurii din cursul superior.
Cele mai importante fluvii care se scurg spre Oceanul Pacific sunt: Amur, Huang He,
Chang Jiang Chang Jiang (Yangtze, cel mai lung râu al Asiei, de 6300 km, şi al treilea din lume),
Song Hong (Fluviul Roșu, din nordul Vietnamului), Mekong și Chao Praya (Thailanda), care
prezintă caracteristici diferite impuse de regiunile pe care le străbat. Fluviile Amur şi Huang He
străbat regiuni cu o climă rece, cu temperaturi negative iarna, care dau fenomene de îngheţ şi
debite mai mari vara. Huang He se remarcă prin debitul mare de aluviuni, ce provin din Podişul
de Loess, care au înălţat continuu patul albiei şi au produs numeroase inundaţii. Chang Jiang şi
Mekong au izvoare în Tibet şi străbat regiuni cu o climă musonică, cu creşteri semnificative de
debit în timpul verii.
Spre Oceanul Indian se îndreaptă: Gange, Brahmaputra, Indus, Irrawaddy (Myanmar),
Salween, Tigru și Eufrat. Tigrul, Eufratul, ambele cu izvoare în Podişul Armeniei (Turcia) şi
Indusul, ce izvorăște din Tibet, deşi străbat regiuni uscate, au apă multă datorită alimentării din
zăpezi şi gheţari. Celelalte fluvii, la care se pot adăuga Godavari, Mahanadi sau Krishna, care
străbat Podişul Deccan, au un debit bogat vara, datorită ploilor musonice, şi mai redus iarna. Nu
trebuie neglijat nici aportul din topirea zăpezilor şi gheţarilor, pentru cele cu izvoare în Tibet şi
Himalaya.
Marea Mediterană şi Marea Neagră primesc o serie de râuri care, deşi nu foarte mari, au o
mare importanţă pentru regiunile pe care le străbat: Orontes, Litani (Siria, Liban), Ceyhan,
Sakarya, Kizik Irmak (Turcia), Rioni (Georgia). Amudarya şi Syrdarya, cele mai cunoscute râuri
ale Asiei Centrale, au izvoarele în Pamir şi Tian Shan, străbat regiuni deşertice (Karakum și
Kâzâlkum) şi se varsă în Aral. Amenajările din lungul acestor râuri, în special pentru irigaţii, au
influenţat negativ lacul Aral, care şi-a redus foarte mult suprafaţa și s-a fragmenat. Se mai poate
aminti râul Iordan, care izvorăşte din Munţii Antiliban, străbate grabenul El Ghor şi se varsă în
Marea Moartă.
Lacurile sunt numeroase, inegal distribuite în teritoriu şi cu origini diferite. Printre cele mai
însemnate se numără: Marea Caspică (cel mai întins lac din lume, cu o suprafață de 386 400 km2
împreună cu Kara Bogaz), Marea Moartă, Aral, Balhaș (în Kazakstan), Baikal (1620 m, cel mai
adânc), Tuz, Van (ambele în Turcia), Sevan (Armenia), Urmia (Iran) sau Hanka (la graniţa dintre
Rusia şi China).
Lacurile situate în regiunile aride şi semiaride din partea centrală şi de sud-vest al Asiei
sunt, în cea mai mare parte, sărate (ex. Marea Moartă, cu o concentrație în săruri de 322 g/l, Tuz,
Urmia). Alături de lacuri tectonice (Baikal, Aral, Balhaș, Issyk-Kul, Marea Moartă, Biwa-
Japonia), mai întâlnim şi lacuri vulcanice (Toba, din insula Sumatra, Tazawa, Mashu, Toya,
Akan, toate din Japonia, Lanao, din insula Mindanao), de baraj natural (Sarez, pe râul Murgab, în
Munţii Pamir), carstice (unele lacuri din Podişul Anatoliei), termo-carstice (în Podișul Central
Siberian), lagune (Kara Bogaz), de baraj antropic (Bratsk pe Angara, Krasnoiarsk pe Enisei). În
Siberia de Vest, delta Gange-Brahmaputra şi cursul inferior al râului Mekong se întâlnesc
numeroase mlaştini.
În Asia se păstrează, la altitudini care cresc spre sud, o serie de ghețari, printre cele mai
importante regiuni glaciare fiind: Pamirul (Tadjikistan), unde se ală gheţarul Fedchenko (cel mai
lung gheţar din lume, excepţie regiunile polare, având o lungime de 70 km), Karakorum (ghețarii
Siachen, Biafo, Baltoro sau Batura, cu lungimi de peste 60 km), Himalaya (Rongbuk, Khumbu,
Gangotri), Tibet, Altai, Tian Shan, Caucaz, Kamceatka, Verkhoiansk sau Cerski.

Vegetaţia

Vegetaţia Asiei este influenţată, în special, de climă şi relief şi se caracterizează prin

zonalitate şi etajare. Variază de la pajiştile de tundră, din lungul coastei nordice, la pădurile
tropical-umede din sud-est. Între aceste două extreme se extind: pădurile de conifere (taigaua
siberiană), pădurile de foioase cu frunze căzătoare și mixte (mai ales în estul continentului –
Japonia, Coreea, regiunea Amurului, Nord-estul Chinei), stepa cu graminee (Stipa lessingiana)
în Kazahstan, sudul Câmpiei Siberiei de Vest, nordul Chinei, Mongolia, Anatolia Centrală,
vegetaţia deșertică, cu caracter xerofitic (Haloxylon, Tamarix) și cea mediteraneană (cu tufișuri
și păduri de cedru, pin și stejar). În regiunile intens sau timpuriu umanizate (câmpiile Chinei de
Nord, Indo-Gangetică, Mesopotamiei, Manciuriei sau cele din Japonia și Indochina) vegetaţia
naturală a fost puternic influenţată, fiind înlocuită, în special, de terenuri agricole şi aşezări.
Zona tundrei, cu mușchi, licheni și arbuști pitici, neregulată datorită topografiei, ocupă
câmpiile joase din nordul Siberiei și are o lățime de circa 400-800 km, între peninsulele Iamal şi
Ciukotsk. Cea mai extinsă pădure neîntreruptă din lume este taigaua siberiană, care se întinde pe
circa 6400 km lungime, de la Ural până la Marea Ohotsk, şi 1600 km lăţime şi este formată
predominant din specii de conifere (Picea obovata/molidul siberian, Abies sibirica/bradul
siberian, Pinus sibirica/pinul siberian, Larix sibirica/laricele siberian). În sudul Câmpia Siberiei
de Vest există o îngustă fâșie de pădure de amestec, cu plopi, mesteceni și pini. Păduri de
amestec, cu o diversitate biologică mult mai mare, se mai întâlnesc în munții Caucaz și Pontici,
Peninsula Coreea, Japonia, nordul Chinei (Munţii Qinling).
Pădurile tropical-musonice, fără frunze în perioada uscată a anului, apar în sudul şi sud-
estul Asiei (India centrală și de sud, partea centrală a Indochinei), acolo unde sezonul uscat este
prelung, iar pădurile tropicale umede, cele mai abundente în specii, în Indonezia, Filipine,
Peninsula Malacca, unele părţi Indochina, Coasta Malabar şi nord-estul Indiei. În lungul
coasteleor joase şi umede din sudul şi sud-estul Asiei, în special în ariile deltaice precum
regiunea Sundarbans, bine dezvoltate sunt mangrovele.

Fauna

Fauna depinde foarte mult de climă şi vegetaţie, variind latitudinal şi altitudinal. În zona
rece (arctică) se întâlnesc: reni (Rangifer tarandus), urşi polari (Ursus maritimus), vulpi arctice
(Vulpes lagopus), iepuri polari (Lepus timidus), lemingi (Lemmus obensis). Taigaua siberiană
este populată cu elani (Alces alces), urşi bruni (Ursus arctos), vulpi roșii (Vulpes vulpes), râşi
(Lynx lynx), samuri (Martes zibellina), lupi cenuşii (Canis lupus), iar în zona Amurului tigri
siberieni (Pantera tigris altaica), specie amenințată cu dispariția.
În regiunile uscate central-asiatice se pot întâlni: gazele mongole (Procapra gutturosa),
asini sălbatici (Equus hemionus), gazele tibetane (Procapra picticaudata), cămile bactriene
(Camelus bactrianus ferus), oi şi capre sălbatice (argalul – Ovis ammon), ce sunt caracteristice
stepelor şi deşerturilor, leoparzii de zăpadă (Uncia uncia), cinteze mongole de deşert
(Rhodopechys mongolicus), vulturi negri eurasiatici (Aegypius monachus), berze albe (Ciconia
ciconia) sau vulpi roşii (Vulpes vulpes).
În sudul, sud-estul şi estul continentului, unde clima este caldă și umedă iar vegetația
bogată, diversitatea biologică este foarte mare: tigri bengalezi (Panthera tigris bengalensis), urşi
negri asiatici (Ursus thibetanus), leoparzi indieni (Panthera panthera fusca), urşi leneşi sau
buzaţi (Melursus ursinus), panda giganţi (Ailurpoda melanoleuca - Rezervaţia Wolong), elefanţi
asiatici (Elephas maximus), rinoceri indieni (Rhinoceros unicornis), cobre (Naja naja), crocodili
de mlaştină (Crocodylus palustris), panda roşii (Ailurus), urangutani (Pongo pygmaeus), dragoni
de Komodo (Varanus komodoensis), macacul japonez (Macaca fuscata), raţe mandarin (Aix
galericulata), cocori japonezi (Grus japonensis).
Solurile reflectă zonalitatea bio-climatică. În zona arctică, caracterizată de procese
pedogenetice rudimentare, predomină permafrostul, iar spre sud, în taiga, soluri podzolice.
Solurile din stepele şi pădurile zonei temperate sunt fertile şi bogate în humus, iar cele brune din
zona mediteraneană şi cele galbene şi roşii din regiunile subtropical-musonice sunt bogate în
oxizi de fier şi aluminiu. În zona pădurilor tropical-umede tipice sunt solurile lateritice.

CARACTERE ALE POPULAȚIEI, ORAȘELOR ȘI ECONOMIEI

Populația Asiei

Populaţia continentului este de circa 3,5 miliarde locuitori, adică aproximativ jumătate din
populaţia Terrei (7 miliarde locuitori în 2012). Cele mai populate state ale Asiei sunt: China (1,3
md.), India (1,2 md.), Indonezia (230 mil.), Pakistan (173 mil.), Bangladesh (150 mil.), Japonia
(128 mil.), Folipine (94 mil.) și Vietnam (87 mil.).
Vechimea populării. Continentul a fost populat dispre Africa, fiind descoperite fosile de
hominizi în Georgia (situl Dmanisi – Homo georgicus, cu o vârstă de 1,7 milioane ani),
Indonezia (Omul de Java - Pitecanthropul erectus, cu o vechime de 1,5 milioane ani) sau China
(Homo erectus pekinensis, de acum circa 400 milioane ani). În Asia au apărut cele mai vechi
civilizaţii ale omenirii: mesopotamiană (mil. VI î.Hr - civilizaţiile sumeriană, akadină, asiriană,
babiloniană), Indusului (mil. IV î.Hr) și chineză (mil.III î.Hr. – pe cursul mijlociu al fluviului
Huang). Dintre formațiunile politice care au apărut aici, unele au avut o expansiune
extraordinară, precum imperiile Persan (sec.VI-V î.Hr), Mongol (sec. al XIII-lea) sau Otoman
(maxima extindere fiind în secolele XVI-XVII). Transformări socio-politice majore au loc în
perioada colonială, marile puteri coloniale fiind: Anglia, Portugalia, Olanda, Franța, Rusia și
Spania.
 Densitatea populației. Populaţia este distribuită inegal în teritoriu, cele mai mari densităţi,
ce pot depăși 500 loc/km2, fiind întâlnite în câmpiile: Chinei de Nord, Manciuriei, Gangelui,
Malabar, Coromandel, Central Thailandeză, apoi în estul insului Honshu și insulele Jawa și
Luzon. La nivel statal, se disting prin densităţile mari: Singapore (peste 7000 loc/km2),
Bangladesh (1000 loc/km2), Coreea de Sud (487 loc/km2), Japonia (343 loc/km2) sau Filipine
(peste 300 loc/km2). Pe de altă parte, regiuni slab umanizate sunt: Siberia, datorită climei foarte
reci și solurilor îngheţate pe mari suprafeţe, ariile deşertice din partea centrală şi sud-vestică a
Asiei (vestul și nordul Chinei, Asia Centrală, Peninsula Arabă, partea centrală a Iranului etc.).
Dinamica populației. La nivel general, se constată o reducere semnificativă a natalității și
mortalității în ultima jumătate de secol (în Thailanda, natalitatea a scăzut de la 42‰ la 13‰), o
creștere a speranței de viață și o reducere a ratei anuale de creștere a populației. Natalitatea este
încă foarte ridicată în lumea islamică (Pakistan, Iran, cu peste 30‰), în timp ce în China a fost
adoptată politica unicului copil. Mortalitatea este ridicată în statele sărace: Afganistan, Laos,
Yemen, Nepal, state care se remarcă şi printr-o speranţă de viaţă redusă (sub 65 ani). În Japonia,
unde speranța de viață este cea mai mare, peste 80 ani, se constată o îmbătrânire a populației.
Migraţiile sunt de mai multe tipuri: interne (de la sat la oraş sau spre regiunile mai
dezvoltate economic, fiind tipice în China, India sau Indonezia), intracontinentale (dinspre
statele sărace din Asia de Sus spre Golful Persic) şi intercontinentale (spre Europa, America şi
Australia). În Emiratele Arabe Unite, din cei 5,1 milioane locuitori în 2011, 4,1 milioane erau
străini. O situație similară se regăsește în Kuwait.
Structura populaţiei. Din punct de vedere rasial, aici se întâlnesc aproape toate rasele
planetei: albă (majoritatea populaației din statele caucaziene, arabe, din nordul Indiei sau Israel),
mongoloidă (populația din China, Mongolia, Japonia sau Indochina), neagră (unele populaţii din
India şi Filipine), dravidiană (în sudul Indiei).
În privința religiei, toate marile credințe religioase ale lumii au apărut aici: creştinismul
(practicat în ponderi mai mari în Filipine, Coreea de Sud, Rusia asiatică, Georgia, Armenia sau
Timorul de Est), islamismul (larg răspândit în Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Iran, Turcia,
statele arabe, Asia Centrală, Azerbaidjan sau Afganistan), budismul (China, Japonia, Coreea de
Sud, Indochina, Mongolia), hinduismul (India, Nepal, Sri Lanka), iudaismul (Israel),
confucianismul (China), şintoismul (Japonia), şamanismul (practicat de unele populații din
Siberia, Mongolia, Coreea de Sud, Laos, Indonezia sau Myanmar).
În Asia, sunt unele state omogene din punct de vedere lingvistic, precum statele arabe,
Japonia, Coreea de Nord și Sud, Mongolia şi numeroase state eterogene. În India sunt
recunoscute 15 limbi oficiale, în Filipine se vorbesc peste 100 limbi și dialecte, iar în Indonezia
peste 600. Majoritatea statelor sunt omogene din punct de vedere etnic, unele cu peste 90% din
populaţie aparţinând unei singure etnii (Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Mongolia, Yemen,
Iordania, Siria, Armenia, China.
După structura pe medii, întâlnim un grad ridicat de urbanizare în Singapore (100%), Qatar
(95%), Israel (92%), Coreea de Sud (83%), Japonia (80%), dar şi unele state unde predomină
populaţia rurală: Nepal, Cambodgia, ambele cu 20% populaţie urbană, apoi Laos, Vietnam, India
cu 30%.

Orașele

Vechimea oraşelor. În cadrul continentului asiatic se pot distinge mai multe generaţii de
oraşe, în funcție de momentul apariției și afirmării: oraşele antice (Eridu, Uruk, Ur, Babilon,
Susa, Ierusalim, Tyr, Damasc, Persepolis, Mohenjo-Daro, Harappa, Varanasi, Anuradhapura,
Xian, Luoyang), oraşele medievale (Bagdad, Shiraz, Malacca, Angkor, Sukhothai, Samarkand,
Buhara, Agra, Lahore, Nanjing, Osaka, Kyoto), oraşe cu dezvoltare rapidă în perioada colonială
(Calcutta, Bombay, Chittagong, Singapore, Jakarta, Colombo, Manila, Cebu).
Mărimea oraşelor. Oraşele Asiei sunt printre cele mai mari din lume, aici găsindu-se mari
arii metropolitane: Tokyo (împreună cu Yokohama, Kawasaki, Chiba și altele are o populație de
peste 30 milioane locuitori), Jakarta (28 mil.loc.), Seul (24 mil.), Delhi (22 mil.), Mumbay (20
mil.), Shanghai (16 mil.), Osaka (16 mil.), Teheran (14 mil.), Karachi (14 mil.), Calcutta (14
mil.), Dhaka (13 mil.), Istanbul (13 mil.), Bangkok (12 mil.) și Manila (11,5 mil.loc.).
Repartiţia şi mărimea principalelor oraşe asiatice: În Asia de Nord (Rusia asiatică), cele
mai importante orașe sunt: Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, sau Vladivostok, în Asia
Centrală: Taşkent, Samarkand, Almaty, Astana, Karaganda, Bishkek, Aşgabad și Duşanbe, în
Asia de Sud-Vest: Teheran, Mashhad (2 mil), Tabriz, Bagdad, Basrah, Mosul, Ar-Riyad, Jeddah,
Kabul, Kandahar, Erevan, Baku, Tbilisi, Beirut, Amman, Damasc și Alep, în Asia de Sud:
Mumbay, Delhi, Calcutta, Madras, Bangalore, Dhaka, Karachi, Islamabad, Lahore și Colombo,
în Asia de Sud-Est: Jakarta, Surabaya, Bandung, Manila, Kuala Lumpur, Yangon, Bangkok,
Hanoi și Ho Chi Minh, iar în Asia de Est: Tokyo, Yokohama, Osaka, Nagoya, Beijing, Shanghai,
Tianjin, Shenyang, Taipei, Seul, Pusan și Pyongyang.
Funcţiile oraşelor. Oraşele mari și capitalele au funcţii complexe (administrative,
comerciale, industriale etc.). Prin specific, se disting orașele: Norilsk, Anshan, Jamshedpur,
Abadan, Kirkuk, Yanbu al Bahr, Jamnagar (funcție industrială), Shanghai, Singapore, Pusan,
Kobe, Cochin, Aden, Haifa (funcție portuară), Tokyo, Hong Kong, Singapore (funcție financiar-
bancară), Agra, Dubai, Nara, Antalya, Aqaba, Kyoto, Bangkok, Kuala Lumpur (funcție
turistică), Ierusalim, Mecca, Benares, Najaf, Mashhad, Varanasi (fucnție religioasă).

E conomia

Asia este cel mai dinamic continent al planetei, însă cu disparități regionale semnificative
în dezvoltarea economică. Unele state sunt puternic dezvoltate economic (China, Japonia,
Coreea de Sud, Singapore, Israel, Malaiezia, Emiratele Arabe Unite), însă cele mai multe sunt în
curs de dezvoltare, unele puțin dezvoltate (Mongolia, Laos, Yemen, Tadjikistan, Timorul de Est,
Afganistan). China și Japonia ocupă locurile 2 și 3 în ierarhia economică mondială. Asia se mai
distinge și prin rolul său de bază de aprovizionare globală cu nenumărate resurse minerale și
produse agricole.
Factori determinanţi în dinamica economică.Dezvoltarea economică a statelor asiatice a
fost determinată de o serie de factori naturali și antropici. În privința factorilor naturali, un rol
major au jucat: relieful, clima, resursele de apă, fertilitatea solurilor și resursele minerale. În
cazul factorilor antropici, au contat atât resursele umane, cât și deciziile politice sau geopolitice.
Chinezii au contribuit, prin numeroasele lor descoperiri (hârtia, busola, praful de pușcă), la
progresul omenirii. Unele acțiuni geopolitice, cum au fost cele din perioada colonială, sau
deciziile politice, precum deschiderea Chinei spre exterior din timpul lui Deng Xiaoping, au
produs schimbări semnificative în economie și societate. Ocuparea Asiei Centrale de către Rusia
a dus la transformări politice, economice, etnice și culturale semnificative.
Industria. Motorul oricărei economii îl reprezintă industria energetică, Asia fiind
continentul cu foarte bogate resurse de petrol, gaze naturale sau cărbune. Cele mai mari
zăcăminte de petrol și gaze se găsesc în zona Golfului Persic. Arabia Saudită, unde petrolul a
fost descoperit în 1930, este cel mai mare producător din regiune și al doilea din lume după
Rusia. Rezervele saudite de petrol se cifrează la 264,5 miliarde barili, adică 19% din rezervele
mondiale. Producția în 2011 s-a ridicat la 10 milioane barili/zi (12% din producția mondială),
provenind în bună măsură de la câmpurile Al Ghawar (cel mai mare din lume) și Al Saffaniyah
(cel mai mare câmp din domeniul marin).
O participare semnificativă la producția mondială de petrol, în 2011, au avut și statele: Iran
(4,2 mil.barili/zi), China (4 mil.barili/zi), Emiratele Arabe Unite (2,8 mil.barili/zi), Kuwait (2,5
mil.barili/zi, câmpul Burgan fiind al doilea din lume ca mărime), Irak (2,4 mil.barili/zi),
Kazahstan (1,7 mil.barili/zi) sau Indonezia (1 mil. barili/zi). În ce privește partea asiatică a
Rusiei, de aici provine cea mai mare parte din producția țării, mai ales din Câmpia Siberiei de
Vest, unde se distinge câmpul Samotlor.
 În ce privește gazele naturale, se disting statele: Iran (al doilea producător mondial după
Rusia), Qatar (al treilea producător mondial, unde se află Câmpul Nordic care, împreună cu
câmpul Pars de Sud din Iran, formează cel mai mare câmp gazeifer din lume), Turkmenistan sau
Arabia Saudită. În Rusia asiatică cunoscut este câmpul Urengoi, din nordul Câmpiei Siberiei de
Vest.
La producția de cărbune, China este, de departe, liderul mondial, cu 2,7 miliarde tone,
adică 45% din totalul producției globale. Cel mai mult cărbune provine din Mongolia Interioară
(bazinul Shendong) și provincia Shaanxi. Mari producători de cărbune mai sunt Rusia (bazinul
Kuznetsk, din apropiere de Novosibirsk sau Iakuția), India (bazinul Damodar, la vest de
Calcutta), Kazahstan sau Indonezia.
În producția de energie electrică, pe lângă termocentralele pe cărbune, gaz sau petrol, se
mai adaugă centralele hidroelectrice (Trei Defilee, de pe Iangtze, cu o capacitate instalată de
22500 MW, cea mai mare din lume, sau Saian-Șușenskaia, de pe Enisei, cu 6400 MW), cele
atomoelectrice (iportante în Japonia și Coreea de Sud) sau geotermale (Filipine este al doilea
producător mondial, după SUA, apoi Indonezia).
Industria prelucrătoare. Existența unei variate baze de resurse naturale, precum și cererea
internă tot mai mare, au condus la dezvoltarea multor ramuri ale industriei prelucrătoare.
Industria metalurgică este bine reprezentată în China (cel mai mare producător mondial de oțel,
unde se distinge marele combinat Baoshan, din apropiere de Shanghai), Japonia, India (mare
producător siderurgic), Coreea de Sud (combinatul siderurgic Pohang), Indonezia (unde se
prelucrează, printre altele, cuprul și aurul, provenite din mina Grasberg, din provincia Papua),
Uzbekistan (prelucrarea aurului, provenit de la mina Muruntau), Iran, Mongolia, ultimele două
cu producții însemnate de cupru. Se mai exploatează sau prelucrează pietrele prețioase în
Thailanda, India, Sri Lanka și Israel (prelucrarea diamantelor din import), fosfați (Siria, Israel),
staniu (China, Indonezia, Thailanda) etc.
Industria chimică și petrochimică este bine dezvoltată în China, Japonia, Coreea de Sud
(centrul Ulsan), Arabia Saudită (marile complexe petrochimice Al Jubail și Yanbu al Bahr),
Kuwait sau Iran. Un mare avânt a luat în ultimul timp îndustria construcțiilor de mașini, China
devenind primul producător de autovehicule al lumii, cu o producție de 18 milioane unități în
2010. Locul secund este ocupat de Japonia (9,6 milioane unități, cu Toyota unul dintre cei mai
mari constructori mondiali), poziții fruntașe având și Coreea de Sud (Hyundai, Kia), Thailanda
sau India. Coreea de Sud, China și Japonia sunt și principalii producători de nave, Coreea de
Sud, unde se distinge șantierul naval Ulsan, fiind liderul mondial. Se mai disting industria
aeronautică (Israel, Rusia, China), de material rulant (Japonia, China, India) sau cea electronică
și electrotehnică (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Singapore).
Cu o mai largă reprezentare regională sunt ramurile industriale tradiționale, mai ale
industriile textilă și alimentară, în domeniul industriei textile excelând: China, India, Turcia,
Bangladesh, Pakistan sau Vietnam.
Zonele industriale. Prin concentrarea pe suprafețe mai restrânse de teren a unor ramuri
industriale importante au luat naștere zone sau regiuni industriale, precum: Delta Chang Jiang
(cuprinde 15 orașe, inclusiv Shanghai și Nanjing), Delta Râului Perlei (Guangzhou, Shenzhen),
Liaoning (Shenyang, Dalian, Anshan), Beijing-Tianjin-Tangshan, toate în China, apoi Keihin
(Tohyo, Yokohama, Kawaasaki, Chiba), Keihanshin (Osaka, Kobe), Chukyo (Nagoya), în
Japonia, Mumbai-Pune, Kaolkata-Hugli, Chota Nagpur (regiune carboniferă și siderurgică),
Delhi-Meerut-Gurgaon, în India, sau Al Jubail și Yanbu al Bahr în Arabia Saudită.
Agricultura. La nivelul continentului, în funcție de condițiile de mediu și nivelul de
dezvoltare economică, se practică mai multe tipuri de agricultură: de subzistenţă, care este și cea
mai răspandită, comercială, bazată peîntinse plantaţii (India, Malaiezia, Indonezia, Filipine,
China, Thailanda) și itinerantă (practicată de unele populații care trăiesc mai izolat în ariile
montane din India, Indonezia, Filipine sau Indochina). Agricultura modernă, bazată pe
mecanizare, chimizare, irigaţii, și care dă cele mai mari producții, este specifică statelor
dezvoltate (Japonia, Israel, unde sunt sisteme foarte eficiente de irigaţie, Coreea de Sud sau
Malaiezia). În regiunile cu climă caldă şi umedă din sudul, sud-estul și estul Asiei se obține două
sau trei recolte anual.
Cultura plantelor reprezintă sectorul dominant în agricultura celor mai multe state. Orezul
este cultura tipică a Asiei musonice, cei mai mari producători mondiali provenind de aici: China,
India, Indonezia, Bangladesh, Thailanda, Vietnam. Grâul este cultivat, cu predilecție, în Turcia,
Iran, Pakistan și în unele regiuni din China și India, porumbul în China, iar meiul în India. Se
mai cultivă: soia (China), trestie de zahăr (India, China, Filipine), bumbac (China, India,
Uzbekistan, Turcia), palmieri de ulei (Indonezia, Malaiezia, Thailanda), arbori de cauciuc
(Indonezia, Malaiezia, India), cocotieri (Indonezia, Filipine), ceai (China, India, Sri Lanka),
tutun (Filipine, Turcia), cafea (Indonezia, Vietnam, Laos, Yemen), qat (narcotic ușor, Yemen),
pomi fructiferi (portocali, lămâi, banani, mango, măslini, curmali, meri etc.), viță de vie (Israel,
Liban, Turcia).
Creşterea aimalelor se practică, atât sub forma nomadă sau seminomadă, în regiunile
stepice, semideșertice sau deşertice din Mongolia, vestul și nordul Chinei, partea centrală a
Iranului, Anatolia, Afganistan, Asia Centrală, cât și în ferme (China, Japonia, Coreea de Sud,
Israel). Se cresc ovine în China, India, Iran, Turcia, Asia Centrală (rasa karakul), caprine în India
(cel mai mare crescător mondial), bovine în India, China, Indonezia, Indochina, porcine în China
(lider mondial), bubaline în India, Pakistan, China, Indochina (mai ales pentru tracțiune), cămile
în Pakistan, India, statele arabe, Mongolia, nordul și nord-vestul Chinei, cabaline în China,
Mongolia, Asia Centrală, iaci în Tibet sau Tadjikistan, reni în Asia de Nord și Mongolia, viermi
de mătase în China, Coreea de Sud, Japonia, păsări. Mai sunt ferme de crocodili în Thailanda și
Cambodgia și ferme de elefanți în Thailanda. Pescuitul se practică pe scară largă în Japonia
(mările din jurul arhipelagului sunt printre cele mai bogate în pește din lume), China (cel mai
mare fermier piscicol), Vietnam (bine dezvoltată este acvacultura în delta fluviului Mekong) sau
Coreea de Sud.
Prin marile producții agricole, se disting câmpiile: Chinei de Nord, Manciuriei, Chinei de
Sud, Indusului, Gange-Brahmaputra, Malabar şi Coromandel, apoi Podişul Deccan și regiunile
de câmpie şi colinare din Indochina, Indonezia şi Filipine.
Transporturile. Dacă în vechime transporturile se făceau anevoios, pe drumuri uneori
nesigure, inclusiv cele maritime, în prezent, când volumul mărfurilor și numărul persoanelor care
se deplasează au sporit considerabil, modalitățile de transport s-au diversificat, iar în țările
bogate acestea sunt moderne. Transporturile rutiere sunt cele mai dezvoltate, ajungând până în
zonele cele mai greu accesibile (Tibet, Siberia, regiunile montane). Șoselele au o mare densitate
în Japonia, Coreea de Sud, estul Chinei sau nordul Indiei, unele traversând țara dintr-un capăt în
altul, cum este șoseaua transvietnameză.
Căile ferate cele mai faimoase sunt: transsiberianul, ce traversează Siberia de la vest la est,
cu derivaţii spre China şi Mongolia), magistrala Baikal-Amur, turksibul (de la Marea Caspică la
Novosibirsk) sau transtibetanul (calea ferată care ajunge la cea mai mare altitudine din lume). În
Japonia, unde reţeaua feroviară este printre cele mai moderne, Coreea de Sud, Taiwan și China
circulă trenuri de mare viteză, iar în China (aria orașului Shanghai) trenuri maglev (pe levitaţie
magnetică).
Larga deschidere spre ocean a favorizat dezvoltarea transporturilor navale şi apariţia a
numeroase porturi: Shanghai (cel mai mare port din lume după traficul de mărfuri), Singapore,
Yokohama, Kobe (Japonia), Pusan (Corea de Sud), Mumbay, Haldia (portul orașului Calcutta),
Tianjin, Klang (Malaiezia), Bangkok, Karachi, Bandar Abas (Iran), Jeddah (Arabia Saudită)
Aden, Haifa. Transporturi fluviale sunt foarte însemnate în unele regiuni, mai ales acolo unde
cele rutiere sunt slab dezvoltate, cum este cazul Siberiei (sunt navigabile Obi, Enisei sau Lena).
Cel mai intens utilizate sunt însă marile fluvii: Chang Jiang, Gange, Brahmaputra, Mekong,
Indus sau Chao Praya.
Transporturile aeriene, care s-au dezvoltat mult în ultimele șase decenii, beneficiază de
aeroporturi moderne în Tokyo (aeroportul Narita), Beijing, Shanghai (aeroportul Pudong), Hong
Kong, Incheon (principalul aeroport al Coreei de Sud), Singapore, Bangkok etc. În Japonia, ca
urmare a condițiilor topografice, au fost construite aeroporturi pe insule artificiale, cel mai
faimos fiind aeroportul Kansai din golful Osaka.
Comerţul. Distribuţia spaţială inegală a resurselor naturale şi a diverselor produse
industriale şi servicii a dus la dezvoltarea comerţului, care se practică aici din cele mai vechi
timpuri. Mărfurile asiatice, precum mătasea, mirodeniile, tămâia, extrem de preţuite în Europa
încă din vechime, au favorizat deschiderea unor drumuri comerciale - drumul mătăsii, drumul
mirodeniilor, drumul tămâiei - între centrele de producţie şi consumatori. În prezent, unele state
asiatice, precum Japonia, Coreea de Sud sau Singapore, sunt dependente de comerţ. Japonia
depinde foarte mult de materiile prime importate, dar şi de posibilitatea de a vinde produsele
finite, care au o mare valoare adăugată (produse electrotehnice, autovehicule, maşini şi utilaje
industriale etc.). Pe de altă parte, în unele state, precum Arabia Saudită sau Iran, foarte bogate în
hidrocarburi, exporturile sunt dominate net de petrol. Un comerţ foarte activ practică China, cu
creşteri majore în ultimii ani.
Turismul. Potenţialul turistic este foarte bogat şi variat. Potențialul natural este reprezenat
de peisajele montane, cu bogat relief glaciar sau vulcanic, lacuri şi păduri din Himalaya, Caucaz,
Japonia (Muntele Fuji) sau Indonezia, carstul din sudul Chinei, Malaiezia, Thailanda sau
Vietnam (Golful Ha Long), Tibetul, rezervaţiile naturale din India, China, Indonezia sau
Indochina, insulele tropicale din Thailanda, Indonezia, Maldive, cu plaje întinse şi recifi
coraligeni.
Potenţialul antropic este reprezentat de numeroasele obiective religioase din Ierusalim,
Mecca, Benares (India), Agra (cu faimosul Taj Mahal), Najaf (Irak), Jawa (templul budist
Borobudur și cel hindus Prambanan), Nara (Japonia), Lhasa, Angkor (Cambodgia), siturile
cultural-istorice din Luoyang, Xian, Beijing și împrejurimi (Muzeul Palatului Imperial, Marele
Zid Chinezesc), Ayutthaya, Sukhothai (Thailanda), Kyoto (Japonia), Gyeongju (Coreea de Sud),
Malacca (Malaiezia), Buhara și Samarkand (Uzbekistan), cele din Mesopotamia, Iran
(Persepolis) sau Turcia (Istanbul, Cappadocia), dar și staţiunile litorale şi balneare din Turcia
(Antalya, stațiunile de pe litoralul Mării Egee), Thailanda (Pattaya, Phuket, Koh Samui),
Maldive, Dubai, Indonezia (insula Bali), Filipine (stațiunea Boracay din insula Panay) sau
Japonia.
Ca mari destinații turistice, după numărul de turiști internaționali sosiți în 2011, se disting:
China (57,6 milioane turiști sosiți, fără Hong Kong și Macao), Turcia (27 mil. turiști), Malaiezia
(24,7 mil.), Hong Kong (22,3 mil.), Thailanda (19 mil.), Macao (12,9 mil.), Singapore (10,4 mil.)
sau Coreea de Sud (9,8 mil.).
 CHINA

Introducere. China, oficial numită Republica Populară Chineză, este situată în Asia de Est,
ocupă o suprafaţă de 9,5 milioane km2 şi se învecinează cu următoarele state: Myanmar, Laos și
Vietnam în sud, Pakistan, India, Nepal și Bhutan în sud-vest, Afganistan, Tadjikistan, Kîrgîzstan
și Kazahstan în vest și nord-vest, Mongolia în nord, Rusia și Koreea de Nord în nord-est. Spre
est și sud-est are largă deschidere la mările Galbenă, Chinei de Est și Chinei de Sud.
Administrativ, China este formată din 22 provincii, 5 regiuni autonome și 4 municipalități. Sunt
și două regiuni administrative speciale: Hong Kong, retrocedată de Marea Britanie în 1 iulie
1997, şi Macao, retrocedată de Portugalia în 20 decembrie 1999, ambele în sud. Beijingul
revendică şi Taiwanul, considerat provincie chineză.
Teritoriul de astăzi al Chinei, leagăn al unei vechi civilizaţii și cunoscut de-a lungul istoriei
sub numele de Regatul Mijlociu (Zhongguo), a oferit importante invenţii omenirii: calendarul de
365 zile, hârtia, tiparul, mătasea, porţelanul, busola, arta ceasornicăriei, praful de puşcă, banii din
hârtie etc. Îndelungata istorie a Chinei a fost marcată de numeroase evenimente socio-politice şi
dezastre naturale, care au avut consecinţe multiple în plan uman şi economic. Cele mai vechi
urme de locuire datează din Paleolitic. Fosile de Homo erectus (H.e. yuanmouensis, H.e.
lantianensis, H.e. pekinensis), alături de numeroase unelte din piatră, au fost descoperite în mai
multe locuri din ţară.

Geologia și relieful

Cele mai vechi părți ale teritoriului chinez, adică blocurile continentale nord-chinez, sud-
chinez și Tarim, sau format în precambrian. Dinamica acestor blocuri continentale, dar și a altora
din vecinătate, a determinat coliziuni, înălțări, falieri, cutări și vulcanism, rezultatul final fiind
formarea marilor unități de relief. Orogeneza yenshan, care a avut loc în jurasic și cretacic,
corespune unei serii de evenimente tectonie (cutări, falieri, vulcanism) asociate coliziunii din
lungul marginii estice a continentului. Această orogeneză a produs deformări puternice
blocurilor continentale sino-coreean și Yangtze, în special păturilor sedimentare. Podișul Tibet și
Himalaya sunt rezultatul deplasării spre nord a plăcii indiene și coliziunea acesteia cu marginea
sudică a continentului eurasiatic (orogeneza alpină).
Relieful Chinei este foarte variat, munţii, podișurile şi dealurile ocupând aproape 70% din
teritoriu (din care 33% munţi și 26% podișuri), în timp de câmpiile şi depresiunile ocupă circa
30%. În vestul țării se găsesc munți foarte înalți: Himalaya, Karakorum, Pamir, Tian Shan,
Kunlun, Qilian, Hengduan, cu altitudini care depăşesc 7000 m, cele mai mari piscuri fiind
Everest sau Qomolangma (8848 m, la graniţa cu Nepal) şi K2 (8611 m, la graniţa cu Pakistan).
Cel mai jos punct din ţară, -154 m, care este şi al doilea din lume după Marea Moartă, se află în
Depresiunea Turpan, 140 km sud-est de Urumqi.
Din punct de vedere fizico-geografic, China poate fi divizată în trei mari regiuni: China de
Sud-Vest, China de Nord-Vest și China de Est. Limita exactă dintre China de Nord și China de
Sud, părți componente ale Chinei de Est, nu este clar definită, fiind propuse fie aliniamentul
format din Munții Qin și râul Huai, fie cursul fluviului Yangtze. Aceste regiuni nu se suprapun
decât în parte regiunilor administrative.
1. China de Sud-Vest cuprinde două mari unități de relief: Podișul Tibet și Podișul
Yunnan-Guizhou, dar și o serie de unități montane asociate. Podişul Tibet, numit și Xizang-
Qinghai, este situat la nord de Himalaya, de care este despărţit prin valea râului Yarlung Zangbo
(Brahmaputra), și la sud de Munții Kunlun. Este cel mai înalt podiş al Terrei (supranumit
Acoperișul Lumii) cu altitudini medii de 4000-5000 m. Suprafaţa sa prezintă o alternanţă de
platouri, bazine largi şi lanţuri de munţi, aceștia din urmă ridicându-se deasupra nivelului
podișului cu circa 1000.
În cea mai mare parte, podișul are un mediu foarte aspru, fapt explicat de altitudine și de
poziţia sa între marile sisteme muntoase Himalaya și Kunlun, care funcţionează ca bariere
climatice. Astfel, podișul este predominat uscat, cu precipitații sub 200 mm/an, temperaturi
medii sunt sub limita de îngheţ 9-10 luni/an, vânturi puternice și soluri îngheţate (permafrost).
Bine dezvoltate sunt reliefurile glaciar și periglaciar, iar în locurile mai înalte sunt gheţari.
Partea estică a podișului Tibet este mult mai fragmentată, cu văi adânci care separă lanțuri
montane, însă este mai umedă și mai bogată în vegetație. Reprezintă sursa multor râuri majore
ale Asiei: Huang He, Chang Jiang, Mekong, Salween, Brahmaputra. În estul podișului se găsesc
o serie de lanțuri montane foarte înalte, cu orientate generală nord-sud: Hengduan (la vest de
Yangtze), Shaluli (între Yangtze și Yalong), Da Xue (la est de Yalong), Qionglai și Min. Acestea
formează un sistem de lanțuri paralele, separate de văi adânci, alungite şi pe direcţie nord-sud, cu
un bogat relief glaciar și altitudini care depășesc 7000 m.
Marginea nordică a podișului Tibet este reprezentată de Munţii Kunlun, care îl domină cu
circa 1500 m. Acești munți se desprind din nodul orografic Pamir și se extind pe direcție vest-est
pe circa 2000 km lungime. Sunt formați din mai multe lanțuri paralele, separate de văi și
depresiuni, au relief glaciar și ghețari și altitudini de peste 6000 m. Cea mai mare altitudine se
găseşte în vârful Ulugh Muztag (7723 m). Depresiunea Qaidam, cuprinsă între munții Altun și
Qilian în nord şi Kunlun în sud, are caracter deşertic şi semideşertic, cu întinse sărături.
Marginea sudică a podișului Tibet este reprezentată de Himalaya, care formează granița cu
Nepal, India și Bhutan. Teritoriul chinez cuprinde versanții nordici ai munților, între piscurile
cele mai înalte și culoarul format de râurile Brahmaputra și Indus. Muntele Everest, numit
Qomolongma în tibetană, care are altitudinea maximă a lumii (8848 m, după unele surse 8850 m)
se află la granița cu Nepal. La nord-vest, Himalaya se continuă cu Munții Karakorum, care
culminează în vârful K2 sau Quogir Feng (8611 m), situat la granița cu Pakistan.
Podişul Yunnan-Guizhou este localizat în sud-vestul Chinei, la limita cu peninsula
Indochina. Este un podiș înalt, cu o altitudine medie de 2000 m, divizat topografic într-o parte
vestică, mai înaltă, şi una estică, mai joasă. Partea vestică, mai accidentată, are caracter muntos
(muntele Diancang are 4122 m), cu multe văi adânci, bazinele intramontane, lacuri tectonice
(Dianchi, lângă Kunming) și izvoare fierbinţi. Partea estică reprezintă un platou calcaros, cu un
relief carstic spectaculos (turnuri, stâlpi, peşteri, cursuri subterane).
2. China de Nord-Vest cuprinde depresiunile Tarim și Junggar, separate de Tian Shan.
Depresiunea Tarim (Tarim Pendi), situată între Tian Shan și Kunlun și traversată de râul Tarim,
este ocupată în cea mai mare parte de deşertul Taklamakan (Taklamakan Shamo). Are un relief
de câmpie, cu acumulări eoliene, loessoide și piemontane, dezvoltat pe un fundament cristalin
(blocul Tarim). Depresiunea Junggar, asemănătoare în multe privințe cu Depresiunea Tarim,
este situată între Tian Shan și Altai. Această depresiune tectonică are un aspect de câmpie plată
sau colinară, cu altitudini cuprinse între 200-500 m. Suprafețe însemnate sunt acoperite cu nisip
(inclusiv sub formă de dune), argilă și sărături.
Tian Shan (shan=munte) este un vast sistem montan, format dintr-un ansamblu de lanțuri
montane, văi largi și depresiuni, care se extinde pe direcţie vest-est pe circa 2500 km, sectorul
estic fiind pe teritoriul Chinei. Sunt munți vechi, alcătuiți din roci metamorfice și sedimentare
paleozoice și intruziuni granite, cu versanţi abrupţi, vârfuri și creste ascuţite, văi adânci, dar şi
culmi nivelate. Foarte dezvoltat este relieful glaciar, crestele cele mai înalte adăpostind ghețari.
Altitudinea maximă este înregsitrată în vârful Tomur (Victoriei, 7439 m), din lanțul Kakshaal
Too, situat la granița cu Kîrgîzstan.
3. China de Est este formată dintr-o asociere de câmpii aluviale extinse, depresiuni,
podișuri și munți relativ joși. Câmpia Manciuriei (Câmpia Chinei de Nord-Est sau Câmpia
Sungari-Liao). Este situată în partea de nord-est a Chinei, între munţii Hingganul Mare,
Hingganul Mic şi Changbai. Spre sud ține până la golful Liaodong, în care se varsă râul Lioa.
Altitudinile cele mai mari, 300-400 m, se găsesc la contactul cu munţii, în general fiind de circa
200 m.
Hinganul Mare (Da Hinggan Ling), este o regiune muntoasă din nord-estul Chinei, între
Câmpia Manciuriei și Podișul Mongoliei, extinsă pe circa 1200 km, pe direcţie aproximativ
nord-sud. Sunt munți vechi, intens afectați de eroziune, cu altitudini medii de 1200-1300 m şi o
maximă de 2035 m. Hinganul Mic (Xiao Hinggan Ling) se extinde între valea Amurului,
dominată de versanţi abrupţi, și Câmpia Sungari, spre care coboară în versanți lini. Munții sunt
orientați pe direcție NV-SE și au altitudini medii de 500-1000 m, cu o maximă de 1160 m.
Munții Changbai (Changbaishan) străjuiesc la est și sud-est Câmpia Manciuriei, la granița cu
Coreea de Nord. Au altitudini medii de 1000-1500 m, iar maxima este atinsă în vârful Baekdu
(Paektu, 2744 m). Se remarcă prin relieful vulcanic recent, fiind puternic faliați și fragmentați de
o bogată rețea de văi.
Câmpia Chinei de Nord, situată între Munţii Taihang şi Marea Galbenă, are aspect plat și
altitudini foarte reduse, în cea mai mare parte sub 50 m. În cadrul câmpiei apar numeroase albii
părăsite, lacuri și mlaștini. Rolul esenţial în formarea câmpiei l-a avut fluviului Huang, care a
depus aici cantităţi foarte mari de aluviuni, mare parte din ele provenind din Podişul de Loess.
Câmpia, formată în a doua parte a terţiarului, are un fundament cristalin precambrian acoperit cu
strate foarte groase de sedimente.
Câmpia Chang Jiang (Yangtze) reprezintă, de fapt, o asociere de câmpii joase, de mărimi
diferite care se dezvoltă în lungul fluviului cu acelaşi nume, de la ieşirea din defileu şi până la
vărsarea în mare. Relieful este uniform, cu suprafeţe plate, terase şi suprafețe lacustre. Câmpiile
sunt mai extinse în zonele de confluență și în jurul marilor lacuri Dongting, Poyang, Tai și
Hongze, care sunt legate hidrologic de fluviu. Altitudinile sunt foarte reduse, în general sub 50
m.
Podişul de Loess este localizat în bazinul mijlociu al fluviului Huang, la nord de Munţii
Qin și la sud de Marele Zid Chinezesc. Este un vast podiș, ce ocupă o suprafață de circa 400 mii
km2, care cuprinde cel mai mare depozit de loess din lume, cu grosimi medii de 50-80 m şi o
maximă de 330 m (în apropierea orașului Lanzhou). Pe ansamblu, are aspect deluros, cu
numeroase turnuri, platouri, movile, văi înguste, cavităţi și terase antropice, altitudinea medie
fiind de 1200 m. La nord de Podișul de Loess, dincolo de Marele Zid, se află Podişul Ordos.
Valea fluviului Galben îl mărginește la vest, nord și est, dincolo de care se întinde deşertul Gobi.
Este un podiş arid cu nisipuri și sărături (inclusiv lacuri sărate) și altitudini de circa 1100 m. În
partea vestică, unde este mai înalt (peste 2000 m), are caracter montan. Nisipurile ocupă mare
parte din podiș.
Podişul Mongoliei cuprinde o vastă suprafaţă din nordul Chinei, suprapusă regiunii
autonome Mongolia Interioară, între Munţii Bei în vest și Hingganul Mare în est. Morfologic,
reprezintă o asociere de platouri structurale, depresiuni şi masive muntoase, străbătute de
numeroase văi seci. Altitudinile sunt cuprinse între 500-1500 m, fiind mai mari în ariile montane
(peste 3000 m în Munții Helan).
Munţii Qin (Qin Ling) reprezintă un lanţ montan înalt și accidentat cu dispunere vest-est,
care, împreună cu Munţii Daba, separă Depresiunea Sichuan, situată la sud, de Podișul de Loess.
Este alcătuit predominant din granite și are altitudini generale de 900-3000 m, mai mari în partea
vestică, unde se află și vârful Taibai (3767 m). Depresiunea Sichuan este un bazin intramontan
de natură tectonică, cu altitudini cuprinse între 250-600 m, situat pe cursul râului Chang Jiang.
Are un relief de câmpie și dealuri joase format pe roci sedimentare (gresii, argile, marne) de
culoare roșie, de unde denumirea de Bazinul Roșu.
Munţii Nan - Wuyi reprezintă un ansamblu de lanțuri și masive montane, cu orientare
generală NE-SV, separate de văi largi și depresiuni, dezvoltate la sud de Chang Jiang și la est de
Podișul Yunnan-Guizhou. Din punct de vedere geologic, această regiune se suprapune blocului
Yangtze și are o mare diversitate litologică: calcare, gresii, argile, marne, roci metamorfice,
granite. Altitudinile sunt relativ reduse, rar depășind 1800 m (vf. Shikengkong, 1902 m), iar
fragmentarea este accentuată.
 Clima

China are o climă foarte variată, determinată de mai mulţi factori: localizarea geografică,
suprafaţa foarte mare, relieful, larga deschidere spre Oceanul Pacific și circulaţia sezonieră a
maselor de aer. Marea dezvoltare latitudinală face ca în sudul țării clima să fie tropicală, iar în
nord-est temperat rece. Extremitatea sudică a țării este traversată de Tropicul Racului. Masele de
aer continental-polar, originare din Siberia, domină o mare parte din China în timpul iernii, în
timp ce masele de aer tropical-maritim, dinspre Pacific, se extind deasupra Chinei în timpul verii,
fiind principala sursă de precipitații.
Munții Qin reprezintă o barieră în calea deplasării aerului rece spre sud, astfel încât, în
timpul iernii, la sud de acești munți clima este mai caldă. Pe de altă parte, acești munți se
interpun circulației musonului de vară, astfel că, la nord, precipitațiile sunt mai puține. O altă
barieră climatică majoră o reprezintă Himalaya, care limitează pătrunderea maselor de aer umed
dinspre Oceanul Indian spre Tibet.
Clima cea mai caldă și mai umedă se întâlnește în sudul țării. De aici, spre nord și vest ea
devine din ce în ce mai rece și mai uscată. Tempeatura medie a aerului în sudul Chinei (insula
Hainan, valea Zhu Jiang, coasta sudică) este de peste 200C, aici clima fiind tropical-umedă.
Aceasta descrește la 15-200C în bazinul mijlociu și inferior al fluviului Chang Jiang, la 100C în
nordul țării și depresiunea Tarim și 50C în nord-est și depresiunea Junggar. Cele mai scăzute
temperaturi se întâlnesc în Tibet și munții din vestul țării, ca urmare a reliefului foarte înalt, şi în
nordul provinciei Heilongjiang, unde se află cea mai ridicată latitudine. În acest ultim caz, clima
este temperat rece cu temperatura medie de circa 00C.
Cu puține excepții, iulie este luna cea mai caldă, iar ianuarie cea mai rece. Diferenţele de
temperatură sunt mult mai evidente în timpul iernii. Astfel, în nordul provinciei Heilongjiang
temperatura medie a lunii ianuarie atinge -280C (minima absolută fiind de – 520C), iar cea a lunii
iulie este de circa 15-200C (aici vara este scurtă). Pe de altă parte, în centrul şi sudul provinciei
Guangdong, media lunii ianuarie nu coboară sub 100C, iar a lunii iulie este de circa 280C. Cu
toate acestea, cea mai ridicată temperatură (49,60C) a fost înregistrată în depresiunea Turfan. La
sud de aliniamentul Munții Qin - râul Huai, temperatura medie a lunii ianuarie este pozitivă,
crescând progresiv spre sud, ajungând la 220C în insula Hainan. La sud de această linie zăpada
este rară, iar râurile nu îngheață.
Precipitațiile urmează cam aceeși direcție, descrescând de la sud-est spre nord-vest. Coasta
sud-estică primește cele mai multe precipitații, peste 2000 mm/an, valea Chang Jiang între 1000-
1100 mm/an, Câmpia Chinei de Nord 500-700 mm/an, Podișul de Loess 300-500 mm/an, iar
depresiunile din nord-vest sub 250 mm/an. În regiunile deșertice din nord și nord-vest
precipitațiile coboară sub 100 mm/an, sunt extrem de variabile și au caracter torențial. Pe
ansamblu, cele mai multe precipitații cad în timpul musonului de vară.

Hidrografia

Cu puține excepții, râurile au orientare vest-est (sau sud-est), ca urmare a dispunerii

treptelor de relief. Regimul de scurgere al majorității râurilor se caracterizează prin ape mari în
timpul primăverii şi verii, ca urmare a topirii zăpezilor montane, dar mai ales a ploilor musonice,
și ape mici iarna. În zonele deșertice scurgerea este mult mai variabilă.
Principalele râuri care se scurg spre Oceanul Pacific sunt: Chang Jiang, Hunag He
(cuvintele jiang și he însemnă râu în limba chineză), Heilong Jiang sau Amur (la granița cu
Rusia), Songhua Jiang (afluent al Amurului), Liao He, Hai He, Zhu Jiang, Yuan Jiang (numit
Song Hong în Vietnam) și Lancang Jiang (numit Mekong după intrarea în Laos). Spre Oceanul
Indian se îndreaptă râurile Yarlung Zangbo (Brahmaputra în India), Nu Jiang (numit Salween în
Myanmar), Indus și Dulong Jiang (Ayeyarawady). Ertix sau Irtîș este singurul râu care se scurge
spre Oceanul Arctic. El izvorăște din Altai și străbare partea nordică a depresiunii Junggar.
 Chang Jiang (Yangtze) este cel mai lung fluviu al Chinei și al Asiei (6300 km lungime),
având și cel mai mare bazin de drenaj (1,8 milioane km2). Izvorăşte din Munţii Tanggula
(provincia Qinghai), curge prin partea centrală a Chinei şi se varsă în Marea Chinei de Est, la
nord de Shanghai. Realizarea proiectului Trei Defilee a fost benefică din multe puncte de vedere,
protejând milioane de oameni de inundaţii, facilitând transportul şi producând o mare cantitate
de energie electrică. Al doilea râu ca marime este Huang He (fluviul Galben, 5464 km2), care
izvorăşte din Tibet (provincia Qinghai), traversează partea nordică a Chinei (Podișul de Loess,
Câmpia Chinei de Nord) și se vărsă în golful Bohai. Debitul fluviului Huang este ţinut sub
control prin diguri însă aluviunile continuă să se depună iar patul fluviului se înalţă.
Cea mai mare parte a vestului țării și o parte a nordului au caracter endoreic sau areic:
depresiunile Tarim, Junggar și Qaidam, platoul Qiangtang din Tibet și deșerturile Mongoliei
Interioare. Aici, râurile sunt, în general, mici, temporare şi se pierd în interiorul depresiunilor.
Dintre râurile cu scurgere interioară, mai însemnate sunt Tarim și Ili (Yili He în chineză).
Cele mai multe lacuri de găsesc în Câmpia Yangtze și Tibet, iar cele mai mari lacuri sunt:
Qinghai, Poyang, Dongting, Tai și Hulun. Dintre numeroasele lacuri antropice, se distinge
Qiandao, din provincia Zhejiang, care are o suprafață de 573 km2. Qinghai (Kuku Nor) este un
lac cu o suprafață de 4300 km2 (cel mai mare din China) și o adâncime maximă de 38 m,
cantonat într-o depresiune de natură tectonică din Munții Qilian (provincia Qinghai), la circa
3200 m altitudine. Poyang (Poyang Hu), situat într-o depresiune din nordul provinciei Jiangxi,
este un lac cu o suprafață estimată la 3500 km2 , care variază în funcție de sezon, și o lungime, pe
direcție nord-sud, de 150 km. Este cel mai mare lac cu apă dulce din China, aparţine bazinului
hidrografic Chang Jiang, cu care are un schimb permanent, și adăpostește numeroase specii de
păsări, unele rare, precum cocorul siberian. Dongting este un lac situat în nord-estul provinciei
Hunan, al doilea lac cu apă dulce al Chinei, iar Hulun (Hulun Nor) este un lac situat în stepa
Hulun-Buir din nordul Mongoliei Interioare.
Ghețarii sunt bine reprezentați în munții din vestul țării: Himalaya, Karakorum, Nyainqen
Tanglha, Kunlun, Qilian, Hengduan, Tian Shan.

Vegetația și fauna

În China, diversitatea vegetației este o reflectare a vastității și complexității sale teritoriale.

În partea nordică a provinciei Heilogjiang (nord-estul Chinei) sunt păduri de conifere boreale, în
care predomină elementele est-siberiene: larice (Larix gmelinii), pin (Pinus sylvestris, Pinus
pumila), molid (Picea jezoensis) sau mesteacăn (Betula platyphylla). Păduri de conifere se
întâlnesc și în regiunile montane din vestul țării. Munții Hinganul Mare, care despart Câmpia
Manciuriei de platoul stepic al Mongoliei, este una dintre cele mai împădurile regiuni ale Chinei.
Flora sa (dauriană) este de tranziţie între cea siberiană şi cea manciuriană. În munții din estul și
sud-estul Câmpiei Manciuriei sunt păduri mixte, de foioase și conifere, compusă din: Fraxinus
mandshurica, Tilia amurensis sau Pinus koraiensis.
În zona subtropicală umedă din centrul și sudul Chinei, mai ales în regiunile montane,
vegetația este foarte bogată și variată. Predomină pădurile de foioase, permanent verzi, în care se
disting: Castanopsis indica, Magnolia sargentiana sau Cinnamomum camphora (arborele de
camfor). Ginkgo biloba, una dintre cele mai vechi și mai rare plante din lume, se întâlnește în
sălbăticie în mici areale din provincia Zhejiang.
În sudul țării sunt și păduri tropicale. Cele tropical-umede sunt o extensiune nordică a
pădurilor indo-malaieze și apar în ariile mai umede și calde: sudul provinciei Yunnan, insula
Hainan sau sudul provinciei Guangdong. Aici, genul Ficus are cel mai mare număr de specii.
Vegetație de mangrove se întâlnește în lungul coastei sudice, în special în lungul coastelor
provinciilor Guangdong și Hainan.
Stepa tipică apare în Mongolia Interioară, mai ales la vest de Hingganul Mare, comune
fiind aici: Stipa grandis, Stipa gobica sau Poa sphondylodes. În ariile deșertice și semideșertice
din nordul și nord-vestul țării vegetaţia este rară, xerofitică, formată din ierburi şi arbuști:
Potaninia mongolica, Artemisia ordosica, Haloxilon ammodendron, Calligonum mongolicum. În
Tibet vegetația este compusă predominant din pajiști alpine, dominante fiind pajiştile cu kobresia
(Kobresia pygmaea, K. humilis) şi rogoz (Carex atrata).

Fauna. Pădurile din sudul țării dețin cea mai mare diversitate faunistică. Unele specii de
aici sunt rare și amenințate cu dispariția: urșii panda giganți (Ailuropoda melanoleuca), tigrii
chinezi (Panthera tigris amoyensis), maimuţele aurii cu nasul cârn (Rhinopithecus roxellana),
gibonii negri (Nomascus concolor), elefanții asiatici (majoritatea în sudul provinciei Yunnan)
(IUCN, 2010). Dintre speciile mai comune se pot aminti: leoparzii, macacii tibetani (Macaca
thibetana), takinii (Budorcus taxicolor), goralii (Nemorhaedus caudatus), urșii negri asiatici,
panda roşii, civetele, pangolinii, porcii sălbatici, salamandrele gigantice (Andrias davidianus) și
numeroasele specii de pasări: cocorul alb siberian (Grus leucogeranus, iernează în zona lacului
Poyang), raţa mandarin (Aix galericulata). În cursul inferior al fluviului Yangtze sunt două specii
critic amenințate: aligatorul chinez (Alligator sinensis) și delfinul de râu chinez. În pădurile din
nord-estul țării trăiesc tigri siberieni (Panthera tigris altaica, specie amenințată cu dispariția),
elani, cerbi sika, vidre, urși bruni sau lincși.
Pășunile din Tibet și munții învecinați reprezintă habitatul multor erbivore, precum:
antilope tibetane, iaci sălbatici, oi albastre, gazele tibetane, ibecși asiatici, oi Argali tibetane, oi
Marco Polo, asini sălbatici tibetani (Equus hemionus kiang). Carnivorele sunt reprezentate de
leoparzi ai zăpezilor, lincși, urși bruni, lupi sau vulpi. Chiar dacă deșerturile oferă condiții
vitrege de viață, ele sunt mediu de viață pentru multe specii de animale: măgari sălbatici (Equus
hemionus), gazele Goitered, cămile bactriene (Camelus bactrianus ferus, în regiunea Lop Nor),
gecko de Gobi (Cyrtapodion elongatus), boa de nisip (Eryx tataricus), jerboa cu urechi lungi, oi
sălbatice Argali.
Dintre cele mai importante rezervații naturale naționale Chinei se pot enumera: Wolong
(situată în nord-vestul provinciei Sichuan, este unul dintre cele mai importante habitate ale
ursului panda), Wuyishan (provincia Fujian, sit UNESCO), Arjin Shan (în nordul Tibetului - cea
mai mare rezervație din China, cu o suprafață de 45 mii km2), Wudalianchi (în nord-vestul
povinciei Heilongjiang) sau Changbaishan (importantă în protejarea tigrilor siberieni).

Populația și orașele

Populația. China are o populaţie de peste 1,34 miliarde locuitori, cu o rată de creştere de
0,6%. A devenit cea mai populată naţiune a lumii de multe secole însă creşterea rapidă a
populaţiei şi dificultăţile socio-economice create au condus la adoptarea unor măsuri de control
al naşterilor, precum politica unicului copil. Ca rezultat, fertilitatea şi rata de creştere a populaţiei
s-au redus semnificativ. Dacă în anul 1971 fertilitatea era de 5,4 copii/femeie, în prezent a scăzut
la 1,5 copii/femeie.
Populației Chinei între 1953-2008

1,4
1,2
1
mld.loc

0,8
0,6
0,4
0,2
0
1953 1964 1982 1990 2000 2008

Sursa: Anuarul Statistic al Chinei, 2009;

 Densitatea populaţiei este de 135 loc/km2, cu variaţii notabile în teritoriu. Cea mai mare
parte a populaţiei este concentrată în jumătatea estică a ţării, cu densităţi care depăşesc 500
loc/km2. Cele mai dens populate provincii sunt Jiangsu (710 loc/km2), Shandong (590 loc/km2) şi
Henan (545 loc/km2), în timp de Shanghai este cea mai dens populată municipalitate, cu 2645
loc/km2. În jumătatea vestică, datorită reliefului montan şi deşertic, densităţile sunt foarte reduse
(sub 20 loc/km2), cea mai scăzută fiind în Tibet (2 loc/km2 ).
În ce privește mișcarea naturală a populaţiei, în ultimii 30 ani, se constată o scădere a
natalității și o ușoară creștere a mortalității. Natalitatea a scăzut de la 18,2‰ în 1980 la 12,1‰ în
2008, iar mortalitatea a crescut de la 6,3‰ la 7‰. Structura populației pe pe grupe de vârstă a
suferit mutații semnificative. Dacă în 1953 populația sub 15 ani reprezenta 36,3%, iar cea peste
64 ani 4,4%, în 2008 doar 19% din populație este sub 15 ani și 8,3% peste 64 ani. Tipică în
China este populaţia flotantă, un mare număr de locuitori, majoritatea tineri, deplasându-se spre
oraşe, spre regiunile dezvoltate economic şi mai ales spre coasta estică și sudică.
În ce privește structura etnică, populaţia majoritară este reprezentată de etnia han, care
deţine 91% din total. Alături de aceasta, sunt recunoscute oficial peste 50 de minorităţi naţionale,
care totalizează împreună circa 120 mil.loc, majoritatea fiind localizate în zonele de graniţă și
regiunile autonome: zhuang, manchu, hui, miao, uiguri, tujia, mongoli, tibetani etc. Chinezii han
ocupau în vechime estul ţării, de unde s-au răspândit, în special în timpurile moderne, în restul
ţării, devenind majoritari la oraşe.
Religiile tradiţionale din China sunt confucianismul, daoismul şi budismul. Apariţia
daoismului este legată de numele marelui filosof chinez Lao Tzi (Laozi). Budismul a pătruns din
India în secolul I î.Hr., pe Drumul Mătăsii, o ramură a budismului, lamaismul, practicându-se în
Tibet. Islamismul a pătruns în China atât pe uscat, pe Drumul Mătăsii, în secolele VIII-IX, cât şi
pe mare, în secolele IX-XII, un rol important avându-l negustorii arabi care vizitau oraşele din
sudul Chinei. Zece dintre minoriţăţile naţionale ale Chinei sunt de religie islamică, între care:
uigurii, huii, uzbecii, kîrgîzii, kazahii, tadjicii, salarii și tătarii. Limba oficială este chineza
standard sau mandarina, care este vorbită de cei mai mulţi chinezi şi face parte din familia
lingvistică sino-tibetană.

Orașele

China este un spaţiu care a cunoscut fenomenul urban încă din antichitate, cele mai
timpurii orașe apărând în bazinul mijlociu al fluviului Galben. În apropierea orașului modern
Anyang, din nordul provinciei Henan, se găsesc ruinele anticului oraș Yin (astăzi sit UNESCO),
din timpul dinastiei Shang, înființat de regele Pangeng la începutul sec. XIV î.Hr. Totuși, cele
mai însemnate oraşe din această perioadă au fost Luoyang și Changʼan (actualul Xiʼan), capitale
din timpul dinastiei Zhou (1066-256 î.Hr). Multe oraşe antice şi-au continuat existenţa şi în
perioada medievală, acum fiind construite fortificații puternice, cu ziduri de apărare şi porţi mari,
care erau închise pe timpul nopţii. În Nanjing încă se păstrează segmente însemnate din aceste
ziduri, ce datează din timpul dinastiei Ming, inclusiv unele porți (ex. Zhonghua). Începând cu
secolul al XIX-lea, odată cu pătrunderea capitalului străin, se dezvoltă oraşele de pe litoral, unde
apar cartiere după model occidental (ex. Shanghai).
În 2008 circa 46% din populaţie trăia în mediul urban. În ultimii 50 ani creşterea a fost
semnificativă: în 1950 doar 11,8% din populație trăia la oraș, iar în 1980 mai puțin de 20%.
Chiar dacă populaţia rurală depășește 50% din total, în China se întâlnesc mari aglomerații
urbane: Shanghai (16,3 mil.), Beijing (12,2 mil.), Chongqing (9,3 mil.), Shenzhen (8,8 mil.),
Guangzhou (8,7 mil.), Tianjin (7,7 mil.,), Wuhan (7,5 mil.), Dongguan (5,2 mil.), Shenyang (5
mil.), Chengdu (4,8 mil.) sau Foshan (4,8 mil.).
Beijing este cel mai însemnat centru urban al țării, sediul principalelor instituții politice și
administrative. Este localizat în nordul Chinei (Câmpia Chinei de Nord), la 160 km de ţărmul
mării. După cucerirea Chinei de către mongoli, Beijingul a devenit capitala acestora (cu numele
de Dadu), actualul nume primindu-l în timpul dinastiei Ming. Este al doilea oraş ca mărime şi
putere economică, după Shanghai, însă domină viața politică, cultural-ştiinţifică şi turistică a
țării.
Shanghai este cel mai populat şi mai prosper oraş al Chinei. Este situat pe malurile râului
Huangpu, la sud de vărsarea fluviului Yangtze în mare. S-a impus ca mare centru comercial
începând din a doua parte a secolului al XIX-lea, după războaiele opiului, intrând în sfera de
influenţă a puterilor occidentale. Este cel mai mare centru industrial, comercial și portuar al
Chinei.

Economia

Schimbările politice de după 1949 au produs modificări structurale şi funcţionale

semnificative în economia ţării: colectivizarea agriculturii, naţionalizarea mijloacelor de
producţie, exploatarea resurselor pe scară largă, dezvoltarea industriei grele, toate acestea fiind
coordonate şi planificate de la centru. În 1978, odată cu preluarea puterii de către Deng
Xiaoping, sunt puse bazele reformării economice şi deschiderii țării spre exterior. Marele succes
se datorează înfiinţării, începând din 1979, a zonele economice speciale (ZES). Acestea ofereau
investitorilor facilităţi fiscale însemnate: taxe foarte mici, posibilitatea repatrierii profiturilor,
exportul produselor obţinute. În prima fază au fost înfiinţate patru ZES: Shenzhen (în apropiere
de Hong Kong), Zuhai (în vecinătatea fostei posesiuni portugheze Macao), Shantou (situată, ca și
celelalte, în provincia Guangdong) şi Xiamen (la strâmtoarea Taiwan, în provincia Fujian).
Ulterior, în 1989 şi 1990, au fost înfiinţate încă două ZES-uri: Hainan şi Pudong, ultima în
vecinătatea oraşului Shanghai. După 30 ani de reforme şi deschidere spre exterior, economia
Chinei a devenit una dintre cele mai mari din lume, creşterea economică anuală fiind de 8-10%.
Este o economie mixtă, în proces de modernizare, cu multe capacităţi încă în proprietatea
statului.

Industria. Este ramura principală a economiei și se bazează, în bună măsură, pe un

consistent potenţial de resurse minerale: cărbune, minereu de fier (provinciile Liaoning, Hebei,
Sichuan), petrol, gaze naturale, sare, mangan, plumb (cel mai mare producător mondial), cupru
(lider mondial), antimoniu, staniu, nichel, tungsten, vanadiu, molibden, argint, aur, metale rare,
sau diamante. Industria energetică, vitală pentru economie, se bazează pe uriașe zăcăminte de
cărbune, apoi petrol, gaze naturale, minereuri radioactive, hidroenergie și alte surse regenerabile.
Principala resursă energetică a ţării o formează cărbunele. Producţia sa este cea mai mare
din lume (2,7 miliarde tone, 45% din totalul mondial), la fel şi rezervele (326 miliarde tone în
2008). Nordul Chinei, în special Mongolia Interioară și provincia Shaanxi, deține cele mai mari
zăcăminte și majoritatea minelor.
Creşterea rapidă a consumului de petrol, care depășește 9 milioane barili/zi, a transformat
China într-un mare importator: 5 milioane barili/zi, mai mult de jumătate din consumul naţional.
Producția de petrol este de aproape 4 milioane barili/zi (5,2% din totalul mondial), rezervele
fiind estimate la 14,8 miliarde barili (BPSR, 2011). Cele mai însemnate câmpuri petrolifere sunt:
Daqing (în provincia Heilongjiang), Shengli (în zona de vărsare a fluviului Huang, nordul
provinciei Shandong) și Liaohe (în bazinul inferior al râului cu același nume). Daqing este cel
mai mare câmp petrolifer al Chinei și unul dintre cele mai mari din lume. Este operațional din
1960 și produce zilnic 1 milion barili (25% din producția națională).
Nici producția de gaze naturale nu satisface în totalitate consumul, China fiind nevoită să
importe circa 16 miliarde m3 de pe piața externă. Producția internă de gaze este de 96 miliarde
m3 anual, mult peste producția din anul 2000 (27 miliarde m3), rezervele fiind estimate la 2,8
trilioane m3 (BPSR, 2011). Cele mai însemnate zone de extracție sunt în Sichuan (câmpul
Datianchi), Xinjiang Uygur și Heilongjiang (câmpul Changde).
Se estimează că potenţialul hidroenergetic al Chinei este cel mai mare din lume, ca și
producția de hidroenergie. Sistemul hidroenergetic Trei Defilee este cel mai mare din lume, cu o
capacitate instalată de 22500 MW.
 Beneficiind de variate și bogate resurse minerale și puternic impulsionată de dezvoltarea
industriei constructoare de maşini şi a construcţilor, industria metalurgică a cunoscut o creștere
foarte mare după 1980, însoțită de modernizarea capacităților de producție. Înainte de 1949
industria siderurgică era foarte slab dezvoltată, singura unitate mai importantă fiind cea
construită de japonezi la Anshan (provincia Liaoning), după Primul Război Mondial. În 1978 se
încep lucrările la marele combinat siderurgic Baoshan din Shanghai (Baosteel), definitivat în
1985. În prezent, acesta este cel mai mare și mai modern complex siderurgic din China. În
prezent, China este cel mai mare producător de oțel al lumii, cu 627 milioane tone.
Cuprul, dar și alte metale (zinc, aur, argint) sau acid sulfuric, se obține în combinatele din
Guixi (provincia Jiangxi, cel mai mare producător național de cupru), Tongling (Anhui), Yanggu
(Shandong), Kunming, Daye (provincia Hubei) și Tianjin. În domeniul industriei aluminiului se
remarcă compania Chalco, cel mai mare producător de aluminiu din China și unul dintre cei mai
mari din lume.
Altă ramură industrială care s-a dezvoltat accelerat în ultimul timp este industria
construcţiilor de maşini. Un bun exemplu în acest sens în reprezintă industria autovehiculelor.
Prima fabrică de automobile a fost înființată în anul 1953 în orașul Changchun, iar a doua în
1958 în Beijing. La producția de autovehicule, China a devenit cel mai mare producător mondial,
cu peste 18 milioane unități în 2010, din care 4,3 milioane vehicule comerciale (OICA, 2011), o
mare parte fiind destinată exportului.
Industria chimică beneficiază de o gamă largă de materii prime (petrol, gaze naturale, sare),
cele mai dinamice ramuri fiind industriile îngrăşămintelor chimice și petrochimică. Rafinării se
găsesc la Ningbo (provincia Zhejiang, cea mai mare din China, cu o capacitate de rafinare de
peste 400 mii barili/zi), Jinling (la periferia orașului Nanjing), Maoming (în sudul provinciei
Guangdong) sau Lanzhou, capacitatea totală de rafinare fiind de peste 10 milioane barili/zi.
Industria textilă, unul dintre stâlpii economiei chineze, are o veche tradiţie și asigură o bună
parte din locurile de muncă și exportul țării. Prezintă o bază largă de materii prime: bumbac,
lână, in, mătase naturală. Principalele zone de producţie a mătăsii naturale sunt Delta Chang
Jiang (Hangzhou, Wuxi, Suzhou), Depresiunea Sichuan şi Delta Zhu Jiang. Circa 50% din
producţia de îmbrăcăminte a lumii este creată aici. Altă ramură cu tradiție și cu o largă repartiție
teritorială este industria alimentară. Ea aprovizionează piața internă, iar unele produse sunt
valorificate la export. Sunt numeroase fabrici de panificație, de carne, lactate, zahăr, ulei, de
prelucrare a peştelui, fructelor și legumelor sau de băuturi.
Regiunile industriale. 1. Delta râului Chang-Jiang. Sunt incluse în acestă regiune 15 orașe
din sudul provinciei Jiangsu (Nanjing, Suzhou, Wusi, Zhenjiang, Yangzhou, Changzhou,
Taizhou, Nantong), nordul și estul provinciei Zhejiang (Ningbo, Hangzhou, Huzhou, Jiaxing,
Shaoxing, Zhoushan), precum și marea metropolă Shanghai. Aceste orașe, majoritatea cu o
istorie milenară, au vechi legături culturale, comerciale și de transport.
2. Delta Zhu Jiang (Delta Râului Perlei). Este o zonă economică majoră din provincia
Guangdong, care cuprinde zonele economice speciale Shenzhen, Zhuhai și Shantou, marele oraș
Guangzhou, alte orașe mari (Dongguan, Foshan), iar în apropiere sunt regiunile autonome
speciale Hong Kong și Macao.
3. Regiunea industrială Beijing - Tianjin - Tangshan. Regiunea este formată din marea
metropolă Beijing, oraș cu funcții importante (administrativă, comercială, de transport,
universitară, turistică), între care și cea industrială (construcții de mașini, industrie chimică,
farmaceutică, electronică, metalurgică, alimentară, textilă, confecții), orașul industrial și portuar
Tianjin precum și centrul industrial Tangshan. Acesta din urmă, situat în zona bazinului
carbonifer Kailuan, se distinge prin industria grea (siderurgie, construcții de mașini, ciment).
4. Regiunea industrială Liaoning. Este compusă din patruu mari centre industriale:
Shenyang, Dalian, Anshan și Fusun. Shenyang este cel mai mare oraş din nord-estul Chinei, un
mare centru comercial încă din secolul XI. Dalian este un mare centru portuar, industrial
(rafinarea petrolului, construcţii de nave), comercial și turistic. Fushun apare odată cu
exploatarea cărbunelui din regiune, care a permis dezvoltarea industriei siderurgice, chimice sau
a aluminiului. Anshan se impune ca centru siderurgic în timpul ocupaţiei japoneze.

Agricultura. China este un mare producător agricol, această activitate fiind practicată aici
de peste 4 milenii. Alături de pescuit şi silvicultură contribuie cu circa 9,5% la PIB și utilizează
mai bine de 39% din forţa de muncă (CIA, 2010). Producţiile agricole sunt afectate uneori de
hazarde naturale (secete, taifunurile, inundaţii), dar şi de insuficienţa apei.
Agricultura, care se bazează pe o vastă rețea de irigații, asigură în mare măsură necesarul
de hrană al populaţiei, unele produse fiind exportate. China este cel mai mare producător de
cereale din lume, cu 478 milioane tone în 2008. Este lider mondial și la orez, principala cultură
agricolă a țării. Acesta ocupă 29 milioane hectare și dă o producție de peste 191 milioane tone
(2008). Urmează porumbul, grâul, iar cu ponderi mai mici meiul, ovăzul, secara și sorgul.
Producții notabile la nivel național și internațional au și culturile de cartofi (inclusiv
batate), trestie de zahăr (regiunea autonomă Guangxi), sfeclă de zahăr (în nord-estul țării),
bumbac, ceai, plante uleioase (arahide, rapiţă, susan, floarea soarelui), soia, tutun, legumele,
leguminoase, pomi fructiferi (produce mari cantităţi de mere, pere, citrice, banane, ananas şi
mango) și viță de vie. China este patria ceaiului, el fiind cultivat aici din antichitate. Este cultivat
pe suprafețe extinse din insula Hainan până în peninsula Shandong, principala regiune de cultură
fiind Jiangnan, regiunea de la sud de Chang Jiang.
Sectorul zootehnic este cel mai mare din lume, deţinând mari efective de porci, capre, oi
(cele mai multe în Mongolia Interioară, Xinjiang Uygur și Gansu), bovine și bubaline, cai,
măgari, catâri și cămile (marea majoritate în Xinjiang Uygur și Mongolia Interioară). Se mai
cresc iaci, albine, viermi de mătase și numeroase păsări de curte. De asemeanea, China este un
mare producător de pește și alte produse acvatice (creveți, crabi, crustacee, alge etc.).

Turismul. China se află între primele destinații turistice ale lumii, în 2011 aici sosind 57
milioane turiști internaționali. Indiscutabil, principala destinație turistică a Chinei este orașul
Beijing și zona sa înconjurătoare, cu obiective turistice remarcabile: Palatul Imperial (reședință
imperială în timpul dinastiilor Ming și Qing), Templul Paradisului, Observatorul Antic, Templul
lui Confucius (secolul XIV), turnurile Clopotului şi Tobei, Marele Zid Chinezesc (zid antic de
apărare cu o lungime de 7300 km), mormintele Ming. Alte destinaţii și obiective turistice
însemnate sunt: Xiʼan (în apropiere se află mormântul împăratului Shihuangdi, care cuprinde
armata de teracotă), Luoyang (cu Longmen Shiku, un complex de vechi peşteri budiste, parte a
patrimoniului cultural UNESCO), Shanghai (oraşul păstrează multe clădiri din perioada
colonială), Macao (cu numeroase cazinouri), Hong Kong, Qufu (oraşul natal al lui Confucius)
sau Tibet.

Transporturile. Reţeaua de transport a cunoscut o puternică expansiune după 1949 şi în

mod special după deschiderea Chinei pentru capitalurile străine. Căile rutiere au cea mai mare
extindere facilitând accesul spre cele mai îndepărtate regiuni ale țării. Dintre cei peste 3,7
milioane km, cât măsoară rețeaua rutieră, cea mai mare parte se găsesc în estul țării.
Căile ferate reprezintă totuși modalitatea principală de transport în interiorul țării, mai ales
pentru mărfuri. Performanțele sale s-au îmbunătățit simțitor în ultimii ani, atât în ce privește
viteza de deplasare cât și aria de cuprindere. În acest sens, se distinge transtibetanul, dintre
Golmud şi Lhasa. De asemenea, în ultimii ani a fost realizată o rețea de peste 7000 km de linii
ferate pentru trenuri de mare viteză. În China funcţionează din 2003 și prima linie cu levitaţie
magnetică (maglev) din lume. Are 38 km lungime și leagă orașul Shanghai de aeroportul
Pudong.
China beneficiază de numeroase porturi, atât maritime cât și fluviale. Cele mai mari porturi
maritime sunt: Shanghai (cel mai mare port din lume în ce privește traficul de mărfuri, cu peste
650 milioane tone), Tianjin, Shenzhen sau Guangzhou. De asemenea, Hong Kong este un major
port internaţional.
 Traficul de mărfuri și persoane în interiorul țării se face și prin intermediul arterelor
fluviale și canalelor. Dintre acestea, se distinge Chang Jiang, majoră axă de transport care a
favorizat dezvoltarea porturi: Nanjing, Wuhan, Zhenjiang (provincia Jiangsu). Dacă Chang Jiang
traversează țara pe direcție vest-est, Marele Canal străbate șesurile Chinei pe direcție sud-nord,
legând numeroase orașe între Hangzhou și Beijing. Transporturile aeriene sunt deservite de
numeroase aeroporturi, cele mai mari fiind aeroporturile internaţionale Beijing, Hongqiao (13
km vest de Shanghai) și Pudong (30 km sud-est de Shanghai).

Regiunile administratrive speciale Hong Kong și Macao. Cu excepția apărării și politicii

externe, acestea au o largă autonomie (legislativă, juridică, financiară, politică) adoptând
sistemul ˮo țară două sistemeˮ.
Hong Kong este localizat pe coasta sudică a Chinei, are o suprafaţă de circa 1100 km2 şi
este compus din mai multe entităţi teritoriale: insula cu acelaşi nume, peninsula Kowloon şi
numeroase insule, cea mai însemnată fiind Lantau, cea mai mare insulă a regiunii. Hong Kong
are un relief de dealuri și munți joși, cu altitudinea maximă de 957 m (vf. Tai Mo), și țărmuri
foarte crestate. Are o populație de 7 milioane locuitori, cu o densitate foarte mare (6500
loc/km2), alcătuită în proporție de 95% din chinezi. Este urbanizat în proporție de 25%, mai ales
în peninsula Kowloon și nordul insulei Hong Kong. Puternica dezvoltare economică a sa a fost
legată de statutul său politic, fiind o colonie britanică între 1842, după primul război al opiului, și
1997. Dacă până în anii 50 Hong Kong era un mic port aglomerat, investiţiile din industria
uşoară, în special textilă, apoi în cea de echipament electric şi electronic au impulsionat mult
dezvoltarea. În anii 80 Hong Kong a devenit un mare centru financiar, portuar şi industrial.
Macao (Macau) este situat la circa 60 km vest de Hong Kong, dincolo de estuarul Zhu
Jiang, învecinându-se la nord de provincia Guangdong. Este compus din peninsula Macao și
insulele Taipa și Coloane, având o suprafață de 29,5 km2. Clima este tropical umedă cu o
temperatură medie de 200C și o umiditate de 70-90%. Primii europeni care au vizitat regiunea au
fost portughezii. Ei au fondat un centru comercial în secolul XVI, care ulterior (1887) a devenit
colonie (prima posesiune europeană din China). Populația regiunii este de 550 mii locuitori,
marea majoritate (94%) fiind formată din chinezi. Densitatea populației este una dintre cele mai
mari din lume, 17 mii loc/km2. Regiunea depinde de jocurile de noroc și turism, celelalte
activități fiind secundare (textile, confecții, servicii financiar-bancare). Centrul istoric al regiunii
este inclus patromoniului cultural UNESCO.
 JAPONIA

Introducere. Japonia este un arhipelag, localizat între Marea Japoniei şi Oceanul Pacific,
compus din patru insule mari: Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu şi numeroase insule mici,
mai însemnate fiind insulele Nansei şi Ogasawara. Se extinde pe direcţia NE-SV pe circa 2800
km, ocupă o suprafaţă de aproape 378 mii km2 și este împărțită în 8 regiuni (Hokkaido, Tohoku,
Chubu, Kanto, Kinki, Chugoku, Kushu şi Shikoku), divizate în prefecturi, inclusiv prefecturile
urbane Kyoto şi Osaka, şi districtul metropolitan Tokyo.

Geologia și relieful

Formarea arhipelagului este strâns legată de mişcările tectonice terțiare şi de poziţia la

joncțiunea a patru plăci tectonice (euroasiatică, pacifică, filipineză şi americană), contactul dintre
acestea fiind dat de linii tectonice majore. De asemenea, în zonele marginale ale plăcilor
tectonice au fost identificate mai multe arcuri vulcanice. Pe lângă cei circa 200 vulcani, din care
50 activi, regiunea este marcată și de o puternică seismicitate, unele cutremure, precum cel din
1923, soldându-se cu numeroase victime și majore pagube materiale.
Relieful Japoniei este predominat muntos şi colinar, circa 85% din teritoriu încadrându-se
acestor unități de relief, din care 74% munţilor. Gradul de fragmentare este foarte accentuat,
impus atât de tectonică cât și de rețeaua hidrografică. Astfel, în lungul liniilor de falie au apărut
horsturi şi grabene, au fost puse în evidenţă insulele mari, câmpiile şi depresiunile, unele fiind
acoperite de apă, cum este cazul Mării Interioare Seto (Setonaikai) și depresiunii lacului Biwa.
Relieful vulcanic este reprezentativ, evidenţiindu-se vulcanul Fuji-san (3776 m), care are
un con de formă aproape perfectă, cu un diamereu la bază de 38 km. Pe suprafețe relativ
restrânse apare și relieful carstic, în special în Honshu. Arhipelagul are ţărmuri foarte sinuoase,
cu numeroase golfuri şi peninsule, lungimea acestora fiind de aproape 33900 km. Ţărmul dinspre
Marea Japoniei este relativ uniform, cu două golfuri mai largi (Toyama şi Wakasa) și puţine
insule şi peninsule (insulele Oki și Sado și peninsula Noto). Prin comparaţie, ţărmul pacific este
mult mai crestat, cu precădere la sud de oraşul Tokyo. Pe lângă multitudinea golfurilor (Tokyo,
Suruga, Osaka, Ise), insulelor şi peninsulelor, acest ţărm este şi puternic modificat antropic,
inclusiv prin crearea de insule artificiale. Un caracter particular îl prezintă construcţiile
coraligene, care însoţesc ţărmul multor insule din arhipelagul Ryukyu.
În relief se impune Masivul Central Japonez, care ocupă partea mijlocie a insulei Honshu.
Spre vest este format din mai multe lanțuri montane: Hida (Hida-sanmyaku), Kiso (Kiso-
sanmyaku), Akaishi (Akaishi-sanmyaku), care împreună formează Alpii Japonezi. Aceste lanțuri
montane sunt dispuse pe direcţie nord-sud și prezintă altitudini ce depăşesc 3000 m. Această
regiune se impune şi printr-un variat relief glaciar şi periglaciar, mai ales în aria montană Tate-
yama (3015 m) din Munţii Hida.
În nord-estul insulei Honshu relieful se prezintă sub forma a trei şiruri muntoase paralele:
Kitakami-Abukuma în est, Ou în centru, care este și cel mai extins, şi Echigo-Dewa în vest, cu
altitudini ce depăşesc rereori 2000 m. În partea sud-vestică a insulei Honshu se remarcă Munţii
Chugoku, iar în peninsula Kii munții cu același nume. Relief muntos prezintă şi insulele Kyushu
şi Shikoku (Munţii Kyushu şi Munţii Shikoku), cu altitudini care nu depăşesc 2000 m. Altitudinea
maximă din Shikoku este atinsă în Masivul Ishizuchi (1981 m). În Hokkaido se impune un lanţ
muntos central, Kitami-Hidaka, cu dispunere aproximativă nord-sud şi altitudini care depăşesc
2000 m (vulcanul Tokachi, 2077 m), precum şi alte culmi, ca Meaken, mai scunde, care fac
legătura cu insulele Kurile şi Honshu.
Câmpiile, care ocupă circa 14% din suprafaţa Japoniei, sunt extinse, în special, în lungul
cursurilor inferioare ale principalelor râuri şi în zonele litorale, având caracter aluvial. Sunt
reduse ca suprafaţă, dar bine umanizate. Pe coasta vestică se remarcă câmpile Ishikari, Akita şi
Niigata, iar pe cea estică Kushiro, Tokachi, Sendai, Kanto (cea mai mare, dezvoltată în lungul
râului Tone), Nobi sau Osaka. În insula Kyushu se distinge câmpia Tsukushi. Insulele Nansei
(Ryukyu) includ peste 200 insule şi insuliţe, cele mai mici fiind coraligene, situate între Kyushu
şi Taiwan. Dintre acestea, cea mai importantă este Okinawa. Insulele Ogasawara (sau Bonin)
sunt localizate în partea de sud-est a Japoniei, circa 1000 km sud de Tokyo, și cuprind 30 de
insule vulcanice.

Clima

Japonia are o climă care variază semnificativ de la nord la sud, dar şi de la vest la est, fiind
influenţată de dispunerea în latitudine, altitudinea ridicată, orientarea reliefului, suprafeţele
acvatice înconjurătoare, curenţii oceanici Kuroshio şi Oyashio, precum şi de circulaţia musonică.
Japonia are, în marea sa parte, o climă temperată cu patru anotimpuri, ceva mai rece în
partea nordică, unde temperaturile medii ale iernii sunt negative. Insula Hokkaido are clima cea
mai rece, cu temperaturi care coboră în ianuarie la -150C pe coasta nord-vestică. Aici, iernile
sunt mai lungi, cu ninsori abundente şi vânturi reci siberiene. La Sapporo temperaturile medii
sunt cuprinse între -40C în ianuarie şi 220C în august, iar precipitaţiile medii sunt de circa 1100
mm/an, cele mai multe în septembrie. Insula Hokkaido şi nord-vestul insulei Honshu au veri mai
scurte şi ierni lungi şi severe, din cauza vânturilor siberine şi curentului rece Oyashio.
În sudul insulei Honshu, în Shikoku şi Kyushu verile sunt calde şi umede, iar iernile blânde
și cu puţină zăpadă. La Tokyo, temperaturile medii variază între 50C în ianuarie şi 250C în iulie,
media anuală precipitaţiilor fiind de circa 1500 mm, cele mai numeroase în timpul verii (160 mm
în luna iulie), dar şi în septembrie (210 mm), în timpul taifunurilor. Partea sudică, adică insulele
Nansei şi Ogasawara, prezintă o climă subtropicală, cu temperaturi medii pozitive tot timpul
anului. Precipitaţiile sunt bogate, cu valori care depăşesc 2000 mm/an, mai mari vara. Insula
Yaku (Yaku-shima), situată la sud de Kyushu, este unul dintre cele mai umede locuri de pe
Terra, cu precipitaţiilor medii anuale de peste 4000 mm.

Hidrografia

Din punct de vedere hidrografic, Japonia deține râuri scurte şi repezi, lacuri cu suprafeţe
reduse şi bogate ape subterane, remarcabile fiind cele termale. Râurile, în strânsă legătură cu
topografia şi clima, au rupturi de pantă, cascade şi un bogat potenţial hidroenergetic, cele mai
importante fiind: Shinano (367 km, cel mai lung din Japonia), Tone, Ishikari, Teshio, Abukuma,
Kitakami sau Kiso. Râurile, care formează conuri aluviale la poalele munţilor şi delte la vărsare,
au o alimentare pluvio-nivală, iar cele mai mari debite le înregistrează în timpul verii, când sunt
condiţii de producere a inundaţiilor. Marile inundaţii din trecut au impus ample lucrări de
amenajare: canale pentru preluarea surplusului de apă, rezervoare, baraje, îndiguiri şi îndreptări
de cursuri. Râurile nu sunt navigabile decât pe mici sectoare în cursul inferior, însă sunt folosite
în irigaţii.
Din punct de vedere genetic lacurile sunt de diverse tipuri: tectonice, litorale, de crater, de
baraj vulcanic sau antropice. Dintre cele tectonice, se distinge lacul Biwa, situat în partea
centrală a insulei Honshu (prefectura Shinga), care are o suprafaţă de circa 670 km2 (cel mai
mare lac al Japoniei) şi o adâncime maximă de 104 m. Lacurile vulcanice sunt de crater, de
calderă sau de baraj vulcanic. În primele două categorii intră lacurile de crater Onami (în
Kyushu), Osoresan (în nordul insulei Honshu, caracterizat printr-o remarcabilă aciditate a apei)
și Shikotsu (în vestul insulei Hokkaido) și lacurile de calderă Ikeda (în sudul insulei Kyushu),
Towada (în nordul insulei Honshu), Toya și Mashu (ambele în Hokkaido). Dintre lacurile de
baraj vulcanic, remarcabil este Akan, situat în partea estică a insulei Hokkaido.
În zonele de coastă sunt lacuri litorale (lagune, limanuri), precum: Saroma, Abashiri (la
Marea Ohotsk) și Ogawara (prefectura Aomori). Lacurile Urabandai, din partea centrală a insulei
Honshu, reprezintă un grup de circa 80 de mici lacuri şi bălţi formate în urma unor alunecări de
teren pe pantele vulcanului Bandai. Numeroase sunt lacurile de baraj antropic, apărute pentru
obținerea energiei electrice, irigații, alimentare cu apă sau prevenirea inundațiilor. Apele
geotermale şi minerale sunt abundente, valorificate economic sau balnear.
Kuroshio (Kuro Shiwo) este un curent cald ce se extinde din Filipine până în largul coastei
estice a Japoniei şi are o lăţime de circa 100 km. Oyashio (Oya Shiwo, numit şi Curentul Kurile)
este un curent rece cu originea în Marea Ohotsk. Uneori aduce ceţuri puternice pe coasta estică a
insulei Hokkaido şi nordul insulei Honshu. Cei doi curenţi se întâlnesc în largul coastelor insulei
Honshu, acest spaţiu marin fiind una dintre cele mai însemnate zone piscicole ale lumii.

Vegetaţia și fauna

În strânsă legătură cu clima şi altitudinea, vegetația Japoniei variză foarte mult, de la păduri
boreale în Hokkaido şi părţile înalte ale insulelor Honshu şi Shikoku, la păduri subtropicale
permanent verzi şi mangrove în partea sudică, cu numeroase specii indo-malaieze. La altitudini
mari apare o floră subalpină şi alpină.
Pădurile de conifere sunt întâlnite în munţii din partea centrală şi nord-estică a insulei
Hokkaido și în munții înalți din Honshu și Shikoku, fiind compuse din: brazi de Sahalin (Abies
sachalinensis), molizi Yezo (Picea jezoensis), molizi de Sahalin (Picea glehnii), pini de piatră
japonezi (Pinus pumila) sau pini albi japonezi (Pinus parviflora). La sud de Sapporo, apare fagul
japonez (Fagus crenata), marcând limita sudică a zonei boreale.
În Honshu există diferenţe clare de vegetaţie între laturile estică şi vestică, datorită
diferenţelor de umiditate, versanţii dinspre Marea Japoniei, primind precipitaţii abundente sub
formă de zăpadă în timpul iernii, determină anumite adaptări ale plantelor. Pădurile temperate cu
frunza căzătoare apar sub cele de conifere, în cadrul unui climat temperat moderat, şi sunt
dominate de fagul japonez (Fagus crenata). Ele se întâlnesc la peste 1000 m în Kyushu, la peste
600 m în regiunea Kanto şi aproape de nivelul mării în nordul insulei Honshu şi vestul insulei
Hokkaido. Pe lângă fagi, aceste păduri mai cuprind: tei japonezi (Tilia japonica), frasini
manciurieni (Fraxinus manchurica) sau stejari (Quercus mongolica).
Pădurile temperate sempervirescente, specifice unui climat temperat mai cald, sunt
răspândite pe coasta centrală şi sudică, pacifică, a insulei Honshu şi în insulele Shikoku şi
Kyushu și sunt compuse din: lauri (Manchilus thunbergii), arbori de camfor (Cinnamomum
camphora), stejari albaștri japonezi (Quercus glauca), camelii (Camellia japonica), magnolii
stea (Magnolia stellata) sau stejari de piatră japonezi (Lithocarpus edulis).
Păduri subtropicale permanent verzi se întâlnesc în partea sudică a Japoniei (arhipelagurile
Nansei şi Ogasawara) și au în compoziție specii, precum: Ardisia sieboldi, Elaeocarpus
photiniaefolius, Pisonia umbellifera, Pouteria obovata, Rhaphiolepis integerrima, Livistona
chinensis sau Pandanus boninensis. În insulele Nansei (Ryukyu), în cadrul unor estuare, se
găseşte o vegetaţie de mangrove, constituind limita nordică a acestui tip de vegetaţie, iar în
regiunile costale sărăturoase (ex. regiunea lacului Saroma) specii halofite (Salicornia europaea).

Fauna. Japonia are o faună destul de diversă, cu multe specii endemice, iar pentru
numeroase specii de păsări constituie o importantă rută de migraţie, unele cuibărind sau iernând
aici. Cocorul japonez (Grus japonensis) este un simbol naţional pentru japonezi. Este o specie
vulnerabilă a cărei habitat este întâlnit în estul insulei Hokkaido, fiind protejat în Rezervaţia
Cocorului Japonez Kushiro. Printre speciile amenințate cu dispariția, se află vidra japoneză de
râu (Lutra nippon), din sudul insulei Shykoku) și pisica sălbatică iriomote (Prionailurus
iriomotensis), care se găseşte numai în insula Iriomote, din sudul arhipelagului Ryukyu.
Dintre animale, mai pot și enumerate: macacul (Macaca fuscata - specie nativă pentru
Japonia, răspândită în arealele montane din centrul şi sudul ţării), ursul negru (Ursus thibetanus),
ursul brun de Yezo (Ursus arctos yesoensis - apare doar în Hokkaido), zibelina (Martes zibellina
brachyura), câinele raton (Nyctereutes procyonoides), cerbul Sika (Cervus nippon), şobolanul
gigant (Kiplothrix legatus - întâlnit doar în insulele Ryukyu), şoarecele de Sado (Sorex sadonis -
apare doar în insula Sado), salamandra uriaşă japoneză (Andrias japonicus), vulturul auriu
japonez (Aquila chrysaetos japonica), ciocănitoarea de Okinawa (Sapheopipo noguchii), vulturul
de mare cu coada albă (Haliacetus albicilla), crabul păianjen uriaş (Macrocheira kampferi - cel
mai mare crab din lume).
Sistemul japonez de protecție a florei și faunei, iniţiat în anul 1934, cuprinde un mare
număr de parcuri naționale, precum: Shirakami Sanchi (nordul insulei Honshu), Yakushima
(arhipelagul Ryukuy), Shiretoko (nordul insulei Hokkaido) și Ogasawara, toate incluse în
patrimoniu natural UNESCO, apoi Hakone-Izu, Daisetsuzan, Yoshino-Kumano sau Akan.

Populația și orașele

Populația. Japonia are o populaţie de circa 128 mil.loc., cu o densitate de 343 loc/km2.
Cele mai mari densităţi de populaţie se înregistrează în ariile metropolitane Tokyo, Osaka și
Nagoya, cu valori care depăşesc 1000 loc/km2 (chiar 4000 loc/km2). Densități mai mici, sub 200
loc/km2, se înregistrează în nordul insulei Honshu și insulele Shikoku şi Hokkaido, aceasta din
urmă cuprinzând doar 5% din populaţia ţării.

Populația Japoniei în perioada 1872-2009

140
120
100
80
mil. loc.
60
40
20
0
1872 1900 1920 1940 1960 1980 2000 2009

Sursa: Biroul de Statistică al Japoniei, 2011

Natalitatea este de 8,7‰, mortalitatea de 9,1‰, speranţa de viaţă la naştere de peste 76 ani
(77 ani masculin şi 84 ani feminin; peste 1 milion de japonezi au peste 90 ani) şi o popuaţie
urbană de 78%. Conform structurii populație pe grupe de vârstă, 13,2% din populație are sub 15
ani și 23,3% peste 64 ani. Tendinţele indicatorilor demografici ne arată faptul că în perspectivă
populaţia Japoniei va fi mai bătrână și mai redusă numeric. Se consideră că în 2050 Japonia va
avea 95 milioane locuitori, din care 39% peste 65 ani.

Japonia – principalii indicatori demografici

anul natalitatea mortalitatea mortalitatea sporul rata speranţa de viaţă
(‰) (‰) infantilă natural fertilităţii
(‰) (‰) masc fem
1950 28,1 10,9 60,1 17,2 3,65 59,5 62,9
1970 18,8 6.9 13,1 11,8 2,13 69,3 74,6
1990 10 6,7 4,6 3,3 1,54 75,9 81,9
2009 8,7 9,1 3 0,9 1,3 78,3 85,3
Sursa: Biroul de Statistică al Japoniei, 2011

Populaţia este foarte omogenă, fiind formată în proporţie de 99% din japonezi, care
vorbesc limba japoneză și practică șintoismul (străveche religie animistă a Japoniei) şi budismul.
Creștinismul, introdus în Japonia la mijlocul secolului al XVI-lea, are azi puțini practicanți, cei
mai mulți fiind în insula Kyushu.
Alături de aceștia, mai trăiesc circa 590 mii coreeni, 650 mii chinezi, 310 mii brazilieni şi
210 mii filipinezi. În insula Hokkaido sunt aproximativ 25000 ainu, un grup etno-cultural distinct
prin limbă, credințe și obiceiuri. În trecut ei practicau cultul ursului, cel mai pitoresc și mai
dezvoltat ritual religios ainu, însotit de cântece și dansuri. Această sărbătoarea este în prezent
organizată doar pentru vizitatorii Muzeului Ainu.

Oraşele

Cele mai multe orașe japoneze sunt, în general, de vârstă relativ recetă. Exceptând vechile
capitale Nara, Kyoto şi Kamakura, oraşele apar după după secolul XVI. În a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, în jurul templelor influente şi a castelelor seniorilor feudali încep să apară
oraşe, multe fiind localizate în lungul princialelor căi de comunicaţie (Tokyo, Osaka, Nagoya,
Himeji). O intensă urbanizare are loc la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX,
odată cu dezvoltarea orașelor porturi (Kobe, Yokohama, Niigata, Hakodate, Nagasaki) şi a
centrelor industriale (Kawasaki, Amagasaki, Yawata, Muroran).
Oraşul Tokyo, localizat în estul insulei Honshu, la golful cu același nume, datează de la
începutul secolului al XVII-lea, când şogunul Jeyasu Tokugawa construieşte pe locul unui sat
pescăresc un castel numit Edo. În 1869, după abolirea şogunatului, capitala Japoniei moderne se
stabileşte la Edo, numit de acum Tokyo. Oraşul, unul dintre cele mai mari din lume, are o
populație de 8,9 milioane locuitori, însă aria sa metropolitană, care cuprinde și marile orașe
Yokohama, Kawasaki, Saitama, Chiba și Sagamihara, depășește 30 mil. loc.
Alte oraşe importante sunt: Osaka (2,7 mil.), Nagoya (2,2 mil.), Sapporo (1,9 mil.), Kobe
(1,5 mil.), Kyoto (1,4 mil.), Fukuoka (1,4 mil.), Kawasaki (1,4 mil.), Hiroshima (1,1 mil.),
Saitama (1,2 mil., parte a ariei metropolitane Tokyo), Kitakyushu (993 mii), Sendai (1 mil) sau
Chiba (924 mii).
În anul 2005, circa 45% din populaţia Japoniei, adică 57 mil. loc., era concentrată în 3 arii
metropolitane: Tokyo (31,7 mil. loc.), Osaka (16,6 mil.loc.) şi Nagoya (9 mil.loc.). Prin
concentrarea aşezărilor pe coasta pacifică, strânsele legături de producţie şi infrastructura de
transport diversă, densă şi modernă (autostrăzi, trenuri de mare viteză, porturi și aeroporturi),
care interconectează aceste centre, s-a detaşat, între regiunea Kanto (Tokyo) şi nordul insulei
Kyushu (Kukuoka, Nagasaki), o mare formaţiune urbană, cunoscută sub numele de
Megalopolisul Japonez.

Economia

Japonia este a treia putere economică a lumii, după SUA și China, intens integrată
economiei globale. Această ţară, relativ mică ca suprafaţă, muntoasă în cea mai mare parte,
situată într-o zonă seismică şi vulcanică foarte activă, dar şi cu multe taifunuri, lipsită de resurse
naturale și grav afectată de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv
bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6-8 august 1945) a devenit în epoca postbelică o
mare putere economică, cu realizări remarcabile din punct de vedere tehnologic (Miracolul
economic japonez). Acest succes a fost posibil datorită resursei umane remarcabile, stabilității
politice și sociale, politicilor și strategiilor eficiente de dezvoltare și cheltuielilor reduse alocate
sectorului militar.
Bazele industriei naţionale, bazată pe meşteşugurile tradiţionale şi pe importul de
tehnologie, au fost puse în a doua parte a secolului XIX și la începutul secolului XX. Şocul
petrolier din anul 1973 a arătat vulnerabilitatea Japoniei, o ţară cu resurse minerale foarte reduse,
și a dus la o cădere economică importantă. Totuși, criza petrolului a avut și efecte benefice în
următorii ani, autoritățile statului fiind nevoite să restructureze economia națională, prin trecerea
treptată de la import şi consum de materii prime la import şi consum de semifabricate.
Restructurarea industrială a dus la promovarea ramurilor de înaltă tehnologie, cu mare valoare
adăugată şi scăderea ponderii ramurilor energofage. Astfel, în anii 80 se dezvoltă mult industria
autovehiculelor, Japonia devenind un concurent puternic pentru SUA şi Europa, și cea
electronică și electrotehnică. De altfel, cheia industrializării postbelice a Japoniei a fost dată de
folosirea pe scară largă a tehnologiilor electronice în toate domeniile.
Tot începând din anii 1980 are loc un boom al roboticii, această industrie dezvoltând roboţi
capabili să efectueze diverse activităţi. Rezultatele remarcabile obţinute în diverse domenii ale
industriei de vârf (electronică şi electrotehnică, telecomunicaţii, biotehnologie, robotică) nu se
puteau realiza fără investiţii masive în cercetare şi învăţământ. În acest sens a apărut oraşul
ştiinţific Tsukuba, situat în partea centrală a insulei Honshu, locul Expoziţiei Ştiinţifice şi
Tehnologice Internaţionale din anul 1980.

Industria. Japonia este o mare putere industrială a lumii, care generează produse de mare
competivitate și fiabilitate. Industria este foarte diversificată și se bazează, în cea mai mare
măsură, pe materii prime din import. Resursele de subsol ale țării sunt în cantități reduse (argint,
plumb, zinc, cărbune), doar aurul, calcarul, dolomitul și nisipul fiind în cantități ceva mai mari.
Rezervele de petrol ale Japoniei sunt foarte limitate, fiind estimate la 44 milioane barili
(CIA, 2011). Producția de petrol, concentrată în lungul coastei vestice (Sarukawa, Ayukawa,
Yurihara, Amarume sau Iwafune) a fost în 2010 de 131 800 barili/zi, acoperind o foarte mică
parte din cerere, Japonia fiind al treilea consumator din lume, după SUA și China, cu 4,4
milioane barili/zi (BPSR, 2011). Oricum, în ultimul deceniu consumul de petrol al Japoniei s-a
redus cu peste 1 milion barili zilnic. Chiar dacă rezervele de petrol sunt foarte mici, Japonia și-a
dezvoltat o puternică industrie petrochimică, capacitatea de rafinare fiind de 4,4 milioane
barili/zi, a patra din lume după SUA, China și Rusia. Cele mai mari rafinării, dintre cele 27, sunt
în Yokohama (340 mii barili/zi), Kawasaki, Kurashiki (prefectura Okayama), Chiba și
Yokkaichi.
Nici rezervele de gaze naturale nu sunt mai mari, estimate la 20,9 miliarde m3, producția
fiind în 2010 de 3,4 miliarde m3 (CIA, 2011). Pe de altă parte, Japonia este un mare consumator
de gaze naturale, adică 94,5 miliarde m3 în 2010, cu circa 20 miliarde m3 mai mult față de anul
2000 (BPSR, 2011), importurile fiind sub forma gazelor naturale lichefiate.
Japonia este un mare consumator de energie electrică, ea fiind produsă prin arderea
combustibililor fosili, mai ales cărbune și gaze naturale, în termocentrale (circa 63%), în
centralele nucleare (27% - centralele Kashiwazaki-Kariwa, Oi, Ikata, Mihama, Tsuruga, Shika
sau Tomari), hidrocentrale (8% - cele mai mari sunt centralele Kannagawa, Kazunogawa,
Tamahara și Shintakasegawa) şi aproximativ 2% din alte surse (în special solară, geotermală și
eoliană).
Pe baza importurilor de materii prime, Japonia și-a dezvoltat și o puternică industrie
metalurgică. Astfel, se produce oțel la Kobe, Osaka, Nagoya, Kawasaki sau Muroran, cupru la
Naoshima (insulă la Marea Interioară Seto), Kosaka (prefectura Akita, regiunea Tohoku),
Saganoseki (prefectura Oita, Kyushu) sau Onahama (prefectura Fukushima, regiunea Tohoku),
plumb la Takehara (provincia Hiroshima), Kamioka (prefectura Gifu, regiunea Chubu), Kosaka
sau Hosokura (prefectura Miyagi, Tohoku), zinc la Iijima (prefectura Akita), Annaka (regiunea
Kanto) sau Hakinohe (prefectura Aomori, Tohoku), cobalt la Niihama (prefectura Ehime,
Shikoku), nichel la Niihama și aur la Takehara, Kosaka, Naoshima, Hitachi și Niihama.
Japonia este patria celor mai fiabile autovehicule din lume și al doilea producător mondial
după China, cu 9,6 milioane unități în 2010, din care 1,3 milioane vehicule comerciale (OICA,
2011). Toyota este unul dintre cei mai mari producători de autovehicule din lume, alături de:
Honda (care este și un renumit producător de motociclete), Nissan, Subaru, Suzuki, Mazda,
Mitsubishi, Yamaha, Kawasaki, Isuzu și Hino, ultimele două fiind cunoscute mai ales prin
producția de autobuze și camioane.
Japonia are realizări remarcabile și în domeniul construcțiilor navale, fiind, alături de
Coreea de Sud și China, un mare producător mondial, cu șantiere navale în Nagasaki, Kobe,
Yokohama, Shimonoseki, Hakodate, Sasebo sau Niigata, și al locomotivelor și vagoanelor,
inclusiv trenuri de mare viteză, cu facilități la Kobe, Hamamatsu sau Kudamatsu.
Japonia deține unele dintre cele mai cunoscute companii din domeniul electronic sau
electrotehnic: Canon, Panasonic, Sharp, Sony, Fujitsu, Hitachi, NEC, Seiko sau Nintendo. Sony
este renumită prin produse electronice personale, iar Nintendo se impune prin dezvoltarea de
jocuri video și console de jocuri. În domeniul produselor electrice şi electronice de înaltă
tehnologie, inclusiv computere, se remarcă compania Toshiba, în domeniul produselor optice şi
de imagine (aparate foto, imprimante, copiatoare) compania Canon, iar Seiko este un mare
producător de ceasuri.
Industria japoneză deține și numeroase unități ale industriilor: alimentară, textilă, chimică
(cauciuc, celuloză și hârtie, medicamente), lemnului sau materialelor de construcție (mare
producător de ciment, cu fabrici la Nanyo, Muroran, Omi sau Itoigawa, apoi ceramică, sticlă).
Preocupări avansate are şi în domeniul tehnologiei aerospaţiale, derulând programe de cercetare
în cadrul Agenţiei Spaţiale JAXA. În 1970 Japonia a devenit a patra ţară care a plasat sateliți pe
orbilă (satelitul Ohsumi). Această lansare s-a realizat de la Centrul Spaţial Kagoshima, de pe
coasta estică a peninsulei Ohsumi.

Regiunile industriale. Zona industrială Keihin, situată în regiunea Kanto (cea mai
importantă din punct de vedere urban şi industrial din Japonia), cuprinde centrele industriale
Tokyo, Yokohama, Kawasaki și Yokosuka, ramurile industriale bine reprezentate fiind
siderurgia, construcţiile de maşini și petrochimia. Se mai remarcă, prin activităţile portuare şi
industriale, mai ales în domeniul siderurgic și petrochimic, zona industrială Keiyo, formată din
centrele Chiba, Kisarazu, Funabashi sau Sodegaura.
Zona industrială Keihanshin (sau Hanshin), localizată în regiunea Kinki (între golful
Osaka şi lacul tectonic Biwa), cuprindele orașele Osaka (prelucrarea petrolului, siderurgie,
automobile, electrotehnică, celuloză şi hârtie), Kobe (activităţi portuare, construcţii de nave) şi
Kyoto (electrotehnică, materiale de construcţie, industrie uşoară).
Zona industrială Chukyo este monopolizată de orașul Nagoya şi ocupă un loc important în
industria japoneză (textile, ceramică, motoare pentru vehicule). Aici se include și Toyota
(construcții de automobile) și Yokkaichi (industrie chimică).
Regiunea industrială Hokuriku se remarcă atât prin activităţi tradiţionale (producerea
mătăsii, industria lemnului) cât și moderne (construcţii de maşini, industrie chimică, metalurgia
aluminiului), cele mai mari centtre fiind: Niigata (construcţii de nave, motoare diesel, prelucrarea
petrolului), Toyama (metalurgie, prelucrarea petrolului, îngrăşăminte chimice), Kanazawa
(textile, ceramică, mătase naturală) și Fukui (construcţii de maşini, mătase naturală).
Regiunea industrială Tokai este situată în lungul magistralei Tokaido (importantă şi veche
cale de circulaţie între Edo/Tokyo şi Kyoto), între Tokyo şi Nagoya. Centrele industriale de aici
sunt: Shizuoka (industrie alimentară, construcţii de maşini), Shimizu (prelucrarea petrolului,
siderurgie, metalurgia aluminiului) și Hamamatsu (motociclete, textile, produse chimice).
Regiunea industrială Setouchi se extinde în sudul regiunii Chugoku şi în nordul insulei
Shikoku și cuprinde: Hiroshima (siderurgie, construcții de nave și locomotive, sticlă, textile),
Iwakuni (petrochimie), Kure (siderurgie), Tokuyama (petrochimie, siderurgie, textilă), Okayama
(materiale de construcţie, textile).

Agricultura. Chiar dacă are o contribuție foarte redusă la PIB (1,4%) și antrenează 4% din
populaţia activă (CIA, 2010), agricultura este intensivă, cu randamente superioare, puternic
mecanizată şi chimizată. Circa 12% din suprafaţa Japoniei, adică 4,6 milioane hectare reprezintă
teren agricol, pe care se cultivă orez, grâu, orz, soia, cartofi dulci, ceai, trestie de zahăr (în
Kyushu), sfeclă de zahăr, legume, pomi fructiferi (mandarini, curmali japonezi, portocali, meri,
peri, piersici), viță de vie, arbori de camfor, tutun, flori (crizanteme, garoafe, crini, trandafiri,
orhidee) etc.
Orezul este principala cultură agricolă a țării, ocupând în anul 2008 circa 1,6 milioane
hectare, de pe care s-a obținut o producție de 8,8 milioane tone. Atât suprafața cultivată cât și
producția s-au diminuat consistent față de anul 1985 (2,3 mil. ha, respectiv 11,6 mil.tone). La
nivel general, Japonia a pierdut circa 1 milion hectare de teren arabil din 1985 până în prezent
(ASJ, 2011).
Japonia se poate împărţi, din punct de vedere agricol, în două regiuni: Japonia de nord,
situată dincolo de limita orașului Tokyo, caracterizată printr-un climat temperat rece, care nu este
cultivabilă decât vara. Ea furnizează cele mai mari cantităţi de orez, limita culturii fiind în nordul
insulei Hokkaido, dar şi alte cereale (ovăz, grâu) sau sfeclă de zahăr. Japonia de sud, unde clima
este mai caldă, dă două recolte pe an, dintre care o una de orez vara. Pe pantele mai line ale
munţilor sunt culturi de ceai, dud pentru creşterea viermilor de mătase sau pomi fructiferi (meri,
mandarini). Sectorul zootehnic este specializat în creșterea porcilor (9,7 milioane capete în
2008), bovinelor pentru carne (2,8 mil.), vacilor de lapte (1,5 mil.) și puilor (181 mil.).
Se mai remarcă, prin ponderi semnificative, pescuitul, inclusiv vânatul de balene,
silvicultura şi sericicultura. În anul 2007 capturile piscicole au fost de 5,7 milioane tone, mult
sub valoarea din 1985 (12 milioane tone). Predomină pescuitul din domeniul marin (4,3 mil.
tone) și acvacultura marină (1,2 mil. tone). Se pescuiește ton, pește sabie, hering, somon,
macrou, sardina japoneză, cod de Pacific, scrumbie de Pacific, anşoa, calmar sau crevete.

Turismul. În ciuda potențialului turistic însemnat și bunei promovări, Japonia nu se află

printre primele destinațiile turistice ale lumii, în anul 2010 sosind aici 8,6 milioane turişti străini
(comparativ cu 16,3 milioane japonezi care au vizitat alte state), majoritatea din Asia (6,5
milioane), adică din Coreea de Sud, China și Taiwan. Predomină turismul cultural-istoric şi
religios, apoi cel balneo-climateric şi pentru sporturile de iarnă.
Ca destinații și obiective cunoscute, se remarcă: Nara (monumente istorice și religioase),
Kyoto (oraş turistic şi cultural), Hiroshima (Memorialul Păcii), siturile sacre și rutele de pelerinaj
din Munții Kii, templele din Nikko, templul shinto Itsukushima, complexul de temple budiste
Horyuji, situl arheologic și religios Hiraizumi, satele istorice Shirakawa-go și Gokayama, toate
incluse în patrimoniul mondial UNESCO, apoi Tokyo (cu Palatul Imperial), vulcanul Fuji
(munte sacru pentru japonezi), staţiunile pentru sporturi de iarnă Nagano, Sapporo, Karuizawa
sau Kiyosato, staţiunile balneare Beppu, Hakone, Echigo-Yuzawa sau Naruko, castelele din
Himeji, Kumamoto, Osaka, Nagoya sau Matsumoto, parcurile naționale Fuji-Hakone-Izu, Akan
sau Shikotsu (cu lacul Toya).

Transporturile. Japonia este un model la nivel mondial în ceea ce privește infrastructra de

transport, fiind diversificată, modernă și de foarte bună calitate. Rețeaua rutieră dispune de peste
900 mii km de drumuri modernizate, incluzând 55 mii km de autostradă, legătura între insule
făcându-se prin intermediul podurilor și tunelurilor. Se remarcă tunelul Seikan, lung de 55 km,
ce conectează insulele Honshu şi Hokkaido. De asemenea, între insulele Honshu şi Kyushu
există un tunel submarin de 8 km lungime.
Căile ferate, în lungime de peste 26000 km, sunt deservite de trenuri de mare viteză
(shinkansen). Prima linie de acest fel a fost construită între Tokyo şi Osaka, pe o distanță de
peste 500 km, şi dată în folosinţă în 1964. Până în 1975 linia s-a prelungit până la Fukuoka. Alte
linii au fost construite spre Niigata şi Morioka (în regiunea Tohoku).
În timp ce insulele mari sunt conectate prin tuneluri şi poduri, cele mici nu pot şi legate
decât pe apă, printr-o reţea vastă de feriboturi. De asemenea, caracterul insular și morfologia
țărmurilor au favorizat dezvoltarea porturilor, aici existând unele dintre cele mai mari porturi din
lume: Kobe, Yokohama, Chiba, Nagoya, Osaka, Kitakyushu, Kawasaki, Sendai, Himeji.
Transporturile aeriene au ca nuclee principale aeroporturile internaţionale din Tokyo
(Narita), Osaka (Kansai) şi Nagoya. Dintre acestea, merită menționat Aeroportul Internaţional
Kansai, situat pe o insulă artificială în Golful Osaka.
 INDIA

Introducere. India este cel mai mare stat din Asia de Sud, localizat între 804' şi 37°6'
latitudine nordică (limita sudică coboară la 6045' dacă ne raportăm la insulele Nicobar). Este
situată la sud de Himalaya și are o largă ieșire la Oceanul India, lungimea țărmului fiind de circa
7500 km. Se învecinează cu Pakistan în vest, China, Nepal și Bhutan în nord, Bangladesh și
Myanmar în est, iar de Sri Lanka este separată printr-un canal marin îngust, format de
strâmtoarea Palk și golful Mannar. Suprafaţa Indiei este de 3,28 mil. km2 (locul 7 în lume),
extinsă pe direcție nord-sud pe 3200 km și pe direcție est-vest pe 2930 km (în partea cea mai
lată). Este un stat federal compus din 28 state şi 7 teritorii unionale (New Delhi, Chandigarh,
Dadra şi Nagar Haveli, Daman şi Diu, Lakshadweep, Puducherry și insulele Andaman şi
Nicobar), structurate pe baze etno-lingvistice.
Aici a apărut una dintre vechile civilizaţii ale omenirii - civilizaţia Indusului, dezvoltată în
valea fluviului Indus. Oraşele Lothal, Rupar sau Kalibangan, apărute aici în mileniul III-II î.Hr,
erau printre cele mai înfloritoare centre urbane ale vremii. În a doua jumătate a mileniului al II-
lea î.Hr pătrund din Asia Centrală populaţii indo-europene care cuceresc, până în secolul V î.Hr.,
partea nordică a Indiei, devenind elementul etnic principal. Aceştia introduc sistemul castelor şi
religia brahmanică.

Geologia și relieful

India, parte a vechiului continent Gondwana, se desprinde de Africa la sfârşitul

cretacicului, acum circa 90 milioane ani, şi se deplasează spre nord, intrând în coliziune cu placa
eurasiatică în urmă cu 50 mil ani, în eocen. Această coliziune a determinat puternica înălţare a
munţilor Himalaya dar şi ridicarea Gaţilor. O considerabilă parte a peninsulei este formată din
gnaisuri, şisturi cristaline și granite precambriene, care sunt cele mai vechi roci din India. La
sfârşitul cretacicului au avut loc mari erupţii vulcanice, în lungul unor fisuri, în India
Peninsulară, care au acoperit o suprafață de peste 500 mii km2. Bazaltele au o grosime de 3000 m
în partea vestică (regiunea Mumbai), de unde descresc spre sud și est. În terţiar, acum circa 65
milioane ani, are loc înălţarea Himalayei, ca rezultat al coliziunii plăcilor indiană și euroasiatică.
Acești munți sunt alcătuiți din roci cristaline precambriene, intruziuni granitice și depozite
sedimentare mai noi pe marginea sudică și în unele bazine montane. Placa indiană se deplasează
spre nord cu circa 5 cm/an, în timp de placa euroasiatică se deplasează tot spre nord, dar cu circa
2 cm/an, rezultând o rată de compresie de circa 3 cm/an. Contactul dintre cele două plăci
determină cutremure puternice în regiune.
Din punct de vedere fizico-geografic, India este divizată în mai multe regiuni: Munţii
Himalaya, marile câmpii indiene, Înălțimile Centrale, Podișul Deccan, câmpiile litorale, insulele.
Munții Himalaya, pe teritoriul Indiei, se întâlnesc în partea nordică, în statele Jammu şi
Kshmir, Himachal Pradesh, Uttarakhand, Sikkim și Arunchal Pradesh, la nord de marile câmpii
ale Indiei. Ei sunt formați din trei lanțuri aproape paralele, cu orientare est-vest: Himalaya Mare,
Himalaya Mijlocie şi Himalaya Exterioară, intersectate de platouri extinse și văi largi, unele
dintre ele, cum este cazul văilor Kashmir și Kullu, foarte fertile și bine populate. Munții, mai
abrupți spre sud, se extind pe o lungime de aproximativ 2400 km și o lățime de 150-400 km, mai
lați în vest. De asemenea, au un bogar relief glaciar și numeroși ghețari: Gangotri, Milam,
Pindari, Namik, Kafni, Rathong.
Himalaya Mare (Himadri) reprezintă lanțul cel mai nordic al sistemului, care cuprinde
piscurile și crestele cu cele mai mari altitudini, peste 4500 m, permanent înzăpezite. Se termină
abrupt atât spre vest, unde află muntele Nanga Parbat (8126 m, situat în sectorul pakistanez al
Kashmirului), cât și spre est, unde se găsește Namcha Barwa (7782 m, localizat în Tibet, China).
Situat în întregime pe teritoriul Indiei, vârful Nanda Devi (7816 m) deține a doua altitudine a
țării după Kangchenjunga (8586 m), acesta din urmă fiind la granița cu Nepal.
 Himalaya Mijlocie (Himalaya Joasă) are altitudini de 1500-4500 m și o lățime de 80 km.
Aici, cele mai semnificative unități muntoase sunt Pir Panjal, Dhauladhar și Mussoorie.
Himalaya Exterioară (Dealurile Siwalik) reprezintă partea sudică, terminală a munților
Himalaya. În această regiune, lată de 15-50 km și cu altitudini de 600-1500 m, tipică este
structura cutată, cu văi pe sinclinale și culmi pe anticlinale, existând și abrupturi de falie. Din
punct de vedere petrografic, aici predomină pietrișurile, nisipurile și conglomeratele. Între
Siwalik și Himalaya Mijlocie sunt o serie de văi longitudinale numite dun, precum Dehra Dun și
Kangra.
 Munţii și dealurile de la graniţa cu Myanmar (Cordiliera Indo-birmaneză) au fost creaţi de
aceleași procese tectonice care au dat naştere Himalayei. Au orientare generală nord-sud, pe
teritoriul statelor Arunchal Pradesh, Nagalang, Tripura și Mizoram, și cuprind ariile montane:
Patkai Bum, Naga, Manipur și Mizo. Au vârfuri conice, pante abrupte şi văi adânci, în India ei
fiind cunoscuți și sub numele general de Purvachal.
Marile câmpii indiene se extind pe o lungime de circa 2400 km în cadrul bazinelor
hidrografice ale fluviilor Indus, Gange și Brahmaputra, între Himalaya și India Peninsulară.
Lățimea variază între 80 km în Assam și 500 km în Punjab, în aria orașului Allahabad lățimea
fiind de 200 km. Sunt câmpii aluviale, predominant plate, cu lunci extinse, cursuri părăsite,
lacuri și mlaștini, alcătuite din nisipuri, pietrișuri și argile de vârstă cuaternară și recentă. Au luat
naștere în cadrul unei depresiuni, care a început să se formeze în a doua parte a eocenului,
umplută cu sedimente depuse aici de Indus, Gange, Brahmaputra şi afluenţii lor. În prezent,
cantităţi mari de aluviuni se depun în delta comună Gange - Brahmaputra, cea mai mare deltă din
lume (circa 100 mii km2). Aceasta, la contactul cu marea, are caracter mlăștinos, cu mangrove, și
este denumită Sunderbans.
Marile câmpii indiene se divid în patru mari subdiviziuni: Câmpia Gangelui, Câmpia
Punjab, Câmpia Rajasthan și Câmpia Brahmaputrei. Câmpia Gangelui, cea mai mare dintre
câmpiile Indiei, se întinde între râul Yamuna și granița cu Bangladesh. Partea inferioară a acestei
câmpii, pe teritoriul Bengalului (India și Bangladesh), are caracter deltaic, suprapunându-se
deltei comune Gange-Brahmaputra, cu numeroase braţe, mlaştini şi mangrove.
La vest de Câmpia Gangelui se află Câmpia Punjabului, mai înaltă și mai uscată.
Comparativ cu Câmpia Gangelui, care are un relief plat, aceasta este mai colinară, are altitudini
mai mari, peste 200 m, și înclină ușor spre sud-vest. Câmpia Brahmaputrei sau Valea Assamului
are aspectul unui culoar, lung de 700 km și lat de 80 km, situat între Himalaya și Podișul
Meghalaya. Are altitudini cuprinse între 30 și 130 m și este traversată de fluviul Brahmaputra,
care frecvent produce inundații. Precipitațiile aici sunt printre cele mai mari din țară.
Câmpia Rajasthanului, diferită total de celelalte câmpii și situată între Munții Aravalli și
granița cu Pakistan, se subdivide în câmpiile Marusthali (aridă și nisipoasă) și Rajasthan Bagar
(semiaridă). Are altitudini reduse și înclină ușor de la nord-est la sud-vest. Această câmpie este
ocupată în marea ei parte de Marele Deșert Indian (Deșertul Thar), cu suprafețe nisipoase,
dealuri joase, lacuri sărate și văi uscate.
India Peninsulară este o regiune veche şi stabilă din punct de vedere geologic, cu altitudini
de 500-1000 m, compusă din platouri, munți și văi largi. În partea nordică a peninsulei se găsește
regiunea cunoscută sub numele de Înălțimile Centrale (datorită localizării în partea centrală a
Indiei), care cuprinde: Munții Aravalii, Podișul Malwa, Podișul Bundelkhand și Munții Vindhya.
Munţii Aravalli sunt localizaţi în vestul Indiei (statul Rajasthan) şi sunt dispuşi pe direcţie
NE-SV pe circa 800 km lungime, între Delhi și Palanpur (Gujarat). Podişul Malwa, situat între
munții Aravalli și Vindhya, este de natură vulcanică și înclină ușor spre nord. Podișul
Bundelkhand, alcătuit din gnaisuri, este situat la est de Malwa, râurie care-l străbat având văi
înguste și rupturi de pantă. Munţii Vindhya se extind pe direcție vest-est pe aproximativ 1100
km și au altitudini generale de 450-600 m, maxima fiind de 1113 m. Au caracter asimetric,
versanţii sudici fiind abrupţi și drenaţi de râul Narmada, iar cei nordici sunt lini și traversați de
afluenţi ai Gangelui. Valea râului Narmada, formată într-o depresiune tectonică, separă ariile
montane Vindhya și Satpura. La est de Înălțimile Centrale se găsește Podișul Chota Nagpur,
alcătuit predominant din gnaisuri precambriene și granite. Are o altitudine generală este de 1000
m și este fragmentat de râul Damodar și afluenții săii.
Podişul Deccan este situat la sud de valea Narmada, între Gații de Vest și Gații de Est,
ocupând mare parte din sudul Indiei. Acest podiș de formă triunghiulară, puternic nivelat și
traversat de o bogată rețea hidrografică (Godavari, Krishna, Kaveri, Bhima), înclină uşor spre est
şi are altitudini cuprinse între 400 şi 1000 m. S-a dezvoltat predominant pe roci dure (bazalte,
gnaisuri, granite), iar cuvertura sedimentară, care ocupă suprafeţe reduse, a favorizat dezvoltarea
eroziunii. Munţii Satpura se dispun paralel cu Vindhya, între văile râurilor Narmada și Tapti. Au
o lungime de circa 900 km lungime și altitudini care depăşesc în multe vârfuri 1000 m, cea
maximă fiind de 1350 m (vârful Dhupgarh).
Gaţii de Vest (Munții Sahyadri) sunt dispuşi pe circa 1600 km în lungul marginii vestice a
Podișului Deccan, la sud de râul Tapti. Altitudinile cresc de la circa 1000 m în nord la peste 2000
m în sud, înălțimea maximă fiind atinsă în vârful Anai Mudi (2695 m), situat la joncțiunea
munților Cardamom, Anaimalai și Palni. Gații de Vest, ca și Gații de Est, s-au format prin
înălțarea marginală a podișului Deccan, având caracter asimetric, fiind abrupţi spre exterior şi
mai domoli spre interior. Se prezintă sub forma unui lanț montan continuu, orientat aproximativ
de la nord la sud și alcătuită din bazalte, granite și gnaisuri.
Gaţii de Est formează marginea estică, mult mai fragmentată, a podișului Deccan, și se
extind pe 1750 km între văile râurilor Mahanadi și Vaigainal. Au caracter discontinuu, sunt
puternic erodaţi şi fragmentați de râurile Godavari, Krishna şi Kaveri și sunt alcătuiți, din punct
de vedere petrografic, din granite, gnaisuri și roci sedimentare. De asemenea, sunt mai scunzi
decât Gații de Vest, altitudinea medie fiind de circa 700 m, însă, în unele vârfuri, este depășită
înălțimea de 1500 m.
Câmpiile litorale situate la poalele Gaților sunt întinse arii acumulative, cu altitudini reduse
și o mare fertilitate. Coasta estică, cunoscută sub numele de Coromandel, situată între Gații de
Est și Golful Bengal, are, în bună parte, caracter deltaic, râurilor care o traversează (Mahanadi,
Godavari, Krishna, Kaveri) formând delte extinse la vărsare. Această câmpie, cu o lățime de 100
- 130 km, cuprinde și plaje nisipoase, cordoane de nisip și lagune. Coasta vestică, Malabar,
situată între Gații de Vest și Marea Arabiei, este mai îngustă (8 - 80 km) și cu altitudini de până
la 300 m. Aici, linia țărmului este însoțită de plaje nisipoase, dune de nisip, lagune și estuare.
Dintre insule, cele mai multe se găsesc în Golful Bengal și aparțin grupurilor Andaman și
Nicobar. Aceste insulele se află situate la aproape 1000 km sud-est de Calcutta și aparțin unui
lanţ montan subacvatic de peste 1100 km lungime, cuprins între capul Negrais (Arakan Yoma) şi
Sumatra. Pe lângă aceste două grupuri insulare, în partea lor estică se găsesc două insule de
natură vulcanică: Barren, care deține un vulcan activ, și Narcondam. Pe de altă parte, în Marea
Arabiei sunt insulele coraligene Lacadive, Amindivi şi Minicoy, care aparțin teritoriului unional
Lakshadweep.

Clima

India are o climă puternic influenţată de trei factori majori: poziţia geografică (Tropicul
Racului traversează partea nordică a țării), circulaţia musonică și altitudinea și orientarea
lanțurilor montane (în special Himalaya şi Gaţii de Vest, care se impun ca bariere climatice).
Astfel, clima este tropicală și subtropicală musonică, cu variații semnificative în teritoriu (în aria
montană înaltă este de tip alpin), cu patru anotimpuri: vară, anotimpul musonului de sud-vest,
anotimpul musonului de nord-est și iarnă.
Vara, care este anotimpul cel mai cald și mai uscat, durează între martie şi iunie în mare
parte din India, excepție făcând nord-vestul, unde ține din aprilie până în iulie. Temperaturile
depăşesc 300C în timpul zilei, iar în Deşertul Thar şi Podișul Deccan chiar peste 400C (mai ales
spre sfârșitul lunii mai). Cea mai fierbinte lună în vest şi sud este aprilie, în timp ce în regiunile
nordice este mai.
Vara este urmată de anotimpul musonului de sud-vest, care udă cea mai mare parte a ţării
cu ploile sale (revigorează lacurile şi râurile, iar vegetaţia devine abundentă). Sosirea musonului
de sud-vest are loc la început de iunie, când acesta atinge coasta Malabar. Musonul se desface în
două ramuri, una care se deplasează spre Golful Bengal şi alta spre Marea Arabiei. Ramura
Golfului Bengal se deplasează spre nord, traversând nord-estul India la început de iunie și ajunge
la Delhi la sfârşitul lui iunie. Braţul Mării Arabe merge spre nord şi descarcă mare parte din
precipitaţiile sale pe coastele vestice ale Gaţilor de Vest. Musonul de sud-vest asigură peste 75%
din totalul precipitaţiilor anuale, la Cherrapunji şi Mawsynram, ambele situate în statul
Meghalaya, căzând cele mai mari cantităţi de precipitaţii din lume, valoarea medie fiind de
aproximativ 12 000 mm/an. Cherrapunji deține și maximul pluviometric absolut, de 22 987 mm,
înregistrat în anul 1861.
Musonul de sud-vest începe să se retragă din august în nordul Indiei şi din septembrie în
Kerala. Această perioadă de după retragerea musonului este caracterizată printr-o vreme liniştită,
cu temperaturi şi valori ale umidității mai scăzute. Prezența musonului de nord-est se simte
începând din octombrie, însă mare parte din India nu este afectată de acesta. El este însă crucial
pentru statul Tamil Nadu, care primeşte peste 60% din precipitaţii în această perioadă, în acest
stat noiembrie fiind cea mai umedă lună din an.
Din decembrie începe iarna în arealele nordice, iar în regiunile sudice din ianuarie. Acest
anotimp prezintă zile calde şi nopţi reci, iar în nord este frecventă ceaţa. Temperaturile în
anumite părţi coboară sub punctul de îngheţ, ianuarie fiind luna cea mai rece. Acum, mase de aer
rece și uscat, de natură continentală, ocupă mare parte din India, temperaturile variind între 140C
în nord și nord-vest și 270C în sud. În munții înalți din nord, inclusiv Podișul Ladakh, clima este
cea mai aspră, cu temperaturi care coboară în timpul iernii mult sub 00C. Chiar și în timpul verii,
la peste 4500 m, rar se înregistrează valori pozitive.
Coastele statelor Orissa, Andhra Pradesh, Tamil Nadu și Bengalul de Vest sunt afectate de
cicloni tropicali, mai ales în intervalul octombrie-decembrie. În schimb, coasta vestică este rar
afectată.

Hidrografia

Râurile Indiei sunt clasificate, în funcție de drenaj, în himalayene, peninsulare, costiere şi

interioare. Râurile himalayene, ce aparțin bazinelor hidrografice Gange, Indus și Brahmaputra,
sunt numeroase, permanente și au un regim de scurgere strâns legat de topirea zăpezilor şi
gheţarilor montani şi de ploile musonului de sud-vest. În acest anotimp, mai ales în luna august,
debitele pot crește foarte mult, producând inundații.
Gangele, cunoscut în India sub numele de Ganga, deține cel mai mare bazin hidrografic, se
formează din unirea râurilor Bhagirathi și Alaknanda și, după un parcurs de 2700 km, se varsă în
Golful Bengal printr-o deltă imensă, formată împreună cu Brahmaputra. Brahmaputra, râul care
are cel mai mare volum de apă dintre toate râurile Indiei, datorită precipitaţiilor bogate care cad
în cadrul bazinului său, izvorăște din Tibet, curge prin valea Assam şi se varsă în Golful Bengal.
Himalaya Vestică și Câmpia Punjab aparțin bazinului Indusului. Acest fluviu izvorăşte din
nordul muntelui Kailash (Tibet), separă munții Ladakh de Zanskar și, după ce străbate
Pakistanul, se varsă în Marea Arabiei. Principalii afluenți ai acestui fluviu sunt: Sutlej, Beas,
Ravi, Chenab și Jhelum.
Râurile peninsulare au alimentare pluvială, debite fluctuante, iar cele mici au caracter
sezonier. Sunt amenajate hidrotehnic (baraje, canale) și au mare importanță agricolă. Cele mai
însemnate râuri: Godavari, Krishna, Kaveri, au direcție de scurgere vest-est, izvorăsc din Gații de
Vest și se varsă prin delte în Golful Bengal. Narmada, Tapti, Mahi și Sabarmati sunt singurele
râuri majore care curg spre Marea Arabiei. Coasta vestică este străbătută de numeroase râuri care
vin din Gații de Vest. Ele au dimensiuni și bazine hidrografice reduse, rupturi de pantă în munți
și debite bogate în timpul musonului de sud-vest. Râurile cu scurgere interioară sunt foarte
puține și, în majoritatea cazurilor, sunt sezoniere, având apă în timpul musonului de sud-vest. Ele
se întâlnesc în nord-vestul țării, mai ales în Rajasthan: Luni, Banas, Ghaggar, Sarsuti.
În India sunt multe lacuri, de diferite tipuri și mărimi, cu importanță economică, ecologică
și spirituală deosebită. În zona înaltă a Himalayei sunt multe lacuri glaciare, cu dimensiuni mici
și alimentare nivo-glaciară. În zonele de coastă se găsesc o serie de lagune, constituind cele mai
mari lacuri din țară: Chilka în Orissa, Kulleru în Andhra Pradesh (important habitat pentru
păsările de apă) sau Pullicat, la granița statelor Andhra Pradesh-Tamil Nadu. Chilka (sau
Chilika) este cel mai mare lac din țară, suprafața sa variind între 906-1105 km2. Este alimentat cu
apă dulce de Mahanadi și alte râuri mai mici, dar are și legătură cu Golful Bengal, ceea ce face
ca apa sa să aibă un conținut ridicat de sare.
 În statul Rajasthan sunt o serie de lacuri sărate, între care se distinge Sambhar. Construirea
barajelor, în diverse scopuri, a dus la formarea unor lacuri antropice: Hirakud (pe râul Mahanadi,
în Orissa), Nath Sagar (sau lacul Nath, pe Godavari, apărut după construirea barajului
Jayakwadi) sau Gobind Sagar (pe Sutlej, în spatele barajului Bhakra.

Vegetaţia și fauna

India este una dintre țările cu o mare diversitate biologică. Pădurile tropical umede apar în
regiunile cu climă caldă și umedă, unde precipitațiile depășesc 2000 mm/an: versanţii occidentali
ai Gaţilor de Vest, părți din Bengalul de Vest și Orissa, nord-estul Indiei și insulele Andaman,
tipice fiind aici genurile Dipterocarpus, Shorea, Hopea sau Vateria.
Acolo unde precipitațiile sunt mai reduse și apare un sezon uscat, mai mult sau mai puțin
pronunțat, se dezvoltă păduri tropicale mixte sau uscate, acestea din urmă fiind caracteristice
regiunilor unde sezonul uscat durează până la 6 luni, astfel încât vegetația își pierde aparatul
foliar. Răspândite mai ales în Podișul Deccan, Gații de Est și Înălțimile Centrale, aceste păduri
sunt alcătuite din diverse specii ale genurile Tectona, Shorea, Dalbergia, Diospyros, Cedrela sau
Terminalia.
În regiunile cu precipitații în jur de 400-600 mm, cu o lungă perioadă de uscăciune (părți
din centrul și nord-vestul țării), se întâlneşte o vegetaţie formată, în general, din arbori și arbuști
cu ghimpi (Acacia nilotica, Prosopis spicigera, Balanites roxburghii). În deșert, unde gradul de
ariditate este cel mai mare, vegetaţia este formată din plante xerofite: Acacia leucophloea,
Prosopis cineraria, Calligonum polygonoides, Balanites roxburghii sau Ziziphus nummularia.
În Himalaya vegetaţia este etajată cu altitudinea, de la păduri tropicale și subtropicale la
păduri temperate și vegetație alpină. Până la circa 2000 m apar pădurile tropicale și subtropicale
permanent verzi și mixte, alcătuite atât din foioase (Shorea, Terminalia, Dalbergia, Quercus) cât
și din conifere (Pinus roxburghii, P. khasiana), acestea din urmă fiind larg răspândite în sectorul
vestic al munților. Pădurile temperate se întâlnesc până la circa 4000 m și sunt formate din
foioase: Quercus himalayana, Acer acuminatus, Ulmus wallichiana (ulm himalayan) și conifere:
Abies pindrow (bad vest himalayan), Picea smithiana (molid vest himalayan), Cedrus deodara
(cedru himalayan), Pinus wallichiana (pin albastru). În zona alpină cresc rododendroni, ienuperi
și ierburi (Berberis, Kobressia, Artemisia). La poalele Himalayei, în regiunea Tarai-Duar, unde
sunt multe terenuri umede, se întâlnește și vegetația de savană cu Saccharum spontaneum și S.
benghalensis.
În Sunderbans, deltele râurilor Godavari, Krishna, Mahanadi și Kaveri, insulele Andaman
și Nicobar și unele locuri de pe coasta vestică apare o vegetație de mangrove, compusă din specii
de Avicennia, Suaeda, Rhizophora sau Bruguiera.
Fauna. Numărul foarte mare al speciilor de animale este o reflectare a diversității
habitatele, chiar dacă acestea au fost supuse unei presiuni din ce în ce mai mari din partea
activităților umane. În regiunea himalayană fauna este compusă din: iaci (Bos grunniens), oi
albastre himalayene sau bharali (Pseudois nayaur), ibecși (Capra ibex), gazele tibetane
(Procapra picticaudata), markhori (Capra falconeri), uriali (Ovis orientalis, în Ladakh), leoparzi
ai zăpezilor (Panthera uncia), urși negri asiatici (Ursus thibetanus), urși bruni himalayeni (Ursus
arctos isabellinus), lupi tibetani (Canis lupus chanco), panda roșii (Ailurus fulgens), sambari
(Cervus unicolor), etc.
În zonele de câmpie și podiș din centrul și sudul Indiei se pot întâlni: tigri bengalezi
(Panthera tigris), leoparzi indieni (Panthera pardus fusca), lei (Panthera leo persica, puține
exemplare în statul Gujarat), urși leneși (Melurus ursinus), elefanți asiatici (Elephas maximus),
rinoceri indieni (Rhinoceros unicornis, majoritatea în P.N. Kaziranga), bivoli de apă (Babulus
bubalis), antilope nilgai (Boselaphus tragocamelus), gauri (Bos gaurus), pangolini indieni
(Manis crassicandata), delfini de Gange (Platanista gangetica), crocodili de mlaștină
(Crocodylus palustris), cobre regale (Ophiophagus hannah), pitoni indieni (Python molurus),
dropii (Ardeotis nigriceps), păuni indieni (Pavo cristatus).
 În ariile deșertice sunt reptile (şopârle, şerpi), gazele Chinkara (Gazella bennettii), asini
sălbatici (Equus hemionus khur, specie amenințată cu dispariția), vulpi de deşert, hiene vărgate,
manguste sau pisici de deşert, iar în regiunea insulelor Andaman și Nicobar sunt multe specii
endemice, în special păsări, dar și crocodili de apă sărată, broaşte ţestoase, şopârle sau dugongi.
Primul parc naţional din India, înființat în 1936, a fost Hailey, numit în prezent Jim
Corbett. Acest parc, ce deține o suprafață de 520 km2, este localizat în statul Uttarakhand (în
apropierea orașului Ramnagar), și este cunoscut pentru bogata viaţă sălbatică: tigri, elefanţi,
pangolini indieni, languri, macaci, sambari, porci mistreți, crocodili, cobre, păuni. Alte parcuri
naționale mai însemnate sunt: Gir (în Gujarat, pentru protecția leului asiatic), Sunderbans
(Bengalul de Vest), Nanda Devi și Valea Florilor (Uttarakhand, situri UNESCO) sau Kaziranga
(în Assam, valoros prin populația de rinoceri indieni, sit UNESCO).

Populația

India are o populaţie de 1,2 miliarde locuitori (17,5% din populaţia planetei), cu o densitate
de peste 360 loc/km2. Cele mai mari densităţi ale populaţiei, de peste 500 loc/km2, se întâlnesc în
câmpiile Gange - Brahmaputra şi teritoriul naţional Delhi (peste 10000 loc/km2), care deţin
aproape 40% din populaţia țării. Alte regiuni bine populate sunt câmpiile Coromandel şi
Malabar, precum şi partea de sud a Indiei. La capătul opus, Deşertul Thar este cel mai slab
populat, cu o densitate sub 5 loc/km2.
La începutul secolului XX (1911-1920) atât natalitatea cât şi mortalitatea aveau valori
ridicate, de peste 40‰. Valorile mari ale mortalităţii se datorau epidemiilor, dezastrelor naturale
şi sărăciei. Progresele realizate în domeniile medical, social, educaţional și economic au dus la
reducerea semnificatăvă a mortalităţii (8‰) și creșterea speranței de viață (în ultimele șase
decenii aproape s-a dublat, fiind în prezent de 64 ani), însă natalitatea a rămas ridicată (25‰),
fapt ce a favorizat creşterea populaţiei (în anul 1950 erau doar 370 mil.loc). Populaţia este
tânără, circa 31% având sub 15 ani, iar rata fertilității este de 2,7 copii/femeie (CIA, 2010 și
DESA, 2011).

Populatia Indiei între 1901-2010

1200
1000
800
mil.loc
600
400
200
0
1901 1931 1951 1971 1991 2001 2010

Sursa: Anuarul Statistic al Indiei, 2010

Din punct de vedere religios cei mai mulţi sunt hinduşi (80,5%), urmaţi de musulmani
(13,4%), creştini (2,3%), sikhişti (1,9%, în Punjab) şi alții (budişti, jainiști, animiști). Esenţa
hinduismului se bazează pe trei dogme fundamentale: învăţătura despre inegalitatea socială
iniţială a oamenilor, credinţa în metempsihoză și învăţătura despre datorie şi răsplată (karma),
adică despre normele de comportare, care asigură omului posibilitatea de a trece pe o treaptă
socială superioară numai în procesul reîncarnărilor.
 Chiar dacă toți cetățenii sunt egali, conform constituției, religia, castele şi limba sunt factori
majori în organizarea socială şi politică a Indiei de astăzi. Diferenţele etno-culturale sunt foarte
mari, singurul element de unitate putând fi considerat religia hindusă, împărtăşită de majoritatea
populaţiei. Sistemul castelor, cu o vechime de 2000 ani, stă la temelia civilizaţiei indiene. Casta
(lat. castus - pur, curat, neamestecat) este o grupare închisă, formată din persoane care au aceeaşi
origine, aceleaşi ocupaţii, cu drepturi, îndatoriri şi tradiţii bine precizate, pe care le respectă cu
mare stricteţe. În ciuda modernizării statului şi legilor care interzic discriminarea de castă, acest
sistem rămâne o importantă cale de identificare socială pentru majoritatea hinduşilor.
În plus, circa 8% din populaţia Indiei, adică mai bine de 90 milioane loc., are un nivel de
organizare tribală. Cea mai mare concentrare a populaţiei tribale se află în regiunea himalayană,
în state precum Mizoram, Nagaland și Meghalaya ponderea acestora fiind de peste 85%.
În ciuda marii diversități lingvistice, cea mai vorbită limbă este hindi, promovată în
documentele și instituțiile naționale. Pe lângă aceasta, mai sunt recunoscute oficial alte 14 limbi,
vorbite în statele federale: bengali, telugu, marathi, tamila, urdu, gujarati, malayalam, kannada,
oriya, punjabi, assameza, kashmira, sindhi şi sanscrita. Pe lângă acestea, se mai vorbesc multe
limbi şi dialecte, unele dintre ele de comuntăți restrânse. Engleza este încă importantă în afaceri
și educație.

Orașele

India este o țară predominant rurală, doar 30% dintre indieni trăind în orașe. Chiar și în
aceste condiții, orașele au apărut în India din timpuri foarte îndepărtate, iar în prezent prezintă
unele dintre cele mai mari orașe ale lumii (Delhi, Mumbai, Kolkata). Pe lângă oraşele civilizaţiei
Indusului (Lothal, Amri, Rupar, Kalibangan etc.), multe alte centre urbane datează din
antichitate, fiind pomenite și în faimoasele epopei indiene Mahabharata și Ramayana, precum:
Varanasi, Indraprastha, Pataliputra, Ujjayini sau Mathura.
Mumbai, cunoscut în trecut sub numele de Bombay, este capitala statului Maharashtra și
cel mai populat oraş indian (12,5 milioane locuitori). Aglomerația sa urbană, care cuprinde și
centrele satelit Thane, Navi Mumbai, Vasai-Virar, Bhiwandi și Panvel, are peste 20 mil.loc.
Delhi este un oraş foarte vechi, situat pe malurile râului Yamuna, compus din două părţi
distincte, oraşul vechi (Old Delhi), cu cartiere tipic orientale, străzi înguste, bazaruri, temple,
moschei şi alte monumente istorice, şi oraşul nou (New Delhi), cu clădiri în stil colonial britanic
şi moderne, grădini și bulevarde largi. Orașul se dezvoltă intens în secolul al XIII-lea, când
devine capitala sultanatului Delhi, iar din 1911 se începe construcţia oraşului New Delhi, care în
1947 devine capitala Indiei independente. Este al doilea oraș ca mărime al țării (11 mil.loc.), însă
aria sa metropolitană, care cuprinde orașele satelit Gurgaon, Faridabad, Noida și Ghaziabad, o
depășește pe cea din Mumbai, având aproape 22 milioane locuitori (DESA, 2011).
Alte mari aglomerații urbane ale Indiei sunt: Kolkata (Calcutta, 14 mil.loc., capitala Indiei
Britanice până în anul 1911), Chennai (Madras, 8,7 mil.loc., capitala statului Tamil Nadu),
Bangalore (Bengaluru, 8,4 mil.), Hyderabad (7,7 mil.), Ahmadabad (6,3 mil.), Pune (5 mil.),
Surat (4,5 mil.), Kanpur (3,3 mil.), Jaipur (3,1 mil.).

Economia

India are o veche tradiție în practicarea agriculturii, comerţului şi meşteşugurilor. Perioada

colonială aduce schimări majore economiei Indiei, legate de nevoile de materii prime şi produse
agricole ale Europei. Astfel, s-au dezvoltat: industria extractivă, plantaţiile agricole (ceai, iută,
cafea, indigo, arbori de cauciuc), transporturile feroviare şi activităţile portuare. După
independență, programe ambițioase de dezvoltare socio-economică au fost inițiate de Jawaharlal
Nehru (1889-1964), unul dintre cei mai importanţi lideri politici ai Indiei în lupta pentru
independenţă şi reformatorul economiei indiene. În prezent, India este un stat cu o economie de
piață în curs de dezvoltare, cu o creștere economică susținută în anii 2000, care se remarcă încă
printr-un procent ridicat al populaţiei ocupate în agricultură (52%), acest sector contribuind cu
19% la PIB (CIA, 2011).

Industria. India beneficiază de o mare varietate de resurse minerale, unele foarte bogate
cantitativ, care au favorizat dezvoltarea multor ramuri industriale. Astfel, se exploatează
minereuri de fier din statele Karnataka (depozitele Kudremukh și Donimalai), Chhattisgarh, sau
Bihar, mangan din Orissa sau Andhra Pradesh, bauxită din Orissa, Jharkhand sau Gujarat, cupru
din Rajasthan sau Jharkhand, plumb și zinc din Rajasthan, crom din Orissa și Karnataka, titan,
ilmenit și rutil din Kerala, Orissa și Tamil Nadu, aur din Karnataka și Andhra Pradesh, apoi
diamante, magnezit, baritină, roci fosfatice, cărbune, petrol, gaze naturale, uraniu, grafit, calcar,
dolomite, cuarț, nisip, sare, gips sau caolin.
În privința resurselor energetice, India se distinge prin zăcămintele de cărbune, fiind al
treilea producător mondial după China și SUA, cu peste 530 milioane tone în 2009, acestea
asigurând aprope 70% din necesităţile energetice ale țării. Principala regiune carboniferă se
găsește în bazinul râului Damodar, cele mai mari exploatări carbonifere de aici fiind: Raniganj
(cele mai vechi operațiuni miniere din India-1774), Bokoro, Karanpura, Ramgarh și Jharia.
Petrolul nu asigură cererea internă, care a fost din ce în ce mai mare în ultimii ani, India
fiind nevoită să importe mari cantități. Rezervele sunt estimate la 9 mld. barili, iar producția în
2010 a fost de 826 mii barili/zi, în creștere cu circa 100 mii barili/zi față de anul 2000. Consumul
a crescut în aceeași perioadă cu peste 1 milion barili/zi, fiind astăzi de 3,3 milioane barili/zi
(BPSR, 2011). Exploatările sunt localizate, în cea mai mare parte, în regiunile Mumbai (cel mai
productiv bazin petrolifer al Indiei), Assam, Krishna-Godawari, Mahanadi şi Kaveri.
Producţia de gaze naturale este, de asemenea, sub nevoile de consum, chiar dacă în ultimul
deceniu ea a crescut substanțial, de la 26,4 mld. m3 în 2000 la 50,9 mld. m3 în prezent (BPSR,
2011). Cele mai mari rezerve de gaze naturale, care sunt estimate la 1,5 trilioane m3, sunt în
regiunile Mumbai, Gujarat și Krishna-Godawari (Andhra Pradesh).
Chiar dacă producția internă de petrol este insuficientă, India are ocapacitate de rafinare
este de 3,7 milioane barili/zi, cele mai importante rafinării fiind: Jamnagar (660 mii barili/zi,
unul dintre cele mai mari complexe de rafinare din lume), Koyali (185 mii barili/zi), Mumbai,
Haldia sau Mathura, unele dintre acestea fiind integrate unor complexe petrochimice.
Energia electrică se produce, mai ales, în termocentrale pe cărbune, gaze naturale și petrol,
apoi în hidrocentrale și atomocentrale (pe baza zăcăminte de uraniu și thoriu proprii). Se mai
utilizează energia solară și eoliană, însă ponderea acestora este foarte redusă.
Prin numărul mare al unităților și forța de muncă angajată, se remarcă industriile: textilă
(mai ales cea pe bază de bumbac), alimentară (unul dintre cei mai mari producători mondiali de
zahăr), metalurgică, chimică, constructoare de mașini, electronică și electrotehnică sau a
materialelor de construcție. Industria textilă, care beneficiază de mari plantații de bumbac și
iută, este concentrată, mai ales, în statele Maharashtra, Gujarat, Tamil Nadu și Bengalul de Vest.
In cadrul industriei alimentare, foarte diversă și care asigură în mare măsură necesarul intern, se
distinge industria zahărului, unitățile de prelucrare fiind localizate în ariile de cultură a trestiei de
zahăr (Maharashtra, Uttar Pradesh și Bihar), dar și prelucrarea laptelui, cărnii, fructelor sau
legumelor. Cererea tot mai mare de produse agricole, atât pe plan intern cât și internațional, a
putut fi asigurată, printre altele, prin utilizarea pe scară largă a îngrășămintelor chimice. Astfel,
au fost înființate multe fabrici de îngrășămintelor chimice (Nangal, Bathinda, Panipat, Vijaipur),
India fiind astăzi un mare producător mondial.
După obţinerea independenţei, una dintre priorităţile guvernelor care au condus India s-a
aflat și dezvoltarea industriei siderurgice, prin valorificarea bogatelor zăcăminte de minereu de
fier. Astfel, alături de unele centre mai vechi, precum Jamshedpur (sediul companiei Tata Steel,
fondată în 1907), au fost înființate uzine siderurgice Durgapur, Bhilai, Rourkela, Bokaro,
Bhadravati. În domeniul metalurgiei neferoase, India produce alumină, aluminiu, cupru, zinc sau
plumb, bazându-se în mare măsură pe resursele proprii. Tăierea diamantelor și producția de
bijuterii, folosindu-se atât diamantele produse în țară cât și cele din import, este o activitate cu
participare consistentă la export, Surat fiind un centru recunoscut la nivel mondial.
O expansiune considerabilă a avut în ultimul timp și industria autovehiculelor, existând
multe fabrici care produc automobile, camioane, autobuze, motociclete, scutere. În anul 2010
producția de autovehicule a fost de 3,5 milioane unități (OICA, 2011). În acest domeniu, poziții
dominante au companiile Maruti Suzuki (cel mai mare producător de automobile din India),
Hindustan Motors, Hero Honda Motors, Mahindra & Mahindra și Tata Motors, care produc
autovehicule proprii sau în colaborare cu mari constructori internaționali. La acestea, se adaugă
construcţiile de nave, mai ales în marile şantiere navale Kochi, Vishakhapatnam și Kolkata și de
locomotive. În Chittaranjan (Bengalul de Vest) se produc locomotive electrice, iar în Varanasi
locomotive diesel.

Regiuni industriale. În India se individualizează șase regiuni industriale majore: Mumbai-

Pune, Hugli (Clacutta-Hugli), Ahmedabad-Vadodara, Chota Nagpur, Delhi-Meerut-Gurgaon și
Bangalore.
1. Regiunea industrială Mumbai-Pune. Mumbai este un mare centru industrial, comercial,
financiar-bancar și ştiinţific al Indiei. Portul său, cel mai mare de pe coasta vestică, a fost un atu
în dezvoltarea oraşului de-a lungul timpului, ca și manufacturile de bumbac. În prezent, este
capitala comercială a Indiei şi sediul unor importante instituţii financiare și industriale (Tata,
Godrej, Reliance, Mahindra, Sun Pharmaceutical). Pune, al doilea oraș ca mărime al statului
Maharashtra, se remarcă prin industria construcțiilor de mașini (automobile, camioane, tractoare)
și electrotehnică, fiind și un însemnat centru al tehnologiei informației.
2. Regiunea industrială Hugli (Kolkata-Hugli). Oraşul Kolkata, situat pe braţul Hugli, este
o veche aşezare indiană cu activităţi agricole, unde, la sfârșitul secolului al XVII-lea, compania
engleză a Indiilor Orientale a înfiinţat un punct comercial. Puternica sa transformare s-a datorat
funcției de capitală a posesiunilor britanice din India dintre 1773 și 1912. Unitățile industriale,
localizate în lungul braţului Hugli, prelucrează iuta și bumbacul, produc utilaje textile,
medicamente, cauciuc, echipamente electrice și de transport, autovehicule sau prelucrează
petrolul în avanportul Haldia.
3. Regiunea industrială Chota Nagpur se bazează pe importantele zăcăminte de cărbune
din valea Damodar și minereurile feroase şi neferoase din apropiere. Activităţile industriale sunt
dominate de industria siderurgică și a construcțiilor de mașini, concentrate în centre precum:
Durgapur, Rourkela, Bokaro, Asansol, Jamshedpur, Chittaranjan sau Ranchi. Sunt prezente și
fabrici ale industriei chimice, materialelor de construcţie sau electrotehnice.
4. Regiunea industrială Delhi-Meerut-Gurgaon cuprinde centrele industriale Delhi,
Meerut, Gurgaon, Ghaziabad și Faridabad. Meerut este al doilea oraș ca mărime din Uttar
Pradesh (peste 1 milion locuitori), situat la 55 km nord-est de Delhi. Industria sa cuprinde fabrici
textile, alimentare sau chimice. Ghaziabad este un oraș industrial din Uttar Pradesh, situat la 20
km est de Delhi, cu activități în domeniul construcțiilor de mașini (locomotive, vagoane,
biciclete), industriei chimice, sticlăriei și ceramicii. Gurgaon și Faridabad sunt cele mai mari
centre industriale ale statului Haryana, cu o puternică industrie constructoare de mașini
(automobile, tractoare, motociclete).
5. Regiunea industrială Ahmadabad-Vadodara. Ahmadabad este un oraș medieval (fondat
în secolul XV) situat pe râul Sabarmati. Pe lângă industria textilă, pe baza bumbacului, au fost
înființate și unități ale industriei chimice (farmaceutică, detergenți), construcțiilor de mașini
(echipamente pentru industria textilă) și tehnologiei informației. Vadodara, situat la sud-est de
Ahmadabad, are o industrie dominată de chimie și petrochimie.
6. Regiunea industrială Bangalore. Bangalore, capitala statului Karnataka, s-a dezvoltat în
jurul unui fort datând din 1537. Este un însemnat centru industrial (aparate de zbor, material
rulant, maşini unelte, produse farmaceutice, textile, pielărie şi încălţăminte, produse electronice),
de transport şi ştiinţific. Dezvoltarea industriei software a atras aici oameni din toate părţile
Indiei, transformându-l într-un oraş supraaglomerat, sediul unor mari companii IT, precum
Infosys și Wipro.

Agricultura. Deşi culturile agricole ocupă aproape 43% din suprafața țării, fertilitatea
solurilor este ridicată, iar în multe zone se obțin două culturi pe an, randamentul agriculturii este
încă redus, asta datorită slabei dotări tehnice, îngrăşămintelor chimice administrate insuficient,
fărâmiţării terenurilor și calamităţilor naturale. Cererea tot mai mare de apă pentru irigații, dar și
cea de energie electrică sau nevoia de regularizare a scurgerii, au dus la realizarea unor mari
proiecte hidrotehnice (Damodar, Bhakra Nangal, Hirakud). De asemenea, prin Canalul Indira
Gandhi, din bazinele râurilor Beas și Sutlej, se irigă suprafețe mari de teren agricol în statele
Punjab, Haryana și Rajasthan.
Chiar și în condițiile în care se confruntă cu multiple neajunsuri, India este un mare
producător agricol, cu rezultate notabile la multe culturi: orez, grâu, mei (locul 1 mondial),
leguminoase (principalul producător mondial), legume, arahide, muștar, soia, sorg, porumb. Pe
ansamblu, circa 75% din terenurile agricole sunt cultivate cu cereale şi leguminoase. Orezul este
cea mai importantă cultură alimentară a Indiei, această țară obținând a doua producție mondială
după China, de aproximativ 100 milioane tone/an. Orezul se cultivă pe suprafețe extinse în
jumătatea estică a țării și mai puțin în rest. Grâul, a doua cultură cerealieră ca importanță, se
cultivă mai ales în Punjab, Haryana și Uttar Pradesh.
India ocupă poziții fruntașe și la unele plante tehnice și pomi fructiferi, precum: ceai (50%
din suprafața cultivată se află în statul Assam, India fiind lider mondial la această cultură),
bumbac (culturi extinse sunt în Gujarat, Maharashtra, Andhra Pradesh), iută (în Bengalul de
Vest), trestie de zahăr (statul Uttar Pradesh deține 50% din suprafața totală), aceste trei culturi
plasând India pe poziția secundă în lume, apoi arbori de cauciuc (90% din producție este obținută
în Kerala), bananieri (cele mai mari plantații sunt în Tamil Nadu și Maharashtra), mango, la
aceste ultime două culturi India fiind lider mondial, cocotieri, tutun, arbori de cafea (60% din
aria cultivată fiind în Karnataka, apoi în Kerala), cacao, ananas, măslini, meri, portocali, lămâi și
viță de vie.
Cu toate că deţine un şeptel semnificativ (locul 1 mondial la bovine, bubaline, caprine și
locul 3 a cămile), creşterea animalelor nu deţine un loc marcant în agricultură. Se mai practică
sericicultura, India fiind un mare producător mondial de mătase naturală, veche tradiție având
regiunea din jurul orașului Ranchi, producţia legală de opiu pentru industria farmaceutică și
pescuitul, dezvoltat pe scară largă în Kerala, Tamil Nadu, deltele marilor râuri și lacul Chilka.
Beneficiind de mari suprafețe de pădure, circa 20% din teritoriul țării, silvicultura este o
activitate mai dezvoltată în zona himalayană și în aria Gaților de Vest.

Turismul. India are un potențial turistic extraordinar, de o mărime și varietate greu de

egalat, însă este insuficient valorificat. Numărul turiștilor străini a sporit abia în ultimii ani,
ajungând în 2011 la peste 6 milioane. Se remarcă atât turismul cultural-istoric, care beneficiază
de numeroase vestigii şi monumente istorice, de artă sau religioase, festivaluri și tradiții
populare, cât și cel legat de patrimoniul natural, remarcându-se peisajele de diverse tipuri, plajele
cu nisip fin, zonele montane unde se pot practica sporturile de iarnă sau parcurile naționale ce
protejează multe animalele rare.
Multe dintre obiectivele turistice cele mai căutate se regăsesc în patrimoniul mondial
UNESCO, precum: Taj Mahal și Fortul Roșu (secolul XVI) din Agra, mausoleul lui Humayun,
Qutb Minar și Fortul Roşu din Delhi, tempele Ellora şi Ajanta din statul Maharashtra, Fatehpur
Sikri (fostă capitală imperială a lui Akbar), peștera Elephanta și stația de cale ferată Chhatrapati
Shivaji din Mumbai, templele cu artă erotică din Khajuraho, Hampi (ruinele fostei capitale a
imperiului Vijayanagar, în Karnataka), templul Mahabodhi din Bodh Gaya, monumente budiste
Sanchi, observatorul astronomic Jantar Mantar (secolul XVIII) din Jaipur, bisericile și
mănăstirile creștine din Goa sau parcurile naționale Kaziranga și Sundarbans (UNESCO/WHC,
2011).
 Transporturile. Deşi este diversificată, infrastructura de transport a Indiei este insuficientă,
aglomerată şi uneori nesigură. Drumurile au o lungime de 3,3 milioane km, facilitând accesul în
cele mai îndepărtate colțuri ale Indiei, cele mai mari noduri rutiere fiind: Delhi, Mumbai,
Kolkata, Hyderabad, Bangalore sau Nagpur. India are una dintre cele mai extinse rețele de cale
ferată din lume, a cărei lungime este de aproape 64 mii km, din care 19 mii km electrificată (CIA,
2011). Cele mai mari orașe ale țării sunt conectate feroviar, remarcându-se magistralele: Delhi-
Agra-Kanpur-Varanasi-Kolkata, Kolkata-Vishakhapatnam-Madras-Madurai, Deli-Ahmadabad-
Surat-Mumbai, Mumbai-Nagpur-Kolkata şi Mumbai-Madras. Primul tren a circulat în India în
1853, pe ruta Mumbai - Thane (34 km).
Transportul maritim beneficiază de larga deschidere la Oceanul, existând multe porturi
mari: Mumbai, Nhava Sheva (cel mai mare port de containere al Indiei, în apropiere de
Mumbai), New Mangalore, Kochi (Cochin), toate pe coasta vestică, şi Haldia (la sud de
Kolkata), Vishakhapatnam sau Chennai. Transporturile fluviale se fac pe Gange şi Brahmaputra.
Transporturile aeriene sunt deservite de numeroase aeroporturi, mai utilizate fiind cele din: Delhi
(Aeroportul internațional Indira Gandhi), Mumbai (Aeropartul internațional Chhatrapati Shivaji),
Chennai, Bangalore, Kolkata sau Hyderabad.
 AUSTRALIA

Introducere. Australia (Commonwealth of Australia) este situată în emisfera sudică, având

ca limite: Marea Timor (NV), Marea Arafura (N), Marea Coralilor (NE), Marea Tasmaniei (SE)
şi Oceanul Indian (V şi S). Are o suprafaţă de 7,6 milioane km2 şi se întinde pe circa 3850 km de
la est la vest şi 3200 km de la nord la sud. Este o entitate federală (din 1901) ce cuprinde șase
state (Noua Galie de Sud, Victoria, Queensland, Australia de Sud, Australia de Vest, Tasmania),
două teritorii (Teritoriul de Nord şi Teritoriul Capitalei) şi o serie de teritorii dependente.
Primii exploratori cerţi ai Australiei au fost olandezii care, în secolul al XVII-lea, venind
din Indonezia, explorează, cu scopul de a descoperi perle, aur sau mirodenii, porţiuni din litoralul
nordic, vestic şi sudic, numind teritoriul descoperit Noua Olandă. La 28 aprilie 1770, James
Cook atinge ţărmul răsăritean al continentului (Golful Botany), venind din Noua Zeelandă, şi
proclamă zona descoperită şi cartată de el posesiune engleză, numind-o New South Wales (Noua
Galie de Sud), după locul regiunii sale natale. În 1801-1803 Mathew Flinders, ofiţer de marină,
explorează Marea Barieră de Corali, golful Spencer, unde observă munţii care-i poartă numele şi
înconjoară Noua Olandă. În 1814, acesta din urmă publică în Marea Britanie cartea intitulată
Călătorie spre Terra Australia, în care propune ca numele continentului sudic să fie Australia.

Geologia și relieful

Continentul australian este situat în cadrul plăcii Indo-australiene, fiind o parte a vechiului
continent Gondwana. În devonian-carbonifer, în timpul orogenezei Alice Springs, au fost create
o serie de regiuni muntoase în partea centrală a Australiei, dintre care se remarcă Munţii
Macdonnell. Finalul paleozoicului a fost dominat de cutările hercinice, care au dat naştere
Munţilor Marei Cumpene de Ape, din estul Australiei. În paleogen sunt exondate Câmpiile
Centrale, care în mezozoic şi terţiar au funcţionat ca bazine de sedimentare, iar în a doua parte a
terţiarului şi în cuaternar Munţii Marei Cumpene de Ape suferă mişcări pe verticală şi sunt
puternic compartimentaţi. Nivelarea accentuată a reliefului este o altă dovadă a vechimii
teritoriului. Chiar dacă este departe de marginea plăcii tectonice Indo-australiene activitatea
vulcanică nu a lipsit în Australia, vulcanii erupând în partea de est a statului începând de acum
circa 33 mil. ani. Aparatele vulcanice sunt din ce în ce mai tinere cu cât ne deplasăm spre sud,
fapt ce sugerează existenţa unor puncte fierbinţi, apărute în zonele de minimă grosime a scoarţei
terestre.
În Cuaternar au loc şi puternice fluctuaţii ale Oceanului Planetar, generate de schimbările
climatice. După ultima eră glaciară, acum circa 12 mii ani, sunt separate de continent Tasmania
şi Noua Guinee, odată cu ridicarea nivelului Oceanului Planetar.
Relieful Australiei nu este foarte complex, cea mai mare parte fiind compus din platouri
joase şi câmpii, în partea centrală şi vestică, ce corespund fie aflorimentului soclului precambrian
fie unei cuverturi sedimentare secundare şi terţiare. Singurul ansamblu montan continuu este
reprezentat de Munţii Marei Cumpene de Ape (Great Dividing Range), care au rezultat în urma
cutărilor hercinice, fizionomia generală fiind aceea de munţi vechi.
Podişul Vest Australian (Western Plateau) se situează în jumătatea vestică a continentului
şi are largă deschidere spre Oceanul Indian. Pe latura estică contactul se face cu întinsele câmpii
centrale. Este o peneplenă străveche, uşor ondulată cu altitudini medii reduse, de circa 400 m şi
maxime care abia depăşesc 1500 m (Vf. Zeil, 1510 m).
Podişurile structurale şi martorii de eroziune prezintă scoarţe de dezagregare iar în deşerturi
o răspândire destul de largă o au depresiunile sărăturoase sau argiloase şi albiile seci (creek). În
perioadele mai umede, după ploile torenţiale, aceste depresiuni şi albii sunt acoperite de apă.
Spre ţărmul vestic podişul se termină printr-o îngustă câmpie litorală, care prezintă sectoare de
plaje, de care este despărţit printr-un abrupt nu foarte înalt dar care uneori este evidenţiat de linii
de falie (în sud-vest). Pe ansamblu podişul prezintă părţi mai înalte pe laturile de vest şi est,
datorită unor cutări şi bombări mai recente şi o regiune mai joasă în partea centrală. Partea
vestică este formată din munţi reziduali vechi (precambrieni), cu altitudini ce nu depăşesc 1300
m (M. Hamersley sau Darling Scarp), podişuri marginale, în special structurale, cu interfluvii
plate, văi înguste (cheile râului Murchison) şi altitudini sub 500 m (Pod. Murchison) şi câmpii
litorale etajate.
Partea estică a podişului este formată din munţi reziduali foarte vechi, alcătuiţi din roci
dure (şisturi cristaline, granite, gresii), cu altitudini ce depăşesc 1500 m (munții Macdonnell -
1510 m în vf. Zeil, Musgrave, Petermann sau Tomkinson) şi lungimi de câteva sute de kilometri.
Prezintă şi munţi izolaţi sau martori de eroziune cu altitudini reduse, precum Uluru (860 m) sau
Mt. Leisier (1005 m). Marele Deşert Victoria se află situat în partea centrală şi este alcătuit din
dune de nisip, martori de eroziune şi depresiuni lacustre sărăturoase. La nord de acesta se extind
Deşertul Gibson şi Marele Deşert de Nisip.
În partea sudică a Podişului Vest Australian se găseşte Câmpia Nullarbor. Aceasta se
întinde între ţărmul Marelui Golf Australian şi Marele Deşert Victoria şi cuprinde altitudini care
cresc gradual spre nord (100-300 m). Prezintă depozitele calcaroase cu grosimi de circa 200-250
m (cretacice în nord şi miocene în sud) ce au dat naştere unui platou etajat cu relief carstic (cea
mai mare regiune carstică a Australiei). În partea de est a câmpiei Nullarbor, separând-o de
Câmpia Murray-Darling, se află un sistem de horsturi dintre care se remarcă M. Fliders şi M.
Lofty.
Spre nord apar o serie de podişuri cu altitudini moderate, în general sub 500 m, care
evoluează într-un climat mai umed (1500 mm la Darwin): Kimberley (platou cristalin, bazaltic şi
grezos care se termină spre ocean printr-un ţărm de tip rias), Arnhem (cuprins între râurile Roper
şi Victoria, prezintă o structură cristalină străpunsă de erupţii paleozoice), Barkly (format pe
depozite calcaroase şi conglomeratice).

Câmpiile Centrale (Central Lowlands). Reprezintă regiunea situată între peneplena vestică
(Podişul Vest Australian) şi Munţii Marei Cumpene de Ape, care poate fi divizată în mai multe
subdiviziuni. Câmpia Murray-Darling corespunde în mare măsură bazinelor hidrografice ale
celor două râuri. S-a format prin sedimentare peste un fundament grezos în nord şi calcaros în
sud. Orizontalitatea câmpiei este întreruptă de masive de joasă altitudine (sub 600 m), altitudinea
medie fiind de sub 200 m. Dunele de nisip ocupă suprafeţe întinse însă sunt fixate.
Câmpia Eyre se prezintă sub forma unei imense cuvete în partea centrală a Australiei.
Altitudinile variază între 200 m pe margini şi –12 m în zona lacul Eyre (cea mai coborâtă
altitudine din Australia) şi are, pe suprafeţe mari, caracter deşertic. Partea sudică a câmpiei este
netedă şi are caracter pietros (gibber). Lacul Eyre, principalul colector pentru o vastă reţea de
creek-uri (Diamantina, Cooper Creek, Finke), este uscat în mare parte din an şi prezintă o crustă
de sare. Deşertul Simpson (sau Deşertul Arunta) se află la nordul lacului Eyre fiind mărginit la
vest şi sud-vest de râul Finke şi la est de râul Diamantina.
Câmpia Carpentaria este o câmpie de acumulare cu altitudini sub 100 m care se întinde în
jurul golfului cu acelaşi nume din nordul Australiei. Are o lăţime maximă de 360 km în bazinele
râurilor Flinders, Leichhardt şi Gilbert, care o drenează, un caracter ondulat în partea sudică şi
neted în nord, unde sunt şi întinse suprafeţe mlăştinoase.

Munţii Marei Cumpene de Ape (Great Dividing Range sau Eastern Highlands). Reprezintă
un sistem de munţi, podişuri şi dealuri cu altitudini nu prea ridicate, ce însoţeşte pe circa 3700
km ţărmul Oceanului Pacific. Spre ocean se termină printr-o îngustă şi fragmentată câmpie
litorală, care pătrunde tentacular, sub formă de golfuri, spre interior. Munţii s-au format în timpul
cutărilor hercinice, din Paleozoicul superior, însă au fost definitivaţi în Terţiar şi Cuaternar, când
au suferit mişcări de înălţare şi o puternică fragmentare tectonică. Sisteme de falii, în special cu
direcţie nord-sud, au fragmentat munţii în masive (horsturi), înălţate în mod diferit şi depresiuni.
 Activitatea tectonică din această perioadă a fost însoţită de manifestări vulcanice care au
creat platouri şi munţi vulcanici (ultimul vulcan activ al Australiei, din statul Victoria, s-a stins în
urmă cu circa 6000 ani). De asemenea a impus un caracter asimetric, versanţii dinspre Oceanul
Pacific fiind abrupţi iar cei dinspre vest căzuţi în trepte. În sud, unde altitudinile sunt mai mari s-
a dezvoltat relieful glaciar. Alpii Australiei, situaţi în sud-estul statului Noua Galie de Sud şi
estul statului Victoria, cuprind cel mai mare vârf al Australiei, vf. Kosciuszko de 2228 m.

Tasmania este un horst vechi, aplatizat şi detaşat din Munţii Marei Cumpene de Ape, cu
numeroase forme glaciare (circuri, văi, morene, lacuri), bine reprezentate în Munţii Cradle.
Relieful este format din platouri centrale şi munţi cu o structură geologică diversă (granite,
bazalte, şisturi cristaline, calcare).
Marea Barieră de Corali se întinde în lungul coastei de nord-est a Australiei, la o
distanţă de 10-180 km de ţărm, pe o lungime de circa 2400 km şi o lăţime de 2-150 km. De-a
lungul veacurilor, pe această platformă continentală puţin adâncă, coralii s-au înmulţit mereu,
organismele noi crescând pe scheletul de calcar al celor morţi, astfel încât astăzi grosimea
depunerilor depăşeşte în unele locuri 250 m. Cu toate că denumirea sugerează o fâşie continuă,
Marea Barieră de Corali este de fapt o grupare de peste 2800 recifi coraligeni.

Clima. Australia este un continent predominant uscat, peste 2/3 din teritoriu primeşte anual
mai puţin de 500 mm precipitaţii şi peste 1/3 mai puţin de 250 mm. Numai aproximativ 10% din
teritoriu primeşte mai mult de 1000 mm/an (ex. 2620 mm la Innisfail, 1666 mm la Darwin).
Predomină climatul cald, tropical şi subtropical, iar în Tasmania şi regiunile muntoase înalte din
Noua Galie de Sud şi Victoria climatul temperat (cu precădere oceanic).
Principalele caracteristici climatice sunt date de poziţia geografică (localizarea în plină
zonă tropicală, fiind traversat de Tropicul Capricornului), caracteristicile reliefului (Munţii Marei
Cumpene de Ape, prin orientare şi altitudine, au rol de barieră climatică în calea maselor de aer
sud-estice) şi circulaţia maselor de aer (circulaţia musonică, vânturile de vest şi sud-est).
Vara (octombrie-aprilie), în sudul Australiei, este uscat şi fierbinte (130 mm la Perth şi 180
mm la Adelaide), cu brize marine pe coaste. Prin comparaţie, regiunile tropicale din nordul
continentului au o vară umedă, musonică. În această perioadă, musonii aduc multe precipitaţii:
2600 mm la Innisfail şi 1400 mm la Darwin. Ocazional, ciclonii tropicali pot aduce precipitaţii
abundente în regiunile costiere tropicale. În nord, iarna, clima este uscată şi caldă (910 mm iarna
la Innisfail şi 75 mm iarna la Darwin).
Ariditatea este accentuată în jumătatea vestică (245 mm/an la Kalgoorlie, 274 mm/an la
Alice Springs), exceptând regiunea de sud-vest, cu climat mediteranean (869 mm/an la Perth). În
mare parte a regiunilor interioare, precipitaţiile medii anuale sunt mai mici de 250 mm/an, în
regiunea lacului Eyre media anuală coboară chiar sub 125 mm (regiunea cea mai aridă) şi au
caracter neregulat.
În timpul iernii australe se înregistrează zăpezi abundente în regiunea Kosciusko şi în
Tasmania, iar în timpul nopţilor, gerurile sunt comune în interior şi sud. În Australia, zăpada
cade regulat şi semnificativ în Munţii Marei Cumpene de Ape (Noua Galie de Sud şi Victoria) şi
în Tasmania. Furtunile de praf sunt o caracteristică a regiunilor aride, fiind mai comune în sud şi
est.
Temperatura medie în ianuarie (vara emisferei sudice) variază între 16ºC la Hobart (sud) şi
34ºC la Marble Bar (în vest), 22ºC fiind la Sydney, 23º la Perth (sud-vest) și 29ºC la Darwin.
Temperatura medie în iulie (iarna emisferei sudice) este cuprinsă între 8ºC la Hobart şi 26ºC la
Darwin, 12ºC fiind la Sydney și 13º la Perth. Vara este fierbinte în toate deşerturile, cu
temperaturi medii care depăşesc 35°C sau chiar peste 40°C (părţi din regiunea Pilbara).

Hidrografia

Australia este un spaţiu deficitar din punct de vedere hidrografic, mari întinderi din centrul
şi vestul ţării fiind lipsite de scurgere. Este ţara râurilor care seacă periodic, a lacurilor sărate şi a
marilor bazine arteziene.
Distribuţia râurilor este puternic influenţată de condiţiile climatice şi relief. Orientarea şi
altitudinea Munţilor Marei Cumpene de Ape fac ca versanţii estici, expuşi vâturilor umede
dinspre sud-est, să aibă o reţea hidrografică densă, cu râuri permanente, în general scurte dar cu
potenţial hidroenergetic. Pantele estice şi regiunile interioare se caracterizează prin râuri puţine,
cu caracter intermitent şi debite reduse. Excepţie face râul Murray şi afluenţii săi care au izvoare
în Alpii Australiei, munţi înalţi cu strat gros de zăpadă în timpul iernii şi precipitaţii mai bogate.
Deşerturile sunt lipsite de cursuri de apă permanentă, specifice fiind albiile seci numite
creek-uri, care străbat deşerturile venind din regiunile muntoase. În timpul ploilor torenţiale,
acestea acumulează o mare cantitate de apă, au o putere mare de eroziune şi pot produce
inundaţii. Creek-urile se prezintă, de cele mai multe ori, ca o albie largă, plină de nisip şi
presărată cu grohotiş, iar în munţi formează defilee largi şi stâncoase. Cele mai importante creek-
uri sunt: Finke, Cooper, Diamantina, Murchison, Gascoyne, Ashburton.
Murray este cel mai important râu al Australiei. Izvorăşte din Munţii Snowy (Alpii
Australiei) şi după 2520 km se varsă în Oceanul Indian. Adâncimea mică şi mareele din laguna
Alexandrina au constituit piedici în construirea unui port la vărsare. În sezonul de toamnă-iarnă
debitul este mic iar numeroşi afluenţi seacă. Debitul mediu este de 470 m³/s şi este navigabil cam
6 luni/an (ianuarie-iunie).
 Australia se remarcă, în primul rând, prin lacurile sale sărate (Eyre, Frome, Amadeus,
Mackay, Torrens), majoritatea fiind efemere şi localizate în regiunile aride şi semiaride. Un
aspect caracteristic al acestor lacuri este faptul că îşi schimbă foarte des dimensiunile şi formele,
în funcţie de precipitaţii.
Cu cei aproximativ 10 mii km², Lacul Eyre, este cel mai mare de pe continent şi unul dintre
cele mai mari lacuri efemere din lume. Bazinul lacului Eyre (1,1 mil km2), cea mai uscată şi
pustie regiune din Australia, a făcut parte în trecut dintr-o mare interioară, care se întindea în
nord până la Golful Carpentaria. Cu toate că Lacul Eyre, aflat la 15 m sub nivelul mării, este
punctul central al unui sistem imens de scurgere, creek-urile, care se îndreaptă spre bazinul
lacului, au foarte rar apă suficientă care să ajungă în acesta. Apa lor se evaporă sau se infiltrează
în nisipurile deşertului. Caracteristicile hidrologice ale bazinului lacului Eyre sunt influenţate de
pătrunderea ocazională a aerului tropical musonic din nord (noiembrie - martie), care face ca
râurile să transporte mari cantităţi de apă ce pot provoca inundaţii.
Sunt și lacuri litorale (Macquarie, cel mai mare lac litoral al Australiei), de baraj (Hume, pe
Murray, Eucumbene, pe Snowy sau Victoria, pe Darling), vulcanice (Lacul Albastru, ocupă
craterul vulcanului stins Mount Gambier din sud-estul statului Australia de Sud) și glaciare (în
Tasmania şi regiunea Muntelui Kosciuszko). Cele mai întinse suprafeţe mlăştinoase se întâlnesc
în nordul Australiei (Câmpia de la Golful Carpentaria, Peninsula Arnhem), precum şi în
Tasmania.
Apele subterane au o mare răspândire în Australia, chiar şi în cele mai aride regiuni.
Marele Bazin Artezian cuprinde o arie uriaşă, de aproximativ 1,7 mil. km² (22% din suprafaţa
Australiei), fiind cel mai mare bazin cu apă subterană din lume. Acest bazin cuprinde numeroase
izvoare, unele cu debite de până la 138 l/s (ex. izvoarele Dalhousie). Valorificarea apelor
subterane a schimbat semnificativ aspectul peisajului geografic în regiunile uscate, fără scurgere
permanentă de suprafaţă, prin apariţia de aşezări, ferme sau căi de comunicaţie.

Vegetația și fauna

Australia aparţine din punct de vedere biogeografic regiunii australo-papuaşe, subregiunii

australiene. Eucaliptul este un simbol al Australiei, întâlnindu-se aici peste 700 specii, aproape în
totalitate endemice. Pădurile înalte de eucalipt, cu arbori de peste 30 m înălţime, apar în regiuni
cu precipitaţii de peste 1000 mm/an. Se pot evidenţia pădurile karri (E.diversicolor) din sud-
vestul Australiei şi pădurile de frasin de munte (E. regnans) din Tasmania, Noua Galie de Sud
(partea sudică) şi Victoria (nord-est), cu înălţimi ale arborilor ce pot ajunge la peste 100 m.
Acaciile au, de asemenea, largă răspândire dar nu şi puterea de adaptare a eucaliptului. Pe soluri
uscate se pipernicesc formând mulga-scrubul, la care participă şi eucalipţii.
Pădurile tropical umede apar în lungul coastei nord-estice a Australiei. Muşchii, epifitele şi
lianele reprezintă o caracteristică a acestor păduri. Mangrovele au largă dezvoltare pe ţărmurile
nordice şi nord-estice ale Australiei, expuse mareelor. Munţii Tasmaniei occidentale sunt
acoperiţi până la 1000 m altitudine de păduri de fag austral (Nothofagus gunii) şi eucalipt
(Eucalyptus regnans, numit şi stejarul tasmanian), iar peste această limită de Eucalyptus
coccifera (pe platoul central şi munţii sudici) şi pinul Athrotaxis selaginoides (ambele fiind
specii endemice).
Vegetaţia de savană este întâlnită în nordul şi nord-estul Australiei şi este compusă din
graminee, arbori (inclusiv baobabi/Adansonia gregori) și şi arbuşti. Aici apar specii de eucalipt
mai scunde, adaptate la condiţii de xerofilism (Eucalyptus pilularis, E. micratha). Scrubul este
caracteristic pentru regiunile unde precipitaţile înregistrează 250-350 mm/an şi se prezintă, în
genere, ca o vegetaţie pitică cu mărăcini şi spinării greu de pătruns. Este alcătuit din peste 400
specii de plante, iar după predominanţa unor elemente floristice se deosebeşte în mai multe
tipuri: mulga-scrub, unde frecventă este Acacia aneura (dominantă pe un vast spaţiu în centrul şi
vestul Australiei), malle-scrub (tufişuri scunde, unde frecventă este specia Eucalyptus dumosa) şi
brigalow-scrub (vegetaţie adaptată unui sol nisipos şi halofit, reprezentativă fiind specia Acacia
harpophilla).
În deșerturi se remarcă genul Triodia, acolo unde precipitaţiile anuale sunt de 125-500 mm.
Cuprinde numeroase specii perene, unele cu largă distribuţie (T. pungens, T. basedowii). Sunt
ţepoase (numite comun spinifex) și foarte rezistente la climă şi sol.

Fauna. Se deosebeşte de fauna celorlalte continente, prin vechimea şi formele sale

endemice. Altă caracteristică a faunei este relativa lipsă a mamiferelor placentare native. Câinele
dingo (Canis familiaris dingo) este principalul animal placentar. Este întâlnit în areale variate
(excepţie Tasmania), însă rar în stare pură. Alte mamifere placentare native sunt liliecii (ordinul
Chiroptera), şoarecii şi şobolanii. Marsupialele, animale ce posedă marsupiu, sunt cele mai
comune mamifere ale Australiei (diavolul tasmanian, koala, cangurul, wombatul, cârtiţa
marsupială). Tot aici apar două din cele cinci specii de monotreme cunoscute, adică echidna
(Tachyglossus aculeatus) şi ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus). Mamiferele marsupiale
împreună cu monotremele alcătuiesc formele cele mai simple ale mamiferelor. De asemenea, pot
fi remarcate numeroasele specii de animale veninoase, precum şerpii (șarpele tigru, taipanul),
scorpionii sau păianjenii.
Păsările cele mai cunoscute sunt: emu (Dromaius novaehollandiae), casuarul (Casuarius
casuarius), lebăda neagră (Cygnus atratus), pasărea liră (Menura novaehollandiae), kookaburra
(Dacelo novaeguinae), jabiru (Xenorhynchus asiaticus) sau pasărea paradisului (Paradisea
apoda). Alături de șerpi veninoși, reptilele mai cuprind numeroase specii de șopârle (Varanus
giganteus), broaşte ţestoase și 2 specii de crocodili, din care una de apă sărată (Crocodylus
porosus), în nordul ţării.
Ariile protejate includ parcuri naţionale şi diverse tipuri de rezervaţii, 64 zone umede
precum şi 16 situri Patrimoniu al Umanităţii (insula Fraser, Marea Barieră de Corali). Dintre
ariile protejate cele mai importante ale Australiei se remarcă parcurile naționale: Marea Barieră
de Corali, Uluru-Kata Tjuta, Bellender-Ker (Queensland, ce cuprinde o floră şi faună tropicală
tipică), Kakadu (cu semnificaţie arheologică, etnologică şi peisagistică) sau Kosciusko (Noua
Galie de Sud, ce protejează o regiune alpină extinsă).

Solurile Australiei se caracterizează prin vechime, fertilitate redusă şi culoare roşie

(datorată oxizilor de fier). Fertilitatea cea mai scăzută este specifică solurilor deşertice, acestea
fiind nisipoase, pietroase sau sărăturoase. În partea periferică a Podişului Vest Australian şi a
lanţurilor de munţi insulari există fâşii înguste de soluri de culoare castanie, brună sau cenuşie,
bogate în carbonaţi şi gips. Cele mai răspândite tipuri de soluri din Australia sunt: tenosolul,
kandosolul, rudosolul, sodosolul, vertosolul şi calcarosolul. Tenosolul este cel mai răspândit sol
din Australia, acoperind 26% din suprafaţa continentului, în special în regiunile deşertice
nisipoase, dar şi în regiunile aluviale.

Populația

Societatea australiană a fost mult timp privită ca esenţialmente britanică, fiind puţin
modificată de imigraţia din alte surse până la jumătatea secolului XX. Primii circa 1000 britanici,
din care 2/3 deţinuţi, au ajuns aici pe 26 ianuarie 1788, înfiinţând prima colonie pe actualul
teritoriu al oraşului Sydney. Unul din primele obiective ale noului guvern federal, stabilit în
1901, a fost modelul unei Australii albe şi interdicţia imigrării populaţiei de culoare. Substanţial
relaxată după 1966 această politică a fost oficial abandonată în 1973.
Politica asupra imigraţiei s-a modificat treptat astfel încât, de la o naţiune rasistă, s-a ajuns
astăzi la o societate multiculturală şi tolerantă. Dacă în anul 1945 Australia era o ţară în care
98% dintre locuitori aveau origine britanică dintr-o dată ea s-a confruntat cu contingente masive
de italieni, greci, germani, olandezi, iugoslavi, asiatici care şi-au format propriile comunităţi şi
au zdruncinat vechiul model social şi cultural.
Conform Australian Demographic Statistics (2006), în anul 2005 populaţia Australiei era
de 20,4 milioane locuitori, de la începutul anilor 90, creşterea populaţiei Australiei fiind de
circa1,2-1,3% pe an, jumătate fiind dată de creşterea naturală iar jumătate de sporul migratoriu.
Creşterea naturală este datorată unei natalităţi de 12‰ şi unei mortalităţi de 7,5‰, ceea ce face
ca sporul natural să fie 4,5‰. Începând din 1901 (crearea confederaţiei) s-a înregistrat un evident
declin al fertilităţii. Speranţa de viaţă este printre cele mai ridicate din lume, 77,7 ani pentru
bărbaţi şi 83,6 ani pentru femei, datorită nivelului ridicat de trai, educaţiei şi asistenţei medicale
corespunzătoare. Îmbătrânirea populaţiei, evidentă deja în structura populaţiei, va continua ca
rezultat al nivelului relativ redus al fertilităţii combinat cu creşterea speranţei de viaţă.
Densitatea populaţiei este foarte redusă (2 loc/ km²), cu o repartiţie inegală în teritoriu. În
interiorul arid mari suprafeţe sunt aproape nelocuite, cu densităţi de sub 1 loc/10 km². Cea mai
mare parte a populaţiei este stabilită în regiunea litorală din sud-est. În fâşia de litoral cuprinsă
între oraşele Newcastle şi Adelaide se concentrează aproape 90% din populaţie.
Din totalul populaţiei, 92% o formează albii, cei mai mulţi fiind urmaşii emigranţilor
britanici şi irlandezi. Restul populaţiei este alcătuit din asiatici (circa 5%, în principal chinezi,
vietnamezi şi filipinezi), aborigeni (circa 2,3%) şi alţii. Dintre credincioşi, creştinii sunt cei mai
numeroşi, reprezentând 74% din total (romano-catolici 26,4%, anglicani 20,5%, metodişti şi
unitarieni 7,5%, presbiterieni şi reformaţi 3,8%, ortodocşi 2,8 %). Pentru creştini religia nu mai
reprezintă o componentă socială şi morală importantă, fiind înregistrate cele mai mici rate de
frecventare a bisericilor din lume. Migraţiile recente din Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu au
dus la creşterea numărului de budişti (1,9%) şi musulmani (1,5%), dar şi creşterea diversităţii
religioase. Procentul celor de altă religie decât cea creştină sau a celor atei depăşeşte astăzi 25%
(din care 15% atei).
Aborigenii reprezintă primii locuitori ai Australiei. La venirea primilor colonişti europeni,
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, erau peste 300 000 băştinaşi, care trăiau în triburi, ca vânători,
pescari şi culegători nomazi. Antropologic ei se caracterizează prin pielea de culoare închisă,
fruntea relativ îngustă, nasul foarte turtit, membrele lungi, părul şi barba stufoase. Aborigenii, în
cadrul migraţiilor, au sosit pe continent în mai multe valuri, cel mai vechi dintre aceste valuri se
situează cu aproximativ 40000 ani în urmă. Omul Mungo, ale cărui rămăşiţe au fost descoperite
în 1974 lângă lacul Mungo (Noua Galie de Sud), reprezintă cel mai vechi om descoperit în
Australia. În prezent numărul aborigenilor este de aproximativ 460 000 (2,3%), din care doar o
mică parte (circa 40 mii) mai au lăgătură cu modul de viaţă tradiţional, în cadrul rezervaţiilor şi
unor aşezări din nordul şi centrul ţării.

Orașele

Una dintre cele mai importante schimbări demografice din perioada modernă a fost
transformarea Australiei dintr-o societate rurală în una puternic urbanizată. Dacă în 1860 mai
puţin de 40% din populaţie era urbană, o sută de ani mai târziu (1961) circa 82% din populaţie
locuia în mediul urban. În prezent, circa 85% din populaţie locuieşte în oraşe (inclusiv suburbii),
majoritatea pe coasta sud-estică, adică pe circa 1% din suprafaţa totală.
Prima aşezare din Australia a apărut în 1788, când se înfiinţează o colonie penitenciară în
Noua Galie de Sud, pe teritoriul actualului oraş Sydney. Un moment important în evoluţia
oraşelor australiene a fost descoperirea aurului (începând din 1850) şi apoi a altor resurse.
Structura urbană specifică marilor oraşe australiene prezintă o parte centrală (City) şi numeroase
suburbii.
Sydney, situat între Munţii Albaştri și zona de coastă, a cărui nume vine de la omul politic
britanic Thomas Townshend Sydney, este cel mai mare oraș al Australiei (4,3 milioane
locuitori), capitala statului New South Wales și are însemnate funcții economice (financiar-
bancar, portuar, industrial și turistic). Al doilea oraș ca mărime este Melbourne (3,8 mil.loc),
situat pe râul Yarra (coasta sud-estică a Australiei) și capitala statului Victoria, urmat de Perth,
Brisbane și Adelaide. Canberra, ce are o populație de circa 350 mii locuitori, a devenit capitala
federală a Australiei în 1909, pentru a înlătura rivalităţile ivite între Sydney şi Melbourne.
Construcţia noii capitale începe în 1913.

Economia

Australia se înscrie în rândul statelor dezvoltate ale lumii, cel mai important sector de
activitate îl reprezintă serviciile, urmat de industrie şi agricultură. Cel mai mult contribuie la
formarea PIB-ului statele Noua Galie de Sud (peste 1/3 din PIB) şi Victoria (1/4 din PIB), iar cel
mai puţin Tasmania (2 %) şi Teritoriul de Nord (3%). Economia Australiei a traversat, de-a
lungul timpului, momente de creştere şi recesiune în funcţie de evenimentele care s-au derulat pe
plan intern sau internaţional. Cea mai intensă dezvoltare economică se înregistrează în intervalul
1950-1960, când se realizează proiecte de mare anvergură (ex. amenajarea hidroenergetică şi
pentru irigaţii a Munţilor Snowy). În prezent principalele ramuri ale industriei sunt: producţia de
minereuri şi prelucrarea acestora, industria alimentară, echipamentele de transport, construcţiile
de maşini, industria chimică, produsele textilele şi industria lemnului.
Dezvoltarea socio-economică a Australiei a fost direct influenţată de existenţa şi
valorificarea resurselor minerale. Australia este un major producător şi exportator de resurse pe
plan mondial, cu valori importante la cărbune, fier, bauxită, diamante, aur, nichel, cupru, plumb,
zinc, argint, mangan, uraniu, opal, ilmenit, rutil sau zirconiu. Cele mai importante rezerve sunt
localizate în Australia de Vest (fier, nichel, bauxită, diamante, aur, gaze naturale), Queensland
(bauxită, cărbune, plumb, zinc, argint, cupru), Noua Galie de Sud (cărbune, plumb, zinc, argint)
şi Victoria (cărbune, hidrocarburi).
Cărbunele este resursa de bază a industriei energetice. Huila se exploatează din Noua Galie
de Sud (bazinele Newcastle și Illawara), Queensland, Australia de Vest, iar cărbunii inferiori din
Victoria, Australia de Vest sau Australia de Sud (Leigh Creek). Producţia de huilă este de circa
250 mil. tone, iar cea de cărbune inferior de 60 mil. tone. Petrolul şi gazele naturale sunt resurse
importante pentru industria chimică şi se extrag din platforma continentală a Strâmtorii Bass
(Bazinul Gippsland), apoi din bazinele Carnarvon, Cooper şi Eromanga, Perth și Marea Timor.
Cele mai semnificative zăcăminte de gaze se găsesc în bazinele Carnarvon (peste jumătate din
rezervele Australiei), Gippsland, Browse, Bonaparte şi Cooper. Rafinăriile de petrol sunt
amplasate în apropierea marilor porturi, constituind o însemnată bază pentru dezvoltarea
petrochimiei: Kurnell (lângă Sydney), Bulwer Island (lângă Brisbane), Geelong sau Kwinana,
capacitatea de rafinare fiind de 32 mil.t./an.
Doar circa 8,3% din energa electrică a Australiei este produsă în hidrocentrale, în special
datorită faptului că în 1975 a fost dat în folosinţă cel mai mare sistem hidroenergetic din
Australia, Snowy Mountains Scheme (1949-1972).
Minereul de fier este o resursă cu producţii însemnate în Australia, regiunea Pilbara
(Australia de Vest) fiind cea mai cunoscută. Se mai remarcă exploatările Savage River
(Tasmania), Middleback Range (Australia de Sud), Yampi Sound şi Koolyanobbing (Australia
de Vest). Minereul de fier este prelucrat în mai multe centre siderurgice (Newcastle, Port
Kembla, Whyalla, Kwinana) sau este exportat.
Bauxita este o altă resursă cu mari rezerve (peste 4 miliarde tone) şi producţii, ce a permis
dezvoltarea industriei aluminiului. Depozite foarte mari de bauxită sunt localizate la Weipa
(Peninsula Cape York), Gove (Teritoriul de Nord) şi Darling Range (Australia de Vest).
Industria aluminiului este una dintre cele mai importante din Australia, cu participare
semnificativă la export, Hunter Valley fiind principala regiune producătoare.
Australia mai deține poziții remarcabile și la producțiile de cupru (Mount Isa dă circa 2/3
din producţia Australiei), zinc și plumb (exploatate la Broken Hill, Cannington sau Century, la
Risdon, în Tasmania, existând cea mai mare uzină de producere a zincului din Australia şi una
dintre cele mai mari din lume), nichel (exploatat, în cea mai mare parte, din Australia de Vest,
unde se evidenţiază bogatul depozit Kambalda), mangan (depozitul Groote Eylandt), argint, aur,
diamante (exploatate în regiunea Kimberley, Australia de Vest), opal, uraniu.

Marea varietate a resurselor metalifere şi nemetalifere a permis dezvoltarea industriei

construcţiilor de maşini: automobile (Adelaide, cu circa jumătate din automobilele produse în
Australia), material rulant (Newcastle, Wollongong), aeronautică (Melbourne, Brisbane),
tractoare (Melbourne), nave (Whyalla, Sydney, Newcastle). Alte ramuri industriale bine
reprezenatte sunt: industria chimică (sodă caustică, pesticide, produse farmaceutice, produse
petrochimice, îngrăşăminte, acid sulfuric sau hârtie), textilă (pe bază de bumbac și lână),
alimentară (zahăr, pe baza culturii trestiei de zahăr, preparate din carne și lapte, băuturi).

Agricultura. Ştiinţa şi tehnologia au făcut din australieni unii dintre liderii în eficacitate şi
productivitate agricolă din lume. Condiţiile climatice au impus dezvoltarea sistemelor de irigaţii,
un rol important ocupându-l resursele de apă subterană, inclusiv pentru aprovizionarea
animalelor. Provincia Riverina, situată între râurile Murray şi Murrumbidgee, constituie cea mai
vastă şi mai reprezentativă regiune irigată a Australiei, aici practicându-se o agricultură
intensivă.
Agricultura Australiei este strâns dependentă de climă, exporturi şi de preţurile produselor
agricole pe piaţa mondială. Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole australiene este folosită
pentru creşterea animalelor, zootehnia (creşterea ovinelor şi bovinelor) fiind ramura de bază a
agriculturii, ce dă peste 50% din valoarea producţiei agricole. Creşterea animalelor a fost
favorizată de întinsele păşuni naturale şi de valorificarea apelor subterane.
 Australia este cel mai mare crescător de ovine din lume, cu circa 100 mil. capete, dar
efectivele sunt în scădere (în 1965 se creşteau 180 mil. capete). Cele mai multe oi se cresc în
statele Noua Galie de Sud şi Queensland. Australia este şi cel mai mare producător de lână, cea
mai mare parte provinind de la rasa merinos. Se mai cresc bovine pentru carne, mai ales în
Queensland şi Noua Galie de Sud, și vaci de lapte în Victoria şi Tasmania, porci, pui pentru ouă
şi cai.
Cultura cerealelor are ca principal reprezentant grâul, ce ocupă circa 50% din suprafaţa
totală cultivată şi se extinde din centrul statului Queensland până în sud-vestul Australiei (wheat
belt). Grâul este una dintre principalele mărfuri de export Australia. Cultura orezului se practică
cu mari randamente în Provincia Riverina, pe baza irigaţiilor, iar cea a orzului în Australia de
Sud şi Australia de Vest.
Principala plantă tehnică a continentului este trestia de zahăr, cultivată din anul 1862 în
estul statului Queensland. Este şi cea mai importantă cultură tropicală din Australia, ocupând
câmpiile litorale din statul Queensland şi nord-estul statului Noua Galie de Sud, unde condiţile
edafice şi hidrice sunt favorabile. Se mai evidențiaz, dintre plantele tehnice, cultura bumbacului
(în Noua Galie de Sud), a florii soarelui (Noua Galie de Sud) şi hameiului (Tasmania).
Diversitatea condiţiilor de mediu permite practicarea unor variate culturi pomicole: meri,
peri, piersici, caişi, cireşi, citrice, banani, papaya sau măslini. Se mai cultivă: cafea în Noua
Galie de Sud, avocado, arahide, ananas și ceai, toate în Queensland. Viţa-de-vie a fost introdusă
în Australia de imigranţii germani. În anul 1828 ei au înfiinţat primele plantaţii în Valea Hunter
(una dintre cele mai cunoscute din Australia, din Noua Galie de Sud), iar din 1840 în Valea
Barossa (Australia de Sud). Viţa-de-vie este cultivată pe întinse suprafeţe, în mare parte irigate,
în părţile de sud şi sud-est ale Australiei.

Transporturile. Australia se remarcă printr-o infrastructură de transport modernă, variată

ca tipuri, dar inegal distribuită în teritoriu. Cele mai dense căi de comunicaţie se regăsesc în
partea de sud-est a continentului, în timp ce întinse suprafeţe din interior sunt accesibile, în
principal, pe calea aerului. Căile ferate însumează aproape 48 mii km, din care doar, 28600 km
au ecartament standard. În ianuarie 1970 are loc prima cursă a unui tren de marfă pe ruta Sydney
– Perth, cu o lungime de 3937 km, una dintre cele mai lungi linii din lume (Indian-Pacific). Căile
rutiere au o lungime de circa 810 mii km, din care 337 mii km pavate şi reprezintă cel mai bine
dezvoltat sector al transporturilor de uscat.
Transporturile maritime au jucat un rol important în istoria Australiei. Dintre căile fluviale
(circa 2000 km) se detaşează Murray, care are funcţie predominant turistică. Principalele porturi
ale Australiei sunt: Sydney, Melbourne, Fremantle, Brisbane, Port Kembla-Wollongong (pentru
exportul cărbunelui şi grânelor), Newcastle (important în exportul cărbunelui), Townsville
(important în exportul minereurilor de la Mount Isa şi Cloncurry),Cairns, Port Adelaide, Hobart
sau Geelong. Transporturile aeriene beneficiază de numeroase aeroporturi, dintre se reamarcă:
Smith Kingsford (Sydney), Tullamarine (Melbourne), Brisbane, Fairbairn (Canberra) și Perth.

Bibliografie

Popa Vasile (2012), Geografia statelor Asiei, Editura Universitară, București;

Popa Vasile (2007), Australia, geografie-turism. Editura Universității din București;
*** World Population Prospect: The 2008 Revision, Population Division of the Department of
Economic and Social Affair of United Nation Secretariat (DESA);
*** BP Statistical Review of World Energy (BPSR), June, 2011;
*** The CIA World Factbook 2011 (www.cia.gov);
*** The IUCN Red List of Threatened Species, 2010;
*** China Statistical Yearbook 2009, National Bureau of Statistics of China;
*** International Organization of Motor Vehicle Manufacturer (OICA) (www.oica.net);